Codul civil al Republicii Moldova

Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002

CARTEA INTII
DISPOZITII GENERALE

Titlul I
DISPOZITII COMUNE

Capitolul I
LEGISLATIA CIVILA

Articolul 1. Bazele legislaţiei civile

(1) Legislaţia civilă este intemeiată pe recunoaşterea egalităţii

participanţilor la raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii
proprietăţii, libertăţii contractuale, inadmisibilităţii imixtiunii in afacerile
private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile, de garantare a
restabilirii persoanei in drepturile in care a fost lezată şi de apărare
judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sint libere să stabilească pe bază de
contract drepturile şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale,
dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar in temeiurile
prevăzute de Constituţia Republicii Moldova.

(1) Scopul acestui articol este stabilirea unor principii in baza cărora urmează să
fie reglementate raporturile civile şi care urmează să ghideze persoanele care
vor interpreta şi aplica legislaţia civilă. Deci in acest articol pe de o parte se
instituie nişte reguli pe care urmează să le respecte legiuitorul atit la
elaborarea normele care urmează din codul civil cit şi la adoptarea altor acte
normative iar pe de altă parte se instituie nişte principii in conformitate cu
care trebuie să interpreteze legislaţia civilă inclusiv participanţii la raporturile
juridice civile.
(2) Nerespectarea acestor principii insă nu va afecta insă valabilitatea legilor
adoptate de Parlament cu excepţia cazurilor in care principiile respective sint
consfinţite şi de constituţie (vezi spre exemplu principiul inviolabilităţii
proprietăţii). Principiile stabilite in acest articol vor juca un rol important in
cazurile in care se vor soluţiona problemele privind aplicarea actelor
normative subordonate legilor, care urmează să fie adoptate in cazurile
prevăzute de lege şi in conformitate cu prevederile acestora (vezi comentariul
la art. 3).
(3) La alin. (1) au fost fixate in mod special şapte principii: a) recunoaşterea
egalităţii participanţilor la raporturile juridice civile. Prin egalitatea
participanţilor la raporturile juridice civile trebuie de inţeles faptul că in cadrul
raporturilor juridice civile participanţii nu se află in raporturi de subordonare.
Drepturile şi obligaţiile participanţilor la raporturile juridice pot fi inegale; b)
inviolabilitatea proprietăţii. Acest principiu este deja fixat in Constituţia
Republicii Moldova (vezi art. 46). Importanţa acestuia insă poate servi drept
justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală. Prin libertate
contractuală trebuie de inţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile
de a incheia liber contracte civile, atit prevăzute de legislaţie cit şi contracte
neprevăzute de legislaţie dar care nu sint prohibite de normele imperative, de
 a determina liber conţinutul contractului sau de a-i modifica conţinutul
acestuia precum şi dreptul de a desfiinţa contractul in orice moment. Nimeni
nu poate fi obligat să inchei contracte civile decit in cazurile expres prevăzute
de lege (vezi comentariul la art. 667); d) inadmisibilitatea imixtiunii in
afacerile private. Prin inadmisibilitatea imixtiunii in afacerile private trebuie de
inţeles interdicţia instituită pentru persoanele de drept privat şi persoanele de
drept public de interveni in afacerile private prin orice mijloace care nu sint
prevăzute in lege. Va constitui imixtiune in afacerile private spre exemplu
colectarea informaţiilor despre viaţa familială a persoanei fără acordul
acesteia in alte cazuri decit cele expres prevăzute de lege. Chiar şi informaţia
colectată in ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar in conformitate cu
reguli speciale care să excludă folosirea acestei informaţii in alte scopuri decit
cele pentru care a fost colectată sau in alte scopuri prevăzute de lege. Acest
principiu se bazează şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei Republicii
Moldova care stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi
privată şi principiile inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei;
e) necesităţii de realizare liberă a drepturilor civile. Acest principiu garantează
persoanelor fizice şi juridice posibilitatea de a-şi exercita drepturile civile in
modul şi in condiţiile care corespund cel mai bine intereselor acestora. In
acelaşi timp trebuie de avut in vedere că nu există o libertate absolută de
exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie să-şi exercite
aceste drepturi cu bună-credinţă şi in conformitate cu prevederile legale, cu
ordinea publică şi bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea
persoanei in dreptul in care a fost lezată. In conformitate cu această regulă in
toate cazurile in care este posibil persoana a căror drepturi au fost lezate
trebuie să fie repusă in situaţia anterioară, fapt care constituie cea mai bună
modalitatea de apărare a drepturilor civile. Titularul urmează să fie repus in
drepturi atit in cazul in care a pierdut dreptul (a pierdut posesia asupra
bunului) cit şi in cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea acestuia
este imposibilă sau este ingreuiată (spre exemplu deteriorarea bunului).
Mijloacele prin care se asigură repunerea titularului in drepturi pot fi cele mai
diverse şi vor depinde atit de natura bunului cit şi de natura incălcării
dreptului. Spre exemplu obligarea de a dezminţi informaţiile care nu
corespund realităţii sau obligarea de a preda bunul proprietarului. In cazurile
in care restabilirea persoanei in drepturi nu este posibilă sau nu este
justificată ţinind cont atit de interesele creditorului cit şi a debitorului
drepturile persoanei vor fi apărate prin repararea prejudiciului. Trebuie de
menţionat că prejudiciul care nu a fost reparat prin repunerea in drepturi
urmează să fie reparat şi in cazul repunerii titularului in dreptul lezat; g)
apărarea judiciară a drepturilor. Acest principiu constituţional (vezi art. 20 al
Constituţiei Republicii Moldova) garantează tuturor persoanelor dreptul de a
se adresa in instanţele de judecată cu o cerere privind apărarea drepturilor şi
intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private sau de
persoane oficiale. După cum a menţionat Curtea Constituţională in hotărirea
nr. 16 din 28 mai 1998 dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este o
„...condiţie sine qua non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale”. Nu
constituie o incălcare a principiului liberului acces la justiţie stabilirea prin lege
a condiţiilor şi a procedurii apărării judiciare a drepturilor.
(4) Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a
consfinţit o dată in plus in alin. (2) că persoanele fizice şi juridice sint libere să
stabilească pe bază de contract drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi
obligaţiile prevăzute de contract trebuie să fie insă in concordanţă cu normele
imperative şi să nu fie contrare ordinii publice, bunelor moravuri, precum şi a
drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale terţelor persoane. Părţile unui
contract sint libere să stabilească prin contract nu numai drepturi şi obligaţii ci
 şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor drepturi şi
obligaţii. Şi aceste condiţii suplimentare insă trebuie să fie in concordanţă cu
normele imperative şi să nu contravină drepturile şi intereselor ocrotite prin
lege ale terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract
exercitarea drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire
la buna-credinţă şi diligenţă (vezi comentariul la art. 513).
(5) In scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale
dreptului civil legiuitorul a stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate
doar prin lege organică şi doar in temeiurile prevăzute de Constituţia
Republicii Moldova. In conformitate cu art. 54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul
drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restringeri decit cele prevăzute
de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale dreptului
internaţional şi care sint necesare in interesele: a) securităţii naţionale; b)
integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au
drept scop: a) prevenirea tulburărilor in masă şi a infracţiunilor; b) protejarea
drepturilor, libertăţilor şi demnităţii altor persoane; c) impiedicarea divulgării
informaţiilor confidenţiale; d) garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei.
Limitarea drepturilor civile trebuie să fie proporţională cu situaţia care a
determinat-o (art. 54 alin. (4) al Constituţiei Republicii Moldova.

Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la

circuitul civil, temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de
exercitare a acestuia, reglementează obligaţiile contractuale şi de altă
natură, alte raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale conexe
lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de
exploatare a resurselor naturale şi de protecţie a mediului
inconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1), sint reglementate de
prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale sint
reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sint persoanele fizice şi
juridice, cele care practică, precum şi cele care nu practică activitate
de intreprinzător.

(6) Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie

civil, deci atit obiectul de reglementare a codului civil cit şi a altor legi civile.
Deci in baza alin. (1) putem face concluzia că codul civil este elaborat in baza
conceptului unităţii dreptului privat. Acest fapt presupune că nu va exista
divizarea dreptului privat in drept civil şi drept comercial. Deci normele codului
civil vor fi aplicate atit raporturilor dintre persoane care acţionează in scop
lucrativ cit şi raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest scop.
Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează că subiecte
a raporturilor juridice civile sint persoanele fizice şi juridice care practică
activitatea de intreprinzător cit şi cele care nu practică această activitate.
(7) Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale
dintre persoanele fizice şi juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de inţeles
acel raport social care datorită conţinutului şi valorii economice poate fi evaluat
pecuniar, adică in bani. Drept exemplu poate servi raportul născut din
contractul de leasing. In alin. (1) sint enumerate drept obiecte ale legislaţiei
civile cele mai des intilnite raporturi patrimoniale. Legislaţia civilă
 reglementează insă şi alte raporturi patrimoniale. Chiar in alin. (1) se stipulează
că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi
patrimoniale. Spre exemplu raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea
de afaceri.
(8) Pe lingă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile
juridice nepatrimoniale care mai sint numite şi personal nepatrimoniale. Prin
raport juridic nepatrimonial trebuie să inţelegem acel raport social care este
lipsit de un conţinut economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi
evaluat pecuniar. Drept exemplu poate servi raportul care are in conţinutul său
dreptul de autor al unei opere literare.
(9) In alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi
personale nepatrimoniale care sint legate cu cele patrimoniale. In acelaşi timp
in alin. (3) se prevede că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv
şi cele care nu sint legate de raporturile patrimoniale, cum ar fi spre exemplu
dreptul la nume, reputaţie, etc.) sint reglementate de codul civil şi de alte legi.
Apariţia acestor două reglementări separate se datorează controversei care
există in literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu reglementează
relaţiile personal nepatrimoniale care nu sint legate de cele patrimoniale ci doar
le apără.
(10)Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale,
locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale sint
reglementate de normele ramurilor de drept respective in alin. (2) este stipulat
că codul civil şi alte legi reglementează aceste raporturi juridice. Deci legislaţia
civilă se va aplica acestor raporturi direct şi nu in subsidiar. Desigur că in cazul
in care in Codul familiei, Codul muncii sau in alte acte normative destinate
reglementării acestor raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale in raport cu
normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale in conformitate
cu adagiul specialul derogă de la general.
(11)Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din
1964, care ar prevedea că legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care
se bazează pe subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, precum şi raporturilor
fiscale şi bugetare. Chiar şi in lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se
va aplica acestor raporturi juridice deoarece legislaţia civilă reglementează doar
raporturile juridice civile patrimoniale şi nepatrimoniale dintre persoanele fizice
şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe cind in cazul acestor
raporturi juridice precum şi in cazul altor raporturi juridice (spre exemplu
raporturile privind executarea silită a hotăririlor judecătoreşti) cel puţin una
dintre părţi acţionează in exercitarea atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii
celeilalte părţi care este obligată să le execute datorită faptului că legislaţia o
plasează in poziţie de subordonare faţă de cealaltă parte.
(12)In conformitate cu prevederile alin. (4) in calitate de participanţi a raporturilor
juridice civile pot apărea persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană
fizică trebuie să inţelegem omul privit ca titular de drepturi subiective şi
obligaţii civile. Prin persoană juridică (care mai este numită persoană morală)
trebuie să inţelegem acea entitate care indeplinind condiţiile stabilite de lege
este recunoscută ca titulară de drepturi subiective şi obligaţii civile. Deşi este
intilnită frecvent opinia că persoana fizică este subiect individual de drept iar
persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi in cazul persoanei
juridice nu este obligatoriu să existe un colectiv.
(13)In alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei
fizice sau a persoanei juridice in calitate de subiect a raporturilor juridice civile.
Deci vor putea fi subiecte a raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi
juridice indiferent de naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598),
 scopul urmărit sau alte criterii. Totuşi in cazurile expres prevăzute de lege vor
există limitări a participării unor persoane fizice sau juridice la raporturile
juridice civile. Spre exemplu poate fi tutore doar persoane fizică (vezi
comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar
intreprinzătorii (vezi comentariul la art. 1290 şi următoarele).

Articolul 3. Legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă constă in prezentul cod, in alte legi, in ordonanţe

ale Guvernului şi in acte normative subordonate legii, care reglementează
raporturile prevăzute la art.2 şi care trebuie să fie in concordanţă cu
Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea
raporturilor civile doar in cazurile in care sint emise in temeiul legii şi nu
contravin ei.

(14)Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a

stipula unele condiţii privind adoptarea acesteia.
(15)In conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să inţelegem totalitatea
actelor normative care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoane aflate pe poziţie de egalitate juridică.
(16)In alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie in concordanţă cu
Constituţia. Prin aceasta trebuie de inţeles: a) actul normativ trebuie să fie
adoptat de către organul competent. In conformitate cu art. 60 alin. (1) al
Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul este unica autoritate legislativă a
statului. Deci oricare alt organ are dreptul de a adopta acte normative numai in
cazul in care acest drept este stipulat prin lege. Chiar şi in cazurile stabilite de
lege aceste organe nu pot adopta norme primare de drept ci doar norme care
au drept scop asigurarea executării legilor. In acest sens Curtea Constituţională
a adoptat mai multe hotăriri. Spre exemplu in hotărirea Curţii Constituţionale nr.
41 din 20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din
Hotărirea Guvernului nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art.
102 alin. (2) din Constituţie, Guvernul emite hotăriri şi dispoziţii doar prin
organizarea executării legilor, ele nu pot conţine norme juridice primare. In
acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja in hotăririle nr. 40 din 22
decembrie 1997 şi nr. 29 din 25 mai 1999”. Tot in temeiul unei legi se adoptă şi
ordonanţele Guvernului (art. 106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe insă pot fi
adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie să fie adoptat cu
respectarea procedurilor stabilite pentru categoria respectivă de acte
normative. Astfel legile trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de
Preşedinte (art. 93 al Constituţiei). In cazul in care Preşedintele refuză să
promulge legea aceasta nu poate să intre in vigoare nici chiar printr-un act al
Parlamentului (vezi Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie 1998 ).
Pentru ordonanţele Guvernului nu este necesară promulgarea dar in cazurile in
care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun aprobării de către
Parlament (art. 106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale
urmează să fie expuse expertizei juridice şi inregistrării de stat. In conformitate
cu p. 6 al Hotăririi Guvernului Republicii Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997
cu privire la modul de efectuare a expertizei juridice şi inregistrării de stat a
actelor normative departamentale actele nesupuse expertizei juridice şi
inregistrării de stat „...nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei legitim
pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau aplicarea sancţiunii”; c)
actul normativ trebuie să fie publicat in Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Obligativitatea publicării legii este stipulată in expres in art. 76 al Constituţiei
 Republicii Moldova care prevede că „Legea se publică in Monitorul Oficial al
Republicii Moldova şi intră in vigoare la data publicării sau la data prevăzută in
textul ei”. In conformitate cu Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29
octombrie 1998 privind interpretarea art. 76 din Constituţia Republicii Moldova
„Intrarea in vigoare a legii” „data intrării in vigoare a legii, prevăzută in textul ei,
nu poate precede data publicării acesteia”. In cazul in care legea nu este
publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei
prevede „Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea in
vigoare a legii se referă „atit la lege in intregime cit şi şa părţile ei componente
(vezi Hotărirea Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998). Regulile cu
privire la obligativitatea publicării şi cu privire la efectele nepulicării stabilite de
art. 76 al Constituţiei se aplică tuturor actelor normative. Prin hotărirea nr. 31
din 11 iunie 1999 pentru controlul constituţionalităţii hotăririlor Guvernului nr.
740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din 2 februarie 1999 Curtea
Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea
in vigoare a legilor au incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare in
vigoare a hotăririlor şi dispoziţiilor Guvernului şi a altor acte normative de
vocaţie generală”. In rezultatul acestei interpretări Curtea Constituţională a
declarat neconstituţionale prevederile art. 30 al legii cu privire la Guvern (in
redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998, care prevedea posibilitatea intrării in
vigoare a Hotăririlor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărirea Curţii
Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 1999); d) să nu conţină dispoziţii care să
contravină prevederilor Constituţionale.
(17)Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia.
Rezultă că legiuitorul nu a acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a
codului civil in raport cu alte legi. Deci in caz de apariţia a contradicţiilor dintre
codul civil şi alte legi adoptate de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate in
conformitate cu principiile: a) legea mai nouă abrogă legea mai veche; sau b)
specialul derogă de la general.
(18)In conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă
legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18
februarie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea
nr.548-XIII din 21 iulie 1995 "Cu privire la Banca Naţională a Moldovei" Curtea
constituţională s-a pronunţat că „legile organice constituie o categorie
inferioară legilor constituţionale şi o categorie superioară faţă de cele
ordinare”. Asupra faptului că legile organice au o forţă juridică superioară faţă
de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunюat єi in hotгrirea nr. 56 din
26 octombrie 1999 pentru controlul constituюionalitгюii art. 67 din Legea nr.
847-XIII din 24 mai 1996 „Privind sistemul bugetar єi procesul bugetar”. Deşi
nici Constituţia Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici legislaţia
ţărilor din care a fost preluat conceptul cu privire la divizarea legilor in legi
organic şi legi ordinare, nici nu există vre-o lucrare doctrinară care să
imbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a adus nici un
argument in susţinerea acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este
obligatorie in conformitate cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind din
aceasta pentru a stabili locul Codului civil in ierarhia actelor normative şi a
determina forţa juridică a normele incluse in Codul civil trebuie de analizat dacă
Codul civil este o lege organică sau ordinară. Această necesitate va exista atită
timp cit nu va fi modificată Constituţia sau pină cind Curtea Constituţională nu
va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova. In
conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele
incluse in codul civil doar normele cu privire regimul general al proprietăţii şi a
moştenirii trebuiau să fie adoptate printr-o lege organică. Reieşind din aceasta şi
din faptul că la adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres dacă
Codul Civil este o lege organică sau o lege ordinară rezultă că doar normele cu
 privire la regimul general al proprietăţii şi a moştenirii sint norme organice.
Voinţa legiuitorului de a adopta Codul civil in intregime drept lege organică ar
putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru punerea in aplicare a
Codului Civil al Republicii Moldova in care a fost stipulat expres că aceasta este
o lege organică. Or atribuirea calităţii de lege organică acestei legi poate fi
justificată doar in condiţiile in care legiuitorul a pornit de la prezumţia că Codul
civil este o lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege
organică prin legea de punere in vigoare.
(19)Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atit norme
care reglementează raporturi civile cit şi norme care reglementează alte
raporturi juridice. Chiar şi in codul civil există norme care nu reglementează
raporturi juridice civile, spre exemplu normele cu privire la registrul bunurilor
imobile (vezi comentariul la art. 496 şi următoarele). La categoria legislaţie
civilă vom atribui nu actul normativ integral ci doar acele norme care
reglementează raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate juridică.
(20)In conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele
normative subordonate legii trebuie: a) să fie emise in temeiul legii. Adică
posibilitatea adoptării unei asemenea act normativ trebuie să rezulte din lege.
Prin lege in acest caz se are in vedere actul normativ adoptat de Parlament.
Trebuie de avut in vedere că noţiunea de lege poate fi folosită şi cu un sens mai
larg. In aceste cazuri prin lege vom inţelege orice normă de conduită
respectarea căreia este asigurată prin forţa coercitivă a statului; b) să nu
conţină dispoziţii contrare legii in temeiul căreia a fost emisă sau contrară
prevederilor altor legi; c) să nu conţină dispoziţii contrare dispoziţiilor unui act
normativ subordonat legii cu o forţă juridică superioară. Pentru determinarea
ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul dacă organele care au
adoptat actele normative sint subordonate ierarhic sau nu. Spre exemplu actele
adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară faţă de actele
normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sint
subordonate ierarhic organelor centrale.

Articolul 4. Uzanţa

(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de

legislaţie, este general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade
indelungate intr-un anumit domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi
bunelor moravuri.

(21)Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili

condiţiile in care acestea au caracter obligatoriu şi urmează să fie folosită
pentru reglementarea raporturilor juridice civile. Prin această normă
legiuitorul a stipulat in mod expres că uzanţele sint izvoare de drept şi astfel a
soluţionat controversele doctrinare privind calitatea de izvor de drept a
uzanţelor.
(22)In conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sint nişte norme de conduită
care, deşi neconsfinţite de legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul intregii ţări sau
in anumite părţi ale acesteia, sau intre anumite persoane fizice şi juridice
care practică anumite activităţi profesionale sau comerciale şi au fost
respectate o perioadă indelungată fiind considerate obligatorie. Nu este
relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu.
(23)Uzanţele sint nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor.
 Apariţia uzanţelor se datorează faptului că anumite reguli de conduită au fost
respectate o perioadă de timp indelunga şi cei care le-au respectat le-au
considerat obligatorii.
(24)O normă de conduită este considerată general recunoscută in cazul in care
toate persoanele de pe un anumite teritoriu sau care practică o anumită
profesie sau activitate comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această
regulă şi o acceptă in calitate de regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă
ar fi cunoscut-o.
(25)O normă de conduită se consideră că a fost aplicată in cazurile in care in
localitatea, intre persoanele sau in activitatea in care s-a stabilit această
normă de conduită, părţile raporturilor juridice civile au acţionat in
conformitate cu această normă. Nu este necesar să se facă referinţă expresă
la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o referire expresă
la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu. O
cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea
uniformă adică să fie interpretată şi aplicată in acelaşi sens in locul sau de
către persoanele intre care s-a stabilit.
(26)O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp indelungat dacă
a fost aplicată suficient de mult timp pentru reglementarea mai multor
raporturi juridice civile astfel incit să putem constata că această normă a
inceput să fie considerată obligatorie. Determinarea exactă a perioadei de
timp sau a numărului de raporturi juridice in care s-a aplicat norma de
conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate in fiecare caz
aparte ţinindu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o
normă de conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atit mai mare cu
cit sint mai puţine raporturile juridice asupra cărora se aplică.
(27)Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca
părţile raportului juridic să facă referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi
obligatorie pentru părţile unui raport juridic şi in cazul in care va lipsi o
referinţă expresă sau implicită privind acceptarea uzanţelor in general sau a
unor uzanţe in particular. Totuşi trebuie de avut in vedere faptul că aplicarea
uzanţelor se intemeiază pe prezumţia că părţile unui raport juridic au acceptat
ca uzanţele să guverneze raporturile civile dintre ele. In cazul in care părţile
vor inlătura această prezumţie excluzind in mod expres aplicarea unei
anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor in general acestea nu vor mai
guverna raporturile juridice dintre părţile care au exclus aplicarea uzanţelor.
Părţile pot exclude aplicare uzanţelor pentru reglementarea unuia, a citorva
sau a tuturor raporturilor juridice dintre acestea.
(28)Dacă insă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile
juridice dintre părţi vor vi guvernate de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi
734 ale Codului civil) părţile nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor in
general ci doar aplicarea anumitor uzanţe, indicind in mod expres in fiecare
caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice civile nu se vor aplica.
(29)In conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile
juridice numai in cazul in care acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de
lege in acest caz este folosită in sens larg, adică include in sine toate actele
normative. Uzanţa nu se va aplica doar in cazul in care legea nu contravine
constituţiei şi dacă actele normative subordonate legii vor fi adoptate in
temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3). In
doctrină se menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar in cazurile in care
contravin unei legi imperative. In cazul in care uzanţele contravin unei legi
dispozitive acestea vor putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil
pot deroga de la normele dispozitive; b) sau ordinii publice. Prin ordinea
publică trebuie de inţeles principiul in conformitate cu care nimeni nu este
 indreptăţit să aibă un comportament dăunător intereselor societăţii sau
bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar unui text de
lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de
inţeles totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora este
considerată obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.

Articolul 5. Analogia legii şi analogia dreptului

(1) In cazul nereglementării prin lege ori prin acord al părţilor şi lipsei de
uzanţe, raporturilor prevăzute la art.2 li se aplică, dacă aceasta nu
contravine esenţei lor, norma legislaţiei civile care reglementează
raporturi similare (analogia legii).
(2) Dacă aplicarea analogiei legii este imposibilă, drepturile şi
obligaţiile părţilor se determină in funcţie de principiile generale şi de
sensul legislaţiei civile (analogia dreptului).
(3) Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care limitează
drepturile civile sau care stabilesc răspundere civilă.
(4) Instanţa de judecată nu este in drept să refuze infăptuirea justiţiei
in cauzele civile pe motivul că norma juridică lipseşte sau că este neclară.

(30)Scopul acestui articol este de a stabili o cale de soluţionare a unor cazuri

concrete dacă există pentru soluţionarea căreia nu există un test de lege,
adică n cazurile in care există lacune in legislaţie. Aici se propune soluţionarea
cazului cu ajutorul analogiei, adică prin recurgerea la norme (analogia legii) şi
principii (analogia dreptului) de drept civil care vizează situaţii similare celei
care trebuie rezolvată. Pentru folosirea analogiei este necesar să se
indeplinească cumulativ trei condiţii: a) lipsa unei legi. Noţiunea de lege este
folosită in sens larg, prin aceasta subinţelegindu-se lipsa oricărui act normativ
care să reglementeze cazul; b) lipsa unui acord dintre părţi prin care să fie
reglementat cazul; c) lipsa unei uzanţe. Se consideră că aceste condiţii pentru
aplicarea analogiei se implinesc şi in cazul in care legea, acordul dintre părţi
sau uzanţa nu produc efecte juridice. Spre exemplu in cazul in care legea este
neconstituţională, acordul dintre părţi este nul sau uzanţa nu poate fi aplicată
in temeiul art. 4 alin. (2).
(31)Analogia legii constă in aplicarea la un raport social a unei norme juridice
care reglementează un caz asemănător. Nu este un caz de analogie a legii
aplicarea unui text de lege in care se prevede expres că dispoziţiile ei se
aplică prin asemănare, adică in cazul normelor de trimitere (vezi spre
exemplu art. 1288). Pentru aplicarea analogiei legii pe lingă condiţiile expuse
la punctul 1 este necesar: a) ca raportul juridic să fie asemănător raportului
juridic reglementat de norma care urmează să fie aplicată prin analogie; b) ca
norma care urmează să fie aplicată prin analogie să fie cu caracter general.
Nu se admite aplicarea prin analogie a normelor care stabilesc reguli speciale.
(32)In conformitate cu alin. (3) nu pot fi aplicate prin analogie nici normele care
limitează drepturile civile şi nici normele prin care este prevăzută răspunderea
civilă. Normele care limitează drepturile civile nu pot fi aplicate prin analogie
deoarece in conformitate cu art. 1 alin. (2) drepturile civile pot fi limitate doar
in cazurile prevăzute de Constituţie şi doar prin lege organică. Normele care
stabilesc răspunderea civilă nu pot fi aplicate prin analogie deoarece toate
aceste norme sint norme speciale deoarece stabilesc cazuri speciale de
răspundere civilă in raport cu regulile generale cu privire la răspunderea
contractuală (vezi comentariul la art. 602) şi răspunderea delictuală (vezi
comentariul la art. 1398).
 (33)In conformitate cu alin. (3) in cazul in care nu este posibil de soluţionat un
caz concret prin aplicarea unei norme care reglementează un caz similar se va
aplica analogia dreptului. Se consideră că nu este posibilă aplicarea unei
norme analogice in cazul in care norma lipseşte cu desăvirşire precum şi in
cazul in care o normă similară există dar acesta nu poate fi aplicată din
anumite motive. Spre exemplu este o regulă specială şi nu una generală.
Analogia dreptului presupune rezolvarea unui caz concret, care nu este
reglementat printr-o normă juridică expresă, nici chiar asemănătoare cazului,
pe baza principiilor generale ale dreptului civil sau in baza principiilor generale
ale dreptului.
(34)Posibilitatea folosirii analogiei legii şi analogiei dreptului rezultă şi din alin.
(4) prin care este interzis judecătorului să refuze infăptuirea justiţiei pe motiv
că legea lipseşte sau este neclară. Deci judecătorul nu este in drept să
respingă pretenţiile reclamantului doar pentru motivul că nu există o lege
care să reglementeze cazul concret, sau că legea nu este clară, sau că legea
este pasibilă de mai multe interpretări. In caz contrar acesta poate fi urmărit
pentru denegare de justiţie.

Articolul 6. Acţiunea in timp a legii civile

(1) Legea civilă nu are caracter retroactiv. Ea nu modifică şi nici nu

suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite
anterior, nici condiţiile de stingere a unei situaţii juridice stinse
anterior. De asemenea, legea nouă nu modifică şi nu desfiinţează efectele
deja produse ale unei situaţii juridice stinse sau in curs de realizare.
(2) Legea nouă este aplicabilă situaţiilor juridice in curs de realizare
la data intrării sale in vigoare.
(3) De la data intrării in vigoare a legii noi, efectele legii vechi incetează,
cu excepţia cazurilor in care legea nouă prevede altfel.
(4) In cazul situaţiilor juridice contractuale in curs de realizare la data
intrării in vigoare a legii noi, legea veche va continua să guverneze
natura şi intinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor, precum şi orice
alte efecte contractuale, dacă legea nouă nu prevede altfel.
(5) In situaţiile prevăzute la alin.(4), dispoziţiile legii noi se aplică
modalităţilor de exercitare a drepturilor sau de executare a obligaţiilor,
precum şi de instrăinare, preluare, transformare sau de stingere a
acestora. De asemenea, dacă legea nouă nu prevede altfel, clauzele unui
act juridic incheiat anterior intrării in vigoare a legii noi contrare
dispoziţiilor ei imperative sint, de la această dată, lipsite de orice efect
juridic.

(35)Scopul acestuia articol este de a stabili unele reguli cu privire la acţiunea

legii civile in timp, adică cu privire la momentul de cind incepe acţiunea legii
(intrarea in vigoare) şi cu privire la momentul cind incetează acţiunea legii
(ieşirea din vigoare).
In acest articol insă ne se stabilesc toate regulile cu privire la acţiunea legii
civile ci doar cele care ţine de succesiunea legilor civile in timp.
(36)Alin. (1) consacră principiul neretroactivităţii legii civile. Prin
neretroactivitatea legii civile trebuie de inţeles regula juridică conform căreia
o lege civilă se aplică numai situaţiilor juridice apărute după intrarea ei in
vigoare sau altfel spus trecutul scapă aplicării legii civile noi şi este supus legii
vechi. Această regulă este exprimată prin adagiul tempus regit actum.
Principiul neretroactivităţii stabilit in codul civil nu este opozabil legiuitorului.
 Deci Parlamentul in orice caz poate atribui unei legi caracter retroactiv şi
instanţele judecătoreşti sau alte organe care aplică normele civile nu vor
putea refuza aplicarea legii pe motiv că aceasta contravine Codului civil.
Principiul neretroactivităţii ar putea fi opozabil legiuitorului numai in cazul in
care ar fi fixat in Constituţia Republicii Moldova. Redacţia actuală a art. 22 al
Constituţiei nu de dă insă un răspuns clar la această intrebare. Nu există
actualmente o claritate nici in privinţa poziţiei Curţii Constituţionale deoarece
există hotăriri ale Curţii Constituţionale prin care aceasta se pronunţă ferm in
favoarea neretroactivităţii legii dar există şi hotăriri (mai recente) din care
rezultă că nu pot avea caracter retroactiv numai legile care stabilesc
răspundere penală şi administrativă. Astfel prin Hotărirea nr. 32 din 29
octombrie privind interpretarea art.76 din Constituţia Republicii Moldova
"Intrarea in vigoare a legii" Curtea Constituţională a declarat expres că legile
nu pot avea caracter retroactive. După cum a menţionat Curtea
Constituţională “Consacrat expres in art. 22 din Constituţie, principiul
neretroactivităţii legii urmăreşte protejarea libertăţilor, contribuie la
adincirea securităţii juridice, a certitudinii in raporturile interumane.
Principala valoare a ordinii de drept constă in posibilitatea oferită
fiecăruia de a-şi conforma comportamentul regulilor dinainte stabilite”.
Aceiaşi poziţie a fost exprimată de Curtea Constituţională şi in Hotăririle Curţii
Constituţionale nr. 29 din 27 octombrie 1997 şi nr. 11 din 15 februarie 2001.
Recent se pare că Curtea constituţională şi-a schimbat poziţia pentru că in
Hotărirea nr. 26 din 23 mai 2002 pentru controlul constituţionalităţii Legii nr.
583-XV din 25 octombrie 2001 "Cu privire la punerea in aplicare a art. 16 din
Legea nr. 514-XIII din 6 iulie 1995 "Privind organizarea judecătorească" a
declarat că „Dispoziţiile art. 22 din Constituţie (privind neretroactivitatea
legii) se rezumă la aceea că nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau
omisiuni care, in momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De
asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decit cea care era
aplicabilă in momentul comiterii actului delictuos”. Şi deşi in alineatul următor
Curtea Constituţională a declarat „Principiul neretroactivităţii legii are un
caracter universal...” afirmaţia Curţii „Este de observat, totodată, că principiul
neretroactivităţii legii nu este un principiu cu caracter absolut. Or, art. 22
din Constituţie prevede retroactivitatea normelor juridice penale mai
favorabile. In afară de aceasta, teoria contemporană a dreptului admite ca
excepţii de la principiul neretroactivităţii legii normele juridice cu caracter
imperativ - legile interpretative, precum şi normele juridice in care
legiuitorul a stabilit expres că ele se vor aplica retroactiv”. In concluzie,
legile (stricto senso) ar putea fi aplicate cu caracter retroactiv in cazurile in
care acest lucru va fi prevăzut expres de legiuitor cu condiţia că norma privind
caracterul retroactiv al legii nu este neconstituţională. Dreptul de a se
pronunţa privind neconstituţionalitatea legii o are doar Curtea Constituţională
(art. 134 al Constituţiei Republicii Moldova). Alte acte normative nu vor putea
fi aplicate retroactiv chiar dacă autorul a prevăzut expres caracterul
retroactiv, deoarece aceste acte normative trebuie să nu contravină Codului
civil, inclusiv art. 6 (vezi comentariul la art. 2).
(37)Prin neretroactivitatea legii trebuie de inţeles faptul că ea nu modifică sau nu
suprimă condiţiile de constituire a unei situaţii juridice constituite anterior şi
nici condiţiile stingere a unei situaţii juridice stinse anterior. Astfel legea nouă
nu va putea modifica condiţiile de incheiere a unui contract incheiat anterior
sau condiţiile răspunderii pentru o faptă săvirşită anterior intrării legii in
vigoare şi nici condiţiile de stingere a unei obligaţii stinse anterior intrării legii
in vigoare. Nu va putea, fără să aibă caracter retroactiv, legea nouă să
modifice sau să desfiinţează efectele deja produse ale unei situaţii juridice
stinse sau in curs de realizare. Astfel art. 846 care prevede că in contractele
 de instrăinarea a bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă, in cazul decesului
dobinditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la succesori lui, nu va modifica
efectele produse de decesul dobinditorului (incetarea contractului şi
restituirea casei transmiţătorului – art. 452 al Codului civil vechi) inainte de
data intrării in vigoare a Codului civil. La fel regulile cu privire la
obligativitatea punerii in intirziere a debitorului (art. 617) nu se vor aplica
situaţiilor juridice in curs de realizare la momentul intrării in vigoare a codului
dacă neexecutarea a avut loc inainte de intrarea in vigoare a Codului civil.
(38)Din principiul neretroactivităţii rezultă că faptele care nu au putut determina
constituirea sau stingerea unor situaţii juridice, potrivit legii in vigoare la
momentul realizării acestora, nu vor putea produce acest efect in temeiul legii
ulterioare, adică legea ulterioară nu poate atribui unui fapt trecut efecte pe
care acest fapt nu le putea produce sub imperiul legii care era in vigoare la
momentul realizării faptului. Astfel contractul care nu a produs efecte juridice
sau fapta care nu a dat naştere răspunderii juridice civile la data la care a fost
incheiat (a avut loc) in conformitate cu legea in vigoare la acea dată.
(39)Alin. (2) consacră un alt principiu al acţiunii in timp a legii civile – principiul
aplicării imediate a legii noi. In conformitate cu acesta legea nouă se aplică
situaţiilor juridice in curs de realizare la data intrării legii in vigoare. Astfel
situaţiile juridice in curs de constituire, modificare sau stingere la data intrării
in vigoare a legii noi cad sub imperiul legii noi. Dacă insă elementele care
alcătuiesc constituirea sau stingerea unei situaţii juridice au individualitate
proprie şi s-au infăptuit inainte de intrarea in vigoare a legii noi atunci aceste
elemente rămin guvernate de legea sub imperiul căreia sau produs. Astfel
predarea şi recepţionarea bunurilor in contractul de vinzare-cumpărare
incheiat anterior intrării legii noi in vigoare va fi guvernat de legea nouă. Dacă
insă bunul fusese livrat pină la data intrării legii noi in vigoare această
operaţie va rămine guvernată de legea veche, pe cind recepţionarea bunurilor
se va face in conformitate cu legea nouă.
(40)Efectele produse in timp ale unei situaţii juridice vor fi cele stabilite de legea
in vigoare la data cind se realizează fiecare efect in parte. Dar efectele
produse de aceeaşi situaţie juridică din momentul intrării in vigoare a legii noi
vor fi reglementate de aceasta in baza principiului aplicării imediate a legii
noi. Astfel efectele unui contract de inchiriere sint determinate de legea in
vigoare la data incheierii contractului şi legea nouă nu poate modifica
drepturile şi obligaţiile părţilor acestui contract fără a avea un caracter
retroactiv. Dacă insă neexecutarea obligaţiilor va avea loc după intrarea in
vigoare a legii noi efectele neexecutării, deci drepturile şi obligaţiile părţilor,
vor fi guvernate de legea nouă.
(41)In alineatul trei in mare parte se repetă dispoziţiile alineatului doi privind
aplicarea imediată a legii noi şi in acelaşi timp se stabileşte o excepţie de la
acest principiu şi anumite ultraactivitatea (supravieţuirea) legii civile vechi.
Astfel in cazurile prevăzute de legea nouă legea civilă veche poate continua
să fie aplicată unor situaţii determinate, deşi a intrat in vigoare o lege civilă
nouă. Ultraactivitatea este justificată de necesitatea ca anumite situaţii
juridice in curs de realizare să rămină guvernate de legea sub imperiul căreia
au inceput respectiv să se constituie, să se modifice sau să se stingă. In
doctrină se menţionează că există cazuri de ultractivitate care nu sint expres
prevăzute de legea nouă dar care pot fi deduse prin interpretare. Spre
exemplu se citează cazul de ultraactivitate a legilor juridice supletive.
(42)In conformitate cu prevederile alin. (4) natura şi intinderea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor unui contract existent la data intrării in vigoare a legii noi
vor fi guvernate in continuare de legea sub imperiul căreia a fost incheiat
contractul şi deci au luat naştere drepturile şi obligaţiile respective. Vor
 rămine guvernate de asemenea de legea veche orice alte efecte produse de
contract la data intrării in vigoare a legii noi. Spre exemplu modul de
executare a obligaţiilor stabilit de părţi. Legea veche va continua să
guverneze natura şi intinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor şi alte efecte
ale contractului doar in condiţia in care aceasta erau in fiinţă la data intrării in
vigoare a legii noi. Cele care vor lua naştere sub imperiul legii noi vor fi
guvernate de acesta.
(43)In conformitate cu prevederile alin. (5) modalităţilor de exercitare a
drepturilor sau de executare a obligaţiilor apărute sub imperiul legii vechi vor
fi guvernate de legea nouă de la data intrării acesteia in vigoare. Această
regulă se va aplica doar in cazul in care in conformitate cu alin. (4) nu
urmează să fie aplicate dispoziţiile legii vechi.
(44)In conformitate cu prevederile alin. (1) condiţiile de valabilitate ale actului
juridic urmează să fie guvernate de legea in vigoare la data incheierii actului
juridic. Deci in cazul in care legea ulterioară adaugă o condiţie de valabilitate
sau suprimă o asemenea condiţie actul juridic incheiat sub imperiul legii noi
nu devine nul sau respectiv nu devine valabil ulterior intrării in vigoare a legii
noi. Această regulă nu este insă valabilă şi pentru clauzele unui act juridic. In
conformitate cu alin. (5) clauzele unui act juridic incheiat sub imperiul legii
vechi şi care sint contrare dispoziţiilor imperative ale legii noi sint nule de la
data intrării in vigoare a legii noi. Legea nouă nu poate afecta insă
valabilitatea clauzelor actului juridic dacă situaţia juridică reglementată de
aceste clauze deja s-a stins.

Articolul 7. Legislaţia civilă şi tratatele internaţionale

Dacă prin tratatul internaţional la care Republica Moldova este parte

sint stabilite alte dispoziţii decit cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor
aplica dispoziţiile tratatului internaţional.

(45)Scopul acestei norme este de a stabili reguli cu privire la corelaţia dintre

legislaţia civilă şi tratatele internaţionale la care Republica Moldova este
parte.
(46)In conformitate cu art. 7 in cazul in care vor exista contradicţii intre tratatele
internaţionale la care este parte Republica Moldova şi legislaţia civilă se vor
aplica dispoziţiile tratatului internaţional. Această normă este in concordanţă
cu art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova care prevede că Republica Moldova
se obligă să respecte tratatele internaţionale.
(47)Noţiunea de tratat internaţional este definită in art. 1 al Legii 595/1999
privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova care prevede că prin
tratat internaţional trebuie inţeles „orice acord incheiat in scris de către
Republica Moldova, destinat a produce efecte juridice şi guvernat de
normele dreptului internaţional, perfectat fie intr-un instrument unic, fie in
două sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea sa
particulară (tratat, acord, convenţie, act general, pact, memorandum,
schimb de note, protocol, declaraţie, statut, act final, modus vivendi,
aranjament etc., toate avind valoare juridică egală”.
(48)In conformitate cu art. 3 al Legii 595/1999 există trei categorii de tratate
internaţionale: a) tratatele interstatale care se incheie in numele Republicii
Moldova; b) tratatele interguvernamentale, care se incheie in numele
Guvernului Republicii Moldova; şi c) tratate interdepartamentale, care se
incheie in numele ministerelor sau departamentelor Republicii Moldova.
Indiferent de organul in numele căruia a fost incheiat tratatul internaţional
 parte a acestuia este Republica Moldova şi in cazurile in care vor exista
contradicţii intre tratatele din oricare categorie şi legislaţia civilă se vor aplica
dispoziţiile tratatului internaţional.
(49)Tratatele internaţional devin obligatorii pentru Republica Moldova in
rezultatul exprimării consimţămintului de a fi legat printr-un tratat
internaţional. Conform art. 4 alin. (1) al Legii 595/1999 consimţămintul de a fi
legat printr-un tratat internaţional se exprimă prin „...semnare, schimbul
instrumentelor care constituie un tratat internaţional, ratificare, acceptare,
aprobare sau aderare la acesta ori prin oricare alt mijloc convenit de
confirmare formală a consimţămintului”. Trebuie de avut in vedere că in
conformitate cu art. 16 alin. (1) al Legii 595/1999 un tratat internaţional sau o
parte a acestuia se poate aplica in mod provizoriu chiar inainte de intrarea in
vigoare acestuia.
(50)La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie ţinut cont de faptul că acestea
intră in vigoare pentru Republica Moldova in conformitate cu modul şi
termenele stabilite de tratat sau cu acordul comun al părţilor (art. 18 alin. (1)
al Legii 595/1999). Deci in acest caz nu sint aplicate regulile cu privire la
intrarea in vigoare a legilor şi in special regula cu privire la inexistenţa legilor
nepublicate in mod oficial. In conformitate cu art. 30 alin. (1) al Legii 595/1999
tratatul internaţional trebuie să fie publicat in Monitorul Oficial in termen ce
nu depăşeşte 15 zile de la data intrării in vigoare. Nepublicarea tratatului
internaţional nu afectează insă valabilitatea acestuia. In conformitate cu art.
27 al Convenţiei cu privire la dreptul tratatelor, incheiată la Viena la 23 mai
1969 o parte a unui tratat internaţional nu poate invoca dispoziţii ale dreptului
intern pentru a justifica refuzul de a aplica un tratat internaţional.
(51)In conformitate cu art. 8 alin (2) al Constituţiei Republicii Moldova prevede că
„intrarea in vigoare a unui tratat internaţional conţinind dispoziţii contrare
Constituţiei va trebui precedată de o revizuire a acesteia”. Art. 22 alin. (2) al
Legii 595/1999 prvede că tratatele internaţionale la care Republica Moldova
este parte, recunoscute de Curtea Constituţională ca incompatibile cu
Constituţia Republicii Moldova, nu sint puse in vigoare şi nu sint aplicabile.
Prin decizia nr. 5 din 24 noiembrie 2002 privind sistarea procesului pentru
controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului intre Republica
Moldova şi Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la
Tratat, semnate la Kiev la 18 august 1999 curtea Constituţională s-a
pronunţat că nici Constituţia Republicii Moldova şi nici Legea 595/1999 nu
prevăd efectele juridice ale unui tratat internaţional intrat in vigoare şi
declarat neconstituţional. In aceste condiţii Curtea Constituţională consideră
că in cazul in care nu a avut loc revizuirea Constituţiei tratatul internaţional
intrat in vigoare devine executoriu. Din această poziţie a Curţii Constituţionale
rezultă că in cazul in care vor exista contradicţii intre un tratat internaţional
care a intrat in vigoare pentru Republica Moldova şi Constituţia Republicii
Moldova se vor aplica dispoziţiile tratatului internaţional.
(52)La aplicarea tratatelor internaţionale trebuie de ţinut cont de faptul că in
conformitate cu art. 21 al Legii 595/1999 interpretarea tratatului internaţional
trebuie efectuată „...in conformitate cu normele şi principiile dreptului
internaţional, astfel incit să se evite eventualele contradicţii dintre prevederile
legislaţiei Republicii Moldova şi dispoziţiile tratatului”. Este de menţionat că
interpretarea tratatului internaţional trebuie să fie făcută ţinind cont de voinţa
tuturor părţilor la tratat. In cazul in care intre părţile tratatului există
contradicţii, poziţia părţii moldoveneşti faţă de interpretarea tratatului
internaţional se determină ţinind cont de opinia ministerelor şi
departamentelor, de atribuţiile cărora ţine obiectul tratatului, precum şi opinia
Ministerului Afacerilor Externe al Republicii Moldova.
 Capitolul II
APARITIA DREPTURILOR
SI OBLIGATIILOR CIVILE.
EXERCITAREA SI APARAREA
DREPTURILOR CIVILE

Articolul 8. Temeiurile apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile

(1) Drepturile şi obligaţiile civile apar in temeiul legii, precum şi in

baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sint prevăzute de
lege, dau naştere la drepturi şi obligaţii civile, pornind de la principiile
generale şi de la sensul legislaţiei civile.
(2) Drepturile şi obligaţiile civile apar:
a) din contracte şi din alte acte juridice;
b) din acte emise de o autoritate publică, prevăzute de lege drept
temei al apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile;
c) din hotărire judecătorească in care sint stabilite drepturi şi obligaţii;
d) in urma creării şi dobindirii de patrimoniu in temeiuri neinterzise de
lege;
e) in urma elaborării de lucrări ştiinţifice, creării de opere literare, de
artă, in urma invenţiilor şi altor rezultate ale activităţii intelectuale;
f) in urma cauzării de prejudicii unei alte persoane;
g) in urma imbogăţirii fără justă cauză;
h) in urma altor fapte ale persoanelor fizice şi juridice şi a unor
evenimente de care legislaţia leagă apariţia unor efecte juridice in materie
civilă.

1. In articolul comentat se enumără temeiurilor de apariţie a drepturilor şi

obligaţiilor civile. Printre acestea sunt menţionate: legea, actele persoanelor fizice şi
juridice care nu sunt prevăzute de lege, dar nu contravin principiilor generale şi
sensului legislaţiei civile. Legea este considerată temeiul principal de apariţie a
drepturilor şi obligaţiilor. Termenul de „lege” nu trebuie inţeles in sens ingust, adică
exclusiv actul emis de organul legislativ, ci şi celelalte acte normative elaborate in
concordanţă cu legea.
Articolul comentat admite posibilitatea apariţiei drepturilor şi obligaţiilor civile in
baza actelor persoanelor fizice şi juridice care, deşi nu sunt prevăzute de lege, dar nu
contravin principiilor generale şi sensului legislaţiei civile. Din aceste considerente
enumerarea temeiurilor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor nu este exhaustivă şi
este posibilă apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile in baza altor temeiuri, dar cu
respectarea condiţiilor cerute de lege.
Actele juridice fac parte din categoria faptelor juridice. Faptele juridice sunt
acele circumstanţe de fapt care dau naştere, modifică sau sting drepturi şi obligaţii.
In unele cazuri ele apar datorită voinţei persoanei fizice, iar altele contrar voinţei
acesteia. Această deosebire permite delimitarea faptelor juridice in acţiuni şi
evenimente. Şi unele şi altele constituie temei pentru apariţia, modificarea şi
stingerea raporturilor juridice civile, doar cu condiţia că norma de drept leagă de ele
anumite consecinţe juridice.
Acţiunile, ca fapte juridice, se delimitează in acţiuni legale şi ilegale. Acţiunile
ilegale sunt acţiunile care se săvirşesc contrara prevederilor legii sau altor acte
normative. In art. 8 se menţionează printre temeiurile de apariţie a drepturilor şi
obligaţiilor aşa acţiuni i legale precum cauzarea de prejudicii unei persoane şi
imbogăţirea fără justă cauză.
 Printre acţiunile ilegale ca temei de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor se
atribuie şi abţinerea de la anumite acţiuni – inacţiunile. Intr-o serie de norme ale
prezentului cod se foloseşte termenul sinonim de „eschivare”. Eschivarea reprezintă
neexecutarea acţiunilor in termenele şi ordinea stabilită fără indicarea motivelor.
Astfel, eschivarea părţii obligate de la inregistrarea actului juridic dă dreptul părţii
interesate să ceară repararea prejudiciului cauzat prin intarzierea inregistrării actului
juridic (art. 215). Aceleaşi consecinţe survin şi in cazul eschivării de la autentificarea
notarială a actului juridic (art. 213 alin. 2).
Manifestarea de voinţa a persoanei cu scopul de a da naştere, modifica sau
stinge drepturi şi obligaţii, poate fi exprimată nu numai prin acţiuni active, ci şi prin
tăcerea acesteia. Astfel, tăcerea se consideră exprimarea voinţei de a incheia actul
juridic doar in cazurile prevăzute de lege sau de acordul părţilor (art. 208 alin. 4).
Evenimentele sunt acele circumstanţe care nu depind de voinţa omului
(naşterea şi moartea persoanei fizice, calamităţile naturale, acţiunile militare).
Evenimentele ca temei pentru apariţia şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor sunt
cuprinse intr-o serie de articole ale codului.
2. Alineatul comentat conţine enumerarea temeiurilor in baza cărora apar
drepturile şi obligaţiile civile.
a) Printre temeiurile de apariţia a drepturilor şi obligaţiilor civile in primul rind
sunt menţionate contractele. Contractele, in condiţiile economiei de piaţă, constituie
faptul juridic de bază care dă naştere la drepturi şi obligaţii civile. In virtutea
principiului libertăţii contractuale, consfinţit la art. 667, acesta, de regulă, se incheie
la acordul comun al părţilor, in mod liber, fără a fi impuşi. Art. 669 stabileşte excepţia
de la principiul libertăţii contractuale, care constă in obligarea unei părţi contractante
la incheierii contractului.
De rind cu contractele civile, care sunt acte juridice bi- sau multilaterale, temei
pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile constituie şi actele juridice unilaterale,
pentru săvirşirea cărora este suficient manifestarea de voinţă a unei singure părţi
(art. 196). Ca exemplu poate servi promisiunea publică de recompensă (art. 1371).
b) Actele emise de o autoritate publică (organele legislative, executive sau
administraţiei publice locale) sunt fapte juridice independente pentru apariţia
drepturilor şi obligaţiilor civile. Actele emise de autoritate publică constituie temei
pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor numai in cazurile expres prevăzute de lege,
deoarece ele dau naştere la raporturi administrative, in care părţile se află pe poziţie
de subordonare.
In calitate de asemenea acte pot fi menţionate: actul inregistrării de stat a
persoanei juridice, care constituie temei pentru constituirea persoanei juridice (art.
63); actul emis de autoritatea administraţiei publice locale prin care se dobandeşte
dreptul de proprietate asupra bunurilor găsite (art. 324 - 325) ş. a.
c) Hotărarea judecătorească constituie un alt temei pentru apariţia drepturilor şi
obligaţiilor civile. Astfel, ea constituie temei nu numai pentru modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor deja apărute, dar temei pentru apariţia lor.
Recunoaşterea hotărarii instanţei de judecată ca fapt juridic, presupune că din
momentul intrării ei in vigoare, drepturile şi obligaţiile civile se consideră apărute şi
nu necesită acţiuni suplimentare pentru executarea forţată a hotărarii instanţei de
judecată. Asemenea semnificaţie este atribuită hotărarii judecătoreşti prin care se
declară valabilitatea actului juridic executat total sau parţial, iar cealaltă parte se
eschivează de la autentificarea notarială (art. 213 alin. 2). Existenţa hotărarii
judecătoreşti privind declararea valabilităţii actului juridic, nu necesită autentificarea
ulterioară a acestuia.
d) Patrimoniul poate fi creat sau dobindit nu numai in baza contractelor sau
altor acte juridice, dar şi in urma altor temeiuri care nu sunt interzise de lege. Astfel,
dreptul de proprietate poate fi dobindit prin producerea de bunuri (art. 320),
descoperirea unei comori (art. 327) ş. a.
e) La acţiunile care constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor se
atribuie elaborarea de lucrări ştiinţifice, cercetării de opere literare, de artă, in urma
invenţiilor, precum şi altor rezultate ale activităţii intelectuale. Drepturile civile
asupra lucrărilor apar in virtutea faptului creării lor.
Rezultatele activităţii intelectuale trebuie să fie recunoscute drept invenţii in
ordinea stabilită de lege. Adică, dreptul asupra invenţiilor trebuie să fie confirmat prin
patent.
f) Acţiunile ilegale - cauzarea de prejudicii unei persoanei - constituie alt temei
pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor civile. Ca rezultat al cauzării de prejudicii
apare obligaţia debitorului de a repara prejudiciul cauzat, precum şi dreptul
creditorului de a cere repararea lui. Aceste obligaţii extracontractuale sunt
reglementate la Capitolul XXXIV, care stabileşte condiţiile survenirii răspunderii
pentru cauzarea de prejudicii, subiecţii care răspund pentru prejudicile cauzate,
precum şi ordinea de repararea a prejudicului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanelor,
compensarea pagubei morale.
g) Caracter extracontractual au şi obligaţiile care rezultă din imbogăţirea fără
just cauză, reglementarea juridică a cărora se conţine la Capitolul XXXIII. Astfel, in
rezultatul imbogăţirii fără justă cauză apare obligaţia persoanei de a restitui ceea ce
a dobindit sau a realizat din contul altei persoanei fără temei legal sau contractuale
(art. 1389 alin. 1).
h) Prin alte fapte ale persoanelor fizice sau juridice care dau naştere la drepturi
şi obligaţii se inţeleg acele temeiuri care deşi nu sunt acte juridice, dar ca fapte
juridice dau naştere la raporturi juridice.
Evenimentele sunt acele fenomene care se produc independent de voinţa
omului şi constituie temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor numai in cazul in
care legea leagă de producerea lor apariţia unor efecte juridice. Ca exemplu de
asemenea evenimente poate servi naşterea copilului după decesul celui ce a lăsat
moştenirea, astfel lărgindu-se cercul moştenitorilor ( art. 1433).

Articolul 9. Exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor

(1) Persoanele fizice şi juridice participante la raporturile juridice civile

trebuie să işi exercite drepturile şi să işi execute obligaţiile cu bună-
credinţă, in acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele
moravuri. Buna-credinţă se prezumă pină la proba contrară.
(2) Neexercitarea de către persoanele fizice şi juridice a drepturilor
civile ce le revin nu duce la stingerea acestora, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.

1. Prin exercitare a drepturilor subiective civile se inţelege realizarea de către

titularul dreptului subiectiv civil a conţinutului acestui drept. Astfel, persanele fizice
şi juridice participante la raporturile juridice civile sunt libere să-şi exercite
drepturile civile după cum consideră necesar, determinind de sine stătător volumul
de exercitare a drepturilor civile cat şi acele mijloace la care vor apela pentru
exercitarea drepturilor civile. La fel titularul dreptului civil singur decide instrăinarea
dreptului cei aparţine, precum şi refuzul de la acest drept. Rămane la dorinţa
persoanei de a decide asupra exercitării dreptului civil. Unele drepturi subiective
civile sunt concomitent şi obligaţii civile. Astfel, de exemplu, in conformitate cu
prevederile art. 40 - 44, tutorele in unele cazuri nu numai că este in drept să incheie
acte juridice civile, dar este obligat să o facă pentru a proteja interesele persanei
puse sub tutelă. De aceea, realizarea unor drepturi subiective civile depinde nu
numai de voinţa titularului dreptului, dar şi de prevederile legii.
In exercitarea drepturilor subiective civile trebuie de avut in vedere drepturile
subiective civile concrete pe care le are persoana fizică sau juridică. In ceea ce
priveşte posibilitatea exercitării drepturilor civile ce vor apărea in viitor trebuie să se
ţină cont de art. 23 alin. 4.
Exercitarea drepturilor civile se efectuează prin mijloace reale şi mijloace
juridice de exercitare a drepturilor subiective civile.
Mijloace reale de exercitare a drepturilor civile sunt acţiunile săvarşite de
titularul dreptului, cu excepţia acelor acţiuni care imbracă forma actele juridice
civile. Ca exemplu pot servi acţiunile proprietarului indreptate spre folosirea
bunurilor pe care le are in proprietate sau altfel spus acţiuni indreptate spre
exercitarea atributelor de posesie şi folosinţă ce aparţin proprietarului. Mijloace
juridice de exercitare a drepturilor civile sunt acele acţiuni, care imbracă forma
actelor juridice, cat şi alte acţiuni cu caracter juridic. Spre exemplu, proprietarul
poate să vandă casa de locuit, poate să o transmită in arendă, poate să o schimbe
ş.a.m.d. Ca exemplu de o acţiune cu caracter juridic, alta decat actul juridic civil,
poate servi acţiunile creditorului de a reţine bunul exercitand dreptul de retenţie.
Este interzisă influenţa din partea persoanelor terţe asupra drepturilor persoanei
fizice sau juridice.
Exercitarea drepturilor subiective civile este in strinsă legătură cu executarea
obligaţiilor civile. In dependenţă de faptul cum va fi executată obligaţia civilă se va
putea vorbi despre realizarea dreptului civil.
Modalitatea de executare a obligaţiilor diferă in raporturile juridice civile
absolute de cea din raporturile juridice relative. Astfel, in cazul raporturilor absolute
obligaţia se execută prin inacţiunile de la care urmează să se abţină subiectul pasiv
(in cazul dreptului de proprietate subiectele pasive sunt obligate de a se abţine de
la săvarşirea acţiunilor care ar prejudicia o exercitare normală a dreptului de
proprietate). In schimb, in cazul raporturilor relative obligaţia va fi executată prin
săvarşirea acţiunilor, corespunzătoare naturii juridice a raportului obligaţional, de
către persoana obligată (spre exemplu in raportul de vanzare-cumpărare vanzătorul
trebuie transmită bunul compărătorului).
Exercitării drepturilor şi obligaţiilor se bazează pe o serie de principii, care
reprezintă nişte cerinţe generale inaintate faţă de titularii drepturilor şi obligaţiilor.
Astfel, persoanele fizice şi juridice işi exercită drepturile şi işi execute obligaţiile cu
bună-credinţă, in acord cu legea, contractul, cu ordinea publică şi cu bunele
moravuri.
Primul principiu este principiul bunei-credinţe in exercitarea drepturilor şi
executarea obligaţiilor. Persoanele fizice şi juridice trebuie să-şi exercite drepturile
şi să execute obligaţiile cu bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă pină la proba
contrară. Dacă persoana in exercitarea drepturilor sau executarea obligaţilor a
acţionat cu bună-credinţă apoi actele juridice incheiate de o asemenea persoană nu
vor putea fi declarate nule.
Al doilea principiu este principiul legalităţii exercitării drepturilor şi executării
obligaţiilor. In conformitate cu acest principiu titularul dreptului trebuie să-şi
exercite drepturile civile in aşa fel ca acţiunile săvarşite de el să nu contravină
normelor legale. La fel trebuie să fie conforme legii şi mijloacele de exercitare a
drepturilor.
Al treilea principiu constă in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor in
corespundere cu prevederile contractului. Contractul are forţă obligatorie pentru
părţile contractante, acestea fiind obligate să respecte prevederile inserate in
contract. Dar contractul va avea forţă de lege intre părţi numai in cazul in care
corespunde prevederilor legii, adică nu conţine prevederi contrare legii.
Al patrulea principiu este principiul respectării ordinii publice şi a bunelor
moravuri in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor. Acest principiu impune
subiectelor a respecta, in exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, nu doar
prevederile legale, dar şi ordinea publică şi bunele moravuri. Acest principiu este
reflectat şi in alte norme ale Cc (art. 66 alin.4, art. 87 alin. 1 lit. (d), art. 110 alin.2
lit. (b), art. 220 alin. 2, art. 512 alin. 3, art. 1332).
2. Neexercitarea dreptului civil nu duce, după regula generală, la stingerea
acestui drept. Astfel, in virtutea dreptului de proprietate titularul poate exercita
prerogativele sale (posesia, folosinţa, dispoziţia) după bunul său plac. Neexercitarea
acestor prerogative nu duce la stingerea lor. Neexercitarea dreptului civil va duce la
stingerea acestui drept, doar atunci cand acest efect este prevăzut expres in lege
(art. 440, art. 1170 alin. 2). In cazul drepturilor de creanţă, neexercitarea lor pe o
durată de timp indelungată (perioadă ce depăşeşte termenul de prescripţie) va face
ca creditorul să nu poată obţine o executare silită a obligaţiei, aceasta
transformandu-se din obligaţie perfectă in obligaţie imperfectă.

Articolul 10. Apărarea judiciară a drepturilor civile

(1) Apărarea drepturilor civile incălcate se face pe cale judiciară.

(2) Modul de aplanare a litigiului dintre părţi pină la adresare in
instanţa de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract.
(3) Apărarea drepturilor civile pe cale administrativa se face doar in
cazurile prevăzute de lege. Hotărirea emisă pe cale administrativă poate fi
atacată in instanţa de judecată.

1. Posibilitatea apărării drepturilor civile incălcate constituie una din garanţiile

realizării lor. Dreptul la apărarea judiciară şi accesul liber la justiţie sunt garantate de
Constituţie (art. 20).
In articolul comentat sunt consfinţite următoarele prevederi fundamentale:
drepturile civile sunt susceptibile de apărare judiciară independent de faptul dacă
sunt sau nu prevederi exprese in Codul civil sau alte legi; instanţa de judecată apără
nu numai drepturile, dar şi interesele legitime, atit cele incălcate, cit şi cele
contestate; apărarea judiciară este o formă de apărare preponderentă, dar nu
exclusivă de apărare. Se admite şi apărarea pe cale administrativă a drepturilor
incălcate, dar această cale este admisă numai in cazurile expres stabilite in lege,
după subiectele raportului juridic menţinindu-se dreptul de a ataca in instanţa de
judecată hotărirea emisă pe cale administrativă. Dreptul de a ataca hotărirea emisă
pe cale administrativă nu depinde de faptul dacă este prevăzută această posibilitate
in lege sau alte acte normative.
2. In cazurile stabilite in lege sau contractul incheiat intre părţi pină la
adresarea in instanţa de judecată, părţile sunt obligate să aplaneze prealabil litigiul
apărut. Este de menţionat că modul de aplanare a litigiului pină la adresarea in
instanţa de judecată trebuie să fie expres stabilit in lege sau să se conţină in
contract. Nerespectarea modului de aplanare prealabilă a litigiului face ca cererea de
chemare in judecată depusă să fie restituită, conform art. 170 CPC, dar aceasta nu
exclude posibilitatea adresării repetate, dacă este adusă dovada soluţionării
prealabile a litigiului.
 3. La apărarea drepturilor civile pe cale administrativă, aplicată in cazurile
expres stabilit in lege, pot fi atribuite, in primul rind depunerea plingerilor asupra
acţiunilor şi actelor organelor de stat la organul ierarhic superior, in al doilea rind,
adoptarea de către organele de stat, imputernicite cu funcţii jurisdicţionale, a
hotăririlor cu utilizarea metodelor de apărare a drepturilor civile stabilite la art. 11, cu
respectarea procedurii stabilite de actele normative.
Astfel, conform art. 273 din Codul Vamal nr. 1149/2000, persoanele fizice şi
juridice care nu sunt de acord cu decizia organului vamal privind aplicarea sancţiunii
o atacă la Departamentul Vamal. Decizia Departamentului Vamal asupra plingerii
impotriva organului vamal privind aplicarea sancţiunii poate fi atacată in judecată in
termen de 10 zile de la emitere.
De asemenea, in ordine administrativă pot fi atacate deciziile organului fiscal
sau acţiunile funcţionarului fiscal, conform art. 269 din Codul Fiscal nr. 1163/1997.
In ordine administrativă sunt apărate drepturile civile de către organul de stat
de reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea
activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei. In cazurile incălcării de către
agenţii economici a prevederilor legii respective, organele de stat de reglementare
antimonopolistă examinează cauzele date in baza declaraţiilor făcute de agenţii
economici, de organele puterii şi ale administraţiei, de societăţi şi uniuni de
consumatori sau din iniţiativă proprie. Cauzele se examinează in ordinea stabilită de
Guvern. Astfel, organele de stat de reglementare antimonopolistă aplică metodele de
apărare a drepturilor incălcate stabilite la art. 11. Dispoziţia organului de stat de
reglementare antimonolistă poate fi atacată in instanţă de judecată de către agenţii
economici, organele puterii şi ale administraţiei şi persoanelor cu funcţii de
răspundere pentru a declara nevalabile aceste dispoziţii.

Articolul 11. Metodele de apărare a drepturilor civile

Apărarea dreptului civil se face prin:

(53)recunoaşterea dreptului;
(54)restabilirea situaţiei anterioare incălcării dreptului şi suprimarea
acţiunilor prin care se incalcă dreptul sau se creează pericolul
incălcării lui;
(55)recunoaşterea nulităţii actului juridic;
(56)declararea nulităţii actului emis de o autoritate publică;
(57)impunerea la executarea obligaţiei in natură;
(58)autoapărare;
(59)repararea prejudiciilor;
(60)incasarea clauzei penale;
(61)repararea prejudiciului moral;
(62)desfiinţarea sau modificarea raportului juridic;
(63)neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine
legii emis de o autoritate publica;
(64)alte căi prevăzute de lege.
In articolul comentat sunt enumerate metodele de apărare a drepturilor civile.
Printre acestea doar două sunt noii, celelalte fiind cunoscute şi Codului civil din 1964.
Metodele indicate pot fi grupate in: metode aplicate numai de către instanţa de
judecată (ca exemplu recunoaşterea nulităţii absolute a actului juridic, declararea
nulităţii actului emis de o autoritate publică etc.), metode care pot fi aplicate atit de
către participanţii la raporturile juridice civile cit şi prin intermediul instanţei de
judecată (repararea prejudiciilor, incasarea clauzei penale etc.), autoapărarea,
apărarea drepturilor civile fără participarea instanţei de judecată.
Unele dinte metodele enumerate pot fi aplicate nu numai de către instanţa de
judecată, dar şi de organele de stat, care in cazurile prevăzute de lege, realizează
apărarea drepturilor civile pe cale administrativă. De exemplu, organul de stat de
reglementare antimonopolistă, conform Legii nr. 906/1992 privind limitarea activităţii
monopoliste şi dezvoltarea concurenţei, este in drept să oblige agentul economic sau
organul puterii sau al administraţiei să lichideze incălcarea, să restabilească situaţia
iniţială, să rezilieze sau să modifice contractul sau acordul, să anuleze ori să modifice
actul nelegitim adoptat.
Enumerarea metodelor de apărare a drepturilor civile nu este exhaustivă, ceea
ce inseamnă că drepturile civile pot fi apărate şi prin alte metode care sunt
prevăzute de lege.
a) Recunoaşterea dreptului. Necesitatea aplicării metodei respective apare in
cazul in care dreptul subiectiv al titularului este contestat, negat sau există pericolul
real de a fi exercitate asemenea acţiuni. Deseori incertitudinea dreptului subiectiv
duce la imposibilitatea sau ingreuiază titularul de a beneficia de el. Spre exemplu,
dacă proprietarul unui imobil nu are documentele care ar confirma dreptul de
proprietate, aceasta face imposibilă instrăinarea lui. Recunoaşterea dreptului
constituie mijlocul de inlăturare a stării de incertitudine in relaţiile dintre persoane,
crearea condiţiilor necesare pentru realizarea şi evitarea acţiunilor din partea
persoanelor terţe, care atentează la realizarea lui firească.
Recunoaşterea dreptului, ca metodă de apărare a drepturilor, se poate realiza
pe cale judiciară. Cerinţa reclamantului de a recunoaşte dreptul este adresată
instanţei de judecată, care oficial confirmă existenţa sau lipsa dreptului contestat la
reclamant.
In unele cazuri recunoaşterea dreptului constituie temei pentru aplicarea altor
metode de apărare prevăzute de lege. Astfel, pentru restabilirea situaţiei anterioare
incălcării dreptului sau obligarea la executarea obligaţiei in natură, este necesar a
stabili dacă reclamantul dispune de dreptul apărarea căruia o solicită. Dar deseori
recunoaşterea dreptului are importanţă de sine stătătoare şi nu se imbină cu alte
metode de apărare. Recunoaşterea dreptului este cea mai răspindită metodă de
apărare a dreptului de proprietate, altor drepturi reale, precum şi a drepturilor
relative.
b) Restabilirea situaţiei existente anterior incălcării dreptului este altă metodă
independentă de apărare a dreptului. Această metodă se aplică in cazurile in care
dreptul subiectiv civil incălcat nu se stinge şi poate fi restabilit ca rezultat al
inlăturării consecinţelor negative ale incălcării lui. Restabilirea situaţiei anterioare
incălcării dreptului constă in săvirşirea unor acţiuni, precum revendicarea bunului din
posesiunea ilegală (art. 374).
Metodă răspindită de apărare a dreptului subiectiv civil reprezintă suprimarea
acţiunilor prin care se incalcă dreptul sau se creează pericolul incălcării lui. Această
metodă de apărare poate fi aplicată atit de sine stătător cit şi in ansamblu cu alte
metode, precum repararea prejudiciilor sau incasarea clauzei penale. Esenţa acestei
metode de apărare a dreptului constă in posibilitatea titularului dreptului de a
suprima (inlătura) acţiunile care incălcă dreptul sau care creează pericolul incălcării
lui. Astfel, proprietarul este in drept să ceară incetarea incălcării dreptului său, deşi
acestea nu sunt insoţite de deposedarea lui prin intentarea acţiunii negatorii (art.
376). Titularul dreptului are posibilitatea de a se apăra şi in cazul in care se creează
pericolul incălcării dreptului lui. Astfel, in cazul pericolului prăbuşirii construcţiei de
pe terenul vecin peste terenul său, proprietarul poate cere vecinului să intreprindă
măsurile necesare pentru prevenirea acestui pericol (art. 380).
c) Apărarea drepturilor subiective civile poate avea loc şi prin metoda
recunoaşterii nulităţii actului juridic. Nulitatea este o sancţiune civilă, indreptată
impotriva efectelor actului juridic civil, care este incheiat cu nerespectarea condiţiilor
de valabilitate (a se vedea art. 216 – 233 şi comentariul respectiv).
 d) Apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale persoanelor fizice sau
juridice se poate realiza prin intermediul declarării nulităţii actului emis de o
autoritate publică. Dacă prin emiterea de către o autoritate publică a unui act se
incalcă drepturile titularilor, aceştia sunt in drept să ceară instanţei de judecată
nulitatea lui. Stabilindu-se că actul emis contravine legii şi incalcă dreptul subiectiv
civil al titularului, instanţa de judecată il declară nul total sau parţial. In cazul dat nu
se cere anularea lui ulterioară de către autoritatea care l-a emis.
Persoanele fizice şi juridice pot să ceară nu numai nulitatea actelor ilegale ale
autorităţilor publice, dar şi actele emise de organele de conducere ale persoanei
juridice, dacă ele nu corespund legii sau altor acte normative şi incalcă drepturile
persoanelor fizice sau juridice. Astfel, instanţele de judecată vor examina cererile
acţionarilor privind declararea nulităţii hotăririlor adunării generale a acţionarilor,
organelor de conducere şi altor organe ale societăţii, care incalcă drepturile stabilite
de lege ale acţionarilor.
Actele autorităţilor publice se declară nule din momentul emiterii lor. Cerinţa de
declarare a nulităţii actului poate fi insoţită şi de alte metode de apărare, de exemplu
cerinţa de reparare a prejudiciului sau poate avea caracter independent, dacă
interesul titularului dreptului subiectiv civil se reduce numai la constatarea nulităţii
actului, care impiedică realizarea dreptului.
e) Impunerea la executarea obligaţiei in natură se caracterizează prin aceea că
debitorul este obligat, la cererea creditorului, să execute acea prestaţie la care s-a
obligat. Prestaţia poate consta in a da, a face sau a nu face. Această metodă de
apărare a dreptului se aplică in raporturile obligaţionale. Obligarea debitorului la
executarea prestaţiei in natură are ca scop protejarea intereselor creditorului, care
este indreptăţit să ceară anume acea prestaţie la care s-a obligat debitorul, indiferent
de faptul dacă ultimul susţine că valoarea prestaţiei propuse este mai mare decit cea
datorată. Creditorul este in drept să insiste ca debitorul să intreprindă acele acţiuni
care constituie obiectul raportului obligaţional: de a da un bun, a presta un serviciu,
ş. a. Numai in cazul in care executarea in natură a obligaţiei a devenit imposibilă sau
creditorul a pierdut interesul, executarea in natură a obligaţiei urmează să fie
inlocuită cu altă metodă de apărare la alegerea creditorului.
f) Autoapărarea ocupă un loc aparte in sistemul mijloacelor de apărare a
drepturilor subiective civile. In scopul autoapărării, nu sunt considerate ilicite
acţiunile persoanei care ia, sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau reţine
persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau inlătură rezistenţa celui obligat la
acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze, dacă nu se poate obţine asistenţa
organelor competente şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea
dreptului va deveni imposibilă sau substanţial ingreuiată (art. 13).
g) Repararea prejudiciilor reprezintă acea metodă de apărare a drepturilor civile
incălcate, care dă posibilitate persoanei drepturile căreia au fost lezate să ceară
repararea integrală acestora (art. 14).
h) Clauza penală reprezintă o evaluare anticipată de către părţi a prejudiciului.
Stabilirea clauzei penale prin contract sau prin lege are ca scop preintimpinarea
incălcării drepturilor civile şi stimulează executarea obligaţiilor. De aceea clauza
penală este nu numai mijloc de apărare a drepturilor civile, dar şi mijloc de garantare
a executării obligaţiilor civile (art. 624 - 630). Incasarea clauzei penale poate avea loc
atit benevol, cit şi in mod forţat prin intermediul instanţei de judecată.
i) Repararea prejudiciului moral este acea metodă de apărare a dreptului civil
care constă in obligarea persoanei care a cauzat suferinţe fizice sau psihice la plata
unei compensaţii băneşti unei alte persoane. Aplicarea metodei date de apărare a
drepturilor civile se limitează la următoarele circumstanţe: in primul rand, cererea de
compensare a prejudiciului moral poate fi intentată de o persoană fizică concretă şi in
al doilea rand, prin fapta persoanei obligate la compensarea prejudiciului sunt
incălcate drepturile personale nepatrimoniale. Posibilitatea de compensare a
prejudiciului moral in cazul incălcării altor drepturi subiective civile are loc numai in
cazurile expres prevăzute de legislaţie.
j) Metodă specifică de apărare a drepturilor civile constituie desfiinţarea sau
modificarea raportului juridic. In temeiul acestei metode de apărare a dreptului
incălcat, titularul dreptului este indreptăţit să solicite de la contraagentul său
desfiinţarea sau modificarea raportului juridic. De exemplu, această metodă de
apărare a dreptului incălcat este aplicabilă in relaţiile dintre consumatori şi vinzători.
Astfel, conform art. 11 al Legii privind protecţia consumatorilor nr. 1453/1993,
consumatorul are la dispoziţie o serie de drepturi, pe care le poate valorifica, la
alegerea sa, in cazul in care depistează careva defecţiuni ale produselor procurate, in
decursul termenului de garanţie sau de valabilitate. Printre aceste drepturi se
enumere şi dreptul consumatorului de a cere inlocuirea gratuită a produsului cu un
alt produs de calitate corespunzătoare sau rezilierea contractului şi restituirea
preţului. De cele mai dese ori această metodă de apărare a drepturilor civile se
realizează in ordine extrajudiciară, iar in caz de apariţie a divergenţelor – pe cale
judiciară.
k) Neaplicarea de către instanţa de judecată a actului ce contravine legii emis
de o autoritate publică. In cazul emiterii de către autoritatea publică a actelor care
contravin legii, instanţa de judecată nu le aplică, chiar dacă declararea nulităţii lor nu
este de competenţa sa. Totodată instanţa de judecată trebuie să motiveze din ce
considerente nu aplică prevederile actului, precum şi să indice cărei norme şi cărei
legi contravine actul respectiv. In cazul in care este competenţa instanţei de judecată
declararea nulităţii actului, aceasta nu se poate limita numai la neaplicarea lui, ci
trebuie să declare nulitatea lui. Nu numai instanţa de judecată este cea care nu
trebuie să aplice actele care contravin legii, dar şi oricare alt organ care realizează
apărarea drepturilor persoanelor fizice sau juridice.
l) Apărarea drepturilor civile poate avea loc şi prin intermediul altor metode.
Posibilitatea dată rezultă din conţinutul articolului comentat, deoarece enumerarea
metodelor nu este exhaustivă. Astfel, prin lege pot fi prevăzute alte metode de
apărare a drepturilor civile.

Articolul 12. Declararea nulităţii actului ce contravine legii emis

de o autoritate publica

(1) Actul, emis de o autoritate publică, ce incalcă drepturile şi

interesele civile ocrotite de lege ale unei persoane fizice sau juridice va
fi declarat de către instanţa de judecată nul din momentul adoptării lui.
(2) In cazurile recunoaşterii de către instanţa de judecată a actului,
prevăzut la alin.(1), ca fiind nul, dreptul incălcat este pasibil de
restabilire sau apărare prin alte metode prevăzute de prezentul cod şi
de alte legi.

1. Art. 53 din Constituţie consfinţeşte dreptul fundamental al persoanei

vătămate intr-un drept de o autoritate publică prin emiterea unui act
administrativ sau prin nesoluţionarea in termenul legal a unei cereri de a obţine
recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi repararea pagubei. Articolul
comentat dezvoltă norma constituţională şi conferă instanţei de judecată dreptul
de a declara nul actul care contravine legii emis de o autoritate publică.
Posibilitatea atacării in instanţa de judecată a actului ilegal emis de o
autoritate publică este reglementată de art. 11 ca una din metodele de apărare a
drepturilor civile. Prin prevederile articolului dat se instituie controlul judecătoresc
asupra actelor emise de o autoritate publică, care este mult mai efectiv spre
deosebire de cel administrativ, deoarece la infăptuirea justiţiei judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii. Judecarea pricinii in instanţă de judecată dă
posibilitate ca litigiul să fie examinat public şi a adopta o hotărire legală şi
 intemeiată.
Temei pentru adoptarea de către instanţa de judecată a hotăririi prin care se
declară nul actul emis de autoritatea publică constituie necorespunderea actului
legii, adică ilegalitatea acestuia, precum şi incălcarea prin actul emis a drepturilor
şi intereselor civile ale persoanelor fizice sau juridice. Sunt pasibile de nulitate
actele emise de autorităţile publice care au caracter atit normativ cit şi individual.
Necorespunderea actului emis prevederilor legii constă in: interpretarea
incorectă sau aplicarea greşită a legii la emiterea actului; emiterea actului de
autoritatea publică cu depăşirea imputernicirilor sale sau incălcarea procedurii de
emitere; atragerea la răspundere, care nu este stabilită in actul normativ şi alte
incălcări. Actul ilegal trebuie să incalce un drept sau interes a persoanei care s-a
adresat in instanţa de judecată. Aceste condiţii trebuie intrunite cumulativ.
Cu cerere de chemare in judecată privind declararea nulităţii actului ilegal
emis de o autoritate publică se poate adresa persoana fizică sau juridică
drepturile sau interesele căreia au fost incălcate. De asemenea, cu asemenea
cerere de chemare in judecată se poate adresa şi procurorul dacă prin emiterea
unui asemenea act se incalcă interesele statului şi ale societăţii (art. 71, 72 din
CPC). Conform Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei autorităţile
administraţiei publice şi factorii lor de decizie au dreptul de a depune cerere in
instanţa de judecată privind declararea nulităţii deciziei Agenţiei Naţionale pentru
Protecţia Concurenţei, care nu corespunde legii ori emiterea este cu incălcarea
competenţei sau modului stabilit.
Ordinea de examinare a cererilor de chemare in judecată este stabilită de
Capitolul XXII din CPC şi Legea contenciosului administrativ nr. 793/2000.
2. Dacă instanţa de judecată recunoaşte actul emis de o autoritate publică
ca fiind nul, dreptul sau interesul incălcat pot fi restabilite sau apărate.
Restabilirea sau apărarea dreptului sau interesului incălcat se face prin metodele
reglementate de prezentul Cod şi de alte legi.

Articolul 13. Autoapărarea

(1) Nu sint ilicite acţiunile persoanei care, in scopul autoapărării, ia,

sustrage, distruge sau deteriorează un bun sau, in acelaşi scop, reţine
persoana obligată care ar putea să se ascundă, sau inlătură rezistenţa celui
obligat să tolereze acţiunea dacă nu se poate obţine asistenţa organelor
competente şi dacă, fără o intervenţie imediată, există pericolul ca
realizarea dreptului să devină imposibilă sau substanţial ingreuiată.
(2) Autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare inlăturării
pericolului.
(3) In cazul deposedării de bunuri, trebuie să se solicite imediat
sechestrarea acestora dacă nu este obţinută executarea silită.
(4) Daca este reţinută, persoana obligată trebuie să fie adusă imediat
in faţa autorităţii competente.
(5) Persoana care a săvirşit una dintre acţiunile prevăzute la alin.(1),
presupunind in mod eronat ca are dreptul la autoapărare, este obligată să
repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi, chiar daca eroarea nu se
datorează culpei sale.

1. Autoapărarea reprezintă una din metodele de apărare a drepturilor civile.

Pentru această metodă de apărare a drepturilor civile este caracteristic faptul că
titularul dreptului civil se apără prin acţiunile proprii. Spre deosebire de alte metode
de apărare a drepturilor civile, acest mod de apărare este o măsură prealabilă de
apărare şi se realizează fără adresare la instanţa de judecată sau alt organ
competent, care realizează apărarea drepturilor civile incălcate.
 Din prevederile acestui aliniat cat şi alin. 3-5 pot fi evidenţiate următoarele
caractere ale autoapărării:
a) autoapărarea poate fi exercitată in cazul in care dreptul subiectiv a fost
incălcat sau prelungeşte a fi incălcat (spre exemplu dacă o persoană este obligată să
restituie un bun pe care il deţine proprietarului, dar nu o face, atunci proprietarul va
putea sustrage acest bun, in cazul in care cel ce posedă bunul pleacă peste hotare
stabilindu-şi domiciliul permanent intr-o altă ţară).
b) circumstanţele in care este exercitat dreptul la autoapărare exclud pentru
moment posibilitatea adresării in organele competente pentru a cere apărarea
dreptului subiectiv incălcat. In acest sens la alineatul comentat se stabileşte că se va
putea apela la autoapărare „dacă nu se poate obţine asistenţa organelor competente
şi, fără o intervenţie imediată, există pericolul că realizarea dreptului va deveni
imposibilă sau substanţial ingreuiată”.
c) după regula generală autoapărarea se exercită nemijlocit de către persoana
al cărui drept a fost incălcat. Cu toate acestea dispoziţia alineatului comentat permite
a apela şi la ajutorul terţelor persoane intru exercitarea dreptului la autoapărare.
Spre exemplu, in cazul nostru descris la lit. a, este posibil să se apeleze la ajutorul
prietenelor pentru a sustrage bunul datorat, numai că urmează a fi respectate strict
condiţiile autoapărării.
d) autoapărarea nu trebuie să depăşească limitele necesare inlăturării
pericolului. Acest caracter al autoapărării este expres prevăzut in alin. 2. In cazul in
care autoapărarea va depăşi aceste limite ea va fi calificată ca samovolnicie, ceea ce
in corespundere cu prevederile art. 352 din Codul penal va atrage răspunderea
penală.
Prin introducerea autoapărării, legiuitorul permite persoanei să-şi aptere dreptul
incălcat dacă sunt intrunite cumulativ trei condiţii: a) există incălcarea dreptului sau
pericolul incălcării lui; b) necesitatea curmării sau evitării incălcării dreptului; c)
intreprinderea măsurilor corespunzătoare caracterului şi conţinutului incălcării
dreptului.
Exercitarea dreptului la autoapărare poate fi exercitat prin:
a) sustragerea, distrugerea sau deteriorarea unui bun;
b) reţinerea persoanei obligate care ar putea să se ascundă.
După cum se poate observa, acţiunile persoanei care au ca scop autoapărarea
pot fi indreptate fie impotriva bunurilor persoanei obligate, fie nemijlocit impotriva
persoanei obligate. Referitor la bunuri, in scopul autoapărării persoana este
autorizată fie să sustragă, fie să distrugă sau să deterioreze un bun care aparţine
persoanei obligate. Aşa spre exemplu, proprietarul bunului este in drept să sustragă
bunul din posesia hoţului cind acesta a fost prins la locul săvirşirii infracţiunii, la fel
bunul poate fi sustras in cazul cind este deţinut de o persoană care nu este proprietar
şi această persoană intenţionează a doua zi să plece peste hotare, ceea ce va
ingreuia substanţial realizarea dreptului persoanei indreptăţite. In ceea ce priveşte
acţiunile săvarşite in scop de autoapărare indreptate impotriva persoanei, apoi
acestea pot consta fie in reţinerea persoanei obligate, fie in inlăturarea rezistenţei
celui obligat la acţiunea pe care acesta trebuie s-o tolereze.
2. Acţiunile persoanei indreptate spre apărarea drepturilor patrimoniale şi
nepatrimoniale nu sunt ilicite, dacă ele sunt săvirşite cu scopul autoapărării, in
limitele necesare inlăturării pericolului. Legiuitorul nu specifică ce se are in vedere
prin limitele necesare inlăturării pericolului, dar acestea pot fi deduse din
circumstanţele concrete ale cazului. Ca exemplu de depăşire a limitelor necesare
inlăturării pericolului constituie distrugerea de către persoană a bunurilor persoanei
obligate valoarea cărora depăşeşte esenţial valoarea creanţei persoanei care a
apelat la acest mod de autoapărare.
3. In dependenţă de faptul la ce modalitate de autoapărare recurge persoana
indreptăţită, legiuitorul o obligă ulterior să respecte o anumită procedură. Astfel,
dacă ca rezultat al autoapărării persoana care a recurs la autoapărare a deposedat
persoana obligată de un bun, prima este obligată să solicite imediat sechestrarea
acestuia, dacă nu a obţinut executarea silită.
4. In cazul in care persoana indreptăţită recurge la reţinerea persoanei obligate,
atunci este necesar ca persoană reţinută să fie adusă in faţa autorităţii competente.
5. Pentru recurgerea la autoapărare, dar fără temeiuri justificate survin
consecinţe negative pentru persoana care a aplicat autoapărarea in asemenea
condiţii. Astfel, este important să se cunoască faptul că dacă persoana a apelat la
autoapărare, intru apărarea drepturilor sale, săvirşind una dintre acţiunile stabilite la
alin. (1), insă a presupus in mod eronat că are dreptul la autoapărare, atunci ea va fi
obligată să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi. Modalitatea de reparare a
prejudiciului cauzat are loc conform prevederilor art. 14. Repararea prejudiciului se
va efectua chiar şi atunci cand eroarea nu se datorează culpei celui ce a apelat la
autoapărare.

Articolul 14. Repararea prejudiciilor

(1) Persoana lezata intr-un drept al ei poate cere repararea integrală a

prejudiciului cauzat astfel.
(2) Se consideră prejudiciu cheltuielile pe care persoana lezata intr-un
drept al ei le-a suportat sau urmează sa le suporte la restabilirea dreptului
incălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale (prejudiciu efectiv),
precum şi beneficiul neobţinut prin incălcarea dreptului (venitul ratat).
(3) Dacă cel care a lezat o persoana intr-un drept al ei obţine ca
urmare venituri, persoana lezata este in drept să ceară, pe lingă reparaţia
prejudiciilor, partea din venit rămasă după reparaţie.

1. Articolul comentat conţine reglementări generale privind repararea

prejudiciilor. Posibilitatea persoanelor fizice sau juridice de a apela la metoda de
reparare a prejudiciilor rezultă din faptul lezării lor in drepturi, indiferent de faptul
dacă se conţine sau nu asemene prevedere in norma Codului. Metodei de reparare a
prejudiciilor ii este atribuit un caracter universal de apărare a drepturilor civile.
Această metodă poate fi combinată cu alte metode de apărare. La baza metodei de
apărare a dreptului prin repararea prejudiciilor stă unul din principiile fundamentale
ale dreptului civil – principiul reparării integrale a prejudiciului, care constă in
despăgubirea titularului dreptului incălcat atit pentru prejudiciul efectiv, cit şi pentru
venitul ratat. De la acest principiul este şi excepţia, care constă in repararea
prejudiciului intr-un volum redus, dacă aceasta este prevăzut de lege (art. 1376 alin.
5).
2. La alin. 2 se enumără două tipuri de prejudicii: prejudiciul efectiv şi venitul
ratat. In conţinutul prejudiciului efectiv sunt incluse: cheltuielile pe care o persoană
lezată intr-un drept le-a suportat real la momentul intentării acţiunii sau care
urmează să fie suportate la restabilirea dreptului incălcat, adică cheltuielile
suplimentare. La prejudiciul efectiv sunt atribuite şi pagubele rezultate din pieirea
sau deteriorarea bunurilor, deoarece şi in acest caz de asemenea sunt suportate
cheltuieli.
Venitul ratat este acel venit care ar fi fost posibil in condiţiile unui
comportament normal din partea autorului prejudiciului in imprejurări normale (de
exemplu, s-ar fi executat contactul).
In toate cazurile de solicitare a reparării prejudiciului fie efectiv, cit şi cel care
urmează să fie suportat trebuie dovedită legătura cauzală intre incălcarea
(neexecutarea) obligaţiilor şi pagubele cauzate, precum şi mărimea acestora.
Aceeaşi cerinţă trebuie să fie respectată şi in cazul solicitării reparării venitului
ratat. Persoana păgubită trebuie să dovedească mărimea beneficiului care nu a fost
obţinut din cauza incălcării obligaţiei, precum şi legătura cauzală intre neexecutare şi
venitul ratat.
La calcularea mărimii venitului ratat important este stabilirea realităţii acelor
venituri, care persoana prejudiciată presupunea că-l va obţine in condiţiile normale
ale circuitului civil. Prin condiţii normale ale circuitului civil se inţelege acele condiţii
tipice de funcţionare a pieţii, asupra cărora nu influenţează circumstanţele
imprevizibile sau imprejurările considerate ca forţă majoră.
3. Partea lezată intr-un drept este protejată sporit prin faptul că i se pune la
dispoziţie dreptul de a cere, pe lingă repararea prejudiciilor şi partea din venit
rămasă după reparaţie, dacă cel care a cauzat prejudiciul obţine asemenea venit.

Articolul 15. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale

Drepturile personale nepatrimoniale şi alte valori nemateriale sint
apărate in cazurile şi in modul prevăzut de prezentul cod şi de alte legi,
in limita in care folosirea modalităţilor de apărare a drepturilor civile
reiese din esenţa dreptului incălcat şi din caracterul consecinţelor
acestei incălcări.

Drepturile personale nepatrimoniale sunt acele drepturi subiective ale

persoanelor fizice, iar in unele cazuri şi ale persoanelor juridice, care apar in
legătură cu reglementarea de către normele dreptului civil a relaţiilor personale
nepatrimoniale. Drepturilor personale nepatrimoniale le sunt specifice o serie de
trăsături: in primul rind, ele sunt lipsite de conţinut economic, adică nu pot fi
exprimate in bani, in al doilea rind, ele sunt indisolubil legate de personalitatea
titularului, ceea ce insemnă că nu pot fi instrăinate sau transmise in alt mod altor
persoane. Unele particularităţi, in temeiul legii, sunt specifice doar unor drepturi
exclusive ale persoanelor juridice, ca de exemplu, dreptul la firmă, la marca de
produs şi la marca de serviciu. In cazurile stabilite de lege ele pot fi instrăinate.
Apărarea juridico-civilă a drepturilor personale nepatrimoniale este posibilă
in următoarele cazuri: cind esenţa dreptului sau valorii incălcate şi caracterul
consecinţelor acestei incălcări admite posibilitatea aplicării metodelor generale
(art. 11) şi, in al doilea caz cind pentru apărarea acestor drepturi in prezentul cod
şi in alte legi sunt prevăzute metode speciale de apărare. Asemenea metode
speciale de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale sunt stabilite pentru
apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei profesionale a persoanelor fizice şi
juridice (art. 16), apărarea dreptului la nume (art. 29), pentru apărarea
proprietăţii intelectuale.
Nu este exclus că pentru apărarea drepturilor personale nepatrimoniale sau
altor valori nemateriale concomitent pot fi aplicate atit metodele speciale cit şi
cele generale de apărare. De regulă, dintre metodele generale de cele mai dese
ori se aplică repararea prejudiciului patrimonial şi compensarea prejudiciului
moral. Astfel, apărarea vieţii, sănătăţii sau libertăţii şi inviolabilităţii persoanei in
temeiul Capitolului XXXIV, care prevede repararea prejudiciilor (pierderea sau
reducerea capacităţii de muncă, cheltuielile suplimentare etc.) şi compensarea
prejudiciului moral. Mărimea prejudiciului care urmează să fie reparat, precum şi
modul de calculare se stabileşte de lege.
Pentru apărarea libertăţii şi inviolabilităţii persoanei se aplică prevederile
art. 1405, precum şi Legea nr.1545/1998 privind modul de reparare a
prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de cercetare penală şi e
anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţei judecătoreşti.

Articolul 16. Apărarea onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

 (1) Orice persoană are dreptul la respectul onoarei, demnităţii şi
reputaţiei sale profesionale.
(2) Orice persoană este in drept să ceară dezminţirea informaţiei ce
ii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională dacă cel care
a raspindit-o nu dovedeşte că ea corespunde realităţii.
(3) La cererea persoanelor interesate, se admite apărarea onoarei
şi demnităţii unei persoane fizice şi după moartea acesteia.
(4) Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională este răspindită printr-un mijloc de informare in masă,
instanţa de judecată il obligă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică,
pagină, in acelaşi program sau ciclu de emisiuni in cel mult 15 zile de la
data intrării in vigoare a hotăririi judecătoreşti.
(5) In cazul in care un document emis de o organizaţie conţine
informaţii care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională,
instanţa de judecată o obligă să inlocuiască documentul.
(6) In alte cazuri decit cele prevăzute la alin.(4) şi (5), modalitatea
de dezminţire a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi
reputaţia profesională se stabileşte de către instanţa de judecată.
(7) Persoana lezată in drepturile şi interesele sale, ocrotite de lege,
prin publicaţiile unui mijloc de informare in masă, este in drept să
publice replica sa in respectivul mijloc de informare in masa pe contul
acestuia.
(8) Orice persoana in a cărei privinţă a fost răspindită o informaţie
ce ii lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională este in drept,
pe lingă dezminţire, să ceară repararea prejudiciului material şi moral
cauzat astfel.
(9) Dacă identificarea persoanei care a difuzat informaţia ce lezează
onoarea, demnitatea şi reputaţia profesională a unei alte persoane este
imposibilă, aceasta din urmă este in drept să adreseze in instanţa de
judecată o cerere in vederea declarării informaţiei răspindite ca fiind
neveridică.

1. Articolul comentat consfinţeşte garanţiile juridico-civile de apărare a

drepturilor personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice şi juridice la onoare,
demnitate şi reputaţie profesională. Onoarea persoanei fizice reprezintă aprecierea
socială a acesteia din partea societăţii. Demnitate este autoaprecierea din partea
persoanei a calităţilor sale morale, profesionale. Reputaţia profesională constituie
aprecierea calităţilor profesionale ale persoanei.
2. Persoana onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională a căreia a fost
lezată este in drept să recurgă la apărarea lor. Ea este in drept să ceară dezminţirea
acelor informaţii care ii lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională, dacă
nu corespund realităţii.
Prin „informaţii” se are in vedere orice relatare cu privire la un fapt, o opinie sau
o idee sub formă scrisă, de sunet şi/sau de imagine.
Răspindirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea şi reputaţia
profesională constă in publicarea in presă a informaţiilor, translarea, difuzarea unor
asemenea informaţii in emisiunile radiofonice şi televizate, demonstrarea in
programele de cronică cinematografică şi in alte mijloace de comunicare, in
caracteristicile de serviciu, precum şi in discursurile publice sau comunicarea lor in
altă formă, inclusiv orală citorva sau cel puţin unei persoane.
Răspindirea informaţiilor se consideră de asemenea demonstrarea (afişarea) in
locurile publice a placardelor, lozincilor, fotografiilor, a altor opere, expunerea acestor
informaţii in foile volante caricaturile difuzate care prin conţinutul sau forma lor
ponegresc onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională. Comunicarea unor
asemenea de informaţii persoanei la care se referă nu constituie răspindire, dar
poate duce la atragerea persoanei care răspindeşte la răspundere penală pentru
calomnie, dacă sunt intrunite elementele componenţei de infracţiuni (art. 170 Cod
penal).
Afirmaţiile care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt
acelea care nu corespund realităţii şi discreditează onoarea, demnitatea şi reputaţia
persoanei in opinia publică sau in opinia unor persoane din punctul de vedere al
respectării legilor, principiilor morale ale societăţii (informaţiile despre săvirşirea unei
fapte nedemne, comportarea nedemnă in colectivul de muncă, in familie, in viaţa
cotidiană, informaţiile care ponegresc activitatea de producţie, gospodărească şi
obştească, reputaţia etc. ).
Persoanele fizice şi juridice sunt in drept să ceară dezminţirea informaţiilor care-
i lezează onoarea, demnitatea, reputaţia profesională numai in acele cazuri in care
ele nu corespund realităţii. Răspandirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea
sau reputaţia profesională, dar care corespunde realităţii, nu dă dreptul
reclamantului de a cere dezminţirea acestor informaţii. De asemenea nu pot fi
dezminţite informaţiile care se cuprind in hotăririle şi sentinţele judiciare, demersurile
in scris (verbale) şi depoziţiile martorilor adresate anchetei sau instanţei de judecată
in procesul soluţionării unei cauze, in ordonanţele de anchetă şi administrative, in
hotăririle organelor puterii şi administraţiei de stat, comisiilor de atestare, in actele
despre aplicarea faţă de lucrător a sancţiunii disciplinare şi in alte documente
oficiale, pentru atacarea cărora legislaţia prevede o altă cale.
In cazul răspandirii informaţiilor care lezează reputaţia profesională a persoanei
juridice, ea este in drept să ceară dezminţirea lor, schimbarea documentelor emise,
publicarea replicii in mijloacele de informare in masă, declararea informaţiei ca fiind
neveridică. Persoana juridică este in drept să ceară şi repararea prejudiciului cauzat.
Prejudiciului moral cauzat persoanei juridice nu poate fi compensat, prejudiciul moral
compensandu-se numai persoanelor fizice, fiindcă numai aceasta pot suporta
suferinţe psihice sau fizice.
La examinarea acţiunii privind dezminţirea informaţiilor care lezează onoarea,
demnitatea sau reputaţia profesională, sarcina probaţiuei revine atit reclamantului,
cit şi reclamatului. Reclamatul este obligat să dovedească că informaţia răspandită
corespunde realităţii. Reclamantului este obligat să demonstreze numai faptul
răspandirii afirmaţiilor de către reclamat. Reclamantul poate aduce dovezi că
afirmaţiile răspandite nu corespund realităţii, dar aceasta este un drept şi nu o
obligaţie.
3. Onoarea şi demnitatea persoanei fizice poate fi apărată şi după decesul
acesteia. Astfel, dreptul de a cere apărarea onoarei, demnităţii sau reputaţiei
profesionale a persoanei decedate il au persoanele interesate. Anume ele sunt in
drept să se adreseze cu asemenea cerere in instanţa de judecată.
4. Dacă instanţa de judecată stabileşte că informaţiile răspandite nu corespund
realităţii, ea va satisface acţiunea, pronunţand hotărarea in care trebuie să indice
metoda de dezminţire a informaţiilor care nu corespund realităţii. Dacă informaţiile
care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională sunt răspandite prin
mijloace de informare in masă, instanţa de judecată va obliga organul de informare
in masă să publice o dezminţire la aceeaşi rubrică, pagină, in acelaşi program sau
ciclu de emisiuni, in cel mult 15 zile de la data intrării in vigoare a hotărarii
judecătoreşti.
5. Dacă informaţia care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională
se conţine intr-un document emis de o organizaţie, ultima va fi obligată de către
instanţa de judecată să inlocuiască documentul. De exemplu, informaţiile care se
conţin in materialele prezentate de comisiile de atestare (caracteristici, procese-
verbale) care conţin asemenea informaţie poate fi atacată in instanţa de judecată pe
motivul că nu corespunde realităţii. In cazul dat persoana este in drept să ceară
inlocuirea acestor documente care-i lezează onoarea sau demnitatea.
6. Modalitatea de dezminţire a informaţiilor, care lezează onoarea, demnitatea
şi reputaţia profesională, răspandite prin alte mijloace decit cele menţionate la alin. 4
şi 5, se stabileşte de instanţa de judecată de la caz la caz, avind in vedere
modalitatea utilizată la răspindirea acestor informaţii.
7. Alineatul comentat stabileşte o modalitate specifică de apărare a drepturilor
şi intereselor ocrotite de lege, dacă in mijloacele de informare in masă au fost
răspandite informaţii, care ii lezează aceste drepturi şi interese, dar corespund
realităţii sau răspindirea informaţiilor nu-i lezează drepturile şi interesele, nu
corespund realităţii, dar răspindirea lor lezează persoana in drepturile şi interesele
sale, o umilesc. In aceste cazuri persoana are dreptul să publice replica sa in mijlocul
de informare in masă pe contul acestuia. Deşi acest mod de apărare, precum
publicarea replicii este stabilit doar pentru răspandirea informaţiilor prin mijloacele
de informare in masă, nu este exclusă posibilitatea aplicării metodei respective şi in
cazul răspindirii informaţiilor prin alte metode.
8. Alin. 8 confirmă posibilitatea utilizării pentru apărarea onoarei, demnităţii şi
reputaţiei, pe lingă metodele speciale de apărare şi metodele generale de apărare.
Dintre acestea sunt evidenţiate cele mai răspandite: repararea prejudiciului
patrimonial şi compensarea prejudiciului moral cauzat. Prejudiciul material şi moral
cauzat prin răspindirea informaţiei care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională urmează să fie reparat conform normelor care se conţin la Capitolul
XXXIV al prezentului cod (obligaţii care nasc din cauzarea de daune). In conformitate
cu aceste norme repararea prejudiciului patrimonial poate avea loc doar in cazul
răspandirii cu vinovăţie a informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională (art. 1398), iar prejudiciul moral se compensează indiferent de
vinovăţia autorului (art. 1422).
9. Alin. 9 conţine incă un mod special de apărare a onoarei, demnităţii sau
reputaţiei profesionale in cazul in care identificarea persoanei care a difuzat
informaţia ce lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia profesională unei alte
persoane este imposibilă, adică este anonimă. Persoana onoarea, demnitatea sau
reputaţia profesională a căreia a fost lezată de o persoană neidentificată (anonimă),
este in drept să se adreseze instanţei de judecată cu o cerere prin care se solicită
declararea informaţiei răspandită ca fiind neveridică. Examinarea cererii are loc in
baza prevederilor Capitolului XXIV din CPC. La răspandire anonimă a informaţiilor nu
se atribuie publicarea in mijloacele de informare in masă fără indicarea autorului. In
acest caz in toate cazurile se cunoaşte răspanditorul. Prin urmare, răspunzător
pentru răspandirea informaţiilor care lezează onoarea, demnitatea sau reputaţia
profesională este organul de informare in masă.

T i t l u l II
PERSOANELE
Capitolul I
PERSOANA FIZICA

Articolul 17. Noţiunea de persoana fizica

Persoana fizica este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi de

obligaţii civile.

Omul luat in mod individual, ca persoană fizică, participă la cele mai variate
raporturi juridice. Locul central in cadrul acestor raporturi revine raporturilor juridice
civile, la care persoana fizică participă ca subiect de drept civil. Omul, ca persoană
fizică, este un subiect de drept universal, poate participa la diverse raporturi juridice
civile. Persoana fizică este subiect de drept este titularul de drepturi şi obligaţii, care
formează conţinutul raportului juridic civil.
 Articolul 18. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice

(1) Capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de

folosinţă) se recunoaşte in egală măsura tuturor persoanelor fizice.
(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare in momentul
naşterii şi incetează o dată cu moartea.
(3) Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la concepţiune dacă
se naşte vie.

1. Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice e legată de existenţa fiinţei umane

şi constituie o calitate a oricărei persoane de a fi subiect de drept, titular de drepturi
şi obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă este definită ca aptitudinea persoanei fizice
de a avea drepturi şi obligaţii civile, ceea ce constituie condiţie necesară pentru a fi
participant la diferite raporturi juridice. Ea reprezintă posibilitatea generală şi
abstractă de a fi titularul drepturilor şi obligaţiilor civile, fiind recunoscută in egală
măsură pentru toate persoanele fizice fără nici o discriminare. Recunoaşterea
capacităţii de folosinţă in mod egal pentru toate persoanele se bazează pe principiul
general care se aplică in intregul sistem de drept, precum şi in dreptul civil, acesta
fiind principiul egalităţii in faţa legii. Temelia juridică a acestui principiu este
consfinţită la art. 16 din Constituţie, ceea ce a constituit temei pentru a consfinţi lui
la alineatul respectiv. Recunoaşterea capacităţii de folosinţă in egală măsură nu
inseamnă că ea persoana fizică nu poate fi ingrădită in capacitatea sa de folosinţă.
Dimpotrivă ea poate fi ingrădită, dar numai in cazurile şi in condiţiile stabilite de lege.
2. La alin. 2 se conţine regula generală care stabileşte momentul apariţiei şi
incetării capacităţii de folosinţă. Prin urmare, capacitatea de folosinţă incepe la data
naşterii persoanei fizice, care se dovedeşte cu actul de stare civilă - certificatul de
naştere şi incetează odată cu moartea acesteia. Fiind un atribut inerent fiinţei umane
este firesc ca capacitatea de folosinţă să fie acordată chiar de la naştere şi să fie
indisolubil legată de existenţa acesteia. Apariţia capacităţii de folosinţă nu depinde
de virsta persoanei fizice, starea sănătăţii, de posibilitatea realizării drepturilor şi
obligaţiilor. De la regula generală de dobandire a capacităţii de folosinţă odată cu
naştere este o excepţie, care se conţine la alineatul 3 al articolului comentat,
conform căreia drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, cu condiţia că
se naşte viu.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice incetează o dată cu moartea
acesteia. De asemenea, declararea morţii persoanei fizice produce aceleaşi efecte
juridice ca şi decesul fizic constatat (a se vedea art.52). Dar dacă cel declarat mort
este viu, el are capacitate de folosinţă, deoarece hotărirea instanţei de judecată nu
poate constitui temei pentru incetarea capacităţii de folosinţă. Această aptitudine a
persoanei fizice este intangibilă.
3. La alin. 3 se conţine excepţia de la regula generală de dobandire a capacităţii
de folosinţă odată cu naşterea. Legiuitorul stabileşte excepţia, conform căreia
copilului i se recunoaşte dreptul la moştenire din momentul concepţiei, dar cu
condiţia că se naşte viu. Astfel, se poate de afirmat că copilul dobandeşte anticipat
capacitatea de folosinţă, care după conţinutul său este redusă, fiindcă nu dobandeşte
intreaga capacitate de folosinţă, ci numai dreptul de a moşteni din momentul
concepţiunii sale, dacă se naşte viu. Pentru dobandirea unei asemenea capacităţi de
folosinţă de la concepţiune, trebuie să fie intrunite cumulativ următoarele condiţii:
(65)să fie vorba de dobandirea de drepturi, deoarece copilul conceput, dar
nenăscut nu poate avea şi obligaţii. Capacitatea de folosinţă anticipată constă
numai in aptitudinea de a avea drepturi.
(66)copilul trebuie să fie conceput in timpul vieţii defunctului, dar să se nască viu
după decesul acestuia. Pentru a fi considerat că copilul s-a născut viu este
 suficient ca el să fi respirat măcar odată, fapt ce poate fi dovedit prin mijloace
ştiinţifice medicale, existenţa aerului in plămani. Indiferent cit timp a trecut
după naştere (un minut, o oră etc.) copilului i se intocmesc două acte de stare
civilă: actul de naştere şi actul de deces. Dacă copilul se naşte mort, se
consideră că nu a fost niciodată subiect de drept civil, iar capacitatea de
folosinţă anticipată a acestuia dispare.

Articolul 19. Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice

Capacitate de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobindi prin

fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal
obligaţii civile şi de a le executa.

Prin prevederile articolului comentat legiuitorul defineşte capacitatea de

exerciţiu a persoanei fizice. Astfel, capacitatea de exerciţiu este aptitudinea
persoanei fizice de a dobandi prin faptă proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi
asuma personal obligaţii civile şi de a le executa. Aceste prerogative persoana fizică
le realizează prin incheierea de acte juridice civile singur, personal, fără nici o
intervenţie din partea altei persoane. Prin incheierea actelor juridice civile persoana
fizică nu numai işi exercită drepturile şi işi asumă obligaţii, dar şi dobandeşte drepturi
civile şi execută obligaţiile civile asumate. Spre deosebire de capacitatea de folosinţă
care reprezintă posibilitatea pasivă a persoanei de a fi titular de drepturi şi obligaţii,
capacitatea de exerciţiu presupune săvarşirea de acţiuni proprii de partea persoanei,
indreptate spre dobandirea de drepturi şi asumarea de obligaţii. Persoanele care au
capacitate de folosinţă, dar care nu au capacitate de exerciţiu dobandesc şi exercită
drepturi civile, işi asumă obligaţii şi le execută prin intermediul reprezentanţilor.

Articolul 20. Capacitatea deplină de exerciţiu a persoanei fizice

(1) Capacitatea deplină de exerciţiu incepe la data cind persoana fizică

devine majoră, adică la implinirea virstei de 18 ani.
(2) Minorul dobindeşte prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.
Desfacerea căsătoriei nu afectează capacitatea deplină de exerciţiu a
minorului. In cazul declarării nulităţii căsătoriei, instanţa de judecata il
poate lipsi pe soţul minor de capacitatea deplină de exerciţiu din momentul
stabilit de ea.
(3) Minorul care a atins virsta de 16 ani poate fi recunoscut ca avind
capacitate de exerciţiu deplina dacă lucrează in baza unui contract de
muncă sau, cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, practică
activitate de intreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui
minor (emancipare) se efectuează prin hotărire a autorităţii tutelare, cu
acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar in lipsa unui astfel
de acord, prin hotărire judecătorească.

1. Capacitatea de exerciţiu, fiind posibilitatea persoanei de a dobandi şi de a

exercita drepturi civile prin propriile fapte, de a-şi asuma personal obligaţii civile şi de
a le executa, nu apare odată cu naşterea persoanei fizici, precum capacitatea de
folosinţă, ci la o anumită perioadă de timp după naştere ei. Această condiţie cerută
de lege este condiţionată de faptul că pentru ca persoana fizică prin acţiunile proprii
să dobandească şi să exercite drepturi civile, să-şi asume personal obligaţii civile şi
să le execute, este necesar ca ea să atingă un anumit grad de dezvoltare mintală şi
experienţă necesară vieţii juridice civile. Din aceste considerente, legiuitorul
stabileşte că persoana fizică dobandeşte capacitatea de exerciţiu deplină la varsta
majoratului, adică la varsta de 18 ani, cind are voinţă conştientă, suficientă şi
discernămant pentru a-şi da seama de interesele ei, importanţa şi consecinţele
faptelor sale. Astfel, premisele inceputului capacităţii de exerciţiu depline sunt:
existenţa capacităţii de folosinţă şi discernămantul, adică maturitatea psihică pentru
ca persoana să-şi poată reprezenta corect consecinţele juridice ale manifestării sale
de voinţă. Persoana fizică cu capacitate de exerciţiu deplină are aptitudinea de a
incheia orice fel de acte juridice civile (de conservare, de administrare şi de
dispoziţie), cu excepţia celor interzise de lege. Aptitudinea de a incheia singur orice
act juridic civil neinterzis de lege implică şi posibilitatea de a imputernici pe altul să
incheie, in numele şi pe seama sa, asemenea acte juridice (cu excepţia celor
referitoare la drepturi şi obligaţii strict personale). Capacitatea de exerciţiu deplină
inseamnă şi aptitudinea de a incheia acte juridice civile in numele şi pe seama altei
persoane, in calitate de reprezentant legal (părinte, tutore, curator) sau reprezentant
convenţional (mandatar).
2. De la regula generală, conform căreia capacităţii de exerciţiu deplină se
dobindeşte la implinirea virstei de 18 ani, in Cc sunt două excepţii. Prima excepţie,
care se referă la persoanele care s-au căsătorit inainte de implinirea virstei
matrimoniale. Conform art. 14 din Codul Familie, virsta matrimonială este de 18 ani
pentru bărbaţi şi de 16 ani pentru femei. Virsta matrimonială poate fi redusă pentru
bărbaţi, dar nu mai mult de doi ani, in cazul in care sunt motive temeinice.
Reducerea se incuviinţează de către autoritatea administraţiei publice locale in baza
cererii minorului care doreşte să se căsătorească, pentru aceasta fiind necesar şi
acordul părinţilor lui. După inregistrarea căsătoriei la Organele Inregistrării Actelor de
Stare Civilă, minorul dobandeşte capacitate de exerciţiu deplină. Aceasta este
necesar pentru a asigura egalitatea soţilor in căsătorie, ceea ce constituie un
principiu al legislaţiei familiale. La desfacerea căsătorie pină la implinirea majoratului,
capacitatea de exerciţiu deplină a minorului se menţine. Altfel se soluţionează
problema menţinerii capacităţii de exerciţiu deplină a minorului in cazul declarării
nulităţii căsătoriei. Deoarece incălcarea condiţiilor stabilite de lege pentru declararea
nulităţii căsătoriei sunt diferite, consecinţele declarării nulităţii căsătoriei sunt
stabilite de instanţa de judecată in dependenţă de circumstanţele concrete ale
cazului. De aceea se lasă la discreţia instanţei de judecată să decidă fie să menţină,
fie să dispună pierderea capacităţii de exerciţiu restransă a minorului din momentul
stabilit de ea.
3. Atribuirea capacităţii depline de exerciţiu unui minor (emancipare) constituie
un temei nou pentru recunoaşterea minorului care a implinit virsta de 16 ani cu
capacitate de exerciţiu deplină. Pentru aceasta este necesar ca minorul să dispună
de venit propriu, fiind angajat in campul muncii in baza unui contract de muncă sau,
cu acordul părinţilor, adoptatorilor sau curatorului, să practice activitate de
intreprinzător. Emanciparea minorului se efectuează printr-o hotărare a autorităţii
tutelare, cu acordul ambilor părinţi, adoptatorilor sau curatorului, iar dacă lipseşte
acordul părinţilor, minorul este emancipat de către instanţa de judecată conform
prevederilor Capitolului XXVI din CPC. Cu toate că nimic nu se spune despre acordul
minorului pentru emanciparea lui, nu sunt dubii referitor la faptul că emanciparea
acestuia are loc in baza cererii lui. Participarea minorului in calitate de membru al
cooperativei de asemenea constituie temei pentru emanciparea lui, dacă calitatea
de membru al cooperativei ii asigură o sursă de venit stabilă.
Scopul emancipării minorului constă in eliberarea acestuia de a primi acordul
părinţilor, adoptatorilor sau curatorului pentru incheierea actelor juridice. Minorul
emancipat dobindeşte şi exercită in volum deplin toate drepturile pe care le are
persoana cu capacitate de exerciţiu deplină şi işi asuma personal obligaţii civile şi le
execută, inclusiv răspunde de sine stătător pentru obligaţiile apărute ca rezultat al
cauzării prejudiciului de către el. Ca excepţie, minorul emancipat nu este inzestrat cu
acele drepturi şi nu poate să-şi asume acele obligaţii pentru care conform legii este
stabilit un cenz de varstă.
 Articolul 21. Capacitatea de exerciţiu a minorului care a implinit virsta
de 14 ani

(1) Minorul care a implinit virsta de 14 ani incheie acte juridice cu

incuviinţarea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului, iar in cazurile
prevăzute de lege, şi cu incuviinţarea autorităţii tutelare.
(2) Minorul care a implinit virsta de 14 ani are dreptul fără
consimţămintul părinţilor, adoptatorilor sau al curatorului:
a) să dispună de salariu, bursa sau de alte venituri rezultate din
activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare
sau de artă, asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii
intelectuale aparate de lege;
c) să facă depuneri in instituţiile financiare şi să dispună de aceste
depuneri in conformitate cu legea;
d) să incheie actele juridice prevăzute la art.22 alin.(2).
(3) Din motive intemeiate minorul poate fi limitat de instanţa de
judecată, la cererea părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului ori a
autorităţii tutelare, in drepturile prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b).
(4) Minorul care a implinit virsta de 16 ani poate deveni membru de
cooperativă.

1. Comparativ cu prevederile legislaţiei precedente (art. din Codul civil din

1964) in noul Cod civil a fost redusă virsta la care minorii dobindesc capacitate de
exerciţiu restrinsă. Astfel, minorii care au implinit virsta de 14 ani dobindesc
capacitate de exerciţiu restrinsă, ei fiind in drept să incheie orice acte juridice
(vinzarea-cumpărarea bunurilor, să imprumute, să doneze etc.), dar pentru
valabilitatea acestora este necesar acordul reprezentanţilor legali (părinţilor,
adoptatorilor sau a curatorului). Pentru incheierea unor acte juridice, in cazurile
prevăzute de lege (vezi art. 42 alin. 2 din Codul civil), este necesară incuviinţarea
autorităţii tutelare. Incheierea actelor juridice fără incuviinţare, constituie temei
pentru a declara actul juridic nul de către instanţa de judecată la cererea
reprezentanţilor legali (vezi art. 224 Cc şi comentariul acestui articol).
2. Alin. 2 al art. comentat stabileşte o serie de temeiuri cind minorul care a
implinit virsta de 14 ani este in drept de sine stătător să incheie unele acte juridice
fără acordul părinţilor, adoptatorilor sau a curatorului. Astfel, minorului care a implinit
14 ani are dreptul:
a) să dispună de salariu, de bursă, de alte venituri rezultate din activităţi proprii.
Cu toate acestea, minorul nu este in drept de sine stătător să dispună de bunurile
care au fost procurate din aceste surse.
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă,
asupra unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale aparate de lege.
Astfel, conform Legii nr. 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 1995, nr. 12), minorul este in drept de sine
stătător să exercite intregul complex de imputerniciri necesare pentru crearea
lucrărilor ştiinţifice, literare sau de artă, invenţiilor sau altor rezultate al activităţii
intelectuale, inclusiv utilizarea lor şi primirea onorariului.
c) să facă depuneri la instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri.
Legea, conferind minorului dreptul de a face depuneri, ii permite acestuia să dispună
de sine stătător doar de depunerile făcute de ei, dar nu de alte persoane. Dacă
depunerile sunt efectuate de alte persoane pe numele minorului, ultimul este in drept
să dispună de aceste depuneri numai cu acordul reprezentanţilor legali.
d) să incheie actele juridice prevăzute la art. 22 alin. 2. Printre aceste acte
juridice se enumără:
- actele juridice curente de mică valoare care se execută la momentul incheierii.
Actele juridice curente de mică valoare sunt acele acte care se caracterizează prin
valoarea lor redusă şi sunt indreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de viaţa
de toate zilele ale minorului (de exemplu, cumpărarea unor bilete pe mijlocul de
transport in comun, la spectacole, cumpărarea unor bunuri de mică importanţă:
rechizite, cărţi etc.). Aceste acte juridice minorul le incheie atit din contul mijloacelor
proprii (salariu, bursă, alte venituri rezultate din activităţi proprii), precum şi din
contul mijloacelor acordate de părinţi, adoptatori sau curatori pentru aceste scopuri.
- actele juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită
autentificare notarială sau inregistrare de stat a drepturilor apărute in temeiul lor.
Minorul este in drept, fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, adoptatorilor
sau curatorilor), să incheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii
gratuite. Ei sunt in drept să primească donaţii sau să fie de acord cu incheierea de
acte juridice care să-i aducă beneficii. De exemplu, minorul este in drept să
dobindească dreptul de folosire gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile
străine, o profesie anumită, etc. Unica condiţie este cerută pentru incheierea unor
asemenea de acte juridice: drepturile apărute in temeiul lor să nu necesite
autentificare notarială sau inregistrare de stat. In caz contrat, minorul nu va fi in
drept să incheie asemenea acte fără acordul părinţilor.
- acte de conservare. Pentru a califica un act drept act de conservare este
necesar ca acesta să intrunească in sine următoarele condiţii:
i) să existe un pericol care ameninţă pieirea unui bun sau incetarea unui drept;
ii) actul săvarşit să necesite o cheltuială minimă in raport cu valoarea bunului
sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte sunt indispensabile pentru existenţa
bunului şi de ele beneficiază minorul. Anume din aceste considerente, legiuitorul prin
norma respectivă, a prevăzut că actele de conservare pot fi făcute chiar de minor,
fără a se cere acordul părinţilor, tutorilor, curatorilor.
Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol iminent,
adică se urmăreşte menţinerea bunului in starea lui actuală. Aşa spre exemplu, va fi
un act de conservare, măsurile intreprinse de minor pentru repararea unei case de
locuit, care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea reparaţii nu vor fi efectuate.
Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce urmează să fie suportate la
reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime in raport cu preţul casei de locuit. Sunt,
de asemenea acte de conservare şi actele prin care se intrerupe o prescripţie,
cererea de inventar, inscrierea unei ipoteci (grevarea bunului imobil).
Totodată, minorul care a implinit varsta de 14 ani, dispune de capacitate civilă
delictuală, adică răspunde personal pentru prejudiciul cauzat, conform art. 1407.
3. Minorul, care a implinit 14 ani poate fi limitat in capacitatea de exerciţiu,
dacă el abuzează de drepturile sale prevăzute la alin.(2) lit.a) şi b). Prin urmare, dacă
minorul neraţional, contrar intereselor sale, iroseşte salariul, bursa sa sau alte
venituri provenite din activităţile proprii, precum şi dacă minorul exercită in mod
abuziv dreptul său de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra
unei invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale, el poate fi limitata in
capacitatea sa de exerciţiu de către instanţa de judecată. Dreptul de a cere instanţei
de judecată limitarea minorului in capacitate de exerciţiu, aparţine persoanelor
interesate: părinţilor, adoptatorilor sau curatorului ori autorităţii tutelare.
4. Minorul care a implinit virsta de 14 ani este in drept să devină membru de
cooperativă. In acest caz, el dispune de toate drepturile membrilor de cooperativă,
inclusiv şi cele patrimoniale.

Articolul 22. Capacitatea de exerciţiu a minorului care nu a implinit

virsta de 14 ani
 (1) Toate actele juridice pentru şi in numele minorului pină la
implinirea virstei de 14 ani pot fi incheiate doar de părinţi, adoptatori sau
tutore, in condiţiile prevăzute de lege.
(2) Minorul in virstă de la 7 la 14 ani este in drept să incheie de sine
statator:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul
incheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită
autentificare notarială sau inregistrarea de stat a drepturilor apărute in
temeiul lor;
c) acte de conservare.

1. Din conţinutul articolului comentat rezultă că legiuitorul distinge două

categorii de minorii care nu au implinit varsta de 14 ani şi anume: minorii care au
implinit virsta 7 ani, dar nu au implinit varsta de 14 ani şi minorii care nu au implinit
virsta de 7 ani. Minorii care nu-au implinit varsta de 7 ani sunt lipsiţi de capacitate de
exerciţiu. De aceea pentru ei toate atele juridice le incheie părinţii, tutorii,
adoptatorii. Minorii de la 7 la 14 ani, in cazurile expres prevăzute la alin. 2, dispun de
capacitatea de a incheia anumite acte juridice de sine stătător. Cu excepţia actelor
juridice indicate la alin. 2, toate actele juridice pentru şi in numele minorului care nu
a implinit varsta de 14 ani pot fi incheiate doar de părinţi, adoptatori sau tutore.
Reprezentanţii legali sunt restranşi in dreptul de a dispune de bunurile minorului
(articolele 42 – 43 şi comentariul respectiv).
2. Ca excepţie de la regula generală instituită la alineatul 1 al articolului
comentat, minorul in varstă de la 7 la 14 ani este in drept să incheie de sine
stătător:
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul incheierii
lor. Actele juridice curente de mică valoare sunt acele acte care se caracterizează
prin valoarea lor redusă şi sunt indreptate spre satisfacerea necesităţilor vitale de
viaţa de toate zilele ale minorului. Aceste acte juridice minorul le incheie atit din
contul mijloacelor proprii, precum şi din contul mijloacelor acordate de părinţi,
adoptatori sau tutori pentru aceste scopuri.
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită
autentificare notarială sau inregistrarea de stat a drepturilor apărute in temeiul lor.
Minorul este in drept fără acordul reprezentanţilor legali (părinţilor, tutorilor,
adoptatorilor) să incheie acte juridice care au ca scop obţinerea de beneficii gratuite.
Ei sunt in drept să primească donaţii sau să incheie acte juridice care să-i aducă
beneficii. De exemplu, minorul este in drept să dobindească dreptul de folosire
gratuită a unor bunuri, gratuit să studieze limbile străine, o profesie anumită, etc.
Unica condiţie este cerută pentru incheierea unor asemenea de acte juridice:
drepturile apărute in temeiul lor să nu necesite autentificare notarială sau
inregistrare de stat. In caz contrat, minorul nu va fi in drept să incheie asemenea
acte juridice, ci pentru ei şi in numele lor aceste acte vor fi incheiate de
reprezentanţii legali.
c) acte de conservare. (Vezi comentariul articolului 21 alin. 2 pct. d)).

Articolul 23. Inadmisibilitatea lipsirii şi limitării capacităţii de folosinţă

şi de exerciţiu

(1) Capacitatea civila este recunoscută in măsură egală tuturor

persoanelor, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie,
sex, opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau
de alte criterii similare.
(2) Persoana fizica nu poate fi lipsită de capacitate de folosinţă.
 (3) Nimeni nu poate fi limitat in capacitate de folosinţă şi in capacitate
de exerciţiu decit in cazul şi in modul prevăzut de lege.
(4) Renunţarea totală sau parţială a unei persoane fizice la capacitatea
de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu, alte acte juridice indreptate
spre limitarea persoanei in capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu sint
nule.

1. Capacitatea civilă este o parte a capacităţii juridice, care exprimă aptitudinea

generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii civile, precum şi posibilitatea de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin incheierea de acte juridice.
Capacitatea civilă include in sine atit capacitatea de folosinţă, cit şi capacitatea de
exerciţiu. Legiuitorul recunoaşte capacitatea civilă in egală măsură pentru toate
persoanele fizice, indiferent de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex,
opinie, apartenenţă politică, avere, origine socială, grad de cultura sau de alte criterii
similare. Egalitatea capacităţii civile a tuturor persoanelor se bazează pe principiul
egalităţii in faţa legii civile, consfinţit şi prin prevederile normelor constituţionale.
Astfel, rasa, naţionalitatea, originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa
politică, averea, originea socială, gradul de cultură sau de alte criterii similare nu au
nici o influenţă asupra capacităţii civile. Egalitatea capacităţii civile este garantată şi
apărată de către stat atit prin mijloace de drept civil, cit şi de drept penal.
2. Persoana fizică nici intr-un caz nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă.
Capacitatea de folosinţă este inerentă oricărei fiinţe umane. De aceea legiuitorul
interzice lipsirea persoanei fizice de capacitate de folosinţă, ceea ce se explică prin
faptul că persoana fizică odată lipsită de capacitatea de folosinţă incetează de a mai
fi subiect de drept, iar aceasta este inadmisibil. Persoana fizică pierde integral
capacitatea de folosinţă numai in cazurile dispariţiei sale ca subiect de drept
(moartea fizică sau declararea morţii).
3. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice este intangibilă.
Aceasta inseamnă că nimeni nu poate fi limitat in capacitate de folosinţă şi in
capacitate de exerciţiu. Ca excepţie, persoana fizică poate fi limitată in capacitate de
folosinţă şi in capacitate de exerciţiu doar numai in cazul şi in modul stabilit de lege.
Limitată capacităţii de folosinţă a persoanei fizice constă in stabilirea unor
ingrădiri, care au caracter de pedeapsă sau de protecţie şi sunt stabilite fie de legea
penală, fie de lege civilă. Exemplu de ingrădire a capacităţii de folosinţă cu caracter
de pedeapsă stabilită de legea penală poate servi privaţiunea de libertate, iar
ingrădire cu caracter atat de sancţiune civilă cit şi de protecţie constituie decăderea
din drepturi părinteşti. Ingrădiri cu caracter de protecţie stabilite de legea civilă
reprezintă incapacităţi speciale de a incheia anumite acte juridice civile, fie de a
dobandi anumite drepturi şi obligaţii, care sunt stabilite in scopul ocrotirii intereselor
unor anumite categorii de persoane ( a se vedea art. 43 şi comentariul la articolul
respectiv.
Limitarea persoanei fizice in capacitate de exerciţiu constă in lipsirea acesteia
de posibilitatea de a-şi dobandi şi executa prin acţiunile proprii drepturi şi a-şi asuma
şi executa obligaţii. Astfel, prin limitarea persoanei fizice in capacitate de exerciţiu se
reduce volumul acesteia (a se vedea articolele 21 alin. 3 şi art. 25).
4. Din prevederile alineatului comentat rezultă caracterul inalienabil al
capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu, ceea ce inseamnă că acestea nu
pot constitui obiect de renunţare, de limitare, in tot sau in parte, şi nici obiect de
instrăinare. Orice act juridic prin care o persoană fizică ar renunţa, limita sau
instrăina, in tot sau in parte, capacitatea de folosinţă sau de exerciţiu, este lovit de
nulitate absolută. Capacitatea de folosinţă şi de exerciţiu a persoanei fizice are
caracter legal, de aceea subiectul de drept nu este in drept să-şi ştirbească calitatea
sa de subiect prin voinţa personală. Interzicerea renunţării, limitării sau instrăinării
capacităţii de folosinţă sau de exerciţiu a persoanei fizice nu trebuie confundată cu
renunţarea la un drept subiectiv civil, instrăinarea acesteia. Persoana fizică este in
drept să efectueze asemenea operaţiuni. Astfel, o persoană fizică poate renunţa la o
moştenire deschisă in favoarea sa, să instrăineze un bun sau un drept etc.

Articolul 24. Declararea incapacităţii persoanei fizice

(1) Persoana care in urma unei tulburări psihice (boli mintale sau
deficienţe mintale) nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale poate fi
declarată de către instanţa de judecată ca incapabilă. Asupra ei se instituie
tutela.
(2) Actele juridice in numele persoanei fizice declarate incapabile se
incheie de către tutore.
(3) Dacă temeiurile in care persoana fizică a fost declarată incapabilă
au dispărut, instanţa de judecată o declară ca fiind capabilă. In baza
hotărarii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.

1. Temei pentru declararea incapacităţii persoanei fizice constituie tulburarea

psihică cauzată de bolile mintale sau de deficienţe mintale, din cauza cărora aceasta
nu poate conştientiza sau dirija acţiunile sale. Persoana fizică care suferă de
asemenea tulburări psihice este declarată incapabilă numai de către instanţa de
judecată, conform prevederilor Capitolului XXVIII din CPC, la cererea persoanelor
interesate: membrii ei de familie, rudele apropiate (părinţi copii, fraţi, surori, bunei),
autoritatea tutelară, instituţia de psihiatrie (psihoneurologie), procurorul. Instanţa de
judecată, in baza rezultatelor expertizei psihiatrice, care stabileşte starea lui psihică,
declară persoana fizică incapabilă. Hotărirea judecătorească prin care persoana fizică
este declarată incapabilă serveşte temei pentru ca autoritatea tutelară să numească
o tutelă.
2. Tutorele instituit asupra persoanei declarate incapabile este reprezentantul ei
legal, care este imputernicit cu prerogativele stabilite de lege, ii apără drepturile şi
interesele acesteia, incheie in numele ei toate actele juridice. Actele juridice
incheiate de către persoana declarată incapabilă sunt lovite de nulitate absolută (a
se vedea art. 222 şi comentariul art. respectiv).
3. Dacă temeiurile, in baza cărora, persoana fizică a fost declarată incapabilă
dispar, instanţa de judecată, la cererea tutorelui, a membrilor de familie a persoanei,
a instituţiei de psihiatrie (psihoneurologie), a autorităţii tutelare, a procurorul. şi in
baza raportului de expertiză psihiatrică legală, o declară ca fiind capabilă. In baza
hotărarii judecătoreşti, tutela asupra persoanei se anulează.

Articolul 25. Limitarea persoanei fizice in capacitatea de exerciţiu

(1) Persoana care, in urma consumului abuziv de alcool sau consumului

de droguri şi de alte substanţe psihotrope, inrăutăţeşte starea materială a
familiei sale poate fi limitată de către instanţa de judecată in capacitatea
de exerciţiu. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
(2) Persoana indicata la alin.(1) are dreptul să incheie acte juridice cu
privire la dispunerea de patrimoniu, să primească şi să dispună de salariu,
de pensie sau de alte tipuri de venituri doar cu acordul curatorului.
(3) Dacă au dispărut temeiurile in care persoana fizica a fost limitata in
capacitatea de exerciţiu, instanţa de judecată anulează limitarea. In baza
hotăririi judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.

1. Persoanele care au capacitate de exerciţiu deplină pot fi limitate in

capacitate de exerciţiu in temeiul prezentului articol. Limitarea capacităţii de
exerciţiu a persoanei fizice poate avea loc numai in cazul intrunirii cumulative a
următoarelor condiţii:
(67)consumul abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope.
Alte abuzuri precum jocurile de hazard, pariurile nu pot servi temei pentru
limitarea persoanei fizice in capacitate de exerciţiu;
(68)rezultatul consumului abuziv de alcool sau de droguri şi de alte substanţe
psihotrope, să constituie temei pentru inrăutăţirea stării materială a familiei
sale, nu lui insuşi.
Persoana fizică este limitată in capacitate de exerciţiu numai de către instanţa
de judecată la cererea persoanelor interesate: membrii familiei, procurorului,
autorităţii tutelare. Asupra acestei persoane se instituie curatela.
2. Persoana fizică limitată in capacitate de exerciţiu nu are dreptul, de sine
stătător, fără acordul curatorului, să incheie acte juridice prin care: să dispună de
patrimoniul său, să primească şi să dispună de salariu, de pensie sau de alte tipuri de
venituri.
3. Dacă persoana fizica limitată in capacitate de exerciţiu incetează să abuzeze
de băuturi alcoolice sau de droguri şi de alte substanţe psihotrope, instanţa de
judecată, la cererea persoanei, a membrilor ei de familie sau a curatorului, autorităţii
tutelare, a dispensarului de psihiatrie, anulează limitarea persoanei in capacitate de
exerciţiu. In baza hotărarii judecătoreşti, curatela asupra ei se anulează.

Articolul 26. Activitatea de intreprinzător a persoanei fizice

(1) Persoana fizică are dreptul să practice activitate de intreprinzător,

fără a constitui o persoană juridică, din momentul inregistrării de stat in
calitate de intreprinzător individual sau in alt mod prevăzut de lege.
(2) Persoana care practică activitate de intreprinzător fără inregistrare
de stat nu poate invoca lipsa calităţii de intreprinzător.
(3) Asupra activităţii de intreprinzător desfăşurate fără constituirea de
persoană juridică se aplică regulile care reglementează activitatea
persoanelor juridice cu scop lucrativ dacă din lege sau din esenţa
raporturilor juridice nu rezultă altfel.

1. Activitatea de intreprinzător reprezintă acea activitate de producere

efectuată pe risc propriu şi care este indreptată spre dobandirea de beneficii
sistematice. Pentru ca persoana fizică să poată practica activitate de intreprinzător
ea trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu şi să fie supusă inregistrării a de
stat in calitate de intreprinzător individual sau in alt mod prevăzut de lege. Astfel, de
sine stătător persoanele fizice pot practica activitatea de intreprinzător la implinirea
majoratului, a varstei de 18 ani (art. 20), dacă nu este lipsită de capacitate de
exerciţiu din cauza tulburărilor psihice (art. 24) sau limitată in capacitate de exerciţiu
din cauza abuzului de alcool, substanţe narcotice sau alte substanţe psihotrope (art.
25). Ultima poate practica activitate de intreprinzător cu acordul curatorului. Minorul
care s-a căsătorit inainte de implinirea virstei matrimoniale, dobandeşte capacitate
de exerciţiu deplină (art. 20 alin. 2), de aceea este in drept să practice activitate de
intreprinzător. Acelaşi lucru se referă şi faţă de minorul emancipat (art. 20 alin. 3),
care practică activitate de intreprinzător, cu excepţia acelor activităţi pentru care
prin lege este stabilit un cenz de varstă (art. 8 din Legea nr. 110/1994 cu privire la
arme).
Inregistrarea de stat a intreprinzătorului are loc in baza cererii, in care se indică
genurile de activitate care vor fi practicate de intreprinzător. Inregistrarea are loc in
aceeaşi zi. Temei pentru refuzarea inregistrării poate servi incapacitatea
intreprinzătorului, genurile de activitate sunt interzise de lege sau lipseşte licenţa, in
cazurile in care genul de activitate urmează a fi licenţiat. Refuzul sau eschivarea de
la inregistrare pot fi atacate in instanţa de judecată. După achitarea taxei de
inregistrare, solicitantului i se eliberează un certificat, care constituie documentul fe
bază ce confirmă dreptul de a practica activitatea de intreprinzător.
2. Persoana fizică care practică activitate de intreprinzător, dar care nu a fost
supusă inregistrării de stat nu dobandeşte in legătură cu aceasta statut de
intreprinzător. Instanţa de judecată poate aplica faţă de actele juridice incheiate de o
asemenea persoană fizică regulile prezentului Cod cu privire la obligaţiile rezultate
din activitatea de intreprinzător.
3. Activitatea de intreprinzător desfăşurată fără constituirea persoanei juridice
este reglementată de regulile aplicabile activităţii persoanei juridice cu scop lucrativ.
Astfel, capacitatea de folosinţă a intreprinzătorului individual este practic similară
capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice cu scop lucrativ. El poate avea drepturi
şi asuma obligaţii, necesare pentru orice gen de activitate, cu condiţia că nu sunt
interzise de lege (art. 60). Intreprinzătorii individuali pot activa in colectiv in baza
unui contract de societate civilă, in baza căruia două sau mai multe persoane se
obligă reciproc să urmărească in comun scopuri economice ori alte scopuri, fără a
constitui o persoană juridică, impărţind intre ele foloasele şi pierderile (art. 1339).

Articolul 27. Răspunderea patrimonială a persoanei fizice

Persoana fizică răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul său,

cu excepţia bunurilor care, conform legii, nu pot fi urmărite.

Persoana fizică intră in diverse raporturi juridice, dobandind şi exercitand

drepturi sau asumandu-şi obligaţii. Astfel, pentru obligaţiile care-i revin persoana
fizică poartă răspundere cu toate bunurile din patrimoniul său. Ca excepţia, pentru
obligaţiile sape persoana fizică nu va răspunde cu bunurile care nu pot fi urmărite,
conform normelor legale.

Articolul 28. Numele persoanei fizice

(1) Orice persoană fizica are dreptul la numele stabilit sau dobindit
potrivit legii.
(2) Numele cuprinde numele de familie şi prenumele, iar in cazul
prevăzut de lege, şi patronimicul.
(3) Numele de familie se dobandeşte prin efectul filiaţiei şi se modifică
prin efectul schimbării stării civile, in condiţiile prevăzute de lege.
(4) Prenumele se stabileşte la data inregistrării naşterii, in baza
declaraţiei de naştere.

1. Numele persoanei fizice este un atribut de identificare a acesteia. Aceasta se

datorează faptului că personalitatea unei persoane fizice trebuie să apară distinct in
relaţiile inter-umane, faţă de personalitatea altuia. Prin urmare, legiuitorul
consfinţeşte dreptul oricărei persoane fizice dreptul la nume stabilit sau dobindit
conform prevederilor legii. Conform art. 55 din Codul Familiei, copilul are dreptul la
un nume de familie şi prenume. Copilul dobandeşte numele de familie al părinţilor,
iar prenumele este stabilit de către aceştia. Numele persoanei fizice este un drept
subiectiv nepatrimonial. Conţinutul acestui drept cuprinde prerogativele titularului de
a purta, de a folosi numele dobindit, posibilitatea de a cere indreptarea, rectificarea
greşelilor strecurate in actele care cuprind numele, precum şi dreptul de a se opune
folosirii numelui de către alte persoane.
2. Numele persoanei fizice, ca atribut de identificare a acesteia, se utilizează
atat in sens larg cit şi in sens restrans. In sens larg prin nume se desemnează numele
de familie şi prenumele, iar in sens restrans – numele de familie. Legiuitorul utilizează
termenul de nume in sens larg, şi stabileşte că acesta este format din următoarele
componente: numele de familie, prenumele, care sunt utilizate impreună, iar in
cazurile prevăzute de lege şi patronimicul. Numele de familie este format di unul sau
mai multe cuvinte, stabilit conform legii (art. 55 Codul Familie). Cu ajutorul numelui
de familie omul, ca subiect de drept, se individualizează in societate. Numele de
familie nu aparţine unei persoane fizice determinate, dar este comun membrilor
aceleiaşi familii. Prenumele este o parte componentă a numelui şi constă dintr-un
cuvant sau grup de cuvinte, care individualizează persoana fizică in familie şi,
impreună cu numele de familie, in societate. Rolul prenumelui se exprimă in funcţia
acestuia de a contribui la o mai bună individualizare a persoanei fizice in familie şi
societate. Acest rol al prenumelui se realizează, indeosebi, impreună cu numele de
familie, cu care alcătuieşte o unitate. Patronimicul este acea parte componentă a
numelui care derivă de la prenumele tatălui. Numele persoanei fizice cuprinde şi
patronimicul acesteia doar in cazurile prevăzute de lege.
3. Dobandirea numelui de familie are loc prin efectul filiaţiei, conform
prevederilor art. 55 din Codul Familie. Astfel, copilul dobandeşte numele de familie al
părinţilor săi. Dacă părinţii au nume de familie diferit, copilul i se va da numele de
familie al tatălui sau al mamei, in baza acordului comun al acestora. Modificarea
numelui de familie are loc ca rezultat al schimbării stării civile, in condiţiile prevăzute
de lege. Modificarea numelui de familie poate avea loc in cazurile: adopţiei, incheierii
căsătoriei sau divorţului, depunerii cererii de către persoană la organele de
inregistrare a actelor de stare civilă in a cărei rază teritorială işi are domiciliul
solicitantul.
In cazul adopţiei, numelui de familie al adoptatului poate fi modificat de către
instanţa de judecată la cererea adoptatorilor (art. 129 Codul Familiei). In cazurile in
care instanţa de judecată pronunţă incetarea adopţiei, se soluţionează şi problema
restabilirii numelui de familie. In ambele cazuri de schimbare a numelui de familie a
adoptatului, dacă acesta a implinit virsta de 10 ani se cere şi acordul acestuia.
La incheierea căsătoriei se modifică numele de familie pentru ambii soţi, cand
numele lor comun va fi format din numele lor de familie reunite, precum şi pentru
unul dinte soţi, care ia ca nume numele de familie a celuilalt soţi. In caz de divorţ
modificarea numelui de familie are loc numai dacă in timpul căsătoriei soţii au avut
nume comun.
Persoana care a implinit varsta de 16 ani are dreptul să solicite schimbarea
numelui de familie prin depunerea unei cereri la oficiul de stare civilă in a cărui rază
teritorială işi are domiciliul (art. art. 49 – 53 din Legea nr. 100/2001).
4. Prenumele persoanei poate fi simplu sau compus din două prenume.
Prenumele copilului se stabileşte la acordul comun al părinţilor la data inregistrării
naşterii copilului. Prenumele persoanei nu este supus modificării in urma schimbării
stării civile.

Articolul 29. Utilizarea numelui

(1) Orice persoană are dreptul la respectul numelui sau.

(2) Persoana fizică dobandeşte şi exercită drepturile şi execută
obligaţiile in numele său.
(3) Cel care utilizează numele altuia este răspunzător de toate
confuziile sau prejudiciile care rezultă. Atit titularul numelui, cit şi soţul sau
rudele lui apropiate pot să se opună acestei utilizări şi să ceară repararea
prejudiciului.
(4) Persoana fizica este obligată să ia măsuri pentru avizarea
debitorilor şi creditorilor săi despre schimbarea numelui şi poartă
răspundere pentru prejudiciile cauzate prin nerespectarea acestei obligaţii.
 1. Numele persoanei este un drept personal nepatrimonial, căruia ii sunt
specifice trăsăturile drepturilor absolute. Astfel, orice persoană are obligaţia negativă
de a se abţine de la săvarşirea unor asemenea acţiuni ce ar incălca dreptul titularului
numelui, care constă in respectarea numele acestuia. Conţinutul dreptului de
respectare a numelui constă in dreptul titularului de a cere utilizarea intocmai a
numelui său, aşa precum este stabilit in actele de stare civilă, utilizarea numelui
persoanei se admite cu acordul ei. In cazul utilizării de către o persoană a numelui
altei persoane, prim este răspunzătoare pentru confuziile sau prejudiciile cauzate.
2. Persoana fizică utilizează numele său la dobandirea şi exercită drepturile,
precum şi executarea obligaţiile. Ea este in drept să utilizeze numele său in toate
domeniile vieţii şi activităţii cotidiene. Prin urmare, legea, in general, obligă la
păstrarea numelui inscris in registrul de stare civilă. Ca excepţie, numai in cazurile
prevăzute de lege, unor persoane li se permite utilizarea unui nume inventat
(pseudonim), care este compus dintr-un cuvint ori un grup de cuvinte, intrebuinţate
pentru a ascunde adevăratul nume, cit timp acest fapt nu implică fraudă sau alt scop
ilicit. Astfel, conform art. 9 al Legii 293/1994 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe, autorii operelor de creaţie intelectuală in domeniul literaturii, artei şi ştiinţei
şi altor drepturi conexe, au dreptul de a utiliza pentru individualizare pseudonimul,
care nu trebuie să repete numele altei persoane. Autorul este in drept să utilizeze
sau să permită utilizarea operelor fără indicarea numelui, adică anonim.
3. Numele persoanei fizice este un drept personal nepatrimonial al acesteia.
Avand caracterul personal acesta este strans legat de persoana omului. De aceea
numele nu poate fi exercitat, in principiu, decat personal de către titular, iar nu prin
reprezentare. Utilizarea numelui unei persoane este o faptă delictuală, incit ii poate
provoca titularului numelui pagube. De aceea cel care utilizează numele altuia va
răspunde pentru toate confuziile sau prejudiciile cauzate astfel conform prevederilor
prezentului Cod. Dreptul de a cere repararea prejudiciilor aparţine nu numai
titularului numelui, dar şi soţului, rudelor apropiate.
4. Persoana fizică participă la diverse raporturi juridice, individualizandu-se prin
numele său. Deoarece ea dobandeşte şi exercită drepturi, execută obligaţiile
asumate, legiuitorul obligă ca aceasta să intreprindă măsuri pentru avizarea
debitorilor şi creditorilor despre schimbarea numelui. In cazul nerespectării acestei
obligaţii survine răspunderea persoanei respective pentru prejudiciile cauzate,
conform art. 14.

Articolul 30. Domiciliul şi reşedinţa

(1) Domiciliul persoanei fizice este locul unde aceasta işi are locuinţa
statornică sau principală. Se consideră că persoana işi păstrează domiciliul
atita timp cit nu şi-a stabilit un altul.
(2) Reşedinţa persoanei fizice este locul unde işi are locuinţa
temporară sau secundară.
(3) Persoana al cărei domiciliu nu poate fi stabilit cu certitudine se
consideră domiciliată la locul reşedinţei sale.
(4) In lipsă de reşedinţă, persoana este considerată că domiciliază la
locul unde se găseşte, iar dacă acesta nu se cunoaşte, la locul ultimului
domiciliu.

1. In conformitate cu prevederile art. 27 din Constituţie, oricărui cetăţean al

Republicii Moldova ii este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa in
orice localitate din ţară. Domiciliul şi reşedinţa sunt atribute de identificare a
persoanei fizice in raporturile de drept civil şi se prezintă ca drepturi nepatrimoniale.
Legiuitorul stabileşte că domiciliul persoanei fizice este acolo unde ea are locuinţa
statornică sau principală. Astfel, pentru ca locuinţa persoanei fizice să fie considerată
drept domiciliu este necesar ca ea să fie statornică, iar dacă persoana fizică are mai
multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi locuinţa sa principală. Dacă o persoană
fizică are o singură locuinţă statornică, acolo va fi şi domiciliul ei, iar dacă ea are mai
multe locuinţe statornice, domiciliul său va fi in locul unde se află locuinţa sa
principală. Ca atribut de identificarea, domiciliul are importanţă pentru
individualizarea persoanei fizice in spaţiu in toate raporturile juridice, inclusiv cele
civile. Astfel, importanţa domiciliului poate fi evidenţiată sub următoarele aspecte:
(69)de domiciliu ţine declararea persoanei fizice absente fără veste (art. 49) şi
declararea morţii acesteia (art. 52);
(70)in dependenţă de domiciliu este stabilită competenţa diferitor organe ale
puterii executive şi celor judecătoreşti;
(71)după domiciliu se determină locul executării obligaţiilor (art. 573), locul
deschiderii succesiunii (art. 1443) şi alte drepturi şi obligaţii ale persoanelor
fizice.
2. Reşedinţa persoanei fizice este locul unde işi are locuinţa temporară sau
secundară. Reşedinţa de asemenea este un atribut de identificare in spaţiu a
persoanei fizice, ce apare ca un drept subiectiv nepatrimonial ocrotit de lege.
Stabilirea reşedinţei este guvernată de principiul libertăţii depline, orice persoană
fizică işi poate alege reşedinţa, conform intereselor sale. Reşedinţa poate fi stabilită
in aceeaşi ori in altă localitate decat cea in care işi are domiciliul.
3. Reşedinţa prezintă importanţă pentru persoana fizică. Aceasta constă in
faptul că in cazul in care domiciliul persoanei nu poate fi stabilit cu certitudine,
acesta se consideră la reşedinţa sa.
4. In cazul in care reşedinţa persoanei nu poate fi stabilită, deoarece ea lipseşte,
domiciliul persoanei se consideră la locul unde ea se găseşte, iar dacă nici locul de
aflare nu este cunoscut, atunci domiciliul este considerat la locul ultimului domiciliu.

Articolul 31. Domiciliul minorului şi al persoanei lipsite de capacitate

de exerciţiu

(1) Domiciliul minorului in varstă de pană la 14 ani este la părinţii săi

sau la acel părinte la care locuieşte permanent.
(2) Domiciliul minorului dat in plasament de instanţa de judecată unui
terţ rămine la părinţii săi. In cazul in care aceştia au domicilii separate şi nu
se inţeleg la care dintre ei minorul va avea domiciliul, asupra acestuia
decide instanţa de judecată.
(3) Instanţa de judecată poate, in mod excepţional, avind in vedere
interesul suprem al minorului, să-i stabilească domiciliul la bunici sau la
alte rude ori persoane de incredere, cu consimţămantul acestora, ori la o
instituţie de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, in cazul in care numai unul din părinţi il
reprezintă ori in cazul in care se află sub tutelă, este la reprezentantul
legal.
(5) Domiciliul minorului aflat in dificultate, in cazurile prevăzute prin
lege, se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat in plasament
ori incredinţat.
(6) Domiciliul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu este la
reprezentantul ei legal.

1. Domiciliul minorului care nu a implinit varsta de 14 ani este la părinţii săi, iar
dacă părinţii locuiesc separat, domiciliul acestui minor este la acel părinte cu care
locuieşte permanent. Totodată, părinţilor li se permite să stabilească domiciliul
minorului printr-un acordul. Dacă părinţii nu ajung la un numitor comun in privinţa
domiciliului minorului, instanţa de judecată decide unde va fi domiciliul minorului,
luand in consideraţie interesele minorului (art. 63 Codul Familiei).
2. In scopul apărării drepturilor şi intereselor legitime ale copiilor, in cazurile
prevăzute de lege (art. 112 Codul Familiei), acesta poate fi dat in plasament de către
instanţa de judecată unui terţ, conform art. 115 din Codul Familie. Cu toate că
minorul este dat in plasament, domiciliul acestuia rămane la părinţii săi. Dacă părinţii
au domicilii separate şi pot ajunge la un numitor comun privind determinarea
domiciliului minorului, instanţa de judecată va decide asupra domiciliului acestuia.
3. In cazuri excepţionale, avand in vedere interesele minorului, instanţa de
judecată este in drept să-i stabilească domiciliul acestuia la bunici sau la alte rude,
fie persoane de incredere, dar numai cu consimţămantul acestora.
4. Dacă minorul este reprezentat de către un singur părinte ori dacă se află sub
tutelă, domiciliul minorului este la reprezentantul lui legal.
5. Dacă minorul este in dificultate, in cazurile prevăzute de lege, domiciliul
acestuia se află la familia sau la persoanele cărora le-a fost dat in plasament ori
incredinţat.
6. Persoana fizică, in cazurile prevăzute de lege (art. 24), poate fi declarată
incapabilă de către instanţa de judecată. Efectul declarării persoanei incapabile
constă in instituirea tutelei asupra acesteia. Tutorele este cel care reprezintă
persoana declarată incapabilă in societate, incheind in numele ei actele juridice. Din
aceste considerente legiuitorul stabileşte că domiciliul acestei persoane este la
reprezentantul ei legal, adică la tutore.

Articolul 32. Tutela єi curatela.

(1) Tutela şi curatela se instituie pentru ocrotirea drepturilor şi

intereselor persoanelor fizice incapabile sau cu capacitate de exerciţiu
restrinsă sau limitate in capacitatea de exerciţiu.
(2) Tutorii şi curatorii apără drepturile şi interesele persoanelor
tutelate de ei in relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv in instanţa de
judecată, fără mandat.
(3) Tutela sau curatela asupra minorului se instituie in cazul in care el
nu are părinţi ori infietori sau cind instanţa de judecată a stabilit decăderea
părinţilor lui din drepturile părinteşti, sau cind el a rămas fără ocrotire
părintească din alte motive.

1.Tutela şi curatela ca instituţie de ocrotire a minorilor, a persoanelor lipsite de

capacitate de exerciţiu şi a persoanelor cu capacitate de exerciţiu limitată este o
instituţie nouă pentru CC. Anterior această instituţie a fost reglementată de
CCF/1969 (art. 126-153). Odată cu intrarea in vigoare a CF la 26 aprilie 2001
instituţia tutelei şi curatelei a rămas să fie reglementată in acest act normativ
numai in măsura in care ea este privită ca o formă de ocrotire a minorilor rămaşi
fără grijă părintească. Respectiv, ocrotirea drepturilor patrimponiale a minorilor şi
a persoanelor lipsite de capacitatea de exerciţiu sau limitate in capacitatea de
exerciţiu de la 26.04.2001 şi pină la intrarea in vigoare a prezentului Cod a fost
reglementată insuficient.
2.Punctul 1 art. 32 CC determină in primul rind, cu ce scop se instituie tutela şi
curatela, in al doilea rind, asupra căror persoane. Scopul tutelei şi curatelei
este ocrotirea persoanelor fizice incapabile, cu capacitate de exerciţiu restrinsă
sau limitate in capacitate de exerciţiu. Ocrotirea se efectuează printr-un ansamblu
de mijloace care să asigure recunoaşterea şi protecţia drepturilor subiective civile
şi a intereselor indreptăţite ale acestora. Tutela şi curatela este unul dintre
mijloacele de protecţie ale persoanei fizice ca participant in circuitul civil. Ea se
realizează in timpul participării persoanei fizice in raporturile civile concrete prin
reprezentarea ori asistarea acesteia de către tutore sau curator. Persoanele
 asupra cărora se instituie tutela sau curatela sint minorii care nu au atins virsta de
18 ani, persoanele majore care in urma unei tulburări psihice au fost declarate de
către instanţa de judecată ca fiind incapabile in temeiul art. 24 CC şi persoanele
care au fost limitate in capacitatea de exercţiu in urma consumului abuziv de
alcool, droguri şi alte substanţe psihotrope conform art. 25 CC.
3.Tutorii şi curatorii sint persoane fizice cu imputerniciri speciale care apără
drepturile şi interesele persoanelor incapabile, cu capacitate restrinsă sau limitate
in capacitatea de exerciţiu. Fiind numite de autorităţile publice locale printr-o
decizie specială ele reprezintă drepturile şi interesele persoanelor tutelate in
raporturile civile (ca de exemplu, la incheierea diferitor convenţii, acceptarea
succesiunii etc.), in raporturile juridice cu organele administrative (reprezentarea
intereselor minorilor in instituţiile de invăţămint, organele de asistenţă socială şi
alte organe), in raporturile familiale (educarea unui minor şi relaţiile lui cu rudele
sale), cit şi in instanţa de judecată.
Reprezentarea persoanei tutelate se face fără un mandat special, adică
cel ce reprezintă nu are nevoie să dobindească un act pentru fiecare caz in parte,
deoarece insăşi decizia administraţiei publice locale despre numirea in funcţie de
tutore sau curator serveşte ca mandat universal.
4.Ocrotirea părintească este mijlocul natural şi firesc de ocrotire a minorilor şi
constă in totalitatea drepturilor şi indatoririlor pe care le au părinţii faţă de copiii
lor minori, indiferent dacă aceştea provin din căsătorie sau din afara căsătoriei,
sau dacă aceştea sunt de provenienţă naturală sau adoptaţi.
Tutela şi curatela asupra minorilor se instituie in caz de deces al părinţilor, in caz
de decădere a părinţilor din drepturile părinteşti in baza art. 67 CF, in caz de luare
a copilului de la părinţi fără decăderea lor din drepturile părinteşti in baza art. 71
CF,in caz cind părinţii nu trăiesc impreună cu copilul şi nu participă la educaţia şi
intreţinerea lui din motive neintemeiate, in caz cind părinţii sint declaraţi incapabili
de către instanţa judecătorească şi in alte cazuri cind o cer interesele copilului,
inclusiv la cererea părinţilor. Atit tutela cit şi curatela prezintă o sarcină gratuită şi
obligatorie in virtutea căreia o anumită persoană denumită tutore sau curator este
chemată să exercite drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de un copil minor, al
cărui părinţi sint decedaţi ori in imposibilitate de a-şi exercita indatoririle.

Articolul 33. Tutela.

(1) Tutela se instituie asupra persoanelor lipsite de capacitate de

exerciţiu şi asupra minorilor in virstă de pină la 14 ani, după caz.
(2) Tutorele este reprezentantul legal al persoanei care se află sub
tutelă şi incheie fără mandat in numele şi in interesul ei actele juridice
necesare.

1.a)Persoanele care suferă de alienaţie sau debilitate mintală pot fi declarate la

cererea membrilor familiei, a procurorului şi a altor persoane interesate de către
instanţa de judecată ca fiind incapabile. In urma declarării persoanei ca fiind
incapabilă instanţa de judecată dispune autorităţii tutelare numirea unui tutore
deoarece persoana nu poate să-şi dea seama de acţiunile sale sau să le dirijeze.
Tutorele unei persoane incapabile este obligat să aibă grijă de persoana tutelată şi
respectiv să-i apere interesele patrimoniale completindu-i prin acţiunile sale
capacitatea de exerciţiu care ii lipseşte.
b)Minorii in virsta de pină la 14 ani nu posedă capacitatea de exerciţiu in
 pofida minorităţii, de aceea ei nu pot participa la raporturile juridice civile de sine
stătător. Conform legislaţiei familiale (art. 61 CF) drepturile şi interesele legitime
ale copiilor sint apărate de către părinţii lor. In lipsa acestora apare problema
asigurării educaţiei, creşterii şi dezvoltării minorului, apărării proprietăţii lui,
asigurării materiale. Apărarea drepturilor personale nepatrimoniale a minorului
este reglementată in detaliu de CF (art. 142-147). CC reglementează drepturile
patrimoniale ale minorului şi anume drepturile de posesie, folosinţă şi dispoziţie a
bunurilor care ii aparţin cu drept de proprietate.
2.Tutorele din momentul numirii lui in această funcţie reprezintă interesele
persoanei tutelate. Prin reprezentarea minorului pină la 14 ani şi a persoanei
lipsite de capacitatea de exerciţiu in actele civile inţelegem incheierea acestora de
către tutore, dar in numele şi pe seama minorului şi a persoanei lipsite de
capacitatea de exerciţiu. Intre tutore şi persoana tutelată există o autonomie
patrimonială adică tutorele nu are drept de proprietate asupra bunurilor persoanei
tutelate şi cel de sub tutelă nu are drept de proprietate asupra bunurilor tutorelui,
deaceea este şi firesc ca efectele actelor juridice incheiate de tutore să se
răsfringă asupra patrimoniului persoanei tutelate. Actele juridice pe care tutorele
le poate incheia in calitate de reprezentant legal pot fi clasificate in trei grupe:
(72)actele pe care tutorele le poate incheia singur, fără incuviinţarea prealabilă
a autorităţii tutelare;
(73)acte pe care tutorele le poate incheia doar cu incuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare;
(74)acte pe care tutorele nu le poate incheia nici chiar cu incuviinţarea
autorităţii tutelare.
Prin acţiunile sale tutorele completează capacitatea de exerciţiu a persoanei
incapabile şi a minorului in virstă de pină la 14 ani şi in aşa mod cel de sub tutelă
poate in deplină măsură să-şi realizeze drepturile personale nepatrimoniale şi cele
patrimoniale.
Tutela este o sarcină socială, de onoare şi de incredere deaceia tutorele incheie
fără mandat in numele şi in interesul persoanei tutelate actele juridice necesare.

Articolul 34. Curatela.

(1) Curatela se instituie asupra minorilor in virstă de la 14 la 18 ani,

precum şi asupra persoanelor fizice limitate in capacitate de exerciţiu de
către instanţa de judecată din cauza consumului abuziv de alcool,
consumului de droguri şi de alte substanţe psihotrope.
(2) Curatorul işi dă consimţămintul la incheierea actelor juridice pe
care persoana fizică ce se află sub curatelă nu are dreptul să le incheie de
sine stătător.
(3) Curatorul ajută persoana care se află sub curatelă in realizarea
drepturilor şi indelinirea obligaţiilor şi o protejează impotriva abuzurilor
unor terţi.

1.Minorul care a implinit virsta de 14 ani işi exercită singur drepturile şi işi
execută tot astfel obligaţiile, insă pentru al apăra impotriva abuzurilor
terţilor persoane asupra lui se instituie curatela. Dacă pină la virsta de 14
ani minorul s-a aflat sub tutelă aceasta se transformă in curatelă fără o decizie
specială a autorităţii tutelare. In realizarea drepturilor personale nepatrimoniale şi
 executarea obligaţiilor personale nepatrimoniale curatela nu se deosebeşte de
tutelă. Atunci cind minorul işi realizează drepturile patrimoniale sau işi execută
obligaţiile patrimoniale minorul are nevoie de ajutorul curatorului. Persoanele
fizice majore pot fi limitate in capacitatea de exerciţiu de către instanţa de
judecată in cazurile cind:
(75)ele consumă abuziv alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope şi
aceasta
(76)inrăutăţeşte starea materială a familiei lor (art. 25 CC).
Spre deosebire de minorul in virsta de la 14 la 18 ani asupra căruia curatela se
stabileşte in scopul apărării lui, numirea curatorului asupra persoanei
limitate in capacitate de exerciţiu se face cu scopul de a proteja drepturile
patrimoniale ale acesteia cit şi a familiei sale.
2.Minorii in virstă de la 14 la 18 ani aflaţi sub curatelă pot de sine stătător să
incheie acte juridice de mică valoare care se execută la momentul incheierii lor, să
dispună de veniturile rezultate din activităţi proprii, să exercite dreptul de autor
asupra unui rezultat al activităţii intelectuale, să facă depuneri in instituţiile
financiare şi să dispună de aceste depuneri (art. 21 CC). Persoanele care sint
limitate in capacitatea de exerciţiu de către instanţa de judecată se bucură de
aceleaşi drepturi. Curatorul işi dă consimţămintul la incheierea actelor juridice,
altele decit cele expuse mai sus. Pentru incheierea de către minor sau persoana
limitată in capacitatea de exerciţiu a actelor juridice indicate la art. 42 CC se cere
consimţămintul curatorului şi permisiunea prealabilă a autorităţii titulare de la
domiciliul persoanei aflate sub curatelă. Consimţămintul curatorului poate fi dat
prealabil incheierii actului juridic sau actul juridic poate fi incuviinţat ulterior, dacă
nu sint lezate interesele persosanei aflate sub curatelă.
Curatorul nu poate să-şi dee consimţămintul pentru incheierea actelor juridice
prevăzute la art. 43 CC nici chiar cu incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
3.Libertatea oferită minorului in virstă de la 14 la 18 ani inclusiv pentru incheierea
actelor juridice, dispunerea de veniturile rezultate din munca proprie etc., nu
trebuie să-i dăuneze. Curatorul este chemat să-i ajute persoanei aflate sub
curatelă să-şi exercite drepturile in modul cel mai convenabil pentru el. Ajutorul se
poate manifesta prin diferite forme: sfaturi, consultaţii, adresări in diferite instituţii
pentru adolescenţi sau instituţii curative care ar putea schimba situaţia celui
limitat in capacitate de exerciţiu, distribuirea corectă a sumelor primite pentru
asigurarea intreţinerii materiale. Curatorul trebuie să-l ajute pe cel de sub curatelă
să-şi indeplinească obligaţiile şi să-l protejeze de abuzul terţelor persoane, minorul
să frecventeze şcoala pină la virsta de 16 ani, cel limitat in capacitate de exerciţiu
să dispună de veniturile sale in aşa mod ca să-şi poată satisface necesităţile
curente. Dacă a fost incheiat un act juridic fără consimţămintul lui curatorul se
poate adresa in instanţa judecătorească pentru a cere declararea nulităţii actului
juridic.

Articolul 35. Autorităţile tutelare.

(1) Autorităţi tutelare sint autorităţile administraţiei publice locale.

(2) Autoritatea tutelară de la domiciliul persoanei care se află sub
tutelă supraveghează activitatea tutorelui sau a curatorului ei.

1.Autorităţile administraţiei publice locale – consiliile executive ale municipiilor,

oraşelor, raioanelor, satelor sint autorităţi tutelare care iau toate deciziile referitor
la problemele tutelei şi curatelei.
 Exercită funcţiile de autorităţi tutelare direcţiile sau secţiile de invăţămint – in
cazul minorilor şi direcţiile sau secţiile de asistenţă socială in cazul persoanelor
majore, lipsite de capacitate de exerciţiu printr-o hotărire a instanţei judecătoreşti
sau copii minori cu handicap care se află in instituţiile subordonate Ministerului
Muncii şi Asistenţă Socială. Direcţiile sau secţiile de invăţămint işi desfăşoară
activitatea in baza regulamentului propriu , elaborat in conformitate cu
Regulamentul-tip al Direcţiei generale judeţene (municipale) invăţămint aprobat
prin HG 1380/2002 şi , ulterior, aprobat de Ministerul Educaţiei. Documentul in
cauză prevede că direcţiile sau secţiile de invăţămint exercită funcţia de protecţie
a drepturilor copilului , organizează munca de plasare a minorilor orfani şi a celor
lipsiţi de grijă părintească in instituţiile respective sau familii ,prezintă spre
examinare administraţiei publice locale propuneri de acordare a inlesnirilor pentru
intreţinerea lor in instituţiile de invăţămint şi in şcolile de meserii ,examinează
petiţiili şi propunerile cetăţenilor ,intreprinde măsuri in vederea lichidării
neajunsurilor semnalate ,hotărăşte toate problemele in legătură cu instituirea
tutelei sau curatelei.
In Republica Moldova este şi un organ guvernamental care se ocupă cu protecţia
copiilor orfani şi celor lipsiţi de grijă părintească – Comitetul pentru Infiere care a
fost instituit prin HG 749/1993.
In localităţile unde lipsesc secţiile sau direcţiile de invăţămint sau asistenţă socială
problemele de tutelă şi curatelă sint puse pe seama secretarilor consiliilor locale.
2.Tutorii şi curatorii sint obligaţi, să prezinte periodic nu mai rar decit o dată pe an
direcţiilor (secţiilor) invăţămint sau asistenţă socială de la domiciliul lor dări de
seamă privind activitatea sa in domeniul protecţiei drepturilor celor puşi sub tutelă
sau curatelă. Autoritatea tutelară verifică dările de seamă prezentate, efectuează
controale şi acordă ajutor tutorilor şi curatorilor in ce priveşte indeplinirea
obligaţiilor lor, iar in caz de depistare a incălcărilor i-a măsuri pentru inlăturarea
lor.Supravegherea activităţii tutorilor (curatorilor) este obligatorie şi cuprinde toate
categoriile persoanelor incapabile şi cu capacitate de exerciţiu limitată. Prin
supraveghere permanentă autoritatea tutelară minimalizează cazurile de
comportament indiferent , abuziv a tutorilor (curatorilor) faţă de persoanele
tutelate. Metoda supravegherii variază in dependenţă de persoana care se află
sub tutelă (curatelă). Dacă sub tutelă este o persoană incapabilă se controlează
condiţiile de trai, acordarea ajutorului medical, procurarea medicamentelor
necesare etc. In cazul minorilor se atrage o atenţie deosebită la metodele de
educaţie a copilului. In cazul persoanelor limitate in capacitatea de exerciţiu se
controlează eficacitatea curatelei—dacă veniturile celui de sub curatelă se
folosesc pentru binele familiei lui şi nu in daună. Controlul activităţii tutorilor
(curatorilor) are ca scop acordarea ajutorului necesar şi inlăturarea neajunsurilor
care pot apărea pe parcurs.

Articolul 36. Instituirea tutelei şi curatelei.

(1) Autoritatea tutelară este obligată să hotărască asupra instituirii

tutelei sau curatelei in termen de o lună de la data primirii informaţiei
despre necesitatea instituirii.
(2) Pină la numirea tutorelui sau curatorului, atribuţiile lor sint
exercitate de autoritatea tutelară.

1.Instituirea tutelei şi curatelei se poate face din oficiu ori pe baza informaţiei
primite de autoritatea tutelară. In amble cazuri instituirea tutelei şi curatelei se
face intr-un termen de o lună de la data aflării despre necesitatea acesteia.
Termenul de o lună de zile este stabilit pentru inlăturarea cauzelor care ar duce la
 lipsa ingrijirii şi la lezarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor care au
nevoie de tutelă sau curatelă.
2.Hotărirea despre numirea tutorelui sau curatorului este luată de conducătorul
administraţiei publice locale şi poate fi contestată la organele administraţiei
publice locale ierarhic superioare sau in instanţa de judecată. Dreptul de a
contesta hotărirea o au părinţii (părintele), rudele apropiate, instituţiile educative,
curative şi alte persoane interesate.
3.Din momentul aflării ştirilor despre necesitatea instituirii tutelei sau curatelei
atrubuţiile acestora sint executate de autorităţile tutelare prin numirea
unui reprezentant care va avea grijă pină la numirea tutorelui (curatorului) să
asigure ocrotirea drepturilor şi intereselor persoanelor minore, cu capacitate de
exerciţiu limitată sau lipsite de capacitatea de exerciţiu. Asupra fiecărui caz de
numire a tutorelui sau curatorului autoritatea tutelară deschide un dosar personal
unde sint păstrate toate documentele necesare cit şi procesele verbale ale
controlului condiţiilor de viaţă a tutelatului şi inventarierii bunurilor lui.

Articolul 37. Obligaţia de informare despre persoanele asupra cărora

trebuie instituită tutela sau curatela.

In termen de 5 zile de la data aflării că asupra persoanei trebuie

instituită tutela sau curatela, au obligaţia să inştiinţeze autoritatea
tutelară:
a)cei apropiaţi persoanei, precum şi administratorul şi locatarii casei in
care locuieşte;
b)serviciul de stare civilă, in cazul inregistrării unui deces, precum şi
notarul public, in cazul deschiderii unei succesiuni;
c)instanţa judecătorească, lucrătorii procuraturii şi ai poliţiei, in cazul
pronunţării, aplicării sau executării unei sancţiuni privat de libertate;
d)autorităţile administraţiei publice locale, instituţiile de ocrotire,
precum şi orice altă persoană.

1.Temei pentru instituirea tutelei şi curatelei serveşte depistarea şi luarea la

evidenţă la timp a minorilor lipsiţi de grijă părintească, a persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată. Depistarea şi
evidenţa acestor persoane este o obligaţie directă a funcţionarilor
autorităţii tutelare, imputernicite să acţioneze in scopul ocrotirii lor. Totodată
pentru majorarea eficacităţii activităţii in domeniu legea obligă єi cetгюenii să
informeze imediat dar nu mai tirziu de 5 zile autoritatea tutelară despre toate
persoanele care necesită ocrotire prin tutelă (curatelă). Sint obligaţi să prezinte
astfel de informaţii cei apropiaţi persoanei ce necesită tutelă (curatelă), aceştea
pot fi membrii familiei lui sau persoanele la care locuieşte minorul, persoana lipsită
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu limitată, cit şi
administratorul şi locatarii casei in care persoana locuieşte. Funcţionarul
serviciului de stare civilă care inregistrează decesul unei persoane este obligat să
anunţe autoritatea tutelară in cazul cind din documentele prezentate rezultă că in
familia decedatului au rămas persoane ce necesită instituirea tutelei (curatelei);
tot la fel şi in cazul notarului care a inregistrat deschiderea succesiunii. Instanţa de
judecată informează autoritatea tutelară despre copiii minori ai căror părinţi au
fost decăzuţi din drepturile părinteşti, copiii au fost luaţi de la părinţi fără
decăderea din drepturile părinteşti; despre persoanele care prin hotărirea instanţei
de judecată au fost lipsite de capacitatea de exerciţiu sau au fost limitate in
capacitatea de exerciţiu şi in alte cazuri. Lucrătorii poliţiei şi procuraturii in toate
 cazurile cind sint aplicate sancţiuni privative de libertate faţă de persoanele care
au la intreţinere şi ingrijire persoane ale căror drepturi şi interese trebuie ocrotite
prin tutelă (curatelă). Obligaţia de informare o au şi alte persoane cu funcţii de
răspundere care prin activitatea sa profesională sint strins legaţi de copii minori –
conducătorii şcolilor, instituţiilor preşcolare, curative, educative şi de alt ordin.
Categoria alte persoane presupune obligaţia tuturor cetăţenilor de a prezenta
autorităţii tutelare orice fel de informaţie despre minorii rămaşi fără grijă
părintească sau persoane incapabile ori cu capacitate limitată care au nevoie de
ocrotire.
2.Termenul de 5 zile este stabilit de legislaţie in scopul intăririi
comportamentului respectiv a persoanelor cu funcţii de răspundere, a membrilor
societăţii in intregime şi pentru manifestarea grijii faţă de copiii rămaşi fără
ocrotire părintească şi a persoanelor care nu pot de sine stătător să-şi apere
drepturile şi interesele personale şi patrimoniale.
3.Obligaţia prevăzută la lit. a-d), art. 37 CC este asigurată de sancţiuni juridice
prevăzute la art. 171? C cu privire la CA/1985 care prevede că incălcarea de către
persoanele cu funcţii de răspundere din instituţiile de instruire, curative, de
asistenţă socială şi din alte instituţii similare a termenului de 5 zile pentru
comunicare autorităţii tutelare despre copiii rămaşi fără ingrijire părintească care
pot fi transmişi sub tutelă (curatelă) atrage după sine aplicarea unei amenzi in
mărime de la cinci la zece salarii minime.
4.La primirea informaţiei autoritatea tutelară efectuiază in termen de 3
zile un control in scopul asigurării veridicităţii informaţiei. Rezultatele controlului
sint elucidate intr-un proces-verbal care serveşte temei pentru luarea persoanei la
evidenţă şi săvirşirea acţiunilor de instituire a tutelei (curatelei).

Articolul 38. Tutorele şi curatorul.

(1) Poate fi tutore sau curator o singură persoană fizică sau soţul şi
soţia impreună dacă nu se află in vreunul din cazurile de incompatibilitate
prevăzute la alin.(4) şi au consimţit expres.
(2) Atribuţiile de tutore şi curator asupra persoanei internate in o
instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de invăţămint, de
tratament sau in o altă instituţie similară sint exercitate de aceste
instituţii, cu excepţia cazului in care persoana are tutore sau curator.
(3) Tutorele sau curatorul este desemnat de autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită tutela sau curatela, din
oficiu sau la sesizarea celor menţionaţi la art.37.
(4) Nu poate fi tutore sau curator:
(77)minorul;
(78)persoana lipsită de sau limitată in capacitatea de exerciţiu;
(79)cel decăzut din drepturile părinteşti;
(80)cel declarat incapabil de a fi tutore sau curator din cauza stării de
sănătate;
(81)cel căruia, din cauza exercitării necorespunzătoare a obligaţiilor
de adoptator, i s-a anulat adopţia;
(82)cel căruia i s-a restrins exerciţiul unor drepturi politice sau civile,
fie in temeiul legii, fie prin hotărire judecătorească, precum şi cel
cu rele purtări;
(83)cel ale cărui interese vin in conflict cu interesele persoanei puse
sub tutelă sau curatelă;
 (84)cel inlăturat prin act autentic sau prin testament de către
părintele care exercita singur, in momentul morţii, ocrotirea
părintească;
(85)cel care, exercitind o tutelă sau curatelă, a fost indepărtat de la
ele;
(86)cel care se află in relaţii de muncă cu instituţia in care este
internată persoana asupra căreia se instituie tutela sau curatela.

1.Tutore (curator) poate fi orice persoană fizică care a implinit majoratul şi

intruneşte condiţiile morale necesare pentru indeplinirea unei astfel de obligaţii.
Autoritatea tutelară numeşte tutorele (curatorul) asupra minorului, asupra
persoanei incapabile sau cu capacitate de exerciţiu limitată, numai cu
consimţămintul acesteia. Dacă cel ce pretinde a fi tutore (curator) este căsătorit
se cere єi consimюгmintul soюului lui. De regulă, autoritatea tutelară numeşte
un tutore (curator), deoarece sarcina tutelei (curatelei) cere o activitate personală
şi o răspundere personală. Dar, deseori, cei ce au nevoie de ocrotire prin tutelă
(curatelă), şi indeosebi minorii, sint plasaţi in familia tutorelui (curatorului). In
aceste cazuri pot fi numiţi tutori (curatori) soţul şi soţia impreună, dacă ambii
şi-au dat acordul şi nu se află in cazurile de incompatibilitate prevăzute la alin.(4)
al prezentului articol.
2.Lipsa posibilităţilor de a aranja minorii orfani sau lipsiţi de grijă părintească cit şi
majorii lipsiţi de sau limitaţi in capacitatea de exerciţiu duce la necesitatea plasării
lor in instituţii de stat pentru copii de virstă preşcolară, şcoli-internat pentru copii
orfani sau semiorfani; instituţii de tip sanatorial pentru copii cu handicap, instituţii
curative, case de invalizi pentru copii sau pentru persoane bolnave psihic, instituţii
de reabilitare a persoanelor ce fac abuz de alcool sau substabţe narcotice etc.
Tutore sau curator in aceste cazuri nu se numeşte şi conform alineatului 2 al
prezentului articol atribuţiile de tutore (curator) sint exercitate de aceste
instituţii. Funcţiile tutorelui (curatorului) sint indeplinite de conducătorul
instituţiei educative sau curative in care se află minorul sau persoana incapabilă
sau cu capacitate de exerciţiu limitată, adică directorul şcolii-internat, medicul-şef
al casei de invalizi, ai spitalului etc.; şi nu medicul de servici sau pedagogul
copilului. Conducătorul instituţiilor enumerate indeplineşte funcţiile de tutore
(curator) paralel cu funcţiile sale prevăzute de regulamentul acestor instituţii. Ei
apără atit drepturile şi interesele personale cit şi drepturile şi interesele
patrimoniale ale persoanelor tutelate in raport cu terţele persoane. In caz de
necesitate conducătorii instituţiilor reprezintă persoanele in instanţa de judecată
fără mandat special.
Dacă minorul sau persoana lipsită de capacitate de exerciţiu sau limitată in
capacitatea de exerciţiu au deja numit un tutore (curator) şi sint plasaţi in
instituţiile enumerate mai sus temporar, ocrotirea drepturilor persoanelor de sub
tutelă (curatelă) se infăptuieşte de către tutore (curator). Autoritatea tutelară este
in drept să hotărască problema incetării funcţiei de tutore (curator) in cazurile cind
plasamentul in instituţiile de stat cu intreţinere deplină a devenit permanent.
3.Tutorele (curatorul) este desemnat de autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei asupra căreia trebuie instituită tutela sau curatela in
cazurile cind există informaţia unei instituţii sau a unei persoane despre minorii
orfani sau lipsiţi de grijă părintească sau despre persoane lipsite de sau limitate in
capacitatea de exerciţiu. Informaţia este urmată de un control rezultatele căruia
sint oglindite intr-un proces verbal care reflectă vericiditatea acesteia şi cererea
persoanei care doreşte să devină tutore (curator).
Din oficiu tutorele (curatorul) se desemnează in astfel de cazuri cum ar fi tutela
 asupra minorului ai cărui părinţi au fost decăzuţi din drepturile părinteşti la
cererea autorităţii tutelare; asupra persoanei care are tulburări mintale şi a fost
lipsită de capacitatea de exerciţiu la cererea autorităţii tutelare.
4.După cum s-a menţionat mai sus minorul in virstă de pină la 14 ani are nevoie
de tutelă, iar cel in virstă de la 14 la 18 ani de curatelă, deaceea persoana care nu
a implinit majoratul nu poate fi numită nici tutore şi nici curator. Persoanele care
sint lipsite de sau limitate in capacitatea de exerciţiu, decăzute din drepturile
părinteşti, cele in privinţa cărora a fost anulată adopţia din culpa lor, restrinse in
drepturile civile nu pot fi numite tutore (curator) in cazurile in care faptul este
dovedit printr-o hotărire rămasă definitivă a instanţei judecătoreşti. Cerinţa faţă de
starea sănătăţii stipulară la lit.d) presupune că cel ce urmează a fi numit tutore
sau curator nu trebuie să sufere de boli grave transmisibile care ar duce la
pierderea capacităţii de muncă pentru o perioadă indelungată, sau astfel de boli
care i-ar impiedica deplasarea liberă, sau ar fi de o virstă foarte inaintată şi nu şi-
ar putea indeplini funcţiile. Pentru ca tutela (curatela) să-şi atingă scopul de
ocrotire persoanele ce pretind a fi numite in această funcţie trebuie să nu fie cu
rele purtări, adică să aibă calităţi morale respective care le-ar permite să crească,
să educe minorii şi să acorde ajutor necesar persoanelor lipsite de sau limitate in
capacitatea de exerciţiu. Calităţile morale presupun că persoana respectă
ansamblul normelor de conveţuire, de comportare faţă de alţii şi faţă de
colectivitate.
Cazurile prevăzute la lit.g) şi i) al prezentului articol pot servi temei de refuz
pentru numirea tutorelui (curatorului) atunci cind autoritatea tutelară posedă
destule probe care dovedesc că interesele persoanei ce pretinde această funcţie
vin in conflict cu interesele persoanei puse sub tutelă (curatelă), sau există o
hotărire anterioară a autorităţii tutelare despre inlăturarea din culpa lui a fostului
tutore (curator).
Impedimentul prevăzut la lit.h) poate fi dovedit printr-un testament autentificat in
modul prevăzut de lege. Această prevedere este nouă pentru legislaţia noastră şi
poate fi explicată doar prin simplul respect faţă de părintele decedat considerindu-
se că el a avut destule motive pentru indepărtarea persoanei de la tutela
(curatela) copilului său.
Interdicţia prevăzută la lit.j) se bazează pe faptul că cel ce se află intr-o instituţie
curativă sau educativă este tutelat de conducătorul acestei instituţii in temeiul
alinetului 2 al prezentului articol. In cazul cind persoana ce se află in relaţii de
muncă cu instituţia in care este internată persoana tutelată, a fost numită tutore
(curator) anterior, autoritatea tutelară emite o hotărire despre incetarea tutelei
(curatelei).

Articolul 39. Caracterul personal şi gratuit al tutelei şi curatelei.

(1) Tutela şi curatela sint sarcini personale.

(2) Obligaţiile de tutelă şi curatelă se indeplinesc gratuit. Tutorele şi
curatorul au dreptul să ceară compensarea tuturor cheltuielilor aferente
indeplinirii obligaţiilor de tutelă şi curatelă.
(3) Autoritatea tutelară poate, ţinind seama de cuantumul şi
componenţa patrimoniului celui pus sub tutelă sau curatelă, să decidă ca
administrarea patrimoniului sau doar a unei părţi din el să fie incredinţată
unei persoane fizice sau unei persoane juridice competente.

1.Tutela şi curatela sint sarcini personale, ceea ce inseamnă că ele nu pot fi

 transmise şi trebuiesc indeplinite de persoana numită in această funcţie. Dacă
tutorele (curatorul) din diferite motive intemeiate (boală gravă, schimbarea
situaţiei familiale, schimbarea domiciliului etc.) işi incetează activitatea, dar
persoana tutelată mai are nevoie de ocrotire, autoritatea tutelară poate numi un
alt tutore (curator).
2.Tutorele (curatorul) nu este remunerat pentru indeplinirea obligaţiilor care
şi le-a asumat in mod benevol. Activitatea lui nu este remunerată deoarece fiind o
sarcină personală ea pune, in primul rind, accentul pe grija de sănătatea şi
dezvoltarea celui pus sub tutelă (curatelă), şi, in al doilea rind, el nu este obligat
să-l intreţină pe cel tutelat din mijloace proprii. Dacă tutorele (curatorul) in diferite
imprejurări a fost nevoit să facă cheltuieli pentru indeplinirea obligaţiilor de tutelă
(curatelă), cum ar fi, de exemplu, tratament medical urgent, păstrarea bunurilor,
cheltuieli şcolare etc., el este in drept să ceară autorităţii tutelare compensarea
acestor cheltuieli, ce pot fi acoperite din mijloacele celui pus sub tutelă (curatelă).
In cazul lipsei acestor mijloace problema poate fi soluţionată de administraţia
publică locală prin stabilirea unor indemnizaţii sau ajutoare prevăzute de legislaţia
in vigoare.
3.Dacă cel pus sub tutelă (curatelă) are un patrimoniu costisitor compus din mai
multe bunuri de preţ (imobile, titluri de valoare, cotă de participaţiune in capitalul
social al unei persoane juridice, mijloace de transport etc.) autoritatea tutelară
poate decide ca afministrarea intregului patrimoniu sau doar a unei părţi din el
să fie incredinţată unei persoane fizice, alteia decit tutorul (curatorul) sau
unei persoane juridice competente. Aceasta se face prin incheierea unui
contract de administrare fiduciară intre autoritatea tutelară şi persoana fizică sau
juridică desemnată de ea (art. 1053 p.5 CC). Această activitate poate fi efectuată
gratuit sau poate fi remunerată.

Articolul 40. Obligaţiile tutorelui şi ale curatorului.

(1) Tutorele şi curaterul sint obligaţi:

(87)să locuiască impreună cu cel pus sub tutelă şi să comunice
autorităţii tutelare schimbarea domiciliului. Curatorul şi persoana
aflată sub curatelă care a atins virsta de 14 ani pot locui separat
doar cu acordul autorităţii tutelare;
(88)să aibă grijă de intreţinerea persoanei puse sub tutelă sau
curatelă;
(89)să apere drepturile şi interesele persoanei puse sub tutelă sau
curatelă.
(2) Tutorelui şi curatorului le revin drepturile şi obligaţiile de părinte in
educarea minorului.

1.Pentru ca tutorele (curatorul) să-şi poată mai bine indeplini obligaţiile ce ii

revin el trebuie să locuiască impreună cu minorul sau persoana incapabilă ori
limitată in capacitatea de exerciţiu aflate sub tutela sa. Tutorele dobindeşte
dreptul de folosinţă la locuinţa minorului insă nu dreptul de proprietate. Dacă
tutorele (curatorul) decide să-şi schimbe locul de trai, in locuinţa celui tutelat, la
altă adresă, ori in altă localitate el trebuie in mod obligatoriu să anunţe
autoritatea tutelară pentru ca aceasta să poată controla dacă sint respectate
interesele celui pus sub tutelă (curatelă) şi in continuare să supravegheze
activitatea lui.
 2.Autoritatea tutelară poate da incuviinţare minorului care a atins virsta de 14 ani
pentru a locui separat de curator, dacă el doreşte să-şi schimbe felul invăţăturii
ori pregătirii profesionale şi dacă acest fapt nu va influenţa negativ asupra
educaţiei copilului.
3.Grija de intreţinerea persoanei puse sub tutelă sau curatelă presupune
asigurarea lui cu hrană , imbrăcăminte, medicamente, mijloace pentru instruirea
copiilor, odihnă şi alte mijloace care asigură traiul şi sănătatea persoanelor
bolnave, creşterea şi dezvoltarea copiilor minori din mijloacele celui tutelat.
Tutorele (curatorul) poate intreţine persoana aflată sub tutelă şi din mijloace
proprii insă nu este obligat să o facă. Lăsarea minorului sau a persoanei lipsite de
sau limitate in capacitate de exerciţiu fără ajutor atraje după sine răspunderea,
după caz, civilă, contravenţională sau penală.
4.Tutorele şi curatorul sint obligaţi să apere drepturile şi interesele persoanei
puse sub tutelă sau curatelă in raporturile lor cu terţele persoane, in toate
organele inclusiv şi in instanţa de judecată. Tutorele (curatorul) este nu numai in
drept dar şi obligat să ceară inapoierea minorului, atunci cind acesta este deţinut
de către alte persoane sau şi-a schimbat locuinţa fără invoirea autorităţii tutelare
(art.146 CF). In cazul persoanei lipsite de capacitate de exerciţiu, dacă cel tutelat
se insănătoşeşte tutorele este obligat să se adreseze in instanţa judecătorească
pentru ca aceasta să constate dacă poate fi restabilită capacitatea de exerciţiu şi
tutela incetată. Curatorul celui limitat in capacitate de exerciţiu la fel este obligat
să se adreseze in instanţa judecătorească dacă cel de sub curatelă s-a tratat, nu
mai face abuz de băuturi alcoolice, droguri sau substanţe psihotrope şi nu
inrăutăţeşte starea materială a familiei sale pentru ca instanţa să hotărască
intrebarea despre restabilirea capacităţii de exerciţiu.
Tutorele (curatorul) poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat de persoanele
tutelate conform art.1406-1409 CC.
5.Tutorele şi curatorul au aceleaşi drepturi şi obligaţii in educarea
minorului. In esenţă ele coincid cu drepturile şi obligaţiile părinţilor faţă de
copiii lor. Tutorele (curatorul) la fel ca şi părintele este in drept să aleagă
procedeele de educare a minorului. Metodele de educare a copiilor trebuie să
excludă comportamentul abuziv, insultele şi maltratările de orice ordin, cit şi
expluatarea minorului. La alegerea procedeelor de educare el trebuie să ee in
consideraţie opinia copilului şi recomandările autorităţii tutelare. Exprimarea
opiniei de către copil poate avea loc la orice virstă de la care copilul işi
conştientizează acţiunile. In cazul apariţiei unor contradicţii, neinţelegeri tutorele
şi curatorul se poate adresa la autoritatea tutelară pentru a primi ajutorul
respectiv. Tutorele (curatorul) alege, ţinind cont de opnia copilului minor forma şi
instituţia de invăţămint. El este obligat să asigure ca minorul să obţină studiile de
invăţămint general de nouă ani (Legea 547/1995), să fie crescut sănătos, pregătit
profesional in conformitate cu capacităţile lui şi potrivit cerinţelor şi scopurilor
societăţii noastre.

Articolul 41. Administrarea patrimoniului celui pus sub tutelă.

(1) Tutorele administrează şi dispune eficient de bunurile celui pus sub

tutelă, in numele acestuia, dacă nu este numit un administrator al
bunurilor.
(2) La numire, tutorele, in prezenţa reprezentantului autorităţii
tutelare, inventariază bunurile celui pus sub tutelă şi prezintă autorităţii
tutelare inventarul spre aprobare.
 (3) Sumele cuvenite celui pus sub tutelă, sub formă de pensie, ajutor,
pensie alimentară şi alte venituri curente, se primesc şi se cheltuiesc de
către tutore pentru intreţinerea celui pus sub tutelă.
(4) Dacă veniturile curente sau mijloacele baneşti ale celui pus sub
tutelă nu sint suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor necesare,
acestea pot fi acoperite din contul bunurilor lui, cu acordul autorităţii
tutelare.
(5) Tutorele este dator să intocmească şi să prezinte anual autorităţii
tutelare, in termen de 30 de zile de la sfirşitul anului calendaristic, un
raport privind modul in care s-a ingrijit de cel pus sub tutelă şi despre
administrarea şi dispunerea de bunurile acestuia.

1.Latura patrimonială a ocrotirii minorului şi persoanei lipsite de capacitate de

exerciţiu constă in drepturile şi obligaţiile tutorelui cu privire la administrarea
patrimoniului celui tutelat. Aceasta presupune acţiunile pe care le desfăşoară
tutorele in scopul utilizării, conservării sau instrăinării bunurilor ce aparţin celui
pus sub tutelă. Scopul administrării bunurilor celui aflat sub tutelă este eficienţa,
ceea ce presupune că tutorele trebuie să utilizeze bunurile doar in interesele celui
pus sub tutelă şi in conformitate cu legea să intrebuinţeze veniturile şi fructele
dobindite din patrimoniu pentru binele tutelatului, dacă este necesar, să
efectuieze acte de conservare a bunurilor sau acte de instrăinare. Tutorele poate
dispune de toate bunurile celui pus sub tutelă dacă nu a fost numit un
administrator asupra lor. In cazul numirii acestuia tutorele administrează şi
dispune doar de bunurile rămase in gestiunea sa. El poate incheia in numele
minorului şi pentru folosul lui acte de dispoziţie cu excepţia celor prevăzute la
art.43 CC.
2.Pentru a asigura o administrare eficientă a bunurilor autoritatea tutelară trebuie
să dispună de o informaţie completă privind patrimoniul celui pus sub tutelă. In
acest scop la numire tutorele inventariază bunurile celui pus sub tutelă.
Inventarierea presupune enumerarea tuturor bunurilor, descrierea fiecăruia in
parte, evaluarea lor ţinindu-se cont de perioada de folosinţă, a lor, uzură, costul
total al bunurilor in bani. La intocmirea procesului-verbal privind inventarierea este
obligatorie prezenţă reprezentantului autorităţii tutelare, care semnează
inventarul după ce ultimul se prezintă autorităţii tutelare spre aprobare. Procesul-
verbal se intocmeşte in două exemplare dintre care unul se păstrează la
autoritatea tutelară in dosarul celui tutelat, iar al doilea la tutore, ceea ce asigură
posibilitatea controlului asupra indeplinirii de către tutore a obligaţiei prevăzute la
alineatul 1 al prezentului articol.
3.Minorii lipsiţi de grijă părintească, de regulă, beneficiază de pensie pentru
pierderea intreţinătorului, dacă au decedat părinţii sau unul din ei, de pensie
alimentară dacă părinţii sau unul din ei nu locuiesc impreună cu copilul, de
indemnizaţii sau ajutoare materiale plătite din sistema asigurărilor sociale de stat.
Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu la fel pot beneficia de o pensie pentru
invaliditate, pensie pentru limită de virstă, indemnizaţie de şomer sau alte
indemnizaţii prevăzute de legislaţie. Izvor al veniturilor curente a celui tutelat pot
fi şi dividenzii primiţi de el din acţiile care ii aparţin, dobinda la banii depuşi intr-o
instituţie bancară şi alte miloace provenite din gestionarea averii lui. Toate
sumele cuvenite celui pus sub tutelă le primeşte tutorele şi trebuie să dispună
de ele in aşa mod ca cel tutelat să fie asigurat cu cele necesare traiului (hrană,
locuinţă, imbrăcăminte, asistenţă medicală, instruire pentru copii etc.).
4.Politica socială din ţară prevede că statul acordă susţinere materială minorilor
lipsiţi de grijă părintească şi persoanelor cu handicap. In acest scop legislaţia
prevede un şir de indemnizaţii şi ajutoare pentru populaţie. Dar, deseori, sumele
acordate nu pot satisface nevoile curente ale persoanelor tutelate. In cazul
 veniturilor insuficiente pentru intreţinerea celui de sub tutelă tutorele se poate
adresa la organul administraţiei publice locale pentru ca să-i fie acordat un ajutor
unic sau lunar. Dacă nici ajutorul acordat nu poate acoperi cheltuielile necesare
intreţinerii tutorele poate instrăina bunurile minorului. Tutorele este obligat să
dispună eficient de bunurile celui pus sub tutelă. Deaceea in cazurile cind bunurile
tutelatului nu pot fi păstrate, deoarece pot să-şi pieardă valoarea, să fie supuse
stricăciunii sau pieirii, tutorele le poate instrăina pentru a acoperi cheltuielile
necesare intreţinerii şi pentru a indeplini sarcina unei buni gospodăriri a
patrimoniului fără acordul autorităţii tutelare. In toate celelalte cazuri instrăinarea
bunurilor celui pus sub tutelă poate avea loc numai cu acordul autorităţii tutelare.
5.Exercitarea de către tutore a obligaţiei de a primi şi cheltui sumele cuvenite
celui pus sub tutelă pentru intreţinerea persoanei tutelate este strins legată de o
altă obligaţie – de a duce evidenţa veniturilor şi cheltuielilor. La autoritatea
tutelară se prezintă un raport anual in care sint oglindite in cifre, pe de o parte,
sumele primite in formă de pensii, indemnizaţii, ajutoare, dobinzi, dividenzi, alte
venituri de la folosirea patrimoniului celui tutelat, şi pe de altă parte, cheltuielile
făcute pentru intreţinerea celui tutelat şi despre modul de administrare şi
dispunere de bunurile celui tutelat. Prezentarea dărilor de seamă intr-un anumit
termen – anual in timp de 30 de zile de la sfirşitul anului calendaristic – urmăreşte
scopul controlului obligatoriu privind activitatea tutorelui. Autoritatea tutelară
poate cere prezentarea dării de seamă şi in alţi termeni, dacă există un patrimoniu
valoros, dacă cel tutelat are nevoie de o ingrijire specială, dacă există careva
informaţii că tutorele nu-şi indeplineşte conştiincios funcţiile şi in alte cazuri.
Rezultatele raportului sint verificate şi aprobate de persoana cu funcţii de
răspundere a autorităţii tutelare.

Articolul 42. Autorizaţia autorităţii tutelare pentru incheierea de acte

juridice.

(1) Fără permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare, tutorele nu este

in drept să incheie, iar curatorul să incuviinţeze incheierea actelor juridice
de instrăinare (inclusiv de donaţie), de schimb sau de inchiriere (arendă),
de folosinţă gratuită sau de depunere in gaj a bunurilor, a actelor juridice
prin care se renunţă la drepturile persoanei puse sub tutelă sau curatelă, a
convenţiilor de partajare a averii sau a cotelor-părţi ale persoanei puse sub
tutelă sau curatelă şi a oricăror altor acte juridice care duc la micşorarea
averii acesteia.
(2) Incheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale celui pus
sub tutelă sau curatelă se admite numai cu permisiunea prealabilă a
autorităţii tutelare.

1.Unele drepturi ale tutorelui şi curatorului sint limitate in exercitarea lor. Tutorele
şi curatorul are grijă de persoana celui pus sub tutelă (curatelă), i-l ocroteşte şi ii
gestionează bunurile. Dreptul de folosinţă şi de posesie tutorele şi curatorul i-l
exercită in deplină măsură de sine stătător, dar dreptul de dispoziţie este limitat.
Şi anume tutorele nu este in drept să incheie, iar curatorul să incuviinţeze fără
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare acte juridice:
(90)de instrăinare a bunurilor:
(91)prin vinzare;
(92)prin schimb, inchiriere inclusiv arendă, folosinţa gratuită;
(93)prin donaţie, cu excepţia cazurilor cind aceasta poartă un caracter
 neinsemnat şi este indreptată spre realizarea unor obligaţii morale
(art.832 CC);
(94)de gajare a bunurilor;
(95)de renunţare la drepturile patrimoniale ale persoanei de sub tutelă şi
curatelă, cum ar fi: renunţul de a accepta succesiunea, refuzul de a primi
donaţia;
(96)alte acte care depăşesc dreptul de a administra patrimoniul celui tutelat,
ca de exemplu convenţii de partajare a averii, de schimbare a mărimii
cotelor-părţi etc.;
(97)acte care duc la micşorarea averii celui tutelat, ca de exemplu, ridicarea
sumelor depuse la cec sau a titlurilor de valoare care nu urmează a fi
folosite pentru intreţinerea persoanei de sub tutelă (curatelă).
Autoritatea tutelară trebuie să acorde permisiunea in prealabil şi pentru
fiecare act juridic in parte. Este inadmisibilă incuviinţare generală pentru
incheierea tuturor actelor juridice enumerate mai sus. Pentru ca autoritatea
tutelară să permită incheierea actelor juridice tutorele sau curatorul trebuie să se
adreseze cu o cerere in care să fie argumentată necesitatea actului juridic şi că el
va fi incheiat in scopul satisfacerii anumitor cerinţe ale minorului sau persoanei
lipsite de sau limitate in capacitatea de exerciţiu. Lipsa permisiunii prealabile a
autorităţii tutelare la incheierea actelor sus arătate serveşte drept temei pentru
nulitatea actului juridic.
2.Instrăinarea bunurilor imobile prezintă unele particularităţi. Contractele de
vinzare-cumpărare, de schimb, donaţie, instrăinarea bunului cu condiţia intreţinerii
pe viaţă, gaj a bunurilor imobile, se incheie in scris, se autentifică notarial şi se
inscriu in registrul bunurilor imobile. Reieşind din aceste prevederi legiuitorul a
prevăzut expres că pentru incheierea de acte juridice privind bunurile imobile ale
celui pus sub tutelă sau curatelă se cere permisiunea prealabilă a autorităţii
tutelare. Permisiunea trebuie să fie dată de autoritatea tutelară numai in cazul
cind instrăinarea urmează să satisfacă in cel mai favorabil mod interesele celui
pus sub tutelă şi sumele de bani obţinute vor fi folosite de tutore sau curator
conform indicaţiilor autorităţii tutelare.

Articolul 43. Interdicţia incheierii de acte juridice in numele celui pus

sub tutelă sau curatelă.

(1) Tutorele nu are dreptul să incheie acte juridice cu titlu gratuit, iar
curatorul nu are dreptul să-şi dea acordul la incheierea actelor juridice cu
titlu gratuit prin care cel pus sub tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă
la drepturi.
(2) Excepţie de la prevederile alin.(1) fac actele juridice conforme
obligaţiilor morale şi bunelor moravuri.
(3) Tutorele şi curatorul, soţul şi rudele acestora de pină la gradul al
patrulea inclusiv nu au dreptul să incheie convenţii cu persoana pusă sub
tutelă sau curatelă, cu excepţia transmiterii către aceasta a averii prin
donaţie sau in folosinţă gratuită.

1.Pentru incheierea unor acte juridice drepturile tutorului şi curatorului sint

ingrădite, tutorele nu poate incheia iar curatorul – incuviinţa aceste acte nici
chiar cu acordul autorităţii tutelare. Acestea sint actele considerate prejudiciabile
pentru minor şi persoana lipsită de sau limitată in capacitate de exerciţiu. Sint
interzise contractele de donaţie in care cel tutelat are calitatea de donator,
 deoarece acesta este un contract cu titlu gratuit şi inevitabil duce la micşorarea
patrimoniului celui tutelat. Tot la fel tutorele şi curatorul nu poate renunţa la
succesiune din numele celui tutelat. In caz de necesitate refuzul se poate face in
temeiul unei hotăriri judecătoreşti conform alin.2, art.1536 CC. Intre alte acte
juridice care nu pot fi incheiate de tutore şi incuviinţate de curator mai putem
menţiona contractul de gaj, care prin esenţa lui garantează executarea obligaţiei
altuia pe seama celui tutelat şi, respectiv, lezează drepturile şi interesele lui.
Incheierea de către tutore in numele persoanei lipsită de capacitate de exerciţiu şi
incuviinţarea de către curator a actelor juridice incheiate de persoana limitată in
capacitate de exerciţiu duce la nulitatea lor cu toate efectele nulităţii unui act
juridic (art.219 CC).
2.Interdicţia de a incheia unele acte juridice de către tutore şi de a le incuviinţa de
către curator nu se răsfringe asupra actelor juridice conforme obligaţiilor morale
şi bunelor moravuri. Legislaţia in vigoare nu stipulează, spre deosebire de
legislaţia altor state, care este suma in limitele căreia unele cadouri pot fi
considerate ca fiind neinsemnate. De regulă indeplinirea bunelor moravuri şi a
obligaţiilor morale se consideră atunci cind obiect al donaţiei făcute din numele
tutelatului de către tutore sau de cel ce se află sub curatelă cu acordul curatorului
este un cadou ce nu depăşeşte trei salarii minime.
3.Interdicţia de incheiere a convenţiilor intre tutore şi curator, soţul şi rudele
acestora pină la gradul al patrulea inclusiv işi are rădăcinile in insăşi esenţa tutelei
şi curatelei – de a-l ocroti pe cel aflat sub tutelă, de a-i respecta drepturile şi de a
nu-i leza interesele. Gradul de rudenie al patrulea inclusiv inseamnă că tutorele
(curatorul) nu poate incheia convenţii din numele celui tutelat, şi a cărui
reprezentant legal el este, cu rudele in linie dreaptă (copii, nepoţi, strănepoţi,
părinţi, bunici etc.) şi in linie colaterală (fraţi, surori, nepoţi de la frate sau soră,
mătuşele, unchii, verii primari). Nu pot fi incheiate convenţii nici cu soţul (soţia)
tutorului (curatorului) şi afinii lui pină la gradul al patrulea inclusiv. La incheierea
unor astfel de convenţii apare conflict de interese intre tutore (curator) ca parte
contractantă şi persoana de sub tutelă ale cărei interese trebuie susţinute de
tutore (curator). Ca excepţie pot fi incheiate convenţii prin care către persoana
tutelată se transmit bunuri prin donaţie sau in folosinţă gratuită. Astfel de
convenţii poartă un caracter gratuit şi sint indreptate spre folosul celui tutelat şi
nu poate să-l prejudicieze.

Articolul 44. Administrarea fiduciarг a proprietгюii celui pus sub tutelг.

(1) In cazul necesităţii administrării permanente, a bunurilor imobile şi

mobile de valoare ale persoanei puse sub tutelă, autoritatea tutelară
incheie un contract de administrare fiduciară a proprietăţii cu
administratorul pe care l-a desemnat. In astfel de cazuri, tutorele işi
păstrează imputernicirile asupra părţii din averea celui pus sub tutelă care
nu este transmisă in administrare fiduciară.
(2) In exercitarea sarcinilor de administrare a proprietăţii persoanei
puse sub tutelă, administratorul cade sub incidenţa art.42 şi 43.
(3) Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă incetează
in temeiurile prevăzute de lege pentru incetare contractului de
administrare fiduciară a proprietăţii, precum şi in cazul incetării tutelei.

1.Tutorele are in sarcina lui de ocrotire a persoanei tutelate două laturi – cea
 personală şi cea patrimonială. In deosebi in cazul minorilor grija personală pentru
creşterea şi educarea copilului este atit de vastă că tutorele nu intotdeauna poate
să se preocupe bine de latura patrimonială. Dacă cel pus sub tutelă dispune de un
patrimoniu valoros şi care necesită o grijă permanentă cum ar fi bunuri imobile,
terenuri de pămint, intreprinderi, titluri de valoare etc. autoritatea tutelară alege o
persoană cu care se incheie un contract de administrare fiduciară, reglementat de
cap.XIV CC cu particularităţile instituţiei tutelei şi curatelei. Contractul susnumit
este un contract, practic, nou pentru legislaţia civilă, deoarece anterior putea fi
numit un tutore, altul decit cel care ocroteşte persoana tutelată, doar in cazul cind
aceasta dispunea de bunuri care nu se aflau la domiciliul persoanei de sub tutelă
(art.136 CCF/1969).
Administrarea fiduciară este o activitate de incredere şi de sine stătătoare a
persoanei desemnate de autoritatea tutelară ca menagerul fiduciar in scopul
realizării cit mai efective a drepturilor persoanei tutelate şi in interesele ultimului.
Drepturile şi obligaţiile administratorului fiduciar sint asemănătoare cu cele ale
tutorelui. Deaceea la numirea lui, de regulă, se cere să fie respectate aceleaşi
cerinţe ca şi la numirea tutorelui (curatorului), ba chiar mai mult şi cerinţe
adăugătoare ce ţin de profesionalismul persoanei pentru a dobindi rezultate mai
eficiente.Bunurile persoanei de sub tutelă, care sint obiect al contractului, sint
separate de bunurile administratorului fiduciar in mod obligatoriu.Faptul se dă
publicităţii care se menţine pentru toată perioada contractului. Bunurile trasmise
in administrare fiduciară nu pot fi urmărite pentru obligaţiile personale ale
menagerului fiduciar care nu reies din contract. Administratorul fiduciar
gestionează bunurile in nume propriu, dar pe riscul şi contul celui tutelat.
Activitatea lui poate fi gratuită sau remunerată.
2.Dacă in administrare fiduciară a fost transmisă numai o parte din averea celui
tutelat tutorele va ingriji de persoana celui tutelat şi işi va păstra imputernicirile
asupra părţii patrimoniului care nu a fost transmis, adică va avea grijă ca bunurile
să fie păstrate, conservate in caz de necesitate, imbunătăţite dacă o permit
veniturile, să fie folosite conform destinaţiei etc.
3.Administratorul fiduciar la fel ca şi tutorele pentru incheierea actelor juridice
prevăzute la art.42 CC din numele minorului şi a persoanei lipsite de capacitate de
exerciţiu şi incuviinţarea incheierii actelor juridice de către minorii in vitstă de la
14 – la 18 ani şi a persoanelor limitate in capacitate de exerciţiu are nevoie de
permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare. El nu poate incheia, nici chiar cu
permisiunea autorităţii tutelare, acte juridice cu titlu gratuit prin care cel pus sub
tutelă sau curatelă se obligă sau renunţă la drepturi. In deplină măsură sint
aplicate faţă de administratorul fiduciar şi prevederile alin.3 art.43 CC privind
interdicţia de a incheia acte juridice cu soţul şi rudele sale şi ale lui pină la gradul
al patrulea inclusiv.
4.Administrarea fiduciară a proprietăţii celui pus sub tutelă incetează in cazul
incetării tutelei (curatelei) in conformitate cu art.46 şi art.47 CC. Incetarea
unilaterală şi prealabilă a contractului de administrare fiduciară nu se admite decit
in cazurile prevăzute la art.1059 CC şi in cazul decesului persoanei tutelate sau a
administratorului fiduciar ori a recunoaşterii lui ca fiind incapabil, absent fără
veste sau limitat in capacitate de exerciţiu.

Articolul 45. Păstrarea mijloacelor băneşti.

(1) Sumele de bani care depăşesc necesităţile intreţinerii celui pus sub
tutelă şi ale administrării bunurilor lui se depun pe numel acestuia la o
instituţie financiară de unde nu pot fi ridicate decit cu autorizaţia
autorităţii tutelare.
(2) Tutorele poate depune sumele necesare intreţinerii pe numele
minorului. Acestea se trec intr-un cont separat şi pot fi ridicate de tutore
fără incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

1.Persoanele care se află sub tutelă (curatelă) pot avea diferite venituri aşa ca – o
sumă de bani primită ca moştenire, pensie alimentară de la părinţii care locuiesc
separat de copiii minori, ciştiguri proprii etc. Sumele care depăşesc necesităţile
curente pentru intreţinerea celui de sub tutelă se depun pe numele lui la o
instituţie financiară. Legislaţia in vigoare nu prevede care este mărimea sumei
necesară pentru a acoperi cheltuielile curente ale tutelatului, deaceia alin.1 al
acestui articol poate fi aplicat in cazurile cind veniturile depăşesc considerabil
cheltuielile pentru intreţinerea, lecuirea, odihna persoanei tutelate şi
administrarea patrimoniului lui. Pentru a dispune de sumele depuse pe cont pe
numele tutelatului la instituţia financiară tutorele (curatorul) are nevoie de acordul
autorităţii tutelare. Autoritatea tutelară incuviinţează eliberarea banilor din
instituţia financiară doar in cazurile cind s-a controlat că ei vor fi folosiţi in
interesul şi pentru binele celui pus sub tutelă (curatelă). Minorul care a implinit
virsta de 14 ani poate singur dispune de sumele aflate la contul lui dar cu
incuviinţarea, exprimată printr-o cerere scrisă, a curatoruli. Minorul care a atins
virsta de 14 ani şi singur a depus banii la instituţia financiară pe numele său poate
dispune de bani de sine stătător (art.21, alin.2, lit. c) CC). Dar şi aici el poate fi
limitat dacă se va stabili că cheltuie banii fără rost ori in dauna sănătăţii şi
intereselor sale.
2.Tutelă este o relaţie de familie şi minorul locuieşte, de regulă, in familia
tutorelui. Tutorele poate să-l intreţină din sursele proprii, iar sumele primite pentru
intreţinerea minorului sub formă de pensie de urmaşi, de pensie alimentară,
indemnizaţii etc. pot fi depuse la cont pe numele minorului. Pe măsura nevoilor
apărute in familie tutorele poate ridica aceste sume, fără incuviinţarea autorităţii
tutelare. Prezentul alineat stipulează că sumele curente necasare intreţinerii se
trec intr-un cont separat, insă regulile instituţiilor bancare nu prevăd modalitatea
de separare a sumelor depuse pe numele minorului ce depăşesc necesităţile
intreţinerii şi sumele necesare intreţinerii. Deci problema poate fi rezolvată numai
printr-un control strict a activităţii tutorilor din partea autorităţii tutelare şi
conlucrarea lor cu instituţiile financiare.

Articolul 46. Indepărtarea şi eliberarea tutorilor şi curatorilor de la

indeplinirea obligaţiilor lor.

(1) Minorul, precum şi persoanele prevăzute la art. 37 pot contesta sau

denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele tutorelui sau ale
curatorului care prejudiciază minorul.
(2) Tutorele sau curatorul va fi indepărtat dacă săvirşeşte un abuz, o
neglijenţă garavă sau fapte care-l fac nevrednic de a fi tutore sau curator,
precum şi dacă nu-şi indeplineşte corespunzător sarcina.
(3) Autoritatea tutelară eliberează tutorele sau curatorul de la
indeplinirea obligaţiilor in cazurile in care minorul a fost intors părinţilor
sau a fost infiat.
(4) In cazul plasării persoanei puse sub tutelă sau curatelă intr-o
instituţie de asistenţă socială publică, de educaţie, de invăţămint, de
tratament sau in o altă instituţie similară, autoritatea tutelară eliberează
tutorele sau curatorul de indeplinirea obligaţiilor lor dacă aceasta nu
contravine intereselor persoanei puse sub tutelă sau curatelă.
(5) Autoritatea tutelară eliberează, la cerere, tutorele sau curatorul de
indeplinirea sarcinii dacă există motive intemeiate.

1.Alineatul 1 al articolului comentat subliniază dreptul copilului la protecţie

contra abuzurilor din partea părinţilor şi a persoanelor care ii inlocuiesc consfinţit
in Convenţia cu privire la drepturile copilului din 1989 (art.19) şi Codul Familiei
(art.53 alin.4). Sensul acestui drept este că minorul care se află sub tutelă
(curatelă) poate in orice moment să se adreseze autorităţii tutelare de la domiciliu
pentru a contesta sau denunţa actele şi faptele tutorelui (curatorului) dacă prin ele
sint incălcate drepturile şi interesele copilului sau tutorii (curatorii) abuzează de
drepturile lor. Minorul care a implinit virsta de 14 ani se poate adresa şi in instanţa
de judecată.
Constituţia stipulează că toate preocupările privind intreţinerea, instruirea şi
educaţia copiilor orfani şi a celor lipsiţi de ocrotirea părinţilor revin statului şi
societăţii (art.49 alin.3). Deaceea, legiuitorul impune obligaţia de a contesta sau
denunţa la autoritatea tutelară actele şi faptele tutorului (curatorului) care
prejudiciază minorul persoanelor apropiate copilului, locatarilor casei in care el
locuieşte, persoanelor cu funcţii de răspundere căror faptele sau actele le-au
devenit cunoscute in urma activităţii lor profesionale, cit şi altor cetăţeni care
cunosc aceste fapte sau acte.
2.Inlăturarea de la funcţia de tutore sau curator este o sancţiune pentru
neindeplinirea corespunzătoare a sarcinilor puse pe seama lui. Poate fi inlăturată
persoana care foloseşte tutela (curatela) in scop interesat, de ciştig, abuzează de
drepturi, se eschivează de la indeplinirea obligaţiilor cu rea voinţă sau lasă fără
ingrijire persoanele tutelate. Aceasta poate fi indeosebi periculos pentru copiii de
virstă fragedă sau persoanele incapabile. Examinind problema inlăturării tutorelui
(curatorului) autoritatea tutelară ia măsuri pentru recuperarea pagubei pricinuite
celui de sub tutelă (curatelă) conform art.1398 CC. In caz că cel tutelat a fost lăsat
fără supraveghere şi ajutor necesar, fiind pus intr-o situaţie periculoasă pentru
viaţă tutorele (curatorul) poate fi atras la răspundere penală conform art.163 CP.
Indepărtarea tutorelui (curatorului) de la indeplinirea funcţiilor atrage după sine
urmări negative. Astfel, persoana pentru viitor nu poate fi adoptator, tutore
(curator) sau părinte educator (art. art.121, 143, 150 CF).
3.Tutela şi curatela asupra minorilor poate avea un caracter temporar. Dacă
părinţii au fost restabiliţi in drepturile părinteşti, s-au reintors din străinătate, au
fost eliberaţi din locurile de detenţie etc., copiii de sub tutelă (curatelă) pot fi
inapoiaţi părinţilor, dacă acest fapt nu contravine intereselor minorilor. Autoritatea
tutelară emite o hotărire despre incetarea tutelei (curatelei) asupra minorului,
indicind motivele. In cazul cind tutela (curatela) a fost stabilită pe un anumit
termen tutela (curatela) poate inceta la expirarea acestui termen şi fără o hotărire
specială.
Copilul aflat sub tutelă (curatelă) poate fi adoptat. Adoptator poate fi insuşi
tutorele (curatorul), care pe baza raporturilor stabilite dintre el şi minor a hotărit
să intărească această legătură sufletească prin dobindirea statutului de părinte,
sau o altă persoană care satisface cerinţele prevăzute de art.121 CF. Dacă adopţia
minorului se face de către o altă persoană pentru incuviinţarea ei se cere şi
acordul tutorelui (curatorului). Autoritatea tutelară hotărăşte incetarea tutelei
(curatelei) odată cu hotărirea despre transmiterea copilului in ingrijirea viitorilor
adoptatori in baza art.122 CF.
4.Din diferite motive, cum ar fi invaliditatea, boala gravă, necesitatea
supravegherii permanente etc., cel tutelat poate fi plasat intr-o instituţie de
 asistenţă socială publică, de educaţie, de invăţămint, de tratament etc. Atunci cind
plasamentul poartă un catacter permanent şi cel de sub tutelă este la intreţinerea
deplină a statului autoritatea tutelară eliberează tutorele (curatorul) de la
indeplinirea obligaţiilor lor. Dacă plasarea este temporară tutorele curatorul poate
să-şi menţină funcţiile. In fiecare caz concret să examinează in ansamblu toate
condiţiile care au dus la plasarea tutelatului in instituţia respectivă, durata aflării
in această instituţie, necesitatea administrării bunurilor celui aflat sub tutelă,
relaţiile lui cu tutorul (curatorul) şi in dependenţă de aceşti factori autoritatea
tutelară decide asupra incetării tutelei (curatelei).
5.Tutela (curatela) este o sarcină binevolă şi eficacitatea ei este intr-o legătură
directă cu voinţa persoanei imputernicită a o indeplini. Totodată ea este şi o
sarcină obligatorie, care nu permite refuzul neintemeiat de la obligaţiile puse pe
seama tutorelui (curatorului). Dar, totuşi, in viaţă, pot apărea diferite motive
(boală gravă, necesitate ingrijirii permanente a unui membru al familiei, relaţiile
dificile intre minor şi soţul tutorelui sau curatorului, imposibilitatea inţelegerii cu
cel tutelat, neputinţa de a-l supraveghea, pierderea locului de muncă, schimbarea
situaţiei materiale etc.) care nu-i permit tutorelui sau curatorului să-şi
indeplinească funcţiile in modul corespunzător. In aceste cazuri el poate depune la
autoritatea tutelară o cerere, cu indicarea motivelor, care serveşte drept temei
pentru emiterea hotăririi de eliberare a tutorelui sau curatorului de la indeplinirea
sarcinii.

Articolul 47. Incetarea tutelei şi curatelei.

(1) O dată cu atigerea de către minorul pus sub tutelă a virstei de 14

ani, tutela asupra lui incetează, iar persoana care a exercitat funcţia de
tutore devine curatorul lui fără a fi necesară o hotărire suplimentară in
acest sens.
(2) Curatela incetează o dată cu dobindirea sau restabilirea capacităţii
depline de exerciţiu.

1.Tutela şi curatela poate inceta indiferent de voinţa persoanelor care indeplinesc

aceste funcţii. Implinirea virstei de 14 ani de către orice minor duce la dobindirea
parţială a capacităţii de exerciţiu in urma cărui fapt minorul poate singur incheia
unele acte juridice conform art.21 CC. Anume la atingerea de către minor a virstei
de 14 ani tutela incetează. Tutorele devine curatorul minorului fără ca autoritatea
tutelară să ee o hotărire in acest sens.
2.Temei pentru incetarea curatelei serveşte atingerea virstei de 18 ani in urma
cărei minorul dobindeşte capacitatea deplini de exerciţiu şi poate de sine stătător
să dobindească drepturi, să-şi asume obligaţii, şi să-şi apere drepturile şi
interesele in caz de incălcare a lor.
Un alt temei pentru incetarea curatelei este incheierea unei căsătorii. Condiţiile şi
ordinea incheierii căsătoriei de către un minor sint reglementate de art.14 CF. In
urma incheierii căsătoriei minorul dobindeşte capacitatea de exerciţiu deplină care
se menţine şi in caz de divorţ (art.20 alin.2 CC).
Emanciparea minorului care a atins virsta de 16 ani este o noţiune nouă pentru
legislaţia civilă din ţară şi este reglementată de art.20 alin.3 CC. In urma
emancipării minorul dobindeşte capacitatea deplină de exerciţiu şi, respectiv,
decade necesitatea curatelei. In toate cazurile enumerate mai sus curatela
incetează in mod automat fără adoptarea unei hotăriri speciale a autorităţii
tutelare.
 In cazul cind printr-o hotărire a instanţei judecătoreşti persoana, care se află sub
curatelă ca fiind limitată in capacitatea de exerciţiu, este restabilită in capacitatea
deplină de exerciţiu curatela incetează. Autoritatea tutelară emite o hotărire
privind incetarea curatelei in baza hotăririi instanţei judecătoreşti rămase
definitivă.
Tutela (curatela) incetează in cazul decesului tutorului (curatorului) sau a
persoanei de sub tutelă (curatelă).

Articolul 48. Patronajul asupra persoanelor fizice capabile.

(1) La cererea unei persoane fizice cu capacitate deplină de exerciţiu

care, din cauza sănătăţii precare, nu este in stare să-şi exercite şi să-şi
apere drepturile şi nici să-şi indeplinească obligaţiile de sine stătător,
asupra ei poate fi instituită curatelă in formă de patronaj.
(2) Curatorul (asistentul) persoanei fizice capabile poate fi desemnat
de organul de tutelă şi curatelă doar cu consimţămintul acesteia.
(3) Dispunerea de patrimoniul persoanei puse sub patronaj se
efectuează de către curator (asistent) doar in baza unui contract de mandat
sau de administrare fiduciară incheiat cu ea. Incheierea de acte juridice
privind intreţinerea şi satisfacerea necesităţilor cotidiene ale persoanei
puse sub patronaj poate fi efectuată de curator (asistent) cu acordul ei
verbal.
(4) Patronajul asupra persoanei capabile, instituit in conformitate cu
alin.(1), incetează la cererea acesteia.
(5) Curatorul (asistentul) persoanei puse sub patronaj se eliberează de
la indeplinirea obligaţiilor sale in cazurile prevăzute la art.46 alin.(4) şi (5).

1.Patronajul ca formă de ocrotire a persoanelor capabile, dar cu o sănătate

precară nu a fost desemnat anterior in legislaţie. Ca formă de ocrotire a
persoanelor capabile ea era specificată in art.129 CCF/1969 şi se numea curatelă.
In prezentul articol patronajul este, pe bună dreptate, separat de curatelă
deoarece scopul curatelei este de a intregi capacitatea de exerciţiu a persoanei
care nu o posedă in deplină măsură, iar scopul patronajului – de a ajuta persoana
capabilă să-şi exercite şi să-şi apere drepturile şi să-şi indeplinească obligaţiile,
fiindcă nu o poate face din cauza stării sănătăţii.
2.In alineatul comentat curatorul este denumit asistent ceea ce redă mai exact
esenţa acestui statut al persoanei care infăptuieşte patronajul. Asistentul
persoanei fizice capabile se numeşte de autoritatea tutelară la cererea persoanei
ce are nevoie de ajutor. Legea nu prevede expres care sint cerinţele faţă de
persoana ce pretinde a fi asistent, dar, reieşind din faptul că cel care are nevoie de
ajutor se află in neputinţă, am putea spune, că se cere indeplinirea condiţiilor
prevăzute la art.38 CC. Asistentul poate fi o persoană indicată de cel care are
nevoie de ajutor sau la alegerea autorităţii tutelare. In ultimul caz numirea
asistentului se face numai cu consimţămintul persoanei care are nevoie de ajutor,
deoarece ea este capabilă şi poate să-şi exprime conştient voinţa.
3.Latura patrimonială a patronajului este mai complicată, deoarece ea prevede că
asistentul poate dispune de patrimoniul persoanei puse sub patronaj doar in baza
unui contract de mandat reglementat de art. art.1030-1052 CC, sau a unui
contract de administrare fiduciată reglementat de art. art.1053-1060 CC. Tot in
acest alineat este stipulat că actele juridice privind intreţinerea şi satisfacerea
necesităţilor cotidiene ale persoanei puse sub patronaj pot fi incheiate de către
 curator (asistent) cu acordul verbal al persoanei patronate. Deci, dacă persoana
de sub patronaj nu dispune de un patrimoniu valoros, imobile, nu apare
necesitatea incheierii contractului de mandat sau de administrare fiduciară. Cu atit
mai mult că in caz de necesitate a incheierii unui contract care cere autentificare
notarială asistentul poate acţiona in baza unei procuri.
Patronajul poate fi infăptuit gratuit sau remunerat. In cazurile incheierii unui
contract de mandat sau administrare fiduciară se vor aplica prevederele art.
art.1033, 1057 CC, adică activitatea la fel poate fi gratuită sau remunerată. In
scopul asigurării securităţii persoanei care se află in neputinţă activitatea
asistentului este supravegheată de autoritatea tutelară.
4.Patronajul poate inceta in baza cererii persoanei cu capacitate deplină de
exerciţiu care, din cauza sănătăţii precare, nu este in stare să-şi exercite şi să-şi
apere drepturile şi nici să-şi indeplinească obligaţiile de sine stătător.motivele care
stau la baza cererii de incetare a patronajului nu importă.
5.Patronajul poate inceta şi in baza hotăririi organului de tutelă şi curatelă in
cazurile cind persoana de sub patronaj este plasată intr-o instituţie de asistenţă
socială publică, de tratament, pentru invalizi etc. Are dreptul de a cere incetarea
patronajului şi asistentul dacă indeplinirea sarcinii nu poate fi efectuată de către el
din motive intemeiate (boală gravă, deplasare indelungată, necesitatea ingrijirii
unui copil minor-invalid etc.). Prezentul alineat indicind cazurile de incetare a
patronajului, face trimitere la alin.(4) şi (5) art.46 CC, din care fapt reiese că
patronajul este reglementat de prezentul cod ca o formă a curatelei. In mod
obişnuit patronajul incetează la moartea uneia dintre părţi, fie a asistentului, fie a
persoanei de sub patronaj.

Articolul 49. Declararea persoanei dispărută fără veste

(1) Persoana fizica poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte
de la domiciliu şi a trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri
despre locul aflării ei. Dispariţia se declară de instanţa de judecată la
cererea persoanei interesate.
(2) In cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimelor
informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără
veste va incepe să curgă din prima zi a lunii următoare celei in care au fost
primite ultimele informaţii despre dispărut, iar in cazul imposibilităţii de a
determina această luna, de la intai ianuarie al următorului an.

1. Scopul principal al declarării persoanei fizice dispărută fără veste constă in

apărarea drepturilor şi lucrurilor acesteia, deoarece lipsa indelungată şi
necunoaşterea locului aflării ei creează pericol pentru acestea. Totodată survin
consecinţe negative pentru creditorii persoanei dispărute, precum şi pentru acele
persoane care se află la intreţinerea ei. Pentru declararea persoanei fizice dispărută
fără veste trebuie să fie intrunite următoarele fapte juridice:
(98)lipsa la domiciliu a ştirilor despre locul aflării;
(99)expirarea termenului de cel puţin un an din ziua primirii ultimilor ştiri la
domiciliu despre locul aflării ei;
(100)epuizarea tuturor posibilităţilor de stabilire a ştiri despre locul aflării
persoanei.
Declararea persoanei dispărute fără veste are loc la cererea persoanelor
interesate de către instanţa de judecată, conform prevederilor Capitolului XXVII din
CPC.
 Declararea de către instanţa de judecată a persoanei fizice dispărută fără veste
creează o serie de consecinţe juridice: a) asupra bunurilor acestei persoane se
instituie pe baza hotărarii instanţei de judecată un administrator cu care autoritatea
tutelară incheie contract de administrare fiduciară; b) persoanele intreţinute de către
persoana declarată dispărută fără veste obţin dreptul de a primi pensie din cauza
pierderii intreţinătorului; c) din bunurile proprietatea acestei persoane se acordă
mijloace de intreţinere celor pe care dispărutul era obligat conform legii să-i intreţină;
d) contractul de mandat la care este parte persoana fizică declarată dispărută fără
veste incetează; d) incetează acţiunea termenului procurii.
2. Expirarea termenului de cel puţin 1 an din ziua primirii ultimilor ştiri este o
condiţie, in lipsa căreia persoana fizică nu poate fi declarată absentă fără veste. Dacă
se cunoaşte ziua primirii ultimilor ştiri, atunci termenul de un an de zile incepe să
curgă din acea zi. Dacă este imposibil de a se determina ziua primirii ultimelor
informaţii despre dispărut, termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va
incepe să curgă din prima zi a lunii următoare celei in care au fost primite ultimele
informaţii despre dispărut, iar in cazul imposibilităţii de a determina această luna, de
la intai ianuarie al următorului an.

Articolul 50. Protecţia bunurilor celui dispărut fără veste

(1) Dacă este necesară administrarea permanentă a patrimoniului

persoanei declarate dispărută fără veste, instanţa de judecată numeşte un
administrator, cu care autoritatea tutelară incheie un contract de
administrare fiduciară. La cererea persoanei interesate, instanţa de
judecată poate numi un administrator şi inainte de expirarea unui an din
ziua primirii ultimilor ştiri despre locul aflării persoanei dispărute.
(2) Declararea dispariţiei persoanei nu atrage modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor acesteia.

1. In scopul protejării averii persoanei declarate absente fără veste, precum şi a

persoanelor aflate cu el in raporturi juridice, dar care nu şi le pot realiza din cauza
absenţei persoanei, se instituie un administrator. Administratorul se numeşte de
către instanţa de judecată, iar autoritatea tutelată incheie cu acesta un contract de
administrare fiduciară. Contractul de administrare fiduciară este reglementat de
prevederile art. art. 1053 – 1060. Administratorul fiduciar este in drept, in temeiul
acestui contract, să efectueze orice acţiuni in interesul celui declarat absent fără
veste, inclusiv şi să incheie acte juridice, să achite datoriile persoanei declarate
absente fără veste, să inainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără
veste.
Administratorul este imputernicit să achite datoriile persoanei declarate
absente fără veste, să inainteze pretenţii către debitorii celui declarat absent fără
veste. Creditorii celui absent fără veste sunt in drept să inainteze pretenţii către
administrator.
Ca excepţie, asupra averii persoanei declarate absente fără veste,
administratorul se numeşte de către instanţa de judecată, la cererea persoanei
interesate, chiar dacă nu a expirat termenul de un an din ziua primirii ultimilor ştiri
despre locul aflării persoanei dispărute. Dacă persoana absentă fără veste este
declarată prin hotărarea instanţei de judecată absentă fără veste, administratorul se
inlocuieşte cu un alt administrator instituit in baza hotărarii instanţei de judecată prin
care a avut loc declararea persoanei absente fără veste.
2. Declararea persoanei absente fără veste nu duce la modificarea sau
stingerea drepturilor şi obligaţiilor ei. Drepturile şi obligaţiile persoanei declarate
absente fără veste sunt exercitate şi executate de către administrator.
 Articolul 51. Efectele apariţiei persoanei declarate dispăruta fără veste

(1) Dacă persoana declarată dispărută fără veste apare sau dacă sint
ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată, la cererea persoanei
interesate, anulează hotărarea de declarare a dispariţiei şi desfiinţează,
după caz, administrarea fiduciara a patrimoniului acesteia.
(2) Cel declarat dispărut poate cere administratorului fiduciar
repararea prejudiciului cauzat prin administrarea necorespunzătoare a
patrimoniului său.

1. Declararea persoanei absente fără veste prezumă aflarea acestuia in viaţă.

Dacă persoana apare sau sunt ştiri despre locul aflării ei, instanţa de judecată printr-
o nouă hotărare anulează hotărarea pronunţată prin care persoana a fost declarată
absentă fără veste. Anularea hotărarii instanţei de judecată are loc la cererea
persoanei declarate absent fără veste sau altor persoane interesate in ordinea
stabilită de art. 301 din CPC. Hotărarea de anularea constituie temei pentru
desfiinţarea administrării fiduciare asupra bunurilor acesteia. Administratorul este
obligat să prezinte proprietarului o dare de seamă despre cheltuielile care le-a
suportat in legătură cu administrarea patrimoniului.
2. Deoarece administratorul fiduciar fiind obligat să administreze in nume
propriu patrimoniul persoanei declarate dispărute, dar pe riscul şi pe contul acesteia,
el este obligat să manifeste faţă de interesele persoanei declarate absente fără veste
diligenţă de care dă dovadă in propriile afaceri. De aceea, dacă administratorul
fiduciar nu administrează corespunzător patrimoniul persoanei declarate absente,
ultima este in drept să pretindă repararea prejudiciului cauzat (a se vedea art. 14 şi
comentariul respectiv).

Articolul 52. Declararea persoanei decedata

(1) Persoana poate fi declarată decedată prin hotărare a instanţei de

judecată dacă timp de 3 ani la domiciliul său lipsesc ştiri despre locul unde
se află sau după 6 luni dacă a dispărut in imprejurări ce prezentau o
primejdie de moarte sau care dau temei a presupune ca a decedat in urma
unui anumit accident.
(2) Un militar sau o altă persoană dispărută fără veste in legătură cu
acţiuni militare poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de
la incetarea acţiunilor militare.
(3) Ziua morţii persoanei declarate decedată se consideră ziua la care
hotărarea judecătorească privind declararea decesului ei a rămas
definitivă. Dacă o persoană dispărută in imprejurări care prezentau o
primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune că a decedat in
urma unui accident este declarată decedată, instanţa de judecată poate să
declare ca dată a decesului ziua morţii ei prezumate.
(4) Declararea decesului produce aceleaşi efecte juridice ca şi decesul
fizic constatat.

1. Persoana fizică poate fi declarată decedată dacă sunt intrunite condiţiile

cerute de lege. Conform regulii generale, dacă, timp de 3 ani, la domiciliul persoanei
lipsesc ştiri despre locul aflării şi au fost epuizate toate mijloacele posibile pentru
stabilirea locului aflării, persoana poate fi declarată decedată de către instanţa de
judecată la cererea persoanelor interesate. Pentru declararea persoanei decedată
legea nu stabileşte obligativitatea declarării absenţei fără veste pe durata termenului
in care ea a lipsit. Este suficient ca din momentul primirii ultimilor ştiri la domiciliu
despre locul aflării persoanei să expire 3 ani. Declararea persoanei decedate poate
avea loc şi după expirarea a 6 luni, dacă a dispărut in imprejurări ce prezentau o
primejdie de moarte (calamităţi naturale – inundaţii, cutremure etc.) sau care dau
temei a presupune ca a decedat in urma unui anumit accident (incendiu, catastrofe
aeriene, auto, maritime etc.).
2. Dacă dispariţia fără veste este legată de acţiuni militare, atunci persoana
poate fi declarată decedată numai după expirarea a 2 ani de la incetarea acţiunilor
militare. In baza acestui temei poate fi declarat mort de către instanţa de judecată nu
numai un militar, dar şi orice altă persoană fizică, care a dispărut in urma acţiunilor
militare.
3. Ziua morţii persoanei declarate decedată, in temeiurile prezentului articol, se
consideră ziua la care hotărarea judecătorească privind declararea decesului ei a
rămas definitivă. Dar dacă persoana este declarată decedată in urma dispariţiei in
imprejurări care prezentau o primejdie de moarte sau care dau temei de a presupune
că a decedat in urma unui accident, instanţa de judecată poate să declare ca dată a
decesului ziua morţii ei prezumate, adică ziua in care a avut loc accidentul sau
calamitatea naturală.
Declararea persoanei decedate la cererea persoanelor interesate are loc in
conformitate cu prevederile Capitolului XXVII din CPC. La declararea persoanei
decedate in baza temeiurilor stabilite la art. 52 alin. 1 şi alin.2 , instanţa de judecată
reiese din prezumţia morţii acesteia. Cu toate acestea hotărarea definitivă a instanţei
de judecată serveşte temei pentru introducerea in actele de stare civilă a datelor
privind decesul persoanei. Dar declararea persoanei decedate nu exclude
posibilitatea aflării ei in viaţă. Din aceste considerente hotărarea instanţei de
judecată despre declararea decesului are forţă juridică numai la domiciliul ei, adică la
locul unde a fost declarată decedată. Numai in acest loc se face inscrieri in actele de
stare civilă despre decesul ei, căsătoria se consideră desfăcută, iar bunurile care-i
aparţineau trec la moştenitori. Dacă persoana declarată decedată se află undeva in
viaţă, hotărarea dată nu influenţează asupra capacităţii de folosinţă şi de exerciţiu la
locul aflării ei de facto. Toate convenţiile incheiate de persoana declarată decedată
sun considerate valabile şi au putere juridică datorită faptului că ea posedă
capacitate de exerciţiu. Declararea morţii nu influenţează asupra drepturilor ei
subiective, dobandite acolo unde nu se ştie despre declararea decesului ei.
4. Declararea decesului are aceleaşi efecte juridice ca şi moartea fizică, ceea ce
inseamnă că drepturile lui personale incetează ori se deschide succesiunea asupra
bunurilor şi acestea trec la moştenitori.

Articolul 53. Efectele apariţiei persoanei declarate decedată

(1) In cazul apariţiei sau descoperirii locului de aflare a persoanei

declarate decedată, instanţa de judecata anulează hotărirea privind
declararea decesului ei.
(2) Independent de momentul apariţiei sale, persoana declarată
decedată poate cere de la oricare altă persoană să-i restituie bunurile care
s-au păstrat şi care au trecut cu titlu gratuit la aceasta după declararea
decesului sau.
(3) Dobinditorul cu titlu oneros nu este obligat să restituie bunurile
dacă nu se dovedeşte că la data dobandirii lor ştia că cel declarat decedat
este in viaţă. Dacă bunurile nu s-au păstrat, dobinditorul de rea-credinţă
este obligat să restituie valoarea lor.
(4) Dacă bunurile persoanei declarate decedată au trecut pe baza
dreptului de succesiune la stat şi au fost vandute, după anularea hotărarii
de declarare a decesului persoanei i se restituie suma realizată din
vanzarea bunurilor.

1. Temei pentru anularea hotărarii instanţei de judecată despre declararea

persoanei decedate constituie apariţia ei la domiciliu sau depistarea locului aflării ei.
Adresarea la instanţa de judecată cu cererea despre anularea hotărarii instanţei de
judecată poate parveni atit de la persoana declarată decedată cit şi de la alte
persoane interesate. Anularea hotărarii despre declararea persoanei decedate
serveşte temei pentru anularea inregistrării decesului in registrul de stare civilă.
Căsătoria persoanei declarate decedate poate fi restabilită de către organele stării
civile la cererea ambilor soţi, dacă nici unul din ei nu a incheiat o nouă căsătorie.
2. Restituirea bunurilor care persoanei declarate decedate depinde de faptul
dacă s-a păstrat in natură şi de caracterul trecerii lor la alte persoane. Indiferent de
momentul apariţiei sale, dar in limitele termenului de prescripţie, care incepe să
curgă din momentul in care după apariţia sa persoana a aflat sau trebuia să afle
despre trecerea bunurilor sale la alte persoane, este in drept să se adreseze pentru
restituirea lor. Astfel, persoana declarată decedată poate cere de la oricare persoană
restituirea bunurilor care s-au păstrat in natură şi au trecut cu titlu gratuit la
dobinditor după declararea decesului său (in ordine de succesiune sau au fost donate
de către moştenitori persoanelor terţe). Interpretand per a contraria prevederea
respectivă, ajungem la concluzia că, dacă bunurile, cu toate că au trecut cu titlu
gratuit, dar nu s-au păstrat in natură, valoarea acestora nu se restituie de către
dobanditorii cu titlu gratuit. Dobinditorul cu titlu gratuit, in cazul in care a distrus, a
consumat sau a realizat bunurile dobandite, este obligat să compenseze valoarea lor
in bani, conform prevederilor art. 1398, dacă se dovedeşte că la momentul dobandirii
ştia despre aflarea in viaţă a persoanei declarate decedate.
3. Dacă bunurile au trecut in baza unor acte juridice cu titlu oneros, persoana
declarată decedată nu este in drept să ceară restituirea lor de la dobinditorul cu titlu
oneros. Ca excepţie, de la dobinditorul cu titlu oneros bunurile vor putea fi cerute,
dacă se va dovedi că acesta a fost de rea-credinţă la data dobandirii lor. Adică se
face dovada că dobinditorul ştia că cel declarat decedat este in viaţă. In acest caz
dobinditorul de rea-credinţă este obligat să restituie bunurile dobandite, iar dacă
bunurile nu s-au păstrat, fiind distruse, realizate, intrebuinţate, el este obligat să
restituie valoarea lor. Deseori odată cu cererea de restituire a bunurilor pot apărea
litigii referitor la veniturile dobandite şi cheltuielile suportate pe durata folosirii lor de
către dobinditorul de la care sunt restituite bunurile. Soluţionarea lor va avea loc in
conformitate cu prevederile art. 312 (vezi comentariul la articolul respectiv).
4. Cu totul diferit este soluţionată problema in cazul in care bunurile persoanei
declarate decedată au trecut pe baza dreptului de succesiune la stat. Dacă aceste
bunuri nu s-au păstrat (au fost vandute), atunci, după anularea hotărarii de declarare
a decesului, persoanei i se restituie suma realizată din vanzarea bunurilor.

Articolul 54. Inregistrarea de stat a actelor de stare civilă

(1) Inregistrării de stat sint supuse următoarele acte de stare civilă:

a) naşterea;
b) adopţia;
c) stabilirea paternităţii;
d) incheierea căsătoriei;
e) desfacerea căsătoriei;
f) schimbarea numelui;
g) decesul.
(2) Inregistrarea actelor de stare civilă se efectuează de către organele
de inregistrare a actelor de stare civilă prin inscrierea datelor in registrele
actelor de stare civilă şi eliberarea de certificate in baza acestor inscrieri.
 (3) Organele care efectuează inregistrarea actelor de stare civila,
procedura de inregistrare a acestor acte, procedura de rectificare şi
modificare a lor, restabilirea şi anularea inscrierilor actelor de stare civila,
forma registrelor actelor de stare civila şi a certificatelor, precum şi
modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor de stare civila, se
stabilesc prin lege.

1. Conform art. 3 al Legii nr. 100/2001 privind actele de stare civilă, acestea
sunt inscrisuri autentice de stat, prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce
influenţează apariţia, modificarea sau incetarea drepturilor şi obligaţiilor persoanelor
şi caracterizează statutul de drept al acestora. Alin. 1 al articolului comentat
enumără care acte de stare civilă se supun inregistrării de stat, lista cărora este
exhaustivă şi nu poate fi lărgită. Astfel, sunt supuse inregistrării de stat asemenea
acte de stare civilă precum: naşterea, adopţia, stabilirea paternităţii, incheierea
căsătoriei, desfacerea căsătoriei, schimbarea numelui , decesul.
Inregistrarea de stat a actelor de stare civilă are importanţă pentru protecţia
drepturilor patrimoniale şi personal nepatrimoniale ale persoanelor fizice, deoarece
de aceste evenimente legea leagă apariţia, modificarea sau incetarea unor drepturi
şi obligaţii de o importanţă majoră pentru persoanele fizice. Astfel, odată cu naşterea
copilului la părinţi apar drepturi şi obligaţii părinteşti, obligaţii de intreţinere; in
legătură cu moartea persoanei apar drepturile de succesiune a patrimoniului
defunctului, dreptul copilului minor al defunctului la pensie etc.
Scopul inregistrării de stat constă in stabilirea unei dovezi incontestabile a
faptului că evenimentele respective au avut loc şi momentul cand ele au avut loc. In
unele cazuri legea leagă de inregistrarea actului de stare civilă naşterea (stingerea)
de drepturi, adică stabileşte că drepturile şi obligaţiile corespunzătoare apar sau
incetează doar din momentul inregistrării actelor de stare civilă. Asemenea
importanţă este atribuită inregistrării căsătoriei şi desfacerea căsătoriei (desfacerea
la organele de stare civilă).
Inregistrarea actelor de stare civilă se efectuează şi in interesul statului, pentru
a determina, de exemplu, gradul de natalitate, mortalitate, etc. Aceste date sunt
necesare pentru elaborarea unor prognoze ştiinţific argumentate de dezvoltare
economică şi socială a societăţii.
2. Inregistrarea de stat a actelor de stare civilă se efectuează de către organele
de inregistrare a actelor de stare civilă. Sunt recunoscute valabile actele de stare
civilă oficializate conform ritualurilor religioase, pană la instituirea sau reconstituirea
organelor de stare civilă. Aceste acte de stare civilă se echivalează cu actele de stare
civilă intocmite la organele de inregistrarea a actelor de stare civilă şi nu necesită
inregistrare de stat ulterioară.
Inregistrarea actelor de stare civilă se efectuează prin inscrierea datelor de
către funcţionarul organului de stare civilă in registrele actelor de stare civilă,
eliberandu-se in baza acestor inscrieri certificatele corespunzătoare de stare civilă.
3. Articolului comentat are un conţinut general şi se limitează doar la aspectele
cele mai generale in materia actelor de stare civilă. Aceasta se explică prin faptul că:
organele care efectuează inregistrarea actelor de stare civila, procedura de
inregistrare a acestor acte, procedura de rectificare şi modificare a lor, restabilirea şi
anularea inscrierilor actelor de stare civila, forma registrelor actelor de stare civila şi
a certificatelor, precum şi modalitatea şi termenele de păstrare a registrelor actelor
de stare civila, se stabilesc prin Legea nr. 100/2001 privind actele de stare civilă.

Capitolul II
PERSOANA JURIDICA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE
 Articolul 55. Noţiunea de persoana juridica

(101)Persoana juridica este organizaţia care are un patrimoniu distinct si

răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate sa
dobandească si sa exercite in nume propriu drepturi patrimoniale si
personale nepatrimoniale, sa-si asume obligaţii, poate fi reclamant si
parat in instanţa de judecata.
(102)Persoana juridica poate fi organizata in mod corporativ sau in baza
calităţii de membru, poate fi dependenta sau independenta de un
anumit număr de membri, poate avea scop lucrativ sau nelucrativ.
(103)In funcţie de participare la constituirea patrimoniului persoanei
juridice, fondatorii (membrii) au sau nu au drepturi de creanţă fata de
ea. Persoane juridice in a căror privinţă fondatorii (membrii) au drepturi
de creanţa sant societăţile comerciale si cooperativele. Persoane
juridice in a căror privinţa fondatorii (membrii) nu au drepturi de
creanţa sant organizaţiile necomerciale.

1. Persoana juridică este un subiect de drept creat de legiuitor prin ficţiune in

scopul de a permite colectivelor de indivizi să se manifeste in raporturile juridice
similar unei persoane fizice. Pentru aceasta dispoziţia alin.(1) defineşte persoana
juridică evidenţiind principalele elemente ale acesteia – organizaţia (structura
organizatorică) proprie, patrimoniul distinct, răspunderea, capacitatea civilă şi
procedurală.
- Organizaţia presupune o structură internă a subiectului – persoană juridică
prin care colectivul de participanţi (fondatorii, asociaţii, membrii, acţionarii etc) al
acesteia formează şi manifestă in exterior o voinţă unitară. Altfel spus, organizaţia
este structurarea colectivului de oameni astfel incat aceştia să se manifeste ca unul
singur. Persoana juridică ca o organizaţie de sine – stătătoare presupune existenţa
a cel puţin două organe obligatorii şi altele facultative:
(104)organul suprem. Organul suprem (mai numit şi principal) la fondare este
totalitatea fondatorilor. In timpul activităţii persoanei juridice organul suprem
include in sine totalitatea asociaţilor, membrilor, acţionarilor etc. In cadrul
acestui organ se formează voinţa persoanei juridice, care-şi găseşte expresia
in actele adoptate. Actele acestui organ se fac in forma actelor de constituire
(contract, statut), hotărarile de modificare şi completare a acestora, precum şi
alte acte adoptate prin majoritatea voturilor stabilite de lege sau de insuşi
actele constitutive. Numit convenţional organ suprem (adunarea asociaţilor,
adunarea generală a membrilor, acţionarilor, congres etc.) acesta este cel care
decide cele mai importante probleme ce ţin de existenţa acestui subiect.
Astfel el decide fondarea persoanei juridice, aprobă actele de constituire le
modifică şi completează, determină scopul, obiectul de activitate, modul de
gestionare a patrimoniului, constituie toate celelalte organe ale persoanei
juridice, precum şi poate decide reorganizarea şi lichidarea persoanei juridice.
Actele acestui organ, adoptate in limitele stabilite de lege sunt obligatorii
pentru toţi participanţii persoanei juridice, organele acesteia şi persoanele cu
funcţii de răspundere. In cazurile stabilite acestea sunt opozabile terţilor.
(105)Organul executiv. Organul executiv este cel care manifestă in exterior
voinţa persoanei juridice. Acesta poate fi colegial (comitet de conducere,
direcţie) sau unipersonal (director, manager, preşedinte, administrator etc.)
Organul executiv deţine atribuţii de gestiune a patrimoniului şi reprezentare a
persoanei juridice. Cu excepţia atribuţiilor date de lege şi actele constitutive
organului principal, organul executiv poate face orice acţiuni legale in numele
 persoanei juridice.
Unele persoane juridice au o structură organizatorică mai complicată. Astfel pot fi
create organe reprezentative care se interpun intre organul principal şi cel executiv şi
organe de control. In calitate de organ reprezentativ sunt consiliul directoriu la
societăţile pe acţiuni şi cooperativele de producţie care au mai mult de 50 de
acţionari sau membri, consiliul de administraţie la intreprinderile de stat, consiliile
instituţiilor financiare, fondurilor de investiţii, a burselor etc. Aceste organe au
atribuţia de a supraveghea activitatea organului executiv in perioada dintre şedinţele
organului principal, de a decide asupra unor chestiuni urgente care i le-a delegat
organul principal. In unele cazuri organul principal poate delega şi atribuţia de
desemnare şi revocare a organului executiv.
In calitate de organ de control sunt considerate comisia de revizie, de cenzori,
sau un auditor independent angajat special in acest scop. Organul de control
controlează activitatea organului executiv şi raportează rezultatele acestuia
organului suprem.
Unele persoane juridice au structuri teritoriale (filiale), care deşi sunt amplasate in
alte localităţi ele sunt părţi componente ale acesteia, depind de ea organizatoric,
juridic şi economic.
Patrimoniu distinct. Reieşind din prevederile art.284 alin.(1) din CC, patrimoniul
persoanei juridice reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
economic al persoanei juridice. Reieşind din noţiunea legală in patrimoniu se conţine
o parte activă şi o parte pasivă. Frecvent prin patrimoniu se inţelege numai latura
activă, adică ansamblul de bunuri (lucruri şi drepturi) ale persoanei juridice.
Inzestrarea iniţială a persoanei juridice cu patrimoniu este prerogativa fondatorilor.
Participanţii la fondare fie că transmit cu titlul de aport la capitalul social, cotizaţie,
taxă sau o altă contribuţie materială, fie se obligă să transmită in viitor anumite
valori sau să contribuie prin anumite activităţi la formarea patrimoniului. Caracterul
distinct al patrimoniului arată că acesta nu se confundă cu patrimoniul participanţilor
la persoana juridică, deşi arată că aceştia sunt sursa de formare a patrimoniului,
participă intr-un anumit mod la activitatea persoanei juridice. Prin patrimoniu se
stabileşte legătura de dependenţă a persoanei juridice de voinţa participanţilor săi.
Participanţii inzestrează persoana juridică cu patrimoniu pentru a realiza anumite
scopuri comune.
Ca universalitate juridică patrimoniul persoanei juridice este unic. Mărimea
patrimoniului poate fi diferită pentru fiecare persoană juridică şi depinde de valoarea
bunurilor pe care fondatorii le transmit, precum şi de eficienţa activităţii acesteia.
Patrimoniul nu depinde de regimul juridic al bunurilor care intră in activ, insă
valoarea şi lichiditatea acestora arată dinamica patrimoniului.
Răspunderea. Fundamentul răspunderii persoanei juridice il constituie
patrimoniul acesteia. Toate bunurile incluse in activul patrimoniului pot fi urmărite
pentru obligaţiile asumate. In unele cazuri pentru obligaţiile persoanei juridice pot fi
urmăriţi şi alte persoane (art.68). Ca exemplu ar servi răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii in nume colectiv (art.121, 128), a comanditaţilor pentru
obligaţiile societăţii in comandită (art.136) a fondatorilor pentru obligaţiile instituţiei
(art.183). Răspunderea persoanei juridice este una materială independent de
caracterul şi natura obligaţiei – civile, administrative, fiscale sau penale.
Capacitatea. Pentru a avea calitatea de subiect şi a se manifesta in circuitul civil
similar unui individ, persoanei juridice i s-a conferit capacitate civilă, inclusiv
capacitate de avea drepturi şi obligaţii proprii (capacitate de folosinţă), precum şi de
a dobandi drepturi şi aşi asuma obligaţii prin fapte proprii (capacitate de exerciţiu). In
legătură cu aceasta au fost stabilite criteriile prin care o persoană juridică se
individualizează, făcandu-se posibil să fie văzută distinct de alte subiecte. Aceste
criterii au ca scopul de identifica subiectul respectiv dintre totalitatea de persoane
( art.66 denumirea persoanei juridice) şi de ai determina stabilimentul in spaţiu (art.
67 sediul).
 Datorită capacităţii atribuite prin lege persoana juridică participă in circuitul civil
dobandind drepturi şi asumandu-şi obligaţii, manifestandu-şi astfel voinţa in raport cu
alte subiecte. Pentru a evidenţia sub toate aspectele capacitatea civilă a persoanei
juridice legiuitorul a considerat necesar să evidenţieze, chiar in definiţie şi
capacitatea civilă materială (aptitudinea de a dobandi drepturi şi aşi asuma obligaţii)
şi capacitatea civilă procedurală (aptitudinea de a fi reclamant şi parat in instanţă).
Capacitatea materială a persoanei juridice este determinată de prevederile art. 60
şi 61 din CC cat şi de dispoziţiile actelor legislative speciale care reglementează
diverse forme de persoane juridice.
Capacitatea procesuală a persoanei juridice este prevăzută de Codul de procedură
civilă, legea cu privire la contenciosul administrativ etc.
2. Alin.(2) stabileşte anumite criterii de clasificare a persoanelor juridice. Ca criterii
principale sunt evidenţiate unirea factorului material sau personal, numărul de
participanţi, precum şi scopul persoanei juridice. In sensul acestei norme persoana
juridică este organizată:
(106)in mod corportativ sau dependentă de calitatea de membru. La constituirea
persoanei juridice in mod corporativ prioritate i se acordă criteriului material
de participare la formarea patrimoniului persoanei juridice şi existenţei
anumitor drepturi patrimoniale ale fondatorilor asupra persoanei juridice astfel
constituire. Posibilitatea fiecărui fondator de a influenţa activitatea persoanei
juridice organizate in mod corporativ depinde de mărimea participaţiunii la
capitalul social. Ca exemple de persoane juridice constituite in mod corporativ
sunt societatea comercială pe acţiuni şi societatea cu răspunderea limitată. La
constituirea persoanei juridice dependentă de calitatea de membru nu are
importanţă valoarea participării patrimoniale a fondatorului, membrului sau
asociatului, fiecăruia din aceştia revenindu-le cate un singur vot. Astfel de
categorii de persoane juridice se consideră societăţile comerciale in nume
colectiv şi in comandită, asociaţiile(sindicate, partide), cooperative de
producţie etc.
(107)persoana juridică poate fi dependentă de un anumit număr de persoane.
Potrivit acestui criteriu legiuitorul leagă existenţa persoanei juridice de un
anumit număr de participanţi (fondatori, asociaţi, membri). De exemplu o
societate in nume colectiv sau in comandită poate avea numărul de asociaţi
minim de 2 persoane şi maxim de 20 de persoane.(art.121 şi 136 CC),
cooperativele de producţie pot avea cel puţin de 5 persoane, societatea pe
acţiuni de tip inchis poate avea cel mult de 50 de persoane, partidele politice
- cel puţin 5000 de membri. Prevederi speciale sunt prevăzute şi pentru alte
forme de persoane juridice. Incălcarea dispoziţiilor legale cu privire la numărul
de asociaţi au consecinţe diferite. Societatea in nume colectiv şi societatea in
comandită in care au rămas un singur asociat se dizolvă dacă timp de 6 luni
nu se reorganizează (v. art.134 şi 143). Dacă intr-o societate pe acţiuni de tip
inchis numărul de acţionari depăşeşte 50 de persoane survin obligaţiile
stabilite la art.2 alin.(8) şi (9) din Legea nr.1134/1997 cu privire la societăţile
pe acţiuni, adică aceasta se va reorganiza sau lichida. Dacă partidul sau o
organizaţiei social politică nu confirmă numărul minim de membri stabilit prin
art.5 din Legea nr.718/1991 survin consecinţele indicate la art.18 din aceiaşi
lege. In cazul in care legea specială nu prevede consecinţele incălcării se
aplică dispoziţiile art.87 din C.civ./2002.
(108)Persoane juridice cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ. Criteriul principal
al acestei clasificări este scopul urmărit de fondatori sau asociaţii persoanei
juridice. Persoane juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale
(art.106-170 CC), intrepriderile de stat şi municipale (art.179 CC)
cooperativele de producţie şi cooperativele de intreprinzător. Societăţile
comerciale sunt constituite in scop de a desfăşura activitatea de
intreprinzător, obţinerea in rezultatul acestora a unor beneficii şi impărţirea lor
 intre asociaţi cu titlu de dividend. Societăţile comerciale se constituie in
formele stabilte de art.106 (2) din CC, adică SNC, SC, SRL şi SA. Persoanele
juridice care nu au scop lucrativ sunt organizaţiile necomerciale (asociaţiile,
instituţiile, fundaţiile etc.), persoanele juridice de drept public şi cooperativele
de consum. Aceste persoane juridice se constituie in scopuri ideale, iar in caz
de obţinere a unor venituri din activitatea lor acesta este destinat realizării
scopului propus şi nu se imparte intre fondatori sau asociaţi.
3. Prin alin.(3) din articolul comentat legiuitorul determină legătura juridică dintre
persoana juridică şi persoanele care au constituit-o sau care dobandesc ulterior
calitatea de asociat, membru sau acţionar al persoanei juridice. Persoanele care
constituie persoana juridică au posibilitatea de a participa la activitatea acesteia şi de
a influenţa formarea voinţei ei prin exprimarea dreptului de vot. Toţi participanţii la
persoana juridică trebuie să contribuie la formarea patrimoniului acesteia prin
facerea unor aporturi la capitalul social, plata unor cotizaţii, taxe sau altfel de
contribuţii materiale. Ca urmare a acestor plăţi participantul obţine anumite drepturi
asupra persoanei juridice, drepturi care, la randul lor pot fi divizate in drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale. Referindu-se la drepturile asupra patrimoniului
(drepturi patrimoniale), legiuitorul a arătat că in societăţile comerciale, in
cooperative, in intreprinderile de stat şi municipale fondatorii şi asociaţii ( numiţi
participanţii) dispun de asemenea drepturi. Membrii organizaţiilor necomerciale, in
special asociaţiile, sindicatele, partidele, cultele participanţii nu au drepturi
patrimoniale asupra activelor persoanei juridice.
Participanţii la societăţile comerciale care au cote de participare la capitalul social,
adică drepturi de creanţă, au posibilitatea, in anumite condiţii, să-l instrăineze prin
acte intre vii sau pentru cauză de moarte, precum şi să dispună intr-un alt mod de
acest drept (art.131, 139,149, 152, 166 etc.). Cota de participare acordă
deţinătorului dreptul la o cotă din beneficiul supus repartizării intre asociaţi, precum
şi in cazul lichidării are dreptul la o parte din activele supuse repartizării (art.96). In
unele persoane juridice (societatea in nume colectiv, in comandită, cooperative)
asociatul poate să se retragă din societate cerand o cotă din activele acesteia.
Participanţii organizaţiilor necomerciale nu au drepturi patrimoniale asupra
activelor acestora. Şi in această situaţie ei nu pot pretinde la o parte din veniturile
organizaţiei nu pot cesiona calitatea de asociat, nu pot pretinde la o cotă parte din
patrimoniu in caz de retragere, excludere şi lichidare (art.97).

Articolul 56. Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice străine

Persoanele juridice străine sant asimilate, in condiţiile legii, cu

persoanele juridice ale Republicii Moldova.

Persoanele juridice inregistrate in statele străine (persoane juridice străine) au

aceleaşi drepturi ca şi persoanele juridice inregistrate in Republica Moldova
(persoane juridice naţionale) dacă legea din Moldova nu stabileşte altfel. Principalele
reglementări ce ţin de statutul juridic al persoanelor juridice străine sunt stabilite
prin dispoziţiile art.1596 – 1600 C. Civ./2002. Reglementări speciale se conţin şi in
legi speciale.
Este important de a nu confunda persoana juridică străină cu „intreprinderea cu
investiţii străine” reglementată prin Legea nr.998/1992 privind investiţiile străine.
Intreprinderea cu investiţii străine se constituie in Republica Moldova in una din
formele societăţilor comerciale stabilite la art.106 alin.(2) CC, se inregistrează in
Registrul de stat al intreprinderilor şi organizaţilor şi se consideră persoană juridică
naţională.
Legislaţia pune anumite limite persoanelor juridice străine. De exemplu
persoanele juridice străine sunt limitate in dreptul de a cumpăra terenuri cu
destinaţie agricolă (art.6 alin.(2) din Legea nr.1308/1997). Potrivit dispoziţiilor art.4
din Legea nr.718/1991 in Republica Moldova nu se admite crearea partidelor şi altor
organizaţii social politice ale statelor străine, precum şi subdiviziunile şi organizaţiile
lor. Societăţile pe acţiuni din statele străine pot plasa acţiuni in RM numai cu
respectarea dispoziţiilor art.29 din Legea nr.199/1998.
Instituţiile financiare străine pot desfăşura activităţi pe teritoriul Republicii
Moldova numai prin filiale şi sucursale şi numai dacă au fost autorizate de Banca
Naţională a Moldovei art.6,7 din Legea nr.550/1995.

Articolul 57. Tipurile de persoane juridice

Persoanele juridice sant de drept public sau de drept privat care, in

raporturile civile, sant situate pe poziţii de egalitate.

Persoanele juridice sunt divizate in două categorii de drept public şi de drept

privat. Această diviziune işi raţionamentul in interesul pe care il promovează aceste
persoane.
Dacă persoana juridică reprezintă interesul general al unei colectivităţi (toţi
cetăţenii statului sau a unei localităţi) aceasta este una de drept public.
Dacă persoana juridică este constituită de persoane private in scopul de a
promova interese particulare ale membrilor săi, sau unui cerc mai larg de persoane,
aceasta este de drept privat.
Evidenţierea persoanelor juridice ca fiind de drept public trebuie de făcut după
trei criterii:
(109)Statutul juridic al membrului, asociatului sau al fondatorului. Această
structură include o colectivitate determinată sau determinabilă de oameni:
cetăţenii statului; cetăţenii care locuiesc in localitatea concretă, inseşi statul,
un organ al acestuia, sau o persoană juridică formată de acestea.
(110)Sursa principală a patrimoniului sunt bunurile din proprietatea colectivităţii.
Aceasta din urmă decide soarta lor prin hotărarile organelor reprezentative
sau de către organele executive.
(111)Scopul persoanei juridice este interesul general al colectivităţii. Persoanele
juridice de drept public nu poate avea scop lucrativ.
Statul şi unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept
public(art.58 CC). Statul işi realizează capacitatea juridică prin intermediul organelor
sale cărora le atribuie personalitate juridică. Statul, prin intermediul organului
competent formează şi alte persoane juridice drept public, cărora li se deleghează
funcţii ale statului. Astfel de persoane sunt Banca Naţională a Moldovei, Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare. Unele persoane de drept public, cum ar fi Camera de
Comerţ şi Industrie, Uniunea Notarilor, Uniunea Avocaţilor etc. deşi au ca participanţi
persoane private ele urmăresc un scop general promovat şi susţinut de stat, iar
statul de asemenea le poate delega exercitarea unor atribuţii de stat.
Societăţile comerciale, organizaţiile necomerciale, cooperativele şi alte persoane
juridice sunt persoane juridice de drept privat. Deşi unele persoane juridice de drept
privat promovează un interes general, similar persoanelor de drept public, ele
continuă să fie persoane juridice de drept privat. Ne referim in această situaţie la
sindicate , partide, organizaţii social politice şi altele de tipul acestora.
Potrivit dispoziţiei comentate, persoanele juridice de drept public şi cele de drept
privat in raporturile civile au drepturi şi obligaţii similare. In caz de incheiere a unor
contracte de vanzare –cumpărare, arendă, imprumut, prestări servicii etc. Statul şi
unităţile teritorial administrative, indiferent de poziţia lor contractuală au aceleaşi
drepturi şi obligaţii ca şi persoanele private. Pentru executarea necorespunzătoare
sau pentru neexecutarea contractului acestea vor fi putea fi obligate să-şi onoreze
obligaţia şi să plătească daune interese. Statul şi celelalte persoane juridice de drept
public nu pot avea o poziţie privilegiată in raport cu cele de drept privat, căci in acest
caz se pierde interesul acestora din urmă de a contracta.

Articolul 58. Persoanele juridice de drept public

(112)Statul si unităţile administrativ-teritoriale participa la raporturile

juridice civile pe poziţii de egalitate cu celelalte subiecte de drept.
Atribuţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale se exercita
in asemenea raporturi de organele acestora, in conformitate cu
competenta lor.
(113)Organele imputernicite sa exercite o parte din funcţiile (atribuţiile)
Guvernului poseda personalitate juridica doar daca aceasta decurge din
prevederile legii sau, in cazurile expres prevăzute de lege, din actele
autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale.
(114)Prin derogare de la prevederile alin.(2), persoanele juridice de drept
public se pot infiinţa si altfel, in cazuri expres prevăzute de lege.
(115)Următoarele articole ale acestui capitol nu se aplica persoanelor
juridice de drept public, cu excepţia cazurilor prevăzute expres.

1.Reieşind din denumire şi conţinutul articolului comentat persoane juridice de

drept public sunt statul, organele statului cărora prin lege le sunt atribuite statut de
personalitate juridică, unităţile administrativ teritoriale şi alte persoane juridice
formate in modul stabilit de lege de către stat, organele statului sau de unităţile
administrativ teritoriale
Acestora li se aplică normele ce privesc persoanele juridice reglementate de
Codul civil, dacă contrariul nu rezultă din prevederile legilor speciale.
Statul, fiind menţionat ca subiect distinct de drept, se manifestă in circuitul civil
ca o persoană juridică de drept public. Deşi nici un act normativ nu determină clar
structura organizatorică a statului aceasta poate fi evidenţiată prin prisma noţiunii
de persoană juridică. Structural statul are o organizare similară persoanei juridice
avand un organ suprem, un organ reprezentativ şi organe executiv.
Organul suprem – este poporul (totalitatea cetăţenilor) căruia potrivit art. 2 din
Constituţie aparţine suveranitatea şi puterea in stat. Poporul işi poate manifesta şi
exprima unitar voinţa prin două modalităţi: - direct, prin participarea la referendum
şi la alegeri; - indirect prin reprezentaţii săi in organul legislativ. La alegeri poporul
delegă puterea de stat care-i aparţine spre a fi exercitată persoanelor care intrunesc
un anumit număr de voturi, numiţi parlamentari. Aceştia la randul lor in comun
formand Parlamentul organ cu atribuţii de legiferare al statului.
Parlamentul formează voinţa statului care işi găseşte expresia in actele
legislative, acte care stabilesc modul de formare şi funcţionare a tuturor organelor
statului şi determină comportamentul tuturor participanţilor la raporturile juridice.
Dispoziţiile actelor legislative sunt obligatorii pentru toţi participanţii la viaţa juridică
– persoane fizice, persoane juridice organe de stat, inclusiv şi pentru organul
emitent.
Organ executiv – este Guvernul. Acesta, potrivit Legii cu privire la Guvern
organizează executarea actelor legislative, gestionează patrimoniul statului,
reprezintă statul in raporturi juridice, inclusiv incheie contracte semnand contractele
civile in numele statului, precum şi deleagă imputerniciri organelor de stat şi
persoanelor cu funcţii de răspundere de a exercita anumite atribuţii şi de a incheia
anumite contracte in numele statului.
In circuitul civil statul, deşi reprezentat de un număr mare de organe, se
manifestă ca un singur subiect, dobandind şi exercitand drepturi şi obligaţii in nume
propriu, adică al Republicii Moldova. In instanţa de judecată statul trebuie să fie ca
un participant unic – parat, reclamant, terţ etc. Organele administraţiei publice
centrale menţionate in art.107 din Constituţie (ministerele, departamentele etc.)
participand la relaţiile civile nu dobandesc drepturi şi obligaţii pentru sine ci pentru
stat. Aceste Organe, deşi avand personalitate juridică ele nu au patrimoniu propriu,
nu au scop propriu, şi nu au răspundere proprie. Tot ce fac aceste organe fac in
numele statului, din contul statului şi pentru stat. De aceia organele statului sunt o
parte a unei persoane juridice şi nu persoane juridice de sinestătătoare.
Unităţile teritorial administrative deşi sunt expres numite şi ca subiecte distincte
(art.192) ele totuşi trebuie privite ca persoane juridice de drept public. Această
afirmaţie rezultă din articolul comentat şi art. 3 alin.(2) din Legea nr. 764/2001
privind organizarea administrativ teritorială a Republicii Moldova potrivit căruia
unităţile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public. Unităţile
administrativ teritoriale sunt raioanele, oraşele şi satele. Au statut de Unităţi
teritorial administrative localităţile care au statut de municipiu, precum şi Unitatea
administrativ teritorială Găgăuzia. Capacitatea juridică a UTA le exercită autorităţile
administraţiei publice locale ale acestora. In calitate de organ executiv al UTA este
primarul, prefectul sau Başcanul.
2.Organele care exercită o parte din atribuţiile Guvernului sunt ministerele,
departamentele şi alte organe fondate de acestea. Potrivit dispoziţiei comentate
aceste organe au statut de persoană juridică numai dacă aceasta este stabilit in mod
expres in lege. Legea cu privire la Guvern nu atribuie ministerelor şi
departamentelor statutul de persoană juridică, acesta insă le este stabilit prin
Regulamentele aprobate de Guvern. In această situaţie ministerul sau
departamentul trebuie privit ca un organ al persoanei juridice şi nu ca subiect de
sine-stătător. Personalitatea juridică a unor structuri ale Guvernului rezultă din
dispoziţii legale. Ca exemplu serveşte Camera licenţierii care potrivit dispoziţiilor
art.7 din Legea nr.451/2001 are statut de persoană juridică.
3. Potrivit alin. (3) persoanele juridice de drept public pot fi infiinţate in modul
stabilit de lege. Prin legi speciale au fost fondate anumite persoane juridice care
indeplinesc anumite funcţii ale statului, contribuie la exercitarea puterii executive in
stat, insă nu fac parte din Guvern. Astfel de persoane juridice sunt:
(116)Banca Naţională a Moldovei a cărui mod de constituire şi funcţionare este
reglementat prin Legea nr.548/1995 cu privire la Banca Naţională a Moldovei.
Aceasta stabileşte in art.1 că, BNM „este persoană juridică publică autonomă
şi este responsabilă faţă de Parlament”.
(117)Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a fost constituită in baza Legii
nr.192/1998 privind Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. CNVM este
persoană juridică, iar autoritatea acesteia se extinde pe intreg teritoriu al
Republicii Moldovei.
(118)Curtea de conturi a fost constituită prin Legea nr.312/1994 privind Curtea
de conturi. Curtea este organul suprem de control financiar in stat cu statut de
persoană juridică şi care decide in mod autonom asupra programului său de
activitate.
(119)Alin. (4) stabileşte că dispoziţiile Codului civil privind peroanele juridice nu
reglementează statutul juridic al statului, al UTA, al Băncii Naţionale, a Comisiei
Naţionale a Valorilor Mobiliare precum nici al altor persoane juridice de drept
public, decat in cazul in care la prevederile Codului fac trimitere actele
normative ce reglementează statutul juridic al acestora.

Articolul 59. Persoane juridice de drept privat

(120)Persoanele juridice de drept privat se pot constitui liber doar in una

 din formele prevăzute de lege.
(121)Persoanele juridice de drept privat pot avea scop lucrativ (comercial)
si scop nelucrativ (necomercial).

1.Alin.(1) dispune imperativ că persoanele juridice de drept privat se pot

constitui doar in formele prevăzute de lege. Forme ale persoanelor juridice de drept
privat sunt:
i. societăţile comerciale (art.106 (2).
ii. cooperativele (art.171);
iii. organizaţiile necomerciale (180 alin.(2).
iv. intreprinderile de stat şi municipale (art.179);
(122)Prin alin.(2) legiuitorul face cea mai importantă clasificare a persoanelor
juridice de drept privat, divizandu-l după scopul urmărit de fondatorii acestora in:
(123)persoane juridice cu scop lucrativ;
(124)persoane juridice cu scop nelucrativ (ideal);
a) Persoanele juridice cu scop lucrativ se constituie de fondatori in scopul de a
desfăşura o activitate de intreprinzător (mai numită şi activitate lucrativă,
economică, comercială, de antreprenoriat) a realiza beneficii şi a le impărţi intre ei.
Acestui scop corespund persoanele juridice constituite in forma societăţilor
comerciale, unele cooperative şi intreprinderile de stat şi municipale.
Societăţile comerciale pot avea forma de societate in nume colectiv, societate in
comandită, societate cu răspundere limitată sau societate pe acţiuni. Fondatorii
societăţilor comerciale la constituire pun in comun anumite bunuri pentru a desfăşura
activităţi de intreprinzător in scopul realizării şi distribuirii intre ei a beneficiilor.
Potrivit Legii nr.1007/2002 privind cooperativele de producţie, cooperativa de
producţie se constituie in scopul desfăşurării in comun a activităţii de producţie şi a
altor activităţi economice, bazate preponderent pe munca personală a membrilor ei
şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul acesteia. Potrivit Legii nr.73/2001
cooperativa de intreprinzător, contribuie la obţinerea profitului de către membrii săi.
In calitate de persoane juridice cu scop lucrativ trebuie de considerat şi
intreprinderile de stat şi municipale care se constituie in scopul desfăşurării unor
activităţi de intreprinzător in domenii importante pentru stat şi unităţile administrativ
teritoriale.
b) Persoanele juridice cu scop nelucrativ se constituie de către fondatori, asociaţi
şi membri care işi propun un scop ideal, adică de a satisface aspiraţiile sociale,
profesionale, culturale şi de altă natură. Persoanele juridice cu scop nelucrativ mai
sunt numite şi organizaţiile necomerciale, care la randul său se constituie in forme de
asociaţii, instituţii şi fundaţii.
Organizaţiile necomerciale sunt:
(125)organizaţiile obşteşti de apărare a drepturilor omului, de femei, de
veterani, invalizi, de tineret, societăţi ştiinţifice, ecologiste, cultural educative,
sportive etc. constituite potrivit Legii nr.837/1996 cu privire la asociaţiile
obşteşti,;
(126)uniunile de persoane juridice constituite potrivit art. 104 din CC;
(127)partidele şi alte organizaţii social politice constituite potrivit Legii privind
partidele şi alte organizaţii social politice nr.718/1991;
(128)cultele constituite potrivit Legii despre culte nr.979/1992;
(129)sindicatele constituite potrivit Legii sindicatelor nr.1129/2000;
(130)fundaţiile;
(131)cooperativele de consum;
Deşi majoritatea persoanelor juridice cu scop nelucrativ pot desfăşura activităţi
economice pentru a realiza beneficii, insă acest beneficiu nu poate fi distribuit cu titlu
de dividend sau dobandă ci se va utiliza pentru realizarea scopului propus de către
organizaţie.
 Importanţa clasificării respective nu este de a determina care activităţi pot fi
practicate de una sau altă categorie de persoane juridice. Atat persoanele juridice cu
scop lucrativ, cat şi cele cu scopuri ideale pot practica unele şi aceleaşi activităţi. De
exemplu, activitatea in invăţămant, dacă este practicată in formă de societate
comercială aceasta indică că fondatorii işi propun ca scop obţinerea de beneficii. Ca
efect la sfarşitul exerciţiului financiar, fondatorii pot impărţi beneficiul realizat in
calitate de dividend, iar in caz de lichidare a unei asemenea persoane juridice
activele rămase se impart intre asociaţi conform art.96. Dacă persoana juridică este
constituită in forma organizaţiei necomerciale membrii acesteia nu pot repartiza
beneficiul in calitate de dividend, precum nici nu pot fi repartizate actele in cazul
lichidării (art.97).

Articolul 60. Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice

(132)Capacitatea de folosinţa a persoanei juridice se dobandeşte la data

inregistrării de stat si incetează la data radierii ei din registrul de stat.
(133)Persoana juridica cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate
neinterzisă de lege, chiar daca nu este prevăzută in actul de
constituire.
(134)Persoana juridica cu scop nelucrativ poate desfăşura numai
activitatea prevăzută de lege si de actul de constituire.
(135)Persoanele juridice de drept public participa la circuitul civil in
măsura in care aceasta este necesar atingerii scopurilor sale. Ele sant
asimilate persoanelor juridice de drept privat in măsura in care
participa la circuitul civil.
(136)Persoana juridica poate practica anumite tipuri de activităţi, a căror
lista este stabilita de lege, doar in baza unui permis special (licenţa).
Dreptul persoanei juridice de a practica activitatea pentru care este
necesara licenţa apare in momentul obţinerii ei sau in momentul indicat
in ea si incetează o data cu expirarea licenţei daca legea nu prevede
altfel.
(137)Persoana juridica poate fi limitata in drepturi doar in cazurile si in
modul prevăzut de lege.

1. Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi

obligaţii civile. Capacitatea de folosinţă a societăţi comerciale se caracterizează
prin generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, specialitate, legalitate şi unicitate.
Generalitatea capacităţii rezultă din dispoziţiile art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) şi se
exprimă prin aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii fără a
le enumăra limitativ sau a le evidenţia anumite criterii distinctive. Altfel se poate
spune că capacitatea civilă exprimă: a) aptitudinea societăţii comerciale de a avea
drepturi, b) aptitudinea – de a avea obligaţii;
Caracterul legalităţii arată că originea capacităţii civile se află in actele
legislative, adică in lege. Dispoziţiile legale determină conţinutul, inceputul şi
sfarşitul capacităţii civile.
Caracterul inalienabilităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice a fost
analizat ca o imposibilitate a instrăinării sau refuzului in total sau in parte a
persoanei juridice de la propria capacitate de folosinţă.
Caracterul intangibil al capacităţii de folosinţă constă in faptul că aceasta nu
poate fi limitată sau ingrădită decat in cazurile şi condiţiile stabilite de lege.
Unicitatea capacităţii civile arată că fiecare societate comercială are o singură
capacitate, dobandită la data inregistrării de stat şi care există atata timp cat
aceasta „trăieşte”. Un subiect de drept nu poate avea două sau mai multe
capacităţi. Acest caracter insă nu impiedică de a grupa drepturile şi obligaţiile care
fac parte din conţinutul capacităţii după criteriul ramurilor şi subramurilor de drept,
precum nici nu impiedică de a delimita capacitatea de folosinţă de cea de exerciţiu.
Caracterul specialităţii scopul de a diferenţia capacitatea de folosinţă a
societăţii comerciale de cea a persoanei fizice. Ultima este considerată ca fiind o
capacitate universală, adică fiind aceiaşi pentru toate persoanele independent de
rasă, naţionalitate, religie, sex, origine etnică, socială sau apartenenţă politică.
Reieşind din dispoziţiile codului civil capacitatea persoanei juridice este specializată
in raport cu capacitatea persoanei fizice. Compararea de exemplu a societăţilor
comerciale cu persoanele juridice cu scop nelucrativ capacitatea primelor apare ca
una universală. Doctrina a privit specialitatea ca o limitare a capacităţii de folosinţă
a persoanelor juridice, evidenţiind trei limite a capacităţii: a) determinate de
natura de subiect abstract, adică de aceia că persoana juridică nu poate avea
drepturile persoanei fizice; b) determinate de scopul pentru care a fost constituită;
şi c) determinate de natura categoriei de persoane juridice din care face parte.
Inceputul capacităţii de folosinţă. Persoana juridică dobandeşte capacitatea
de folosinţă concomitent cu calitatea de persoană juridică, adică de la data
inregistrării şi inlcuderea in Registrul de stat respectiv (art.63 CC). Dovadă a
inregistrării de stat serveşte certificatul de inregistrare eliberat de organul de stat
care efectuează inregistrarea.
Numai după inregistrarea de stat persoana juridică poate să-şi deschidă un cont
de decontări intr-o bancă comercială, poate să depună actele pentru a i se elibera
licenţa, poate să desfăşoare activităţi nelicenţiate, dobandeşte dreptul exclusiv
asupra propriei denumiri şi embleme, poate solicita inregistrarea drepturilor
dobandite in procesul de constituire, precum şi să săvarşească alte acte juridice
pentru atingerea scopurilor statutare propuse. Dobandirea personalităţii juridice
impune şi unele obligaţii stipulate de lege care sunt specifice numai unui subiect de
drept. Ca exemplu pot servi obligaţia de inregistrare in calitate de contribuabil la
inspectoratul fiscal teritorial, să efectueze plăţile numai prin operaţiuni bancare, să
ţină evidenţa contabilă, să desfăşoare activitatea in limitele concurenţei loiale etc.
Societatea pe acţiuni este obligată să-şi inregistreze acţiunile emise la fondarea
societăţii, să ţină Registrul acţionarilor.
Capacitatea de folosinţă incetează la data radierii acesteia din Registrul de stat.
Radierea se face potrivit art. 99 CC după ce s-a incheiat procedura de lichidare şi au
fost prezentate toate actele necesare. Excepţia de la această regulă este stabilită
prin art. 100 CC potrivit căruia capacitatea juridică a persoanei juridice poate să
reapară dacă instanţa redeschide procedura de lichidare, dar aceasta este restransă
la acţiunile legate de incasarea valorilor patrimoniale de la terţi şi repartizarea
acestora intre asociaţi sau după caz intre terţi.
2. Din dispoziţia alin.(2) rezultă că persoanelor juridice cu scop lucrativ li se
recunoaşte o capacitate universală de folosinţă, permiţanduli-se să desfăşoare orice
activitate economică aducătoare de profit care consideră necesar, cu excepţia celor
interzise de lege, fără a fi obligat ca aceste activităţi să fie indicate expres in actele
de constituire. Activităţile interzise sunt acele pentru care există sancţiuni penale
sau administrative. Printre acestea am califica infracţiunile privind traficul de fiinţe
umane, munca forţată, sclavia, activitatea mercenarilor, operaţiuni cu mijloace
băneşti dobandite pe cale ilegală, comercializarea mărfurilor de proastă calitate etc..
O serie de activităţi nu sunt interzise, dar fiind permise numai intreprinderilor de stat,
rezultă că acestea nu sunt permise pentru societăţile comerciale şi cooperative. Nu
intră in categoria activităţilor interzise activităţile desfăşurate in baza licenţei sau
altei autorizaţii de stat.
Capacitatea declarată la alin. (2) este necesară pentru a proteja circuitul civil de
procese judiciare de anulare a actelor incheiate de către persoana juridică,
stabilindu-se că toate actele incheiate de organul executiv in limitele legii obligă
persoana juridică in toate cazurile. Deşi actul constitutiv este legea persoanei
juridice, limitele stabilite de aceste nu pot fi opuse terţilor, ci numai organelor şi
participanţilor (asociaţilor, fondatorilor) acestora. Dacă directorul neglijand interdicţia
din actul constitutiv incheie actul juridic, acesta este perfect valabil. Dar dacă in
rezultatul acestui act persoana juridică suportă pierderi ea poate să se adreseze
către director pentru a fi despăgubită.
3. Persoana juridică cu scop ideal (nelucrativ) are o capacitate limitată, aceasta
putind desfăşura numai activităţi permise de lege şi actul de constituire. De exemplu
o asociaţie a arhitecţilor sau a istoricilor ar putea face o activitate de restaurare a
monumentelor istorice, ar putea edita lucrările ştiinţifice ale membrilor săi şi să le
realizeze, insă ele nu ar putea să facă comerţ cu băuturi spirtoase, cu ţigări din
propriile magazine sau să organizeze transportul de pasageri. Totodată, dacă
asociaţia respectivă are club al membrilor săi, iar acolo funcţionează un restaurant
sau un bufet pentru deservirea acestora cu siguranţă că acolo s-ar putea vinde şi
băuturi spirtoase şi ţigări avind pentru aceasta autorizaţiile respective. Aceasta
priveşte şi alte activităţi, cum ar fi procurarea şi vinzarea de imobile, de produse
petroliere, dacă aceasta se face pentru propria necesitate.
4. Persoana juridică de drept public pentru indeplinirea atribuţiilor stabilite de lege
au necesitate de a procura anumite bunuri materiale. Astfel, statul pentru asigurarea
bunei sale funcţionări de asigura procesul de invăţămant de stat, asigurarea
populaţiei cu servicii medicale, capacitatea de apărare şi securitate a sa, trebuie să
procure cele mai diverse mărfuri, lucrări, servicii etc. Incepind cu rechizitele de birou,
tehnică de calcul, mobilă şi terminand cu medicamente, armament, imobile etc.
acestea se procură din reţeaua comercială internaţională sau naţională. In legătură
cu aceasta ele săvirşesc acte civile, adică incheie contracte de vinzare cumpărare, de
arendă, de concesiune, de prestări servicii. La incheierea şi executarea contractelor
respective statul are acelaşi drepturi şi obligaţii ca şi o persoană juridică de drept
privat.
5. Alin. (5) stabileşte obligaţia persoanei juridice de a desfăşura unele activităţi
numai după ce a fost obţinută autorizaţia necesară de la organul de stat competent.
Lista activităţilor supuse autorizării este stabilită de art. 8 din Legea licenţierii unor
genuri de activitate nr. 451/30.07.2001. Autoritatea publică principală care
eliberează licenţe este Camera de licenţiere. Sunt competente de a elibera licenţe in
domenii speciale Banca Naţională, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Agenţia
Naţională pentru Reglementare in Energetică, autorităţile publice locale etc. Licenţa
se eliberează contra plată, in termen de 15 zile de la adresare. Autoritatea publică
este competentă de a controla titularii de licenţă la obiectul respectării cerinţelor
legale de desfăşurare a activităţii autorizate, şi in cazul depistării unor incălcări pot
suspenda acţiunea licenţei sau după caz chiar pot retrage licenţa. In cazul
suspendării persoana juridică nu poate desfăşura activitatea respectivă pină cind
decizia de suspendare nu este anulată. Dacă licenţa este retrasă, persoana juridică
nu poate desfăşura activitatea respectivă pină cind nu obţine o altă licenţă. Pentru
desfăşurarea activităţii supuse licenţierii fără licenţă, persoana juridică cit şi
persoanele cu funcţii de răspundere a acestora pot fi sancţionate.
6. Limitarea capacităţii persoanei juridice are lor atunci cind prin actele
autorităţilor publice sau a instanţelor de judecată se stabileşte anumite ingrădiri.
Limitarea capacităţii de folosinţă serveşte ca exemplu suspendarea sau retragerea
licenţei, interdicţiile sau sechestrul pus pe bunurile materiale, inclusiv pe contul
bancar al societăţii etc. Nu trebuie de privit ca o limitare a capacităţii persoanei
juridice interdicţiile puse persoanei care ocupă funcţia de administrator al persoanei
juridice. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este limitată dacă impotriva
acestea a fost intentat un proces de insolvabilitate. Persoana juridică care are
calitatea de debitor, formal işi păstrează personalitatea juridică, insă toate acţiunile
cu bunurile acesteia le exercită administratorul insolvabilităţii realizand voinţa
creditorilor.
 Articolul 61. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice

(138)Persoana juridica işi exercită, de la data constituirii, drepturile şi işi

execută obligaţiile prin administrator.
(139)Au calitatea de administrator persoanele fizice care, prin lege sau
prin actul de constituire, sint desemnate să acţioneze, in raporturile cu
terţii, individual sau colectiv, in numele şi pe seama persoanei juridice.
(140)Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele
sale executive sint supuse prin analogie regulilor mandatului dacă
legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(141)In cazul in care organul executiv nu este desemnat, participanţii sau
creditorii persoanei juridice pot cere instanţei de judecată desemnarea
acestuia. Organul executiv desemnat de instanţa de judecată este
revocat de aceasta in cazul in care organul competent al persoanei
juridice decide desemnarea organului executiv.

1. Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este aptitudinea acesteia de a

dobandi drepturi şi a exercita obligaţii prin actele proprii. Ea exprimă a) aptitudinea
sau posibilitatea - de a dobandi şi exercita drepturi prin propriile acţiuni; b)
aptitudinea – de a asuma şi a indeplini obligaţii prin propriile acţiuni. Deci spre
deosebire de capacitatea de folosinţă care este o aptitudine de a avea, capacitatea
de exerciţiu este o aptitudine de a exercita. Persoana juridică este un subiect
distinct de persoanele care o compun şi se manifestă in circuitul civil prin
intermediul organelor sale. Spre deosebire de persoana fizică care este dotată de la
natură, in principiu, de la o anumită varstă, cu discernămant şi voinţă, persoana
juridică nu are , in mod firesc discernămant şi nici o voinţă proprie. Societatea
comercială se deosebeşte nu numai prin propriile atribute de identitate şi
patrimoniu distinct dar şi prin aptitudinea de a manifesta o voinţă de sine-
stătătoare, generată de voturile asociaţilor. In cadrul societăţilor comerciale, voinţa
persoanei juridice se realizează prin voinţa celor ce o compun, constituiţi in
adunarea generală. Aceasta, insă, nu se reduce la simpla lor insumare, ci este o
calitate nouă. Voinţele participanţilor persoanei juridice, exprimate in cadrul
adunării generale, devin o voinţă colectivă, care constituie voinţa persoanei
juridice. La baza formării acestei voinţe stă principiul majorităţii. Formarea voinţei
societăţii comerciale diferă de la o formă la alta. Pentru exprimarea voinţei
persoanei juridice pe unele chestiuni, de exemplu in societăţile comerciale pe
persoane se cere acordul tuturor asociaţilor, in societăţile comerciale pe capitaluri
se cere o majoritate simplă, o majoritate absolută sau o majoritate calificată.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare concomitent cu capacitatea
de folosinţă, adică de la data inregistrării de stat. Fiind un subiect artificial,
persoana juridică işi manifestă voinţa in exterior numai prin intermediul
administratorului sau altfel spus prin organul său executiv. Administratorul este
organ al persoanei juridice. Au calitatea de administrator (organ executiv)
persoanele fizice alese sau numite in modul stabilit de lege sau de actul constitutiv.
In ipoteza in care persoana juridică a fost inregistrată dar nu are organ executiv
rezultă că aceasta are capacitate de exerciţiu, insă nu o poate realiza.
2. Calitatea de administrator o poate avea una sau mai multe persoane fizice
care dispun de capacitatea deplină de exerciţiu. Dacă calitatea de administrator o
au mai multor persoane (comitet de conducere, direcţie), actul constitutiv trebuie
să prevadă modul in care acestea acţionează. In lipsa unor prevederi exprese,
administratorii au imputerniciri egale privind administrarea şi reprezentarea
societăţii. Potrivit art.70 alin.(6)-(7) din Legea privind societăţile pe acţiuni calitatea
de administrator o poate avea şi o persoană juridică. Art.6 alin.(3) Legea nr.1204 cu
privire la fondurile de investiţii prevede că managerul fondului de investiţii poate să
fie numai persoană juridică – participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare.
Managerul persoană juridică pentru a exercita funcţia de administrator numeşte o
persoană fizică şi aceasta fiind reprezentant a administratorului – persoană juridică
săvarşeşte actele necesare in numele persoanei juridice pe care o administrează.
Calitatea de administrator a persoanei juridice o are persoana fizică care ocupă
funcţia directorului, directorului general, managerului – şef, preşedintelui, primarului,
guvernatorului etc. Funcţia de administrator o poate exercita şi altă persoană
imputernicită prin lege sau act constitutiv. Ca exemplu poate servi asociatul societăţii
in nume colectiv, comanditatul din societatea in comandită. Nu poate avea calitatea
de administrator a persoanei juridice persoanele cărora le este interzis prin lege sau
prin hotărare judecătorească să ocupe posturi cu funcţii in persoanele juridice.
Interdicţii sunt stabilite prin Constituţie sau prin legi speciale şi ele privesc deputaţii,
Preşedintele Republicii Moldova, membrii Guvernului, judecătorii, inclusiv cei de la
Curtea Constituţională, procurorii, etc. Prin hotărare judecătorească poate fi interzisă
ocuparea funcţiei de administrator in temeiul Legii cu privire la insolvabilitate,
precum şi in caz de condamnare pentru incălcarea regulilor de creditare, spălarea
banilor, abuzurile la emiterea titlurilor de valoare, inşelarea clienţilor, luarea de mită,
abuzul de serviciu etc.
Numele administratorului se inscrie in registrul de stat in care se inmatriculează
persoana juridică. Dacă administratorul este revocat din funcţie, sau el insuşi refuză
de la aceasta, calitatea de administrator trece la altă persoană numai după inscrierea
datelor de identificare acestuia in registru de stat. Excepţie face persoanele juridice
de drept public a căror desemnare se face prin acte ale autorităţilor publice.
3. Prin alin. (3) se stabileşte că dacă prin actele constitutive sau prin contractul
incheiat intre persoana juridică şi administratorul nu se stabileşte altfel, atunci
relaţiile dintre ele se reglementează prin dispoziţiile contractului de mandat.
Contractul dintre persoana juridică şi administrator poate fi un contract de muncă, şi
in acest caz relaţiile dintre aceştia vor fi carmuite de prevederile codului muncii. Dar
şi in acest caz, atribuţiile de reprezentare pe care le are de regulă administratorul
sunt supuse regulilor mandatului. Astfel, persoana juridică prin hotărarea organului
său suprem, sau dacă legea şi actul de constituire permite, prin decizia consiliului,
poate oricand retrage administratorului imputernicirea de reprezentare.
Administratorul la randul său tot este indreptăţit să renunţe oricand la atribuţiile sale.
Retragerea sau renunţarea de la funcţia de administrator este posibilă, dar trebuie de
făcut intr-o modalitate ordonată. In lipsa unor prevederi legale, modul de revocare a
administratorului, precum şi refuzul acestuia de la funcţia deţinută, modul de
transmitere a funcţiei şi afacerilor gestionate trebuie să fie reglementate de actele
constitutive ale persoanei juridice, de regulamentul cu privire la organul executiv al
persoanei juridice sau de contractul incheiat cu acesta.
4. Prin dispoziţia alin.(4) se stabileşte că, dacă in virtutea unor circumstanţe
administratorul nu este desemnat, acesta poate fi desemnat de instanţa de judecată.
Astfel de circumstanţe pot fi egalitatea de voturi la adoptarea hotărarii de
desemnare. Cererea de desemnare a administratorului o poate inainta participanţii
(asociaţii, membrii, acţionarii etc.) sau creditorii acesteia. Instanţa va numi
administratorul conducandu-se prin analogie de prevederile art.88. Candidatura
administratorului o va numi persoana care s-a adresat. In caz de pluralitate de
candidaţi, instanţa va decide in favoarea celui cu calităţi profesionale mai inalte.
Administratorul numit de instanţă va avea aceleaşi atribuţii ca şi administratorul
desemnat de organul suprem. Dacă organul suprem al persoanei juridice a desemnat
administratorul atunci acesta va depune o cerere prin care se va solicita revocarea
acestuia din funcţie, şi transmiterea imputernicirilor către cel sine.

Articolul 62. Actele de constituire ale persoanei juridice

 (142)Persoana juridica activează in baza contractului de constituire sau in
baza contractului de constituire si a statutului, sau doar in baza
statutului. Persoanele juridice de drept public, iar in cazurile prevăzute
de lege, si persoanele juridice de drept privat cu scop nelucrativ
activează in baza normelor generale cu privire la organizaţiile de tipul
respectiv.
(143)Contractul de constituire a persoanei juridice se incheie, iar statutul
se aproba de către fondatorii (membrii) ei. Persoana juridica
constituita de către un singur fondator activează in baza statutului
aprobat de acesta.
(144)Actele de constituire ale persoanei juridice trebuie sa conţină
denumirea si sediul ei, modul de administrare a activităţii si alte date
prevăzute de lege pentru persoanele juridice de tipul respectiv. In
actele de constituire ale persoanei juridice cu scop nelucrativ se
stabileşte obiectul si scopurile activităţii ei.

1.Persoana juridică i-a naştere in baza actului de constituire. Actul de

constituire este documentul in care se materializează voinţa fondatorului
(fondatorilor) care decide infiinţarea persoanei juridice, şi care circumscrie limitele,
in care va acţiona aceasta ca subiect de drept. Actul constitutiv trebuie să
corespundă condiţiilor stabilite de lege şi să aibă un conţinut predeterminat de
dispoziţiile legale. Actul de constituire nu poate acorda mai multe drepturi decat
legea.
In calitate de act de constituire poate fi, fie numai contractul de constituire, fie
numai statutul, fie ambele şi contractul de constituire şi statutul. Denumirea diferită
a actului de constituire depinde de forma de organizare a acesteia, este persoana
juridică cu scop lucrativ sau cu scop nelucrativ.
Persoanele juridice cu scop lucrativ. Spre deosebire de legislaţia anterioară care
stabilea constituirea societăţii comerciale in nume colectiv şi societăţii in comandită
numai in baza unui contract de constituire, iar celor cu răspundere limitată şi pe
acţiuni in baza a două acte - contract de constituire şi statut, Codul civil prin art.107
alin.(1) şi art.108 stabileşte constituirea societăţilor comerciale printr-un act unic
numit actul de constituire. Actul de constituire a societăţii comerciale este in esenţă
un act juridic unilateral, atunci cand apare un singur fondator sau un contract de
societate, dacă in calitate de semnatari apar mai multe persoane. Actul de
constituire conţine asemenea clauze incat acoperă toate prevederile care se
includeau anterior in contractul de constituire şi in statut.
Spre deosebire de celelalte forme, societatea pe acţiuni poate fi constituită
la dorinţa fondatorilor, fie potrivit dispoziţiilor art.157 numai prin actul de constituire,
fie potrivit art. 32-33, 35 din Legea nr.1134/1997 prin contract de constituire şi
statut. In acest caz, termenul de act de constituire trebuie considerat echivalent
termenului de documente de constituire.
Legiuitorul a stabilit condiţii mai rigide pentru societăţile comerciale,
deoarece pentru a realiza scopul pe care şi-l propun fondatorii sunt necesare valori
patrimoniale importante care aceştia trebuie să le transmită. De aceia prin actul de
constituire se stabileşte mai intai obligaţiile pe care fondatorii şi-i asumă unul faţă de
altul in legătură cu formarea patrimoniului şi apoi se determină modul de colaborare
dintre aceştia in legătură cu funcţionarea societăţii. Pentru ca societatea comercială
să dobandească personalitate juridică actul de constituire trebuie intocmit in formă
autentică.
Potrivit art.7 din Legea nr.1007/2002 cu privire la cooperativa de producţie
actul constitutiv al cooperativei de producţie este statutul.
Potrivit art.15 din Legea nr. 73/2001 documentele de constituire a
cooperativei de intreprinzător sunt contractul de constituire şi statutul.
 Potrivit art.2 din Legea nr.146/1994 cu privire la intreprinderea de stat
Documentele de constituire a intreprinderii sunt decizia fondatorului şi statutul.
Dispoziţii similare sunt incluse şi in pct.9 din Regulamentul – Model al intreprinderii
municipale.
Persoanele juridice fără scop lucrativ. Potrivit art.186 organizaţiile
necomerciale acţionează in baza statutului , dacă legea nu stabileşte altfel. Reieşind
din dispoziţiile Legii cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996 asociaţiile obşteşti
au ca act de constituire statutul. Aceiaşi concluzie rezultă din Legea sindicatelor
nr.1129/2000, din Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000.
Legea cu privire la fundaţii in art.10-11 stabileşte că fundaţia se constituie
prin act de constituire şi statut. Art.12 din Legea nr.1505/2000 privind asociaţiile de
economii şi imprumut al cetăţenilor prevede că „documentele de constituire a
asociaţiei sunt procesul – verbal al adunării de constituire şi statutul”. Art.15 din
Legea patronatelor prevede că patronatul se constituie prin decizia de infiinţare şi
statut.
Comparativ cu societăţile comerciale cerinţele faţă de persoanelor juridice
cu scop nelucrativ cerinţele sunt mai liberale. Forma autentică a actului de
constituire se cere numai pentru fundaţii şi instituţii private.
Codul prevede că prin legi speciale se poate stabili că persoanele juridice de drept
public pot activa fără un act constitutiv individual, admiţandu-se situaţia că acestea
să funcţioneze in baza unei legi cadru sau a unei legi speciale. In calitate de lege am
considera că este legea cu privire la statutul - cadru al satului (comunei) oraşului,
municipiului nr.432/1995. Prin această Lege se stabileşte că statutul satului sau
oraşului este aprobat de consiliul local şi inregistrat in organul executiv al autorităţii
administraţiei publice ierarhic superioare. Prin legi speciale sunt reglementate
activitatea Băncii Naţionale, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, Curtea de
conturi. Asemănător persoanelor de drept public prin cod se admite că, in viitor, şi
unele organizaţiile necomerciale ar putea să activeze in baza unei legi cadru fără a
avea un act constitutiv individual. Totodată, adoptarea unei asemenea legi ar solicita
şi modificarea art.60-61 şi 63 potrivit cărora capacitatea civilă a persoane juridice
apar de la data inregistrării de stat.
2. Contractul (actul) de constituire a persoanei juridice trebuie să fie intocmit in
formă scrisă şi să fie semnat de toţi fondatorii, iar in unele cazuri trebuie de
autentificat notarial.
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să fie scris in limba romană şi
potrivit art.107 alin.(1) autentificat notarial. Forma autentică este necesară fundaţiei
şi instituţiei private. Aceste dispoziţii transformă actul de constituire intr-un act
solemn, nerespectarea căreia,) duce la nulitatea societăţii (art.110 (2) lit.a).
Contractul de constituire a altor persoane juridice decat cele menţionate pot fi
incheiate in formă scrisă sub semnătură privată.
Dacă o persoană juridică se constituie de o singură persoană fizică sau juridică
acesta trebuie să intocmească un singur act de constituire. Astfel de persoane
juridice pot fi societăţile cu răspundere limitată, societăţile pe acţiuni, fundaţiile
instituţiile etc.
3. Alin.(3) stabileşte principalele clauze ale actului constitutiv. Astfel actul de
constituire trebuie să conţină principalele clauze prin care se identifică o persoană
juridică intre participanţii circuitului civil şi in spaţiu a acesteia, adică denumirea şi
sediul. De asemenea acestea trebuie să prevadă modul de administrare a persoanei
juridice.
Celelalte clauze din actul de constituire sunt precizate in dispoziţiile altor articole
din prezentul cod, sau in legile speciale care reglementează specificul diferitor forme
de persoane juridice. Astfel, art.108 prevede clauzele generale care trebuie să le
includă actul de constituire a societăţii comerciale indiferent de formă, iar art.122,
137, 146, 157 prevede clauzele particulare care trebuie să le cuprindă actul de
constituire a formei concrete de societate comercială.
 Organizaţiile necomerciale sunt obligate să prevadă in actul de constituire
obiectul de activitate şi scopul care şi-l propune la fondare. In fond prin art.187 se
prevede că astfel de organizaţii pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de
lege, inclusiv activitate de intreprinzător (art.188), dar care ţine de realizarea
scopului propus prin normele statutare. In cazul cand pe parcursul activităţii
organizaţia necomercială işi modifică obiectul sau scopul ea trebuie să facă aceasta
prin modificarea actului de constituire.

Articolul 63. Inregistrarea de stat a persoanei juridice

(145)Persoana juridica se considera constituita in momentul inregistrării ei

de stat.
(146)Persoana juridica de drept public se considera constituita in
momentul intrării in vigoare a actului normativ prin care se aproba
regulamentul ori statutul ei sau in momentul indicat in act.
(147)Persoana juridica este pasibila de inregistrare de stat in modul
prevăzut de lege. Datele inregistrării de stat se inscriu in registrul de
stat, fiind accesibile oricărei persoane.
(148)Incălcarea modului, prevăzut de lege, de constituire a persoanei
juridice sau faptul ca actul de constituire nu este in conformitate cu
legea atrage refuzul inregistrării de stat a persoanei juridice. Nu se
admite refuzul inregistrării din motivul inoportunităţii constituirii
persoanei juridice.
(149)Persoana juridica este supusa reinregistrării de stat doar in cazurile
prevăzute de lege.

1.Prin această dispoziţie legiuitorul stabileşte regula, potrivit căreia toate

persoanele juridice de drept privat nu există pană la inregistrare. Persoana juridică
ca subiect al raporturilor juridice i-a naştere din momentul adoptării hotărarii de
inregistrare de către organul de stat, sau funcţionarul public competent şi
inmatricularea datelor de identitate şi a altora stabilite de lege in registrul de stat.
Din acelaşi moment aceasta dobandeşte şi capacitate juridică. Inregistrarea
persoanelor juridice in Republica Moldova se face prin act administrativ. Numai dacă
organul de inregistrare refuză inregistrarea din motive neintemeiate, persoana
lezată se poate adresa in instanţă pentru ca ultima prin act judecătoresc să oblige
organul de a inregistra persoana juridică.
2. Persoanele juridice de drept public nu sunt supuse inregistrării de stat. Ele se
consideră infiinţate şi dobandesc capacitate la data intrării in vigoare a actului
normativ prin care acestea se fondează sau la altă dată indicată in acesta. Potrivit
art. 17 din Legea nr.764/2001 formarea unităţilor administrativ – teritoriale se
efectuează de Parlament şi statutul de persoană juridică este dobandit la data
indicată in actul adoptat de acesta. Banca Naţională a Moldovei a fost infiinţată in
concordanţă cu Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr.122/1991 prin
reorganizarea Băncii republicane din Moldova. Potrivit art.32 din Legea privind
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare nr.192/1998 „in termen de 2 luni de la
intrarea in vigoare a prezentei legi Comisia de Stat pentru Piaţa Hartiilor de Valoare
se reorganizează in Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare”. Prin Legea cu privire la
protecţia concurenţei nr.1103/2000 a fost fondată Agenţia Naţională pentru Protecţia
Concurenţei şi a fost aprobat Regulamentul acesteia. Similar acestora se creează şi
alte persoane juridice de drept public.
3.. Modul de inregistrare a persoanelor juridice de drept privat se stabileşte de acte
normative speciale. Deşi procedura de inregistrare a persoanelor juridice cu scop
lucrativ este distinctă de cea a persoanelor juridice cu nelucrativ totuşi de această
 divizare nu este atat de dură. De exemplu:
(150)Camera Inregistrării de stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale
inregistrează intreprinderile (societăţile comerciale, cooperativele de producţie
şi de intreprinzător, intreprinderile de stat şi municipale) şi organizaţiile
(cooperativele de consum, asociaţiile de economii şi imprumut a cetăţenilor,
uniunile de intrepinderi, asociaţiile de locatari.). Inregistrarea la Camera
Inregistrării de stat se efectuiază cu respectarea dispoziţiilor Legii cu privire la
inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor nr. 1265/2000 a altor
acte normative care reglementează statutul juridic al subiectelor supuse
inregistrării. Pentru a inregistra o persoană juridică la Camera Inregistrării de
Stat oficiului teritorial al acesteia sau inseşi Camerei trebuie să i se prezinte
actele stipulate de art.11 din Legea nr.1265/2000, iar acesta timp de 15 zile
adoptă decizie de inregistrare sau de respingere a cererii de inregistrare. Dacă
se adoptă hotărarea de inregistrare, persoana juridică se inscrie in Registrul de
stat sub un anumit număr, indicandu-se in mod obligatoriu datele principale de
identitate ale acesteia (denumirea completă şi abreviată, sediul, obiectul
principal de activitate, mărimea capitalului social), datele de identitate ale
managerului principal şi al fondatorilor, precum şi alte date care le cere legea
sau fondatorii. Ca dovadă a inregistrării de stat Camera eliberează managerului
principal certificatul de inregistrare de modelul stabilit, iar la cererea acestuia
sau a fondatorilor extrase din Registru.
(151)Secţia organizaţii neguvernamentale şi partide politice a Ministerului Justiţiei
inregistrează asocaţii obşteşti, fundaţii, instituţii, organizaţii şi partide politice,
patronate, sindicate etc. Ţinerea registrelor de stat şi inregistrarea unor
categorii de organizaţii necomerciale se execută de Ministerul Justiţiei: Astfel,
potrivit art.19-25 a Legii nr.837/1996 se ţine registrul de stat şi se inregistrează
asociaţiile obşteşti, potrivit art.15 din Legea nr.718/1991 se ţine registrul de
stat şi se inregistrează partidele şi organizaţiile social politice, potrivit art. 17-
19 din Legea nr.976/2000 se ţine registrul şi se inregistrează patronatele,
potrivit art.10 din Legea nr.1129/2000 se inregistrează sindicatele, potrivit
art.22 din Legea nr.581/1999 se ţine registrul organizaţiilor necomerciale şi se
inregistrează fundaţiile etc.
(152)Modul de inregistrare a cultelor este reglementat de legea despre Culte
nr.979/1992 şi se exercită de Serviciul de Stat pentru problemele cultelor.
Potrivit art.14 din Legea menţionată cultele in Republica Moldova se
inregistrează prin procedura de recunoaştere a acestora, cu condiţia că au fost
prezentate actele prevăzute de lege.
Fiecare din organele menţionate sunt imputernicite cu atribuţii de
inregistrare şi sunt obligate să ţină registrul persoanelor juridice pe care le
inregistrează. De exemplu Camera inregistrării de stat ţine registrul de stat al
intreprinderilor, Ministerul Justiţiei ţine registrul asociaţilor obşteşti, a partidelor
politice, Serviciul de stat pentru problemele cultelor ţine registrul cultelor. In registre
se inscriu principalele date privind persoana juridică inregistrată. Astfel de date pe
langă numărul de inregistrare şi data inregistrării in registrul se inscrie denumirea,
sediul, obiectul de activitate, scopul, persoanele care o vor gestiona şi reprezenta, iar
pentru unele şi capitalul social, numele fondatorilor precum şi alte date stabilite de
legile speciale sau care le solicită fondatorii.
Datele incluse in Registrul de stat in care sunt inregistrate persoanele juridice
sunt accesibile tuturor persoanelor interesate. De exemplu, in Legea nr.1265/2001
se stipulează expres că Camera este obligată să elibereze extrase din Registrul de
stat in termen de 3 zile de la solicitare.
4. Dispoziţia alin.(4) din articolul comentat stabileşte temeiurile generale de refuz a
inregistrării de stat a persoanei juridice. Codul civil stabileşte două temeiuri de refuz
- incălcare modului de constituire a persoanei juridice sau dacă actul de constituire
nu corespunde cerinţelor stabilite in lege.
 Prin incălcarea modului de constituire se inţelege nerespectarea de către
fondatori a unor cerinţe sau neefectuarea unor operaţiuni stabilite de lege pentru
constituirea persoanei juridice. Un motiv pentru respingerea inregistrării ar servi
nevărsarea minimului de capital social stabilit la art.113 alin.(3) dacă se cere
inregistrarea societăţii comerciale, nepetrecerea adunării constitutive la societatea
pe acţiuni, nu sau semnat numărul necesar de fondatori (membri) sau nu au fost
indeplinite alte condiţii. Nu va fi inregistrat un partid politic dacă nu va avea cel puţin
5000 de membri domiciliaţi in cel puţin jumătate din unităţile administrativ teritoriale
de nivelul doi, dar nu mai puţin de 600 in fiecare din acestea.
De cel de-al doilea temei de respingere a inregistrării Organul de stat poate face
uz atunci cand actul de constituire nu conţine prevederile indicate in lege pentru
forma persoanei juridice, conţine unele prevederi care contravin legii, sau dacă nu
este respectată forma stabilită. Prin alte norme inclusiv cele din legile speciale se pot
stabili şi alte temeiuri de refuz al inregisrării de stat. Va fi respinsă inregistrarea
persoanei juridice dacă există o altă persoană juridică cu aceiaşi denumire, sau dacă
nu au fost prezentate toate actele necesare.

Articolul 64. Publicitatea registrelor de stat ale persoanelor juridice

(153)Pană in momentul in care faptul nu a fost inscris in registrul de stat

al persoanelor juridice si nu a fost făcut public, persoana in al cărei
interes faptul trebuia inregistrat nu poate sa-l opună terţilor, cu
excepţia cazului cand demonstrează ca terţul cunoştea faptul.
(154)Daca faptul este inregistrat si făcut public, terţul trebuie sa-l
recunoască in raport cu sine. Aceasta prevedere nu este valabila pentru
actele juridice săvarşite in decursul a 15 zile de după momentul cand
faptul a fost făcut public in măsura in care terţul demonstrează ca nu a
ştiut si nici nu trebuia sa ştie despre acest fapt.
(155)In cazul in care faptul care trebuia inregistrat a fost făcut public in
mod greşit, terţul poate opune faptul făcut public persoanei in al cărei
interes trebuia inregistrat, cu excepţia cazului cand terţul ştia sau
trebuia sa ştie despre neveridicitate.

1. Actele de constituire a persoanelor juridice şi sunt opozabile semnatarilor acestora

de la data semnării lor, independent dacă acestea au fost sau nu inregistrate.
Semnatarii acestor acte pot cere unul altuia indeplinirea obligaţiilor asumate. Insă
pentru a le face opozabile terţilor este necesar de a le face cunoscute (publice)
terţilor, sau să fie accesibile acestora. Un asemenea scop il urmăreşte inregistrarea
de stat. Cu adevărat prin inregistrare se urmăreşte un triplu scop: - inregistrarea
marchează „naşterea” societăţii ca persoană juridică; - inregistrarea permite statului
să supravegheze activitatea persoanelor juridice in vederea respectării legislaţiei;
inregistrarea asigură publicitatea cu privire la persoana juridică. Deoarece registrul
intreprinderilor este public, adică este accesibil terţilor şi oricine este interesat poate
să-l consulte şi nu poate invoca necunoaşterea informaţiei deţinute acolo.
Publicitatea are importanţă pentru terţii care vor să intre in relaţii cu persoana
juridică, precum şi cu inseşi asociaţii sau membrii persoanei juridice. Informaţia
conţinută in Registru precum şi in actele constitutive deţinute la organul de
inregistrare se prezumă a fi veridică. In caz de conflicte intre actele constitutive
deţinute de organul de stat şi cele ce se află la persoana juridică şi la membrii
acesteia, prioritatea are cel dintai, pană la proba contrarie. Dacă organul principal
adoptă hotărarea de a modifica actele constitutive, inclusiv şi datele incluse in
registru, aceste modificări obţin putere juridică şi pot fi utilizate in raport cu terţii de
la data cand acestea au fost inregistrate de către organul de stat. In Registrul de stat
se inscrie cu preferinţă următoarele date : - denumirea persoanei juridice, sediul,
durata activităţii, numele administratorului, capitalul social şi cotele de participare pe
care le are fiecare asociat pentru societăţile comerciale, şi alte date pe care legea le
stabileşte sau pe care membri acesteia solicită. Publicitatea nu trebuie de confundat
cu publicaţiile persoanei juridice care aceasta trebuie să le facă in Monitorul Oficial
făcute potrivit dispoziţiilor art.66 alin.(7) sau art.67 alin.(5) sau in alte publicaţii.
Datele prin care se modifică actele constitutive care au fost adoptate de organul
principal dar nu au fost inregistrate au putere juridică numai in raport cu terţii care
cunoşteau despre modificările efectuate. Nu poate invoca faptul necunoaşterii
modificărilor terţul care a participat la adunarea organului principal sau ulterior a fost
informat despre modificările efectuate. Obligaţiile de a demonstra faptul cunoaşterii
despre modificările efectuate il are persoana juridică sau asociaţii acesteia. Datele
inregistrate in registru au putere juridică şi terţul nu poate invoca necunoaşterea
acestora. Totuşi un terţ poate să demonstreze că nu cunoaşte datele inregistrate
dacă a contract cu persoana juridică in timp de 15 zile de la data inregistrării. Alin.
(3) stabileşte că datele inregistrate in registru obligă persoana juridică şi atunci cand
acestea au fost inregistrate din greşeală. Excepţie de la aceasta o fac numai terţii
care ştiau despre inregistrarea greşită.

Articolul 65. Durata persoanei juridice

(156)Persoana juridica este perpetua daca legea sau actele de constituire

nu prevăd altfel.
(157)La expirarea termenului stabilit pentru existenta persoanei juridice,
aceasta se dizolva daca pană la acel moment actele de constituire nu se
modifica.

De regulă, persoana juridică se constituie pentru a activa un termen nelimitat.

Totuşi fondatori, membrii sau asociaţii sunt in drept să constituie persoana juridică
pentru a activa un termen fix (de ex. 25 ani) sau pană la anumită dată. (de
ex.1.01.2010). Persoana juridică constituite in zonele libere şi avand calitate de
rezident al acestor zone pot stabili termenul de activitatea pană la expirarea
termenului stabilit pentru zona liberă.
Persoana juridică constituite pentru un anumit termen nu poate să activeze după
expirarea acestuia, şi se consideră dizolvată. Din momentul dizolvării administratorul
(organul executiv) nu are dreptul să intreprindă noi operaţiuni, adică nu poate
desfăşura genurile de activitate stabilite prin actul de constituire, dar are dreptul să
le termine pe cele incepute deja. Mai mult prin art.90 alin. (7) lichidatorul este in
drept să incheie noi acte juridice in măsura in care acestea sunt necesare pentru
lichidare. Astfel de acte ar putea fi cele de asigurare cu energie electică, termică,
telefonie etc. Persoana juridică a cărei termen de activitate a expirat se consideră
dizolvată de drept şi potrivit art. 86 alin.(2) trebuie să intre in procedura de lichidare
cu care conduce administratorul, dacă organul principal nu a desemnat un lichidator.
Persoana juridică constituită pentru un termen stabilit nu se va dizolva, dacă pană la
data expirării va prelungi acest termen. Organul principal a persoanei juridice poate
reveni şi decide continuarea existenţei şi activităţii persoanei juridice chiar şi după
ce a inceput procedura de lichidare, dar pană la repartiţia activelor intre asociaţi
(vezi art.86 alin.(5).

Articolul 66. Denumirea persoanei juridice

(158)Persoana juridica participa la raporturile juridice numai sub

denumire proprie, stabilita prin actele de constituire si inregistrata in
modul corespunzător.
 (159)Denumirea persoanei juridice trebuie sa includă, in limba de stat,
forma juridica de organizare.
(160)Persoana juridica nu poate fi inregistrată daca denumirea ei coincide
cu denumirea unei alte persoane juridice inregistrate deja.
(161)Se interzice utilizarea in denumirea persoanei juridice a sintagmelor
ce contravin prevederilor legale sau normelor morale, precum si a
numelor proprii, daca acestea nu coincid cu numele participanţilor la
constituirea organizaţiei si daca nu exista in acest sens acordul
persoanei respective sau al moştenitorilor ei cu privire la folosirea
numelui.
(162)Persoana juridica nu poate folosi in denumirea sa cuvinte sau
abrevieri care ar induce in eroare cu privire la forma sa.
(163)Persoana juridica a cărei denumire este inregistrată are dreptul sa o
utilizeze. Cel care foloseşte denumirea unei alte persoane juridice este
obligat, la cererea ei, sa inceteze utilizarea denumirii si sa ii repare
prejudiciul.
(164)Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul
Oficial al Republicii Moldova" despre modificarea denumirii, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese.
(165)In actul emis de persoana juridica trebuie sa se menţioneze
denumirea, numărul inregistrării de stat, codul fiscal si sediul, sub
sancţiunea plăţii de daune-interese.

1. Persoana juridică se identifică in circuitul civil de alte subiecte ale raporturilor

juridice inclusiv de alte persoane juridice prin denumirea sa, care constă din grupul
de cuvinte stabilit de lege pentru forma respectivă. Denumirea trebuie să conţină o
combinaţie de elemente obligatorii şi neobligatorii care ar face-o irepetabilă, si
inconfundabilă cu o altă denumire inregistrată in Registrele in care se inregistrează
persoanele juridice. In calitate de elemente obligatorii ale denumirii trebuie să fie
forma de organizare a persoanei juridice şi numele sau denumirea unui asociat care
răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale, insă aceste elemente nu
pot să individualizeze definitiv persoana juridică. De aceia persoana juridică trebuie
să conţină şi un cuvant, o imbinări de cuvinte sau de litere care ar face-o irepetabilă
şi inconfundabilă cu altele.
Dispoziţiile legale obligă că in denumirea persoanei juridice să fie indicată forma
de organizare, cum ar fi „societate cu răspundere limitată”, „societate pe acţiuni”,
„asociaţie”, „fundaţie” etc., iar pentru societăţile comerciale pe persoane şi numele
unui asociat care răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii comerciale. Astfel
dacă persoana juridică este o societate comercială sub forma de societate in nume
colectiv sau societatea in comandită in denumirea trebuie să fie indicat şi numele
unuia sau tuturor asociaţilor care răspund nelimitat pentru obligaţiile societăţii.
Societatea care indică in denumire numai numele unui asociat, dar de fapt ei sunt
mai mulţi, legiuitorul obligă să se indice şi cuvantul şi „ şi compania” (vezi art.121
alin.(3) şi art. 136 alin.(3). Ca exemplu ar servi denumirea Societatea in nume
colectiv „Movileanu şi compania” sau dacă societatea are un singur comanditat va
purta denumirea Societatea in comandită „Movileanu”.
Denumirea organizaţiei necomerciale poate fi Fundaţia „SOROS”, Instituţia
obştească „Centru de studiere şi propagare a dreptului privat”, Asociaţia de cultură
„Basarabia”, Partidul Social Liberal etc. Norme similare sunt stabilite şi pentru
cooperative care au obligaţia să precizeze forma „ cooperativă de consum”,
„cooperativă de producţie” sau „cooperativă de intreprinzător”. In unele cazuri prin
legi speciale se stabileşte că persoana juridică trebuie să prevadă in denumirea sa şi
alte prevederi cum ar fi „bursă de mărfuri”, „fond de investiţie”, etc. Denumirea
persoanei juridice de drept public se stipulează in actul normativ prin care aceasta se
constituie. Indicarea la forma de organizare permite participanţilor la circuitul civil să
facă concluzie despre scopul persoanei juridice precum şi despre răspunderea
asociaţilor acesteia. Denumirea persoanei juridice se stabileşte iniţial de
fondatori prin actul de constituire. Este important ca denumirea stabilită prin actele
de constituire să fie inregistrată in registrul de stat, căci dreptul persoanei juridice
asupra denumirii este protejat numai dacă există o asemenea inregistrare. Dacă
denumirea indicată in actele de constituire şi care se cere inregistrată este similară
alteia inregistrate anterior inregistrarea nu se va face.
Persoana juridică are un drept personal asupra denumirii sale avand drept să o
utilizeze personal sau să permită sau să interzică altor persoane s-o folosească.
Titularului i se acordă dreptul de a cere celui care au utilizat-o neautorizat să
plătească o despăgubire. In relaţiile pe care le are persoana juridică cu alte persoane
denumirea este principalul element faţă de care este exprimată atitudinea şi
recunoştinţa terţilor. Anume in ea (denumire) se exprimă reputaţia pozitivă sau
negativă pe care o au terţii faţă de persoană. Denumirea este cea care se
incrustează in subconştientul acelora care sau aflat sau se află in legătură persoana
juridică şi anume ea poartă povara atitudinii pozitive sau negative. De aceia in
activitatea de intreprinzător denumirea dobandeşte o valoare economică. Această
valoare este acordată de către clientelă, care ii avansează „şansele” persoanei
juridice sau altfel spus, prin şanse se inţelege o posibilitatea de a obţine din
activitatea de intreprinzător rezultate favorabile. Din acest motiv „denumirea” capătă
o valoare economică şi similar unui obiect palpabil se transformă intr-un res
corporalis care incorporează in sine reputaţia şi şansele in afaceri societăţii
comerciale cu care o destinge clientela. Din acest considerent dreptul asupra
denumirii de firmă a societăţii comerciale este calificat ca un bun, şi acesta poate fi
in anumite condiţii transmisibil.
Codul civil stabileşte că prin lege pot fi interzise utilizarea unor cuvinte sau
sintagme in denumirea persoanelor juridice.
Nu pot fi utilizate in denumiri cuvinte care exprimă noţiuni contrare bunelor
moravuri. Astfel de termeni ar fi cei prin care se exprimă cuvinte necenzurate, care
face apel la violenţă fizică, duşmănie intre naţiuni sau altele de acest fel.
Nu pot fi utilizate in denumiri nume proprii care sunt similare numelor
personalităţilor marcante. Excepţie de la această regulă o fac două situaţii. Numele
utilizat coincide cu numele unuia din asociaţi, sau chiar dacă nu coincide dar la
utilizarea acestuia există autorizaţia persoanei sau a moştenitorilor acestora.
In conţinutul tuturor actelor care ies de la persoana juridică trebuie să se indice
alături de alte date şi denumirea sa. Aceasta arată la funcţia de semnare a
angajamentelor pe care şi le asumă o persoană juridică. Şi deci orice act emis de
persoana juridică trebuie să-i poarte denumirea şi semnătura persoanei imputernicită
să angajeze persoana juridică in raport cu terţii.
Dacă actul de constituire al persoanei juridice cu scop lucrativ nu prevede
denumirea acesteia, societatea comercială poate fi declarată nulă in temeiul art.110
alin.(2) lit.c).

Articolul 67. Sediul persoanei juridice

(166)Persoana juridica are un sediu, indicat in actele de constituire.

(167)Stabilirea si schimbarea sediului sint opozabile tertilor din momentul
inregistrarii de stat.
(168)Adresa postala a persoanei juridice este cea de la sediu. Persoana
juridica poate avea si alte adrese pentru corespondenta.
(169)Toate documentele si scrisorile intrate la sediu se considera
receptionate de catre persoana juridica.
(170)Persoana juridica este obligata sa publice un aviz in "Monitorul Oficial
 al Republicii Moldova" despre modificarea sediului sub sanctiunea platii
de daune-interese.

Sediul este un atribut principal al persoanei juridice şi arată locul in spaţiu unde este
aceasta amplasată. Ca şi denumirea sediul se stabileşte prin actul constitutiv la libera
alegere a semnatarilor acestuia – fie locul de desfăşurare a activităţii a persoanei
juridice, fie locul aflării organelor acesteia , fie domiciliul unuia din asociaţi. In actul
de constituire trebuie să fie indicată localitatea, iar după caz strada, numărul casei
sau şi a biroului. Dispoziţiile legale nu impun condiţii sau obligaţii privitor la locul
unde ar putea acesta să se afle, cu excepţia că ele trebuie să se inregistreze la
organul fiscal din teritoriul unde-şi are sediul. In caz de mutare a sediului aceasta
trebuie să fie adus la cunoştinţa terţilor prin publicarea unui anunţ in Monitorul
Oficial. Determinarea sediului are importanţă practică sub cel puţin trei aspecte: -
sediul persoanei juridice determină naţionalitatea acesteia; Prin sediul societăţii se
determină locul executării obligaţiilor pecuniare, in care persoana juridică are
calitatea de debitor, sau in cazul altor obligaţii cand persoana juridică are calitatea de
debitor şi prin contract nu s-a stabilit contrariul;Sediul permite a determina instanţa
de judecată competentă in litigiile in care persoana juridică are calitatea de parat.
Sub aspect procedural, legiuitorul prezumă că toate actele care au ajuns la sediul
indicat in Registrul de stat au fost aduse la cunoştinţa persoanei juridice, cu toate
consecinţele negative pentru aceasta. Dacă sediul este modificat societatea are
obligaţia să comunice Organului de inregistrare timp de 7 zile despre modificare şi să
publice informaţia respectivă in Monitorul Oficial. Pentru persoanele juridice care se
inregistrează la Camera inregistrării de stat potrivit Legii nr.1265/2000 este stabilită
şi sancţiunea privind „sistarea activităţii intreprinderii şi organizaţiei” precum şi chiar
„lichidarea acesteia in condiţii legale” ; Sediul determina organul fiscal al statului la
care persoana juridică prezintă rapoartele financiare şi fiscale şi la contul căruia se
efectuiază plăţile obligatorii.
La sediul societăţii trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.

Articolul 68. Răspunderea persoanei juridice

(171)Persoana juridica răspunde pentru obligaţiile sale cu tot patrimoniul

ce ii aparţine.
(172)Fondatorul (membrul) persoanei juridice nu răspunde pentru
obligaţiile persoanei juridice, iar persoana juridica nu răspunde pentru
obligaţiile fondatorului (membrului), cu excepţiile stabilite de lege sau
de actul de constituire.

Prin dispoziţia alin.(1) se stabileşte principiul general, potrivit căruia toate persoanele
juridice ca şi toate persoanele de drept privat răspund pentru obligaţiile cei revin cu
toate bunurile care ii aparţin, independent de categoria la care aceste aparţin, sunt
ele bunuri corporale sau incorporale, imobile sau mobile, sunt mijloace băneşti, hartii
de valoare, sau părţi sociale. Toate lucrurile pe care le deţine persoana juridică cu
drept de proprietate, indiferent de faptul dacă au fost procurate din mijloace proprii
sau din mijloacele atrase se includ in activul persoanei juridice şi pot fi urmărite de
către creditorii acesteia. Excepţie de la această regulă este stabilită prin art. 194
potrivit căreia Republica Moldova şi unităţile administrativ teritoriale nu răspund cu
bunurile proprietate publică, ci numai cu cele care sunt in circuitul civil şi aparţin
acestora cu drept de proprietate privată.
Cu acţiunea acestui principiu este legată şi procedura de lichidare forţată a
persoanei juridice pentru cauza de insolvabilitate stabilită la art.101.
Prin alin.(2) se confirmă regulă potrivit căreia fiecare subiect de drept răspunde de
sine-stătot pentru propriile sale obligaţii, adică persoana juridică nu poartă
răspundere pentru obligaţiile fondatorilor sau a membrilor săi şi invers fondatorii
membrii, asociaţii sau alţi participanţi ai persoanei juridice nu răspunde pentru
obligaţiile acesteia. De la această regulă, insă sunt unele excepţii. Excepţiile sunt
stabilite fie de lege fie de actele constitutive ale persoanei juridice. Astfel prin
dispoziţiile art.121 şi art.128 se stabileşte că asociaţii societăţii in nume colectiv
răspund pentru obligaţiile societăţii nelimitat şi solidar, dacă activele societăţii nu
satisfac cerinţele creditorilor. Aceiaşi regulă este stabilită in art.136 pentru
comanditaţii din societăţile in comandită şi in art.183 alin.(4) pentru fondatorii
instituţiei.
Poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile intreprinderii in posesiune
majoritară (societăţii fiice) intreprinderea cu participaţiunea majoritară (societatea
mamă), dacă prima a devenit insolvabilă datorită executării dispoziţiilor date cea dea
doua. Astfel de reguli sunt prevăzute la art.118 alin.(3) precum şi la art.9 alin. (5) şi
(6) din Legea nr.1137/1997 privind societăţile pe acţiuni.
Prin actul de constituire asociaţii pot să-şi asume răspunderi suplimentare la cele
stabilite de dispoziţiile legale. In special art.15 alin.(3) din Legea nr.1007/2002 cu
privire la cooperativele de producţie se stabileşte că „statutul cooperativei poate
prevedea o răspundere suplimentară a membrului cooperativei pentru obligaţiile
acesteia in mărime ce nu va depăşi venitul realizat de el in cooperativă in anul
financiar precedent”.

Articolul 69. Reorganizarea persoanei juridice

(173)Persoana juridica se reorganizează prin fuziune (contopire si

absorbţie), dezmembrare (divizare si separare) sau transformare.
(174)Hotărarea de reorganizare se ia de fiecare persoana juridica in
parte, in condiţiile stabilite pentru modificarea actelor de constituire.
(175)In cazurile prevăzute de lege, reorganizarea persoanei juridice prin
divizare sau separare se efectuează in baza unei hotărari
judecătoreşti.
(176)Daca prin fuziune sau dezmembrare se infiinţează o noua persoana
juridica, aceasta se constituie in condiţiile prevăzute de lege pentru
forma persoanei juridice respective.
(177)Reorganizarea produce efecte fata de terţi numai după data
inregistrării de stat a noilor persoane juridice, cu excepţia
reorganizării prin absorbţie, care produce efecte la data inregistrării
modificărilor in actele de constituire ale persoanei juridice absorbante.

Reorganizare este un procedeu juridic de transmitere a drepturilor şi obligaţiilor prin

succesiune de la o persoană juridică la alta potrivit căreia succesorul continuă
raporturile juridice in locul predecesorului său. Ca efect al reorganizării se produce fie
dizolvarea unor persoane juridice (absorbţia), fie constituirea altora (separarea), fie
că dizolvarea unora şi constituirea altora se produc concomitent (contopirea şi
divizarea). Dizolvarea unor şi constituirea altor persoane juridice nu apar ca un scop
in sine al reorganizării ci reprezintă fenomene accesorii ale acestor operaţiuni. O
situaţie cu totul deosibită se creează la transformare, deoarece la aceasta nu are loc
nici dizolvarea şi nici constituirea unei persoane juridice noi, ci aceeaşi persoană
juridică işi continuă activitatea dar in altă formă, in altă haină juridică.
Dispoziţiile legale din Codul civil cu privire la reorganizare stabilesc şi norme de
procedură care asigură o sincronizare a operaţiunilor efectuate şi inregistrările pe
care le efectuează organul de stat in aşa fel incat să se asigure o transmisiune
corectă şi unitară a drepturilor şi obligaţiilor.
Hotărarea pentru ca societatea să se reorganizeze sau să participe la un proces
de reorganizare in care sunt incluse mai multe persoane juridice poate s-o i-a numai
organul principal al persoanei juridice, de regulă cu o majoritate calificată din
numărul total de voturi. Dacă in procesul de reorganizare sunt implicate mai multe
persoane juridice hotărarea cu privire la reorganizare trebuie să fie adoptată de
fiecare persoane juridice cu respectarea tuturor cerinţelor stabilite pentru forma
persoanei juridice şi ale actului constitutiv.
Alin.(3) prevede că in unele cazuri reorganizarea persoanei juridice prin divizare
sau separare poate s-o decidă şi instanţa de judecată. Astfel de hotărari poate să fie
adoptată de instanţă in procesul de insolvabilitate cand faţă de persoana juridică
insolvabilă se aplică procedura planului stabilită de Legea insolvabilităţii. Una din
soluţiile procedurii planului poate fi divizarea persoanei juridice insolvabile in două
sau mai multe şi transmiterea cotelor de participaţiune la unul sau mai mulţi
creditori. Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/2000 stabileşte şi o
modalitate de reorganizare forţată a persoanelor juridice prin decizia Agenţiei
Naţionale pentru Concurenţei. Potrivit art.19 din Legea menţionată Agenţia are
dreptul să adopte o hotărare privind divizarea sau separarea forţată a unui agent
economic care ocupă o situaţie dominantă pe piaţă dacă acesta a incălcat de două şi
mai multe ori dispoziţiile legale. Hotărarea de reorganizare prin divizare şi separare
poate fi adoptată de Agenţie numai dacă apariţia noilor persoane juridice duce la
dezvoltarea concurenţei şi există posibilitatea de a izola organizatoric, teritorial şi
tehnologic subdiviziunile persoanei juridice care urmează a fi reorganizată.
Infiinţarea persoanei juridice noi care apare in rezultatul reorganizării se face cu
respectarea dispoziţiilor obligatorii privind constituirea persoanei juridice de forma
respectivă. Astfel, dacă se realizează o contopire a două societăţi in nume colectiv şi
se constituie o societate cu răspundere limitată, sau dintr-o societate pe acţiuni se
separă o nouă societate cu răspundere limitată apoi la proiectul contractului de
fuziune prin contopire (vezi art.74 alin.(3) sau la proiectul de dezmembrare prin
separare (vezi art.80 alin. (3) se anexează actul de constituire a societăţii cu
răspundere limitată care se constituie. Valoare juridică obligatorie actului de
constituire i-o dă hotărarea organului suprem care adoptă hotărarea de reorganizare
şi nu semnătura persoanelor care vor dobandi calitatea de asociaţi sau membri ai
persoanei juridice care se constituie. Hotărarea de aprobare a reorganizării este
obligatorie pentru toţi membrii persoanei juridice care au votat pentru această
hotărare, care au votat impotrivă sau care nu au fost prezenţi. Insă, faţă de terţi
operaţiunea de reorganizare produce efecte şi le este acestora opozabilă numai după
inregistrare la organul de stat a noii persoane juridice.
Considerăm necesar de a menţiona că reorganizarea ca operaţiune juridică nu
poate opera intre persoane juridice de drept public, precum şi intre persoanele
juridice de drept public şi persoane juridice de drept privat. Această afirmaţie ne-i
intemeiem pe dispoziţiile art.58 alin.(4) din care rezultă că dispoziţiile din articolele
ce urmează nu sunt aplicabile persoanelor juridice de drept public, decat in cazul
cand sunt norme exprese in acest sens.
De asemenea este problematică reorganizarea care implică persoane juridice cu
scop lucrativ cu cele fără scop lucrativ, cu excepţia transformării. Despre fuziunea,
divizarea şi transformarea acestora a se vedea comentariul la art.73, 79 şi 85.

Articolul 70. Succesiunea de drept in cazul reorganizării persoanelor

juridice

(178)In cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile si obligaţiile

fiecăreia din ele trec la noua persoana juridica, in conformitate cu
actul de transmitere.
(179) In cazul absorbţiei unei persoane juridice de către alta, drepturile
si obligaţiile persoanei juridice absorbite trec la persoana juridica
 absorbanta in conformitate cu actul de transmitere.
(180)In cazul divizării persoanei juridice, drepturile si obligaţiile ei trec
la noile persoane juridice in conformitate cu bilanţul de repartiţie.
(181)In cazul separării, o parte din drepturile si obligaţiile persoanei
juridice reorganizate trece, la fiecare din persoanele juridice
participante la reorganizare (existente sau care iau fiinţă), in
corespundere cu bilanţul de repartiţie.
(182)In cazul reorganizării persoanei juridice prin transformare,
drepturile si obligaţiile persoanei juridice reorganizate trec la noua
persoana juridica in conformitate cu actul de transmitere.

Prin articolul comentat sunt stabilite reguli de trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la

persoanele juridice care decid să se reorganizeze la persoanele juridice care-şi
continuă existenţa şi după reorganizare sau care se constituie in rezultatul
reorganizării. La reorganizare are loc succesiunea universală sau cu titlul universal.
La succesori se transferă nu numai drepturile şi obligaţiile care se indică in actul de
transfer sau bilanţul de repartiţie şi toate drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
reorganizate, inclusiv şi cele nepatrimoniale. Trec la succesori şi drepturile litigioase
dintre părţi, precum şi cele care nu erau cunoscute la momentul reorganizării. Dacă
drepturile care se transferă trebuie să fie inregistrate succesorul de drepturi trebuie
să le inregistreze.
Reorganizarea prin contopire a persoanelor juridice are ca efect dizolvarea
persoanelor juridice cu trecerea concomitentă a drepturilor şi obligaţiilor la o nouă
persoane juridică care se infiinţează. Fiind un proces anevoios fuziunea prin contopire
trebuie să fie motivată din punct de vedere economic şi aceasta să se aducă la
cunoştinţa celor interesaţi arătandu-se poziţiile pozitive şi negative ale viitoarei
reorganizări. Pentru aceasta legiuitorul stipulează necesitatea elaborării unui proiect
al contractului de contopire (art.74) care trebuie să arate perspectivele fuziunii,
participanţii la aceasta, patrimoniul fiecărei persoane juridice care doreşte să
participe la reorganizare şi alte date ce au importanţă. De asemenea acest plan
trebuie să arate data prezumată a viitoarei fuziuni şi intocmirii actului de transmitere.
Actul de transmitere se intocmeşte pe baza contractului de fuziune aprobat in
condiţiile art.75 numai după ce noua persoană juridică a fost inregistrată la organul
inregistrării de stat şi acesta primeşte in activul său toate bunurile persoanelor
juridice care se dizolvă. Actul de transmitere trebuie să fie semnat de administratorii
persoanelor juridice care se dizolvă şi administratorul persoanei juridice care s-a
constituit. Actul de transmitere este unul din ultimele documente care poate fi
semnat de administratorul persoanei juridice care dizolvă. Acesta este motivul pentru
care persoana juridică care se constituie in rezultatul fuziunii trebuie să fie
inregistrată mai inainte decat ar fi fost radiate cele care se dizolvă, făcand ca acestea
(persoana juridică nou constituită şi persoanele juridice care se dizolve) pentru puţin
timp să coexiste in timp.
Fuziunea prin absorbţie este o procedură similară contopirii, urmand să efectueze
aceleaşi operaţiuni juridice, adică elaborarea unui contract de fuziune, aprobarea
acestuia de către organele competente ale persoanelor juridice care fuzionează şi
intocmirea unui act de transmitere a patrimoniului. Deosebirea insă este că in
rezultatul absorbţiei nu se constituie o nouă persoană juridică, şi drepturile şi
obligaţiile trec de la persoana juridică absorbită la persoana juridică absorbantă, care
preluandu-le integral, işi modifică propriile acte constitutive, şi continuă toate
raporturile juridice pe care le avea persoana juridică absorbită. O diferenţă poate fi
observată şi Actul de transmitere in cazul absorbţiei poate fi semnat de persoanele
juridice participante la fuziune chiar pană la inregistrarea de stat modificărilor, şi
actul de transmitere trebuie prezentat impreună cu actele necesare pentru
inregistrarea modificărilor societăţii absorbante cat şi impreună cu actele necesare
pentru inregistrarea excluderii (radierii) persoanei juridice absorbite.
 Reorganizarea societăţii prin divizare are ca efect trecerea patrimoniului de la
persoana juridică care se dizolvă la persoanele juridice care se constituie, şi noile
societăţi continuă raporturile juridice ale societăţii dizolvate in modul şi proporţiile
stabilite prin proiectul dezmembrării aprobat in ordinea stabilită de art.81 şi a
bilanţului de repartiţie. Actele de constituire a persoanelor juridice care se infiinţează
in rezultatul dezmembrării prin divizare dobandesc putere juridică şi sunt opozabile
membrilor persoanei juridice care se dizolvă de la data aprobării lor impreună cu
proiectul dezmembrării. Similar reorganizării prin contopire in procesul reorganizării
prin divizare este necesară coexistenţa in timp a persoanei juridice care se divizează
şi incetează activitatea cu persoanele juridice care se constituie in rezultatul
reorganizării. Astfel incat ultimele mai intai se inregistrează apar ca persoane juridice
apoi primesc prin bilanţul de repartiţie activele şi pasivele care le revin. Şi abia după
aceasta persoana juridică care s-a dezmembrat şi a stat la temelia fondării celor noi
urmează a fi radiată din registru. Aceasta işi are explicaţia in aceia că bunurile şi
documentele trebuie să fie transmise de la persoana juridică care s-a divizat la cele
care s-au constituit şi in legătură cu aceasta trebuie să fie intocmit un act semnat cel
care transmite şi de cel care primeşte.
Dezmembrarea prin separare a persoanei juridice evidenţiază două situaţii: Prima
situaţie este acea cand in rezultatul dezmembrării dintr-o persoană juridică care-şi
continuă existenţa i-a fiinţă una sau mai multe persoane juridice la care trec o parte
din drepturile şi obligaţiile primei.
Ce-a de-a doua situaţie este cand in rezultatul dezmembrării o parte din patrimoniu
se separă de la persoana juridică care işi continuă existenţa şi trece la o altă
persoană juridică existentă. Reieşind din cele menţionate şi sub aspectul procedurii
de reorganizare vor exista deosebiri. Astfel in prima situaţie va fi intocmit un plan de
dezmembrare şi vor fi elaborate actele de constituire ale persoanelor juridice care se
constituie in rezultatul separării. In continuare va fi mai intai inregistrată societatea
nouă, căreia i se va transmite o parte din activele şi pasivele societăţii care se
reorganizează modificandu-se şi actele de constituire ale acesteia din urmă.
In cea de-a doua situaţie la planul de dezmembrare trebuie să fie anexat şi contractul
incheiat cu persoana juridică la care trece o parte din patrimoniu. In legătură cu
aceasta sunt necesare a fi operate modificări atat in actele constitutive ale persoanei
juridice care se dezmembrează cat şi a persoanei juridice care primeşte patrimoniul
respectiv.
La transformarea persoanei juridice drepturile şi obligaţiile persoanei juridice nu
suportă modificări, şi nu trec de la una la alte. Persoana juridică continuă să există
insă intr-o nouă formă, şi nu este necesar a fi intocmit un act de transmitere. Mai ales
că frecvent acelaşi administrator continuă să reprezinte persoana juridică şi după
transformare. Totuşi in unele situaţii transformarea are ca consecinţe reducerea
răspunderii. Ne referim la transformarea unei societăţi in nume colectiv sau a unei
societăţi in comandită intr-o societate cu răspundere limitată sau pe acţiuni. In
rezultatul acestei transformări asociaţii care răspundeau subsidiar pentru obligaţiile
societăţii de pană la transformare nelimitat şi solidar, după aceasta nu mai au o
astfel de răspundere. Acelaşi pericol există şi in cazul transformării unei instituţii in
asociaţie sau fundaţie.

Articolul 71. Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie

(183)Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie trebuie sa conţină

dispoziţii cu privire la succesiunea intregului patrimoniu al persoanei
juridice reorganizate, in privinţa tuturor drepturilor si obligaţiilor
fata de toţi debitorii si creditorii acesteia, inclusiv obligaţiile
contestate de părţi.
(184)Actul de transmitere si bilanţul de repartiţie se confirma de
 fondatorii (membrii) persoanei juridice sau de organul persoanei
juridice imputernicit cu astfel de atribuţii prin lege sau act de
constituire, care au decis reorganizarea persoanei juridice, si se
prezintă, impreuna cu actele de constituire ale persoanelor juridice
create, pentru inregistrarea lor de stat sau pentru introducerea
modificărilor in actele de constituire ale persoanelor juridice
existente.

1. Actul de transmitere şi bilanţul de repartiţie sunt documentele prin care se

confirmă transferul patrimoniului de la o persoană juridică la alta, in sens că acest act
serveşte ca temei pentru o persoană juridică să scoată de la evidenţa sa, iar alta să
pună la evidenţa sa anumite bunuri şi obligaţii. Aceste acte sunt cele care arată
legătura dintre persoanele juridice participante in procesul de reorganizare şi
proporţia de drepturi şi obligaţii transferate. Deşi din conţinutul normei rezultă că
actul de transmitere sau bilanţul trebuie să prevadă toate drepturile şi obligaţiile
persoanei juridice reorganizate, totuşi neindicarea lor nu inseamnă că drepturile şi
obligaţiile nu trec. In temeiul art.72 alin.(4) succesorii răspund solidar pentru
obligaţiile de pană la reorganizare in cazul cand nu este posibil de a determina
succesorul.
Actul de transmitere se intocmeşte in cazul fuziunii persoanelor juridice şi se
semnează de administratorii persoanei juridice care transmite şi care primeşte. Actul
respectiv se intocmeşte in baza contractului de fuziune aprobat potrivit art.75. Acest
act trebuie să fie transmis la organul de inregistrare la care se inregistrează persoana
juridică care se constituie numai după inregistrarea acesteia. Aceasta se explică prin
aceia că pană la inregistrare persoana juridică nu are capacitate juridică şi in numele
ei nu poate să fie semnate acte. Anume din acest considerent am menţionat că
persoana care se dizolvă şi cea care se constituie in urma contopirii trebuie să
coexiste in timp pentru intocmirea acestui act.
Bilanţul de repartiţie se intocmeşte in cazul reorganizării prin dezmembrare şi
trebuie să fie aprobat de organul principal al persoanei juridice care se
dezmembrează, precum şi să fie semnat de administratorii persoanelor juridice care
se dezmembrează precum şi de cele care i-au fiinţă in urma reorganizării. Bilanţul de
repartiţie işi are originea in proiectul de dezmembrare aprobat potrivit art.81.

Articolul 72. Garantarea drepturilor creditorilor persoanei juridice in

cazul reorganizării ei

(185)In termen de 15 zile de la adoptarea hotărarii de reorganizare,

organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare
este obligat sa informeze in scris toţi creditorii cunoscuţi si sa
publice un aviz privind reorganizarea in 2 ediţii consecutive ale
"Monitorului Oficial al Republicii Moldova".
(186)Creditorii pot, in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz,
sa ceara persoanei juridice care se reorganizează garanţii in măsura
in care nu pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii
aparţine creditorilor doar daca vor dovedi ca prin reorganizare se va
periclita satisfacerea creanţelor lor.
(187)Creditorii sint in drept sa informeze organul inregistrării de stat cu
privire la creanţele fata de debitorul care se reorganizează.
(188)Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar
pentru obligaţiile apărute pană la reorganizarea acestora daca din
actul de transmitere si din bilanţul de repartiţie nu este posibila
determinarea succesorului.
 (189)Membrii organului executiv al persoanei juridice participante la
reorganizare răspund solidar, pe parcursul a 3 ani de la data
reorganizării, pentru prejudiciul cauzat prin reorganizare
participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice reorganizate.

Protecţia creditorilor este una din cele mai importante probleme ale procesului de
reorganizare a persoanelor juridice. Deoarece la reorganizare are loc o cesiune a
datoriei de la persoana debitoare la o altă persoană succesoare pentru aceasta este
necesar acordul creditorului. Articolul comentat stabileşte cateva-i tipuri de garanţii,
cum ar fi dreptul creditorului la informaţie privind reorganizarea, dreptul creditorului
de a cere garanţii de la persoana juridică care se reorganizează precum şi
posibilitatea creditorului de a se adresa către succesorii persoanei juridice pentru a fi
satisfăcut.
Potrivit alin.(1) administratorul persoanei juridice care se reorganizează sau
participă la o reorganizare este obligat să notifice personal fiecare creditor al său,
precum şi să publice informaţia in Monitorul Oficial. Organul executiv al persoanei
juridice trebuie să deţină dovezi că şi-a indeplinit obligaţia de informare personală, in
caz contrar ei vor purta răspundere personală pentru prejudiciul cauzat creditorilor
prin neinformare. Data la care se adoptă hotărărea de reorganizare este data la care
se aprobă contractul de fuziune (art.75) sau proiectul dezmembrării (art.81). Potrivit
art.21 din Legea nr.1265/2000 intreprinderea sau organizaţia este obligată să
inştiinţeze in scris oficiul teritorial al Camerei Inregistrării de stat despre adoptarea
hotărarii de reorganizare, pentru consemnarea inceperii reorganizării in Registrul de
stat. Din momentul consemnării in Registru a inceperii procedurii de reorganizare
organul de inregistrare nu este in drept să inregistreze modificări in actele de
constituire a societăţilor implicate in procedura de reorganizare.
Creditorii care consideră că vor fi afectaţi prin reorganizarea debitorului său au
dreptul să se opună procedurii de reorganizare şi să ceară fie garanţii suplimentare,
fie executarea obligaţiilor. Astfel dacă obligaţia a ajuns la scadenţă integral creditorul
este in drept să ceară executarea. Dacă obligaţia a ajuns parţial la scadenţă
creditorul poate cere achitarea datoriei, iar pentru obligaţia care incă nu a ajuns la
scadenţă el este in drept să ceară numai garanţii, insă nu poate cere executarea
anticipată a obligaţiei. Legiuitorul stabileşte că nu toţi creditorii pot cere garanţii. De
exemplu nu poate cere garanţii creditorul a cărei obligaţie integral deja este
garantată printr-o garanţie reală (gaj sau ipotecă) sau personală a unui terţ,
creditorul unui societăţi pe acţiuni care se transformă intr-o societate cu răspundere
limitată precum şi alte situaţii in care creditorul nu este nici de cum afectat de
procedura de reorganizare. Are dreptul de a cere garanţii creditorul unei societăţii
care se reorganizează prin fuziune, in legătură cu faptul că prin fuziune se poate
unifica persoane juridice cu starea diferită a activelor, unde unele pot fi in prag de
insolvabilitate.
Pentru ca persoana juridică să nu se reorganizeze pană la executarea sau
garantarea creanţelor se stabileşte dreptul creditorului de a preveni Camera
Inregistrării de Stat pentru a nu inregistra reorganizarea, dacă creditorul nu a fost
satisfăcut. Dacă reorganizarea a fost inregistrată contrar intereselor creditorului
acesta are dreptul la apărare judiciară, putandu-se adresa atat in nulitatea
inregistrării reorganizării şi pentru incasarea forţată a creanţelor sale.
Dispoziţia alin.(4) stabileşte răspunderea solidară a persoanei juridice pentru
obligaţiile de pană la reorganizare, dacă din actul de transmitere sau din bilanţul de
repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Considerăm că legiuitorul
stabileşte răspunderea solidară nu numai pentru cazul in care numele creditorului nu
este indicat in actele menţionate, dar şi in cazul in care creanţele acestuia nu sunt
incluse integral, sau cand prin actul de transfer şi bilanţul de repartiţie se stabileşte o
disproporţie intre drepturi şi obligaţii, astfel incat datoriile nu pot fi acoperite din
valoarea bunurilor transmise succesorului.
 Alin.(5) stabileşte răspunderea administratorilor persoanei juridice pentru
abuzurile pe care aceştia le admit in procesul de reorganizare. Pentru despăgubire se
pot adresa in egală măsură atat asociaţii sau membri persoanei juridice cat şi
creditorii acesteia. Răspunderea in faţa creditorilor administratorii o poartă numai
dacă in procesul de reorganizare au admis incălcări ale procedurilor legale, dar nu şi
pentru creanţele pe care le au creditorii faţă de persoana juridică care s-a
reorganizat.

Articolul 73. Fuziunea persoanelor juridice

(190)Fuziunea se realizează prin contopire sau absorbţie.

(191)Contopirea are ca efect incetarea existentei persoanelor juridice
participante la contopire si trecerea integrala a drepturilor si
obligaţiilor acestora la persoana juridica ce se infiinţează.
(192)Absorbţia are ca efect incetarea existentei persoanelor juridice
absorbite si trecerea integrala a drepturilor si obligaţiilor acestora la
persoana juridica absorbanta.
(193)In cazurile stabilite de lege, fuziunea poate fi condiţionata de
permisiunea organului de stat competent.

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică prin care două sau mai multe
persoane juridice in scopul concentrării capitalului şi sporirii rentabilităţii activităţii işi
unifică patrimoniul in una singur. Fuziunea la randul său are două forme: contopirea
şi absorbţia. Deosebirea dintre aceste forme este in efecte juridice pe care acesta le
produce.
Contopirea (numită şi fuziune) duce la dizolvarea persoane juridice care iniţiază
procedura de reorganizare şi radierea acestora din Registrul de stat, şi apariţia unei
persoane juridice noi, care se naşte pentru a continua raporturile juridice incepute de
societăţile predecesoare. Invers, in rezultatul fuziunii prin absorbţie (numită şi
asociere) persoana juridică absorbantă continue să existe şi după fuziune, dar
inglobează in sine drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice absorbite care se
dizolvă şi urmează a fi radiată din Registrul de stat.
O problemă de importanţă majoră pentru procedura de fuziune priveşte
posibilitatea de a fuziona a societăţile comerciale cu organizaţiile necomerciale. In
legislaţie nu există norme exprese ce interzic o asemenea fuziune. Totodată este
necesar de menţionat că nu ar putea fuziona o societate comercială cu o organizaţie
necomercială datorită faptului că asociaţii societăţilor comerciale au drepturi de
creanţă asupra societăţii comerciale pe cand membrii organizaţiei necomerciale nu
au drepturi de creanţă, ci au numai drepturi personale (vezi art.55 alin.(3). Nici intr-
un caz nu ar putea ca un membru care nu a avut drepturi patrimoniale pană la
reorganizare să le aibă după reorganizare. Din acest motiv considerăm că fuziunea ar
putea opera doar intre societăţi comerciale sau intre organizaţii necomerciale.
In cazul fuziunii societăţilor pe acţiuni aceasta are loc prin consolidarea
bilanţurilor lor cu convertirea ulterioară a acţiunilor societăţilor care participă la
reorganizare in acţiuni ale societăţii recent infiinţate. Potrivit art.29 din Legea
nr.1204/1997 cu privire la fondurile de investiţii un fond de investiţii poate să
fuzioneze numai cu un alt fond de investiţii, şi nici de cum nu poate fuziona cu o altă
societate comercială.
La fuziunea are loc o succesiune universală, deoarece drepturile şi obligaţiile
persoanelor juridice care se dizolvă trec integral la persoana juridică care absorbantă
sau la cea nou constituită. Fuziunea prezintă pericol pentru creditorii persoanei
juridice deoarece operaţiunea poate opera intre persoane juridice cu starea
financiară diferită. In principiu este posibil de a absorbi şi pe o persoană in prag de
insolvabilitate, şi atunci există pericolul de majorare a numărului de creditori şi a
creanţelor acestora, subminand poziţia creditorilor persoanei juridice a cărei
activitate este eficientă.
Fuziunea societăţilor comerciale şi uniunilor acestora poate fi condiţionată de
autorizarea organelor de stat competent. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni
stabileşte că in cazurile stabilite de legislaţia antimonopolistă fuziunea societăţilor
comerciale se efectuează cu acordul organului de stat competent. Astfel, potrivit
art.17 din Legea nr.820/2000 privind protecţia concurenţei Agenţia Naţională pentru
Protecţia Concurenţei efectuează controlul de stat prealabil asupra creării, extinderii,
comasării şi fuzionării asociaţilor de agenţi economici, holdingurilor, grupurilor
industrial – financiare, precum şi asupra comasării şi fuzionării agenţilor economici
dacă faptul acesta ar duce la formarea unui agent economic a cărui cotă pe piaţa de
mărfuri ar depăşi 35 la sută. Fără acordul acestei agenţii inregistrarea fuziunilor şi
comasărilor respective se interzice.
De asemenea, potrivit art.93 alin. (9) din Legea privind societăţile pe acţiuni
pentru inregistrarea societăţii infiinţate in procesul reorganizării prin fuziune şi
asociere este necesară şi autorizaţia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare.

Articolul 74. Proiectul contractului de fuziune

(194)In scopul fuziunii, organul imputernicit al persoanei juridice

elaborează proiectul contractului de fuziune.
(195)In proiectul contractului de fuziune trebuie sa se indice:
a) forma (felul) fuziunii;
b) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice participante la
fuziune;
c) fundamentarea si condiţiile fuziunii;
d) patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
e) raportul valoric al participaţiunilor;
f) data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate
persoanele juridice implicate in fuziune.
(196)Daca persoanele juridice fuzionează prin contopire, in proiectul
contractului de fuziune trebuie sa se indice si denumirea, sediul si
organul executiv al persoanei juridice ce se constituie. La proiectul
contractului de fuziune se anexează proiectul actului de constituire al
persoanei juridice care se constituie.
(197)Proiectul contractului de fuziune se intocmeşte in scris.
(198)Daca contractul de fuziune aprobat este afectat de o condiţie,
acesta se desfiinţează cu efect retroactiv in cazul in care condiţia nu
s-a realizat timp de un an de la data aprobării. Contractul poate
prevedea un termen mai scurt sau un termen de prevenire.

Fuziunea ca operaţiune tehnico-juridică implică mai multe persoane juridice, care

se produce in baza unui contract de fuziune aprobat de organele competente ale
acestora. La contopire pot să participe două sau mai multe persoane juridice.
Proiectul contractului de fuziune se elaborează de persoanele interesate in procedura
fuziunii cum ar fi asociaţii, membrii consiliului sau administratorul persoanei juridice
şi se semnează de administratorii acestora. Acest proiect de contract dobandeşte
forţă obligatorie după ce este aprobat de organele competente ale persoanelor
juridice care decid să fuzioneze in condiţiile art.75.
Contractul de fuziune prin contopire după natura juridică este similar unui
contract de societate civilă. Spre deosebire de alte contracte civile in care interesele
părţilor contractante sunt contrare, in contractul de societate civilă interesele
asociaţilor sunt identice, ei urmăresc un scop comun. Astfel ca şi la societatea civilă
prin contractul de contopire părţile convin să urmărească un scop comun, adică să
constituie o nouă persoană juridică, şi să obţină anumite foloase din activitatea
acesteia. Dar dacă in societatea civilă părţile contractante unindu-şi eforturile
personale şi contribuţiile materiale dau naştere la o proprietate comună (vezi
art.1342 alin.(3) apoi prin contractul de contopire părţile contractante nu creează o
proprietate comună, dar tot patrimoniul participanţilor la acest contract trec la noua
societate care se constituie. Contractul de fuziune are valoare juridică de la
momentul aprobării de către organul principal al persoanei juridice şi pană la
momentul inregistrării acestuia la organul de inregistrare. O deosebire importantă
există şi intre drepturile pe care le generează contractul pentru semnatarii acestor
două contracte. Astfel prin contractul de societate civilă semnatarii acestuia
dobandesc drepturi şi işi asumă obligaţii pentru sine pentru intregul termen de
acţiune al contractului, pe cand la incheierea contractului de fuziune semnatari ai
acestuia sunt persoanele juridice care fuzionează, şi acestea au drepturi şi obligaţii
numai de la aprobarea acestuia de către organele competente a fiecărei persoane
juridice pană la inregistrarea contractului de fuziune şi a actelor de constituire a noii
persoane juridice. După inregistrarea de stat drepturile şi obligaţiile le dobandesc
asociaţii şi membrii persoanei juridice care se constituie.
Contractul de fuziune prin contopire se deosebeşte de contractul de fuziune prin
absorbţie. Astfel dacă contractul de contopire urmăreşte scopul de constituire a unei
noi persoane juridice apoi contractul de fuziune prin absorbţie are ca scop preluarea
(inglobarea) de către persoana juridică absorbantă a patrimoniului persoanei juridice
absorbite. Ca efect al inregistrării contractului de fuziune prin contopire toate
persoanele juridice participante la procesul de reorganizare işi pierd capacitatea de
subiect de drept prin dizolvare pe cand la inregistrarea contractului de fuziune prin
absorbţie capacitatea de subiect de drept o pierde numai persoana juridică absorbită
pe cand cea absorbantă işi continuă activitatea. De asemenea contractul de fuziune
prin absorbţie stă la originea constituirii noii persoane juridice şi fără acest document
nu poate fi inregistrată noua societate pe cand la fuziunea prin absorbţie acest
contract serveşte ca temei pentru introducerea modificărilor şi completărilor in actul
de constituire a persoanei juridice absorbante.
Alin. (2) stabileşte care trebuie să fie conţinutul contractului de fuziune.
Una din cele mai importante clauze care sunt necesare pentru fiecare contract civil
clauzele de identificare a persoanelor juridice care sunt implicate in procesul de
reorganizare. In acest sens legiuitorul menţionează de a indica denumirea şi sediul
acestora, insă reieşind dintr-o dispoziţia art.66 alin.(8) in contractul de fuziune
trebuie de indicat şi alte date de identificare cum ar fi numărul inregistrării de stat şi
codul fiscal a fiecărei persoanei juridice. Contractul trebuie să prevadă dacă fuziunea
se face prin contopire sau prin absorbţie. Dacă societăţile fuzionează prin contopire
acestea trebuie potrivit alin.(3) să se indice datele de identitate ale noii persoane
juridice, să se anexeze actul de constituire al acesteia precum şi să se indice şi
numele candidaţilor in membrii organului executiv. Cu siguranţă din prevederile
contractului de fuziune trebuie să rezulte avantajele reorganizării, drepturile şi
obligaţiile care se transmit succesorilor, datele de identitate a membrilor persoanelor
juridice care se contopesc sau a celor absorbite, mărimea participaţiunilor pe care
aceştia le-au avut pană la reorganizare şi mărimea participaţiunilor pe care ei le vor
avea in persoana juridică care se constituie sau in cea absorbantă.
Potrivit art.29 din Legea nr.1204&1997 cu privire la fondurile de investiţii şi art.94
din Legea nr.1134/1997 contractul de fuziune prin contopire trebuie să conţină
prevederile art.33 din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni, adică
prevederile contractului de constituire.
Din alin.(5) rezultă că fuziunea persoanelor juridice poate fi condiţionată. Ca
condiţii pentru fuzionare poate fi stabilite de exemplu, eliberarea autorizaţiei de către
Comisia Naţională pentru Protecţia Concurenţei, de obţinerea unui credit, de
obţinerea unei licenţe sau de alţi factori. Dacă condiţia de fuzionare nu s-a realizat in
termen de cel mult un an contractul se consideră ca inexistent.

Articolul 75. Hotărarea de fuziune

(199)Contractul de fuziune produce efecte numai daca este aprobat de

adunarea generala a membrilor fiecărei persoane juridice
participante la fuziune.
(200)Hotărarea de fuziune se adopta cu 2/3 din numărul total de voturi
ale participanţilor daca o majoritate mai mare nu este prevăzută de
actul de constituire.

Pentru ca contractul de fuziune să producă efecte intre persoanele juridice care

intenţionează să fuzioneze, nu este de ajuns ca acest contract să fie semnat de
administratori, ci este necesară şi aprobarea acestui contract de către organul
principal al fiecărei persoanei juridice.
Codul civil stabileşte şi o majoritate necesară pentru adoptarea hotărarii de
reorganizare, lăsand posibil ca numai prin actul de constituire să se prevadă o
majoritate mai mare. Dar este necesar de prevăzut că reorganizarea unei societăţi in
nume colectiv sau a unei societăţi in comandită poate fi făcută dacă sunt de acord
toţi asociaţii. Tot odată trebuie de menţionat că in unele acte normative sunt
stipulate prevederi prin care hotărarea de reorganizare ar putea fi efectuată şi cu un
număr de voturi mai mic. De exemplu Legea cu privire la societăţile pe acţiuni poate
decide reorganizarea cu 2/3 din voturile reprezentate la adunare, iar adunarea
acţionarilor este deliberativă dacă la şedinţă sunt prezenţi acţionarii ce deţin mai
mult de jumătate din voturi. De asemenea este posibil de adoptat hotărarea şi cu un
număr mai mic de voturi cum ar fi convocarea unei adunări repetate la care este
deliberativă cu cel puţin1/3 din numărul total de voturi (in acest sens art. 29 din
Legea nr.1007/2002, şi art.58 din Legea nr.1134/1997). De aceia considerăm că
hotărarile de fuziune trebuie de adoptat cu respectarea prevederilor art.75 alin.(2).

Articolul 76. Cererea de inregistrare a fuziunii

(201)După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a avizului privind

fuziunea, organul executiv al persoanei juridice absorbite sau al
persoanei juridice participante la contopire depune, la organul care a
efectuat inregistrarea ei de stat, o cerere prin care solicita
inregistrarea fuziunii. La cerere se anexează:
a) copia autentificata de pe contractul de fuziune;
b) hotărarea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii
datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
(202)După expirarea termenului prevăzut la alin.(1), organul executiv al
persoanei juridice absorbante sau al persoanelor juridice care se
contopesc depune o cerere de inregistrare la organul de stat unde
este inregistrata persoana juridica absorbanta sau unde urmează a fi
inregistrata noua persoana juridica. La cerere se anexează actele
indicate la alin.(1). Persoana juridica ce se constituie anexează, de
asemenea, actele necesare inregistrării persoanei juridice de tipul
respectiv.
 Dispoziţiile articolului comentat prevede limitele de timp in care persoana
juridică trebuie să prezinte cererea de inregistrare şi care acte trebuie să fie
prezentate pentru a se inregistra fuziunea. Astfel, persoana juridică care se
inregistrează la Camera Inregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii
Informaţionale, trebuie potrivit art.21 din Legea nr.1265/2000 să notifice organul de
inregistrare cu privire la intenţia de fuziune in termen de 3 zile de la data adoptării
unei astfel de hotărari de organul competent. In Registrul de Stat se face o
consemnare cu privire la viitoarea reorganizare. Pentru inregistrarea consemnării
trebuie să fie prezentate anumite acte, cum ar fi hotărarea de reorganizare, copia
avizului publicat in Monitorul Oficial şi certificatul de inregistrare pentru a inscrierea
menţiunii „in proces de reorganizare”. Considerăm că termenul de 3 zile este un
termen prea restrans pentru a prezenta copia avizului publicat in Monitorul Oficial.
Mai mult, potrivit Codului civil trebuie cel puţin 2 publicaţii in Monitorul Oficial pentru
a preveni toţi creditorii.
După expirarea a cel puţin 3 luni de la data ultimei publicaţii in Monitorul Oficial
fiecare persoană juridică trebuie să prezinte organului de inregistrare actele pentru
inregistrarea fuziunii. Impreună cu o cerere se prezintă contractul de fuziune in formă
autentică aprobat de organul competent şi semnat de administrator, precum şi
hotărarea de fuziune, aprobată potrivit art.75, actele care demonstrează garantarea
drepturilor creditorilor sau satisfacerea creanţelor acestora, autorizaţia de fuziune
eliberată de organul de stat competent şi alte acte stabilite de lege. Spre exemplu la
inregistrarea societăţilor comerciale şi altor intreprinderi efectuată potrivit art. 22 din
Legea nr.1265/2000 sunt cerute originalele actelor de constituire şi a certificatului de
inregistrare a persoanelor juridice care se dizolvă, actele ce confirmă inchiderea
conturilor bancare, actele privind transmiterea pentru nimicire a ştampilei, copiile de
pe avizele privind fuziunea publicate in Monitorul Oficial. De asemenea se mai cere
şi actul de transfer, insă după cum am menţionat in comentariul la art.71, actul de
transfer trebuie să fie semnat de administratorul persoanei juridice care se dizolvă şi
de administratorul persoanei juridice care s-a constituit. De acea actul de transfer va
fi prezentat mai tarziu după ce va fi inregistrată persoana juridică nou constituită.
Alin.(3) stabileşte că, dacă are loc fuziunea prin contopire şi urmează a fi
inregistrată o nouă persoană juridică trebuie să se prezinte şi o cerere semnată de
administratorii persoanelor juridice care se dizolvă la organul de inregistrare in raza
căreia trebuie să fie inregistrată persoana juridică nou constituită şi să se prezinte
toate actele necesare pentru inregistrarea acesteia, inclusiv a celor indicate la lit. a) –
d) din alin.(1).

Articolul 77. Inregistrarea fuziunii

(203)Inregistrarea fuziunii se face la organul care a efectuat

inregistrarea de stat a persoanei juridice absorbante sau care
urmează sa inregistreze noua persoana juridica.
(204)Organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice
absorbante sau a noii persoane juridice informează despre
inregistrarea fuziunii organul unde este оnregistrata persoana
juridica absorbita sau persoanele juridice contopite.
(205)Organul care a efectuat оnregistrarea de stat a persoanei juridice
absorbite sau a persoanelor juridice contopite оnscrie in registrul de
stat data la care s-a produs absorbţia sau contopirea si expediază
spre păstrare organului care a inregistrat fuziunea toate actele
persoanelor juridice dizolvate.
(206)După inregistrarea efectuata conform alin.(1), persoanele juridice
absorbite sau cele contopite se considera dizolvate si se radiază din
 registrul de stat.

Inregistrarea fuziunii constă din mai multe inscrieri efectuate in registrul de stat
pe care trebuie să le efectueze organul de inregistrare. Astfel, dacă se inregistrează
contopirea unor persoane juridice sunt necesare cel puţin trei operaţiuni de inscriere,
inclusiv inregistrarea persoanei juridice nou constituite şi radierea celor care
fuzionează şi se dizolvă. In cazul absorbţiei se fac cel puţin două inscrieri, inclusiv
inscrierea prin care se modifică actele de constituire a persoanei juridice absorbante
şi radierea persoanelor juridice absorbite.
Fiind prezentate actele indicate la art.76 precum şi altele indicate in comentariul
la acest articol organul de inregistrare trebuie să verifice actele prezentate şi dacă
ele sunt intocmite conform dispoziţiilor legale să facă inregistrările care se cer.
Potrivit art.20 alin.(1) din Legea nr.1265/2000 in termen de 15 zile organul de
inregistrare trebuie să adopte decizie de inregistrare sau de respingere a cererii, pe
cand in alte acte normative un asemenea termen nu este stabilit. Luand in
consideraţie că se efectuează mai multe inregistrări legiuitorul a stabilit
consecutivitatea operaţiunilor de inregistrare şi in lipsa unor acţiuni concordate ale
persoanelor juridice care participă la reorganizare nu se va putea respecta termenul
menţionat.
Pentru a se face inregistrarea trebuie să fie prezentate actele tuturor persoanelor
juridice care participă la reorganizare inclusiv şi a persoanei juridice care se
constituie. O primă inregistrare se face de către organul competent care
inregistrează persoana juridică care se constituie sau cel care inregistrează
modificările la persoana juridică absorbantă. De la această dată toate drepturile şi
obligaţiile persoanelor juridice care se contopesc sau care sunt absorbite trec la
societatea nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă, şi
administratorii persoanelor juridice care se dizolvă nu mai sunt in drept să facă acte
juridice din numele acestora, fiind considerate ca dizolvate. Excepţie o face numai
administratorii persoanelor juridice care se contopesc. Aceştia au dreptul numai să
semneze actul de transmitere a bunurilor către persoana juridică care s-a constituit.
Această explicaţie işi are originea in dispoziţia art.60 alin.(1) şi 61 alin.(1) potrivit
căreia capacitatea civilă a persoanei juridice apare numai la data inregistrării de stat
şi numai atunci aceasta poate primi la bilanţul său şi după caz a inregistra bunuri.
Făcandu-se inregistrarea potrivit alin.(1) organul care a inregistrat este obligat să
informeze despre aceasta organul de inregistrare a persoanelor juridice care se
dizolvă, iar acesta la randul său trebuie să facă inscrierea de radiere şi să expedieze
actele persoanelor juridice dizolvate organului care a inregistrat persoana juridică
nou constituită sau modificările la persoana juridică absorbantă.

Articolul 78. Efectele fuziunii

(207)De la data inregistrării fuziunii, patrimoniul persoanei juridice

absorbite sau al persoanelor juridice care se contopesc trece la
persoana juridica absorbanta sau la noua persoana juridica.
(208)După inregistrarea fuziunii, persoana juridica absorbanta sau noua
persoana juridica include in bilanţul sau activele si pasivele
persoanei juridice absorbite sau ale persoanelor juridice contopite,
iar bunurile sint inregistrate ca bunuri ale persoanei juridice
absorbante sau ale noii persoane juridice.

Inregistrarea făcută potrivit art.77 serveşte temei juridic pentru trecerea

universală a drepturilor şi obligaţiilor de la persoanele juridice care se dizolvă la
persoana juridică nou constituită şi respectiv la persoana juridică absorbantă. Toate
raporturile civile şi comerciale ale persoanelor dizolvate vor fi continuate de
succesorii acestora.
Actul de inregistrare a fuziunii, care se demonstrează prin certificatul de
inregistrare a societăţii noi constituite sau extrasul din registru pentru persoana
juridică absorbantă, serveşte ca temei pentru includerea la bilanţul acestora a tuturor
bunurilor primite prin succesiune. Totodată, trebuie de menţionat că pe langă
trecerea de drept a patrimoniului trebuie să fie semnat şi actul de transfer intre
persoanele implicate in procesul de reorganizare. Actul de transfer se semnează de
reprezentantul persoanei juridică absorbantă şi reprezentantul persoanei juridice
absorbite pană la depunerea actelor la organul de inregistrare, pe cand in cazul
contopirii actul de transfer urmează a fi semnat numai după apariţia persoanei
juridice care se constituie, adică după actul de inregistrare a acesteia. Actul de
transfer serveşte temei pentru includerea in bilanţul contabil a activelor şi pasivelor
primite de la persoanele juridice care se dizolvă. Mai mult aceste acte servesc temei
pentru ca bunurile supuse inregistrării de stat să fie inregistrate după succesorii de
drepturi. In special ne referim la imobile, valori mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni),
mijloace de transport şi altele a căror inregistrare este obligatorie.

Articolul 79. Dezmembrarea persoanei juridice

(209)Dezmembrarea persoanei juridice se face prin divizare sau

separare.
(210)Divizarea persoanei juridice are ca efect incetarea existentei
acesteia si trecerea drepturilor si obligaţiilor ei la doua sau mai
multe persoane juridice, care iau fiinţa.
(211)Separarea are ca efect desprinderea unei parţi din patrimoniul
persoanei juridice, care nu işi incetează existenta, si transmiterea ei
către una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau
fiinţa.

Dezmembrarea este o operaţiune potrivit căreia dintr-o persoană juridică apar

două sau mai multe. Dezmembrarea se face prin două forme: divizare şi separare.
Divizarea se inţelege ca o operaţiune cand o persoană juridică care-şi pierde
calitatea de subiect de drept prin dizolvare divizandu-se in două sau mai multe
persoane juridice care se constituie, transferandu-le acestora din urmă o parte din
patrimoniu. Această modalitate a fost utilizată frecvent la divizarea asociaţiilor
republicane de producţie care avea aparatul central in Chişinău iar filiale in alte
localităţi ale republicii. La divizarea asociaţiei fiecare filială dobandea personalitate
juridică transmiţandu-i-se intreg patrimoniul care-l avuse in gestiune pană atunci
păstrand acelaşi obiect de activitate, iar aparatul central care pană atunci avuse
numai activităţi administrative se diviza ca persoană juridică. Ca efect asociaţie
republicană divizată se dizolva, iar drepturile şi obligaţiile treceau la noile persoane
juridice.
Reorganizarea prin separare se inţelege operaţiunea prin care din componenţa
unei persoane juridice care nu-şi pierde personalitatea juridică prin dizolvare se
desprind una sau mai multe persoane juridice. Această formă este utilizată pentru
formarea pe baza filialelor a unor persoane juridice. Prin alin.(3) se evidenţiază două
modalităţi ale separării. O situaţie este cand dintr-o persoană juridică se separă una
sau mai multe persoane juridice la care trec o părţi ale patrimoniului, iar in cea de-a
doua situaţie din prima se desprind părţi din patrimoniul acesteia insă nu se
constituie noi persoane juridice ci acestea sunt alipite la alte persoane juridice
existente.
Prin dezmembrare are loc o succesiune cu titlu universal, deoarece de la o
persoană juridică parţial trec drepturile şi obligaţiile la una sau mai multe persoane
juridice.
 Articolul 80. Proiectul dezmembrării

(212)Proiectul dezmembrării persoanei juridice este elaborat de organul

executiv.
(213)In proiectul dezmembrării trebuie sa se indice:
a) forma (felul) dezmembrării;
b) denumirea si sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea si sediul fiecărei persoane juridice care se
constituie in urma dezmembrării sau cărora li se da o parte din
patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridica ce se
constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul si termenul de predare a participaţiunilor persoanelor
juridice cu scop lucrativ care se dezmembrează si de primire a
participaţiunilor de către persoanele juridice cu scop lucrativ
care se constituie sau care exista, data la care aceste
participaţiuni dau dreptul la dividende;
h) data intocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
(214)Proiectul dezmembrării se intocmeşte in scris.
(215)La proiectul dezmembrării se anexează proiectul actului de
constituire al noii persoane juridice, după caz.

Dezmembrarea ca operaţiune juridică se produce atunci cand intre asociaţii

sau membrii persoanei juridice apar neinţelegeri, sau cand se consideră că
dezmembrarea va ridica eficienţa activităţii, datorită faptului că persoana juridică cu
patrimoniu mai mic devine mai mobilă, mai activă reacţionand rapid la necesităţi.
Pentru ca dezmembrarea să se efectueze este necesar de intocmit un plan de
dezmembrare in care se arate toate aspectele, inclusiv cauza reorganizării, eficienţa,
modalitatea etc., precum şi toate clauzele indicate la alin.(2). In special trebuie să se
indice expres partea din active şi din pasive care se transmite fiecărei din persoanele
care se constituie. Specificarea aceasta este importantă pentru societăţile comerciale
şi cooperative in care asociaţii au drepturi de creanţă asupra patrimoniului. De aceia
trebuie de indicat partea din capitalul social şi participanţiunile fiecărui asociat care
trec la societatea care se constituie, deoarece in baza acestora se formează capitalul
social al noii societăţi. Fiecărui asociat trebuie să i se păstreze aceiaşi mărime a
participaţiunii. Adică, dacă a deţinut acţiuni sau părţi sociale de 100 000 lei şi in noua
societate trebuie să deţină acţiuni sau părţi sociale de aceiaşi mărime, insă luand in
consideraţie operaţiunea de dezmembrare proporţia la capitalul social va fi mai
mare. Proporţional părţii din capitalul social care trece la noua societate trebuie să se
transmită activele şi pasivele. In special la trecerea activelor in unele cazuri trebuie
de luat in consideraţie valoarea de piaţă a activelor şi nu preţul lor de bilanţ, in alte
cazuri lichiditatea acestora. La trecerea pasivelor trebuie de luat in consideraţie
scadenţa obligaţiilor. Planul dezmembrării este principalul indiciu potrivit căruia se
intocmeşte bilanţul de repartiţie.
Pe langă indicarea formei de organizare, denumirii şi sediului persoanelor
juridice care se constituie in rezultatul reorganizării, legiuitorul stabileşte că proiectul
dezmembrării trebuie să conţină in anexe şi proiectele actelor de constituire a
persoanelor juridice care i-au fiinţă. Actul de constituire trebuie să corespundă
tuturor cerinţelor stabilite de legislaţie pentru forma persoanei juridice care se
constituie.
Ar fi util ca in proiectul planului să fie prevăzute şi datele de identitate ale
candidaţilor in organele de supraveghere, executive şi de control a noilor persoane
juridice.
In final, trebuie de menţionat că importanţa juridică a dispoziţiilor acestui
articol este minoră, deoarece acesta reprezintă numai o intenţie şi poate fi modificat
aşa cum se va considera necesar in cadrul şedinţei de aprobare. Mai mult, planul
dezmembrării ar putea fi respins fără a produce vre-un efect juridic.

Articolul 81. Aprobarea proiectului dezmembrării

(216)Proiectul dezmembrării se aprobă de adunarea generala a

participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi daca actul de
constituire nu prevede o majoritate mai mare.
(217)Adunarea generala a participanţilor, cu majoritatea indicata la
alin.(1), aproba actul de constituire al noii persoane juridice si
desemnează organul ei executiv.

Prin hotărarea organului suprem al persoanei juridice se dă putere juridică

proiectului elaborat potrivit art.80, dacă pentru aceasta se votează cu majoritatea
menţionată la alin.(1). Faţă de hotărarea organului suprem legiuitorul nu impune nici
un fel de condiţii, insă indicand că se aprobă proiectul dezmembrării, afirmăm că ea
trebuie să conţină toate prevederile stipulate la art.80 alin.(2) şi (3) precum şi să
dispună formarea organului executiv al persoanei juridice ce se constituie. Pe langă
acestea trebuie să fie aprobate şi modificările care se efectuează in actul de
constituire a persoanei juridice care-şi păstrează identitatea după constituire.
Prin dispoziţia alin. (1) se stabileşte imperativ o majoritate calificată de 2/3 din
numărul total de voturi, admiţandu-se derogări prin actul constitutiv, in sensul
stabilirii unei majorităţi mai dure. Această normă se aplică pentru toate persoanele
juridice, iar dacă legile speciale anterioare Codului civil prevăd o altă majoritate se va
aplica dispoziţiile Codului civil. In special ne referim la dispoziţiile art.50, 58, 61 din
Legea nr.1134/1997 care prin coroborare prevăd că hotărarea de reorganizare a
societăţii pe acţiuni poate fi luată cu 2/3 din voturile care sunt reprezentate la
adunarea convocată iniţial, aceasta fiind deliberativă in prezenţa acţionarilor care
deţin mai mult de jumătate din numărul total de voturi, iar la adunarea repetată ar
putea să decidă cu aproximativ 25% din numărul total de voturi. Norme similare
există şi in alte acte normative, cum ar fi Legea cu privire la cooperativele de
producţie, de intreprinzători, etc. Luand in consideraţie importanţa reorganizării
pentru toţi participanţii persoanei juridice, claritatea şi fermitatea dispoziţiei alin.(1)
considerăm că aceasta prevalează cele din legile speciale. Această opţiune se
justifică prin pericolul care-l prezintă reorganizarea pentru asociaţii şi membrii
persoanei juridice care se reorganizează, deoarece contrar voinţei lor (atunci cand ei
votează impotrivă sau nu sunt prezenţi la adunarea decisivă) ei se pot pomeni
membri intr-o altă persoană juridică. Iar atunci cand se reorganizează societăţi
comerciale, drepturile acestora pot fi afectate.
Prin adoptarea hotărarii de către organul suprem al persoanei juridice ce se
dezmembrează se obligă organul executiv al persoanei juridice să indeplinească
toate formalităţile necesare inregistrării reorganizării, inclusiv cele stabilite la art.72
şi 82.
Hotărarea aprobată este obligatorie pentru toţi participanţii la persoana juridică şi
pentru organele acesteia, insă ea nu este opozabilă terţilor. Opozabilitate obţinand
numai după inregistrarea efectuată conform art.83. Prin adoptarea hotărarii prin care
se aprobă dezmembrarea suntem in prezenţa unei limitări a drepturilor participanţilor
la persoana juridică, care din anumite motive considerate de ei justificate votează
impotriva reorganizării. Astfel, contrar voinţei lor fiind membri sau asociaţi ai unei
persoane juridice devin participanţi ai altor persoane juridice. In special persoanele
care au drepturi patrimoniale pot suferi in urma dezmembrării, devenind asociat al
unei societăţi cu activele compromise. Ca o măsură de protecţie de reorganizări
păgubitoare apare art.79 din Legea 1134/1997 potrivit căruia acţionarul care a votat
impotriva reorganizării, sau ilegal nu a fost admis la şedinţa adunării generale a
societăţii pe acţiuni care a decis reorganizarea, are dreptul să ceară societăţii
răscumpărarea acţiunilor la preţul de piaţă dacă statutul nu stabileşte altfel.

Articolul 82. Cererea de inregistrare a dezmembrării

(218)Organul executiv al persoanei juridice care se dezmembrează

depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind
dezmembrarea, o cerere de inregistrare a dezmembrării la organul
care a efectuat inregistrarea ei de stat si o alta la organul care va
efectua inregistrarea de stat a persoanei juridice care se constituie
sau unde este inregistrata persoana juridica la care trece o parte din
patrimoniu. La cerere se anexează proiectul dezmembrării, semnat
de reprezentanţii persoanelor juridice participante, si dovada oferirii
garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plaţii datoriilor.
(219)La cererea depusa organului care va efectua inregistrarea de stat
a persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea,
actele necesare inregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.

După adoptarea hotărarii de reorganizare prin care a fost aprobat planul de

dezmembrare a persoanei juridice, organul executiv are obligaţia să indeplinească
toate formalităţile stabilite la art.72. In acest sens se cere notificarea fiecărui creditor
al său despre hotărarea de reorganizare, publicarea in două ediţii consecutive a
Monitorului Oficial al Republicii Moldova a avizului respectiv şi să se garanteze, sau
după caz să satisfacă cerinţele creditorilor şi să indeplinească alte condiţii cerute de
legile speciale. De exemplu, prin art. 21 din Legea nr.1265/2000 se stabileşte modul
de inştiinţare a organului de inregistrare privind adoptarea hotărarii de reorganizare
prin dezmembrare, care trebuie făcută in termen de 3 zile de la data adoptării
hotărarii. Dacă o asemenea inştiinţare nu va fi făcută organul de inregistrare ar putea
refuza primirea cererii sau ar respinge inregistrarea reorganizării.
Cererea de inregistrare se depune după regulile stabilite la alin.(1), atat la organul
de inregistrare a persoanei juridice care se dezmembrează cat şi la organul de
inregistrare in raza căruia trebuie să se inregistrează persoana juridică care i-a fiinţă
anexandu-se toate actele necesare pentru modificarea actelor constitutive ale
persoanelor juridice care-şi continuă activitatea după reorganizare, cat şi actele
necesare pentru inregistrarea noii persoane juridice. Dacă se inregistrează o
societate comercială trebuie să se respecte şi dispoziţiile art.22 din Legea
nr.1265/2000.

Articolul 83. Inregistrarea dezmembrării

(220)Inregistrarea dezmembrării se face la organul care a efectuat

inregistrarea de stat a persoanei juridice dezmembrate. Inregistrarea
dezmembrării se face numai după inregistrarea noilor persoane
juridice sau a modificării actului de constituire al persoanei juridice la
care trece o parte din patrimoniu.
(221)Organul care urmează sa efectueze inregistrarea de stat a noii
 persoane juridice sau care a inregistrat persoana juridica ce primeşte
o parte din patrimoniu informează organul unde este inregistrata
persoana juridica dezmembrata despre inregistrarea noii persoane
juridice sau despre modificarea actului de constituire al persoanei
juridice care primeşte o parte din patrimoniu.
(222)Organul care a efectuat inregistrarea de stat a persoanei juridice
dezmembrate inregistrează dezmembrarea si, după caz, radiază
persoana juridica ce s-a divizat si informează despre aceasta organul
unde este inregistrata noua persoana juridica sau organul unde este
inregistrata persoana juridica ce primeşte o parte din patrimoniu.
Acestea din urma inscriu data la care s-a produs dezmembrarea.
(223)Dezmembrarea produce efecte din momentul inregistrării ei de
stat la organul unde este inregistrata persoana juridica
dezmembrată.
(224)După inregistrarea efectuata conform alin.(1), persoana juridica
divizata se considera dizolvata si se radiază din registrul de stat.

Inregistrarea dezmembrării se face similar inregistrării fuziunii şi in acest sens

poate fi consultate şi comentariul la art.77. Totuşi, spre deosebire dispoziţiile art.77
alin.(1) dezmembrarea se consideră efectuată numai după ce a fost radiată persoana
juridică care se dizolvă prin reorganizare sau a fost modificat actul constitutiv ale
persoanei juridice care-şi continuă activitatea. Pană la data radierii persoanei juridice
dezmembrate sau modificarea actului constitutiv al acesteia, trebuie să fie
inregistrată persoanele juridice care se constituie in rezultatul divizării sau separării.
O situaţie diferită este atunci cand prin separare nu se constituie o nouă persoană
juridică, ci partea patrimoniului desprins trece de la o altă persoană juridică
existentă. In acest caz, din dispoziţia alin.(1) se inţelege mai intai că se inregistrează
modificările la actele de constituire a persoanei juridice care primeşte patrimoniul
desprins şi apoi se vor inregistra modificările la actele constitutive a persoanei
juridice de la care acest patrimoniu s-a desprins.
Operaţiunea de dezmembrare se consideră efectuată la momentul ultimii
inregistrări, adică la data inregistrării modificărilor in actele de constituire sau după
caz a inscrierii actului de radiere a persoanei juridice dizolvate, iar de la această dată
drepturile şi obligaţiile se consideră transferate la succesori.
Bilanţul de repartiţie a persoanei juridice trebuie să fie aprobat de organul executiv
al persoanei juridice care se dezmembrează şi desigur de organele executive ale
persoanelor juridice care se constituie sau care primesc patrimoniul. Acest bilanţ se
anexează la actele tuturor persoanelor juridice care se dizolvă, modifică actele
constitutive sau i-a fiinţă in rezultatul dezmembrării.

Articolul 84. Efectele dezmembrării

(225)De la data inregistrării dezmembrării, patrimoniul persoanei

juridice dezmembrate sau o parte din el trece la persoanele juridice
constituite sau existente.
(226)Noua persoana juridica sau cea existenta primeşte prin act de
transmitere si include in bilanţul sau patrimoniul primit si, după caz,
inregistrează bunurile supuse inregistrării.

Principalul efect al dezmembrării este trecerea prin succesiune cu titlul universal

a drepturilor şi obligaţiilor de la persoana dezmembrată la cele care i-au fiinţă sau
care primesc o parte din patrimoniu. Drepturile şi obligaţiile care trec de la persoana
dezmembrată la altele potrivit bilanţului de repartiţie (vezi art.70 alin(3) şi (4)
aprobat de către organul suprem, insă toate bunurile din activ se transmit şi se
primesc conform actului de transmitere semnat reprezentanţii persoanei juridice care
se dezmembrează şi celei noi infiinţate. Dacă pentru dobandirea dreptului legea cere
inregistrarea in registrele publice persoana juridică care primeşte trebuie să
indeplinească toate formalităţile legate de inregistrarea acestora.

Articolul 85. Transformarea persoanei juridice

(227)Transformarea persoanei juridice are ca efect schimbarea formei

sale juridice de organizare prin modificarea actelor de constituire in
condiţiile legii.
(228)Transformarea persoanei juridice trebuie sa intrunească si
condiţiile prevăzute de lege pentru forma juridica de organizare in
care se transformă.

O persoană juridică inregistrată poate să-şi continue existenţa sub o altă formă, cu
condiţia că o asemenea hotărare se adoptă de organul principal cu majoritatea
indicată de lege şi indeplineşte toate condiţiile legale prevăzute pentru forma de
organizare juridică in care se transformă. Deşi, după cum rezultă din operaţiunea de
transformare nu are loc o trecere a drepturilor şi obligaţiilor de la o persoană la altă,
fiindcă persoana juridică nu dispare, ci continuă existenţa intr-o altă haină juridică.
Chiar dacă in registru de stat se face inscrieri de radiere şi de inregistrare aceasta
in opinia noastră trebuie calificată ca o reinregistrare şi nu ca o dizolvare a unei
persoane juridice şi infiinţarea alteia noi. Persoana juridică continuă cu aceleaşi
drepturi şi obligaţii patrimoniale pe care le avea pană la transformare. Nu ar fi
necesar nici actul de transmitere, căci transformarea nu influenţează componenţa
membrilor persoanei juridice şi administratorul poate să rămană acelaşi. Insă in
rezultatul transformării pot suferi schimbări drepturile şi obligaţiile membrilor sau
după caz a asociaţilor persoanei juridice.
In practica de aplicare a normelor legale s-a intalnit frecvent reorganizarea prin
transformare a intreprinderilor de stat, şi a intreprinderii de arendă in societăţi pe
acţiuni. In procesul de privatizare a patrimoniului de stat au fost transformate mii de
intreprinderi de stat. In acest sens Guvernul prin Hotărarea nr.1056 din 12.11.1997 a
aprobat şi Regulamentul cu privire la reorganizarea in societăţi pe acţiuni a
intreprinderilor supuse privatizării prin transformarea intreprinderilor in societăţi pe
acţiuni. Potrivit prevederilor acestui regulament statul reprezentat de organul său
Departamentul Privatizării apare ca fondator şi acţionar unic al societăţii pe acţiuni
constituite prin reorganizarea (transformarea) intreprinderii de stat.
Au avut loc transformări frecvente a intreprinderilor agricole (a colhozurilor şi
sovhozurilor) in cooperative şi in societăţi pe acţiuni, societăţi pe acţiuni in societăţi
cu răspundere limitată şi invers. Nu urmează a fi calificată ca transformare
reorganizarea unei societăţi pe acţiuni de tip inchis in societate pe acţiuni de deschis,
a unei intreprinderi naţionale in intreprindere mixtă sau cu capital străin, a fondului
de investiţie pentru privatizare in fond de investiţie nemutual. Nu trebuie de
considerat o transformare atunci cand are loc o schimbare a denumirii de firmă, sau
a genului principal de activitate.
Transformarea ca operaţiune juridică in unele cazuri prezintă pericol pentru
creditori. Acesta se referă la societăţile in nume colectiv şi societăţile in comandită in
cazul in care acestea se transformă in persoane juridice in care asociaţii duc o
răspundere limitată. Pentru a nu admite reorganizarea abuzivă şi limitarea de drept a
obligaţiilor asociaţilor, legiuitorul in art.135 a stabilit că asociaţii societăţii in nume
colectiv şi comanditaţii răspund solidar şi nelimitat şi după transformarea societăţii
dar numai pentru obligaţiile născute pană la reorganizare. Răspunderea asociaţilor se
limitează la termenul general de prescripţie adică la de trei ani de la data ajungerii
obligaţiei la scadenţă. Această regulă se păstrează chiar şi in cazul in care după
reorganizare asociatul instrăinează partea socială care ii aparţine.
In cazul transformării unei societăţi pe acţiuni in altă formă de societate
comercială sau in cooperativă, art.96 din Legea nr.1134/1997 stabileşte că mărimea
cotei fiecărui asociat sau membru in capitalul propriu al persoanei juridice care se
constituie nu poate fi mai mică faţă de valoarea nominală totală a acţiunilor deţinute
de aceştia pană la reorganizare.
Considerăm posibilă transformarea unei societăţi comerciale intr-o organizaţie
necomercială, insă cu condiţia că votează pentru aceasta toţi asociaţii. Ceia ce
inseamnă că o asemenea transformare cu o majoritate de voturi nu poate fi
efectuată, deoarece potrivit art.55 alin.(3) asociaţii societăţilor comerciale au drepturi
patrimoniale asupra averii acesteia, iar membrii organizaţiei necomerciale nu au
asemenea drepturi şi ca consecinţă a acestei transformări persoanele care nu au
participat la adunare sau au votat impotriva reorganizării ar putea fi lipsiţi de
drepturile patrimoniale contrar voinţei lor, iar acesta este in contradicţie cu
prevederile art.46 din Constituţie.
Nu este posibilă nici o transformare a organizaţiilor necomerciale in societăţi
comerciale. Această afirmaţie işi are fundamentul in acelaşi art.55 alin.(3) potrivit
căruia dacă asociatul sau membrul unei organizaţii necomerciale nu are drepturi de
creanţă asupra patrimoniului acesteia el nu poate să-l dobandească de la succesorul
de drepturi al persoanei juridice drepturi patrimoniale, in acest caz reorganizarea ar
putea fi utilizată ca o formă de dobandire abuzivă a drepturilor.

Articolul 86. Dizolvarea persoanei juridice

(229)Persoana juridica se dizolva in temeiul:

a) Expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituita sau imposibilităţii
atingerii lui;
c) hotărarii organului ei competent;
d) hotărarii judecătoreşti in cazurile prevăzute la art.87;
e) insolvabilităţii sau incetării procesului de insolvabilitate in
legătura cu insuficienta masei debitoare;
f) faptului ca persoana juridica cu scop nelucrativ sau cooperativa
nu mai are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
(230)Dizolvarea persoanei juridice are ca efect deschiderea procedurii
lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune si dezmembrare ce au ca
efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care işi incetează
existenta si transmiterea universala a patrimoniului ei, in starea in care
se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice
beneficiare.
(231)Persoana juridica continua sa existe si după dizolvare in măsura in
care este necesar pentru lichidarea patrimoniului.
(232)Din momentul dizolvării, administratorul nu mai poate intreprinde noi
operaţiuni, in caz contrar fiind responsabil, personal si solidar, pentru
operaţiunile pe care le-a intreprins. Aceasta prevedere se aplica din
ziua expirării termenului stabilit pentru durata societăţii ori de la data
la care asupra dizolvării a hotărat adunarea generala a participanţilor
sau instanţa de judecata.
(233)Organul competent al persoanei juridice poate reveni asupra
hotărarii de lichidare sau reorganizare daca patrimoniul nu este
repartizat intre membrii acesteia sau nu este transmis unor alte
 persoane.
(234)La data dizolvării persoanei juridice, administratorul acesteia devine
lichidator daca organul competent sau instanţa de judecata nu
desemnează o alta persoana in calitate de lichidator.

Incetarea activităţii unei persoane juridice impune parcurgerea a două faze:

dizolvarea şi lichidarea.
Faza dizolvării cuprinde anumite operaţii care declanşează şi pregătesc incetarea
existenţei persoanei juridice. La această fază persoana juridică işi păstrează
capacitatea civilă, dar numai in măsura in care acesta este necesară pentru
indeplinirea formalităţilor de lichidare. De aceia alin.(4) stabileşte că din momentul
dizolvării din numele persoanei juridice nu pot fi intreprinse noi operaţiuni.
Deci momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că persoana juridică
nu poate să incheie noi contracte ce vizează obiectul să de activitate, insă ea este
indreptăţită să continue şi să finalizeze operaţiunile deja incepute (art.90 alin.(6).
Acest moment survine la o anumită dată, adică la data cand expiră termenul la care
a fost constituită, la data inregistrării dizolvării in registrul de stat sau la data cand
hotărarea instanţei devine executorie, sau definitivă. Similare dizolvării sunt şi
efectele „sistării activităţii intreprinderii sau organizaţiei” indicate in art.13 alin.(3)
din Legea nr.1265/2000. Dizolvarea nu trebuie de confundat cu „suspendarea
activităţii” asociaţiei obşteşti prevăzută de art. 47 din Legea nr.836/1996 şi sau după
caz a persoanei juridice in art.38 alin.(7) din Legea nr.293/1995 potrivit căreia
persoanei juridice un anumit timp (de pană la 6 luni sau in al doilea caz de 30 de zile)
nu i se permite să efectueze anumite activităţi. Considerăm că prin dispoziţiile
menţionate are loc o limitare a capacităţii civile a persoanei juridice pentru un anumit
timp, insă ea nu duce la dizolvarea societăţii. Dacă in termenul respectiv persoana
juridică inlătură neajunsurile care a dus la sistarea activităţii atunci persoana juridică
recapătă capacitatea deplină. Totodată limitarea activităţii nu inseamnă incetarea
tuturor activităţilor persoanei juridice ci numai a celor activităţi la desfăşurarea
cărora au fost admise incălcări.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare. Excepţie de
la această regulă o constituie dizolvarea persoanei juridice pentru cauza de
reorganizare, cand persoana juridică incetează fără lichidare datorită transmiterii
patrimoniului la succesori.
In alin. (1) sunt indicate temeiurile de dizolvare a persoanei juridice. Din conţinutul
acestuia cat şi din alte dispoziţii pot fi evidenţiate moduri de dizolvare voluntară,
forţată şi care intervin in temeiurile legii. Sunt considerate ca moduri de dizolvare
voluntară, cazurile de dizolvare indicate la alin.(1) lit. a), b), c), adică expirarea
termenului stabilit in actul de constituire, atingerea scopului propus, imposibilitatea
atingerii scopului propus şi adoptarea hotărarii de către organul competent al
persoanei juridice. Prin dispoziţiile legii se consideră dizolvarea cand persoana
juridică nu corespunde anumitor cerinţe ale legii. Prin acestea s-ar putea menţiona şi
prevederile art.134 şi 143.
Un prim temei de dizolvare a persoanei juridice este expirarea termenului pentru
care a fost constituită. De regulă persoana juridică se constituie pentru o perioadă de
timp nelimitată. Existenţa acesteia nu este legată de soarta asociaţilor sau membrilor
acestora şi deseori persoana juridică continuă şi după moartea celor care au fondato.
Totuşi, fondatorii sau ulterior acestora asociaţii sau membri pot să stabilească o dată
fixă pană la care persoana juridică va exista. In acest sens art. 65 prevede că la
expirarea termenului stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă
dacă pană la acest moment actele de constituire nu se modifică. Dizolvarea in acest
sens este considerată ca dizolvare de drept, deoarece nu mai necesită o inregistrare
a acesteia in registrul de stat şi nu trebuie să fie informarea publică, considerandu-se
că actul de constituire fiind inregistrat la organul de inregistrare se inregistrează şi
termenul de activitate a acesteia este cunoscut de publicul interesat. Anume din
acest considerent a reieşit legiuitorul şi in art.27 din Legea nr.1265/2000 potrivit
căreia numai in cazul in care in care hotărarea de lichidare a intreprinderii sau
organizaţiei se adoptă de organul competent sau de instanţa de judecată există
obligaţia de inştiinţare a oficiului teritorial al Camerei inregistrării de stat. Totuşi
contrar acestei concluzii art.89 prevede că organul executiv trebuie să inregistreze
dizolvarea in registrul de stat independent de faptul că de fapt inregistrarea dizolvării
a fost inregistrată deja.
Un alt temei de dizolvare apare atunci cand persoana juridică şi-a realizat scopul
pentru care s-a constituit precum şi situaţia in care anumite circumstanţe arată că
realizarea scopului propus prin actele de constituire este imposibil. In literatură s-a
menţionat că aceasta este de asemenea o dizolvare de drept, şi deci la data cand
există circumstanţele care arată la realizarea scopului sau la cele ce fac imposibilă
realizarea societatea trebuie să se considere ca fiind dizolvată. Deşi este greu de
obiectat impotriva acestei poziţii, şi nu excludem posibilitatea existenţei unei situaţii
concrete care ar permite clar stabilirea datei dizolvării pentru aceste temeiuri, totuşi
in majoritatea cazurilor considerăm că data realizării sau imposibilităţii realizării
scopului este una incertă şi de aceia asupra dizolvării trebuie să se pronunţe organul
suprem sau instanţa şi la data inregistrării acesteia conform art.69 societatea intră in
procedura de lichidare.
De cele mai multe ori persoanele juridice se constituie pentru o perioadă de timp
nelimitată şi işi propun un scop general, cum ar fi realizarea şi impărţirea profitului
prin intermediul desfăşurării activităţii de intreprinzător de către societăţile
comerciale, sau instituţiile de invăţămant pregătirea cadrelor pentru economia
naţională, satisfacerea unor cerinţe spirituale ale membrilor organizaţiei religioase
etc. Deci realizarea definitivă a scopului general este de regulă, imposibilă. Dar dacă
din prevederile actului constitutiv este posibil de determinat realizarea scopului
atunci persoana juridică trebuie să dizolve, dacă organul principal nu adoptă
hotărarea de dizolvare acest lucru poate să-l ceară oricare din participanţi prin
instanţa de judecată. Ca imposibilitate a realizării scopului ar putea servi suportarea
unor pierderi neaşteptate (distrugerea sau pierea averii ca efect al unor calamităţi
naturale) in rezultatul cărora activele persoanei juridice sau redus intr-atat incat nu
mai asigură activităţi normale a acesteia. Unii autori consideră că neinţelegerile
grave dintre asociaţi care nu permit adoptarea unor hotărari raţionale ar putea fi
invocat ca motiv de imposibilitate a realizării scopului, şi deci temei de dizolvare a
acesteia, iar dacă adunarea nu poate adopta nici o asemenea hotărare atunci
instanţa poate decide la cererea participanţilor.
Dizolvarea intervine din dispoziţiile legii in cazul in care numărul de asociaţi scade
sub numărul stabilit de lege, valoarea activelor persoanei juridice scade sub nivelul
capitalului social minimal stabilit de lege precum şi alte prevederi legale. Dacă unul
din temeiurile de suspendare intervine atunci organul executiv trebuie să convoace
organul principal şi să raporteze despre acest temei. Ultimul trebuie să decidă fie
inlăturarea temeiului de dizolvare fie adoptarea hotărarii de dizolvare şi inceputul
lichidării. Dacă in acest sens nu s-a decis in termenul stabilit de lege atunci
dizolvarea poate decisă de către instanţă la cererea participanţilor, acţionarilor, a
organului de stat competent sau a procurorului (vezi art.39 alin.(8)din Legea
nr.1134/1997, art. 32 din Legea nr.718/1991). Ca model de dizolvare in dispoziţiile
legii pot fi invocate normele art.134 şi 143 cand societatea in nume colectiv şi
respectiv societatea in comandită se dizolvă dacă a rămas un singur asociat, sau
numai comanditari sau numai comanditaţii şi in termen de 6 luni societatea nu a
inlăturat cauza de dizolvare.
Dizolvarea intervine prin act judecătoresc, dacă in instanţă se demonstrează
existenţa unuia din temeiurile stabilite la art.86 alin.(1) lit.e), art.87 alin.(1), art.110
alin.(2), precum şi in cazul stabilit de art. 32 din Legea nr.718/1991, art.40 alin.(4)
din Legea nr.837/1996, art.14 din Legea 979/1992. De fapt, prin dispoziţiile celei din
urme legi, adică prin modificarea din 2002 din Legea nr.979/1992 cu privire la culte
se stabileşte o reglementare neclară, cand pe de o parte recunoaşterea cultului „se
declară nulă”, iar pe de altă parte se indică „cu interdicţia, pe cale judiciară de a
practica cultul pe o perioadă de un an”. In acest articol are loc de fapt un amestec de
reglementări şi noţiuni juridice. Deoarece nulitatea poate invocată pentru temeiurile
existente la momentul depunerii actelor pentru recunoaştere, şi aceasta duce la
desfiinţarea cultului ca persoană juridică adică a dizolvării acestuia şi intrarea in
procedura de lichidare. Dacă motivele indicate la art.9 din această lege intervin in
timpul activităţii atunci nu poate fi cerută nulitatea ci poate fi cerută suspendarea
activităţii pentru un an sau după caz dizolvarea cultului pentru că activitatea acesteia
contravine ordinii publice şi intrarea in procedura de lichidare.
Din dispoziţia alin.(1)lit.(e) rezultă că insolvabilitatea sau incetarea procesului de
insolvabilitate ar servi ca un temei pentru dizolvare. Considerăm că dizolvarea poate
opera numai in condiţiile art. 101 şi a art.44 din Legea insolvabilităţii potrivit cărora a
fost pronunţată hotărarea instanţei competente prin care s-a intentat procesul de
insolvabilitate şi nici de cum intervenirea de fapt a insolvabilităţii. Desigur că inseşi
intentarea procedurii de insolvabilitate nu duce neapărat la dizolvare şi nici o
prevedere in acest sens nu există. Dacă societatea solicită să-i fie aplicată procedura
planului aceasta ar putea să desfăşoare operaţiuni curente şi deci să incheie noi
contracte ce privesc obiectul principal de activitate pentru a-şi restabili solvabilitatea
sau după caz pentru a realiza planul aprobat de creditori şi confirmat de instanţă.
Dizolvarea intervine numai in cazul in care debitorul insolvabil nu are şanse de a-şi
restabili solvabilitatea şi atunci administratorul nu este in drept să incheie contracte
noi ce privesc obiectul de activitate. Reieşind din cele menţionate dacă dizolvarea
intervine in cazul intentării procesului de insolvabilitate, atunci in cazul incetării
procesului de insolvabilitate in legătură cu insuficienţa masei debitoare a persoanei
juridice nu poate opera dizolvarea ci urmează deja radierea din registrul de stat a
debitorului insolvabil, adică efectuarea ultimei operaţiuni a procesului de lichidare.
Dizolvarea persoanei juridice duce la radierea acesteia din Registrul de stat numai
in caz de reorganizare a acestei prin fuziune sau dezmembrare şi deci la dispariţia ei
ca subiect de drept. In celelalte cazuri dizolvarea nu duce la pierderea personalităţii
juridice. Aceasta se păstrează pentru efectuarea tuturor formalităţilor de lichidare
stabilite la art.90-99.
4. Prin alin. (4) se stabileşte data la care intervine dizolvarea. Dacă data la care
expiră termenul activităţii nu ridică probleme şi acestea au fost supuse analizei
anterior, apoi data adoptării hotărarii de către adunarea generală a participanţilor
sau adoptării hotărarii de către instanţă urmează a fi analizate in mod critic şi
distinct. Dacă hotărarea de dizolvare este adoptată de adunarea generală sau de alt
organ principal al persoanei juridice, această hotărare este opozabilă terţilor de la
data inregistrării dizolvării (vezi art.89), dată de la care actele emise de persoana
juridică trebuie să indice că aceasta este „in lichidare”. Dacă e să admitem că intre
momentul adoptării hotărarii de adunare şi inregistrarea acesteia de către organul de
stat au fost făcute unele operaţiuni atunci acestea obligă persoana juridică. Cel care
nu a respectat hotărarea adunării va fi responsabil faţă de persoana juridică care a
decis dizolvarea. O altă situaţie se creează dacă hotărarea de dizolvare se adoptă de
instanţă. Regula este că hotărarea instanţei este executorie la data cand rămane
definitivă şi nu la data adoptării. Anume hotărarea definitivă poate fi prezentată spre
a fi inregistrată la organul de stat potrivit art.89, iar de la inregistrarea acesteia şi a
lichidatorului desemnat (art.90 alin.(2) persoana juridică intră in procedura de
lichidare. Excepţie de la această regulă este stabilită prin Legea cu privire la
insolvabilitate nr.632/2001 potrivit căreia hotărarea de intentare a procesului de
insolvabilitate devine executorie de la momentul pronunţării (art.44), iar dreptul de a
administra şi a dispune cu averea insolvabilului din acest moment trece la
administratorului insolvabilităţii desemnat de instanţă.
Alin.(5) stabileşte că organul principal al persoanei juridice poate să intervină şi să-
şi modifice hotărarea de dizolvare, oricand pană la momentul cand patrimoniul a fost
repartizat potrivit art.96 şi 97, avand posibilitatea să continue activitatea desfăşurată
anterior, sau să decidă reorganizarea in una din formele permise şi in modul stabilit
de codul civil.
De regulă, organul care decide dizolvarea trebuie să desemneze şi lichidatorul care
va efectua toate formalităţile de lichidare. Este oportun ca instanţa de judecată in
toate cazurile cand adoptă hotărarea cu privire la dizolvare să desemneze un
lichidator, căci in caz contrar lichidarea poate să sufere. Candidatura lichidatorului
poate fi inaintată de persoana care solicită dizolvarea sau să fie desemnată de către
instanţă din randurile persoanelor care au licenţa de administrator al procedurii de
insolvabilitate. Insă legea stabileşte reguli clare de desemnare a lichidatorului numai
in Legea nr.632/2001, insă nu şi in alte cazuri stabilite de art.87, 110 etc. Totuşi,
dacă persoana juridică se dizolvă pentru expirarea termenului, la hotărarea organului
principal sau prin hotărarea instanţei şi lichidatorul nu a fost desemnat, obligat să
indeplinească obligaţiile lichidatorului este administratorul persoanei juridice.

Articolul 87. Dizolvarea persoanei juridice de către instanţa de

judecata

(235)Instanţa de judecata dizolva persoana juridica daca:

a) constituirea ei este viciata;
b) actul de constituire nu corespunde prevederilor legii;
c) nu se incadrează in prevederile legale referitoare la forma ei
juridica de organizare;
d) activitatea ei contravine ordinii publice;
e) exista alte situaţii prevăzute de lege.
(236)Instanţa de judecata nu dizolva persoana juridica daca, in
termenul pe care il acorda, persoana va corespunde prevederilor
legii.
(237)Instanţa de judecata poate dizolva persoana juridica daca aceasta
contravine interdicţiilor stabilite de prezentul cod pentru forma ei
juridica de organizare sau daca activitatea ei contravine grav actului
de constituire.
(238)Dizolvarea persoanei juridice se pronunţă la cererea
participantului, a procurorului sau a Ministerului Justiţiei.

Articolul comentat stabileşte temeiurile care servesc ca bază juridică pentru instanţa
de judecată care decide dizolvarea persoanei juridice. Constituirea persoanei juridice
se consideră viciată dacă actele constitutive ale acesteia nu corespund dispoziţiilor
legale, dacă fondatorii acesteia nu au capacitatea civilă necesară, nu şi-au exprimat
consimţămantul in forma cerută de lege, obiectul de activitate prevăzut in actele
constitutive este interzis de lege sau se permite numai anumitor persoane juridice şi
cea inregistrată nu face parte din categoria celor care poate desfăşura un asemenea
gen precum şi in alte cazuri stabilite de lege. Prin dispoziţiile art.110 se stabilesc
exaustiv cazurile de nulitate a societăţii comerciale. Constituirea se consideră a fi
viciată numai pentru situaţiile existente la data constituirii şi nu pentru cazurile
apărute după aceasta.
Ca exemplu poate servi nerespectarea dispoziţiilor cu privire la mărimea
capitalului social. Dacă capitalul social indicat in actele constitutive este mai mic
decat cel minimal stabilit de lege, iar societatea a fost inregistrată, atunci se poate
invoca atat nulitatea (art.110 alin.(2)lit.d) cat şi dizolvarea dispusă prin alin.(1)lit a).
Dar dacă pe parcursul activităţii societatea scade capitalul social sub minimul stabilit
de lege şi reducerea este inregistrată la organul de stat, atunci poate fi invocată
dizolvarea pentru temeiul stabilită la alin.(1) lit. b).
 Dizolvarea persoanei juridice pentru temeiul că actul de constituire nu
corespunde prevederilor legii operează atunci cand organul principal al persoanei
juridice ulterior constituirii introduce modificări in acest act şi aceste modificări
contravin dispoziţiilor legale. Aceiaşi regulă se păstrează in cazul in care legea se
modifică, iar ca efect al acestei modificări vechile prevederi ale statului contravin
noilor dispoziţii legale, şi in termenul stabilit de actul normativ persoana juridică nu-şi
aduce actele constitutive in concordanţă cu prevederile legii.
Temeiul stabilit la alin. (1) lit. c) poate opera in cazul in cazul in care după
inregistrarea persoanei juridice aceasta se transformă in una din formele de
organizare care nu sunt prevăzute de lege. Ca exemplu ar fi transformarea unei
societăţi comerciale in societate in comandită pe acţiuni, prevăzută de legislaţia
Romaniei, Franţei, Elveţiei sau a societăţii cu răspundere suplimentară prevăzută de
legislaţia Federaţiei Ruse. Va opera dizolvarea şi in cazul in care instituţia financiară,
fondul de investiţie sau bursa de valori va fi inregistrată in altă formă de organizare
juridică decat cea stabilită de lege.
Persoana juridică poate fi dizolvată dacă activitatea acesteia contravine ordinii
publice. Se consideră că activitatea contravine ordinii publice dacă aceasta deşi nu
este prevăzută in actul de constituire se desfăşoară şi ea contravine normelor legale.
De exemplu, societatea comercială intreţine băi sau săli de odihnă, paralel
admiţandu-se activităţi caracteristice caselor de toleranţă, sau se desfăşoară
activităţi supuse licenţierii fără licenţe, continuă activitatea licenţiată după expirarea
termenului licenţei, sau după retragerea licenţei etc. O asociaţie obştească
desfăşoară o activitate politică fapt ce este in contradicţie cu prevederile art.
_________ din legea nr._____
O asociaţie religioasă dacă activitatea _____________________ etc.
Dizolvarea poate fi pronunţată in alte cazuri stabilite de lege. Ca exemplu poate
servi art. 13 din Legea 1265/2000 potrivit căreia dacă societatea comercială sau
organizaţia inregistrată nu comunică Camerei inregistrării, organului fiscal şi nu
publică in Monitorul Oficial o informaţie cu privire la schimbarea sediului timp de 7
zile de la data schimbării atunci organele de control sau de drept pot cere lichidarea
acesteia, adică pot cere dizolvarea şi inceperea procedurii de lichidare. O asociaţie
obştească poate fi dizolvată şi in cazurile stabilite de art.60 alin.(4) din Legea
837/1996 alin.(4). Potrivit acestor dispoziţii se dizolvă asociaţia care efectuează
acţiuni de pregătire şi sau infăptuire a acţiunilor de schimbare prin violenţă a
regimului constituţional sau de subminare a integrităţii teritoriale a statului, sau de
răsturnare autorităţilor publice a statului, aţaţarea urii şi discordiei sociale, rasiale,
naţionale sau religioase, violarea drepturilor şi libertaţilor, crearea formaţiunilor
paramilitare, avertizarea repetată a asociaţiilor obşteşti asupra lichidării incălcărilor
legislaţiei făcută in decursul unui an de organul care a inregistrat asociaţia.
Alin.(2) stabileşte că, reieşind din circumstanţele concrete, gravitatea incălcării
sau chiar numărul de avertizări făcute de organul de stat instanţa ar putea acorda un
anumit termen de inlăturare a incălcărilor admise. Ca exemplu ar putea servi,
schimbarea sediului care nu este concomitentă şi incălcării obligaţiei de plată a unor
impozite sau a unor datorii, atunci instanţa poate acorda un termen pentru
perfectarea actelor sale şi introducerea modificărilor in actele de constituire.
Potrivit alin.(3) dizolvarea poate fi pronunţată de instanţă şi in cazul in care
persoana juridică in perioada de activitate nu respectă cerinţele legii stabilite pentru
forma de organizare, sau dacă activitatea acesteia contravine grav actului de
constituire. Se poate dizolva societatea in nume colectiv şi cea in comandită dacă
numărul de asociaţi depăşeşte 20 de persoane şi in timpul acordat suplimentar
acestea nu şi-au adus actele in concordanţă cu legea. Se poate pronunţa dizolvarea
bursei de valori dacă pe parcursul activităţii pentru nerespectarea prevederilor art.44
din Legea nr.199/1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare dacă capitalul social
scade sub minimul stabilit de lege, dacă numărul de acţionari scade sub 20 de
persoane, dacă un membru a cumulat mai mult de 5 % din acţiuni, dacă membri –
acţionari ai bursei sunt şi alte persoane decat brocherii şi dealerii. Prevederi similare
există şi in Legea nr. 1117/1997 cu privire bursele de mărfuri potrivit cărora numărul
de fondatori nu poate fi mic de 10 persoane, capitalul social nu mai mic de 1 mln. lei,
precum şi cota parte a unui asociat să nu depăşească 10% din capitalul social. Cea
doua situaţie de dizolvare stabilită de acest aliniat este dacă activitatea contravine
grav actului de constituire. O asemenea situaţie poate exista pentru organizaţiile
necomerciale care potrivit art.60 alin.(3) pot desfăşura numai activitatea prevăzută
de actul de constituire şi care potrivit dispoziţiilor art.187 alin.(1) şi art.188 alin.(1) ţin
de realizarea scopurilor statutare sau rezultă din acestea. Dacă in statut sunt
stabilite clar activităţile care pot fi desfăşurate, iar organul executiv se abate de la
acestea, atunci la cererea persoanelor indicate la alin.(4) se poate pronunţa
dizolvarea. Poate fi dizolvată şi societatea in nume colectiv sau societatea in
comandită dacă persoanele imputernicite cu administrarea nu respectă obiectul de
activitate indicat in actul de constituire şi desfăşoară şi alte activităţi in numele
societăţii. Dacă actul de constituire a persoanei juridice prevede şi alte cazuri de
dizolvare acestea pot fi invocate in instanţă.
Instanţa de judecată poate pronunţa dizolvarea persoanei juridice la cererea
persoanelor indicat el alin.(4). Pe langă persoanele indicate in dispoziţia menţionată
dreptul de a cere dizolvarea şi inceperea procedurii de lichidare o au potrivit art.13
alin.(3) din Legea nr.1265/2000 şi organele de control şi cele de drept, potrivit art.
__________organul de inregistrare.

Articolul 88. Administrarea fiduciară

(239)Instanţa de judecata care examinează cererea privind dizolvarea

persoanei juridice poate pune bunurile acesteia, la cerere, sub
administrare fiduciara. In incheiere se specifica data instituirii
administrării fiduciare. Instanţa desemnează unul sau mai mulţi
administratori fiduciari si determina limitele imputernicirilor si
remuneraţia lor.
(240)Daca instanţa de judecata nu dispune altfel, organele persoanei
juridice nu pot emite decizii fără acordul prealabil al
administratorului fiduciar, iar persoanele cu drept de reprezentare a
persoanei juridice nu pot incheia acte juridice fără participarea
acestuia.
(241)Instanţa de judecata poate modifica sau anula in orice moment
incheierea sa de instituire a administrării fiduciare. Aceasta
incetează in momentul in care hotărarea judecătoreasca cu privire la
dizolvare rămane definitiva.
(242)Administratorul fiduciar notifica organul care a efectuat
inregistrarea de stat a persoanei juridice despre incheierea
judecătoreasca si comunica despre sine informaţiile care se cer de la
un administrator.
(243)Actul juridic incheiat de persoana juridica pană la inregistrarea
administrării fiduciare, fără a tine cont de limitarea impusa prin
administrare fiduciara, este valabil daca cealaltă parte nu ştia si nici
nu trebuia sa ştie despre instituirea administrării fiduciare.

Dispoziţiile articolului comentat constituie un mijloc de asigurare a integrităţii

bunurilor persoanei juridice a cărei dizolvare se solicită, pentru ca persoanele cu
funcţii de răspundere să nu intreprindă acţiuni care ar lungi sau ar ingreuia in alt mod
lichidarea acesteia. Instituirea administrării fiduciare se face prin incheierea instanţei
pentru perioada dintre depunerea acţiunii la instanţă şi pană la adoptarea hotărarii
judecătoreşti şi rămanerea acesteia definitivă.
Temei pentru instituirea administrării judiciare serveşte cererea reclamantului.
Totodată instanţa poate să respingă cerere respectivă dacă există motive care
permite instanţei să nu se indoiască că bunurile persoanei juridice vor fi in siguranţă.
Deşi administrarea fiduciară se pronunţă de către instanţă, adică este o instituire
forţată, calitatea de fondator al administrării precum şi cea de beneficiar o are
persoana juridică a cărei dizolvare se solicită.
Prin incheiere instanţei se determină numele administratorului (administratorilor)
fiduciar, competenţa acestuia şi remuneraţia. Numele administratorului fiduciar
trebuie să fie inregistrat in registrul de stat in care a fost inregistrată persoana
juridică. Administratorul desemnat trebuie să primească toate bunurile persoanei
juridice in administrare, intocmind inventarul necesar pentru aceasta. Administrarea
fiduciară instituită se efectuează in temeiul dispoziţiilor art. 1053-1060, insă cu
derogările stabilite de articolul comentat şi de incheierea instanţei. Astfel, spre
deosebire de dispoziţiile art.1056, instanţa poate decide că organul executiv al
persoanei juridice a cărei dizolvare se solicită nu este desesizat, adică nu este
inlăturat de la administrarea trebuirilor persoanei juridice, şi in acest caz
administratorul fiduciar numit de instanţă are prerogativa de a supraveghea
activitatea acestor organe, iar actele juridice pentru a avea valoare juridică va
trebuie să fie confirmate in prealabil de el.
Instanţa care a desemnat administratorul poate reveni oricand asupra incheierii
sale cu modificări, schimbarea administratorului, precum şi cu anularea administrării
dacă temeiurile de instituire au decăzut. Incheierea privind administrarea fiduciară
instituită işi pierde valoarea juridică la data cand hotărarea instanţei cu privire la
dizolvare rămane definitivă. Astfel dacă prin hotărarea instanţei a fost respinsă
cererea de dizolvare administratorul decade din drepturi şi este obligat să transmită
funcţia administratorului (organului executiv) a persoanei juridice, sau să inceteze
supravegherea. Plata remuneraţiei administratorului care a fost efectuată, impreună
cu alte cheltuieli judiciare şi prejudiciu trebuie să fie incasată de la reclamant. Dacă
prin hotărarea rămasă definitivă s-a pronunţat dizolvarea persoanei juridice,
administrarea fiduciară incetează iar administratorul va preda lichidatorului funcţia in
condiţiile art.90 alin.(6) cu excepţia situaţiei prevăzute de art.86 alin.(6).

Articolul 89. Inregistrarea dizolvării

(244)In cazul in care persoana juridica se dizolva in unul din temeiurile

prevăzute la art.86 alin.(1) lit. a) - c), f) si g), organul ei executiv
depune o cerere de dizolvare la organul care a efectuat inregistrarea
de stat a persoanei juridice respective. In cazul in care persoana
juridica se dizolva prin hotărarea adunării generale a participanţilor,
aceasta hotărare trebuie anexata la cerere.
(245)In cazul dizolvării prin hotărare judecătoreasca, instanţa transmite
o copie de pe hotărarea irevocabila organului care a efectuat
inregistrarea de stat a persoanei juridice ce se dizolva.
(246)Cererea de dizolvare depusa de organul executiv al persoanei
juridice si hotărarea judecătoreasca sant temeiuri pentru
inregistrarea dizolvării.
(247)De la data inregistrării dizolvării, in documentele si informaţiile
care emana de la persoana juridica, la denumire trebuie adăugata
sintagma "in lichidare". In caz contrar, lichidatorul persoanei juridice
răspunde personal pentru prejudiciul cauzat terţilor.

Hotărarea de dizolvare este obligatorie de la data adoptării, sau de la data cand

fiind adoptată de instanţă devine irevocabilă. Sancţiunile, iar după caz şi răspunderea
juridică pentru nerespectarea hotărarii de dizolvare neinregsitrate intervin numai
pentru administrator şi pentru persoanele care au avut cunoştinţă de hotărare şi care
sunt ţinuţi la respectarea prevederilor acestora. Insă pentru ca hotărarea de dizolvare
voluntară să fie opozabilă terţilor trebuie să fie inregistrată in registrul de stat in care
este inmatriculată persoana juridică a cărei dizolvare s-a pronunţat. Pană la această
inregistrare hotărarea este opozabilă numai celor care au participat la adoptarea
hotărarii. Momentul inregistrării dizolvării are in esenţă două semnificaţii: persoana
juridică din acest moment nu poate intreprinde noi operaţiuni (art.86 alin.(4), din
acest moment intră in procedura de lichidare (art.86 alin.(2) din acest moment se
face publică dizolvarea căci ea devine opozabilă şi oricine doreşte poate consulta
registru de stat, iar de aceasta sunt legate şi alte efecte. De exemplu art.97 alin.(4)
din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni prevede că tranzacţiile cu
hartiile de valoare ale societăţii pe acţiuni se suspendă de la data anunţării hotărarii
privind lichidarea.
Excepţie de la regula acestei inregistrării o are dizolvarea de drept a societăţilor
comerciale pentru expirarea termenului de activitate stabilit de actul constitutiv.
Momentul dizolvării societăţii comerciale este data expirării termenului de activitate,
dată care este inregistrată in registrul de stat, şi o inregistrare suplimentară
introduce elemente de incertitudine (v. coment. La arrt.86). Inregistrarea dizolvării
este o obligaţie a organului executiv a persoanei juridice care a decis dizolvarea,
organ care trebuie să depună impreună cu o cerere şi hotărarea de dizolvare. Totuşi
dizolvarea poate fi inregistrată şi la cererea lichidatorului care in temeiul art.90 alin.
(2) notifică organul care deţine registrul de stat şi prezintă acestuia hotărarea prin
care a fost desemnat.
Dacă dizolvarea se pronunţă prin hotărarea instanţei de judecată, inregistrarea se
face numai in baza hotărarii irevocabile, şi nu după regula generală, potrivit căreia
sunt executorii hotărarile definitive (vezi art.207 din CPC). Ca excepţie de la această
regulă apar hotărarile de executare imediată, inclusiv cele prin care se intentează
procedura de insolvabilitate. Această din urmă hotărare devine executorie la
momentul pronunţării (vezi art.44 alin.(2) din Legea insolvabilităţii nr.632/2001)
Prin art. 27 din Legea nr.1265/2000 pentru intreprinderile şi organizaţiile care se
inregistrează la Camera inregistrării de stat se stabileşte termenul de 3 zile pentru
inregistrarea dizolvării. Deşi, potrivit dispoziţiei indicate calcularea termenului de 3
zile incepe la data adoptării hotărarii, nerespectarea acestuia nu este sancţionat. Mai
mult, acest termen este o piedică birocratică in calea inregistrării dizolvării.
Prin alin.(4) legiuitorul pune in sarcina lichidatorului că toate actele, scrisori,
rapoarte, informaţii etc. care emană de la persoana juridică dizolvată să indice că
aceasta este in lichidare. Cel care a contractat cu o persoană juridică in lichidare, şi
cunoaşte acest fapt suportă riscul actelor incheiate. Dacă, insă demonstrează că la
incheierea actului nu a cunoscut că persoana juridică era in procedură de lichidare, şi
actul semnat nu conţinea sintagma „in lichidare”, prejudiciul poate fi incasat nu
numai de la persoana juridică in lichidare dar şi de la lichidatorul acestuia.

Articolul 90. Lichidatorul persoanei juridice

(248)Poate fi lichidator orice persoana fizica majora cu capacitate deplina

de exerciţiu care are cetăţenia Republicii Moldova si domiciliază pe
teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite condiţii suplimentare pentru
persoana lichidatorului.
(249)Lichidatorul notifica despre desemnarea sa organul care a efectuat
inregistrarea de stat a persoanei juridice si comunica despre sine
informaţiile care se cer de la un administrator. Lichidatorul anexează
hotărarea de desemnare in calitate de lichidator.
(250)In registru se inregistrează numele, domiciliul, numărul actului de
identitate si codul personal, semnătura lichidatorului.
(251)Lichidatorul are aceleaşi imputerniciri, obligaţii si responsabilităţi ca
si administratorul in măsura in care acestea sunt compatibile cu
activitatea de lichidator.
(252)In cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă
persoana juridica in comun daca actul de constituire sau hotărarea prin
care sant desemnai nu prevede altfel.
(253)Indată după preluarea funcţiei, lichidatorul impreuna cu
administratorul face si semnează inventarul si bilanţul in care constata
situaţia exacta a activului si pasivului.
(254)Lichidatorul finalizează operaţiunile curente, valorifica creanţele,
transforma in bani alte bunuri si satisface cerinţele creditorilor. In
măsura in care este necesar pentru lichidare, el poate incheia noi acte
juridice.
(255)Lichidatorul este obligat sa primească si sa păstreze patrimoniul,
registrele si actele persoanei juridice, sa tina un registru cu toate
operaţiunile lichidării in ordinea lor cronologica.
(256)Lichidatorul poate fi revocat oricand de organul sau de instanţa de
judecata care l-a desemnat. Prin aceeaşi hotărare se desemnează un alt
lichidator. Lichidatorul revocat prezintă lichidatorului succesor un
raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o. Daca succesorul
este desemnat de instanţa de judecata, raportul se prezintă acesteia.
(257)Remunerarea lichidatorului este stabilita de organul sau de instanţa
de judecata care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

Din dispoziţia prezentului articol rezultă că lichidatorul unei persoane juridice

cumulativ trebuie să intrunească următoarele condiţii: să fie persoană fizică cetăţean
a Republicii Moldova; să fi atins varsta majoratului (18 ani); să nu fi fost declarată
incapabilă in modul stabilit de art.24; să aibă domiciliul in Moldova. In cazul in care
administratorul devine lichidator (vezi art.86 alin. (6) şi nu cumulează condiţii
stabilite de la alin.(1) el trebuie să aducă la cunoştinţa organului care a decis
dizolvarea să fie numită o persoană care intruneşte aceste condiţii. Condiţii
suplimentare pentru persoanele care sunt lichidatori ai persoanelor juridice sunt
stabilite in legi speciale. De exemplu, art.73 din Legea nr. 632/2001 stabileşte pentru
administratorul insolvabilităţii condiţii speciale prin care stabileşte acestuia un statut
deosebit de cel al lichidatorului. In mare măsură aceste condiţii sunt impuse pentru a
proteja interesele creditorilor, iar pe de altă parte şi pentru a contribui la efectuarea
unei justiţii eficiente. Astfel administratorul insolvabilităţii poate fi persoana care are
studii superioare, este domiciliat in Moldova, posedă cunoştinţe şi experienţă in
domeniul de activitate a persoanei juridice care se lichidează pentru cauză de
insolvabilitate, este inregistrat in calitate de intreprinzător individual (intreprindere
individuală), deţine licenţa de administrator a insolvabilităţii, este independentă: de
judecătorul care examinează procesul de insolvabilitate; de creditori; de debitor;
adică de persoana juridică care se declară insolvabilă şi să nu fie membru al
organelor de conducere şi nici asociat al acesteia; să nu fi fost membru al comitetului
de conducere şi nici asociat al persoanei juridice care a fost declarată insolvabilă in
ultimele 24 de luni; să nu aibă antecedente penale şi să nu fie lipsit de dreptul de
administra persoane juridice; să nu fie asociaţi cu răspundere nelimitată a unei
societăţi in nume colectiv sau a unei societăţi in comandită;
Lichidatorul este obligat să notifice despre desemnarea sa in această calitate
organul de stat care ţine registrul persoanelor juridice de tipul respectiv, să prezinte
hotărarea prin care a fost a desemnat şi să comunice toate datele sale de identitate
stabilite la alin.(3). Actele lichidatorului sunt opozabile terţilor de la data inregistrării
şi nu de la data desemnării. Actul de inregistrare a lichidatorului se face concomitent
cu inregistrarea dizolvării stabilită de art.89, sau acestea două inregistrări trebuie
corelate. In caz de pluralitate de lichidatori, aceştia acţionează in comun, iar actele
de reprezentare trebuie să fie semnate de toţi lichidatorii dacă altfel nu este stipulat
in actul de constituire a persoanei juridice sau contrariul nu a fost stipulat in
hotărarea de desemnare a lichidatorilor.
Intrarea in funcţie a lichidatorului desemnează şi momentul trecerii
responsabilităţii de la administrator la lichidator. Se prezumă că patrimoniul trece de
la administrator la lichidator in starea in care a fost la momentul semnării
inventarului sau altfel numit a actului de predare primire. De aceia inventarul trebuie
să descrie cu maximă exactitate starea bunurilor primite de lichidator, iar acesta din
urmă trebuie să asigure evidenţa activului şi pasivului in modul stabilit de legislaţie,
să intreprindă toate măsurile pentru păstra şi a conserva valoarea activelor, să
păstreze toată documentaţia persoanei juridice pană la transmiterea acestea altor
persoane spre păstrare. Lichidatorul este obligat să ţină evidenţa operaţiunilor de
lichidare in ordinea lor cronologică, cum ar fi a celor de satisfacere a cerinţelor
creditorilor, de vanzare a unor active, de impărţire a activelor intre asociaţi etc.
Lichidarea unei persoane juridice este o procedură de durată. Această perioadă
este legată pe de o parte de protecţia drepturilor creditorilor şi disponibilizarea
angajaţilor, iar pe de altă parte de finalizarea operaţiunilor incepute pană la
dizolvare, incasarea creanţelor pe care aceasta le are şi desigur de distribuţia
activelor rămase după satisfacerea cerinţelor creditorilor conform art.96 şi 97. Aici
trebuie de menţionat că adoptarea hotărarii de lichidare nu este temei de reziliere a
contractelor in care se află persoana juridică care se lichidează, şi dacă alte temeiuri
de reziliere nu sunt atunci lichidatorul va trebuie fie să aştepte pană contractul
ajunge la scadenţă, fie să negocieze cu cealaltă parte şi să-l despăgubească, fie să
transmită creanţa sa prin cesiune, fie să intreprindă alte măsuri care ar permite
incetarea raporturilor juridice fără cheltuieli majore. Norma legală permite
lichidatorului să incheie noi acte juridice, insă acestea nu trebuie să fie cele indicate
la art.86 alin.(4), dar altele care sunt necesare persoanei juridice aflate in procedura
de lichidare. Astfel de acte ar putea fi contractele de prestări servicii (internet,
telefonie, de organizare a licitaţiilor), vanzare-cumpărare a energiei termice,
electrice, gazelor naturale, a activelor persoanei juridice ce se lichidează, angajarea
unor specialişti etc.
Lichidatorul desemnat activează pană la momentul radierii persoanei juridice din
Registrul de stat, dacă organul care l-a desemnat intre timp nu l-a revocat.
Activitatea lichidatorului revocat incetează l-a momentul cand noul lichidatorul este
inregistrat la organul de inregistrare cu excepţia obligaţiei de transmitere a actelor şi
a bunurilor persoanei juridice in lichidare, care decade l-a momentul semnării
inventarului, şi prezentării raportului privind operaţiunile deja săvarşite de el in
calitate de lichidator.
Alin.(10) stabileşte organul care are obligaţia de a fixa mărimea remuneraţiei. Cu
siguranţă că aceasta urmează a fi stabilită prin acord comun intre lichidator şi
organul care il desemnează. Ca orientare poate servi remuneraţia plătită
administratorului persoanei juridice in lichidare, cu excepţia cazului cand legislaţia
stabileşte o anumită mărime. De exemplu administratorului insolvabilităţii instanţa
de judecată poate să-i stabilească o remuneraţie de pană la 3% din sumele
distribuite creditorilor in contul executării creanţelor.

Articolul 91. Informarea creditorilor

După inregistrarea desemnării sale, lichidatorul publica in "Monitorul

Oficial al Republicii Moldova", in doua ediţii consecutive, un aviz despre
lichidarea persoanei juridice si, in termen de 15 zile, il informează pe
fiecare creditor cunoscut despre lichidare si despre termenul de inaintare a
creanţelor.

Persoana juridică care a intrat in procedura de lichidare are obligaţia de a

informa personal fiecare creditor al său despre adoptarea hotărarii de lichidare.
Desigur că această obligaţie persistă numai faţă de creditorii a căror calitate rezultă
din actele contabile ale debitorului, precum şi celor care au inaintat acţiuni in
judecată şi incă nu au fost soluţionate.
Insă există şi creditori despre creanţa cărora persoana juridică care se lichidează
nu ştie şi desigur acesta nu poate să-l cunoască. Ca exemplu poate fi cumpărătorul
unui bun pentru care persoana juridică in lichidare răspunde pentru vicii sau pentru
evicţiune. Anume pentru prevenirea acestei categorii de creditori legiuitorul prevede
obligaţia persoanei juridice in lichidare să facă cel puţin două publicaţii consecutive in
Monitorul Oficial pentru ai informa. Aceasta este o formalitate legală, căci chiar dacă
aceşti creditori nu au luat cunoştinţă de avizul publicat ei se vor considera informaţi.
Nerespectarea termenului de 15 zile de informare personală a creditorilor nu este
un termen de decădere din drepturi. Informarea poate fi efectuată şi mai tarziu. Insă
in cazul in care informarea creditorului s-a făcut mult mai tarziu decat termenul
stabilit acesta, in special creditorii din alte ţări ar putea cere prelungirea termenului
de inaintarea a pretenţiilor stabilit de art.92. Pentru societăţile pe acţiuni care au
decis dizolvarea art.97 alin.(5) din Legea nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni
stabileşte un termen de 10 de la data adoptării pentru publicarea in Monitorul Oficial.
O altă excepţie stabilită de Legea nr.1134/1997 este cea din art.97 alin.(6) potrivit
căreia dacă societatea pe acţiuni a fost inregistrată, insă nu a incheiat nici un
contract, lichidarea poate fi făcută şi fără publicarea avizului in Monitorul Oficial. Deşi
intenţia este nobilă, problema cum organul de inregistrare va putea verifica dacă
societatea pe acţiuni a incheiat sau nu contracte civile şi comerciale.

Articolul 92. Termenul de inaintare a creanţelor

(258)Termenul de inaintare a creanţelor este de 6 luni de la data ultimei

publicaţii a avizului in "Monitorul Oficial al Republicii Moldova". Prin
hotărarea de lichidare se poate prevedea un termen mai lung.
(259)In cazul in care lichidatorul respinge creanţa, creditorul are
dreptul, sub sancţiunea decăderii, ca, in termen de 30 de zile de la
data cand a fost informat despre respingerea creanţei, inainteze o
acţiune in instanţa de judecata.

Termenul legal de inaintare a creanţelor este de 6 luni. Insă acest termen nu lipseşte
pe creditorii cunoscuţi de dreptul lor, ci este un punct de reper pentru lichidator la
intocmirea bilanţului de lichidare. Creanţele pot fi inaintate şi mai tarziu, in limita
termenului de prescripţie şi pană la radierea persoanei juridice din registru (vezi
art.99) iar dacă acestea sunt intemeiate ele trebuie să fie recunoscute şi satisfăcute.
In susţinerea acestei opţiuni vine şi dispoziţiile art.95 potrivit căreia dacă creditorul
cunoscut nu a inaintat pretenţii suma de bani ce i se cuvine se depune pe cont
bancar. Mai mult, legislaţia stabileşte şi un mecanism de protecţie chiar şi pentru
creditorii persoanei juridice lichidate dacă au existat active şi au fost transmise
potrivit art.96 şi 97 (vezi art.100).
Legea stabileşte un termen de decădere din drepturi numai pentru persoana a
cărei creanţă a fost respinsă de persoana juridică care se lichidează şi nu a inaintat o
acţiune in judecată privind incasarea forţată.

Articolul 93. Proiectul bilanţului de lichidare

 (260)In termen de 15 zile de la data expirării termenului de inaintare a
creanţelor, lichidatorul este obligat sa intocmească un proiect al
bilanţului de lichidare care sa reflecte valoarea de bilanţ si valoarea
de piaţa a activelor, inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice
recunoscute de lichidator si datoriile care se afla pe rol in instanţa
judecătorească.
(261)Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare
organului sau instanţei care a desemnat lichidatorul.
(262)Dacă din proiectul bilanţului de lichidare rezulta un excedent al
pasivelor fata de active, lichidatorul este obligat sa declare starea de
insolvabilitate. Cu acordul tuturor creditorilor, lichidatorul poate
continua procedura de lichidare fără a intenta acţiunea de
insolvabilitate.

Lichidatorul indeplinind anumite formalităţi a procesului de lichidare trebuie să

determine mărimea activelor şi pasivelor persoanei juridice in lichidare reflectandu-le
in proiectul bilanţului de lichidare. Bilanţul de lichidare se consideră că are forţă
obligatorie numai după ce este aprobat de organul care a desemnat lichidatorul.
Dispoziţia alin.(1) stabileşte că bilanţul de lichidare trebuie să reflecte atat valoarea
de bilanţ cat şi valoarea de piaţă a bunurilor. In circuitul civil sunt situaţii frecvente
cand valoarea de piaţă a bunului diferă de valoarea de bilanţ. Ca exemplu, poate
servi bunurile imobile a căror valoare de piaţă, de regulă este mai mare decat cea de
bilanţ. Potrivit regulilor stabilite prin Hotărarea Guvernului nr.1218/1997 cu privire la
clasificarea mijloacelor fixe pe categorii de proprietate in scopul impozitării norma
uzurii anuale pentru construcţii capitale este de 5%, ceia ce inseamnă că o clădire
după 20 de ani, cu condiţia că in ea ulterior nu s-au făcut investiţii va valora 0 lei,
insă ca obiect ea va exista şi desigur va avea o anumită valoare. Şi invers, progresul
tehnico-ştiinţific din ultimii ani arată că uzura morală a tehnicii de calcul este foarte
rapidă şi deci valoarea de bilanţ poate fi mai mare decat valoarea de piaţă. De fapt
această valoare de piaţă nu poate fi exactă, şi trebuie de admis cu o anumită
probabilitate, căci valoarea exactă va fi determinată la momentul vanzării. Bilanţul
de lichidare trebuie să fie aprobat pană la inceputul satisfacerii creanţelor care nu au
ajuns la scadenţă.
Dispoziţia alin.(3) obligă lichidatorul să depună o cerere prin care să ceară
instanţei intentarea procesului de insolvabilitate dacă din proiectul bilanţului rezultă
un excedent al pasivului faţă de active. Cererea trebuie depusă in termen de cel mult
o lună de la data cand a fost stabilit starea de insolvabilitate. In caz contrar art.26
alin.(4) din Legea nr.632/2001 prevede că lichidatorul va răspunde subsidiar in faţa
creditorilor pentru obligaţiile apărute după depăşirea termenului de o lună. Pană la
expirarea termenului de o lună lichidatorul ar trebui să aducă la cunoştinţa organului
care l-a desemnat despre survenirea insolvabilităţii şi să obţină de la creditori acordul
că aceştia sunt de acceptă satisfacerea cerinţelor in proporţii reduse şi nu doresc
intentarea insolvabilităţii. Luand in consideraţie că procedura de insolvabilitate este
una costisitoare şi, de regulă de durată creditorilor le-ar fi mai convenabil o
executare voluntară şi rapidă decat procesul de insolvabilitate.

Articolul 94. Protecţia drepturilor debitorilor

Hotărarea de reorganizare sau lichidare in afara procedurii insolvabilităţii

nu are ca efect scadenţa creanţelor neajunse la scadenţa.

Dispoziţia articolului comentat prevede expres că dizolvarea persoanei juridice

adoptată in temeiurileart.77 alin.(4), art.83 alin.(5), art.86 alin.(1) lit.a) – d); f)-g) nu
au nici o influenţă asupra raporturilor juridice in care persoana juridică dizolvată se
află. Raporturile juridice in care s-a aflat persoana juridică dizolvată ca consecinţă a
reorganizării vor fi continuate de succesorii acesteia preluand integral toate
drepturile şi obligaţiile celei dizolvate. Raporturile juridice in care se află persoana
juridică dizolvată continuă pană la scadenţa acestora (vezi art.90 alin.(6), dacă
părţile nu convin altfel, sau la cererea unei din părţi raporturile nu incetează.
Dizolvarea persoanei juridice nu poate servi ca temei pentru rezilierea contractelor
care incă nu au ajuns la scadenţă, adică nu le-a expirat termenul.
Dacă persoana juridică este dizolvată de instanţa de judecată in temeiurile stabile
de art.84 alin.(1), iar aceasta nu poate desfăşura activităţile stabilite prin actul de
constituire şi deci nu poate continua raporturile juridice in care aceasta s-a aflat,
creditorii pot pretinde despăgubiri.

Articolul 95. Depunerea sumelor datorate creditorilor

Sumele datorate creditorilor cunoscuţi care nu au inaintat pretenţii si

creditorilor care nu s-au prezentat pentru a primi executarea se depun in
conturi bancare pe numele lor.

Satisfacerea cerinţelor creditorilor de către persoana juridică in lichidare se face in

locul stabilit potrivit regulile indicate la art.573 şi 574. Dispoziţia prezentului articol
stabileşte un mecanism de executare a obligaţiilor pecuniare in cazul in care
contractul dintre părţi nu indică locul de executare, iar creditorul nu s-a prezentat
pentru a primi executarea. Riscul insolvabilităţii instituţiei financiare il suportă
creditorul care din anumite considerente nu a primit executarea.

Articolul 96. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop

lucrativ

(263)Activele persoanei juridice cu scop lucrativ dizolvate care au rămas

după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sant transmise de
lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul
social.
(264)Lichidatorul efectuează calculele si intocmeşte raportul privind
lichidarea, care reflecta mărimea si componenta activelor ramase.
Daca 2 sau mai mulţi participanţi au dreptul la activele persoanei
juridice, lichidatorul intocmeşte un proiect de repartizare a activelor,
in care stabileşte principiile de repartizare.
(265)Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămantul
participanţilor, poate sa nu instrăineze bunurile ei daca nu este
necesar pentru satisfacerea creanţelor creditorilor.
(266)Proiectul de impărţire a activelor, calculele si raportul privind
lichidarea se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de
judecata care a desemnat lichidatorul. Organul sau instanţa care a
desemnat lichidatorul poate introduce modificări in proiectul de
impărţire, luand in considerare voinţa participanţilor.

După cum a fost menţionat, persoanele cu scop lucrativ sunt societăţile

comerciale constituite in forma societăţilor in nume colectiv, societăţilor in
comandită, societăţilor cu răspundere limitată şi societăţilor pe acţiuni. Insă pe langă
aceste forme, mai pot fi menţionate şi intreprinderile de stat şi municipale (vezi
art.179 şi Legea cu privire la intreprinderea de stat nr.146/1994 şi Regulamentul
model al intreprinderii municipale aprobat prin Hotărarea Guvernului nr.387/1994),
precum şi cooperativele de producţie (Vezi art.171 şi Legea nr.1007/2002 cu privire
la cooperativele de producţie) şi cooperativele de intreprinzători (Vezi Legea
nr.73/2001cu privire la cooperativele de intreprinzători). Activele acestor persoane
juridice pot fi repartizate după indeplinirea a două formalităţi: 1) satisfacerea
integrală a tuturor pretenţiilor creditorilor; 2) expirarea termenului stabilit la art.98.
Activele se transmit prin act de predare primire de către lichidator persoanelor
indreptăţite. Persoane indreptăţite sunt in dependenţă de forma de organizare a
persoanei juridice fondatorii; asociaţii, acţionarii sau membrii acesteia adică
persoanele care deţin o participanţiune (o cotă) din capitalul social. Potrivit regulii din
alin.(1) fiecăruia din aceste persoane i se repartizează o cotă din active
proporţională cotei din capitalul social. Aceiaşi regulă este stabilită şi la art.115 alin.
(1) lit. d) pentru societăţile comerciale, art.14 alin.(1) lit.k) din Legea nr.1007/2002
pentru cooperativele de producţie şi art. 86 alin.(2) lit.c) din Legea nr.73/2001 pentru
cooperativele de intreprinzători. O excepţie de la principiul de proporţionalitatea
participării la capitalul social se stabileşte prin art.115 alin.(2) pentru societăţile
comerciale, potrivit căreia actul de constituire a societăţii comerciale poate prevedea
şi o altă modalitate de repartizare a profitului şi a activelor decat cea proporţională.
Mărimea activelor rămase după satisfacerea creanţelor şi principiile de repartizare
sunt reflectate in raportul lichidatorului. Lichidatorul, luand in consideraţie voinţa
participanţilor, va planifica impărţirea activelor in natură sau le va lichida ( le va
vinde transformand bunurile in bani) şi va impărţi sumele băneşti. Dacă activele se
impart in natură, repartizarea acestora se va face luand in consideraţie următoarele
reguli: 1) bunurile se vor impărţi proporţional dreptului pe care il are fiecare
participant; 2) bunurile se vor atribui unuia sau la mai mulţi participanţi de la care se
va reţine suma de bani care depăşeşte valoarea bunului; 3) dacă bunurile nu vor
putea fi impărţite in natură ele vor fi vandute şi apoi se vor impărţi banii;
Raportul lichidatorului privind impărţirea bunurilor urmează să fie aprobat de
organul care a desemnat lichidatorul. După aprobarea raportului, lichidatorul
purcede la realizarea acestuia. Transmiterea sumelor de bani sau a bunurilor se face
prin act sub semnătură privată dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
De exemplu la repartizarea imobilelor se va intocmi un act de transmitere in formă
autentică şi inregistrat la oficiul cadastral competent.

Articolul 97. Repartizarea activelor persoanelor juridice cu scop

nelucrativ

(267)Activele care au rămas după satisfacerea creanţelor creditorilor

persoanei juridice cu scop nelucrativ se repartizează intre persoanele
care, conform actului de constituire sau, in cazul prevăzut de actul de
constituire, conform hotărarii adunării generale, au dreptul la ele.
(268)Daca persoana juridica cu scop nelucrativ este constituita pentru
satisfacerea exclusiva a intereselor participanţilor săi si actul
constitutiv sau hotărarea adunării generale nu prevăd persoanele
care au dreptul la activele persoanei juridice cu scop nelucrativ
dizolvate, toate persoanele care la momentul dizolvării au calitatea
de participant la ea beneficiază de dreptul la patrimoniul rămas. Intre
aceste persoane activele se repartizează proporţional.
(269)Daca nu pot fi repartizate conform alin.(1) si (2), activele trec la
stat, care le utilizează la realizarea scopurilor statutare ale persoanei
juridice cu scop nelucrativ lichidate.

Activele persoanei juridice cu scop nelucrativ care au rămas după stingerea

datoriilor trebuie de transmis anumitor persoane, insă regula este deosebită de cea
stabilită la art.96. Astfel, din dispoziţiile art.55 alin.(3) participanţii organizaţiilor
necomerciale nu au drepturi de creanţă asupra patrimoniului acesteia. De aici şi
concluzia că cota parte dintr-o organizaţie necomercială nu poate fi transmisă prin
acte juridice şi deci nici calitatea de membru in aceasta nu este transmisibilă. Din
coroborarea dispoziţiilor alin.(1) din articolul comentat şi dispoziţia art.55 alin.(3)
rezultă că, de regulă, dreptul asupra patrimoniului nu o pot avea participanţii
(membrii asociaţii etc.) la organizaţia necomercială. Patrimoniul organizaţiei rămas
după satisfacerea cerinţelor creditorilor trebuie transmis pentru realizarea scopurilor
propuse de către organizaţia dizolvată. In sprijinul acestei afirmaţii vine şi dispoziţiile
art.40 alin.(2) şi (3) din Legea nr.837/1996 cu privire la asociaţiile obşteşti, art.37
alin.(7) din Legea nr.581/1999 cu privire la fundaţii, art.22 alin.(4) şi art.27 alin.(4)
din Legea patronatelor nr. 976/2000, art.24 (18) alin.(3) şi 30 alin.(4) din Legea
nr.718/1991 privind partidele şi alte organizaţii social politice etc.
Alin.(2) din articolul comentat apare ca o excepţie de la regula stabilită la alin.(1),
admiţand posibilitatea că unele organizaţii necomerciale ar putea fi constituite pentru
interesul exclusiv al participanţilor (membrilor) săi, şi atunci, dacă patrimoniul
acestea a fost format in exclusivitate din cotizaţiile şi eforturile proprii, şi aceste
organizaţii nu au beneficiat de subsidii, donaţii, granturi făcute in alte scopuri decat
interesul participanţilor atunci acestea ar putea să fie distribuite intre participanţii la
persoana juridică. Astfel de excepţii le-am vedea cele stabilite de Legea
condominiumului in fondul locativ nr.913/2000, potrivit cărora asociaţia
coproprietarilor este in esenţă o organizaţie necomercială deoarece participanţii se
asociază pentru administrarea, intreţinerea şi exploatarea in comun a complexului de
bunuri imobiliare din condominu, şi ei potrivit art.35 alin.(3) din aceiaşi lege au
dreptul la cotă din activele asociaţii care se lichidează. Dispoziţii similare există şi in
art.45 alin.(4) Legea nr.1505/1996 cu privire la asociaţiile de economii şi imprumut a
cetăţenilor şi in art.105 alin.(8) din Legea cooperaţiei de consum nr.1252/2000. De
fapt dispoziţia din ultima lege pare a cumula ambele principii, adică şi cel stipulat in
alin.(1) şi cel din alin.(2), deoarece se prevede numai restituirea părţilor sociale ale
membrilor cooperatori, dar nu o cotă din active proporţională participării la
patrimoniu.
Alin.(3) stipulează că in cazul in care actele constitutive nu stabilesc şi organul
principal al organizaţiei necomerciale nu poate adopta o hotărare in acest sens,
precum şi in cazul in care organizaţia necomercială este lichidată de către instanţa
de judecată pe un temei stabilit la art.42 alin.(4) din Legea nr.837/1996 bunurile
asociaţiei obşteşti lichidate şi rămase după satisfacerea creanţelor pot fi trecute cu
titlu gratuit in proprietatea statului.

Articolul 98. Termenul de repartizare a activelor

Activele persoanei juridice dizolvate nu pot fi repartizate persoanelor

indreptăţite decat după 12 luni de la data ultimei publicări privind
dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului lichidării si a
planului repartizării activelor daca aceste documente nu au fost contestate
in instanţa de judecata sau daca cererea de contestare a fost respinsă
printr-o hotărare judecătorească irevocabilă.

Articolul comentat stabileşte limitele de timp mai devreme de care activele persoanei
juridice dizolvate insă incă neradiate din registrul de stat nu pot fi transmise
persoanelor indreptăţite de către lichidator. Deci numai după respectarea condiţiilor
menţionate lichidatorul este indreptăţit să repartizeze activele persoanei juridice in
modul stabilit de art.96 sau după caz de cel din art.97.
Din dispoziţiile acestui articol rezultă că in cazul in care raportul lichidatorului
intocmit in modul stipulat la art.96-97 şi aprobat de organul care a desemnat
lichidatorul lezează anumite interese, atunci cel lezat poate ataca actul de aprobare
şi numai după ce hotărarea instanţei prin care cererea a fost respinsă rămane
irevocabilă, numai atunci activele pot fi impărţite.

Articolul 99. Radierea persoanei juridice din registru

(270)După repartizarea activelor nete, lichidatorul trebuie sa depună la

organul inregistrării de stat cererea de radiere a persoanei juridice
din registru.
(271)La cererea de radiere se anexează toate actele necesare lichidării.
Radierea persoanei juridice din registru de stat unde a fost inregistrată constă intr-
o inscriere in registru a operaţiunii de excludere a subiectului de drept şi incetarea
existenţei acestuia. Calitatea de subiect de drept, sau altfel spus capacitatea juridică
a persoanei juridice există atata timp cat aceasta este inregistrată in Registrul de
stat (vezi art.60 alin.(1), adică de la data inregistrării – inscrierii (inmatriculării) in
Registru pană la data radierii din Registru. Făcand paralelă cu persoana fizică care
apare in rezultatul naşterii şi dispare la data decesului, persoana juridică apare la
data inregistrării şi dispare la data radierii. După radierea persoanei juridice faţă de
aceasta nu pot fi inaintate nici un fel de cerinţe şi acţiuni civile sau de altă natură, iar
dacă ele se inaintează, potrivit art.131 alin.(2)pct.5) din Codul de procedură civilă,
judecătorul refuză primirea cererii.
Pentru radierea persoanei juridice lichidatorul este obligat să depună o cerere la
organul de stat care deţine registrul in care a fost inregistrată persoana juridică
dizolvată, şi anexează la aceasta actele necesare.
Dispoziţii exprese cu privire la radiere din registru de stat există numai in Legea
nr.1265/2000, pe cand in celelalte fie că sunt prevederi sumare fie că nu sunt de fel.
Pentru moment pană la introducerea unor modificări in legile speciale am sugera că
organele de stat care inregistrează persoanele juridice trebuie să facă uz de analogia
legii aplicand dispoziţiile Legii nr.1265/2000.
Astfel pentru a radia persoanele juridice inregistrate in registrul de stat al
intreprinderilor şi organizaţiilor ţinut de Camera Inregistrării de stat a
Departamentului Tehnologii Informaţionale trebuie de prezentat următoarele acte:
Cererea de radiere; Bilanţul de lichidare aprobat de proprietar şi autentificat de
notar; actele de constituire a persoanei juridice care se lichidează in original;
certificatul de inregistrare al persoanei juridice care se lichidează; extrasul din
registrul de stat care demonstrează că persoana juridică nu este fondator al altei
intreprinderi sau organizaţii sau că aceasta nu are filiale şi reprezentanţe; actul de
confirmare a achitări integrale cu bugetul de stat eliberat de inspectoratul fiscal;
actul de confirmare a inchiderii conturilor bancare eliberat de băncile in care
persoana juridică a avut conturi; actul de predare spre nimicire a ştampilelor
persoanei juridice eliberat de Comisariatul de poliţie din teritoriul in care-şi are sediul;
Monitorul Oficial in care au fost publicate avizele de lichidare; actul, eliberat de
Arhiva de Stat, privind predarea spre păstrare a documentelor ce fac parte din Fondul
Arhivistic al Republicii Moldova;
Dispoziţiile Legii nr.1265/2000 stabileşte că actele indicate trebuie să fie
prezentate in termen de 3 zile de la data aprobării bilanţului de lichidare, insă
incălcarea acestuia nu prevede nici o sancţiune şi nici nu serveşte temei pentru
respingerea cererii. Mai mult, bilanţul de lichidare poate fi aprobat de organul care a
desemnat lichidatorul, insă distribuirea activelor conform dispoziţiilor art.96 şi 97
intre persoanele care au dreptul la ele poate avea loc numai tarziu decat 2 luni din
momentul aprobării bilanţului de lichidare. Insă la momentul repartiţiei activelor
persoana juridică incă trebuie să existe, adică nu este radiată. Din acest considerent
semnificaţia juridică a termenului stabilit la art.29 alin.(1) din Legea nr.1265/2000
este anihilată, şi chiar trebuie de exclus. Camera Inregistrării de stat după verificarea
actelor prezentate adoptă decizia de radiere din registru a persoanei juridice
dizolvate şi consemnează acest fapt in regisru. Termenul de adoptare a deciziei de
radiere este de 3 zile de la data primirii actelor.
Decizia Camerei privind radierea persoanei juridice din registrul de stat poate fi
atacată in contencios administrativ, dacă această decizie s-a bazat pe acte
neveridice lezand drepturile şi interesele creditorilor sau participanţilor persoanei
juridice.

Articolul 100. Redeschiderea procedurii de lichidare

(272)Daca, după radierea persoanei juridice, mai apare un creditor sau un

indreptăţit sa obţină soldul ori daca se atesta existenta unor active,
instanţa de judecata poate, la cererea oricărei persoane interesate, sa
redeschidă procedura lichidării si, daca este necesar, sa desemneze un
lichidator. In acest caz, persoana juridica este considerata ca fiind
existenta, dar in exclusivitate in scopul desfăşurării lichidării
redeschise. Lichidatorul este imputernicit sa ceara persoanelor
indreptăţite restituirea a ceea ce au primit peste partea din active la
care aveau dreptul.
(273)Pentru perioada in care persoana juridica nu a existat, se suspenda
cursul prescripţiei extinctive a dreptului de acţiune a persoanei juridice
sau fata de persoana juridica respectivă

Prin articolul comentat se instituie o procedură nouă, care nu a existat in legislaţia

moldovenească de „reabilitare” sau „reinviere” a persoanei juridice radiate din
Registru. Se stabilesc două temeiuri de redeschidere a procedurii de lichidare: 1)
dacă apare un creditor sau o altă persoană indreptăţită să pretindă activul repartizat
intre participanţi in temeiul art.96 sau transmis in scopurile stabilite de art.97; 2)
dacă sunt descoperite active ale persoanei juridice lichidate care nu au fost
valorificate de către lichidator;
In legătură cu aceste prevederi trebuie făcută următoarea precizare:
redeschiderea procedurii de lichidare poate fi făcută la cererea persoanei interesate
făcută in termenul general de prescripţie stabilit la art.267, adică nu mai tarziu de 3
ani de la data cand a fost adoptată decizia de radiere a persoanei juridice; solicitantul
redeschiderii trebuie să demonstreze că are calitatea de creditor a persoanei juridice
care a fost deja radiată, şi că activele persoanei juridice lichidate au fost repartizate
conform art.96 sau 97, sau dacă acesta este un participant al persoanei juridice
lichidate să demonstreze că există active ale persoanei juridice care nu au fost
valorificate;
In calitate de parat va figura Organul care a inregistrat radierea ???? vor fi
persoanele care au preluat activele ??? Dar dacă acesta este debitor al persoanei
juriidice lichidate ??
Cererea va fi inaintată după regulile stabilirii faptelor care au valoare juridică ???
adică recunoaşterea personalităţii juridice ca fiind existentă ????
Instanţa de judecată dacă găseşte cererea solicitantului justificată adoptă o hotărare
privind recunoaşterea persoanei juridice ca fiind existentă, insă lichidatorul poate
săvarşi numai acţiunile legate de valorificarea drepturilor stabilite.
Cine va plăti remuneraţia lichidatorului pană la incasarea şi valorificarea activelor ??
Lichidatorul va fi desemnat de instanţă din randurile persoanelor indicate de
solicitant ?? din randurile persoanelor care au licenţa administratorului
insolvabilităţii ??
Lichidatorul va efectua următoarele acţiuni:
(274)va deschide contul bancar pe numele persoanei juiridice;
 (275)va solicita persoanelor care au primit activele persoanei juridice intoarcerea
sumelor de bani sau a bunurilor primite cu titlu parte din active in limita celor
necesare pentru stingerea datoriei iar in caz de necesitate va iniţia un proces
judiciar de incasare forţată;
(276)va cere debitorului persoanei juridice a cărei procedură de lichidare s-a
redeschis să restituie datoria, iar dacă acesta nu va dori lichidatorul va intenta
proces judecătoresc.
Cine va suporta cheltuielile de redeschidere a procesului ?
Trebuie să le suporte persoana care face cererea, dacă nimeni nu poartă vina pentru
neinformare??
Dacă unii din cei care au primit banii sunt de acord voluntar să restituie sumele
necesare iar unii nu ?
Poate unul să acopere datoria şi apoi să adreseze in regres faţă de asociatul care a
primit suma de bani. Dar dacă cel care a primit patrimoniul societăţii lichidate este
statul ?

Articolul 101. Insolvabilitatea persoanei juridice

Prin hotărare judecătoreasca, persoana juridica poate fi declarata

insolvabila daca ea nu-si poate onora obligaţiile de plata fata de creditori.
Temeiurile si modul de declarare de către instanţa de judecata a persoanei
juridice drept insolvabile se stabilesc prin lege.

Persoanele juridice de drept privat pot fi declarate insolvabile, dizolvate şi lichidate

forţat dacă valoarea activelor acestora sunt mai mici decat valoarea pasivelor.
Procedura de insolvabilitate se intentează şi se desfăşoară potrivit dispoziţiilor
Legii insolvabilităţii nr.632/2001, iar atunci cand aceasta nu dispune potrivit Codului
de procedură civilă. Procesul de insolvabilitate poate fi intentat impotriva tuturor
persoanelor juridice de drept privat, inclusiv a celor cu scop lucrativ (numite
intreprinderi) şi celor cu scop nelucrativ (societăţile necomerciale) care sunt
insolvabile şi sunt inregistrate in Republica Moldova. Legiuitorul indică expres şi
băncile, companiile de asigurare, fondurilor de investiţii şi companiilor fiduciare, care
in esenţă sunt persoane juridice cu scop lucrativ insă pană la punerea in vigoare a
Legii nr.632/2002 aveau o procedură distinctă de lichidare forţată ori in general nu o
aveau. Legea indică expres că nu pot fi supuse procedurii insolvabilităţii statul,
unităţile administrativ teritoriale şi persoanele juridice de drept public.
Temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate sunt prevăzute in art.22 din
Legea nr.632/2001. In sensul acestui articol instanţa de judecată va intenta procesul
de insolvabilitate dacă persoana juridică se află in incapacitate de plată sau a
survenit insolvabilitate.
Acţiunea de intentare a insolvabilităţii (numită cerere introductivă) o poate face
debitorul (persoana juridică insolvabilă) şi creditorii persoanei juridice care nu-şi
onorează obligaţia. Pentru persoana juridică insolvabilă, numită in textul Legii
nr.632/2001 „debitor” sunt reglementate două situaţii distincte de intentare a
procesului de insolvabilitate: prima este cand debitorul are dreptul de a depune
cererea in instanţa de judecată (art.25 din această lege) şi cea de-a doua atunci cand
debitorul este obligat să facă aceasta (art.26 ). Legea prevede procedura distinctă de
depunere a cererii de către debitor şi de către creditor, stabilind care trebuie să fie
conţinutul cererii şi care acte urmează să fie anexate.
Cererea introductivă se depune in instanţa de judecată competentă de a examina
cazurile de insolvabilitate, care potrivit CPC sunt instanţele judecătoreşti economice.
Instanţa, timp de trei zile de la depunere cererii este obligată să pronunţe o incheiere
de admitere (punere pe rol) a cererii sau de returnare a acesteia. Dacă cererea este
admisă instanţa poate lua măsurile adecvate de asigurare a integrităţii şi conservării
patrimoniului persoanei juridice debitoare şi să desemneze un administrator
provizoriu. După admiterea cererii instanţa de judecată trebuie să intreprindă
măsurile preliminare prevăzute de CPC şi de Legea nr.632/2001 pentru examinarea
cererii in fond. Legea insolvabilităţii nu stabileşte un termen anumit de examinare a
acţiunii in fond, lăsand pe seama prevederilor art.278-22 din CPC, potrivit căreia
litigiile trebuie să fie examinate intr-un termen de cel mult 3 luni, dacă legea nu
stabileşte un alt termen. Totuşi, luand in consideraţie scopul general al legii
insolvabilităţii şi obligaţia administratorului de activa in scopul păstrării, majorării şi
valorificării masei debitoare şi a executa „cat mai deplin creanţele creditorilor”, toate
acţiunile trebuie să fie făcute in termen restranşi, şi din acest considerent am vedea
un termen special de examinare a cererii in fond de maxim 30 de zile, similar
prevederilor din fosta Lege cu privire la faliment nr.786/1996.
După indeplinirea acţiunilor preliminare şi pregătirii cauzei de examinare
instanţa de judecată examinează cererea introductivă şi pronunţă o hotărare prin
care fie că decide intentarea procesului de insolvabilitate (art.44), fie că respinge
cererea şi hotărăşte lichidarea debitorului dacă se constată că valoarea bunurilor
debitorului este insuficientă pentru acoperirea cheltuielilor procesului de
insolvabilitate (vezi art.153 alin.(1) fie că respingă cererea de insolvabilitate ca fiind
neintemeiată (art.44). Dacă se intentează procesul de insolvabilitate instanţa va
desemna administratorul insolvabilităţii, va publica dispozitivul hotărarii in Monitorul
Oficial, va notifica toţi creditorii cunoscuţi despre hotărarea respectivă şi o va
comunica tuturor organelor de stat indicate la art.45 alin.(3) din Legea nr.632/2001.
Hotărarea de intentare a procesului de insolvabilitate devine executorie din
momentul pronunţării, deşi părţile care se consideră lezate o pot ataca cu recurs. In
condiţiile art.47.
Intentarea procesului de insolvabilitate produce un şir de efecte juridice: -
creanţele neajunse la scadenţă se consideră scadente din momentul intentării
procesului de insolvabilitate (art.56 alin.(1); - debitorul pierde dreptul de a administra
şi de a dispune de bunurile ce-i aparţin, acest drept transferandu-se la
administratorul insolvabilităţi (art.83 alin.(1); - activitatea organelor de conducere a
debitorului se suspendă; - plăţile care se fac către persoana juridică debitoare se
transferă pe contul special gestionat de administrator; - calcularea penalităţilor
aferente datoriilor se suspendă; - calcularea dobanzilor la obligaţiile băncii aflate in
proces de insolvabilitate se intrerupe (art.84) şi altele;
Persoanei juridice faţă de care a fost intentată procedura de insolvabilitate poate
să i se aplice şi procedura planului. Această procedură are ca scop evitarea declarării
insolvabile a debitorului fie restabilirea solvabilităţii debitorului fie prin satisfacerea
cerinţelor creditorilor după aplicarea unor măsuri de remediere financiară şi
economică fie printr-o modalitate specifică de valorificare a masei debitoare.
Procedura planului poate fi propusă de debitor sau de administrator şi in termen de
cel mult 120 de zile de la data adoptării hotărarii de intentare a procesului de
insolvabilitate şi se confirmă de instanţă numai dacă a fost votat la adunarea
creditorilor de către majoritatea simplă a creditorilor care deţin cel puţin 50% din
valoarea creanţelor. Dacă planul a fost confirmat, instanţa incetează procesul de
insolvabilitate (art.191) şi purcede la realizarea acestuia. Pe parcursul realizării
planului debitorul reintră in drepturile sale de gestiune şi reprezentare, insă dacă
planul prevede administratorul poate supraveghea activitatea debitorului pe perioada
realizării. Dacă planul confirmat s-a realizat instanţa incetează supravegherea
debitorului.
In cazul in care planul nu s-a realizat, la cererea oricăruia dintre creditori instanţa
va decide aplicarea procedurii de insolvabilitate şi va ordona administratorului
lichidarea patrimoniului in modul stabilit de art.124 – 126 şi distribuirea masei
debitoare in modul stabilit de art.139-148.
Dacă aplicarea procedurii planului nu a fost solicitată sau cererea a fost respinsă,
administratorul işi realizează atribuţiile legale. Astfel administratorul i-a neintarziat in
primire şi administrare bunurile persoanei juridice insolvabile, intocmeşte inventarul
bunurilor i-a toate măsurile necesare pentru paza, păstrarea, conservarea, evaluarea
şi vanzarea acestora, după caz valorifică creanţele pe care le-a avut debitorul,
inclusiv prin declarea nulităţii unor contracte incheiate de debitor, intocmeşte
registrul creditorilor, tabelul de creanţe, reziliază contractele şi intreprinde alte
formalităţi necesare şi raportează despre acestea instanţei de judecată şi comitetului
sau adunării creditorilor.
O atenţie deosebită legiuitorul o atrage procedurii de vanzare (lichidare) a
bunurilor incluse in masa debitoare (art.122- 126) şi distribuirea banilor realizaţi intre
creditori (art.139-148).
După realizarea acţiunilor menţionate, in special după distribuirea tuturor
bunurilor intre persoanele care au dreptul la acestea instanţa hotărăşte incetarea
procesului de insolvabilitate, iar administratorul va prezenta organului de inregistrare
toate actele necesare pentru radierea din Registru a persoanei juridice insolvabile.
Fără a ne adanci in analiza textelor legale stabilite de art.154 şi 157 din Legea
nr.632/2001 menţionăm că acestea trebuie să fie perfectate in sensul de a stabili
reguli de radiere a persoanei insolvabile din Registru şi de a descalificării debitorului
persoană fizică şi a persoanelor cu funcţii de răspundere vinovate in insolvabilitatea
persoanei juridice. In caz contrar dispoziţiile legale nu-şi vor atinge scopul propus.

Articolul 102. Filialele persoanei juridice

(277)Persoana juridica poate institui filiale in Republica Moldova si in

străinătate daca legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
(278)Filiala nu este persoana juridica.
Persoana juridică constituită in una din formele stabilită de lege are un singur
sediu, şi realizarea scopului propus prin actele constitutive este limitat de regulă la
perimetru localităţii sau a zonei apropiate de această localitate. Dreptul de a constitui
filiale vine să precizeze şi să suplimenteze capacitatea civilă a persoanei juridice.
Dispoziţia alin.(1) stabileşte că oricare persoană juridică poate să constituie filiale,
dacă legea sau actul prin care a fost constituită nu-i interzice. Dreptul de a fonda
filiale este recunoscut unor categorii de persoane juridice şi prin dispoziţiile unor legi
speciale. In acest sens este recunoscut societăţilor pe acţiuni (vezi art.8 din Legea
nr.1134/1997), asociaţiilor obşteşti (vezi art.19 alin.(8) din Legea nr.837/1996),
fundaţiilor (art.18 din Legea nr.581/1999), cooperativelor de producţie (v. Legea
nr.1007/2002), cooperativelor de intreprinzători, art.9 (1) din Legea nr.73/2001;
cooperativelor de consum (art.32 alin.(1) din Legea nr.1252/2000); patronatelor
( art.16 alin.(1) din Legea 976/2000) etc.
Pentru a-şi realiza capacitatea civilă şi pentru a-şi extinde propria activitate in alte
localităţi şi zone ale Republicii Moldova, iar in legătură cu aceasta pentru a-şi asigura
unitatea juridică şi patrimonială, persoana juridică poate să constituie structuri
endogene (interne), subordonate sie total şi care nu au personalitate juridică.
Aceste structuri endogene poartă denumirea de filiale şi pot să desfăşoare toate sau
numai unele genuri de activitate ale persoanelor juridice care le constituie.
Reieşind din dispoziţiile articolului comentat şi din cele cu care au fost coroborate
pentru a determina statutul filialei unei persoane juridice naţionale trebuie de
precizat următoarele:
(279)Filiala este o structură instituţionalizată (inregistrată) a persoanei juridice
amplasată in alt loc (fie in aceiaşi localitate, fie in altă localitate) decat sediul
acesteia. Persoanele juridice inregistrate la Camera Inregistrării de stat sunt
obligate să inregistreze filialele sale in modul stabilit de art.15 din Legea
nr.1265/2000.
 (280)Filiala nu este persoană juridică, şi este in dependenţă patrimonială şi
juridică de persoana juridică care a constituit-o, iar conducătorul acesteia
poate face acte in numele persoanei juridice numai in limitele stabilite de
procura deţinută. Filiala nu are o structură organizatorică proprie, nu are o
răspundere proprie şi nu are un patrimoniu propriu. Filiala nu are date proprii
de identitate şi nu are voinţă proprie. Deşi poate să aibă o denumire
deosebită de cea a persoanei juridice, denumirea acesteia trebuie să conţină
in sine şi denumirea persoanei juridice.
(281)Filiala nu are propriul patrimoniu, iar bunurile pe care le utilizează aparţin
persoanei juridice care a constituit-o Toate obligaţiile care le angajează
lucrătorii filialei, precum şi suportarea tuturor cheltuielilor legate de
intreţinerea bunurilor (impozite şi taxe obligatorii,) precum şi obligaţiile din
delicte provocate de bunurile – surse de pericol sporit puse la dispoziţia filialei
aparţin persoanei juridice;
(282)Filiala se constituie şi se lichidează de persoana juridică, fără respectarea
formalităţilor stabilite pentru persoana juridică, deşi ele trebuie să fie indicate
in actul de constituire a persoanei juridice şi să fie inregistrate in registrul de
stat;
(283)Filiala desfăşoară unele sau toate activităţile persoanei juridice. Pentru
activităţile supuse licenţierii persoana juridică trebuie să obţină copii
autorizate de pe licenţă care demonstrează dreptul persoanei juridice de a
desfăşura activitatea (vezi art.14 din Legea nr.451/2001);
Constituirea şi lichidarea filialei este prerogativa organului principal a persoanei
juridice. Această concluzie rezultă din dispoziţiile art.108 şi 187 din codul civil, art.35
din Legea nr.1134/1997 etc. potrivit actele de constituire a persoanelor juridice
trebuie să cuprindă dispoziţii cu privire la filiale. In Legea nr.1134/1997 cu privire la
societăţile pe acţiuni deschiderea filialelor nu este atribuţia exclusivă a adunării
generale a acţionarilor, deci poate fi transmisă şi consiliului directoriu al societăţii,
insă art.35 alin.(1) lit.(9) din Legea nr.1134/1997 cere indicarea in statut a denumirii
şi sediului filialei, insă modificarea statutului este atribuţia exclusivă a adunării
generale. De aceia afirmăm că şi la societatea pe acţiuni constituirea filialei ţine de
competenţa adunării generale a acţionarilor. Actul de constituire a filialei este
regulamentul acesteia semnat de administratorul persoanei juridice, care serveşte
temei pentru inregistrare. Regulamentul filialei trebuie să stabilească modul de
funcţionare a filialei, patrimoniul care ii este transmis acesteia, organele filialei,
atribuţiile acestora, genurile de activitate care pot fi desfăşurate de filiale, insă
acesta nu poate să conţină competenţe mai largi decat există in statut. Regulamentul
filialei este un act intern şi conţinutul lui nu poate fi opus terţilor. Toţi lucrătorii filialei
sunt salariaţii persoanei juridice şi aceasta răspunde pentru acţiunile acestora făcute
in legătură cu executarea funcţiilor ce le revin.
Organul executiv este in drept să majoreze şi să reducă volumul activităţii filialei,
să suspende activitatea acesteia, iar după caz să-l reinceapă. Lichidarea şi
excluderea din registru de stat a filialei se face de organul principal, insă fără
respectarea formalităţilor stabilite de art.86-101.
Prin derogare de la regulile menţionate, dacă o intreprindere cu investiţii străine a
decis să deschidă o filială in Republica Moldova, această filială potrivit dispoziţiilor
art.8 alin.(3) din Legea nr.998/1992 cu privire la investiţiile străine este persoană
juridică.
Filialele persoanei juridice naţionale deschise in străinătate au un dublu regim
juridic. Modul de constituire, funcţionare şi lichidare a filialei din străinătate este
guvernat de legislaţia statului pe teritoriul căruia filiala s-a constituit (vezi art.1597).
Filiala din străinătate este dependentă de persoana juridică care a constituit-o, avand
o dependenţă patrimonială şi organizaţională similară celei dintre intreprinderea
mamă şi intreprinderea fiică.
 Persoanele juridice străine pot constitui in Republica Moldova filiale. Filiale
societăţilor comerciale (intreprinderilor) din statele străine se constituie potrivit
art.21 alin.(5) din Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi intreprinderi şi
sunt persoane juridice. De asemenea, sunt persoane juridice şi filialele fundaţiilor
străine(art.18 alin.(8) din Legea nr.581/1999) filialele asociaţiilor obşteşti străine
(art.13 şi 19 din Legea nr.837/1996) constituite in Moldova.

Articolul 103. Reprezentanta

(284)Reprezentanţa este o subdiviziune separata a persoanei juridice

situata in afara sediului acesteia, care o reprezintă si ii apără
interesele.
(285)Reprezentanta nu este persoana juridica.

Reprezentarea este un raport juridic in temeiul căruia o persoană, numită

“reprezentant” săvarşeşte acte juridice in numele altei persoane, numite
"reprezentat", iar consecinţele juridice ale acestor acte, dacă ele sint săvarşite in
limitele imputernicirilor acordate, apar nemijlocit pentru reprezentant. Reprezentarea
se poate face de o persoană fizică şi de o persoană juridică. O persoană fizică poate
reprezenta persoana juridică in temeiul unor contracte de muncă, de mandat, de
comision, de agent comercial şi de comisionar profesionist. Persoana juridică poate
să reprezinte o altă persoană juridică numai in temeiul unor contracte de mandat sau
de comision sau de comisionar profesionist.
Reprezentanţa in inţelesul articolului comentat poate efectuată numai de
persoane fizice care sunt salariaţi ai persoanei juridice care a constituit-o şi
acţionează in limita imputernicirilor acrordate. Reprezentanţa, numită şi agenţie, se
deosebeşte substanţial de filială, deoarece ea nu poate să practice activităţi de
producere, de executare a lucrărilor şi prestare a serviciilor pentru clientelă, aşa cum
o va face filiala sau intreprinderea inseşi. Reprezentanţa se consideră subdiviziunea
separată a persoanei juridice, amplasată teritorial in altă parte decat sediul social,
apără şi reprezintă interesele persoanei juridice care a constituit-o, negociază şi
incheie acte juridice in numele acesteia. Reprezentanţa indeplineşte, prin natura ei, o
funcţie specializată, şi anume cea de intermediar dintre intreprinderea care a
infiinţat-o şi terţele persoane care contractează cu ea.
Modul de constituire a reprezentanţei este asemănător cu modul de constituire
a filialei. Reprezentanţa poate fi constituită de regulă in alte localităţi ale ţării
sau in alte ţări. Ea poate fi constituită numai dacă acest lucru este prevăzut de actele
constitutive ale intreprinderii.
Actul de constituire şi funcţionare a reprezentanţei este Regulamentul, aprobat
de organul de conducere al intreprinderii.
Raporturile juridice dintre membrii reprezentanţei şi persoana juridică sint
raporturi juridice de muncă. Membrii reprezentanţei işi vor indeplini atribuţiile in
concordanţă cu prevederile Regulamentului, ale contractului de muncă, iar in
anumite cazuri imputernicirile vor fi indicate in procurile eliberate fie de şeful
intreprinderii, fie de şeful reprezentanţei.

Articolul 104. Dispoziţii generale cu privire la uniunea persoanelor

juridice

(286)In scopul coordonării activităţii lor, al reprezentării si apărării

intereselor comune, persoanele juridice pot crea uniuni. Daca, prin
hotărare a participanţilor, se preconizează ca uniunea sa practice
activitate de intreprinzător, aceasta se reorganizează in societate
 comerciala sau in cooperativa in modul prevăzut de prezentul cod.
(287)Asociaţii uniunii işi păstrează independenta si personalitatea
juridica.
(288)Patrimoniul transmis uniunii de către fondatori (asociaţi) este
proprietate a acesteia. Uniunea utilizează acest patrimoniu in
scopurile determinate in actul sau de constituire.
(289)Uniunea nu răspunde pentru obligaţiile asociaţilor săi. Aceştia
poartă răspundere subsidiara pentru obligaţiile uniunii in mărimea si
in modul prevăzut in actul de constituire.
(290)Particularităţile statutului juridic al uniunii persoanelor juridice se
stabilesc de prezentul cod si de legislaţia cu privire la organizaţiile
necomerciale.

Uniune este considerată persoana juridică necomercială formată de alte

persoane juridice in scopul sporirii posibilităţilor de realizare, protecţie şi apărare a
intereselor comune de natură tehnico - ştiinţifică, socială, economice, financiare, de
producţie etc. creşterea eficienţei activităţii, coordonării activităţii, reprezentării
intereselor profesionale comune. Particularităţile de constituire şi funcţionare a
uniunile de persoane juridice este stabilit de mai multe acte normative, inclusiv:
concernele funcţionează potrivit dispoziţiilor stabilite in art.120 din Codul civil,
grupurile financiar industriale este carmuit de dispoziţiile Legii nr.1418 grupurilor
financiar –industriale, uniunea de cooperative de producţie prin art.55-61 din Legea
nr.1007/2002), uniunea de cooperative de intreprinzător (v. Art.88-94 din Legea
nr.73/2001), in uniuni de asociaţii obşteşti potrivit art.9 din Legea nr.837/1996, uniuni
sau federaţii de partide (vezi art.2 din Legea nr.718/1991 cu privire la partide şi alte
organizaţii social politice) etc.
Uniunile de persoane juridice mai sunt numite asociaţii, federaţii, concerne,
holdinguri, "sisteme societare" sau "grupă de societăţi", care sunt ansambluri de
subiecte legate prin raporturi juridice de o mare diversitate.
Uniunea de persoane juridice a fost definit in literatură ca "ansamblu stabil şi
durabil alcătuit din structuri asociate legate juridic prin relaţii in temeiul cărora una
dintre acestea dobindeşte şi exercită asupra celorlalte dominaţia, făcind să se
manifeste unitatea de voinţă şi un scop comun". Este necesar de menţionat că
această definiţie a fost făcută in legături cu definirea unor structuri de societăţi
comerciale. Codul civil stabileşte unele principii de activitate a concernului. Potrivit
art.120 concernul reprezintă o uniune de intreprinderi care are o conducere unică
imputernicită cu anumite funcţii de reprezentare, funcţii de cooperare, financiare,
tehnico-ştiinţifice, de investiţii etc. şi in care intreprinderile asociate nu-şi pierd
independenţa juridică. Concernul, sub aspect comparativ cu alte uniuni de
intreprinderi, este considerat o structură cu un nivel de centralizare mai inalt şi cu o
subordonare mai strictă. Concernul este o creaţie a legislaţiei germane care
formează raporturi contractuale intre intreprinderea dominantă şi intreprinderile
dominate. Clauzele contractuale ce leagă intreprinderea dominantă de cele dominate
permite celei dominante să dea directive celor dominate făcind astfel să se manifeste
interesul de grup. In literatura juridică s-a menţionat existenţa unor concerne
verticale şi orizontale.
Concernele verticale au o structură complexă şi includ in sine intreprinderi din
diferite ramuri ale industriei, dar care sint legate intr-un ciclu de producţie
tehnologică. De exemplu: extragerea minereurilor - metalurgia - construcţia de
maşini. Concernele orizontale au o structură mai simplă şi includ in sine intreprinderi
dintr-o singură ramură. De exemplu din industria materialelor de construcţie etc.
Detalii cu privire la concerne a se vedea in comentariul la art.120
Uniunea de persoane juridice se constituie după regulile stabilite pentru
organizaţiile necomerciale, dacă in legile speciale nu sunt prevăzute reglementări
deosebite.
O trăsătură comună a uniunilor de persoane juridice de orice formă este
existenţa unei structuri dominante, şi unor structuri dominate. Structura dominantă,
mai numită şi suprastructură, sau uniune este o persoană juridică independentă care
are patrimoniul fondat din aporturile structurilor dominate şi activează pentru
realizarea scopului propus prin actele de constituire. Uniunea nu răspunde pentru
obligaţiile asumate de persoanele juridice care intră in componenţa sa.
In calitate de structuri dominate sint persoanele juridice-fiice sau cele care, prin
contract, au delegat anumite funcţii suprastructurii şi sint obligate să se subordoneze
acesteia. Persoanele juridice dominate activează independent şi au propria
personalitate juridică. Dispoziţiile alin.(4) arată că asociaţii uniunii mai numite şi
structuri dominate răspund pentru obligaţiile uniunii dar in limitele stabilite de statut.

Articolul 105. Publicaţiile persoanei juridice

In cazul in care legea sau actele de constituire prevăd publicarea

informaţiei persoanei juridice, informaţia se publica in "Monitorul Oficial al
Republicii Moldova". Actele de constituire pot prevedea publicarea
informaţiei despre persoana juridica si in alte mijloace de informare in
masa.

Persoanele juridice intră intr-un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial,

dobandind drepturi şi asumandu-şi obligaţii. Ele au o influenţă decisivă in activitatea
socială, economică, culturală şi politică a statutului, contribuie la acumularea valorilor
materiale făcand statutul mai bogat. Totodată persoanele juridice sunt in atenţia
statutului datorită faptului că ele in anumite circumstanţe prezintă un pericol major
pentru investitori şi pentru creditori. Modificările patrimoniului, a actelor de
constituire reorganizarea şi lichidarea persoanelor juridice trebuie să fie cunoscute de
publicul larg şi să fie aduse la cunoştinţa organului de stat care le-a inregistrat. Din
acest considerent dispoziţiile legale pun in sarcina persoanelor juridice obligaţia de
face public anumite acţiuni.
Astfel, potrivit dispoziţiilor codului civil persoana juridică este obligată să publice
in MO următoarele date: - modificarea denumirii (art.66 alin.(7); - modificarea
sediului (art.67 alin.(5); - despre adoptarea hotărarii cu privire la reorganizare
(art.72); - despre dizolvarea şi inceperea procedurii de lichidare (art.92), dispozitivul
hotărarilor şi incheierilor adoptate de instanţa de judecată in procesele de
insolvabilitate art.19 din Legea insolvabilităţii nr.632/2001. Considerăm de a fi
publicat in mod obligatoriu şi modificarea capitalului social al socităţilor comerciale.
In special reducerea care poate duce la păgubirea creditorilor.
In Monitorul Oficial trebuie să fie publicată numai atunci cand legea obligă să fie
făcută o asemenea publicaţie. Nu considerăm că dacă persoana juridică doreşte să
facă alte publicaţii ar fi obligată de a publica in Monitorul Oficial. Ca exemplu ar servi
publicaţiile societăţilor pe acţiuni de tip de deschis privind dezvăluirea informaţiei
(vezi art.91 din Legea nr.1134/1997, art.54-58 din Legea nr.199/1998), avizul privind
convocarea adunărilor generale (vezi art.53 din Legea nr.1134/1997), pierderile de
acte, alte anunţuri care consideră necesar.

S e c t i u n e a a 2-a
SOCIETATILE COMERCIALE
§ 1. Dispozitii comune

Articolul 106. Dispoziţii generale cu privire la societăţile comerciale

(291)Societate comerciala este organizaţia comerciala cu capital social
constituit din participaţiuni ale fondatorilor (membrilor). Patrimoniul
creat din aportul fondatorilor (membrilor) si cel dobandit de societatea
comerciala in proces de activitate aparţine acesteia cu drept de
proprietate. In cazurile prevăzute de prezentul cod, societatea
comerciala poate fi fondata de o singura persoana.
(292)Societatea comerciala poate fi constituita doar sub forma de
societate in nume colectiv, de societate in comandita, de societate cu
răspundere limitata si de societate pe acţiuni.
(293)Societatea comerciala poate fi fondator (membru) al unei alte
societăţi comerciale, cu excepţia cazurilor prevăzute de prezentul cod si
de alte legi.
(294)In calitate de aport la patrimoniul societăţii comerciale pot servi
mijloacele băneşti, valorile mobiliare, alte bunuri sau drepturi
patrimoniale. Evaluarea in bani a aportului membrului la societatea
comerciala se efectuează prin acordul fondatorilor (membrilor)
societăţii si este susceptibila unui control independent exercitat de
experţi (audit).

1.Literatura juridică defineşte societatea comercială ca o grupare de persoane

constituită pe baza unui contract de societate şi beneficiind de personalitate juridică,
in care asociaţii se inţeleg să pună in comun anumite bunuri, pentru exercitarea
unor activităţi comerciale (lucrative) in scopul realizării şi impărţirii beneficiilor
rezultate.
Din această definiţie se desprind trei elemente specifice ale contractului de
societate comerciale: Fondatorii se obligă: a) să verse in capitalul social anumite
valori patrimoniale b) să desfăşoare in comun activitatea de intreprinzător in scopul;
c) realizării şi impărţirii de beneficii.
Prin termenul de fondator sunt desemnaţi toate persoanele fizice şi furidice care
au participat la constituirea societăţii, au semnat actul de constituire şi se obligă să
verse aportul subscris. Ulterior inregistrării de stat a societăţii, fondatorii devin
asociaţi, acţionari, şi sunt egali in drepturi cu persoanele (asociaţii) care au dobandit
in alt mod participaţiuni la capitalul social. Drepturile egale nu se referă la numărul
de voturi care-l acordă partea din capital deţinută.
Societatea comercială este o persoană juridică care are capital social format din
aportul material şi nematerial al fondatorilor. Toate bunurile ce intră in patrimoniul
societăţii aparţine acesteia. Bunurile materiale pe care fondatorii le transmit in
proprietate, precum şi cele dobandite prin cumpărare, schimb, donaţie, sau prin
fabricare aparţin societăţii cu drept de proprietate. Insă societatea poate avea in
patrimoniu şi bunuri nemateriale (incorporale) care sunt de fapt drepturile drepturi
de creanţă, dreptul de servitute, de uzufruct, de superficiu, drepturi de proprietate
intelectuală etc.
După cum rezultă din dispoziţiile alin.(1) precum şi din definiţia menţionată
societatea comercială fiind recunoscută ca o grupare de persoane, care doreşte să
activeze in comun, cu un anumit scop in aşa fel incat să apară in raportule juridice ca
unul singur i se atribuie statutul de persoană juridică. Deci esenţial pentru o societate
este că din ea fac parte mai multe persoane, care semnează actul de constituire,
varsă aporturile la care sau obligat şi intreprind toate măsurile legale pentru a activa
ca o persoană juridică in atingerea scopului propus. Cu titlu de excepţie societatea
comercială poate fi constituită şi de o singură persoană, care deşi nu este o
colectivitate, legea ii permite să se constituie şi să acţioneze ca o persoană juridică.
Poate fi constituită de o singură persoană fizică şi juridică o societate cu răspundere
limitată (art.145 alin.(2) şi o societate pe acţiuni (art.156 alin.(2).
2.Formele de societăţi comerciale sunt indicate de legiuitor in mod exaustiv: Nu se
poate constitui o altă formă de societate care imbină particularităţi ale celor
indicate, cum ar fi o societate in comandită pe acţiuni, sau o societate cu răspundere
suplimentară.
3. Prin textul alin.(3) legiuitorul precizează capacitatea societăţii comerciale, arătand
că ea, ca persoană juridică, are dreptul nu numai de constitui filiale, reprezentanţe,
de a face parte din uniuni de persoane juridice, dar pot constitui şi pot participa la
constituirea altor societăţi comerciale, transmiţandu-le acestora o parte din bunurile
sale.
Bursa de valori, care este constituită in forma societăţii pe acţiuni de tip inchis,
nu poate constitui societăţi comerciale, ci poate constitui numai organizaţii
necomerciale. Bursa de valori nu este in drept să distribuie intre membrii săi
venitul din activitatea sa, iar in legătură cu aceasta este declarată ca organizaţie
necomercială (vezi art.44 alin.(6) şi (7) din Legea nr.199/1998.
4. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale constă din aport in numerar (in
bani) şi aport in natură (nebănesc). Indiferent de forma aportului el va fi evaluat şi
exprimat in monedă naţională.
Aportul in numerar se poate face in monedă naţională sau străină. Persoanele
fizice şi juridice din Republica Moldova pot face aportul numai in monedă naţională.
Această cerinţe este stabilită in art. 3 şi 4 din Legea nr.1232/1992 cu privire la bani.
Aportul in monedă străină poate să-l facă investitorii străini, care potrivit Legii
nr.998/1992 privind investiţiile străine pot fi cetăţenii străini, apatrizii, precum şi
cetăţenii Republicii Moldova care au domiciliul peste hotare, persoanele juridice de
naţionalitate străină şi statele străine. Vărsarea aportului in numerar se face cu
respectarea dispoziţiilor art.113 alin.(3), art.14 din Legea instituţiilor financiare
nr.550/1995 etc.
Aportul in natură poate consta din bunuri materiale (edificii, terenuri, utilaje,
tehnică etc.) şi bunuri imateriale (drepturi de folosinţă cu bunurile materiale,
drepturi de autor, dreptul la denumire, drepturi la marca de producţie, drepturi la
inveţii, drepturi la desene şi modele industriale etc.) Aporturile in natură se fac cu
respectarea dispoziţiilor art.114 din Codul civil.

Articolul 107. Constituirea societăţii comerciale

(295)Societatea comerciala se constituie prin act de constituire

autentificat notarial.
(296)Fiecare fondator al societăţii comerciale trebuie sa contribuie, in
mărimea stabilita de actul de constituire, la formarea capitalului social.

Actul de constituire a societăţii comerciale se elaborează in formă scrisă şi se

autentifică notarial. Nerespectarea acestei cerinţe se sancţionează cu nulitatea
actului de constituire şi chiar a inseşi societăţii (vezi art.110 alin.(2) lit.a). Legiuitorul
impune autentificarea notarială in scop de protecţie a semnatorilor actului de
constituire, precum şi potenţialilor contractanţi ai persoanei juridice. Este important
că o persoană care se angajează să răspundă nelimitat pentru obligaţiile societăţii
care se constituie, sau in cazul cand aceasta se obligă să transmită ca aport un bun
imobil fie in proprietate sau in folosinţă. Cultura juridică a majorităţii populaţiei in
Moldova lasă de dorit şi de aceia apariţia fondatorilor in faţa unui notar este strict
necesară. In acest sens art.50 din Legea nr.1453/2002 cu privire la notariat obligă
notarul să explice părţilor sensul şi importanţa proiectului actului juridic supus
autentificării, să verifice conformitatea conţinutului lui cu intenţiile reale ale părţilor
şi dacă nu este in contradicţie cu legislaţia. De asemenea notarul verifică legalitatea
actelor care servesc temei pentru autentificarea actului de constituire. Deci
autentificarea notarială este impusă nu in scop de a ingreuia procesul de constituire
a societăţilor comerciale, ci pentru a asigura securitatea circuitul civil şi viabilitatea
societăţii care se constituie.
Conţinutul actului constitutiv este stabilit prin art.108. Condiţiile de valabilitate a
acestuia sunt cele necesare oricărui act juridic, capacitatea (art.19), consimţămantul
(199), obiectul (art.206) şi cauza (art.207).
Actul de constituire a societăţii comerciale trebuie să prevadă mărimea, forma şi
termenul de vărsare a aportului la capitalul social a fiecărui fondator. Aportul la
capitalul social trebuie să fie transmis de asociaţi integral nu mai tarziu de 6 luni de
la data constituirii.

Articolul 108. Actul de constituire al societăţii comerciale

(297)In actul de constituire al societăţii comerciale trebuie sa se indice:

a) numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din
actul de identitate al fondatorului persoana fizica; denumirea,
sediul, naţionalitatea, numărul de inregistrare al fondatorului
persoană juridică;
b) denumirea societăţii;
c) obiectul de activitate;
d) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare;
e) valoarea bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul
de evaluare, daca au fost făcute asemenea aporturi;
f) sediul;
g) structura, atribuţiile, modul de constituire si de funcţionare a
organelor societăţii;
h) modul de reprezentare;
i) filialele si reprezentanţele societăţii;
j) alte date, stabilite de lege pentru tipul respectiv de societate.
(298)Actul de constituire al societăţii comerciale poate deroga de la
prevederile prezentei secţiuni doar in cazurile prevăzute expres.
(299)Actul de constituire al societăţii comerciale poate prevedea si alte
clauze ce nu contravin legii.
(300) Actul de constituire al societăţii comerciale se intocmeşte in limba
de stat si se semnează de către toţi asociaţii fondatori.

1. Actul de constituire a societăţilor comerciale pe persoane (societatea in nume

colectiv şi societate in comandită) are forma de contract bi- sau multilateral,
deoarece, potrivit art.121 şi 136, in calitate de semnatare ai acestuia pot fi cel puţin
două persoane. In societatea cu răspundere limitată şi cea pe acţiuni, in dependenţă
de numărul de fondatori actul de constituire va fi un act unilateral (declaraţie) sau un
contract. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte pentru
societăţile pe acţiuni şi un al doilea act de constituire – statutul. Deşi Legea
nr.1134/1997 nu stipulează cine semnează actul şi dacă acesta trebuie să fie
autentificat notarial, considerăm că acesta trebuie să fie semnat de toţi fondatorii
societăţii pe acţiuni şi să fie autentificat notarial. Existenţa a două acte constitutive
pune problema concurenţei dintre ele, adică care din cele două are o valoare juridică
mai mare. Potrivit art.32 din Legea nr.1134/1997 contractul de societate are
prioritate faţă de statut numai pană la inregistrarea societăţii. După inregistrarea
societăţii efectul contractului de constituire incetează. Dacă fondatorii nu şi-au
indeplinit obligaţiile stipulate in contract atunci contractul va fi valabil pană la
executarea integrală a acestor obligaţii. Actele normative stabileşte că şi societatea
cu răspundere limitată trebuie să aibă statut (vezi pct.8 din Regulamentul societăţilor
economice).
 Alin.(1) stabileşte clauzele care trebuie incluse in conţinutul actului de
constituire a societăţii comerciale. In dependenţă de forma societăţii comerciale,
actul de constituire trebuie suplimentat cu dispoziţiile art.122, 137, 146,157 din
Codul civil, precum şi cu alte clauze care le doresc fondatorii insă cu condiţia că
acestea să nu contravină dispoziilor actelor normative. Clauzele indicate sunt
dispoziţii imperative şi neindicarea lor in actele de constituire poate servi ca temei
de respingere a cererii de inregistrare a societăţilor comerciale.
Actul de constituire trebuie intocmit in limba romană, semnat de toate
persoanele care participă la fondare şi potrivit art.107 se autentifică notarial.

Articolul 109. Inregistrarea de stat a societăţii comerciale

(301)Societatea comerciala trebuie inregistrata, in modul si termenul

stabilit de lege, la organul inregistrării de stat in a cărui rază teritorială
se află sediul său.
(302)Dacă inregistrarea societăţii comerciale nu a avut loc in termen de 3
luni de la data autentificării notariale a actului de constituire, membrii
ei au dreptul sa fie degrevaţi de obligaţiile ce rezulta din subscripţiile
lor, daca actul de constituire nu prevede altfel.

Inregistrarea societăţii comerciale se face de către registratorii Camerei

Inregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale in modul stabilit de
Legea nr.1265/2001 cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi
organizaţiilor. Spre deosebire de alte state unde inregistrarea societăţilor comerciale
se face prin act judecătoresc in Moldova inregistrarea de stat se face prin act
administrativ.
Persoanele care au semnat şi autentificat actul de constituire a societăţii
comerciale trebuie să imputernicească, fie prin inseşi actul constitutiv, fie prin
procesul verbal al adunării de constituire persoana care va inregistra societatea
comercială. Aceasta va indeplini toate alte formalităţi necesare constituirii şi va
prezenta Camerei Inregistrării de Stat următoarele acte:
(303)cererea de inregistrare de modelul stabilit;
(304)actele de constituire ale societăţii care se inregistrează. In calitate de acte
constituire vor fi: - pentru societatea in nume colectiv şi cea in comandită – actul
de constituire sub formă de contract de societate; pentru societatea cu
răspundere limitată şi societatea pe acţiuni două acte de constituire care apar
sub forma de contract de societate şi statut. Legea nr.1265/2000 indică ca
neapărat de a prezenta şi hotărarea de fondare. In opinia mea hotărarea de
fondare se intocmeşte la constituirea societăţii pe acţiuni, la care se
reglementează expres modul de desfăşurare a adunării constitutive. Pe cand la
celelalte societăţi hotărarea asociaţilor rezultă din inseşi actul de constituire.
(305)actele de identitate ale fondatorilor. Dacă calitatea de fondator o are o
persoană fizică cetăţean a Republicii Moldova sau un apatrid domiciliat in
Moldova el va prezenta buletinul de identitate. Cetăţeanul străin şi apatrizii cu
domiciliul in străinătate care sunt fondatori vor prezenta paşaportul sau alt act
de identitate eliberat de statul in care-şi are domiciliul. Dacă calitatea de
fondator o are o persoană juridică naţională, organului de inregistrare trebuie să
i se prezinte actele de constituire a acesteia, copia certificatului de inregistrare
a acesteia. Dacă fondator este o persoană juridică de naţionalitate străină,
acesta va prezenta in formă autentică şi legalizate următoarele acte traduse in
limba romană: extrasul din registrul persoanelor juridice din statul său, copia
certificatului de inregistrare şi actele de constituire a persoanei juridice străin,
certificatul de bonitate care demonstrează solvabilitatea sau capacitatea
 persoanei juridice de vărsa aportul la care s-a obligat.
(306)Actul de identitate a administratorului (managerului) societăţii comerciale.
Dacă administrator sau administratori vor fi persoane fizice aceştia vor prezenta
buletinul de identitate şi cazierul judiciar. Dacă managerul va fi o persoană
juridică el trebuie să prezinte aceleaşi acte ca şi fondatorul societăţii comerciale,
precum şi actele persoanei fizice care administrează managerul persoană
juridică.
(307)Bonul de plată a taxei de timbru. Societatea comercială care se inregistrează
cu un anumit capital social este obligată să achite 0,5% din mărimea capitalului
social in calitate de taxă de timbru. Nu achită taxa de timbru societăţile pe
acţiuni, societăţile comerciale şi alte persoane juridice cu scop lucrativ care sunt
constituite in baza cotelor de teren echivalent şi a cotelor valorice a fostelor
intreprinderi agricole privatizate.
(308)Bonul de plată a taxei de inregistrare. Mărimea plăţii taxei de inregistrare
este stabilită prin Hotărarea Guvernului nr.926/2002 privind aprobarea tarifelor
la serviciile cu plată, prestate de Camera Inregistrării de stat.
(309)Actul care demonstrează că fondatorii au vărsat aportul in numerar la
capitalul social. Aporturile in numerar se fac la contul bancar provizoriu care se
deschide in numele societăţii comerciale care se constituie.
In cazul in care inregistrării de stat este supusă o societate comercială
care va desfăşura activităţi financiare, activitatea de asigurare, vor fonda fonduri
nestatale de pensii, persoanele imputernicite vor prezenta avizul Băncii Naţionale
sau după caz avizul Inspectoratului de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi
Fondurilor Nestatale de Pensii de pe lană Ministerul Finanţelor.
De asemenea dacă se inregistrează o societate comercială in capitalul social al
căreia statul are o cotă parte este necesar avizul organului de stat care exercită
dreptul de proprietar in numele statului. Dreptul de proprietar in numele statului il
exercită Guvernul, fiind imputernicit pentru aceasta de Parlament (vezi art.12 din
Legea nr.64/1990 cu privire la Guvern). Guvernul la randul său a delegat
imputernicirile sale autorităţilor de administrare publică centrală. Deşi nu se
menţionează expres in Lege, dar dacă o parte socială sau anumite acţiuni din
capitalul social este deţinut de unităţile administrativ teritoriale, in acest caz
considerăm că este necesar şi avizul organului competent. In sprijinul acestei
afirmaţii aducem art.12 alin.(29 lit. r) potrivit căruia infiinţarea agenţilor economici
de interes local, precum şi participarea unităţii administrativ teritoriale cu cotă parte
in capitalul social al societăţilor comerciale o decide consiliul local.
Actele menţionate anterior se depun la oficiul teritorial din raza căreia işi va avea
sediul societatea care se cere să fie inregistrată. Camera are oficii teritoriale in
centrele judeţene şi in m. Chişinău. Deşi Legea nu stipulează dar camera inregistrării
de stat obligă ca toate societăţile comerciale care sunt fondate cu participarea
investitorului străin să fie inregistrate in oficiul din Chişinău.
Registratorul care a primit actele verifică legalitatea actelor şi in termen de 15
zile va adopta o decizie prin care fie va ordona inregistrarea societăţii fie o va refuza.
Refuzul inregistrării trebuie să fie făcut pentru motivele indicate in art.16 din Legea
nr.1265/2000. Dacă s-a decis inregistrarea societăţii comerciale, datele despre
aceasta se includ in Registrul de stat al intreprinderilor, iar persoanei imputernicite i
se eliberează certificatul de inregistrare. In legătură cu inregistrarea in Registrul se
inscriu următoarele date: denumirea completă şi prescurtată a societăţii; sediul ;
obiectul principal de activitate; termenul pentru care a fost constituită; mărimea
capitalului social; partea din capitalul social a fiecărui fondator; datele de identitate
a fiecărui fondator şi a administratorului (managerului) societăţii; data şi numărul de
inregistrare; numele registratorului; in registru se inscriu şi alte date prevăzute de
alte legi speciale sau date pe care le solicită fondatorii. Toate aceste date sunt
preluate din actele de constituire, cu excepţia celor care registratorul le inscrie din
 proprie iniţiativă.
Ca efect al inregistrării de stat societatea dobandeşte personalitate juridică şi
poate incheia in nume propriu acte juridice. Toată informaţia scrisă in registru se
consideră a fi veridică. Dacă societatea doreşte să modifice unele date care au fost
inscrise in registru ea are dreptul să o facă, dar numai prin intermediul organului
suprem de decizie care poate să modifice actul de constituire, a cărui hotărare
făcută in forma stabilită se prezintă din nou organului de inregistrare.
Alin. (2) din articolul comentat stabileşte o regulă potrivit căreia dacă societatea
comercială nu a dobandit personalitate juridică, adică nu a fost inregistrată timp de
3 luni, iar in cazul in care actul de constituire prevede un termen mai mare, in timpul
indicat acolo, de la data cand actul de constituire a fost autentificat ei pot să refuze
de a vărsa aporturile la care s-au obligat şi pot cere inapoi totul ce au transmis pe
contul provizoriu.

Articolul 110. Nulitatea societăţii comerciale

(310)Societatea comerciala poate fi declarata nula prin hotărare

judecătorească.
(311)Hotărarea privind nulitatea societăţii comerciale poate fi pronunţată
numai atunci cand:
a) actul de constituire lipseşte sau nu este autentificat notarial;
b) obiectul societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice;
c) actul de constituire nu prevede denumirea societăţii,
participaţiunile asociaţilor, mărimea capitalului social subscris
sau scopul societăţii;
d) dispoziţiile legale privind capitalul social minim nu au fost
respectate;
e) toţi fondatorii au fost incapabili la data constituirii societăţii.
(312)Dispozitivul hotărarii de declarare a nulităţii societăţii comerciale se
inserează in
publicaţiile societăţii in termen de 15 zile de la data rămanerii
definitive a hotărarii.

O societate comercială poate dispare dacă este declarată nulă prin hotărarea
instanţei de judecată. Prezentul articol vine să confirme că societatea comercială
este un contract şi dacă, ea nu trebuia, dar totuşi a fost inregistrată cu actul
constitutiv care conţine dispoziţiile menţionate la alin.(2), poate fi anulată de instanţă
la cererea persoanelor interesate. Nulitatea societăţii comerciale diferă de nulitatea
altor acte juridice care se declară potrivit art.216-232 Cod civil.
Declararea nulităţii poate fi făcută in proces de contencios administrativ sau in
proces civil. In proces civil se va cere nulitatea actelor de constituire pentru cauzele
indicate la alin.(2) lit.b)-e), iar in contencios administrativ se va cere anularea actului
de inregistrare efectuat de Camera Inregistrării de Stat pentru cauza indicată la alin.
(2) lit. a).
Alin. (2) stabileşte exaustiv cazurile in care o societate comercială poate fi
declarată nulă. Aceste cazuri de excepţie sunt incluse şi in unele reglementări
internaţionale. Astfel ele sunt obiectul reglementării Primei Directive a Consiliului
Comunităţii Europene din 9 martie 1968 prin care se recomandă statelor membre de
a le include in reglementările interne. Nulitatea poate fi declarată numai dacă
cauzele nulităţii sunt anterioare apariţiei personalităţii juridice, adică inregistrării de
stat a societăţii. In mod normal toate aceste neajunsuri trebuie să fie descoperite de
registrator in procesul inregistrare dacă acesta işi indeplineşte funcţiile in modul
corespunzător. Dar, dacă totuşi societatea a fost inregistrată cu atare neajunsuri ea
se declară nulă la cererea persoanelor interesate. Persoane interesate care pot
declara nulitatea sunt asociaţii persoanei juridice precum şi organul de stat care
efectuat inregistrarea sau cel care supraveghează respectarea legislaţiei de către
autorităţile publice.
Instanţa poate declara societatea ca fiind nulă dacă actul de constituire lipseşte
sau nu este autentificat notarial. Se consideră că actul constitutiv lipseşte sau nu
este autentificat atunci cand el fie nu este in dosarul cu documentele de constituire a
societăţii comerciale deţinute de Camera Inregistrării de Stat fie exemplarul din acest
dosar nu este autentificat. Dar dacă, actul constitutiv totuşi există la administratorul
societăţii, la unul din asociaţi cu numărul de inregistrare pus de registrator, şi acest
exemplar a fost autentificat notarial societatea nu poate fi declarată nulă. Dacă pe
actul de constituire din dosarul Camerei nu este indicat că este in formă autentică,
dar la notar există un exemplar al actului constitutiv autentificat la o dată anterioară
inregistrării de stat şi conţinutul acestora este identic trebuie de considerat că actul
de constituire este in formă autentică. Nulitatea operează şi in cazul in care actul de
constituire există, dar potrivit alin.(2) lit.c) in conţinutul lui nu este indicată: -
denumirea societăţii comerciale care a fost inregistrată; - dacă nu este indicată
mărimea totală a capitalului social, iar potrivit legislaţiei in vigoare societatea de tipul
respectiv trebuie să aibă un anumit capital social; - nu este indicată partea din
capitalul social care revine fiecărui fondator care a participat la fondare; - nu este
indicat obiectul de activitate a societăţii.
Obiectul de activitate a societăţii comerciale se consideră ilicit dacă: este interzis
de a fi desfăşurat de actele normative; pentru practicarea acestui gen de activitate
este pedeapsă penală, sau administrativă; activitatea este permisă numai
intreprinderilor de stat, iar societatea comercială are capitalul deţinut şi de persoane
private; societatea care desfăşoară această activitate trebuie să obţină autorizarea
organului de stat pană la inregistrare (instituţiile financiare, companiile de asigurare).
Obiectul de activitate se consideră că este contrar ordinii publice, atunci cand el nu
este interzis expres de normele juridice, insă activitatea respectivă atentează la
ordinea publică.
Instanţa poate declara nulitatea, dacă in actul de constituire este prevăzut
capitalul social, dar mărimea indicată acolo este mai mică decat mărimea minimală
indicată in actele normative. Sau deşi in actul de constituire a fost indicat capitalul
social corect, dar in realitate capitalul social format a fost mai mic decat minimul
stabilit de lege. Astfel, legislaţia in vigoare stabileşte un capital social minim de 10
000 lei pentru societăţile pe acţiuni de tip inchis şi de 20 000 lei pentru cele de tip
deschis, 500 000 lei pentru fondurile de investiţii nemutuale şi pe intervale şi pentru
bursele de valori, 1 mln. lei pentru fondurile de investiţii mutuale şi bursele de
mărfuri etc.
Un ultim motiv de nulitate a societăţii comerciale indicat la alin.(2) lit. e) este dacă
nici unul din fondatorii societăţii nu au capacitatea civilă necesară de a participa la
fondarea unei societăţi comerciale. Prin termenul de incapabil trebuie de inţeles nu
numai persoanele care au fost declarate incapabile prin hotărarea instanţei de
judecată (vezi art.24) sau cele care nu au atins varsta de 7 ani, dar şi persoanele
fizice care nu au capacitatea deplină de exerciţiu (art.21, 22,) şi persoanele juridice
cărora li se interzice prin lege sau prin propriul act de constituire să participe la
constituirea unei societăţii comerciale. Al doilea moment care merită atenţie, că
societatea va fi declarată nulă numai dacă toţi fondatorii nu au capacitatea
respectivă. Dacă unul din fondatori nu are capacitatea societatea trebuie privită in
aşa fel de parcă acesta nici nu ar fi. Numai dacă excluderea acestuia duce la apariţia
altor temeiuri de nulitate atunci societatea poate fi anulată, insă din alte temeiuri. Ca
exemplu poate fi că nesocotirea asociatului poate să ducă la reducerea capitalului
sub minimul stabilit de lege, sau numele acestui asociat era utilizat in denumirea de
firmă.
Hotărarea instanţei care a rămas definitivă şi executare căreia nu a fost
suspendată de instanţa de recurs trebuie să fie publicată timp de 15 zile in ziarul
indicat in actul de constituire a societăţii şi in Monitorul Oficial după regulele stabilite
la art.91.

Articolul 111. Efectele declarării nulităţii societăţii comerciale

(313)Pe data la care hotărarea judecătoreasca de declarare a nulităţii

societăţii comerciale rămane definitiva, aceasta se dizolva si intra in
lichidare. Prin hotărare judecătoreasca de declarare a nulităţii se
desemnează lichidatorul societăţii.
(314)Nulitatea societăţii comerciale nu afectează actele juridice incheiate
in numele ei, excepţie constituind cazul prevăzut la alin.(3).
(315)Daca societatea comerciala declarata nula este insolvabila, lichidarea
ei se efectuează conform legislaţiei cu privire la insolvabilitate.
(316)Asociaţii cărora le este imputabilă nulitatea societăţii comerciale
răspund nelimitat si solidar fata de ceilalţi asociaţi si fata de terţi
pentru prejudiciul cauzat prin nulitatea societăţii.

Societatea comercială care a fost declarată nulă, se consideră că a fost dizolvată

la data la care hotărarea instanţei a rămas definitivă. Hotărarea instanţei este
definitivă la data expirării termenului de apel, dacă părţile nu au atacat cu apel sau
la data cand instanţa a respins cererea de apel. Societatea declarată nulă potrivit
art.110 intră in procedura de lichidare şi acesteia i se aplică regulile stabilite la art.
86 alin.(2) – (6) art.89 – 99. Instanţa de judecată are obligaţia să desemneze şi
lichidatorul acesteia, dar dacă nu a făcut-o urmează a fi aplicat art.86 alin.(6).
Conceptul de nulitate a societăţii comerciale este diferit de nulitatea actelor
juridice stabilită de cele stabilite in Titlul III Capitolul III din Codul civil, care fie că are
efect retroactiv, fie că incetează numai pentru viitor. Specificul nulităţii societăţii
comerciale este influenţat de natura juridică a contractului de constituire a societăţii
ca consecinţă a existenţei căruia i-a naştere o persoană juridică. Nulitatea societăţii
priveşte mai puţin relaţiile dintre fondatori şi asociaţi. In mare măsură aceasta
priveşte incetarea existenţei unei persoane juridice şi ieşirea din raporturile in care
aceasta a fost cu terţii. De aceia nulitatea nu afectează actele incheiate de societatea
comercială incheiate anterior datei dizolvării, precum nici nu pune capăt existenţei
persoanei juridice. Persoana juridică continuă să existe şi după dizolvare in măsura in
care aceasta este necesar pentru lichidarea patrimoniului (art.86 alin.(3) iar
lichidatorul va finaliza operaţiunile incepute de ea, iar in unele cazuri, poate incheia
chiar şi acte noi (vezi art.90 (7) şi dispare societatea la data radierii din Registrul de
Stat.
Instanţa care examinează nulitatea societăţii nu examinează şi starea
patrimonială a acesteia. Ea se pronunţă in exclusivitate asupra temeiurilor de
nulitate. Dacă după declararea nulităţii lichidatorul stabileşte că activele societăţii nu
satisfac cerinţelor creditorilor, adică există temei juridic de insolvabilitate atunci el
este obligat să depună o cerere prin care să declare insolvabilitatea şi să iniţieze
procedura respectivă potrivit Legii nr.632/2001 cu privire la insolvabilitate.
Potrivit alin.(4) asociaţii cu rea credinţă care au contribuit la semnarea actelor de
constituire şi la inregistrarea societăţii cu incălcările care au dus la nulitate răspund
pentru prejudiciu faţă de asociaţii cu bună credinţă şi faţă de persoanele terţe care
au suportat prejudiciu in rezultatul nulităţii. Acesta este şi efectul prevăzut de art.219
alin.(3) potrivit căruia cel prejudiciat poate să pretindă repararea de la cel vinovat.

Articolul 112. Formarea capitalului social al societăţii comerciale

(317)Capitalul social determina valoarea minima a activelor pe care
trebuie sa le deţină societatea comerciala.
(318)Capitalul social al societăţii comerciale se formează din aporturile
fondatorilor, exprimate in lei.
(319)Capitalul social se vărsa integral in cel mult 6 luni de la data
inregistrării societăţii comerciale.
(320)Asociatul unic varsă integral aportul pană la data inregistrării
societăţii comerciale.

1.Una din condiţiile esenţiale ale constituirii şi funcţionării societăţii comerciale ca

persoană juridică este inzestrarea acesteia cu anumite valori patrimoniale, care
permite subiectului de drept să se manifeste in circuitul civil. Reieşind din principiul
general al dreptului, potrivit căruia orice persoană dispune de un patrimoniu,
societatea comercială i-a naştere cu anumite drepturi şi obligaţii civile. Temelia
patrimoniului, in sens ingust, o constituie drepturile cu care o inzestrează fondatorii
societăţii, ansamblul cărora formează, la constituire, şi capitalul propriu al acesteia,
mai numit şi capital social sau capital nominal.
Capitalul social, este expresia valorică a totalităţii aporturilor – in numerar sau in
natură – cu care participanţii la o societate comercială contribuie, potrivit art.113 şi
114 la constituirea patrimoniului acesteia, spre a asigura mijloacele materiale
necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor statutare. Este important de
reţinut că capitalul social reprezintă o expresie valorică (bănească) a contribuţiilor
asociaţilor societăţii şi nu este un ansamblul de bunuri transmise de aceştia. Chiar
dacă obiect al aportului a fost un bun mobil sau imobil, in capitalul social se include
valoarea acestuia la momentul transmiterii. Ulterior transmiterii valoarea bunului
poate creşte in rezultatul unor imbunătăţiri aduse, sau poate scădea in rezultatul
uzurii fizice sau morale, dar capitalul social nu se va modifica in dependenţă de
aceste oscilaţii.
Obligaţia societăţii ce rezultă din alin.(1) este de a păstra la activ bani sau bunuri
(corporale, incorporale) cu valoare minimă egală cu cea a capitalului social. Insă
bunurile care au fost obiectul aportului pot fi instrăinate de societate, iar locul valorii
acestui bun, la activ, va fi ocupat de contravaloarea care a obţinut-o societatea ca
echivalent al bunului instrăinat, adică preţul (in caz de vanzare), obiectul schimbului,
partea socială sau acţiunile (in cazul cand bunul a fost transmis ca aport la capitalul
social al altei societăţi) sau dreptul de creanţă. Deci bunurile care sunt la activul
societăţii circulă liber fără a influenţa valoarea capitalului social.
2. Pentru ca capitalul social să fie format, adică ca el se existe in realitate,
fiecare asociat trebuie să transmită aportul la care s-a obligat. Angajamentul
asociatului de a transmite aportul la formarea capitalului trebuie fixat in actul de
constituire şi nu trebuie să fie mai mic decat minimul stabilit de lege. Pentru unele
societăţi minimul este stabilit de actele normative. Ca exemplu poate servi
societatea pe acţiuni a cărei capital social minim nu poate fi mai mic de 10 000 lei
dacă societatea este de tip inchis şi mai mic de 20 000 mii lei dacă este de tip
deschis. In funcţie de obiectul de activitate al societăţii capitalul social minim este de
o sumă mai mare. De exemplu dacă societatea este constituită sub formă de bancă
ea nu poate avea un capital mai mic decat 32 mln. lei, fond de investiţii nu mai mic
decat 500 000 lei, bursă de mărfuri nu mai mic decat 1 mln. lei etc. Indiferent de
natura juridică a aportului fondatorului la capitalul social, fie in natură (bunuri
materiale sau imateriale) fie in monedă străină capitalul social trebuie să fie exprimat
in monedă naţională, adică in lei.
3. Capitalul social se consideră că a fost vărsat, numai atunci cand asociaţii au
transmis integral aporturile la care s-au obligat prin actul de constituire. Prin
termenul de vărsare se inţelege transmiterea banilor pe contul provizoriu al viitoarei
societăţi sau pe contul de decontări a societăţii persoane juridice. Dacă aportul
constă din bunuri, bunurile se transmit prin act de predare primire de către asociat
sau reprezentantul acestuia către reprezentantul societăţii. Dacă se transmit bunuri
care se supun inregistrării (imobile, acţiuni, obligaţiuni, mijloace de transport, mărci
comerciale sau de producţie, desene şi modele industriale etc.), bunul se consideră
transmis la data inregistrării după societate. Actul de constituire stabileşte termenul
in care el trebuie să fie transmise aporturile de către fondatori, insă dispoziţiile
respective trebuie să ţină cont de art.113 alin.(3) şi alin.(3) din articolul comentat.
Din acestea rezultă că fondatorii sunt obligaţi să transmită o sumă de bani egală cel
puţin 40% din aportul subscris de el pană la data inregistrării societăţii vărsandu-i
pe aceştia pe un cont provizoriu. Restul aportului, asociatul trebuie să-l transmită in
termenul stabilit de actul de constituire, termen care nu poate să depăşească 6 luni
de la data inregistrării.
4. Excepţie de la dispoziţiile alin.(3) se face pentru societatea care se constituie de
un singur fondator, acesta avand obligaţia să verse integral aportul său, valoarea
căruia trebuie să fie egal cu mărimea capitalului social pană la data inregistrării de
stat a societăţii in constituire. In legătură cu această obligaţie apare o problemă de
ordin tehnic la transmiterea bunurilor, altele decat sumele băneşti. Dacă sumele
băneşti se transmit pe un cont provizoriu deschis de fondatori pe numele viitoarei
societăţi (vezi art.8 din Regulamentul privind deschiderea şi inchiderea conturilor la
băncile din Republica Moldova aprobat prin Hotărarea Băncii Naţionale nr.415/1999),
şi după inregistrarea societăţii acest cont se transformă in cont de decontări al
acesteia, apoi bunurile nu pot fi transmise căci societatea comercială ca subiect de
drept incă nu există şi deci nu poate să le primească. De aceia am vedea utilă o
dispoziţie similară celei din art. 34 din Legea nr.1134/1997 potrivit căreia aporturile
nebăneşti se predau prin proces – verbal de către fondatorii societăţii pe acţiuni
organului executiv al acesteia in termen de o lună de la data inregistrării de stat a
societăţii.

Articolul 113. Aportul la capitalul social al societăţii comerciale

(321)Aportul la capitalul social al societăţii comerciale este considerat a fi

in bani daca actul de constituire nu prevede altfel.
(322)Prestaţiile in munca si serviciile depuse la infiinţarea societăţii
comerciale si pe parcursul existentei ei nu pot constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social.
(323)La data inregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat
sa verse in numerar cel puţin 40 procente din aportul subscris daca
legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
(324)Pentru aportul la capitalul social al societăţii comerciale nu se
calculează dobanzi, cu excepţiile stabilite de lege.
(325)In cazul in care asociatul nu a vărsat in termen aportul, oricare
asociat are dreptul sa-i ceara in scris aceasta, stabilindu-i un termen
suplimentar de cel puţin o luna si avertizandu-l ca e posibila excluderea
lui din societate.
(326)Daca nu vărsa aportul in termenul suplimentar, asociatul pierde
dreptul asupra părţii sociale si asupra fracţiunii vărsate, fapt despre
care trebuie notificat.

1. Principala obligaţie asumată de fondator prin contractul de societate este cea de

transmitere a aportului in capitalul social. Prin acesta el contribuie la formarea bazei
materiale a societăţii, permiţand acesteia să se constituie ca subiect de drept, să se
manifeste in circuitul civil in sensul realizării de beneficii la o parte din care va putea
 pretinde.
Prin aport se inţelege in mod obişnuit valoarea cu care un asociat contribuie la
formarea capitalului social. Asociaţii transmiţand aportul in proprietatea sau
folosinţa societăţii comerciale dobandesc ca contra-echivalent al prestaţiei făcute un
drept de creanţă, drept care incorporează in sine dreptul de a participa cu drept de
vot la adoptarea deciziilor, dreptul de a obţine dividende, şi dreptul la o parte din
active in cazul lichidării societăţii. Aceste drepturi sunt de esenţa societăţii
comerciale şi asociatul nu poate fi lipsit de ele. Intinderea acestor drepturi depinde
de proporţia (participaţiunea) care o deţine asociatul la capitalul social.
Participaţiunea la capitalul social deţinută de asociat mai este numit şi parte socială
sau cotă parte sau acţiune prin care se reprezintă de fapt dreptul de creanţă.
Asociaţii transmiţand aporturile işi unesc prin aceasta bunurile in scopul de a
desfăşura o activitate comună, contribuind prin aceasta la realizarea obiectului
statutar. Prin activitatea comună se inţelege colaborarea intre asociaţi la adunarea
asociaţilor, cand aceştia determină strategia de activitate a societăţii, aleg sau
desemnează organele de conducere care vor realiza strategia, aprobă sau resping
rapoartele de gestiune şi control, decid repartizarea dividendelor sau incorporarea
acestora in capitalul social, execută alte acţiuni ce ţin de funcţionarea normală a
societăţii.
Pentru a putea face proba efectuării aportului de către fondator, intre acesta şi
societate trebuie să se intocmească un inscris, de exemplu un act de predare
primire, un proces verbal, un document bancar prin care se confirmă transferul sau
depunerea sumei de bani la contul societăţii, actul de transfer a hartiilor de valoare,
actul de transmitere a imobilului inregistrat la oficiul cadastral etc.
In calitate de aport la capitalul social cu răspundere limitată pot fi transmise
sume de bani şi bunuri corporale, incorporale mai numite şi aporturi in natură.
Dispoziţia alin.(1) stabileşte prezumţia că aportul se prezumă a fi făcut in bani dacă
contrariul nu rezultă din conţinutul actului constitutiv semnat de fondatori. Aportul in
bani poate fi făcut cat in monedă naţională, atat şi in monedă străină care circulă in
Republica Moldova. Aportul făcut in monedă străină trebuie să fie exprimat in
moneda naţională, adică in lei moldoveneşti. Aportul in bani poate fi depus la contul
provizoriu bancar deschis special in scopul constituirii societăţii in numerar sau prin
virament. Legislaţia stabileşte proporţia minimă a aportului bănesc, care urmează a fi
transmis in capitalul social a societăţii faţă de aporturile in bunuri materiale şi
nemateriale. Din dispoziţia alin.(3) rezultă că cel puţin 40% din capitalul social
trebuie să reprezinte sumele băneşti, sume care trebuie să existe deja la momentul
inregistrării de stat pe contul provizoriu al acesteia.
2.Eforturile care sunt depuse de asociaţi la infiinţarea societăţii comerciale ce privesc
elaborarea actelor de constituire, a planului de afaceri, indeplinirea formalităţilor de
inregistrare etc. nu pot constitui ca aport la capitalul social. Nu pot fi considerate ca
aport la majorarea capitalului social orice alte activităţi depuse de asociaţi in timpul
activităţii societăţii comerciale cu excepţiile stabilite de art.114 alin.(4).
3. Alin.(3) stabileşte o triplă condiţie pentru constituirea societăţii comerciale. Că cel
puţin 40% din capitalul social să fie transmise pană la inregistrarea de stat, cel puţin
40% din capitalul social să fie in numerar şi că fiecare asociat este obligat să verse
40 % din aportul subscris.
4. Persoana care a transmis aportul in capitalul social nu poate pretinde pentru
valoarea aceasta dobanzi de la societatea sau de la alţi fondatori. Excepţie de la
această regulă poate să fie şi dispoziţia din art.44 alin.(11) care prevede că pentru
aporturile transmise pentru acţiunile emisiunii suplimentare poate fi plătită dobanda
calculată dacă majorarea capitalului social nu a avut loc.
5. Fondatorul sau asociatul care nu a transmis aportul in termenul stabilit de actul de
constituire sau de lege el poate fi pus in intarziere de oricare din asociaţi. Punerea in
intarziere inseamnă că asociatului care nu şi-a onorat obligaţia cei revine i s-a amintit
despre neexecutare şi i se stabileşte un termen suplimentar de a vărsa aportul
datorat. Numai dacă nici in termenul suplimentar asociatul nu-şi onorează obligaţia el
poate exclus din societate cu consecinţele indicate la alin.(6).
6. Alin. (6) stabileşte consecinţele neonorării de către fondator sau asociat a
obligaţiei de transmitere a aportului. In această situaţie el nu poate fi forţat să-şi
onoreze obligaţia in natură, ci suportă consecinţele negative. Adică el pierde dreptul
asupra aportului care l-a făcut deja potrivit cerinţelor alin.(3) este lipsit de partea din
capitalul social care-i revine, fiind lipsit şi de calitatea de asociat.

Articolul 114. Aportul in natură la capitalul social al societăţii

comerciale

(327)Aportul in natură la capitalul social al societăţii comerciale are ca

obiect orice bunuri aflate in circuit civil.
(328)Bunurile se considera a fi transmise cu titlu de proprietate daca actul
de constituire nu prevede altfel.
(329)Nu se pot constitui aporturi la formarea sau la majorarea capitalului
social al societăţii de capital creanţele si drepturile nepatrimoniale.
(330)Asociaţii in societatea in nume colectiv si asociaţii comanditaţi se pot
obliga la prestaţii in munca si la servicii cu titlu de aport social, care
insa nu constituie aport la formarea sau la majorarea capitalului social.
In schimbul acestui aport, asociaţii au dreptul sa participe, potrivit
actului de constituire, la impărţirea beneficiilor si a activului societăţii,
rămanand totodată obligaţi sa participe la pierderi.
(331)Aportul in natura trebuie vărsat in termenul stabilit de actul de
constituire, dar nu mai tarziu de termenul indicat la art.112 alin.(3). In
cazul majorării capitalului social, aportul se vărsa in termenul stabilit de
adunarea generala, dar nu mai tarziu de 60 de zile de la adoptarea
hotărarii de majorare a capitalului social.
(332)Valoarea aportului in natura la capitalul social al societăţii comerciale
se aproba de adunarea generala.
(333)Aportul in creanţe se considera vărsat numai după ce societatea
comerciala a obţinut plata sumei de bani care face obiectul creanţei.

Aportul in natură se consideră acel făcut in bunuri corporale(mobile şi imobile) şi

cele incorporale. Ca exemplu, obiectul aportului in natură pot fi bunurile corporale
sub formă de terenuri, construcţii, mijloace de transport, tehnică de calcul, diverse
utilaje şi mijloace de producţie. Prin bunurile incorporale care pot fi transmise in
capitalul social sunt mărcile de producţie şi comerţ, desenele şi modele industriale,
secrete de producţie, valori mobiliare, drepturi de folosinţă a lucrurilor corporale
(uzufruct), tehnologii precum şi alte drepturi patrimoniale. Aport in natură este
considerat şi aportul in muncă şi in servicii care-l pot să-l aducă asociaţii societăţii in
nume colectiv şi societăţii in comandită, insă acest tip de aport nu majorează partea
asociatului din capitalul social. Bunurile care se transmit ca aport trebuie să fie utile,
adică să fie posibile de a fi utilizate in procesul de activitate a societăţii. Numai
bunurile care vor putea fi utilizate in activitate de intreprinzător face societatea
eficientă şi pot aduce asociaţilor beneficii.
O condiţie importantă pentru bunurile corporale aduse ca aport la capitalul social
este că acestea să fie in circuitul civil. Se consideră in circuitul civil toate bunurile a
căror circuit nu este interzis. Bunurile aflate in circuitul civil la randul său pot fi
divizate in două categorii:
• bunuri a căror circulaţie este liberă. Circulă liber imobilele, tehnica de calcul,
autoturismele, utilaje şi alte mijloace de producţie, produse alimentare şi alte
bunuri a căror circuit nu este condiţionat.
 • bunuri a căror circulaţie este limitată. Sunt limitate in circuitul civil armamentul,
substanţele explozibile şi narcotice, precum şi altele a căror circuit este
condiţionat de legislaţie
Nu sunt in circuit bunurile proprietate publică indicate in art.127 din Constituţie,
precum şi obiectele care deşi, pot satisface anumite nevoi, dar datorită calităţilor lor
deosebite este inuman şi amoral de a le include in circuitul civil (a se vedea Legea
privind transplantul de organe şi ţesuturi umane nr.473 din 25.06.1999, potrivit
căreia
anumite organe umane pot fi donate, insă nu pot fi vandute). De fapt, prin Legea
nr. 1134/1997 cu privire la societăţile pe acţiuni se stabileşte că bunurile proprietate
publică pot fi transmise in capitalul social cu drept de folosinţă.
Alin.(3) stabileşte că alături de cele indicate la alin.(1) adică cele scoase din
circuitul civil nu pot servi ca aport la capitalul social al societăţilor pe capital
(societatea cu răspundere limitată şi societatea pe caţiuni) creanţele şi drepturile
nepatrimoniale. Insă creanţele pot fi transmise ca aport la capitalul social al
societăţilor pe persoane, adică a societăţilor in nume colectiv şi al societăţilor in
comandită (a se vedea alin.(7).
Fondatorii, prin dispoziţia actului constitutiv, sau a altui act de transmitere a
aportului pot decide liber dacă bunurile corporale care servesc obiect al aportului se
transmit in proprietatea sau in folosinţa societăţii şi in dependenţă de aceasta se face
evoluarea. Dacă din conţinutul actului constitutiv sau a actului de transmitere nu se
poate face concluzie cu care drept a fost transmis bunul corporal, legea stabileşte
prezumţia că acesta este considerat transmis cu drept de proprietate. Bunurile
transmise in proprietatea societăţii sint scoase din patrimoniul fondatorului şi el nu
mai este nici coproprietar. Transmiterea operează in temeiul contractului de
constituire, care datorită voinţei exprimate de fondatori devine translativ de
proprietate. După transmiterea bunurilor, fondatorul dobandeşte un drept de creanţă
(partea socială) asupra societăţii egal cu valoarea bunurilor transmise. Dreptul de
proprietate asupra bunurilor transmise dă o stabilitate economică societăţii.
Fondatorul (asociatul) nu poate cere inapoi bunul transmis, iar in cazul in care
doreşte să iasă din societate, el va transmite dreptul său de creanţă, materializat prin
certificatul cotei de participare, altei persoane, obţinand echivalentul lui bănesc.
Bunurile transmise ca aport vor putea fi pretinse de asociat numai la lichidarea
societăţii şi in cazul in care actul constitutiv prevede un asemenea drept.
Societatea duce riscul pieirii fortuite a bunurilor care-i aparţin, cu ele sint
garantaţi creditorii sociali şi ele servesc ca bază economică pentru activitatea de
antreprenoriat. De aceea actele de proprietate asupra bunurilor mobile şi imobile
trebuie perfectate aşa cum prevede legislaţia, adică atunci cand legea prevede ele
trebuie să fie inregistrate in registrul public. Ca exemplu poate servi inregistrarea
imobilelor in registrul de imobile, sau inregistrarea acţiunilor şi obligaţiunilor in
registrul valorilor mobiliare.
Bunurile transmise in folosinţă au un regim juridic deosebit. Valoarea acestor
bunuri nu intră in capitalul social. In capitalul social va intra numai valoarea dreptului
de folosinţă. In calitate de indiciu la evoluarea dreptului de folosinţă a unui bun poate
fi luată mărimea arendei pe care ar plăti-o in prealabil societatea pentru utilizarea
unui asemenea bun. Această mărime prezumabilă este valoarea dreptului de
folosinţă care se include in activul societăţii şi ca aport la capitalul social. In limita
acestui aport asociatului i se acordă o parte socială, cu care acesta va vota la
adunările asociaţilor şi va putea pretinde la o parte din beneficiul repartizat.
Bunurile transmise in folosinţă pentru un anumit termen nu vor putea fi cerute
inapoi pină la expirarea acestui termen. In cazul pieirii fortuite a bunului transmis in
folosinţă, riscul va fi suportat de fondatorul care rămine proprietar. Fondatorul
răminind obligat in faţa societăţii cu suma de bani care n-a fost valorificată de
societate din dreptul de folosinţă asupra bunului pierit.
Similar bunurilor corporale trebuie de considerat transmise şi bunurile
incorporale. Dacă nu este stabilit termenul, limitele şi alte criterii de transmitere
neexlusivă sau temporară a bunului incorporal se consideră că a fost transmis cu
drept de proprietate industrială. Dreptul de proprietate industrială trece de la
fondator la societate după inregistrarea transmiterii la AGEPI.
Una din cele mai importante probleme care apar la transmiterea aporturilor in
natură este şi evaluarea corectă a acestora. Prin alin.(6) se stipulează că valoarea
aportului este aprobat de adunarea generală, adică organul suprem al societăţii
comerciale. Evaluarea, trebuie făcută reieşind din preţurile libere existente pe piaţă
şi aprobate de fondatori pană la semnarea şi autentificarea actelor constitutive, sau
pană la transmiterea de fapt al acestuia societăţii in cazul majorării capitalului social.
Practica arată că procesul de evaluare a bunurilor este unul anevoios, şi se datorează
antagonismelor, care apar intre asociaţii ce depun aporturi băneşti şi cei ce depun
aporturi in natură. Cei care depun aporturi in natură tind ca bunul transmis de ei ca
aport să fie evoluat la cel mai mare preţ posibil, pentru a obţine o cotă mai mare in
capitalul social, pentru a avea o influenţă mai mare in societate. Cel care depune
aportul in bani, are o tendinţă inversă, deoarece el leagă aportul de folosul sau
eficienţa pe care aceste bunuri o vor aduce societăţii. Potrivit art.5 alin.(4) lit.i) din
Legea nr.989/2002 cu privire la activitatea de evoluare, la transmiterea bunurilor in
capitalul social al societăţilor comerciale trebuie să se facă o evoluare de către un
expert licenţiat. O dispoziţie similară există şi art.41 alin(7) din Legea privind
societatea pe acţiuni potrivit căreia dacă aportul nebănesc al fondatorului depăşeşte
10% din capitalul social sau bunul ce face obiectul aportului nu circulă pe piaţa
organizată, valoarea aportului se aprobă in temeiul raportului organizaţiei de audit
sau a altei organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a societăţii. Totuşi
chiar şi evoluarea efectuată de expertul independent trebuie să fie aprobată de
organul suprem al societăţii comerciale, acesta fiind ultima instanţă care poate
accepta sau respinge valoarea bunului care se transmite.

Articolul 115. Drepturile membrului societăţii comerciale

(334)Membrul societăţii comerciale are dreptul:

a) sa participe la conducerea si la activitatea societăţii in condiţiile
stabilite de lege si de actul de constituire;
b) sa cunoască informaţia despre activitatea societăţii si sa ia
cunoştinţă de cărţile contabile si de alta documentaţie in modul
prevăzut de lege si de actul de constituire;
c) sa participe la repartizarea profitului societăţii, proporţional
participaţiunii la capitalul social;
d) sa primească, in caz de lichidare a societăţii, o parte din valoarea
activelor ei ramase după satisfacerea creanţelor creditorilor,
proporţional participaţiunii la capitalul social;
e) sa intreprindă alte acţiuni prevăzute de lege sau de actul de
constituire.
(335)Actul de constituire poate prevedea si o alta modalitate de
repartizare a profitului societăţii sau a activelor decat cea indicata la
alin.(1), dar nimeni nu poate avea dreptul la intregul profit realizat de
societate si nici nu poate fi absolvit de pierderile suferite de ea.
(336)Daca organele de conducere refuza sa o facă, membrul societăţii
comerciale este in drept sa ceara, in numele acesteia, celorlalţi membri
repararea prejudiciului pe care l-au cauzat.

Calitatea de membru, mai numit şi asociat sau acţionar, al societăţii comerciale il

are persoana fizică sau juridică care a participat la constituirea societăţii (fondatorul)
şi a transmis aportul la capitalul social sau persoana care ulterior constituirii a
dobandit prin acte juridice o parte (acţiuni) din capitalul social al societăţii
comerciale.
Legea enumără cu titlu de exemplu, unele drepturi ale asociatului pe care acesta
il are in raport cu societatea comercială. Aceste drepturi ale membrului se nasc ca
consecinţă a onorării de către acesta a obligaţiei principale indicate la art.116 alin.(1)
lit.a).
Dreptul asociatului de a participa la conducerea şi activitatea societăţii, constă in
a) dreptul acestuia de a participa la şedinţa adunării asociaţilor şi b) dreptul de vot la
această adunare. Asociaţii societăţii in nume colectiv şi comanditaţii din societatea in
comandită au dreptul să participe personal la activitatea societăţii. Dacă pentru
asociatul societăţii in nume colectiv acest drept apare numai in cazul in care actul de
constituire nu prevede altfel(art.124 alin.(1), apoi comanditatul prin esenţă are nu
numai dreptul dar şi obligaţia de participa personal la activitatea societăţii in
comandită. Oricare asociat, indiferent de mărimea parţii care-i aparţine din capitalul
social şi de numărul de voturi are dreptul să participe la lucrările adunării asociaţilor
şi să se expună pe marginea chestiunilor care se discută. De regulă toţi asociaţii au
dreptul de vot in cadrul adunării asociaţilor. Excepţie o fac acţionarii care deţin
acţiuni preferenţiale ale societăţii pe acţiuni (art.14 alin.(5) din Legea nr.1134/1997)
precum şi acţionarul interesat in incheierea unei contract de proporţii cu societatea
emitentă (vezi art.86 alin.(6) Legea nr.1134/2001) precum şi persoana care a
procurat un pachet important de acţiuni fără respectarea condiţiilor impuse de lege
(vezi art.84 alin.(11) Legea nr.1134/1997). In societăţile pe acţiuni acţionarii au
drepturi suplimentare stabilite expres de lege (a se vedea art.167 şi 168 din Codul
civil şi art.26 din Legea nr.1134/1997)
Participarea asociatului la conducerea societăţii in calitate de membru al
organului executiv sau al altui organ depinde de faptul dacă el este ales in această
funcţie la şedinţa adunării asociaţilor sau la al altui organ stabilit de aceasta.
Fiecărui asociat i se acordă dreptul să facă cunoştinţă cu informaţia despre
activitatea societăţii, i-a in legătură cu aceasta el trebuie să aibă acces la actele
ţinute de societate. In special asociatul este in drept să facă cunoştinţă cu actele
constitutive şi modificările făcute la el, procesele verbale ale adunării generale, ale
consiliului şi comisiei de cenzori dacă asemenea organe există. Asociatul are dreptul
să facă cunoştinţă cu actele contabile ale societăţii şi să facă copii de pe ele. In
societăţile pe capitaluri potrivit actului de constituire există organ de control,
(comisie de cenzori sau auditor) asociatul poate cere organului de control să
efectueze controlul respectiv (vezi art.168 lit.a) şi art.26 alin.(29) lit.b) din Legea
nr.1134/1997). De asemenea el are dreptul să ia cunoştinţă de materialele pentru
ordinea de zi a adunării asociaţilor cu un anumit termen inainte de desfăşurarea
şedinţei pentru a avea timp să se pregătească.
Asociatul are dreptul să pretindă la o parte din beneficiul societăţii proporţional
părţii din capitalul social deţinute. Astfel fiecare asociat avand o parte nominală din
capitalul social, dreptul lui se extinde in aceiaşi proporţie şi asupra activelor societăţii
care depăşesc după valoare capitalul social. Repartizarea beneficiului se face de
regulă la adunările ordinare anuale ale asociaţilor care se desfăşoară după expirarea
fiecărui an financiar. Insă actul de constituire poate prevedea şi o repartizare şi mai
frecventă. In deosebi repartizarea mai frecvente poate să aibă loc in societăţile pe
persoane in care asociaţii aduc ca aport şi prestaţiile in muncă şi in servicii.
Societatea poate să repartizeze beneficii numai atunci cand el cu adevărat există,
adică activele societăţii depăşesc valoarea capitalului social indicat in actul de
constituire şi al capitalului de rezervă preconizat. Potrivit regulii generale beneficiul
se repartizează proporţional participării la capitalul social, insă alin.(2) prevede că
actul constitutiv poate să deroge de la regula proporţionalităţii, stabilind o altă regulă
de repartizare a profitului, luand in consideraţie alţi indici. Tot odată legea interzice
aşa numita clauză leonină, potrivit căreia un asociat ar putea să pretindă tot profitul
realizat de societate sau ar putea fi absolvit total de la pierderile suportate de
societate.
Fiecare asociat al societăţii comerciale are dreptul la o parte din activele
societăţii lichidate care au rămas după satisfacerea cerinţelor creditorilor. Dreptul la
aceste active asociatul il realizează in condiţiile stabilite de art.96 alin.(1) şi numai
devreme de termenul art.98.
Prin alin.(3) legea permite asociatului societăţii comerciale de a intenta acţiuni
indirecte către alţi asociaţi care prin acţiunile lor au păgubit societatea cerand
acestora să despăgubească societatea. Asociaţii pot să prejudicieze societatea prin
intarzierea transmiterii aportului, sau acesta fiind persoană cu funcţii de răspundere
face abuz de funcţia ocupată utilizand patrimoniul societăţii in propriul său interes
sau incheind contracte cu conflict de interes.

Articolul 116. Obligaţiile membrului societăţii comerciale

(337)Membrul societăţii comerciale este obligat:

a) sa transmită participaţiunea la capitalul social in ordinea,
mărimea, modul si termenele prevăzute in actul de constituire;
b) sa nu divulge informaţia confidenţiala despre activitatea
societăţii;
c) sa comunice imediat societăţii faptul schimbării domiciliului sau a
sediului, a numelui sau a denumirii, alta informaţie necesara
exercitării drepturilor si indeplinirii obligaţiilor societăţii si ale
membrului ei;
d) sa indeplinească alte obligaţii prevăzute de lege sau de actul de
constituire.
(338)Fără acordul societăţii de persoane, membrul nu are dreptul sa
practice activităţi similare celei pe care o practica societatea. Acordul
membrilor se prezumă, pană la proba contrara, pentru activităţile
despre care membrii erau informaţi la data acceptării in calitate de
membru.
(339)In cazul in care membrul incalcă prevederile alin.(2), societatea poate
cere repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a
beneficiului care rezulta din actele incheiate. Cererea privind repararea
prejudiciului sau cesiunea drepturilor si obligaţiilor sau a beneficiului se
prescrie in termen de 3 luni de la data la care membrii au aflat sau
trebuiau sa afle despre incheierea actului, dar nu mai tarziu de un an de
la data incheierii actului juridic.

Principala obligaţie a asociatului societăţii comerciale este transmiterea aportului

(participaţiunii) la care se obligă prin actul de constituire. Asociatul unic trebuie să
verse aportul său indiferent de natura acestuia, pană la data inregistrării societăţii
comerciale (vezi art.112 alin.(4). Acţionarii au obligaţia să verse intregul aport in
numerar datorat pentru acţiunile subscrise de asemenea pană la inregistrarea
societăţii (art.34 alin.(4), iar aportul in natură pentru acţiunile subscrise se transmit
in termen de o lună de la data inregistrării de stat. Asociaţii altor forme de societăţi
transmit aportul in modul stabilit de actul de constituire insă cu respectarea
dispoziţiilor art.113 alin.(3) şi art.112 alin.(3).
Fiecare asociat are obligaţia să păstreze informaţia confidenţială ce ţin de
afacerile societăţii. Care informaţie este considerată confidenţială pentru societate
trebuie să decidă organul executiv. Organul executiv stabilind care informaţie este
confidenţială trebuie să ţină cont de dispoziţiile Legii nr.171/1994 cu privire la
secretul comercial. Incălcarea obligaţiei de confidenţialitate duce la dreptul societăţii
de a pretinde despăgubiri de la persoana vinovată.
 Obligaţia pusă in sarcina asociatului prin alin.(1) lit. c) este una imperfectă.
Societatea nu-l poate sancţiona pe asociat pentru neonorarea obligaţiei respective, ci
asociatul suportă consecinţele toate consecinţele negative ce vor surveni. De
exemplu, acţionarul nu poate invoca faptul că nu a fost informat despre convocarea
adunării generale dacă el nu a comunicat despre schimbarea adresei sau a sediului
său. Succesorul poate să nu fie admis la adunarea generală dacă in Registrul
acţionarilor nu i-a fost inscris numele sau denumirea.
Asociatul poate să aibă şi alte obligaţii pe care şi le-a asumat prin actul de
constituire. De exemplu actele unor societăţi cu investiţii străine investitorii străini işi
asumă obligaţia de a realiza producţia fabricată de societate, de permisiune de a
fabrica sub marca de producţie a acestuia. Actul de constituire trebuie să prevadă in
acest caz şi consecinţele neonorării obligaţiei respective.
Alin.(2) stabileşte obligaţia de neconcurenţă pe care o datorează asociatul
societăţii pe persoane. Acesta ne avand dreptul să practice in nume propriu
(intreprinzător individual) sau printr-o societate comercială constituită de acesta sau
de membri familiei sale care acelaşi obiect de activitate. Obligaţia de neconcurenţă
nu va opera in cazul in care la data dobandirii calităţii de asociat in societatea pe
persoane asociatul deja desfăşura această activitate. Incălcarea dispoziilor clauzei de
neconcurenţă poate avea una din cele două consecinţe: fie repararea prejudiciului
cauzat societăţii, fie să ceară asociatului vinovat ca acesta să-i cesioneze drepturile şi
oblgaţiile pe care acesta le-a dobandit prin actul juridic incheiat in dauna societăţii.
Dreptul societăţii de a cere repararea prejudiciului sau cesiunea drepturilor se
prescrie cu termenul de maxim un an de la data efectuării actului prin care s-a
incălcat pactul de neconcurenţă, şi trei luni de la data cand societatea a aflat său era
obligată să afle.

Prelim art. 117 – 120

1. Realitatea economică şi reglementarea juridică. Dreptul societăţilor
comerciale şi alte ramuri de drept tratează in mare parte societăţile comerciale ca
entităţi independente din punct de vedere juridic si economic, care participă la
circuitul civil prin intermediul incheierii de contracte sau prin alte mecanisme.
Adeseori, insă, raporturile dintre societăţi şi anumiţi participanţi la circuitul
civil sint mult mai stinse, decit o s-ar parea la prima vedere. Intensitatea
raporturilor se poate manifesta in moduri diverse: participarea considerabilă la
capitalul social al societăţii sau dispoziţii din actul constitutiv al societăţii care permit
influenţarea deciziilor luate de către societate, cooperarea economică sau strategică
intensă intre două sau mai multe societăţi, inclusiv prin constituirea comună unor
intreprinderi mixte, (inter)dependenţa economică de un furnizor sau distribuitor, etc.,
acestea putind exista alternativ sau cumulativ. Cauza principală constă in tendinţa
economică de concentrare şi interferenţă a intreprinderilor in special in vederea
reducerii costurilor de producţie, desfacere şi administrare precum şi a limitării
riscurilor economice şi a răspunderii juridice. Sinergia acestui fenomen poate avea
atit efecte pozitive cit şi consecinţe negative pentru participanţii la circuitul civil. Pe
lingă crearea de monopoluri care afecteaza libera concurenţă, censecinţele negative
se pot manifesta şi prin crearea de riscuri suplimentare pentru creditorii
intreprinderilor sau asociaţilor minoritari ai acestora. Asemenea riscuri pot rezulta din
crearea de grupuri de intreprinderi care permit intreprinderii dominante exercitarea
influenţei sale in detrimentrul intreprinderilor dependente. Acest fenomen constituie
parţial, alături de alte norme de drept, obiectul de reglementare al dispoziţiilor art.
117-120 Cod civil.
2. Origine şi excurs istoric. Dispoziţiile articolelor 117 – 120 Cod civil reprezintă in
forma, conţinutul şi domeniul de aplicare o premieră in cadrul legislaţiei Republicii
Moldova. Reglementarea a fost inspirată de legea germana privind societaţile pe
acţiuni (§§ 15 – 19 Aktiengesetz din 1965), care reglementeaza raporturi similare
intre intreprinderi afiliate. Legea S.A. germană conţine in §§ 15 – 22 definiţii legale
generale, care, prin intermediul analogiei, se aplică de către jurisprudenţă şi
literatură raporturilor juridice dintre toate formele de societăţi comerciale. Pe lingă
acestea legea SA germană mai conţine in §§ 291 urm., §§ 311 urm. şi dispoziţii
speciale, dreptul subsanţial ca atare, care se aplică asupra societăţilor pe acţiuni.
Concepţia dreptului german a fost recepţionată in Codul civil doar parţial. Conţinutul
normelor 117-120 Cod civil constituie doar o preluare incompletă şi, in forma actuală,
imprecisă a definiţiilor §§ 15 – 19 Aktiengesetz. Codul civil nu conţine norme de drept
substanţial privind raporturile intre intreprinderi afilate. Dispoziţiile ancorate in art.
117-120 Cod civil au suferit pe parcursul elaborării codului civil modificări
esenţiale. Versiunea proiectului de Cod civil propusă parlamentului pentru prima
lectură continea definitii consistente si neechivoce. Modifcarile efectuate in cadrul
lecturilor a doua şi a treia a Codului civil in parlament a condus la aparitia unor
definiţii incomplete. Inconsistenţa art. 117-120 Cod civil faţă de dispoziţiile paralele
din dreptul german şi din versiunea iniţiala a codului civil se datorează mai puţin unei
concepţii proprii a legislatorului moldovean, cit percepţiei neadecvate a complexităţii
raporturilor juridice reglementate. Aceste inadvertenţe urmeaza a fi eliminate şi
completate prin interpretarea teleologică si sistematică adecvată a conţinutului
dispoziţiilor 117-120 Cod civil.
3. Scopul reglementării. In spatele reglementării raporturilor de afiliere se
ascunde intenţia legiuitorului de a cuprinde toţi asociaţii unei societăţi comerciale
care, altfel decit asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de intreprinzător in
afara participaţiunii in societate, prezintă pericolul coliziunii de interese єi, ca
urmare, de prejudiciere a societгюii in favoarea altor intreprinderi. Scopul primar al
dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil constă, de aceea, in crearea unui cadru juridic
general pentru reglementarea fenomenului intreprinderilor afiliate. Prin intermediul
definiţiilorilor legale se urmăreşte identificarea, concretizarea şi sistematizarea
raporturilor intre intreprinderi care urmeaza a fi calificate drept raporturi de afiliere.
Identificarea acestora inseamnă stabilirea raporturilor care conţin riscuri potenţiale
pentru intreprinderile angajate in raporturile de afiliere, pentru asociaţii minoritari,
pentru creditorii acestor intreprinderi sau pentru ordinea publică in general. Odată
identificate legea poate prevedea măsuri preventive adecvate. Concretizarea
raporturilor de afiliere presupune determinarea formelor in care raporturile de afiliere
pot aparea. Concretizarea are drept scop subsumarea raporturilor concrete intre
intreprinderi unei anumite categorii de raporturi de afiliere. Prin sistematizare
trebuie de inţeles elementele organizatorice ale dispoziţiilor art. 117-120 Cod civil.
Concernul in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil, de exemlu, constituie o nouă formă de
organizare in sens juridic, care poate atrage, dupa caz, aplicarea anumitor norme
speciale.
Scopul secundar al dispoziţiilor privind societăţile comerciale afiliate constă in
crearea unei baze normative comune şi uniforme pentru actele normative speciale
(subsecvente Codului civil) referitoare la raporturile juridice de afiliere. Cu excepţia
art. 118 alin. 3 Cod civil, reglementările art. 117-120 Cod civil nu prevăd efecte
juridice concrete. Acestea urmează a fi, reieşind din specificul fiecărei societăţi
comerciale, obiectul de reglementare a normelor speciale privind societăţile
comerciale.
4. Intreprinderi afiliate in cadrul altor acte normative. Dispoziţiile art. 117-120
Cod civil se aplică raporturilor juridice indicate in art. 117 Cod civil. Asemenea
raporturi pot cadea de asemenea sub incidenţa altor ramuri speciale de drept.
Asemenea situaţii pun problema unei eventuale coliziuni a normelor aplicabile.
Totodată, unele norme se află intr-un raport de interdependenţă cu dispoziţiile
Codului civil sau au efecte indirecte asupra acestora. In afara dispoziţiilor legilor
speciale privind societăţile comerciale, asupra cărora vom reveni in context context
mai jos, intrebări deosebite ridică indeosebi următoarele reglementări.
a. Grupurile financiar industriale (GFI). Legislaţia cu privire la GFI (Legea
1418/2000) constituie lex specialis faţă de art. 117-120 Cod civil, dispoziţiile
legislaţiei civile fiind aplicabile doar in cazul lipsei unor dispoziţii speciale (Art. 2
Legea 1418/2000). Distincţia de bază intre intreprinderile membre a unui GFI şi
intreprinderi afiliate in sensul art. 117 Cod civil constă in condiţiile şi particularităţile
speciale de constituire şi funcţionare a unui GFI. Acestea se referă indeosebi la
componenţa heterogenă a grupului, natura contractuală a acestuia, inregistrarea
obligatorie a grupului, etc. O intreprindere membră a unui GFI poate constitui, după
caz, şi o intreprindere afiliată in sensul art. 117, nu şi viceversa, dacă nu sunt
intrunite condiţiile de constituire a unui GFI. In masura in care raporturile in cadrul
unui GFI pot fi subsumate şi art. 117-120 Cod civil, vom fi in prezenţa unei forme de
intreprinderi afiliate menţionate la art. 117 Cod civil. Dispoziţiile art. 117-120 Cod
civil vor fi aplicate doar in mod complementar, in cazul lipsei unei dispoziţii speciale,
inclusiv prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
b. Monopoluri. Concentrarea şi/sau interferenţa intreprinderilor in sensul art. 117-
120 Cod civil poate atrage aplicarea legislaţiei cu privire la protecţia concurenţei
(Legea 1103/2000). Asemenea dispoziţii sint aplicabile concomitent şi alături de art.
117 urm. Cod civil. Legislaţia privind protecţia concurenţei urmăreşte un alt scop
decit art. 117-120 Cod civil, şi anume garantarea unei concurenţe loiale intre
participanţii la circuitul economic prin intezicerea şi sancţionarea practicilor de
limitare sau obstucţionare a concurenţei. Dispoziţiile art. 117 urm. Cod civil,
dimpotrivă, au drept scop crearea unui cadru juridic pentru protecţia intereselor
intreprinderilor dependente, a asociaţilor minoritari si a creditorilor acestora.
c. Persoane interdependente. Legislaţia fiscală (Codul fiscal 1163/1997) foloseşte
termenul general de persoană interdependentă pentru definirea paţială a raporturilor
in sensul reglementat de art. 117-120 Cod civil. Intrucit prin art. 5 pct. 12 lit. b Codul
fiscal 1163/1997 se urmăreşte stabilirea sferei contribuabililor, aceste norme
constituie, datorită scopului lor special, lex specialis faţă de dispoziţiile art. 117-120
Cod civil. In ce măsură art. 117 urm., şi in special noţiunea de “influenţă dominantă”
prin art. 119 alin. 1 Cod civil, ar constitui un mod mai adecvat pentru determinarea
cercului de contribuabili datorită caracterului mai extensiv al definiţiei de “influenţă
dominantă” faţă de cea a “controlului”, rămine o intrebare de competenţa organelor
fiscale.
d. Intreprinderi asociate, fiice si mixte. Legislaţia contabilităţii conţine norme
proprii de definire a raporturilor intre intreprinderi (vezi HMF 174/1997, Standardul
Naţional de Contabilitate 28, “Contabilitatea investiţiilor in intreprinderile asociate” –
in continuare S.N.C. 28). Definiţiile pct. 4 a S.N.C. 28 fac distincţia intre intreprinderi
asociate şi intreprinderi fiice. Elementul de calificare drept intreprindere asociată il
constituie “influenţa notabilă” a unei intreprinderi asupra alteia, adică autorizarea
investitorului de a participa la luarea deciziilor privind politicile financiare si de
producţie ale intreprinderii deţinute, dar fara a detine dreptul de control asupra
acestor politici. Influenţa notabilă presupune deţinerea unei cote de 20-50% din
capitalul social a intreprinderii, realizată prin reprezentarea in consiliul directorilor
sau in organul de administraţie echivalent al intreprinderii asociate sau prin
participarea la procesul de elaborare a politicii financiare şi de producţie, sau prin
realizarea operatiilor materiale dintre investitor si intreprinderea asociata, sau prin
schimbul de personal de conducere, ori prin furnizarea de informatii tehnice
esentiale. Controlul, element determinant al intreprinderii fiice, se prezumă a
exista in cazul deţinerii unei cote mai mare de 50% din capitalul statutar.
Indreprinderile mixte sint intreprinderile “controlate mixt”, adica atunci cind două
intreprinderi participă la capitalul social al altei intreprinderi cu o cotă de 50%.
Definiţiile legislaţiei contabile sint importante, intrucit acestea au drept obiect de
reglementare parţial intreprinedrile care constituie şi obiectul art. 117-120 Cod civil.
Definiţiile legislaţiei contabile nu se suprapun integral cu definiţiile prevăzute de art.
117-120 Cod civil. Deşi definiţia “influenţei notabile” corespunde in mare măsură
celei a “influenţei dominante” din art. 119 alin. 1 Cod civil, ultima este mai
cuprinzătoare decat prima (inra art. 117, II, III). Dispoziţiile codului civil nu conţin
termenul de control, definiţia “influenţei dominante” fiind suficientă pentu
reglementarea raporturilor de afiliere, o definiţie mai flexibilă a “intreprinderii in
posesiune majoritară” fiind prevăzuta la art. 118 alin. 1 Cod civil. In comparaţie cu
legislaţia contabilităţii Codul civil introduce şi posibilitatea instituirii influeţei
dominante prin incheierea unor contracte speciale sau integrării intr-o altă
intreprinderi conform art. 120 alin. 2 Cod civil. In privinţa intreprinderilor mixte
cunoscute de legislaţia contabilităţii trebuie de menţionat si noua reglementare a art.
120 alin. 1 Cod civil.
Luind in consideraţie scopul art. 117-120 Cod civil (supra 3) şi scopul legislaţiei
contabilităţii de a asigura o evidenţă a schimbarii, evoluţiei si fluctuaţiei patrimoniului
intreprinderilor – fundamentul raspunderii intreprindrii pentru obligaţiile sale –,
considerăm necesară racordarea definiţiilor legislaţiei contabile la noile dispoziţii
cadru ale art. 117-120 Codul civil.

Articolul 117. Societatile comerciale afiliate

Se considera societati comerciale afiliate societatile care, in raporturile

dintre ele, sint:
a) intreprinderi in posesiune majoritara si intreprinderi cu participatiune
majoritara;
b) intreprinderi dependente si dominante;
c) intreprinderi ale concernului;
d) intreprinderi cu participatiune reciproca.

I. Aspecte generale
1. Scurt istoric. Proiectul de bază al Codului civil propus spre aprobare
Parlamentului in luna mai 2000 art. 207 (corespondentul art. 117 Cod civil) conţinea
noţiunea de „intreprinderi inrudite”. Noţiunea şi terminologia se articula din punct de
vedere terminologic şi sistematic cu formularea generală a titlului § 9 (art. 207 – 211
proiect Cod civil) de „intreprinderi inrudite”. In cadrul lecturilor in parlament art. 207
proiect a devent art. 117Cod civil, introducindu-se modificări substanţiale. Astfel
termenul de „intreprindere” din cadrul noţiunii iniţiale a fost substituit cu termenul de
„societate comercială”, iar termenul de „inrudit” a fost inlocuit cu „afiliat”. De
asemenea a fost omisă din noţiunea iniţială in actualul art. 117 Cod civil expresia
„independendent din punct de vedere juridic”.
2. Obiectul si scopul normei. Art. 117 Cod civil introduce termenul cumulativ de
“societăţi comerciale afiliate”. Acest termen cuprinde formele de intreprinderi afiliate
reglementate in art. 118-120 Cod civil. Scopul normei ţine de natura tehnicii
legislative şi constă in simplificarea trimiterilor la formele de intreprinderi afiliate in
cadrul Codului civil sau a altor acte normative speciale prin folosierea unui termen
general şi cumulativ pentru toate formele de afiliere.
3. Sistemul reglementării. Art. 117 Cod civil prevede patru forme de afiliere,
constituind totodată dispoziţia legală generală privind societăţile comerciale afilate.
Acestea sunt definite in concret in art. 118-120 Cod civil. De remarcat este faptul că
art. 117 lit. d Cod civil nu contine o reglementare speciala in articolele subsecvente.
Definiţia concretă a intreprinderilor cu participaţiune reciprocă urmează a fi elaborată
de catre literatură şi jurisprudenţă.
4. Funcţia reglementării. Art. 117 Cod civil introduce o nouă reglementare in
cadrul dreptului societăţilor comerciale. Este vorba de „dreptul societăţilor
comerciale afiliate”, cu alte cuvinte un cadru juridic care cuprinde intreprinderilor
afiliate in una din formele prevăzute in art. 117 Cod civil. Funcţia art. 117-120 Cod
civil acestor norme constă in normarea raporturilor de afilierea şi sistematizarea
acestora. Prin aceasta se urmăreşte crearea fundamentului juridic pentru normele
speciale de protecţie a drepturilor şi intereselor intreprinderilor dependente,
asociaţilor minoritari şi a creditorilor acestor intreprinderi. Una din dispoziţiile
speciale din cadrul Codului civil este art. 118 alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Societăţi comerciale. a) Definiţiile art. 117-120 Cod civil sint definiţii neutre in
ceea ce priveşte forma societăţilor comerciale. Ele sint aplicabile asupra tuturor
formelor de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil, adică atit
asupra societăţilor comerciale de persoane, societatea in nume colectiv şi societatea
in comandită, cit şi societăţilor de capitaluri, societatea cu răspundere limitată şi
societatea pe acţiuni. O importanţă deosebită o constituie aplicabilitatea normelor
privind raporturile de afiliere asupra societăţilor de capitaluri datorită principiului
răspunderii limitate a asociaţilor sau acţionarilor acestora.
b) Aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale rezultă in primul rind
din sistemul reglementării societăţilor comerciale, dispoziţiile art. 117 urm. fiind
ancorate in cadrul dispoziţiilor generale privind toate formele de societăţi comerciale.
Codul civil nu prevede nici in cadrul dispoziţiilor art. 117-120, nici in cadrul
dispoziţiilor speciale referitoare la formele societăţilor comerciale excepţii de la
aplicabilitatea acestor norme.
c) In al doilea rind domeniul de aplicabilitate este evident, dacă luăm in considerare
modificările efectuate de către parlament (sus Prelim art. 117-120, 2; art. 117, I
1) asupra dispoziţiilor din proiectul de bază a Codui civil. Terminologia iniţială a
proiectului (art. 207 proiect) „intreprindere inrudită” a fost inlocuită cu cea de
„societate comercială afiliată”. Intenţia legiuitorului a fost, pe de o parte, de a
accentua aplicabilitatea acestor norme asupra societăţilor comerciale, şi, pe de altă
parte, de a limita domeniul de aplicare a normelor numai asupra societăţilor
comerciale. Intenţia este clară şi binevenită in măsura in care este vorba de o
intreprindere in posesiune majoritară, dependentă sau a concernului in forma unei
societăţi comerciale. Reducerea aplicabilităţii normei numai asupra societăţilor
comerciale in cazul in care este vorba de o intreprindere cu participaţiune majoritară
sau dominantă nu corespunde pe deplin scopului normelor art. 117-120 Cod civil de a
cuprinde toate formele şi cazurile de afiliere intre intreprinderi. Această restricţie
este nevoie de a fi exstinsă prin intermediul interpretării normelor şi a noţiunii de
intreprindere in sensul producerii de efecte juridice depline (infra art. 118, II-V).
2. Aspecte legate de raporturile cu elemente de extraneitate. a) Aplicarea
dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil unui raport cu elemente de extraneitate, de
exemplu in cazul in care asociatul majoritar este o intreprindere străină, presupune
că legea aplicabilă este Codului civil sau alte normelor speciale modloveneşti care
atrag după sine aplicarea art. 117 urm. Cod civil. Legea aplicabilă se stabileşte
conform dispoziţiilor dreptului internaţional privat. In cazul in care legea
aplicabliă este legea R.M., atunci definiţiile art. 117 urm. Cod civil se aplică şi
intreprinderilor străine care indeplinsec condiţiile din ipoteza normelor in cauză.
b) Probleme speciale apar in situaţia atribuirii (imputaţiei) paticipaţiunilor la
capitalul social sau a influenţei unei intreprinderi străine asupra altor intreprinderi
naţionale sau străine (infra art. 118, VI) . Dacă, spre exemplu, intreprinderea străină
A deţine o participaţiune in capitalul social a intreprinderii naţionale B, iar
intreprinderea străină C, dependentă de intreprinderea străină A in sensul art. 119
Cod civil, deţine o paticipaţiune majoritară in capitalul social al intreprinderii
naţionale B, se pune problema, in ce masură raportul intre A şi C poate fi calificat
drept raport de dependenţă conform dispoziţiilor art. 119 Cod civil. Răspunsul este
afirmativ, numai in acest fel putind fi realizat scopul normelor art. 117 urm. Cod civil,
anume de a cuprinde toate raporturile de afiliere intre intreprinderi, indiferent de
naţionalitatea acestora. Numai in acest caz este posibilă elaborarea eficientă prin
intermediul normelor speciale a unor sisteme de protecţie a asociaţilor minoriatari
sau creditorilor intreprinderilor dependente. In cazul amintit mai sus intreprinderea A
va fi, in urma atribuirii acesteia a paricipaţiunilor intreprinderii C, de asemenea
intreprindere dominantă faţă de intreprinderea naţională B. Aceaşi soluţie este
valabilă şi pentru situaţia in care o terţă persoană, fizică sau juridică, străină deţine in
nume propriu insă in contul unei alte intreprinderi naţionale sau străine participaţiuni
la o intreprindere naţională sau exercită influenţa asupra unei asemenea intreprinderi
in contul altuia. Această soluţie este necesară pentru a garanta, că efectele juridice
prevăzute pentru raporturile de afiliere in dispoziţiile normelor speciale nu vor fi
eludate prin inventarea şi folosirea intenţionată a unor structuri cu elemente de
extraneitate.
III. Generalităţi privind noţiunea de intreprindere
1. Principiu. In spatele reglementării raporturilor de afiliere se ascunde intenţia
legiuitorului de a cuprinde toţi asociaţii unei societăţi comerciale care, altfel decit
asociaţii privaţi, datorită exercitării unei activităţi de intreprinzător in afara
participaţiunii in societate, prezintă pericolul coliziunii de interese єi ca urmare
de prejudiciere a societгюii in favoarea altor intreprinderi. Pentru acoperirea tuturor
categoriilor de asociaюi a unei societгюi comerciale legea foloseєte termenul de
intreprindere.
2. Caracterul neutru. a) Art. 117 urm. introduc şi folosesc termenul de
intreprindere. Legea nu defineşte acest termen. Grupa de elaborare a Codului civil
s-a lăsat inspirată la formularea art. 117 (art. 207 proiectul de bază) de concepţia
legiuitorului german, care, de asemenea, din cauza dificultălii de a defini acest
termen a lăsat noţiunea de intreprindere deschisă. Mai mult, legiuitorul moldovean a
modificat in cadrul lecturilor proiectului de bază a Codului civil in parlament definiţia
iniţială din proiect, reducind noţiunea de intreprindere la aceea de societate
comercială: „se consideră societăţi comerciale afiliate societăţile, care, in raporturile
dintre ele, sint intreprinderi ...” (supra I, 2). Textul legii este clar doar la prima
vedere, avind un conţinut ambiguu, dacă analizăm formularea textului in detaliu.
b) Legiuitorul moldovean nu defineşte raportul dintre societatea comercială şi
intreprindere. La citirea textului de lege se creează impresia unui semn de egalitate
intre aceste două instituţii. Societatea comercială X care deţine o participaţiune
majoritară in capitalul social al societatii comerciale Y, sint societăţi comerciale
afiliate in sensul art. 117 lit. a, 118 alin. 1 Cod civil. Acelaşi lucru este exprimat dacă
folosim expresia de intreprindere X şi Y, termen folosit in art. 117 urm. Cod civil.
c) Noţiunea de intreprindere se deosebeşte de cea a societaţii comerciale. O
intreprindere există şi in cazul desfăşurării unei activităţi de către antreprenorii
individuali, a practicării independente a unei activităţi profesionale libere (avocat,
medic, arhitect, jurnalist, etc.) sau in cazul activităţii practicate de către o
cooperativă, fundaţie, asociaţie sau instituţie. Toate sint intreprinderi, intrucit ele
constituie concentrarea, organizarea şi utilizarea, după caz, a mijloacelor de
producţie, capital financiar sau capital uman in vederea creării sau sporirii de valori,
sau realizării unor scopuri determinate (vez de ex. art. 126 Legea 632/2001). Din
punct de vedere juridic, noţiunea de intreprindere inseşi este neutră, ea cuprinzind
toate formele de intreprindere fără distincţii. Intreprinderea (in sine) nu este
susceptibilă nici de capacitate de folosinţă şi nici de exerciţiu. Pentru participarea
acesteia la circuitul civil este nevoie de un titular de drepturi şi obligaţii, legea
prevăzind in mod expres subiectele care dispun de asemenea capacitate.
Intreprinderea poate, de aceea, participa la circuitul civil numai prin intermediul unui
purtător de drepturi şi obligaţii, fie persoană fizică, fie pesoană juridică. In acest sens
orice intreprindere este nevoită, fie de a face „uz” de capacitatea persoanei fizice, fie
(reeşind din raţionamente economice sau din scopul intreprinderii) de a face uz de
forma juridică a unei persoane juridice prevăzute expres de lege. Privind acest aspect
din perspectiva titularului inseamnă: o persoană fizică (de ex. arhitect, antreprenor
individual, etc.) nu este intreprinderea inseşi, ci numai purtătorul (de drepturi şi
obligaţii ale) acesteia; o persoană juridică nu este intreprinderea inseşi, indiferent de
scopul comercial sau necomercial al acestei intreprinderi, ci doar titularul (de drepturi
şi obligaţii ale) acesteia.
2. Noţiunea intreprinderii reieşind din scopul normelor art. 117 urm. Cod
civil. a) Privită din această perspectivă reglementarea art. 117 urm. Cod civil trebuie
interpretată in sensul intenţiei legiuitorului moldovean de a selecta dintr-o
multitudine de intreprinderi posibile numai acele intreprinderi, a căror titular
[purtător] de drepturi şi obligaţii este o societate comercială indicată la art. 106 alin.
2 Cod civil. Raţionamentul legiutorului (a parlamentului in cadrul lecturilor a doua
şi a treia a Codului civil) este firesc, reieşind din locul dispoziţiilor art. 117 urm in
cadrul Codului civil. Acest raţionament, insă, işi pierde valoarea, dacă il analizăm din
punctul de vedere a scopului art. 117 urm. Cod civil şi anume de a cuprinde toate
raporturile intre intreprinderi care prezintă riscuri pentru intreprinderea dependentă,
pentru asociaţii minoritari sau pentru creditorii intreprinderii. Reducerea sferei
intreprinderilor la cele purtate de o societate comercială restringe implicit şi sfera
intreprinderilor care, fără a activa sub egida unei societăţi comerciale, ci a altui
subiect capabil de a fi purtător de drepturi şi obligaţii, prezintă ca urmare a existenţei
unui raport indicat in art. 117 Cod civil riscuri menite tocmai de a fi cuprinse de
definiţiile art. 118-120 Cod civil. Or, aceasta nu corespunde pe deplin scopului art.
117 urm. Cod civil.
b) O noţiune generală a intreprinderii in sensul utilizat de art. 117 urm. Cod civil,
care ar cuprinde toate constelaţiile posibile ale art. 117 Cod civil, nu există. De
aceea, este necesară o interpretare teleologică a noţiunii de intreprindere pentru
derterminarea cercului de intreprinderi care sint cuprinse in cadrul dispoziţiilor
normative ale art 117 urm. Cod civil. In acest context nu este vorba de o
intreprindere in calitate de obiect al normei, ci in calitate de adresat al dispoziţiilor
legale. Cercul acestora trebuie determinat astfel, incit scopul urmărit de art. 117
urm., identificarea tuturor raporturilor intre intreprinderi care prezintă riscuri
potenţiale pentru participanţi (vezi Prelim. art. 117-120, 3), să poată fi realizat.
Pentru aceasta este nevoie de a distinge intre trei categorii de intreprinderi şi anume
intre intreprinderile protejate de art. 117 urm. Cod civil, intreprinderile dependente şi
intreprinderile dominante.
IV. Intreprinderi obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil
1. Societăţile comerciale. Intreprinderile care urmează a fi protejate prin crearea
une baze normative in forma art. 117 urm. Cod civil sint intreprinderile organizate in
forma uneia din societăţile comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil. Aceasta
rezultă atit din locul dispoziţiilor art. 118 in cadrul sistemului Codului civil cit şi din
scopul art. 117-120 Cod civil. Aceste intreprinderi reprezintă punctul de pornire a
reglementării, ele constituind, deci, obiectul de protecţie a dispoziţiilor normative.
Calitatea de intreprindere obiect de protecţie a art. 117 urm. Cod civil nu exlude insă
şi existenţa concomitentă a calităţii de intreprindere dominantă sau dependentă
(infra V, VI), dacă intreprinderea in forma societăţii comerciale participă la rindul ei in
captialul social sau deţine voturi a unei alte intreprinderi.
2. Alte forme de organizare. Măsura in care noţiunea de intreprindere protejată
de art. 117 urm. Cod civil pot fi extinse prin analogia legii conform art. 5 alin. 1 Cod
civil şi asupra intreprinderilor in alte forme juridice organizare, urmează a fi discutat
in literatură şi decis de jurisprudenţă. O asemenea extindere poate fi acceptată, dacă
necesitatea protecţiei intereselor unor asemenea intreprinderi este comparabilă cu
situaţia presupusă de art. 117-120 Cod civil, lipsa unei reglementări exprese nefiind
intenţionată.
V. Noţiunea de intreprindere (dominantă)
1. Noţiune. Scopul art. 117 urm. Cod civil constă in crearea unui cadru juridic pentru
cuprinderea şi prevenirea pericolelor coliziunii de interese inre societate şi asociaţi şi
prin aceasta a prejudiciilor potenţiale care pot fi cauzate societăţii de către asociaţii
ei. Intreprindere in acest context este orice asociat, indiferent de natura şi forma
juridică de organizare a acestuia, care, pe lingă participaţiunea in capitalul social al
societăţii, dispune şi de alte interesse economice, care datorită naturii şi inentsităţii
acestora fundamentează ingrijorarea serioasă, că acesta din cauza acestor interese
ar putea exercita influenţa asupra societăţii, pe care o are datorită calităţii sale de
asociat, in detrimentul acesteia.
2. Conexiunea intereselor economice. a) Simpla participaţiune in capitalul
social al unei societăţi comerciale nu-l califică pe asociat drept intreprindere in sensul
art. 117 urm. Cod civil. Aceasta este valabil şi pentru un asociat majoritar. De
asemenea, simpla concentrare a voturilor mai multor asociaţi in miinile unui asociat
prin contracte speciale nu duce la transformarea acestuia in intreprindere, dacă nu
sint indeplinite şi alte condiţii. Irelevant este şi faptul, că un asemenea asociat
exercită o influenţă asupra societăţii, precum şi modul exercitării influenţei.
b) Necesar şi suficient este desfăşurarea de către asociat unei activităţi de
intreprinzător in afara participaţiunii in societate. Activitatea de intreprinzător
trebuie inţeleasă extensiv, nelimitindu-se la una strict comercială. Important este
existenţa unor interese economice suplimentare participaţiunii in societate, care să
permită prezumţia unei coliziuni de interese. Raţionamentul constă in faptul, că
desfăşurarea activităţii de intreprinzător (individual sau organizat intr-o anumită
forma juridică) in afara participaţiunii in societate prezintă in mod tipic pericolul
promovării pe seama societăţii a intereselor propriei intreprinderi. Indispensabil este
in acest caz ingrijorarea serioasă privind coliziunea de interese cauzată de
intensitatea sau de natura altor interese economice ale asociatului. O ingrijorare este
serioasă atunci cind in circumstanţele concrete un comportament in detrimentul
societăţii este de aşteptat sau nu poate fi exclus. De ex. asociaţii antreprenori
individuali, comerciaţi, fermieri sint intreprinderi in sensul art. 117 urm. datorită
existenţei neechivoce a unor interese economice ale intreprinderii pe care o
desfăşoară in afara participaţiunii. Aceeaşi soluţie o implică şi desfăşurarea unei
profesii libere, dacă posibilitatea unui conflict de interese in detrimentul societăţii nu
poate fi exclus.
c) Deţinerea concomitentă de către un asociat, alături de participaţiunea intr-o
societate, de participaţiuni in capitalul social sau a unui număr de voturi al unei (sau
mai multor) alte societăţi comerciale (participaţiune multiplă) pune problema,
dacă şi in ce condiţii un asemenea asociat poate fi calificat intreprindere in sensul
art. 117 urm. Cod civil. Intrebarea este relevantă in special in cazul acţionarilor care
deţin concomitent acţiuni la mai multe societăţi pe acţiuni. Participaţiunea multiplă
poate constitui un element constituant al calităţii de intreprindere in sensul art. 117
urm. Cod civil. Pentru aceasta este, insă, nesesară o participaţiune considerabilă intr-
o altă intreprindere. Decisiv este pericolul care se naşte pentru societate atunci, cind
un asociat influent are şi alte interese economice in afara societăţii date datorită
participaţiunii sale considerabile intr-o altă intreprindere. In acest caz persistă
posibilitatea, că un asemenea asociat va da prioritate altor intereselor economice
decit celor ale societăţii. Condiţia desfăşurării unei activităţi concrete in cadrul
intreprinderii uneia din societăţi sau a unei activităţi de coordonare a intreprinderilor
exercitatete de societăţile in care este asociat nu este necesară.
„Participaţiunea considerabilă” nu se cofundă cu noţiunea de participaţiune
majoritară intr-o altă intreprindere. Pentru calificarea unei participaţiuni drept
„considerabilă” este suficientă asumarea prezumţiei (ingrijorării serioase), că
asociatul se va comporta din cauza intereselor condiţionate de participaţiunea
importantă in detrimentul societăţii. O „participaţiune considerabilă” sau „număr de
voturi considerabil” se calculează in acest caz luind in consideraţie şi principiile de
atribuire a participaţiunilor, respectiv voturilor deţinute prin intermediul altor
intreprinderi (infra art. 118, VI). Dacă, de ex., aţionarul influent in societatea pe
acţiuni X este concomitent asociat in societatea cu răspundere limitată Y, care
practică o intreprindere riscantă insă cu un coieficient de ciştig ridicat, va fi tentat de
a canaliza mijloace financiare din societatea X in societatea Y pentru a mări şansele
de ciştig. Deşi un asemenea scenariu este cel mai probabil in cazul in care asociatul
deţine in societatea Y o participaţiune majoritară, un asemena comportament nu
poate fi exclus nici in cazul deţinerii unei participaţiuni minoritare in aceasta. Acelaşi
rezultat poate fi atins şi atunci cind acţionarul societăţii X deţine o participaşiune
majoritara in societatea Z care la rindul ei este asociat in soicetatea Y, mijloacele
financiare a societăţii X putind fi transferate societăţii Y prin intermediul societăţii Z.
Această posibilitate de a favoriza alte interese datorită unei participaţiuni
considerabile constituie, de aceea, elementul determinant pentru diferenţierea intre
asociaţii „asociaţi privaţi” şi asociaţii „intreprinderi”, ultimii prezentind pericolele
enunţate mai sus.
3. Cazuri speciale. a) Holding. In cazul unei societăţi holding se disting două
situaţii. Dacă societatea holding deţine participaţiuni considerabile fără a
exercita drepturile rezultind din acestea („parcarea” participaţiunilor),
societatea holding nu indeplineşte condiţiile unei intreprinderi. Dacă
societătii holding i-au fost transferate participaţiunile asociaţilor nu doar in
posesie, ci şi cu dreptul de a administra şi a exercita drepturile rezultate din
participaţiunile considerabile, societatea holding constituie o intreprindere
in sensul art. 117 urm. Cod civil; calitatea de intreprindere a asociaţilor
care au transferat participaţiunile societăţii holding incetează. Aceeaşi
soluţie o necesită (cu atit mai mult) şi cazul in care societatea holding pe
lingă administrarea participaţiunilor considerabile a altor asociaţi exercită
şi o activitate de intreprinzător proprie.
Intrebarea calităţii de intreprindere a societăţii holding trebuie distinsă de
intrebarea privind calitatea de intreprindere a asociatului societăţii holding in
care acesta deţine o participaţiune considerabilă sau ii poate influenţa
deciziile. Asociatul va dobindi, după caz alături de societatea holding,
calitatea de intreprindere atunci cind pe lingă posibilitatea exercitării
influenţei asupra societăţii holding poate evident influenţa şi deciziile
privind administrarea participaţiunilor de către societatea holding. Intrucit
aceste sfere de influenţă nu pot fi separate cu certitudine una de cealaltă,
este necesară, pornind de la scopul art. 117 urm Cod civil, aplicarea
dispoziţiilor privind raporturile de afiliere şi faţă de asociatul societăţii
holding.
b) Asociaţii, fundaţii. Explicaţiile făcute mai sus la lit. a sint valabile şi in
privinţa calităţii de intreprindere a asociaţiilor, fundaţiilor sau altor
organizaţii necomerciale care sint asociaţi in societăţi comerciale. Cu toate
că, de ex., o fundaţie nu urmăreşte sopuri comerciale, există pericolul
coliziunii de interese din considerentul exercitării influenţei unilateral in
favoarea intereselor urmărite de fundaţie. Această soluţie este impusă, pe
de-asupra, şi de necesitatea prevenirii eludării dispoziţiilor art. 117 urm.
Cod civil prin recurgerea la exercitarea influenţei asupra unei societăţi sub
paravanul unor organizaţii necomerciale. In privinţa calităţii de
intreprindere a membrilor unor asemenea organizaţii, intreprinderi in
sensul art. 117 urm. Cod civil, importantă nu este calitatea de membru, ci
influenţa concretă pe care o persoană o are in cadrul organizaţiei
respective, cauzală pentru influenţa asupra societaţii comerciale.
c) Statul şi unităţile administrativ teritoriale in calitate de asociaţi ai unei societăţi pot
constitui intreprinderi in sensul art. 117 rum. Cod civil. Pentru aceasta nu este
necesară existenţa unor interese sau ataşamente economice speciale. Pericolul care
emană din partea statului sau a unităţii administrativ-teritoriale de a favoriza
interesele publice in detrimentul intereselor societăţii la care este asociat este
suficient. Prejudicierea societăţii prin exercitarea influenţei asupra acesteia nu poate
fi justificată de interesele publice. Statul şi unităţile administrativ-teritoriale participă
la raporturile de drept civil pe poziţie de egalitate cu ceilalţi participanţi (art. 58, 192
urm. Cod civil), fiind obligaţi la respectarea normelor de drept respective. Orice
intervenţie pe cale administrativă cu scopul justificării influenţei asupra unei societăţi
are drept consecinţă dezechilibrarea balanţei de interese garantată de dreptul privat.
VI. Noţiunea de intreprindere (dependentă)
1. Scopul normativ. Noţiunea unei intreprinderi dependente presupune definirea
acesteia pornind de la scopul art. 117 urm. Cod civil. Alături de scopul cuprinderii
tuturor raporturilor de afiliere, dispoziţiile legale urmăresc de asemenea şi prevenirea
eludării acestor norme prin interpunerea şi folosirea unor intreprinderi subordonate.
Realizarea scopului legii implică posibilitatea atribuirii (imputării) participaţiunilor
şi/sau voturilor in societăţile comerciale deţinute de către un alt subiect de drepturi şi
obligaţii in numele sau in contul intreprinderii dominante precum şi in cazul
posibilităţii indirecte de influenţare a unei intreprinderi prin intermediul alteia. Din
acest considerent este necesară o interpretare teleologică extensivă a noţiunii de
intreprindere dependentă (subordonată), care – la fel ca şi noţiunea de intreprindere
dominantă (supra V) – trec peste noţiunea de intreprindere ca scop de protecţia a art.
117 urm. Cod civil (supra IV).
2. Noţiune. Intreprindere in acest sens este orice entitate susceptibilă de a fi titular
de drepturi şi obligatii, indiferent de forma juridică de organizare sau a naturii
activităţii desfăşurate. Intreprindere dependentă este in primul rind orice
intreprindere organizată in forma juridică a unei societăţi comerciale prevăzute la art.
106 alin. 2 Cod civil. Intreprinderi dependente pot fi de asemenea şi cooperativele,
fundaţiile, asociaţiile sau intreprinzătorii individuail. Condiţia esenţială o constituie
existenţa unui titular de drepturi şi obligaţii, adică a unui subiect capabil de a
exercita drepturile ce decurg din participaţiuni sau drepturile de vot.
VII. Independenţa din punct de vedere juridic
1. Preliminarii. In varianta proiectului de Cod civil noţiunea art. 117 (ar. 207
proiect) conţinea de asemenea sintagma „intreprindere independentă din punct de
vedere juridic”. Art. 117 Cod civil in forma acutală nu conţine expres o asemenea
condiţie. Aceasta este menţionată in art. 118 Cod civil. Legiuitorul a considerat,
probabil, in cadrul modificării textului proiectului de Cod civil, că in cazul unei
societeăti comerciale o asemenea sintagmă nu este nevoie, aceasta fiind
subinţeleasă. Acest raţionament este susceptibil de interpretare, datorită noţiunilor
diferite a societăţii şi a intreprinderii (supra III), pe de o parte, şi a noţiunii specifice
de intreprindere in cadrul art. 117 urm. Cod civil (supra IV-VI), pe de altă parte.
2. Noţiunea de „independenţă juridică”. Intenţia art. 117 urm. Cod civil constă
in crearea unui cadru juridic in scopul protecţiei unei intreprinderi organizate in forma
juridică a unei societăţi comerciale faţă de influenţa negativă a oricărei alte
intreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia din urmă.
Deoarece o intreprinderea in sine nu este susceptibilă de capacitate de folosinţa şi
exerciţiu (art. 60, 61 Cod civil), este nevoie de un titular (purtător) de drepturi şi
obligaţii a acesteia. Independente din punct de vedere juridic sint intreprinderile care
nu participă la circuitul civil prin intermediul aceluiaşi titular, ci sint atribuite unor
titulari de drepturi şi obligaţii diferiţi. Astfel nu constituie intreprindere in sensul
art. 117 urm. reprezentaţele, filialele, sucursalele, agenţiile sau alte (sub)structuri a
unei societăţi comerciale, deoarece a acestea sunt atribuite aceluiaş titular de
drepturi şi anume societăţii comerciale. De asemenea, nu constituie intreprinderi in
sensul art. 117 urm. Cod civil acele intreprinderi, a căror titulari au fuzionat creind un
titular de drepturi şi obligaţii nou.
3. Dependenţa economică. Dependenţa sau independenţa economică a unei
intreprinderi este irelevantă in acest context. Pericolul emană de la o intreprindere
abia atunci, cind aceasta poate participa prin intermediul titularului ei ca subiect
independent la circuitul civil, putind dobindi in acest fel şi calitatea de asociat intr-o
societate comercială. Imprejurările de natură economică accentuează riscul coliziunii
de interese intre intreprinderea-asociat şi intreprinderea-societate. Constitutiv pentru
aplicarea art. 117 urm. Cod civil este, insă, independenţa din punct de vedere juridic.
VIII. Intreprinderi cu participaţiune reciprocă
1. Noţiune. a) Art. 117 prevede la lit. d categoria intreprinderilor cu participaţiune
reciprocă, fără a o defini. O definiţie legală a acestor raporturi nu există nici in
articolele subsecvente. Prin intreprindere cu participaţiune reciprocă se inţelege
intreprinderea căreia ii aparţin participaţiuni intr-o altă intreprindere, care la rindul ei
posedă participaţiuni in prima intreprindere. Regelementarea este necesară datorită
riscului diluării capitalului social a societăţilor de capitaluri.
b) Legea nu prevede o cotă din capitalul social de la care intreprinderile cu
participaţiune reciprocă sint considerate ca atare (in proiectul de bază a Codului civil
era prevăzută o cotă minimă de 25 %). In lipsa unei prevederi legale exprese
constituie intreprinderi cu participaţiune reciprocă orice intreprinderi care deţin
participaţiuni reciproc, indiferent de mărimea acestora. Norme speciale pot prevedea
cote diferite şi lega de acestea efecte juridice speciale, ca de ex. art. 118 alin. 2 Cod
civil.
2. Legislaţia aplicabilă. Asupra intreprinderilor cu participaţiune reciprocă se aplică
dispoziţiile art. 118-120 Cod civil in mod corespunzător.

Articolul 118. Intreprinderea in posesiune majoritara si intreprinderea

cu participatiune majoritara

(1) Daca majoritatea participatiunilor in capitalul social al unei intreprinderi

independente din punct de vedere juridic sau majoritatea voturilor in ea
apartin unei alte intreprinderi, prima este o intreprindere in posesiune
majoritara, iar cea de-a doua este o intreprindere cu participatiune
majoritara.
(2) Intreprinderea in posesiune majoritara nu este in drept sa detina direct
sau indirect participatiuni in capitalul social sau voturi in intreprinderea cu
participatiune majoritara.
(3) Intreprinderea cu participatiune majoritara raspunde subsidiar pentru
obligatiile intreprinderii in posesiune majoritara daca ultima a devenit
insolvabila in urma executarii dispozitiilor date de intreprinderea cu
participatiune majoritara.

I. Obiectul şi scopul normei.

Art. 118 Cod civil defineşte raportul de afiliere intre intreprinderi in forma
participaţiunii majoritare, considerindu-l un raport juridic de sine stătător. Acesta
trebuie deosebit de raportul de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1. Cod civil. Deşi
acestea de regulă se suprapun, in situaţii de excepţie poate exista un raport de
participaţiune, fără insă a exista şi un raport de dependenţă, prezumţia de
dependenţă (art. 119 alin. 2) putind fi răsturnată prin dovada contrariului. Efectul
juridic principal al participaţiunii majoritare este prezumpţia de dependenţă conform
art. 119 alin 2 Cod civil. Totodată participaţiunea majoritară este element constitutiv
al răspunderii subsidiare a intreprinderii dominante conform alin. 3.
II. Domeniul de aplicare
1. Intreprinderi in posesiune majoritară. a) In măsura in care este vorba de
intreprinderi in posesiune majoritară ca obiect de protecţie a dispoziţiilor art. 117-120
Cod civil, intreprinderi in posesiune majoritară in sensul art. 118 Cod civil cuprinde
toate formele de societăţi comerciale indicate la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra
art. 117, IV). Sintagma „independentă din punct de vedere juridic” este in acest sens
necesară pentru delimitarea acestora de alte (sub)structuri a societăţilor comerciale
ca de ex. filiale, sucursale sau reprezentanţe. In privinţa analogiei legii asupra altor
forme de intreprinderi vezi supra art. 117, IV, 2.
b) In măsura in care este necesară atribuirea participaţiunilor unei intreprinderi alteia
(infra VI), intreprindere in posesiune majoritară poate fi orice intreprindere,
indiferent de forma juridică de organizare a titularului ei de drepturi şi obligaţii (supra
art. 117, V, VI). Asemenea intreprinderi pot fi de ex. intreprinderile de stat şi
municipale (art. 179 Cod civil) , grupuri financiar industriale (Legea 1418/2000),
intreprinderi străine in forma unei alte societăţi comerciale decit a celor indicate la
art. 106 alin 2 Cod civil, etc. Limitări in privinţa determinării cercului intreprinderilor
in posesiune majoritară apar nemijlocit atunci, cind condiţia deţinerii majorităţii
participaţiunilor sau a majorităţii voturilor in aceste intreprinderi nu poate fi
indeplinită. In cazul asociaţiior, cooperativelor sau instituţiilor membrii acestora deţin
doar un singur drept de vot, o concentrare a voturilor nefiind posibilă. De asemenea
in cazul fundaţiei sau a intreprinzătorului individual nu poate fi vorba de intreprindere
in posesiune majoritară. Asemenea intreprinderi pot fi, insă, dependente datorită
posibilităţii de influenţare a deciziilor acestora (infra art. 119, II), ele fiind susceptibile
atribuirii participaţiunilor altor intreprinderi.
2. Intreprinderi cu participaţiune majoritară. Sfera intreprinderilor cu
participaţiune majoritară nu este limitată de art. 118 la societăţi comerciale, ci
cuprinde toate formele de intreprinderi in sensul indicat la art. 117 Cod civil (supra
art. 117, V, VI). Pentru determinarea calităţii de intreprindere cu participaţiune
majoritară se vor aplica regulile de atribuire a participaţiunilor (infra VI).
III. Noţiunea participaţiunii majoritare
O participaţiune majoritară există conform art. 118 alin. 1 Cod civil atunci, cind unei
intreprinderi, indiferent de forma juridică de organizare a acesteia, ii aparţin
participaţiunile in capitalul social sau majoritatea voturilor a unei intreprinderi
independente din punct de vedere juridic (vezi supra II, 1). Participaţiunea majoritară
poate exista atit in forma participării la capitalul social cit şi in forma deţinerii
majorităţii voturilor intr-o intreprindere, termenul de „participaţiune” avind un
caracter generic. Ambele forme de participare presupun existenţa valabilă a
participaţiunii sau a dreptului de vot. Participaţiunii majoritare in capitalul social a
unei intreprinderi ii corespunde, de regulă, şi majortiatea voturilor in această
intreprindere. Există insă situaţii, de ex. in cazul acţiunilor preferenţiale fără drept de
vot a unei societăţi pe acţiuni sau asociaţilor unei societăţi in nume colectiv cu voturi
multiple (art. 123 alin. 2 Cod civil), cind participaţiunea in capitalul social şi
majoritatea voturilor nu se suprapun. Formele de participaţiune nu sint cerute
cumulativ, doar una din acestea fiind suficientă. Ambele forme de participaţiune in
sine constituie elemente constitutive a prezumţiei de dependenţă a art. 119 alin. 2
Cod civil, intrebarea răsturnării acestei prezumţii fiind una de natură probatorie şi
subordonată condiţiilor art. 119 alin. 2 Cod civil.
IV. Participaţiunea majoritară la capitalul social
1. Preliminarii. Participaţiunea in capitalul social a unei intreprinderi are loc in
forma dobindirii (cu titlu de proprietate) a unei cote părţi din capitalul social a unei
intreprinderi organizate intr-o anumită formă juridică. Denumirea participaţiunilor
variază in funcţie de forma de organizare juridică a intreprinderii: participaţiuni la
capitalul social in cazul societăţii in nume colectiv şi a societăţii in comandită, părţi
sociale in cazul societăţii cu răspundere limitată, acţiuni in cazul societăţii pe acţiuni.
Denumirea concretă a participaţiunilor este susceptibilă de interpretare, dacă
denumirea folosită nu corespunde voinţei reale a părţilor.
2. Calculul participaţiunilor. a) Calculul participaţiunilor depinde de forma juridică
de organizare a intreprinderii. Participaţiunea intr-o societate pe acţiuni se
determină reieşind din raportul sumei valorii nominale (fixate) a acţiunilor dobindite
faţă de mărimea nominală a capitalului social al societăţii pe acţiuni (vezi art. 158
alin. 2, 161 alin. 6 Cod civil, art. 12 , 40 alin. 3 Legea 1134/1997). In cazul societăţii
cu răspundere limitată se aplică aceeaşi regulă, valoarea nominală a fracţiunii
părţilor sociale dobindite raportindu-se la mărimea valorii nominale a capitalului
social al societăţii (vezi art. 147 alin. 2, 149 Cod civil). Participaţiunile la o societate
in nume colecti sau in comandită se calculează, de asemenea, pornind de la
raportul participaţiunii fată de capitalul social al acesteia. In cazul societăţii in
comandită este necesar calculul separat al participaţiunilor in funcţie de calitatea
asociatului de comanditat sau comanditar.
b) In cazul tuturor societăţilor comerciale nu este necesară condiţia vărsării
integrale a capitalului, dacă şi participaţiunile aferente părţii din capital incă
nevărsate oferă drepturile depline aferente acestei categorii de participaţiuni.
Mărirea capitalului social al societăţii pe acţiuni şi in cazul societăţii cu răspundere
limitată este luată in consideraţie de la momentul inregistrării acesteia conform legii
(vezi art. 109 Cod civil, art 27 urm. Legea 845/1992; art. 18 urm. Legea 1265/2000).
Capitalul de rezervă nu este inclus in mărimea capitalului social a societăţilor pe
acţiuni (art. 46 Legea 1134/1997) şi cu răspundere limitată (art. 148 Cod civil).
c) Din mărimea nominală a capitalului unei societăţi pe acţiuni sau cu răspundere
limitată se scade fracţiunea acţiunilor, respectiv părţilor sociale proprii
dobindite de către societate sau de către o altă persoană in numele sau contul
acesteia (vezi art. 162 alin. 2 Cod civil). Aceasta este cerută de necesitatea prevenirii
eludării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 Cod civil. Necesar şi suficient pentru scăderea
unor asemenea participaţiuni din mărimea nominală a capitalului social este
menţinerea costurilor şi a riscului economic rezultind din participaţiuni de către
societate sau transferarea acestora asupra societăţii, chiar dacă societatea nu are
(permanent sau temporar) dreptul de a cere transferarea participaţiunilor in posesia
sa. Asemenea situaţii pot apărea in special in tranzacţiile cu acţiuni. Exemplu:
societatea pe acţiuni X este constituită cu un capital social in mărime de 1000.000
Lei şi deţine 10% din acţiunile proprii; persoana Y deţine 10% in contul societăţii X iar
societatea Z deţine 420.000 Lei de acţiuni a societăţii X. Drept bază de calcul a
participaţiunii lui Z se ia suma de 800.000 Lei, Z deţinind o participaţiune de 4,2 : 8
(sau 52,5 %), deci o participaţiune majoritară.
De asemenea, participaţiunile prorprii deţinute de către o societate indirect prin
intermediul unei intreprinderi dependente (sau de către un terţ in numele acesteia)
trebuie scăzute din mărimea capitalului social luat ca bază de calcul al
participaţiunilor majoritare. O asemenea participaţiune este interzisă conform art.
118 alin. 2 Cod civil. Necesitatea rezultă, de asemenea, din prevenirea eludării art.
118 alin. 1 Cod civil. Dacă, totuşi, o intreprindere deţine asemenea participaţiuni se
impune următoarea soluţie. In exemplul susmenţionat, dacă societatea X nu deţine
direct 10% din acţiunile proprii, ci acestea sunt deţinute de către societatea D,
intreprindere dependentă a societăţii X (sau de către un terţ T in numele societăţii
D), aceste 10% trebuie de asemenea scăzute din baza de calcul a participaţiunii lui Z.
Scăderea este impusă de faptul, că societăţii D (respectiv T) ii este interzisă
exercitarea drepturilor rezultind din aceste acţiuni in adunarea generală a societăţii
X, deoarece este evident, că in asemenea cazuri se eludează, printrea altele,
interdicţia dreptului la vot a acţiunilor de tezaur prevăzută in art. 162 alin. 8 Cod civil,
art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3 Cod civil pentru societatea
cu răspundere limitată). Interdicţia votului intreprinderii dependente in societatea
dominantă (sau a terţilor in contul intreprinderii dependente) poate fi fundamentată
din punct de vedere juridic atit prin aplicarea analogiei (conf. art. 5 alin. 1 Cod civil)
art. 162 alin. 8 Cod civil, art. 13 alin 4 Legea 1134/1997 (respectiv art. 151 alin. 3
Cod civil) cit şi prin interpretarea art. 118 alin. 2 Cod civil in sensul interdicţiei
exercitării oricăror drepturi rezultind din participaţiunile unei intreprinderi
dependente sau unui terţ in contul acesteia la capitalul social a intreprinderii
dominante. Luind in considerare interdicţia votului intreprinderii dependente şi a
terţilor in intreprinderea indispensabilă imperativelor normative, in exemplul de mai
sus, cota de 10 % din acţiuni deţinute de societatea D (sau T) se va scădea din
mărimea nominală a capitalului societăţii X, intreprinderea Z deţinind o participaţiune
majoritară. Dacă acestea nu s-ar scădea din mărimea nominală a capitalului social,
intreprinderea Z nefiind intreprindere cu participaţiune majoritară conform art. 118
alin. 1 Cod civil, ea deţinind doar 4,2:9 (46,66 %) din acţiuni, s-ar ajunge la un
rezultat contrar scopului art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil.
V. Majoritatea voturilor
1. Preliminarii. Art. 118 alin. 1 Cod civil prevede expres in cadrul termenului
generic de participaţiune şi participaţiunea majoritară in forma deţinerii unei
majorităţi a dreptulor la vot. Condiţia esenţială a aplicării dispoziţiei legale este
existenţa dreptului la vot, acesta lipsind de ex. in cazul acţiunilor preferenţiale.
Existenţa valabilă a dreptului la vot se stabileşte in funcţie de legea aplicabilă
situaţiei concrete. In cazul intreprinderilor străine existenţa unui drept de vot, de ex.
a unor voturi suplimentare sau voturi de veto, etc., depinde de legea aplicabilă
intreprinderii străine.
2. Caclulul voturilor. a) Calculul drepturilor la vot a unei intreprinderi intr-o altă
intreprindere (supra II, 1) are loc prin raportarea drepturilor la vot pe care
intreprinderea in cauză le poate exercita faţă de numărul total de drepturi la vot. Prin
numărul total de drepturi la vot se inteleg toate drepturile la vot, indiferent dacă
aceste drepturi rezultă din participaţiuni la capitalul social sau in baza altor intelegeri
sau acte normative.
b) Din numărul total de voturi trebuie scăzute acele drepturi la vot pe care societatea
pe acţiuni sau cu răspundere limitată le are in baza participaţiunilor proprii sau
deţinute de către un terţ in contul acesteia. De asemenea, drepturile de vot rezultind
din participaţiunile deţinute prin intermediul unei intreprinderi dependente sau un
terţ in contul acesteia se vor scădea din numărul total de voturi. Pentru detalii a se
vedea supra IV 2 c.
c) Pentru calculul majorităţii drepturilor la vot a unei intreprinderi este necesară
posibilitatea exersării (directe sau indirecte) a drepturilor la vot. Prin urmare, nu
vor fi luate in calcul acele drepturi la vot care sint supuse unor limitări (de ex.
exersarea a maximum 25% din drepturi) pentru perioada limitărilor. De asemenea
drepturile aparţinind unor terţi sau reprezentanţilor acestora, dacă nu vor fi atribuite
intreprinderii (infra VI), nu vor fi luate in consideraţie la calcularea majorităţii
voturilor.
VI. Atribuirea (imputarea) participaţiunilor şi a dreptului la vot
1. Generalităţi. a) Atribuirea participaţiunilor şi voturilor aparţinind altor titulari
unei intreprinderi nu este reglementată expres de lege. Aceasta este, insă, imanentă
realizării scopului art. 117 urm., rezulind tacit din interpretarea teleologică a art.
118 alin. 1 Cod civil. Atribuirea participaţiunilor unei intreprinderi reprezintă
mecanismul juridic prin care participaţiunile aparţinind altor intreprinderi sau terţe
persoane sint considerate ca aparţinind concomitent şi acestei intreprinderi datorită
posibilităţii acesteia de a influenţa indirect exercitarea drepturilor rezultind din aceste
participaţiuni. Scopul atribuirii este calculul participaţiunii majoritare reale intr-o
intreprindere. In caz contrar, aplicarea dispoziţiile art. 118 alin. 1 Cod civil ar putea fi
simplu eludată prin interpunerea intenţionată de intreprinderi sau terţe persoane.
Mecanismul atribuirii trebuie aplicat atit in privinţa participaţiunilor cit şi voturilor
unui alt titular. Aceasta rezultă din intenţia art. 118 alin. 1 Cod civil de a cuprinde atit
participaţiunile in capitalul social cit şi majoritatea drepturilor la vot. Pot fi distinse
trei situaţii in care este necesară atribuirea participaţiunilor.
2. Atribuirea participaţiunilor aparţinind intreprinderii dependente.
Participaţiuni ale unei intreprinderii sint considerate şi participaţiunile (participaţiuni
in capitalul social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei intreprinderi dependente de
aceasta. Intreprinderea dependentă poate fi atit intreprindere cu sediul in R.Moldova
cit şi o intreprindere străină. Atribuirea nu se limitează numai la un singur raport de
dependenţă (intreprinderile mamă- fiică), ci cuprinde toate segmentele subsecvente
(intreprinderile fiică-nepoată-strănepoată-etc.), dacă condiţia dependenţei este
realizată. Raportul de dependenţă se stabileşte conform art. 119 Cod civil (infra art.
119, II).
3. Atribuirea participaţiunilor aparţinind unor terţe persoane. Participaţiuni
ale unei intreprinderi sint considerate şi acele participaţiuni (participaţiuni in capitalul
social şi/sau drepturi la vot) care aparţin unei terţe persoane in contul intreprinderii
sau unie persoane dependente de către această terţă persoană. Prin sintagma „in
contul intreprinderii” se inţelege situaţia in care terţul este (formal) titularul
participaţiunilor, costurile şi riscurile economice ale participaţiunilor fiind suportate
de către intreprindere. Cazul principal este cel al administrării fiduciare a
participaţiunilor conf. art. 1053 urm. Cod civil.
4. Atribuirea participaţiunilor aparţinind intreprinzătorilor individuali. a)
Pentru calculul participaţiunii (participaţiuni in capitalul social şi/sau drepturi la vot)
unui antreprenor individual intr-o intreprindere, separarea participaţiunilor in
participaţiuni ţinind de sfera intreprinderii єi participaюiuni aparюinind sferei
private sau altui patrimoniu individual nu poate fi luată in consideraţie. In acest mod
s-ar eluda dispoziţia art. 118 alin. 1 Cod civil prin simplul fapt al calificării
participaţiunilor drept participaţiuni deţinute in afara intreprinderii. Acest principiu se
aplică in toate cazurile, cind o intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil incearcă
evitarea aplicării dispoziţiilor art. 118 alin. 1 prin formarea de „categorii” de
participaţiuni. Prin urmare, principiul atribuirii participaţiunilor se aplică, de ex., şi
liberilor profesionişti datorită termenului extensiv de intreprindere in sensul art. 117
urm. Cod civil. De asemenea, in cazul statului sau unităţilor administrativ-teritoriale
principiul atribuirii poate elimina eludarea legii prin crearea de categorii de
participaţiuni „aparţinind” unor subdiviziuni administrativ-teritoriale diferite.
b) Probleme ridică atribuirea participaţiunilor aparţinind asociaţilor unei societaţi in
nume colectiv sau societăţi in comandită acestor societăţi. Problema principală
rezultă din separaţia de patrimonii intre patrimoniul privat al asociatului şi al
societăţii, atribuirea participaţiunilor aparţinind asociatului societăţii necesitind
transferul acestor participaţiuni in patrimoniul societăţii. Clară este situaţia atribuirii
participaţiunile societăţii in cazul in care asociatul deţine aceste participaţiuni in
contul acesteia, şi viceversa, asociatului, dacă participaţiuile sint deţinute de
societate in contul acestuia (vezi supra 2, 3). In celelalte cazuri atribuirea
participaţiunilor aparţinind asociatului societăţii (şi viceversa) depinde de numărul de
asociaţi, de raporturile juridice (reale) dintrea aceştia şi in special de modul de
administrare a societăţii, adică de posibilitatea influenţării deciziilor societăţii de
către asociat. Această soluţie este necesară in vederea evitării eludării art. 118 alin.
1 Cod civil prin simpla constituire unor societăţi in nume colectiv sau in comandită şi
transferarea a unei părţi din participaţiuni in patrimoniul acestora.
5. Detalii speciale. a) Pentru atribuirea participaţiunilor nu este nevoie ca
intreprinderea căreia i se atribuie participaţiunile să deţină ea inseşi participaţiuni.
Participaţiunea majoritară poate astfel exista numai din participaţiuni atribuite.
Acasta este valabil pentru toate trei alternative susmenţionate (supra 2-4).
b) Atribuirea participaţiunilor unei intreprinderi nu absorbă participaţiunile celorlalţi
participanţi. Dimpotrivă, participaţiunile vor fi atribuite in continuare tuturor
intreprinderilor implicate. Astfel, este posibil ca o intreprindere să se afle concomitent
in participaţiune majoritară a două intreprinderi. Exemplu: societatea X deţine direct
40 % din participaţiunile societăţii Z; societatea Y, la care societatea X deţine 100%
din participaţiuni, deţine in societatea Z restul de 60 % din participaţiuni. In acest caz
avem situaţia unei duble participaţiuni majoritare in societaeta Z: atit a societăţii Y
(direct) cit şi a societăţii X (indirect) ca rezultat al atribuirii acesteia a 60% deţinute
de către Y. Atribuirea participaţiunilor deţinute de Y (60%) societăţii X nu are drept
efect absorbţia acestora, astfel că atit societatea X cit şi Y sint intreprinderi cu
participaţiune majoritară. Neabsorbirea participaţiunilor are efecte importante in
privinţa răspunderii intreprinderilor cu participaţiune majoritară conform art. 118 alin.
3 Cod civil.
VII. Interdicţii pentru intreprinderea in posesiune majoritară (art. 118 alin.
2)
1. Generalităţi. a) Privind noţiunea de participaţiune reciprocă a se vedea supra
art. 117, VIII. Art. 118 alin. 2 urmăreşte protecţia acţionarilor minoritari şi a
creditorilor.
b) Protecţia este necesară in privinţa riscului diluării capitalului. Aceasta poate
apărea atit in ceea ce priveşte aportul de parţi sociale, cit şi menţinerea sau
documentarea schimbărilor legate de capital. In cazul aporturilor la capitalul social
este vorba, din punct de vedere economic, de o singură prestaţie, aceasta fiind de
facto restituită societăţii prin intermediul participaţiunii reciproce.
c) Participaţiunea reciprocă poate afecta principiile generale de administrare a
intreprinderilor societăţi comerciale, acestea necesitind o protecţie corespunzătoare.
Drepturile rezultind din participaţiunile reciproce sint exercitate de către organele
societăţilor, astfel că acestea vor putea influenţa, in funcţie de cota de voturi
exersabile, in mod decisiv hotăririle luate de către adunările generale ale ambelor
societăţi. Aceasta poate duce, după caz, la sustragerea organelor societăţii de sub
controlul asociaţilor prin intermediul adunării generala sau eludarea altor mecanisme
de control. Totodată, participaţiunea reciprocă considerabilă permite ocuparea de
posturi in ambele societăţi, prin denumirea sau trimiterea de către fiecare societate
in cealaltă a aceloraţi persoane sau de persoane loiale, ducind de asemenea la
eludarea principiilor de organizare şi control a organelor societăţii.
2. Participaţiunea reciprocă simplă. Participaţiunea reciprocă simplă există
atunci, cind intreprinderile deţin participaţiuni reciproce, fără ca vreuna din acest
intreprinderi să fie intreprindere cu participaţiune majoritară, respectiv in posesiune
majoritară. O asemenea participaţiune reciprocă nu este intersiză de lege lata.
Termenul de posesiune majoritară este unul generic, cuprinnzind conf. art. 118 alin. 1
Cod civil atit majoritatea participaţiunilor in capitalul social cit şi majoritatea
drepturilor la vot (supra III). Calculul participaţiunii majoritare are loc potrivit regulilor
generale a art. 118 alin. 1 Cod civil, inclusiv a prinicipiilor de atribuire a
participaţiunilor (supra IV-VI).
3. Participaţiunea reciprocă calificată. a) Participaţiunea reciprocă calificată
presupune, că una din intreprinderile cu participaţiune reciprocă este o intreprindere
in posesiune majoritară conform art. 118 alin. 1 Cod civil. Elementul constituv il
constituie participaţiunea majoritară care transformă una din intreprinderile cu
participaţiune reciprocă intr-o intreprindere in posesiune majoritară. Calculul
participaţiunii majoritare, participaţiuni in capitalul social sau majorităţii voturilor, are
loc potrivit regulilor generale arătate la art. 118 alin. 1 Cod civil (supra IV-VI).
b) Participaţiunea reciprocă calificată este intersiză. Interdicţia cuprinde ambele
situaţii posibile. Pe de o parte este interzisă dobindirea de către intreprinderea in
posesiune majoritară de participaţiuni (in capitalul social sau voturi) in intreprinderea
cu participaţiune majoritară. Pe de altă parte legea interzice deţinerea de
participaţiuni (in capitalul social sau voturi) in intreprinderea cu participaţiune
majoritară din momentul dobindirii de către aceasta din urmă a statutului de
intreprindere cu participaţiune majoritară. Pentru situaţia in care intreprinderea
deţine deja participaţiuni in intreprinderea cu participaţiune majoritară, art. 118 alin.
2 Cod nu prevede nici modul, nici un termen pentru instrăinarea participaţiunilor şi
nici sancţiuni concrete pentru incălcarea art. 118 alin. 2 Cod civil.
c) Din interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, că, in acest caz,
intreprinderea in posesiune majoritară este obligată de a instrăina participaţiunile
reciproce. Aceasta soluţie este regula şi constituie punctul de pornire a art. 118 alin.
2 Cod civil. Desigur, participaţiunea calificată poate inceta şi prin instrăinarea de
către intreprinderea cu participaţiune majoritară a participaţiunilor sale in
intreprinderea in posesiune majoritară, dacă ea nu doreşte menţinerea statutului de
intreprindere cu participaţiune majoritară (de ex. in cazul dobindirii prin succesiune a
unei cote părţi din partiicpaţiuni, fără a exista intenţia intreprinderii de a menţine o
participaţiune majortară in intreprinderea in posesiune majoritară).
d) Instrăinarea este necesară din momentul in care elementul constitutiv al
participaţiunii reciproce calificate, adică dobindirea unei participaţiuni majoritare
conf. art. 118 alin. 2 Cod civil (supra a), s-a realizat. Instrăinarea participaţiunilor de
către intreprinderea in posesiune majoritară nu va avea loc, de regulă, instantaneu,
astfel că pină la instrăinare se va scurge o perioadă anumită de timp. Din
interpretarea teleologică a art. 118 alin. 2 Cod civil rezultă, in acest caz, necesitatea
interzicerii intreprinderii in posesiune majoritară a exercitării, atit direct cit şi indirect,
a tuturor drepturilor la vot in intreprinderea cu participaţiune majoritară. Numai in
acest fel este posibilă realizarea deplină scopului art. 118 alin. 2 Cod civil.
e) Instrăinarea de către intreprinderea in participaţiune majoritară a participaţiunilor
deţinute in intreprinderea cu participaţiune majoritară presupune cunoaşterea de
către intreprinderea aflată in participaţiune majoritară a existenţei unui raport de
participaţiune reciprocă calificată. Obligaţia de publicitate a participaţiunilor nu
este prevăzută expres de art. 118 alin. 2 Cod civil. O asemenea obligaţie rezultă din
interpretarea teleologică a art. 118 alin. 1 şi 2 Cod civil. In măsura in care asemenea
obligaţii nu există deja in baza unor legi speciale (pentru societăţile pe acţiuni Legea
1134/1997, Legea 199/1998, legislaţia antimonopolistă, dispoziţii speciale ale
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare; pentru asociaţii societăţilor cu răspundere
limitată şi societăţile de persoane de ex. conorm dispoziţiilor privind exercitarea
dreptul de preempţiune), realizarea scopului art. 118 alin. 2 Cod civil implică
obligaţia generală a intreprinderii care dobindeşte o participaţiune majoritară intr-o
altă intreprindere de a comunica aceasta imediat intreprinderii in participaţiune
majoritară. Obligaţia de publicitate revine dobinditorului şi atunci, cind dobindirea de
participaţiuni are loc indirect, prin intermediul altor persoane in contul
dobinditorului. Această obligaţie rezultă implicit din noţiunea de „participaţiune
majoritară” a art. 118 alin. 1 Cod civil, care cuprinde datorită atribuirii
pariticpaţiunilor (supra VI) şi dobindirea indirectă de participaţiuni.
4. Aspecte de lege ferenda. Legea prevede participaţiunea majoritară drept
criteriu de calificare a participaţiunii reciproce calificate. Intr-adevăr, aceasta
constituie cazul principal. Pentru realizarea scopului art. 117 urm. Cod civil
considerăm, de lege ferenda, necesară luarea raportului de dependenţă drept
criteriu de referinţă pentru interzicerea perticipaţiunii reciproce calificate. Noţiunea
de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil este mai largă decit cea de
participaţiune majoritară, cuprinzind şi cazurile in care nu există o participaţiune
majoritară conf. art. 118 alin. 1, insă intreprinderea are posibilitatea de a influenţa
deciziile celeilalte intreprinderi. De aceea, interdicţia deţinerii de participaţiuni
trebuie formulată pornind de la intreprinderea dependentă, respectiv posibilitatea
influenţării (reciproce a) deciziilor, numai astfel putind fi realizat pe deplin scopul
formulat in art. 118 alin. 2 Cod civil. Participaţiunea majoritară constituie doar cazul
principal al dependenţei, aceasta fiind prezumată conf. art. 119 alin. 2 Cod civil, nu
insă şi singurul caz de dependenţă (infra art. 119, II, III). Luarea dependenţei in
sensul art. 119 alin. 1 Cod civil drept element constitutiv pentru participaţiunea
reciprocă calificată duce la extinderea interdicţiei de a deţine participaţiuni in
intreprinderea dominantă, creind un cadru juridic mai restrictiv. Instanţa poate aplica
regimul juridic prevăzut in art. 118 alin. 2 Cod civil şi in cazul participaţiunilor
reciproce intre intreprinderi dominante şi dependente prin intermediul analogiei legii
conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
VII. Răspunderea pentru cauzarea insolvabilităţii (art. 118 alin. 3)
1. Generalităţi. Scopul direct al art. 118 alin. 3 Cod civil il reprezintă instituirea
răspunderii juridice pentru cauzarea insolvenţei unei intreprinderii in posesiune
majoritară. Răspunderea este necesară in vederea protecţiei acţionarilor minoritari şi
a creditorilor intreprinderii in participaţiune majoritară. Scopul indirect al art. 118
alin. 3 este unul preventiv, constind in prevenirea cauzării insolvenţei unei
intreprinderi sub sancţiunea raspunderii juridice subsidiare.
2. Condiţiile răspunderii.
a) Intreprindere. Atragerea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil presupune
existenţa calităţii de intreprindere a titularului unei participaţiuni majoritare. Art. 118
alin. 3 nu prevede o noţiune specială de intreprindere. Calitatea de intreprindere
titularului unei participaţiuni majoritare se stabileşte pornind de la noţiunea generală
a intreprinderii in sensul art. 117 Cod civil (supra art. 117, III, V, VI). Intreprinderea in
participaţiune majoritară este orice societate comercială indicată la art. 106 alin. 2
Cod civil (supra IV, art. 117, IV).
b) Participaţiunea majoritară. Intreprinderea subiect al răspunderii trebuie sa
deţină direct sau indirect o participaţiune majoritară in intreprinderea in posesiune
majoritară. Noţiunea participaţiuniii majoritare se determină potrivit art. 118 alin. 1
Cod civil, (supra III). Pentru calculul paricipaţiunii majoritare şi a regulilor de atribuire
a participaţiunilor deţinute indirect a se vedea supra IV-VI.
c) Dispoziţia dată de intreprinderea cu participaţiune majoritară. Art. 118
alin. alin. 3 Cod civil nu concretizează circumstanţele in care se va realiza condiţia
existenţei unor dispoziţii date de intreprinderea cu participaţiune majoritară
intreprinderii in participaţiune majoritară. Condiţia presupune determinarea
conţinutului a două elemente esenţiale: a noţiunii de „dispoziţie” şi a „dării”
dispoziţiei. Noţiunea de dispoziţie trebuie inţeleasă pornind de la scopul urmărit
de art. 118 alin. 3 Cod civil, adică protecţia intreprinderii in participaţiune majoritară
impotriva oricărei influenţe a intreprinderii cu participaţiune majoritară care poate
cauza insolvenţa primei. Pentru cuprinderea tuturor riscurilor eventuale este
necesară o noţiune extensivă a noţiunii de dispoziţie. Prin urmare, prin dispoziţie se
intelege orice influenţă asupra intreprinderii in participaţiune majoritară. Dispoziţia
poate fie exercitată in orice formă: ordin, directivă, recomandare, sfat, plan, dorinţă,
formularea unor scopuri, etc. Caracterul obligatoriu al unei dispoziţii (obligaţia de a
realiza dispoziţia) nu este necesar. Natura favorabilă sau defavorabilă a dispoziţiei
date intreprinderii in participaţiune majoritară este irelevantă, art. 118 alin. 3 Cod
civil nelimitind aplicabilitatea sa doar la cazul existenţei unor dispoziţii defavorabile
(acestea pot fi doar aparent favorabile). Din punct de vederea practic, insă, natura
acesteia este significantă pentru stabilirea existenţei raportului de cauzalitate intre
dispoziţie şi insolvabilitate, intrucit o dispoziţie favorabilă nu va cauza, de regulă,
insolvabilitatea unei interprinderi. Caracterul prejudiciabil sau nu al unei dispoziţii se
va determina pornind de la interesele intreprinderii in posesiune majoritară.
„Darea” unei dispoziţii presupune posibilitatea atribuirii influenţei exercitate
asupra intreprinderii in participaţiune majoritară intreprinderii cu participaţiune
majoritară. Prin urmare, dispoziţia trebuie să emane de la intreprinderea cu
participaţiune majoritară. Nu numai influenţa directă prin intermediul organelor de
conducere a intreprinderii cu participaţiune majoritară asupra organelor de
conducere a intreprinderii in participaţiune majoritară constituie dispoziţii date de
intreprinderea majoritară. Orice altă influenţă exercitată indirect prin alte persoane
sau titulari de drepturi va realiza condiţia „darii de dispoziţii”. Aceasta este realizată
de ex. atunci, cind influenţa are loc prin trimiterea de reprezentanţi in organele de
conducere a intreprinderii in participaţiune majoritară, deţinerea de mandate duble,
trimiterea de reprezentanţi (persoane cu funcţii de răspundere) in subdiviziunile
intreprinderii in participaţiune majoritară sau alte cazuri similare, dacă prin aceasta
se realizează influenţarea deciziilor intreprinderii in posesiune majoritară.
d) Executarea dispoziţiei date de intreprinderea cu participaţiune
majoritară. Dispoziţia dată unei intreprinderi trebuie executată pentru a produce
efecte. Numai executarea unei dispoziţii date de intreprinderea cu participaţiune
majoritară poate atrage răspunderea acesteia. Dispoziţiile neexecutate nu produc
efecte juridice. Exercutarea nu presupune obligativitatea executării unei dispoziţii,
dispoziţiile executate benevol constituind de asemenea dispoziţii in sensul art. 118
alin. 3 Cod civil.
e) Insolvabilitatea intreprinderii in participaţiune majoritară. Aplicarea
dispoziţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil intervine atunci, cind intreprinderea in posesiune
majoritară a devenit insolvabilă. Insolabilitatea unei intreprinderi se determină
conform Legii 632/2001. Art. 118 alin. 3 Cod civil nu deosebeşte intre temeiurile
insolvabilităţii, aceasta putind aparea atit in forma incapacităţii de plată (art. 22 alin.
2 Legea 632/2001) cit şi a supraindatoririi (art. 22 alin. 3 Legea 632/2001)
intreprinderii in participaţiune majoritară.
f) Raportul de cauzalitate intre dispoziţia intreprinderii cu participaţiune
majoritară şi insolvabilitate. Răspunderea subsidiară a intreprinderii cu
participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod civil presupune existenţa unui
raport de cauzalitate intre dispoziţia (sau dispoziţiile) date de aceasta şi
insolvabilitatea intreprinderii in participaţiune majortară. Raportul de cauzalitate
există şi in cazul in care executarea mai multor dispoziţii succesive sau date unor
organe diferite sau de o intensitate diferită luate ca un tot unitar au cauzat
insolvabilitaea intreprinderii.
g) Lipsa condiţiei culpei. Art. 118 alin. 3 Cod civil instituie o răspundere objectivă
a intreprinderii cu participaţiune majoritară indiferent de existenţa, inexistenţa sau
gradul culpei acesteia. De lipsa condiţiei culpei trebuie deosebit cazul in care
intreprinderea cu participaţiune majoritară poate face dovada, că actele juridice sau
măsurile luate de intreprinderea in posesiune majoritară ca urmare a dispoziţiilor sale
ar fi fost luate in asemenea circumstanţe şi de un organ de conducere a unei
intreprinderi independente (infra 5). In asemenea cazuri nu lipseşte culpa, ci
elementul constituant al prejudiciului.
3. Efectele juridice. a) Realizarea elementelor constitutive ale art. 118 alin. 3 Cod
civil are drept efect raspunderea juridică subsidiară a intreprinderii cu
participaţiune majoritară pentru obligaţiile intreprinderii in posesiune majoritară.
Prima va răspunde in măsura in care patrimoniul societăţii in participaţiune
majoritară nu este suficient satisfacerii creanţelor creditorilor ei.
b) Răspunderea intreprinderii cu participaţiune majoritară conf. art. 118 alin. 3 Cod
civil presupune constatarea insuficienţei patrimoniului intrerpinderii in participaţiune
majoritară intr-un proces de insolvabilitate sau cel puţin deschiderea acestuia
conform art. 17 urm. Legea 632/2001.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede expres răspunderea intreprinderii cu
participaţiune majoritară faţă de intreprinderea in participaţiune majoritară. Astfel,
dreptul de a cere plata creanţelor rămase neacoperite după desfăşurarea procesului
de infosvabilitate a intreprinderii in participaţiune majoritară din patrimoniul
intreprinderii cu participaţiune majoritară aparţine creditorilor titulari ai
creanţelor rămase neacoperite.
d) Executarea unor dispoziţii defavorabile intereselor intreprinderii in participaţiune
majoritară poate, după caz, atrage şi răspunderea organelor intreprinderii in
posesiune majoritară pentru incălcarea obligaţiilor de loialitate şi diligenţă faţă
de intreprinderea condusă. Organele de conducere a intreprinderii in participaţiune
majoritară sint obligate, inainte de executarea unei dispoziţii, de a verifica caracterul
defavorabil al acestora vis-a-vis de interesele intreprinderii. Răspunderea membrilor
organelor de conducere sau a altor persoane cu funcţii de răspundere se determină
conform regulilor generale sau speciale prevăzute pentru forma juridică concretă de
organizare juridică a intreprinderii. Intreprinderea cu posesiune majoritară nu se va
putea elibera de răspundere bazindu-se pe faptul, că organele intreprinderii in
posesiune majoritară sint obligate la verificarea caracterului favorabil sau defavorabil
al dispoziţiilor date de intreprinderea in participaţiune majoritară.
4. Exonerarea de raspundere. In cazul lipsei unui element constitutiv a
răspunderii prevăzută de art. 118 alin. 3 Cod civil lipseşte răspunderea insăşi.
Evaluarea intereselor luate in vedere de către legiuitor la instituirea răspunderii
subsidiare in art. 118 alin. 3 Cod civil impune tacit şi un caz special, in care
intreprinderea cu participaţiune majoritară trebuie exonerată de răspundere. Este
vorba de situaţia in care intreprinderea cu participaţiune majoritară face dovada, că
actele juridice sau măsurile luate de intreprinderea in posesiune majoritară, ca
urmare a dispoziţiilor sale, ar fi fost luate in asemenea circumstanţe şi de un organ
de conducere diligent a unei intreprinderi independente. Exonerarea de
răspundere este necesară, intrucit art. 118 alin. 3 Cod civil nu are drept scop
transferarea tuturor riscurilor proceselor decizionale şi riscurilor economice a
intreprinderii in participaţiune majoritară asupra intreprinderii in participaţiune
majoritară. Art. 118 alin. 3 Cod civil intenţionează sancţionarea numai acelor riscuri
care decurg din influenţa exercitată de intreprinderea majoritară şi care nu
corespund exigenţelor obligaţiilor de conducere a unei intreprinderi independente.
5. Sarcina probei. a) Dovada existenţei unor dispoziţii date de intreprinderea cu
participaţiune majoritară şi a raportului de cauzalitate intre acestea şi insolvabilitatea
interprinderii in participaţiune majoritară revine reclamantului. Art. 118 alin. 3 Cod
civil nu prevede o prezumţie generală, confrom căreia dispoziţiile date de o
intreprindere cu participaţiune majoritară ar fi cauzale pentru insolvabilitatea
intreprinderii in posesiune majoritară.
b) Administrarea integrală de către reclamant a probelor privind existenţa unor
dispoziţii din partea intreprinderii cu participaţiune majoritară precum şi dovada
raportului de cauzalitate intre dispoziţii şi insolvabilitate vor constitui, de regulă,
impedimente majore in implementarea răspunderii art. 118 alin. 3 Cod civil. Acest
rezultat nu corespunde scopului art. 118 alin. 3 Cod civil. Pentru crearea unui
echilibru intre interesele participanţilor considerăm necesară dovada prima facie.
Totuşi, simpla dovadă a existeţei unei participaţiuni majoritare nu este suficientă.
Reclamantul poate face, insă, dovada existenţei unei sau mai multor dispoziţii directe
(supra 2 c) date de către intreprinderea cu participaţiune majoritară, a existenţei
unor relaţii interpersonale strinse intre intreprinderi, a unor dispoziţii indirecte sau a
unor indicii ferme de natură a permite asumarea prezumtiei, că acestea datorită
naturii lor ar fi putut cauza insolvabilitatea intreprinderii in participaţiune majoritară.
Piritului (intreprinderii cu participaţiune majoritară) ii va reveni, in acest caz, dovada
lipsei dispoziţiilor date intreprinderii in posesiune majoritară sau a lipsei raportului de
cauzalitate intre influenţa exercitată asupra intreprinderii in participaţiune majoritară
şi insolvabilitatea acesteia.
c) Sarcina probei in vederea exonerării de răspundere a intreprinderii cu
participaţiune majoritară (supra 4) ii revine acesteia in calitate de pitit.
6. Aspecte de lege ferenda.
a) Răspunderea subsidiară prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil are ca punct de
pornire participaţiunea majoritară, directă sau indirectă, in capitalul social al unei
intreprinderi sau majoritatea voturilor acesteia. Neindeplinirea acestei condiţii are
drept efect lipsa răspunderii. Totuşi, există situaţii cind o intreprindere care nu deţine
participaţiunea majoritară inntr-o altă intreprindere poate, după caz, exercita o
influenţă asupra acesteia ce poate cauza insolvabilitatea intreprinderii. Aceste cazuri
nu vor putea fi subsumate art. 118 alin. 3 Cod civil, intrucit lipseşte condiţia
existenţei unei participaţiuni majoritare. Asemenea situaţii au fost reglementate
de art. 119 alin. 1 Cod civil sub noţiunea de dependenţă. Pentru realizarea scopului
art. 117 urm. Cod civil este necesar und corectiv legislativ. Acesta se poate realiza
prin transferarea art. 118 alin. 3 in art. 119 alin. 3 şi substituirea condiţiei
participaţiunii majoritare cu aceea a raportului de dependenţă. Pină la o modificare
eventuală a textului de lege insanţa poate, oricum, aplica art. 118 alin. 3 Cod civil şi
asupra celorlalte cazuri prin intermediul analogiei legii conf. art. 5 alin. 1 Cod civil.
b) Art. 118 alin. 3 Cod civil nu prevede răspunderea intreprinderii cu participaţiune
majoritară faţă de intreprinderea in participaţiune majoritară. Prin urmare,
intreprinderea in participaţiune majoritară insăşi nu are dreptul de a cere de la
intreprinderea cu participaţiune majoritară acoperirea creanţelor creditorilor săi. De
asemenea, nici administratorul insolvabilităţii nu poate exercita un asemena drept
impotriva intreprinderii dominante, intrucit un asemena drept al intreprinderii in
participaţiune majoritară nu există. Dreptul de a trage la răspundere intreprinderea
cu participaţiune majoritară aparţine creditorilor intreprinderii in participaţiune
majoritară cu creanţe nesatisfăcute din masa debitoare. Considerăm această situaţie
defavorabilă pentru creditori. Aceştia sint nevoiţi de a acţiona in mod individual
intreprinderea cu participaţiune majoritară, nedispunind adesea nici de experienţa şi
nici de accesul deplin la informaţiile legate de afacerile şi de aspectele legate de
conducerea societăţii in participaţiune majoritară. De asemenea, riscul suportării
cheltuielilor de judecată va constitui o barieră majoră in exercitarea acestui drept.
De regulă, doar creditorii instituionalizaţi sau cei versaţi vor reuşi exercitarea cu
succes a unei asemena acţiuni in răspundere subsidiară. De aceea, considerăm
necesară configurarea răspunderii subsidiare a intreprinderii cu participaţiune
majoritară drept răspundere faţă de intreprinderea in participaţiune majoritară.
Intr-un asemenea caz, dreptul intreprinderii in participaţiune majoritară ar putea fi
exercitat in cazul procesului de insolvabilitate de către administratorul insolvabilităţii.
c) Art. 118 alin. 3 Cod civil prevede expres doar răspunderea juridică a intreprinderii
cu participaţiune majoritară. Intrucit participaţiunea majoritară poate exista şi
indirect, prin interpunerea de alţi titulari, este necesară instituirea răspunderii
subsidiare solidare a intreprinderilor angajate in deţinerea participaţiunii
majoritare (art. 530 urm. Cod civil). Aceasta rezultă din scopul art. 118 alin. 3 Cod
civil de a proteja interesele creditorilor intreprinderii in participaţiune majoritară,
indiferent de modul de deţinere a participaţiunii majoritare. Exemplu: intreprinderii X
şi Y le aparţin cite 40% din participaţiunile intreprinderii Z; intreprinderii X ii aparţin
100% din acţiunile intreprinderii Y; intreprinderea X va fi intreprindere cu
participaţiune majoritară faţă de intreprinderea Z. Protecţia maximă a creditorilor
intreprinderii Z impun răspunderea subsidiară solidară a intreprinderilor X şi Y,
intrucit acestea acţionează in comun la darea de dispoziţii intreprinderii Z care duc la
insolvabilitatea acesteia. Răspunderea solidară nu va impiedica, ulterior, exercitarea
drepurilor la regres intre debitorii solidari (X şi Y) conform regulilor generale (art. 544
Cod civil).

Articolul 119. Intreprinderea dependenta si intreprinderea dominanta

(1) Intreprindere dependenta este intreprinderea asupra careia o alta

intreprindere (intreprinderea dominanta) poate exercita in mod direct sau
indirect o influenta dominanta.
(2) Se prezuma ca o intreprindere in posesiune majoritara este dependenta
de intreprinderea cu participatiune majoritara in ea.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 119 alin. 1 Cod civil reglementează raportul de
dependenţă intre două intreprinderi. Legea prevede dependenţa drept un raport de
afiliere de sine stătător (art. 117 lit. b). Totodată, raportul de dependenţă este
conceput ca şi noţiune centrală a raporturilor de afiliere. Raportul de dependenţa
este completat, pe de o parte, de prezumţia de dependenţă a art. 119 alin. 2 Cod
civil, care stabileşte legătura cu art. 118 Cod civil. Pe de altă parte, dependenţa
constituie fundamentul prezumţiei existenţei unui concern a art. 120 alin. 3 Cod civil,
dacă existenţa unui raport de dependenţă nu poate fi combătută (infra art. 120, III, V,
VI).
2. Deosebiri. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119 alin. 1 Cod civil se
deosebeşte de raportule juridice de dependenţă cunoscute pină in prezent de
legislaţia in vigoare. Noţiunea este foarte largă (infra II), cuprinzind toate posibilităţile
directe sau indirecte, garantate din punct de vedere juridic, de influenţare a deciziilor
unei intreprinderi. Legea nu prevede elemente constitutive suplimentare, ca de ex.
art. Art. 9 alin. 8 Legea 1134/1997. Raportul de dependenţă reglementat de art. 119
alin. 1 Cod civil cuprinde toate raporturile de depenendenţă, inclusiv cele in care
influenţa dominantă este exercitată sau poate fi exercitată intr-un mod sigur şi
decisiv datorită participaţiunii majoritare in capitalul social sau deţinerii majorităţii de
voturi. Art. 119 alin. 1 Cod civil nu deosebeşte intre intensitatea dependenţei
(„dependenţă simplă” sau „dependenţă calificată”=control), intrucit in toate cazurile
existenţei unei posibilităţii influenţei dominante pot apărea riscuri specifice pentru
intreprinderea dependentă sau creditorii acesteia.
II. Raportul de dependenţă (art. 119 alin. 1)
1. Preliminarii. a) Legiuitorul a ales o definiţie extensivă a noţiunii de
dependenţă in vederea cuprinderii tuturor situaţiilor posibile de influenţare directă
sau indirectă a unei intreprinderi. Impedimentele practice la stabilirea existenţei unei
inflenţe dominante in circumstanţe neclare nu pot servi drept cauză pentru
restringerea definiţiei de dependenţă. Din contra, noţiunea largă a dependenţei este
menită de a cuprinde şi acele situaţii, in care o intreprindere recurge la metode sau
structuri confuze in vederea exercitării influenţei dominante asupra alteia in scopul
eludării dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil.
b) Un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil există atunci, cind,
privită din perspectiva unei intreprinderi independente din punct de vedere juridic
(supra art. 117, III-VI), aceasta se află in situaţia in care o altă intreprindere poate
exercita direct sau indirect o influenţă dominantă asupra acesteia. Posibilitatea de a
exercita o influenţă dominantă este suficientă. Această posibilitate trebuie insă să fie
constantă, cuprinzătoare şi fundamentată juridic.
2. Posibilitatea exercitării influenţei dominante. a) Influenţa dominantă.
Noţiunea influenţei dominante rezultă tacit din scopul art. 119 alin. 1 Cod civil de a
cuprinde toate influenţele posibile asupra intreprinderii de natură a dezechilibra
balanţa intre organele de conducere, inclusiv de control, prevăzută pentru
intreprinderile independente. Dezechilibrul creat in urma unei influenţe asupra
intreprinderii are drept efect posibilitatea implementării unor scopuri proprii in
detrimentul intreprinderii, asociaţilor minoritari sau a creditorilor intreprinderii. O
influenţă este dominantă atunci, cind prin natura acesteia ea corespunde cel puţin
nivelului influenţei rezultind dintr-o participaţiune majoritară in sensul art. 118 alin. 1
Cod civil. Condiţia posibilităţii de impunere a executării de către intreprinderea
dependentă a dispoziţiilor rezultind din influenţa dominantă a unei alte intreprinderi
nu este necesară, ea ingustind in mod neintemeiat domeniul de aplicare a art. 119
alin. 1 Cod civil. Numirea de persoane loiale in organele de conducere a unei
intreprinderi permite asumarea eventualităţii unui comportament loial intreprinderii
dominante.
b) Posibilitatea exercitării. Exercitarea efectivă a influenţei dominante asupra
unei intreprinderi nu este necesară conform art. 119 alin. 1 Cod civil, posibilitatea
exercitării fiind suficientă („poate exercita”). Posibilitatea exercitării influenţei
dominante trebuie, insa, să fie constantă şi cuprinzătoare.
Constant inseamnă posibilitatea exercitării influenţei pentru o anumită perioadă de
timp, fără condiţia existenţei unui cadru temporal legal prestabilit. Este vorba mai
mult de certitudinea exercitării, decit de continuitatea acesteia. Posibilitatea doar
accidentală de a exercita o influenţă momentană asupra intreprinderii este
insuficientă. In cazul in care posibilitatea exercitării influenţei depinde de colaborarea
(benevolă) a altor titulari (de. ex. alţi asociaţi in baza unor convenţii de exercitare a
drepturilor la vot intr-un anumit mod) dependenţa există doar atunci, cind
colaborarea acestora este constantă pentru o anumită perioadă de timp. Ea
incetează odată cu incetarea colaborării titularilor de drepturi.
Posibilitatea exercitării unei influenţe dominante este cuprinzătoare atunci, cind
influenţa poate fi exercitată cel puţin asupra politicii personalului intreprinderii,
intrucit prin numirea de persoane loiale in cadrul organelor acesteia se poate asigura
o racordare a intreprinderii la interesele intreprinderii dominante. O intreprindere va
fi dependentă chiar şi in cazul in care influenţarea politicii personalului intreprinderii
este imposibilă, dacă o altă intreprindere poate influenţa unul sau mai multe din
sferele centrale ale activităţii intreprinderii ca de ex. a politicii financiare, de
producţie, de desfacere, de investiţie, etc.
c) Fără impotanţă este modul in care intreprinderea are direct sau indirect, prin
intermediul altor titulari, posibilitatea exercitării inlfuenţei dominante.
3. Modurile de influenţare. a) Posibilitatea exercitării influenţei dominante trebuie
să fie fundamentată juridic de dreptul privind organizarea juridică a
intreprinderilor (după caz a dreptului societăţilor comerciale), adică să pătrundă in
structura internă a intreprinderii.
b) Dependenţa de facto faţă de o intreprindere, de. ex. in baza unor contracte de
credit, de livrare sau distribuire, nu constituie dependenţă in sensul art. 119 alin. 1
Cod civil, nici atunci, cind acestea coexistă cu participaţiuni intr-o intreprindere, care
de sine stătătăr nu oferă posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Chiar şi in
cazul contractelor just-in-time sau a contractelor de franchising (art. 1171 urm. Cod
civil) care pot avea ca efect o dependenţă economică considerabilă faţă de
intreprindere nu constituie un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod
civil).
c) Participaţiunea majoritară (in capitalul social sau a majorităţii drepturilor la
vot) atrage implicit prezumţia de dependendenţă art. 119 alin. 2 Cod civil.
Participaţiunile minoritare (in capitalul social sau a unui număr minoritar de drepturi
la vot) vor fi suficiente pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil atunci, cind datorită
circumstanţelor concrete (prezenţei reduse a asociaţilor in adunările generale;
dispoziţii speciale ale actelor constitutive ale intreprinderilor; convenţii intre asociaţi,
etc.) acestea oferă (constant) posibilitatea exercitării unei influenţe dominante. Doar
posibilitatea de blocare a deciziilor in organele intreprinderii nu constituie influenţă
dominantă, intrucit aceasta nu poate canaliza cu siguranţă intreprinderea in direcţia
dorită şi nici nu o poate forţa la adoptarea anumitor decizii concrete. In cazul
societăţilor pe acţiuni, drepturile exercitate de către instituţiile de credit rezultind din
acţiunile deţinute in depot nu constituie influenţă dominantă, deoarece instuţiile
exercită drepturile in bază de mandat (oricind revocabil) şi sint supuse indicaţiilor
acţionarilor.
c) Un contract de subordonare a administrării intreprinderii unei alteia (art. 120
alin. 2 Cod civil; infra art. 120, IV) va constitui prin definiţie un concern şi, implicit, un
raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil. Contractele de transfer a
venitului unei intreprinderi alteia (art. 120 alin. 2 Cod civil) nu conduc per se şi la
existenţa unui raport de dependenţă. Un asemenea contract, totuşi, poate constitui
un indiciu ferm pentru asumarea unui asemenea raport. Incorporarea unei
intreprinderi (art. 120 alin. 2 Cod civil) alteia presupune existenţa unui raport de
dependenţă.
III. Formele dependenţei
1. Dependenţa directă şi indirectă. Conform Art. 119 alin. 1 Cod civil un raport de
dependenţă poate exista atit prin posibilitatea directă cit şi indirectă de a exercita o
inlfuenţă dominantă asupra unei intreprinderi. Indirect inseamnă că o intreprindere
are posibilitatea (supra II 2) exercitării unei influenţe dominante prin interpunerea
unei sau mai multor alte intreprinderi sau terţi (supra art. 118, VI).
2. Dependenţa multiplă. a) Dependenţa multiplă simplă există atunci, cind un
terţ (intreprindere in sensul art. 117 urm. Cod civil) cu posibilitatea de a exercita o
influenţă dominantă asupra unei intreprinderi este obligat de a exercita această
influenţă conform dispoziţiilor unei alte intreprinderi. In acest caz nu este necesară
dependenţa terţului de intreprindere, obligaţia executării dispoziţiilor intreprinderii de
către terţ putind avea temei contractual sau legal. Cazul in care terţul nu este
dependent de intreprinderea a cărei dispoziţii este obligat să le execute este numită
dependenţă multiplă simplă.
b) Dependenţa multiplă suprapusă există in cazul in care un terţ (intreprindere in
sensul art. 117 urm. Cod civil), pe lingă posibilitatea exercitării unei influenţe
dominante asupra unei intreprinderi, este la rindul său dependent de o altă
intreprindere. Acesta este cazul intreprinderilor mamă-fiică-nepoată-etc., in care
intreprinderea fiică este dependentă de intreprinderea mamă, iar intreprinderea
nepoată de intreprinderea fiică. Intreprinderea nepoată va fi dependentă direct de
intreprinderea fiică şi indirect de intreprinderea mamă. Dependenţa multiplă
suprapusă nu se limitează doar la unul sau două segmente, acestea putind fi
continuate de nenumărate ori, in măsura in care sint intrunite condiţiile existenţei
unui raport de dependenţă in fiecare segment conf. art.119 alin. 1 Cod civil.
3. Intreprinderi comune (joint ventures). Infiinţarea unor intreprinderi comune
nu fundamentează in mod automat un raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1
Cod civil. Un asemenea raport depinde de imprejurările de fapt concrete şi de
raporturile intre intreprinderile fondatoare. In cazul in care o intreprindere fondatoare
poate exercita o inflenţă dominantă asupra intreprinderii comune, aceasta va fi
intprindere dominantă faţă de intreprinderea comună. In cazul in care nici una din
intreprinderile fondatoare nu poate influenţa intreprinderea comună (de ex.
participaţiunea 50:50 sau 33,3:33,3:33,3), existenţa unui raport de dependenţă
depinde de faptul, dacă intre intreprinderile fondatoare există un cadru contractual
bine definit care permite exercitarea comună a influenţei dominante asupra
intreprinderii comune. In asemenea cazuri intreprinderile fondatoare vor fi
intreprinderi dominante.
IV. Prezumţia de dependenţă (art. 119 alin. 2)
1. Scop, condiţii, efectle juridice. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil prevede prezumţia
de dependenţă a unei intreprinderi in posesiune majoritară faţă de
intreprinderea cu posesiune majoritară. Intrucit raportul de dependenţă va
rezulta, de regulă, din participaţiunea in capitalul social sau deţinerea de
voturi intr-o intreprindere, legiuitorul a reglementat acest caz in mod
deosebit. Scopul normei este completarea noţiunii raportului de dependenţă,
contribuind astfel la crearea unui cadru juridic stabil.
b) Condiţia aplicării art. 119 alin. 2 Cod civil este existenţa unei
participaţiuni majoritare in sensul art. 118 alin. 1 Cod civil (supra art. 118,
III-V, VII). Regulile privnd atribuirea participaţiunilor se aplică in mod
corespunzător la calcularea participaţiunii majoritare (supra art. 118, VI).
c) Efectul juridic direct al prezumţiei art. 119 alin. 2 Cod civil este
răsturnarea sarcinii probei. Sarcina probei privind independenţa intreprinderii
(lipsei posibilităţii de exercitare a unei influenţe dominante) revine aceluia
care o invocă, acesta fiind, de regulă, intreprinderea cu participaţiune
majoritară. Efectul juridic indirect al prezmţiei dependenţei este
prezumpţia existenţei unui concern conf. art. 120 alin. 3 Cod Civil (infra art.
120, VI).
2. Răsturnarea prezumţiei de dependenţă. a) Art. 119 alin. 2 Cod civil instituie o
prezumţie de dependenţă relativă, ea putind fi răsturnată prin dovada
independenţei intreprinderii in participaţiune majoritară.
b) Prezumţia de dependenţă poate fi răsturnată prin dovada lipsei posibilităţii
de exercitare a unei influenţe dominante. Faptul neexercitării (de facto a)
influenţei dominante asupra intreprinderii este irelevant, pentru aplicarea
art. 119 alin. 1 Cod civil fiind suficientă posibilitatea exercitării influenţei
dominante (supra II). De asemenea, simpla promisiune a intreprinderii cu
participaţiune majoritară de a nu exercita inflenţa dominantă nu este
suficientă pentru dovada independenţei unei intreprinderi. Indispensabil
pentru independenţa intreprinderii este un fundament neechivoc, care să
garanteze lipsa posibilităţii de exercitare a influenţei dominante.
3. Probe. a) In cazul existenţei unei participaţiuni majoritare in capitalul social in
sensul art. 118 alin. 1 Cod civil intreprinderea cu participaţiune majoritară
poate face dovada lipsei majorităţii drepturilor la vot in intreprinderea in
participaţiune majoritară, dovedind astfel lipsa influenţei dominante.
Totuşi, simpla dovadă a lipsei majorităţii voturilor nu este suficientă,
necesară fiind concomintent şi dovada lipsei posibilităţii exercitării de facto
a influenţei, de ex. datorită prezenţei reduse a asociaţilor in adunarea
generală a intreprinderii in participaţiune majoritară.
b) In cazul participaţiunii majoritare prin deţinerea majorităţii voturilor intr-o
intreprindere, intreprinderea cu participaţiune majoritară poate face
dovada, că datorită dispoziţiilor actelor constitutive ale intreprinderii in
participaţiune majoritară, a unor restricţii a drepturilor la vot, a unor
contracte speciale de transferare a dreptului la vot unui terţ independent,
etc., nu are posibilitatea exercitării unei influenţei dominante asupra
intreprinderii in participaţiune majoritară. In cazul societăţilor de persoane
important este, de asemenea, dacă in actul de constituire a societăţii s-a
prevăzut un alt mod de conducere a societăţii decit cel prevăzut de lege
(art. 123 alin. 2; art. 138 alin. 1, 123 alin. 2 Cod civil). O neexercitare de
facto a influenţei dominante nu este suficientă, indispensabilă fiind
imposibilitatea fundamentată juridic de a exercita o influenţă dominantă
asupra intreprinderii in participaţiune majoritară.

Articolul 120. Concernul si intreprinderea concernului

(1) Daca mai multe intreprinderi, fara ca sa depinda una de alta, sint
reunite sub o conducere unica, atunci ele formeaza un concern. Fiecare
este intreprindere a concernului.
(2) Se considera ca formeaza un concern intreprinderile intre care exista un
contract prin care o intreprindere subordoneaza administrarea sa unei alte
intreprinderi sau se obliga sa verse intregul venit unei alte intreprinderi ori
intreprinderile dintre care una este integrata (incorporata) alteia.
(3) Se prezuma ca intreprinderea dominanta formeaza cu intreprinderea
dependenta un concern.

I. Generalităţi
1. Obiectul normei. Art. 120 Cod civil introduce noţiunea de concern. Criteriul
pricipal de definire a concernului este reunirea a două sau mai multe intreprinderi
(independente din punct de vedere juridic [supra Art. 117, VII], dar nu neapărat şi din
punct de vedere economic) sub o conducere unică. Scopul normei este cuprinderea
intreprinderilor reunite sub o conducerea unică intr-un termen unic de concern.
Importanţa reglementării este la momentul actual greu de stabilit, deoarece in
prezent nici in Codul civil şi nici in alte acte normative nu există dispoziţii concrete
care să folosească concernul drept criteriu de referinţă pentru anumite efecte
juridice. Pentru curpinderea riscurilor rezultind din raporturile de afiliere este suficient
deja existenţa unui raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil (altfel in
cazul concernelor orizontale, infra II).
2. Noţinea de conducere unică. a) Condiţia principală a existenţei unui concern o
constituie conducerea unică a două sau mai multe intreprinderi. Legea nu defineşte
termenul de conducere unică. Aceasta poate fi privită atit un sens restrins cit şi intr-
un sens larg.
b) In sens restrins, prin conducere unică a două sau mai multor intreprinderi se
inţelege o conducere (planificare, executare, contol) cuprinzătoare şi armonizată a
tuturor (sau majorităţii) segmentelor organizatorice şi domeniilor de activitate a
intreprinderilor antrenate intr-un concern. O noţiune stricto sensu a conducerii unice
are drept efect conceprea concernului ca o entitate economică, intrucit conducerea
unică trebuie să cuprindă coordonarea tuturor (sau majorităţii) domeniilor de
activitate a tuturor intreprinderilor concernului.
c) In sens larg, prin conducere unică a mai multor intreprinderi se intelege
conducerea (planificare, executare, contol) armonizată a cel puţin unui segment de
activitate a intreprinderilor concernului, ca de ex. producţia, desfacerea, planificarea,
organizarea, etc. In special conducerea unică a finanţelor intreprinderilor este
suficientă pentru existenţa unui concern. Considerăm definiţia lato sensu a
conducerii unice ca fiind cea mai apropiată scopului urmărit de art. 117 urm. Cod
civil. Noţiunea stricto sensu restringe in mod neintemeiat domeniul de aplicare a art.
118 Cod civil. Chiar şi in cazul in care art. 117 urm. Cod civil vor fi interpretate ca
fiind concomitent şi un fundament pentru organizarea juridică a activităţii economice
a mai multor intreprinderi sub o conducere unică, noţiunea lato sensu a conducerii
unice este suficientă pentru cuprinderea şi a intreprinderilor conduse unic intr-un
sens restrins.
3. Formele conernelor. Concernele pot fi impărţite in orizontale şi verticale.
Deosebirea intre acestea constă in existenţa unui raport de dependenţă (in sensul
art. 118 alin. 1 Cod civil) in cazul concernelor verticale, concernele orizontale fiind
constituite din intreprinderi independente. In funcţie de fundamentul juridic al
dreptului de a exercita conducerea unică, concernele pot fi impărţite in
contractuale şi de fapt. In cazul primelor, fundamenul juridic este un contract
menţionat la art. 120 alin. 2 sau o decizie de incorporare. Conducerea unică in cazul
concernelor de fapt nu are fundament contractual, acesta variind in funcţie de
circumstanţele concrete (infra IV).
4. Intreprindere a concernului. Toate intreprinderile reunite (orizontal sau
vertical) sub o conducere unică sint intreprinderi ale concernului. Astfel, nu numai
intreprinderea mamă şi fiică constituie asemenea intreprinderi, ci, de asemenea, şi
intreprinderea nepoată, strănepoată, etc., precum şi acele intreprinderi nepoate,
strănepoate, etc. care aparţin unor intreprinderi fiice diferite constituie intre ele
intreprinderi ale concernului.
5. Protecţia concurenţei. Aplicarea art. 120 Cod civil nu exclude aplicarea
normelor privind protecţia concurenţei (de ex. Legea 1103/2000). Ambele
reglementări se vor aplica concomitent. Art. 118 Cod civil nu constituie un fudament
juridic pentru legitimarea unor grupuri de intreprinderi de natura a leza libera
concurenţă. Formarea de concerne in sensul art. 118 Cod civil este supusă in
continuare controlului normelor privind protecţia concurenţei.
II. Concern orizontal (Art. 120 alin. 1)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 1 Cod civil reglementează concernul orizontal. Termenul
de „concern orizontal” nu este prevăzut de lege, acesta poate fi insă utilizat ca
termen generic pentru identificarea mai simplă a elementelor constitutive ale art.
129 alin. 1 Cod civil.
2. Condiţii. a) Intreprinderile antrenate intr-un concern orizontal trebuie să fie
intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil (supra art. 117, III-VI). b)
Intreprinderile trebuie reunite sub o conducere unică. Legea nu prevede modul de
reunire sub o conducere unică, aceasta putind avea loc atit pe cale contractuală, cit
şi prin alte intrumente de fapt. c) Intreprinderile trebuie reunite in scopul conducerii
unice (supra I 2). Considerăm conducerea unică in sens restrins ca fiind necesară şi
suficientă. d) Un concern orizontal conf. art. 120 alin. 1 Cod civil este doar atunci
posibil, cint intre intreprinderi nu există un raport de dependenţă in sensul art. 119
alin. 1 Cod civil. Pentru aplicarea art. 119 alin. 1 Cod civil este condiţia
independenţei din punct de vedere juridic a intreprinderilor antrenate este
indispensabilă. In caz contrar va exista un concern vertical (infra III, IV). f) Existenţa
unui conern in sensul art. 120 alin. 1 Cod civil presupune existenţa a cel puţin două
intreprinderi. Această condiţie nu este prevăzută expres de lege, ea rezulind insă
tacit din esenţa unui grup de intreprinderi.
3. Concern orizontal contractual. a) Un concern orizontal contractual in sensul
art. 120 alin. 1 Cod civil există atunci, cind reunirea a două sau mai multe
intreprinderi independente din punct de vedere juridic sub o conducere unică are loc
prin incheierea unic contract. Legea nu prevede nici condiţii de formă şi nici privind
conţinutul acestuia, acestea fiind lăsate la latitudinea participanţilor conform
principiului libertăţii contractuale. Fără importanţă este modul de conducere
unică a intreprinderilor prevăzut in conctract, adică dacă aceasta se realizează in
comun, doar de o singură intreprindere sau prin crearea unor organe speciale in
acest scop. Necesar este, insă, ca prin incheierea contractului să nu se nască intre
intreprinderi sau faţă de un terţ un raport de dependenţă (art. 118 alin. 1 Cod civil),
deoarece in acest caz vom fi in prezenţa unui concern contractual vertical (art. 120
alin. 2 Cod civil). Natura juridică a unui contract de reunire a intreprinderilor sub o
conducere unică va fi, de regulă, un contract de societate civilă in sensul art. 1339
Cod civil. De asemenea, incheierea unui contract de administrare fiduciară intre
intreprinderi poate da naştere, după caz, unui concern orizontal contractual.
b) Un contract prin care se naşte un concern orizontal contractual in sensul art. 120
alin. 1 Cod civil trebuie deosebit de contractul de subordonare a administrării
intreprinderii unei alteia in sensul Art. 120 alin. 2 Cod civil, intrucit prin reunirea sub o
conducere comună nu se nasc raporturi de subordonare intre intreprinderi, acestea
ramin in continuare pe poziţie de egalitate (idependente).
c) La incheierea unui contrat de reunire a mai multor intreprinderi sub o conducere
unică se vor respecta dispoziţiile privind protecţia concurenţei (supra I, 5).
4. Concern orizontal de fapt. Reunirea mai multotr intreprinderi independente din
punct de vedere juridic sub o conducere unică poate avea loc şi fără incheierea unui
contract. Modul de reunire sub o conducere unică trebie stabilit in fiecare caz
concret. Conducerea unică poate fi realizată, de ex., prin exercitarea unor funcţii de
conducere a mai multor intreprinderi de către aceeaşi persoană. Condiţia esenţială,
in toate cazurile, este lipsa unui raport de dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod
civil. Simpla coordonare a activităţii intreprinderilor nu este suficientă, necesară fiind
exercitarea unei conduceri unice (supra I, 2).
III. Concern vertical (noţiune)
Art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil nu prevăd nici termenul de concernului vertical şi nici o
definiţie a acestuia. Termenul de concern vertical urmează a fi folosit in comentar in
scopul simplicării identificării art. 120 alin. 2 şi 3 Cod civil. Definiţia concernului
vertical rezultă din esenţa art. 120 alin. 2 Cod civil, acesta existind atunci, cind două
sau mai multe intreprinderi (independente din punct de vedere juridic) dependente
una de alta, sint reunite sub o conducere unică. Un concern vertical presupune, deci,
existenţa unui raport de dependenţă intre intreprinderile concernului reunite sub o
conducere unică. In cazul art. 120 alin. 2 acest raport de dependenţă şi implicit
existenţa unui concern vertical este prezumat absolut. Art. 120 alin. 3 Cod conţine o
prezumţie relativă a existenţei unui concern vertical. In funcţie de fundamentul
juridic al raportului de dependenţă pot fi deosebite concerne verticale contractuale şi
concerne verticale de fapt.
IV. Concern vertical contractual sau prin incorporare (Art. 120 alin. 2)
1. Prezumpţia absolută. Art. 120 alin. 2 Cod civil instituie prezumţia absolută a
existenţei unui concern in cazul in care intre intreprinderi există un contract de
subordonanre a administraţiei unei alteia sau unui contract de transfer a venitului
unei intreprinderi precum şi in cazul incorporării unei intreprinderi alteia. Prezumţia
este absolută („se consideră”). Dovada contrarie nu este admisibilă. Enumerarea
cazurilor este exhaustivă, interpretarea art. 120 alin. 2 Cod civil fiind permisă doar
restrictiv.
2. Concern vertical contractual. a) Legea prevede două cazuri, in care incheierea
unui contract duce la naşterea unui concern vertical. Dispoziţiile legale sint foarte
sumare, necesitind stringent, datorită efectelor juridice a acestora asupra
intreprinderilor antrenate intr-un concern, o concretizare cit mai detaliată. Legea nu
conţine detalii in privinţa formei sau conţinutului contractelor. Considerăm cel puţin
forma scrisă necesară. In special in vederea protecţiei intreprinderii dependente
autentificarea notarială a contractului şi/sau inregistrarea acestuia in registrul de stat
al intreprinderilor oferă protecţie maximă. De asemenea, legea nu prevede nici
condiţia existenţei unei hotăriri a adunării generale a intreprinderilor
contractante. In măsura in care o asemenea condiţie nu rezultă din dispoziţiile
speciale privind formele societăţilor comerciale concrete, considerăm de lege
ferenda includerea unei asemenea condiţii generale precum şi a unui cvorum
adecvat (3/4 din numărul de voturi sau capital social) drept indispensabile pentru
garantarea drepturilor asociaţilor minoritari şi a creditorilor intreprinderilor
contractante. La calificarea unui contract drept contract de subordonare a
administraţiei unei intreprinderi altei intreprinderi sau de vărsare a venitului unei alte
intreprinderi este important conţinutul acestora, nu denumirea lor.
b) Contract de subordonare a administraţiei unei intreprinderi alteia se incheie
intre două intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil. Privite prin prisma scopului
dispoziţiilor art. 117 urm. Cod civil, intreprinderile a căror conducere este
subordonată alteia vor fi intreprinderile organizate in forma societăţilor comerciale
(supra art. 117, IV). Din contra, intreprindere cărora li se poate suborodona
conducerea unei altor intreprinderi pot fi orice intrprinderi, indiferent de forma
juridică de organizare a acestora (supra 117, V, VI).
Contractul trebuie să subordoneze administrarea intreprinderii alteia. Noţiunea de
administrare variază in funcţie de forma de organizare juridică a intreprinderii. In
general va fi vorba de subordonarea domeniilor de planificare, coordonare, control,
numirea personalului, etc. conducerii unei alte intreprinderi supraordonate.
Subordonarea administrării unei alte intreprinderi nu implică subordonarea tuturor
sferelor de administrare, suficient fiind dreptul intreprinderii supraordonate de a
determina unilateral direcţiile prioritare de activitate a intreprinderii subordonate şi
posibilitatea impunerii acestora conducerii intreprinderii subordonate.
Subordonarea inseamnă dreptul intreprinderii supraordonate de a impune o
anumită administrare intreprinderii subordonate. Acest drept poate fi realizat de ex.
prin dispoziţii obligatorii sau prin trimiterea de persoane loiale in organele de
conducere a intreprinderii subordonate. Prin subordonare organele intreprinderii
subordonate rămin acesleaşi, ele exercitind in continuare conducerea intreprinderii,
insă luind in considerare dispoziţiile sau directivele obligaroriii ale intreprinderii
supraordonate (a se deosebi de contractul de administrare fiduciară a unei
intreprinderi conf. art. 1053 urm. Cod civil, după care funcţiile organelor sint preluate
integral de o altă intreprindere).
c) Contractul de vărsare a venitului unei intreprinderi alteia există atunci, cind
una din intreprinderi se obligă a transfera intregul venit altei intreprinderi. Privind
părţile contractului a se vedea comentariile asupra contractului de subordonare a
administraţiei unei intreprinderi altei intreprinderi (supra b). Contractul se va incheia
de către organele de conducere a intreprinderilor. Dispozţiile speciale prevăzute
pentru unele societăţi comerciale referitoare la formă sau la condiţia aprobării de
către adunarea generală a unor asemenea contracte se vor aplica in mod
corespunzător. A se vedea comentariile de mai sus (supra 2 a). In privinţa
conţinutului indispensabilă este obligaţia de transfer a intregului venit a
intreprinderii. Prin venit se inţelege venitul anual care ar fi fost indicat in raportul
financiar anual (art. 43 urm. Legea 426/1995; MF 147/1997), dacă nu ar fi existat
obligaţia de vărsare a venitului altei intreprinderi (un venit pozitiv nu va exista,
intrucit prin transferul venitului acesta va fi trecut in partea pasivă a balanţei). In
principiu, venitul trebuie vărsat intreprinderii cocontractante, intrucit aceasta va
suporta riscul insolvabilităţii intreprinderii (art. 118 alin. 3 Cod civil analog). Un
contract de varsare a intregului venit in favoarea unei terţe persoane poate fi
acceptat doar cu condiţia răspunderii subsidiare solidare a intreprinderii
cocontractante şi a terţului beneficiar conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog pentru
insolvabilitatea intreprinderii, evitindu-se astfel tendinţa interpunerii de intreprinderi
pentru evitarea aplicării dispoziţilor legale.
3. Concern vertical prin incorporare. a) Legea nu defineşte termenul de
incorporare, fiind necesară o intervenţie legislativă concretă. Prin urmare, expunerile
de mai jos reprezintă doar citeva puncte de reper de lege ferenda pentru o
eventuală reglementare sau pentru jurisprudenţă.
b) In general prin incorporare se inţelege integrarea din punct de vedere juridic a
unei intreprinderi intr-o altă intreprindere in vederea simplificării unor formalităţi şi
procese de administrare imanente intreprinderilor independente. Prin icorporare
puterea de decizie in toate domeniile administrării trece in miinile intreprinderii in
care este incorporată intreprinderea, aceasta putind fi condusă ca o simplă filială sau
sucursală.
c) Incorporarea poate avea loc intre intreprinderi in sensul art. 117 urm. Cod civil
(supra art. 117, III-VI). De regulă, intreprinderea incorporată va fi o societate pe
acţiuni sau cu răspundere limitată. Intreprinderea in care urmează a fi incorporate o
altă intreprindere poate fi orice intreprindere.
d) Incorporarea presupune dobindirea tuturor participaţiunilor sau a unei
participaţiuni de cel puţin 95% din capitalul social al intreprinderii ce urmează a fi
incorporată (detalii vizind societăţile pe acţiuni a se vedea art. 84 Legea 1134/1997;
Legea 119/1998). Incorporarea necesită o hotărire a adunării genereale a
intreprinderii ce urmează a fi incorporată cit şi o hotărire a adunării generale a
intreprinderii in care se va incorpora intreprinderea. Intrucit incorporarea va avea
drept rezultat răspunderea subsidiară intreprinderii centrale pentru obligaţiile
intreprinderii integrate conf. art. 118 alin. 3 Cod civil analog (inra 4), necesar este
aplicarea unui cvorum prevăzut pentru modificarea capitalului social al intreprinderii.
Deciziile de incorporare trebuie inregistrate in registrul de stat al intreprinderilor in
vederea publicităţii acestora. In cazul existenţei de asociaţi minoritari legea
trebuie să prevadă dreptul de opţiune a acestora de a rămine in continuare in
intreprinderea incorporată sau a de a ieşi din aceasta. Posibilă este, de asemenea,
reglementarea condiţiilor in care asociatul majoritar ar avea dreptul de a „elimina”
asociaţii minoritari (squeeze out). In ambele cazuri este necesară prevederea
modului de compensare a asociaţilor minoritari. De asemenea, este necesară crearea
unui mecanism de acordare de garanţii pentru creditorii intreprinderii incorporate,
dacă aceştia fac dovada plauzibilă a existeţei unor riscuri rezultind din incorporarea
intreprinderii.
4. Efectele juridice. a) Instituirea unui concern vertical pe cale contractuală sau
prin incorporare atrage după sine răspunderea subsidiară a intreprinderii
supraordonate conform 118 alin. 3 (după caz analog conform art. 5 alin. 1 Cod civil).
Răspunderea rezultă din caracterul sinalagmatic a unui contract, dreptului de a
conduce intreprinderea, respectiv de a obţine venitul unei alte intreprinderi,
corespunzindu-i obligaţia de a prelua riscurile juridice şi economice a intreprinderii
subordonate (paralelismul competenţei şi a răspunderii). In cazul existenţei unei
participaţiuni majoritare la incheierea unui contract de subordonare a administrării
intreprinderii sau a vărsării intregului capital sau in cazul unei hotăriri de
incorporare, art. 118 alin. 3 Cod civil se va aplica direct (supra art. 118, VII). Art. 118
alin. 3 Cod civil se va aplica in mod analog conf. art. 5 alin. 1 Cod civil atunci, cind la
incheierea unui contract meinţionat la art. 120 alin. 2 Cod civil intreprinderea
supraordonată nu este intreprindere cu participaţiune majoritară in sensul art. 118
alin. 1 Cod civil.
b) Fundamentarea răspunderii intreprinderii supraordonate ar fi mult mai simplă (de
lege ferenda), dacă raspunderea prevăzută la art. 118 alin. 3 Cod civil ar porni de la
existenţa unui raport de dependenţă şi nu a participaţiunii majoritare (supra art. 118,
VII, 6). In cazurile unui concern vertical intreprinderea subordonată sau incorporată
este dependentă de intreprinderea supraordonată.
V. Concern vertical de fapt
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil conţine prezumţia unui concern in cazul
existenţei unui raport de dependenţă intre intreprinderi (infra V). Legea nu defineşte
elementele constitutive a unui asemenea concern. Noţiunea acestuia rezultă din art.
120 alin. 3 Cod civil analizat cumulativ cu alineatele 1 şi 2 a art. 120 Cod civil. Prin
conern vertical de fapt se inţelege raportul juridic in care una sau mai multe
intreprinderi dependente sint reunite sub o conducere unică a intreprinderii
dominante, fără ca raportul de dependeţă să existe in baza unui contract sau hotărire
de incorporare prevăzute la art. 120 alin. 2 Cod civil. In acest caz intreprinderea
dominantă va exercitata o conducere unică de facto.
2. Condiţii. a) Un concern vertical de fapt poate lua naşte doar intre intreprinderi
in sensul art. 117 urm. Cod civil. Intreprindere dominantă poate fi orice intreprindere
(supra art. 117, III, V). Intreprindere dependentă va fi orice intreprindere organizată
in forma unei societăţi comerciale prev. la art. 106 alin. 2 Cod civil (supra art. 117,
IV). In măsura in care raportul de dependenţă
există indirect, prin interpunerea de alţi titulari (intreprinderea A deţine o parte din
participaţiuni in intreprinderea B prin intermediul unei fundaţii C, avind ca fondator
unic intreprinderea A), aceşti titulari se vor considera, după caz, intreprinderi
dominante, respectiv dependente (fundaţia C va fi considerată drept intreprindere
dependentă de intreprinderea A, şi, după caz, intreprindere dominantă faţă de
intreprinderea B) (supra art. 117, V, VI). Intreprinderile trebuie să fie independente
din punct de vedere juridic, excluse fiind filialele, sucursalele, agenţiile, etc. (supra
art. 117, VII).
b) Intre intreprinderi trebuie să existe un raport de dependenţă in sensul art. 119
alin. 1 Cod civil (supra art. 119, II, III). In cazul existenţei unei participaţiuni
majoritare raportul de dependenţă se prezumă conf. art. 119 alin. 2 Cod civil (supra
art. 119, IV). Raportul de dependenţă nu trebuie să rezulte dintr-un contract de
subordonare a administraţiei intreprinderii alteia, de vărsare a intregului venit altei
intreprinderi sau dintr-o hotărire de incorporare, in aceste cazuri existind un concern
vertical in sensul art. 120 alin. 2 Cod civil (prezumţie absolută).
c) Intreprinderile dependente trebuie reunite sub o conducere unică. Pentru
noţiunea de conducere unică a se vedea supra I, 2. Exercitarea conducerii unice
depinde de specificul formei de oganizare a intreprinderii. In cazul societăţii pe
acţiuni dependente impunerea conducerii unice presupune respectarea tuturor
rigurozitaţilor şi formalităţilor impuse de Legea 1134/1997 şi de statutul societăţii.
Posibilitatea impunerii une conduceri unice societăţilor cu răspundere limitată şi
societăţilor de persoane depinde de dispoziţile legale speciale şi, datorită libertăţii
mai largi de dispoziţie a asociaţilor, de prevederile concrete ale actelor constitutive a
acestor societăţi. Conducerea unică nu este limitată la un singur segment
(intreprinderea mamă-fiică), aceasta putind cuprinde concomitent mai multe
segmente (intreprinderile mamă-fiică-nepoată-etc.).
d) Conducerea unică a intreprinderilor dependente trebuie exercitată in mod
efectiv. Simpla posibilitate de a exercita conducerea unică nu este suficientă pentru
existenţa unui concern. Exercitarea reală a conducereii unice reprezintă criteriul de
diferenţiere intre intreprinderile dependente in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil şi
intreprinderile (dependente ale) concernului in sensul art. 120 alin. 3 Cod civil.
Ultimile sint, pe lingă raportul de dependenţă, conduse unic efectiv de către
intreprinderea dominantă, exercitarea conducerii transformindu-le in intreprinderi ale
concernului; in cazul neexercitării efective a conducerii unice, chiar şi in prezenţa
posibilităţii exercitării acesteia, intreprinderile vor fi doar dependente in sensul art.
119 alin. 1 Cod civil.
e) Concernul vertical de fapt este prezumat in cazul existenţei unui raport de
dependenţă intre intreprinderi conf. art. 120 alin. 3 Cod civil (infra V).
3. Efectele juridice. Existenţa unui concern vertical de fapt presupune exercitărea
efectvă a conducerii unice a intreprinderilor dependente. Impunerea efectivă a
conducerii unice insemnă, prin urmare, obligarea la executarea anumitor dispoziţii a
intreprinderii dominante. In cazul realizării condiţiilor art. 118 alin. 3 Cod civil,
intreprinderea dominantă va fi ţinută de a răspunde subsidiar pentru obligaţiile
interprinderilor dependente ale concernului (supra art. 118, VII). In cazul in care
raportul de dependenţă nu se datorează participaţiunii majoritare, art. 118 alin. 3 se
va aplica analog (art. 5 alin. 1 Cod civil). A se vedea in acest sens supra III, 4 şi art.
118, VII 6.
VI. Prezumţia existenţei unui concern vertical de fapt (Art. 120 alin. 3)
1. Noţiune. Art. 120 alin. 3 Cod civil prevede prezumţia existenţei unui concern intre
intreprinderea dominantă şi intreprinderea dependentă. Legea instituie o
prezumpţie relativă („se prezumă”; altfel art. 120 alin. 2 Cod civil - „se
consideră”), dovada contrarie fiind posibilă. Prezumţia existenţei unui conern este
ultimul segment din lanţul reglementărilor legale a raporturilor de afiliere: o
intreprindere in participaţiune majoritară (art. 118 alin. 1) se prezumă (art. 119 alin.
2) a fi dependentă (art. 119 alin. 1) de intreprinderea cu participaţiune majoritară,
formind impreună cu aceasta un concern (art. 120 alin. 3). Scopul prezumţiei
concernului este răsturnarea sarcinii probei, dovada contrariului (lipsei concernului)
revenindu-i intreprinderii pirite.
2. Proba contrarie. a) Intreprinderea concernului poate răsturna prezumţia art. 120
alin. 3 Cod civil prin dovada lipsei unuia din elementele constitutive ale
concernului vertical de fapt (supra IV). In cazul in care intreprinderea dovedeşte
inexistenţa unui raport de dependenţă lipseşte prezumţia art. 120 alin. 3 Cod civil ca
atare, intrucit va lipsi un element constitutiv al prezumţiei inseşi. Dovada
neexercitării conducerii unice are ca efect răsturnarea prezumţiei concernului. Lipsa
exercitării conducerii unice nu implică, insă, şi lipsa automată a unui raport de
dependenţă in sensul art. 119 alin. 1 Cod civil.
b) Dovada concretă necesară răsturnării prezumţiei conernului depinde de
noţiunea largă sau restrinsă a conducerii unice a concernului (supra I, 2), deoarece in
funcţie de noţiunea acesteia va trebui dovedit un volum diferit de fapte. Dovada
prima facie nu este suficentă, necesare fiind dovezi substanţiale de natură a răsturna
neechivoc prezumţia legală a concernului.

§ 2. Societatea in nume colectiv

Articolul 121. Dispoziţii generale cu privire la societatea in nume

colectiv

(1) Societate in nume colectiv este societatea comercială ai cărei

membri practică, in conformitate cu actul de constituire, activitate de
intreprinzător in numele societăţii şi răspund solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile acesteia. Clauza prin care se limitează răspunderea nu este
opozabilă terţilor.
(2) Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20
de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi
asociatul numai al unei societăţi in nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii in nume colectiv trebuie să includă sintagma in
limba de stat “societate in nume colectiv” sau abrevierea “S.N.C.”, numele
sau denumirea asociaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea
tuturor asociaţilor, in denumirea societăţii trebuie să se includă numele sau
denumirea a cel puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma in limba de stat “şi
compania” sau abrevierea “şi Co”.

1. Consideraţii introductive. Societatea in nume colectiv este considerată

drept cea mai veche dintre societăţile comerciale reglementate de dreptul comercial
contemporan. In doctrină se afirmă că primele societăţi comerciale - datand din
indepărtata antichitate - se inrudesc, cel puţin unele dintre ele, cu societatea in nume
colectiv, reglementată de dreptul actual, iar altele se aseamănă cu societatea in
comandită simplă, consacrată, de asemenea, prin normele legale in prezent in
vigoare. Apreciabila vechime a societăţii in nume colectiv este legată de simplitatea
funcţionării acestei societăţi. De altfel, această simplitate explică, pe de o parte, şi
faptul că multă vreme această formă juridică societară a fost considerată de doctrină
ca fiind arhetipul societăţii comerciale.
 Societatea in nume colectiv se caracterizează prin intrunirea a două elemente: (a)
asociaţii işi exercită activitatea de intreprinzător sub o firmă (denumire) colectivă şi in
numele societăţii şi (b) răspund in mod solidar şi nemărginit pentru obligaţiile sociale.
Astfel, dintre toate societăţile comerciale reglementate de legislaţia in vigoare, in
societatea in nume colectiv responsabilitatea asociaţilor este cea mai gravă din cate
se pot imagina, aceasta fiind in acelaşi timp nelimitată şi solidară. De asemenea,
retragerea asociatului din societatea in nume colectiv este grevată de indeplinirea
anumitor condiţii, iar in caz de retragere răspunderea acestuia pentru obligaţiile
sociale născute anterior respectivului moment subzistă pe o perioadă destul de
lungă.
Datorită acestor elemente, societatea in nume colectiv se infăţişează ca fiind cea
mai personală; in cazul ei, elementul intuitu personae şi importanţa lui pentru
constituirea şi funcţionarea societăţii este ridicat la paroxism. Din acest motiv, de
cele mai multe ori, societatea in nume colectiv se infăţişează ca o societate familială,
constituită intre membrii aceleiaşi familii (părinţi şi copii, sau fraţi şi surori ori rude de
grad mai indepărtat), iar alteori ea este uzuală in cadrul unei anumite profesiuni (caz
in care se constituie cu participarea unor membri ai aceluiaşi corp profesional).
Desigur, nimic nu se opune ca o societate in nume colectiv să fie infiinţată de
persoane fizice intre care nu există nici legături de rudenie şi nici activităţi
profesionale, ci există doar relaţii de prietenie ori de consideraţie reciprocă.
Trebuie menţionat că, in ultimii 50 de ani, in toate statele europene ponderea
societăţilor in nume colectiv in ansamblul societăţilor comerciale a scăzut simţitor,
ceea ce demonstrează relativ slaba atractivitate pe care acestea o prezintă acum
pentru cei interesaţi să constituie o societate comercială. In prezent, societatea in
nume colectiv suportă concurenţa societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe
acţiuni, care din raţiuni practice sunt preferate de participanţii la activitatea de
antreprenoriat. Există o explicabilă predilecţie a marii majorităţi a celor care doresc
să creeze o societate comercială să-şi valideze această dorinţă constituind fie o
societate cu răspundere limitată (şi mai ales o astfel de societate), fie o societate pe
acţiuni, deoarece aceste forme juridice societare le conferă mai multă certitudine şi
mai multă securitate juridică cel puţin in ceea ce priveşte patrimoniul lor. Intr-adevăr,
avantajele oferite de societatea in nume colectiv decurgand din simplitatea
formalităţilor de constituire şi a mecanismului de funcţionare sunt in mare măsură
umbrite de responsabilitatea nelimitată a asociaţilor pentru datoriile sociale. Acest
gen de responsabilitate creează in persoana asociaţilor un puternic sentiment de
insecuritate referitor la patrimoniul lor, şi totodată o remarcabilă reţinere de a-şi
asuma riscurile inevitabile pe care le implică orice afacere comercială. Ori, in cazul
societăţii cu răspundere limitată şi a societăţii pe acţiuni, ambele constituite pe ideea
responsabilităţii limitate a asociaţilor pentru datoriile sociale, fiecare participant are
sentimentul deplinei securităţi a propriului său patrimoniu, ceea ce ii conferă şi
curajul necesar pentru asumarea riscurilor pe care le implică afacerile comerciale. In
aceste condiţii, societatea in nume colectiv continuă să rămană preferată ca formă
juridică pentru organizarea de mici intreprinderi la care participă un număr restrans
de asociaţi, pe care ii uneşte deplina incredere reciprocă şi care nu au veleităţi de a
realiza venituri apreciabile.
Totuşi, cu toate că numărul societăţilor in nume colectiv este intr-o continuă
descreştere, in ultimele decenii, in statele Europei occidentale, se observă o folosire
din ce in ce mai frecventă a acestui tip de societate ca tehnică de organizare a unor
filiale comune in cadrul unor grupuri de societăţi. Astfel, societatea in nume colectiv
tinde să devină dintr-o societatea de persoane fizice o societate de societăţi.
Societatea in nume colectiv este reglementată, sub diferite denumiri, in
majoritatea statelor lumii: “societe en nom collectif” (Belgia, Franţa, Luxemburg),
“полноe товариществo” (Federaţia Rusă), “societa in nome collettivo” (Italia),
“sociedade em nome colectivo” (Portugalia), “Sociedad Colectiva” (Spania), “offene
handelsgesellschaft” (Germania, Austria), “Kollectivgesellschaft” sau “societe en nom
collectif ” (Elveţia), “interessentskaber” (Danemarca), “Avoin yhtio” (Finlanda).
Menţionăm şi faptul că există state care nu reglementează un asemenea tip de
societate, şi anume: Olanda, Grecia, Norvegia, Suedia, Liechtenstein.
2. Definiţia societăţii in nume colectiv. Cea mai veche şi, in acelaşi timp, cea
mai simplă formă de societate comercială, societatea in nume colectiv, este definită
in doctrină ca “societatea constituită prin asocierea, pe baza deplinei increderi, a
două sau mai multor persoane, care pun in comun anumite bunuri, pentru a
desfăşura o activitate comercială, in scopul impărţirii beneficiilor rezultate şi in care
asociaţii răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii”. O definiţiei
apropiată este dată şi de Codul civil in art.121 alin.1, şi anume, “societate in nume
colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, in conformitate cu actul
de constituire, activitate de intreprinzător in numele societăţii şi răspund solidar şi
nelimitat pentru obligaţiile acesteia”.
Din definiţia legală a societăţii in nume colectiv rezultă următoarele caractere ale
acesteia:
(a) societatea este constituită in scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat
şi are personalitate juridică distinctă de cea a asociaţilor. Această concluzie poate fi
trasă atat din faptul că dispoziţiile care reglementează societatea in nume colectiv au
fost plasate in capitolul II din cod – “Persoana juridică”, cat şi din faptul că asociaţii
societăţii in nume colectiv exercită activitatea de antreprenoriat in numele societăţii -
persoană juridică, iar nu in nume propriu. In acest context, este important de
remarcat că in cuprinsul Codului civil nu au fost reluate dispoziţiile art.15 şi 16 din
Legea nr.845-XII/1992 cu privire la antreprenoriat şi intreprinderi şi a pct.6 din
Regulamentul societăţilor economice (R.S.E.), aprobat prin H.G. nr.500/1991, potrivit
cărora societăţile in nume colectiv şi in comandită nu au personalitate juridică, iar
patrimoniul lor este inseparabil de cel al asociaţilor;
(b) la baza asocierii şi funcţionării societăţii in nume colectiv stă actul constitutiv
(contractul de societate), in cadrul societăţii in nume colectiv manifestandu-se cel
mai pregnant caracterul contractual al societăţii comerciale;
(c) toţi asociaţii societăţii participă nemijlocit la activitatea acesteia. Deoarece in
societatea in nume colectiv toţi asociaţii işi riscă intreaga avere, este firesc ca aceştia
să coopereze şi să se controleze reciproc;
(d) toţi asociaţii societăţii răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile
contractate de aceasta, orice clauză care ar inlătura sau limita această răspundere
este nulă. Aceasta reprezintă o derogare de la regula generală, inscrisă in art.68
alin.2 din Codul civil, conform căreia fondatorii (membrii) persoanei juridice nu
răspund pentru obligaţiile persoanei juridice. Astfel, societatea in nume colectiv
reprezintă pentru creditorii sociali cea mai avantajoasă formă de societatea
comercială, deoarece in caz de neexecutare a obligaţiilor societăţii ei pot fi
despăgubiţi atat din bunurile societăţii, cat şi din bunurile personale ale asociaţilor.
3. Constituirea societăţii in nume colectiv. Constituirea societăţii in nume
colectiv este reglementată, in principal, de dispoziţiile art.106-115 din Codul civil, ce
constituie dreptul comun in materia constituirii societăţilor comerciale, dispoziţii care
se completează cu normele speciale cuprinse in art.121 din cod. Intrucat regulile
generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost examinate in cadrul
comentariilor la articolele menţionate, vom aborda doar unele aspecte specifice
constituirii societăţii in nume colectiv.
Pot fi asociaţi intr-o societate in nume colectiv atat persoane fizice, cat şi
persoane juridice. Intrucat legea nu distinge, inseamnă că şi societăţile comerciale,
indiferent de forma lor, pot avea calitatea de asociaţi ai societăţii in nume colectiv.
Participarea persoanelor juridice la o societate in nume colectiv poate ridica o
serie de probleme determinate atat de răspunderea nelimitată a asociaţilor pentru
obligaţiile sociale cat şi de gradul de implicare in activitatea unei asemenea societăţi.
Astfel, in doctrină s-au purtat discuţii in legătură cu posibilitatea dobandirii
calităţii de asociat la o societatea in nume colectiv a societăţilor cu răspundere
limitată şi pe acţiuni, avandu-se in vedere aparenta incompatibilitate intre
răspunderea limitată pentru obligaţiile sociale a acestor societăţi şi a asociaţilor lor şi
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor societăţii in nume colectiv. In acest
context s-a arătat că participarea unei societăţi cu răspundere limitată sau pe acţiuni
la infiinţarea unei societăţi in nume colectiv nu are nici o legătură cu extinderea
răspunderii propriilor asociaţi pentru datoriile sale. Oricare dintre societăţile
menţionate este subiect de drept distinct de societatea la care dobandeşte calitatea
de asociat, iar responsabilitatea pe care şi-o asumă in această calitate este propria
sa responsabilitate şi nu a asociaţilor. Vom fi astfel in prezenţa a două
responsabilităţi diferite ce se situează şi se analizează in două planuri diferite, şi
anume: responsabilitatea societăţii asociat faţă de creditorii societăţii la care
participă şi responsabilitatea propriilor săi asociaţi faţă de propriii creditori sociali,
intinderea celei dintai responsabilităţi este concordantă cu forma juridică a societăţii
infiinţate, iar intinderea celei de-a doua responsabilităţi corespunde formei juridice a
societăţii participante. In cazul in care societatea infiinţată este o societate in nume
colectiv, iar societatea participantă este o societate cu răspundere limitată sau o
societate pe acţiuni, aceasta (adică societatea participantă) va trebui să contribuie,
aidoma oricărui alt asociat al unei societăţi in nume colectiv, după epuizarea
subscripţiei sale de capital cu intregul său patrimoniu la acoperirea datoriilor sociale
faţă de creditorii ultimei societăţi (adică a societăţii in nume colectiv).
Pe de altă parte, avand in vedere gradul de implicare a asociaţilor unei societăţi in
nume colectiv in activitatea acesteia, precum şi răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor, legiuitorul a inţeles să interzică participarea la o asemenea societate atat
a autorităţilor administraţiei publice, cat şi a intreprinderilor de stat şi a societăţilor
pe acţiuni in care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.).
Menţionăm că in proiectul Codului civil se prevedea o asemenea interdicţie doar
pentru stat şi unităţile administrativ-teritoriale, insă această dispoziţie a proiectului
nu se mai regăseşte, din păcate in forma finală a codului.
Legea limitează numărul asociaţilor dintr-o societatea in nume colectiv la 20 de
persoane. Astfel, potrivit art.121 alin.2 fraza I din cod, numărul asociaţilor intr-o astfel
de societatea nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau
juridice. Limitarea numărului de asociaţi este dispusă de legiuitor tocmai pentru a
asigura caracterul intuitu personae a societăţii in nume colectiv. Trebuie, totuşi, de
precizat că o asemenea limitare nu este cunoscută şi de alte legislaţii continentale, şi
nici chiar de legislaţia Federaţiei Ruse din al cărui Cod civil au fost, de altfel, preluate
majoritatea dispoziţiilor referitoare la societatea in nume colectiv.
O altă limitare instituită de lege se referă la posibilitatea unei persoane fizice sau
juridice de a participa doar la o singură societate in nume colectiv (art.121 alin.2
fraza a II-a din cod). Precizăm, de asemenea, că in dezvoltarea acestei interdicţii,
art.136 alin.2 din cod stipulează că asociatul comanditat (care răspunde nelimitat şi
solidar pentru obligaţiile sociale) din societatea in comandită nu va putea fi asociat
intr-o societate in nume colectiv, şi, respectiv, nici asociatul unei societăţi in nume
colectiv nu va putea deveni membru comanditat intr-o societate in comandită. Deşi
prin aceste interdicţii legiuitorul a urmărit protejarea creditorilor sociali, prin evitarea
unor situaţii in care prin participarea unei persoane la mai multe societăţi in nume
colectiv (sau societăţi in comandită) s-ar diminua intinderea răspunderii acesteia
pentru datoriile sociale, ele sunt, totuşi, criticabile, intrucat nu vor reuşi să asigure o
protecţie eficace a drepturilor de creanţă a creditorilor sociali, fiind uşor de imaginat
o mulţime de alte circumstanţe care ar putea afecta solvabilitatea asociatului cu
răspundere nelimitată, circumstanţe pe care legea nu le poate prevede.
4. Firma societăţii in nume colectiv. Pentru identificarea ei in activitatea
comercială societatea in nume colectiv, ca orice persoana juridică, trebuie să aibă o
firmă şi un sediu, determinarea cărora se realizează prin actul constitutiv. Firma
folosită de societatea in nume colectiv trebuie să cuprindă, potrivit art.121 alin.3 din
cod, două elemente de identificare, ambele constand din cuvinte scrise. In primul
rand, se cere ca in firmă să figureze numele sau denumirea asociaţilor. Dacă firma
societăţii in nume colectiv nu poate include numele sau denumirea tuturor
asociaţilor, aceasta va cuprinde, in mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel
puţin unuia dintre asociaţi şi sintagma in limba de stat “şi compania” sau abrevierea
“şi Co”. In cazul in care un asociat al cărui nume sau denumire figurează in firma
societăţii a ieşit din societate, firma acesteia va fi modificată in mod corespunzător.
Cel de-al doilea element component al firmei constă in menţiunea obligatorie
“societate in nume colectiv”, scrisă in intregime sau cu abrevierea “S.N.C.”.

Articolul 122. Actul de constituire al societăţii in nume colectiv

(1) In afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire

al societăţii in nume colectiv trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul
depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui
participant la capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere a
aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din
societate.
(2) Actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al
tuturor asociaţilor.

1. Actul constitutiv al societăţii in nume colectiv. Potrivit legii, la baza

constituirii societăţii in nume colectiv se află contractul de constituire (de societate),
semnat de toţi asociaţii (membrii) societăţii (art.62 alin.1 şi 108 alin.4 din Codul civil
şi pct.8 din R.S.E.). Deşi legea nu cere fondatorilor şi redactarea unui statut (ca, de
exemplu, in cazul societăţilor pe acţiuni), nimic nu-i impiedică pe aceştia să
redacteze şi un asemenea act. Această concluzie se impune avand in vedere
principiul libertăţii convenţiilor in conformitate cu care părţile contractante sunt libere
să incheie orice act juridic cu condiţia ca acesta să nu aducă atingere dispoziţiilor
imperative ale legii. Ori, statutul unei societăţi comerciale este şi el, lato sensu, un
act juridic, un produs al voinţei asociaţilor prin care aceştia statornicesc reguli privind
funcţionarea societăţii. Aşadar, legea nu cere in mod obligatoriu statutul pentru
valabilitatea constituirii societăţii in nume colectiv, dar nici nu interzice asociaţilor ca,
dacă aceştia doresc, să-l intocmească. Intr-o asemenea ipoteză s-ar putea pune
problema forţei juridice a unui asemenea statut. Considerăm că, şi in această situaţie
statutul societăţii rămane in esenţa lui o convenţie conexă contractului de constituire,
pe care il intregeşte, fie in sensul ca il completează, fie in sensul că il explicitează.
Astfel că, in situaţia in care prevederile statutului vor fi, sub anumite aspecte,
contradictorii cu cele ale contractului de constituire vor avea prioritate intotdeauna
stipulaţiile contractului, deoarece legea cere pentru infiinţarea unei societăţi in nume
colectiv numai contractul de constituire nu şi statutul. Orice neconcordanţă dintre
stipulaţiile contractuale şi prevederile statutare nu poate legitima concluzia că
acestea din urmă le-ar modifica pe cele dintai, căci statutul nu poate fi privit in nici
un caz ca act juridic de modificare a contractului de constituire.
Ca orice act juridic, şi contractul de constituire trebuie să indeplinească condiţiile
generale de validitate: capacitatea de a contracta, consimţămantul valabil al părţilor
care se obligă, un obiect determinat şi licit şi o cauză licită. In plus, acesta va trebui
să prezinte şi anumite elemente specifice care il particularizează faţă de celelalte
contracte. Ne referim aici la intenţia de a colabora in desfăşurarea activităţii
comerciale (affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la
formarea patrimoniului societar, precum şi participarea la beneficii şi la pierderi.
Intrucat toate aceste condiţii au mai fost analizate nu vom mai reveni asupra lor.
Precizăm doar că, in societatea in nume colectiv elementul affectio societatis este
mai pregnant decat in cadrul altor societăţi. Asociaţii dintr-o asemenea societate
participand “de regulă” direct şi nemijlocit la activitatea societăţii.
In ceea ce priveşte conţinutul contractului de constituire a societăţii in nume
colectiv, acesta, pe langă menţiunile obligatorii prevăzute la art.108 alin.1 din Codul
civil va trebui să cuprindă şi o serie de dispoziţii, care sunt prevăzute de art.122
alin.1 din Codul civil. Intrucat clauzele generale au mai fost analizate vom examina in
continuare numai aspectele specifice societăţii in nume colectiv.
Toate clauzele unui contract de societate, obligatorii potrivit legii, pot fi grupate
după cum urmează:
a) Clauze de identificare. Includem aici clauzele referitoare la identificarea
fondatorilor societăţii in nume colectiv şi clauzele referitoare la individualizarea
viitoarei societăţi, prin care se stabilesc denumirea (firma), forma juridică şi sediul
societăţii. Precizăm că denumirea (firma) societăţii in nume colectiv trebuie să
respecte cerinţele prevăzute de art.121 alin.3 din cod;
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Avem in vedere clauzele privind
obiectul şi capitalul social prezumat al societăţii. Mai exact, potrivit art.122 alin.1
lit.a)-b) din Codul civil, actul constitutiv al societăţii in nume colectiv, va trebui să
indice atat cuantumul cat şi structura şi modalitatea de constituire a capitalului social
al societăţii, inclusiv prin precizarea aporturilor fiecărui asociat, in numerar sau in alte
bunuri, precum şi răspunderea asociaţilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere a
acestora.
Menţionăm că, deşi in cazul societăţii in nume colectiv legea nu cere un minim de
capital pentru infiinţarea societăţii, aceasta nu inseamnă că o astfel de societate s-ar
putea constitui şi funcţiona fără capital social. Acest lucru este greu de presupus
tocmai datorită faptului că, capitalul social reprezintă principalul instrument
economic pentru realizarea scopului in vederea căruia societatea a fost constituită.
Este adevărat că importanţa capitalului social in cazul societăţii in nume colectiv este
intrucatva diminuată datorită faptului că acesta nu mai constituie singura garanţie a
creditorilor sociali pentru datoriile societăţii, ei putandu-se indrepta impotriva oricărui
asociat care răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale. Din aceste
considerente, legiuitorul, deşi prevede obligativitatea menţionării capitalul social in
actul constitutiv, nu stabileşte şi un minimum de capital necesar constituirii societăţii.
In ceea ce ne priveşte, considerăm că această atitudine a legiuitorului nu trebuie
interpretată in sensul că se lasă o libertate deplină asociaţilor de a fixa cuantumul
capitalului social. Asociaţii dintr-o societate in nume colectiv nu vor putea indica un
capital simbolic, impropriu ca valoare economică de a asigura indeplinirea scopului
societăţii. Un asemenea capital ar fi de natură să indeplinească numai formal cerinţa
instituită de art.122 alin.1 lit.a) din cod, relativă la necesitatea precizării in cuprinsul
actului constitutiv a mărimii capitalului social, ceea ce ar contraveni finalităţii
urmărite de legiuitor. De aceea, in opinia noastră, cerinţa legală despre care este
vorba poate fi considerată indeplinită doar atunci cand asociaţii societăţii in nume
colectiv stabilesc in actul constitutiv al respectivei societăţi un capital rezonabil.
Sintagma capital rezonabil urmand a desemna o valoare minimă a capitalului social
care, raportat la finalitatea societăţii comerciale avută in vedere, ar putea fi apreciat
ca indestulător pentru realizarea obiectului de activitate şi, deci, implicit al finalităţii
societăţii avută in vedere de asociaţi la infiinţarea acesteia.
O altă precizare importantă se impune cu privire la tipurile de aport permise la
constituirea societăţii in nume colectiv. După cum s-a mai arătat aporturile la
capitalului social al unei societăţi comerciale pot fi in numerar, acestea fiind
obligatorii indiferent de forma societăţii, şi in natură, ce au ca obiect orice bun cu
valoare economică care prezintă interes pentru activitatea societăţii. Ca regulă
generală, prestaţiile in muncă şi servicii ale asociaţilor nu pot constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social (art.113 alin.2 din Codul civil). O asemenea
interdicţie este motivată de faptul că aporturile in muncă şi servicii nu pot servi drept
garanţie pentru creditorii sociali, ori anume aceasta este funcţia de bază a capitalului
social. Totuşi, in cazul societăţilor in nume colectiv (dar şi in comandită) legea
permite asociaţilor să efectueze astfel de aporturi, avand in vedere că asociaţii
răspund cu intregul lor patrimoniu pentru datoriile sociale, iar drepturile creditorilor
sociali nu sunt afectate in nici un fel. Aporturile constand in prestaţii in muncă şi
servicii nu sunt cuprinse in capitalul social al societăţii, dar asociaţii vor avea dreptul
in schimbul acestora să participe, in limitele stabilite de actul constitutiv, la
impărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, fiind totodată, obligaţi să participe şi la
pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil). Menţionăm totodată că, in accepţiunea legii,
un aport in muncă şi servicii constă in obligaţia pe care şi-o asumă asociatul de a
pune la dispoziţia societăţii cunoştinţele sale tehnice, serviciile şi munca sa.
c) Clauze privind funcţionarea societăţii. Legea cere ca in actul constitutiv al
societăţii să se precizeze structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare
a organelor societăţii, precum şi modul de reprezentarea a acesteia (art.108 alin.1
lit.g)-h) din Codul civil). In plus, potrivit art.122 alin.1 lit.d)-e) din cod, actul
constitutiv al societăţii in nume colectiv trebuie să prevadă: procedura de adoptare a
hotărarilor de către asociaţi, procedura de admitere a noilor membri, precum şi
temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate. Deşi
formularea acestui text de lege sugerează obligativitatea includerii unor asemenea
clauze in actul constitutiv, considerăm că din economia articolelor următoare reiese
in mod clar că asemenea precizări nu sunt obligatorii. Asociaţii vor stipula in
contractul de constituire clauze cu privire la reprezentarea societăţii, procedura de
adoptare a hotărarilor sau de retragere ori excludere din societate, numai in măsura
in care inţeleg să deroge de la unele norme dispozitive ale codului. Astfel, din analiza
coroborată a textele legale in materia societăţii in nume colectiv, conchidem că
asociaţii vor putea prevedea, de exemplu: situaţiile cand o hotărare se va putea
adopta cu majoritatea voturilor membrilor, prin derogare de la regula conform căreia
conducerea societăţii se exercită prin acordul tuturor membrilor (art.123 alin.1 din
cod); atribuirea unui număr de voturi proporţional cotei de participare a asociaţilor,
prin derogare de la regula “un asociat – un vot” (art.123 alin.2 din cod); persoanele
care vor reprezenta societatea in nume colectiv (art.125 din cod).
d) Clauze privind modalitatea de participare la beneficii şi pierderi.
Asociaţii vor preciza in actul constitutiv al societăţii in nume colectiv modul şi
proporţia de participare a fiecăruia la caştigurile şi pierderile societăţii. Cu alte
cuvinte, asociaţii vor putea stabili modul de impărţire a profitului rezultat din
activitatea societăţi, inclusiv periodicitatea şi termenele in care se va efectua această
operaţiune, şi, in mod corelativ, modul in care se va face imputarea pierderilor,
derogand de la regula instituită de art.127 alin.1 din Codul civil conform căreia
repartizarea veniturilor şi imputarea pierderilor se face intre asociaţi proporţional
participaţiunilor fiecăruia la capitalul social. Precizăm doar că, nu va fi posibilă
inserarea unor clauze numite in doctrină leonine, precum clauza prin care totalitatea
beneficiilor se atribuie unuia dintre asociaţi sau clauza conform căreia unul dintre
asociaţi să fie dispensat de obligaţia de a participa la pierderi. Tot leonină este
considerată in literatura de specialitate şi clauza prin care se garantează unuia dintre
asociaţi un minim de foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de
participare la pierderi.
Contractul de constituire a societăţii in nume colectiv va putea cuprinde orice alte
clauze pe care asociaţii le consideră necesare, cu condiţia ca prin asemenea clauze
să nu se aducă atingere dispoziţiilor imperative ale Codului civil.
Contractul de constituire se va incheia in mod obligatoriu in limba de stat şi se va
semna de toţi asociaţii fondatori (art.108 alin.4 din Codul civil). Precizăm, de
asemenea, că actul constitutiv al societăţii in nume colectiv trebuie incheiat in formă
autentică (art.107 alin.1 din cod), care este cerută ad validitatem, intrucat art.110
alin.2 lit.a) din cod sancţionează cu nulitatea lipsa acesteia. Contractul de constituire
va fi supus autentificării notariale in modul stabilit de Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu
privire la notariat. La efectuarea actelor notariale, notarii vor verifica printre altele
dacă contractul de societate nu cuprinde clauze ce contravin legislaţiei, iar in cazul
existenţei unor asemenea clauze vor refuza autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea
cu privire la notariat).
In sfarşit, menţionăm că actului constitutiv incheiat de către asociaţii fondatori ii
sunt incidente principiile generale de drept conform cărora retragerea unui
contractant se poate face numai cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau
interdicţia unuia dintre ei va avea ca efect stingerea convenţiei sau continuarea
acesteia de către moştenitori, revenirea de comun acord asupra clauzelor iniţial
stabilite.
2. Modificarea actului constitutiv al societăţii in nume colectiv. După cum
am menţionat actul constitutiv al societăţii in nume colectiv este contractul de
constituire (de societate), a cărui problematică juridică a fost analizată mai sus.
Aşadar, atunci cand se vorbeşte despre modificarea actului constitutiv al societăţii
menţionate este vizat insuşi contractul de constituire prin care se infiinţează o astfel
de societate.
Deoarece contractul de constituire a societăţii in nume colectiv este opera voinţei
comune a asociaţilor exprimată in armonie cu principiul libertăţii convenţiilor, el va
putea fi modificat tot prin voinţa comună a asociaţilor căci ceea ce s-a făcut mutuum
consensus poate fi desfăcut mutuum disensus. Această regulă este consacrată
expres şi de dispoziţiile Codului civil in materia societăţilor in nume colectiv, potrivit
cărora “actul de constituire poate fi modificat numai prin votul unanim al tuturor
asociaţilor” (art.122 alin.2 din cod).
Modificarea actului constitutiv al societăţii in nume colectiv este dominată de
principiul simetriei actelor juridice care presupune ca actul juridic modificator să
indeplinească aceleaşi condiţii de formă şi de fond care s-au cerut indeplinite de actul
juridic modificat la momentul perfectării. Aşadar, contractul de constituirea a
societăţii in nume colectiv poate fi modificat din punct de vedere juridic prin voinţa
comună a tuturor asociaţilor cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond care s-au
cerut indeplinite la perfectarea lui.
Dar care este momentul de cand pot fi aduse modificări contractului de
constituire şi momentul pană la care pot fi aduse asemenea modificări? După cum s-a
arătat şi in doctrină, actul constitutiv al oricărei societăţi comerciale, deci inclusiv al
societăţii in nume colectiv, de principiu poate fi modificat incepand cu momentul
imediat următor celui al perfectării lui. Asociaţii păstrează nealterată facultatea de a
modifica actul constitutiv pană la momentul desfiinţării acestuia, fie prin declararea
judecătorească a nulităţii lui, fie prin rezilierea lui de către asociaţi, fie ca urmare a
intervenţiei unei cauze generale sau speciale de dizolvare a societăţii.
In sfarşit, menţionăm că, avand in vedere faptul că contractul de constituire a
societăţii in nume colectiv reprezintă cea mai importantă sursă de informare pentru
terţele persoane care intră in contact cu societatea, legiuitorul a instituit
obligativitatea inregistrării modificărilor contractului la Camera Inregistrării de Sat in
termen de maxim 7 zile de la data efectuării lor, acestea dobandind eficienţă juridică
numai de la data inregistrării (art.18 din Legea nr.1265-XIV/05.10.2000 cu privire la
inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor).

Articolul 123. Conducerea societăţii in nume colectiv

(1) Conducerea societăţii in nume colectiv se exercită prin acordul

tuturor membrilor. In actul de constituire al societăţii pot fi prevăzute
cazurile in care hotărarea se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor.
 (2) Fiecare membru al societăţii in nume colectiv are un singur vot dacă
actul de constituire nu prevede altfel.

1. Conducerea societăţii in nume colectiv. Organizarea societăţii in nume

colectiv este la fel de simplă ca şi cea a societăţilor civile. Legea conferă asociaţilor o
libertate mai accentuată in ceea ce priveşte modul de organizare a activităţii unei
asemenea societăţi spre deosebire de societatea cu răspundere limitată şi societatea
pe acţiuni.
Astfel, art.123 din cod nu instituţionalizează o adunare generală a asociaţilor ca
organ suprem de conducere a societăţii in nume colectiv, deşi atribuie prerogativele
decizionale privind activitatea societăţii tuturor asociaţilor. Soluţia aleasă de legiuitor
se justifică prin numărul mic de asociaţi intr-o asemenea societate spre deosebire de
alte forme societare. Legiuitorul s-a limitat să instituie regula unanimităţii in ceea ce
priveşte luarea deciziilor privind activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.123 alin.1
fraza I din Codul civil, conducerea societăţii in nume colectiv se exercită prin acordul
tuturor membrilor. Instituirea acestei reguli este determinată de necesitatea ca
fiecare dintre asociaţi să aibă un cuvant de spus in funcţionarea societăţii, avandu-se
in vedere faptul că aceştia răspund nelimitat şi solidar pentru datoriile sociale. Totuşi,
regula enunţată nu are un caracter imperativ, asociaţii putand prevedea prin actul
constitutiv diverse situaţii in care o hotărare să se adopte cu majoritatea voturilor
(art.123 alin.1 fraza a II-a din cod), excepţie făcand hotărarile de modificarea a
actului constitutiv, care se vor lua, in mod obligatoriu, prin votul unanim al asociaţilor
(art.122 alin.2 din cod). In mod concret, asociaţii ar putea prevedea regula majorităţii
la adoptarea hotărarilor cu privire la: repartizarea beneficiilor şi pierderilor (art.127
alin.1 din cod); acceptarea succesorilor membrului decedat in calitatea de asociaţi in
societate (art.132 alin.1 din cod); alegerea administratorilor, dacă aceştia nu au fost
desemnaţi prin actul constitutiv; aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului
anual; alte chestiuni pentru a căror soluţionare legea nu cere unanimitatea. Asociaţii
vor stabili, de asemenea, şi felul majorităţii necesare adoptării unor asemenea
hotărari - simplă sau calificată, precum şi modul in care se va proceda in cazul
parităţii de voturi. Pe de altă parte, in tăcerea legii, considerăm că dacă majoritatea
asociaţilor va adopta o hotărare prin care se contravine actului constitutiv sau unei
dispoziţii legale imperative, minoritatea de asociaţi care a votat impotrivă va putea
ataca respectiva hotărare in justiţie solicitand anularea ei.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat are, dacă
actul de constituire nu prevede altfel, un singur vot (art.123 alin.2 din cod). In
consecinţă, asociaţii vor putea prevedea in contractul de constituire un alt mod de
atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat,
fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a
vreunui asociat.

Articolul 124. Administrarea societăţii in nume colectiv

(1) Fiecare membru al societăţii in nume colectiv are dreptul de a

acţiona in numele societăţii dacă actul de constituire nu prevede că toţi
membrii administrează societatea in comun sau că administrarea este
delegată unor anumiţi membri sau unor terţi.
(2) Imputernicirile administratorului se limitează la domeniul de
activitate al societăţii. Pentru săvarşirea de acte ce depăşesc aceste limite
este necesar acordul tuturor asociaţilor.
(3) In cazul administrării in comun, deciziile trebuie luate in unanimitate.
Dacă administrarea societăţii se deleagă unei sau mai multor persoane,
ceilalţi membri, pentru a incheia acte juridice in numele societăţii, trebuie
să aibă procură de la prima (primele). In raporturile cu terţii, societatea nu
are dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează
imputernicirile membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor in care societatea
va demonstra că terţul, in momentul incheierii actului juridic, cunoştea sau
trebuia să cunoască faptul că membrul nu este imputernicit să acţioneze in
numele societăţii.
(4) Fiecare membru al societăţii in nume colectiv, indiferent de faptul
este sau nu imputernicit să administreze societatea, are dreptul să ia
cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia
privind administrarea. Clauza prin care se exclude sau se limitează acest
drept este nulă.

1. Desemnarea administratorilor. In cazul in care actul constitutiv nu arată

cine sunt administratorii societăţii sau nu prevede nimic cu privire la modul de
administrare al societăţii se presupune că fiecare asociat are dreptul de a acţiona in
numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, avand dreptul de a incheia toate
operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii. Posibilitatea participării oricărui
asociat la administrarea societăţii este o consecinţă firească a răspunderii nelimitate
a asociaţilor pentru datoriile sociale.
In practică, totuşi, nu vom intalni numeroase acte constitutive care să nu
desemneze modul concret de administrare a societăţii, inclusiv persoanele
desemnate ca administratori, de vreme ce art.108 alin.1 lit.h) din Codul civil cere in
mod expres inserarea in actul constitutiv a unei asemenea menţiuni. In consecinţă,
se punea in mod firesc intrebarea care ar fi opţiunile asociaţilor in ceea ce priveşte
modul de administrare a societăţii? Răspunsul este dat de dispoziţiile art.124 din cod,
potrivit cărora asociaţii pot prevedea in actul constitutiv ca (a) administrarea
societăţii se fie exercitată in comun, de către toţi asociaţii, sau ca (b) administrarea
să fie delegată unuia sau mai multora dintre asociaţi ori chiar unor terţe persoane. In
fine, asociaţii ar putea stipula in actul constitutiv ca (c) administrarea societăţii să fie
exercitată de către fiecare dintre asociaţi, care să indeplinească in mod individual
toate atribuţiile pe care le presupunea calitatea de administrator.
In practică, in cele mai multe cazuri, asociaţii de la societăţile in nume colectiv
preferă să incredinţeze administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre asociaţi
ori chiar unor terţe persoane. Posibilitatea de a desemna un administrator neasociat
este criticabilă la prima vedere, intrucat caracterul intuitu personae al societăţii in
nume colectiv şi existenţa unei răspunderi nemărginite a asociaţiilor ar impune ca
aceştia să conducă direct activitatea socială şi să nu o incredinţeze unor persoane
străine de societate. Tocmai din acest considerent legiuitorul a instituit, ca regulă,
administrarea societăţilor in nume colectiv prin administratori asociaţi. Totuşi,
avandu-se in vedere că o asemenea regulă vizează in primul rand protejarea
asociaţilor, acestora li se acordă posibilitatea ca in funcţie de interesele pe care le au
să opteze pentru desemnarea unui administrator neasociat. Acesta nu trebuie să fie
neapărat o persoană fizică, ci această calitatea poate să fie incredinţată şi unei
persoane juridice.
Administratorii societăţii in nume colectiv vor putea fi numiţi prin actul constitutiv
sau, ulterior constituirii, aleşi de către asociaţi. Administratorii desemnaţi prin actul
constitutiv sunt aleşi prin consensul tuturor asociaţilor. In cazul in care desemnarea
administratorilor nu s-a făcut prin actul constitutiv al societăţii, aceştia vor putea fi
aleşi ulterior inregistrării societăţii in conformitate cu dispoziţiile art.123 alin.1 din
Codul civil, fie cu unanimitate de voturi (regula unanimităţii), fie cu votul asociaţilor
care reprezintă majoritatea absolută a capitalului social, dacă o asemenea modalitate
este prevăzută de actul constitutiv.
Serviciile făcute de administratorii societăţii in favoarea acesteia, in indeplinirea
funcţiilor lor, sunt, de regulă, remunerate. Asociaţii au deplină libertate să decidă
dacă administratorii beneficiază de o remuneraţie sau nu, ori să stabilească
cuantumul acesteia. In principiu, se acordă administratorilor o remuneraţie lunară
fixă. Legea nu interzice insă ca asociaţii să decidă stabilirea remuneraţiei
administratorilor sub forma unei sume variabile, reprezentand o cotă-parte aprioric
predeterminată din beneficiile realizate de societate. In fine, este posibilă şi o a treia
soluţie care să rezulte din combinarea primelor două menţionate. O astfel de soluţie,
comportand o remuneraţie mixtă, se justifică mai cu seamă atunci cand
administratorul nu cumulează in persoana sa calitatea de asociat, pe langă cea de
administrator.
2. Puterile administratorilor. In raporturile care se stabilesc intre
administratori şi societate, pe de o parte, şi administratori şi asociaţi pe de altă parte,
puterile administratorului sunt determinate prin actul constitutiv al societăţii in nume
colectiv (care este contractul de constituire) şi lege.
Administratorii desemnaţi pot manifestă iniţiativa oricăror operaţiuni comerciale
care se circumscriu celor efectuate in mod obişnuit de societate, fără să aibă nevoie
in acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi. Este insă posibil ca, in
exercitarea atribuţiilor sale, un administrator să aibă iniţiativa unei operaţiuni ce
depăşeşte limitele determinate de domeniul curent de activitate al societăţii, dar
care, in acelaşi timp, nu excede limitele stabilite prin actul constitutiv privind obiectul
de activitate. Potrivit art.124 alin.2 din cod, pentru săvarşirea de acte ce depăşesc
aceste limite este necesar acordul tuturor asociaţilor.
In practică, destul de frecvent, mai cu seamă in cazul societăţilor in nume colectiv
cu potenţial economic ridicat, prin actul constitutiv se prevede că administrarea
societăţii va fi asigurată de o pluralitate de administratori. Intr-o atare ipoteză, tot
actul constitutiv va fi cel care va stabili modul cum se distribuie intre administratori
sarcinile privind administrarea societăţii. Totodată, prin actul constitutiv se poate
stipula organizarea unui consiliu de administraţie, precum şi condiţiile in care acesta
va delibera. Este insă posibil ca din actul constitutiv să lipsească orice stipulaţie
privind repartizarea sarcinilor intre multiplii administratori, ipoteză in care
considerăm că fiecare administrator privit separat este investit cu prerogativa
generală de a indeplini toate actele de gestiune cerute de interesele societăţii şi care
se circumscriu, bineinţeles, obiectului de activitate a societăţii.
Din punct de vedere al sferei puterilor, nu există nici o deosebire intre
administratorii asociaţi şi cei neasociaţi, cu o singură menţiune: in indeplinirea
actelor de administrare, administratorul asociat exprimă atat voinţa sa de asociat, cat
şi pe aceea de administrator, astfel incat, in caz de abuz de putere, el poate suporta
dubla sancţiune a revocării puterii de reprezentare şi a excluderii din societate (a se
vedea art.126 aln.1 şi art.129 alin.2 din Codul civil).
O situaţie particulară este şi aceea in care prin actul constitutiv s-a prevăzut
administrarea societăţii de către toţi asociaţii in comun. In acest caz orice decizie
luată de ei va fi considerată valabilă numai dacă a fost adoptată in unanimitate
(art.124 alin.3 fraza I din cod). Administrarea societăţii pe baza unanimităţii
reprezintă sistemul cel mai prudent, dar in acelaşi timp şi cel mai greoi de
funcţionare, deoarece in situaţia existenţei unor divergenţe intre administratorii
asociaţi nu se va putea realiza unanimitatea, şi prin urmare nu se va putea incheia
nici actul sau operaţiunea proiectată. Sigur, un asemenea sistem prezintă marele
avantaj al eliminării unor eventualele erori sau abuzuri pe care le-ar putea săvarşi
administratorul individual, dar cum se va proceda in situaţia in care intrunirea
unanimităţii nu este posibilă datorită unor factori obiectivi? cum ar fi de exemplu,
absenţa indelungată a unuia dintre administratorii asociaţi din localitate. Sau cum se
va proceda in cazul in care trebuie luată o decizie in cazuri de urgenţă iar unii
administratori sunt in imposibilitate de a fi contactaţi sau de a lua parte la
deliberarea asupra acelei decizii? Se pot, de asemenea, imagina şi numeroase situaţii
cand unul din asociaţi se opune in mod nejustificat adoptării unei decizii, blocand
astfel activitatea societăţii. Din păcate, Codul nostru civil, spre deosebire de alte
legislaţii (cum ar fi, de exemplu, cea franceză, romană), nu răspunde la aceste
intrebări. In ceea ce ne priveşte, considerăm că asociaţii, in virtutea libertăţii
conferite de legiuitor in privinţa modului de organizare a activităţii societăţii in nume
colectiv, vor putea stipula felul in care vor fi reglementate şi asemenea situaţii.
Astfel, asociaţii ar putea stabili ca divergenţele existente intre administratorii asociaţi
să fie soluţionate prin votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. De asemenea, asociaţii ar putea să prevadă, prin actul constitutiv,
posibilitatea adoptării de hotărari doar de către un singur administrator sau de către
o parte dintre ei in situaţiile in care ceilalţi administratori sunt “in imposibilitate” de a
participa la administrare sau in situaţiile in care necesitatea luării deciziei este
motivată de un caz urgent, cand neindeplinirea urgentă a unui act de administrare ar
fi de natură să pricinuiască un prejudiciu semnificativ societăţii. In lipsa unor
asemenea prevederi, in toate cazurile cand se incalcă regula unanimităţii
administratorii care a luat respectiva decizie vor putea fi obligaţi să suporte
prejudiciul pe care, eventual, 1-au cauzat societăţii. In ceea ce priveşte exprimarea
voinţei asociaţilor obligaţi a administra impreună, in lipsa unei stipulaţii exprese in
actul constitutiv, aceasta va putea imbrăca orice formă. Desigur, in măsura in care
legea impune pentru un act o anumită formă, aceasta trebuie respectată. Codul civil
nu impune ca exprimarea voinţei să se facă simultan.
In sfarşit, menţionăm că şi prin clauzele stipulate in actul constitutiv pot fi
stabilite anumite limite ale acestor puteri in sensul precizării că anumite acte,
enumerate limitativ, pot fi indeplinite de administratori numai cu acordul tuturor
asociaţilor sau, cel puţin, a acelora dintre ei care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social. Depăşirea acelor limite se sancţionează cu asumarea implicită a
responsabilităţilor personale a administratorului care a nesocotit stipulaţiile actului
constitutiv al societăţii. Printre actele de acest gen s-ar putea menţiona: instrăinarea
imobilelor, contractarea de imprumuturi peste o anumită valoare prestabilită, gajarea
sau ipotecarea bunurilor societăţii pentru garantarea unor credite acordate de o
bancă comercială in favoarea altei societăţi comerciale sau a unor terţi sau chiar a
unui asociat etc. In doctrină s-a remarcat insă pe bună dreptate că actul constitutiv
nu trebuie să fie prea restrictiv in această privinţă. Administratorilor trebuie să li se
lase o marjă suficient de largă pentru a-şi putea manifesta, in mod liber şi
nestanjenit, iniţiativa in indeplinirea actelor de gestiune a patrimoniului social.
In acest context s-ar putea discuta dacă prevederile actului constitutiv prin care
sunt desemnaţi administratorii societăţii, precum şi cele care prevăd restricţii impuse
administratorilor sunt opozabile terţilor. Şi asta deoarece pot fi imaginate numeroase
situaţii in care un asociat care nu are nu are dreptul de a administra societatea şi nici
procură pentru a incheia acte juridice in numele societăţii incheie totuşi astfel de
acte, ori situaţii in care un administrator, deşi legal desemnat, incheie un act juridic
cu depăşirea limitelor imputernicirilor conferite prin actul constitutiv. Astfel, pe de o
parte, prin prisma principiului relativităţii contractului, aceste restricţii nu ar trebui să
fie opozabile terţilor, deoarece aceştia nu au participat la perfectarea actului
constitutiv. Pe de altă parte, insă, acest principiu nu poate primi camp liber de
aplicare in cazul contractului prin care se constituie societatea comercială, deoarece
clauzele acelui contract sunt supuse publicităţii in momentul inregistrării societăţii,
prin inscrierea lor in Registrul de stat al intreprinderilor. In soluţionarea acestei
probleme trebuie avute in vedere atat interesele societăţii şi cat şi drepturile terţului
cocontractant, care nu poate fi pus in situaţia inechitabilă de a suporta consecinţele
relei-credinţe a unui asociat sau unui administrator al societăţii. Astfel, potrivit
art.124 alin.3 fraza a III-a din Codul civil, in raporturile cu terţii, societatea nu are
dreptul să invoce clauzele actului de constituire prin care se limitează imputernicirile
membrilor societăţii, cu excepţia cazurilor in care societatea va demonstra că terţul,
in momentul incheierii actului juridic, cunoştea sau trebuia să cunoască faptul că
membrul nu este imputernicit să acţioneze in numele societăţii. Astfel că, după
părerea noastră, in cazul in care limitarea imputernicirilor asociaţilor a fost inscrisă in
Registrul de stat al intreprinderilor, societatea va putea invoca cu succes acest fapt
impotriva unui terţ, intrucat din momentul inscrierii aceste informaţii devin publice şi
sunt accesibile terţului. Deşi dispoziţia legală se referă in mod expres doar la situaţia
asociatului, considerăm că nimic nu se opunea ca acelaşi principiu să se aplice şi in
cazul administratorului care şi-a depăşit imputernicirile.
3. Obligaţiile administratorilor. Potrivit literaturii de specialitate,
administratorii societăţii in nume colectiv au următoarele indatoriri principale:
a) să administreze afacerile societăţii cu diligenta unui bun comerciant şi să
depună aceleaşi eforturi pe care le-ar depune in cazul in care şi-ar administra
propriile afaceri;
b) să nu abuzeze de semnătura socială. Totuşi, dacă operaţiunea incheiată de
administrator nu este indeplinită in mod curent de societate, dar nu excede limitele
stabilite prin actul constitutiv privind obiectul de activitate şi puterile
administratorului, ea poate fi indeplinită, insă numai dacă toţi asociaţii sunt de acord
in prealabil cu săvarşirea ei (art.124 alin.2 din cod). In caz contrar, el va fi
răspunzător pentru daunele cauzate societăţii, dar societatea rămane obligată faţă
de terţii de bună-credinţă;
c) să indeplinească indatoririle lor in conformitate cu legea, actul constitutiv şi
hotărarile asociaţilor.
4. Controlul gestiunii societăţii. Datorită numărului mic de asociaţi şi a
volumului redus al activităţii, societatea in nume colectiv nu are anumite persoane
special desemnate pentru exercitarea controlului asupra gestiunii administratorilor,
aşa cum sunt cenzorii in societăţile de capitaluri. In absenţa unor cenzori, fiecare
dintre asociaţii care nu este administrator al societăţii va exercita dreptul de control
asupra gestiunii societăţii. Acest drept se exercită atat prin participarea la luarea
deciziilor de către asociaţi in problemele esenţiale ale activităţii societăţii, cat şi prin
verificarea tuturor documentelor ce ţin de activitatea societăţii. Astfel, potrivit art.124
alin4 din Codul civil, fiecare membru al societăţii in nume colectiv, indiferent de
faptul este sau nu imputernicit să administreze societatea, are dreptul să ia
cunoştinţă, personal sau asistat de un expert, de toata documentaţia privind
administrarea. Orice clauză prin care s-ar exclude sau limita acest drept este nulă.

Articolul 125. Reprezentarea societăţii in nume colectiv

(1) Dreptul şi obligaţia de a reprezenta societatea in nume colectiv il au

toţi membrii ei.
(2) Actul de constituire poate stipula dreptul unuia sau mai multor
membri de a reprezenta societatea. In acest caz, ceilalţi membri nu au
dreptul să o reprezinte.
(3) In cazul in care dreptul de reprezentare aparţine mai multor membri,
fiecare are dreptul să acţioneze de sine stătător dacă actul de constituire
nu prevede că ei trebuie să acţioneze in comun.
(4) In cazul desemnării administratorilor dintre terţi, dreptul de a
reprezenta societatea in nume colectiv poate fi stipulat in actul de
constituire.
(5) Persoanele care au dreptul de a reprezenta societatea in nume
colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea lor organul de stat
unde este inregistrată.
(6) Prevederile actului de constituire care limitează dreptul asociaţilor
de a reprezenta societatea in nume colectiv nu sunt opozabile terţilor de
bună-credinţă. Buna-credinţă se prezumă.

1. Reprezentarea societăţii in nume colectiv. Art.125 din Codul civil

stabileşte regula in materia reprezentării societăţilor in nume colectiv, şi anume că
ori de cate ori nu se prevede altfel prin actul constitutiv fiecare asociat are dreptul de
a reprezenta societatea şi, implicit de a incheia orice act in numele societăţii, in
limitele legii şi ale obiectului de activitate. Această regulă este o particularizare a
celei inscrise in art.124 alin.1 din cod. Considerăm că tehnica aleasă de legiuitor de a
reglementa printr-un articol separat reprezentarea societăţii in nume colectiv nu este
cea mai indicată, deoarece dispoziţiile alin.1-4 ale art.125 din cod le reformulează
practic pe cele ale art.124 din cod care reglementează administrarea societăţii. Şi
aceasta deoarece, in principiu, sub raportul statutului juridic, administratorul
cumulează in persoana sa o dublă calitate, şi anume: pe de o parte, el este un organ
de gestiune, iar, pe de altă parte, administratorul este şi se manifestă şi ca un organ
de reprezentare a societăţii in raporturile juridice ale acesteia. Ca organ de gestiune
a patrimoniului social, administratorul este abilitat să decidă in tot ceea ce priveşte
patrimoniul societăţii, in vederea realizării obiectului de activitate al societăţii şi a
scopului avut in vedere la constituirea acesteia. Ca organ de reprezentare a societăţii,
administratorul acţionează nu in numele său personal, ci in numele şi pe contul
societăţii. Actele juridice pe care el le indeplineşte in această calitate, produc efecte
direct in persoana societăţii. Astfel fiind, considerăm că funcţia de reprezentare a
societăţii este de natura activităţii administratorului, acesta putand reprezenta
societatea in relaţiile cu terţii, chiar dacă actul constitutiv nu menţionează nimic in
această privinţă. In consecinţă, nu găsim nici o raţiune pentru reglementarea
separată a dreptului de reprezentare a societăţii separat de dispoziţiile legale privind
administrarea societăţii. Sigur, au existat şi opinii in literatura de specialitate, care au
rămas insă izolate, potrivit cărora administrarea societăţii nu se confundă cu
reprezentarea, iar administratorii reprezintă, in regulă generală, simple organe
deliberative, dar nu şi organe prin care se exprimă voinţa socială; astfel incat, pentru
a putea reprezenta societatea in relaţiile cu terţii, o persoană, asociat sau
administrator, ar trebui să fie investită expres cu această putere, fie la constituirea
societăţii, fie ulterior. Din punctul nostru de vedere, aceste opinii nu sunt justificate.
Considerăm că, singurele limitări care ar putea fi aduse puterilor administratorilor
sunt cele stipulate in actul constitutiv. Astfel, este posibil, dacă se prevede prin actul
constitutiv, ca un administrator să nu aibă drept de reprezentare al societăţii in
relaţiile cu terţii.
Potrivit art.125 alin.4 din cod, persoanele care au dreptul de a reprezenta
societatea in nume colectiv sunt obligate să notifice despre desemnarea lor organul
de stat unde societatea este inregistrată. O asemenea notificare este importantă
deoarece din momentul inscrierii acestui fapt in Registrul de stat al intreprinderilor
persoana respectivă va putea incheia acte juridice valabile in numele societăţii, şi
pentru societate, acte apte să genereze obligaţii şi drepturi subiective valabile atat
pentru societate, cat şi pentru terţii cu care aceasta intră in raporturi juridice. Totuşi,
in ceea ce priveşte terţii de bună credinţă, societatea nu va putea invoca prevederile
actului de constituire prin care se limitează dreptul asociaţilor de a reprezenta
societatea in nume colectiv (art.125 alin.6 din cod).

Articolul 126. Lipsirea şi renunţarea la dreptul de administrare єi de

reprezentare a societгюii in nume colectiv

(1) Dacă există motive intemeiate, la cererea oricărui membru, instanţa

de judecată poate priva persoana de dreptul de a administra şi a
reprezenta societatea in nume colectiv. Motive intemeiate sunt, printre
altele, incălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea exercitării
atribuţiilor.
(2) Printr-o declaraţie adresată persoanelor cu drept de administrare şi
reprezentare, fiecare membru poate renunţa in orice moment la dreptul de
a administra şi a reprezenta societatea.

1. Incetarea dreptului de administrare a societăţii in nume colectiv.

Dreptul de a administra şi reprezenta societatea in nume colectiv incetează fie prin
revocarea administratorului (art.126 alin.1 din cod), fie prin renunţarea acestuia la
dreptul de a administra şi reprezenta (art.126 alin.2 din cod), precum şi prin
expirarea termenului duratei mandatului incredinţat, moartea sau incapacitatea
administratorului ori dizolvarea societăţii (acestea din urmă cazuri de incetare a
funcţiilor administratorului, deşi nu sunt prevăzute expres de Codul civil, nu comportă
nici o discuţie deoarece sunt imprejurări obiective care nu antrenează modificarea
actului constitutiv şi deci nu necesită indeplinirea unor formalităţi sau proceduri
speciale de către asociaţi).
a) Revocarea administratorului. In privinţa revocării administratorului Codul civil
prevede că, in cazul in care există motive intemeiate, instanţa de judecată, la cererea
oricărui asociat, “va putea priva persoana de dreptul de a administra şi reprezenta
societatea in nume colectiv” (art.126 alin.1 din cod). După opinia noastră, formularea
legală este deficitară din mai multe considerente. Astfel, aşa cum am arătat mai sus,
este nejustificată abordarea separată a dreptului de administrare şi a dreptului de
reprezentare, intrucat ambele reprezintă prerogative ale funcţiei de administrator. In
ceea ce priveşte situaţiile in care societatea este reprezentată de alte persoane decat
administratorii acesteia se vor aplica intotdeauna regulile de la mandat. Această
concluzie rezultă fără nici o urmă de indoială din dispoziţiile art.124 alin.3 fraza a II-a
din cod, potrivit cărora, dacă administrarea societăţii este incredinţată unor
administratori, asociaţi sau nu, ceilalţi asociaţi au nevoie de procură de la
administratorii desemnaţi pentru a incheia acte juridice in numele societăţii. Pe de
altă parte, dispoziţiile art.126 nu ţin cont de faptul că, calitatea de administrator
poate fi dobandită atat de către unul sau mai mulţi asociaţi cat şi de către persoane
din afara societăţii. In acest din urmă caz, considerăm că ar fi normal şi logic ca
asociaţii societăţii, atata timp cat au inţeles să renunţe la posibilitatea de a
administra ei inşişi societatea şi au incredinţat administrarea societăţii unor
administratori neasociaţi, să-i poată oricand revoca pe aceştia, respectand,
bineinţeles, principiul simetriei actelor juridice, in sensul că revocarea
administratorilor neasociaţi să se facă cu acelaşi număr de voturi cu care s-a făcut
desemnarea. Mai mult chiar, considerăm că revocarea administratorului neasociat
poate interveni oricand şi independent de vreo culpă a acestuia, fiind vorba de o
revocare ad nutum. In susţinerea teoriei enunţate se poate argumenta şi cu faptul că
dispoziţiile art.126 alin.1 din cod urmăresc in mod prioritar protejarea intereselor
asociaţilor, prin evitarea posibilităţii de inlăturare abuzivă a unui asociat de la
administrarea societăţii, ştiindu-se că aceştia poartă o răspundere nelimitată pentru
datoriile sociale.
In considerarea celor expuse mai sus, apreciem că dispoziţiile art.126 alin.1 din
cod se vor aplica doar in ceea ce priveşte revocarea administratorilor care intrunesc
in aceeaşi persoană două calităţi distincte, şi anume aceea de asociat şi aceea de
administrator. Revocarea administratorului asociat se va putea face, aşadar, la
solicitarea oricărui asociat dar numai prin hotărare judecătorească şi numai dacă
există temeinice in acest sens. Existenţa sau, după caz, inexistenţa unor asemenea
motive este lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, legea făcand doar o
enumerare exemplificativă. Astfel, potrivit art.126 alin.1 fraza a doua din cod, sunt
considerate motive intemeiate: incălcarea gravă a obligaţiilor şi imposibilitatea
exercitării atribuţiilor. In acest din urmă caz, considerăm că nu poate fi vorba de o
imposibilitate obiectivă (cum ar fi, moartea sau incapacitatea administratorului, in
asemenea ipoteze funcţia de administrator incetand de drept), ci, mai degrabă, de o
nepriceperea sau inabilitatea profesională. Ar putea constitui motive temeinice
pentru revocarea administratorului şi neglijenţa gravă in indeplinirea atribuţiilor sau
insărcinărilor ce i-au fost incredinţate, precum şi incorectitudinea (indiferent de
natura ei sau de modul in care se manifestă).
Revocarea administratorului va produce efecte fată de societate din momentul
rămanerii definitive a hotărarii prin care a fost pronunţată, iar faţă de terţi numai din
momentul inscrierii, cu titlu de menţiuni, a hotărarii de revocare in Registrul de stat al
intreprinderilor. Ipotetic vorbind, pană la acea dată, administratorul in cauză va putea
incheia acte juridice cu terţii ca şi cum nimic nu s-ar fi intamplat. Acele acte juridice
işi vor produce efectele normale atat in persoana societăţii, cat şi in ce priveşte pe
terţii implicaţi.
b) Renunţarea la dreptul de administrare a societăţii in nume colectiv. Renunţarea
la dreptul de administrare este o manifestare unilaterală de voinţă a
administratorului, in sensul de a-şi declina această calitate, iar asociaţii nu il pot
obliga pe acela care şi-a exprimat voinţa intr-un atare sens să revină asupra deciziei
luate. Renunţarea are un caracter discreţionar, putand interveni in orice moment,
singura condiţie cerută de lege este aceea a notificării celorlalţi administratori asupra
renunţării (art.126 alin.2 din cod). Desigur, in condiţiile in care datorită renunţării
societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu, aceasta va avea dreptul la despăgubiri.
O anumită particularitate o reprezintă ipoteza administratorului renunţător care
a fost desemnat in această funcţie prin actul constitutiv al societăţii ca unic
administrator. Intr-o atare ipoteză asociaţii vor fi puşi in situaţia de a numi un alt
administrator, ceea ce de facto presupune modificarea contractului de constituire.

Articolul 127. Repartizarea veniturilor şi pierderilor societăţii in nume

colectiv

(1) Veniturile şi pierderile societăţii in nume colectiv se repartizează

intre membrii ei proporţional participaţiunilor la capitalul social, dacă actul
de constituire sau acordul membrilor nu prevede altfel. Acordul cu privire
la inlăturarea membrului societăţii de la participarea la veniturile sau
pierderile societăţii este nul.
(2) Asociatul care a acţionat in interesul societăţii in nume colectiv fără
imputernicire are dreptul, dacă societatea nu a acceptat actele juridice
incheiate de el, sa-i ceară compensarea cheltuielilor suportate, in limita
beneficiului sau a economiilor obţinute de societate ca rezultat al acţiunilor
lui.
(3) Dacă, drept urmare a pierderilor suportate, activele nete ale
societăţii in nume colectiv vor deveni mai mici decat capitalul ei social,
venitul obţinut de societate nu va fi repartizat intre membrii ei pană cand
valoarea activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social.

1. Distribuirea beneficiilor şi a pierderilor inregistrate de societate.

Scopul urmărit de asociaţi cu ocazia constituirii societăţii in nume colectiv, ca de
altfel a oricărei societăţi comerciale, este acela de a realiza beneficii şi de a le impărţi
intre ei. Insă activitatea comercială desfăşurată poate inregistra şi pierderi, in acest
caz, datorită legăturii sociale care ii uneşte, asociaţii trebuie să participe şi la
suportarea pierderilor.
In general, asociaţii preferă să stabilească modul de impărţire a beneficiilor şi de
suportare a pierderilor inregistrate de societate prin actul constitutiv al societăţii.
Totuşi, pentru ipoteza in care asociaţii nu fac asemenea precizări in actul constitutiv,
art.127 alin.1 din Codul civil, stabileşte regula conform căreia beneficiile şi pierderile
societăţii in nume colectiv se repartizează intre asociaţi proporţional participării lor la
capitalul social. Această regulă insă poate fi amendată prin stipulaţii contractuale
contrare din actul constitutiv sau chiar printr-o hotărare luată in unanimitate de către
asociaţi. Astfel, asociaţii au facultatea să stipuleze ca repartizarea beneficiilor să se
facă ţinandu-se seama de gradul de participare al fiecăruia dintre ei la realizarea
activităţii comerciale a societăţii sau la administrarea societăţii. Principiul care va
guverna orice acord a asociaţilor privind impărţirea beneficiilor şi pierderilor decurge
din insăşi finalitatea societăţii – toţi asociaţii trebuie să primească beneficii şi să
participe la impărţirea pierderilor, iar clauzele derogatorii de la regula
proporţionalităţii distribuirii dividendelor sunt admise pană la limita in care ele
frizează clauza leonină. Depăşirea acestei limite se sancţionează cu nulitatea
absolută a lor. Astfel, nici un asociat nu va putea fi exclus de la beneficii sau exonerat
de a suporta pierderile (art.127 alin.1 fraza a II-a din cod). După opinia noastră, in
contractul de constituire nu vor putea fi inserate nici clauze prin care unul din asociaţi
să fie limitat la beneficii vădit derizorii sau clauze prin care se garantează unuia
dintre asociaţi un minim de foloase, pentru că acestea echivalează cu excluderea
participării la beneficiile sau pierderile societăţii. Sancţiunea prevăzută de lege in
aceste situaţii este nulitatea unei asemenea clauze, urmand ca celelalte clauze ale
actului constitutiv să-şi menţină valabilitatea. Cat priveşte impărţirea beneficiilor şi
pierderilor societăţii in acest caz, se va aplica regula consacrată de art.127 alin.1 din
cod.
Asociaţii au deplina libertate să decidă dacă intregul profit este supus distribuirii,
sau dacă numai o parte a acestuia va primi o astfel de destinaţie, cealaltă parte a
profitului urmand a fi folosită in alte scopuri (cum ar fi, de exemplu, constituirea sau
alimentarea unui fond de rezervă sau a de dezvoltare, etc.).
Menţionăm că distribuirea de beneficii asociaţilor se va putea face numai din
profitul net obţinut de societate. Astfel, dacă, drept urmare a pierderilor suportate,
activele nete ale societăţii au devenit mai mici decat capitalul ei social, venitul
obţinut de societate nu va putea fi repartizat intre membrii ei pană cand valoarea
activelor nete nu va depăşi cuantumul capitalului social (art.127 alin.3 din cod). In
ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea restricţie este superfluă in cazul
societăţilor in nume colectiv, intrucat răspunderea pentru datoriile societăţii nu este
limitată doar la patrimoniul acesteia ci toţi asociaţii răspund nelimitată şi solidară cu
tot patrimoniul lor pentru orice obligaţie a societăţii, ori in aceste condiţii orice
diminuare a activelor nete ale societăţii nu va afecta in nici un fel interesele
creditorilor sociali.
2. Recuperarea cheltuielilor efectuate de asociaţi in realizarea scopului
societăţii. In indeplinirea obligaţiei de administra şi reprezenta societatea, orice
asociat poate fi pus in situaţia de a cheltui anumite sume de bani in interesul
societăţii. Intr-o atare ipoteză, acel asociat este indreptăţit să primească ceea ce a
cheltuit, sens in care el trebuie să prezinte societăţii documentele justificative ale
cheltuielilor făcute. Dar care va fi soluţia in situaţia in care asociatul acţionează in
numele societăţii fără a avea acest drept? Importanţa soluţionării acestei chestiuni
este dată tocmai de faptul că societatea nu va putea invoca lipsa validităţii actului in
raporturile cu terţii de bună credinţă pe motivul că asociatul care a incheiat actul
juridic respectiv nu avea dreptul de a reprezenta societatea. Considerăm că, in
ipoteza in care societatea a suferit un prejudiciu in urma demersului intreprins de
asociatul in culpă, ea va prelua eventualul beneficiul a respectivei afaceri cu titlu de
reparare a pagubei, iar atunci cand beneficiul nu va acoperi integral paguba
incercată, societatea va avea posibilitatea să promoveze o acţiune in responsabilitate
delictuală impotriva acelui asociat. Pe de altă parte, dacă societatea a avut de
caştigat de pe urma unui astfel de demers a asociatului, legea acordă acestuia din
urmă dreptul de a solicita societăţii compensarea cheltuielilor suportate de el in
limita beneficiului sau a economiilor obţinute de către societate ca rezultat al
acţiunilor sale (art.127 alin.2 din Codul civil).

Articolul 128. Răspunderea membrilor societăţii in nume colectiv pentru

obligaţiile ei

(1) Membrii societăţii in nume colectiv poartă răspundere subsidiară

solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii.
(2) Membrul societăţii in nume colectiv care nu este fondatorul ei poarta
răspundere in egală măsura cu alţi membri pentru obligaţiile apărute pană
la incadrarea lui in societate.
(3) Membrul care a ieşit din societatea in nume colectiv poartă
răspundere, pentru obligaţiile apărute pană la ieşirea lui din societate, in
egală măsură cu membrii rămaşi, in termen de 2 ani din ziua aprobării dării
de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din
societate.
(4) Asociatul faţă de care este introdusă o acţiune pentru obligaţiile
societăţii in nume colectiv poate opune numai excepţiile la care societatea
sau asociatul personal are dreptul.
(5) Acordul membrilor societăţii in nume colectiv asupra limitării sau
inlăturării răspunderii prevăzute de prezentul articol este nul.

1. Răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale. In concepţia Codului

civil, societatea in nume colectiv beneficiază de personalitate juridică. Fiind subiect
de drept distinct, societatea are dreptul să işi asume obligaţii in raporturile cu terţii şi,
pe cale de consecinţă, va răspunde cu patrimoniul propriu pentru nerespectarea
obligaţiilor in cauză. Insă pentru obligaţiile sociale, răspunderea va revine nu numai
societăţii in nume colectiv, ci şi asociaţilor acesteia. In acest sens, art.128 alin.1 din
cod dispune: “Membrii societăţii in nume colectiv poartă răspundere subsidiară
solidară cu tot patrimoniul lor pentru obligaţiile societăţii”. Astfel că, asociaţii
societăţii in nume colectiv au o răspundere solidară şi nelimitată pentru datoriile
sociale. Răspunderea lor are totodată un caracter subsidiar. In doctrină s-a afirmat că
asociaţii societăţii in nume colectiv sunt garanţi ai executării de către societate a
propriilor datorii, fiind intr-o poziţie asemănătoare fidejusorului faţă de creditorii
sociali şi faţă de societate (care rămane obligatarul principal), iar asociatul plătitor
are o acţiune in regres contra societăţii.
Intrucat răspunderea solidară şi nelimitată a asociaţilor din societatea in nume
colectiv este de esenţa unei altfel de societăţi, orice acord a asociaţilor prin care
limitează, divide sau exclude răspunderea acestora este nul de drept (art.128 alin.5
din Codul civil). Prin această dispoziţie a codului se urmăreşte ocrotirea terţilor
contractanţi.
Existenţa unei duble răspunderi pentru obligaţiile sociale, a societăţii şi a
asociaţilor, ridică problema de a şti care este modul de funcţionare a acestei
răspunderi. Va trebui creditorul social să se indrepte mai intai impotriva societăţii sau
va putea acţiona in instanţă direct asociaţii? Va avea asociatul care a plătit datoria
societăţii o acţiune in regres impotriva societăţii? Dar impotriva celorlalţi asociaţi?
Răspunderea acestora din urmă va fi şi ea solidară intr-o asemenea ipoteză? Din
păcate, deşi această problematică este de o importanţă majoră, legiuitorul, in mod
inexplicabil, nu a considerat necesar să o reglementeze. Chiar dacă din prevederile
alin.4 al art.128 Cod civil, potrivit cărora asociatul faţă de care este introdusă o
acţiune pentru obligaţiile societăţii in nume colectiv poate opune numai excepţiile la
care societatea sau asociatul personal are dreptul, s-ar putea deduce că creditorii
sociali şi-ar putea indrepta acţiunea direct impotriva asociaţilor, o asemenea
posibilitate ar fi de natură să inlăture practic caracterul subsidiar al răspunderii
asociaţilor. Astfel, societatea ar putea oricand evita răspunderea pentru obligaţiile
sociale, transferand-o asociaţilor prin simpla neexecutare a obligaţiilor, ori, după cum
e şi firesc, caracterul subsidiar al răspunderii presupune posibilitatea obţinerii
beneficiului de discuţiune, adică acea excepţie prin care creditorii sunt obligaţi să
urmărească mai intai bunurile debitorului principal şi numai in măsura imposibilităţii
satisfacerii creanţelor lor vor putea urmări şi patrimoniul debitorilor subsidiari. In
consecinţă, considerăm că răspunderea pentru nerespectarea obligaţiilor sociale
incumbă societăţii, ca persoană juridică, intrucat aceste obligaţii fac parte din
patrimoniul ei, şi care patrimoniu este separat de cel a asociaţilor, iar răspunderea
subsidiară a asociaţilor are doar rolul de a garanta obligaţiile sociale a căror
executarea cade in sarcina societăţii. Nu se poate vorbi de o răspundere solidară a
societăţii şi a asociaţilor faţă de creditorii sociali. Tocmai din acest motiv, legiuitorul,
pentru a fi pe deplin consecvent, a eliminat din forma finală a Codului civil textul
art.223 alin.4 din proiect, care acorda creditorilor sociali posibilitatea de a se indrepta
direct impotriva asociaţilor societăţii după ce societatea era pusă in intarziere prin
notificare. O asemenea dispoziţie, chiar dacă are avantajul de a proteja interesele
creditorilor, nu ţinea cont de caracterul subsidiar al răspunderii asociaţilor şi nici din
celelalte principii care decurg din calitatea de persoană juridică a societăţii in nume
colectiv.
In concluzie, răspunderea asociaţilor societăţii in nume colectiv pentru datoriile
sociale asumate in numele societăţii de reprezentaţii ei (legali sau de fapt) este
subsidiară răspunderii societăţii. Astfel, creditorii trebuie să urmărească mai intai
societatea şi, in cazul in care patrimoniul acesteia nu este indestulător pentru plata
creanţelor sociale, pot urmări şi pe asociaţi (această soluţie aplicandu-se şi in cursul
lichidării societăţii). In mod concret, după ce vor obţine un titlu executoriu impotriva
societăţii (sau acest titlu executoriu există deja) creditorii sociali vor porni executarea
silită a societăţii, şi numai dacă creanţa acestora nu a fost satisfăcută, ei vor putea să
se indrepte, pe baza acelui titlu, impotriva asociaţilor. Desigur că, in cazul in care
societatea in nume colectiv a fost declarată insolvabilă sau dacă in urma lichidării
activelor societăţii creanţele creditorilor nu au fost satisfăcute integral, aceştia, in
mod logic, nu se pot indrepta decat direct impotriva asociaţilor, iar asociaţii vor putea
vor putea invoca in apărarea lor doar excepţiile pe care le-ar fi putut opune şi
societatea (art.128 alin.4 teza I din cod). In toate celelalte situaţii, dacă creditorii
sociali se indreptă direct impotriva asociaţilor, aceştia vor putea opune creditorilor
beneficiul discuţiunii, ca orice fidejusor de drept comun. O asemenea excepţie se
incadrează in categoria celor personale pe care legea le permite să le invoce (art.
128 alin.4 teza a II-a din cod).
Răspunderea asociaţilor este nelimitată şi solidară. Avand o răspundere
nelimitată, asociatul urmărit va răspunde pentru creanţa creditorului, cu toate
bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare. De asemenea, fiind obligat
solidar, asociatul urmărit va răspunde pentru intreaga creanţă a creditorului
neputand invoca un beneficiu de diviziune. Bineinţeles că, după ce va plăti intreaga
creanţă a creditorului, asociatul care a făcut plata va avea o acţiunea in regres
impotriva celorlalţi asociaţi, datorită faptului că plătind datoria socială el devine astfel
creditor pentru partea care excede participarea lui la suportarea pierderilor societăţii.
Asociatul care a plătit o datorie a societăţii nu va putea insă să urmărească pe un alt
asociat pentru tot ceea ce a plătit in plus faţă de ceea ce ii revenea să plătească, ci il
va putea urmări numai pentru ceea ce ii revine din obligaţia de plată proporţional cu
participaţiunea sa la capitalul social, dacă asociaţii prin actul constitutiv nu au
prevăzut o altă cotă parte de participare la pierderi. Cu alte cuvinte, solidaritatea
asociaţilor priveşte numai raporturile asociaţilor cu terţii, iar nu şi raporturile dintre
asociaţi, chiar dacă datoria a fost asumată in numele societăţii. Dacă s-ar admite
soluţia contrară s-ar ajunge la un cerc vicios, unde asociatul care plăteşte poate să se
intoarcă impotriva celorlalţi, in solidar.
Persoanele care devin asociaţi ulterior infiinţării societăţii in nume colectiv
răspund solidar şi nemărginit pentru toate obligaţiile contractate anterior de
societate, orice clauză contrară fiind fără efect faţă de terţi (art.128 alin.2 din cod).
Menţionăm că, potrivit art.128 alin.3 din Codul civil, asociatul care a ieşit din
societatea in nume colectiv răspunde, in egală măsură cu asociaţii rămaşi, pentru
“obligaţiile apărute” pană la ieşirea lui din societate, această răspundere prescriindu-
se doar după trecerea unui termen de 2 ani din ziua aprobării dării de seamă despre
activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate. Prin această dispoziţie
se urmăreşte protejarea drepturilor creditorilor sociali, intrucat aceştia contractează
cu societatea in considerarea nu numai a solvabilităţii societăţii ci şi a asociaţilor pe
care speră să-i regăsească in societate in momentul scadenţei şi executării creanţei
sale.
2. Răspunderea asociaţilor pentru incălcarea obligaţiei de neconcurenţă.
Pentru a proteja interesele societăţii in nume colectiv, legea interzice asociatului
dintr-o asemenea societate să practice, fără acordul acesteia, activităţi similare celor
pe care le practică societatea (art.116 alin.2 din Codul civil). Pentru inlăturarea
acestei interdicţii este necesară existenţa consimţămantului tuturor asociaţilor, nu
numai a celor care deţin majoritatea capitalului social, pentru că numai in acest fel s-
ar putea impiedica inţelegerile dolosive intre unii asociaţi. Din această perspectivă,
art.116 alin.2 din cod trebuie interpretat in sensul că participarea asociatului la
activităţi concurente ce atrag răspunderea sa personală trebuie cunoscută de toţi
asociaţii, şi nu numai de majoritatea lor. Considerăm că existenţa consimţămantului
poate fi probată prin orice mijloc, fără a fi necesară exprimarea lui in scris. Mai mult
chiar, art.116 alin.2 fraza a doua din cod stabileşte că, dacă asociaţii au cunoscut
activităţile concurente ale unuia dintre ei inainte de data acceptării acestuia ca
asociat in societate, consimţămantul se prezumă acordat.
Sancţiunea violării interdicţiei din art.116 alin.2 din cod nu poate fi anularea
contractelor incheiate de asociat cu terţii, deoarece terţii nu pot avea obligaţia de a
cerceta dacă actele săvarşite de un asociat contravin sau nu unei interdicţii legale, ea
privind numai raporturile dintre asociat şi societate. Astfel că, in cazul incălcării de
către asociat a interdicţiei de neconcurenţă, societatea va putea doar fie să solicite
să solicite despăgubiri asociatului culpabil, fie să decidă că asociatul a lucrat in contul
ei şi, in consecinţă, să preia drepturile şi obligaţiile acestuia ori beneficiul care rezultă
din actele incheiate (art.116 alin.3 fraza I din Codul civil). După cum s-a arătat in
doctrină, societatea nu poate cumula dreptul de a cere despăgubiri de la asociat cu
dreptul de a incasa beneficiile obţinute de acesta prin operaţiunile făcute in
concurenţă cu societatea. Cererea privind repararea prejudiciului sau cesiunea
drepturilor şi obligaţiilor (sau a beneficiului) se prescrie in termen de 3 luni de la data
la care ceilalţi asociaţi au aflat sau trebuiau să afle despre incheierea actului, dar nu
mai tarziu de un an de la data incheierii acestuia (art.116 alin.3 fraza a II-a din cod).

Articolul 129. Modificarea componentei membrilor societăţii in nume

colectiv

(1) In caz de retragere a unui membru al societăţii in nume colectiv, de

deces, declarare a dispariţiei fără veste sau a incapacităţii unui membru
persoană fizică, de insolvabilitate, deschidere a procedurii de reorganizare
in temeiul unei hotărari judecătoreşti, de lichidare a membrului persoană
juridică al societăţii sau de urmărire de către un creditor a participaţiunii
membrului in capitalul social, societatea poate sa-şi continue activitatea
dacă este prevăzut de actul de constituire al societăţii sau dacă hotărarea
privind continuarea activităţii se adoptă in unanimitate de către membrii
rămaşi.
(2) Membrul societăţii in nume colectiv poate fi exclus din societate
dacă ceilalţi membri cer, din motive intemeiate prin unanimitate de voturi,
instanţei de judecată excluderea lui.
(3) Dacă membrul societăţii in nume colectiv a ieşit din ea,
participaţiunile la capitalul social ale membrilor rămaşi se majorează
corespunzător, dacă prin actul de constituire sau prin acordul membrilor nu
este prevăzut altfel.
(4) Membrul societăţii in nume colectiv poate transmite, cu acordul
celorlalţi membri, participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea
unui alt membru sau unui terţ. O dată cu participaţiunea trec, integral sau
proporţional părţii transmise, drepturile membrului care a transmis
participaţiunea.
 1. Consideraţii generale. In afara cazurilor generale de dizolvare prevăzute in
art.86 din Codul civil pentru orice persoană juridică, societatea in nume colectiv
incetează, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil, dacă prin actul constitutiv sau
hotărarea asociaţilor nu se prevede altfel, prin:
(a) Retragerea din societate a unui asociat. Prin ieşirea voluntară a unui asociat,
societatea suferă o modificare faţă de situaţia juridică iniţială, ceea ce justifică in
lipsa unei stipulaţii contrare a actului constitutiv sau a deciziei unanime a celorlalţi
asociaţi dizolvarea societăţii in nume colectiv;
(b) Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului persoană
juridică. In urma decesului unui asociat societatea in nume colectiv fie se dizolvă, fie
işi continuă activitatea, cu moştenitorii acestuia (dacă există acordul tuturor
asociaţilor in acest sens) ori fără moştenitorii asociatului decedat, cărora insă li se va
plăti cota parte din activele nete ale societăţii proporţional participării asociatului in
cauză la capitalul social. O soluţie similară se aplică şi in cazul succesorilor rezultaţi
in urma reorganizării asociatului persoană juridică;
(c) Incapacitatea asociatului persoană fizică sau insolvabilitatea unui asociat
persoană juridică. Ca urmare a punerii sub interdicţie a asociatului persoană fizică
sau a declarării insolvabilităţii asociatului persoană juridică, patrimoniul acestora nu
mai poate fi considerat o garanţie pentru creditori, iar implicarea activă acestora in
viaţa socială nu mai este posibilă. Aceste imprejurări descalifică societatea şi justifică
dizolvarea ei in lipsa unei clauze contrare sau a deciziei unanime a celorlalţi asociaţi;
(d) Declararea judecătorească a dispariţiei sau asociatului persoană fizică. Şi in
acest caz datorită imposibilităţii obiective a asociatului vizat de a participa la
activitatea societăţii in nume colectiv se impune dizolvarea societăţii, dacă nu există
o prevedere contrară in actul constitutiv sau dacă ceilalţi asociaţi nu au hotărat altfel;
(e) Lichidarea asociatului persoană juridică;
(f) Excluderea unui asociat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a
participaţiunii sale la capitalul social a societăţii.
In ipoteza intervenirii oricăreia dintre situaţiile enunţate mai sus, societatea in
nume colectiv, de regulă, işi va inceta activitatea şi va fi supusă procedurii lichidării
in condiţiile prevăzute de lege. Societatea nu se dizolvă insă dacă există in actul
constitutiv o clauză de continuare a activităţii sau dacă acest lucru este hotărat de
ceilalţi asociaţi in unanimitate. Continuarea activităţii se va face intotdeauna intr-o
nouă componenţă, fapt ce va trebui, in mod obligatoriu, reflectat şi in actul
constitutiv al societăţii.
Cota parte a participaţiunii la capitalul social a asociatului care nu se mai
regăseşte in societate va fi impărţită intre asociaţii rămaşi, prin majorarea
proporţională a participaţiunilor fiecăruia corespunzător cotei pe care o deţineau
anterior, afară numai dacă prin actul constitutiv sau prin acordul asociaţilor nu se
prevede altfel (art.129 alin.3 din Codul civil).
Avand in vedere că patrimoniul societăţii a fost constituit ca urmare a fructificării
aporturilor asociaţilor, inclusiv a celui care nu mai face parte din societate, este
echitabil ca restul asociaţilor să-l despăgubească pe el sau succesorii (creditorii) săi
pentru partea care i-ar reveni şi care rămane in proprietatea societăţii. Ca regulă
generală, spre a nu se perturba activitatea societăţii, asociatul respectiv sau
succesorii (creditorii) săi nu vor primi in natură o parte proporţională din patrimoniul
social ci o sumă de bani care să reprezinte contravaloarea acesteia.
2. Transmiterea participaţiunii asociatului la capitalul social. După cum am
mai arătat, in schimbul aporturilor lor, asociaţii dobandesc anumite participaţiuni,
care le conferă calitatea de asociat, cu toate drepturile şi obligaţiile aferente.
Transmiterea participaţiunilor implică şi transmiterea calităţii de asociat. Intrucat
schimbarea persoanei asociatului poate leza caracterul intuitu personae al societăţii
in nume colectiv - in locul asociatului iniţial putand intra in societate o persoană care
nu are calităţile avute in vedere la constituirea societăţii - Codul civil prevede că orice
transmitere (prin cesiune, schimb sau donaţie) a participaţiunilor asociaţilor să se
facă doar cu acordul unanim al asociaţilor, care trebuie să cunoască şi să evalueze
calităţile personale ale noului asociat (art.129 alin.4 din cod). Consimţămantul tuturor
asociaţilor este cerut indiferent dacă transmiterea participaţiunilor se face unui terţ
sau unui alt asociat.
Modificarea structurii participaţiunilor asociaţilor la capitalul social va trebui
inscrisă in Registrul de stat al intreprinderilor, iar transmiterea va produce efecte
numai din ziua efectuării acestor menţiuni in registrul indicat.
Pentru protejarea intereselor societăţii şi a terţilor, Codul civil prevede că
asociatul care a transmis participaţiunea sa la capitalul social rămane răspunzător
faţă de terţi pentru obligaţiile apărute pană la ieşirea lui din societate (art.128 alin.3
din cod), iar noul asociat va răspunde, in egală măsură cu ceilalţi asociaţi, atat pentru
obligaţiile ivite ulterior incadrării sale in societate cat şi pentru obligaţiile existente
pană la acel moment (art.128 alin.3 din cod).
3. Excluderea asociatului din societate. Societatea in nume colectiv este o
societate care se bazează atat pe increderea dintre asociaţi şi pe calităţile personale
ale acestora, cat şi pe implicarea şi conlucrarea tuturor asociaţilor la activităţile
comerciale ale societăţii. Datorită acestui fapt, succesul sau insuccesul societăţii
depinde in mare măsură de faptele asociaţilor, de activitatea pe care ei o desfăşoară
in societate. Astfel că, in cazul in care un asociat nu işi indeplineşte obligaţiile
asumate faţă de societate ori săvarşeşte anumite fapte potrivnice intereselor
societăţii, existenţa societăţii este ameninţată. Pentru a proteja societatea şi, implicit,
pentru a apăra interesele celorlalţi asociaţi, Codul civil reglementează posibilitatea
excluderii din societate a asociatului indezirabil.
Măsura excluderii asociatului din societate apare ca o sancţiune aplicată
asociatului şi, in acelaşi timp, ca un remediu pentru salvarea existenţei societăţii, in
folosul celorlalţi asociaţi.
Potrivit art.129 alin.2 din Codul civil excluderea unui asociat din societatea in
nume colectiv se va putea face numai pentru motive temeinice la cererea unanimă a
celorlalţi asociaţi şi va fi pronunţată de instanţa judecătorească.
Regula unanimităţii in ceea ce priveşte acordul asociaţilor cu privire la excludere
se justifică prin faptul că urmare a excluderii se va modifica implicit şi actul
constitutiv. Este de la sine inţeles că asociatul a cărui excludere se intenţionează nu
va putea vota in această chestiune.
Instanţa judecătorească sesizată de asociaţi va aprecia dacă există “motivele
intemeiate” pentru excludere cerute de lege. Din păcate Codul civil nu face o
enumerare măcar enunţiativă a unor asemenea motive. In doctrină s-a arătat că ar
putea constitui motive temeinice pentru excluderea asociatului: (a) neefectuarea de
către asociat a aportului angajat prin actul constitutiv; (b) amestecarea fără drept in
administrarea societăţii, intrucat intinderea drepturilor şi obligaţiilor sale in calitate
de simplu asociat au fost convenite fie iniţial prin actul constitutiv. fie ulterior prin
consensul asociaţilor, a cărei hotărari este obligat să le respecte; (c) incălcarea
limitelor mandatului primit de a administra şi reprezenta societatea; (d) săvarşirea de
către asociatul administrator a unor fapte păgubitoare pentru societatea; (e)
urmărirea participaţiunii asociatului de către creditorii personali; alte cauze anume
prevăzute in actul constitutiv ce nasc posibilitatea excluderii pe motivul nerespectării
unor obligaţii societare.
S-ar putea discuta in context dacă motivele temeinice cerute de lege implică cu
necesitate culpa asociatului. Se pune astfel problema cum se va proceda in cazul
incapacităţii sau insolvabilităţii asociatului ori in cazul declarării judecătoreşti a
dispariţiei a asociatului persoană fizică sau a reorganizării asociatului persoană
juridică ori a exercitării de către creditorii unui asociat a dreptului de a-i urmări
participaţiunea? Se va proceda la excluderea asociatului aflat in situaţiile de mai sus
in conformitate cu procedura prevăzută de art.133 din Codul civil sau calitatea sa de
asociat va inceta prin simpla hotărare a celorlalţi asociaţi ori ca urmare a unei
stipulaţii exprese in acest sens a actului constitutiv? După opinia noastră simpla
intervenire a imprejurărilor menţionate mai sus nu poate duce la incetarea ope legis
a calităţii de asociat, cu atat mai mult cu cat un asemenea fapt comportă in mod
necesar modificarea actului constitutiv al societăţii. Prin urmare, considerăm că şi in
aceste ipoteze se va impune excluderea asociatului din societate prin acordul unanim
al celorlalţi asociaţi, in caz contrar societatea urmand să se dizolve. Totuşi, intrucat
situaţiile enumerate nu implică culpa asociatului şi sunt expres prevăzute de lege ca
şi cauze care in anumite condiţii pot duce la dizolvarea societăţii (art.129 alin.1 din
cod), considerăm că excluderea asociatului in acest caz se va face cu votul unanim a
asociaţilor fără a mai fi necesară pronunţarea unei hotărari judecătoreşti in acest
sens, măsura excluderii apărand exclusiv ca un remediu pentru salvgardarea
societăţii.
Asociatul exclus din societate pierde calitatea de asociat de la data excluderii, cu
toate consecinţele care decurg din acest fapt. Acesta va avea dreptul la beneficii şi
va suporta pierderile, pană in ziua excluderii sale. De asemenea, asociatul exclus are
dreptul la contravaloarea părţii sale de participaţiune la capitalul social. Menţionăm
insă, ca regulă generală, că, intrucat răspunderea asociatului pentru obligaţiile
sociale apărute pană la data excluderii subzistă pe o perioadă de 2 ani calculaţi din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit
din societate, acesta nu-şi va putea retrage contravaloarea participaţiunii care i se
cuvine decat după implinirea acestui termen.

Articolul 130. Retragerea membrului din societatea in nume colectiv

(1) Membrul societăţii in nume colectiv are dreptul să se retragă din ea

cu condiţia informării celorlalţi membri cu cel puţin 6 luni pană la data
retragerii.
(2) Acordul dintre membrii societăţii in nume colectiv asupra renunţării
la dreptul de retragere din societate este nul.

1. Retragerea asociatului din societate. In anumite cazuri, in cursul duratei

societăţii in nume colectiv, asociaţii pot să işi manifeste dorinţa de a părăsi
societatea. Retragerea din societate este ieşirea voluntară a unui asociat din
societate, cu consecinţa incetării calităţii de asociat a acestuia.
Reglementarea actuală conferă o largă libertate asociatului in ceea ce priveşte
exercitarea opţiunii de a se retrage din societatea in nume colectiv. Astfel, legea nu
condiţionează in nici un fel exercitarea dreptului de retragere de invocarea unor
motive care ar legitima ieşirea din societate şi nici de acordul celorlalţi asociaţi.
Singura condiţie impusă de Codul civil este ca asociatul care doreşte să se retragă să
notifice celorlalţi asociaţi intenţia sa cu cel puţin 6 luni inainte de data preconizată a
retragerii (art.130 alin.1 din cod). Această cerinţă este justificată de faptul că o
retragere intempestivă a asociatului ar putea periclita existenţa şi funcţionarea
normală a societăţii.
Orice convenţie dintre asociaţi asupra renunţării la dreptul de retragere din
societate este nulă de drept (art.130 alin.2 din cod).

Articolul 131. Efectele retragerii membrului din societatea in nume

colectiv

(1) Membrului care s-a retras din societatea in nume colectiv i se achită
valoarea parţii din patrimoniu proporţional participaţiunii lui in capitalul
social dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(2) Prin inţelegere dintre membrul care se retrage din societatea in
nume colectiv şi membrii ramaşi, achitarea valorii patrimoniului poate fi
inlocuită cu transmiterea lui in natură.
(3) Partea din patrimoniul societăţii in nume colectiv sau valoarea
acestei parţi, ce i se cuvine membrului care se retrage, se determină
conform bilanţului intocmit la momentul retragerii.

1. Efectele retragerii asociatului din societate. Ca urmare a retragerii din

societate, asociatul pierde calitatea de asociat. Acesta va avea, insă, dreptul la
partea sa din patrimoniul societăţii proporţional participaţiunii sale la capitalul social
(art.131 alin.1 din Codul civil).
In principiu, drepturile asociatului retras cuvenite pentru participaţiunile sale se
vor stabili prin acordul asociaţilor. Legea impune doar, ca regulă generală, ca aceste
drepturi să fie determinate conform unui bilanţ intocmit la momentul retragerii
(art.131 alin.3 din cod). In aceste condiţii asociaţii vor hotări dacă asociatul retras va
primi doar contravaloarea in bani a părţii sale din patrimoniu sau dacă i se va
transmite efectiv in natură această parte (art.131 alin.2 din cod). In caz de
neinţelegere intre asociaţi considerăm că drepturile asociatului retras vor fi stabilite
de către instanţele judecătoreşti.
Retragerea asociatului din societate va trebui obligatoriu menţionată in Registrul
de stat al intreprinderilor, iar capitalul social al societăţii se va reduce in mod
corespunzător.
Asociatul retras din societate poartă răspundere pentru obligaţiile apărute pană la
ieşirea lui din societate, in egală măsură cu membrii rămaşi, in termen de 2 ani din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit
din societate (art.128 alin.3 din cod).
Prin retragerea asociatului societatea in nume colectiv suferă o modificare faţă de
situaţia iniţială, dar ea işi va continua existenţa. Numai excepţional, cand datorită
retragerii numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, societatea se dizolvă, afară
numai dacă asociatul rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub o altă
formă, prin reorganizare (art.134 din Codul civil).

Articolul 132. Decesul sau reorganizarea membrului societăţii in nume

colectiv

(1) Succesorii membrului societăţii in nume colectiv decedat sau

reorganizat pot deveni, dac actul de constituire nu interzice, asociaţi cu
acordul tuturor membrilor. Actul de constituire poate prevedea o majoritate
de voturi pentru adoptarea deciziei de acceptare a succesorului in calitate
de asociat.
(2) Dacă membrii societăţii in nume colectiv nu acceptă succesorii in
calitate de asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din
activele nete, determinată la data decesului sau reorganizării,
proporţională părţii din capitalul social deţinute de asociatul decedat sau
reorganizat.
(3) Succesorul membrului societăţii in nume colectiv poartă răspundere,
in limitele patrimoniului care a trecut la el, de obligaţiile pentru care, in
conformitate cu art.128 alin.(2) şi (3), purta răspundere membrul decedat
sau reorganizat.

1. Decesul asociatului persoană fizică sau reorganizarea asociatului

persoană juridică. Potrivit Codului civil, in caz de deces al unuia dintre asociaţi
persoană fizică sau de reorganizare a asociatului persoană juridică, societatea in
nume colectiv poate continua, asociaţii rămaşi avand la indemană două posibilităţi:
fie să plătească succesorilor acestora partea ce revenea asociatului, fie să continue
societatea cu aceştia. Posibilitatea de opţiune există doar dacă actul constitutiv
prevede sau asociaţii hotărăsc in unanimitate continuarea activităţii, in caz contrar
societatea se va dizolva.
Societatea in nume colectiv va putea continua activitatea cu succesorii
asociatului decedat sau reorganizat dacă există in acest sens acordul tuturor
asociaţilor sau acordul majorităţii dintre ei, dacă actul constitutiv prevede un
asemene cvorum pentru adoptarea deciziei (art.132 alin.1 din Codul civil). In ceea ce
priveşte cerinţa textului de lege invocat ca actul constitutiv să nu conţină o clauză ce
ar interzice cooptarea in societate a succesorilor asociatului decedat sau reorganizat,
considerăm că o asemenea condiţie este inoperantă, atata timp cat asociaţii rămaşi
vor putea oricand modifica actul constitutiv in sensul contrar. S-ar putea presupune
chiar că aceştia o fac in mod implicit atunci cand ii acceptă in unanimitate in calitatea
de asociaţi pe succesorii asociatului decedat sau reorganizat.
Deşi Codul civil nu o prevede in mod expres, considerăm că şi succesorii
asociatului, in mod obligatoriu, vor trebui să-şi exprime consimţămantul cu privire la
dobandirea calităţii de asociat intr-o societate in nume colectiv. Această cerinţă
apare, in mod logic, ca o consecinţă a necesităţii modificării actului constitutiv,
modificare ce implică indeplinirea in persoana noilor asociaţi a aceloraşi formalităţi şi
condiţii de fond care sunt necesare incheierii unui contract de constituire a unei
societăţi in nume colectiv. Astfel fiind, considerăm că nu vor putea fi cooptaţi in
societate moştenitorii minori sau incapabili ai asociatului decedat, chiar dacă o
clauză de continuare cu moştenitorii a activităţii societăţii există in actul constitutiv.
In cazul in care moştenitorii asociatului decedat sau succesorii asociatului
reorganizat nu sunt acceptaţi in calitate de asociaţi in societate sau nu consimt ei să
devină asociaţi, societatea este obligată să le plătească partea din activele nete,
determinată la data decesului sau reorganizării, proporţională părţii din capitalul
social deţinute de asociatul decedat sau reorganizat (art.132 alin.2 din cod). Prin
similitudine cu situaţia retragerii asociatului, succesorii vor avea dreptul la o parte in
naturг din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea
acesteia. Succesorii vor avea, de asemenea, dreptul şi la beneficiile cuvenite
asociatului decedat sau reorganizat pană la data decesului sau reorganizării.
In ceea ce priveşte responsabilitatea succesorilor asociatului decedat sau
reorganizat, art.132 alin.3 din Codul civil, prevede că aceştia vor răspunde pentru
datoriile sociale apărute pană in momentul decesului sau reorganizării doar pană la
concurenţa activului patrimoniului pe care l-au preluat de la asociatul decedat sau
reorganizat.
Ca urmare a decesului asociatului persoană fizică sau reorganizării asociatului
persoană juridică, indiferent de natura schimbărilor intervenite, noua situaţie juridică
din societatea trebuie reflectată in actul constitutiv al societăţii şi in Registrul de stat
al intreprinderilor.

Articolul 133. Urmărirea participaţiunii membrului din capitalul social al

societăţii in nume colectiv

(1) Urmărirea participaţiunii din capitalul social al membrului societăţii

in nume colectiv pentru datoriile lui nelegate de participarea la societate
(datorii personale) se permite doar in cazul insuficienţei unui alt
patrimoniu al acestuia pentru onorarea datoriilor. Creditorii unui astfel de
membru sunt in drept să ceară societăţii separarea unei părţi din
patrimoniul ei proporţional participaţiunii debitorului la capitalul social
pentru urmărirea acestei părţi. Partea din patrimoniul societăţii
susceptibilă separării sau valoarea ei se determină conform unui bilanţ
intocmit la momentul inaintării pretenţiilor creditorilor cu privire la
separare.
(2) Urmărirea patrimoniului proporţional participaţiunii membrului la
capitalul social condiţionează excluderea membrului din societatea in nume
colectiv şi atrage efectele prevăzute la art.128 alin.(2) şi (3).

1.Urmărirea participaţiunilor asociaţilor de către creditorii personali ai

acestora. Autonomia patrimoniului societăţii in nume colectiv faţă de patrimoniile
propriilor asociaţi determină o serie de consecinţe juridice şi pentru creditorii
personali ai acestora din urmă. Astfel, odată ce bunurile aduse ca aport de către
asociaţi au intrat in patrimoniul societăţii, asociaţii nu vor mai avea nici un drept
asupra acestora, iar pe cale de consecinţă nici creditorii personali ai asociaţilor nu le
vor mai putea urmări, indiferent de data creanţei lor. Creditorii asociaţilor işi vor
satisface drepturile de creanţă din patrimoniul asociaţilor, in care se vor regăsi
bineinţeles şi beneficiile obţinute de asociat ca urmare a participării la societate.
Totuşi, in scopul protejării intereselor creditorilor asociaţilor, legea le permite acestora
din urmă să solicite, in ipoteza in care patrimoniul propriu al asociatului este
insuficient pentru onorarea datoriilor, separarea unei părţi din patrimoniul societăţii
in nume colectiv corespunzătoare participaţiunii asociatului debitor la capitalul social
al societăţii in vederea acoperirii creanţelor respective (art.133 alin.1 din Codul civil).
Cota parte din patrimoniul societăţii cuvenite asociatului potrivit participaţiunilor sale
sau contravaloarea ei se determină conform unui bilanţ intocmit la data inaintării
pretenţiilor creditorilor cu privire la separare (art.132 alin.1 fraza a treia din cod).
Menţionăm că posibilitatea exercitării acestor drepturi speciale ale creditorilor
asociaţilor nu incalcă principiul autonomiei patrimoniului societăţii şi nici nu instituie
o răspundere a societăţii pentru datoriile asociaţilor, intrucat plata creanţelor se face
nu din patrimoniul societăţii ci din partea de active nete care se cuvine asociatului.
Exercitarea de către creditorii unui asociat a dreptului de a urmări participaţiunea
acestuia in societatea in nume colectiv impune excluderea din societate a asociatului
respectiv, in caz contrar societatea urmand să se dizolve. Precizăm că, in cazul in
care societatea işi continuă activitatea fără asociatul exclus, obligaţia acestuia de a
răspunde pentru obligaţiile sociale apărute pană la ieşirea lui din societate subzistă
pentru o perioadă de 2 ani calculată din ziua aprobării dării de seamă despre
activitatea societăţii pentru anul in care a ieşit din societate (art.133 alin.2 coroborat
cu art.128 alin.3 din cod).

Articolul 134. Dizolvarea societăţii in nume colectiv

(1) In afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea in nume

colectiv se dizolvă dacă in ea rămane un singur membru.
(2) Ultimul membru rămas al societăţii in nume colectiv are dreptul ca,
in termen de 6 luni, să reorganizeze societatea, in modul prevăzut de
prezentul cod.

1. Dizolvarea societăţii in nume colectiv. Societatea in nume colectiv se

dizolvă potrivit cauzelor generale de dizolvare a persoanelor juridice prevăzute de
art.86 alin.1 Cod civil in următoarele situaţii: (a) expirarea termenului stabilit pentru
durata ei; (b) imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituita sau
realizarea acestuia; (c) existenţa unei hotărari a asociaţilor in acest sens, luată in
unanimitate; (d) existenţa unei hotărari judecătoreşti de dizolvare (art.87 din cod);
(e) insolvabilitatea societăţii.
In afară de aceste cauze generale legea stabileşte şi anumite cauze de dizolvare
aplicabile societăţii in nume colectiv. Astfel, potrivit art.129 alin.1 din Codul civil,
dacă prin actul constitutiv sau hotărarea unanimă a asociaţilor nu se prevede altfel,
societatea in nume colectiv se dizolvă in cazul: (a) decesului, incapacităţii sau
declarării judecătoreşti a dispariţiei asociatului persoană fizică; (b) declarării
insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării asociatului persoană juridică; (c) retragerii
din societatea a unui asociat; (d) excluderii unui asociat ca urmare a urmăririi de
către creditorii personali a participaţiunii sale la capitalul social a societăţi.
De asemenea, potrivit art.134 alin.1 din cod, societatea in nume colectiv se
dizolvă dacă, indiferent de cauză, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, in
acest caz ne mai putand fi indeplinită condiţia prevăzută de art.121 alin.1 din cod.
Insă in această ultimă situaţie legea recunoaşte asociatului rămas singur in
societate dreptul de a decide, in termen de 6 luni, reorganizarea societăţii in nume
colectiv in societate cu răspundere limitată sau societate pe acţiuni.
După opinia noastră asociatul rămas singur in societate va putea evita dizolvarea
acesteia şi daca va transmite (cesiona) o parte din participaţiunile sale unei alte
persoane, astfel incat să fie indeplinită cerinţa minimului de asociaţi.

Articolul 135. Reorganizarea societăţii in nume colectiv

(1) In cazul reorganizării societăţii in nume colectiv in societate pe

acţiuni, in societate cu răspundere limitată sau in cooperativă, asociaţii
continuă, in termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile născute pană la reorganizare.
(2) Asociatul nu este absolvit de răspundere nici in cazul in care, pană la
expirarea termenului de 3 ani, instrăinează dreptul de participaţiune la
capitalul social.

1. Reorganizarea societăţii in nume colectiv. Pe parcursul existenţei

societăţii in nume colectiv anumite interese ale asociaţilor acesteia pot determina
necesitatea schimbării formei juridice a societăţii. Astfel că, asociaţii vor putea decide
transformarea societăţii din care fac parte intr-o altă formă de societate comercială
sau in cooperativă. O asemenea reorganizare a societăţii in nume colectiv este
posibilă numai cu condiţia ca asociaţii ei să respecte condiţiile prevăzute de lege
pentru forma juridică in care se va transforma societatea (art..85 alin.2 din Codul
civil).
Reorganizarea societăţii in nume colectiv se va decide numai in unanimitate de
către asociaţi. Concomitent cu transformarea societăţii in nume colectiv se va opera
şi o schimbare in denumirea iniţială a societăţii, adoptandu-se o denumire nouă, in
armonie cu regulile de formare a denumirii proprii pentru noua formă juridică pe care
o ia pentru viitor societatea juridică transformată.
Schimbarea formei juridice a societăţii comerciale produce efect numai pentru
viitor, iar nu şi pentru trecut. De aceea, in cazul in care o atare schimbare
ocazionează şi modificarea intinderii responsabilităţii asociaţilor pentru datoriile
sociale (cum se intamplă bunăoară atunci cand o societate in nume colectiv se
transformă intr-o societate cu răspundere limitată) convertind-o dintr-o
responsabilitate nelimitată intr-una limitată, caracterul limitat al răspunderii
asociaţilor devine operant numai pe data inscrierii menţiunii respective in Registrul
de stat al intreprinderilor. Astfel, asociaţii societăţii in nume colectiv vor rămane in
continuare responsabili nelimitat pentru datoriile contractate de societatea
transformată pană la data reorganizării. In acest sens, art.135 alin.1 din Codul civil
prevede in mod explicit că, in cazul reorganizării societăţii in nume colectiv in
societate pe acţiuni, in societate cu răspundere limitată sau in cooperativă, asociaţii
vor continua să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pană la
reorganizare pe parcursul unei perioade de 3 ani de la data inregistrării reorganizării.
Mai mult chiar, legea prevede că asociatul nu va fi absolvit de răspundere nici in
cazul in care, pană la expirarea termenului de 3 ani, instrăinează dreptul de
participaţiune la capitalul social (art.135 alin.2 din cod). Asociaţii vor răspunde limitat
la valoarea aporturilor subscrise la formarea capitalului social numai pentru datoriile
pe care societatea reorganizată le va contracta ulterior inscrierii menţiunii respective
de schimbare a formei sale juridice in Registrul de stat al intreprinderilor. Această
soluţie se impune ca o măsură de protejare a intereselor creditorilor sociali despre
care se prezumă că au consimţit să intre in raporturi juridice obligaţionale cu
societatea in nume colectiv, tocmai pe considerentul că au conştientizat
responsabilitatea nelimitată a asociaţilor ca o garanţie suplimentară a creanţei lor.
O problemă specială se pune relativ la reorganizarea societăţii in nume colectiv
intr-o societate in comandită. Se ştie că o astfel de societate (adică cea in comandită)
are, printre notele de specificitate, existenţa a două categorii de asociaţi, anume
comanditaţi şi comanditarii, cei dintai cu responsabilitate nelimitată, iar ceilalţi avand
beneficiul responsabilităţii limitate. Ca urmare, prin efectul transformării societăţii in
nume colectiv in societate in comandită simplă, unii dintre asociaţii săi trebuie să
dobandească calitatea de comanditaţi, iar alţii calitatea de comanditari. Chestiunea
care se cere lămurită este după ce criteriu se va produce scindarea asociaţilor in cele
două categorii distincte. După cum s-a arătat in doctrină, fiecare dintre asociaţi va
avea libertatea să aleagă intre cele două calităţi la care ne-am referit. Dacă nici unul
dintre ei nu va opta pentru calitatea de comanditat sau, respectiv, pentru calitatea de
comanditar, transformarea societăţii in nume colectiv in societate in comandită
simplă nu va fi posibilă, intrucat nici unul dintre asociaţi nu poate fi constrans să
accepte aceea dintre calităţile menţionate pe care nu o doreşte. De asemenea,
considerăm că pentru identitate de raţiune art.135 Cod civil se va aplica in mod
corespunzător in ipoteza reorganizării societăţii in nume colectiv intr-o societate in
comandită, chiar dacă interesul practic al aplicării acestor dispoziţii priveşte numai
asociaţii comanditari.

§ 3. Societatea in comandita

Articolul 136. Dispoziţii generale cu privire la societatea in comandită

(1) Societate in comandită este societatea comercială in care, de rand cu

membrii care practică in numele societăţii activitate de intreprinzător şi
poartă răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia
(comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari)
care nu participă la activitatea de intreprinzător a societăţii şi suportă in
limita aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii.
(2) Persoana poate fi comanditat doar intr-o singură societate in
comandită. Membrul societăţii in nume colectiv nu poate fi comanditat in
societatea in comandită. Comanditatul din societatea in comandită nu
poate fi membru al societăţii in nume colectiv.
(3) Denumirea societăţii in comandită trebuie să includă sintagma in
limba de stat "societate in comandită" sau abrevierea "S.C.", numele sau
denumirea comanditaţilor. Dacă nu sunt incluse numele sau denumirea
tuturor comanditaţilor, in denumirea societăţii trebuie să se includă numele
sau denumirea a cel puţin unuia dintre comanditaţi şi sintagma in limba de
stat "şi compania" sau abrevierea "şi Co". Dacă in denumirea societăţii este
inclus numele sau denumirea comanditarului, acesta poarta răspundere
solidară nelimitată.
(4) Dispoziţiile cu privire la societatea in nume colectiv sunt aplicabile
societăţii in comandită in măsura in care prezentul cod nu conţine norme
exprese cu privire la societatea in comandită.

1. Consideraţii generale. Societatea in comandită işi are geneza din Evul Mediu.
Ea a fost imaginată ca un instrument juridic menit să contracareze rigorile dreptului
canonic şi a regulamentelor militare care a instituit interdicţia pentru deţinătorii de
capitaluri (clerici, nobili şi militari) de a acorda imprumuturi cu dobanzi şi, totodată,
apt să dea satisfacţie acelora care, animaţi de pasiunea pentru comerţ, dar şi de
dorinţa de aventură, nu se puteau implica in afaceri comerciale din lipsa mijloacelor
financiare necesare intr-un asemenea scop. Marii deţinători de capitaluri ai acelor
vremuri aveau totodată un statut social care nu le permitea să exercite profesiunea
de comerciant. Astfel fiind, trebuia găsit un artificiu juridic care, pe de o parte, să
servească la ocolirea interdicţiei privind acordarea de imprumuturi cu dobandă,
instituită şi sancţionată sever de dreptul canonic, iar pe de altă parte, să permită
posesorilor de capital, cărora statutul social nu le permitea să se implice in afaceri
comerciale, să-şi poată plasa eficient disponibilul de capital in operaţiuni comerciale
aducătoare de profit. Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea legală a
societăţii in comandită. Mecanismul care a stat la baza acestei societăţi era
următorul: deţinătorii de capitaluri incredinţau in baza unui contract (denumit
commenda) anumite sume de bani unor negustori profesionişti sau unor căpitani de
corăbii pentru ca aceştia să le folosească in afaceri, urmand ca beneficiile astfel
obţinute să fie impărţite intre ei. Pe această cale, deţinătorii de capital investeau
capitalul disponibil şi riscau numai sumele incredinţate celor care se angajau să se
implice in afaceri comerciale.
Cei care incredinţau sume de bani spre utilizare in afaceri comerciale altora au
fost denumiţi comanditari, iar aceia care, primind acele sume, se angajau să le
utilizeze pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi.
Comanditarii incredinţau comanditaţilor sumele de bani necesare derulării anumitor
afaceri comerciale şi işi asumau riscurile pierderii acelor sume pe baza increderii pe
care ei o aveau faţă de aceştia din urmă. Aşadar, increderea comanditarilor in
corectitudinea comanditaţilor a fost ideea forţă care a fundamentat şi, totodată care
a dominat dintotdeauna societatea in comandită.
Intr-adevăr, acest tip de societate comercială se bazează pe incredere –
comanditarii care au bani şi vor să-i investească fără să rişte o răspundere nelimitată,
incredinţează sumele de bani comanditaţilor, care nu au suficient capital, dar au
iniţiativă şi vor să desfăşoare o activitate comercială in scopul obţinerii de beneficii.
Reglementarea in dreptul modern a societăţii in comandită a fost aspru criticată
in doctrină, apreciindu-se că această formă de societate a devenit total desuetă, iar
in practică aceasta nu se mai bucură de interesul intreprinzătorilor care preferă alte
forme de societate, mai practice şi mai operaţionale. Astfel, in doctrina franceză s-a
arătat că comanditaţii din societatea in comandită sunt de fapt administratori ai
societăţii care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii, cu atat mai mult cu cat in dreptul modern accentul este pus pe garanţiile
materiale oferite de mărimea capitalului şi a activelor sociale şi mai puţin pe
garanţiile personale oferite de unii asociaţi. Aceasta este şi explicaţia tendinţei din
unile legislaţii moderne de a elimina din campul relaţiilor comerciale acest gen de
societate care era actuală in evul mediu dar a devenit anacronică in prezent. Cu
toate acestea, societatea in comandită continuă să fie reglementată, sub diferite
denumiri, de majoritatea legislaţiilor europene: “societe en commandite simple”
(Belgia, Franţa, Luxemburg), “товарищество на вере” sau “коммандитнoe
товарищество” (Federaţia Rusă), “societa in accomandita semplice” (Italia), “
sociedade em comandita simples” (Portugalia), “Sociedad Comanditaria” (Spania),
“Commanditaire vennootschap” (Olanda), “Kommanditgesellschaft - KG” (Germania,
Austria), “Kommanditgesellschaft” sau “societe en commandite” (Elveţia),
“kommanditselskaber - KS” (Danemarca), “Kommandiittyhtio” (Finlanda).
Menţionăm, de asemenea, că prin Proiectul Codului Civil se intenţiona
reglementarea şi unei forme de societate asemănătoare societăţii in comandită, şi
anume societatea in comandită pe acţiuni (art.326-art.331 din Proiect). Societatea in
comandită pe acţiuni este considerată in doctrină ca fiind asemănătoare societăţii in
comandită deoarece cuprinde ca şi aceasta din urmă două categorii de asociaţi:
comanditaţii şi comanditarii. Deosebirea esenţială dintre cele două forme de societăţi
constă in aceea că, in cazul societăţii in comandită pe acţiuni, capitalul social este
impărţit in acţiuni, ca şi in cazul societăţii pe acţiuni. Intrucat capitalul social al
societăţii in comandită pe acţiuni are aceeaşi structură ca acela al societăţii pe
acţiuni, Proiectul Codului civil asimila societatea in comandită pe acţiuni cu
societatea pe acţiuni, cu precizarea că, in privinţa răspunderii pentru obligaţiile
sociale, societatea in comandită pe acţiuni urmează regulile societăţii in comandită -
asociaţii comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund
numai in limita aportului lor. Legiuitorul a preferat, insă, să elimine din forma finală a
Codului civil dispoziţiile care reglementau societatea in comandită pe acţiuni,
operaţiune justificată după părerea noastră de faptul că această formă de societate
se intalneşte rar in practică, investitorii preferand societatea pe acţiuni.
2. Definiţia societăţii in comandită. Art.136 alin.1 din Codul civil defineşte
societatea in comandită ca fiind acea “societate comercială in care, de rand cu
membrii care practică in numele societăţii activitate de intreprinzător şi poartă
răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul
sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la activitatea de
intreprinzător a societăţii şi suportă in limita aportului depus riscul pierderilor ce
rezultă din activitatea societăţii”.
Din definiţia legală rezultă următoarele caractere ale societăţii in comandită:
(a) societatea in comandită, ca şi societatea in nume colectiv, este constituită in
scopul desfăşurării activităţilor de antreprenoriat şi are personalitate juridică distinctă
de cea a asociaţilor;
(b) prezenţa in structura societăţii a două categorii de asociaţi - comanditaţii şi
comanditarii;
(c) răspunderea asociaţilor pentru obligaţiile sociale este diferită: asociaţii
comanditaţi răspund nelimitat şi solidar, iar asociaţii comanditari răspund doar in
limita aportului subscris de ei.
Societatea in comandită prezintă avantaje pentru ambele categorii de asociaţi: pe
de o parte, asociaţii comanditari, care dispun de mijloace financiare, au posibilitatea
să le investească, incasand beneficii fără a se implica in activitatea societăţii şi fără a
să risca o răspundere nelimitată, iar, pe de altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu
au suficient capital dar au iniţiativă, au ocazia să atragă capital in condiţii mult mai
avantajoase decat cele ale unui imprumut şi să desfăşoare o activitate comercială in
scopul obţinerii unor beneficii.
3. Constituirea societăţii in comandită. Societatea in comandită se constituie,
in principiu, potrivit regulilor generale aplicabile societăţilor comerciale (art.106-115
din Codul civil). Actul constitutiv al societăţii este contractul de constituire
(societate), iar pentru constituirea societăţii trebuie indeplinite formalităţile prevăzute
de lege.
Deoarece regulile generale privind constituirea societăţilor comerciale au fost
analizate in cadrul comentariilor la articolele menţionate, ne vom referi in cele ce
urmează doar la unele aspecte specifice constituirii societăţii in comandită.
Vor putea fi asociaţi intr-o societate in comandită atat persoane fizice, cat şi
persoane juridice, indiferent de tipul acestora. In ceea ce priveşte problematica pe
care o poate ridica participarea in calitatea de asociat comanditat a persoanelor
juridice la o societate in comandită facem trimitere la discuţiile făcute pe acest
subiect in materia societăţii in nume colectiv, deoarece comanditaţii sunt asimilaţi
sub toate aspectele asociaţilor de la această din urmă formă societară.
Ca şi in cazul societăţii in nume colectiv şi pe aceleaşi considerente, legea
limitează, prin art.136 alin.2 fraza I din cod, posibilitatea unei persoane fizice sau
juridice de a participa in calitate de asociat comanditat doar la o singură societatea in
comandită. In continuare, legiuitorul explicand limitele acestei interdicţii, stipulează
că asociatul unei societăţi in nume colectiv nu va putea deveni membru comanditat
intr-o societate in comandită şi, respectiv, nici asociatul comanditat (care răspunde
nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale) din societatea in comandită nu va putea
fi asociat intr-o societate in nume colectiv (art.136 alin.2 fraza a II-a şi a III-a din cod).
Asociatul comanditat va putea insă participa la o societate cu răspundere limitată sau
la o societate pe acţiuni, şi chiar la o altă societatea in comandită in calitatea de
asociat comanditar. Precizăm că in privinţa asociaţilor comanditari din societatea in
comandită legea nu prevede nici o restricţie similară celei enunţate.
Codul civil nu cere pentru constituirea societăţii in comandită un minim de
asociaţi dar, datorită faptului că această societate presupune in mod necesar două
categorii de asociaţi - comanditaţii şi comanditarii – este firesc că pentru infiinţarea
unei astfel de societăţi să fie necesari cel puţin doi asociaţi, dintre care unul să-şi
asume calitatea de comanditat, iar altul, să-şi asume calitatea de comanditar.
In ceea ce priveşte numărul maxim de asociaţi, considerăm că societatea in
comandită va putea avea un număr nelimitat de asociaţi comanditari şi maximum 20
de asociaţi comanditaţi (art.136 alin.4 coroborat cu art.121 alin.2 fraza I din Codul
civil).
Menţionăm că legea interzice participarea la o societate in comandită atat a
autorităţilor administraţiei publice, cat şi a intreprinderilor de stat şi a societăţilor pe
acţiuni in care statul deţine cel puţin 30 la sută din acţiuni (pct.4 din R.S.E.). In ceea
ce ne priveşte, ţinand cont că raţiunea unei asemene interdicţii, şi anume evitarea
unei răspunderi nelimitate şi solidare a acestui tip de persoane juridice, ni se pare
logic ca aceasta să vizeze doar calitatea de asociaţi comanditaţi, subiectele de drept
menţionate putand participa, in principiu, la o societate in comandită in calitate de
asociaţi comanditari.
4. Firma societăţii in comandită. Ca persoană juridică, societatea in comandită
are o firmă proprie ca atribut de identificare. Firma folosită de societatea in
comandită trebuie să cuprindă, potrivit art.136 alin.3 din cod, două elemente de
identificare, ambele constand din cuvinte scrise. In primul rand, se cere ca in firmă să
figureze numele sau denumirea asociaţilor comanditaţi. Dacă firma societăţii in
comandită nu poate include numele sau denumirea tuturor comanditaţilor, aceasta
va cuprinde, in mod obligatoriu, numele sau denumirea a cel puţin unuia dintre
comanditaţi şi sintagma in limba de stat “şi compania” sau abrevierea “şi Co”. In
cazul in care un asociat comanditat al cărui nume sau denumire figurează in firma
societăţii a ieşit din societate, firma se va modifica in mod corespunzător. Cel de-al
doilea element component al firmei constă in menţiunea obligatorie “societate in
comandită”, scrisă in intregime, sau cu abrevierea “S.C.”.
Intrucat asociatul comanditar are o răspundere limitată pentru obligaţiile sociale,
numele sau denumirea sa nu va putea figura in firma societăţii. Dacă, insă, numele
sau denumirea unui comanditar figurează, totuşi, cu consimţămantul acestuia, in
firma societăţii, el devine răspunzător nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii
(art.136 alin.3 fraza a III-a din cod). Această prevedere se explică prin intenţia
legiuitorului de a apăra pe terţi impotriva oricărei confuzii ce s-ar putea crea intre
asociaţii comanditaţi şi comanditari.
5. Aplicarea reglementărilor cu privire la societatea in nume colectiv in
materia societăţii in comandită. Deoarece societatea in comandită se apropie in
foarte multe privinţe de societatea in nume colectiv, art.136 alin.4 din Codul civil
prevede că dispoziţiile cu privire la societatea in nume colectiv sunt aplicabile, in
măsura in care codul nu conţine norme exprese cu privire la societatea in comandită,
şi acesteia din urmă. După cum se poate observa majoritatea normelor in discuţie se
referă la statutul juridic al comanditaţilor in societate, acesta fiind similar celui al
asociaţilor din societatea in nume colectiv. Aplicarea dispoziţiilor legale din materia
societăţilor in nume colectiv societăţii in comandită işi are fundamentarea pe ideea
potrivit căreia comanditaţii sunt mai reprezentativi decat comanditarii pentru
societate, intrucat ei işi inscriu numele pe firma societăţii şi tot ei infăptuiesc
administrarea acesteia.
 Articolul 137. Actul de constituire al societăţii in comandită

In afară de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al

societăţii in comandită trebuie să se indice:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul
depunerii aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui
comanditat in capitalul social;
c) răspunderea comanditaţilor pentru incălcarea obligaţiilor de depunere
a aportului;
d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi;
e) procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi;
f) procedura de admitere a noilor asociaţi;
g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din
societate.

1. Actul constitutiv al societăţii in comandită. Actul constitutiv al societăţii in

comandită este contractul de constituire (de societate), incheiat in limba de stat şi
semnat de toţi asociaţii societăţii (art.62 alin.1 coroborat cu art.108 alin.4 din Codul
civil).
Actul constitutiv al societăţii in comandită trebuie să indeplinească atat condiţiile
generale de validitate cat şi acele condiţii specifice care il particularizează faţă de
celelalte contracte. Avand in vedere faptul că toate aceste condiţii au mai fost
analizate şi cu alte ocazii nu vom mai reveni asupra lor.
Contractul de constituire a societăţii in comandită trebuie să fie incheiat in formă
autentică (art.107 alin.1 din cod) şi să cuprindă elementele prevăzute de art.108
alin.1 din Codul civil. Pe langă aceste menţiuni contractul va trebui să conţină o serie
de dispoziţii obligatorii care sunt prevăzute de art.137 alin.1 din cod referitoare la: (a)
cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii aporturilor;
(b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui comanditat in
capitalul social; (c) răspunderea comanditaţilor pentru incălcarea obligaţiilor de
depunere a aportului; (d) volumul comun al aporturilor depuse de comanditaţi; (e)
procedura de adoptare a hotărarilor de către asociaţi; (f) procedura de admitere a
noilor asociaţi; (g) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din
societate. Deoarece textul art.137 alin.1 din Codul civil nu face altceva decat să reia
dispoziţiile art.122 alin.1 din cod, cu excepţia menţiunii de la lit.c), nu vom stărui in
mod deosebit asupra acestor aspecte, făcand bineinţeles trimiterea necesară la
comentariile făcute pe marginea art.122 din cod.
Precizăm, totuşi, că deşi legea nu cere nici pentru infiinţarea societăţii in
comandită un minim de capital lăsand acest lucru la aprecierea asociaţilor fondatori
care sunt liberi să stabilească valoarea şi structura capitalului social iniţial. După cum
am mai arătat, această libertate recunoscută de lege fondatorilor nu trebuie inţeleasă
in sensul că ei ar putea constitui societatea fără subscrieri de capital sau subscriind
numai un capital simbolic, deoarece capitalul social este un element absolut necesar
pentru constituirea oricărei societăţi comerciale, inclusiv a societăţii in comandită. Pe
de altă parte, capitalul social trebuie să fie suficient de important sub aspect valoric
pentru a putea să asigure, cel puţin in faza iniţială a funcţionării societăţi, realizarea
scopului in vederea căruia aceasta a fost constituită.
In contractul de constituire se va indica, in mod obligatoriu, şi categoria din care
face parte fiecare asociat - comanditaţilor sau comanditarilor, intrucat acestea au un
regim juridic diferit, in primul rand, sub aspectul responsabilităţii ce le incumbă
pentru datoriile sociale. Potrivit legii, in actul constitutiv se va indica şi mărimea
participaţiunilor fiecărui comanditat la capitalul social, dar şi volumul cumulat (total)
al aporturilor lor. Deşi Codul civil nu o prevede in mod explicit, considerăm că va
trebui indicată, in mod obligatoriu, şi mărimea participaţiunilor fiecărui asociat
comanditar comanditar, cu atat mai mult cu cat o serie de dispoziţii ale art.139 din
cod se referă la participaţiunile acestei categorii de asociaţi.
Menţionăm, de asemenea, că asociaţii comanditaţi vor putea efectua aporturi in
industrie (prestaţii in muncă şi servicii), care, deşi nu sunt cuprinse in capitalul social
al societăţii, vor da dreptul acestora să participe, in limitele stabilite de actul
constitutiv, la impărţirea beneficiilor şi a activului societăţii, ei rămanand, totodată,
obligaţi să participe şi la pierderi (art.114 alin.4 din Codul civil).
După cum am mai spus, deşi legea prevede numai obligativitatea incheierii unui
contract de constituire, nimic nu se opune ca asociaţii să perfecteze concomitent cu
acesta şi un statut al societăţii. Dacă asociaţii vor decide să incheie şi un statut,
acesta deşi va constitui un act juridic valabil, totuşi nu va avea valoarea juridică a
statutului cerut de lege obligatoriu pentru societăţile pe acţiuni. Astfel că, un posibil
statut la societatea in comandită nu va putea contrazice prevederile contractului de
constituire – in caz contrar statutul este considerat nul
Actul constitutiv a societăţii in comandită va putea fi modificat numai prin voinţa
comună a tuturor asociaţilor. deşi o asemenea regulă nu este expres consacrată de
dispoziţiile Codului civil in materia societăţii in comandită, soluţia se impune prin
coroborarea prevederilor art.136 alin.4 cu cele ale art.122 alin.2 din cod.

Articolul 138. Conducerea administrativă şi reprezentarea societăţii in

comandită

(1) Conducerea societăţii in comandită se exercită de către comanditaţi.

Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de
către comanditaţi este stabilit de aceştia in conformitate cu prevederile
prezentului cod referitoare la societatea in nume colectiv.
(2) Comanditarii nu au dreptul să participe la conducerea şi
administrarea societăţii in comandita, să o reprezinte fără procură, să
conteste acţiunile comanditaţilor in legătură cu administrarea sau cu
reprezentarea societăţii exercitate in limitele activităţii ei obişnuite. In
cazul in care acţiunile depăşesc limitele activităţii obişnuite, este necesar
acordul tuturor asociaţilor.

1. Conducerea societăţii in comandită. Ca şi in cazul societăţii in nume

colectiv, societatea in comandită nu are instituţionalizată o adunare generală a
asociaţilor. Mai mult chiar din formularea textului alin.1 din art.138 Cod civil s-ar
putea crede că conducerea societăţii in comandită este exercitată exclusiv de către
asociaţii comanditaţi, opinie susţinută şi de literatura de specialitate din Federaţia
Rusă, din al cărui cod civil a şi fost preluat acest text. După părerea noastră o
asemenea interpretare nu are temei legal, intrucat, pe de o parte, textul se referă la
conducerea administrativă sau, altfel spus, la administrarea societăţii, iar, pe de altă
parte, implicarea asociaţilor comandidari in procesul decizional al societăţii este
expres prevăzută de articolul menţionat in alin.2 fraza a doua - text care, de altfel nu
se regăseşte in codul rus. In acest context, ţinem să atragem atenţia că prin
operaţiunea efectuată in ultimă instanţă de către legiuitor de a prelua unele dispoziţii
din Codul civil rus, iar altele din Proiectul Codului civil, s-a ajuns ca forma finală a
codului să prezinte o reglementare lipsită de coerenţa şi claritatea necesară unei
norme juridice.
Astfel fiind, considerăm că asupra problemelor esenţiale ale societăţii vor delibera
şi decide toţi asociaţii, atat comanditaţii cat şi comanditarii. Cităm in acest sens şi
dispoziţiile pct.63 ale R.S.E. potrivit cărora in problemele ce nu se referă la sferele
tradiţionale de activitate ale societăţii, precum şi in cazurile de suspendare a
tranzacţiei planificate de asociatul comanditat, imputernicit cu administrarea
societăţii, hotărarile se vor lua de către toţi asociaţii.
In ceea ce priveşte cvorumul necesar luării unor asemenea decizii, ca şi in
societatea in nume colectiv, se aplică regula unanimităţii, care nu are totuşi un
caracter imperativ, asociaţii putand prevedea prin actul constitutiv diverse situaţii in
care o hotărare să se adopte cu majoritatea voturilor (art.136 alin.4 coroborat cu
art.123 alin.1 din cod). Excepţie fac hotărarile de modificarea a actului constitutiv,
care se vor lua intotdeauna prin votul unanim al asociaţilor.
La luarea deciziilor cu privire la activitatea societăţii fiecare asociat va avea un
singur vot, insă prin actul constitutiv asociaţii vor putea prevedea şi un alt mod de
atribuire a voturilor, spre exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat,
fără ca prin această atribuire stabilită să fie posibilă lipsirea totalmente de vot a
vreunui asociat (art.136 alin.4 coroborat cu art.123 alin.2 din cod).
2. Administrarea societăţii in comandită. Administrarea societăţii in
comandită se exercită de către comanditaţi (art.138 alin.1 fraza I din Codul civil).
Excluderea asociaţilor comanditari de la administrarea societăţii este menită să apere
interesele terţilor. Actele care angajează societatea nu pot fi incheiate de asociaţii
comanditari, care au o răspundere limitată, ci numai de asociaţi comanditaţi, care
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile sociale.
Modul de conducere, de administrare şi de reprezentare a societăţii de către
comanditaţi este conturat de dispoziţiile Codului civil referitoare la societatea in
nume colectiv (art.138 alin.1 fraza a II-a din cod). Astfel, in lipsa unei stipulaţii
contrare in actul constitutiv, dreptul de a administra şi reprezenta societatea aparţine
fiecărui comanditat. Asociaţii, insă, vor putea decide ca administrarea şi
reprezentarea societăţii in comandită să fie efectuată in comun de către toţi asociaţii
comanditaţi ori să fie delegată unuia sau mai multora dintre aceştia. In ceea ce
priveşte posibilitatea desemnării unui terţ in funcţia de administrator, considerăm că
acest lucru nu este posibil la o societate in comandită, prevederile art.138 alin.1 din
cod avand un caracter imperativ.
In cazul in care cand prin actul constitutiv se stipulează că, in exercitarea
prerogativelor de administratori ai societăţii, comanditaţii vor lucra impreună, decizia
privind efectuarea oricărui act de administrare trebuie să fie adoptată cu
consimţămantul unanim al acestora.
In principiu, comanditaţii desemnaţi ca administratori vor putea avea iniţiativa
oricăror operaţiuni comerciale care se circumscriu celor efectuate in mod obişnuit de
societate, fără să aibă nevoie in acest sens de acordul prealabil al celorlalţi asociaţi.
Dacă insă operaţiunea proiectată depăşeşte limitele determinate de domeniul curent
de activitate al societăţii administratorul va avea nevoie de acordul tuturor asociaţilor
(art.138 alin.2 fraza a II-a din cod).
Comanditaţii nu vor putea practica, fără acordul celorlalţi asociaţi, activităţi
similare celor pe care le practică societatea din care fac parte. Consimţămantul
celorlalţi asociaţi se prezumă, pană la proba contrară, dacă activităţile comanditatului
operaţiunile, fiind anterioare actului constitutiv, au fost cunoscute de ceilalţi asociaţi
şi aceştia nu au interzis continuarea lor (art.116 alin.2 din Codul civil). Sancţiunea
incălcării acestei interdicţii nu va fi anularea contractelor incheiate de asociat cu
terţii, ci, după caz, angajarea răspunderii asociatului culpabil, care va fi obligat la
plata unor despăgubiri către societate, ori preluarea de către societate a drepturilor şi
obligaţiile asociatului sau beneficiul care rezultă din actele incheiate (art.116 alin.3
din Codul civil).
Potrivit art.138 alin.2 din Codul civil dispune că asociaţii comanditari nu au dreptul
să participe la conducerea şi administrarea societăţii in comandită, să o reprezinte
fără procură, precum şi să conteste acţiunile comanditaţilor in legătură cu
administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate in limitele activităţii ei
obişnuite. Interdicţia comanditarilor de a se amesteca in administrarea societăţii este
justificată, pe de o parte, de scopul protejării terţilor, care ar putea să se inşele
asupra poziţiei comanditarilor, considerand că tratează cu asociaţi care răspund
nelimitat pentru datoriile sociale, iar, pe de altă parte, de faptul că, răspunderea
comanditarilor pentru datoriile sociale fiind limitată, aceştia trebuie impiedicaţi să se
lanseze in operaţiuni imprudente pe socoteala societăţii. Această interdicţie nu are
insă un caracter absolut, comanditarii putand incheia anumite acte in contul
societăţii in temeiul unei procuri speciale dată pentru o operaţiune determinată de
către asociaţii comanditaţi care sunt administratori ai societăţii. Procura va trebui, in
mod obligatoriu, să precizeze operaţiunea sau să determine operaţiunile care vor fi
incheiate de asociatul comanditar in contul societăţii. Deoarece in acest fel ar putea
reprezenta societatea şi un terţ, nu există riscul de confuzie din partea creditorilor
sociali, in sensul că ar fi tratat cu un asociat ce se obligă nelimitat pentru datoria
socială.
Considerăm de asemenea că asociatul comanditar va putea incheia orice act
permis de lege unei persoane străine ce nu participă la conducerea societăţii. De
exemplu, va putea fi un colaborator tehnic, va putea ţine casieria societăţii, va putea
fi salariat al societăţii, cu condiţia de a nu depăşi rolul de subaltern in relaţiile cu
terţii, va putea garanta obligaţiile acesteia ca fidejusor, va putea imprumuta
societatea sau va putea să-i vandă mărfuri. De asemenea, asociaţii comanditari pot
consilia pe administratori, cu condiţia ca terţii să nu aibă cunoştinţă despre aceasta.
Din păcate legiuitorul nu a prevăzut şi sancţiunea care se aplică asociatului
comanditar care a incălcat interdicţia de a administra şi reprezenta societatea.
Plecandu-se de la scopul pentru care a fost instituită această interdicţie, şi anume de
a proteja terţele persoane, in doctrină s-a arăta că răspunderea asociatului
comanditar ar trebui să fie solidară şi nemărginită, dar limitată la operaţiunea
incheiată de el, dacă imixtiunea in afacerile societăţii are caracter izolat, lipsit de
continuitate. In acest caz terţii sunt ocrotiţi suficient dacă pentru acea operaţiune
răspunde alături de societate şi comanditarul vinovat. Dacă insă comanditarul se
amestecă in mod constant in administrarea societăţii, răspunderea sa va deveni
solidară şi nemărginită şi se va extinde la toate datoriile sociale posterioare primului
act de ingerinţă in afacerile sociale (aceasta deoarece prin actul de ingerinţă
comanditarul işi schimbă statutul juridic in cadrul societăţii). In doctrină s-a mai
arătat că, in afară de răspunderea sa pentru datoriile sociale, acţionarului comanditar
care intervine nepermis in administrarea societăţii, ii este angajată şi răspunderea
civilă faţă de ceilalţi asociaţi, dacă prin ingerinţa sa in gestiune le-a cauzat acestora o
pagubă. Acţiunea in răspundere civilă introdusă de asociaţi este o acţiune
contractuală, izvorata din actul constitutiv.
In vederea necesităţii asigurării independenţei comanditaţilor, care răspund cu
intreaga lor avere pentru datoriile sociale, in activitatea lor de administrare a
societăţii, legea interzice comanditarilor să conteste acţiunile comanditaţilor in
legătură cu administrarea sau cu reprezentarea societăţii exercitate in limitele
activităţii ei obişnuite. Comanditarii vor putea insă contesta orice acţiune a
comanditaţilor contrară legii sau actului constitutiv.

Articolul 139. Drepturile şi obligaţiile comanditarului

(1) Comanditarul are dreptul:

a) să primească partea ce i se cuvine din veniturile societăţii
proporţional participaţiunii sale la capitalul social, in modul prevăzut de
actul de constituire;
b) să ia cunoştinţă de dările de seamă şi de bilanţurile anuale şi să le
verifice cu datele din registre şi din alte documente justificative;
c) să se retragă din societate la sfarşitul anului financiar şi să primească
o parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social, in
modul stabilit de actul de constituire;
 d) să transmită participaţiunea sa la capitalul social sau o parte din ea
unui alt comanditar ori, dacă este stipulat de actul de constituire, unui terţ.
(2) Regulile privind interdicţia concurentei, prevăzute la art.116 alin.(2),
nu se aplică comanditarului dacă actul de constituire nu prevede altfel.
(3) In momentul inregistrării societăţii in comandită, comanditarul este
obligat să verse cel puţin 60% din participaţiunea la care s-a obligat,
urmand ca diferenţa să fie vărsată in termenul stabilit in actul de
constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de participare
eliberat de societate.
(4) Actul de constituire al societăţii in comandită poate prevedea şi alte
drepturi şi obligaţii ale comanditarului.

1. Statutul juridic al comanditarilor. Asociaţii comanditari din societatea in

comandită au următoarele drepturi:
(a) Dreptul de a participa la impărţirea beneficiilor. Calitatea de subscriitor al unui
aport conferă comanditarului dreptul de a participa la caştigurile societăţii
proporţional cu participaţiunile sale la capitalul social. Modalitatea concretă de
incasare a beneficiilor se va stabili de către asociaţi in conformitate cu clauzele
actului constitutiv şi dispoziţiile art.127 din Codul civil, care se aplică in mod
corespunzător şi societăţii in comandită;
(b) Dreptul de a participa la conducerea societăţii. După cum am mai arătat,
asociatul comanditar va participa la conducerea societăţii prin autorizarea
comanditaţilor administratori pentru efectuarea operaţiunilor care depăşesc limitele
puterilor lor (art.138 alin.2 fraza a II-a din cod), precum şi prin implicarea sa in
deliberare şi luarea deciziilor asupra unor probleme esenţiale ale societăţii, cum ar fi,
de exemplu, modificarea actului constitutiv;
(c) Dreptul de supraveghere şi control a activităţii societăţii. Comanditarul are
dreptul de a controla exactitatea datelor inscrise in dările de seamă şi de bilanţurile
anuale ale societăţii prin cercetarea registrelor contabile şi a celorlalte documente
justificative (art.139 alin.1 lit.b) din cod). Orice convenţie intre asociaţi cu privire la
limitarea sau renunţarea la acest drept este nulă. Deşi codul reglementează in mod
expres doar dreptul comanditarilor de a supraveghea şi controla activitatea societăţii,
menţionăm că, in realitate acest drept il au şi asociaţii comanditaţi, prevederea
legală avand ca scop doar sublinierea faptului că asociaţii comanditari nu sunt excluşi
de la supravegherea şi controlul gestiunii societăţii;
(d) Dreptul de retragere. La sfarşitul anului financiar comanditarul se va putea
retrage din societate, iar societatea este obligată, in modul stabilit de actul
constitutiv, să-i plătească acestuia o cotă parte din activele nete ale societăţii
proporţional participării lui la capitalul social (art.139 alin.1 lit.c) din cod);
(e) Dreptul de a cesiona, in orice mod, participaţiunea sa la capitalul social.
(f) Dreptul preferenţial la recuperarea aporturilor in caz de dizolvarea a societăţii.
Potrivit art.143 alin.2 din cod, in cazul dizolvării societăţii in comandită, inclusiv ca
urmare a insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la
recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea tuturor
pretenţiilor creditorilor.
Principala obligaţie a comanditarilor este aceea de a efectua aportul pe care l-au
subscris. Aportul de capital subscris de comanditari poate să fie in numerar, in
totalitatea lui sau parţial in numerar şi parţial in bunuri in natură. In toate cazurile,
cel puţin parţial, acest aport trebuie să fie in numerar (art.113 alin.3 din cod).
Comanditarul, spre deosebire de comanditat, nu va putea efectua aporturi constand
in prestaţii in muncă şi servicii (aporturi in industrie).
Potrivit legii, comanditarul este obligat să verse pană in momentul inregistrării
societăţii cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat), urmand ca diferenţa
să fie vărsată in termenul stabilit in actul constitutiv (art.139 alin.3 din cod), dar nu
mai tarziu de 6 luni de la data inregistrării societăţii (art.112 alin.3 din cod). După
cum s-a arătat in doctrină, creditorii societăţii nu vor putea urmări comanditarul care
nu a efectuat vărsămantul integral al aportului subscris pentru recuperarea
creanţelor lor faţă de societate, insă vor putea exercita impotriva acestuia o acţiune
oblică cerand ca respectivul comanditar să fie obligat prin hotărare judecătorească la
indeplinirea obligaţiilor referitoare la vărsămantul integral al aportului subscris. In
schimbul aportului comanditarului i se va elibera un certificat de participare, care va
atesta calitatea de asociat a deţinătorului şi valoarea aportului de capital adus de el
in societate.
Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica in administrarea societăţii. In
acest sens, el nu va putea reprezenta societatea fără o procură specială dată de
către comanditaţii administratori pentru o anumită operaţiune determinată şi nici nu
va putea contesta acţiunile comanditaţilor legate de administrarea societăţii in
limitele activităţii ei obişnuite (art.138 alin.2 din cod).
Avand in vedere că asociaţii comanditari sunt excluşi de la administrarea
societăţii, dar şi faptul că răspunderea lor pentru obligaţiile sociale este limitată la
valoarea aporturilor efectuate, aceştia au dreptul, chiar fără consimţămantul celorlalţi
asociaţi, să practice activităţi concurente sau avand acelaşi obiect cu cele ale
societăţii din care fac parte, intrucat interdicţia instituită de art.116 alin.2 din Codul
civil nu li se aplică, afară numai dacă prin actul constitutiv se prevede altfel (art.139
allin.2 din cod).
In afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus actul constitutiv al
societăţii in comandită poate prevedea şi alte drepturi şi obligaţii ale comanditarului
(art.139 allin.4 din cod)

Articolul 140. Răspunderea in cazul acceptării calităţii de comanditar

Persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă riscul

pierderilor in limita participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute pană la
momentul dobandirii calităţii de asociat. Clauza contrara este inopozabilă
terţilor.

1. Răspunderea comanditarului. Răspunderea pentru obligaţiile societăţii

revine acesteia şi asociaţilor comanditaţi. Ca şi in cazul societăţii in nume colectiv,
răspunderea pentru obligaţiile societăţii in comandită revine, in principal, societăţii,
iar răspunderea asociaţilor comanditaţi are un caracter subsidiar. In consecinţă,
creditorii sociali se vor indrepta mai intai impotriva societăţii şi, numai in cazul cand
creanţele lor vor rămane nesatisfăcute vor putea urmări asociaţii pentru datoriile
sociale. De remarcat că, in subsidiar, creditorii sociali vor putea urmări numai
asociaţii comanditaţi, nu şi pe cei comanditari.
Răspunderea asociaţilor comanditaţi este nelimitată şi solidară. Ea işi are temeiul
in dispoziţiile art.136 alin.1 din Codul civil, precum şi in cele ale art.128 din cod,
aplicabile - in baza art.136 alin.4 din cod - şi asociaţilor comanditaţi.
In ceea ce-i priveşte pe asociaţii comanditari, aceştia răspund numai pană la
concurenţa capitalului social subscris (art.136 alin.1 din cod). Astfel că, intrucat
valoarea aporturilor acestor asociaţi este absorbită in patrimoniul social, ei nu vor
avea o răspundere personală faţă de creditorii societăţii, aşa cum au asociaţii
comanditaţi. In aceste condiţii ni se pare superfluă, precizarea art.140 din Codul civil
conform căreia persoana care devine comanditar al unei societăţi existente poartă
riscul pierderilor in limita participaţiunii sale şi pentru obligaţiile născute pană la
momentul dobandirii calităţii de asociat.
După cum s-a arătat şi in literatura de specialitate, nimic nu se opune ca prin
actul constitutiv asociatul comanditar să-şi agraveze răspunderea pentru datoriile
sociale. In acest caz, pentru suma care excede contribuţia sa la capitalul social,
comanditarul acţionează ca un fidejusor in raporturile cu creditorii sociali, avand
beneficiul de discuţiune in cazul in care aceştia trec la urmărirea sa.

Articolul 141. Reducerea participaţiunii comanditarului

(1) Reducerea participaţiunii unui comanditar nu este opozabilă terţilor

pană la inscrierea reducerii in registrul de stat.
(2) Reducerea participaţiunii nu este opozabilă creditorilor ale căror
creanţe s-au născut pană la momentul inregistrării reducerii.

1. Reducerea participaţiunii comanditarului. Potrivit art.141 alin.1 din Codul

civil, reducerea participaţiunii comanditarului, indiferent de temeiul juridic care a
generat-o, este opozabilă terţilor doar după inscrierea acesteia in registrul de stat al
intreprinderilor, iar potrivit alin.2 al aceluiaşi articol, opozabilitatea nu priveşte terţii
ale căror creanţe s-au născut pană la momentul inregistrării reducerii. Avand in
vedere obscuritatea dispoziţiilor legale citate, singura interpretare a acestora pe care
o putem intrevedea ar fi că legiuitorul a inţeles să oprească orice repartizare de
active proporţională participaţiunii la care este indreptăţit comanditarul la ieşirea din
societate fără efectuarea unui bilanţ care să stabilească exact valoarea activului şi
pasivului societăţii la data inregistrării reducerii participaţiunii comanditarului.
O altă interpretare posibilă ar fi că legiuitorul a intenţionat să “prelungească”
răspunderea comanditarului pentru obligaţiile sociale născute anterior inregistrării
reducerii participaţiunii acestuia şi peste acel moment. Insă, in această ipoteză ne
permitem să ne indoim de finalitatea practică a dispoziţiei, intrucat orice creditor
social, in situaţia in care nu işi va satisface creanţa prin executarea patrimoniului
societăţii, se va indrepta cu siguranţă impotriva asociaţilor comanditaţi, care răspund
personal şi solidar, şi nu impotriva unui comanditar care a ieşit din societate şi pe
care ar putea eventual să-l urmărească doar pană la concurenţa participaţiunii pe
care a avut-o in societate.

Articolul 142. Instrăinarea participaţiunii comanditarului

(1) Participaţiunea comanditarului poate fi instrăinată unor terţi şi poate

trece succesorilor fără acordul asociaţilor, dacă actul de constituire nu
prevede altfel.
(2) Comanditarii au dreptul de preemţiune in cazul instrăinării
participaţiunii de către alt comanditar. Regulile privind instrăinarea
participaţiunii in societatea cu răspundere limitată se aplică in modul
corespunzător.
(3) Prin instrăinarea integrală a participaţiunii incetează calitatea de
comanditar.

1. Transmiterea participaţiunilor comanditarului. In schimbul aporturilor lor

asociaţii comanditari primesc participaţiuni, care le conferă anumite drepturi şi
obligaţii. Codul civil reglementează transmisiunea participaţiunilor atat intre asociaţi,
cat şi către persoane din afara societăţii sau prin succesiune.
Ca regulă generală, participaţiunea comanditarului va putea fi instrăinată unor
terţi sau transmisă mortis cauza succesorilor fără acordul asociaţilor dacă actul
constitutiv nu prevede altfel (art.142 alin.1 din cod). Astfel fiind, actul constitutiv ar
putea prevedea anumite restricţii in acest sens sau chiar interdicţia instrăinării.
Din coroborarea dispoziţiilor art.142 alin.2 cu cele ale art.152 alin.1 din cod se
poate observa că legea prevede principiul liberei transmisiuni a participaţiunilor
comanditarilor intre asociaţi, precum şi către soţul, rudele şi afinii in linie dreaptă fără
limită de grad, iar in linie colaterală pană la gradul doi inclusiv, afară numai dacă
actul constitutiv prevede altfel.
In ceea ce priveşte transmiterea participaţiunilor către alte persoane decat cele
menţionate, legea impune respectarea anumitor condiţii avand in vedere că printr-o
asemenea instrăinare se pot aduce atingeri caracterului intuitu persoanae al
societăţii in comandită. Cea mai importantă dintre ele se referă la dreptul de
preemţiune pe care il au comanditarii in cazul instrăinării participaţiunii unui alt
comanditar (art. 142 alin.2 din cod).
Orice instrăinare a participaţiunii comanditarului trebuie inscrisă in Registrul de
stat al intreprinderilor şi va produce efecte faţă de terţi numai din acest moment.
Ca efect al instrăinării integrale a participaţiunii incetează şi calitatea de
comanditar a instrăinătorului.

Articolul 143. Dizolvarea societăţii in comandită

(1) In afară de cazurile prevăzute la art.86 alin.(1), societatea in

comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un
comanditar şi dacă, in decursul a 6 luni de la retragerea ultimului
comanditar sau ultimului comanditat, nu s-a reorganizat sau nu a acceptat
un alt comanditat sau comanditar.
(2) In cazul dizolvării societăţii in comandită, inclusiv ca urmare a
insolvabilităţii, comanditarii au dreptul preferenţial faţă de comanditaţi la
recuperarea aporturilor din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea
tuturor pretenţiilor creditorilor.

1. Dizolvarea societăţii in comandită. In afară de cauzele generale de

dizolvare a persoanelor juridice, prevăzute de art.86 alin.1 din cod, societatea in
comandită se dizolvă, dacă prin actul constitutiv sau hotărarea unanimă a asociaţilor
nu se prevede altfel, şi in cazul: (a) decesului, incapacităţii sau declarării
judecătoreşti a dispariţiei asociatului comanditat persoană fizică; (b) declarării
insolvabilităţii, reorganizării sau lichidării asociatului comanditat persoană juridică; (c)
retragerii din societatea a unui asociat comanditat; (d) excluderii unui asociat
comanditat ca urmare a urmăririi de către creditorii personali a participaţiunii sale la
capitalul social a societăţi.
De asemenea, potrivit art.144 alin.1 din codul civil, societatea in comandită se
dizolvă şi dacă, indiferent de cauză, nu mai are nici un comanditat sau nici un
comanditar, iar ceilalţi asociaţi nu au reorganizat societatea sau nu au acceptat un alt
comanditat sau comanditar in decursul a 6 luni de la retragerea ultimului comanditat
sau, după caz, comanditar.
La lichidarea societăţii in comandită, comanditarii vor avea un drept de preferinţă
faţă de comanditaţi la recuperarea din patrimoniul societăţii rămas după satisfacerea
tuturor pretenţiilor creditorilor a aporturilor pe care le-au efectuat (art.143 alin.2 din
cod).

Articolul 144. Reorganizarea societăţii in comandită

(1) In cazul reorganizării societăţii in comandită in societate pe acţiuni,

in societate cu răspundere limitată sau in cooperativă, comanditaţii
continuă, in termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru
obligaţiile născute pană la reorganizare.
(2) Comanditatul nu este absolvit de răspundere nici in cazul in care
instrăinează, pană la expirarea termenului de 3 ani, dreptul la
participaţiune la capitalul social.
 1. Răspunderea asociaţilor comanditaţi in cazul reorganizării societăţii in
comandită. Intrucat art.144 din Codul civil nu face altceva decat să reia dispoziţiile
art.135 din cod, facem trimitere la comentariile pe care le-am făcut acestui text de
lege, cu precizarea că art.144 vizează doar răspunderea asociaţilor comanditaţi.

§ 4. Societatea cu raspundere limitata

Articolul 145. Dispoziţii generale cu privire la societatea cu răspundere

limitata

Societate cu răspundere limitata este societatea comerciala al cărei capital

social este divizat in părţi sociale conform actului de constituire si ale cărei
obligaţii sant garantate cu patrimoniul societăţii.
Societatea cu răspundere limitata poate fi constituita de una sau de mai
multe persoane.
Membrii societăţii cu răspundere limitata nu poarta răspundere pentru
obligaţiile acesteia. Ei suporta riscul pierderilor, ce rezulta din activitatea
societăţii, in limitele participaţiunii lor la capitalul social.
Asociatul care nu a vărsat in termenul stabilit aportul subscris răspunde
subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita părţii nevărsate.
Societatea cu răspundere limitata are denumire deplina si poate avea
denumire abreviata. Denumirea deplina si cea abreviata trebuie sa includă
sintagma in limba de stat "societate cu răspundere limitata" sau abrevierea
"S.R.L."

1. Societatea cu răspundere limitată este o persoană juridică formată prin voinţa

uneia sau mai multor persoane, exprimată in actul de constituire, prin care acestea
convin să pună in comun anumite bunuri pentru a desfăşura activitate de
intreprinzător, a realiza şi a impărţi beneficii, societate in care asociaţii nu răspund
pentru obligaţiile ei, ci suportă riscul activităţii acesteia in limitele părţii sociale
deţinute.
2. Legislaţia stabileşte numărul minim şi numărul maxim de asociaţi. SRL poate fi
constituită una şi mai multe persoane. Art.17 din Legea nr.8451992 cu privire la
antreprentoriat şi intreprinderi in această societate nu poate fi mai mult de 50 de
persoane. In calitate fondator sau asociat al SRL poate fi o persoană fizică, o
persoană juridică, statul sau o unitate administrativ teritorială.
3. Alin. (3) vine să confirme că asociatul SRL nu poate fi atras la răspundere pentru
obligaţiile societăţii. El riscă cu bunurile transmise ca aport la capitalul social, sau să
suporte riscul in limita valorii părţii sociale deţinute, in cazul in care societatea va
activa ineficient. De la această regulă, insă există unele excepţii. Astfel art.27 din
Legea insolvabilităţii nr.632/2001 stabileşte că dacă insolvabilitatea societăţii survine
ca rezultat al culpei fondatorilor (asociaţilor) aceştia poartă răspundere subsidiară
faţă de creditori in măsura in care bunurile societăţii insolvabile nu ajung pentru
satisfacerea cerinţelor creditorilor. O regulă similară există şi in art.118 alin.(3) C.civ.,
numai că acţiunea acesteia este limitată numai la fondatorii persoane juridice care
deţin majoritatea voturilor in capitalul social al societăţii insolvabile.
(4) Potrivit art.112 alin.(3) C.civ. fiecare asociat este obligat să verse aportul
integral in termen de cel mult 6 luni de la data inregistrării societăţii comerciale.
Nerespectarea acestui termen insă nu duce la pierderea calităţii de asociat. Dreptul
de a cere vărsarea integrală a aportului il are insăşi societatea prin administratorul
său precum şi alţi asociaţi. Dacă, insă societatea devine insolvabilă, pană la
expirarea termenului de 6 luni, sau mai tarziu de această dată, dar unul sau mai
mulţi asociaţi nu ş-au vărsat integral aportul la capitalul social, atunci acestea vor
putea fi urmărite de creditorii societăţii in limitele valorii aportului nevărsat.
(5) Conform dispoziţiilor legale, societatea cu răspundere limitată are o denumire
stabilită de actele constitutive şi inscrisă in Registrul de stat. Denumirea trebuie să
fie unicală, adică să aibă un conţinut irepetabil care să asigure inconfundabilitatea cu
denumirile altor societăţi şi chiar cu cele ale unor alte persoane juridice. Actele de
constituire trebuie să accepte o denumire de firmă care să includă toate elementele
stabilite de legislaţie, inclusiv cele care nu au caracter obligatoriu, dar care, luate in
ansamblu, permit societăţii să se deosebească in circuitul civil şi comercial naţional şi
internaţional de toate celelalte subiecte. Societatea poate avea, pe langă denumire
deplină, şi una prescurtată.
Regimul juridic al denumirii societăţii comerciale işi are fundamentul in dispoziţiile
art.66 C.civ., art.24-26 Legea nr.845/1992, art.5 Legea nr.1134/1997, precum şi in
art.8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie
1883. Protecţia juridică a denumirii de firmă se asigură şi prin art.8 din Legea
nr.1103/2000 cu privire la protecţia concurenţei şi art.162 din Codul cu privire la
contravenţiile administrative.
Denumirea societăţii cu răspundere limitată se compune din elemente care permit
identificarea ei. In structura denumirii societăţii comerciale, doctrina juridică
evidenţiază două părţi: corpul şi accesoriul.
Corpul este format din elemente obligatorii, pe cand accesoriul poate avea
elemente obligatorii, dar şi elemente selectate arbitrar de fondatori. Corpul firmei
este compus din textul care indică forma de organizare a societăţii comerciale. Astfel
denumirea deplină trebuie să includă forma de organizare a societăţii: „societate cu
răspundere limitată” iar denumirea lor prescurtată să conţină abrevierea respectivă:
SRL. Legea nu stabileşte locul acestei sintagme – la inceputul denumirii ori la sfarşitul
acesteia – de aceea fondatorii sunt cei care determină locul corpului in denumire.
Accesoriul poate consta din litere, cifre, cuvint sau imbinări de cuvinte.
Societăţile cu răspundere limitată care desfăşoară activităţi de bursă trebuie să
conţină in denumire şi cuvantul bursă, activităţi de lombard trebuie să conţină şi
cuvantul lombard, societatea care are in capitalul social investiţii străine va include in
denumirea de firmă sintagmele „intreprindere mixtă” sau „intreprindere cu investiţii
străine” .

Articolul 146. Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata

In afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al

societăţii cu răspundere limitata trebuie sa se indice: a) cuantumul
capitalului social; b) valoarea nominala a participaţiunilor.

Actul de constituire a SRL este legea societăţii concrete. Dacă clauzele actului de
constituire sunt nu sunt contrare dispoziţiilor legale ele obligă toate organele
societăţii şi toţi asociaţii. In caz de litigii dintre asociaţi şi societate dispoziţiile actului
de constituire pot servi ca normă juridică pentru soluţionarea lor.
In actul de constituire al societăţii cu răspundere limitată trebuie sa se indice: 1)
numele, locul si data naşterii, domiciliul, cetăţenia si datele din actul de identitate al
fondatorului persoana fizica; denumirea, sediul, naţionalitatea, numărul de
inregistrare al fondatorului persoană juridică; 2)denumirea societăţii; 3) obiectul de
activitate; 4) participaţiunile asociaţilor, modul si termenul lor de vărsare; 5) valoarea
bunurilor constituite ca participaţiune in natura si modul de evaluare, daca au fost
făcute asemenea aporturi; 6) sediul; 7) structura, atribuţiile, modul de constituire si
de funcţionare a organelor societăţii; 8) modul de reprezentare; 9) filialele si
reprezentanţele societăţii; 10) mărimea capitalului social; 11) mărimea părţii sociale
a fiecărui asociat;
In dependenţă de genul de activitate desfăşurat, de relaţiile dintre asociaţi, de
perspectivele care şi le propun asociaţii in actul de constituire pot fi stipulate şi alte
clauze.

Articolul 147. Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată

Mărimea minimă a capitalului social al societăţii cu răspundere limitată este

stabilita prin lege.
Capitalul social al societăţii cu răspundere limitată este divizat in părţi
sociale.

(1) Potrivit pct. 69 din Regulamentul societăţilor economice aprobat prin Hotărarea
Guvernului nr.500 din 10.09.1991 societatea cu răspundere limitată trebuie să aibă
un capital social de cel puţin 300 salarii minime lunare, ceia ce in prezent constituie
5400 lei. Pentru unele societăţi care desfăşoară activităţi speciale capitalul social
trebuie să fie mai mare.
Astfel societăţile care işi propun ca scop de a desfăşura activitate:pentru
Pentru desfăşurarea activităţilor de importare a produselor petroliere trebuie să aibă
un capital echivalent cu cel puţin 750 000 dolari SUA.
Lombard trebuie să aibă un capital echivalent cu cel puţin 25 000 dolari SUA dacă
activează in municipii şi cel puţin 15 000 dolari SUA dacă activează in localităţi
rurale;
Organizarea şi intreţinerea cazinoului capitalul trebuie să constituie cel puţin 600 000
lei;
Organizarea lotereilor naţionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 250 000 lei;
Organizarea lotereilor regionale capitalul trebuie să constituie cel puţin 150 000 lei;
Organizarea pariurilor şi intreţinerea sălilor cu automate de joc capitalul trebuie să
constituie cel puţin 200 000 lei;
Organizarea jocurilor de abilitate capitalul trebuie să constituie cel puţin 50 000 lei;
Intreţinerea automatelor de joc capitalul trebuie să fie cel puţin 25 000 lei;
organizarea bursei de comerţ cu mărfuri trebuie să aibă un capital minim nu mai
puţin de bursie 1 mln. lei;
organizarea activităţii de schimb valutar trebuie să aibă un capital social de cel puţin
200 000 lei.
In societatea cu răspundere limitată capitalul se devizează in atatea părţi sociale căţi
asociaţi sunt in societate. Fiecare asociat deţine o singură parte socială. Dacă
societatea este cu asociat unic, acesta deţine o parte socială egală cu mărimea
capitalului social.
O parte socială poate fi deţinută de mai multe persoane. Fiecare din cei ce o deţin
sunt in drept să participe la adunarea asociaţilor.

Articolul 148. Capitalul de rezervă al societăţii cu răspundere limitata

Societatea cu răspundere limitata este obligata sa formeze un capital de

rezerva de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social.
Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata poate fi folosit doar
la acoperirea pierderilor sau la majorarea capitalului ei social.
Capitalul de rezerva al societăţii cu răspundere limitata se formează prin
vărsăminte anuale din beneficiul ei, in proporţie de cel puţin 5% din
beneficiul net, pană la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
Daca valoarea activelor nete ale societăţii cu răspundere limitata se reduce
sub nivelul capitalului social si al capitalului de rezerva, vărsămintele in
capitalul de rezerva reincep.
 Articolul comentat stabileşte mărimea minimă a capitalului de rezervă, modul de
formare, cat şi modul de utilizare a acestuia. Capitalul de rezervă al societăţii cu
răspundere limitată are un rol asiguratoriu. Aceasta inseamnă că beneficiul societăţii
va fi calculat ca un excedent al valorii totale a activelor faţă de mărimea sumară a
capitalul social şi a capitalului de rezervă.
In opinia noastră importanţa capitalului de rezervă este redusă. Dacă legiuitorul
consideră că mărimea capitalului social pentru asigurarea cerinţelor creditorilor nu
este satisfăcătoare el ar putea majora mărimea minimă a capitalului social, pentru a
realiza aceiaşi ce realizează prin capitalul social. Norma cu privire la capitalul de
rezervă are un caracter dispozitiv şi nerespectarea ei nu se sancţionează nici de cum.

Articolul 149. Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata

Partea sociala a asociatului societăţii cu răspundere limitata reprezintă o

fracţiune din capitalul ei social, stabilita in funcţie de mărimea aportului la
acest capital.
Asociatul deţine o singura parte sociala. Părţile sociale pot avea mărimi
diferite si sant indivizibile daca actul de constituire nu prevede altfel.
In cazul in care un asociat dobandeşte o alta parte sociala sau o fracţiune
din partea sociala a unui alt asociat, partea sociala a primului se majorează
proporţional valorii părţii sociale dobandite.
Actul de constituire al societăţii cu răspundere limitata poate restrange
mărimea maxima a părţii sociale a asociaţilor. Limitarea nu se poate stabili
doar fata de un asociat anume.
Daca actul de constituire nu prevede altfel, asociaţii pot schimba coraportul
intre părţile sociale.
Societatea cu răspundere limitata eliberează asociatului care a vărsat
aportul integral un certificat prin care se atesta deţinerea părţii sociale si
mărimea ei.
Contribuţiile suplimentare la capitalul social se efectuează in conformitate
cu prevederile statutului, proporţional aporturilor fiecărui asociat. Actul de
constituire poate limita obligaţia de a vărsa contribuţii suplimentare la o
anumita suma stabilita proporţional aporturilor.

(1) Partea socială a asociatului este o fracţiune din capitalul social şi arată din
capital care revine asociatului. Ea poate fi stabilită atat in raport procentual faţă de
mărimea totală a capitalului social cat şi in sumă bănească. Valoarea părţii sociale
depinde de mărimea aportului vărsat de asociat la constituirea societăţii şi la
majorarea acestuia. Partea socială a asociatului poate fi majorată fără ca asociatul să
facă aport suplimentar, insă in cazul in care societate majorează capitalul social din
contul beneficiilor şi rezervelor societăţii. In această situaţie partea socială a fiecărui
asociat se majorează proporţional.
(2)Un asociat poate deţine o singură parte socială cu care poate vota la adunarea
socială. Asociatul poate dobandi una sau mai multe părţi sociale de alţi asociaţi, in
acest caz, insă valoarea propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor
procurate.
Alin. (2) stabileşte prezumţia că partea socială a asociatului este indivizibilă.
Asociatul poate să-şi vandă o fracţiune din partea socială deţinută, numai in cazul in
care actul de constituire prevede că partea socială este divizibilă. Dacă această
prevedere lipseşte atunci partea socială nu poate fi impărţită intre coproprietari, soţi,
moştenitori precum şi intre societăţile succesoare in caz de reorganizare prin
dezmembrare a asociatului persoană juridică.
Valoarea maximă a părţii sociale poate fi limitată prin lege sau prin act de
constituire. Astfel, potrivit art.13 din Legea 1117/1997 privind bursele de mărfuiri
„cota parte a fiecărui membru al bursei in capitalul social nu poate depăşi 10 %”. O
dispoziţie similară se poate stipula şi in actul de constituire a unei societăţi. In lipsa
unei dispoziţii exprese asociaţii pot să cumpere alte părţi sociale, inclusiv şi să
acumuleze o parte socială egală cu intregul capital. Ei pot şi să vandă toată partea
socială sau o fracţiune din ea.
Fiecărui asociat care a vărsat aportul integral societatea ii eliberează un certificat
care confirmă executarea obligaţiei de aport. In afară de certificat asociatului trebuie
să i se elibereze şi un act contabil care confirmă transmiterea bunurilor la societate.
Aceasta poate fi un bon de plată, dacă aportul s-a făcut in bani, un certificat de
depozit, o factură sau cel puţin un act de predare-primire dacă aportul s-a făcut in
bunuri. Certificatul de asociat nu este hartie de valoare şi transmiterea lui altei
persoane nu dovedeşte instrăinarea sau gajarea părţii sociale. Certificatul vine să
confirme că o anumită persoană are calitatea de asociat. Acelaşi lucru se poate
demonstra prin actul de constituire, actul de cumpărare, donare, schimb cu o parte
socială, precum şi printr-un certificat de moştenire a părţii sociale cu condiţia că
acestea sunt inregistate la Camera Inregistrării de stat.
Dacă actul de constituire prevede efectuarea de către asociaţi a contribuţiilor
suplimentare, mărimea acestora trebuie să fie proporţională aporturilor deja
efectuate.

Articolul 150. Partea sociala a soţilor in societatea cu răspundere limitata

Asupra părţii sociale a soţilor in societatea cu răspundere limitata

dobandite in timpul căsătoriei se aplica regimul juridic al proprietăţii
comune in devălmăşie.
Soţul asociatului nu poate cere divizarea părţii sociale si nici primirea sa in
societate daca actul de constituire nu prevede altfel.

Alin. (1) din articolul comentat vine să confirme regula că toate bunurile dobandite in
timpul căsătoriei sunt proprietate comună in devălmăşie a soţilor. Deci dacă unul din
soţi in timpul căsătoriei participă la fondarea unei societăţi comerciale, sau procură o
parte socială din mijloacele comune partea socială este in proprietea comună a
socţilor. Nu va fi proprietatea comună partea socială obţinută de unul din soţi prin
moştenire, donaţie, sau o procură din banii moşteniţi sau donaţi, sau transmite in
capitalul social un bun obţinut prin moşternire sau donare.
Dacă are loc partajarea bunurilor intre soţi sau intre foştii soţi, valoarea părţii
sociale va fi calculată ca un bun comun, insă ea nu va putea fi divizată intre soţi dacă
aceasta nu este expres stabilit in actul de constituire.
Soţului asociat ii revine partea socială ca valoare, iar celuilalt i se compensează din
contul altor bunuri divizibile. Dacă partea socială este divizibilă şi soţul asociatului
poate fi primit in societate atunci partea socială va fi divizată in două părţi egale sau
in alte proporţii cum convin coproprietarii şi calitatea de asociat o dobandeşte şi soţul
care pană la partajare nu avea calitatea de asociat.

Articolul 151. Dobandirea de părţii sociale proprii de către societatea cu

răspundere limitata

Societatea cu răspundere limitata poate dobandi, daca au fost achitate

integral, părţi sociale proprii doar:
in baza hotărarii adunării generale a asociaţilor, adoptate la cererea
asociatului care si-a propus spre vanzare partea sociala sau o parte din ea;
de la succesorii asociatului decedat;
in cazul executării silite a creanţelor creditorului asociatului; d) in cazul
excluderii asociatului.
Partea sociala poate fi dobandita de societatea cu răspundere limitata doar
din contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social si a altor
fonduri pe care societatea este obligata sa le constituie si din care nu se
permite sa se facă plăti asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitata care a dobandit o parte sociala in
capitalul sau social nu este in drept sa obţină pentru aceasta parte sociala
o parte din profitul repartizat si nici sa participe la vot in cadrul adunării
asociaţilor.
Societatea cu răspundere limitata este obligata sa micşoreze capitalul
social proporţional valorii părţii sociale dobandite in cazul in care partea
sociala nu este instrăinată in termen de 6 luni din momentul dobandirii.

Societatea cu răspundere limitată poate dobandi propriile părţi sociale. Scopul

procurării părţii sociale de către societate este de proteja societatea de intrarea in ea
a persoanelor străine, cat şi dorinţa asociaţilor rămaşi de a concentra controlul
asupra societăţii.
La procurare trebuie să se ţină cont de unele restricţii:
societatea nu poate să procure partea socială de la asociatul unic. Reieşind din
esenţa persoanei juridice şi a societăţii comerciale in general SRL nu poate să se
constituie decat cu cel puţin un singur fondator. Societatea nici nu poate să existe
fără cel puţin un asociat căci ea nu ar avea organ suprem (adunare a asociaţilor) care
şi-ar exercita drepturile exclusive.
Societatea poate să-şi procure părţile sociale numai din activele care excede
mărimea capitalului social.
Alin.(1) din articolul comentat stabileşte cazurile in care societatea ar putea să
procure părţile sociale.
Adunarea asociaţilor, adoptă hotărarea de a procura părtea socială de la asociatul
său atunci cand acesta a formulat-o in modul stabilit de art.152 alin.(4). Hotărarea se
adoptă timp de 30 de zile de la inaintarea ofertei. Societatea are prioritate faţă de
unul sau mai mulţi asociaţi care doresc personal să o procure. Această prioritate insă
nu va opera in cazul in care vanzătorul doreşte să o vandă unui anumit asociat, şi in
actul de constituire nu sunt impedimente cu privire la procurarea de către asociat a
părţii sociale. Un impediment poate fi dispoziţia art. 149 alin.(4) C.civ.
Prin actul de constituire al SRL se poate stabili restricţii dure cu privire la intrarea in
societate a altor persoane decat cei care au semnat actul de constituire. Această
restricţie priveşte şi succesorii asociatului. Succesorii asociatului decedat nu vor
putea dobandi calitatea de asociat in cazul in care actul de constituire interzice
trecerea părţii sociale şi a calităţii de asociat prin succesiune. In acest caz succesorii
vor putea pretinde valoarea părţii sociale moştenite. Adunarea asociaţilor trebuie să
decidă asupra procurării părţii sociale in termen de cel mult 6 luni de la data
deschiderii moştenirii. La expirarea acestui termen moştenitorul va putea pretinde
calitatea de asociat. In cazul in care moştenitorului i se achită valoarea părţii sociale,
aceasta nu trebuie să fie valoarea nominală ci o parte din valoarea de piaţă a
activelor nete ale societăţii. Dacă asociatul are 25 % din capital, atunci lui i se va
achita 25 % din valoare activelor. Această valoarea poate fi mai mare decat partea
din capitalul social, dar poate fi şi mai mică. Totul depinde de eficienţa activităţii
societăţii.
Societatea poate să cumpere partea socială a asociatului in cazul in care creditorii
personali ai acestuia işi realizează dreptul de creanţă asupra asociatului din partea
acestuia. Creditorii işi pot realiza dreptul lor cu respectarea art.153 C.civ. Societatea
va putea procura partea socială in concurenţă cu alţi cumpărătări, inclusiv cu alţi
asociaţi. Numai cand ea va oferi cel mai bun preţ ea işi va realiza acest drept.
Partea socială a asociatului exclus din societate se consideră procurată de societate
şi aceasta urmează să restituie valoarea părţii sociale deţinute cu reţinerea
prejudicului suportat de societate. Dacă mărimea prejudiciului este mai mare decat
valoarea părţii sociale a celui exclus, societatea va putea pretinde despăgubiri.
Alin.(2) stabileşte regula că partea socială poate fi cumpărată numai dacă
societatea are active ce depăşesc mărimea capitalului social. Legea permite să se
procure chiar din activele care formează capitalul de rezervă al societăţii sau şi alte
fonduri create de societate.
Partea socială procurată de societate nu dă dreptul de vot, pentru ea nu se
repartizează dividende şi nici active in caz de lichidare a societăţii. Deşi această
parte socială (fracţiune a capitalului social) există, in realitate drepturile incorporate
in ea nu pot fi realizate de nimeni. Partea din dividende sau partea din active care
revine acestei părţi sociale se vor repartiza deţinătorilor celorlalte părţi sociale
proporţional participării la capitalul social.
Societate care a dobandit prin unul din modurile stabilite la alin.(1) una sau mai
multe părţi sociale trebuie in termen de 6 luni de la inregistrarea actului de procurare
fie să le instrăineze, fie să-şi reducă capitalul social. In opinia noastră cea mai
justificată operaţiune de instrăinare este repartizarea (instrăinarea) părţii sociale
intre asociaţii rămaşi, proporţional participării acestora la capitalul social.

Articolul 152. Instrăinarea părţii sociale in societatea cu răspundere

limitata

Partea sociala sau o fracţiune a părţii sociale poate fi instrăinata liber

soţului, rudelor si afinilor in linie dreapta fără limita si in linie colaterala
pană la gradul doi inclusiv, celorlalţi asociaţi si societăţii daca actul de
constituire nu prevede altfel.
Asociatul nu poate instrăina partea sociala pană la vărsarea integrala a
aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune.
In cazul instrăinării părţii sociale unor alte persoane decat cele menţionate
la alin.(1), asociaţii au dreptul de preemţiune. instrăinarea se face in acest
caz in condiţiile alin.(4)-(9).
Asociatul care intenţionează sa instrăineze parţial sau integral partea
sociala transmite o oferta scrisa administratorului societăţii. Acesta aduce
oferta la cunoştinţa tuturor asociaţilor in termen de 15 zile de la data
transmiterii.
Asociaţii trebuie sa-si formuleze in scris acceptarea si sa o transmită
administratorului in termen de 15 zile de la data primirii ofertei. Asociatul
indica mărimea fracţiunii din partea sociala, pe care intenţionează sa o
dobandească.
Daca exista mai mulţi solicitanţi, fiecare dobandeşte o fracţiune a părţii
sociale in mărimea solicitata. In cazul dezacordului dintre ei, partea sociala
este distribuita proporţional părţii sociale deţinute de fiecare.
Daca, in termen de 30 de zile de la data transmiterii ofertei, asociaţii sau
societatea nu a procurat partea sociala, aceasta poate fi instrăinată unui
terţ la un preţ care sa nu fie mai mic decat cel indicat in oferta.
In cazul vanzării părţii sociale sau a unei fracţiuni din ea cu incălcarea
dreptului de preemţiune, fiecare asociat poate, in decursul a 3 luni de la
data incheierii actului juridic, sa ceara pe cale judiciara ca drepturile si
obligaţiile cumpărătorului sa treacă la el.
Actul juridic de instrăinare a părţii sociale se autentifica notarial. (10) Orice
clauză contrară prevederilor alin.(2)-(9) este nulă.

Partea socială, in esenţa sa este un bun şi poate fi obiectul actelor juridice civile.
Astfel partea socială poate fi instrăinată prin vanzare cumpărare, schimb, donaţie,
poate fi transmisă in capitalul social al altei societăţi comerciale. Actul juridic prin
care se instrăinează o parte socială sau o fracţiune din aceasta trebuie să fie
autentificat notarial.
Ea poate fi grevată cu gaj precum şi transmisă prin succesiune.
Articolul comentat reglementează specificul instrăinării părţii sociale. Cuvantului
instrăinare i se potriveşte mai multe tipuri de acte juridice, inclusiv donaţia, schimbul,
aportul la capitalul social, totuşi considerăm că in acest articol majoritatea
dispoziţiilor, in special alin.(3)-(8) se referă la instrăinarea prin acte de vanzare-
cumpărare. Aceasta rezultă din dispoziţia expresă a alin.(8) in care se foloseşte
cuvantul vanzare, dar şi din esenţa celorlalte aliniate. Nu poate fi vorba despre un
drept de preferinţă in cazul donării sau in cazul in care acesta se face aport la
capitalul social. Deşi teoretic se păstrează posibilitatea realizării dreptului de
preferinţă in cazul instrăinării prin contracte de schimb, in realitate sunt rare cazuri
cand mai mulţi asociaţi ar avea obiectul schimbului in care este interesat vanzătorul
părţii sociale.
Partea socială poate fi instrăinată prin acte intre vii numai după ce a fost vărsat
intregul aport la care fondatorul s-a obligat.
Prin actul de constituire se poate limita sau chiar interzice trecerea părţii sociale
la terţele persoane. Aceasta rezultă din alin.(1) care spune că „partea socială poate fi
instrăinată liber ... dacă actul de constituire nu prevede altfel”. Deci asociatul poate
liber dona, vinde, schimba sau a o depune in capitalul social al altei societăţi partea
socială care ii aparţine dacă actul de constituire nu interzice acest lucru. Aceste
interdicţii ar putea fi privite ca limitări aduse dreptului de proprietate asupra părţii
sociale, limite la care, de fapt, convin asociaţii prin actul de constituire al societăţii.
Alin. (3) prevede că asociatul are dreptul de preemţiune la cumpărarea părţii sociale
numai faţă de alte persoane decat cele indicate in alin.(1). Actul de constituire, insă,
poate stabili dreptul de preferinţă a asociatului şi faţă de rude sau afini.
Asociaţii nu au dreptul de preferinţă unul faţă de altul. Vanzătorul poate instrăină
liber partea sa socială oricărui alt asociat consideră necesar. Un impediment la o
asemenea instrăinare poate servi art.149 alin.(4) C.civ.
Asociatul care doreşte să vandă partea socială trebuie să respecte dreptul
preferenţial al celorlalţi asociaţi şi al societăţii. In cazul in care asociatul vinde unui
terţ fără a respecta regulile stabilite la alin.(4) fiecare asociat poate, in proces
judiciar, să ceară drepturile şi obligaţiile cumpărătorului. Acţiunea de cerere a
drepturilor cumpărătorului poate fi formulată in termen de 3 luni de la data incheierii
contractului de vanzare cumpărare a părţii sociale.

Articolul 153. Urmărirea părţii sociale de către creditorii asociatului

Creditorii asociatului pot urmări partea sociala numai in temeiul unui titlu
executoriu daca creanţele nu pot fi satisfăcute din contul altor bunuri ale
asociatului.
Dreptul creditorilor asupra părţii sociale se exercita cu respectarea
dispoziţiilor art.152.

Partea socială este un bun care se include in activul patrimoniului asociatului. La

cererea creditorilor asociatului, se poate adopta o incheiere de asigurare a acţiunii
civile sau de executare a unei hotărari a instanţei de judecată. Prin măsura de
asigurare asociatului i se poate interzice vanzarea sau gajarea părţii sociale. Actul
prin care se adoptă măsura de asigurare trebuie de adus la cunoştinţa
administratorului SRL a cărei parte socială o deţine asociatul, precum şi să fie
inregistrat la Camera Inregistrării de Stat.
Creditorii personali ai asociatului pot urmări partea socială a acestuia. Realizarea
dreptului creditorului asupra părţii sociale pe cale forţată poate fi efectuată numai pe
baza unui titlu executoriu şi numai dacă asociatul nu dispune de alte bunuri.
Legiuitorul a decis să lase partea socială asociatului pentru a fi realizată doar in
ultimul rand, considerand că aceasta nu numai că este producătoare de dividende
dar este şi o modalitate de realizare a dreptului la muncă. De regulă fondatorii sau
asociaţii SRL şi activează in calitate de salariaţi ai acestor societăţi.

Articolul 154. Excluderea asociatului societăţii cu răspundere limitata

Adunarea generală a asociaţilor, administratorul, unul sau mai mulţi

asociaţi pot cere excluderea din societatea cu răspundere limitata a
asociatului:
care a fost pus in intarziere si nu a vărsat integral aportul subscris in
perioada suplimentara;
care, fiind administrator, comite frauda in dauna societăţii, foloseşte
bunurile societăţii in scop personal sau al unor terţi.
Excluderea asociatului se face numai prin hotărare judecătoreasca.
Asociatului exclus i se restituie, in termen de 6 luni, aportul vărsat, fără
dobanda, dar numai după repararea prejudiciului cauzat. Obligaţia de
reparare a prejudiciului subzista in partea neacoperită prin aportul vărsat.

Asociatul poate fi exclus din societate prin hotărarea judecăţii pentru două motive:
nu a vărsat aportul la care s-a obligat;
cumuland şi funcţia de administrator foloseşte bunurile societăţii in alte scopuri decat
obţinerea profitului, sau face alte acţiuni care păgubeşte direct sau indirect
societatea;
Nu se cere ca aceste două motive să fie cumulative.
Fiecare asociat este obligat să verse in capitalul social după cum urmează:
cel puţin 40 % din aportul subscris in numerar pană la inregistrarea de stat a
societăţii;
restul aportului se varsă potrivit art.112 alin.(3) C.civ. in cel mult 6 luni de la data
inregistrării societăţii. Prin actul de constituire se poate stabili şi un termen mai
restrans.
Dacă asociatul nu a vărsat aportul in termenul stabilit de lege sau de actul de
constituire, oricare alt asociat il poate notifica pe cel care a intarziat despre faptul
intarzierii şi stabileşte un termen suplimentar de cel puţin o lună şi il avertizează că
dacă el nu varsă in timpul suplimentar va fi exclus din societate (art.113 alin.(5)
C.civ.).
Dacă asociatul pus in intarziere nu varsă integral aportul nici in termenul
suplimentar atunci administratorul, unul sau mai mulţi asociaţi din proprie iniţiativă
sau la hotărarea instanţei de judecată poate cere excluderea asociatului din
societate. Dacă asociatul a fost exclus, acesta este obligat să acopere prejudiciul
suportat de societate in legătură cu nevărsarea in termen a aportului precum şi toate
cheltuielile legate de procesul de excludere. In cazul in care mărimea aportului vărsat
de asociat nu acoperă prejudiciul suportat acesta va fi obligat să-l repare din alte
bunuri. Dacă mărimea aportului acoperă integral prejudiciul cauzat societăţii prin
nevărsare, suma rămasă după acoperirea prejudiciului va fi restituită asociatului in
termen de şase luni.

Articolul 155. Conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii cu

răspundere limitata

Normele cu privire la conducerea, administrarea si reprezentarea societăţii

cu răspundere limitata sant stabilite prin lege si statutul sau.
Particularităţile de constituire, funcţionare, administrare şi reprezentare a societăţii
cu răspundere limitată se reglementează prin acte normative speciale şi actul de
constituire a societăţii. Astfel actul normativ in care-şi are continuarea reglementarea
juridică a SRL este Regulamentul societăţilor economice aprobat prin hotărarea
Guvernului nr.500 din 10.09.1991. Desigur că norme juridice obligatorii pentru
asociaţi şi pentru organele societăţii se conţin şi in actul de constituire (statutul) a
societăţii. Actul de constituire, reieşind din normele dispozitive ale actelor normative,
poate conţine dispoziţii derogatorii precum şi dispoziţii care nu sunt obligatorii pentru
actul de constituire, insă fondatorii sau ulterior asociaţii consideră necesar a le
include. Dispoziţiile incluse in actul de constituire devin obligatorii pentru toţi
asociaţii, pentru organele de conducere şi control ale societăţii de la data aprobării
acestora şi sunt opozabile terţilor de la data inregistrării acestora in Registrul de stat
al intreprinderilor.

§ 5. Societatea pe actiuni

Articolul 156. Dispoziţii generale cu privire la societatea pe acţiuni

(1) Societate pe acţiuni este societatea comerciala al cărei capital social

este divizat in acţiuni şi ale cărei obligaţii sint garantate cu patrimoniul
societăţii.
(2) Societatea pe acţiuni poate fi constituita de una sau de mai multe
persoane.
(3) Acţionarii nu răspund pentru obligaţiile societăţii. Ei suporta, in
limitele participaţiunii lor la capitalul social, riscul pierderilor ce rezultă din
activitatea societăţii.
(4) Acţionarul care nu a vărsat in termen aportul subscris răspunde
subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita parţii nevărsate.
(5) Societatea pe acţiuni are denumire deplina şi poate avea denumire
prescurtata. In denumirea deplina şi prescurtata trebuie să se includă
sintagma in limba de stat "societate pe acţiuni" sau abrevierea "S.A.".

1. Consideraţii preliminare. Una din formele juridice in care o societate

comercială poate să se organizeze pentru a putea dobandi personalitate juridică şi a
funcţiona legal este cea de societate pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni sunt
considerate de doctrină cele mai moderne, mai evoluate şi mai complexe forme de
societăţi comerciale. Importanţa lor in orice economie de piaţă este deosebită.
Societăţile pe acţiuni, a căror activitate se desfăşoară, de regulă, pe teritorii largi, de
multe ori cu depăşirea graniţelor unei ţări sau ale unui continent, sunt societăţile
create pentru realizarea marilor afaceri. Forma juridică de societate comercială pe
acţiuni se impune pentru marile intreprinderi ale căror nevoi de capitaluri nu pot fi
asigurate de un cerc restrans de persoane. Ea permite colectarea acestor capitaluri
făcand apel public la economiile unor mase mici de investitori care primesc in
schimbul investiţiilor lor titluri (acţiuni sau obligaţiuni) uşor negociabile – mai ales
dacă societatea este cotată la bursă – şi generatoare de profit (dividende sau
plusvaloarea cesiunii), in condiţiile limitării responsabilităţii lor la cadrul sumelor
angajate pentru subscrierea sau cumpărarea acestor titluri. Transmisibilitatea uşoară
a acestor titluri produce o primenire continuă a asociaţilor şi asigură continuitatea
existenţei persoanei juridice dincolo de limitele biologice ale persoanei fizice.
Societatea pe acţiuni este tipul insuşi al societăţii de capitaluri, grupand un număr
mare de asociaţi care, de cele mai multe ori, nici nu se cunosc intre ei şi a căror
participare la societate este fundamentată pe capitalurile pe care ei le investesc in
intreprindere. Datorită importanţei capitalului, calităţile personale ale asociaţilor sunt
estompate pană la dispariţie in favoarea aporturilor la capital. Pentru aceste
considerente societatea pe acţiuni in formă pură este cunoscută in doctrină şi sub
numele de societate anonimă.
Datorită importanţei economice şi rolului lor in societatea modernă societăţile pe
acţiuni sunt intalnite şi reglementate in majoritatea statelor lumii, sub diferite
denumiri: “corporation” sau “stock company” (S.U.A.), “public company limited by
shares” (Marea Britanie şi alte state din sistemul “common law”), “societe anonyme”
(Franţa), “Aktiengesellschaft” (Germania), “societa per azioni” (Italia), “naamloze
vennootschap” (Olanda), “sociedade anonima” (Portugalia), “Sociedad Anonima”
(Spania), “aktieselskab” (Danemarca), “Osakeyhtio” (Finlanda), “Aksjeselskap”
(Norvegia), “Aktiebolag” (Suedia), “Акционерное общество” (Federaţia Rusă).
In Republica Moldova societăţile in discuţie, pe langă dispoziţiile Codului civil,
sunt amplu reglementate printr-o lege specială privind societăţile pe acţiuni nr.1134-
XIII/02.04.1997 (in continuare Legea SA). Astfel, avem actualmente o reglementare
paralelă a societăţilor pe acţiuni, atat in cod cat şi prin lege specială, existand
numeroase discordanţe intre dispoziţiile celor două acte normative. Pe de altă parte,
se poate constata că in varianta finală a Codului adoptată de legiuitor (societăţilor pe
acţiuni fiindu-le alocate 15 articole, de la art.156 la art.170) se regăseşte doar o
parte din reglementarea destul de consistentă (50 de articole) şi coerentă pe care
societăţile pe acţiuni au primit-o in proiectul Codului civil, iar selecţia făcută de
legiuitor nu este tocmai cea mai potrivită, aceasta fiind lipsită de o concepţie clară şi
unitară asupra reglementării activităţii societăţilor in discuţie. Mult mai indicat, după
părerea noastră, ar fi fost fie elaborarea sau păstrarea doar a catorva articole care să
răspundă cerinţei de generalitate şi dezvoltarea şi completarea lor prin lege specială
(lege care, de altfel, exista la data adoptării codului) in condiţiile in care s-a vrut
reducerea numărului dispoziţiilor din cod prin care să fie reglementată cu caracter
general activitatea societăţilor pe acţiuni, fie menţinerea şi, eventual, completarea,
dispoziţiilor din proiectul codului şi abrogarea legii speciale – Legea SA.
Soluţia legiuitorului de a reglementa societăţile pe acţiuni atat in Codul civil cat şi
prin lege specială este după părerea noastră discutabilă, cu atat mai mult cu cat
dispoziţiile codului sunt pe alocuri incoerente, lipsite de substanţă şi de multe ori
contradictorii cu cele ale legii speciale, fapt care va crea multiple probleme de
interpretare şi de aplicare a celor două acte normative.
O prima problemă care poate fi ridicată in acest context este cea a forţei juridice
a dispoziţiilor celor două acte normative şi a soluţiei pe care ar trebui să o adopte
interpretul in cazul unor discrepanţe existente intre acestea. Răspunsul la această
intrebare este ingreunat de două elemente: primo – Codul civil cuprinde dispoziţii cu
caracter general, fiind completat cu dispoziţiile Legii SA, care reiau şi particularizează
reglementările din cod şi secundo – Codul civil (lege generală) a fost adoptat ulterior
legii speciale. Ca regulă generală, Codul civil (ce cuprinde intr-o formă unitară şi
sistematizată principalele norme ale ramuri de drept civil şi comercial) fiind, in
principiu, o lege organică iar Legea SA – una ordinară, se va da prioritate dispoziţiilor
codului. Astfel, in conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru punerea in
aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002, legile şi actele
normative in vigoare se vor aplica in măsura in care nu contravin Codului civil al
Republicii Moldova. Această regulă se va aplica fără probleme in situaţiile in care
intre dispoziţiile codului şi cele ale Legii SA există o neconcordanţă evidentă, cum ar
fi, de exemplu, in cazul art.160 alin.1 din cod şi art.46 alin.1 din Legea SA (care
reglementează cota minimă a capitalului de rezervă) sau in cazul art.158 alin.4 din
cod şi art.36 alin.1, art.37 alin.2 din Legea SA (care reglementează termenele de
vărsare a aporturilor la constituirea societăţii). Dar cum se va proceda in situaţiile in
care dispoziţiile codului sunt ele insele incoerente? De exemplu, cum vor fi
interpretate şi coroborate dispoziţiile art.62 şi art.157 din cod cu cele ale art.32, 33,
35 din Legea SA cu privire la actele constitutive? Ori, cum se va proceda in situaţia in
care dispoziţiile Legii SA ar putea fi apreciate ca neconforme concepţiei codului, deşi
nu există contradicţii aparente intre reglementări (cum ar fi cazul dispoziţiilor Legii
SA care fac distincţie intre societăţile pe acţiuni de tip inchis şi cele de tip deschis sau
care reglementează ţinerea adunării constitutive, etc.) ? In cele ce urmează vom
incercă identificarea unor soluţii acceptabile, susţinand totuşi necesitatea unor
corelări şi modificări exprese a celor două acte normative.
Reamintim in acest context că in majoritatea statelor europene societăţile pe
acţiuni sunt reglementate, in principal, fie numai prin legi speciale, impreună cu
celelalte societăţi comerciale (Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord –
“Companies Act 1985”, Romania – Legea societăţilor comerciale nr.31/1990,
Portugalia – “Codigo Das Sociedades Comerciais” (Codul societăţilor comerciale),
Ungaria), sau prin lege separată (Germania, Austria, Danemarca, Finlanda, Norvegia,
Suedia, Spania, Grecia), fie numai in codul comercial (Franţa – art.L224-1 - L.228-97,
Belgia, Polonia, Republica Ceha) sau civil (Italia - art.2325-2461, Olanda – art.64-164,
Elveţia – art.620-763 din Codul Federal al Obligaţiilor, completate prin Legea federală
din 4 octombrie 1991).
2. Definiţia societăţii pe acţiuni. In art.156 alin.1 Codul civil defineşte
societatea pe acţiuni ca fiind acea “societate comercială al cărei capital social este
in intregime divizat in acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul
societăţii”. Definiţia existentă in cod este superioară celei din legea specială
deoarece accentuează o trăsătură distinctivă a societăţilor de capitaluri, şi anume,
că in cadrul acestora, spre deosebire de societăţile de persoane – societatea in
nume colectiv şi societatea in comandită -, executarea obligaţiilor societăţii este
garantată numai cu patrimoniul acesteia, iar asociaţii (acţionarii) societăţii nu
răspund pentru obligaţiile sociale.
Trebuie menţionat că, deşi nu constituie regula, soluţia definirii legale (in textul
legii) a societăţii pe acţiuni este intalnită şi in alte legislaţii. Astfel, art.L225-1 din
Codul comercial francez, consideră societatea anonimă ca o societate a cărei
capital este divizat in acţiuni şi care se constituie intre participanţi care răspund
pentru pierderi in limita aporturilor lor. De asemenea, §1 din Legea germană
privind societăţile pe acţiuni (Aktiengesetz) din 1965 defineşte societatea pe
acţiuni ca fiind o societate care dispune de proprie personalitate juridică, a cărei
capital este divizat in acţiuni, iar pentru obligaţiile asumate aceasta răspunzand
numai cu patrimoniul ce-i aparţine.
3. Trăsăturile specifice ale societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni se
individualizează prin următoarele trăsături:
- societatea pe acţiuni este persoană juridică, ei fiindu-i aplicabile in absenţa
unor dispoziţii speciale regulile generale aplicabile tuturor persoanelor juridice
prevăzute in art.55-105 din prezentul cod;
- societatea pe acţiuni este intotdeauna comercială (cu scop lucrativ)
indiferent de obiectul său de activitate. Acesteia ii sunt aplicabile in lipsa unor
dispoziţii derogatorii prevederile art.106-120 din prezentul cod;
- capitalul social al societăţii este divizat in acţiuni, care sunt titluri negociabile
şi transmisibile;
- asociaţii (acţionarii) societăţii nu răspund pentru obligaţiile societăţii,
suportand, in limitele participaţiunii lor la capitalul social, doar riscul pierderilor ce
rezultă din activitatea acesteia (art.156 alin.3).
4. Scurt istoric al societăţilor pe acţiuni. Societăţile pe acţiuni s-au dezvoltat
intr-o perioadă relativ recentă. Sub o formă rudimentară le găsim, insă, şi in alte
timpuri. Astfel, o formă embrionară este semnalată in societăţile romane de publicani
- societatis publicanorum - adică a concesionarilor de impozite publice, care emiteau
părţi cesibile.
In doctrina franceză, se consideră că societăţile pe acţiuni ar avea originea in
concesiunile acordate la sfarşitul Evului Mediu de către suveranitatea teritorială
societăţilor de capitalişti de a organiza servicii de interes general – servicii publice,
bănci etc.
După o altă teză, societatea pe acţiuni ar fi o aplicaţie a regulii maritime potrivit
căreia proprietarul unei nave răspunde pentru avariile cauzate de căpitanul său
numai in limita capitalului investit in acea navă.
In general, in doctrină, se reţin ca precedente primare: coproprietatea minieră
germană, băncile italiene din Evul Mediu şi companiile coloniale.
In proprietatea minieră germană o mină care nu putea fi material divizată era
impărţită in cote denumite carate. Fiecare posesor răspundea proporţional cu
valoarea cotei sale, care putea fi liber transmisă.
In secolul al XV-lea, in Italia, se intalnesc organizaţii bancare al căror capital era
reprezentat prin titluri cesibile, intocmai ca acţiunile din dreptul modern. Prototipul
acestor bănci era instituţia cunoscută in Genova sub denumirea “Officium
Procuratorum Sanchi Georgio”. Republica Genoveză, avand nevoie de bani, lansa
imprumuturi pe piaţă, in schimbul cărora elibera titluri cesibile şi producătoare de
interese (dobanzi). Aceste titluri, denumite loca, erau garantate cu veniturile pe care
Republica le percepea din impozite. In momentul in care Republica n-a mai putut
plăti “interesul” (dobanzile) la sumele imprumutate a acordat deţinătorilor titlurilor
dreptul la control asupra unor gestiuni publice şi apoi, privilegiul perceperii
impozitelor. Consorţiul de capitalişti, constituit pentru apărarea drepturilor, s-a
transformat, astfel, intr-o instituţie bancară care funcţiona ca o instituţie publică de
sine stătătoare.
Politica de expansiune colonială din secolul XVII-XVIII a contribuit, de asemenea
intr-o mare măsură, la constituirea unor forme incipiente de societăţi pe acţiuni,
cărora li se acorda privilegiul exclusiv al exploatării şi colonizării unor teritorii. Aceste
companii erau constituite pe baza unor patente regale sau conexiuni, cu participarea
unui mare număr de posesori de fonduri (regele, curtenii, negustorii). Contribuţiile
asociaţilor formau un patrimoniu distinct de patrimoniul asociaţilor care avea ca
titular compania, in calitate de persoană juridică. Pentru prima dată, contribuţiile la
formarea patrimoniului au primit denumirea de “acţiuni”. In sfarşit, riscurile
asociaţilor erau limitate la contribuţiile lor la formarea patrimoniului companiei.
Astfel, in cursul secolelor XVII-XVIII au luat fiinţă: Compania Olandeză a Indiilor
Orientale (1602), Compania Olandeză a Indiilor Occidentale (1621), Compania
engleză a Indiilor, Compania Insulelor Americii (1626) pentru colonizarea insulelor
Martinica şi Guadelup, Compania Noii Franţe (1628) pentru colonizarea Canadei,
Compania Mărilor Sudului – toate companii celebre in epocă şi care au jucat un rol
economic insemnat in procesul de colonizare. Aceste companii, constituite prin
concesiunea suveranităţii teritoriale, aveau adevărate drepturi regaliene: dreptul de
a bate monedă, dreptul de a ţine in permanenţă trupe sub arme, dreptul de a edicta
regulamente locale. Legiuitorul a considerat aceste companii, mai curand, ca fiind
mijloace de realizare a intereselor publice, decat ca instituţii de drept privat.
Reglementarea societăţii pe acţiuni, ca tip general de societate, a fost realizată
de Codul comercial francez (1807) care, preluand principiile care reglementau marile
companii coloniale, reglementează societatea anonimă cu cele două forme ale sale:
societatea pe acţiuni şi societatea in comandită pe acţiuni. Astfel de reglementări au
fost preluate de legislaţiile majorităţii ţărilor europene.
Deşi această formă de societate a adus servicii deosebite economiilor ţărilor in
care a existat, ea a permis, in acelaşi timp, şi comiterea unor fraude de mari proporţii
de către administratorii lor, fraude ce au ruinat pe acţionari sau pe creditorii sociali.
Acesta a fost unul din motivele pentru care societăţile anonime pe acţiuni puteau
funcţiona numai pe baza autorizaţiei guvernului şi numai după anul 1867 (in Franţa,
Belgia, Olanda, Germania) şi din 1946 (in Anglia) această reglementare a fost
suprimată, fapt ce a dus la o adevărată expansiune a societăţilor comerciale pe
acţiuni.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova se pare că prima societate pe acţiuni
atestată este Societatea anonimă (pe acţiuni) belgiană, constituită in 1896, care avea
in proprietate tramvaiele şi liniile de tramvaie din Chişinău. Aceasta avea un capital
social de 11 milioane franci, divizat in 11 mii acţiuni, a căror principali deţinători erau
două corporaţii belgiene: Compania generală de căi ferate şi electricitate – 5120 de
acţiuni şi Compania căilor ferate din Belgia – 5020 de acţiuni; restul acţiunilor, in
număr de 860, fiind deţinute de 7 persoane fizice.
Mai trebuie să amintim că intre 1918 şi 1944 pe teritoriul dintre Prut şi Nistru s-a
aplicat Codul comercial roman de la 1887, care a fost inspirat, in cea mai mare parte,
din Codul de comerţ italian din 1882, considerat cel mai modern cod al acelor
timpuri. Codul comercial roman conţinea o amplă reglementare a societăţilor pe
acţiuni in Titlul VIII “Despre societăţi şi despre asociaţiuni comerciale”, in special in
art.121-187.
După cel de-al doilea război, in republică, ca şi in toate ţările blocului comunist, a
funcţionat economia planificată fiind desfiinţate sau reorganizate in intreprinderi de
stat toate societăţile pe acţiuni.
După declararea independenţei la 27 august 1991 şi ca urmare a declanşării
procesului de liberalizare a economiei şi privatizării in peisajul economic al ţării au
reapărut şi societăţile pe acţiuni. Activitatea acestora a fost reglementată iniţial prin
Legea privind societăţile pe acţiuni nr.847-XII/03.01.1992, abrogată de Legea SA care
este şi astăzi in vigoare.
5. Tipurile societăţilor pe acţiuni. Legea SA face diferenţa intre societăţile
pe acţiuni deschise şi cele inchise, pentru aceste doua tipuri de societăţi existand
in unele cazuri reglementări diferite, deşi Codul civil nu face nici o precizare in
acest sens, spre deosebire de Codul civil al Federaţiei Ruse care in art.97 consacră
această distincţie şi defineşte cele două tipuri de societăţi. In legislaţia rusă,
prevederile codului au fost dezvoltate intr-o lege specială din 26.12.1995 privind
societăţile pe acţiuni, de unde, de altfel, au şi fost importate in mare parte in
Legea SA. Intre timp, majoritatea specialiştilor in domeniu au criticat această
impărţire, considerand, pe bună dreptate, că regulile stipulate pentru societăţile
pe acţiuni de tip inchis le apropie de societăţile cu răspundere limitată, iar
oportunitatea existenţei acestora a fost pusă la indoială. Trebuie menţionat că
această dihotomie juridică s-a incetăţenit in legislaţia rusă ca urmare a unei
preluări nereuşite a modelului de reglementarea a societăţilor comerciale din
dreptul anglo-saxon, unde există două tipuri de societăţi comerciale cu răspundere
limitată (de tip public şi de tip privat). In acest sistem de drept tradiţia unei
asemenea reglementări este justificată de absenţa ca tip de societate comercială
a societăţii cu răspundere limitată, astfel incat societatea publică pe acţiuni cu
răspundere limitată (public company limited by shares) din dreptul anglo-saxon
(dar şi olandez) este similară cu societăţile clasice pe acţiuni din sistemul dreptului
continental, iar societatea privată pe acţiuni cu răspundere limitată (private
company limited by shares) este corespunzătoare in mare măsură societăţilor cu
răspundere limitată. Astfel, considerăm că modelul de reglementare separată a
societăţilor pe acţiuni de tip inchis adoptat de legiuitorul nostru este absolut
neinspirat, intrucat legislaţia Republicii Moldova reglementează printre alte forme
de societate comercială şi pe aceea a societăţii cu răspundere limitată. Sigur, o
anumită distincţie intre societăţile pe acţiuni (chiar in deschise şi inchise, dar nu in
modul in care o face legea noastră) se face şi in legislaţiile statelor din sistemul de
drept continental, insă ea este esenţial diferită de cea prezentă in Legea
nr.1134/1997 privind societăţile pe acţiuni. De regulă, in legislaţiile respective
distincţia operează doar pe planul participării acţiunilor societăţii la circuitul
“public” al valorilor mobiliare, in sensul că asemenea societăţi pot face apel la
investiţii din partea publicului larg, atat in vederea subscrierii de acţiuni, cat şi in
vederea participării acestuia la vanzarea de acţiuni, acestea fiind cotate şi la
bursele de valori. Astfel, de exemplu, in dreptul francez şi roman, societăţile pe
acţiuni sunt impărţite in inchise (de tip inchis) şi deschise (deţinute public), după
cum capitalul social al acestora din urmă a fost constituit prin subscripţie publică
 şi/sau dacă acţiunile lor sau alte valori mobiliare au făcut obiectul unei oferte
publice regulat promovate şi incheiate cu succes.
După părerea noastră, absenţa in cod a unor referinţe la impărţirea societăţilor
pe acţiuni in deschise şi inchise nu este una intamplătoare, ci ar putea evidenţia
intenţia legiuitorului de a nu mai face o asemenea distincţie şi de a se alinia in
acest fel la practica statelor occidentale. Totuşi, avand in vedere că dispoziţiile
Legii SA nu au fost expres modificate şi ţinand cont de faptul că acestea le
completează pe cele din cod, care face in repetate randuri trimiterea la lege (cum
este cazul şi a art.158 alin.1 din cod care reglementează limita minimă a
capitalului social), considerăm că distincţia abordată continuă să opereze pană la
o necesară modificare a legii. Drept urmare, vom incerca, in continuare, să redăm
sintetic principalele diferenţe intre societăţile pe acţiuni de tip deschis şi cele de
tip inchis, aşa cum sunt ele reglementate in Legea privind societăţile pe acţiuni.
Astfel:
- societatea de tip inchis, spre deosebire de societatea de tip deschis, nu are
dreptul să plaseze public acţiunile sale sau alte valori mobiliare sau să le propună,
in alt mod, unui cerc nelimitat de persoane pentru achiziţionare (art.2 alin.5 din
Legea SA). Cu alte cuvinte, orice valoare mobiliară emisă de o societate de tip
inchis va putea fi plasată numai in cadrul unui cerc limitat de persoane, care
cuprinde acţionarii acestei societăţi şi/sau alte persoane, a căror listă se aprobă de
majoritatea acţionarilor in modul prevăzut de statutul societăţii (art.44 alin.4 din
Legea SA). De asemenea, instrăinarea acţiunilor unei societăţi inchise este supusă
unei proceduri speciale, destul de greoaie, reglementate in art.27 din Legea SA;
- numărul fondatorilor, iar ulterior constituirii a acţionarilor, societăţii inchise nu
poate fi mai mare de 50, pe cand numărul fondatorilor şi acţionarilor societăţii
deschise nu este limitat (art.2 alin.6 şi art.31 alin.5 din Legea SA);
- actele constitutive ale unei societăţi de tip inchis (statutul) trebuie să conţină
o clauză care să stipuleze modul de instrăinare a acţiunilor (art.35 alin.1 lit.k) din
Legea SA);
- capitalul social al unei societăţi deschise nu poate fi mai mic de 20 mii lei, iar
al societăţii inchise de 10 mii lei (art.40 alin.2 din Legea SA);
- in privinţa societăţilor deschise sunt stabilite cateva reguli speciale ce se
referă la publicitatea anumitor informaţii legate de activitatea societăţii (art.92 din
Legea SA).
Tipul societăţii trebuie expres prevăzut in actele constitutive ale acesteia, iar
modificarea tipului de societate se poate face numai prin modificarea statutului
societăţii. Menţionăm, de asemenea, că modificarea tipului de societate este
obligatorie in cazul in care numărul acţionarilor societăţii inchise va depăşi limita
stabilită de lege (50 de acţionari). In această situaţie, potrivit art.2 alin.8 din Legea
SA, societatea, in termen de 3 luni, fie se va transforma in societate deschisă (ori
in cooperativă de producţie), fie se va reorganiza prin divizare (separare). In caz
contrar, societatea inchisă urmează a fi lichidată prin hotărare a adunării generale
a acţionarilor sau a instanţei judecătoreşti (art.2 alin.9 din Legea SA).
6. Legislaţia aplicabilă societăţilor pe acţiuni. In afara dispoziţiilor Codului
civil şi Legii SA constituirea şi funcţionarea societăţilor pe acţiuni din anumite domenii
de activitate este reglementată şi prin de alte acte normative. Astfel, particularităţile
infiinţării şi statutului juridic al societăţilor pe acţiuni la privatizarea patrimoniului
intreprinderilor de stat şi municipale sunt stabilite de legislaţia cu privire la
privatizare, iar la reorganizarea colhozurilor, sovhozurilor, intreprinderilor şi
organizaţiilor intergospodăreşti, precum şi a intreprinderilor prelucrătoare din
complexul agroindustrial, şi de legislaţia funciară. Particularităţile infiinţării şi
statutului juridic al societăţilor pe acţiuni in domeniul activităţii bancare,
investiţionale, bursiere şi de asigurări sunt stabilite de alte acte legislative, dintre
care enumerăm Legea instituţiilor financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Legea cu privire
la fondurile de investiţii nr.1204-XIII/05.06.1997, Legea cu privire la asigurări nr.1508-
XII/15.06.1993. Intreprinderilor cu investiţii străine organizate sub formă de societăţi
pe acţiuni le sunt aplicabile şi dispoziţiile Legii nr.998-XII/01.04.1992 privind
investiţiile străine.
Mai menţionăm că, reglementările privind societăţile pe acţiuni, cuprinse in cod,
Legea SA şi in celelalte legi speciale pe care le-am menţionate mai sus, se
completează cu prevederile Legii insolvabilităţii nr.632-XV/14.10.2001, Legii nr.199-
XIV/18.11.1998 cu privire la piaţa valorilor mobiliare (ale cărei dispoziţii sunt
completate cu reglementările emise de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare), Legii
nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate, cu alte dispoziţii
cuprinse in legislaţia comercială, fiscală (intrucat societatea pe acţiuni desfăşoară o
activitate producătoare de venituri), financiară şi valutară.
7. Atributele de identificare a societăţii pe acţiuni. Societatea pe acţiuni,
ca şi orice altă persoană juridică, se identifică obligatoriu prin două elemente:
denumirea (firma) şi sediul. Aceste elemente sunt distincte de elementele de
identificare a asociaţilor (acţionarilor). Societatea pe acţiuni are propria sa firmă şi
propriul sediu, fără o legătură obligatorie cu numele şi domiciliul asociaţilor, persoane
fizice, respectiv denumirea şi sediul asociaţilor, persoane juridice.
Pentru identificarea ei in activitatea comercială societatea pe acţiuni trebuie să
aibă o denumire. Aceasta trebuie să cuprindă: numele concret al societăţii, care
permite a o deosebi de celelalte organizaţii, şi cuvintele “societate pe acţiuni” pentru
denumirea deplină sau iniţialele “S.A” pentru denumirea prescurtată, scrise in limba
de stat (art.157 alin.5 din cod şi art.5 alin.2 din Legea SA). In mod facultativ, firma
societăţii poate să cuprindă şi alte date care nu sunt in contradicţie cu legislaţia.
In doctrină s-a discutat dacă firma unei societăţi pe acţiuni poate fi
determinată prin numele unui asociat (acţionar). Această discuţie a fost generată
de faptul că societatea pe acţiuni este o societate de capitaluri a cărei element
definitoriu este cota de capital investită de asociat (intuitu pecuniae) şi nu
calităţile personale ale asociatului (intuitu personae) ca la societăţile de persoane.
In acest sens, cităm o hotărare a Curţii de Apel Bucureşti care a statuat că numele
unui asociat poate face totuşi parte din firma unei societăţi anonime (pe acţiuni)
cu condiţia ca prin trecutul şi calităţile sale să fi devenit un element obiectiv,
desprins de persoana unuia din asociaţi, cum ar fi de pildă Voinea, Malaxa (mari
industriaşi – n.a). Curtea a socotit că aceste nume au devenit adevărate denumiri,
obiectivandu-se. Intr-un asemenea caz, patronimicul va deveni un bun incorporal
al societăţii in cauză şi, in consecinţă, dacă asociatul respectiv s-ar retrage din
societate n-ar putea să interzică societăţii utilizarea in denumirea socială a
patronimicului său.
Potrivit Legii SA sediu social al societăţii pe acţiuni este considerat sediul
organului său executiv, indicat in statutul societăţii (art.6 alin.1). Pentru aceasta se
va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va funcţiona organul executiv al societăţii.
Menţionăm, că sediul indicat trebuie să fie real, nu fictiv. Datorită importanţei sale
pentru viaţa societăţii, legea obligă societatea pe acţiuni să anunţe creditorii,
acţionarii săi, precum şi autorităţile publice stabilite de legislaţie, despre schimbarea
sediului său (art.6 alin.3 din Legea SA). In afară de sediu social societatea trebuie să
aibă şi o adresă pentru relaţii (art.6 alin.2 din Legea SA). In ce ne priveşte
considerăm inutilă o asemenea normă, deoarece criteriul utilizat pentru determinarea
sediului este cel al locului unde se află organul său executiv. Astfel, adresa pentru
relaţii va coincide, de regulă, cu sediul social al societăţii, iar in cazul in care adresa
pentru relaţii nu va coincide cu cea a sediului social simpla prezenţă a acesteia nu va
fi de natură să inlesnească comunicarea cu societatea.
8. Executarea obligaţiilor sociale şi răspunderea acţionarilor. Insuşirea
societăţii comerciale pe acţiuni de a fi o persoană juridică autonomă, recunoscută ca
atare de lege, ii conferă in circuitul civil valenţele oricărui subiect de drept, şi anume,
calitatea de a fi titulară de drepturi şi obligaţii. Graţie personalităţii juridice societatea
pe acţiuni participă in nume propriu la raporturile juridice şi răspunde pentru
obligaţiile asumate. Deoarece problemele legate de capacitatea persoanelor juridice
au fost analizate mai sus (vezi art.60-61), ne vom opri in cele ce urmează doar
asupra unor aspecte legate de executarea obligaţiilor societăţii şi limitele răspunderii
acţionarilor.
Avand dreptul să participe la raporturile juridice, societatea pe acţiuni işi poate
asuma anumite obligaţii. Fiind obligaţii ale societăţii (obligaţii sociale), societatea va
răspunde pentru nerespectarea lor. Răspunderea societăţii pentru obligaţiile sale
este asigurată graţie patrimoniului propriu, care constituie o garanţie pentru
creditorilor societăţii - creditorii sociali (art.156 alin.1 din cod). Patrimoniul reprezintă
suportul material al societăţii, prin aceea că mijloacele materiale şi băneşti ce-l
compun dau acesteia posibilitatea să participe la circuitul economic, incheind diverse
raporturi juridice. Potrivit art.4 alin.1 din Legea SA, patrimoniul societăţii se constituie
ca rezultat al plasării acţiunilor, al activităţii sale economico-financiare şi in alte
temeiuri prevăzute de legislaţie. Intrucat patrimoniul societăţii are drept titular
societatea ca persoană juridică, inseamnă că acest patrimoniu are un caracter
autonom, el fiind distinct de patrimoniile asociaţilor (acţionarilor) care au constituit
societatea. Ca o consecinţă a autonomiei patrimoniului societăţii, aceasta nu
răspunde pentru obligaţiile acţionarilor săi (art.4 alin.4 din Legea SA). Pe de altă
parte, nici acţionarii nu vor suporta pasivul social decat in limita aportului lor (art.156
alin.3 din cod şi art.24 alin.3 din Legea SA). Responsabilitatea acţionarilor, limitată la
nivelul aporturilor, este un principiu de bază al societăţilor de capitaluri. Dispoziţiile
art.156 alin.4 din cod precizează că “acţionarul care nu a vărsat in termen aportul
subscris răspunde subsidiar pentru obligaţiile societăţii, in limita parţii nevărsate”. In
realitate, textul de mai sus nu are in vedere o răspundere propriu-zisă, care ar
antrena acoperirea de către acţionar a datoriilor sociale in calitate de garant, ci
executarea obligaţiei proprii şi normale a fiecărui acţionar de a plăti valoarea
nominală a acţiunilor (aportului) pe care le-a subscris. Acţionarul se obligă prin
contractul de societate (in cazul plasării acţiunilor la infiinţarea societăţii) sau printr-
un acord cu societatea (in cazul subscripţiei acţiunilor emisiunii suplimentare) să
verse aportul subscris in termenele prevăzute de lege sau de contractul de societate
(hotărarea privind emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea inchisă, prospectul ofertei
publice - pentru emisiunea publică) şi este dator să-şi onoreze obligaţia asumată.
Astfel, in cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie
obligaţia sa de aport, cofondatorii il pot constrange pe cale judecătorească, cerand
executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate, iar in cazul subscripţiei
acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie
urmărirea in justiţie a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie
adoptarea unei hotărari privind refuzul de a incheia emisiunea acţiunilor şi restituirea
către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus in contul plăţii acţiunilor.
Deosebit de interesante sunt in contextul problemei pe care am abordat-o mai
sus dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea acţionarului pentru
prejudiciul ce i-a fost cauzat societăţii ca urmare a neexecutării sau a executării
necorespunzătoare a obligaţiilor ce-i revin, acesta răspunzand in faţa societăţii cu
mărimea prejudiciului cauzat (art.29 alin.3). Astfel, teoretic, dacă societatea va face
dovada prejudiciului cauzat societăţii şi legăturii de cauzalitate intre prejudiciu şi
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către acţionar,
acesta din urmă va putea fi obligat la plata despăgubirilor in condiţiile dreptului
comun. Considerăm că dispoziţia menţionată consacră doar o regulă generală şi
poate fi aplicată doar in coroborare cu o serie de alte dispoziţii particulare din Legea
SA. Menţionăm in acest sens dispoziţiile Legii SA care reglementează răspunderea
fondatorilor şi tranzacţiile cu conflict de interese. Astfel, fondatorii societăţii pe
acţiuni răspund solidar, faţă de societate şi terţi, pentru obligaţiile lor legate de
infiinţarea societăţii (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). Răspunderea fondatorilor
poate fi angajată faţă de societate, pentru incălcarea obligaţiilor impuse de lege cu
privire efectuarea aporturilor, iar faţă de terţi (creditori sociali) pentru neindeplinirea
formalităţilor legale prevăzute pentru constituirea societăţii şi pentru obligaţiile luate
cu ocazia constituirii societăţii care nu au fost preluate de societate asupra sa (nu au
fost aprobate de către adunarea constitutivă). De asemenea, fondatorii societăţii
răspund solidar faţă de terţi pentru obligaţiile sociale apărute in cazul săvarşirii de
către ei a unor acţiuni in numele societăţii după ce s-a considerat că fondarea
acesteia nu a avut loc (art.31 alin.10 lit.a) din Legea SA). In cazul tranzacţiilor cu
conflict de interese, acţionarul interesat in efectuarea tranzacţiei (acţionarul ce
deţine de sine stătător sau impreuna cu persoanele sale afiliate peste 25% din
acţiunile cu drept de vot ale societăţii şi are un interes material ce nu coincide cu cel
al societăţii) este obligat să comunice in scris existenţa conflictului de interese
organului de conducere de competenţa căruia ţine incheierea unei asemenea
tranzacţii şi, dacă este cazul, să se abţină de la vot in adunarea generală a
acţionarilor (art.85 şi 86 din Legea SA). Menţionăm că răspunderea acţionarilor nu va
putea fi antrenată in afara cazurilor arătate mai sus in nici o altă situaţie, chiar dacă
statutul societăţii ar prevedea şi alte cazuri de răspundere, asemenea dispoziţii fiind
lipsite de forţă juridică.
9. Constituirea societăţii pe acţiuni. Doctrinei juridice ii sunt cunoscute două
moduri de constituire a societăţii pe acţiuni:
- constituirea obişnuită, prin aporturile fondatorilor, denumită şi constituire
simultană sau fără apel la subscripţie publică;
- constituirea cu apel la subscripţia publică a acţiunilor, denumită şi constituire
continuată (succesivă).
De lege lata, in Republica Moldova infiinţarea unei noi societăţi pe acţiuni este
posibilă numai prin subscrierea acţiunilor intre un număr de fondatori strict
determinaţi prin actele constitutive, adică fără apel la subscripţia publică (constituire
simultană). Această concluzie rezultă din conţinutul art.158 alin.3 din cod, care
prevede că “acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează integral
intre fondatori”. In ceea ce ne priveşte, considerăm că ar fi fost binevenită şi
consacrarea posibilităţii de a apela la subscripţia publică la constituirea societăţi
deschise pe acţiuni, deoarece in acest caz plafonul mai ridicat al capitalului social ce
trebuie subscris este de natură a crea unele dificultăţi fondatorilor. Printre avantajele
constituirii prin subscripţie publică a societăţii pe acţiuni doctrina menţionează
următoarele:
- pentru societate: posibilitatea obţinerii in termen scurt a capitalului necesar
pentru demararea unei activităţi economice de mai mare anvergură, fără a fi nevoie
de trecerea unei perioade de timp in care societatea să funcţioneze, in scopul
obţinerii din profitul propriu a capitalului necesar expansiunii economice, sau pentru
a convinge terţii să investească in societate pe baza rezultatelor economice deja
obţinute;
- pentru acţionari: posibilitatea acordată investitorilor interesaţi, care nu doresc să
participe activ la managementul unei intreprinderi comerciale de mare anvergură, de
a deveni acţionari ai unei astfel de societăţi comerciale chiar de la momentul
constituirii ei, mizand pe succesul ei in viitor şi, in consecinţă, pe multiplicarea valorii
investiţiei făcute, intr-un grad mai mare decat in situaţia in care ar investi intr-o
societate comercială deja “consacrată” şi care se află intr-un proces de extindere a
activităţii.
Este adevărat totuşi, că in ciuda acestor avantaje economice, in statele unde
această modalitate de constituire a societăţilor pe acţiuni este reglementată (Franţa,
Belgia, Elveţia, Italia, Spania, Portugalia – instituţiile de credit trebuie să fie formate
obligatoriu prin subscripţie publică, Norvegia, Suedia, Ungaria, Polonia, Romania), ea
este utilizată numai intr-un număr destul de limitat de cazuri. Aceasta deoarece, pe
de o parte, procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică
este foarte anevoioasă, iar pe de altă parte subscriitori sunt destul de greu de
caştigat. O asemenea modalitate prezintă şi riscul de inşelare a micilor investitori
care ar putea fi ispitiţi de caştigurile mănoase promise de către unii fondatori lipsiţi
de scrupule sau nepricepuţi şi, pe cale de consecinţă, a creării unor societăţi fictive
sau neviabile.
Din coroborarea art.30 alin.2 cu art.37 alin.1 şi 2 din Legea SA rezultă că
infiinţarea societăţii pe acţiuni implică parcurgerea a două etape:
- prima etapă are un caracter preparator, de organizare – in această etapă se
intocmesc actele constitutive ale societăţii, este subscris capitalul social şi are loc
adunarea constitutivă;
- a doua etapă a constituirii societăţii este destinată dobandirii personalităţii
juridice. Acest lucru se realizează prin inregistrarea societăţii la organele teritoriale
ale Camerei Inregistrării de Stat a Departamentului Tehnologii Informaţionale in
conformitate cu art.63 şi 109 din prezentul cod şi dispoziţiile Legii cu privire la
inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor nr.1265-XIV/05.10.2000.
10. Fondatorii societăţii pe acţiuni. Atat in doctrină cat şi in dispoziţiile legale
aplicabile in materia societăţilor pe acţiuni sunt folosite pentru a desemna persoanele
care participă la crearea şi la activitatea societăţii pe acţiuni mai multe denumiri:
asociat (membru), acţionar, fondator, achizitor (subscriitor). In doctrină se admite că
noţiunea (conceptul) de asociat are calitate de gen proxim, cuprinzand in sfera sa
celelalte noţiuni (specii). Astfel, calitatea de fondator al unei societăţi pe acţiuni
revine persoanelor care au luat decizia de a o infiinţa (art.31 alin.1 din Legea SA).
Calitatea de achizitor aparţine celor care subscriu acţiunile unei societăţi pe acţiuni.
Aceste persoane fizice sau juridice se inscriu in sfera asociaţilor (lato sensu).
Insuşirea de acţionar presupune, prin definiţie, posesiunea unor acţiuni. In concluzie,
se poate spune că fiecare dintre cele trei specii analizate de membrii societari are,
spre deosebire de noţiunea supraordonată de asociat, pe de-o parte un conţinut
ideatic mai complex, intregit cu trăsături proprii, adiţionale şi totodată distinctive, iar
pe de altă parte o extensiune mai restransă decat sfera larg cuprinzătoare a noţiunii
de gen.
Fără a intra in prea multe detalii referitor la acest subiect ne limităm să
menţionăm că legislaţia in vigoare consacră aptitudinea de a intemeia o societate pe
acţiuni in Republica Moldova, atat in favoarea persoanelor fizice, cat şi a persoanelor
juridice, inclusiv cele de naţionalitate străină şi apatride. Astfel, conform art.31 alin.2
al Legii SA, “fondatori ai societăţii pot fi persoane fizice capabile şi persoane juridice
din Republica Moldova, din alte state, apatrizi, precum şi state străine şi organizaţii
internaţionale”. In consecinţă, putem concluziona că infiinţarea societăţilor pe acţiuni
este dominată de principiul libertăţii de asociere a persoanelor fizice şi juridice.
Posibilitatea concretă de participare la infiinţarea unei societăţi pe acţiuni, depinde
de anumite condiţii care pot să difere in funcţie de natura şi naţionalitatea subiectului
de drept in cauză. Astfel, statutul persoanelor juridice prezintă unele particularităţi
faţă de cel al persoanelor fizice, iar fondatorii de naţionalitate străini trebuie să se
conformeze şi unor norme speciale.
Codul civil nu prevede un număr minim de fondatori, societatea pe acţiuni putand
fi valabil infiinţată prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (art.156
alin.2), deşi in mod obişnuit numărul acestora este mai mare. In cazul in care
societatea pe acţiuni este constituită de o singură persoană, decizia de infiinţare a
societăţii va fi luată de această persoană de sine stătător şi se va perfecta sub formă
de declaraţie de fondare a societăţii (art.30 alin.3 din Legea SA). De la această regulă
se prevede o singură excepţie, şi anume, societatea pe acţiuni nu poate fi infiinţată
de o societate comercială care este la randu-i alcătuită dintr-un singur asociat (art.31
alin.6 din Legea SA). In caz de incălcare a acestei prevederi, statul, prin intermediul
Ministerului Finanţelor, precum şi oricare persoană interesată sunt in drept să ceara,
pe cale judecătorească, dizolvarea societăţii astfel constituite. După părerea noastră
formularea articolului este stangace, in sensul că, din cuprinsul articolului nu reiese
clar dacă această prevedere se aplică numai societăţilor in curs de constituire (de
altfel, este destul de greu de presupus că s-ar reuşi eludarea acestei dispoziţii şi
inregistrarea societăţii) sau şi societăţilor in care s-a ajuns la un singur acţionar
societate comercială cu asociat unic ca rezultat al cumulării tuturor acţiunilor.
Posibilitatea infiinţării unei societăţi pe acţiuni de către o singură persoană este o
“curiozitate” legislativă, intrucat contravine intr-o oarecare măsură insăşi naturii
acesteia de societate de capitaluri printre a cărei caractere juridice figurează şi cel al
unui număr minim de asociaţi. De altfel, cu excepţia catorva legislaţii, cum ar fi cea a
Marii Britanii, Olandei sau a ţărilor nordice (Danemarca, Finlanda, Norvegia, Suedia)
majoritatea legislaţiilor statelor europene prevăd un număr minim de asociaţi, după
cum urmează: Franţa - 7 persoane; Germania, Romania, Portugalia - 5 persoane;
Elveţia, Polonia - 3 persoane; Austria, Belgia, Italia, Luxemburg şi Grecia - 2 persoane.
Prin fixarea unui număr minim de asociaţi se urmăreşte ca in societatea pe acţiuni
care corespunde marilor intreprinderi comerciale factorul uman să fie lipsit de
importanţă, eficient fiind numai capitalul. Subliniem că, organizarea unei forme
“derogatorii” de societate prin manifestarea de voinţă a unei singure persoane (mai
ales in condiţiile in care, de regulă, cifra de afaceri a societăţilor pe acţiuni este foarte
mare) poate duce la evaziune fiscală, la constituire de “monopoluri”, precum şi la
precaritatea societăţii (cazul decesului acţionarului unic sau a hotărarii unilaterale de
lichidare), fapt ce ar putea aduce grave prejudiciu terţilor care au legături cu
societatea. In consecinţă, chiar dacă prin dispoziţiile art.31 alin.6 din Legea SA se
incearcă atenuarea efectelor negative, considerăm că cea mai indicată soluţie
rămane, totuşi, introducerea unui număr minim de asociaţi. In caz contrar, dispoziţiile
legale in materie ar trebui armonizate cu Directiva a XII-a nr.83/667/CEE din 2
decembrie 1989 care reglementează societăţile cu răspundere limitată cu asociat
unic, dar care se aplică şi societăţilor pe acţiuni cu asociat unic in statele care permit
o asemenea formă de societate unipersonală. Astfel, de lege ferenda: ar trebui
instituită o interdicţie prin care o persoană fizică sau juridică să poată fi fondator
(acţionar) unic decat intr-o singură societate; ar trebui instituită obligativitatea
dezvăluirii informaţiei publicului larg despre existenţa unui singur acţionar in
societate; ar trebui instituită obligativitatea evaluării de către un expert independent
al aporturilor in natură aduse de fondatorul unic; stabilirea unor reguli clare privind
modul de perfectare a tranzacţiilor intre societate şi acţionarul unic al acesteia.
In final, menţionăm că Legea SA prevede că numărul fondatorilor unei societăţi pe
acţiuni de tip inchis nu va putea depăşi 50 de fondatori, pe cand numărul fondatorilor
societăţii pe acţiuni de tip deschis nu este limitat (art.31 alin.5 din Legea SA).
Această dispoziţie reprezintă o aplicare particulară a regulii prevăzute la art.2 alin.6
din legea SA conform căreia numărul acţionarilor societăţii inchise, impreună cu
acţionarii reprezentaţi prin deţinătorii nominali de acţiuni, nu poate fi mai mare de
50. Indiferent de faptul dacă societatea este inchisă sau deschisă, la momentul
inregistrării acesteia, numărul de fondatori va fi egal cu numărul de acţionari.
Deoarece este posibil ca fondatorii să participe la constituirea societăţii prin
intermediul reprezentanţilor (mandatarilor), precizăm că, in aceste cazuri, numărul
maxim de fondatori trebuie să fie determinat in funcţie de numărul mandanţilor, iar
nu de cel al mandatarilor.

Articolul 157. Actul de constituire al societăţii pe acţiuni

In afara de cele menţionate la art.108 alin.(1), in actul de constituire al

societăţii pe acţiuni trebuie să se indice:
a) numele sau denumirea fondatorilor;
b) cuantumul capitalului social;
c) numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor; clasele de acţiuni şi
numărul de acţiuni de fiecare clasă;
d) mărimea aportului şi numărul de acţiuni atribuit fiecărui fondator;
e) numărul, tipul, valoarea nominala, mărimea dobanzii şi termenele
de stingere a obligaţiunilor emise de societate;
f) modul de ţinere a registrelor societăţii;
g) ordinea de incheiere a contractelor cu conflict de interese.

1. Consideraţii preliminare. In literatura de specialitate s-a arătat că o

societate comercială este, in esenţă un contract şi totodată, o persoană juridică.
Astfel că, la baza constituirii şi funcţionării oricărei societăţi comerciale, deci şi a
societăţii pe acţiuni, se află voinţa fondatorilor, manifestată in condiţiile legii. In acest
sens, coroborand dispoziţiile art.62 din cod cu cele ale art.32 din Legea SA, putem
spune că fundamentul activităţii societăţii pe acţiuni il reprezintă contractul de
societate (de constituire – in terminologia codului) şi statutul. In cazul in care
societatea pe acţiuni se constituie de către un singur fondator contractul de societate
este inlocuit printr-o declaraţia de constituire a societăţii. Societatea pe acţiuni
dobandeşte personalitate juridică prin indeplinirea unor formalităţi cerute de lege
care se intemeiază pe actele constitutive, in speţă, pe contractul de societate
(declaraţia de constituire a societăţii). Importanţa acestuia in faza constitutivă a
societăţii este subliniată şi de dispoziţia conform căreia contractul de societate
(declaraţia de constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii pană la
inregistrarea ei de stat (art.32 alin.2 din Legea SA). După acest moment singurul act
care reglementează activitatea societăţii pe acţiuni este statutul, efectul contractului
de societate (declaraţiei de constituire a societăţii) incetand, conform art.32 alin.3 din
Legea SA, după inregistrarea de stat a societăţii şi executarea de către fondatori a
tuturor obligaţiilor lor.
2. Contractul de societate. Contractul de societate este actul constitutiv
primar, prin care două sau mai multe persoane işi asumă obligaţia de a infiinţa o
societate pe acţiuni. In acelaşi timp contractul cuprinde regulile care guvernează
raporturile dintre fondatori sau altfel spus, acesta stabileşte condiţiile activităţii
comune a fondatorilor in vederea infiinţării societăţii (art.33 alin.1 din Legea SA).
Obligaţia de a constitui o societate pe acţiuni poate fi asumată şi de o singură
persoană, aceasta intocmind in acest caz o declaraţie de constituire a societăţii pe
acţiuni care va conţine aceleaşi prevederi ca şi contractul de societate.
Fără a intra inutil in prea multe detalii facem precizarea că, contractul de
societate comercială este diferit de contractul de societate civilă reglementat de
Codul civil in art.1339-1354. Astfel, in timp ce primul contract are ca efect
constituirea unui patrimoniu prin aporturile fondatorilor, cel de-al doilea creează doar
o indiviziune de bunuri. Consecinţa este că societatea civilă nu are personalitate
civilă in vreme ce societatea comercială, indiferent de formă, are o asemenea
personalitate.
3. Condiţiile de valabilitate ale contractului de societate. Contractul de
societate, pentru a fi incheiat valabil, trebuie să indeplinească anumite condiţii.
In primul rand, contractul de societate, ca orice act juridic, trebuie să
indeplinească condiţiile generale pentru validitatea oricărui act juridic: capacitatea de
a contracta, consimţămantul valabil al părţilor care se obligă, un obiect determinat şi
licit şi o cauză licită. In principiu, acestuia ii este aplicabil regimul juridic de drept
comun, statornicit de Codul civil (Cartea intai, Titlul II “Actul juridic şi reprezentarea”),
nu insă fără a exista anumite adaptări impuse de caracterul comercial al acordului de
voinţă.
In al doilea rand, contractul de societate trebuie să aibă anumite elemente
specifice care il particularizează faţă de celelalte contracte. In categoria condiţiilor
specifice se inscriu: intenţia de a colabora in desfăşurarea activităţii comerciale
(affectio societatis), obligaţia asociaţilor de a contribui prin aporturi la formarea
patrimoniului societar, precum şi participarea la beneficii şi la pierderi.
 In cele ce urmează vom examina anumite particularităţi legate de capacitatea
părţilor de a incheia contractul de societate la constituirea societăţilor pe acţiuni,
făcand trimitere pentru alte generalităţi la analiza articolelor care reglementează
valabilitatea actului juridic in general, precum şi particularităţile elementului affectio
societatis in cadrul societăţilor pe acţiuni.
In privinţa capacităţii cerute pentru a incheia contractul de societate, Legea SA
prevede că “fondatori ai societăţii pe acţiuni pot fi persoane fizice capabile şi
persoane juridice [...]”(art.31 alin.2). In lipsa unor alte dispoziţii prin care să se
prevadă condiţii speciale pentru capacitatea de a incheia contractul de societate
considerăm că persoanele fizice trebuie să dispună de capacitate deplină de
exerciţiu, in condiţiile dreptului comun. Considerăm, de asemenea, că persoanele
fizice cu capacitate de exerciţiu restransă (minorii intre 14 şi 18 ani şi persoanele a
căror capacitate de exerciţiu a fost limitată de instanţele judecătoreşti) nu vor putea
incheia un contract de societate in vederea constituirii unei societăţi pe acţiuni, dată
fiind responsabilitatea fondatorilor in constituirea societăţii. Aceştia vor putea, insă,
ulterior constituirii societăţii, să dobandească acţiuni cu condiţia incuviinţării
prealabile din partea ocrotitorului legal.
Menţionăm că exercitarea facultăţii de a incheia contractul de societate poate fi
supusă şi unor diferite restricţii in funcţie de calitatea individuală a părţii interesate.
Astfel, de exemplu, potrivit dispoziţiilor art.11 alin.3 lit.c) din Legea serviciului public
nr.443-XIII/04.05.1995, funcţionarii publici nu au dreptul să desfăşoare nemijlocit
activitate de intreprinzător. Considerăm că această dispoziţie trebuie interpretată in
sensul că funcţionarii publici, de orice grad, nu pot infiinţa societăţi comerciale,
inclusiv pe acţiuni, insă pot dobandi sau instrăina acţiuni ori părţi sociale a unor
societăţi deja constituite.
In ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea vor putea participa la infiinţarea
unei societăţi pe acţiuni numai in cazul in care acest lucru nu este interzis prin lege
sau prin statut şi numai dacă ele insele sunt legal constituite. Anumite particularităţi
există in situaţia in care parte la contractul de societate (fondator) sunt
intreprinderile de stat sau cele municipale, caz in care este necesară autorizaţia
autorităţilor publice in subordonarea cărora se află intreprinderile fondatoare, sau
statul şi unităţile administrativ-teritoriale, situaţii reglementate prin dispoziţii
speciale, cum sunt, de exemplu, cele ale Legii privind administraţia publică locală
nr.186-XIV/6.11.1998 (vezi art.18 alin.2 lit.r), art.59 lit.n), art.88).
Un caz aparte este reprezentat de posibilitatea prevăzută de art.31 alin.2 teza a
II-a din Legea SA ca in calitate de fondator a societăţii pe acţiuni să apară statele
străine şi organizaţiile internaţionale. Considerăm că o asemenea dispoziţie este
superfluă şi chiar dăunătoare climatului de afaceri din moment ce statul are in
economiile dezvoltate un rol foarte redus, iar calitatea de subiect de drept privat a
acestuia şi a organizaţiilor internaţionale este subiect de controversă in literatura de
specialitate.
Intenţia asociaţilor de a conlucra in cadrul societăţii in scopul desfăşurării
activităţii comerciale şi al obţinerii şi impărţirii de beneficii (affectio societatis) este
tratată de doctrina occidentală ca un element specific şi obligatoriu al contractului de
societate, fără, insă, ca vreo lege să-l reglementeze expres. In doctrină s-a făcut
distincţie intre societatea comercială şi alte contracte, fie şi nenumite, tocmai prin
analiza prezenţei sau absenţei elementului affectio sodetatis. Astfel, simpla
participare a salariaţilor la beneficii nu ii transformă pe aceştia in asociaţi (acţionari),
intrucat lipseşte affecto societatis. De asemenea, nu suntem in prezenţa unei
societăţi, in cazul inchirierii unui bun (de exemplu, un fond de comerţ), chiar dacă
locatarul are un drept la beneficiile obţinute. Situaţia este aceeaşi şi in cazul unui
contract de imprumut al unei sume de bani, cand s-a convenit in favoarea
imprumutătorului un drept la beneficiile rezultate din folosirea sumei imprumutate. In
sfarşit, in doctrină s-a arătat deosebirea dintre contractul de societate comercială şi
acordul de cartel ori contractul de tontină.
 In doctrina străină s-a mai arătat că acest element este mai pregnant in cadrul
societăţilor de persoane sau al societăţilor de capital alcătuite dintr-un număr relativ
restrans de asociaţi, pentru că in aceste condiţii se poate manifesta juridic această
intenţie comună prin participarea directă şi nemijlocită a asociaţilor la conducerea
societăţii sau la dezbaterile in adunarea generală a societăţii care ia sau ratifică
decizii privind activitatea acesteia. Pe de altă parte, s-a subliniat că o astfel de
participare care să dea expresie intenţiei comune a asociaţilor de a participa la o
anumită activitate economică in şi prin intermediul societăţii este mai mult teoretică
in cazul societăţilor pe acţiuni care grupează un număr mare de acţionari. Această
imprejurare duce de cele mai multe ori la evaporarea intenţiei comune de a acţiona
şi inlocuirea ei cu o stare de pasivitate comună de a fi “administraţi” care, din păcate
pentru viaţa juridică şi economică a societăţii, permite managementului societăţii să
“guverneze” nestingherit interesele societăţii şi să scape oricărui control serios din
partea acţionarilor. După cum s-a spus, adunările sunt vidate de putere. Acest
fenomen a fost remarcat de timpuriu de doctrină, care a constatat pasivitatea
“născută din faptul că cei mai mulţi acţionari au suflet de obligatari, adică de
imprumutători de fonduri şi nu de asociaţi, deci de oameni care nu se interesează de
viaţa societăţii”. De aceea, in doctrină s-a susţinut că, in cazul unor astfel de
societăţi, este firesc ca cei mai mulţi dintre acţionari să se mulţumească să incaseze
dividendele şi să revandă acţiunile. Aceasta este o situaţie mai mult decat iluzorie,
intrucat in lipsa lui affectio societatis, in scurtă vreme, există riscul ca atat
dividendele cat şi interesaţii de achiziţionarea unor acţiuni la o societate fără viitor,
se evaporă. Mai degrabă am afirma că, in aceste cazuri, affectio societatis se va
manifesta doar prin exercitarea drepturilor de a participa la adunarea generală a
acţionarilor şi de a vota sau nu proiectele de hotărari. Cu cat numărul de acţionari
este mai mare, cu atat mai mult aceste drepturi trebuie exercitate cu mai mare
scrupulozitate, pentru a nu permite administraţiei societăţii să escamoteze situaţia
juridică şi economică a societăţii, şi să manipuleze votul adunării. In opinia unor
autori, in cazul societăţilor cu mii sau zeci de mii de acţionari - cum sunt de fapt cele
cotate in bursă - intenţia comună de a coopera se metamorfozează şi trebuie să se
manifeste printr-o atitudine de responsabilitate a acţionarilor unii faţă de alţii şi toţi
faţă de societate, prin exercitarea activă şi cu bună credinţă a drepturilor sociale care
decurg din deţinerea acţiunilor.
Un alt caz particular il reprezintă şi fondurile de investiţii in cadrul cărora nu
există intenţia de a coopera cu ceilalţi acţionari ai fondului pentru activitatea comună
in cadrul societăţii in scopul impărţirii beneficiilor şi pierderilor. Profitul este aşteptat
de cumpărătorul acţiunii din revanzarea acesteia, iar nu din beneficiile ce ar putea
rezulta din activitatea societăţii.
De asemenea, affectio societatis dispare şi cand societatea nu este decat o
tehnică de organizare a intreprinderii sau a patrimoniului. Acest lucru este evident in
cazul societăţii pe acţiuni cu un singur asociat (fondator).
In final, facem precizarea că fenomenul dispersiei acţiunilor in mainile a mii de
acţionari a impus in legislaţia şi practica altor state diverse soluţii. Astfel, de
exemplu, in dreptul american complexitatea problemelor a impus apariţia unor firme
specializate in reprezentarea acţionarilor şi supravegherea conducerii societăţii,
denumite proxy advisory firms, care oferă acţionarilor, in esenţă, următoarele
servicii: analiza propunerilor de rezoluţii ale adunărilor generale ale acţionarilor,
recomandări privind votul in aceste adunări asupra diverselor rezoluţii, exercitarea
drepturilor de control asupra acţionarilor societăţii. O altă soluţie recomandată de
avocaţi şi adoptată in practică a fost crearea (incorporarea) de către acţionarii
minoritari a unor societăţi specializate in supravegherea administraţiei societăţii in
care sunt minoritari. Aceste soluţii au permis: creşterea profitului pe fiecare acţiune,
un nivel mai realistic de plată a membrilor consiliului de administraţie si a
executivului societăţii, inlăturarea “exploatării” acţionarilor minoritari de către cei
majoritari sau de către executivul societăţii. Iată deci că affectio societatis poate lua
forme diverse şi subtile de manifestare odată cu diversificarea fenomenului adusă de
mărirea numărului de acţionari şi cotarea societăţilor in bursă.
4. Conţinutul contractului de societate (declaraţiei de constituire a
societăţii). Ca act constitutiv al societăţii pe acţiuni contractul de societate
(declaraţia de constituire – in cazul in care societatea este infiinţată de un singur
fondator) trebuie să cuprindă anumite clauze (elemente) care să stabilească
condiţiile activităţii fondatorilor in vederea infiinţării societăţii.
Din coroborarea art.62 alin.3, 108 şi 157 din Cod, precum şi a art.33 alin.2 din
Legea SA reiese informaţiile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă contractul de
societate (declaraţia de constituire). In cazul nerespectării acestor dispoziţii
societatea nu va putea fi inregistrată. Aceste informaţii (clauze) pot fi grupate in mai
multe categorii: clauze care privesc identificarea părţilor care il incheie, clauze care
privesc caracteristicile distinctive ale viitoarei entităţi colective, clauze care privesc
drepturile şi obligaţiile fondatorilor acesteia, clauze care privesc modul şi termenele
de infiinţare a societăţii. Pe langă prevederile obligatorii, enumerate prin dispoziţiile
legale sunt, de asemenea, posibile menţiuni facultative. Contextul este desigur
finalizat prin semnăturile celor in cauză.
a) Clauze de identificare:
Clauze privind identificarea fondatorilor. Individualizarea este necesară mai intai
cu privire la părţile care incheie actele constitutive ale societăţii. Elementele de
identificare diferă după cum fondatorii sunt persoane fizice sau juridice. Fondatori ai
societăţii pot fi persoane fizice, persoane juridice, precum şi organe ale statului şi
administraţiei locale. Identificarea lor in actul constitutiv se face: pentru persoanele
fizice, prin indicarea numelui, prenumelui, domiciliului, a numărului şi seriei actului
de identitate şi a cetăţeniei; pentru persoanele juridice – se indică denumirea
persoanei juridice, sediul, naţionalitatea, persoana cu imputerniciri speciale care o
reprezintă, precum şi locul de inregistrare şi numerele certificatelor cu privire la
inregistrarea de stat; pentru organele de stat sau de administraţie locală – se indică
denumirea organului, imputernicirile, persoana care reprezintă acest organ.
Clauze privind individualizarea viitoarei societăţi. De asemenea, este necesar ca,
in contractul de societate, să fie precizate caracteristicile distinctive ale societăţii ce
se constituie. Prin aceste clauze se stabilesc denumirea, forma juridică, tipul şi sediul
societăţii:
- denumirea sau firma societăţii. Contractul de societate trebuie să cuprindă
denumirea completă şi prescurtată a firmei, astfel cum este reglementată in art.156
alin.5 din cod, sub care societatea va fi inmatriculată in Registrul de stat al
intreprinderilor. Pentru a nu intalni piedici la inregistrarea societăţii, denumirea ce
urmează a fi folosită trebuie verificată de organele de inregistrare in scopul corelării
acesteia cu firmele existente pentru a se elimina orice concordanţă cu vreo
intreprindere inregistrată sub aceeaşi denumirea. Denumirea societăţii, ca element
de identificare, va figura pe toate actele ce emană de la societate;
- forma juridică a societăţii. Trebuie menţionat intr-un mod neechivoc că
societatea care se constituie va fi o societate pe acţiuni;
- tipul societăţii. Se va specifica dacă societatea care urmează să se constituie
va fi o societate deschisă sau inchisă.
- sediul societăţii. Ca atribut de identificare, sediul societăţii, denumit şi sediul
social, este locul care situează in spaţiu societatea comercială, ca subiect de drept.
Deoarece art.6 alin.1 din Legea SA prevede că sediul societăţii “este considerat
sediul organului său executiv”, se va indica localitatea, strada şi spaţiul unde va
funcţiona organul executiv al societăţii.
b) Clauze privind caracteristicile societăţii. Sunt avute in vedere clauzele
privind obiectul şi scopul societăţii, precum şi capitalul social prezumat.
- Obiectul societăţii. In contract trebuie să se indice obiectul de activitate a
societăţii. Legea cere să fie arătate toate genurile de activitate care urmează a fi
practicate de societate. Facem precizarea că societatea are dreptul de a practica
orice activitate, cu excepţia celor interzise de lege, iar pentru cele in cazul cărora se
cer autorizaţii speciale – numai dacă au obţinut licenţele respective (vezi art.8 din
Legea nr.451-XV/30.07.2001 privind licenţierea unor genuri de activitate);
- Scopul societăţii. Deşi art.33 alin.2 lit.c) din Legea SA prevede inserarea
obligatorie a unei informaţii in privinţa scopului societăţii, considerăm că această
menţiune nu este necesară, scopul prezumat fiind intotdeauna cel de a realiza şi
impărţi beneficiile (profitul).
- Capitalul social prezumtiv. In contractul de societate trebuie să se precizeze
anumite elemente legate de capitalul social. Astfel, in mod obligatoriu, trebuie
prevăzută mărimea capitalului subscris de fondatori (adică valoarea totală a
aporturilor pentru care fondatorii s-au obligat să contribuie la constituirea societăţii).
Legislaţia Republicii Moldova prevede pentru societăţile pe acţiuni un capital social
minim de 10.000 lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip inchis, şi de
20.000 lei, dacă se constituie o societate pe acţiuni de tip deschis (art.40 alin.2 din
Legea SA). Mai trebuie menţionat, in mod expres, in contractul de societate aportul
fiecărui asociat, in numerar sau in alte bunuri, valoarea lor şi modul evaluării. In
sfarşit, trebuie să se arate modul in care a fost divizat capitalul social, indicandu-se
clasele şi numărul de acţiuni plasate la infiinţarea societăţii; suma, modul, şi
termenele de plată a acţiunilor achiziţionate de fondatori, precum şi caracteristicile
fiecărei clase de acţiuni plasate la infiinţarea societăţii.
c) Clauze privind drepturile şi obligaţiile fondatorilor societăţii. Fondatorii
trebuie să stabilească in contractul de societate drepturile ce le revin şi obligaţiile pe
care şi le asumă in procesul de constituire a societăţii. Astfel, conform art.33 alin.2
lit.h), i, k) din Legea SA, in contractul de societate vor fi stipulate dispoziţii privind:
- obligaţiile fondatorilor şi răspunderea acestora. Astfel, de exemplu, trebuie
menţionate operaţiunile şi actele juridice pe care fondatorii au dreptul să le incheie in
cursul constituirii in contul viitoarei societăţi comerciale. Avem in vedere, de
exemplu, incheierea unui contract de locaţiune pentru sediul societăţii sau
cumpărarea unui sediu, deschiderea unui cont la bancă etc. Determinarea regimului
juridic al acestor operaţiuni este foarte important, deoarece societatea va prelua
numai acele acte juridice care au fost incheiate in limitele stabilite de contractul de
societate şi aprobate de adunarea constitutivă. In concluzie, pentru actele juridice
preluate, societatea devine, retroactiv, titularul drepturilor şi obligaţiilor, iar pentru
actele juridice care nu au fost preluate, răspunderea rămane fondatorilor, deoarece
conform art.31 alin.11 din Legea SA, societatea răspunde pentru obligaţiile
fondatorilor legate de infiinţarea ei numai in cazul in care adunarea generală a
acţionarilor aprobă ulterior acţiunile săvarşite de aceştia. Acelaşi regim juridic il au şi
cheltuielile efectuate de fondatori in cursul constituirii societăţii (pană la adunarea
constitutivă). Astfel, conform art.31 alin.8 din Legea SA, fondatorii suportă toate
cheltuielile necesare infiinţării şi inregistrării societăţii, care se restituie de societate
in temeiul dării de seamă a fondatorilor asupra cheltuielilor suportate;
- lista fondatorilor imputerniciţi să depună cererea de inregistrare a societăţii;
- modul şi termenele de restituire a cheltuielilor de infiinţare şi inregistrare a
societăţii.
d) Clauze care privesc modul şi termenele de infiinţare a societăţii. In
contractul de societate trebuie prevăzut, de asemenea, modul şi termenele de
pregătire şi de ţinere a adunării constitutive.
Menţionăm că, contractul de societate poate cuprinde şi alte prevederi pe care
fondatorii le consideră necesare, cu condiţia, insă că acestea să nu contravină actelor
normative in vigoare.
5. Incheierea contractului de societate. Anterior demarării actelor materiale
şi juridice necesare constituirii societăţii şi, bineinţeles, inaintea convocării adunării
constitutive, fondatorii vor incheia contractul de societate prin care vor concretizează
voinţa lor de a intemeia societatea. De regulă, cand efortul lor nu se finalizează in
scopul propus, neinţelegerile ce apar vor fi deduse judecăţii.
 Contractului de societate incheiat de fondatori ii sunt incidente principiile
generale de drept conform cărora retragerea unui contractant se poate face numai
cu acordul celorlalţi contractanţi, moartea sau interdicţia unuia dintre ei va avea ca
efect stingerea convenţiei sau continuarea acesteia de către moştenitori, după cum
au prevalat calităţile personale sau posibilităţile materiale ale defunctului, respectiv
interzisului, revenirea de comun acord asupra clauzelor iniţial stabilite.
Menţionăm că contractul de societate va avea efect numai faţă de contractanţi,
fiind un res inter allios acta faţă de viitoarea societate.
Contractul de societate trebuie intocmit in limba de stat şi semnat de toţi
fondatorii, care vor fi şi unicii subscriitori ai acţiunilor societăţii. Contractul de
societate mai trebuie autentificat notarial in modul stabilit de legislaţie (vezi art.50
din Legea nr.1453-XV/8.11.2002 cu privire la notariat). La efectuarea actelor
notariale, notarii stabilesc identitatea şi verifică capacitatea juridică şi de exerciţiu a
fondatorilor sau a reprezentanţilor lor, iar in acest din urmă caz notarii vor verifica şi
imputernicirile acestora (art.42 şi 43 din Legea cu privire la notariat). Precizăm, de
asemenea, că notarii, au obligaţia să verifice dacă contractul de societate nu
cuprinde clauze ce contravin legislaţiei, iar in cazul existenţei unor asemenea clauze
să refuze autentificarea lui (art.41 alin.1 din Legea cu privire la notariat).
In final, precizăm că in cazul constituirii societăţii pe acţiuni de către o singură
persoană, declaraţia de constituire a societăţii va cuprinde aceleaşi date şi se va
perfecta in acelaşi mod ca şi contractul de societate (art.33 alin.5 din Legea SA). Prin
urmare, toate afirmaţiile făcute cu ocazia analizării contractului de societate,
referitoare la conţinutul şi autentificarea contractului de societate sunt valabile şi
pentru declaraţia de constituire a societăţii.
6. Statutul societăţii pe acţiuni. Dacă contractul de societate este un acord de
voinţă pentru a da naştere unei persoane juridice, statutul are ca unică raţiune
stabilirea cartei (“constituţiei”) societăţii. Statutul unei societăţi defineşte pe de o
parte toate elementele de individualizare a societăţii (formă, durată, denumire,
obiect, capital, sediul social), iar pe de altă parte organismele care exercită drepturile
de care dispune societatea comercială, respectiv condiţiile in care asociaţii
(acţionarii) şi organele de gestiune iau deciziile in contul societăţii comerciale ca
entitate abstractă. Regulile cuprinse in statut au sens şi raţiune numai in măsura
existenţei societăţii. In consecinţă, statutul nu se poate aplica societăţii in formare la
fel ca persoanei juridice căreia ii este destinat şi ii justifică existenţa. Astfel, in
perioada in care societatea este in formare numai contractul de societate guvernează
raporturile dintre asociaţii fondatori; in acest sens trebuie interpretate şi dispoziţiile
art.32 alin.2 din Legea SA potrivit cărora “Contractul de societate (declaraţia de
constituire a societăţii) are prioritate faţă de statutul societăţii pană la inregistrarea
ei de stat”.
Statutul, spre deosebire de contractul de societate, va fi aprobat de adunarea
constitutivă şi semnat de persoanele care au imputernicirile acestui organ. O
problemă care ar putea apărea in practică in legătură cu statutul societăţii este dacă
acesta trebuie sau nu autentificat notarial. In ceea ce ne priveşte, considerăm că
statutul, chiar dacă face parte din actele constitutive ale societăţii iar art.107 alin.1
prevede autentificarea notarială a acestora, nu va trebui in mod obligatoriu
autentificat. Concluzia se desprinde din analiza coroborată a art.33 şi 35 din Legea
SA, dispoziţiile cărora prevăd in mod expres autentificarea numai pentru contractul
de societate.
7. Conţinutul statutului. Chiar dacă nu este un veritabil act managerial,
statutul unei societăţi pe acţiuni trebuie să constituie un nucleu juridic cu dispoziţii
referitoare la organizarea şi funcţionarea societăţii.
Statutul societăţii trebuie să cuprindă in mod obligatoriu anumite clauze stabilite
de legislaţie (art.108 şi 157 din Cod şi art.35 alin.1 lit.a)-q) din Legea SA). Unele
clauze ale actului constitutiv primar (contract de societate sau decizie de constituire)
vor fi repetate şi in statut. Astfel, vor fi reiterate clauzele din contractul de societate
privind individualizarea societăţii (denumire, formă juridică, tipul societăţii pe acţiuni,
sediul), precum şi cele privind caracteristicile societăţii (obiectul de activitate,
capitalul social). La acestea se adaugă şi clauza facultativă referitoare la durata
societăţii. Menţionăm că legislaţia Republicii Moldova nu prevede vreo limitare de
durată a activităţii societăţii pe acţiuni. Astfel, potrivit art.3 alin.2 din Legea SA,
durata societăţii este nelimitată, dacă statutul nu prevede altfel. In consecinţă, nimic
nu se opune ca fondatorii să prevadă un termen la implinirea căruia societatea işi va
inceta activitatea de drept. Precizăm, de asemenea, că anumite legislaţii (ex.
franceză) prevăd o durată maximă a societăţii (ex. 99 de ani).
In afară de clauzele menţionate mai sus, statutul va trebui să cuprindă
in mod obligatoriu:
a) Clauzele privind drepturile şi obligaţiile acţionarilor. In principiu, statutul
societăţii va cuprinde cu precădere date privind drepturile şi obligaţiile deţinătorilor
de acţiuni preferenţiale, intrucat celelalte drepturi şi obligaţii sunt reglementate
destul de amănunţit in art.24-29 din Legea SA (pentru detalii legate acţiuni
preferenţiale vezi comentariul art.161 din cod);
b) Clauze privind valorile mobiliare emise de societate (acţiuni, obligaţiuni). Este
vorba de clauze referitoare la: clasele de acţiuni şi numărul de acţiuni de fiecare
clasă; numărul, tipul şi valoarea nominală a acţiunilor autorizate spre plasare şi
plasate; modul de emitere a acţiunilor autorizate spre plasare; modul de instrăinare a
acţiunilor (pentru societăţile inchise); modul de emitere a obligaţiunilor autorizate
spre plasare, numărul tipul valoarea nominală, mărimea dobanzii şi termenele de
stingere a obligaţiunilor emise de societate. Aceste clauze vor putea să reia
dispoziţiile din Legea SA sau să prevadă reglementări diferite, in măsura in care nu
contravin legislaţiei in vigoare;
c) Clauze privind modul de distribuire a profitului. Statutul va prevedea modul şi
termenele de plată a dividendelor şi de acoperire a pierderilor societăţii, precum şi
modul de creare şi de utilizare a capitalului de rezervă (pentru detalii legate de
capitalul de rezervă a societăţii pe acţiuni vezi comentariul art.160 din cod). Astfel,
statutul va trebui să cuprindă informaţii referitoare modul de impărţire a profitului
rezultat din activitatea societăţi sub formă de dividende, periodicitatea acestora şi in
mod corelativ, imputarea distributivă a pierderilor, clauze care sunt lăsate, in
principiu, la discreţia acţionarilor. In consecinţă, este posibil şi nu contravine legii
prevederea in statut a unor clauze privind participarea la profit şi la pierderi, precum,
de exemplu, subordonarea dreptului la dividende, condiţiei de a se fi realizat un profit
minim. Pe de altă parte, in doctrină se arată că nu este posibilă inserarea unor clauze
numite leonine, precum clauza prin care se atribuie unuia sau unora dintre acţionari
dreptul de a prelua dobanzi care, in fapt, absorb aproape totalitatea profitului, sau
precum clauza conform căreia se garantează unuia dintre acţionari un minim de
foloase, pentru că aceasta echivalează cu scutirea de participare la pierderi;
d) Clauze privind conducerea şi gestiunea societăţii. Aici includem:
• clauze privind structura organizatorică a societăţii, competenţa fiecărui
organ şi modul de alegere a lui;
• clauze privind modul de luare a hotărarilor de către organele de conducere
ale societăţii, inclusiv lista chestiunilor asupra cărora hotărarea se ia cu
majoritatea calificată de voturi sau in unanimitate;
• clauze privind modul şi termenele de pregătire şi ţinere a adunărilor
acţionarilor;
• clauze privind modul de incheiere a tranzacţiilor de proporţii şi a
tranzacţiilor cu conflict de interese;
• clauze privind modul de ţinere a registrelor societăţii;
• alte clauze necesare bunei funcţionări a societăţii pe acţiuni.
e) Clauzele privind sediile secundare ale societăţii (filiale şi reprezentanţe). Dacă
fondatorii doresc ca societatea să aibă sedii secundare, acest lucru trebuie să fie
expres menţionat in statut. La fel, şi in cazul in care acestea se vor infiinţa ulterior
inregistrării societăţii, va trebui indicată denumirea şi sediul filialelor şi
reprezentanţelor societăţii. Cerinţa inserării printre clauzele statutare a unor date
privind sediile secundare ale societăţii a fost criticată in literatura de specialitate, pe
motivul că o asemenea procedură apare ca fiind destul de greoaie, intrucat este
necesară convocarea Adunării generale a acţionarilor care să hotărască modificarea
sau completarea statutului in acest sens. Această procedură este de natură să creeze
dificultăţi, in special, unor societăţi mari, ale căror necesităţi şi politică economică
reclamă o mare mobilitate in privinţa constituirii sau reorganizării sediilor secundare.
Pentru a accelera cat de cat procesul de constituire, dreptul de a lua deciziile in acest
sens se va putea delega de către adunarea generală consiliului societăţii (consiliului
directorilor sau consiliului observatorilor);
f) Clauze privind reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţii pe acţiuni. In
statut trebuie să se prevadă şi clauze privind reorganizarea şi incetarea existenţei
societăţii pe acţiuni. In speţă, fondatorii trebuie să stabilească temeiurile şi condiţiile
de schimbare a tipului societăţii, de reorganizare sau dizolvare a ei. Chiar dacă, cel
mai adesea, cu privire la această problemă fondatorii (acţionarii) reproduc dispoziţiile
legale ori fac trimitere la ele, credem că este in interesul lor să stabilească anumite
reguli ferme in această privinţă, putandu-se astfel inlătura inconvenientele şi
dezavantajele ce ar putea să apară dat fiind insuficienţa sau ambiguitatea legislaţiei
in această materie;
g) Clauze facultative. Conţinutul statutului poate fi intregit şi cu clauze pe care
dispoziţiile codului civil şi Legii SA le consideră opţionale, in cazul in care fondatorii le
vor considera necesare. Astfel, conform art.35 alin.2 din Legea SA, statutul societăţii
poate cuprinde şi alte date ce nu sunt in contradicţie cu legislaţia. Subliniem, in acest
context, că eventualele prevederi din statutul societăţii care vin in contradicţie cu
legislaţia sunt considerate nevalabile de la data adoptării (art.35 alin.4 din Legea SA).
Statutul, aprobat in conformitate cu legea, devine actul de bază al
societăţii pe acţiuni. Prevederile statutului societăţii sunt obligatorii pentru
persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii (art.35 alin.3 din
Legea SA). Modificarea şi completarea acestuia se poate face numai cu
respectarea condiţiilor legale şi a prevederilor statutare, iar modificările şi
completările făcute in statut sau statutul societăţii in redacţie nouă intră in
vigoare numai după inregistrarea lor la Registrul de stat al intreprinderilor
(art.35 alin.5 din Legea SA). Modificarea şi completarea statutului se
aprobă de către adunarea generală a acţionarilor, iar in termen de 7 zile de
la data adoptării hotărarii, societatea este obligată să comunice Camerei
Inregistrării de stat informaţiile privind modificările efectuate in statut, in
vederea trecerii modificărilor respective in Registrul de stat (vezi art.18 şi
19 din Legea cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi
organizaţiilor).
In final, menţionăm că statutul trebuie redactat in mod obligatoriu in limba de
stat, iar informaţiile pe care le cuprinde nu pot fi obiect al secretului comercial (art.32
alin.4 din Legea SA), ele avand, prin urmare un caracter public.

Articolul 158. Capitalul social al societăţii pe acţiuni

(1) Mărimea minimă a capitalului social al societăţii pe acţiuni este

stabilita prin lege.
(2) Capitalul social al societăţii pe acţiuni se formează prin plasarea
acţiunilor intre acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor in numerar şi in
natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise.
(3) Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni se plasează
integral intre fondatori.
 (4) Fondatorii sunt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pană la
inregistrarea societăţii pe acţiuni dacă aportul este in numerar sau in
termen de 30 de zile de la inregistrarea de stat dacă aportul este in natură.
(5) In cazul in care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub minimul
stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a hotărat acoperirea
pierderilor sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă.

1. Consideraţii preliminare. In Republica Moldova, procedura de constituire a

societăţii pe acţiuni cuprinde, după cum am mai menţionat mai multe etape dintre
care ne interesează in special:
(340)incheierea (aprobare) contractului de societate (declaraţiei
de constituire);
(341)subscrierea acţiunilor de către fondatori – formarea
capitalului social;
(342)юinerea adunгrii constitutive.
2. Noţiunea de capital social. Capitalul social este un concept juridic şi
contabil, este un nomen juris, constant pe toată durata societăţii, cel puţin pană la
modificarea actului constitutiv (statutului). Pierderile patrimoniale nu au nici o
influenţă asupra capitalului social cu excepţia cazului cand au consecinţa externă de
a obliga societatea să-l reducă. Capitalul social este expresia valorică a aporturilor
acţionarilor, iar, in schimbul aporturilor, acţionarii primesc din partea societăţii
acţiuni.
Capitalul social reprezintă prima şi cea mai importantă garanţie pentru creditorii
societăţii. In acest sens, cităm şi dispoziţiile art.40 alin.1 din Legea SA care prevăd
că, “capitalul social al societăţii determină valoarea minimă a activelor nete ale
societăţii, care asigură interesele patrimoniale ale creditorilor şi acţionarilor”.
Pentru a constitui o garanţie cat mai eficace, societatea pe acţiuni are obligaţia
de a indica mărimea capitalului social in statutul, bilanţul, registrul acţionarilor şi pe
foaia cu antet ale societăţii (art.40 alin.7 din Legea SA).
3. Limita minimă a capitalului social. In societăţile de capitaluri, cum este şi
societatea pe acţiuni sunt stabilite de lege anumite valori minimale obligatorii. Astfel,
potrivit art.40 alin.2 din Legea SA, capitalul social al societăţii deschise pe acţiuni nu
poate fi mai mic de 20 mii lei, iar al societăţii inchise pe acţiuni de 10 mii lei.
Un minim de capital social necesar infiinţării unei societăţi pe acţiuni este
prevăzut şi de alte legislaţii. In statele Uniunii Europene aceste este de cel puţin
25.000 ˆ (conform art.6 a Directivei a II-a nr.77/91/CE din 13 decembrie 1976). In
raport cu această cifră, capitalul social minim stabilit de legislaţia noastră poate
părea prea mic mai ales că acumularea mare de capital in cazul societăţilor pe
acţiuni este necesară pentru realizarea marilor afaceri (pe care, de regulă, nu şi le
pot permite celelalte tipuri de societăţi). Justificarea unei cifre atat de mici rezidă in
pauperizarea continuă a economiilor populaţiei – aceasta fiind un potenţial subscriitor
in procesul constituirii unei societăţi pe acţiuni. Considerăm, totuşi, că se impune
pentru societăţile mixte sau cu capital integral străin (indiferent de tipul societăţii) o
majorare a minimelor admise de legislaţia actuală.
Subliniem, de asemenea, că in cazul anumitor societăţi, datorită naturii obiectului
lor de activitate, există reglementări derogatorii care privesc limita minimă de
capital. Astfel, de exemplul, pentru bănci, potrivit art.5 din Legea instituţiilor
financiare nr.550-XIII/21.07.1995, Banca Naţională este investită cu dreptul exclusiv
de a stabili şi de a schimba capitalul minim. Prevederi privind limita minimă de
capital social, derogatorii de la dispoziţiile art.40 al Legii SA sunt prevăzute şi pentru
societăţile de asigurări, fondurile de investiţii, bursa de valori etc.
4. Formarea capitalului social. Capitalul social al societăţii pe acţiuni se
formează prin plasarea acţiunilor intre acţionari şi reprezintă valoarea aporturilor in
numerar şi in natură vărsate proporţional numărului şi valorii acţiunilor subscrise
(art.158 alin.2 Cod civil). Capitalul social va fi egal cu suma valorii nominale a
acţiunilor plasate, dacă aceasta a fost stabilită in documentele constitutive (art.40
alin.3 din Legea SA). Dacă societatea a plasat acţiuni a căror valoare nominală nu a
fost stabilită, capitalul social va fi egal cu valoarea sumară a aporturilor depuse in
contul plăţii acţiunilor (art.40 alin.5 din Legea SA). Subliniem că valoarea acţiunilor
autorizate spre plasare, insă neplasate, ale societăţii nu se include in capitalul ei
social.
Dacă valoarea aporturilor efectuate in contul plăţii acţiunilor depăşeşte valoarea
nominală a acţiunilor plasate, această depăşire constituie capitalul suplimentar al
societăţii, care poate fi utilizat numai pentru intregirea, inclusiv majorarea, capitalului
social al societăţii (art.40 alin.4 din Legea SA).
După cum am menţionat mai sus, capitalul social cuprinde valoarea aporturilor in
numerar şi in natură aduse la constituirea societăţii sau prin subscripţii ulterioare.
Aportul poate avea ca obiect orice bun cu valoare economică care prezintă interes
pentru activitatea societăţii. Legea nu cere ca aporturile subscriitorilor (acţionarilor)
să fie egale ca valoare sau ca ele să aibă acelaşi obiect şi nici ca aportul unui
subscriitor să aibă un obiect unitar. Intrucat atat efectuarea cit şi varietăţile de aport
au fost analizate anterior (vezi comentariile al art. 112-114 din cod) ne vom opri in
cele ce urmează doar asupra unor aspecte particulare societăţilor pe acţiuni.
Astfel, potrivit Legii SA, aporturi la capitalul social pot fi: mijloace băneşti, valorile
mobiliare plătite in intregime, alte bunuri, inclusiv drepturi patrimoniale sau alte
drepturi care pot fi evaluate in bani, precum şi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de
creditori achitate cu active (art.41 alin.2 din Legea SA).
Aporturile in numerar (mijloace băneşti) au ca obiect o sumă de bani pe care
subscriitorul (acţionarul) se obligă să o transmită societăţii.
Mijloacele băneşti reprezentand acţiunile subscrise se virează intr-un cont bancar
provizoriu al societăţii, indiferent dacă este vorba de subscrierea acţiunilor la
infiinţarea societăţii sau a celor dintr-o emisiune suplimentară (art.34 alin.4 şi art.44
alin.7 din Legea SA). Precizăm că, vărsămantul trebuie constatat printr-un inscris
bancar care să menţioneze suma vărsată şi să cuprindă elementele de identificare
ale subscriitorului.
Menţionăm că, in cazul subscrierii de acţiuni la infiinţarea societăţii se pune
problema momentului pană la care acţiunile trebuie achitate. Astfel, pe de o parte,
potrivit art.158 alin.4 teza I din cod, acţiunile trebuie achitate pană la data
inregistrării societăţii, dispoziţie derogatorie de la regula instituit de art.112 alin.3 din
cod conform căreia aporturile pot fi vărsate in termen de cel mult 6 luni de la
inregistrarea societăţii. Pe de altă parte, potrivit art.36 alin.1 din Legea SA, aporturile
in numerar trebuie vărsate integral pană la data ţinerii adunării constitutive, această
fiind, de altfel, şi o condiţie pentru ţinerea acesteia. Considerăm că in acest caz, vor
avea prioritate dispoziţiile codului ca norme posterioare care modifica implicit
dispoziţiile Legii SA, in conformitate cu dispoziţiile art.2 lit.b) din Legea pentru
punerea in aplicare a Codului civil al Republicii Moldova nr.1125-XV/13.06.2002,
potrivit cărora legile şi actele normative in vigoare se vor aplica in măsura in care nu
contravin Codului civil al Republicii Moldova.
Subliniem, de asemenea, că in conformitate cu art.113 alin.3 din cod, la
constituirea societăţii pe acţiuni aportul fiecărui fondator va trebui să fie constituit din
cel puţin 40% aport in numerar (mijloace băneşti) care trebuie vărsate pană la data
inregistrării societăţii. Justificarea acestei dispoziţii rezidă in necesitatea ca orice
societate comercială să dispună incă de la inceputul activităţii de mijloace băneşti
deoarece sumele de bani sunt indispensabile inceperii oricărei activităţi comerciale.
Vărsămantul este efectuat intr-un cont provizoriu, care este blocat pană la
momentul la care societatea dobandeşte personalitate juridică sau emisiunea
suplimentară de acţiuni este incheiată, după care, la cererea societăţii, se transferă
intr-un cont activ, din care societatea poate efectua operaţiuni curente. In situaţia
unei emisiuni suplimentare de acţiuni societatea va putea, totuşi, utiliza mijloacele
virate in contul bancar provizoriu pană la inregistrarea totalurilor emisiunii, in cazul
acordării de către bancă sau o altă persoană juridică a unei cauţiuni sau garanţii a
obligaţiei societăţii de a restitui aporturile incasate in contul plaţii acţiunilor, precum
şi dobanzile obţinute in rezultatul utilizării acestora (art.44 alin.9 din Legea SA).
Aporturile in natură (aporturile nebăneşti). Acest aport are ca obiect anumite
bunuri, care pot fi bunuri imobile (clădiri, instalaţii) şi bunuri mobile corporale
(materiale, mărfuri) sau incorporale (valori mobiliare, drepturi de proprietate
intelectuală, etc.). Condiţia prealabilă ca aceste bunuri să formeze obiectul aportului
in natură este aceea de a fi in circuitul civil (art.114 alin.1 din cod). Activitatea
fondatorilor pentru infiinţarea societăţii, precum şi activitatea de muncă a acţionarilor
care lucrează in societate, constituind practic un aport in muncă, nu pot forma obiect
al aportului intr-o societate pe acţiuni (art.41 alin.11 lit.a) din Legea SA). Aporturi la
capitalul social nu pot fi, bineinţeles, nici datoriile fondatorilor, acţionarilor societăţii
şi ale altor persoane (art.41 alin.11 lit.b) din Legea SA). Vor putea constitui, insă,
aporturi la capitalul social datoriile societăţii faţă de creditori (art.41 alin.2 lit.b) din
Legea SA) prin convertirea acestora in acţiuni in modul prevăzut de art.44 alin.6 teza
a II-a din Legea SA şi art.11 din Legea insolvabilităţii nr.632-XV/14.11.2001.
Aporturile in natură se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi
predarea efectivă a bunurilor către societate.
Potrivit art.158 alin.2 teza a II-a din cod şi art.34 alin.5 din Legea SA coroborate
cu art.36 alin.4 lit.a) din Legea SA, la constituirea societăţii pe acţiuni aporturile in
natură se predau de către fondatori, cu proces-verbal, organului executiv al societăţii
in termen de o lună de la data inregistrării de stat a societăţii, dar numai dacă ele a
fost aprobate de către adunarea constitutivă. După părerea noastră, termenul limită
stabilit de lege pentru efectuarea aporturilor in natură la constituirea societăţii este
mult prea scurt. Dispoziţiile Legii SA ar trebui corelate cel puţin cu cele din cod, care
prevăd un termen de 6 luni de la data inregistrării societăţii, dacă nu chiar cu cele din
alte legislaţii, care sunt mult mai realiste. Astfel, legea romană privind societăţile
comerciale prevede un termen de 1 an, legea rusă privind societăţile pe acţiuni – 1
an, legea franceză – 5 ani, iar Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice
Europene din 13 decembrie 1976 – cel mult 5 ani (art.9 alin.2). Ţinem să precizăm că,
nu intotdeauna stabilirea unui termen scurt pentru vărsarea integrală a aporturilor in
natură este şi in avantajul societăţii. Uneori, vărsămintele ulterioare sunt mai utile,
societatea nefiind intotdeauna pregătită să le fructifice. Astfel, de exemplu, o
instalaţie industrială care trebuie livrată in etape succesive, pe măsură ce se
asamblează părţile ei componente.
Vărsarea aporturilor in natură in cadrul majorării capitalului social pe calea unei
emisiuni suplimentare de acţiuni se va face, avand in vedere “tăcerea legii”, şi in
acest caz, cu proces-verbal de predare a bunurilor către organul executiv al societăţii.
Menţionăm că aporturile in natură la majorarea capitalului social vor putea fi aduse
doar in cazul unei emisiuni inchise de acţiuni. Această concluzie se desprinde din
analiza dispoziţiilor legale care reglementează modul in care se desfăşoară emisiunea
publică de acţiuni, cu toate că o interdicţie expresă in acest sens nu există. In ceea
ce priveşte termenul la care bunurile trebuie predate, acesta va fi cel stipulat in
hotărarea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului societăţii pe acţiuni prin
care s-a luat decizia de majorare a capitalului social (art.42 alin.3 din Legea SA), fără
a putea fi insă mai mare de 60 de zile de la data adoptării hotărarii de majorare a
capitalului social (art.114 alin.5 teza a II-a din cod).
Aportul poate consta in transmiterea către societate a dreptului de proprietate
asupra bunului sau a dreptului de folosinţă (art.41 alin.3 din Legea SA).
Aportul in proprietate este realizat prin transferarea la societate a dreptului de
proprietate asupra bunurilor aduse ca aport. Se inţelege că, dacă s-a convenit
transmiterea dreptului de proprietate, bunul va intra in patrimoniul societăţii,
subscriitorul (acţionarul) nemaiavand un drept asupra lui. In consecinţă, bunul nu va
putea fi urmărit de creditorii asociatului, iar la dizolvarea societăţii, acţionarul nu va
avea dreptul la restituirea bunului, ci la valoarea sa. Proprietatea bunului subscris ca
aport este transferată la societate impreună cu drepturile care sunt in legătură cu
acel bun precum şi cu accesoriile care se unesc in mod natural sau artificial cu bunul
in cauză. Transmiterea imobilelor in societate va fi opozabilă terţilor după indeplinirea
formalităţilor de publicitate imobiliară. De altfel, legea prevede expres obligaţia
pentru societate de a inregistra in termen de 2 luni de la inregistrarea de stat a
acesteia bunurile imobiliare şi mobiliare, predate de fondatori, ce se supun
inregistrării in conformitate cu legislaţia (art.37 alin.3 lit.b) din Legea SA).
Aportul in folosinţă constă in punerea bunului la dispoziţia societăţii fără a opera
un transfer de proprietate. Precizăm că, intrucat societatea dobandeşte numai un
drept de folosinţă, subscriitorul rămane proprietarul bunului şi in această calitate, la
dizolvarea societăţii, are dreptul la restituirea bunului.
Legea prevede că anumite bunuri nu pot fi aduse ca aport decat cu drept de
folosinţă. Astfel, bunurile care fac parte din domeniul public pot fi transmise societăţii
in calitate de aport la capitalul social numai cu drept de folosinţă (art.41 alin.4 din
Legea SA).
Aportul in folosinţă poate fi făcut şi de către o persoană care nu este proprietarul
bunului ci numai uzufructuar sau locatar, dar numai cu acordul proprietarului bunului.
Această concluzie se desprinde din interpretarea per a contrario a dispoziţiei legale
conform căreia nu pot fi aduse ca aport bunurile aparţinand achizitorului de acţiuni cu
drept de administrare economică sau gestionare operativă, fără acordul
proprietarului acestor bunuri (art.41 alin.11 lit.d) din Legea SA).
De regulă, punerea bunului la dispoziţia societăţii se face pe o perioadă
determinată. In cazul prelungirii dreptului de folosinţă a aporturilor in natură,
cesionat societăţii, peste termenul stabilit, societatea este obligată să elibereze
suplimentar acţiuni proprietarului acestor aporturi in modul prevăzut de documentele
de constituire sau de hotărarea adunării generale a acţionarilor societăţii (art.41
alin.8 din Legea SA), iar in cazul incetării inainte de termen a dreptului de folosinţă,
acţionarul este obligat să restituie societăţii dividendele şi acţiunile primite in plus, in
modul prevăzut de documentele de constituire sau de hotărarea adunării generale a
acţionarilor societăţii (art.41 alin.9 din Legea SA).
Unele particularităţi ale aportului in natură sunt determinate de anumite
categorii de bunuri. Astfel, de exemplu, nu vor putea fi aduse ca aport bunurile
mobiliare şi imobiliare neinregistrate, inclusiv produsele activităţii intelectuale,
supuse inregistrării in conformitate cu legislaţia (art41 alin.11 lit.b) din Legea SA).
Prezintă, de asemenea, anumite particularităţi şi aportul valorilor mobiliare.
Este indiscutabil că fondatorii sunt in drept să transmită la constituirea societăţii,
acţiuni şi obligaţiuni ale intreprinderilor inregistrate in republica Moldova sau peste
hotarele ei. Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor şi obligaţiunilor
trebuie notificată societăţii emitente, pentru a fi inregistrată in registrul
acţionarilor (deţinătorilor de obligaţiuni) a acesteia. In legătură cu aportul valorilor
mobiliare se pune, insă, intrebarea in ce măsură vor putea constitui obiect al unui
asemenea aport celelalte valori mobiliare, altele decat acţiunile sau obligaţiunile
unei societăţi, cum ar fi: obligaţiile imprumuturilor externe de stat, bonurile de
tezaur, certificatele bancare, etc. considerăm că asemenea valori mobiliare vor
putea fi aduse ca aport, insă, cu condiţia ca ele să fie exigibile pană la termenul la
care trebuie indeplinită obligaţia de aport; aportul considerandu-se vărsat numai
după ce societatea a obţinut plata sumei de bani care face obiectul acestora.
Bineinţeles că, aportul valorilor mobiliare la capitalul social va trebui evaluat şi
aprobat de adunarea constitutivă sau de adunarea generală a acţionarilor ori
consiliul societăţii pe acţiuni (art.41 alin.6 din Legea SA). Pentru o asemenea
aprobare, se vor prezenta in adunarea constitutivă date privind rezultatele
tranzacţiilor bursiere ori extrabursiere cu valorile mobiliare in cauză, pentru o justă
apreciere a valorii acestora.
Evaluarea aporturilor in natură. Bunul care face obiectul aportului in natură
 trebuie evaluat in bani, pentru a se putea stabili valoarea acţiunilor cuvenite
subscriitorului in schimbul aportului. Această evaluare este obligatorie şi se face
de către acţionari (fondatori), consiliul societăţii sau, cand este necesar, de către
experţi şi se aprobă de adunarea constitutivă a fondatorilor sau de adunarea
generală a acţionarilor ori consiliul societăţii. Evaluarea exactă a aporturilor in
natură este necesară pentru a preintampina cazurile de supraevaluare sau de
subevaluare a acestora.
Evaluarea in sine este o operaţiune complexă, atat sub aspectul criteriilor
adoptate, cat şi al momentului la care se raportează evaluarea. Pentru a facilita
această operaţiune legiuitorul a stabilit cateva criterii de evaluare.
Astfel, conform art.41 alin.6 din Legea SA, valoarea de piaţă a aporturilor in
natură se aprobă prin hotărarea adunării constitutive sau a adunării generale a
acţionarilor ori prin decizia consiliului societăţii, pornindu-se de la preţurile pieţei
organizate publicate la data transmiterii acestor aporturi.
Valoarea de piaţă a aporturilor in natură transmise societăţii cu drept de
folosinţă se determină pornind de la arenda calculată pe perioada stabilită in
documentele de constituire ale societăţii sau in hotărarea adunării generale a
acţionarilor (art.41 alin.5 din Legea SA).
In cazurile in care valoarea de piaţă a aportului in natură al fondatorului sau al
acţionarului societăţii depăşeşte 10% din capitalul social al societăţii şi valoarea
bunurilor nu poate fi stabilită din cauză că asemenea bunuri nu se găsesc pe piaţă,
valoarea de piaţă a acestui aport se aprobă in temeiul raportului organizaţiei de
audit sau al unei alte organizaţii specializate care nu este persoană afiliată a
societăţii (art.41 alin.7 din Legea SA). Aceeaşi soluţie considerăm că trebuie să fie
adoptată in cazul unor divergenţe intre fondatori sau acţionari cu privire la
valoarea bunurilor ce formează obiectul aportului.
Precizăm, de asemenea, că potrivit legii, modificarea, in conformitate cu
legislaţia, a valorii de inventar a patrimoniului societăţii, inclusiv a celui depus in
calitate de aport la capitalul social, nu constituie temei pentru modificarea mărimii
capitalului social şi a cotelor acţionarilor in el, dacă legislaţia, statutul societăţii sau
hotărarea adunării generale a acţionarilor nu prevede altfel (art.41 alin.10 din Legea
SA). Pentru soluţie similară s-a pronunţat şi doctrina, opinandu-se că supraevaluarea
aportului este opozabilă tuturor acţionarilor dacă nu a fost făcută prin manopere
dolozive sau in scop de fraudă, ea putand fi corijată ulterior prin reducerea capitalului
social. Reducerea de capital pentru acest motiv va fi imputată asupra tuturor
acţiunilor, afară de cazul in care cel care a făcut aportul acceptă să suporte singur
consecinţele supraevaluării aportului său.
5. Plasarea acţiunilor la constituirea societăţii şi adunarea constitutivă.
Acţiunile emise la constituirea societăţii pe acţiuni trebuie subscrise integral de către
fondatori, indiferent de tipul societăţii pe acţiuni - deschisă sau inchisă (art.158 alin.4
din cod şi art.34 alin.2 din Legea SA). Subliniem că acţiunile societăţii care se
infiinţează vor putea fi plasate prin subscriere secretă şi la un preţ egal sau mai mare
decat valoarea lor nominală, dacă această valoare este stabilită in contractul de
societate (art.34 alin.3 din Legea SA). Suma valorilor nominale a tuturor acţiunilor
plasate la infiinţarea societăţii pe acţiuni, formand capitalul social al societăţii, nu
poate fi mai mică de 10.000 lei (in cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip
inchis) şi 20.000 lei (in cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni de tip deschis).
In cazul in care vreunul din fondatori nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de
aport, cofondatorii il pot constrange pe cale judecătorească, cerand executarea
obligaţiei asumate prin contractul de societate. Amintim, de asemenea, că potrivit
art.34 alin.6 din Legea privind societăţile pe acţiuni, fondatorii care au făcut aporturi
in numerar la capitalul social al societăţii in volum incomplet răspund solidar, in limita
părţii neachitate a acestor aporturi, pentru obligaţiile societăţii apărute după
inregistrarea ei de stat. De asemenea, ei pot să transmită terţilor obligaţiile lor faţa
de societate numai pe calea transferului datoriei.
Adunarea constitutivă marchează ultimul pas in calea naşterii societăţii pe
acţiuni. Ea va fi convocată in termenul prevăzut in contractul de societate. Adunarea
constitutivă are atribuţiile conferite, in principal, de art.36 alin.4 din Legea SA. Aceste
atribuţii pot fi considerate totodată şi ca obligaţii ale adunării constitutive. Adunarea
constitutiva va hotări cu privire la infiinţarea societăţii pe acţiuni, va aproba statutul
societăţii, va aproba valoarea aporturilor in numerar ce urmează a fi făcute de către
unii fondatori in contul achitării acţiunilor subscrise, va alege organele de conducere
şi control ale societăţii prevăzute de lege şi statut (art.36 alin.4 din Legea SA). In
afară de problemele arătate mai sus, adunarea constitutivă va soluţiona şi alte
chestiuni ce privesc constituirea legală şi inceputul funcţionării societăţii pe acţiuni
care nu sunt in contradicţie cu legislaţia (de exemplu, va aproba contractele
incheiate de fondatori pană la adunarea constitutivă).
Adunarea constitutivă va fi considerată deliberativă dacă la ea vor participa
personal sau prin reprezentare toţi fondatorii. In lipsă de cvorum, ea se va convoca
din nou (art.36 alin.2 din Legea SA). Pentru validitatea deliberărilor este necesară şi
in acest caz prezenţa tuturor fondatorilor. Dacă fondatorii sau reprezentanţii acestora
nu s-au intrunit nici de această dată “se consideră că fondarea societăţii nu a avut loc
prin decizia fondatorilor şi reprezentanţilor lor prezenţi”, care se comunică tuturor
fondatorilor in termen de 7 zile de la data adoptării ei (art.36 alin.3 din Legea SA).
Această dispoziţie legală este, după părerea noastră, ambiguă, permiţand o dublă
interpretare. Pe de o parte, se lasă de inţeles că din punct de vedere al legii
constituirea nu se realizează de drept, dacă adunarea constitutivă convocată repetat
nu intruneşte cvorumul necesar, iar pe de altă parte, in acest sens trebuie să decidă
fondatorii şi reprezentanţii lor prezenţi la adunare. Considerăm că interpretarea
optimă este aceea conform căreia dreptul de a declara societatea ca nefiind
constituită este facultativ şi cei prezenţi vor putea, prin urmare, decide şi convocarea
unei a treia adunări constitutive (dacă interesele lor o justifică).
Adunarea alege un preşedinte şi un secretar. Participarea fondatorilor se va
constata prin liste de prezentă, semnate de fiecare dintre ei.
In cadrul adunării constitutive hotărarile se adoptă cu o majoritate de 3/4 din
voturile reprezentate de acţiunile subscrise, indiferent de natura problemei puse in
discuţie (art.36 alin.5 din Legea SA).
In ceea ce ne priveşte, considerăm necesară de lege ferenda introducerea in
legislaţie a unei dispoziţii conform căreia fondatorii care au constituit aporturi in
natură să nu aibă drept de vot in deliberările referitoare la aprobarea aporturilor lor,
chiar daca ei sunt şi subscriitori de acţiuni in numerar. Desigur, restricţia ar privi doar
exprimarea votului fondatorului in deliberările referitoare la aportul său in natură, el
putand să voteze in deliberările referitoare la aporturile in natură ale altor fondatori.
O asemenea dispoziţie ar fi de natură să elimine presiunea exercitată de un fondator
in sensul supraevaluării aportului său şi ar completa şi elimina posibilitatea eludării
dispoziţiilor art.41 alin.5,6,7 din Legea SA referitoare la calculul valorii aporturilor in
natură transmise societăţii.
Desfăşurarea lucrărilor adunării constitutive va fi reflectată in procesul-verbal al
adunării intocmit in modul stabilit de art.64 alin.1, 2 şi 4 din Legea SA.
După soluţionarea de către adunarea constitutivă a tuturor chestiunilor ce vizează
constituirea societăţii pe acţiuni se va proceda la inregistrarea societăţii.
In cazul neexecutării de către fondatori a dispoziţiilor legale referitoare la ţinerea
adunării constitutive se consideră că fondarea societăţii nu a avut loc. Declararea
nefondării societăţii se face prin hotărare judecătorească, iar dreptul de a adresa
instanţei judecătoreşti o cerere in acest sens il are orice fondator sau acţionar al
societăţii, precum şi Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (art.36 din alin.6 din
Legea SA).
6. Corelarea valorii activelor nete ale societăţii cu capitalului ei social.
Intrucat capitalul social reprezintă limita gajului general al creditorilor societăţii, el
este fix pe toată durata societăţii. Astfel, valoarea activelor nete ale societăţii nu
trebuie să fie mai mică decat mărimea capitalului ei social. In acest sens, art.158
alin.5 din cod dispune, că in cazul in care activele societăţii pe acţiuni s-au redus sub
minimul stabilit de lege, iar adunarea acţionarilor nu a hotărat acoperirea pierderilor
sau reorganizarea societăţii, aceasta se dizolvă. De asemenea, potrivit art.39 alin.6
din Legea SA, dacă, la expirarea celui de-al doilea an financiar sau a oricărui an
financiar ulterior, valoarea activelor nete ale societăţii potrivit bilanţului anual va fi
mai mică decat mărimea capitalului social, adunarea generală anuală a acţionarilor
este obligată să ia o hotărare prin care să aprobe fie reducerea capitalului social
şi/sau majorarea valorii activelor nete prin efectuarea de către acţionarii societăţii a
unor aporturi suplimentare, fie dizolvarea societăţii. In caz contrar, societatea va
putea fi dizolvată prin hotărarea instanţei judecătoreşti, luată la cererea oricărui
acţionar al societăţi sau a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.39 alin.8 din
Legea SA). Considerăm necesară stabilirea unui procent minim de diferenţă intre
active le nete şi capitalul social al societăţii la care adunarea generală a acţionarilor
să fie convocată şi obligată să procedeze la luarea măsurilor prevăzute de legislaţie,
pentru a nu ajunge la situaţia absurdă in care pentru o diferenţă de cateva sute de lei
să fie convocată adunarea generală a acţionarilor sau mai grav să fie dizolvată
societatea.
Cel mai adesea, reducerea activelor nete ale societăţii se datorează unor
pierderi patrimoniale cauzate de păgubitoarele afaceri ale societăţii, reaua
administrare sau conjuncturii economice nefavorabile. Se poate crea astfel o
disproporţie intre capitalul social nominal şi valoarea activelor nete care este
dăunătoare atat acţionarilor cat şi creditorilor sociali. Existenţa unor pierderi este
o piedică in distribuirea de dividende, acestea neputand fi distribuite decat din
beneficiile reale (art.48 alin.5 lit.c) din Legea SA). O reducere de capital, urmată
de o perioadă de revenire a societăţii, redeschide posibilitatea distribuirii de
dividende. Este o operaţie de asanare financiară in sensul restabilirii echivalenţei
intre activele nete şi capitalul social ca şi intre valoarea nominală şi valoarea de
piaţă a acţiunilor. Echivalenţa se restabileşte fie prin reducerea cifrei capitalului
social la limita activelor nete, fie prin majorarea valorii activelor nete prin
efectuarea de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare, pană la
nivelul capitalului social nominal (art.39 alin.6 lit.a) şi b) din Legea SA). Ca
alternativă la cele două soluţii menţionate poate servi şi reorganizarea
(transformarea) societăţii pe acţiuni in altă formă de organizare juridică, după caz,
altă formă de societate comercială sau cooperativă. In caz, contrar societatea
urmand a se dizolva.
O altă cauză a discrepanţei intre valoare activelor nete poate fi neefectuare
vărsămintelor pentru acţiunile subscrise sau o supraevaluare a unor aporturi in
natură. In aceste situaţii soluţiile ar fi: fie executarea silită a subscriitorilor care nu
şi-au efectuat aporturile ori, dacă este vorba de o supraevaluare a aporturilor in
natură, completarea acestora şi implicit a capitalului, fie reducerea capitalului la
valoarea reală a aporturilor.
Uneori există situaţii cand, deşi societatea este prosperă, capitalul său depăşeşte
necesarul de resurse pentru realizarea obiectului social. Pentru a debloca acest
capital in exces şi a restabili echilibrul dintre activ şi pasiv se acţionarii pot proceda la
reducerea capitalului social. Capitalul in exces poate să apară şi in cazul reducerii
obiectului societăţii sau al transformării societăţii (de exemplu, din societate pe
acţiuni de tip deschis in societatea pe acţiuni de tip inchis). Subliniem, totuşi, că in
aceste situaţii reducerea capitalului este o facultate a acţionarilor şi este lăsată la
discreţia acestora.
7. Procedee şi condiţii de validitate pentru efectuarea reducerii de
capital. Potrivit art.45 alin.1 din Legea SA, capitalul social al societăţii poate fi redus
prin reducerea valorii nominale a acţiunilor plasate (denominalizare) єi/sau anularea
acюiunilor de tezaur.
Primul procedeu – micşorarea valorii nominale a acţiunilor plasate (art.81 din
Legea SA) – constă in reducerea valorii nominale a acţiunilor cu menţinerea
numărului acestora. Astfel, dacă o societatea are un capital de 30.000 lei, impărţit in
10.000 de acţiuni a 3 lei valoare nominală, reducerea capitalului se poate efectua
prin reducerea valorii nominale a acţiunilor de la 3 lei la un leu, in mod corelativ
capitalul se va reduce de la 30.000 lei la 10.000 lei. Reducerea capitalului prin
diminuarea valorii nominale a acţiunilor se face fie prin aducerea valorii nominale a
acestora in concordanţă cu valoarea lor contabilă (dacă societatea a inregistrat
pierderi), fie prin restituirea unor sume de bani acţionarilor.
Al doilea procedeu – anularea acţiunilor de tezaur – se realizează prin anularea
acţiunilor de tezaur existente sau prin dobandirea propriilor acţiuni de către societate
prin achiziţionare (art.78 din Legea SA), răscumpărare (art.79 din Legea SA) sau in alt
mod, urmată de anularea lor (vezi comentariul art.162 din cod).
Indiferent de procedeul folosit pentru reducerea capitalului social, reducerea nu
va putea fi făcută sub limita stabilită de art.40 alin.2 din Legea SA – 10.000 lei (in
cazul unei societăţi pe acţiuni de tip inchis) şi 20.000 lei (in cazul unei societăţi pe
acţiuni de tip deschis) – sau sub limita prevăzută de reglementările derogatorii de la
dispoziţiile art.40, in cazul societăţilor de asigurări, fondurilor de investiţii etc.
Reducerea capitalului social se hotărăşte de adunarea generală a acţionarilor, cu
cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din
Legea SA. Hotărarea trebuie să conţină motivele pentru care se efectuează
reducerea, procedeul folosit, precum şi date despre numărul de acţiuni anulate sau
valoarea nominală a acţiunilor. In acest fel se asigură transparenţa operaţiei de
reducere pentru creditorii sociali, care trebuie să fie informaţi cat mai complet, avand
in vedere că reducerea capitalului social afectează garanţia pe care acesta o
reprezintă pentru executarea creanţelor lor.
Hotărarea de reducere a capitalului social va fi publicată de societate in termen
de 15 zile de la data adoptării, pentru a fi opozabilă terţilor (art.45 alin.3 din Legea
SA). Deşi legea nu stabileşte unde poate fi publicată informaţia privitoare la
reducerea capitalului social, publicarea intr-un ziar local sau cu tiraj mic nefiind de
natură să atingă scopul publicării – aceea de a aduce la cunoştinţa tuturor creditorilor
societăţii intenţia de reducere a capitalului social, considerăm că această informaţie
va trebui publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova (partea a IV-a) şi/sau
intr-un ziar de mare tiraj cu acoperire naţională.
In preocuparea legiuitorului pentru apărarea creditorilor, art.45 alin.4 din Legea
SA prevede că orice creditor al societăţii are dreptul să ceară de la societate, in
termen de o lună de la data publicării hotărarii cu privire la reducerea capitalului
social, acordarea de cauţiuni sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori
executarea inainte de termen sau incetarea inainte de termen a obligaţiilor societăţii
şi repararea prejudiciilor cauzate de aceasta. In ceea ce ne priveşte, socotim că,
creditorul va trebui să invedereze că este lezat prin reducere, in sensul că creanţa sa
nu mai găseşte in capitalul astfel redus o suficientă acoperire. De asemenea,
considerăm necesar modificarea textului art.45 din Legea SA, in sensul că, in cazul in
care reducerea capitalului social este determinată de pierderi financiare suferite de
societate, creditorii să-şi piardă dreptul de a solicita societăţii acordarea de garanţii
ori executarea inainte de termen a creanţelor lor.
Dacă creditorii sociali nu au solicitat societăţii acordarea de garanţii (cauţiuni) ori
executarea creanţelor lor sau dacă cererile creditorilor au fost satisfăcute, hotărarea
de reducere a capitalului social intră in vigoare după trecerea a 2 luni de la data
publicării (art.45 alin.5 din Legea SA).
Reducerea capitalului social se va reflecta in statutul societăţii şi se va
inregistra la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (art.42 alin.5 din Legea SA).
Modificarea inregistrată a capitalului social se va reflecta, pe langă statut, şi in
 bilanţ, in registrul acţionarilor şi pe foaia cu antet ale societăţii.
Dacă reducerea capitalului social are ca finalitate restituirea către acţionari a unei
părţi din aporturi, reprezentand active nete ale societăţii, această plată se va putea
efectua numai după inregistrarea modificărilor referitoare la reducerea capitalului in
statutul societăţii (art.45 alin.6 din Legea SA).

Articolul 159. Plasarea emisiunii suplimentare de acţiuni

(1) Emisiunea suplimentară de acţiuni este publică dacă acestea nu sunt

subscrise integral de acţionari.
(2) Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni sunt stabilite prin lege şi
sunt aceleaşi pentru toţi subscriitorii.

1. Consideraţii generale. In viaţa unei societăţi comerciale apare, destul de

frecvent şi in situaţiile din cele mai diverse, necesitatea măririi capitalului social.
Apare şi atunci cand societatea intampină dificultăţi financiare, dar şi atunci cand ea
este intr-o situaţie prosperă şi vrea să-şi extindă activitatea. In ambele situaţii
societatea are nevoie de noi fonduri băneşti sau de anumite bunuri, pe care preferă
să şi le procure prin majorare de capital decat să recurgă la un imprumut bancar sau
la o emisiune de obligaţiuni. Orice imprumut inseamnă un efort financiar pentru
societate, implicand plăţi la scadenţă şi dobanzi impovărătoare, la care băncile
adaugă diverse cerinţe – de la garanţii pană la controlul societăţii. La randul său
emisiunea de obligaţiuni, pe langă inconvenientele oricărei datorii, este incertă cat
priveşte acoperirea emisiunii.
Majorarea de capital poate deveni necesară şi in situaţia in care s-au acumulat
rezerve importante rezultand din profitul societăţii sau cand, datorită inflaţiei
monetare, valoarea contabilă a activelor societăţii este disproporţionat de mică faţă
de valoarea lor actualizată ca şi atunci cand valoarea reală a activelor este mult mai
mare decat cifra capitalului social, ceea ce creează o disproporţie intre acestea ca şi
intre valoarea nominală a acţiunilor şi valoarea lor intrinsecă. In asemenea situaţii se
procedează la majorarea capitalului social prin incorporarea beneficiilor (profitului) ce
exced capitalul de rezervă sau, după caz, a diferenţelor din reevaluare, realizandu-se
astfel o echilibrare a bilanţului.
Majorarea capitalului mai poate deveni necesară pentru a realiza lărgirea şi
diversificarea acţionariatului unei societăţi, prin posibilitatea ce se dă salariaţilor
societăţii sau altor persoane de a subscrie noile acţiuni.
In sfarşit, majorarea capitalului social poate constitui o obligaţie legală ca, in
cazul ridicării limitei minime a capitalului social.
In literatura de specialitate, printre căile de mărire a capitalului social este
enumerată şi fuziunea. Trebuie, insă, să ţinem seama că, deşi fuziunea produce,
printre alte efecte, şi pe acela al majorării capitalului societăţii absorbante, totuşi ea
este o operaţiune complexă, cu multiple consecinţe, avand o eventualitate bine
conturată şi care, atat pe plan legislativ cat şi statutar, işi găseşte o reglementare
proprie, distinctă de cea a măririi capitalului.
Surse ale măririi capitalului social pot fi capitalul propriu al societăţii, in limita
părţii ce depăşeşte capitalul ei social şi cel de rezervă, şi/sau aporturile primite de la
achizitorii de acţiuni (art.43 alin.3 din Legea SA).
Potrivit legii, capitalul social al societăţii poate fi majorat prin ridicarea valorii
nominale a acţiunilor existente şi/sau prin plasarea de acţiuni ale emisiunii
suplimentare in limitele claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre plasare
(art.43 alin.1 din Legea SA).
2. Emisiunea suplimentară de acţiuni. Emisiunea suplimentară de acţiuni
reprezintă, după cum am mai arătat, o modalitate de majorarea capitalului social şi
se efectuează in condiţiile stabilite de Legea SA, legislaţia cu privire la valorile
mobiliare, statutul societăţii şi hotărarea adunării generale sau a consiliului societăţii
de emitere suplimentară de acţiuni.
Emisiunea suplimentară de acţiuni poate fi publică sau inchisă. Codul civil
defineşte in art.159 alin.1 emisiunea publică de acţiuni ca fiind acea emisiune in care
acţiunile nu sunt subscrise integral de acţionarii societăţii. Per a contrario, emisiunea
inchisă de acţiuni va fi considerată aceea in care acţiunile au fost subscrise in
intregime de către acţionarii societăţii.
Această abordare a codului diferă oarecum de cea din legislaţia cu privire la piaţa
valorilor mobiliare, pe care o considerăm mai exactă, şi care inţelege prin emisiunea
publică de acţiuni o emisiune efectuată prin intermediul unei oferte publice de acţiuni
(art.9 din Legea nr.199-XIV/18.11.1998; in continuare – Legea PVM), iar prin emisiune
inchisă – plasarea acţiunilor in cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se
aprobă in modul prevăzut de statutul societăţii emitente (pct.4 din Instrucţiunea
CNVM privind modul de emisiune şi inregistrare de stat a valorilor mobiliare aprobată
prin Hotărarea CNVM cu privire la modul de emisiune şi inregistrare de stat a valorilor
mobiliare nr.76-5/29.12.1997). Prin ofertă publică de valori mobiliare se inţelege
oferta de valori mobiliare de o anumită clasă efectuată in una din următoarele
modalităţi: prin publicarea in mass-media a unui anunţ adresat unui cerc nelimitat de
persoane; prin intermediul unei propuneri privind transmiterea dreptului de
proprietate asupra valorilor mobiliare din clasa respectivă, adresată unui număr de
cel puţin 100 de persoane; prin transmiterea drepturilor de proprietate asupra
valorilor mobiliare din clasa respectivă la mai mult de 50 de persoane, cu excepţia
cazurilor emisiunii constitutive sau in rezultatul modificării caracteristicilor distinctive
ale clasei inregistrate a valorilor mobiliare plasate (pct.4 din Instrucţiunea CNVM
privind modul de emisiune şi inregistrare de stat a valorilor mobiliare).
Menţionăm că o societate pe acţiuni de tip inchis nu va putea apela la o emisiune
publică de acţiuni. Aceasta nu inseamnă nicidecum că societatea pe acţiuni de tip
inchis nu va putea atrage noi acţionari, aceştia insă vor fi selectaţi de acţionarii
societăţii emitente. Astfel, potrivit legii, societatea pe acţiuni de tip inchis este in
drept să efectueze plasarea individuală a acţiunilor emisiunii suplimentare numai in
cadrul unui cerc limitat de persoane, a căror listă se aprobă de majoritatea
acţionarilor in modul prevăzut de statutul acestei societăţi (art.44 alin.4 din Legea
SA).
Societatea pe acţiuni de tip deschis poate apela atat la subscripţia publică a
acţiunilor emisiunii suplimentare (emisiune publică), cat şi la plasarea individuală a
acţiunilor respective (emisiune inchisă), dacă statutul societăţii nu prevede altfel.
In consecinţă, avand in vedere dispoziţiile Legii SA, dar şi pe cele din legislaţia
privind valorile mobiliare, definiţia dată de codul civil emisiunii publice de acţiuni este
criticabilă, ea nereuşind să surprindă anumite aspecte legate de emisiunile de acţiuni
efectuate de societăţile pe acţiuni de tip inchis, in special, posibilitatea acestora de a
oferi spre subscriere propriile acţiuni şi unor persoane din afara societăţii, care nu
sunt acţionari. Sigur că dispoziţia codului civil prin care este definită emisiunea
publică ar putea fi interpretată ca un argument in plus in ceea ce priveşte intenţia
legiuitorului de a elimina distincţia făcută de Legea SA intre societăţile de tip inchis şi
cele de tip deschis, lucru binevenit după părerea noastră, dar in acest caz se impune,
in primul rand, corelarea şi, implicit, modificarea actelor normative cu caracter
special – Legea SA şi legislaţia cu privire la valorile mobiliare, intrucat numeroase
dispoziţii din actele normative menţionate pornesc tocmai de la distincţia care
operează intre cele două tipuri de societăţi pe acţiuni.
3. Condiţiile emisiunii suplimentare de acţiuni. Indiferent de modalitatea
adoptată de societate pentru efectuarea emisiunii suplimentare, aceasta nu va putea
fi efectuată decat după inregistrarea de stat a acţiunilor plasate la infiinţarea
societăţii (art.44 alin.2 din Legea SA). De asemenea, nu se va putea face o emisiune
suplimentară de acţiuni nici in cazul in care plasarea acţiunilor unei emisiuni
anterioare nu a fost incheiată, moment consemnat de inregistrarea acţiunilor plasate
in modul prevăzut de legislaţie (art.161 alin.5 din cod).
Emisiunea suplimentară de acţiuni se face in temeiul unei hotărari a adunării
generale a acţionarilor sau, cu titlu de excepţie, conform prevederilor art.43 alin.2
din Legea SA, de consiliul societăţii, in cazurile de mărire a capitalului social cu
pană la 50% din mărimea capitalului nominal existent (dacă statutul societăţii nu
prevede o cotă mai mică, in limitele căreia consiliul este in drept să ia decizii
pentru mărirea capitalului social) prin emisiune suplimentară de acţiuni. Hotărarea
se va lua de către adunarea generala a acţionarilor, cu cvorumul şi majoritatea
prevăzute de art.58 alin.1 coroborat cu art.50 alin.3 din Legea SA, ori de către
consiliul societăţii, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de art.68 alin.5 şi 7 din
Legea SA, şi trebuie să cuprindă următoarele elemente: datele de identificare ale
societăţii; data şi numărul inregistrării de stat al societăţii; data adoptării hotărarii
privind emisiunea valorilor mobiliare; denumirea organului de conducere al
societăţii care a adoptat hotărarea privind emisiunea suplimentară de acţiuni; tipul
acţiunilor; clasa acţiunilor; numărul de ordine al emisiunii respective a acţiunilor
din clasa respectivă; numărul acţiunilor in emisiunea respectivă; numărul total de
acţiuni in clasa respectivă (ţinand cont de emisiunea in cauză); forma acţiunilor,
iar in cazul emisiunii de acţiuni materializate - descrierea sau specimenul titlului
de acţiuni; descrierea drepturilor pe care acţiunile din clasa respectivă le conferă
achizitorilor şi a altor caracteristici distinctive; modul de emisiune a acţiunilor
(emisiune publică sau inchisă); termenele iniţiale şi finale ale plasamentului
acţiunilor din emisiunea respectivă; semnătura conducătorului societăţii, numele şi
funcţia acestuia, ştampila societăţii; alte date stabilite de legislaţie (art.10 alin.2
din Legea PVM). Precizăm că, trebuie adoptate hotărari separate pentru fiecare
clasă de acţiuni pentru care se face emisiunea (art.10 alin.1 din Legea PVM).
Condiţiile emiterii suplimentare de acţiuni, inclusiv costul plasării lor, vor fi
aceleaşi pentru toţi subscriitorii de acţiuni (art.159 alin.2 din cod).
In cazul in care acţiunile emisiunii suplimentare sunt achitate in intregime cu
activele nete (capitalul propriu) al societăţii, acestea se vor repartiza fără plată intre
acţionarii societăţii, in corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni
care le aparţin (art.44 alin.6 teza I din Legea SA). Dacă emisiunea suplimentară este
efectuată pentru stingerea datoriilor societăţii, acţiunile se vor repartiza intre
creditorii sociali, cu acordul lor, proporţional sumei datorată de societate fiecărui
creditor (art.44 alin.6 teza a II-a din Legea SA).
Menţionăm că achitarea in rate a acţiunilor la plasamentul lor este interzisă
(art.11 alin.5 din Legea SA).
Mijloacele băneşti incasate de la plasarea publică a acţiunilor emisiunii
suplimentare se virează la contul bancar provizoriu al societăţii (art.44 alin.7 din
Legea SA). Precizăm că, pană la inregistrarea totalurilor emisiunii suplimentare de
acţiuni, mijloacele virate la contul bancar provizoriu nu vor putea fi utilizate de
societate decat in cazul acordării de către bancă sau o altă persoană juridică a
unei cauţiuni sau garantări a obligaţiei societăţii de a restitui aporturile incasate in
contul plaţii acţiunilor, precum şi dobanzile obţinute in rezultatul utilizării acestora
(art.44 alin.9 din Legea SA).
Societatea emitentă este obligată să incheie plasamentul acţiunilor emise: in
cazul emisiunii inchise – la expirarea unui an de la data adoptării hotărarii privind
emisiunea, iar in cazul emisiunii deschise – nu mai tarziu de 6 luni de la data
inregistrării prospectului de emisiune a acţiunilor, cu excepţia situaţiilor cand
hotărarea privind emisiunea (pentru emisiunea inchisă) sau prospectul ofertei publice
(pentru emisiunea publică) nu preconizează un termen mai mic (art.44 alin.8 din
Legea SA coroborat cu art.9 alin.5 din Legea PVM). Termenele de efectuare a
emisiunii, prevăzute de hotărarea privind emisiunea sau prospectul ofertei publice,
nu vor fi prelungite in cazul in care emisiunea acţiunilor se suspendă din motivul
depistării vreunei incălcări a prevederilor legale şi este reinnoită, după inlăturarea
incălcărilor, in baza hotărarii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (art.9 alin.10
din Legea PVM).
Societatea emitentă este in drept să incheie emisiunea inainte de termen in cazul
plasării totale a acţiunilor sau adoptării de către organele de conducere a societăţii a
hotărarii privind refuzul de a incheia emisiunea acţiunilor şi privind restituirea către
investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus in contul plăţii acţiunilor - in cazul
in care adoptarea unei asemenea hotărari este prevăzută de hotărarea privind
emisiunea acţiunilor - pentru emisiunea inchisă, sau de prospectul ofertei publice -
pentru emisiunea publică (art.9 alin.9 din Legea PVM).
Emisiunea se consideră efectuată dacă au fost plasate acţiuni in număr egal cu
cel stabilit de societatea emitentă şi coordonat cu Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare in hotărarea privind emisiunea acţiunilor sau in prospectul ofertei publice
(art.9 alin.8 teza I din Legea PVM).
In cazul in care au fost plasate acţiuni in număr mai mic decat cel stabilit de
societatea emitentă, emisiunea se consideră neefectuată (art.9 alin.8 teza a II- a
din Legea PVM). In cazul in care emisiunea acţiunilor a fost calificată de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca neefectuată sau nevalabilă, toate
acţiunile din emisiunea respectivă se restituie societăţii emitente pentru a fi
anulate. Mijloacele obţinute de societate in urma plasamentului acţiunilor urmează
a fi restituite achizitorilor in modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare. Totodată, societatea va restitui şi beneficiul obţinut ca rezultat al
folosirii mijloacelor atrase in procesul plasamentului sau caştigul ratat, in cazul in
care condiţiile emisiunii conţin o asemenea stipulare (art.44 alin.11 din Legea SA
şi art.9 alin.11 din Legea PVM). Toate cheltuielile legate de calificarea emisiunii ca
neefectuată sau nevalabilă şi de restituirea mijloacelor respective achizitorilor sunt
suportate de societatea emitentă (art.9 alin.12 din Legea PVM).
După plasamentul acţiunilor, consiliul societăţii adoptă darea de seamă asupra
rezultatelor emisiunii, precum şi modificările legate de aceasta in statutul societăţii,
şi ia măsuri pentru inscrierea informaţiilor necesare in registrul acţionarilor. Inscrierile
in registrul acţionarilor in legătură cu totalurile emisiunii suplimentare de acţiuni, se
fac in baza dării de seamă inregistrate cu privire la totalurile emisiunii suplimentare
de acţiuni, a hotărarii de inregistrare a măririi capitalului social şi a listei
subscriitorilor de acţiuni (art.44 alin.10 din Legea SA).
Emisiunea inchisă a acţiunilor include următoarele etape: (1) adoptarea de
către societate a hotărarii privind emisiunea suplimentară a acţiunilor; (2)
plasamentul acţiunilor; (3) adoptarea de către societate a dării de seamă asupra
rezultatelor emisiunii; (4) inregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a
dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (5) operarea
in statutul societăţii a modificărilor şi completărilor determinate de rezultatele
emisiunii; (6) introducerea in registru a datelor despre achizitorii de acţiuni şi
eliberarea extraselor din registru (art.9 alin.3 din Legea PVM).
Emisiunea publică de acţiuni include următoarele etape: (1) adoptarea de către
societate a hotărarii privind emisiunea suplimentară a acţiunilor; (2) pregătirea şi
aprobarea de către societate a prospectului ofertei publice, cere trebuie să respecte
condiţiile prevăzute in art.13 din Legea PVM; (3) inregistrarea ofertei publice la
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare in modul stabilit de art.14 din Legea PVM; (4)
deschiderea de către societate a unui cont provizoriu in lei pentru acumularea
mijloacelor băneşti obţinute in procesul plasamentului acţiunilor; (5) imprimarea
titlurilor reprezentative a acţiunilor – in cazul in care se emit valori mobiliare
materializate; (6) dezvăluirea informaţiei cuprinse in prospectul ofertei publice; (7)
plasamentul acţiunilor; (8) adoptarea de către societate a dării de seamă asupra
rezultatelor emisiunii; (9) inregistrarea la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a
dării de seamă asupra rezultatelor emisiunii şi calificarea emisiunii de către Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare ca efectuată sau neefectuată; (10) operarea in statutul
societăţii a modificărilor şi completărilor determinate de rezultatele emisiunii; (11)
inchiderea contului provizoriu şi transferarea mijloacelor de pe acest cont pe contul
curent al societăţii – in cazul in care Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare a calificat
emisiunea publică a acţiunilor ca efectuată; (12) introducerea in registru a datelor
despre achizitorii de acţiuni şi eliberarea titlurilor care atestă dreptul de proprietate
asupra acţiunilor (in cazul emisiunii de acţiuni materializate) sau a certificatelor de
acţiuni (in cazul emisiunii de acţiuni nematerializate) primilor proprietari de acţiuni
(art.9 alin.2 din Legea PVM).

Articolul 160. Capitalul de rezervă al societăţii pe acţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să constituie un capital de

rezervă de cel puţin 10% din mărimea capitalului social.
(2) Capitalul de rezervă poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor
societăţii pe acţiuni sau la majorarea capitalului ei social.
(3) Capitalul de rezervă se formează prin vărsăminte anuale din
beneficiul societăţii pe acţiuni, in proporţie de cel puţin 5% din beneficiul
net, pană la atingerea mărimii stabilite de actul de constituire.
(4) Daca valoarea activelor nete ale societăţii pe acţiuni se reduce sub
nivelul capitalului social şi al capitalului de rezervă, vărsămintele in
capitalul de rezervă reincep.

1. Capitalul de rezerva al societгюii pe acюiuni. Destinaюia beneficiilor

societгюii pe acюiuni este, potrivit insuєi scopului actului constitutiv, de a fi
distribuite, sub formг de dividende acюionarilor. Art.160 din cod prevede o derogare
de la acest principiu, impunand formarea unui capital de rezervг prin preluarea
anualг a unei cote din beneficiul societгюii, in proporюie de cel puюin 5% din profitul
net panг la atingerea mгrimii stabilite de actul de constituire, insг nu mai puюin de
10% din mгrimea capitalului social (art.160 alin.1 єi 3 din cod). Limita minimг de 10%
nu poate fi єtirbitг. Dacг, totuєi, capitalul de rezervг coboarг, din orice cauzг, sub
aceastг limitг, el va fi completat in mod corespunzгtor. Aceastг cotг se calculeazг
prin raportarea la capitalul social nominal єi nu la cel efectiv vгrsat. Capitalul de
rezervг are rolul unei asigurгri pentru societate єi pentru creditorii ei, pentru
acoperirea eventualelor deficite din anii mai puюin favorabili societгюii. Din punct de
vedere al naturii juridice capitalul de rezervг este o prelungire a capitalului social.
Formarea capitalului de rezervг este obligatorie, dispoziюiile art.160 din cod fiind
de ordine publicг (imperative).
Volumul defalcгrilor la capitalul de rezervг se stabileєte de adunarea generalг a
acюionarilor єi va constitui nu mai puюin de 5% din profitul net al societгюii pe
acюiuni. Din momentul in care rezerva legalг a atins limita de 10% prelevarea
inceteazг a mai fi obligatorie in afarг de cazul in care statutul prevede o limitг mai
mare. In mod corespunzгtor, dacг valoarea activelor nete ale societгюii pe acюiuni se
reduce sub nivelul capitalului social єi al capitalului de rezervг, vor reincepe єi
vгrsгmintele in capitalul de rezervг (art.160 alin.4 din cod).
O primг problemг legatг de capitalul de rezervг se ridicг in legгturг cu cota
minimг a acestuia, deoarece art.160 alin.1 din cod prevede o cotг de minimum 10%
din capitalul social spre deosebire de dispoziюiile art.46 alin.1 din Legea SA care
prevede o cotг minimг de 15%. Prioritate vor avea dispoziюiile codului ca norme
posterioare care modifica implicit dispoziюiile Legii SA, in conformitate cu dispoziюiile
art.2 lit.b) din Legea pentru punerea in aplicare a Codului civil al Republicii Moldova
nr.1125-XV/13.06.2002, potrivit cгrora legile єi actele normative in vigoare se vor
aplica in mгsura in care nu contravin Codului civil. Menюionгm cг impunerea unui
capital de rezervг este proprie majoritгюii legislaюiilor, diferenюe apгrand doar in
ceea ce priveєte cota minimг a acestuia (20% - in Romania, 15% - Rusia, 10% -
Franюa).
O a doua problemг legatг de capitalul de rezervг este legatг de destinaюia
acestuia. Astfel, potrivit art.46 alin.4 din Legea SA, capitalul de rezervг nu poate fi
folosit decat pentru acoperirea pierderilor societгюii єi/sau plata dobanzii sau a altor
venituri aferente obligaюiunilor plasate de ea, in cazul insuficienюei de profit sau de
mijloace ale fondurilor speciale ale societгюii, cu obligaюia reintregirii lui dacг a
coborat sub limita legalг sau statutarг. Pe de altг parte, conform art.160 allin.2 din
cod, capitalul de rezervг poate fi folosit doar la acoperirea pierderilor societгюii pe
acюiuni sau la majorarea capitalului ei social. Aplicand aceeaєi regulг menюionatг
mai sus considerгm cг prioritate vor avea dispoziюiile codului car ele modificг implicit
pe cele ale Legii SA, deєi posibilitatea utilizгrii capitalului de rezervг pentru mгrirea
capitalului social ne apare ca discutabilг. Sigur se poate susюine cг, cel puюin
teoretic, prin acest procedeu de majorare nu ar putea fi adusг atingere drepturilor
creditorilor societгюii, ba mai mult prin existenюa unui capital social mai mare, pe de
o parte, єi prin refacerea intr-un termen scurt al capitalului de rezervг, pe de altг
parte, chiar intr-un cuantum mai mare, deoarece cota minimг va fi raportatг de
aceastг datг unui capital social mai mare, creditorii vor avea numai de caştigat.
Capitalul de rezervг va putea fi folosit doar conform destinaюiei indicate mai sus.
Acesta nu va putea fi folosit, de exemplu, la plata de dividende in anii in care nu a
fost realizat profit. Considerгm totuєi cг, in situaюia in acre acюionarii au hotгrat sг
majoreze cota capitalului de rezervг peste limita minimг impusг de lege sau actul
constitutiv prevede o cotг mai mare, partea care excede cota de 10% din capitalul
social va putea fi folositг єi pentru alte destinaюii decat cele arгtate mai sus, in
funcюie de hotгrarea adunгrii generale. Aceasta deoarece majorarea cotei minime
legale ale capitalului de rezervг este o facultate pentru societгюi, in funcюie de
interesele acюionarilor.
Spre deosebire de capitalul social, capitalul de rezervг nu este supus regulii
fixitгюii sau intangibiitгюii, el variind pe mгsura alocгrii de prelevгri sau prin folosire
conformг cu destinaюia sa.
Deєi art.46 alin.3 din Legea SA prevede obligativitatea plasгrii capitalului de
rezervг in active cu lichiditate inaltг, care ar asigura folosirea lui in orice moment,
aplicarea practicг a acestei dispoziюii va fi foarte dificilг.
2. Fonduri de rezervă statutare. In afară de capitalul de rezervă, statutul
societăţii pe acţiuni mai poate să prevadă şi alte fonduri de rezervă - fonduri de
rezervă statutare. Acestea nu pot fi eliminate decat printr-o modificare a statutului.
De asemenea, chiar dacă nu sunt prevăzute in statut, adunarea generală poate să
stabilească fonduri de rezervă cu o destinaţie precisă, de exemplu pentru
amortismente sau pentru creanţe dubioase, acestea fiind denumite uneori şi rezerve
facultative.
Spre deosebire capitalul de rezerva, rezervele statutare şi cele facultative pot
avea orice destinaţie hotărată de acţionari, ele nefiind decat beneficii reportate, a
căror impărţire este amanată. Astfel, rezervele statutare pot fi distribuite sub formă
de dividende pe baza unei hotărari a adunării generale, dar numai dacă acest lucru
se prevede prin statut, in caz contrar fiind necesară modificarea acestuia, iar
rezervele facultative pot fi intotdeauna distribuite ca dividende doar pe baza unei
hotărari a adunării generale a acţionarilor.

Articolul 161. Acţiunile

(1) Acţiuni sunt părţile in care este divizat capitalul social al societăţii
pe acţiuni in conformitate cu actul de constituire.
(2) Acţiunea atestă dreptul acţionarului de a participa la conducerea
societăţii, de a primi dividende sau o parte din valoarea bunurilor societăţii
in cazul lichidării acesteia, precum şi alte drepturi prevăzute de lege sau de
actul de constituire al societăţii.
(3) Felurile acţiunilor sunt determinate prin actul de constituire. In caz
contrar, ele vor fi la purtător. Acţiunile nominative pot fi emise in formă
materiala, pe suport de hartie, sau in formă dematerializată, prin inscriere
in cont.
(4) Acţiunile nu pot fi emise pentru o suma mai mica decat valoarea lor
nominală.
(5) Nu pot fi emise acţiuni noi pană cand nu sunt plătite cele din
emisiunea precedenta.
(6) Acţiunile se emit cu valoare totală nu mai mică decat mărimea
capitalului social.
(7) Acţiunea este indivizibilă. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe
persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi işi exercită
drepturile prin reprezentant.
(8) Tipurile acţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt
reglementate de lege.

1. Noţiunea de acţiune. Societatea pe acţiuni este in drept să emită valori

mobiliare sub formă de acţiuni şi obligaţiuni. Plasarea, circulaţia şi anularea acţiunilor
şi obligaţiunilor societăţii se efectuează in conformitate cu Codul civil, Legea SA,
legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi actul constitutiv al societăţii.
Pentru a se reflecta participarea acţionarilor la formarea capitalul social, teoretic,
acesta este impărţit in fracţiuni, materializate in titluri reprezentative, numite acţiuni.
Sensul noţiunii de acţiune a fost, in general, conturat de doctrină, plecand de la
drepturile pe care acţiunea le conferă şi de la izvorul acestor drepturi. Astfel,
profesorul Cesare Vivante (in “Traite du droit commercial”, tome II, Paris, 1911) arăta
că acţiunea are trei sensuri: fiecare fracţiune de capital social, ansamblul drepturilor
şi obligaţiilor care decurg pentru asociaţi din contractul de societate, titlul prin
intermediul căruia asociaţii işi exercită drepturile şi le transmit altora. Asemănător,
profesorul I.L. Georgescu (“Drept copmercial roman. Societăţile comerciale”, vol.II,
Bucureşti, 1948) desluşea in noţiunea de acţiune trei sensuri: o fracţiune a capitalului
social, obligatoriu egală, pentru că egalitatea este unul din caracterele esenţiale ale
acţiunii, titlul de credit constatator al drepturilor şi obligaţiilor derivand din calitatea
de acţionar şi inscrisul in care dreptul acţionarului este incorporat. Conform legislaţiei
franceze, acţiunea reprezintă dreptul acţionarului şi titlul care constată dreptul, iar in
cea americană, acţiunea (“share”) are inţelesul de fracţiune egală a capitalului social
al unei societăţi pe acţiuni. Legea SA defineşte acţiunea ca pe un document ce atestă
dreptul proprietarului lui (acţionarului) de a participa la conducerea societăţii, de a
primi dividende, precum şi o parie din bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia
(art.12 alin.1 din Legea SA).
In consecinţă, putem spune că noţiunea de acţiune este susceptibilă de mai multe
sensuri.
Acţiunea este o fracţiune a capitalului social; ea trebuie să fie egală in valoare cu
celelalte acţiuni din aceeaşi clasă.
Apoi, acţiunea este un titlu de credit; ea incorporează şi constată drepturile şi
obligaţiile izvorate din calitatea de acţionar.
In sfarşit, acţiunea desemnează raportul societar, adică raportul juridic dintre
acţionar şi societate.
2. Caracterele acţiunilor. Din cele arătate mai sus rezultă următoarele
caractere ale acţiunilor:
a) Acţiunile sunt fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare
nominală. Fiecare acţiune reprezintă o valoare nominală care exprimă fracţiunea din
capitalul social pe care o incorporează. Astfel, conform art.161 din cod, acţiunile sunt
părţile in care este divizat capitalul social al societăţii pe acţiuni in conformitate cu
actul constitutiv, iar potrivit art.12 alin.9 din Legea SA, valoarea nominală a acţiunii
reflectă partea de capital social al societăţii ce revine unei acţiuni plasate.
Acţiunile au o valoare nominală (atribuită de statut şi de acţiunea in sine), reală
(dată de divizarea patrimoniului in numărul de acţiuni, această valoare nu poate fi
cunoscută exact decat prin rezultatele lichidării definitive), curentă sau de bursă
(dată de cerere şi ofertă).
Emisiunea la o valoare inferioară valorii nominale este interzisă (art. 161 alin.4
din cod) şi nici valoarea totală a acţiunilor emise nu poate fi mai mică decat mărimea
capitalului social (art. 161 alin.4 din cod), pentru că nu s-ar mai constitui capitalul
social, in schimb, este permisă emisiunea la o valoare superioară. Diferenţa dintre
valoarea la care este emisă acţiunea şi valoarea nominală se numeşte primă de
emisiune şi se incorporează in rezervele societăţii. Acţiunile se pot emite la o valoare
superioară valorii nominale pentru că patrimoniul societăţii in care intră surplusul
este o garanţie mai serioasă pentru creditori. Valoarea nominală nu trebuie
confundată cu valoarea patrimonială sau contabilă, care poate fi dobandită in cursul
existenţei societăţii datorită fluctuaţiilor patrimoniului după bunele sau relele afaceri
pe care le săvarşeşte, in raport de aceste variaţiuni, acţiunea va avea şi o valoare de
bursă, care poate fi superioară sau inferioară faţă de cea nominală. Desigur valoarea
de bursă a acţiunii presupune cotarea titlurilor pe o piaţă organizată de valori
mobiliare.
Acţiunile societăţii vor avea valoare nominală care trebuie să se impartă la un leu
(art.12 alin.5 din Legea SA). Menţionăm că pentru a evita o fracţionare excesivă şi,
deci, apariţia unor dificultăţi legate de constituirea şi funcţionarea societăţii, unele
legislaţii instituie un plafon minim privind valoarea nominală a acţiunii. Astfel, de
exemplu, potrivit art.93 din Legea romana privind societăţile comerciale nr.31/1990,
valoarea nominală a unei acţiuni nu va putea fi mai mică de 1.000 de lei.
Prin fixarea valorii nominale a acţiunii se determină valoarea aportului ce trebuie
efectuat pentru fiecare acţiune subscrisă.
Valoarea nominală a acţiunii se aprobă de adunarea constitutivă sau de adunarea
generală a acţionarilor şi se indică in documentele de constituire ale societăţii şi in
alte documente prevăzute de Legea SA şi de legislaţia cu privire la valorile mobiliare
(art.12 alin.7 din Legea SA).
In cazul plasării acţiunilor a căror valoare nominală nu este determinată, consiliul
societăţii este in drept, in decizia de emitere a acestora sau in darea de seamă cu
privire la totalurile emisiunii, să fixeze valoarea acţiunii. Valoarea fixată a acţiunii nu
se indică in documentele de constituire ale societăţii şi se foloseşte la stabilirea
mărimii capitalului social şi capitalului suplimentar ale societăţii (art.12 alin.8 din
Legea SA).
b) Acţiunile sunt fracţiuni egale ale capitalului social. Acest caracter este valabil
doar in cazul acţiunilor ordinare. Astfel, potrivit art.12 alin.5 din Legea SA, toate
acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală. In consecinţă, toate
acţiunile ordinare trebuie să incorporeze aceeaşi valoare. Avand o valoare egală,
acţiunile conferă proprietarilor drepturi egale. Valoarea egală a acţiunilor asigură
condiţiile necesare pentru luarea hotărarilor in adunarea generală a acţionarilor.
Prin derogare de la principiul conform căruia acţiunile trebuie să fie de o egală
valoare, societatea are posibilitatea emiterii, in condiţiile stabilite de statut şi
adunarea generală a acţionarilor, de acţiuni preferenţiale, ce pot avea valori
nominale diferite şi conferi titularilor drepturi diferite.
Menţionăm că valoarea nominală a acţiunilor se distinge de valoarea intrinsecă.
Aceasta din urmă reprezintă cota parte acţiunii in activele nete, fără datoriile faţă de
terţi, iar nu numai in capitalul social. La momentul constituirii societăţii, valoarea
intrinsecă este egală cu valoarea nominală, in timp ce pe durata funcţionării
societăţii, valoarea intrinsecă creşte sau scade comparativ cu valoarea nominală,
după cum activele nete depăşesc sau sunt mai mici decat capitalul social. De
asemenea, valoarea nominală şi valoarea intrinsecă se deosebesc de valoarea
bursieră, prezentă in cazurile in care acţiune este cotată la bursă şi care se stabileşte
numai in funcţie de mecanismul cererii şi ofertei.
c) Acţiunile sunt indivizibile. Acest fapt este expres prevăzut de art.161 alin.7 din
cod. Dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt considerate
un singur acţionar şi işi exercită drepturile prin reprezentant (art.161 alin.7 din cod).
Caracterul indivizibil al acţiunilor este menit să asigure buna funcţionare a
societăţii. Divizarea acţiunilor ar avea drept rezultat fracţionarea excesivă a
capitalului social şi, implicit, creşterea numărului acţionarilor, ceea ce ar ingreuna
funcţionarea societăţii. Astfel, in situaţia cand o acţiune devine proprietatea mai
multor persoane (de exemplu, in cazul transmisiunii succesorale), legea cere
coproprietarilor să işi desemneze un reprezentant dintre ei, care va exercita
drepturile şi obligaţiile aferente acţiunii. Aceeaşi soluţia va trebui adoptată, după
părerea noastră, şi in cazul in care un număr mai mare de acţiuni se transmite
moştenitorilor care sunt in indiviziune, pană la partajarea averii succesorale.
d) Acţiunile sunt titluri negociabile. Acţiunile emise de societate sunt titluri care
incorporează anumite valori patrimoniale. De aceea, ele sunt considerate titluri de
valoare, fiind denumite şi valori mobiliare. Aceste titluri de valoare se pot transmite
altor persoane, in condiţiile legii.
3. Natura juridică a acţiunilor. Natura juridică a acţiunlor este definită diferit
in literatura de specialitate.
In general, se admite că acţiunile fac parte din categoria titlurilor de credit (de
valoare).
S-a observat insă că acţiunile nu satisfac pe deplin condiţiile titlurilor de credit;
acţiunile reprezintă titluri care incorporează anumite drepturi, dar ele nu indeplinesc
condiţiile autonomiei şi literalităţii. Astfel, acţiunile nu sunt titluri autonome,
independente faţă de actul juridic din care decurg; ele işi au izvorul in actele
constitutive. Totodată, in cazul transmisiunii acţiunilor, dobanditorul devine titularul
unui drept derivat, iar nu al unui drept nou, originar. Tot astfel, acţiunile sunt titluri
lipsite de literalitate; intinderea drepturilor conferite este incomplet determinată prin
titlu, motiv pentru care trebuie cercetate actele constitutive.
Datorită faptului că nu au toate caracterele titlurilor de credit, se consideră că ele
nu sunt titluri de credit perfecte, ci titluri speciale, denumite corporative, societare
sau de participaţiune.
4. Clasificarea acţiunilor. Potrivit art.161 alin.8 din cod, tipurile acţiunilor,
regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt reglementate de lege. Din analiza
prevederilor Codului civil, Legii SA şi legislaţiei cu privire la valorile mobiliare, am
putea clasifica acţiunile emise de societatea pe acţiuni după mai multe criterii, şi
anume: (1) in funcţie de drepturile conferite; (2) in funcţie de modul lor de
transmitere; (3) in funcţie de momentul achitării; (4) in funcţie de proprietarul
acţiunii.
(1) Clasificarea acţiunilor in funcţie de drepturile conferite. In funcţie de drepturile
conferite – egale sau diferite –, acţiunile se impart in două categorii: acţiuni ordinare
şi acţiuni preferenţiale. Astfel, potrivit art.14 alin.1 din Legea SA, societatea este in
drept să plaseze acţiuni ordinare şi preferenţiale.
Acţiunea ordinară este acţiunea care conferă proprietarului ei dreptul la un vot in
adunarea generală a acţionarilor, dreptul de a primi o cotă-parte din dividende şi o
parte din bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia (art.14 alin.2 din Legea SA).
Toate acţiunile ordinare ale societăţii vor avea valoare nominală egală.
Drepturile patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni ordinare pot fi realizate numai
după satisfacerea tuturor drepturilor patrimoniale ale proprietarilor de acţiuni
preferenţiale (art.14 alin.3 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială este acţiunea care conferă proprietarului ei drepturi
suplimentare faţă de proprietarul acţiunii ordinare referitor la ordinea primirii
dividendelor şi la cuantumul dividendelor, precum şi la ordinea primirii unei părţi din
bunurile societăţii care se distribuie in cazul lichidării ei (art.14 alin.4 din Legea SA).
Aceste acţiuni oferă investitorilor un risc mai mic decat acţiunile ordinare prin faptul
ca ele conferă un drept de preferinţă fata de acţiunile ordinare in ce priveşte dreptul
la dividende şi in cazul lichidării. Statutul societăţii va trebui să prevadă in mod
concret drepturile suplimentare pe care le conferă proprietarului fiecare tip de
acţiune preferenţială.
Acţiunile preferenţiale vor putea fi subscrise şi de fondatorii societăţii pe acţiuni,
aceasta fiind singura modalitate legală de a-i remunera pentru activitatea lor legată
de constituirea societăţii.
Societatea este in drept să plaseze acţiuni preferenţiale cu dividende fixate sau
nefixate (art.15 alin.2 din Legea SA). In cazul acţiunilor preferenţiale cu dividende
nefixate (in care nu este prevăzut cuantumul dividendelor), proprietarii acestora vor
avea prioritate la incasarea dividendelor faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare.
Dividendele fixate se stabilesc prin statut intr-o sumă fixată pe o acţiune sau in
procent fixat faţă de valoarea nominală acţiunii.
Acţiunile preferenţiale cu dividende fixate pot fi cumulative, parţial cumulative
sau necumulative.
Acţiunile cumulative acordă proprietarilor lor dreptul de a primi, printr-un singur
vărsămant, toate dividendele acumulate intr-o anumită perioadă de timp sau dreptul
de a primi dividende in următoarea perioadă dacă societatea nu le-a plătit in
perioada precedentă (art.15 alin.4 din Legea SA).
Acţiunile parţial cumulative dau dreptul de a primi o parte din dividendele
acumulate, iar acţiunile necumulative nu dau un asemenea drept (art.15 alin.5 din
Legea SA).
Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase, in
statutul ei va trebui prevăzută ordinea de plată a dividendelor anunţate (art.15 alin.8
din Legea SA).
Acţiunea preferenţială cu dividente fixate nu dă drept de vot proprietarului ei. El
va putea, totuşi, participa la discutarea chestiunilor de pe ordinea de zi a adunării
generale a acţionarilor, fără, insă, a putea să şi voteze. Totuşi, legea recunoaşte
titularilor acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate posibilitatea de a votă in anumite
cazuri, cand adunarea generală a acţionarilor ia hotărari asupra unor chestiuni care
privesc modificarea drepturilor lor (art.25 alin.3 coroborat cu art.15 alin.6, art.25
alin.11 şi art. 49 alin.9 din Legea SA). Astfel, potrivit art.15 alin.6 din Legea SA,
titularii acţiunilor preferenţiale cu dividente fixate vor obţine dreptul de vot in cazul:
- neplăţii dividendelor fixate pe acţiunile cumulative sau parţial cumulative in
decursul termenului stabilit de statut. Dreptul la vot incetează după plata in
intregime a dividendelor acumulate;
- luării de către adunarea generală a acţionarilor a hotărarii privind modificarea
drepturilor proprietarilor de acţiuni preferenţiale in legătură cu transformarea
societăţii deschise in societate inchisă, cu reorganizarea ori lichidarea societăţii, cu
emiterea suplimentară de acţiuni preferenţiale de altă clasă care dau proprietarilor
lor drepturi suplimentare faţă de proprietarii acţiunilor preferenţiale plasate, sau din
alte motive prevăzute de legislaţia cu privire la valorile mobiliare sau de statutul
societăţii.
In acest din urmă caz, vor avea drept de vot şi titularii acţiunilor preferenţiale cu
dividente nefixate (art.15 alin.7 din Legea SA).
Acţiunea preferenţială dă proprietarului ei şi dreptul la primirea unei părţi din
bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia intr-un cuantum corespunzător valorii de
lichidare a acestei acţiuni. Valoarea de lichidare a acţiunii preferenţiale este stabilită
in statutul societăţii şi poate depăşi valoarea ei nominală. Dacă in statut nu este
stabilită valoarea de lichidare a acţiunii preferenţiale, in caz de lichidare a societăţii,
proprietarul acestei acţiuni are dreptul la primirea unei părţi din bunurile societăţii in
cuantum corespunzător valorii nominale a acţiunii (art.14 alin.6 şi 7 din Legea SA).
Dacă societatea plasează acţiuni preferenţiale de două sau mai multe clase, in
statutul ei va trebui prevăzută valoarea de lichidare a acţiunilor preferenţiale de
fiecare clasă (art.15 alin.8 din Legea SA).
In final, menţionăm că, cota-parte de acţiuni preferenţiale nu poate depăşi 25%
din capitalul social al societăţii (art.14 alin.8 din Legea SA). Limita de 25% trebuie, să
fie calculată, după părerea noastră, la data emiterii acţiunilor şi raportată la intreg
capitalul subscris, deoarece legea nu prevede că are in vedere capitalul vărsat. Prin
stabilirea acestei limite se urmăreşte impiedicarea transformării dreptului la dividend
al celorlalţi acţionari intr-un drept iluzoriu şi incălcarea principiului fundamental
conform căruia orice acţionar are dreptul la o parte din beneficii (dividend) in
schimbul contribuţiei sale la formarea capitalului social.
(2) Clasificarea acţiunilor in funcţie de modul lor de transmitere. După modul lor
de transmitere valorile mobiliare sunt de două feluri: la purtător şi nominative.
Acţiunile la purtător sunt acţiuni care nu au numele titularului menţionat in titlu.
Potrivit art.3 din Legea PVM, Registrul deţinătorilor de valori mobiliare la purtător nu
se ţine, iar realizarea şi transmiterea drepturilor conferite de ele nu necesita
identificarea proprietarului acestor valori. In consecinţă, titular al acţiunii este
posesorul ei căruia ii aparţin şi drepturile aferente acţiunii pe care şi le va exercita.
Transmiterea ei se face fără vreo formalitate de inregistrare ori publicitate.
Acţiunile nominative sunt acţiuni care au inscris in titlu numele titularului. In titlu
se menţionează numele, prenumele şi domiciliul acţionarului sau, după caz,
denumirea şi sediul acestuia. Aceste elemente de identificare sunt inscrise şi in
registrul acţionarilor societăţii. Drepturile aferente acţiunii aparţin şi pot fi exercitate
numai de către titularul acţiunii.
Spre deosebire de Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) care prevăd
că societatea pe acţiuni este in drept să plaseze numai acţiuni nominative, Codul
civil, modificand implicit dispoziţiile sus-menţionate, permite şi emiterea de acţiuni la
purtător.
Acţiunile pot fi nominative sau la purtător la alegerea acţionarilor, a căror voinţă
se exprimă in actul constitutiv (statut). Dispoziţiile codului stabilesc o prezumţie
potrivit căreia, dacă felul acţiunilor nu este determinat prin actul constitutiv, acestea
vor fi considerate la purtător (art.160 alin.3 teza I şi a II-a din cod). Cu alte cuvinte,
acţiunile de drept comun sunt acţiunile la purtător, acţiunile nominative constituie
excepţia şi este necesară o menţiune expresă in actul constitutiv al societăţii pentru
ca acţiunile să fie nominative.
Acţiunile nominative pot fi emise in formă materială, pe suport de hartie, sau in
formă dematerializată, prin inscriere in contul analitic deschis pe numele
proprietarului lor (art.160 alin.3 teza a III-a din cod), cu respectarea regulii conform
căreia toate valorile mobiliare dintr-o clasă vor fi plasate in aceeaşi formă (art.11
alin3 din Legea SA). Intrucat in ambele situaţii societatea este obligată să asigure
inscrierea in registrul acţionarilor a unor informaţii indiferent de forma acţiunilor,
distincţia legală prezintă interes doar sub aspectul inscrisului cu valoare de probă şi
condiţiile pe care acesta trebuie să le indeplinească, şi anume, titlurile ce reprezintă
acţiunile emise in formă materială şi certificatul de acţiuni – pentru acţiunile plasate
in formă dematerializată. Forma acţiunilor se stabileşte de către societate şi se indică
in hotărarea privind emisiunea acestora, adoptată de organul de conducere abilitat al
societăţii, iar in cazurile stabilite de legislaţie – şi in prospectul de emisiune a valorilor
mobiliare şi/sau in actele constitutive ale societăţii. Forma acţiunilor poate fi
schimbată prin decizia organului de conducere al societăţii, care a adoptat hotărarea
de a le emite, dar numai cu acordul majorităţii deţinătorilor de acţiuni de clasa
respectivă şi după inregistrarea deciziei la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Subliniem că, de lege lata, nu există, ca in legislaţia altor state (de exemplu,
Franţa) posibilitatea de a emite acţiuni la purtător in formă dematerializată. Acest
fapt este de natură să creeze anumite probleme in practică. Astfel, menţionăm că, de
regulă, in statele unde sunt reglementate ambele tipuri de acţiuni, acţiunile la
purtător sunt emise de societăţile mari pe acţiuni, deoarece prezintă avantajul
cesibilităţii mult mai mari in comparaţie cu cele nominative, in schimb, acţiunile
nominative sunt caracteristice societăţilor mai mici, cu capitaluri mai reduse, şi care
au un număr mai mic de acţionari. In aceste condiţii acţiunile la purtător, fiind in
număr foarte mare, vor genera costuri ridicate pentru a fi emise şi dificultăţi de
manipulare, iar datorită cesibilităţii sporite sunt in pericol de a se deteriora rapid.
Apoi, riscul de a fi furate există in privinţa titlurilor la purtător, căci numai posesorul
acestora este prezumat a fi proprietarul lor. In consecinţă, considerăm că ar fi util, de
lege ferenda, reglementarea posibilităţii ca şi acţiunile la purtător să poată fi emise in
formă dematerializată, prin inscriere in cont. In plan practic, dematerializarea şi
utilizarea sistemelor electronice de inregistrare şi tranzacţionare vor fi de natură să
inlăture dificultăţile de manipulare a titlurilor de valoare, care vor deveni tot mai mari
pe măsura creşterii numărului acţiunilor la purtător.
Acţiunile din aceeaşi clasă trebuie emise intr-o singură formă (art.4 alin.2 din
Legea PVM).
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor la purtător se realizează
prin simpla tradiţiune a titlului (acţiunii), iar dreptul trece la cumpărător din
momentul transmiterii titlului, dacă contractul nu prevede altă condiţie.
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se realizează,
in modul stabilit de legislaţia cu privire la valorile mobiliare, prin intermediul
dispoziţiei de transmitere (in cazul in care evidenta acţiunilor se ţine in registrul
acţionarilor) sau prin intermediul dispoziţiei date deţinătorului nominal (in cazul in
care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul nominal care este un profesionist la piaţa
valorilor mobiliare ce deţine, in numele său, valori mobiliare din insărcinarea
proprietarilor de valori mobiliare), perfectate in conformitate cu cerinţele stabilite de
către CNVM (art.26 alin.2 din Legea PVM). In aceste cazuri, dreptul de proprietate
asupra acţiunilor nominative nematerializate trece la cumpărător din momentul
efectuării inscrierii pe contul lui personal in registru (in cazul in care evidenta
acţiunilor se ţine in registrul acţionarilor) sau in documentele de evidenţă ale
deţinătorului nominal (in cazul in care evidenta acţiunilor o ţine deţinătorul nominal)
(art.26 alin.5 din Legea PVM). Dreptul de proprietate acţiunilor nominative
materializate trece la cumpărător fie din momentul eliberării titlului care atesta
dreptul de proprietate asupra acţiunilor, după efectuarea inscrierii pe contul personal
al cumpărătorului (in cazul in care evidenta acţiunilor se ţine in registrul acţionarilor),
fie din momentul efectuării inscrierii respective pe contul personal al cumpărătorului
in registru, după ce ii transmite deţinătorului nominal, al cărui client este
cumpărătorul, titlul ce reprezintă acţiunile (in cazul in care evidenta acţiunilor o ţine
deţinătorul nominal) (art.26 alin.6 din Legea PVM).
In doctrina străina s-a discutat problema dacă inscrierea transmiterii acţiunilor in
registrul acţionarilor (sau documentele de evidenţă ale deţinătorului nominal)
priveşte numai stabilirea proprietăţii faţă de societate şi terţi sau şi raporturile dintre
părţile contractante. Cu alte cuvinte, se pune intrebarea dacă vanzarea unei acţiuni
nominative este valabilă intre părţi şi faţă de creditorii lor prin simplul consimţămant
al părţilor, iar inscrierea este cerută numai pentru ca vanzarea să fie opozabilă
societăţii emitente, sau inscrierea este o condiţie privind transmiterea dreptului de
proprietate? Considerăm că din formularea textelor legale (art.26 alin.2, 5, 6 din
Legea PVM) rezultă fără echivoc că formalitatea inscrierii in registru este o condiţie
privind transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative şi nu doar
o condiţie de publicitate pentru opozabilitatea transmiterii. Menţionăm că interesul
transferului acţiunilor nominative prin menţiunea in registru este protejarea
societăţii, a acţionarilor şi a creditorilor sociali.
(3) Clasificarea acţiunilor in funcţie de momentul achitării. Potrivit art.12 alin.2 din
Legea SA, prin statutul societăţii se vor stabili acţiunile autorizate spre plasare şi
acţiunile plasate de societate.
Acţiuni autorizate spre plasare sunt acţiunile stabilite de adunarea constitutivă
sau de adunarea generală a acţionarilor societăţii, inregistrate in Registrul de stat al
valorilor mobiliare şi in limita claselor şi numărului cărora societatea este in drept să
emită acţiuni suplimentare (art.12 alin.3 din Legea SA).
Acţiunile plasate sunt acţiunile achitate in intregime de primii lor achizitori
(subscriitori), inregistrate in Registrul de stat al valorilor mobiliare şi in registrul
acţionarilor societăţii (art.12 alin.4 din Legea SA).
(4) Clasificarea acţiunilor in funcţie de proprietarul acţiunii. In legislaţie se mai
face distincţie intre acţiunile aflate in circulaţie şi acţiunile de tezaur.
Acţiunile aflate in circulaţie sunt acţiunile plasate de societate ce aparţin
persoanelor fizice sau juridice in calitate de acţionari.
Acţiunile de tezaur sunt acţiunile dobandite de societatea pe acţiuni emitentă de
la acţionarul său (art.162 alin.1 din cod).
Acţiunile de tezaur nu constituie capital propriu al societăţii, nu dau dreptul la vot
in adunarea generală a acţionarilor, dreptul la primirea dividendelor şi a unei părţi din
bunurile societăţii in cazul lichidării acesteia (art.162 alin.8 din cod).
5. Drepturile acţionarilor. Acţionarul este un membru al societăţii pe acţiuni,
deţinătorul unui titlu negociabil, prin a cărui transmitere se produc permanente
transformări in componenţa structurală a societăţii. Legea defineşte acţionarul ca
fiind persoana care a devenit proprietar al unei sau al mai multor acţiuni ale societăţii
in modurile stabilite de legislaţie (art.24 alin.1 din Legea SA).
Societatea pe acţiuni aparţine acţionarilor, iar drepturile lor sunt reprezentate de
acţiuni emise de societate in favoarea fiecărui acţionar in schimbul unei sume in
numerar sau in schimbul unor active oferite de fiecare acţionar, acestea urmand să
fie utilizate de societate pe parcursul desfăşurării activităţii sale. Dar, societatea pe
acţiuni are personalitate juridică şi este un subiect de drept distinct de persoana
acţionarilor, fiecare avand propriul patrimoniu. Acţionarul nu devine proprietar al
patrimoniului societăţii, ci dobandeşte doar un drept de creanţă asupra acestui
patrimoniu in limita acţiunilor deţinute (art.24 alin.4 din Legea SA). In consecinţă,
acţionarii nu vor răspunde pentru obligaţiile societăţii şi vor suporta riscul pierderilor
doar in limita valorii acţiunilor ce le aparţin (art.24 alin.3 din Legea SA). Distincţiile
intre patrimoniul societăţii şi cele ale acţionarilor sunt in cazul societăţii pe acţiuni
atat de pregnante incat se consideră că acţionarii au drepturi impotriva societăţii şi
obligaţii faţă de ea.
Prin drepturi ale acţionarilor se inţeleg prerogativele conferite acestora de lege şi
de actul constitutiv al societăţii, in temeiul cărora pot pretinde societăţii şi altor
persoane o anumită conduită, constand in acţiuni sau abstenţiuni, folosind la nevoie
forţa de constrangere a statului, pe calea acţionării in justiţie.
Potrivit art.161 alin.2 din cod şi art.25 din Legea SA, acţiunea conferă titularului
următoarele drepturi principale: (a) dreptul de a participa la conducerea societăţii
(dreptul de a participa la adunarea generală a acţionarilor; dreptul de vot, cu
excepţia acţiunilor fără drept de vot; dreptul de a fi ales in organele de conducere ale
societăţii); (b) dreptul la informare; (c) dreptul la dividende; (d) dreptul de a instrăina
acţiunile deţinute; (e) dreptul de a cere societăţii răscumpărarea acţiunilor deţinute;
(f) dreptul asupra părţii cuvenite din valoarea bunurilor societăţii la lichidarea
acesteia. Menţionăm că acţionarii vor putea avea şi alte drepturi prevăzute de lege
(de exemplu, drepturi suplimentare ale acţionarilor care deţin un pachet de acţiuni
prevăzute de art.167, 168 din cod) sau actul constitutiv (de exemplu, dreptul de
preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare).
Drepturile acţionarilor sunt guvernate de două principii: principiul egalităţii de
tratament intre acţionarii care deţin acţiuni din aceeaşi clasă şi principiul
indivizibilităţii acţionarilor, in sensul că o singură şi aceeaşi persoană trebuie să
valorifice drepturile derivate din acţiuni, chiar dacă acestea sunt proprietatea mai
multor persoane. Astfel, potrivit art.161 alin.7 din cod, dacă o acţiune este deţinută
de mai multe persoane, acestea sunt considerate un singur acţionar şi işi exercită
drepturile prin reprezentant.
Doctrina clasifică drepturile acţionarilor in drepturi nepatrimoniale şi drepturi
patrimoniale.
 Drepturile nepatrimoniale ale acţionarilor sunt: dreptul de a participa la
adunarea generală, dreptul de vot, dreptul de a fi ales in organele de conducere ale
societăţii, dreptul de a fi informat, dreptul la apărarea intereselor legitime etc.
(a) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept il au toţi acţionarii
societăţii, chiar dacă, din anumite motive (de exemplu, deţin acţiuni preferenţiale
fără drept de vot sau cand există conflict de interese cu privire la problemele supuse
dezbaterii), ei nu pot participa la luarea hotărarilor. Astfel, potrivit art.25 alin.2 din
Legea SA, acţionarul deţinător de acţiuni care nu dau dreptul la vot poate participa la
discutarea chestiunilor de pe ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor. De
asemenea, acţionarii in privinţa cărora există un conflict de interese cu privire la
problemele supuse dezbaterii sunt obligaţi să se abţină de la vot, insă vor putea
participa la adunare.
Lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunare se intocmeşte de
persoana care ţine registrul acţionarilor societăţii şi cuprinde toţi acţionarii care sunt
incluşi in registrul acţionarilor la data de referinţă fixată de consiliul societăţii, care
insă nu va putea preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale
ordinare a acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de 45 de zile inainte de ţinerea ei
(art.54 alin.1 şi 2 din Legea SA). Prin stabilirea unei date de referinţă se urmăreşte in
primul rand identificarea acţionarilor care au dreptul de a participa la adunarea
generală in raport de o dată stabilită in mod unitar pentru toţi acţionarii, in lipsa unei
asemenea date unice, este aproape imposibil de stabilit căror acţionari le va fi
notificată convocarea adunării generale. Lista acţionarilor astfel stabilită va putea fi
modificată numai in cazurile prevăzute de art.54 alin.5 din Legea SA. Dispoziţiile
menţionate urmăresc asigurarea respectării dreptului de participare la adunarea
generală a tuturor acţionarilor, inclusiv a celor care au achiziţionat acţiuni cu puţin
timp inainte de ţinerea adunării.
In contextul precizărilor de mai sus, care se aplică in mod evident numai
deţinătorilor de acţiuni nominative se pune problema modalităţii in care vor putea
participa la adunările generale deţinătorii acţiunilor la purtător, cu atat mai mult cu
cat codul care a prevăzut posibilitatea emiterii unor asemenea acţiuni nu conţine nici
o dispoziţie in acest sens. Fără a putea oferi un răspuns la această intrebare,
exemplificăm prin soluţia adoptată de legea din Romania care prevede
obligativitatea depunerii acţiunilor la purtător de către posesorii lor in anumite locuri
indicate in actul constitutiv sau in inştiinţarea de convocare. Prin această procedură
se urmăreşte dovada proprietăţii asupra acelor acţiuni, ceea ce, pe de o parte,
permite deţinătorului acţiunilor să participe in mod valabil la adunarea generală, iar,
pe de altă parte, permite să se verifice ponderea pe care o are acţionarul respectiv in
totalul voturilor. Totodată, prin verificările făcute, se poate preveni accesul la
adunare al unor persoane care nu au calitatea de participanţi şi care ar putea tulbura
deliberările şi se poate impiedica crearea unor majorităţi fictive.
(b) Dreptul de vot. Dreptul de vot in adunarea generală pe care il conferă
acţiunea este un drept esenţial, de natură socială, in absenţa căruia acţionarul nu işi
poate apăra interesele proprii şi nu işi poate exercita dreptul de a participa la
conducerea societăţii. In mod excepţional, legea permite crearea anumitor acţiuni
fără drept de vot – acţiuni preferenţiale, in schimbul unor avantaje de natură
economică, insă nici in aceste cazuri suprimarea dreptului la vot nu este totală,
titularul unor asemenea acţiuni obţinand acest drept in situaţiile prevăzute de Legea
SA (de exemplu, art.15 alin.6 şi 7) sau de actul constitutiv al societăţii.
Dreptul la vot, dat de acţiunea cu drept de vot, nu poate fi limitat, decat in
cazurile şi in condiţiile prevăzute de lege, dispoziţiile care il reglementează fiind
imperative. O astfel de restrangere legală a dreptului de vot o intalnim, de exemplu,
in cazul tranzacţiilor cu conflict de interese cand acţionarul interesat in efectuarea
tranzacţiei trebuie să se abţină de la vot (art.86 alin.6 din Legea SA) sau in situaţiile
prevăzute de art.61 alin.6 din Legea SA, care reglementează cazurile in care
persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii ce deţin acţiuni sau ii reprezintă pe
alţi acţionari nu au drept de vot. Există şi situaţia particulară a cumpărării de către
societate a propriilor acţiuni (acţiuni de tezaur), cand, obiectiv, votul corespunzător
acestor acţiuni nu poate fi exercitat (art.162 alin.8 din cod).
O acţiune cu drept de vot conferă titularului ei un vot, conform principiului “o
acţiune cu drept de vot – un vot” (art.61 alin.4 din Legea SA). Singurele excepţii de la
principiul proporţionalităţii votului sunt cele inscrise in art.61 alin.5 din Legea SA,
conform căruia acţionarul are dreptul să voteze numai cu acel număr de acţiuni care
nu depăşeşte limita stabilită de legislaţie, şi art.66 alin.7 din Legea SA – in cazul
alegerii consiliului societăţii prin vot cumulativ.
(c) Dreptul de a fi ales in organele de conducere ale societăţii. Orice acţionar are
dreptul de a fi ales in organele de conducere ale societăţii (consiliul societăţii, organul
executiv sau comisia de cenzori).
(d) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra
desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele mai
importante drepturi ale acţionarilor. Nu este vorba numai de dreptul la informaţiile
importante, ci şi de dreptul la informaţii oportune, corecte şi complete. Fără acestea
acţionarul nu işi poate exercita cu discernămant nici un drept, nici chiar dreptul
fundamental de a vota. Dreptul la informare se exercită in condiţiile şi modalităţile
prevăzute de art.170 din cod şi art.25 alin.1 lit.b) şi c), precum şi art.91 şi 92 din
Legea SA.
(e) Dreptul la apărarea intereselor legitime. Acţionarii sunt in drept, in modul
stabilit de legislaţie, să sesizeze organele de conducere ale societăţii şi/sau Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare şi/sau instanţa judecătorească (art.28 alin.2 din Legea
SA).
In afară de drepturile nepatrimoniale fundamentale, enumerate mai sus, legea
acordă acţionarilor care deţin un anumit pachet de acţiuni şi unele drepturi
suplimentare (art.167, 168 din cod şi art.26 din Legea SA). Mai menţionăm că, actul
constitutiv al societăţii poate acorda şi alte drepturi suplimentare decat cele
prevăzute de lege.
Drepturile patrimoniale ale acţionarilor sunt: dreptul la dividende, dreptul de
a instrăina, gaja sau pune in administrare fiduciară acţiunile deţinute, dreptul de
preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare şi asupra acţiunilor societăţii
inchise instrăinate de ceilalţi acţionari, dreptul de a cere răscumpărarea de către
societate a acţiunilor deţinute, dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare.
(a) Dreptul la dividende. Scopul principal urmărit de acţionar prin achiziţionarea
de acţiuni este obţinerea unui profit sub formă de dividende. Potrivit art.25 alin.1
lit.d) din Legea SA, acţionarul are dreptul să primească dividendele anunţate in
corespundere cu clasele şi proporţional numărului de acţiuni care ii aparţin.
Dividendele se raportează proporţional valorii nominale, a numărului şi claselor de
acţiuni deţinute de acţionar. Menţionăm că deţinătorii de acţiuni preferenţiale obţin
dividende inaintea deţinătorilor de acţiuni ordinare (art.14 alin.5 din Legea SA), fără
insă a exista posibilitatea să li se garanteze de către societate plata de dividende
(art.48 alin.3 din Legea SA). Astfel, chiar şi in cazul in care societatea a realizat un
profit, adunarea generală a acţionarilor sau, după caz, consiliul societăţii vor putea
lua hotărarea de a repartiza profitul in alte scopuri decat plata dividendelor (de
exemplu, pentru investiţii).
Dividendele se plătesc, de regulă, anual, legea prevăzand, insă, şi posibilitatea
plăţii unor dividende intermediare. Astfel, conform art.48 alin.2 şi 5 din Legea SA,
societatea are dreptul să plătească dividende intermediare (trimestriale, semestriale)
şi anuale pe acţiunile aflate in circulaţie, iar, potrivit art.49 alin.1 din lege, decizia cu
privire la plata dividendelor intermediare se va lua de consiliul societăţii, iar
hotărarea cu privire la plata dividendelor anuale – de adunarea generală a
acţionarilor, la propunerea consiliului societăţii, fără, insă, a putea stabili dividende
mai mari decat cele propuse de consiliu. Precizăm, totuşi, că plata dividendelor
intermediare este posibilă numai intr-un conjunctură economică şi de afaceri stabilă,
fără fluctuaţii prea mari, in caz contrar societatea riscand să plătească dividende
pentru un semestru sau trimestru in care a realizat profit, iar la sfarşitul anului să
inregistreze pierderi sau un profit sub mărimea dividendelor acordate.
In scopul asigurării unei stabilităţi financiare a societăţii şi a protejării drepturilor
creditorilor sociali, prin lege se stabilesc anumite restricţii şi limitări in ceea ce
priveşte distribuţia de dividende. Astfel, potrivit art.48 alin.5 din Legea SA, societatea
nu este in drept să ia hotărare cu privire la plata dividendelor: (a) pană la
răscumpărarea acţiunilor la cererea acţionarilor in cazurile prevăzute de lege; (b)
dacă, la data luării hotărarii cu privire la plata dividendelor, societatea este
insolvabila sau plata dividendelor va duce la insolvabilitatea ei; (c) dacă valoarea
activelor nete, conform ultimului bilanţ al societăţii, este mai mică decat capitalul ei
social sau va deveni mai mică in urma plăţii dividendelor; (d) pe acţiunile ordinare
dacă nu s-a hotărat cu privire la plata dividendelor pe acţiunile preferenţiale; (e) pe
orice acţiuni dacă nu s-a hotărat cu privire la plata dobanzii pe obligaţiuni.
Determinarea acţionarilor care au dreptul la dividende se face in conformitate cu
art.49 alin.4 din Legea SA. Astfel, in lista acţionarilor care au dreptul să primească
dividende intermediare vor fi inscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni
inregistraţi in registrul acţionarilor cel mai tarziu cu 15 zile pană la luarea hotărarii cu
privire la plata dividendelor intermediare, iar in lista acţionarilor care au dreptul să
primească dividende anuale vor fi inscrişi acţionarii şi deţinătorii nominali de acţiuni
inregistraţi in registrul menţionat la data la care se intocmeşte lista acţionarilor care
au dreptul să participe la adunarea generală, dată fixată de consiliul societăţii, care,
insă, nu poate preceda data luării deciziei de convocare a adunării generale ordinare
a acţionarilor şi nu poate depăşi termenul de 45 de zile inainte de ţinerea ei.
Subliniem faptul că nici in acest caz, Legea SA sau codul nu prevăd modalitatea de
incasare a dividendelor aferente acţiunilor la purtător, iar pentru o posibilă soluţie
facem trimitere la considerentele exprimate cu ocazia analizei problemei similare a
dreptului de participarea la adunarea generală a deţinătorilor de acţiuni la purtător.
Deşi, de regulă, dividendele sunt plătite cu mijloace băneşti, nimic nu se opune ca
acestea să fie distribuite prin acţiuni sau alte bunuri destinate consumului populaţiei
civile, a căror circulaţie nu este interzisă sau limitată de actele legislative, dacă acest
lucru este prevăzut in actul constitutiv al societăţii. Pentru cazul in care dividendele
sunt plătite in acţiuni, legea stabileşte regula, conform căreia dividendele pe acţiunile
de aceeaşi clasă pot fi plătite cu acţiuni de altă clasă numai in temeiul unei hotărari
aparte a acţionarilor care deţin acţiuni de clasa dată, luată cu votul a unui număr de
acţionari care să reprezinte cel puţin trei pătrimi din aceste acţiuni, şi confirmată prin
hotărarea adunării generale a acţionarilor (art.49 alin.9 din Legea SA).
Obligaţiile societăţii referitoare la plata dividendelor apar la data anunţării
hotărarii cu privire la plata lor (art.48 alin.4 din Legea SA). Din acest moment, dreptul
la dividende incetează să mai fie un drept social, el devenind un drept de creanţă
individual al acţionarului faţă de societate, cu toate consecinţele ce decurg din acest
drept. Tot de la această dată, suma care revine acţionarului nu mai face parte din
patrimoniul societăţii. In consecinţă, dacă societatea este declarată in stare de
faliment, el se poate inscrie, cu valoarea dividendelor, alături de ceilalţi creditori, la
masa debitoare.
Termenul de plată a dividendelor se stabileşte de consiliul societăţii in
conformitate cu statutul societăţii, insă nu poate fi mai mare de 3 luni de la data
luării deciziei cu privire la plata lor (art.49 alin.10 din Legea SA).
(b) Dreptul de a instrăina, gaja sau pune in administrare fiduciară acţiunile.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor aparţine acţionarului, acest drept putand fi
transferat, gajat sau trecut asupra succesorilor. Codul civil prevede expres doar
dreptul acţionarului de a instrăina acţiunile deţinute (art.166 alin.1), insă dispoziţiile
codului trebuie completate cu cele ale legii speciale conform cărora “acţionarul are
dreptul să instrăineze acţiunile care ii aparţin, să le pună in gaj sau in administrare
fiduciară” (art.25 alin.1 lit.e) din Legea SA).
 Precizăm că acţiunile emise de societate pot fi grevate cu obligaţii de gaj in
temeiul unui contract de gaj ce se perfectează in scris şi cu respectarea condiţiilor
stabilite de art.460 Cod civil şi art.28 din Legea PVM, a căror neindeplinire atrage
nulitatea contractului de gaj cu toate consecinţele generate de acest fapt, prevăzute
de legislaţie. Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca
acţionar la adunările generale, dreptul de participare şi de vot fiind exercitate de
către acţionar (art.460 alin.3 din cod). Este absolut firesc să fie aşa, de vreme ce
drepturile menţionate sunt nişte drepturi intangibile ale acţionarului, iar creditorul
gajist rămane o persoană străină de societate; singurul drept pe care il conferă gajul
este ca, in cazul in care acţionarul debitor nu plăteşte datoria, creditorul să provoace
vanzarea acţiunilor gajate şi să se indestuleze cu prioritate din preţul acestora.
In final, menţionăm că orice grevare cu sarcini (sechestru, gaj, etc.) a acţiunilor
trebuie inscrisă in registrul acţionarilor intr-o rubrică specială (art.164 alin.4 din cod).
(c) Dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare şi asupra
acţiunilor societăţii inchise instrăinate de ceilalţi acţionari.
Acţionarul care deţine acţiuni cu drept de vot sau alte valori mobiliare ale
societăţii care pot fi convertite in acţiuni cu drept de vot are drept de preemţiune
asupra acţiunilor cu drept de vot plasate public sau asupra altor valori mobiliare ale
societăţii care pot fi convertite in acţiuni cu drept de vot, dacă acest drept este
prevăzut de statutul societăţii sau de decizia de emitere a acţiunilor cu plasare
publică (art.25 alin.10 din Legea SA). Acţionarii au drept de preemţiune la procurarea
acţiunilor emisiunii noi, acest drept exercitandu-se proporţional numărului de acţiuni
care le aparţin la momentul adoptării hotărarii privind emisiunea acţiunilor. Prin lege
nu se stabileşte un termen in interiorul căruia acţionarii ar trebui să-şi exercite
dreptul de preemţiune asupra acţiunilor emisiunii suplimentare. In acest caz, dacă
termenul nu este precizat in actul constitutiv al societăţii, adunarea generală a
acţionarilor sau, după caz, consiliul societăţii va hotări care va fi acesta, acţionarii
fiind obligaţi să respecte acest termen pentru exercitarea dreptului lor de
preemţiune. După expirarea termenului, acţiunile vor putea fi subscrise de public.
Instrăinarea acţiunilor unei societăţi inchise este supusă unei proceduri speciale,
reglementată in art.27 din Legea SA şi descrisă mai sus. Reamintim doar că, in
societatea de tip inchis, acţionarul este in drept să propună acţiunile sale spre
vanzare numai celorlalţi acţionari, care au un drept de preemţiune asupra acestora şi
pe care il pot exercita in decurs de o lună de la data primirii ofertei acţionarului de
către societate.
(d) Dreptul de a cere răscumpărarea de către societate a acţiunilor deţinute.
Acţionarul are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor ce ii aparţin, in cazurile
prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii. Acţionarul este in drept să
ceară răscumpărarea acţiunilor care ii aparţin in cazul in care nu a fost informat sau
nu i s-a permis să participe la adunarea generală a acţionarilor la care s-au luat
hotărari cu privire la operarea in actul constitutiv al societăţii a unor modificări ce
limitează drepturile acţionarilor, inclusiv in legătură cu transformarea societăţii
deschise in societate inchisă, sau cu privire la efectuarea de către societate a unei
tranzacţii de proporţii sau cu privire la reorganizarea societăţii ori in cazul in care el a
votat impotriva luării unor astfel de hotărari şi a cerut ca acest fapt să fie consemnat
in procesul-verbal al adunării generale şi in lista acţionarilor care au dreptul să ceară
răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin (art.166 alin.3 din cod şi art.79 alin.2 şi 3 din
Legea SA). Menţionăm că acţionarul nu este in drept să ceară răscumpărarea
acţiunilor ce ii aparţin in cazul in care s-a luat hotărarea de lichidare a societăţii sau
dacă acţiunile date au fost incluse in listingul bursei de valori (art.166 alin.4 din cod
şi art.79 alin.8 din Legea SA).
(e) Dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare. La incetarea existenţei
societăţii, acţionarii au dreptul să primească partea ce li se cuvine in urma lichidării
societăţii (art.115 alin.1 lit.d) din cod şi art.25 alin.1 lit.g) din Legea SA). Trebuie
precizat insă că acest drept poate fi valorificat numai după ce au fost achitate toate
datoriile faţă de creditorii societăţii şi numai dacă a mai rămas un sold activ.
La repartizarea bunurilor se va ţine cont de clasele acţiunilor deţinute (art.98 din
Legea SA). Ca şi in cazul repartizării dividendelor, deţinătorii de acţiuni preferenţiale
au prioritate faţă de deţinătorii de acţiuni ordinare la obţinerea cotei din bunurile
societăţii ce se distribuie in cazul lichidării ei.
Pe langă drepturile enumerate mai sus, expres prevăzute de Legea privind
societăţile pe acţiuni, acţionarii vor putea să exercite orice alte drepturi prevăzute de
actul constitutiv al societăţii, care nu vin in contradicţie cu reglementările legale in
domeniu (de exemplu, dreptul prioritar de a procura bunurile sau serviciile societăţii).
Drepturile conferite de acţiuni se realizează in cazul acţiunilor nominative emise
in formă materializată de persoana indicată in titlu respectiv, la prezentarea acestuia
de către deţinător sau de către persoana imputernicită de acesta, iar in cazul
acţiunilor nominative emise in formă nematerializată – de persoana indicată in
registrul acţionarilor (art.27 alin.1 din Legea SA). In ceea ce priveşte acţiunile la
purtător, drepturilor conferite de acestea vor fi exercitate de către posesorul titlului
(acţiunii).
6. Apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale acţionarilor.
Problematica apărării drepturilor acţionarilor este in contextul actual de o importanţă
deosebită, cu atat mai mult cu cat orice drept subiectiv care nu este insoţit de
mijloace procesuale de apărare accesibile şi eficiente işi pierde din atractivitate.
Problematica in discuţie comportă o anumită specificitate determinară de
particularităţile relaţiilor sociale din cadrul societăţilor pe acţiuni. Astfel, in societăţile
pe acţiuni interesele acţionarului sunt valorificate atat direct – prin exercitarea de
către acesta a drepturilor ce ii aparţin, cat şi mediat – prin activitatea societăţii a
cărui membru este. In acest context, nu e deloc dificil de imaginat o multitudine de
cazuri in care interesele unui acţionar ar intra in conflict nu numai cu interesele altui
acţionar ci şi cu cele ale societăţii in general. Pentru exemplificare putem menţiona
situaţiile cand adunarea generală urmează să hotărască asupra reinvestirii profitului
şi neacordării de dividende, modificării drepturilor conferite de acţiunile dintr-o
anumită clasă, convertirea valorilor mobiliare ale societăţii, fuziunii sau reorganizării
acesteia etc. Un aspect important in prevenirea şi soluţionarea problemelor ce ţin de
satisfacerea intereselor acţionarilor il reprezintă realizarea unei corelări echitabile
intre interesele acţionarilor majoritari şi cele ale acţionarilor minoritari, inclusiv
protejarea acestora din urmă de abuzurile şi arbitrarul “majorităţii”.
Legea SA şi legislaţia cu privire la valorile mobiliare cuprind o serie de dispoziţii
menite să apere drepturile şi interesele legitime ale acţionarilor minoritari impotriva
unor eventuale abuzuri venite din partea acţionarilor majoritari. Aceste dispoziţii
asigură protejarea intereselor acţionarilor minoritari pe două căi distincte: pe de o
parte, este stabilit un mecanism eficient de participare la adoptarea deciziilor in
cadrul societăţii care să ţină cont, in măsura posibilităţilor, de interesele tuturor
acţionarilor, iar, pe de altă, acţionarului nemulţumit de adoptarea unor decizii care ii
afectează interesele i se oferă posibilitatea de a se retrage din societate cu obligarea
acesteia din urmă la răscumpărarea acţiunilor deţinute.
In prima categorie includem dispoziţiile care reglementează dreptul acţionarului
de a participa la adunarea generală, precum şi obligativitatea de a supune votului
acesteia orice măsură capabilă să aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime
ale oricărui acţionar. Astfel, una din cele mai importante garanţii impotriva abuzurilor
de orice fel in legătură cu drepturile acţionarilor o reprezintă dispoziţia legală
conform căreia drepturile acţionarilor date de acţiunile de orice clasă pot fi
modificate numai prin hotărarea adunării generale a acţionarilor, iar această hotărare
este valabilă numai in cazul existenţei unei hotărari aparte a acţionarilor care deţin
acţiuni de clasa dată, luată cu votul a unui număr de acţionari care să reprezinte cel
puţin trei pătrimi din aceste acţiuni (art.25 alin.11 din Legea SA). In literatura de
specialitate s-a discutat dacă majoritatea cerută de lege va putea să dispună
nestanjenită chiar cu privire la acele drepturi ale acţionarilor care au fost socotite de
aceştia esenţiale pentru intrarea in societate? Fără a intra in detaliile frămantărilor
iscate de această problemă in literatura de specialitate, vom arăta că se consideră in
mod unanim că există o serie de drepturi intangibile ale acţionarilor, un minimum de
drepturi prezumate a constitui insăşi cauza intrării acestora in societate, drepturi ce
nu pot fi modificate. Iată care sunt, potrivit doctrinei, aceste drepturi inderogabile: (a)
dreptul la dividend şi de a participa la impărţirea finală a patrimoniului social, prin
lichidare; (b) dreptul de a lua parte la administrarea societăţii, prin participarea la
formarea voinţei sociale; cu alte cuvinte este vorba despre dreptul de a participa la
adunările generale, iar in cadrul acestora de a discuta problemele de pe odinea de zi,
de a vota, de a lua parte la numirea membrilor consiliului societăţii, comisiei de
cenzori sau a altor organe sociale speciale; (c) dreptul de a lupta impotriva
hotărarilor adunărilor generale cand acestea sunt contrarii legii sau actului constitutiv
şi dreptul de a controla gestiunea, cand celelalte organe sunt deficiente, fie
adresandu-se adunării generale, fie instanţelor judecătoreşti; (d) dreptul de a se
retrage din societate atunci cand adunarea generală ia unele decizii grave privind
viata societăţii; (e) dreptul acţionarului de a nu i se impune obligaţii faţă de societate
mai mari decat cele prevăzute in actele constitutive (astfel, adunarea generală nu
poate impune acţionarilor aporturi suplimentare faţă de cele la care s-au obligat; (f)
dreptul la paritate de tratament, in sensul că adunarea generală nu poate modifica
raportul de egalitate dintre acţionari (de exemplu, prin emiterea unor acţiuni numai
pentru unii dintre acţionari, fără ca toţi să aibă vocaţie la acestea); (g) dreptul de a
instrăina acţiunile pe care le deţine (singurele limitări a dreptului de instrăinare a
acţiunilor sunt prevăzute pentru societăţile pe acţiuni de tip inchis in art.27 din Legea
SA. Aceste limitări fiind de strictă interpretare, adunarea generală nu va putea
introduce in statut aşa numitele clauze de agrement, in virtutea cărora acţionarul ar
deveni prizonierul acţiunilor sale. De asemenea, adunarea nu va putea, prin hotărare,
să impiedice pe un acţionar să instrăineze acţiunile pe care le posedă. Analizand
drepturile expuse mai sus constatăm că acestea, in majoritate, sunt drepturi ce
rezultă din dispoziţiile legale, chiar dacă unele nu sunt consacrate in mod formal de
un text de lege. Hotărarea adunării generale care ar incălca aceste drepturi, implicit
ar incălca legea, or, indiscutabil, atotputernicia adunării generale este limitată de
lege.
In cea de-a doua categorie includem dispoziţiile ce reglementează dreptul
acţionarului de a se retrage din societate atunci cand nu este de acord cu anumite
hotărari a adunării generale cu obligaţia pentru societate de a-i răscumpăra acţiunile
pe care le deţine (art.166 alin.2-3 din cod şi art.79 alin.2 şi 3 din Legea SA). Un alt
mecanism menit să protejeze interesele acţionarilor minoritari este acela prin care se
stabileşte obligativitatea pentru persoana care a achiziţionat, de sine stătător sau
impreună cu persoanele sale afiliate, acţiuni ale unei societăţii deschise reprezentand
un pachet de control, de a propune acţionarilor să-i vandă acţiunile cu drept de vot
care le aparţin (ofertă tender), propunere ce trebuie făcută in termen de 3 luni de la
data inregistrării in registrul acţionarilor a achiziţionării acestui pachetului de control
(art.84 alin.5 din Legea SA şi art.21 din Legea PVM). Menţionăm că noţiunea de
“pachet de control” este in stransă corelaţie cu noţiunea de “poziţie de control”, care
potrivit art.3 din Legea PVM, insemnă “exercitarea influenţei decisive asupra
hotărarilor adoptate de către o persoană fizică sau juridică”. Este normal ca
deţinerea de către o persoană a unui pachet de control să fie de natură să afecteze
interesele acţionarilor minoritari din societate, de unde şi grija legiuitorului de a-i
proteja pe aceştia din urmă.
Dar care sunt modalităţile procesuale de apărarea a drepturilor acţionarilor?
Legislaţia conţine o dispoziţie expresă in acest sens, şi anume, potrivit art.28 alin.2
din Legea SA, pentru apărarea drepturilor şi intereselor lor legitime, acţionarii sunt in
drept, in modul stabilit de legislaţie, să sesizeze organele de conducere ale societăţii
şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi/sau instanţa judecătorească. Această
dispoziţie este completată de prevederile art.59 alin.5 din Legea SA, conform cărora
hotărarea luată de adunarea generală a acţionarilor contrar cerinţelor legii sau ale
actului constitutiv al societăţii poate fi atacată in justiţie de oricare dintre acţionari
sau de o altă persoană imputernicită, dacă: (a) acţionarul nu a fost inştiinţat, in
modul stabilit de prezenta lege, despre data. ora şi locul ţinerii adunării generale; (b)
acţionarul nu a fost admis la adunarea generală fără temei legal; (c) adunarea
generala s-a ţinut tară cvorumul necesar; (d) hotărarea a fost luată asupra unei
chestiuni care nu figura in ordinea de zi a adunării generale sau cu incălcarea cotelor
de voturi; (e) acţionarul a votat contra luării hotărarii ce ii lezează drepturile şi
interesele legitime; (f) drepturile şi interesele legitime ale acţionarului au fost grav
incălcate in alt mod. Hotărarile adunării generale adoptate cu incălcarea prevederilor
legii sau ale actului constitutiv vor fi, după caz, fie aduse in concordanţă cu actele
respective printr-o nouă hotărare a adunării generale, adoptate cu respectarea
cerinţelor statutare şi legale, fie anulate de către instanţa judecătorească.
7. Reprezentarea acţionarilor. Cu excepţia dispoziţiei art.161 alin.7, potrivit
căreia “dacă o acţiune este deţinută de mai multe persoane, acestea sunt
considerate un singur acţionar şi işi exercită drepturile prin reprezentant”, Codul civil
nu cuprinde alte precizări referitoare la reprezentarea acţionarilor. Găsim, insă,
asemenea reglementări in legea specială. Astfel, potrivit legii, acţionarul este in
drept, in temeiul mandatului sau contractului, să cesioneze exercitarea drepturilor
sale reprezentantului sau deţinătorului nominal de acţiuni (art.25 alin.5 din Legea
SA).
In principiu, reprezentant al acţionarului poate fi orice persoană. Legiuitorul
nostru stabileşte o singură restricţie cu privire la calitatea de reprezentant, şi anume,
aceea conform căreia persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii, cu excepţia
membrilor consiliului societăţii, nu pot fi reprezentanţi ai acţionarului (art.25 alin.8
din Legea SA). Prin această interdicţie se urmăreşte, in principal, inlăturarea
posibilităţii ca persoanele care exercită atribuţii de dispoziţie in conducerea societăţii
să influenţeze, prin acapararea unui număr mare de voturi, rezultatul deliberărilor in
adunarea generală a acţionarilor.
Deoarece Legea privind societăţile pe acţiuni nu cuprinde alte reguli speciale
aplicabile reprezentării, se va da eficienţă dispoziţiilor de drept comun din materia
reprezentării.
Astfel, acţionarii, persoane fizice, care nu au capacitate legală de exerciţiu vor fi
reprezentaţi de reprezentanţii lor legali. In această categorie intră minorii pană la 14
ani şi incapabilii. Minorii pot fi reprezentaţi de părinţi, adoptatori sau tutore, iar
incapabilii – de tutore (art.22 alin.1 şi art.24 alin.2 din cod). La randul lor,
reprezentanţii legali vor putea mandata alte persoane să exercite drepturile de
acţionar, caz in care suntem in prezenţa unei “duble reprezentări”.
In ceea ce priveşte acţionarii, persoane fizice cu capacitate de exerciţiu restransă
(minorii intre 14 şi 18 ani şi persoanele a căror capacitate de exerciţiu a fost limitată
de instanţele judecătoreşti), aceştia işi vor exercita drepturile de acţionar, cu
incuviinţarea prealabilă a părinţilor, adoptatorilor sau curatorilor (art.21 alin.1 şi
art.25 alin.2 din cod).
Acţionarii, persoane juridice, vor fi reprezentate in exercitarea drepturilor lor de
acţionar de către persoana desemnată in acest sens de către organele de conducere
in conformitate cu statutul persoanei juridice respective. Şi reprezentanţii persoanei
juridice pot da, la randul lor, cu respectarea dispoziţiilor legii şi a actelor constitutive,
procură specială altor persoane pentru a exercita drepturile societăţii acţionare
Exercitarea drepturilor ce revin satului (comunei), oraşului (municipiului) sau
raionului, in calitate de acţionar al societăţii pe acţiuni, este de atribuţia primarului
(art.38 pct.30), respectiv, preşedintelui comitetului executiv al consiliului raional
(art.67 lit.l) din Legea nr.186/1998 privind administraţia publică locală). Pe langă
regula instituită de art.25 alin.7 din Legea SA potrivit căreia “statul poate avea doar
un singur reprezentant intr-o societate”, exercitarea drepturilor conferite de acţiunile
deţinute de stat comportă o serie de particularităţi ce sunt prevăzute in
Regulamentul cu privire la reprezentarea statului in societăţile economice aprobat
prin H.G. nr.109/1999.
In sfarşit, orice acţionar cu capacitate deplină de exerciţiu poate delega
exercitarea drepturilor sale unei alte persoane printr-o procură specială ce va fi
supusă, in principiu, regulilor generale aplicabile reprezentării (art.242-257 din cod).
Mandatarul poate fi un alt acţionar sau o persoană străină de societate. Nu pot fi
mandatari, după cum am arătat mai sus, persoanele cu funcţii de răspundere ale
societăţii, cu excepţia membrilor consiliului societăţii.
Acţionarul este in drept să-1 inlocuiască oricand pe reprezentantul său ori pe
deţinătorul nominal de acţiuni sau să-i retragă imputernicirile, dacă actele legislative,
contractul sau actul administrativ nu prevede altfel (art.25 alin.9 din Legea SA).
8. Obligaţiile acţionarilor. Deşi nici cu privire la obligaţiile acţionarilor Codul
civil, spre deosebire de Legea SA, nu conţine nici o dispoziţie expresă, existenţa
acestora reiese din analiza unor texte privind societatea pe acţiuni. Vom examina pe
scurt, in cele ce urmează, principalele obligaţii ale acţionarilor.
(a) Obligaţia de a efectua plata vărsămintelor datorate. Principala obligaţie a
acţionarului este aceea de a efectua plata vărsămintelor datorate sau, cu alte
cuvinte, de a achita valoarea nominală a acţiunilor subscrise. Acţionarul se obligă
prin contractul de societate sau printr-un acord cu societatea (in cazul subscripţiei
acţiunilor emisiunii suplimentare) şi este dator să-şi onoreze obligaţia asumată.
Astfel, in cazul constituirii societăţii, dacă fondatorul nu-şi execută de bunăvoie
obligaţia sa de aport, cofondatorii il pot constrange pe cale judecătorească, cerand
executarea obligaţiei asumate prin contractul de societate, iar in cazul subscripţiei
acţiunilor emisiunii suplimentare, organele de conducere a societăţii vor decide fie
urmărirea in justiţie a investitorilor (acţionarilor) pentru vărsămintele datorate, fie
adoptarea unei hotărari privind refuzul de a incheia emisiunea acţiunilor şi restituirea
către investitori a mijloacelor pe care aceştia le-au depus in contul plăţii acţiunilor.
(b) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege. Astfel, potrivit
art.29 alin.1 lit.a) şi b) din Legea SA, acţionarul este obligat să informeze persoana
care ţine registrul acţionarilor despre toate schimbările din datele sale, introduse in
registru şi să comunice in scris societăţii, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi
organului de stat care efectuează reglementarea antimonopolistă despre
achiziţionarea de acţiuni ale societăţii deschise in număr ce depăşeşte limita stabilită
de legislaţie. De asemenea, conform art.29 alin.2 din Legea SA, acţionarii persoane
cu funcţii de răspundere ale societăţii deschise sunt obligaţi să comunice in scris
societăţii şi Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare despre toate tranzacţiile lor cu
acţiunile societăţii, in modul prevăzut de legislaţia cu privire la valorile mobiliare.
(c) Obligaţia de a nu se amesteca fără drept in administrarea societăţii. Potrivit
legii, acţionarul nu este in drept, fără imputerniciri speciale, să acţioneze in numele
societăţii sau pe cauţiunea ori cu garanţia societăţii (art.25 alin.14 din Legea SA).
(d) Obligaţia de a respecta actele constitutive ale societăţii şi hotărarile adunării
generale. Acţionarii sunt ţinuţi să respecte prevederile statutare şi hotărarile adunării
generale, dacă au fost luate cu respectarea procedurii prevăzute de lege. Menţionăm
că, hotărarile adunării generale sunt obligatorii atat pentru acţionarii care au fost
prezenţi la adunare, cat şi pentru cei absenţi. Totuşi, in cazul in care hotărarile
adunării generale sunt contrare legii sau actului constitutiv ele vor putea fi atacate in
justiţie de oricare dintre acţionari in condiţiile prevăzute de art.59 alin.5 din Legea
SA.
(e) Obligaţia acţionarului de a suporta pierderile sociale pană la concurenţa
aportului său. Acţionarii nu vor suporta pasivul social decat in limita aportului lor.
Responsabilitatea acţionarilor, limitată la nivelul aporturilor, este un principiu de bază
al societăţilor de capitaluri.
In incheiere, menţionăm că, in cazul in care societăţii i-a fost cauzat un prejudiciu
ca urmare a neexecutării sau a executării necorespunzătoare de către acţionar a
obligaţiilor ce-i revin, acesta va răspunde in faţa societăţii cu mărimea prejudiciului
cauzat (art.29 alin.3 din Legea SA).

Articolul 162. Dobandirea de acţiuni proprii (acţiunile de tezaur)

(1) Acţiunea de tezaur este acţiunea dobandită de societatea pe acţiuni

emitentă de la acţionarul său.
(2) Societatea pe acţiuni nu poate dobandi acţiuni proprii, nici direct,
nici prin persoane care acţionează in nume propriu, dar pe seama acestei
societăţi, in afară de cazul in care adunarea generală a acţionarilor
hotărăşte altfel, cu respectarea dispoziţiilor prezentului articol.
(3) Valoarea acţiunilor proprii dobandite de societatea pe acţiuni,
inclusiv a celor aflate in portofoliul său, nu poate depăşi 10% din capitalul
social subscris.
(4) Se pot dobandi numai acţiuni eliberate integral şi numai in cazul in
care capitalul social subscris este vărsat integral.
(5) Acţiunea proprie poate fi dobandită de societatea pe acţiuni doar din
contul activelor care depăşesc mărimea capitalului social şi a altor fonduri
pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se permite să
se plătească drepturile acţionarilor.
(6) Acţiunile proprii dobandite cu incălcarea dispoziţiilor alin.(2)-(5) vor
fi instrăinate in cel mult un an de la data subscrierii lor. Acţiunile care nu au
fost instrăinate in acest termen vor fi anulate, societatea fiind obligată să
reducă corespunzător capitalul social.
(7) Restricţiile prevăzute la alin.(2) - (6) nu se aplica atunci cand
dobandirea de către societate a unui număr determinat de acţiuni proprii,
eliberate integral, se face in una din următoarele situaţii:
a) cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui număr de
acţiuni proprii de o valoare corespunzătoare reducerii;
b) pentru cedarea către personalul societăţii a unui număr de acţiuni
proprii, in limitele şi in condiţiile aprobate de adunarea generala a
acţionarilor;
c) prin efectul succesiunii universale sau al fuziunii ori al unei hotărari
judecătoreşti pronunţate intr-o procedură de urmărire silită impotriva unui
debitor al societăţii;
d) cu titlu gratuit;
e) in scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa bursieră
sau pe piaţa organizată extrabursieră, numai cu avizul Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare.
(8) Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot in cadrul adunării
generale a acţionarilor, dreptul la dividend şi nici dreptul la o parte din
patrimoniu in cazul lichidării societăţii.

1. Consideraţii generale. In principiu, orice persoană fizică sau juridică poate

deţine in proprietate acţiuni ale unei societăţi comerciale. Prin urmare, nimic nu se
opune ca o societate pe acţiuni să fie acţionara unei alte societăţi. Problema care insă
s-a ridicat in doctrină este cea a admisibilităţii ca o societate pe acţiuni să devină
proprietara propriilor sale acţiuni? Dobandirea de către societate a acţiunilor proprii
prezintă numeroase avantaje, dar şi dezavantaje, ce au fost relevate de doctrina
comercială. Astfel, s-a arătat că printr-o asemenea operaţiune s-ar oferi posibilitatea
societăţii de a susţine cursul propriilor acţiuni, prin cumpărarea acestora in cantitate
mare, sau, dimpotrivă să le facă să scadă, vanzand titlurile pe care le deţine in
portofoliu. Pe de altă parte, se subliniază că asemenea speculaţii, prin denaturarea
valorii acţiunilor, ar putea fi catastrofale pentru depunători. S-a mai spus, de
asemenea, că dacă această posibilitate ar fi oferită, s-ar constitui un capital fictiv
(autodeţinut) care nu ar mai reprezenta o garanţie reală pentru creditorii sociali, că
nu se poate accepta ca o societate să fie propriul ei acţionar, nefiind admisibil ca o
persoană să fie in acelaşi timp şi debitor şi creditor, etc.
Atitudinea legiuitorului nostru in această problemă este una cat se poate de
flexibilă. Astfel, deşi se instituie regula interzicerii dobandirii de către societate a
propriilor sale acţiuni, se prevede şi posibilitatea derogării de la această regulă prin
hotărarea adunării generale a acţionarilor cu respectarea anumitor restricţii (art.162
alin.2 din cod). Totodată, sub presiunea necesităţilor care pot apărea in activitatea
cotidiană a societăţii, legiuitorul a prevăzut şi o serie de excepţii de la regulă, cand
dobandirea propriilor acţiuni se poate face fără a se ţine seama de restricţiile
instituite in alin.2-5 ale art.162 din cod.
In concluzie, putem afirma că dobandirea de către societate a propriilor acţiuni
este permisă: (a) restricţionat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de alin.2-5 ale
art.162 din cod şi (b) fără restricţii, in cazurile prevăzute de art.162 alin.7 din cod.
Acţiunile dobandite de societatea emitentă de la acţionarii săi sunt denumite de
legiuitor acţiuni de tezaur (art.162 alin.1 din cod). Este de observat că spre deosebire
de concepţia promovată de Legea SA, Codul civil include in sfera acţiunilor de tezaur
orice acţiune plasată de societate dobandită (s.a.) de la acţionarul său şi nu doar
acţiunile achiziţionate sau răscumpărate. Altfel spus, vor fi considerate acţiuni de
tezaur şi cele dobandite de societate ca efect al unei succesiuni sau cu titlu gratuit.
Dacă legislaţia nu prevede altfel, acţiunile de tezaur vor fi trecute in inventarul
societăţii.
Acţiunea de tezaur nu dă societăţii dreptul la vot in cadrul adunării generale a
acţionarilor, dreptul la dividend şi nici dreptul la o parte din patrimoniu in cazul
lichidării societăţii (art.162 alin.8 din cod). Aceste drepturi vor fi suspendate pană la
instrăinarea sau, după caz, anularea acţiunilor de către societate.
2. Dobandirea restricţionată de către societate a propriilor acţiuni. După
cum am arătat mai sus, ca regulă generală, societatea pe acţiuni nu poate dobandi
acţiuni proprii nici direct şi nici prin persoane care acţionează in nume propriu, dar pe
seama acestei societăţi. Codul civil prevede insă şi o importantă derogare de la acest
principiu, şi anume ipoteza in care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte in
acest sens, dobandirea propriilor acţiuni este posibilă cu condiţia respectării
dispoziţiilor art.162 alin.3-5 din cod, şi anume: (a) valoarea acţiunilor proprii
dobandite de societate, inclusiv a celor aflate in portofoliul său, nu trebuie să
depăşească 10% din capitalul social subscris. Considerăm că pentru stabilirea
plafonului de 10 % se va lua in calcul valoarea nominală a acţiunilor; (b) se pot
dobandi numai acţiuni integral liberate şi numai in cazul in care capitalul social
subscris este integral vărsat. In completarea acestei dispoziţii vine şi prevederea din
art.78 alin.8 pct.1 din Legea SA, conform căreia societatea nu va putea achiziţiona
propriile acţiuni in decursul unei luni pană la inceputul plasării acţiunilor emisiunii
suplimentare, in procesul plasării acestora, precum şi in decursul unei luni după
plasarea lor; (c) plata acţiunilor dobandite se va face numai din contul activelor care
depăşesc mărimea capitalului social şi/sau din contul altor fonduri disponibile ale
societăţii. Această dispoziţie este completată de prevederile art.78 alin.8 pct.2 din
Legea SA, potrivit cărora, societatea pe acţiuni nu este in drept să achiziţioneze
acţiuni plasate de ea dacă, conform ultimului bilanţ societatea este insolvabilă sau
achiziţionarea acţiunilor plasate o va face insolvabilă ori valoarea activelor nete ale
societăţii este mai mică decat valoarea capitalului ei social sau va deveni mai mică in
urma achiziţionării acţiunilor plasate. Considerăm că referirea legiuitorului la “alte
fonduri pe care societatea este obligată să le constituie şi din care nu se permite să
se plătească drepturile acţionarilor” nu este prea reuşită, deoarece ar putea fi
interpretată in sensul că plata acţiunilor s-ar putea face şi din capitalul de rezervă,
lucru ce contravine art.160 alin.2 din cod.
In cazul dobandirii de acţiuni proprii cu incălcarea acestor condiţii operaţiunea nu
va fi nulă, insă acţiunile astfel dobandite vor trebui instrăinate in cel mult un an de la
“data subscrierii” lor. Considerăm că referirea legiuitorului la “data subscrierii” este
greşită deoarece sancţiunea prevăzută urmează a se aplica indiferent de modalitatea
de dobandire (cumpărare de la un terţ, schimb, etc.) şi nu numai in cazul in care
societatea subscrie propriile acţiuni. Acţiunile care nu au fost instrăinate in acest
termen vor fi anulate, societatea fiind obligată să reducă in mod corespunzător
capitalul social.
3. Dobandirea fără restricţii de către societate a propriilor acţiuni. După
cum am arătat, codul civil prevede in art.162 alin.7 o serie de situaţii de excepţie
cand societatea poate dobandi propriile sale acţiuni fără respectarea restricţiilor
menţionate mai sus. Singura condiţie impusă este ca acţiunile să fie integral liberate.
Cazurile in care nu mai funcţionează restricţiile prevăzute de art.162 alin.3-5 din
cod sunt următoarele:
(a) Dobandirea se face cu scopul de a reduce capitalul social, prin anularea unui
număr de acţiuni proprii de o valoare corespunzătoare reducerii. Bineinţeles că
intreaga operaţiune va trebui să respecte regulile prevăzute pentru reducerea
capitalului social enunţate de art.45 alin.2-5 din Legea SA, iar acţiunile de tezaur vor
fi anulate după inregistrarea modificărilor respective in actul constitutiv al societăţii;
(b) Dobandirea se face pentru cedarea către personalul societăţii a unui număr de
acţiuni proprii, in limitele şi in condiţiile aprobate de adunarea generala a acţionarilor.
Intrucat codul civil nu distinge, cesiunea acţiunilor către salariaţi se va putea face
atat cu titlu oneros cat şi cu titlu gratuit. Dacă cesiune ase face cu titlu gratuit, ea
echivalează practic cu participarea salariaţilor la impărţirea beneficiilor societăţii,
societatea avand uneori acest interes pentru a stimula ataşamentul salariaţilor faţă
de societate prin cooptarea lor ca acţionari ai acesteia. Considerăm că, pentru a
preveni eventualitatea unor abuzuri şi avand in vedere necesitatea armonizării
legislaţiei naţionale cu cea a Uniunii Europene este necesară introducerea unui
termen in care acţiunile dobandite de societate trebuie cesionate către salariaţi;
Directiva a II-a nr.77/91/CE a Comunităţii Economice Europene din 13 decembrie
1976 prevăzand in acest sens un termen de 12 luni de la data achiziţionării acţiunilor
(art19 pct.3). Precizăm că practica stimulării salariaţilor prin oferire de acţiuni este
frecvent intalnită in statele occidentale, existand chiar, in unele din ele, posibilitatea
emiterii unor acţiuni destinate exclusiv salariaţilor – denumite “employee shares” sau
“bonus shares”;
(c) Dobandirea are loc printr-o transmitere universală sau cu titlul universal a unui
patrimoniu (in urma unei succesiuni sau fuziuni) ori ca efect al unei hotărari
judecătoreşti pronunţate intr-o procedură de urmărire silită impotriva unui debitor al
societăţii. Fuziune ava avea ca rezultat dobandirea de societate a propriilor acţiuni
atunci cand societatea absorbantă era acţionar al societăţii absorbite la data fuziunii;
(d) Dobandirea se face cu titlu gratuit. Semnalăm faptul că prevederea acestui
caz de excepţie, in care societatea poate dobandi fără limite propriile sale acţiuni, ar
putea fi de natură să faciliteze eludarea interdicţiilor legale, prin incheierea unor acte
deghizate;
(e) Dobandirea se face in scopul regularizării cursului acţiunilor proprii pe piaţa
bursieră sau pe piaţa organizată extrabursieră. Posibilitatea dobandirii in acest caz
priveşte numai acţiunile cotate la bursă sau pe o piaţă secundară organizată. De
asemenea, dobandirea va putea fi făcută numai cu avizul Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare.
Deşi situaţia reglementată de art.166 alin.2-3 din cod, cand societatea este
obligată să-şi răscumpere acţiunile plasate, nu este menţionată printre ipotezele de
dobandire fără restricţii de către societate a propriilor acţiuni, considerăm că nici in
acest caz nu se vor aplica restricţiile prevăzute de art.162 alin.3-5 din cod, fiind
regretabilă omisiunea legiuitorului in acest sens.
4. Procedura de dobandire a acţiunilor proprii. In principiu, dobandire de
către societate a propriilor acţiuni se va face fie in temeiul unei hotărari a adunării
generale a acţionarilor (in cazul in care dobandirea se face in scopul reducerii
capitalului social, cesiunii acestora către personalul societăţii, etc.), fie in temeiul
unei hotărari a consiliului societăţii (in situaţiile in care dobandirea se face cu titlul
gratuit sau in scopul regularizării cursului acţiunilor).
In ipoteza in care dobandirea acţiunilor proprii se face prin achiziţionare, in
hotărarea societăţii vor fi indicate clasele şi numărul acţiunilor ce urmează să fie
achiziţionate, preţul de achiziţie, forma de plată şi termenul in decursul căruia va
avea loc achiziţionarea, acesta neputand fi mai mic de o lună (art.78 alin.4 din Legea
SA). De asemenea, societatea este obligată să aducă la cunoştinţa fiecărui acţionar
sau reprezentant legal al acestuia ori deţinător nominal de acţiuni propunerea de
achiziţionare a acţiunilor aflate in circulaţie ale societăţii şi/sau să publice propunerea
sa (art.78 alin.5 din Legea SA). Odată publicat, sau comunicat in alt mod, anunţul
privind achiziţionarea de către societate a acţiunilor plasate, orice acţionar va putea
să vandă acţiunile ce ii aparţin, iar societatea va fi obligată să le achiziţioneze in
condiţiile anunţate. In consecinţă, societatea nu va putea refuza sau alege selectiv
ofertele acţionarilor. Totuşi, dacă numărul total de acţiuni care figurează in ofertele
acţionarilor depăşeşte numărul de acţiuni anunţate pentru achiziţionare de către
societate, societatea va achiziţiona acţiunile proporţional numărului lor indicat in
fiecare ofertă (art.78 alin.7 din Legea SA).

Articolul 163. Obligaţiunile

(1) Societatea pe acţiuni poate emite obligaţiuni la purtător sau

obligaţiuni nominative. Obligaţiunile nematerializate pot fi numai
nominative.
(2) Valoarea nominala a tuturor obligaţiunilor plasate de societate nu
trebuie să depăşească mărimea capitalului social.
(3) Obligaţiunea acordă deţinătorului său dreptul la dobanda promisa de
emitent, iar la sfarşitul perioadei pentru care este emisă şi dreptul la
valoarea nominală a acesteia. Obligaţiunile pot fi convertite in acţiuni.
(4) Obligaţiunea nu poate fi emisa pentru o perioada mai mica de un an.
(5) Obligaţiunile se emit numai prin oferta publică şi se achita numai in
numerar. Achitarea in rate a obligaţiunii nu se admite.
(6) Obligaţiunile nu pot fi plasate in scopul constituirii, intregirii sau
majorării capitalului social.
(7) Tipul obligaţiunilor, regimul juridic şi modul lor de circulaţie sunt
reglementate de lege.

1. Noţiunea şi natura juridică a obligaţiunilor. O societate pe acţiuni işi

poate procura bani, atunci cand are nevoie de un capital suplimentar, folosind mai
multe procedee. In primul rand, societatea işi poate majora capitalul social printr-o
emisiune de noi acţiuni. Aceasta presupune insă acoperirea completă a acţiunilor din
emisiunea precedentă, iar mărirea numărului de acţionari cu noii subscriitori ai
acţiunilor emise conduce la o micşorare a dividendelor prin impărţirea profitului cu
aceştia. In al doilea rand, societatea poate solicita credite de la o bancă, dar
inconvenientele acestui procedeu constau in posibilitatea procurării unor sume relativ
mici pe care banca le poate acorda, in termenul scurt de rambursare, ca şi in
garanţiile pe care societatea trebuie să le constituie. In sfarşit, există şi procedeul
mai avantajos pentru societate de a se imprumuta prin subscripţie publică.
Societatea va emite, in acest scop, obligaţiuni – titluri care constată un drept de
creanţă asupra societăţii pentru o sumă de bani scadentă, in general, după o
perioadă mai lungă de timp.
Sistemul obligaţiunilor este specific societăţii pe acţiuni, celelalte forme societare
nefiind abilitate de lege să procedeze la emisiunea de obligaţiuni.
Avantajele emisiunii de obligaţiuni sunt multiple şi ele au fost reliefate in doctrina
comercială. S-a arătat astfel că această modalitate de procurare a fondurilor prezintă
avantaje atat pentru societate, cat şi pentru deţinătorul de obligaţiuni. Societatea
care are nevoie de bani poate să procure, graţie acestui procedeu, sume importante,
fără a suporta inconvenientele care decurg din majorarea capitalului social sau din
contractarea unui credit bancar. Astfel, emiterea obligaţiunilor va putea fi făcută şi in
situaţia in care acţiunile subscrise n-au fost integral liberate. Apoi, obligatarii fiind
simpli creditori ai societăţii şi nu asociaţi, prin emiterea obligaţiunilor nu se va
modifica nici structura adunării acţionarilor, nici cota-parte din beneficiul cuvenit
fiecărui acţionar. In sfarşit, dobanda pe care societatea o plăteşte obligatarilor, spre
deosebire de dividende, se va deduce din profitul social impozabil. In raport cu
creditele bancare, emiterea de obligaţiuni poate fi mai puţin oneroasă. In ceea ce il
priveşte pe obligatar, acesta va primi in fiecare an dobanda aferentă valorii nominale
a obligaţiunilor, indiferent dacă societatea a realizat sau nu profit. El este, de
asemenea, sigur că i se va rambursa, la scadenţă, valoarea nominală a obligaţiunilor,
spre deosebire de acţionar, care nu are garanţia că, prin vanzare sau in urma
lichidării societăţii, va redobandi valoarea nominală a acţiunilor deţinute. Totuşi, in
literatura de specialitate s-a arătat că in perioadele de inflaţie aceste avantaje
reprezintă doar o amăgire pentru obligatari. In momentul rambursării imprumutului,
in virtutea principiului nominalismului monetar, aceştia nu vor primi decat valoarea
nominală a obligaţiunilor deţinute.
Codul civil nu conţine o definiţie a obligaţiunilor, o găsim, insă, in Legea SA care
defineşte obligaţiunea ca fiind un document ce atestă dreptul proprietarului lui
(obligatarului) de a primi suma vărsată in contul achitării obligaţiunii şi dobanda sau
un alt profit aferent in mărimea şi in termenul stabilite prin decizia de emitere a
obligaţiunilor” (art.16 alin.1 din Legea SA).
In doctrină obligaţiunile au fost definite ca fiind titluri de credit emise de societate
in schimbul sumelor de bani imprumutate, care incorporează indatorirea societăţii de
a rambursa aceste sume şi de a plăti dobanzile aferente.
In ceea ce priveşte natura juridică a obligaţiunilor, acestea, ca şi acţiunile, sunt
valori mobiliare emise de societate. In timp ce acţiunile sunt titluri reprezentative ale
părţilor sociale ce constituie fracţiuni ale capitalului social, iar acţionarii, in sens larg,
sunt membri ai societăţii, obligaţiunile sunt titluri de credit, fracţiuni ale unui
imprumut unic cu o anumită valoare nominală, iar obligatarii sunt creditori ai
societăţii pentru suma reprezentand valoarea obligaţiunii subscrise şi dobanzile
aferente (art.16 alin1 şi 2 din Legea SA).
Obligatarul, nefiind asociat, nu are dreptul la dividende şi nici la celelalte drepturi
pe care le are un acţionar, dar nici nu participă la pierderile societăţii. Pe de altă
parte, obligatarii au dreptul preferenţial faţă de acţionari la primirea unei părţi din
profitul societăţii sub formă de dobandă sau alt profit (art.16 alin.3 din Legea SA).
Obligaţiunea, a cărei profitabilitate este dată de o dobandă fixă, este valoare de
plasament, in timp ce acţiunea este o valoare speculativă, profitabilitatea ei variind in
funcţie de valoarea beneficiului inregistrat de societate.
Obligaţiunea are in comun cu acţiunea mai multe caractere, şi anume:
negociabilitatea şi indivizibilitatea faţă de societate, felurile in care pot fi emise,
precum şi modalităţile de transmitere.
Obligaţiunile fiind indivizibile, asemenea acţiunilor, prin analogie cu art.161 alin.7
din cod, cand o obligaţiune devine proprietatea mai multor persoane, pentru
exercitarea drepturilor rezultate din titlu, coindivizarii trebuie să desemneze un singur
reprezentant.
2. Felurile obligaţiunilor. Obligaţiunile pot fi clasificate după modul de
circulaţie, după forma emiterii şi după forma de răscumpărare.
(a) Obligaţiunile, după modul cum circulă, sunt de două feluri: obligaţiuni
nominative şi obligaţiuni la purtător.
Obligaţiunile nominative se caracterizează prin aceea că au numele titularului
inscris in titlu. Dreptul de proprietate asupra acestora se transmite prin intermediul
dispoziţiei de transmitere perfectate in conformitate cu legislaţia cu privire la valorile
mobiliare.
Obligaţiunile la purtător nu cuprind menţiuni de identificare a titularului titlului, iar
dreptul de proprietate asupra acestor obligaţiuni se transferă prin simpla lor
tradiţiune.
Deşi Legea SA (art.11 alin.4) şi Legea PVM (art.4 alin.2) prevăd că societatea pe
acţiuni este in drept să plaseze numai valorile mobiliare – deci şi obligaţiuni –
nominative, Codul civil, modificand implicit dispoziţiile sus-menţionate, permite şi
emiterea de obligaţiuni la purtător (art.163 alin.1).
(b) După forma emiterii obligaţiunile pot fi materializate (pe suport de hartie) sau
nematerializate (prin inscrierea in contul analitic deschis pe numele proprietarului lor
sau deţinătorului nominal in registrul oblilgatarilor). Obligaţiunile nematerializate pot
fi numai nominative (art.163 alin.1 din cod).
(c) In funcţie de forma de răscumpărare, obligaţiunile pot fi convertibile sau
neconvertibile.
Obligaţiunile convertibile sunt acele obligaţiuni care dau obligatarilor dreptul de a
schimba obligaţiunile pe acţiuni ale societăţii, fie din emisiunea suplimentară, fie pe
acţiuni de tezaur.
Obligaţiunile neconvertibile sunt acele acţiuni pe care societatea le poate stinge
exclusiv cu mijloace băneşti.
Posibilitatea emiterii unor obligaţiuni convertibile in acţiuni este expres prevăzută
de lege (art.163 alin.3 din cod şi art.16 alin.5 din Legea SA). Precizăm că conversia
obligaţiunilor in acţiuni nu se poate face decat la cererea obligatarului societatea
neputand să-l oblige să accepte convertirea in locul rambursării valorii nominale şi a
dobanzii.
Condiţiile de convertire a obligaţiunilor vor fi stabilite de către adunarea generală
a acţionarilor (art.50 alin.3 lit.g) din Legea SA), fiind cuprinse şi in prospectul
respectiv de ofertă publică. Menţionăm că acţionarii societăţii vor avea un drept
preferenţial de subscriiere (de preemţiune) la plasarea obligaţiunilor convertibile in
acţiuni in măsura in care acest drept este prevăzut de actul constitutiv şi nu a fost
suprimat de adunarea generală a acţionarilor (art.25 alin.10 din Legea SA).
3. Emiterea obligaţiunilor. Legea cere pentru lansarea unui imprumut cu
obligaţiuni indeplinirea, in prealabil, a anumitor condiţii de fond şi de formă.
Condiţii de fond. Emiterea acţiunilor trebuie să aibă ca scop obţinerea de către
societate a mijloacelor circulante. Această concluzie se desprinde din analiza art.163
alin.6 din cod, conform căruia obligaţiunile nu pot fi plasate in scopul constituirii,
intregirii sau majorării capitalul social al societăţii.
Pentru a ocroti creditul general, legea impune ca valoarea nominală a tuturor
obligaţiunilor plasate de societate să nu depăşească mărimea capitalului social
(art.163 alin.2 din cod). In mod indiscutabil legiuitorul a avut in vedere capitalul
vărsat şi existent, in scopul asigurării unei proporţii reale intre fondurile societăţii şi
fondurile imprumutate. In cazul in care se fac mai multe emisiuni, acestea trebuie să
respecte toate la un loc limita stabilită. Dacă această limită a fost atinsă, societatea
nu va mai putea emite alte obligaţiuni, dacă nu procedează la o majorare a
capitalului social, şi dacă din suma cu care capitalul a fost sporit nu a fost vărsată o
parte suficientă pentru ca valoarea obligaţiunilor emise să respecte limita stabilită.
Trebuie spus că prevederea art.16 alin.6 fraza I din Legea SA, potrivit căreia
societatea este in drept să plaseze numai obligaţiuni asigurate prin gajarea bunurilor
ei proprii sau pe cauţiunea ori cu garanţia terţilor, este de natură a limita drastic sau
chiar a suprima posibilitatea societăţilor de a emite obligaţiuni. Considerăm că
limitarea emisiunii de obligaţiuni la mărimea capitalului social este suficientă pentru
protejarea intereselor obligatarilor, iar dispoziţiile art. 16 alin.6 din Legea SA ar putea
fi modificate in sensul că, dacă valoarea nominală a obligaţiunilor emise depăşeşte
mărimea capitalului social, emisiunea de obligaţiuni va putea fi considerată valabilă
cu condiţia ca obligaţiunile care depăşesc valoarea capitalului social să fie garantate
de terţi.
Conform legii, valoarea nominală a obligaţiunii societăţii trebuie să se impartă la
100 de lei (art.16 alin.4 fraza I din Legea SA). In consecinţă, valoarea nominală a unei
obligaţiuni nu va putea fi mai mică de 100 de lei. Legea prevede, de asemenea, că
obligaţiunile vor putea fi emise pentru o perioadă de cel puţin un an (art.163 alin.4
din cod şi art.16 alin.4 fraza II din Legea SA).
Condiţii de formă. Competenţa de a hotări emiterea de obligaţiuni aparţine,
conform art.50 alin.3 lit.g) din Legea SA, adunării generale a acţionarilor.
Emiterea obligaţiunilor poate fi efectuată numai prin intermediul unei oferte
publice, deci in cadrul unei emisiuni publice (art.163 alin.5 din cod). In consecinţă,
societăţile pe acţiuni de tip inchis nu vor putea efectua emisiuni de obligaţiuni.
In ceea ce priveşte regulile aplicabile emisiunilor de obligaţiuni, ele sunt in
principiu aceleaşi cu cele aplicabile emisiunii acţiunilor şi sunt reglementate de art.9
alin.2 şi alin.5-16 din Legea PVM. Amintim, totuşi, că in cazul emisiunii de obligaţiuni
decizia de emisiune a obligaţiunilor va conţine şi date despre patrimoniul societăţii,
asupra căruia obligatarii au dreptul de deţinător de gaj, sau denumirea intreagă a
chezaşului sau garantului imprumutului prin emitere de obligaţiuni in cauză şi date
despre obligaţiile acestuia (art.16 alin.6 din Legea SA).
4. Subscrierea şi rambursarea obligaţiunilor. Spre deosebire de acţiuni,
obligaţiunile se plătesc numai in numerar (art.163 alin.5 fraza I din cod), iar valoarea
obligaţiunilor subscrise trebuie să fie integral vărsată, intrucat legea nu permite
achitarea in rate a obligaţiunilor (art.163 alin.5 fraza a II-a din cod).
Obligaţiunile se rambursează de societatea emitentă la scadenţă. La aceea dată
fiecare titular al unei obligaţiuni va primi suma de bani corespunzătoare valorii
nominale a obligaţiunii. După cum am mai menţionat obligaţiunile emise de societate
pot fi liberate şi prin convertirea lor in acţiuni ale societăţii emitente (art.163 alin.3
fraza a II-a din cod).
In doctrină s-a arătat că dacă un singur subscriitor a subscris toate obligaţiunile
convertibile in acţiuni şi solicită conversia lor, iar societatea nu se opune, nimic nu
impiedică conversia obligaţiunilor şi majorarea in acest fel a capitalului social, pentru
că ne aflăm in prezenţa unui contract unic de imprumut intre emitent şi subscriitor, a
cărui modificare in executare este la latitudinea părţilor. Pentru identitate de raţiune,
considerăm, cu toate că legea nu prevede in acest sens, că societatea va putea
rambursa valoarea obligaţiunilor subscrise cu acordul deţinătorilor şi inainte de
termenul fixat in prospectul de emisiune (dar nu mai devreme de un an). In acest
caz, rambursarea se va putea face la o sumă superioară valorii nominale a
obligaţiunilor, diferenţa reprezentand prima sau premiul, care are menirea să
compenseze dobanzile pe perioada rămasă pană la scadenţă.
5. Drepturile deţinătorilor de obligaţiuni. Deţinătorii de obligaţiuni
(obligatarii) din aceeaşi clasă au drepturi egale, indiferent dacă sunt in acelaşi timp şi
acţionari sau angajaţi ai societăţii emitente. Obligaţiunea acordă deţinătorului său
dreptul la valoarea nominală a acesteia, precum şi la dobanda stipulată in prospectul
de ofertă publică.
Este de observat lacuna legislaţiei in ceea ce priveşte organizarea obligatarilor,
intre care se creează o adevărată comuniune de interese ce reclamă o anumită
protecţie, lipsa unei asemenea protecţii fiind de natură să expună creditul public
diverselor operaţiuni abuzive ale societăţii emitente. Cand vorbim de organizarea
obligatarilor ne referim in primul rand la posibilitatea acestora de a se intruni intr-o
adunare a deţinătorilor de obligaţiuni, in cadrul căreia să poată delibera asupra
tuturor măsurilor care au ca obiect apărarea intereselor obligatarilor, cu dreptul de a
interveni cu respectarea unor anumite limite in activitatea societăţii. Legislaţia
actuală reglementează problema supravegherii societăţii emitente de către obligatari
ca şi cand fiecare din aceştia din urmă şi-ar fi avut izvorul drepturilor proprii in
operaţiuni distincte, lăsand fiecăruia grija de a-şi apăra interesele. Astfel, singurele
dispoziţii in acest sens sunt cele care reglementează drepturile creditorilor societăţii.
Astfel, deţinătorii de acţiuni vor avea, in virtutea calităţii lor de creditori ai societăţii,
dreptul de informare asupra activităţii societăţii. In acest scop, obligatarii vor putea
să studieze şi să solicite pe cheltuiala lor copii de pe documentele indicate la art.92
alin.1 din Legea SA. De asemenea, in cazul reducerea capitalului social, obligatarii
societăţii vor avea dreptul să ceară de la aceasta acordarea de cauţiuni sau
garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea inainte de termen sau incetarea
inainte de termen a obligaţiilor societăţii şi repararea prejudiciilor cauzate (art.45
alin.4 din Legea SA).

Articolul 164. Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de

obligaţiuni

(1) Societatea emitentă de acţiuni şi obligaţiuni nominative ţine

registrul deţinătorilor de acţiuni şi registrul deţinătorilor de obligaţiuni.
(2) Dacă societatea are mai mult de 50 deţinători de acţiuni sau
obligaţiuni, registrele sunt ţinute de un registrator independent.
(3) Registrul acţionarilor şi registrul deţinătorilor de acţiuni (obligaţiuni
– n.a.) trebuie să conţină:
a) denumirea, sediul şi numărul de inregistrare al societăţii emitente,
numărul de inregistrare al fiecărei emisiuni acordat de Comisia Naţionala a
Valorilor Mobiliare;
b) numele, alte date din actul de identitate, domiciliul acţionarului
sau al deţinătorului de obligaţiuni persoană fizică; denumirea, numărul de
inregistrare şi sediul acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni persoană
juridică;
c) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul, clasa şi valoarea nominala
a acţiunilor sau obligaţiunilor deţinute de fiecare acţionar sau deţinător de
acţiuni (obligaţiuni – n.a.);
d) data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni a dobandit
sau a instrăinat acţiuni sau obligaţiuni.
(4) Registrul trebuie să aibă o rubrică specială in care se menţionează
sechestrul, gajul sau o altă grevare a acţiunilor sau obligaţiunilor fiecărui
acţionar sau deţinător de obligaţiuni.

1. Consideraţii generale. Pe langă celelalte evidenţe prevăzute de lege pentru

toate societăţile comerciale (registrele de contabilitate şi registrele care privesc
activitatea societăţii), societatea pe acţiuni trebuie să ţină anumite registre specifice
– registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii. Ţinerea acestor registre se
face in scopul asigurării evidenţei valorilor mobiliare ale societăţii, deţinătorilor
acestora şi operaţiunilor efectuate cu respectivele valori mobiliare.
Legea obligă societăţile pe acţiuni inregistrate in Republica Moldova care emit
valori mobiliare nominative să asigure ţinerea registrelor deţinătorilor de valori
mobiliare: registrul deţinătorilor de acţiuni şi registrului deţinătorilor de obligaţiuni
(art.164 alin.1 din cod). Registrele respective reprezintă un sistem unificat de
inscrieri, ce cuprinde date despre orice persoană inregistrată in calitate de posesor
sau deţinător nominal de acţiuni sau obligaţiuni nominative ale societăţii. In fapt,
registrele menţionate se prezintă sub forma unei liste a persoanelor inregistrate,
intocmită conform datelor la momentul respectiv pentru fiecare clasă a valorilor
mobiliare in parte, listă ce permite identificarea persoanelor inregistrate, evidenţa
drepturilor persoanelor asupra valorilor mobiliare inregistrate pe numele lor,
executarea dispoziţiilor de transmitere, precum şi descrierea clasei valorilor
mobiliare, pentru care este ţinut registrul deţinătorilor lor. Prin aceste registre se
asigură totodată recepţionarea şi expedierea către persoanele inregistrate a
informaţiei referitoare la valorile mobiliare, precum şi colectarea şi păstrarea, in
termenele stabilite de lege, a informaţiei privind toate operaţiunile ce implică
efectuarea modificărilor in registre.
Юinerea registrelor deюinгtorilor de valori mobiliare va incepe fie in termen de
maximum 15 zile de la inregistrarea de stat a societгюii pe acюiuni, in cazul in care
in procesul constituirii au fost emise acюiuni nominative, fie din momentul
plasamentului valorilor mobiliare, in cazul emisiunii ulterioare de acţiuni sau
obligaţiuni nominative (art.7 alin.1 din Legea PVM).
Юinerea registrelor deюinгtorilor de valori mobiliare se efectueazг fie de insгєi
societatea pe acюiuni, fie prin intermediul unui registrator independent, in temeiul
unui contract cu privire la ţinerea registrului. Trebuie menţionat că, dacă numărul
persoanelor inregistrate in registrele deţinătorilor de valori mobiliare (şi nu a
“deţinătorilor de acţiuni sau obligaţiuni” – aşa cum in mod defectuos prevede textul
art.162 alin.2 din cod) este de peste 50, societatea este obligată să transmită ţinerea
registrului unui registrator independent. In cazul in care societatea nu indeplineşte
această cerinţă, ea va fi obligată să incheie contractul cu privire la ţinerea registrului
cu registratorul numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Registratorul ales
de societate nu va putea fi o persoană afiliată societăţii sau organizaţiei gestionare
ori organizaţiei de audit a societăţii (art.17 alin.4 din Legea SA). De asemenea,
societatea pe acţiuni nu va putea incredinţa ţinerea simultană a registrului mai
multor registratori (art.7 alin.4 din Legea PVM), iar pană la incetarea acţiunii
contractului cu privire la ţinerea registrelor deţinătorilor de valori mobiliare nu va
putea transmite ţinerea acestora unei alte persoane sau să-l ţină de sine stătător
(art.17 alin.7 din Legea SA).
După semnarea contractului cu privire la ţinerea registrelor deţinătorilor de valori
mobiliare, societatea pe acţiuni va transmite registratorului toate documentele
prevăzute de legislaţie şi contract necesare pentru ţinerea registrelor: documentele
cu privire la acţiunile sau obligaţiile autorizate spre plasare sau puse in circulaţie,
documentele de constituire a societăţii cu toate modificările şi completările
efectuate, procesele-verbale ale adunărilor acţionarilor, documentele care confirmă
achitarea acţiunilor şi alte documente, ce servesc drept bază pentru efectuarea
inscrierilor in registre.
2. Datele conţinute de registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale
societăţii pe acţiuni. Potrivit art.164 alin.3 şi 4 din cod, registrul acţionarilor şi
registrul deţinătorilor de obligaţiuni (nu “deţinătorilor de acţiuni” aşa cum este in
mod evident eronat in textul legii, fiind vorba cel mai probabil de o eroare de
redactare) trebuie să conţină: (a) denumirea, sediul şi numărul de inregistrare al
societăţii emitente; (b) numărul de inregistrare al fiecărei emisiuni de valori mobiliare
acordat de Comisia Naţionala a Valorilor Mobiliare; (c) numele, domiciliul şi alte date
din actul de identitate ale acţionarului sau deţinătorului de obligaţiuni persoană fizică
ori denumirea, numărul de inregistrare şi sediul acţionarului sau deţinătorului de
obligaţiuni persoană juridică; (d) numărul de acţiuni sau obligaţiuni, tipul, clasa şi
valoarea nominala a acţiunilor sau obligaţiunilor deţinute de fiecare acţionar sau
deţinător de obligaţiuni; (d) data la care fiecare acţionar sau deţinător de obligaţiuni
a dobandit sau a instrăinat acţiuni sau obligaţiuni; (e) date privind sechestrul, gajul
sau o altă grevare a acţiunilor sau obligaţiunilor fiecărui acţionar sau deţinător de
obligaţiuni.
In principiu, registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii pe acţiuni pot
fi ţinute atat pe suport de hartie, cat şi in sistem computerizat. Totuşi, registratorul
independent este obligat să ţină registrele numai in sistem computerizat (pct.4.4 din
Regulamentul cu privire la registrul acţionarilor şi registrul posesorilor de obligaţii ai
societăţii pe acţiuni elaborat de CNVM, publicat in Monitorul Oficial al R. Moldova nr.5-
6/25.01.1996).
3. Efectuarea inscrierilor in registrele deţinătorilor de valori mobiliare
ale societăţii. In registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii se
inregistrează toate tranzacţiile translative de proprietate săvarşite cu acţiunile şi
obligaţiunile nominative ale societăţii fie inter vivos (vanzarea-cumpărare, schimb,
donaţie, etc), fie mortis cauza (succesiune), precum şi constituirea unor garanţii
asupra acestora. Astfel, orice modificări care reflectă transmiterea sau grevarea cu
sarcini a dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare nominative se vor
introduce in registru corespunzător de către deţinătorul de registru in termen de 3
zile de la data depunerii tuturor documentelor prevăzute de lege (dispoziţie de
transmitere, contractul de gaj, certificat de moştenitor, hotărare judecătorească,
etc.). Inscrierile in registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii se
efectuează la cererea societăţii, achizitorului, proprietarului, reprezentantului
acestuia sau deţinătorului nominal al valorilor mobiliare (art.18 alin.1 din Legea SA şi
art.7 alin.5 din Legea PVM). In cazul refuzului de a efectua inscrierea in registrul
corespunzător, deţinătorul registrului este obligată să trimită in scris solicitantului, in
termen de 3 zile de la data depunerii tuturor documentelor prevăzute de lege, o
notificare argumentată motivată asupra refuzului (art.18 alin.3 din Legea SA). Refuzul
deţinătorului de registru de a introduce inscrierea in registru sau eschivarea de la
această acţiune poate fi atacată la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare sau/şi in
instanţa de judecată (art.17 alin.13 din Legea SA şi art.7 alin.6 din Legea PVM).
Importanţa efectuării inscrierilor rezidă in faptul că, pe de o parte, ele au caracter
constitutiv al dreptului de proprietate (dreptul de proprietate asupra valorilor
mobiliare se transmite noului proprietar din momentul efectuării inscrierii respective
in registrul acţionarilor sau registrul deţinătorilor de obligaţiuni ori in documentaţia
de evidenţă a deţinătorului nominal al valorilor mobiliare in modul stabilit de
legislaţie – art.18 alin.2 din Legea SA), iar, pe de altă parte, in cazul emisiunii de
valori mobiliare nominative in formă dematerializată, inscrierile făcute in registrele
deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii au caracter probatoriu in baza legii, ele
constituind un temei pentru eliberarea către proprietarii sau deţinătorii nominali ai
valorilor mobiliare a extraselor din registrele respective.
4. Obligaţiile şi răspunderea registratorului. Registratorul, indiferent dacă
este vorba de un registrator independent sau de societatea pe acţiuni care ţine ea
insăşi registrele deţinătorilor de valori mobiliare, este obligat: (a) să respecte
modalitatea stabilită de ţinere a registrului; (b) să deschidă in registru un cont
personal (cont analitic) pentru fiecare persoană inregistrată, in modul stabilit de către
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare; (c) să opereze in registru toate modificările şi
completările necesare; (d) să elibereze persoanelor inregistrate extrase din registru.
In afară de aceste obligaţii, registratorul independent mai este obligat: (a) să aducă
la cunoştinţa persoanelor inregistrate informaţia dezvăluită de societate; (b) să
prezinte societăţii listele persoanelor inregistrate in registru; (c) să confrunte lunar cu
societatea balanţa acţiunilor ei şi a altor valori mobiliare; (d) să nu divulge altor
persoane informaţii privitoare la activitatea oricărei societăţi faţă de care el exercită
funcţiile de registrator independent; (e) să nu efectueze tranzacţii cu valorile
mobiliare ale societăţii cu care a incheiat contractul cu privire la ţinerea registrului; (f)
să nu delege altor persoane executarea obligaţiilor din contractul de ţinere a
registrului fără acordul societăţii; (g) la incetarea sau rezilierea contractului de
ţinerea a registrului, să respecte modul stabilit de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare de transmitere a registrului (art.17 alin.8 şi 10 din Legea SA şi art.37 alin.3
din Legea PVM).
Persoana care ţine registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii
răspunde pentru prejudiciul cauzat proprietarului sau deţinătorului nominal al
valorilor mobiliare in cazurile incălcării termenelor de efectuare a inscrierii in registru,
eschivării sau refuzului nemotivat de a face inscrierea sau de a elibera extrase din
registru, comiterii de greşeli la ţinerea registrului şi in alte cazuri prevăzute de
legislaţie. Trebuie de subliniat că, chiar dacă societatea pe acţiuni a incheiat un
contract cu privire la ţinerea registrelor cu un registrator independent, ea nu este
eliberată in fata acţionarilor de răspundere pentru ţinerea registrului. Registratorul nu
răspunde pentru prejudiciu cauzat persoanelor inregistrate in registrele deţinătorilor
de valori mobiliare numai dacă acesta s-a produs ca urmare a neprezentării de către
persoanele respective a informaţiei pe care acestea erau obligate să o aducă la
cunoştinţa registratorului (art.17 alin.11-12 coroborat cu art.18 alin.4 din Legea SA).
Actele nelegitime ale registratorului pot fi atacate de către persoanele interesate
la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi/sau in justiţie, iar in cazul imposibilităţii
realizării drepturilor conferite de valorile mobiliare datorită acţiunilor sau inacţiunilor
registratorului putandu-se solicita şi repararea prejudiciului astfel cauzat, inclusiv a
beneficiului nerealizat (art.17 alin.13 din Legea SA coroborat cu art.7 alin.12 din
Legea PVM).

Articolul 165. Certificatul de acţiuni sau obligaţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să elibereze certificate de acţiuni

sau de obligaţiuni deţinătorilor de acţiuni sau de obligaţiuni
nematerializate.
(2) Certificatul confirmă că persoana căreia ii este eliberat deţine un
anumit număr de acţiuni sau de obligaţiuni ale societăţii emitente.
Certificatul nu este o valoare mobiliara, iar transmiterea lui nu inseamnă
transmiterea valorilor mobiliare.

1. Consideraţii generale. După cum am mai menţionat valorile mobiliare

nominative pot fi emise in formă materială, pe suport de hartie, sau in formă
dematerializată, prin inscriere in contul analitic deschis pe numele proprietarului lor.
Indiferent de forma de emitere a valorilor mobiliare societatea va asigura inscrierea
informaţiilor cerute de lege in registrele deţinătorilor de valori mobiliare respective. In
cazul in care societatea emite valori mobiliare nominative in formă materială
calitatea de acţionar se va dovedi prin titlul ce reprezintă acţiunile. Dacă insă valorile
mobiliare nominative au fost plasate in formă dematerializată, prin inscriere in cont,
societatea este obligată să elibereze, din oficiu sau la solicitarea proprietarului
valorilor mobiliare respective, a reprezentantului acestuia sau a deţinătorului
nominal, certificate de acţiuni sau de obligaţiuni (art.165 alin.1 din cod). Aceste
certificate sunt nişte acte care atestă dreptul de proprietate asupra unui anumit
număr de acţiuni sau de obligaţiuni de aceeaşi clasă, precum şi drepturile
proprietarului lor faţă de societatea emitentă. Certificatele de acţiuni şi certificatele
de obligaţiuni fac probă despre drepturile constatate şi intinderea acestora pană la
proba contrarie. Certificatele de acţiuni sau de obligaţiuni nu sunt titluri de valoare,
iar transmiterea lor nu inseamnă transmiterea valorilor mobiliare pe care le atestă
(art.165 alin.2 din cod).
In contextul precizărilor de mai sus, este de semnalat neconcordanţa de natură
terminologică existentă intre dispoziţiile codului civil menţionate mai sus şi concepţia
promovată de legislaţia cu privire la valorile mobiliare, dar şi de o parte din
dispoziţiile Legii SA (art.19-23), potrivit cărora valorile mobiliare materializate se pun
in circulaţie sub formă de certificate care autentifică drepturile conferite de valorile
mobiliare, iar valorile mobiliare nominative nematerializate se emit in formă de
inscrieri făcute in conturile personale ale persoanelor inregistrate, documentul care
confirmă drepturile conferite de valoarea mobiliara fiind hotărarea privind emisiunea
valorilor mobiliare şi extrasul din registru. Pentru a evita eventualele confuzii şi
interpretări eronate dispoziţiile din legislaţia cu privire la valorile mobiliare ar trebui
corelate cu prevederile codului civil. In consecinţă, considerăm că toate dispoziţiile
din legislaţia cu privire la valorile mobiliare şi din Legea SA care fac referire la
eliberarea şi elementele certificatului de acţiuni (sau de obligaţiuni) trebuie
interpretate in sensul că se referă la titlurile ce reprezintă acţiunile emise in formă
materială, pe suport de hartie, iar cele care fac referire la extrasele din registrele de
acţiuni (sau obligaţiuni) sunt aplicabile in cazul emisiunii de valori mobiliare in formă
dematerializată.
2. Acţiunile (obligaţiunile) emise in formă materială. Titlurile acţiunilor
(obligaţiunilor) trebuie să cuprindă anumite elemente prevăzute de lege, in lipsa
cărora acestea sunt considerate nule.
Astfel, titlurile acţiunilor trebuie să cuprindă, potrivit art.21 alin.2 din Legea SA:
denumirea intreagă a societăţii emitente, tipul şi sediul ei; denumirea documentului;
numărul de ordine al titlului; numele, prenumele şi numărul actului de identitate
(denumirea, numărul certificatului de inregistrare de stat) al acţionarului, in cazul
acţiunilor nominative; clasa şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarului cu drept de
proprietate; valoarea nominala a acţiunii, dacă a fost stabilită de statutul societăţii;
numărul de acţiuni plasate de clasa dată; numărul din Registrul de stat al valorilor
mobiliare sub care sunt inregistrate acţiunile de clasa dată; drepturile şi privilegiile de
bază date de acţiunile de clasa respectivă, inclusiv mărimea dividendelor fixate şi
valoarea de lichidare a acţiunii, dacă acestea sunt prevăzute de statutul societăţii;
semnătura in facsimil a conducătorului organului executiv şi a contabilului-şef al
societăţii emitente; imprimatul sigiliului societăţii emitente; denumirea intreagă,
sediul şi numărul certificatului de inregistrare de stat al persoanei care ţine registrul
acţionarilor; data eliberării documentului şi semnătura persoanei care 1-a eliberat.
Titlurile obligaţiunilor trebuie să cuprindă, conform art.22 alin.2 din Legea SA,
următoarele menţiuni obligatorii: denumirea intreagă a societăţii emitente, tipul şi
sediul ei; denumirea documentului; numărul de ordine al titlului; numele, prenumele
şi numărul actului de identitate (denumirea, numărul certificatului de inregistrare de
stat) al obligatarului, in cazul obligaţiunilor nominative; clasa şi numărul de
obligaţiuni ce aparţin obligatarului cu drept de proprietate; valoarea nominală a
obligaţiunii; numărul de obligaţiuni plasate de clasa dată; numărul din Registrul de
stat al valorilor mobiliare sub care sunt inregistrate obligaţiunile de clasa dată;
termenul de plasare şi de stingere a obligaţiunilor de clasa dată, precum şi mărimea,
modul şi termenele de plată a dobanzii sau a altor venituri aferente, prevăzute in
decizia de emitere a obligaţiunilor; semnătura in facsimil a conducătorului organului
executiv şi a contabilului-şef al societăţii emitente; imprimatul sigiliului societăţii
emitente; denumirea intreagă, sediul şi numărul certificatului de inregistrare de stat
al persoanei care ţine registrul obligatarilor; data eliberării titlului şi semnătura
persoanei care 1-a eliberat.
Eliberarea titlurilor de valori mobiliare se face de către persoana care ţine
registrele deţinătorilor de valori mobiliare ale societăţii in termen de 3 zile de la data
solicitării (art.23 alin.1 din Legea SA). Eliberarea titlurilor de valori mobiliare se face,
de regulă, la plasarea valorilor respective, iar costurile eliberării sunt suportate de
societatea emitentă.
Titlul de valori mobiliare poate atesta dreptul de proprietate asupra uneia, asupra
catorva sau asupra tuturor valorilor dintr-o clasă. Dreptul asupra unei valori mobiliare
poate fi atestat printr-un singur titlu. In consecinţă, nu se permite eliberarea unor
titluri de valori mobiliare, dreptul de proprietate asupra cărora a fost atestat printr-un
titlu eliberat anterior (art.23 alin.3 din Legea SA). In cazul transmiterii valorilor
mobiliare nominative, titlul eliberat proprietarului lor precedent va fi anulat, iar noului
proprietar i se va elibera un alt titlu, dacă legislaţia cu privire la valorile mobiliare sau
statutul societăţii nu prevede altfel (art.23 alin.5 din Legea SA). In caz de pierdere
sau deteriorare a titlului de valori mobiliare, titularului acestora i se va elibera o copie
de pe titlu, contra unei taxe stabilite de societate, care insă nu va putea depăşi
cheltuielile pentru confecţionarea copiei (art.23 alin.6 din Legea SA).
Emitentul titlurilor de valori mobiliare poartă răspunderea, conform legislaţiei,
pentru necorespunderea datelor din titlu cu cele indicate in hotărarea privind
emisiunea valorilor mobiliare.
3. Acţiunile (obligaţiunile) emise in formă dematerializată. Certificatul de
acţiuni (obligaţiuni). După cum am menţionat, in cazul plasării de valori mobiliare
nominative in formă dematerializată, prin inscriere in cont, dovada drepturilor de
proprietate asupra valorilor mobiliare respective se va face cu certificatul de valori
mobiliare (acţiuni sau obligaţiuni). Certificatele de acţiuni sau de obligaţiuni nu sunt
titluri de valoare, iar transmiterea lor nu inseamnă transmiterea valorilor mobiliare pe
care le atestă.
Certificatele de acţiuni şi certificatele de obligaţiuni este documentul care se
eliberează de deţinătorul registrului, din oficiu sau la solicitarea proprietarului
valorilor mobiliare respective, a reprezentantului acestuia sau a deţinătorului
nominal, şi confirmă drepturile acţionarului sau obligatarului ori deţinătorului nominal
de acţiuni sau obligaţiuni asupra respectivelor valori mobiliare ale societăţii, la data
eliberării certificatelor.
Certificatul de acţiuni trebuie să cuprindă, potrivit art.19 alin.4 din Legea SA: (a)
denumirea intreagă a societăţii emitente, tipul şi sediul ei, precum şi mărimea
capitalului ei social; (b) denumirea documentului; (c) numărul de ordine al extrasului;
(d) numărul contului analitic al acţionarului sau al deţinătorului nominal al acţiunilor;
(e) numele, prenumele, numărul actului de identitate (denumirea, numărul
certificatului de inregistrare de stat) al acţionarului sau al deţinătorului nominal al
acţiunilor; (f) domiciliul (sediul) acţionarului, reprezentantului legal al acestuia sau
deţinătorului nominal al acţiunilor, precum şi numerele lui de telefon şi de telefax; (g)
clasele şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal; (h)
valoarea nominală a acţiunilor de fiecare din clasele ce aparţin acţionarului sau
deţinătorului nominal, dacă aceasta a fost stabilită de statutul societăţii; (i) numărul
tuturor acţiunilor plasate de fiecare din clasele ce aparţin acţionarului sau
deţinătorului nominal; (j) numărul din Registrul de stat sub care sunt inregistrate
acţiunile de fiecare din clasele aparţinand acţionarului sau deţinătorului nominal; (k)
drepturile şi privilegiile de bază date de acţiunile preferenţiale de fiecare din clasele
ce aparţin acţionarului sau deţinătorului nominal, inclusiv mărimea dividendelor
fixate şi valoarea de lichidare a acţiunii, dacă acestea sunt prevăzute de statutul
societăţii; (l) grevarea dreptului de proprietate asupra acţiunilor aparţinand
acţionarului sau deţinătorului nominal; (m) denumirea intreagă, sediul şi numărul
certificatului de inregistrare de stat al persoanei care ţine registrul acţionarilor; (n)
data şi ora eliberării certificatului, precum şi semnătura persoanei care 1-a eliberat;
(o) imprimatul sigiliului persoanei juridice care ţine registrul acţionarilor; (p)
certificatul trebuie să conţină o indicaţie certă a faptului că respectivul nu este un
titlu de valoare, ci numai un document ce confirmă că la data eliberării persoana
indicată in el a fost persoană inregistrată faţă de acţiunile sau obligaţiunile cu
numerele indicate sau valoarea indicată, precum şi de tipul indicat in certificat. De
asemenea, extrasul din registru trebuie să conţină o indicaţie certă a faptului că
pentru perfectarea transmiterii acţiunilor sau obligaţiunilor şi inregistrării tranzacţiei,
este necesară prezentarea in faţa deţinătorului registrului a dispoziţiei de transmitere
semnată de către persoana inregistrată sau de către reprezentantul ei.
In principiu, aceleaşi menţiuni va trebui să le cuprindă şi certificatul de
obligaţiuni.
Proprietarul, reprezentantul acestuia sau deţinătorului nominal al valorilor
mobiliare ale societăţii este in drept să ceară, iar deţinătorul de registru (după caz,
societatea pe acţiuni, registratorul independent sau deţinătorul nominal al valorilor
mobiliare) este obligat să-i elibereze certificatul de valori mobiliare cu privire la
acţiunile sau obligaţiunile care sunt inscrise in registru pe numele persoanei date, in
termen de 3 zile de la data cererii (art.20 alin.1 coroborat cu art.20 alin.4 din Legea
SA ). Certificatul de valori mobiliare se eliberează pentru una, cateva sau toate
valorile mobiliarede o clasă, cateva clase ori de toate clasele valorilor mobiliare ale
societăţii (art.20 alin.3 din Legea SA).
In cazul in care deţinătorul registrului nu eliberează certificatul la cerere, sau il
eliberează purtand alte menţiuni decat cele prevăzute de lege, acesta va putea fi
acţionat in justiţie sau la Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi va răspunde
pentru prejudiciile cauzate in acest fel proprietarului valorilor mobiliare.
 Eliberarea primului certificat de valori mobiliare către proprietarul sau
reprezentantul acestuia ori deţinătorul nominal al valorilor mobiliare se face din
contul societăţii. Eliberarea către aceeaşi persoană a celui de-al doilea şi a
certificatelor ulterioare ce confirmă drepturile asupra aceloraşi valori mobiliare se
face contra unor taxe stabilite de legislaţia cu privire la valorile mobiliare, dacă
statutul societăţii nu prevede eliberarea acestora din contul societăţii (art.20 alin.2
din Legea SA).
In sfarşit, subliniem că deţinătorul registrului nu este obligat să controleze
numărul certificatelor eliberate, ce corespund unei anumite acţiuni sau obligaţiuni.
Precizăm, de asemenea, că certificatele de valori mobiliare nu pot fi retrase din
circulaţie şi anulate de către registrator.

Articolul 166. Dreptul de instrăinare a acţiunii şi obligaţia de

răscumpărare

(1) Acţionarul este in drept să instrăineze liber, in condiţiile legii,

acţiunile deţinute.
(2) Societatea este obligată să răscumpere acţiunile plasate de ea in
cazul:
a) implinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea
acţiunilor;
b) introducerii in actul de constituire a unor clauze care limitează
drepturile acţionarului;
c) incheierii unor contracte de proporţii in temeiul hotărarii adunării
generale a acţionarilor;
d) reorganizării societăţii dacă răscumpărarea acţiunilor se impune.
(3) Acţionarul are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor dacă nu a
fost informat sau nu i s-a permis să participe la adunarea la care s-a luat
hotărare cu privire la chestiunile indicate la alin.(2) lit.b)-d) sau dacă a
votat impotriva unei astfel de hotărari şi a cerut consemnarea faptului in
procesul-verbal.
(4) Acţionarul nu are dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor:
a) in cazurile stipulate la alin.(2) lit.b)-d) dacă acţiunile au fost incluse
in listingul bursei de valori mobiliare;
b) dacă s-a adoptat o hotărare de lichidare a societăţii.
(5) Hotărarea de răscumpărare a acţiunilor se adoptă de către adunarea
generala a acţionarilor dacă actul de constituire nu atribuie această funcţie
consiliului societăţii.
(6) Acţiunile se răscumpăra la preţul de piaţă dacă actul de constituire
nu prevede altfel.

1. Consideraţii generale. Datorită specificului societăţilor pe acţiuni, retragerea

acţionarului din societate este posibilă ca regulă generală doar pe calea instrăinării
acţiunilor ce ii aparţin unei terţe persoane.
Acţiunea, fiind un titlu negociabil prin definiţie, poate fi instrăinată fie către un
cerc restrans, fie către un cerc nelimitat de persoane, art.166 alin.1 din cod
prevăzand, in acest sens, că “acţionarul este in drept să instrăineze liber, in condiţiile
legii, acţiunile deţinute”.
Astfel, dacă societatea pe acţiuni este de tip deschis, acţionarul este in drept să
instrăineze oricui acţiunile deţinute, fie pe piaţa extrabursieră, fie la Bursa de valori,
dacă acţiunile sunt listate la bursă.
Dacă societatea pe acţiuni este de tip inchis, acţionarul este in drept să propună
acţiunile sale spre vanzare numai celorlalţi acţionari. Astfel, acţionarul societăţii
inchise care doreşte să-şi vandă acţiunile este obligat să trimită in scris organului
executiv al societăţii o ofertă cu indicarea condiţiilor tranzacţiei propuse (art.27 alin.1
din Legea SA). Dacă, in decurs de o lună de la data primirii de către societate a
ofertei acţionarului, nici un acţionar al societăţii nu a procurat acţiunile supuse
instrăinării, organul executiv fie va decide răscumpărarea in numele societăţii a
respectivelor acţiuni (acestea devenind in acest caz acţiuni de tezaur), fie le va
propune unui terţ (art.27 alin.2 din Legea SA). Dacă societatea sau terţul indicat de
ea, in decursul celei de-a doua luni de la data primirii de către societate a ofertei
acţionarului, nu s-a folosit de dreptul de a achiziţiona acţiunile supuse instrăinării,
acţionarul este in drept să le vandă oricărei alte persoane, cu singura condiţie ca
preţul de vanzare să nu fie mai mic decat cel propus altor acţionari (art.27 alin.3 din
Legea SA). Precizăm că nu necesită acordul acţionarilor sau al societăţii transferul
dreptului de proprietate asupra acţiunilor societăţii inchise pe calea succesiunii, cu
titlu de cauţiune, precum şi in alte temeiuri prevăzute de legislaţie sau de actul
constitutiv al societăţii.
2. Răscumpărarea de către societate a acţiunilor plasate. In concepţia
codului civil răscumpărarea de către societate a acţiunilor plasate este un caz
particular al dobandirii de către societatea a propriilor acţiuni. Spre deosebire de
achiziţionare, care este operaţiunea de cumpărare de acţiuni din iniţiativa societăţii,
răscumpărarea este operaţiunea de cumpărare a acţiunilor proprii de către societate
dar, de data aceasta, la cererea acţionarilor. Cazurile şi condiţiile de răscumpărare
obligatorie de către societate a acţiunilor plasate de ea sunt prevăzute in art.166
alin.2-6 din Codul civil, dispoziţiile căruia sunt completate de art.79 din Legea SA.
Dar pentru inceput ne exprimăm nedumerirea in legătură cu prevederea din cod
potrivit căreia “societatea este obligată să răscumpere acţiunile plasate de ea in
cazul implinirii termenului de răscumpărare stabilit la emiterea acţiunilor (sic!)”
(art.166 alin.2 lit.a) din cod). Trecand peste faptul că posibilitatea emiterii unor
acţiuni cu specificarea unui termen de răscumpărare este un nonsens juridic şi
contravine inseşi naturii juridice a acţiunilor, ele fiind nişte titluri de participaţiune
reprezentand fracţiuni ale capitalului social al societăţii, o asemenea posibilitate nu
este reglementată in alte dispoziţii ale codului sau ale legii speciale, ceea ce face
inaplicabila prevederea menţionată. Ne exprimăm speranţă că acest text din cod va
fi indepărtat cu prima ocazie.
După cum am arătat, in societăţile pe acţiuni retragerea acţionarului din societate
este posibilă ca regulă generală doar pe calea instrăinării acţiunilor ce ii aparţin unei
terţe persoane. In scopul protejării acţionarilor minoritari, insă, legea conferă
acestora dreptul de a se retrage din societate şi, corelativ, dreptul de a cere
răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin, acest drept reprezentand pentru aceştia un
mijloc de a se apăra impotriva hotărarilor adunării generale a acţionarilor care sunt
legal adoptate, dar care totuşi le afectează unele drepturi personale esenţiale.
Conceput ca mijloc de conciliere a intereselor generale ale societăţii, căreia nu i se
poate nega libertatea de a-şi adapta organismul la nevoile practice, dreptul de
retragere este, el insuşi, un drept intangibil care nu poate fi ridicat acţionarului printr-
o hotărare a adunării generale, nici chiar cu votul majorităţii acţionarilor.
Din punct de vedere al efectelor produse, dreptul de retragere al acţionarului, in
baza art.166 alin.2, se deosebeşte de dreptul acestuia de a se retrage din societate
prin instrăinarea acţiunilor. In cazul in care acţionarul se retrage prin instrăinarea
acţiunilor el recuperează ceea ce a investit prin dobandirea acţiunilor numai in limita
contravalorii acţiunilor instrăinate, convenită intre instrăinător şi dobanditor.
Acţionarul instrăinător are un drept de creanţă impotriva dobanditorului pentru plata
contravalorii acţiunilor, nu şi un drept de creanţă impotriva societăţii, cu excepţia
plăţii dividendelor ce i se cuvin in condiţiile art.49 alin.4 din Legea SA. In situaţia
prevăzută de alin.2 al art.166 din cod, acţionarul solicită societăţii răscumpărarea
acţiunilor, avand un drept de creanţă impotriva acesteia pentru plata contravalorii lor
calculate in funcţie de preţul de piaţă sau prin alte metode stabilite in actul
constitutiv.
 Din raţiuni ce ţin de păstrarea fiinţei sociale, dreptul de retragere al acţionarului
cu obligaţia pentru societate de a răscumpăra acţiunile este limitat. Acţionarul nu are
dreptul de a se retrage ori de cate ori adunarea generală adoptă o hotărare cu care
acesta nu este de acord, ci numai atunci cand adunarea generală ia hotărari grave
privind viaţa societăţii, cu privire la unele elemente considerate esenţiale pentru
intrarea acţionarului in societate, aşa incat, schimbarea lor il indreptăţeşte să se
retragă. Astfel, acţionarul işi va putea exercita dreptul retragere, şi corelativ, de a
cere răscumpărarea acţiunilor numai atunci cand adunarea generală ia hotărari cu
privire la: (a) introducerea in actul constitutiv a unor clauze care limitează drepturile
acţionarului; (b) incheierea de către societatea a unor contracte de proporţii; (c)
reorganizarea societăţii (art.166 alin.2 lit.b, c, d din cod).
In ceea ce priveşte dreptul acţionarului de a se retrage din societate in cazul in
care adunarea generală a acţionarilor hotărăşte asupra modificării actului constitutiv
prin introducerea unor clauze care limitează drepturile acţionarului, codul civil nu
face alte precizări, rămanand in sarcina doctrinei şi a jurisprudenţei să stabilească
aceste situaţii. Menţionăm, totuşi, in acest sens, precizarea făcută in art.79 alin.2
lit.b) teza a II-a din Legea SA, care include in categoria modificărilor ce limitează
drepturile acţionarilor şi transformarea societăţii pe acţiuni deschise in societate
inchisă (nu şi viceversa). Am putea adăuga in categoria modificărilor actului
constitutiv care limitează drepturile acţionarului şi cele referitoare la convertirea
acţiunilor dintr-o clasă in alta, limitarea drepturilor date de acţiunile dintr-o clasă etc.
Єi incheierea de cгtre societate a unor contracte de proporюii poate servi drept
temei pentru retragerea acюionarului din societate. Este de remarcat folosirea de
cгtre legiuitor in dispoziюiile codului civil a expresiei de “contracte de proporюii” spre
deosebire de expresia “tranzacţii de proporţii” utilizată in Legea SA. Deşi cele două
noţiuni comportă anumite deosebiri de nuanţă, considerăm că acestea trebuie
trecute cu vederea, deoarece fără indoială legiuitorul a inţeles să se refere la aceleaşi
operaţiuni. Din analiza dispoziţiilor Legii SA, se poate deduce că hotărarea adunării
generale, pentru a putea fi considerată suficient de importantă pentru a fi de natură
să afecteze drepturile şi interesele acţionarului şi să servească drept temei pentru
retragerea acestuia din societate, trebuie să vizeze o tranzacţie (sau cateva tranzacţii
legate reciproc) prin care societatea achiziţionează, instrăinează, gajează, dă sau ia
in arendă cu drept de răscumpărare bunuri a căror valoare constituie peste 50% din
valoarea activelor societăţii conform ultimului bilanţ (art.82 alin.1 lit.a) din Legea SA)
sau care se referă la plasarea de către societate a acţiunilor cu drept de vot sau a
altor valori mobiliare convertibile in astfel de acţiuni, ce constituie peste 50% din
totalul acţiunilor cu drept de vot plasate de societate (art.82 alin.1 lit.b) din Legea
SA). Numai in aceste situaţii, şi cu intrunirea celorlalte condiţii cerute de dispoziţiile
codului acţionarul va putea cere societăţii răscumpărarea acţiunilor pe care le deţine.
In fine, drept temei pentru retragerea acţionarului poate servi şi reorganizarea
societăţii. Estet evident că reorganizarea societăţii, fie că imbracă forma fuziunii, fie
că imbracă forma dezmembrării ori a transformării, este de natură să determine o
sporire a obligaţiilor acţionarului sau pierderea unor drepturi.
Indeplinirea condiţiilor menţionate mai sus nu este suficientă pentru retragerea
acţionarului din societate şi răscumpărarea acţiunilor sale de către societate, ci mai
este necesar ca acţionarul respectiv să fi lipsit de la adunare, fie pentru că nu a fost
informat fie pentru că nu i s-a permis să participe la adunarea generală a acţionarilor
la care s-au luat hotărari ce ii afectează interesul social (art.166 alin.3 teza I din cod).
Este de observat că, spre deosebire de art.79 alin.3 lit.a) din Legea SA, codul civil nu
mai prevede cerinţă ca impiedicarea participării acţionarului la adunare să fie
rezultatul unei acţiuni lipsite de temei legal. Retragerea acţionarului cu
răscumpărarea ulterioară a acţiunilor de către societate este posibilă şi in situaţia in
care acesta a participat la adunarea generală cu condiţia, insă, să fi votat impotriva
hotărarii ce ii afectează in mod grav interesele şi să fi cerut ca acest fapt să fie
consemnat in procesul-verbal al adunării generale şi in lista acţionarilor care au
dreptul să ceară răscumpărarea acţiunilor ce le aparţin (art.166 alin.3 teza a II-a din
cod şi art.79 alin.3 lit.b) din Legea SA).
Există şi situaţii cand, deşi toate condiţiile indicate sunt intrunite, acţionarul nu va
putea solicita răscumpărarea acţiunilor, şi anume, in cazul in este vorba de o
hotărare de lichidare a societăţii sau dacă acţiunile societăţii sunt incluse in listingul
bursei de valori (art.166 alin.4 din cod şi art.79 alin.8 din Legea SA).
3. Procedura de răscumpărare a acţiunilor. Dreptul de a solicita societăţii
răscumpărarea acţiunilor deţinute il vor avea numai acţionarii incluşi in lista
respectivă, ce se intocmeşte in termen de 10 zile de la data ţinerii adunării generale
a acţionarilor care a luat hotărarile prin care au fost afectate drepturile şi interesele
acţionarilor şi se anexează la procesul verbal al adunării (art.64 alin.3 lit.c) din Legea
SA). După cum am menţionat in această listă vor fi incluşi atat acţionarii care nu au
participat la adunarea datorită neinformării sau impiedicării participării, cat şi
acţionarii care, deşi au participat la adunare, s-au opus adoptării hotărarii şi au cerut
consemnarea acestui fapt in procesul-verbal al şedinţei. Deşi nici in cod şi nici in
Legea SA nu există nici o prevedere in acest sens, considerăm că societatea este
obligată să inştiinţeze toţi acţionarii indrituiţi despre dreptul de a solicita
răscumpărarea acţiunilor deţinute şi condiţiile de realizare a acestuia.
Termenul de depunere de către acţionari a cererilor de răscumpărare a acţiunilor
ce le aparţin este cel stabilit in actul constitutiv al societăţii, care nu va putea fi insă
mai mic de 2 luni de la data luării de către adunarea generală a acţionarilor a
hotărarii ce lezează interesele acţionarului (art.79 alin.6 din Legea SA).
Art.166 alin.5 din cod prevede că hotărarea de răscumpărare a acţiunilor
societăţii se ia de adunarea generală a acţionarilor sau de consiliul societăţii, dacă
actul constitutiv atribuie această competenţă consiliului societăţii, fără a face alte
precizări. Intrucat este greu de presupus că legiuitorul a avut in vedere intrunirea
unei noi adunări generale extraordinare care să adopte o asemenea decizie, urmează
să conchidem că hotărarea privind răscumpărarea acţiunilor de către societate,
precum şi condiţiile unei asemenea răscumpărări (preţul de achiziţie, termenele in
care se va face achiziţionarea de acţiuni pe această cale etc.), vor fi adoptate in
cadrul şedinţei adunării care a adoptat şi hotărarea care afectează drepturile
acţionarilor, bineinţeles, ulterior luării unei asemenea decizii.
O altă problemă ce se poate ivi este aceea a numărului mare de acţiuni pe care
societatea este obligată să le răscumpere, mai exact in situaţia in care valoarea
acestora va depăşi cota de 10 % impusă de lege. In aceste cazuri propunem
aplicarea regulii proporţionalităţii, altfel spus societatea va răscumpăra acţiuni in
aceeaşi proporţie de la fiecare acţionar care a solicitat răscumpărarea.
Răscumpărarea acţiunilor societăţii se va face la preţul lor de piaţă, cu excepţia
cazului cand actul constitutiv al societăţii prevede altfel (art.166 alin.6 din cod).
Potrivit Legii SA, valoarea de piaţă a bunurilor, inclusiv a valorilor mobiliare, este
preţul la care vanzătorul şi cumpărătorul, deţinand intreaga informaţie despre
preţurile de piaţă la aceste bunuri şi nefiind obligaţi, respectiv, să le vandă şi să le
cumpere, ar fi de acord să efectueze această tranzacţie (art.75 din Legea SA). După
cum se poate observa definiţia legală este prea vagă şi nu stipulează criterii concrete
pentru determinarea valorii de piaţă. In consecinţă, considerăm că in cazul
răscumpărării acţiunilor valoare lor de piaţă se va putea stabili doar de o organizaţie
specializată care nu este persoană afiliată a societăţii.

Articolul 167. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 5% din

acţiuni

Acţionarii care deţin 5% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au

dreptul:
a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a
acţionarilor;
b) să propună candidaţi in consiliul societăţii şi pentru funcţia de
cenzor;
c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii;
d) să ceară instanţei de judecată desemnarea membrilor consiliului
societăţii dacă aceştia nu sunt aleşi pe parcursul a 2 adunări generale ale
acţionarilor.

Articolul 168. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 10% din
acţiuni

Acţionarii care deţin 10% şi mai mult din acţiunile cu drept de vot au
dreptul:
a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii;
b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea
suplimentară dacă cererea este bazată pe concluzia unui auditor;
c) să ceară, in numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat
acesteia de membrii organelor ei.

1. Consideraţii generale. După cum este şi firesc, acţionarii care deţin un

pachet mai mare de acţiuni beneficiază pe langă drepturile conferite oricărui
acţionar, şi de anumite drepturi nepatrimoniale suplimentare. Justificarea acordării
acestor drepturi rezidă in aceea că, deţinand un anumit număr de acţiuni, aceşti
acţionari au un interes nemijlocit in buna desfăşurare a activităţii societăţii şi
supravegherea atentă a tuturor operaţiunilor derulate de societate. Codul civil şi
Legea SA prevede o serie de drepturi suplimentare in funcţie de pachetul de acţiuni
deţinut, şi anume 5%, 10% sau 25% din acţiunile cu drept de vot. Este de observat că
drepturile suplimentare le sunt atribuite doar proprietarilor de acţiuni ordinare (cu
drept de vot), nu şi proprietarilor de acţiuni preferenţiale. Deşi intr-o anumită măsură
această soluţie este justificată de faptul că acţiunile preferenţiale oferă un risc mai
mic investitorilor decat acţiunile ordinare, deoarece ele conferă un drept de
preferinţă fata de acţiunile ordinare atat in ceea ce priveşte dreptul la dividende cat
şi in cazul lichidării societăţii, este incontestabil că şi proprietarii acestor acţiuni au
interes de a veghe la buna gestiune a societăţii. Prin urmare, considerăm că se
impune acordarea unor drepturi suplimentare şi aceste categorii de deţinători de
acţiuni, mai cu seamă a dreptului de a cere efectuarea unor controale asupra
activităţii societăţii şi de a cere, in numele acesteia, repararea prejudiciului cauzat de
membrii organelor ei de conducere.
Asupra drepturile suplimentare prevăzute de lege considerăm că nu se va putea
deroga prin actul constitutiv sau hotărare a adunării generale a acţionarilor, ele fiind
garantate tuturor deţinătorilor de pachete de acţiuni cu drept de vot in cuantumul
prevăzut de lege. Prin actul constitutiv se vor putea insă acorda şi alte drepturi
suplimentare decat cele prevăzute de lege (art.26 alin.4 din Legea SA). De
asemenea, nimic nu se opune acordării, prin actul constitutiv, pentru acţionarii care
deţin acţiuni cu drept de vot intr-o proporţie mai mare decat cea legală a unor
drepturi suplimentare faţă de cele stabilite de lege.
2. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 5% din acţiuni.
Acţionarii care deţin cel puţin 5% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, au
dreptul, in modul prevăzut de lege şi de actul constitutiv:
(a) să facă propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor. Deşi
codul civil nu prevede expres, acest drept se exercită numai cu privire la adunarea
anuală a acţionarilor (art.26 alin.1 lit.a) coroborat cu art.53 din Legea SA). Dreptul de
a face propuneri pentru ordinea de zi a adunării generale se exercită in condiţiile
stabilite de art.52 din Legea SA (dacă prin actul constitutiv nu se prevede altfel).
Astfel, acţionarul (după caz, un grup de acţionari care deţin impreună cel puţin 5%
din acţiunile cu drept de vot) va face, pană cel tarziu la data de 10 ianuarie a anului
următor celui gestionar, propuneri pentru inscrierea in ordinea de zi a adunării a cel
mult două chestiuni. Chestiunile propuse pentru a fi inscrise in ordinea de zi vor fi
formulate in scris, indicandu-se motivele inscrierii lor, numele şi prenumele
(denumirea) acţionarului (acţionarilor) care propune chestiunea, precum şi clasele şi
numărul de acţiuni care ii aparţin. Consiliul societăţii va examina cererile primite de
la acţionari, urmand să decidă cu privire la satisfacerea lor sau la refuzul de a le
satisface, nu mai tarziu d e15 zile pană la data ţinerii adunării generale. Decizia
adoptată de consiliul societăţii in acest sens se va expedia acţionarilor in termen de
cel mult 3 zile de la data luării ei. In cazul in care consiliul societăţii aprobă
propunerile primite de la acţionari, el nu va putea să modifice formulările chestiunilor
propuse pentru a fi inscrise in ordinea de zi a adunării generale. Eschivarea consiliului
societăţii de la luarea deciziei, precum şi refuzul acestuia de a inscrie chestiunea in
ordinea de zi a adunării generale pot fi atacate in organele de conducere ale
societăţii şi/sau Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ori in justiţie;
(b) să propună candidaţi in consiliul societăţii şi pentru funcţia de cenzor. Şi acest
drept se exercită in condiţiile arătate mai sus, cu precizarea că listele cu propuneri de
candidaţi trebuie depuse nu mai tarziu de 20 de zile pană la data ţinerii adunării
generale a acţionarilor, iar dacă adunarea generală se va ţine in formă mixtă pană
cel tarziu la data de 10 ianuarie a anului următor celui gestionar. Lista depusă va
putea conţine un număr de candidaţi care să nu depăşească componenţa numerică a
organelor pentru care se face propunerea. La lista de propuneri se va anexa in mod
obligatoriu acordul scris al fiecărui candidat;
(c) să ceară convocarea şedinţei extraordinare a consiliului societăţii. Şi in acest
caz, dreptul de a cere convocarea şedinţei exdraordinare a consiliului societăţii o are
atat acţionarul care deţine de unul singur un pachet de 5% din acţiunile cu drept de
vot, cat şi un grup de acţionari care deţin impreună acţiuni cu drept de vot intr-un
asemenea cuantum (art.167 lit.c) din cod coroborat cu art.68 alin.4 lit.c) din Legea
SA);
(d) să ceară instanţei de judecată desemnarea membrilor consiliului societăţii
dacă aceştia nu sunt aleşi pe parcursul a 2 adunări generale ale acţionarilor. Odată
cu adoptarea codului se observă şi o schimbare de optică a legiuitorului, art.167 lit.d)
din cod modificand implicit art.26 alin.1 lit.c) din Legea SA, care prevedea că, in cazul
in care acţionarii nu aleg consiliul societăţii in decursul a două sau mai multe adunări
generale, acţionarii ce deţin cel puţin 5% din acţiunile cu drept de vot vor putea
adresa instanţei judecătoreşti cereri in vederea lichidării societăţii.
3. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 10% din acţiuni.
Acţionarii care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, pe
langă drepturile arătate mai sus, au de asemenea dreptul, in modul prevăzut de lege
şi de actul constitutiv:
(a) să ceară efectuarea unor controale extraordinare asupra societăţii. Dreptul
acţionarilor de a solicita efectuarea unor controale asupra activităţii societăţii face
parte dintr-o serie de mijloace legale puse la dispoziţia acţionarilor pentru a facilita
accesul acestora la informaţiile referitoare la gestiunea patrimoniului social.
Acţionarul sau, după caz, un grup de acţionari care deţin impreună cel puţin 10% din
acţiunile cu drept de vot, vor putea solicita fie efectuarea unui control intern asupra
activităţii economico-financiare a societăţii, care se va exercita de către comisia de
cenzori (art.72 alin.2 lit.b) din Legea SA), fie efectuarea unui control extern (de audit)
exercitat de către auditori, care sunt persoane străine de societate specializate in
activităţi de control (art.89 alin.2 lit.a) din Legea SA). Rapoartele asupra acestor
controale vor fi remise atat organelor de conducere ale societăţii cat şi acţionarilor
care le-au solicitat. In cazul in care controlul se efectuează de auditori, serviciile
acestora vor fi plătite de acţionarul (acţionarii) care au solicitat controlul, dacă
hotărarea adunării generale a acţionarilor nu prevede altfel. Deşi nici codul civil, şi
nici Legea SA, nu conţin criterii pentru desemnarea persoanelor care vor exercita
controlul de audit, considerăm că acestea vor trebui să fie independente atat faţă de
societate cat şi faţă de acţionarii care au cerut controlul, avand in vedere că sarcina
persoanelor care efectuează controlul de audit este de a aduce un punct de vedere
obiectiv in examinarea situaţiilor contabile ale societăţii, precum şi a exactităţii şi
corectitudinii situaţiilor prezentate;
(b) să ceară determinarea costului plasării acţiunilor din emisiunea suplimentară
dacă cererea este bazată pe concluzia unui auditor;
(c) să ceară, in numele societăţii, repararea prejudiciului cauzat acesteia de
membrii organelor ei. Acţionarii care deţin cel puţin 10% din acţiunile cu drept de vot
ale societăţii vor putea să intenteze acţiuni pentru repararea prejudiciilor cauzate
societăţii de persoanele cu funcţii de răspundere in urma incălcării intenţionate sau
grave de către aceste persoane a prevederilor legii sau actului constitutiv.
4. Drepturile suplimentare ale acţionarilor care deţin 25% din acţiuni. In
sfarşit, potrivit art.26 alin.3 şi art.53 alin.3 lit.c) din Legea SA, acţionarii care deţin cel
puţin 25% din acţiunile cu drept de vot ale societăţii, au, in plus faţă de drepturile
arătate mai sus, şi dreptul de a cere convocarea adunării generale extraordinare a
acţionarilor. In cererea de convocare a adunării generale extraordinare vor fi
formulate chestiunile ce urmează a fi inscrise pe ordinea de zi a adunării, indicandu-
se şi motivele inscrierii lor, precum şi date privind numele şi prenumele (denumirile),
clasele şi numărul de acţiuni ce aparţin acţionarilor ce au solicitat convocarea (art.53
alin.4 din Legea SA). Consiliul societăţii va examina cererea de convocare in termen
de 15 zile de la data depunerii şi va decide convocarea adunării generale
extraordinare, asigurand totodată informarea acţionarilor despre aceasta, ori va
refuza convocarea, expediind această decizie acţionarilor care au cerut-o (art.53
alin.6 din Legea SA). Dacă consiliul societăţii nu a examinat cererea de convocare in
termenul stabilit sau a refuzat neintemeiat convocarea, acţionarii care au cerut
convocarea adunării generale extraordinare sunt in drept, fie să convoace adunarea
generală de sine stătător, in modul stabilit pentru consiliul societăţii, fie să atace in
justiţie eschivarea consiliului societăţii de a lua o decizie sau refuzul de a convoca
adunarea generală (art.53 alin.10 din Legea SA).

Articolul 169. Conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii pe

acţiuni

Normele cu privire la conducere, administrare şi reprezentare a

societăţii pe acţiuni sunt stabilite prin lege şi actul de constituire.

1. Consideraţii generale. Codul civil nu conţine nici o dispoziţie, nici măcar cu

caracter general, privind modul de funcţionare a societăţii pe acţiuni. Absenţa unor
asemenea dispoziţii, deşi motivată de existenţa unei ample reglementări in Legea SA,
este după părerea noastră neavenită, atata timp cat şi-au găsit loc in cuprinsul
codului unele dispoziţii care reglementează aspecte de o mai mică importanţă, cum
ar fi de exemplu cele referitoare la registrele deţinătorilor de valori mobiliare
(art.164) sau capitalul de rezervă a societăţii (art.160). Singura dispoziţie in materie a
codului civil face trimitere la reglementarea conţinută de Legea SA şi la prevederile
actului constitutiv.
Societatea pe acţiuni, ca orice persoană juridică, nu are o existenţă organică şi,
deci, nici o voinţă naturală. Ca atare, voinţa societăţii se manifestă prin organele
sale. Voinţa socială se formează in organul de deliberare, care este adunarea
generală a acţionarilor (organ colectiv format din totalitatea acţionarilor). Voinţa
socială este adusă la indeplinire prin actele juridice ale consiliului de administraţie al
societăţii (consiliul directorilor sau consiliul observatorilor) şi organului executiv. In
sfarşit, controlul activităţii de gestiune a societăţii se realizează de către un organ
specializat – comisia de cenzori.
Mecanismele de funcţionare a organelor de conducere a societăţii pe acţiuni sunt
reglementate de art.7 şi art.50-74 din Legea SA, de actul constitutiv şi regulamentele
societăţii.
Din analiza coroborată a dispoziţiilor Legii SA rezultă următoarele posibilităţi de
structurare a organelor de conducere ale unei societăţi pe acţiuni:

Modelul I Modelul II Modelul III Modelul IV Modelul V Modelul VI

Adunarea generală a
Da
acţionarilor
Consiliul directorilor
Da Nu
(consiliul observatorilor)
Unipersona Colegial + Colegial +
Organ executiv Colegial Colegial Unipersonal
l unipersonal unipersonal
Comisia de cenzori
Da
(cenzorul)

In ceea ce priveşte posibilele modele de organizare se impune următoarea

precizare, şi anume, modelele IV, V şi VI vor putea fi aplicate numai in societăţile pe
acţiuni cu un număr de acţionari mai mic de 50, unde atribuţiile consiliului societăţii
(consiliul directorilor sau consiliul observatorilor) pot fi exercitate de adunarea
generală a acţionarilor (art.7 alin.2 din Legea SA). Alegerea modelului potrivit de
conducere are o mare insemnătate practică, intrucat eficacitatea unei societăţi pe
acţiuni depinde in mare măsură de increderea pe care acţionarii şi potenţialii
investitori o au in sistemul de conducere şi administrare a societăţii.
In cele ce urmează vom incerca o trecere in revistă a principalelor atribuţii ale
organelor de conducere a societăţii pe acţiuni.
2. Adunarea generală a acţionarilor. Adunarea generală a acţionarilor este
depozitara voinţei sociale şi, in consecinţă, organul suprem de conducere al societăţii
pe acţiuni. Ea este aceea care numeşte celelalte organe, stabileşte limitele in care
ele urmează să-şi desfăşoare activitatea şi exercită controlul asupra acestora. Ea va
putea să exercite acţiunea in răspundere impotriva celorlalte organe de conducere,
derivand din raporturile de mandat. In sfarşit, tot ea este chemată să modifice actul
constitutiv, punandu-1 de acord cu necesităţile noi, născute din desfăşurarea
activităţii sociale.
Adunarea generală a acţionarilor se ţine cel puţin o dată pe an, şi are, in mod
obligatoriu, următoarele atribuţii exclusive: (a) aprobă statutul societăţii in redacţie
nouă sau modificările şi completările aduse in statut, inclusiv cele ce ţin de
schimbarea claselor şi numărului de acţiuni autorizate spre plasare, de convertirea,
denominalizarea, consolidarea sau impărţirea acţiunilor societăţii, cu excepţia
modificărilor şi completărilor determinate de mărirea capitalului social prin mărirea
valorii nominale fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, in
cazurile in care hotărarea de modificare a capitalului social a fost luată de consiliul
societăţii; (b) hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social, cu excepţia
cazurilor de mărire a capitalului social cu maximum 50%, prin mărirea valorii
nominale fixate a acţiunilor plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, cand
hotărarea de modificare a capitalului social se ia de consiliul societăţii; (c) aprobă
clasele şi numărul de obligaţiuni autorizate spre plasare; (d) aprobă regulamentul
consiliului societăţii şi al comisiei de cenzori; (e) alege şi revocă membrii consiliului
societăţii şi comisiei de cenzori, stabileşte cuantumul retribuţiei muncii lor,
remuneraţiilor anuale şi compensaţiilor; (f) hotărăşte cu privire la tragerea la
răspundere sau eliberarea de răspundere a membrilor consiliului societăţii şi a
comisiei de cenzori; (g) confirmă organizaţia de audit şi stabileşte cuantumul
retribuţiei serviciilor ei; (h) hotărăşte cu privire la modificarea drepturilor acţionarilor;
(i) hotărăşte, in cazurile prevăzute de lege sau de actul constitutiv, cu privire la
incheierea tranzacţiilor de proporţii; (j) examinează şi aprobă dările de seamă anuale
ale societăţii, prezentate de consiliului societăţii şi de comisia de cenzori; (k) aprobă
normativele de repartizare a profitului societăţii; (l) hotărăşte cu privire la
repartizarea profitului anual, inclusiv plata dividendelor anuale, sau la acoperirea
pierderilor societăţii; (m) hotărăşte cu privire la prelungirea duratei societăţii,
modificarea obiectului de activitate al societăţii, modificarea formei de societate,
modificarea tipului societăţii, reorganizarea (fuziunea, divizarea, transformarea) sau
lichidarea ei (art50 alin.3 coroborat cu art.26 alin.11 din Legea SA). Chestiunile
enumerate mai sus sunt de competenţa exclusivă a adunării generale a acţionarilor
şi, prin urmare, nu pot fi transmise spre examinare altor organe de conducere ale
societăţii.
In afară de chestiunile ce ţin de competenţa exclusivă a adunării generale a
acţionarilor, adunarea va putea hotări şi in alte probleme.
Astfel, de exemplu, potrivit art.50 alin.4 din Legea SA, adunarea generală a
acţionarilor are competenţa, dacă statutul societăţii nu prevede altfel, de a aproba:
(a) direcţiile prioritare ale activităţii societăţii; (b) modul de inştiinţare a acţionarilor
despre ţinerea adunării generale, precum şi modul de prezentare acţionarilor a
materialelor de pe ordinea de zi a adunării generale pentru a se lua cunoştinţă de
ele; (c) regulamentul organului executiv al societăţii şi deciziile privind numirea şi
revocarea conducătorului acestuia, privind stabilirea cuantumului retribuţiei muncii
lui, remuneraţiei şi compensaţiilor, privind tragerea lui la răspundere sau eliberarea
de răspundere; (d) dările de seamă trimestriale ale organului executiv al societăţii;
(e) hotărarile privind deschiderea, transformarea sau lichidarea filialelor şi
reprezentanţelor, privind numirea şi revocarea conducătorilor lor. Chestiunile
enumerate, nefiind de competenţa exclusivă a adunării generale, vor putea fi
transmise spre examinare consiliului societăţii in temeiul unei hotărari a adunării
generale.
De asemenea, in societăţile pe acţiuni cu un număr de acţionari mai mic de 50,
adunarea generală a acţionarilor va exercita, in cazul in care consiliului societăţii nu a
fost constituit, şi atribuţiile consiliului (art.7 alin.2 din Legea SA).
In principiu, adunarea generală a acţionarilor nu este in drept să hotărască cu
privire la chestiuni care, conform legii sau statutului societăţii, nu ţin de atribuţiile ei,
cu excepţia cazului in care vreunul din organele de conducere ale societăţii nu poate
soluţiona o chestiune ce ţine de atribuţiile lor şi cere acest lucru adunării generale a
acţionarilor (art.50 alin.6 şi 7 din Legea SA).
Hotărarile adunării generale a acţionarilor in problemele ce ţin de atribuţiile ei
sunt obligatorii pentru toate persoanele cu funcţii de răspundere ale societăţii şi toţi
acţionarii acesteia, indiferent dacă au participat sau nu la adunare şi daca au susţinut
sau nu adoptarea hotărarii.
Menţionăm că in cazul in care numărul acţionarilor societăţii nu este mai mare de
unu, hotărarea adunării generale a acţionarilor se consideră hotărarea unipersonală
luată de acest acţionar.
Formele, modul de convocare şi desfăşurare a adunărilor generale sunt
reglementate de art.51-64 din Legea SA.
3. Consiliul societăţii. Intrucat acţionarii sunt adesea prea numeroşi pentru a-şi
putea exercita in mod eficient drepturile ce implică conducerea şi administrarea
societăţii prin adunări generale ale acţionarilor, in cadrul societăţilor pe acţiuni se
formează o conducere interne ce are menirea să se ocupe de societate intr-o maniera
stabilă şi fără a avea vreo legătură cu compoziţia acţionariatului ca urmare a
transferurilor. Acest organ este consiliul societăţii (consiliul directorilor sau consiliul
observatorilor). Existenţa unui organ permanent de decizie şi control (consiliul
societăţii), superior ierarhic organului executiv ce se ocupă de gestiunea de zi cu zi a
societăţii, este caracteristică societăţilor pe acţiuni. Ceea ce e, insă, de remarcat la
Legea privind societăţile pe acţiuni este flexibilitatea sa in privinţa structurării
organelor de conducere – societatea avand posibilitatea, in primul rand, de a opta
intre a avea un organ executiv unipersonal ori unul colegial sau o imbinarea a
acestora două, iar, in al doilea, de a nu mai constitui consiliul societăţii in acele
societăţi pe acţiuni care au mai puţin de 50 de acţionari, in acest caz atribuţiile
consiliului societăţii fiind exercitate de adunarea generală a acţionarilor.
Potrivit legii, consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor in perioada
dintre adunările generale, este subordonat acestora, şi, in limitele atribuţiilor sale,
exercită conducerea generală şi controlul asupra activităţii societăţii (art.65 alin.1 din
Legea SA).
Consiliul societăţii are următoarele atribuţii exclusive: (a) decide cu privire la
convocarea adunării generale a acţionarilor; (b) stabileşte data, ora şi locul adunării
generale, precum şi ora inregistrării participanţilor la ea; (c) stabileşte data la care
trebuie să fie intocmită lista acţionarilor care au dreptul să participe la adunarea
generală; (d) stabileşte ordinea de zi a adunării generale a acţionarilor; (f) decide cu
privire la mărirea capitalului social in cazurile de mărire a capitalului social in limita a
50% din capitalul social existent, prin mărirea valorii nominale fixate a acţiunilor
plasate şi prin emitere suplimentară de acţiuni, precum şi modifică in legătură cu
aceasta statutul societăţii; (g) aprobă prospectul de emisiune suplimentară de
acţiuni, rezultatele emiterii suplimentare de acţiuni, precum şi modifică in legătură cu
aceasta statutul societăţii; (h) decide, in cursul anului financiar, cu privire la
repartizarea profitului net, la folosirea capitalului de rezervă şi a celui suplimentar,
precum şi a mijloacelor fondurilor speciale ale societăţii; (i) face, la adunarea
generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata dividendelor anuale şi decide cu
privire la plata dividendelor intermediare; (j) aprobă valoarea de piaţă a bunurilor
care constituie obiectul unei tranzacţii de proporţii; (k) decide cu privire la incheierea
tranzacţiilor de proporţii care au o valoare intre 25% şi 50% din totalul activelor
societăţii; (l) decide cu privire la achiziţionarea de către societate a acţiunilor plasate
in scopul prevenirii scăderii cursului lor; (m) hotărăşte cu privire la incheierea de
către societate a tranzacţiilor cu conflict de interese; (n) incheie contracte cu
organizaţia gestionară a societăţii; (o) desemnează, dacă este cazul, registratorul
societăţii şi stabileşte cuantumul retribuţiei serviciilor lui; (q) aprobă fondul de
salarizare şi normativele de retribuire a muncii personalului societăţii; (p) decide cu
privire la aderarea societăţii la o asociaţie sau la o uniune de intreprinderi; (r)
prezintă adunării generale a acţionarilor raportul anual cu privire la activitatea sa şi
la funcţionarea societăţii, intocmit in conformitate cu legislaţia, cu statutul societăţii
şi cu regulamentul consiliului societăţii (art.65 alin.2 din Legea SA). Chestiunile
enumerate mai sus sunt de competenţa exclusivă a consiliului societăţii şi, prin
urmare, nu pot fi transmise spre examinare organului executiv al societăţii.
In afară de chestiunile ce ţin de competenţa exclusivă a consiliului societăţii,
consiliul va putea hotări şi in alte probleme, cum ar fi, de exemplu, cele prevăzute de
art.65 alin.3 din Legea SA.
Consiliul societăţii nu este in măsură să delege imputernicirile sale, nici in tot şi
nici in parte, unei altei persoane (art.65 alin.6 din Legea SA).
Modul de alegere şi funcţionare a consiliului societăţii sunt reglementate de
art.66-68 din Legea SA.
4. Organul executiv al societăţii. Organul executiv al societăţii pe acţiuni este
organul care exercită conducerea curentă a societăţii, prin intermediul căruia
societatea işi manifestă (exteriorizează) voinţa socială, este organul care exprimă
capacitatea de folosinţă şi exerciţiu in raport cu terţele persoane, organele de stat şi
reprezintă societatea in instanţele judecătoreşti. Organul executiv al societăţii pe
acţiuni asigură indeplinirea hotărarilor adunării generale a acţionarilor şi deciziilor
consiliului societăţii, fiind subordonat consiliului societăţii şi, dacă acest lucru este
prevăzut expres in actul constitutiv, adunării generale a acţionarilor (art.69 alin.2 din
Legea SA).
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (comitet de
conducere sau comitet de direcţie), unipersonal (director general, director) sau, daca
statutul prevede, o imbinare a acestor două organe. Menţionăm, de asemenea, că
adunarea generală poate delega imputernicirile organului executiv al societăţii unei
persoane juridice specializate (“organizaţie gestionară” – in terminologia legii).
Funcţionarea organului executiv este reglementată de art.70 din Legea SA, actul
constitutiv, precum şi regulamentele interne ale societăţii.
5. Comisia de cenzori. Structura organizatorică a societăţii pe acţiuni include şi
un organ de control al gestiunii societăţii – cenzorii. Astfel, in timp ce adunarea
generală are funcţia de elaborare a voinţei sociale, iar consiliul societăţii şi organul
executiv de concretizare a acesteia prin administrarea şi gestiunea societăţii in limita
realizării obiectului social, cenzorii controlează şi supraveghează respectarea
legalităţii in actele de gestiune.
Cenzorii nu sunt un organ de decizie. Ei verifică numai dacă cei abilitaţi să facă
acte juridice respectă legea. Verificările lor se finalizează in rapoarte prin intermediul
cărora cenzorii informează pe acţionari in adunările generale sau pe membrii
consiliului societăţii cu cele constatate. In anumite situaţii excepţionale cenzorii sunt
abilitaţi să ceară convocarea adunării generale (art.53 alin.3 lit.b) şi art.72 alin.7 lit.a)
din Legea SA), iar atunci cand se impune, să participe, cu drept de vot consultativ, la
şedinţele organului executiv sau ale consiliului societăţii şi la adunarea generală a
acţionarilor (art.72 alin.7 lit.b) din Legea SA).
In exercitarea atribuţiilor, cenzorii au acces la toate documentele, registrele şi
evidenţele societăţii pentru a se informa, dar totodată au şi obligaţia de a păstra
secretul profesional fiindu-le interzis de a comunica acţionarilor in particular, sau
terţilor, datele referitoare la operaţiunile societăţii, constatate cu ocazia exercitării
atribuţiilor lor.
In legislaţiile comerciale există două variante de abordare a controlului gestiunii
societăţii pe acţiuni: controlul intern exercitat de cenzori (de regulă, acţionari ai
societăţii) şi controlul extern exercitat de auditori, persoane străine de societate,
specializate in asemenea activităţi, retribuite, de regulă, in baza unei convenţii de
prestări servicii.
Legea SA a adoptat un sistem flexibil de abordare a controlului gestiunii societăţii,
permiţand efectuarea unui control dublu, atat de către cenzori interni, cat şi de către
auditori (cenzori externi independenţi), conform art.72 alin.8 din Legea SA. In
anumite cazuri controlul extern este obligatoriu, şi anume, la societăţile deschise cu
un număr de acţionari şi deţinători nominali de acţiuni de peste 300 (art.89 din Legea
SA).
Cenzorul sau, după caz, comisia de cenzori exercită controlul obligatoriu şi cel
ocazional al activităţii economico-financiare a societăţii şi se subordonează numai
adunării generale a acţionarilor (art.71 alin.1 şi art.72 alin.1 şi 2 din Legea SA).
Atribuţiile, componenta numerică, modul de formare şi de funcţionare a comisiei
de cenzori a societăţii se stabilesc prin actul constitutiv al societăţii şi, dacă este
cazul, regulamentul comisiei de cenzori.

Articolul 170. Asigurarea accesului acţionarilor la informaţiile societăţii

pe acţiuni

(1) Societatea pe acţiuni este obligată să publice, cu cel puţin 10 zile

inainte de ţinerea adunării generale anuale a acţionarilor, in publicaţiile
sale bilanţul contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea
contabilă a acţiunilor şi a obligaţiunilor, alte date, conform legii.
(2) Societatea pe acţiuni este obligată să pună la dispoziţia acţionarilor,
in condiţiile legii şi ale actului de constituire, informaţii despre conducerea,
administrarea şi reprezentarea societăţii, despre situaţia financiară şi
altele, inclusiv actul de constituire, certificatul de inregistrare a societăţii şi
a acţiunilor, regulamentele societăţii, procesele-verbale ale adunărilor
generale, ale consiliului, lista membrilor consiliului, a administratorilor,
contractele cu registratorul, cu auditorul, dările de seamă contabile şi
fiscale, rapoartele cenzorului.
(3) La cererea acţionarilor, societatea este obligată să elibereze, pe
cheltuiala solicitanţilor, copii şi extrase de pe documentele indicate la alin.
(2).

1. Consideraţii generale. Dispoziţiile art.170 au rolul de a asigura dreptul la

informare al acţionarilor. Dispoziţiile articolului menţionat trebuie coroborate cu cele
ale art.91 şi 92 din Legea SA, prin care se urmăreşte asigurarea accesibilităţii la
unele informaţii despre societate pentru toate persoanele interesate, conform unei
proceduri care garantează obţinerea informaţiei respective, indiferent de scopul
solicitării ei.
2. Publicarea informaţiei despre activitatea societăţii. Conţinutul art.170
alin.1 din cod este asemănător cu cel al art.91 din Legea SA cu menţiunea că
dispoziţiile codului prevăd obligativitatea dezvăluirii informaţiei indiferent de tipul
societăţii pe acţiuni. Astfel, orice societate pe acţiuni este obligată să publice, cu cel
puţin 10 zile inainte de ţinerea adunării generale anuale a acţionarilor, bilanţul
contabil anual, bilanţul profitului şi pierderilor, valoarea contabilă a acţiunilor şi a
obligaţiunilor, precum şi alte date prevăzute de lege (cum ar fi, de exemplu, darea de
seamă asupra rezultatelor emisiunii publice a valorilor mobiliare), iar pentru
societăţile deschise pe acţiuni care au un număr de acţionari şi deţinători nominali de
acţiuni de peste 300 vor publica şi principalele teze ale raportului de audit, cu
indicarea denumirii organizaţiei de audit care la elaborat (art.91 alin.1 lit.d) din Legea
SA).
Publicarea acestor informaţii se va face in organul de presă indicat in actul
constitutiv al societăţii, aceasta fiind după părerea noastră interpretarea corectă a
noţiunii de “publicaţii ale societăţii”, utilizată de legiuitor in art.170 alin.1 din cod.
Publicarea informaţiilor cerute de lege are o importanţă foarte mare, intrucat pe
de o parte, informaţiile prompte şi corecte inspiră investitorilor incredere,
reprezentand totodată un stimulent pentru membrii organelor de conducere ale
societăţii, in sensul că ei sunt mai eficienţi dacă constată că buna activitate pe care
au desfăşurat-o a fost observată, iar pe de altă parte, fără a dispune de informaţii
recente şi exacte, nici acţionarii nu-şi pot exercita in mod corespunzător drepturile
conferite de acţiuni.
3. Accesul acţionarilor la documentele societăţii. Societatea pe acţiuni este
obligată să pună la dispoziţia acţionarilor, in condiţiile legii şi ale actului constitutiv,
informaţii despre conducerea, administrarea şi reprezentarea societăţii, precum şi
despre situaţia sa financiară (art.170 alin.2 din cod). Pentru aceasta societatea va
asigura accesul acţionarilor l ao serie de documente ale societăţii prevăzute de lege,
şi anume: (a) actele constitutive; (b) certificatul de inregistrare a societăţii şi
certificatele de inregistrare a acţiunilor; (c) regulamentele societăţii; (d) procesele-
verbale ale adunărilor generale ale acţionarilor şi procesele-verbale ale adunărilor
consiliului societăţii; (e) lista membrilor consiliului societăţii, lista membrilor organului
executiv şi a celorlalte persoane cu funcţii de răspundere ale societăţii; (f)
contractele cu registratorul şi cu persoanele care efectuează auditul societăţii; (g)
dările de seamă contabile şi fiscale; (h) rapoartele cenzorului, rapoartele persoanelor
care au efectuat auditul societăţii, precum şi actele de control, inclusiv deciziile luate
in urma controlului, ale organelor de stat care au exercitat controlul asupra activităţii
societăţii; (i) prospectele de emisiune a valorilor mobiliare ale societăţii, toate
modificările şi completările operate in ele, precum şi dările de seamă cu privire la
totalurile emisiunilor; (j) lista persoanelor interesate, cu indicarea datelor prevăzute
de art.85 alin.2 din Legea SA; (k) date despre volumul lunar şi preţurile medii ale
tranzacţiilor inregistrate in registrele deţinătorilor valorilor mobiliare ale societăţii
(art170 alin.2 din cod coroborat cu art.92 alin.1 din Legea SA).
 Dacă personalul societăţii refuză prezentarea informaţiilor şi documentelor
menţionate, acţionarii interesaţi vor putea sesiza acest fapt organelor de conducere
sau Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, iar in caz de necesitate se vor adresa
instanţelor judecătoreşti pentru a obţine obligarea societăţii la prezentarea
informaţiilor respective.
Societatea este obligată să elibereze la cererea acţionarilor şi pe cheltuiala
acestora copii şi extrase de pe documentele indicate mai sus (art.170 alin.3 din cod).
In ceea ce priveşte cuantumul plăţii datorate de acţionar pentru eliberarea unei copii
sau a unui extras, acesta se va stabili de societate fără, insă, a putea depăşi volumul
cheltuielilor necesare pentru aceasta. Pretinderea unui preţ exagerat pentru
furnizarea copiilor şi extraselor respective ar echivala cu un refuz. Desigur, nimic nu
se opune ca actul constitutiv sau hotărarea adunării generale a acţionarilor să
prevadă gratuitatea furnizării unor asemene acopiii şi extrase.
In sfarşit, menţionăm că potrivit art.92 din Legea SA vor avea acces la informaţiile
menţionate şi creditorii societăţii, bineinţeles că in măsura in care informaţiile
respective nu constituie secret comercial.

S e c t i u n e a a 3-a
COOPERATIVELE

Articolul 171. Dispoziţii generale cu privire la cooperative

(1) Cooperativa este asociaţia benevolă de persoane fizice şi juridice,

organizată pe principii corporative in scopul favorizării şi garantării, prin
acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor
interese legale.
(2) Cooperativa nu poate avea mai puţin de 5 membri. Calitatea de
membru de cooperativa o poate avea persoana fizică de la varsta de 16 ani
şi persoana juridică.
(3) Membrul cooperativei suportă riscul ce rezultă din activitatea
acesteia in limita participaţiunii deţinute in patrimoniul ei, inclusiv partea
nevărsată.
(4) Denumirea cooperativei trebuie să conţină cuvantul "cooperativa" şi
să indice in limba de stat scopul principal al activităţii sale.
(5) Particularităţile şi statutul juridic al diferitelor tipuri de cooperative,
precum şi drepturile şi obligaţiile membrilor lor se stabilesc de prezentul
cod şi de alte legi.

1. Consideraţii preliminare. Cooperativele sunt părţi componente ale

economiei naţionale şi ale vieţii sociale, activitatea lor economică desfăşurandu-se in
sistemul sectorului privat al economiei de piaţă. Cooperativele sunt, ca şi societăţile
comerciale, persoane juridice de drept privat; in cadrul acestei categorii, insă, ele
ocupă un rol aparte. Astfel, deşi se aseamănă, sub multe aspecte, cu societăţile
comerciale, cooperativele nu sunt identice cu acestea nici in general şi nici in ceea ce
priveşte reglementările speciale referitoare la cele două categorii de persoane
juridice. Spre deosebire de societăţile comerciale, care au ca motor al funcţionării
exclusiv obţinerea unor profituri, cooperativele există, mai degrabă, pentru a servi
necesităţilor membrilor ce o deţin şi controlează. Cooperativele sunt, deci, in general,
persoane juridice cu sau fără caracter economic, cu un profil propriu, specific.
Codul civil defineşte cooperativa ca fiind o “asociaţie benevolă de persoane fizice
şi juridice, organizată pe principii corporative in scopul favorizării şi garantării, prin
acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor lor economice şi a altor interese
legale” (art.171 alin.1 din cod).
 Definiţia legală se apropie, astfel, foarte mult de definiţia dată cooperativei de
către Alianţa Cooperatistă Internaţională (ACI), potrivit căreia, cooperativa este “o
asociaţie autonomă de persoane ce s-au asociat voluntar in vederea satisfacerii
necesităţilor şi aspiraţiilor lor comune pe plan economic social şi cultural printr-o
intreprindere deţinută in comun şi controlată democratic”.
In fine, doctrina a definit cooperativa ca pe o societate asociativă cu caracter
economic constituită pe baza consimţămantului exprimat in mod liber de către
persoanele care devin membrii acesteia, in scopul desfăşurării unei activităţi in
comun cu mijloace material-financiare comune.
Din definiţiile de mai sus, dar şi din observaţiile făcute pe marginea
reglementărilor legale in domeniu, se pot evidenţia următoarele trăsături definitorii
pentru o cooperativă:
a) Posibilitatea asocierii libere şi voluntare şi a retragerii necondiţionate dintr-o
astfel de intreprindere. Cooperativele se constituie pe baza liberului consimţămant şi
sunt deschise tuturor persoanelor care sunt de acord să-şi asume responsabilităţile
calităţii de membru cooperator, fără nici un fel de discriminare pe criterii de
naţionalitate, origine etnică, religie, apartenenţă politică, origine socială sau sex;
b) Structura democratică a funcţionării. Cooperativele funcţionează in mod
democratic şi sunt controlate de către membrii cooperatori, care participă la
stabilirea politicilor şi adoptarea deciziilor, potrivit principiului “un membru – un vot”,
iar conducerea aleasă este responsabilă in faţa membrilor;
c) O participare economică echitabilă a membrilor. Astfel, fiecare membru a
cooperativei contribuie in mod echitabil la constituirea capitalului social, participă
activ la acţiunile acesteia şi, in final, beneficiază de o distribuire corectă şi justă a
rezultatelor ei economice;
d) Un capital social variabil, ce este susceptibil de creştere prin vărsăminte
treptate făcute de membrii asociaţi şi de diminuare prin luarea inapoi, totală sau
parţială, a participaţiunilor vărsate;
e) Autonomia şi independenţa cooperativei in relaţiile cu alte persoane fizice sau
juridice, inclusiv cu autorităţile publice.
2. Tipurile şi reglementarea legală a cooperativelor. Din analiza coroborată
a actelor normative in vigoare, am putea clasifica cooperativele in cateva categorii, şi
anume: (a) cooperative de intreprinzător; (b) cooperative de producţie; (c)
cooperative de consum; (d) cooperative de credit (denumite in legislaţie “asociaţii de
economii şi imprumut ale cetăţenilor”).
Aceste tipuri de cooperative sunt reglementate, in afară de dispoziţiile Codului
civil (art.171-art.178) ce constituie dreptul comun in materie, de: Legea privind
cooperativele de intreprinzător nr.73-XV/12.04.2001 (Legea C.I.), Legea privind
cooperativele de producţie nr.1007-XV/25.04.2002 (Legea C.P.), Legea cooperaţiei de
consum nr.1252-XIV/28.09.2000 (Legea C.C.), Legea privind asociaţiile de economii şi
imprumut ale cetăţenilor nr.1505-XIII/18.02.1998 (Legea A.E.I.C.), precum şi de alte
acte cu valoare normativă privind unele forme de cooperative ce prezintă anumite
specificităţi faţă de genurile enumerate mai sus. Scopul tuturor acestor acte
normative este de a asigura reglementările necesare constituirii şi activităţii unor
variate forme de cooperative.
In principiu, majoritatea reglementărilor in domeniu adoptate in ultimii ani ţin cont
de tendinţele reformiste din statele europene in sectorul cooperaţiei, cum ar fi:
stabilirea unui număr minim de persoane abilitate să formeze o cooperativă,
posibilitatea de a oferi unor membri mai mult decat un vot, lărgirea limitelor pentru
activităţi şi colaborarea cu membri, posibilitatea de a emite obligaţiuni, permiterea
terţilor să participe la constituirea capitalului (“membri finanţatori”), permiterea
transformării cooperativei intr-o societate comercială, inclusiv societate pe acţiuni.
Menţionăm in acest context că, din punct de vedere al legislaţiei care
reglementează cooperativele, statele europene pot fi divizate in trei mari categorii:
(a) state in care există o lege generală cooperatistă (Belgia, Finlanda); (b) state in
care legislaţia cooperatistă este divizată in conformitate cu scopurile sectoriale şi
sociale ale cooperativei (Franţa, Italia, Portugalia, Spania, Suedia) şi (c) state in care
nu există legislaţie cooperatistă şi, in care natura cooperatistă a companiei derivă din
documentele de asociere (Marea Britanie, Olanda, Danemarca, Luxemburg).
3. Firma cooperativei. Potrivit art.171 alin.4 din Codul civil, denumirea
cooperativei trebuie să includă cuvantul “cooperativă” şi să indice in limba de stat
scopul principal al activităţii sale, de exemplu: “cooperativa de prestări servicii
“Ciubotăraş”.
Menţionăm că denumirea cooperativei nu trebuie să includă numele membrilor săi
sau altor persoane.
4. Constituirea cooperativei. Cooperativa fiind o “asociaţie benevolă de
persoane fizice şi juridice...”, membru al acesteia poate deveni orice persoană fizică,
indiferent de cetăţenie, sex, domiciliu etc., ori juridică. Persoanele fizice vor putea
obţine calitatea de membru a unei cooperative de la varsta de 16 ani (art.22 alin.4 şi
171 alin.2 din cod). Astfel, in ipoteza in care in cazul decesului unui membru al
cooperativei succesorul său este o persoană care nu au implinit 16 ani, acesta nu va
putea dobandi calitatea de membru, insă va avea dreptul la plata contravalorii
participaţiunii şi a dividendelor cuvenite asociatului decedat conform situaţiei
financiare anuale incheiate la sfarşitul exerciţiului financiar in care a intervenit
decesul.
Codul civil stabileşte un număr minim de membri pentru infiinţarea cooperativei
in număr de cinci (art.171 alin.1 fraza I din cod). Prin legi speciale se prevede pentru
anumite tipuri de cooperative un număr minim mai mare; astfel cooperativele de
consum şi asociaţiile de economii şi imprumut a cetăţenilor nu vor putea avea mai
puţin de 10 membri. Dacă numărul de membri a cooperativei se reduce, indiferent de
cauză, sub limita stabilită, cooperativa este obligată fie să majoreze numărul de
membri pană la limita stabilită, fie să se reorganizeze intr-o intreprindere cu altă
formă juridică, fie să se dizolve, in temeiul hotărarii adunării generale.
Legea nu prevede o limită maximă de membri, insă leagă de atingerea unui
anumit număr anumite efecte juridice (de exemplu, acordand posibilitatea
desemnării unui consiliu de observatori, in cazul in care cooperativa există mai mult
de 50 de membri, sau, prevăzand posibilitatea de a ţine adunarea generală sub
forma adunării reprezentanţilor).
O problemă de real interes in legătură cu constituirea cooperativei este cea legată
de obligativitatea ţinerii unor adunări constitutive, prevăzută prin legile speciale
(art.18 din Legea C.I., art.8 din Legea C.P., art.20 din Legea C.C., art.21 din Legea
A.E.I.C.), in condiţiile in care Codul civil nu conţine nici o dispoziţie in acest sens, ba
din contra, din formularea art.172 alin.4 din cod s-ar putea deduce că o asemenea
adunare nu este necesară. După opinia noastră, “tăcerea” codului nu poate fi
interpretată altfel decat in sensul validării soluţiilor oferite prevederile normelor
speciale.
5. Răspunderea membrilor cooperativei. Art.171 alin.3 din codul civil instituie
principiul răspunderii limitate a membrilor cooperativei la valoarea participaţiunii
aduse in societate, mai exact la valoarea cotei la care s-a obligat potrivit statutului.
Este important de precizat că dispoziţiile sus citate vin in contradicţie cu cele ale
art.174 alin.3 din cod care instituie practic o răspundere subsidiară indirectă a
membrilor cooperativei pentru datoriile acesteia, prin obligaţia prevăzută in sarcina
acestora de a acoperi pierderile cooperativei prin contribuţii suplimentare personale.
Potrivit aceluiaşi text de lege, “membrii cooperativei poartă răspundere subsidiară
solidară pentru obligaţiile ei in limitele părţii netransmise a contribuţiei suplimentare
a fiecărui membru”. După cum se poate observa această dispoziţie instituie, pe de o
parte, o solidaritate intre membrii cooperativei in ceea ce priveşte răspunderea
acestora pentru datoriile cooperativei, iar, pe de altă parte, limitează această
răspunderea la contravaloarea părţii netransmise a contribuţiei suplimentare a
fiecărui membru, or, după cum se ştie, de esenţa solidarităţii pasive este tocmai
posibilitatea de a cere unui debitor (in cazul nostru – membru a cooperativei)
executarea integrală a obligaţiei. In afară de aceasta, parcă pentru a complica şi mai
mult lucrurile, legiuitorul prevede posibilitatea inserării in statutul cooperativei a unor
clauze prin care să reglementeze răspunderea individuală a membrilor cooperativei
(art.172 alin.2 lit.b) din cod). In aceste condiţii, suntem tentaţi să dăm prioritate
dispoziţiilor art.171 alin.3 din cod, care limitează răspunderea membrului unei
cooperative la valoarea participaţiunii deţinute in patrimoniul cooperativei, inclusiv
partea nevărsată, dacă e cazul; cu atat mai mult cu cat dispoziţiile din legile speciale
care reglementează in parte fiecare tip de cooperativă conţin prevederi similare.

Articolul 172. Statutul cooperativei

(1) In statutul cooperativei trebuie să se indice:

a) denumirea;
b) obiectul de activitate şi scopul;
c) sediul;
d) aporturile membrilor in capitalul social, modul şi termenul de vărsare
a acestora;
e) prestaţia in bani sau in alte bunuri la care pot fi obligaţi membrii,
precum şi natura şi valoarea acestor prestaţii;
f) structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a
organelor de conducere ale cooperativei;
g) modul de reprezentare;
h) regulile de convocare a adunării generale a membrilor;
i) filialele şi reprezentanţele societăţii;
j) alte date stabilite de lege.
(2) Nu sunt valabile, decat in cazul includerii in statut, dispoziţiile cu
privire la:
a) aporturile in natură, obiectul acestora şi preţul pentru care sunt
acceptate, precum şi membrul care le face;
b) răspunderea individuala a membrilor;
c) derogările de la lege privind intrarea in cooperativă, retragerea şi
excluderea membrului;
d) intinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului;
e) calculul şi destinaţia excedentului activ al exerciţiului financiar şi in
cazul lichidării;
f) cota in a cărei limită unii membri pot participa la capitalul social.
(3) Statutul poate prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii.
(4) Statutul se intocmeşte in limba de stat şi se semnează de către toţi
membrii fondatori.

1. Actul de constituire al cooperativei. Actul de constituire a cooperativei este

statutul. Acesta va fi intocmit in limba de stat şi semnat de către toţi membrii
fondatori (art.172 alin.4 din Codul civil). In condiţiile in care, după cum am mai
arătat, ţinerea unei adunări constitutive este obligatorie, conţinutul statutului va fi
discutat şi aprobat in cadrul acesteia.
Statutul cooperativei va trebui să conţină toate clauzele necesare pentru o
funcţionare normală a cooperativei. Potrivit art.172 alin.1 din cod, statutul
cooperativei va trebui să indice, in mod obligatoriu, următoarele: (a) denumirea; b)
obiectul de activitate şi scopul; (c) sediul; (d) aporturile membrilor in capitalul social,
modul şi termenul de vărsare a acestora; (e) prestaţia in bani sau in alte bunuri la
care pot fi obligaţi membrii, precum şi natura şi valoarea acestor prestaţii; (f)
structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere
ale cooperativei; (g) modul de reprezentare; (h) regulile de convocare a adunării
generale a membrilor; (i) filialele şi reprezentanţele societăţii.
Statutul cooperativei va mai putea prevedea şi unele dispoziţii cu privire la: (a)
aporturile in natură, obiectul acestora şi preţul pentru care sunt acceptate, precum şi
membrul care le face; (b) răspunderea individuala a membrilor; (c) derogările de la
lege privind intrarea in cooperativă, retragerea şi excluderea membrului; (d)
intinderea şi restricţiile dreptului de vot al membrului; (e) calculul şi destinaţia
excedentului activ al exerciţiului financiar şi in cazul lichidării; (f) cota in a cărei limită
unii membri pot participa la capitalul social. De notat că asemenea prevederi nu pot
fi valabile decat prin introducerea lor in statutul cooperativei (art.172 alin.2 din cod).
In afară de clauzele menţionate statutul cooperativei de intreprinzător va trebui
să conţină date cu privire la: modul de formare şi de utilizare a rezervelor
fondurilor)cooperativei, normele de prudenta financiara, modul de acordare a
informaţiei membrilor şi membrilor asociaţi ai cooperativei şi răspunderea pentru
neacordarea acesteia, modul de contestare a deciziilor organelor cooperativei şi de
soluţionare a litigiilor dintre membrii cooperativei, dintre aceştia din urmă şi
cooperativă, precum şi modul tragerii la răspundere a persoanelor cu funcţii de
răspundere ale cooperativei, temeiurile şi modul de reorganizare şi dizolvare a
cooperativei (art.17 din Legea C.I.).
De asemenea, statutul cooperativei de producţie va trebui să cuprindă şi clauze
referitoare la: modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la
activitatea acesteia, modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei, modul de
formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor) cooperativei, modul de
distribuire a profitului net intre membrii cooperativei, modul de acoperire a pierderilor
de bilanţ ale cooperativei, modul de acordare a informaţiei membrilor cooperativei,
modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei (art.9 din Legea C.P.).
Clauzele minime ale statutului unei cooperative de consum sunt prevăzute de
art.83 din Legea C.C., iar pentru statutul unei asociaţii de economii şi imprumut a
cetăţenilor – de art.22 din Legea A.E.I.C.
Statutul cooperativei va putea prevedea şi alte clauze ce nu contravin legii, in caz
contrar, acestea fiind nule de drept.
Prevederile statutului cooperativei sunt obligatorii pentru persoanele cu funcţii de
conducere a cooperativei, dar şi pentru membrii acesteia.
Modificarea statutului este de competenţa exclusivă a adunării generale a
membrilor cooperativei (art.175 alin.5 lit.a) din Codul civil).

Articolul 173. Inregistrarea cooperativei

Inregistrarea de stat a cooperativelor se efectuează in modul stabilit

pentru societăţile comerciale.

1. Inregistrarea cooperativei. Dobandirea de către cooperativă a personalităţii

juridice se realizează, potrivit art.63 din Codul civil, prin inregistrarea de stat a
acesteia. Potrivit art173 din cod, inregistrarea de stat a cooperativelor se efectuează
in modul stabilit pentru societăţile comerciale. In mod concret, inregistrarea
cooperativei are loc la organele teritoriale ale Camerei Inregistrării de Stat a
Departamentului Tehnologii Informaţionale in conformitate cu dispoziţiile art.10-
art.14 din Legea cu privire la inregistrarea de stat a intreprinderilor şi organizaţiilor
nr.1265-XIV/05.10.2000. Dispoziţiile Legii cu privire la inregistrarea de stat a
intreprinderilor şi organizaţiilor se completează, in măsura necesităţilor, cu
dispoziţiile art.19 din Legea C.I. (pentru cooperativa de intreprinzător), art.12 din
Legea C.P. (pentru cooperativa de producţie), art.84 din Legea C.C. (pentru
cooperativa de consum) şi art.23 din Legea A.E.I.C. (pentru cooperativele de credit).
 Articolul 174. Capitalul social al cooperativei

(1) Cooperativa are un capital social variabil. El reprezintă suma tuturor

participaţiunilor membrilor cooperativei in conformitate cu statutul ei.
(2) Pană la inregistrarea cooperativei, membrul este obligat să depună
integral participaţiunea sa dacă legea sau statutul cooperativei nu prevede
altfel.
(3) Membrii cooperativei sunt obligaţi ca, in termen de 2 luni după
aprobarea bilanţului contabil anual, să recupereze, prin contribuţii
suplimentare, pierderile cooperativei. In cazul neindeplinirii acestei
obligaţii, cooperativa poate fi desfiinţată prin hotărare judecătorească, la
cererea creditorilor. Membrii cooperativei poarta răspundere subsidiară
solidară pentru obligaţiile ei in limitele părţii netransmise a contribuţiei
suplimentare a fiecărui membru.
(4) Patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se repartizează intre
membrii acesteia in conformitate cu statutul ei.

1. Capitalul social al cooperativei. Ca orice altă persoană juridică, şi

cooperativa are un patrimoniu propriu, existenţa acestuia fiind, de altfel, şi o condiţie
sine qua non a existenţei cooperativei. Acest patrimoniu propriu şi distinct de cel al
membrilor şi al altor persoane fizice sau juridice este destinat realizării obiectului
social stabilit in actul său constitutiv. Una din cele mai importante componente a
patrimoniului cooperativei este capitalul social.
Capitalul social reprezintă suma tuturor participaţiunilor membrilor cooperativei
in conformitate cu statutul ei (art.174 din cod).
Precizăm că legea nu cere, ca in cazul anumitor forme de societăţi comerciale, o
limită minimă de capital social, dar nici o limită maximă a acestuia. Valoarea
capitalului social va fi determinată in fiecare caz concret de membrii cooperativei,
care sunt liberi să decidă atat in acest sens, cat şi in privinţa aportului fiecăruia.
In principiu, membru cooperator va putea efectua atat aporturi in bani (numerar),
cat şi in natură. Aportul in natură are ca obiect anumite bunuri mobile sau imobile şi
care pot fi transmise cooperativei cu titlu de proprietate sau cu titlul de folosinţă. La
anumite tipuri de cooperative sunt acceptate numai aporturi in numerar –
cooperativa de consum (art.90 alin.1 din Legea C.C.) şi cooperativa de credit
(A.E.I.C.), in cadrul căreia datorită specificităţii sale se vor efectua doar aporturi in
numerar. De asemenea, chiar in cadrul cooperativelor in privinţa cărora legea
permite aporturi in natură se va putea stabili prin statut obligativitatea efectuării
doar a aporturilor in numerar.
Nu vor putea constitui obiect al aportului: (a) evaluarea in bani a activităţii privind
constituirea cooperativei, (b) bunurile imobile şi mobile neinregistrate, inclusiv
produsele activităţii intelectuale, pasibile inregistrării de stat in conformitate cu
legislaţia, (c) bunurile a căror participare in circuitul civil este interzisă sau limitată de
actele legislative, dacă nu există autorizaţia corespunzătoare a autorităţii publice
abilitate, (d) imprumuturi primite de la cooperativă, (e) alte bunuri nebăneşti
determinate de statutul cooperativei (art.38 alin.7 din Legea C.I. şi art.24 alin.3 din
Legea C.P.).
Pentru unele tipuri de cooperative prin lege este stabilit şi un plafon de participare
la capitalul social, şi anume: pentru cooperativa de intreprinzător (art.39 alin.3 din
Legea C.I.) şi pentru cooperativa de producţie (art.25 alin.3 din Legea C.P.) – 20%, iar
pentru cooperativa de credit – 10% (art.25 alin.2 din Legea A.E.I.C.). Prin statut se vor
putea prevedea şi cote mai mici in conformitate cu art.172 alin.2 lit.f) din Codul civil.
Membrul cooperator va efectua integral aportul pană la inregistrarea cooperativei,
afară numai dacă prin lege sau statutul acesteia se prevede altfel (art.174 alin.2 din
Codul civil).
 In afară de capitalul social patrimoniul cooperativei (capitalul total) este format
din fondurile (rezervele) cooperativei, constituite potrivit legii sau statutului,
beneficiu net (profitul nerepartizat), precum şi din alte surse.
Potrivit art.174 din cod, “membrii cooperativei sunt obligaţi ca, in termen de 2 luni
după aprobarea bilanţului contabil anual, să recupereze, prin contribuţii suplimentare,
pierderile cooperativei. In cazul neindeplinirii acestei obligaţii, cooperativa poate fi
desfiinţată prin hotărare judecătorească, la cererea creditorilor. Membrii cooperativei
poarta răspundere subsidiară solidară pentru obligaţiile ei in limitele părţii
netransmise a contribuţiei suplimentare a fiecărui membru”. Intrucat asupra acestei
dispoziţii cel puţin bizare a legii ne-am pronunţat anterior nu vedem necesitatea unei
reveniri. Ne vom limita să menţionăm doar faptul că, după opinia noastră,
răspunderea membrului unei cooperative va fi limitată la valoarea participaţiunii
deţinute in patrimoniul cooperativei, avandu-se in vedere participaţiunea la care s-a
obligat potrivit statutului. Astfel că, in ipoteza in care membrul cooperator nu a
efectuat integral aportul corespunzător participaţiunii sale, răspundere sa va fi
angajată inclusiv pentru partea nevărsată (art.171 alin.3 din cod).
In sfarşit, precizăm că patrimoniul rămas după lichidarea cooperativei se va
repartiza intre membrii acesteia in conformitate cu statutul ei (art.174 alin.4).

Articolul 175. Conducerea cooperativei

(1) Organul suprem de conducere al cooperativei este adunarea

generala a membrilor ei. In cooperativa cu peste 50 de membri poate fi
creat un consiliu de observatori, care va exercita controlul asupra activităţii
organelor ei executive. Membrii consiliului de observatori nu au dreptul să
activeze in numele cooperativei.
(2) Organele executive ale cooperativei - consiliul de administraţie şi
preşedintele cooperativei - exercită administrarea curentă şi se
subordonează consiliului de observatori şi adunării generale.
(3) Preşedinte al cooperativei, membri ai consiliului de observatori şi ai
consiliului de administraţie pot fi doar membrii cooperativei. Aceeaşi
persoană nu poate fi concomitent membru al consiliului de observatori şi al
consiliului de administraţie sau preşedinte al cooperativei.
(4) Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de
emitere a deciziilor se stabilesc de lege şi de statutul cooperativei.
(5) De competenta exclusivă a adunării generale ţin:
a) modificarea statutului;
b) formarea consiliului de observatori şi ridicarea imputernicirilor
membrilor lui, atribuirea şi ridicarea imputernicirilor organelor executive
ale cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului de
observatori;
c) aprobarea dărilor de seama anuale şi a bilanţului contabil anual,
repartizarea pierderilor;
d) deciderea asupra reorganizării şi lichidării cooperativei.
(6) Prin legislaţia cu privire la cooperative şi prin statutul cooperativei,
competenţei exclusive a adunării generale pot fi atribuite şi alte chestiuni.
Problemele a căror soluţionare intră in competenţa exclusivă a adunării
generale sau a consiliului de observatori nu pot fi date in competenţa
organelor executive ale cooperativei.
(7) Membrul cooperativei are dreptul la un singur vot in adunarea
generala.

1. Consideraţii generale. Cooperativa este organizată pe principii corporative in

scopul favorizării şi garantării, prin acţiunile comune ale membrilor săi, a intereselor
lor economice şi a altor interese legale. Structurile de conducere ale cooperativei
sunt: adunarea generală a membrilor cooperativei, consiliul cooperativei (consiliu de
observatori), consiliu de administraţie şi preşedintele, precum şi comisia de cenzori
(comisia de revizie).
Competenţa organelor de conducere ale cooperativei şi modul de emitere a
deciziilor sunt stabilite de lege şi de statutul cooperativei.
2. Organe deliberative. Adunarea generală. Adunarea generală a membrilor
cooperativei este organul suprem de conducere a acesteia şi se compune din
totalitatea membrilor asociaţi sau din reprezentanţii aleşi in adunările generale a
reprezentanţilor (adunare generală de sector).
Adunarea generală are competenţă exclusivă in următoarele chestiuni: (a)
modificarea statutului; (b) formarea consiliului de observatori şi ridicarea
imputernicirilor membrilor lui, atribuirea şi ridicarea imputernicirilor organelor
executive ale cooperativei, dacă acest drept nu este atribuit prin statut consiliului de
observatori; (c) aprobarea dărilor de seama anuale şi a bilanţului contabil anual,
repartizarea pierderilor; (d) deciderea asupra reorganizării şi lichidării cooperativei
(art.175 alin.5 din cod). In afară acestor chestiuni, potrivit art.42 alin.1 din Legea C.I.,
de competenţa exclusivă a adunării generale mai sunt şi problemele ce ţin de:
aprobarea direcţiilor prioritare şi/sau a programului de activitate, precum şi a
bugetului cooperativei; aprobarea hotărarii privind plasarea obligaţiunilor sau altor
titluri de creanţă; stabilirea surselor şi mărimii defalcărilor in rezervele (fondurile)
cooperativei şi a direcţiilor de utilizare a acestora; aprobarea normativelor de
repartizare a profitului net al cooperativei; examinarea plangerilor membrilor
cooperativei impotriva acţiunilor preşedintelui şi/sau ale consiliului cooperativei. De
asemenea, potrivit art.26 alin.1 din Legea C.P., de competenţa exclusivă a adunării
generale sunt şi: stabilirea mărimii taxei de intrare şi cotei de participare, a modului
depunerii lor; adoptarea sistemelor şi modului de retribuire a muncii in cooperativă;
adoptarea hotărarilor privind primirea in cooperativă şi excluderea din cooperativă;
aprobarea normativelor de repartizare a profitului net al cooperativei; adoptarea
hotărarilor privind incheierea tranzacţiilor cu bunurile imobile; examinarea plangerilor
membrilor cooperativei impotriva deciziilor consiliului cooperativei sau preşedintelui
cooperativei. Potrivit art.36 alin.1 din Legea C.C. adunarea generală mai este exclusiv
competentă să: soluţioneze contestaţiile privind incetarea calităţii de membru
cooperator; stabilească şi modifice cuantumul taxei de inscriere şi al părţilor sociale;
adopte programul de activitate al cooperativei de consum, bugetul de venituri şi
cheltuieli; hotărască asupra dobandirii, instrăinării sau transmiterii fondurilor fixe şi
să ia măsuri pentru acoperirea pierderilor suportate de cooperativa de consum;
hotărască asupra infiinţării de intreprinderi cooperatiste. In fine, potrivit art.32 alin.2
din Legea A.E.I.C. de competenţa exclusivă a adunării generale sunt şi: aprobarea
direcţiilor principale de folosire a mijloacelor asociaţiei, precum şi a limitei
cheltuielilor ei; adoptarea de hotărari, după caz, privind exercitarea auditului şi
alegerea organizaţiei de audit; stabilirea modului de primire ca depuneri a
economiilor personale ale membrilor asociaţiei şi modului de acordare a
imprumuturilor către aceştia; adoptarea de hotărari privind primirea in asociaţie şi
excluderea din ea; adoptarea nomenclatorului de informaţii confidenţiale privind
activitatea asociaţiei.
Adunarea generală poate fi ordinară sau extraordinară.
Ca regulă generală, in adunarea generală membrul cooperativei are dreptul la un
singur vot (art.175 alin.7 din Codul civil), insă prin statut ar putea fi prevăzute
anumite situaţii in care, datorită cotei de participare a unui membru la relaţiile
economice ale cooperativei care depăşeşte in mod considerabil volumul participării
altor membri, acestuia să i se acorde mai multe voturi.
Consiliul de observatori. Potrivit legii, in cooperativele cu peste 50 de membri
poate fi creat un consiliu de observatori, care să exercite controlul asupra activităţii
organelor ei executive (art.175 alin.1 fraza a II-a din cod). După cum se poate
observa testul legii nu obligă, ci acordă doar dreptul de a crea un asemenea organ de
conducere. Vor putea fi aleşi in consiliul de observatori al cooperativei doar membrii
acesteia, cu condiţia să nu fie membru al consiliului de administraţie sau preşedinte
al cooperativei (art.175 alin.3 din cod).
Membrii consiliului de observatori nu au dreptul reprezinte cooperativa (art.175
alin.1 fraza a III-a din cod).
3. Organe executive. Organele executive ale cooperativei sunt: (a) consiliul de
administraţie şi (b) preşedintele (directorul) cooperativei. Aceste organe exercită
administrarea curentă a cooperativei şi urmăresc realizarea zilnică a sarcinilor
cooperativei. Preşedintele cooperativei este cel care o reprezintă in raporturile
acesteia cu autorităţile publice, alte persoane juridice şi persoanele fizice. In
principiu, cooperativa este angajată legal in raporturile ei financiare şi patrimoniale
prin semnătura preşedintelui.
Consiliul de administraţie şi preşedintele cooperativei se subordonează consiliului
de observatori şi adunării generale.
Preşedinte al cooperativei sau membru al consiliului administraţie poate fi doar
un membru a cooperativei. Aceeaşi persoană nu poate fi concomitent membru al
consiliului de observatori şi al consiliului de administraţie sau preşedinte al
cooperativei (art.175 alin.3 din cod).
4. Organe de control. Deşi Codul civil nu face nici o menţiune cu privire la
comisia de cenzori (comisia de revizie), prin legile speciale se prevede obligativitatea
şi competenţa acestui organ de control (art.13 alin.5, art.57-58 din Legea C.I.; art.10
alin.1 lit.d), art.39-40 din Legea C.P.; art.38 din Legea A.E.I.C.). Comisia de cenzori,
aleasă de adunarea generală, verifică activitatea economico-financiară din
cooperativă. Legea permite ca, in anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie
transmise, prin hotărarea adunării generale, unei organizaţii de audit sau unei uniuni
de cooperative.

Articolul 176. Dobandirea calităţii de membru

(1) Cooperativa poate primi oricand noi membri.

(2) Statutul cooperativei poate stabili unele condiţii particulare la
admiterea a noi membri.

1. Dobandirea calităţii de membru a cooperativei. Orice persoană fizică sau

juridică care indeplineşte condiţiile legale poate deveni membru a cooperativei.
După cum am arătat singura condiţie impusă de Codul civil este cea referitoare la
varsta, şi anume de a avea cel puţin 16 ani impliniţi (art.171 alin.2 din cod).
Prin legile speciale care reglementează funcţionarea unor tipuri distincte de
cooperative se mai prevăd o serie de condiţii suplimentare. Astfel, pentru a putea
deveni membru unei cooperative de credit (A.E.I.C.) solicitantul trebuie să
intrunească cumulativ următoarele condiţii: (a) să fie persoană fizică, (b) să fie
cetăţeni ai Republicii Moldova sau apatrizi, (c) să aibă 18 ani impliniţi, (d) să
domicilieze intr-o localitate care intră in aria teritorială de activitate a cooperativei,
(e) să aibă aceleaşi profesii sau să lucreze in domenii profesionale conexe ori să aibă
alte interese comune prevăzute de statutul cooperativei, (f) să fi depus efectiv
aportul care reprezintă cota sa de participare (art.14 alin.1 din Legea A.E.I.C.).
O altă restricţie, de data această cu privire la persoanele juridice, este prevăzută
de art.22 alin.1 din Legea C.C. potrivit căruia pot dobandi calitatea de membru a
cooperativei de consum numai persoanele fizice. De asemenea, potrivit art.24 alin.1
al aceleiaşi legi, nu va putea dobandi calitatea de membru a cooperativei nici
persoana care are interese contrare celor ale cooperativei de consum sau care ii face
concurenţă.
Pe langă aceste condiţionări legale statutul cooperativei va putea stabili unele
condiţii particulare la admiterea a noi membri (art.176 alin.2 din cod).

Articolul 177. Incetarea calităţii de membru al cooperativei şi restituirea

participaţiunii

(1) Calitatea de membru al cooperativei incetează prin retragere,

excludere, deces sau lichidare.
(2) Membrul are dreptul să se retragă din cooperativă pană la adoptarea
deciziei de dizolvare.
(3) Membrului care se retrage din cooperativă i se compensează
valoarea participaţiunii sau i se transmite patrimoniu corespunzător
participaţiunii sale. Calculele se efectuează conform bilanţului de la data
retragerii, iar dacă retragerea are loc pe parcursul exerciţiului financiar,
restituirea se face conform ultimului bilanţ.
(4) Membrul cooperativei poate, dacă statutul nu prevede altfel, să
instrăineze oricand participaţiunea sa către un alt membru sau un terţ care
urmează să devină membru, retrăgandu-se astfel din cooperativă fără a
cere partea sa din patrimoniu.
(5) Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărare a adunării
generale in cazul neexecutării sau al executării neconforme a obligaţiilor
atribuite prin statutul cooperativei, precum şi in alte cazuri prevăzute de
lege sau de statutul cooperativei. Membrul exclus din cooperativă are
dreptul la restituirea participaţiunii in conformitate cu alin.(3).
(6) Participaţiunea se transmite prin succesiune dacă statutul
cooperativei nu prevede altfel. In cazul in care nu pot deveni membri ai
cooperativei, succesorilor li se achită valoarea participaţiunii.
(7) Urmărirea participaţiunii pentru datorii personale se permite doar in
cazul insuficienţei unui alt patrimoniu al membrului cooperativei pentru
achitarea lor in modul prevăzut de lege sau de statutul cooperativei.

1. Consideraţii generale. Calitatea de membru al cooperativei incetează prin

retragerea ori excluderea membrului, precum şi ca urmare a decesului membrului
persoană fizică sau lichidarea membrului persoană juridică (art.177 alin.1 din cod).
2. Retragerea din cooperativă. Principiul asocierii libere şi voluntare care
guvernează infiinţarea cooperativei implică, pe cale de consecinţă, şi posibilitatea
pentru membrul acestei structuri de a se retrage necondiţionat din ea. In aplicarea
acestui principiu, Codul civil consacră dreptul membrului unei cooperative de a se
retrage oricand din ea, acest drept subzistand pană la adoptarea deciziei de dizolvare
a cooperativei (art.177 alin.1 din cod). Pentru a se retrage din cooperativă membrul
acesteia va trebui să depună o cerere in acest sens la organele executive ale
acesteia. Ca urmare a retragerii membrului retras fie i se va plăti contravaloarea
patrimonială a participaţiunii sale, fie i se va transmite o parte din patrimoniu
corespunzător acestei participaţiuni (art.177 alin.3 din cod). In toate cazurile,
calculele se vor efectua conform bilanţului de la data retragerii, iar dacă retragerea
are loc pe parcursul exerciţiului financiar, restituirea se face conform ultimului bilanţ.
3. Instrăinarea cotei de participare (participaţiunii). Potrivit art.177 alin.4
din cod, membrul cooperativei poate, dacă statutul nu prevede altfel, să instrăineze
oricand participaţiunea sa către un alt membru sau un terţ care urmează să devină
membru, retrăgandu-se astfel din cooperativă fără a cere partea sa din patrimoniu.
Dispoziţiile legale in materie fac distincţie in ceea ce priveşte instrăinare
participaţiunii de către membru, după cum aceasta se face unui alt membru sau unui
terţ faţă de cooperativă. In cazul in care instrăinarea se face unui alt membru legea
nu prevede acordul in acest sens a organelor de conducere a cooperativei. Dacă insă
instrăinarea se face in favoarea unui terţ va fi necesar după caz acordul consiliului
societăţii sau chiar a adunării generale.
Instrăinarea participaţiunii poate interveni şi mortis cauza. In această situaţie,
dacă statutul cooperativei nu prevede altfel, participaţiunea membrului decedat se
va transmite moştenitorilor acestuia care dobandesc astfel calitatea de membri ai
cooperativei (art.177 alin.6 din cod). Bineinţeles că, succesorii vor trebui să
indeplinească pentru aceasta condiţiile formale impuse de lege, in caz contrar ei
neputand dobandi calitatea de membru a cooperativei. Intr-o asemenea ipoteză
moştenitorii vor avea totuşi dreptul la plata contravalorii participaţiunii şi a
dividendelor cuvenite asociatului decedat conform situaţiei financiare anuale
incheiate la sfarşitul exerciţiului financiar in care a intervenit decesul.
4. Excluderea din cooperativă. Membrul cooperativei poate fi exclus prin hotărare
a adunării generale in cazul neexecutării sau al executării neconforme a obligaţiilor
atribuite prin statutul cooperativei, precum şi in alte cazuri prevăzute de lege sau de
statutul cooperativei (art.177 alin.5 din Codul civil). Constituie motive
pentru excluderea membrului din cooperativă, de exemplu: nevărsarea integrală a
aporturilor la termenele stabilite prin lege sau statut; dobandirea calităţii de membru
cu incălcarea prevederilor legale; incălcarea unei obligaţii de neconcurenţă inscrisă in
statutul cooperativei, etc.
5. Urmărirea participaţiunii de către creditorii personali ai membrului
cooperativei. Intrucat patrimoniul cooperativei are drept titular cooperativa ca
persoană juridică, acest patrimoniu are un caracter autonom faţă de patrimoniile
membrilor cooperativei. Astfel fiind cooperativa nu va răspunde pentru obligaţiile
contractate de membrii săi. Codul civil oferă, totuşi, posibilitatea urmăririi de către
creditorii personali ai membrului cooperativei a participaţiunii acestuia, cu condiţia ca
creanţele acestora să nu fi fost satisfăcute prin executarea patrimoniului membrului
(art.177 alin.7 din cod).

Articolul 178. Reorganizarea şi lichidarea cooperativei

Cooperativa se reorganizează şi lichidează in modul stabilit pentru

societatea comercială.

1. Reorganizarea şi lichidarea cooperativei. Potrivit art.178 Cod civil

cooperativa se reorganizează şi lichidează in modul stabilit pentru societăţile
comerciale.
Un caz specific de reorganizarea şi lichidare a cooperativei este micşorarea
numărului de membri sub limita legală. In aceste condiţii, membrii rămaşi vor trebui
să hotărască fie majorarea numărului de membri pană la limita minimă legală
stabilită pentru tipul respectiv de cooperativ, fie reorganizarea cooperativei intr-o
intreprindere cu altă formă juridică, fie dizolvarea acesteia şi, drept consecinţă,
lichidarea ei.

S e c t i u n e a a 4-a
INTREPRINDERILE DE STAT
SI INTREPRINDERILE MUNICIPALE

Articolul 179. Intreprinderile de stat si intreprinderile municipale

(343)Intreprinderile de stat se fondează si se dotează de către Guvern

sau de alte organe abilitate prin lege.
(344)Intreprinderile municipale se fondează si se dotează de către
autorităţile administraţiei publice locale.
 (345)Intreprinderile de stat si intreprinderile municipale sint persoane
juridice si răspund pentru obligaţii cu tot patrimoniul lor.
(346)Statul si unităţile administrativ-teritoriale nu poarta răspundere
pentru obligaţiile intreprinderilor de stat si ale intreprinderilor
municipale. Aceste intreprinderi nu poarta răspundere pentru
obligaţiile statului si ale unităţilor administrativ-teritoriale.
(347)Particularităţile fondării, funcţionarii si incetării activităţii
intreprinderilor de stat si intreprinderilor municipale se
reglementează de prezentul cod, de legislaţia cu privire la
intreprinderile de stat si la intreprinderile municipale, cu privire la
administraţia publica locala, de alte acte normative, precum si de
statutele-model ale acestor intreprinderi.

Intreprinderile de stat şi intreprinderile municipale sunt persoane juridice cu scop

lucrativ constituite de stat şi respectiv de unităţile administrativ teritoriale ca
persoane juridice de drept public. Statul şi UAT poate să fondeze de sine-stătător o
persoană juridică pe care o dotează cu bunuri şi care prin inregistrarea la organul
competent dobandeşte dreptul să desfăşoare independent activitatea de
intreprinzător pentru a obţine venit. Altfel spus, aceasta este o modalitate de a
destina bunurile statului şi UTA, inclusiv cele proprietate publică unei activităţi
economice reproductive.
(1) Intreprinderile de stat, potrivit alin.(1) din articolul comentat şi art.2 din Legea
nr.146/1994 cu privire la intreprinderea de stat, se fondează de către Guvern ca
autoritate executivă a statului, precum şi organele centrale de specialitate ale
statului cărora Guvernul le-a delegat imputernicirea respectivă. Această competenţă
este atribuită şi in legătură cu faptul că Guvernul exercită in numele statului
atribuţiile de proprietar. Numai acest organ poate dispune de bunurile statutului prin
transmiterea dreptului de proprietate sau prin transmiterea posesiei şi folosinţei.
(2) Intreprinderile municipale se fondează de unităţile administrativ teritoriale,
prin decizia consiliului local. In gestiunea intreprinderii municipale se transmit
bunurile care se află in proprietatea UAT.
(3) Alin.(3) şi (4) vine să confirme o regulă, potrivit căreia fiecare persoană
răspunde pentru obligaţiile asumate cu intreg patrimoniul pe care il are. Nici
intreprinderea nu răspunde pentru obligaţiile fondatorului (statului sau UAT) şi nici
fondatorul nu răspunde pentru obligaţiile intreprinderii.
Aici este necesar de a preciză că la crearea acestor intreprinderi bunurile nu se
transmit in proprietate ci se transmit, după caz intreprinderii de stat in „gestiune
operativă”, iar intreprinderii municipale in gestiune „gestiune economică”. Deşi,
expres nicăieri nu este prescris afirmăm că bunurile se consideră transmise cu un
drept similar celui de folosinţă. Bunurile transmise de stat intreprinderii de stat
continuă să rămană in proprietatea statului. La această concluzie impune dispoziţia
art. 1 din Legea nr.146/1994 cu privire la intreprinderea de stat in care se dispune că
capitalul social al intreprinderii de stat „aparţine in intregime statului”, sau că
intreprinderea de stat este persoana juridică care desfăşoară activitatea de
intreprinzător pe „baza proprietăţii de stat transmise ei gestiune”. Intreprinderea
municipală işi poate instrăina fondurile fixe numai in baza deciziei fondatorului.
Din aceste dispoziţii rezultă că dacă intreprinderea de stat şi cea municipală nu este
proprietară a bunurilor primite in gestiune nici nu poate să răspundă cu ele pentru
obligaţiile sale. Ele răspund numai cu bunurile care le dobandeşte in rezultatul
activităţii.
(5) Particularităţile fondării, funcţionării şi incetării activităţii intreprinderilor de stat
se reglementează de Legea nr.146/1994 cu privire la intreprinderea de stat. In
executarea Legii nr.146/1994 Guvernul a elaborat şi a pus in vigoare Hotărarea sa
nr.770/1994 privind aprobarea unor acte nomative vizand funcţionarea Legii cu
privire la intreprinderea de stat, prin care a fost aprobate trei acte normative: a)
regulamentul Consiliului de administraţie al intreprinderii de stat; b) Statutul – model
al intreprinderii de stat; c) Contractul-tip intre fondator şi managerul-şef al
intreprinderii de stat;
In unele domenii de activitate au fost aprobate Regulamente cu privire la
organizarea concursului pentru ocuparea funcţiei vacante de administrator
(manager-şef) al intreprinderii de stat. Astfel prin Hotărarea Guvernului nr.642/2003
despre aprobarea Regulamentului cu privire la organizarea concursului pentru
ocuparea funcţiei vacante de manager-şef (conducător) in instituţiile şi organizaţiile
subordonate Agenţiei de Stat Relaţii Funciare şi Cadastru.
Particularităţile fondării, funcţionării şi incetării activităţii intreprinderilor
municipale sunt reglementate prin Regulamentul-Model al intreprinderii municipale
aprobate prin Hotărarea Guvernului nr.387 din 6 iunie 1994.

S e c t i u n e a a 5-a
ORGANIZATIILE NECOMERCIALE

Articolul 180. Dispoziţii generale cu privire la organizaţiile necomerciale

(1) Organizaţie necomercială este persoana juridică al cărei scop este

altul decit obţinerea de venit.
(2) Organizaţii necomerciale sint:
a) asociaţia;
b) fundaţia;
c) instituţia.

I. Alin.1 al art. 180 defineşte noţiunea organizaţiei necomerciale. Cu sens de

sinonim, art. 59 vorbeşte despre persoane juridice cu scop nelucrativ. Datorită
faptului că organizaţiile necomerciale pot avea cele mai diverse scopuri şi activa in
diferite domenii, este mai simplu de a le defini ca ceea ce nu sunt, decit in termeni
afirmativi, adică accentuind ce nu este şi nu ceea ce este o organizaţie
necomercială. Criteriul de bază după care delimităm organizaţiile necomerciale de
societăţile comerciale este urmărirea in activitatea primelor a oricărui alt scop licit
decit obţinerea venitului.
Organizaţiile necomerciale contribuie la realizarea dreptului la libera asociere şi
libera expresie, stimulează pluralismul şi toleranţa, contribuie la asigurarea
respectării legilor şi la stabilitate socială. Activitatea organizaţiilor necomerciale este
indreptată spre atingerea unor scopuri de utilitate publică: sociale, umanitare,
filantropice, educaţionale, ştiinţifice, culturale, de administrare, satisfacerea
necesităţilor spirituale, etc.
Faptul că organizaţiile necomerciale activează pentru atingerea altor scopuri decit
obţinerea venitului nu inseamnă că acestea nu pot obţine venituri. Spre deosebire de
societăţile comerciale insă, obţinerea venitului nu reprezintă un scop in sine, ci o
modalitate de atingere a scopului. Venitul obţinut, inclusiv din activitatatea de
intreprinzător (Art 188) nu poate fi repartizat intre participanţii la activitatea
organizaţiei necomerciale (alin. 3 art.55) şi poate fi utilizat doar pentru atingerea
scopurilor statutare. Acest principiu este fixat şi in unele legi speciale care
reglementează activitatea anumitor categorii de organizaţii necomerciale (art. 28,
Legea 837/1996; art. 23, Legea 581/1999; art. 24(18), Legea 718/1991; art. 22,
Legea nr.976/2000).
Organizaţiile necomerciale dispun de capacitate civilă specială, fiind in drept să
desfăşoare doar acea activitate care este prevăzută de lege şi de actele de
constituire a lor (alin.3, art.60). Avind calitatea de persoană juridică, organizaţiilor
necomerciale li se aplică in mod corespunzător normele generale care reglementează
activitatea persoanelor juridice (Art.55-105).
II. Pornind de la prevederile art. 59 conform căror persoanele juridice de drept
privat se pot constitui liber in una din formele prevăzute de lege, in alin.2 al
articolului comentat se indică formele in care se pot crea organizaţiile necomerciale,
enumărarea fiind exhaustivă.
Deosebirea principială intre formele organizaţiilor necomerciale constă in
următoarele:
(348)asociaţiile sunt persoane juridice create pe baza asocierii de persoane
(universitas personarum);
(349)fundaţiile reprezintă persoane juridice create in rezultatul asocierii de
bunuri (universitas bonorum) unde fondatorul nu deţine controlul asupra
acestora;
(350)insituţiile reprezintă persoane juridice create in rezultatul asocierii de
bunuri (universitas bonorum), unde fondatorul menţine controlul asupra
proprietăţii transferate.
In dependenţă de particularităţile anumitor categorii de organizaţii necomerciale,
legea reglementează diferite tipuri ale acestora in cadrul formelor menţionate (alin.
2 art.181; alin. 5 art.183).

Articolul 181. Asociatia

(1) Asociatie este organizatia necomerciala constituita benevol de

persoane fizice si juridice asociate, in modul prevazut de lege, prin
comunitate de interese, care nu contravin ordinii publice si bunelor
moravuri, pentru satisfacerea unor necesitati nemateriale.
(2) Asociatia poate avea forma de asociatie obsteasca, asociatie
religioasa, partid sau de alta organizatie social-politica, de sindicat, uniune
de persoane juridice, de patronat, alte forme in conditiile legii.
(3) In asociatie, calitatea de membru se consemneaza.
(4) Patrimoniul transmis asociatiei de catre fondatori (asociati) este
proprietatea ei. Asociatia utilizeaza acest patrimoniu in scopurile stabilite
in statut.
(5) Membrii nu-si pastreaza drepturile asupra patrimoniului transmis
asociatiei in proprietate, nici asupra cotizatiilor de membru. Ei nu
raspund pentru obligatiile asociatiei, iar aceasta nu raspunde pentru
obligatiile membrilor sai.
(6) Particularitatile constituirii, ale activitatii, statutul juridic al
diferitelor tipuri de asociatii se stabilesc prin lege.

I. A.Legiutorul stabileşte două criterii de bază la definirea asociaţiei ca o formă

a organizaţiei necomerciale:
(351)scopul asocierii este satisfacerea necesităţilor nemateriale ale
persoanelor; Noţiunea „necesităţilor nemateriale” este foarte
largă, practic fiind imposibil de a enumăra exhaustiv o listă a acestora. Aici se
incadrează oricare necesitate spirituală a individului şi cele care nu ţin de material.
In sens larg, necesităţile spirituale reprezintă necesităţile din lumea ideilor,
cunoştinţelor, reprezentărilor, valorilor culturale, etc. Pe cit de diferite sunt
necesităţile spirituale ale indivizilor, pe atit de diverse sunt şi asociaţiile care se
constituie pentru satisfacerea lor. Constituirea unei asociaţii pentru satisfacerea
necesităţilor spirituale nu exclude insă posibilitatea susţinerii materiale a membrilor
săi. Astfel, uniunile de creaţie se crează inclusiv pentru susţinerea materială a
asociaţilor prin crearea condiţiilor benefice de creaţie, punind la dispoziţia membrilor
ateliere de creaţie, organizind expoziţii, etc.
 (352)asocierea persoanelor are loc după comunitatea intereselor acestora.
Interesul desemnează necesităţile materiale şi
spirituale ale indivizilor conştientizate sub forma aşteptărilor,idealurilor şi care
reprezintă mobilul acţiunilor omeneşti, adică ceea ce acţionează ca stimul şi element
de motivaţie pentru comportamentul persoanelor sau a diferitor grupruri sociale. In
depenenţă de obiect, deosebim interes economic, politic, profesional, ştiinţific,
spiritual, confesional, etc. Comunitatea intereselor inseamnă pe de o parte existenţa
la fiecare membru a asociaţiei a unui interes, iar pe de altă parte – coordonarea
interesului personal cu interesele altor persoane – membri ai asociaţiei. Interesele
asociaţilor nu trebuie să contravină ordinii publice şi bunelor moravuri. Constituţia
Republicii Moldova şi legile ei interzic constituirea şi activitatea asociaţiilor care prin
activitatea lor urmăresc schimbarea prin violenţă a regimului constituţional,
subminarea integrităţii teritoriale a Republicii Moldova, propagarea răsbouilui,
aţiţarea urii naţionale, rasiale sau religioase, constituirea formaţiunilor militare sau
paramilitare.
B. Asocierea persoanelor in asociaţii este benevolă. Aceasta presupune
libera manifestare a voinţei persoanelor care se asociază. Caracterul benevol este
trăsătura care in cea mai mare parte determină esenţa asociaţiilor şi constă in
realizarea anumitor porniri interne ale individului, fără a fi constrins (impus) de factori
din exterior. Datorită faptului că constituirea asociaţiilor este o modalitate de
exercitare a unui drept fundamental al omului – dreptul la libera asociere,- principiul
respectiv este fixat in cele mai importante instrumente internaţionale cu privire la
drepturile omului. Astfel, art.20 a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului din 10
decembrie 1948 consfinţeşte dreptul la libertatea intrunirilor şi de asociere paşnică,
stabilind totodată un principiu foarte important, conform cărui, nimeni nu poate fi
obligat să facă parte dintr-o asociaţie. Prevederi similare se conţin şi in art. 22 al
Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art. 11 al Convenţiei
europene pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, adoptată
de Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 (in vigoare pentru Republica Moldova din 12
septembrie 1997). Abateri de la principiul asocierii benevole sunt posibile doar in
cazurile prevăzute de lege, atunci cind obiectul restringerii constituie măsuri
necesare intro societate democratică (Art. 11, Convenţia europeană a drepturilor
omului şi libertăţilor fundamentale). Astfel, pentru a putea participa la competiţii
oficiale, sportivii de performanţă sunt obligaţi de a fi membru al unei asociaţii
sportive, club sau federaţie sportivă naţională (alin.3 Art. 16, Legea 330/1999).
Curtea Constituţională a Republicii Moldova a stabilit că prin această restricţie „...se
urmăreşte o mai bună organizare a ramurii (culturii fizice şi sport), se evită haosul şi
exercitarea abuzivă a dreptului la libera asociere” (Hot. Curţ. Const. 17/2000).
C. Asociaţiile se constituie in modul prevăzut de lege şi dispun de capacitate
civilă din momentul inregistrării de stat. Normele generale care reglementează
constituirea persoanelor juridice (art.60- 63) se completează de normele care
reglementează activitatea diferitor categorii de asociaţii (vezi comentariul la alin 6. a
articolului comentat).
D. Fondatori ai asociaţiilor pot fi cel puţin două persoane inzestrate cu
capacitate civilă. Legile speciale care reglementează activitatea diferitor tipuri de
asociaţii stabilesc, in dependenţă de specificul activităţii lor, exigenţe proprii faţă de
numărul şi calitatea persoanelor care le pot constitui. Astfel, asociaţiile obşteşti pot fi
fondate de cel puţin 3 persoane fizice şi/sau a unei sau mai multe persoane juridice –
asociaţii obşteşti (alin.3 Art.14, Legea 837/1996); Sindicatele se constituie la iniţiativa
a cel puţin 3 persoane fizice (Art.8, Legea 1129/2000); Asociaţiile patronale se
constituie la iniţiativa a cel puţin 10 patroni – persoane juridice/fizice (Art. 6, Legea
976/2000); Organizaţiile religioase – cel puţin10 persoane fizice (Art. 5, HG
758/1994); Asociaţiile de economii şi imprumuturi pot fi constituite la iniţiativa a cel
puţin 10 cetăţeni ai Republicii Moldova sau apatrizi (Art.7, 14, 21, Legea 1505/1998).
II. In alin.2 a articolului comentat se conţine o enumărare a formelor posibile
de asociaţii. Incit enumărarea nu este exhaustivă, asociaţiile se pot crea şi in alte
forme, prevăzute de lege.
III. Institutul consemnării calităţii de membru, alături de scopul asocierii şi
comunitatea de interese ale asociaţilor reprezintă o particularitate caracteristică
organizaţiilor necomerciale constituite in formă de asociaţie. In cazul fundaţiilor şi
instituţiilor calitatea de membru nu se consemnează
Consemnarea calităţii de membru presupune următoarele:
(353)organul suprem de conducere a asociaţiei este adunarea tuturor
membrilor;(alin.2, Art 7, Legea Legea 837/1996; Art.32, Legea 1505/1998;
Art.9, Legea 1129/2000; Art.15, Legea 976/2000;)
(354)statutul asociaţiei trebuie să conţină prevederi referitor la modul de
dobindire şi pierdere a calităţii de membru; (lit. c), alin 3, Art.16, Legea
976/2000; lit.c), alin 1, Art.9, Legea 1129/2000; lit. e), alin.1, Art.18, Legea
837/1996 );
(355)membrii asociaţiei sunt egali in drepturi şi beneficiază de drepturile
consfinţite in lege şi in statutul asociaţiei, inclusiv de a alege şi de a fi ales in
organele de conducere şi de a verifica activitatea acestora;
(356)obligaţiile membrilor asociaţiei sunt prevăzute de statutul ei. Pentru
nerespectarea obligaţiilor membrul poate fi exclus din asociaţie;
(357)membrii asociaţiei participă la crearea patrimoniului acesteia, achitind
cotizaţii de membru (lit.a), alin.2, Art.22, Legea 976/2000; lit.i), alin.1, Art.18
şi lit.a) Art.30, Legea 837/1996; alin.1, Art. 27, Legea 1129/2000)
IV. Pentru desfăşurarea activităţii oricare persoană juridică necesită un
patrimoniu, distinct de cel al fondatorilor (asociaţilor) săi (Art.55). Patrimoniul
asociaţiilor se constituie din taxe de aderare şi cotizaţii de membru, din donaţii,
incasări din organizarea lecţiilor publice, expoziţiilor, lotereilor, licitaţiilor, acţiunilor
sportive şi de altă natură, venituri din activitatea economică (inclusiv de
intreprinzător), alte surse neinterzise de lege.
Una din sursele de formare a patrimoniului asociaţiilor reprezintă contribuţiile
fondatorilor (asociaţilor). Norma comentată prevede că patrimoniul transmis de
fondatori (asociaţi) reprezintă proprietatea asociaţiei. Această prevedere urmează a
fi interpretată restrictiv, or fondatorii (asociaţii) pot transmite anumite bunuri şi cu alt
titlu legal (folosinţă gratuită sau contra plată), răminind proprietarul lor. Prevederea
respectivă se aplică doar patrimoniului transmis in baza unui act juridic translativ de
proprietate.
Atit patrimoniul obţinut de la fondatori (asociaţi) cit şi cel obţinut din alte surse
urmează să fie utilizat intru atingerea scopurilor statutare. Actele juridice prin care
asociaţia utilizează patrimoniului contrar scopurilor fixate in statut sunt lovite de
nulitate absolută (Art.220).
V. Asociaţia face parte din categoria persoanelor juridice in a căror privinţă
fondatorii (membrii) nu au drepturi de creanţă (alin.3, Art.55). Din momentul
transmiterii de către membri a patrimoniului in proprietatea asociaţiei, ei pierd orice
drept asupra acestuia. Regula este valabilă şi in privinţa cotizaţiilor de membru, care
se achită de membri in modul, forma şi mărimea prevăzută de statutul asociaţiei.
Membrii asociaţiei nu pot cere restituirea patrimoniului transmis nici chiar in caz de
retragere sau excludere din rindurile membrilor. Mai mult ca atit, in caz de excludere
sau retragere, membrii asociaţiei vor fi obligaţi la plata cotizaţiilor stabilite pentru
toată perioada cit au avut calitatea de membru.
Din moment ce membrii nu au nici drepturi reale şi nici de creanţă asupra
patrimoniului asociaţiei, aceştia nu poartă răspundere pentru obligaţiile ei, precum
nici asociaţia nu poartă răspundere pentru obligaţiile membrilor.
VI. Prevederile alin. 6 au o semnificaţie dublă:
(358)Codul civil stabileşte bazele reglementării juridice a activităţii asociaţiilor
necomerciale. Normele speciale, care reglementează activitatea diferitor
 tipuri de asociaţii ţinind cont de specificul acestora se conţin in legi speciale.
(359)Reglementarea particularităţilor funcţionării diferitor tipuri de asociaţii,
precum şi instituirea altor tipuri de asociaţii decit
cele prevăzute la alin. 3 al art.181 se face prin lege şi nu prin alte acte normative;
Astfel, particularităţile activităţii asociaţiilor obşteşti sunt stabilite prin Legea nr. 837-
XIII din 17 mai 1996 Cu privire la asociaţiile obşteşti (MO nr.6 din 23.01.1997); ale
federaţiilor sportive – Legea nr.330-XIV din 25 martie 1999 Cu privire la cultură fizică
şi sport (MO nr. 83-86/399 din 05.08.1999); ale organizaţiilor religioase ale cultelor –
Legea nr. 979-XII din 24.03.1992 Cu privire la culte (Monitorul nr.3/70 din
30.03.1992); ale partidelor - Legea nr. 718 din 17 septembrie 1991 Privind partidele
şi a alte organizaţii social-politice (Veştile nr. 11-12/106 din 1991); ale sindicatelor –
Legea sindicatelor nr.1129 din 07 iulie 2000 (MO nr. 130 -132/919 din 19.10.2000);
ale patronatelor - Legea patronatelor nr.976-XIV din 11 mai 2000 (MO nr. 141-
143/1013 din 09.11.2000); ale asociaţiilor de economii şi imprumuturi - Legea
nr.1505-XIII din 18 februarie 1998 (MO 38-39/268 din 30.04.1998); ale asociaţiilor
avocaţilor – Legea nr.1260 din 19.07.2002 Cu privire la avocatură; ale asociaţiilor
notarilor – Legea nr.1153 - XIII din 11 aprilie 1997 Cu privire la notariat (MO 61/520
din 16.09.1997).

Articolul 182. Fundatia

(1) Fundatie este organizatia necomerciala, fara membri, infiintata de

una sau mai multe persoane fizice si juridice, dotata cu patrimoniu distinct
si separat de cel al fondatorilor, destinat atingerii scopurilor
necomerciale prevazute in actul de constituire.
(2) Fundatia poate fi constituita si prin testament.

I. A. Fundaţia este o formă a organizaţiilor necomerciale, creată şi dotată cu

patrimoniu de fondatorii ei pentru atingerea scopurilor statutare. Articolul comentat
defineşte doar noţiunea fundaţiei. Particularităţile statutului juridic al fundaţiilor in
Republica Moldova este determinat de Legea 581/1999.
B. Spre deosebire de asociaţii, care reprezintă o asociere de persoane şi
activitatea căror este indreptată primordial spre satisfacerea intereselor şi protejarea
drepturilor membrilor săi, fundaţia reprezintă o asociere de patrimoniu, constituit de
fondator (fondatori) pentru realizarea unor scopuri necomerciale, care corespund
intereselor acestora. Activitatea fundaţiilor nu este bazată pe elementul de
colaborare intre membri sau prin cel al democraţiei interne şi din acest considerent,
in fundaţii nu se consemnează calitatea de membru. Menirea fundaţiilor este de a
acumula patrmoniul necesar activităţii, de a-l administra şi de al utiliza pentru
atingerea scopurilor sale
Patrimoniului fundaţiei (inclusiv a mijloacelor băneşti) se repartizează beneficiarilor
săi (Art. 4, Legea 581/1999), prin finanţarea diferitor programe (fundaţii ) sau se
utilizează nemijlocit de fundaţie pentru realizarea diverselor programe (proiecte)
intru atingerea scopurilor statutare (fundaţii operaţionale).
C..Fondatori ai fundaţiei pot fi atit persoanele fizice cit şi cele juridice
(comerciale şi necomerciale). Fundaţia poate fi constituită şi de o singură persoană.
Componenţa fondatorilor poate fi schimbată ulterior inregistrării fundaţiei prin
operarea modificărilor in actul de constituire. Norma comentată nu stabileşte cerinţe
speciale faţă de fondatorii fundaţiei. Conform legii speciale insă, nu pot avea
calitatea de fondator autorităţile publice centrale şi locale, precum şi instituţiile
bugetare (alin.4, Art.6, Legea 581/1999). Aceştia pot contribui la activitatea
fundaţiilor prin acordarea de finanţe publice pentru finanţarea/realizarea programelor
de utilitate publică.
D. Actul de constituire a fundaţiei este contractul de constituire sau decizia
de constituire (in cazul unui singur fondator). Actul de constituire a fundaţiei urmează
să fie incheiat in formă autentică (Art. 10, Legea 581/1999). In cazul constituirii
fundaţiei prin testament, actul de constituire a fundaţiei este decizia de constituire,
semnată de executorul testamentar (alin. 3, Art. 10, 581/1999). Suplimentar
semnării actului de constituire, fondatorii fundaţiei aprobă statutul ei.
E. Fondatorii fundaţiei, asociindu-şi bunurile constituie patrimoniul iniţial al ei,
care nu poate fi mai mic 200 salarii minime şi nu se poate diminua pe toată durata
activităţii fundaţiei (Art. 9, Legea 581/1999). Patrimoniul iniţial poate fi subscris in
bani sau in bunuri materiale. Fiind inzestrate cu capacitate civilă specială, fundaţiile,
ca şi celelalte forme ale organizaţiilor necomerciale urmează să utilizeze patrimoniul
doar intru atingerea scopurilor statutare. Utilizarea patrimoniului prin derogare de la
scopurile prevăzute in statut reprezintă temei de lichidare forţată a fundaţiei de către
instanţele judecătoreşti (lit. b, Art. 35, Legea 581/1999).
Atit patrimoniul transmis de fondatori la momentul constituirii, cit şi cel obţinut de
fundaţie din alte surse legale reprezintă proprietatea fundaţiei. Fondatorii işi pierd
toate drepturile in privinţa patrimoniului transmis fundaţiei. Fundaţia nu va purta
răpundere pentru obligaţiile fondatorilor cit şi fondatorii pentru obligaţiile fundaţiei. In
cazul lichidării fundaţiei patrimoniul acesteia se utilizează in modul prevăzut de
statut şi nu poate fi repartizat fondatorilor săi. Dacă statutul fundaţiei nu conţine
prevederi referitor la soarta patrimoniului in cazul lichidării, atunci după achitarea cu
creditorii, acesta este repartizat unei fundaţii care are scopuri analogice, in
conformitate cu decizia comisiei de lichidare (alin.7, Art.36, Legea 581/1999).
F. O particularitate a fundaţiilor constă in faptul că după constituire, fondatorii
lor pierd orice posibilitate de a influienţa direct activitatea fundaţiei, or aceştia nu
pot fi membri a nici unui organ de conducere sau control (alin.2, Art. 25, Legea
581/1999). Controlul asupra activităţii fundaţiei şi modului de utilizare a patrimoniului
este realizat de fondatori prin intermediul organelor fundaţiei, componenţa căror este
desemnată de fondatori.
II. Fundaţiile pot fi constituite atit prin acte intre vii cit şi pentru cauză de
moarte. Norma comentată, stipulind posibilitatea constituirii fundaţiei prin testament,
oferă posibilitatea persoanelor fizice, după moartea acestora, să dispună de
patrimoniul său integral sau in parte pentru scopuri de utilitate publică.
Atunci cind testatorul dispune constituirea unei fundaţii, testamentul trebuie să
conţină expres sau să permită deducerea scopului viitoarei fundaţii.
Inregistrarea fundaţiei constituite prin testament este pusă in sarcina executorului
testamentar (alin. 3, art.10, Legea 581/1999), care se determină conform
prevederilor Art.1475.Executorul testamentar este obligat să inregistreze fundaţia in
cel mult o lună de la eliberarea certificatului de moştenitor. Deşi semnarea actului de
constituire şi aprobarea statutului in acest caz sunt puse in sarcina executorului
testamentar, calitatea de fondator o are testatorul. La constituirea fundaţiei prin
testament se aplică in mod corespunzător prevederile normelor in materie de legat
(Art.1498).
Conform prevederilor alin.4. Art.10, Legea 581/1999, succesorii legali şi creditorii
testatorului dispun faţă de fundaţia constituită prin testament de aceleaşi drepturi ca
şi in privinţa oricărui alt bun succesoral.

Articolul 183. Institutia

(1) Institutie este organizatia necomerciala constituita de fondator

(fondatori) pentru exercitarea unor functii de administrare, sociale,
culturale, de invatamint si altor functii cu caracter necomercial,
finantata partial sau integral de acesta (acestia).
(2) Patrimoniul se considera transmis de fondator institutiei cu drept
de proprietate daca actul de constituire nu prevede altfel.
 (3) Pot avea calitate de fondator persoanele fizice si cele juridice,
inclusiv persoanele juridice de drept public.
(4) Fondatorul raspunde pentru obligatiile institutiei in masura in care
patrimoniul acesteia nu este suficient pentru stingerea lor.
(5) Institutia poate fi publica sau privata.

Instituţia reprezintă o organizaţie necomercială, fără membri, care se

constituie pentru exercitarea diverselor funcţii cu caracter necomercial. Ca regulă,
instituţiile se crează pentru a presta anumite servicii, care corespund intereselor
fondatorilor. Specificul instituţiei in raport cu celelalte forme ale organizaţiilor
necomerciale este determinat de următoarele:
(360)fondatorul (fondatorii) finanţează integral sau parţial activitatea ei;
(361)fondatorul (fondatorii) păstrează controlul direct asupra instituţiei,
reprezentind organul suprem de conducere a ei.
(362)fondatorul poartă răspundere subsidiară pentru obligaţiile instituţiei.
Instituţia este forma optimă pentru constituirea instituţiilor de invăţămint (publice
sau private), sociale, culturale (muzee, teatre, biblioteci), etc.
Constituind o instituţie, fondatorul urmează să finanţeze activitatea acesteia.
Finanţarea poate fi integrală, adică in măsura in care acoperă necesităţile pentru
desfăşurarea activităţii pentru care a fost creată sau parţială. Finanţarea din partea
fondatorului poate fi atit in bani cit şi in natură. Deşi legea nu stabileşte limitele
minime a finanţării fondatorului, aceasta urmează să acopere in intregime sau in
parte necesităţile instituţiei pentru desfăşurarea activitatăţii pentru care a fost
creată. Mărimea, modul şi periodicitatea finanţării instituţiei de către fondator se
stabileşte in actul de constituire.
Instituţia in calitate de persoană juridică este in drept să-şi completeze patrimoniul
din toate sursele permise de lege şi actul de constituire. Atunci cind prin actul de
constituire este inzestrată cu dreptul de a desfăşura activităţi economice profitabile,
instituţia işi va co-finanţa activitatea din veniturile obţinute.
Alin. 2 al normei comentate reglementează regimul juridic al bunurilor
transmise de fondator instituţiei. Contribuţia fondatorului se consideră transmisă cu
titlu de proprietate, in măsura in care actul de constituire nu prevede alt regim
juridic. Fondatorul poate transmite bunurile şi cu alt titlu legal care-i va permite
instituţiei să activeze pentru atingerea scopurilor. Astfel, bunurile pot fi grevate cu
uzufruct in favoarea instituţiei, transmise in folosinţă (locaţiune sau comodat), etc.
Instituţia exercită drepturile de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor pe
care le deţine cu alt titlu legal decit dreptul de proprietate in limitele determinate de
lege şi de actul juridic in baza cărui i-au fost transmise.
Patrimoniul obţinut de instituţie in rezultatul activităţii sale, cu excepţia celui
transmis de fondator cu alt titlu de cit cu drept de proprietate, reprezintă
proprietatea instituţiei.
Instituţia poate fi creată de orice persoană cu capacitate, inclusiv de persoane
juridice de drept public. Instituţia poate fi fondată de o singură persoană fizică sau
juridică.
Norma ce se conţine in alin. 4 al articolului comentat instituie răspunderea
subsidiară a fondatorului (fondatorilor) instituţiei pentru obligaţiile acesteia. In cazul
insuficienţei patrimoniului instituţiei pentru acoperirea propriilor obligaţii, creditorii
vor cere satisfacerea creanţelor lor de la fondatorul (fondatorii) instituţiei, care sunt
obligaţi să stingă obligaţiile instituţiei integral. Raţiunea instituirii răspunderii solidare
este dictată de faptul că rolul fondatorului (fondatorilor) la administrarea
patrimoniului instituţiei este determinant. Administrind direct sau prin intermediul
persoanelor desemnate instituţia, fondatorul (fondatorii) sunt responsabili de
obligaţiile ei intro măsură mai mare decit fondatorii altor forme de organizaţii
necomerciale.
In dependenţă de statutul fondatoruluii şi specificul funcţionării acestora,
legea face distincţie intre instituţiile publice şi private (Art. 184, 185).

Articolul 184. Institutia publica

(1) Institutia publica se constituie in baza unui act emis de

autoritatea publica si este finantata, integral sau partial, de la bugetul
acesteia din urma.
(2) Institutia publica nu este in drept sa instituie alte persoane juridice,
cu exceptia uniunii de persoane juridice.

Instituţia publică reprezintă o persoană juridică de drept privat constituită pentru

desfăşurarea anumitor activităţi indreptate spre realizarea funcţiilor atribuite prin
lege la competenţa autorităţii publice – fondator.
Fondator al instituţiei publice poate fi doar o persoană juridică de drept public (Art.
58), care este inzestrată cu dreptul de a constitui instituţii in temeiul legilor care
reglementează competenţa lor.
Potrivit alin.1 al normei comentate actul de constituire a instituţiei publice este actul
emis de autoritatea publică de nivel central sau local, conform competenţei ei
(decretul preşedintelui, hotărire de guvern, ordinul ministrului, decizia consiliului
local, etc). In temeiul alin.2, Art. 62 şi Art. 186, instituţia publică activează in baza
statutului aprobat de fondator.
Competenţa autorităţilor publice de a constitui anumite categorii de instituţii este
reglementată prin legi speciale. Astfel, instituţiile de invăţămint se constituie in baza
Legii 547/1995; instituţiile teatrale, circurile – Legea 1421/2002; bibliotecile – Legea
286/1994; muzeele – Legea 1596/2002.
Instituţia publică urmează să fie dotată cu patrimoniul necesar activităţii sale din
bugetul autorităţii publice – fondator. Legea admite finanţarea activităţii instituţiilor
publice şi din alte surse legale decit alocaţiile fondatorului. Instituţia publică va putea
desfăşura activităţi economice profitabile doar in cazurile cind actele de constituire a
acesteia prevăd această posibilitate.
Alin.2 a normei comentate interzice instituţiei publice de a fonda persoane juridice,
altele decit uniunile de persoane juridice (Art. 104). Prohibiţia se referă atit la
constituirea societăţilor comerciale, cooperativelor cit şi a organizaţiilor
necomerciale.
In cazurile in care uniunea se reorganizează in societate comercială sau cooperativă
(alin.1, Art. 104), instituţia publică urmează să-şi retragă calitatea de fondator a
uniunii de persoane juridice. De altfel, se anihiliează scopul protector al prohibiţiei
legale ce se conţine in alin. 2, Art. 184.

Articolul 185. Institutia privata

(1) Institutia privata se constituie in baza hotaririi persoanei fizice sau

juridice de drept privat, care o doteaza potrivit scopului preconizat.
(2) Hotarirea de constituire a institutiei private se autentifica notarial.

Potrivit alin.1 al articolului comentat fondatori ai instituţiilor private pot fi

persoane fizice şi persoane juridice de drept privat. Din punct de vedere a numărului
fondatorilor, instituţiile private pot fi constituite de cel puţin o persoană din cele
menţionate mai sus. Componenţa fondatorilor poate fi diferită, astfel incit, instituţiile
private pot fi constituite in egală măsură de către persoane fizice, persoane fizice şi
juridice şi doar de persoane juridice. Pentru constituirea anumitor categorii de
instituţii, legile speciale prevăd exigenţe suplimentare referitor la numărul şi
calitatea fondatorilor. Astfel, instituţiile obşteşti pot fi constituite de cel puţin 3
persoane fizice şi/sau o persoană juridică -asociaţie obştească Art...,Legea 837/1996;
Instituţiile filantropice pot fi constituite doar de o societate filantropică (Art. 8, Legea
1420/2002); Autorităţile publice pot avea calitatea de fondator doar a instituţiilor
publice (Art.184).
Actele de constituire a instituţiei sunt hotărirea de constituire şi statutul. In
dependenţă de modul de adoptare a deciziei de constituire a instituţiei private –
unipersonal sau colegial, prin hotărirea fondatorului de fondare legiuitorul are in
vedere decizia de constituire sau acordul (contractul) de constituire. Astfel, instituţia
privată se crează prin decizia de constituire atunci cind este fondată de o singură
persoană sau prin acordul de constituire – in cazul mai multor fondatori. Actele de
constituire a instituţiei urmează să corespundă prevederilor alin.3, Art. 62 şi Art. 186.
Pornind de la prevederile art. 183, fondatorii instituţiei private urmează să o
inzestreze parţial sau integral cu cele necesare pentru desfăşurarea activităţii
statutare. Contribuţia fondatorului (fondatorilor) poate fi exprimată atit in bani cit şi
in natură. Modul de finanţare şi periodicitatea acestei urmează să fie prevăzută in
hotărirea de constituire a instituţiei private.
Potrivit alin. 2, hotărirea de constituire a instituţiei private urmează să fie
autentificată notarial. Nerespectarea formei autentice produce efectele stabilite la
art. 213. Forma autentică nu este cerută pentru statutul instituţiei private

Articolul 186. Statutul organizatiei necomerciale

(1) Organizatia necomerciala actioneaza in baza de statut daca legea nu

prevede altfel.
(2) Statutul trebuie sa fie semnat de toti fondatorii daca legea nu
prevede altfel.
(3) In statutul organizatiei necomerciale trebuie sa se indice:
a) denumirea;
b) scopul si obiectul de activitate;
c) sediul;
d) numele, domiciliul, data nasterii, cetatenia si alte date din actele de
identitate ale fondatorilor;
e) conditiile si modul de admitere in organizatia necomerciala, modul
de retragere si de excludere a membrilor (pentru asociatii);
f) modul de formare a patrimoniului, contributiile fondatorilor si
cotizatiile periodice ale membrilor;
g) modul de desemnare si de revocare a membrilor organelor;
h) modul de constituire si de lichidare a filialelor;
i) modul si conditiile de reorganizare;
j) modul de lichidare a organizatiei;
k) alte date stabilite de lege pentru tipul respectiv de organizatie
necomerciala.
(4) Statutul poate prevedea si alte clauze care nu contravin legii.

I. Conform prevederilor art. 62 persoanele juridice activează in baza actelor

de constituire. Actul de constituire a
organizaţiei necomerciale, conform regulii generale stabilite la alin. 1 al articolului
comentat este statutul ei.
Statutul organizaţiei este un act juridic de natură contractuală, reprezentind o
inţelegere a fondatorilor (asociaţilor). Statutul reprezintă „constituţia” organizaţiei
necomerciale, avind drept obiect stabilirea regulilor şi condiţiilor de organizare,
conducere şi funcţionare a acestora. Intrucit statutul este un act juridic, pentru
validitatea sa trebuie indeplinite condiţiile cerute faţă de valabilitatea actului juridic –
consimţămint, capacitate, obiect, cauza, formă, etc. (Capit.II, Titlul III, Cartea I).
Legile speciale care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii
necomerciale pot conţine alte prevederi referitor la actele de constituire a lor. Astfel,
actul de constituire a fundaţiilor este declaraţia de constitire – in cazul cind este
constituită de un fondator şi contractul de constituire, atunci cind este constituită de
doi şi mai mulţi fondatori (Art.10, Legea 581/1999). Suplimentar, fondatorii fundaţiei
aprobă şi statutul fundaţiei (Art.11, Legea 581/1999). La constituirea asociaţiilor
obşteşti in formă de instituţie obştească sau la constituirea uniunii de asociaţii
obşteşti, fondatorii urmează să semneze contractul de constituire şi să aprobe
statutul (lit.d., p.3, art.19, Legea 837/1996). Actul de constituire al instituţiei publice
este actul emis de autoritatea publică (Art.184), iar a instituţiei private – hotărirea
fondatorului (Art.185). In anumite situaţii, organizaţiile necomerciale pot activa in
baza normelor generale cu privire la organizaţiile de tipul respectiv (vezi com.
Art.62).
II. Potrivit alin.2 al articolului comentat, statutul organizaţiei necomerciale se
semnează de către toţi fondatorii, dacă
legea nu prevede altfel. Semnătura fondatorului dovedeşte manifestarea
consimţămintului său de a participa la constituirea organizaţiei necomerciale.
In cazul constituirii fundaţiei in baza testamentului, statutul ei se aprobă de
executorul testamentar in conformitate cu certificatul de moştenitor (Art.11, Legea
581/1999).
III. Pornind de la cerinţele generale faţă de actele de constituire a persoanelor
juridice (alin.3, art.62), alin. 3 al normei comentate stabileşte cerinţele obligatorii faţă
de conţinutul statutului oricărei organizaţii necomerciale. In cazul cind statutul nu
conţine informaţia cerută de lege, organul competent va refuza inregistrarea
organizaţiei necomerciale. Dacă după inregistrare se constată că statutul nu
corespunde prevederilor legii, atunci organizaţia va fi dizolvată de către instanţa de
judecată (p.b), alin.1, art.87).
A. Statutul organizaţiei neomerciale trebuie să conţină denumirea acesteia.
Denumirea organizaţiei necomerciale este un element de individualizare a ei, care o
deosebeşte de alţi participanţi la circuitul civil. Denumirea trebuie să conţină in mod
obligatoriu forma de organizare juridică a organizaţiei necomerciale. Alte cerinţe
obligatorii faţă de denumirea organizaţiei necomerciale sunt fixate in art. 66.
B. Din considerentul că oganizaţiile necomerciale sunt inzestrate cu
capacitate civilă specială (alin.3, art.60), statutul organizaţiei necomerciale trebuie să
conţină scopul şi obiectul de activitate. Scopul şi obiectul de activitate trebuie să fie
licite şi formulate clar. Obiectul de activitate nu trebuie să fie formulat generic, ci
trebuie stabilit concret, prin indicarea activităţilor care pot fi practicate de organizaţia
necomercială.
C. In statutul organizaţiei necomerciale urmează să fie fixate prevederi
referitor la sediul acesteia – un alt element a persoanei juridice cu ajutorul cărei ea
se individualizează in spaţiu, in calitate de participant la raporturile juridice civile.
Sediul organizaţiei necomerciale este considerat locul de aflare a organelor de
conducere şi control a acesteia şi este stabilit de fondatori (asociaţi), avind in vedere
locul unde organizaţia işi va desfăşura activitatea. Reglementarea juridică a sediului
persoanei juridice se conţine in art.67.
D. Statutul organizaţiei necomerciale trebuie să conţină prevederi referitor la
fondatorii ei. Deşi norma comentată cere doar datele care individualizează persoana
fizică - nume, data naşterii, cetăţenia şi alte informaţii din buletinul de identitate,
atunci cind in calitate de fondator a organizaţiei necomerciale figurează persoane
juridice, statutul trebuie să conţină datele care le individualizează ce se conţin in
certificatul de inregistrare a lor – denumire, sediu, etc.
E. In statutele organizaţiilor necomerciale in care se consemnează calitatea
de membru, adică constituite in formă de asociaţie, trebuie să se conţină prevederi
referitor la modul şi condiţiile de admitere a membrilor, modul de retragere şi de
excludere a lor din organizaţie. La acest compartiment urmează să se conţină detalii
referitor la cerinţele faţă de persoanele care pot deveni membri. Acestea se
formulează in dependenţă de scopul şi specificul asocierii şi pot fi legate de virstă,
statut social, apartenenţa la o anumită profesie (in cazul asociaţiilor profesionale),
alte cerinţe. Statutul poate limita sau poate exclude in general posibilitatea admiterii
noilor membri, constituind o organizaţie necomercială de tip inchis. Statutele
asociaţiilor trebuie să prevadă posibilitatea retragerii benevole precum şi temeiurile
şi modul de excludere a membrilor. Suplimentar, trebuie să se conţină prevederi
referitor la drepturile şi obligaţiile membrilor.
F. Organizaţiile necomerciale trebuie să dispună de o anumită bază materială,
adică de resurse material-financiare (bunuri şi mijloace băneşti), care le permite o
funcţionare şi dezvoltare continuă in vederea realizării scopurilor statutare.
Patrimoniul organizaţiilor necomerciale se poate crea din orice sursă neinterzisă de
lege. Una din sursele iniţiale de bază de constituire a patrimoniului organizaţiilor
necomerciale reprezintă contribuţiile fondatorilor. In statut urmează să fie stabili
expres modul in care contribuie fondatorii la constituirea patrimoniului şi exăpresia
bănească a contribuţiei lor. Menţionăm că contribuţia fondatorilor este obligatorie
doar in cazurile prevăzute de lege la constituirea anumitor tipuri de organizaţii
necomerciale. Astfel fondatorii fundaţiei trebuie să constituie patrimoniul iniţial al ei
in mărime de cel puţin 200 salarii minime (Art. 9, Legea 581/1999); Fondatorii
instituţiei au obligaţia de a o finanţa integral sau parţial, in modul şi mărimea
prevăzută de hotărirea de constituire (Art.183).
In asociaţie, sursa de bază de constituire a patrimoniului reprezintă cotizaţiile de
membru. Statutul organizaţiilor necomerciale constituite in formă de asociaţie trebuie
să conţină categoriile de cotizaţii achitate de membri (ex. cotizaţii de aderare,
cotizaţii de membru, etc), mărimea concretă a cotizaţiilor de membru şi
periodicitatea plăţilor. Asociaţiile pot să prevadă facilităţi la achitarea cotizaţiilor
anumitor categorii de membri. In unele tipuri de asociaţii, legea reglementează
limitele minime şi maxime ale contribuţiei membrilor. Astfel cota minimă a unui
membru a asociaţiei de economii şi imprumuturi este de 5 salarii minime, iar cota
maximă – nu mai mult de 10% din cotele depuse de toţi membrii asociaţiei (Art. 25,
Legea 1505/1998).
In afară de contribuţiile fondatorilor şi cotizaţiilor achitate de membrii organizaţiilor
necomerciale patrimoniul acestora se poate constitui şi din alte surse legale, cum ar
fi donaţii, sponsorizări, subsidii din partea autorităţilor publice, venituri din activitatea
de intreprinzător, etc. Toate acestea urmează să fie reflectate in statutul organizaţiei
necomerciale.
Pentru anumite tipuri de organizaţii necomerciale sunt stabilite restricţii referitor la
sursele de constituire a patrimoniului. Conform art. 12, Legea 718/1991activitatea
partidelor şi a altor organizaţii social politice patrimoniul acestora nu poate fi
constituit din finanţări din partea persoanelor fizice şi juridice străine, a
intreprinderilor şi instituţiilor de stat, a persoanelor anonime şi a asociaţiilor
neinregistrate de persoane.
G. Statutul trebuie să conţină clauze referitor la administrarea organizaţiei
necomerciale care să determine organele de conducere şi control, competenţa
acestora, numărul membrilor organelor, modul de desemnare şi de revocare a
membrilor, mandatul organelor desemnate (vezi comentariul Art.189).
H. Organizaţia necomercială este in drept să deschidă filiale in ţară şi peste
hotarele ei, in condiţiile Art. 102. Informaţia referitor la filialele ei reprezintă o altă
prevedere obligatorie a statutului organizaţiei necomerciale. Cu excepţia cazurilor
cind statutul prevede expres că organizaţia nu va avea filiale sau legea interzice
posibilitatea deschiderii filialelor, statutul trebuie să conţină clauze referitor la modul
de constituire şi de lichidare a filialelor. Compartimentul respectiv trebuie să conţină
informaţii referitor la modul de creare a filialelor, dotarea lor cu patrimoniu,
administrarea şi reprezentarea filialei, drepturile şi obligaţiile ei, incetarea activităţii
filialei.
 I. Reorganizarea persoanelor juridice este reglementată de art. 69-85. Pornind
de la aceste norme, statutul organizaţiei necomerciale trebuie să conţină prevederi
referitor la modul şi condiţiile de reorganizare a acesteia. Datorită faptului că
reorganizarea, ca şi lichidarea organizaţiei necomerciale produce consecinţe juridice
importante, soluţionarea problemei respective trebuie atribuită la competenţa
organului suprem al organizaţiei necomerciale (alin.2, Art.69). Tot din acest
considerent, aprobarea deciziei respective, ca regulă se face cu o majoritate
calificată de voturi (2/3, ?, etc).
La stabilirea conţinutului prevederilor statutului organizaţiei necomerciale in privinţa
reorganizării acestei trebuie să se ţină cont de faptul că deşi ea se poate opera şi
intre organizaţii necomerciale şi societăţi comerciale, in rezultatul reorganizării pot să
rezulte doar organizaţii necomerciale. Imposibilitatea reorganizării organizaţiei
necomerciale in societate comercială este determinată de două momente: In primul
rind, organizaţia necomercială, dispunind de capacitate civilă specială (alin.3, Art.60)
nu poate transmite societăţii comerciale, care este inzestrată cu capacitate civilă
generală (alin.2, Art.60) mai multe drepturi de cit deţine. Pe de altă parte,
reorganizarea din organizaţie necomercială in societate comercială contravine
prevederilor alin. 3, Art.55.
(363)Alte prevederi obligatorii ale statutului organizaţiei necomerciale sunt
cele referitor la lichidarea acesteia. Statutul
trebuie să conţină prevederi referitor la lichidarea benevolă a organizaţiei
necomerciale, or temeiurile de dizolvare forţată sunt fixate in Art. 87.
Lichidarea persoanelor juridice se face in conformitate cu prevederile Art. 86-100. Ca
şi in cazul reorganizării, statutul trebuie să conţină prevederi clare referitor la
temeiurile de lichidare, organul competent să decidă lichidarea, modul de desemnare
a lichidatorului şi cerinţele faţă de acesta, modul de repartizare a activelor in cazul
lichidării. Din considerentul că fondatorii (membrii) nu au drepturi de creanţă faţă de
organizaţia necomercială (alin.3, Art.55), in cazul lichidării activele ei nu pot fi
repartizate lor, dar trebuie utilizate conform prevederilor Art.97.
K. Legile care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii
necomerciale stabilesc exigenţe suplimentare faţă de statutele acestora. Astfel,
statutul partidului şi a altor organizaţii social-politice trebuie să conţină prevederi
referitor la competenţa organelor de a desemna candidaturi in alegerile locale,
parlamentare sau prezidenţiale (p.9), Art.5, Legea 718/1991); Statutul asociaţiilor
obşteşti trebuie să conţină forma organizatorico-juridică a asociaţiei şi informaţii
referitor la formele de participare a asociaţiilor obşteşti la viaţa societăţii şi a statului
p.a), k), alin.1, Art.18, Legea 837/1996); Statutul asociaţiilor de economii şi
imprumuturi va conţine in mod obligatoriu date referitor la mărimea minimă a
capitalului propriu şi nomenclatorul serviciilor prestate de asociaţie (p. d), e), alin. 1,
Art.22, Legea 1505/1998); Statutul fundaţiei trebuie să prevadă suplimentar date
referitor la modul de transmitere a dreptului de proprietate de către fundaţie,
categoriile de beneficiari potenţiali ai fundaţiei (p.e), g), alin.2, Art.11, Legea
581/1999); Statutul patronatului trebuie să prevadă procedura controlului activităţii
acestuia (lit. h), alin. 1, Art. 16, Legea 976/2000); Statutul sindicatului urmează să
conţină prevederi referitor la modul de asociere in centre sindicale in formă de
federaţii şi confederaţii (lit.i), alin.3, Art.9, Legea 1129/2000);
IV. Unul din principiile de activitate a organizaţiilor necomerciale este
principiul autoadministrării şi autogestiunii. Reieşind din acest principiu, precum şi
din faptul că organizaţiile necomerciale sunt inzestrate cu capacitate civilă specială
(alin.3, Art.60), alin. 4 al normei comentate permite organizaţiilor necomerciale să
stabilească in statut şi alte prevederi alături de cele obligatorii, cu condiţia că
acestea să nu contravină legii.

Articolul 187. Genurile de activitate ale organizatiilor necomerciale

 (1) Organizatiile necomerciale sint in drept sa desfasoare orice gen de
activitate neinterzis de lege, care tine de realizarea scopurilor prevazute
de statut.
(2) Activitatea care, conform legii, este supusa licentierii va fi
practicata de organizatiile necomerciale doar dupa obtinerea licentei.

I.Alin.1 al articolului comentat determină cerinţele faţă de genurile de

activitate care pot fi practicate de organizaţiile necomerciale – ele trebuie să fie
legale, să corespundă şi să contribuie la realizarea scopurilor statutare. Exigenţele
respective rezultă din norma ce se conţine la alin.3, Art.60, conform cărei, organizaţia
necomercială este inzestrată cu capacitate civilă specială.
Pentru a putea desfăşura anumite genuri de activitate, trebuie să se intrunească
două condiţii:
(364)genul respectiv de activitate să nu fie interzis expres de lege;
Se are in vedere atit interdicţia cu desfăşurării anumitor genuri de activitate pentru
toate categoriile de persoane juridice, cit şi prescripţia că un anumi gen de
activitatea poate fi practicat doar de societăţile comerciale.
(365)practicarea genului respectiv de activitate să fie indreptat spre atingerea
scopurilor pentru care a fost constituită organizaţia
necomercială.
Norma comentată nu stabileşte criteriile după care o anumită activitate este
recunoscută drept una „care ţine de realizarea scopurilor statutare”. Se consideră că
atare activitatea, care rezultă din scopuri şi care este necesară pentru atingerea lor.
Astfel, drept activitate „care ţine de realizarea scopurilor” unui teatru va fi
recunoscută atit activitatea lui de bază - montarea şi reprezentarea spectacolelor, cit
şi activitatea complementara, care este in legătură funcţională şi constitituie un
sistem unic cu activitate de bază: confecţionarea decorului şi costumelor (inclusiv
pentru comercializarea lor altor persoane); difuzarea publicităţii şi comercializarea
biletelor, serviciile de depozit in vestiarele teatrului; comercializarea produselor in
bufetul teatrului, etc.
Pentru a putea desfăşura o activitate concretă, nu este obligatoriu indicarea acesteia
in actul de constituire a organizaţiei necomerciale. Lista activităţilor care pot fi
practicate poate fi formulată şi ne-exhaustiv, admiţindu -se formula „şi alte activităţi
neinterzise de lege”. La incheirea actelor juridice concrete, de fiecare dată insă se va
verifica dacă actul ţine de realizarea scopurilor statutare. Actele juridice incheiate
contrar scopurilor organizaţiilor necomerciale sunt nule in condiţiile art.220.
II. Organizaţiile necomerciale pot desfăşura orice activităţi care ţin de
realizarea scopurilor statutare, inclusiv cele, care conform legii sunt supuse
licenţierii. In aceste cazuri, norma comentată prescrie organizaţiilor necomerciale
obţinerea licenţei anterior inceperii desfăşurării genului respectiv de activitate.
Genurile de activitate care sunt supuse licenţierii şi condiţiile de oferire a licenţelor
sunt stabilite in Legea 451/2001.

Articolul 188. Activitatea economica a organizatiei necomerciale

(1) Organizatia necomerciala este in drept sa desfasoare activitatea

economica ce rezulta nemijlocit din scopul prevazut in statut.
(2) Pentru practicarea activitatii economice care nu rezulta
nemijlocit din scopul prevazut in statut, organizatiile necomerciale pot
fonda societati comerciale si cooperative.
(3) Dreptul unor anumite categorii de organizatii necomerciale de a
fonda societati comerciale si cooperative poate fi limitat prin lege.
 I. In calitate de participanţi la circuitul civil şi in condiţiile reale de piaţă,
organizaţiile necomerciale trebuie să fie apte de aşi spori patrimoniul său. Aceasta le
permite pe de o parte să se autofinanţeze şi să nu depindă de finanţarea din afara
organizaţiei, iar pe de altă parte, să acumuleze rezerve pentru propria dezvoltare,
ceea ce in ultima instanţă contribuie la atingerea scopurilor statutare. Norma
comentată se referă la activităţile economice aducătoare de venituri ale organizaţiilor
necomerciale. Prin activităţi economice profitabile se inţelege activitatea organizaţiei
indreptată spre obţinerea veniturilor de la proprietatea sa, de la producerea şi
comercializarea mărfurilor şi serviciilor.Spre deosebire de societăţile comerciale care
sunt in drept să desfăşoare orice activitate aducătoare de venituri, organizaţiile
necomerciale sunt in drept să desfăşoare doar acele activităţi economice profitabile,
care rezultă nemijlocit din scopurile statutare. Această limitare este dictată de faptul
că scopul organizaţiilor necomerciale este unul ideal, de a servi binelui public şi altul
decit obţinerea venitului. Realizarea activităţilor profitabile nu reprezintă pentru
organizaţiile necomerciale un scop in sine, ci o activitate complementară, care
contribuie la desfăşurarea activităţii de bază. Oferirea posibilităţii de a desfăşura
orice activitate profitabilă ar putea sustrage organizaţiile necomerciale de la
urmărirea scopului pentru care au fost constituite.
Legea nu determină criteriile după care se stabileşte dacă o activitate sau alta
rezultă nemijlocit din scopul organizaţiei necomerciale. Se consideră că rezultă
nemijlocit din scopurile statutare următoarele genuri de activitate economică
aducătoare de venituri:
(366)activitatea economică „pasivă” – activitatea care permite obţinerea
veniturilor in rezultatul utilizării proprietăţii şi/sau a deţinerii drepturilor de
proprietate intelectuală (locaţiunea proprietăţii, depozitele bancare,
dividende, remuneraţia de autor, royalti, etc);
(367)comercializarea bunurilor şi serviciilor produse de organizaţiile
necomerciale in rezultatul activităţii prevăzute de actele de constituire. Ex. –
comercializarea obiectelor de cult de către organizaţiile religioase;
comercializarea publicaţiilor (cărţi, studii, cercetări, sondaje, etc) organizaţiilor
necomerciale; incasarea taxei de studii de către instituţiile de invăţămint; etc.
(368)comercializarea bunurilor şi prestarea serviciilor produse de organizaţia
necomercială altor persoane decit beneficiarilor direcţi ai săi. Astfel, o
instituţie medicală constituită pentru oferirea serviciilor medicale gratuite
copiilor cu disabilităţi poate presta contra plată servicii medicale altor
persoane, pentru acumularea fondurilor, care i-ar permite să desfăşoare
activitatea de bază;
Prin lege, anumitor categorii de organizaţii necomerciale li se poate interzice sau
limita dreptul de a practica activităţi economice profitabile. Astfel, uniunile de
persoane juridice nu sunt in drept să desfăşoare activitate de intreprinzător(alin.1,
Art.104). Partidele şi alte organizaţii social-politice pot obţine venituri doar de la
mijloacele de informare in masă care le aparţin, din comercializarea literaturii social-
politice, materialelor de propagandă şi agitaţie, confecţiilor cu simbolică proprie, in
rezultatul organizării festivalurilor, expoziţiilor, lecţiilor şi altor manifestaţii de acest
gen (alin.1, Art. 23(17), Legea 718/1991).
II. Alin. 2 al articolului comentat permite organizaţiei necomeciale să
desfăşoare şi genuri de activitate economică care nu rezultă nemijlocit din scopurile
statutare ale ei. Aceasta este posibil prin constituirea societăţilor comerciale sau a
cooperativelor.
Constituirea societăţilor comerciale şi a cooperativelor de către organizaţiile
necomerciale şi funcţionarea lor are loc in modul prevăzut de art. 106-178.
Organizaţiile necomerciale pot fonda societăţi comerciale atit independent cit şi in
asociere cu alte persoane. Societăţile comerciale şi cooperativele create de
organizaţiile necomerciale dispun de capacitate civilă generală (alin.2, Art.60). Din
acest considerent, ele pot desfăşura orice gen de activitate neinterzis de lege, spre
deosebire de fondatori lor. Veniturile realizate de la activitatea societăţilor comerciale
şi cooperativelor respective se supun regimului juridic al patrimoniului organizaţiei
necomerciale şi vor fi utilizate exclusiv pentru atingerea scopurilor organizaţiilor
necomerciale – fondator.
III. In dependenţă de scopurile, particularităţile constituirii şi funcţionării
anumitor categorii de organizaţii necomerciale, acestora se poate limita dreptul sau
se poate interzice de a constitui societăţi comerciale sau cooperative. Astfel, nu
dispun de acest drept instituţiile publice (alin. 2, art.184); Partidele şi alte organizaţii
social – politice nu pot constitui intreprinderi industriale, asociaţii şi cooperative de
producţie (alin. 4, Art. 22(16), Legea 718/1991).

Articolul 189. Conducerea, administrarea si reprezentarea organizatiei

necomerciale

Normele de conducere, administrare si reprezentare a organizatiei

necomerciale sint stabilite prin lege si statutul ei.

Organizaţiile necomerciale se constituie pentru realizarea scopurilor de

utilitate publică care corespund intereselor fondatorilor şi sunt fixate in actele de
constituire. Realizărea intereselor fondatorilor se face prin intermediul mecanismului
de conducere şi administrare a organizaţiei necomerciale.
Voinţa organizaţiilor necomerciale in calitate de persoane juridice este creată şi
exprimată prin intermediul organelor acestora. In rezultatul acţiunilor lor organizaţiile
necomerciale dobindesc drepturi şi işi asumă obligaţii. Norma comentată stabileşte
că regulile de conducere, administrare şi reprezentare sunt determinate in lege şi in
statutul organizaţiei necomerciale.
Legile care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale
conţin prevederi referitor la organele obligatorii şi competenţa lor. Pornind de la
minimul legal, organizaţiile necomerciale sunt libere să-şi construiască propriul model
de guvernare prin indicarea in statut a structurii concrete a organelor de conducere
(suprem şi executiv), modul de creare şi funcţionare a acestora, durata mandatului,
competenţa şi modul de adoptare a deciziilor.
Conducerea, administrarea şi reprezentarea organizaţiei necomerciale ca şi a
altor persoane juridice se face prin intermediul organului suprem şi a executivului.
Organul suprem de conducere a organizaţiei necomerciale este determinat de forma
acesteia. Astfel, in asociaţii – organizaţie care consemnează calitatea de membru,
organul suprem de conducere este adunarea generală a membrilor; in fundaţii –
organul suprem este consiliul fundaţie desemnat de fondator (fondatori); in instituţii –
insăşi fondatorul sau adunarea fondatorilor.
Organul suprem de conducere este imputernicit să soluţioneze cele mai importante
chestiuni ce ţin de activitatea organizaţiei necomerciale. Competenţa exclusivă a
organului suprem de conducere a organizaţiei necomerciale ţine de:
(369)adoptarea deciziilor referitor la schimbarea statutului juridic a organizaţiei
– modificarea şi completarea statutului, reorganizarea şi incetarea activităţii;
(370)adoptarea deciziilor ce ţin de strategia activităţii organizaţiei
necomerciale. Organul supem de conducere determină direcţiile prioritare şi
programul de activitate.
(371)desemnarea şi revocarea organelor executive şi a altor organe a
organizaţiei necomerciale.
Legile speciale determină competenţa exclusivă a organului suprem de conducere, in
dependenţă de forma şi specificul activităţii organizaţiei necomerciale. Prin statut, la
competenţa exclusivă a organului suprem poate fi atribuită soluţionarea oricărei
chestiuni.
Mecanismul conducerii şi administrării organizaţiei necomerciale presupune
crearea organului executiv, care este competent să conducă activitatea cotidiană a
organizaţiei. Dacă organul suprem de conducere este chemat, pornind de la
interesele fondatorilor, să formeze voinţa organizaţiei necomerciale, organul
executiv realizează voinţa organizaţiei in activitatea practică şi săvirşeşte in numele
ei acte juridice.
Organul executiv poate fi colegial (consiliu, direcţie, etc) sau unipersonal (director,
preşedinte, etc). Statutul organizaţiei necomerciale poate prevedea constituirea mai
multor organe executive, delimitindu-le competenţa.
De competenţa organului executiv este soluţionarea tuturor chestiunilor, care prin
lege sau statut nu sunt atribuite la competenţa exclusivă a altor organe.
Constiuirea şi activitatea organului executiv se va efectua cu respectarea legilor
speciale care reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale şi
a prevederilor Art. 61.

Articolul 190. Conflictul de interese

(1) Organizatia necomerciala trebuie sa evite, in activitatea sa,

conflictele de interese, iar in cazul aparitiei, le va solutiona in
conformitate cu art.191.
(2) Se considera ca exista conflict de interese in cazul incheierii unui act
juridic referitor la patrimoniul organizatiei necomerciale intre aceasta si
persoana interesata.
(3) In sensul prezentului articol, sint considerati persoane
interesate: conducatorul organizatiei, membrii organelor ei de conducere si
control, angajatii, precum si orice alta persoana care, datorita relatiilor
specifice cu organizatia necomerciala, poate conditiona luarea de
decizii privind incheierea de acte juridice in numele organizatiei cu
sine sau cu persoane cu care se afla in raporturi de rudenie de pina la
gradul trei inclusiv, in relatii de munca, sau cu persoane al caror creditor
este.

Normele ce se conţin in articolul comentat au menirea să reglementeze situaţiile

cind o persoană, in virtutea poziţiei pe care o deţine poate obţine beneficii personal,
familiei sale, rudelor sau altor perosoane cu care se află in relaţii, in detrimentul
organizaţiei necomerciale. In astfel de situaţii apare un conflict intre interesele
persoanelor respective şi ale organizaţiei necomerciale.
Misiunea organizaţiilor necomerciale, prin definiţie, este una de a servi binelui
public şi nu intereselor limitate, particulare. Satisfacerea intereselor personale in
detrimentul organizaţiei necomerciale nu contribuie la atingerea scopurilor declarate
şi din acest considerent organizaţiile necomerciale trebuie să acorde o atenţie
specială politicilor sale cu privire la conflictele de interese.
Survenirea prejudiciului nu este o condiţie necesară pentru recunoaşterea actului
juridic ca incheiat cu conflict de interese. Insăşi admiterea conflictului de interese in
activitatea organizaţiei necomerciale dăunează intereselor ei şi din acest
considerent,
Alin.1 prescrie organizaţilor necomerciale să evite in activitatea lor conflictele de
interese.
Conform alin. 2, suntem in prezenţa unui conflict de interese de fiecare dată cind
se incheie un act juridic referitor la patrimoniul organizaţiei necomerciale intre
aceasta şi persoana interesată. Pornind de la prevederile art. 248, se va considera
cu conflict de interese oricare act juridic incheiat cu o persoană interesată referitor la
bunurile care aparţin organizaţiilor necomerciale, activul şi pasivul patrimoniului ei.
In sensul normei comentate, potenţiale persoane interesate sunt:
(372)Conducătorul organizaţiei şi membrii organelor de conducere şi control, din
 considerentul că aceştea nemijlocit sunt imputernicite de lege şi/sau actul de
constituire să acţioneze in numele şi pe seama organizaţiei necomerciale in
raporturile cu terţii şi pot adopta sau condiţiona adoptarea deciziilor.
(373)Angajaţii organizaţiei necomerciale, or aceştia pot condiţiona adoptarea
anumitor decizii de organele de conducere.
(374)Alte persoane decit cele indicate la lit.a) şi b) care datorită relaţiilor sale
specifice cu organizaţia necomercială, le permite condiţionarea adoptării
deciziilor. Aici se incadrează fondatorul (fondatorii) organizaţiei
necomerciale, finanţatorii ei, beneficiarii (consumatorii) mari de servicii, etc.
Persoanele indicate se vor considera interesate atit in cazul incheierii actelor
juridice cu dinşii personal, cit şi cu:
(375)rudele lor pe linie dreaptă sau colaterală pină la gradul trei inclusiv;
(376)persoanele cu care se află in relaţii de muncă. In raporturile de muncă
respective persoana interesată poate avea atit calitate de patron al
persoanei cu care se incheie actul juridic cit şi de angajat al acesteia.
(377)Societăţile comerciale şi organizaţiile necomerciale in care persoana
interesată are calitatea de fondator (membru) sau angajat;
(378)Persoanele al căror creditor este in virtutea unor obligaţii contractuale sau
extracontractuale.
Reieşind din misiunea lor, potenţialele persoane interesate urmează să respecte
cu stricteţe interesele organizaţiilor necomerciale. Aceasta presupune atit abţinerea
de la săvirşirea acţiunilor care prejudiciază organizaţia necomercială cit şi utilizarea
patrimoniului ei doar pentru atingerea scopurilor pentru care a fost constituită.
O modalitate de evitare a conflictelor de interese reprezintă abţinerea de la
incheierea actelor juridice cu persoanele menţionate mai sus. Constituirea organelor
de conducere şi control din diferite persoane, in aşa mod, incit membrii anumitor
organe de conducere să nu fie membri ai altor organe de conducere şi a organelor de
control la fel contribuie la evitarea conflictelor de interese. Unele legi care
reglementează activitatea diferitor tipuri de organizaţii necomerciale conţin interdicţii
exprese in acest sens. Astfel, membrii Consiliului fundaţiei nu poate fi membru al
oricărui alt organ de conducere sau control al acesteia (alin.5, art.25, Legea
581/1999). In cazurile cind organizaţia necomercială este totuşi in prezenţa
conflictelor de interese, ele urmează a fi soluţionate conform prevederilor art.191.

Articolul 191. Solutionarea conflictului de interese

(1) Actele juridice cu conflict de interese trebuie sa fie aprobate in

prealabil de organul suprem al organizatiei necomerciale daca prin statut
nu s-a stabilit competenta unui alt organ colegial.
(2) Persoana interesata este obligata sa repare prejudiciul adus
organizatiei necomerciale prin incheierea unui act juridic cu conflict de
interese daca acesta nu a fost aprobat de organul competent.
(3) Pe linga reparatia prejudiciului, persoana interesata trebuie sa
restituie organizatiei necomerciale tot venitul obtinut ca urmare a
incheierii actului juridic cu conflict de interese. Daca prejudiciul a fost
cauzat prin actiunea mai multor persoane interesate, ele vor purta
raspundere solidara fata de organizatia necomerciala.

I. Menirea normelor care reglementează conflictul de interese este nu de a

interzice incheierea actelor juridice cu persoanele interesate (alin. 3 art. 190). In
unele situaţii, in rezultatul incheierii a unor astfel de tranzacţii organizaţiile
necomerciale ar putea avea beneficii şi nu pierderi (ex. inchirierea anumitor bunuri
de la membrii unei asociaţii la preţuri mai joase decit cele existente pe piaţă). Din
acest considerent, reglementările respective au mai curind rolul de a proteja deciziile
cu privire la anumite cursuri de acţiune şi nu neapărat de a preveni o tranzacţie.
Incheierea unui act juridic cu conflict de interese este posibil, conform alin. 1 al
normei comentate doar ulterior aprobării lui de către organul suprem al organizaţiei
necomerciale sau de către un alt organ colegial, imputernicit prin statut să
soluţioneze conflictele de interese. Prin statut s-ar putea determina competenţa
organelor de revizie şi control (comisia de revizie, consiliul de tutelă, etc) să
soluţioneze conflictele de interese sau a unui organ special constituit in vederea
depistării şi soluţionării conflictelor de interese.
In cazul cind insăşi membrii organelor imputernicite să soluţioneze conflictele de
interese sunt persoane interesate, soluţionarea conflictului de interese va fi de
competenţa organului suprem al organizaţiei necomerciale.
Din considerentul că interesele organizaţiei necomerciale determinate de lege şi
actul de constituire urmează să prevaleze asupra intereselor particulare a
persoanelor interesate, organul competent să soluţioneze conflictul de interese va
aproba incheierea actului juridic doar in cazul cind acesta nu prejudiciază interesele
organizaţiei necomerciale.
Deşi norma nu prevede expres, pentru a evita survenirea consecinţelor prevăzute la
alin.2, persoana interesată trebuie să inştiinţeze prealabil incheierii, intr-o formă
care permite de a face dovada executării acestei obligaţii, organul imputernicit să
incheie acte juridice despre relaţiile pe care le are cu persoana ce ar putea beneficia
in rezultatul tranzacţiei. Pentru a exclude oricare posibilitate de a influenţa decizia
organului care soluţionează conflictul de interese, persoana interesată urmează să nu
asiste la adoptarea deciziei respective. Alin.2, art. 26 al Legii 581/1999 interzice
expres membrilor consiliului fundaţiei să participe la adoptarea deciziei, cind se
examinează o problemă legată de un interes patrimonial sau de altă natură a lor sau
a rudelor de pină la gradul III a acestora, fapt care urmează să fie consemnat in
procesul verbal al şedinţei.
II. Alin. 2 al articolului comentat stabileşte consecinţele incheirii unui act
juridic cu conflict de interese fără respectarea procedurii determinate de alin.1.
Persoana interesată va fi obligată să repare integral prejudiciul adus organizaţiei
necomerciale conform normelor care reglementează efectele neexecutării obligaţiei
(Cap.V, Cartea III).
Persoana interesată va fi exonerată de răspundere atunci cind deşi a inştiinţat
organizaţia despre interesul care il are, actul juridic a fost incheiat fără respectarea
procedurii de soluţionare a conflictului de interese (alin.4, art. 1398). In această
situaţie, prejudiciul cauzat organizaţiei necomerciale va fi reparat de persoana care a
incheiat actul juridic fără a respecta procedura de soluţionare a conflictului de
interese, in modul cum răspunde mandatarul pentru prejudiciul cauzat mandantului
(alin.3, art.61).
III. Dacă in rezultatul incheierii unui act juridic cu conflict de interese pesoana
interesată a realizat un venit, ea va fi obligată să-l restituie organizaţiei
necomerciale, suplimentar reparării prejudiciului cauzat, după regulile care
guvernează imbogăţirea fără justă cauză (Art.1389-1397) .
Dacă la incheirea tranzacţiei cu conflict de interese au acţionat mai multe persoane
interesate, acestea vor repara prejudiciul cauzat in mod solidar, conform prevederilor
art.530-549.

Capitolul III
PARTICIPAREA REPUBLICII MOLDOVA
SI A UNITATILOR ADMINISTRATIV-
TERITORIALE LA RAPORTURILE
REGLEMENTATE DE LEGISLATIA CIVILA
Articolul 192. Republica Moldova si unităţile ei administrativ - teritoriale
ca subiecte de drept civil

(379)Republica Moldova si unităţile ei administrativ-teritoriale participa

la raporturile reglementate de legislaţia civila pe principiul egalităţii
participanţilor la aceste raporturi - persoane fizice si juridice.
(380)Subiectelor menţionate la alin.(1) se aplica normele care
reglementează participarea persoanelor juridice la raporturile
reglementate de legislaţia civilă daca din lege sau din specificul
acestor subiecte nu reiese altfel.

Statul, prin intermediul organelor sale emite acte normative şi cere tuturor
participanţilor la circuitul civil să respecte dispoziţiile imperative incluse in aceste
acte. In caz contrar, respectarea se asigură prin forţa de constrangere. Totuşi, viaţa
juridică impune situaţii, in care statul, pentru a-şi asigura buna funcţionare trebuie să
intre in relaţii cu persoanele private. In aceste din urmă relaţii statul, insă, nu-şi
rezervă o poziţie privilegiată. Repetand unele dispoziţii din art.58 C.civ., in alin. (1) se
arată că statul şi unităţile administrativ-teritorial (UTA) participă la raporturile civile
pe poziţie de egalitate cu alte subiecte. Proclamand expres numai principiul egalităţii
in raporturile civile cu participarea statului şi a UAT, aceasta nu inseamnă că alte
principii ale dreptului civil nu sunt aplicabile raporturilor civile cu participarea
statului. Trebuie menţionat că reieşind din dispoziţia celui de-al doilea aliniat şi alte
principii ale dreptului civil sunt aplicabile acestor raporturi. Ca exemplu am putea
menţiona principiul inviolabilităţii proprietăţii şi principiul libertăţii contractule
principii care-şi au fundamentul in art.126 şi 127 din Constituţie şi art. 1, 315, 667 din
C.civ.
Articolul comentat stabileşte prezumţia potrivit căreia statului şi UAT li se
aplică normele care reglementează participarea persoanelor juridice reglementate de
legislaţia civilă, dacă din lege sau din specificul acestor subiecte nu rezultă contrariul.
Desigur că faţă de stat şi UAT nu pot fi utilizate normele cu privire la capacitatea de
folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice, cu privire la denumire, sediu, acte
constitutive, inregistrare de stat, reorganizare sau lichidare.
Anumite dispoziţii din Codul civil şi din alte acte legislative prevăd expres
posibilitatea participării statutului şi unităţilor administrativ teritoriale in raporturile
civile. Astfel de dispoziţii am putea menţiona dispoziţiile exprese a art. art. 1404,
1405, 1515, precum şi art.1410-1413 C.civ. care vor fi aplicate in cazul in care
proprietarul sursei de pericol sporit, a animalului, sau construcţiei este statul. De
asemenea poate fi menţionată răspunderea statului şi a UAT pentru obligaţiile
instituţiei publice in măsura in care patrimoniul acesteia nu este deajuns pentru
stingerea oblgaţiilor asumate. Potrivit art.3 din Legea nr.589/1995 privind rezervele
materiale de stat şi de mobilizare păstrarea şi deservirea rezervelor materiale ale
statului se efectuează .... şi la unii agenţi economici, indiferent de forma de
proprietate, pe bază de contract. Pentru asigurarea necesităţilor statului in bunuri şi
servicii se organizează achiziţii publice. Achiziţiile publice decurg in conformitate cu
Legea nr.1166 /1997 cu privire la achiziţii de mărfuri, lucrări şi servicii pentru
necesităţile statului.
Cele menţionate arată că legiuitorul promovează consecvent respectarea
principiilor civile in raportule cu participarea statului şi a UAT.

Articolul 193. Modalitatea de participare a Republicii Moldova si a unităţilor

ei administrativ-teritoriale la raporturile reglementate de legislaţia civila

(381)Autorităţile administraţiei publice centrale pot sa dobandească si

 sa exercite drepturi si obligaţii patrimoniale si personale
nepatrimoniale in numele Republicii Moldova, precum si sa o
reprezinte in instanţa de judecata, in limitele competentei.
(382)Autorităţile administraţiei publice locale pot sa dobandească si sa
exercite drepturi si obligaţii patrimoniale si personale nepatrimoniale
in numele unităţilor administrativ-teritoriale in limitele competentei.
(383)In cazul si in modul prevăzut de lege, de decretele Preşedintelui
Republicii Moldova, de hotărarile si ordonanţele Guvernului si de
actele autorităţilor administraţiei publice locale, in numele lor pot
acţiona, prin autorizare speciala, persoane fizice si juridice. Regulile
mandatului se aplica in măsura in care nu contravin esenţei
raportului juridic sau nu este stipulat expres altfel.

Ca şi la persoanele juridice de drept privat capacitatea juridică a statului şi a UAT

se realizează prin organele sale.
Statul se manifestă in circuitul civil prin organul său executiv – Guvernul.
Guvernul, insă fiind un organ colegial realizează atribuţiile ce le revin prin ministere
ca organe centrale de specialitate. Acestea potrivit art.107 din Constituţie realizează
politica Guvernului şi conduc cu domeniile de activitatea incredinţate şi sunt
responsabile de activitatea lor. In anumite domenii de activitate Guvernul formează
alte organe centrale de specialitate cum sunt departamentele, agenţiile de stat,
administraţiile sau alte organe de stat. Ca exemplu poate servi Agenţia de Stat
pentru achiziţii publice formată in cadrul Ministerului Economiei care este organul de
stat care organizează procesul de achiziţii publice a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor
pentru necesităţile statului, precum şi Agenţia de Stat pentru Rezervele Materiale
care organizează păstrarea, schimbarea şi utilizarea rezervelor materiale ale statului.
Sunt organe ale statului şi Banca Naţională şi Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare, care pentru a-şi asigura desfăşurarea activităţii intră in relaţii civile cu
persoanele private.
Dreptul organelor centrale de specialitate de a reprezenta statul rezultă, fie din
legi speciale fie din Regulamentele aprobate de Guvern.
Potrivit art.34 din Legea nr.123/2003 cu privire la administrarea publică locală
primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorial de nivelul intai (satele, comunele,
oraşele) in raporturile juridice la care participă. Potrivit art.59 din Legea nr.123/2003
raionul ca unitate administrativ teritorială este reprezentată in raporturile juridice la
care participă de către preşedintele raionului.
Primarul sau preşedintele raionului este cel care semnează actele juridice in numele
UAT şi le reprezintă in alte raporturi juridice. Insă in unele situaţii juridice primarul
poate să semneze actele juridice numai avand decizia consiliului respectiv. Astfel,
pentru ca primarul să poată semna acte juridice de instrăinare a bunurilor UAT care
aparţin domeniul privat, de schimb al terenurilor, de constituire a societăţilor
comerciale sau de transmitere a bunurilor in capitalul social al societăţii comerciale
se fac numai după ce consiliul local a adoptat o decizie favorabilă in acest sens.
In calitate de reprezentant al statului poate fi prin delegare (substituire) şi o
persoană privată. Astfel potrivit Regulamentului cu privire la reprezentarea statului in
societăţile economice aprobat prin Hotărarea Guvernului nr.109/1999 se stabileşte că
imputernicirile reprezentantului statului pot fi delegate funcţionarilor publici sau
specialiştilor intreprinderilor, organizaţiilor şi instituţiilor de stat, altor cetăţeni ai
Republicii Moldova, precum şi persoanelor juridice, disponibile să asigure realizarea
funcţiilor reprezentatului statului. Imputernicirile se confirmă prin ordinul emis de
conducătorul organului central de specialitate din domeniul economiei naţionale in
care activează societatea comercială in care statul deţine acţiuni sau părţi sociale.
Prin mandat fiecare conducător al organului central de specialitate (Ministrul,
Directorul Departamenului) este in drept să elibereze procuri pentru o persoană fizică
sau juridică pentru ca acestea din urmă să incheie anumite acte juridice cu alte
persoane private in limita atribuţiilor stabilite pentru organul respectiv.

Articolul 194. Răspunderea civila a Republicii Moldova si a unităţilor ei

administrativ-teritoriale

(384)Republica Moldova si unităţile ei administrativ-teritoriale răspund

pentru obligaţii cu toate bunurile ce le aparţin cu drept de
proprietate privata.
(385)Republica Moldova nu poarta răspundere pentru obligaţiile
unităţilor administrativ-teritoriale.
(386)Unităţile administrativ-teritoriale nu poarta răspundere pentru
obligaţiile Republicii Moldova.
(387)Dispoziţiile alin.(2) si (3) nu se răsfrang asupra cazurilor in care
Republica Moldova a acordat garanţii pentru obligaţiile unităţilor
administrativ-teritoriale sau acestea au acordat garanţii pentru
obligaţiile Republicii Moldova.
(388)Particularităţile răspunderii civile a Republicii Moldova si a
unităţilor administrativ-teritoriale in raporturi cu persoane fizice si
juridice străine sau cu alte state sant stabilite prin lege.

1. Statul şi UAT răspund pentru obligaţiile asumate doar in limita valorii bunurilor
aflate in circuitul civil. Bunurile proprietate publică nu pot fi utilizate pentru
satisfacerea cerinţelor creditorilor. Aceasta rezultă din dispoziţia art.296 alin.(4)
C.civ. potrivit căruia bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. In special art.1 din Legea insolvabilităţii dispune că Statul, unităţile
adminisrativ – teritoriale şi persoanele juridice de drept public nu sunt subiecte ale
insolvabilităţii, adică acestora nu li se aplică procedura de insolvabilitate.
Statul şi UAT răspunde in faţa persoanelor private pentru prejudiciul adus acestora
in raporturile contractuale cat şi in cele extracontractuale. Astfel, potrivit art.1404
C.civ. prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau prin nesoluţionarea in
termen legal a unei cereri de către o autoritate publică sau de către o persoană cu
funcţii de răspundere din cadrul ei se repară integral de autoritatea publică.
Prejudiciul cauzat persoanei fizice prin condamnare ilegală atragere ilegală la
răspundere penală, aplicare ilegală a măsurii preventive sub forma arestului
preventiv sau sub forma declaraţiei scrise de a nu părăsi localitatea etc. se repară de
către stat integral (art.1405 C. civ.).
Statul sau UAT va fi obligat să repare prejudiciul cauzat persoanelor private de
către sursa de pericol sporit, de către animale, de către deteriorarea unor construcţii
care aparţin statului dacă nu va demonstra circumstanţele care exclud răspunderea.
2. Similar persoanelor private Republica Moldova şi UAT răspunde numai pentru
propriile obligaţii.

T i t l u l III
ACTUL JURIDIC SI REPREZENTAREA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA ACTUL JURIDIC

Articolul 195. Noţiunea actului juridic

 Act juridic civil este manifestarea de către persoane fizice şi juridice
a voinţei indreptate spre naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi
obligaţiilor civile.

(389)Unul din elementele definitorii ale actului juridic civil este manifestarea de
voinţă. Avind drept scop crearea, modificarea ori stingerea unor rapoturi cu
alte persoane, voinţa autorului actului juridic civil trebuie să fie manifestată,
exteriorizată. Eficacitatea acestei voinţe depinde de posibilitatea altor
persoane de a lua cunoştinţă de ea. Prin manifestare, voinţa incetează de a
mai fi un fenomen subiectiv, devenind un fapt social, o realitate obiectivă, iar
terţii pot lua cunoştinţă de conţinutul ei şi pot adopta o anumită conduită.
(390)Manifestarea de voinţă trebuie să provină de la un subiect de drept civil-
persoană fizică sau persoană juridică. Intrucit actul juridic civil este un act
volitiv, conştient, el poate fi săvirşit numai de un subiect care are capacitatea
de exerciţiu necesară (privitor la capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice, a
se vedea art. art. 19 – 26; capacitatea de ezerciţiu a persoanei juridice – art.
61.)
Persoana fizică, adică omul privit individual (art. 17), săvirşeşte acte juridice
civile personal. Persoana juridică, neavind o voinţă proprie in sens psihologic,
acţionează prin intermediul unor persoane fizice, abilitate de a săvirşi
asemenea manifestări de voinţă. Aceste persoane fizice, care săvirşesc acte
juridice civile, prin lege sau prin actul de constituire, in numele şi pe seama
persoanei juridice, sint administratorii (art. 61).
(391)Manifestarea de voinţă trebuie să fie indreptată spre producerea efectelor
juridice: naşterea, modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile.
Intenţia de a produce efecte juridice este un element necesar al actului juridic
civil, astfel incit aceste efecte nu se pot produce, conform legii, decit dacă o
asemenea intenţie a existat. Această trăsătură definitorie deosebeşte actul
juridic civil de faptul juridic civil, care este săvirşit fără intenţia de a produce
efecte juridice, care insă se produc in virtutea legii. Astfel, nu sunt acte
juridice aşa acţiuni ca: efectuarea construcţiilor sau lucrărilor pe terenul altuia
(art. 329 (3)), imbogăţirea fără justă cauză (art. art. 1389 – 1397), fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii (art. 1398) etc., deoarece pentru a produce efecte
juridice, legea nu cere existenţa unei voinţe indreptate spre realizarea acestor
efecte. In exemplele date drepturile şi obligaţiile civile iau naştere, se modifică
ori se sting, indiferent de faptul dacă autorii acestor acţiuni au avut sau nu o
atare intenţie.
(392)Finalitatea actelor juridice este crearea, modificarea sau stingerea unor
drepturi şi obligaţii civile concrete. Prin această trăsătură actul juridic civil se
deosebeşte de actele juridice din alte ramuri de drept (de ex.: actul juridic
administrativ.)

Articolul 196. Actul juridic unilateral, bilateral şi multilateral

(1) Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a un ei singure

părţi. Actul juridic unilateral poate da naştere la obligaţii pentru terţi numai
in cazurile prevăzute de lege.
(2) Actul juridic unilateral se aplică in modul corespunzător
dispoziţiile privind obligaţiile şi contractele dacă acestea nu contravine legii
sau caracterului unilateral al actului juridic.
(3) Actul juridic bilateral este manifestarea de voinţă concordantă a
două părţi.
(4) Actul juridic multilateral este manifestarea de voinţă a trei sau
mai multe părţi.

1. Actele juridice civile se clasifică in funcţie de numărul părţilor in acte

unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Prin parte in actul juridic se inţelege
persoana care, manifestindu-şi voinţa, personal sau prin reprezentant,
promovează in act un interes juridic propriu şi direct.
(393)Este unilateral actul juridic civil care este rezultatul manifestării voinţei
unei singure părţi. Sunt acte civile unilaterale: testamentul (art.1449),
acceptarea succesiunii (art. 1516), renunţarea la succesiune (art.1526) ,
procura (art.252), oferta (art.681), promisiunea publică de recompensă
(art.art. 1371-1374), rezoluţiunea sau rezilierea unui contract (art.art. 733-
748) etc.
(394)Intrucit actul juridic reprezintă principalul izvor al obligaţiilor civile, iar
contractul este cel mai răspindit act juridic, intre aceste trei categorii juridice:
„act juridic”, „obligaţii” şi „contract”, există o interdependenţă strinsă. In
virtutea acestui fapt reglementările prezentului cod in materiile de obligaţii şi
contracte sunt aplicabile, in anumite limite, şi actelor juridice. Nu pot fi
aplicate acele dispoziţii privind obligaţiile şi contractele care prevăd in mod
necesar existenţa a două sau mai multe părţi, deoarece in actul juridic
unilateral nu există decit o singură parte.
(395)Este bilateral actul juridic civil care reprezintă rezultatul voinţei concordate
a două părţi. Actele juridice bilaterale, numite contracte, sunt cele mai
frecvent utilizate acte juridice in dreptul civil.
De reţinut că nu trebuie confundată clasificarea actelor juridice civile in
unilaterale şi bilaterale, făcută in funcţie de numărul părţilor, cu clasificarea
contractelor in unilaterale şi sinalagmatice (bilaterale), in baza criteriului
efectelor lor (a se vedea comentariul la art.666).
(396)Este multilateral actul juridic civil care este rezultatul acordului de voinţă a
trei sau mai multe părţi. Un act multilateral tipic este contractul de societate
civilă (art.1339).
Este de menţionat că numărul părţilor actului juridic multilateral nu
intotdeauna coincide cu numărul persoanelor ce participă nemijlocit la
operaţia juridică in cauză. Astfel, contractul de constituire a unei societăţi
comerciale , incheiat pentru mai mulţi fondatori de un mandatar unic (privitor
la mandat a se vedea art. art.1039-1052), constituie un act multilateral, deşi
este săvirşit de o singură persoană.

Articolul 197. Actul juridic cu titlu gratuit şi actul juridic cu titlu oneros

(1) Act juridic cu titlu gratuit este actul prin care se procură unei
părţi un folos patrimonial fără a se urmări obţinerea in schimb a unui alt
folos patrimonial.
(2) Act juridic cu titlu oneros este actul prin care se procură unei
părţi un folos patrimonial pentru obţinerea in schimb a unui alt folos
patrimonial.

(397)Clasificarea actelor juridice in acte cu titlu gratuit şi acte cu titlu oneros se

referă numai la actele civile patrimoniale (care au un conţinut evaluabil in
bani), dar nu şi la actele civile nepatrimoniale (care au un conţinut neevaluabil
in bani).
(398)Actul cu titlu gratuit este acel act, in care avantajul (folosul) patrimonial
conferit uneia dintre părţi nu are drept scop obţinerea avantajului corelativ.
Acte cu titlu gratuit sunt: donaţia (art.827), comodatul (art.859), legatul
 (art.1486).
(399)Actele cu titlu gratuit se clasifică, la rindul lor, in acte dezinteresate şi
liberalităţi. Prin actele dezinteresate, dispunătorul face un serviciu gratuit
gratificatului, dar nu-şi micşorează patrimoniul propriu. Drept exemple por
servi: comodatul, mandatul neremunerat (art. art. 1030, 1033), fidejusiunea
gratuită (art.1146). Liberalităţile sunt acele acte, prin care se operează un
transfer de valori patrimoniale de la dispunător la gratificat, transfer care
diminuează patrimoniul dispunătorului. Sunt liberalităţi donaţia şi legatul.
(400)Actul cu titlu oneros este acel act, in care avantajului patrimonial pe care o
parte il procură celeilalte părţi sau unui terţ, ii corespunde un avantaj
patrimonial corelativ. Sunt acte cu titlu oneros: vinzarea-cumpărarea
(art.753), schimbul (art.823), locaţiunea (art.875), antrepriza (art.946) ş. a.
(401)Avantajul corelativ avantajului conferit de partea din actul cu titlu oneros
nu trebuie să fie procurat neapărat anume acestei părţi, ci poate fi acordat şi
unui terţ, fără ca prin aceasta actul să-şi piardă caracterul oneros. Ca exemplu
poate servi contractul de asigurare, in care asiguratorul se obligă să
plătească, la producerea riscului asigurat, suma asigurată ori despăgubirea
unui terţ- beneficiarului asigurării (art.1301).
(402)Există acte juridice care, prin esenţa, lor pot fi numai gratuite sau numai
oneroase. De exemplu, comodatul este intotdeauna un act gratuit (art.859).
Dacă pentru darea in folosinţă a bunului comodantul ar primi o remunerare,
acest raport şi-ar schimba natura juridică şi ar deveni locaţiune (art.875).
Alte acte pot fi atit gratuite, cit şi oneroase, in funcţie de opţiunea părţilor
participante. Astfel mandatul, fidejusiunea (art.1146), depozitul (art.1086,
1088), imprumutul (art.867, 869) pot fi atit acte oneroase, cit şi gratuite, in
dependenţă de faptul dacă in contract s-a stipulat sau nu o remuneraţie.

Articolul 198. Actele juridice de conservare, de administrar şi de

dispoziţie

(1) Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte

preintimpinarea pierderii unui drept subiectiv civil.
(2) Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o
obişnuită punere in valoare a unui bun sau patrimoniu.
(3) Act juridic de dispoziţie este actul care are ca rezultat ieşirea din
patrimoniu a unui drept sau grevarea cu sarcini reale a unui bun.

(403)In funcţie de natura juridică, scopul sau rolul actului in gestiunea

patrimoniului, actele juridice se clasifică in acte de conservare, de
administrare şi de dispoziţie.
(404)Prin acte de conservare se inţeleg actele destinate păstrării unui drept sau
preintimpinării pierderii lui. Actele in cauză sunt intotdeauna utile
patrimoniului, deoarece implică cheltuieli băneşti minime faţă de valoarea
dreptului păstrat ori salvat. Ca acte de conservare sunt menţionate
următoarele: intreruperea prescripţiei extinctive prin intentarea unei acţiuni
(art.277), inregistrarea gajului (art.470, 471), somaţia (art.617).
(405)Sunt acte de administrare actele săvirşite pentru a face bunurile
productive, fără a depăşi limitele unei exploatări normale a lor. Ca exemple
pot servi: darea in locaţiune a bunurilor (art.875), asigurarea bunurilor (art.
1301), darea bunurilor in administrare fiduciară (art.1053).
(406)Se consideră acte de dispoziţie actele, prin care se operează ieşirea unor
bunuri din patrimoniu sau grevarea unor bunuri, adică depăşindu-se dreptul
de a administra, se instrăinează bunuri, se constituie drepturi reale asupra lor
 sau se renunţă la drepturi. Printre actele de dispoziţie se numără: vinzarea-
cumpărarea, schimbul, constituirea asupra bunurilor, a unui drept de uzufruct
(art.395, 396), uz sau abitaţie (art.424), superficie (art.443, 444), gaj (art.454,
466), tranzacţia (art.1331).
(407) Importanţa practică a clasificării in cauză a actelor juridice civile se
invederează, in special, in materie de reprezentare şi de capacitate.
De exemplu, tutorele, ca reprezentant legal al persoanei puse sub tutelă,
săvirşeşte in numele acesteia acte de administrare a bunurilor ei, fără a fi
necesară permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare (art.41). In ceea ce
priveşte actele ce depăşesc drepturile de administrare, adică actele de
dispoziţie (acte juridice care duc la micşorarea averii persoanei puse sub
tutelă), tutorele are nevoie de permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare
(art.42).
Un alt exemplu este contractul de mandat (art.1030). Astfel, mandatul general este
valabil numai pentru actele de conservare єi de administrare; pentru actele de
dispoziюie mandatul trebuie sг fie special (art.1032).

Capitolul II
CONDITIILE DE VALABILITATE
ALE ACTULUI JURIDIC

Articolul 199. Consimţămintul

(408)Consimţămintul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a

persoanei de a incheia un act juridic.
(409)Consimţămintul este valabil dacă provine de la o persoană cu
discernămint, este exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice
şi nu este viciat.

1.Una din trăsăturile definitorii a consimţămintului este exteriorizarea voinţei

persoanei de a incheia un act juridic.
Actele juridice pot fi exteriorizate in diferite modalităţi: in scris, verbal sau prin
acţiuni concludente. Manifestarea de voinţă poate fi expresă( directă) atunci cind
este manifestată prin mijloace care pot să o aducă nemijlocit la cunoştinţa
terţilor, sau tacită (indirectă, implicită) cind se exteriorizează prin fapte care nu
comunică direct voinţa, dar permit deducerea ei cu certitudine. Cumpărătorul
care acceptă verbal sau in scris oferta vinzătorului sau care ridică mina in cazul
vinzării la licitaţie işi exprimă voinţa expres. Moştenitorul care intră efectiv in
posesiunea patrimoniului succesoral acceptă succesiunea tacit (art.1516 al.3). In
acest context este de reţinut că tăcerea in sine ca şi inacţiunea nu produce efecte
juridice. Prin natura ei tăcerea nu permite stabilirea voinţei persoanei de a săvirşi
un act juridic. Totuşi, in mod excepţional, ţinind cont de imprejurările concrete in
care s-a produs, tăcerea poate valora ca manifestare de voinţă. Astfel, tăcerea
valorează ca acceptare a unei oferte atunci cind legea, practica stabilită intre
părţi sau uzanţele ii conferă această valenţă (art.694).
Există unele acte care, prin natura lor, necesită manifestarea expresă a voinţei.
De exemplu, actele numite solemne sau formale trebuie să fie incheiate, sub
pedeapsa nulităţii, in forma prescrisă de lege – forma scrisă (art. 210), sau forma
autentică (art. 212).
2. Consimţămintul trebuie să provină de la o persoană cu discernămint, adică
avind facultatea de a pătrunde, de a judeca şi a aprecia lucrurile la justa valoare.
Subiectul de drept civil trebuie să conştientizeze acţiunile sale, să-şi dea seama
 de urmările lor şi să le dorească in cunoştinţă de cauză.
3. Consimţămintul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Această condiţie reiese din insăşi esenţa actului juridic civil care este o
manifestare de voinţă, inreptată spre naşterea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor civile (a se vedea comentariul la art. 195).
4. Consimţămintul nu trebuie să fie viciat. Pentru formarea valabilă a oricărui act
juridic consimţămintul trebuie să fie liber şi dat in cunoştinţă de cauză. Aceste
condiţii nu sunt intrunite atunci cind consimţămintul este alterat de vicii: eroare
(art.227), dol (art.228), violenţă (art.229) sau leziune (art.230).

Articolul 200. Momentul de producere a efectelor consimţămintului

(410)Manifestarea de voinţă care trebuie recepţionată de cealaltă parte

produce efecte in momentul in care parvine acesteia, indiferent de
faptul dacă a luat sau nu cunoştinţă de conţinutul ei.
(411)Manifestarea de voinţă nu produce efecte in cazul in care celeilalte
părţi i-a parvenit anterior sau ii parvine in acelaşi timp o declaraţie
de retractare.
(412)Valabilitatea manifestării de voinţă nu este afectată de decesul
persoanei care şi-a exprimat voinţa, sau de lipsirea ei de capacitate
de exerciţiu, dacă aceste evenimente au avut loc după exprimarea
voinţei.

1. Eficacitatea voinţei depinde de posibilitatea destinatarului de a lua cunoştinţă

de ea pentru a putea acţiona in cunoştinţă de cauză.
2. Norma alineatului 1 se referă la actele juridice bilaterale, multilaterale şi actele
unilaterale supuse comunicării. Sunt acte supuse comunicării actele unilaterale
pentru valabilitatea cărora este necesară comunicarea voinţei către o persoană
determinată, de exemplu procura art. 252, rezoluţiune a unui contract (art. 737),
care se deosebesc de actele unilaterale nesupuse cominicării, care se formează
prin simpla exteriorizare a voinţei autorului actului, fără să fie necesară aducerea
ei la cunoştinţa unei persoane determinate: testamentul (art. 1449), promisiunea
publică de recompensă (art. 1371) etc.
3. Dispoziţiile prezentului articol se concretizează in reglementările privind
momentul incheierii contractului. Astfel contractul se
consideră incheiat in momentul primirii acceptului de către ofertant (art. 699) . O
normă similară este consacrată in Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980
asupra contractelor de vinzare-cumpărare. Art. 18 al.2 din această Convenţie
stipulează: „acceptarea unei oferte produce efecte in momentul in care indicaţia
de aceptare parvine ofertantului”.
Este de reţinut că in ce priveşte ajungerea acceptării la cunoştinţa ofertantului,
poate exista un decalaj intre momentul sosirii acceptării la sediul ofertantului şi
momentul cind acesta ia cunoştinţă efectiv despre conţinutul acceptării. Acest
fapt crează premise pentru un abuz din partea ofertantului care poate să pretindă
că a luat cunoştinţă despre acceptare la o dată ulterioară celei la care inştiinţarea
respectivă a sosit la sediul lui. Pentru a evita asemenea abuzuri, se prezumă că
ofertantul cunoaşte conţinutul acceptării chiar din momentul in care notificarea
acceptării a parvenit la sediul lui.
In acelaşi context este de menţionat că in ceea ce priveşte notificarea „Principiile
UNIDROIT cu privire la contractele comerciale internaţionale” din 1984 consacră
următoarea regulă: notificarea produce efecte in momentul in care ea parvine
destinatarului, adică atunci cind aceasta i se comunică verbal sau i se livrează la
sediul său, sau la adresa sa poştală (art.9).
4. Retractarea manifestării de voinţă are ca efect lipsirea acesteia de eficacitate,
 cu condiţia ca retractarea să ajungă la destinatar anterior sau cel tirziu
concomitent cu manifestarea de voinţă. Această regulă işi găseşte concretizarea
in art.683 al.2: oferta poate fi revocată dacă revocarea ajunge la destinatarul
ofertei cel tirziu concomitent cu oferta.
5. Deoarece actul juridic produce efecte din momentul cind manifestarea de
voinţă parvine destinatarului, decesul autorului actului sau lipsirea lui de
capacitatea de exerciţiu, survenite ulterior, nu trebuie să afecteze valabilitatea
actului juridic.
In cazul decesului persoanei care a săvirşit actul juridic, drepturile şi obligaţiile
izvorite din acesta trec asupra succesorului (art.art.1432, 1444)
In cazul lipsirii atorului actului juridic de capacitatea de exerciţiu, tutorele ca
reprezentant legal al acestuia va săvirşi actele juridice necesare in vederea
realizării drepturilor şi executării obligaţiilor ce decurg din actul juridic săvirşit de
persoana declarată incapabilă.

Articolul 201. Imposibilitatea determinarii esentei consimtamintului

Actul juridic se considera neincheiat in cazul in care esenta

consimtamintului nu poate fi determinata cu certitudine nici din
exprimarea exteriorizata si nici din alte circumstante ale incheierii
sale.

Deoarece eficacitatea actului juridic depinde de posibilitatea destinatarului de a

lua cunoєtinюг de manifestarea de voinюг exteriorizatг, actul juridic nu poate fi
incheiat dacг cel cгruia ii este adresatг manifestarea de voinюг nu o percepe єi
nu pгtrunde in esenюa ei, єi nici alte circumstanюe nu permit deducerea certг єi
univocг a acesteia.
Cind esenюa consimюгmintului nu poate fi determinatг, nu ne aflгm in prezenюa
unui adevгrat act juridic, intrucit nu se poate єti care anume efecte le-a dorit
autorul lui.
Pentru ca manifestarea de voinţă să producă efecte juridice, ea trebuie să fie
exteriorizată in aşa mod, incit să demonstreze clar şi precis esenţa
consimţămintului celui ce incheie actul juridic.

Articolul 202. Acordul terюului la incheierea єi executarea actului

juridic

(1) Dacг efectul unui act juridic care trebuie indeplinit faюг de
altcineva depinde de acordul unui tert, acordul sau dezacordul poate fi
exprimat atit faюг de o parte, cit єi de cealalta.
(413)Acordul nu necesitг formele stabilite pentru actul juridic.

1. Legea prevede cazuriile cind un act juridic produce efecte juridice numai dacг
existг acordul unui terю. Acest acord poate fi prealabil – autorizare,incuviinюare sau
ulterior – confirmare, aprobare. In unele norme noюiunile evocate sint exprimate prin
alte sintagme: consimюгmint (art.34), permisiune (art. 42), acceptare (art. 568).
Legea prevede obligativitatea acordului terюului privind incheierea anumitor
categorii de acte juridice, care ating nemijlocit interesele unui terю. Printre asemenea
acte se numгrг: actul de dispoziюie al celui neindreptгюit (art. 205), reprezentarea
fгrг imputerniciri (art. 249), actele de dispoziюie asupra bunurilor imobile proprietate
comunг in devгlmгєie (art. 369 alin. 2), preluarea datoriei de la debitor (art. 568) etc.
Pentru alte categorii de acte juridice acordul terюuluii este necesar in vederea
exercitгrii controlului asupra conюinutului acestor acte juridice. Aici incuviinюarea
este cerutг in vederea protecюiei unui participant la actul juridic. Este cazul actelor
juridice incheiate de persoanele limitate in capacitatea de exerciюiu (art. 25), de
minorii in virstг de la 14 la 18 ani (art. 34).
2. Este necesar de a face diferenюiere intre incuviinюarea (acordul) in sensul
dreptului civil de autorizaюiile administrative date de organele publice abililitate.
Condiюiile єi efectele acestor autorizaюii sint reglementate de dreptul public.
3. Dispoziюiile prezentului articol sint aplicabile actelor juridice care trebuiesc
indeplinite faюг de altcineva. Terюul poate exprima acordul sгu atit pгrюii care
sгvirєeєte actul juridic, cit єi pгrюii faюг de care actul este indeplinit.
4. Actul juridic incheiat cu autorizare (acord prealabil) devine valabil necondiюionat
din momentul incheierii lui. Dacг lipseєte autorizarea actul nu este nevalabil in mod
inevitabil, ci se considerг incheiat sub condiюie suspensivг: survenirea efectelor
depinde de faptul dacг va fi dat acest acord sau nu, adicг de un eveniment viitor єi
incert (art. 239). Odatг cu darea confirmгrii (acordului ulterior) actul devine valabil cu
efect retroactiv. Dacг confirmarea este refuzatг actul juridic devine in mod definitv
nevalabil.
5. Fiind o manifestare de voinюг independentг de actul juridic pentru care acordul
este dat, nu este necesar ca el sг imbrace o formг predeterminatг, atunci cind
aceastг formг este cerutг pentru actul juridic in cauzг. Potrivit principiului
consensualismului, voinюa juridicг produce efecte indiferent de forma in care a fost
manifestatг: oral, in scris, printr-un comportament concludent, iar uneori, chiar prin
tгcere (a se vedea comentariul la art. 208). Prin urmare, acordul este valabil in orice
modalitate nu ar fi exprimat.

Articolul 203. Acordul prealabil pentru incheierea actului juridic

Acordul prealabil este revocabil pinг la incheierea actului juridic in mгsura

in care nu reiese altfel din raportul juridic in a cгrui bazг a fost dat
acordul prealabil. Revocarea poate fi exprimatг atit faюг de o parte, cit єi
de cealaltг.

1. Acordul prealabil, ca єi orice manifestare de voinюг, este, in principiu, revocabil

(vezi art. 200 alin. 2). Revocarea (retractarea) acordului prealabil are ca efect lipsirea
acestuia de eficacitate, dacг revocarea ajunge la destinatar pinг la incheierea actului
juridic.
2. Acordul prealabil este irevocabil atunci cind legea prevede expres acest lucru sau
irevocabilitatea este prevгzutг prin acordul pгrюilor privind raportul juridic pentru
care se cere acordul prealabil. De exemplu, pentru actele de dispoziюie asupra
bunurilor imobile proprietate comunг in devгlmгєie ete necesar acordul scris al
tuturor proprietarilor devгlmaєi (art. 369 alin. 2). In contractul de vinzare-cumpгrare
asupra unui bun imobil prorietate comunг in devгlmгєie poate fi prevгzutг condiюia
cг, odatг dat, acordul fiecгruia din coproprietarii devгlmaєi este irevocabil.
3. Ca єi insuєi acordul prealabil revocarea lui poate fi exprimatг atit pгrюii care
sгvirєeєte actul juridic cit єi pгrюii faюг de care actul juridic este indeplinit.

Articolul 204. Acordul ulterior pentru incheierea actului juridic

(1) Acordul ulterior (confirmarea), in lipsa unor dispoziюii contrare, are

efect retroactiv din momentul incheierii actului juridic.
(2) Prin retroactivitate nu se desfiinюeazг actele de dispoziюie pe care
cel care a dat confirmarea le-a fгcut anterior confirmгrii sau care au avut
loc in cursul executгrii silite, al indeplinirii mгsurii sechestrului ori au fost
luate de administratorul insolvabilitгюii.
1. Actul juridic, pentru care se cere confirmarea, produce efecte din momentul in
care a fost incheiat actul juridic, єi nu din momentul in care a fost datг confirmarea,
dacг altceva nu este prevгzut de lege sau de acordul pгrюilor atului juridic.
Confirmarea este o condiюie a valabilitгюii unui asemenea act juridic, insг efectele lui
survin din momentul cind manifestarea voinюei de a incheia actul juridic parvine
celeilalte pгrю (art. 200 alin 1).
2. Prin retroactivitate nu se desfiinюeazг actele de dispoziюie (vezi art. 198 alin.3
єi comentariul) pe care cel care a dat confirmarea le-a fгcut anterior confirmгrii.
Aceastг prevedere are ca scop protejarea terюilor contra eventualei nulitгюi a actelor
juridice efectuate in favoarea lor de cгtre cel care єi-a exprimat acordul ulterior.
Prevederea in cauzг se referг la actele de dispoziюie sгvirєite intre momentul
incheierii actului juridic pentru care sete necesar acordul ulterior єi momentul
exprimгrii acestui acord. Dacг persoana care trebuie sг işi exprime acordul a
modificat sau a grevat dreptul in privinюa cгruia trebuie sг-єi exprime acordul,
dobinditorul dreptului respectiv va dobindi un drept modificat sau grevat. Aceastг
situaюie intervine, de exemplu, in cazul actului juridic incheiat in numele unei alte
persoane fгrг a avea imputerniciri pentru reprezentare, care produce efecte numai in
cazul in care reprezentatul il confimг ulterior (art. 249 alin. 1). Astfel, dacг
neindreptгюitul a incheiat un act juridic prin care se instrгineazг un bun, iar
reprezentatul, anterior confirmгrii acestui act, a gajat acest bun, noul proprietar ve
dobindi bunul fiind grevat de gaj.
3. Prin rectroacivitate de asemenea nu se desfiinюeazг actele de dispoziюie
efectuate impotriva persoanei care trebuie sг-єi dea acordul ulterior:
(414)Care au avut loc in cursul executгrii silite (a se vedea art. 359 al Codul de
procedurг civilг din 26.12.1964 );
(415)Care au avut loc in cursul indeplinirii mгsurii sechestrului (a se vedea
capitolul XIII al Codului de procedurг civilг din 30.05.2003);
(416)Care au fost luate de administratorul insolvabilitгюii (a se vedea art.38 al
Legii insolvabilitгюii nr. 632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din 15.11.2001).

Articolul 205. Efectele actului de dispoziюie al celui neindreptгюit

(1) Un act de dispoziюie incheiat cu privire la un lucru de o persoanг

neindreptгюitг produce efecte dacг este incheiat cu incuviinюarea celui
indreptгюit.
(2) Actul de dispoziюie al celui neindreptгюit produce efecte dacг cel
indreptaюit il confirmг sau dacг cel care incheie actul dobindeєte
ulterior bunul sau il moєteneєte de la cel indreptгюit єi rгspunde
nelimitat pentru obligaюiile succesorale. In cazul dobindirii sau
moєtenirii, dacг au fost incheiate succesiv mai multe acte de dispoziюie
incompatibile intre ele, produce efecte doar actul care a fost incheiat
primul.

1. Norma alineatului 1 al prezentului articol se referг la cazurile in care este incheiat

un act de dispoziюie cu privire la un lucru de o persoanг care nu este proptietarul
lucrului єi nu este titular al unui careva alt drept care i-ar conferi puterea de a sгvirєi
asemenea acte. Actul de dispoziюie in cauzг produce efecte numai dacг existг
incuviinюarea (acordul prealabil) celui indreptгюit. Incuviinюarea poate fi exprimatг
in orice formг. (a se vedea comentariul la art. 202).
2. Dispoziюiile alineatului 2 prevгd urmгtoarele condiюii de valabilitate a actului de
dispoziюie dacг acesta nu este incheiat cu incuviinюarea celui indreptгюit:
(417)Actul de dispoziюie produce efecte dacг este confirmat ulterior de cel
indreptгюit. Este cazul, de exsemplu, incheierii unui act de dispoziюie de cгtre
 o persoanг in numele unei alte persoane fгrг a avea imputerniciri sau cu
depгєirea imputernicirilor (art. 249 alin.1).
(418)Persoana neindreptгюitг care incheie actul dobindeєte ulterior bunul. De
exemplu, mandatarul, fгrг a avea imputernicirea de a incheia acte de
dispoziюie privind bunurile mandantului (vezi art. 1032 alin.2), incheie un
contract de gaj al acestor bunuri. Actul de dispoziюie in cauzг (contractul de
gaj) va fi valabil dacг persoana neidreptгюitг (mandatarul) va dobindi ulterior
aceste bunuri in orice mod prevгzut de lege (art.320).
(419)Persoana neindreptгюitг care incheie actul moєteneєte bunul de la cel
indreptгюit єi rгspunde nelimitat pentru obligaюiile succesorale. Situaюia
indicatг in punctul prezent este un caz particular al celei prevгzute in punctul
B, deoarece moєtenirea (succesiunea) este unul din modurile de dobindire a
bunurilor (art. 320). Condiюia valabilitгюii actului de dispoziюie in cazul
moєtenirii este ca moєtenitorul sг rгspundг nelimitat pentru obligaюiile
succesorale.
3. Dacг in cazul dobindirii sau moєtenirii au fost incheiate succesiv mai multe acte
de dispoziюie incompatibile intre ele (de exemplu un bun a fost vindut unei persoane,
iar apoi a fost donat altei persoane), produce efecte doar actul care a fost incheiat
primul. Art. 762 prevede o normг specialг pentru contractele de vinzare – cumpгrare,
care derogг de la regula vizatг: dacг vinzгtorul a vindut unul єi acelaєi bun mobil mai
multor persoane, prioritate are cumpгrгtorul in a cгrui posesiune a fost dat bunul.

Articolul 206. Obiectul actului juridic

(420)Obiect al actului juridic este obligatia persoanei care a incheiat

actul juridic.
(421)Obiectul actului juridic trebuie sa fie licit, sa se afle in circuit
civil si sa fie determinat sau determinabil cel putin in specia sa.
(422)Pot constitui obiect al actului juridic si bunurile viitoare.

1. Obiect al actului juridic sint acele acţiuni sau inacţiuni, la care se obligă persoana
in virtutea actului juridic incheiat. Obligaţia poate consta in a da, a face ori a nu face.
Obligaюia de a da, adicг de a transfera un drept real se poate concretiza in livrгri de
mгrfuri, in plata unei sume de bani cu titlu de preю al mгrfii primei de asigurare,
dobinzei bancare etc.
Obligaюia de a face, in care prestaюia constг intr-un fapt pozitiv pe care debitorul se
obligг sг-l sгvirєeascг, se poate concretiza in prestгri de servicii (contractul de
transport, contractul de asigurare, contractele bancare etc.) sau executarea de
lucrгri (contractul de antreprizг).
Obligaюia de a nu face constг in abюinerea de la sгvirєirea unor anumite fapte єi se
materializeazг, de exemplu, in obligaюia de a nu recurge la concurenюa neloialг. De
exemplu, art. 8 al Legii nr. 1103/2000 cu privire la protecюia concurenюei (M.O. nr.
166-168 din 31.12.2000) le interzice agenюilor economici sг efectueze acte de
concurenюг neloialг.
2. Pentru ca actul juridic sг ia fiinюг єi sг fie valabil, este necesar ca obiectul sг
existe. In principiu, raportul obligaюional se poate naєte doar atunci cind el юine de
un bun ce existг la momentul incheierii actului. Dacг pierderea bunului se produce
dupг incheierea actului, obligaюia va fi valabil formatг, dar va rгmine, in vederea
stabilirii efectelor juridice ale pierderii, de determinat dacг aceasta este fortuitг sau
este datoratг unor acюiuni culpabile.
Sunt insг valabile actele juridice referitoare la bunurile viitoare (a se vedea p.6 infra).
Aceasta inseamnг cг nu este necesar ca bunul ce constituie obiect al obligaюiei sг
existe la momentul naєterii obligaюiei; este suficient ca el sг fie de naturг sг existe
intr-un moment careva in viitor.
3. Obiectul trebuie sг fie licit. Aceastг condiюie cere ca acюiunea sau inacюiunea
autorului actului juridic sг fie in concordanюг cu legea. Astfel este ilicit prin obiectul
sгu actul juridic prin care o persoanг se obligг sг sгvirєeascг o infracюiune in
schimbul unei sume de bani.
Totodatг, cind obiect al actului juridic este abюinerea de la sгvirєirea unor acюiuni,
aceasta trebuie sг fie deasemenea licitг. De exemplu, conform Legii nr. 1103/2000
cu privire la protecюia concurenюei, este considerat nul orice acord al agenюilor
economici neconcurenюi, unul dintre care deюine o situaюie dominantг pe piaюг, iar
celгlalt este furnizorul sau cumpгrгtorul (beneficiarul) acestuia, dacг un astfel de
acord poate aduce la limitarea concurenюei, inclusiv este indreptat spre limitarea
teritoriului vinzгrii sau cercului de cumpгrгtori, interzicerea de a desface mгrfuri
produse de concurenюi (art. 7 alin. 2).
4. Obiectul trebuie sг se afle in circuitul civil . Bunurile inalienabile ca viaюa,
sгnгtatea єi integritatea corporalг a persoanei umane nu pot constitui obiect valabil
al actului juridic civil bunurile inalienabile (viaюa, sгnгtatea єi integritatea persoanlг
a persoanei umane), bunurile circuitul cгrora este interzis sau restrins in scopul
protejгrii sгnгtгюii єi securitгюii publice (substanюe toxice, droguri, ), bunurile care
prin natura lor aparюin tuturor (lumina, aerul, marea).
5. Obiectul trebuie sг fie determinat sau determinabil. Dacг obiectul unei prestaюii
de a da este un bun determinat individual (art.294 al.1): un obiect de artг, un imobil
etc., actul juridic trebuie sг conюine suficiente elemente pentru individualizarea
bunului. O desemnare insufficient de precisг ar putea da naєtere unei erori in obiect,
erori-obstacol (a se vedea art.227).
Bunurile determinate generic (art.294 al.2) care formeazг obiectul prestaюiei trebuie
sг fie determinate cel puюin in specia lor: griu, petrol, un automobil de un anumit
model etc. Asemenea bunuri trebuie sг fie determinate єi sub aspectul cantitгюii lor.
Astfel, este nul contractul de vinzare – cumpгrare in cazul in care nu este stabilitг
cantitatea bunului vindut sau modul de determinare a acesteia (art. 774).
6. Obiect al actului juridic pot fi bunurile viitoare. In practicг asemenea acte juridice
se intilnesc destul de frecvent. De exemplu, un furnizor se obligг sг livreze la
comanda cumpгrгtorului produse pe care nu le are in stoc єi care urmeazг sг fie
fabricate. La fel, o persoanг poate cumpгra un apartament intr-un imobil care
urmeazг a fi construit.
Este de menюionat cг actele juridice asupra unor bunri viitoare comportг anumite
riscuri, deoarece nu este intotdeauna posibil de a aprecia corect valoarea acestor
bunuri. In acest sens, este nul contractul prin care o parte se obligг sг transmitг
patrimonial sгu viitor sau o parte din acel patrimoniu sau sг-l greveze cu usufruct
(art. 674). Nul este єi contractul asupra moєtenirii unui terю incг in viaюг (art. 675).
Actul asupra unui bun viitor va deveni caduc, dacг bunul preconizat nu va exista, cu
excepюia culpei uneia din pгrюi care va pune problema responsabilitгюii. Astfel, in
cazul vinzгrii unui bun ce urmeazг a fi fabricat, cumpгrгtorul va fi obligat sг achite
preюul numai dacг bunul va fi efectiv livrat.

Articolul 207. Cauza actului juridic

(423)Actul juridic civil incheiat fгrг cauzг ori fondat pe o cauzг falsг
sau ilicitг nu poate avea nici un efect.
(424)Cauza actului juridic se prezumг pinг la proba contrara.
(425)Este ilicitг cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri.

1. Cauza (scopul) este obiectivul urmгrit la incheierea actului juridic civil, este acel
interes pe care autorul (pгrюile) actului juridic cautг sг-l satisfacг.
Cauza actului juridic civil constг din douг elemente: elementul obiecti єi elementul
subiectiv.
Elementul obiectiv constг in scopul imediat, direct, numit єi scopul obligaюiei, este
abstract єi invariabil in cadrul unei anumite categotii de acte juridice civile. Scopul
imediat este:
- considerarea (reprezentarea mintalг) a contraprestaюiei
cocontractantului – in contractele sinalagmatice cu titlu oneros;
- considerarea remiterii bunului – in actele reale;
- intenюia de a gratifica – in contractele cu titlu gratuit,
- considrerea unei imprjurгri viitoare єi incerte de care depinde
survenirea efectelor – in cotractele aleatorii.
Elementul subiectiv constг in scopul mediat, numit єi scopul actului juridic, este
concret єi variabil de la act la act juridic єi de la persoanг la persoanг. Scopul mediat
este motivul determinant al incheierii actului juridic civil єi se referг sau la insuєirile
unei prestaюii sau la calitгюile unei persoane. Astfel eroarea asupra calitгюilor
esenюiale obiectului prestaюiei sau asupra persoanei , in cazul cind identitatea
acestuia este motivul determinant al incheierii actului juridic, poate atrage nulitatea
actului (art. 227).
Scopul imediat єi scopul mediat au, de regulг, domeniul sгu de aplicare: primul
permite de a verifica dacг cauza existг, iar al doilea – dacг ea este realг, licitг єi
moralг.
2. Pentru a fi valabilг cauza actului juridic civil trebuie sг indeplineascг urmгtoarele
condiюii: a) sг existe, b) sг fie realг, c) sг fie licitг єi moralг.
(426)Existenюa ca condiюie de valabilitate a cauzei este formulatг in alineatul 1
al prezentului articol: “actul juridic civil incheiat fгrг cauzг… nu poate avea
nici un effect”. Inexistenюa cauzei юine de scopul imediat al actului. Astfel, in
contractele sinalagmatice obligaюia unei pгrюi este lipsitг de cauzг atunci
cind partea contractullui nu poate primi cotraprestaюia la care este
indreptгюitг. Obligaюia cumpгrгtorului este fгrг cauzг atunci cind bunul ce
constituie obiect al contractului a pierit inaintea incheierii acestuia. In
contractele reale se poate vorbi de inexistenюa cauzei atunci cind remiterea
bunului nu a avut loc. De exemplu, este lipsitг de cauzг obligaюia unei
personae de resttitui o sumг de bani pe care in realitate nu a primit-o.
Deoarece cauza este un element constitutiv al actului juridic fгrг de care
acesta nu poate exista, inexistenюa cuzei trebuie sancюionatг cu nulitatea
absolutг (art. 217).
(427)Condiюia de valabilitate a cauzei – sг fie realг- este formulatг tot in
alineatul 1: “actul juridic civil .. fondat pe o cauzг falsг… nu poate avea nici
un effect.” Cauza falsг este strins legatг de eroare – viciu de consimюгmint
(art. 227). Uneori cauza falsг este echivalentг cu absenюa cauzei:
cocontractantul credea in existenюa cauzei atunci cind ea nu exista.
Ca consecinюг a similitudinii dintre cauza falsг єi eroare, sancюiunea
trebuie sг fie, ca pentru orice viciu de consimюгmin, nulitatea relativг (art.
218).
(428)Conform aceluiaєi alineat 1 “actul juridic civil… fondat pe o cauzг ilicitг… nu
poate avea nici un effect. Conюinutul acestei condiюii este precizat in
alineatul 3: “este ilicitг cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri.
In privinюa cauzei ce contavine legii este de reюinut cг actul juridic este nul
doar dacг el contavine normelor imperative ale legii єi dacг legea nu prevede
altfel (art. 220, alin.1).
Legislaюia Republicii Moldova nu cunoaєte o definiюie a ordinii publice ca
noюiune de drept civil. In doctrinг єi in jurisprudenюг ordinea publicг este
privitг ca o totalitate de dispoziюii legale imperative de drept public єi de
drept privat ce urmгresc ca finalitate apгrarea instituюiilor єi valorilor
fundamentale ale societгюii, ocrotirea socialг a tuturor persoanelor, a
 drepturilor єi libertгюilor omului, precum єi dezvoltarea economicг a югrii.
Este necesar de a face deosebire dintre noюiunea de ordine publicг in dreptul
civil de noюiunea desemnatг prin aceeaєi sintagmг – ordine publicг – in
dreptul penal.
La fel, legea nu prevede o definiюie a buneleor moravuri. Aceastг noюiune ce
diferг de la o юarг la alta in funcюie de tradiюiile istorice specificul naюional,
religios etc., reprezintг regulile de moralг socialг considerate ca fundamentale
pentru ordinea societгюii. Bunele moravuri, spre deosebire de normele
juridice, nu sint edictate in dreptul pozitiv, ci işi gгsesc reflectarea in
reprezentгrile general recunoscute in societate despre comporatamentul
cuvenit, care s-au constituit pe parcursul dezvoltгrii sociale, fiind, totodatг,
influenюate de ptincipiile generale ale dreptului єi de jurisprudenюг.
Pentru a stabili o cauzг imoralг deseori este necesar de a depгєi aparenюa
obiectivг a scopului imediat єi de a stabili motivul determinant (scopul
mediat) al incheierii actului juridic. Astfel, cumpгrarea unui imobil,
consideratг obieciv, este intotdeauna licitг єi moralг. Va fi insг imoralг cauza
unui asemenea act juridic dacг cumpгrгtorul imobilului intenюioneazг sг
instaleze in el o casг de toleranюг.
Cauza ilicitг atrage nulitatea absolutг a actului juridic civil (art. 220).
3. Actul juridic este valabil chiar dacг cauza nu este expresг. Cauza nu trebuie
doveditг, existenюa ei fiind prezumatг de lege. Sarcina dovedirii inexistenюei
cauzei incumbг acelui care o invocг.

Articolul 208. Forma actului juridic

(1) Actul juridic poate fi incheiat verbal, in scris sau in formг

autenticг.
(2) Forma este o condiюie de valabilitate a actului juridic numai in
cazurile expres prevazute de lege.
(3) Actul juridic care poate fi incheiat verbal se considerг incheiat єi in
cazul in care comportamentul persoanei aratг vгdit voinюa de a-l incheia.
(4) Tгcerea se considera exprimare a vointei de a incheia actul
juridic in cazurile prevazute de lege sau de acordul pгrюilor.
(5) Orice modificare adusг unui act juridic trebuie sг imbrace forma
stabilitг pentru acel act.
(429)Promisiunea de a incheia un act juridic nu trebuie sг imbrace
forma ceruta pentru acel act.

1. Forma actului juridic civil este modalitatea de exteriorizare a manifestгrii de

voinюг cu intenюia de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil. In articol se
conюin regulile generale cu privire la forma actului juridic civil єi sint determinate
modalitгюile existente de exprimare a manifestгrii voinюei de a incheia un act juridic
civil: verbal, in scris, in formг autenticг, prin acюiuni concludente, prin tгcere.
2. Conform principiului consensualismului, simpla manifestare de voinюг este
suficientг pentru ca actul juridic civil sг ia naєtere in mod valabil din punct de vedere
al formei. Prin consecinюг, pentru a produce efecte, manifestarea de voinюг nu
trebuie sг imbrace o formг specialг, decit in cazurile expres prevгzute de lege.
3. Codiюiile de formг a actului juridic civil se clasificг, in funcюie de consecinюele
nerespectгrii nerespectгrii lor, in urmгtoarele categorii:
- forma cerutг pentru valabilitatea actului juridic – ad validatem; in cazul
cind forma este cerutг de lege ca condiюie a valabilitгюii actului juridic
civil, nerespectarea ei atrage nulitatea actului (art. 211 alin 2; art. 213
alin.1);
- forma cerutг pentru probarea actului juridic – ad probationem;
 nerespectarea ei nu atrage nulitatea actului, ci imposibilitatea dovedirii
lui prin proba cu martori (art.211 alin. 1);
- forma cerutг pentru opozabilitate faюг de terюi; nerespectare acestei
cerinюe se sancюioneazг cu inopozabilitatea, ceea ce inseamnг cг
terюa persoanг este in drept sг ignore actul juridic care trebuia adus la
cunoєtinюa altor persoane prin ineplinirea formalitгюilor impuse de lege
(a se vedea comentariul la art. 214).
4. Comportamentul persoanei care aratг vгdit voinюa ei de a incheia un act juridic
(acюiuni concludente) produce efecte juridice, conform alineatului 3, numai in cazul
cind asemenea act juridic poate fu incheiat verbal. Exemple de incheiere a actelor
juridice civile prin acюiuni concludente sint: procurarea mгrfurilor prin automat (art.
806), retragerea de numerar prin distribuitorul automat de bancnote (“bancomat”),
acceptarea succesiunii prin intrarea in posesiunea patrimoniului succesoral (art.
1516, alin. 3), acceptarea ofertei prin acюiuni ce atestг consimюirea ei (art. 687,
alin. 1).
5. Tгcerea in sine nu produce efecte juridice, deoarece nu permite de a deduce cu
certitudine voinюa persoanei de a incheia una act juridic (a se vedea comentariul la
art. 199). Tгcerea se considerг ca exprimare a voinюei de de a incheia un act juridic
civil numai in cazurile expres prevгzute de lege sau de acordul pгrюior. De exemplu,
conform art.904, alin.1, contractul de locaюiune se considerг prelungit pe un termen
nedeterminat dacг raporturile contractuale continuг tacit dupг expirarea termenului
contractului.
6. Deoarece actul juridic prin care se opereazг modificгri la actul juridic iniюial
constituie un tot intreg cu acesta din urmг, este firesc ca el sг imbrace aceiaєi forma
stabilitг pentru actul iniюial. Astfel, in cazul cind pгrюile unui contract incheiat in
formг autenticг convin sг aducг modificгri la acest contract, acordul lor cu privire la
modificгrile in cauzг trebuie sг fie incheiat in aceeaєi formг.
7. Promisiunea de a incheia un act juridic se poate realiza in douг modalitгюi:
promisiunea unilateralг єi promisiunea sinalagmaticг.
(430)Promisiunea unilateralг de a incheia un act juridic este un act prin care o
persoanг, promitentul, se angajazг in faюa unei alte persoane, beneficiar, sг
incheie un act juridic, condiюiile cгruia sint deja determinate, in caz dacг
beneficiarul va cere acest lucru. Deoarece promisiunea unilateralг se distinge
de actul juridic formarea cгruia ea il pregгteєte, in virtutea principiului
consensualismului, promisiunea poate imbrгca orice formг, independent de
forma ceruta pentru actul juridic definitiv.
(431)Promisiunea sinalagmaticг este atunci cind douг persoane se angajazг
reciproc sг incheie ulterior un act juridic, cu condiюia ca o formalitate
suplimentarг sг fie indeplinitг in viitor. De exemplu, constatind acordul lor
asupra tuturor condiюiilor esenюiale ale contractului, pгrюile convin sг
perfecteze ulterior contractul lor in faюa unui notar. Forma promisiunii
sinalagmatice de a incheia un act juridic de asemmenea poate sг difere de
foma actului definitiv.

Articolul 209. Forma verbalг a actului juridic

(1) Actul juridic pentru care legea sau acordul pгrюilor nu stabileєte
forma scrisг sau autenticг poate fi incheiat verbal.
(2) Actul juridic care se executг chiar la incheierea lui poate fi incheiat
verbal. Excepюie fac actele juridice pentru care se cere forma autenticг
sau actele juridice pentru care forma scrisг este cerutг pentru valabilitate.

(432)Intr-o societate cu un puternic dinamism economic cum este societatea

modernг, cerinюele de a intocmi actele juridice in forme prestabilite
 ingreuiazг, intr-o oarecare mгsurг, schimbul rapid de bunuri єi servicii.
Deaceea legislatorul a prevгzut posibilitatea incheierii unui єir de acte juridice
in formг verbalг. Acestea sint toate actele juridice pentru care legea sau
acordul pгrюilor nu cer forma scrisг sau autenticг.
(433)De cele mai dese ori forma verbalг se utilizeazг in cazul actelor care se
executг chiar la incheierea lor. Aceste acte, de obicei, se incheie in cadrul
operaюiilor cotidiene in sfera comerюului cu amгnuntul, prestгrilor de sevicii
etc., condiюia fiind ca valoarea obiectului acestor acte juridice sг nu
depгєascг suma de 1000 de lei (a se vedea art.210 alin.1). Legislatorul a
redus semnificativ numгrul actelor juridice ce pot fi incheiate verbal in
comparaюie cu Codul Civil anterior. Astfel, dacг din economia art.art.45 єi 46
al Codului Civil din 1964 rezulta cг actele juridice care se executг chiar la
incheierea lor pot fi sгvirєite in formг verbalг indiferent de suma lor (cu
excepюiile stipulate de lege), atunci prezentul cod stabileєte pentru aceste
acte plafonul de 1000 de lei.
(434)Nu pot fi incheiate in formг verbalг actele juridice care se executг chiar la
executarea lor dacг legea prevede expres pentru aceste acte forma autenticг
sau forma scrisг ca condiюie a valabilitгюii. De exemplu, nu poate fi incheiat
in formг verbalг un contract de donaюie a unui bun pentru instrгinarea cгruia
se cere formг autenticг (art.830 alin.1);

Articolul 210. Forma scrsiг a actului juridic

(1) Trebuie sг fie incheiate in scris actele juridice dintre persoanele

juridice, dintre persoanele juridice єi persoanele fizice єi dintre
persoanele fizice dacг valoarea obiectului actului juridic depгєeste
1000 de lei, iar in cazurile prevгzute de lege, indiferent de valoarea
obiectului.
(2) In cazul in care, conform legii sau invoielii intre pгrюi, actul juridic
trebuie incheiat in scris, el poate fi incheiat atit prin intocmirea unui
singur inscris, semnat de pгrюi, cit єi printr-un schimb de scrisori,
telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a
expediat.
(435)Utilizarea mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic este
permisг in cazul єi in modul stabilit de lege ori prin acordul pгrюilor.
(436)Daca, din cauza unei deficiente fizice, boli sau din alte cauze,
persoana nu poate semna cu propria minг actul juridic, atunci, in
baza imputernicirii date de ea, actul juridic poate fi semnat de o
altг persoanг. Semnгtura terюului trebuie sг fie certificatг de notar
sau de o altг persoanг imputernicitг prin lege, arгtindu-se cauza
in a cгrei virtute cel care a incheiat actul juridic nu a putut semna
cu propria minг.

1. Multiplele єi importantele avantaje pe care le prezintг forma scrisг a actelor

juridice civile (crearea posibilitгюii de a preciza in termeni clari conюinutul actului
juridic, conferrirea certitudinii in privinюa momentului incheierii lui, facilitarea
controlului asupra modului de executare a obligaюiilor cгrora acesta le dг naєtere
etc.) determinг utilizarea foarte largг a acestei fome in circuitul civil. Participanюii la
raporturile juridice civile pot imbrгca in formг scrisг orice act juridic, dacг legea nu
cere expres o altг formг, de exemplu, forma autenticг. Pe lingг recurgerea opюionalг
a subiecюilor de drept civil la forma scrisг, aceasta este cerutг in anumite condiюii
prin lege. Alineatul 1 al prezentului articol prevede forma scrisг pentru actele juridice
incheiate de orice subiecюi de drept civil dacг valoarea obiectului actului juridic
depгєeєte suma de 1000 de lei.
2. Legea cere forma scrisг pentru unele acte juridice indiferent de valoarea
obiectului lor. Codul Civil prevede obligativitatea formei scrise pentru diferite
categorii de acte juridice: clauza penalг (art. 625), contractul de locaюiune a unui
bun imobil (art. 876), contractul de arendг (art. 912), contractul de leasing (art. 924),
contractul de administrare fiduciarг (art. 1054), contractul de servicii turistice (art.
1134), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172),
contractul de credit bancar (art. 1236), contractul de asigurare (art. 1308) etc.
3. Obligativitatea formei scrise poate fi prevгzutг atit prin lege cit єi prin acordul
pгrюilor. Astfel, printr-o promisiune de vinzare pгrюile pot conveni ca actul definitiv
sг-l incheie numai in formг scrisг. Acordul pгrюilor asupra adoptгrii formei scrise
poate fi ca condiюie de validitate a actului juridic in cauzг sau poate avea scop
probator, pгrюile urmind doar sг limiteze libertatea utilizгrii anumitor mijloace de
probг in privinюa actului juridic respectiv (a se vedea art.211 єi comentariul). De
aceea este necesar sг se stabileascг, de la caz la caz, care a fost intenюia realг a
pгrюilor atunci cind au convenit sг incheie actul juridic respectiv in fomг scrisг єi in
funcюie de aceasta sг se decidг dacг nerespectarea formei scrise atrage nulitatea
actului juridic sau are consecinюe doar in privinюa mijloacelor de probare.
4. Alineatul 2 al prezentului articol prevede modalitгюile formei scrise ale actelor
juridice civile. Actul juridic poate imbrгca forma unui inscris semnat de persoana sau
persoanele care il incheie, sau de persoanele imputernicite pentru aceasta in modul
cuvenit. De asemenea, actul juridic poate fi incheiat prin intermediul alcгtuirii mai
multor documente semnate de pгrюile care le expediazг: prin schimb de scrisori,
telegrame telefonograme, altele asemenea. Este cazul, de exemplu, al contractelor
incheiate prin corespondenюa sau „intre absenюi” prin schimb de ofertг єi acceptare.
Lista
mijloacelor de comunicare prin intermediul cгrora ce face expedierea documentelor
nu este exhaustivг, ceea ce permite utilizarea oricгror mijloace de comunicare, cu
condiюia sг existe posibilitatea de a constata expedierea comunicгrii anume de
persoana ce incheie actul juridic.
Pentru unele categorii de contracte legea prevede modalitгюi speciale ale formei
scrise. De exemplu, dovada incheierii contractului de asigurare rezultг din trimiterea
unui document de asigurare, precum poliюa de asigurare, din cererea de platг a
primei ori din inscrisul prin care se constatг efectuarea acestei plгюi (art. 1308 alin.
6). Contractul de transport de bunuri este constatat printr-o scrisoare de trгsurг (art.
994), iar cel de transport de persoane – printr-un bilet (art. 986).
5.Alineatul 3 prevede posibilitatea utilizгrii, in cazul єi in modul stabilit de lege ori
prin acordul pгrюilor, a mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic. Dezvoltarea
tehnologiilor informaюionale din ultimii ani a adus la recunoaєterea єi rгspindirea tot
mai largг a incheierii actelor juridice prin intermediul „semnгturii electronicг”.
Utilizarea „semnгturii electronice” este reglementatг atit pe plan internaюional (a se
vedea: Legea model a C.N.U.D.C.I. asupra comerюului electronic, aprobatг de
Adunarea Generalг a ONU la 16.12.1996, Directiva 1999/93/EC a Parlamentului
European єi a Consiliului Uniunii Europene din 13.12.1999 privind regimul comunitar
al semnгturilor electronice), cit єi la nivel naюional.
Ca exemplu a utilizгrii mijloacelor tehnice la semnarea actelor juridice prin acordul
pгrюilor pot servi prevederile contractelor incheiate intre bгnci єi clienюi referitor la
utilizarea cardurilor bancare (art.1289), conform cгrora formarea numгrului personal
de identificare a clientului echivaleazг cu semnгtura lui manuscrisг.
6. Alineatul 4 prevede posibilitatea de a respecta forma scrisг in cazul cind persoana
nu poate semna actul juridic cu propria minг. Actul juridic poate fi semnat de o altг
persoanг, in baza imputernicirii date de persoana inaptг de a semna. Persoana care
semneazг trebuie sг aibг capacitate de exerciюiu єi semnгtura ei trebuie sг fie
certificatг de notar sau de altг persoanг imputernicitг prin lege, indicindu-se cauza in
a cгrei virtute cel care a incheiat actul juridic nu a putut semna cu propria minг.
 Articolul 211. Efectele nerespectarii formei scrise a actului juridic

(1) Nerespectarea formei scrise a actului juridic face sa decada

partile din dreptul de a cere, in caz de litigiu, proba cu martori pentru
dovedirea actului juridic.
(437)Nerespectarea formei scrise a actului juridic atrage nulitatea lui
numai in cazul in care acest efect este expres prevazut de lege sau
prin acordul partilor.

1. Nerespectare formei scrise a actului juridic civil poate avea ca consecinюг

nulitatea actului juridic in caz dacг forma scrisг este cerutг ad validatem, sau
imposibilitatea dovedirii acestui act prin proba cu martori, atunci cind forma scrisг
este cerutг ad probationem (a se vedea p. 3 al comentariului la art. 208).
2. Ca regulг generalг, nerespectrea formei scrise actului juridic civil nu atrage
nulitatea lui, ci lipseєte pгrюile de a cere, in caz de litigiu, de dreptul de a cere proba
cu martori pentru dovedirea acestui act. Pгrюile sint in drept sг dovedeascг actul
juridic in cauzг cu toate celelalte mijloace de probг prevгzute de lege. Codul de
procedurг civilг (M. O. nr. 111-115 din 12.06.2003) prevede cг, in afarг de
depoziюiile martorilor, in calitate de probe se admit elementele de fapt constatate
din explicaюiile pгrюilor єi ale altor personae interesate in soluюionarea pricinii, din
inscrisuri, probe materiale, inregistrгri audio-video, din concluziile experюilor.
3. Atunci cind forma scrisг este cerutг prin lege ca condiюie de valabilitate a actului
juridic civil, este firesc ca sancюiunea lipsei sale sг fie nulitatea absolutг, ca in toate
cazurile cind se incalcг o dispoziюie legalг imperativг (art. 220).

Codul civil prevede sancюiunea nulitгюii ca consecinюг a nerespectгrii formei scrise

pentru diferite categorii de acte juridice civile, prinre care se numгrг: clauza penalг
(art. 625), contractul de fidejusiune (art. 1147), contractul de franchising (art. 1172)
etc. In unele cazuri legea prevede posibilitatea
inlгturгrii viciului de formг prin executarea efectivг a obligaюiei ce constituie obiectul
actului juridic (art. 1147).
4. Dispoziюiile prezentului articol se aplicг atit in cazurile cind forma scrisг a actului
juridic civil este impusг de lege, cind єi atunci forma scrisг obligatorie este instituitг
prin acordul pгrюilor ( a se vedea p.3 al comentariului la art. 210).

Articolul 212. Forma autenticг a actului juridic

Forma autenticг a actului juridic este obligatorie in cazurile:

a) stabilite de lege;
b) prevazute prin acordul partilor, chiar daca legea nu cere forma
autentica.

1. Instituirea prin lege a formei autentice obligatorii pentru unele acte juridice civile
are diferute finalitгюi:
a) atenюionarea pгrюilor asupra importanюei pe care o prezintг actul juridic pentru
patrimoniul lor, de exemplu in cazul contractului de ipotecг (art. 468, alin. 2);
b) asigurarea libertгюii єi certitudinii consimюгmintului, de exemplu in cazul
testamentului (art. 1458)
c) exercitarea unui control al societгюii, prin autoritгюile publice, asupra actelor ce
prezintг o importanюг juridicг generalг, de exemplu, actul de constituire a unei
societгюi comerciale (art. 107, alin. 1).
Ptintre actele juridice care trebuie sг fie incheiate in formг autenticг se numгrг
urmгtoarele: procura pentru incheierea actelor juridice in formг autenticг (art. 252
alin.2), procura de substituire (art.253 alin. 2), contractul de ipotecг (art. 468 alin.2),
contractul de vinzare-cumpгrare a intreprinderii (art. 818), contractul de rentг (art.
849) etc.
2. In afarг de cazurile cind forma autenticг este impusг de lege, pгrюile pot cгdea de
acord sг incheie orice act juridic in aceastг formг. Consecinюele nerespectгrii unui
asemenea acord sint aceleaєi ca єi pentru nerespectarea formei autentice cerute
imperativ de lege (art. 213).
3. Autentificarea actelor juridice civile se efectueazг, de regulг, de cгtre notari in
conformitate cu Legea 1543/2002 cu privire la notariat (M. O. nr.154-157 din
21.11.2002). Aceeaєi lege prevede cazurile cind actele juridice sint autentificate de
alte persoane abilitate prin lege de a desfгєura activitate notarialг. Astfel, actele
juridice (in afarг de contractele de instrгinare de bunuri imobile єi contractele de gaj)
incheiate de persoanele fizice єi juridice ale Republicii Moldova pe teritoriul altor
state sint autentificate de consulii Republicii Moldova (art. 36). Conform art. 37 al
aceleiaєi legi autentificarea unor acte juridice este efectuatг de persoanele cu funcюii
de rгspundere abilitate ale autoritгюilor publice locale (autentificarea testamentelor,
unor feluri de procuri, contractelor de instrгinare a bunurilor imobile).
4. Codul civil prevede posibilitatea autentificгrii unor acte juridice civile єi de alte
persoane. De exemplu, art. 252 alin. 4, 5 prevede condiюiile eliberгrii procurilor care
sint echivalate cu cele autentificate notarial. Sint asimilate cu actele juridice
autentificate notarial testamentele autentificate de persoanele indicate in art. 1459.

Articolul 213. Efectele nerespectгrii formei autentice

(1) Nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.

(2) Dacг una dintre pгrti a executat total sau parюial actul juridic
pentru care se cere forma autenticг, iar cealaltг parte se eschiveazг de la
autentificarea lui notarialг, instanюa de judecatг are dreptul, la cererea
pгrюii care a executat total sau parюial actul juridic, sг il declare valabil
dacг el nu conюine elemente care contravin legii. In cazul acesta, nu se
cere autentificarea notarialг ulterioara a actului juridic.
(438)Partea care s-a eschivat neintemeiat de la autentificarea
notarialг a actului juridic este obligatг sa repare celeilalte pгrюi
prejudiciul cauzat prin intirzierea autentificгrii.

1. Consecinюa nerespectгrii formei autentice a actului juridic civil atrage nulitatea lui
absolutг (art. 217), survenind efectele prevгzute de lege (art. 219). Dispoziюiile
prezentului articol se aplicг atit in cazurile cind legea cere expres forma autenticг, cit
єi atunci cind aceasta rezidг in acordul pгrюilor.
2. Dispoziюiile alineatului 2 sint similare cu cele care erau stipulate in art. 49 al
Codului Civil din 1964 єi au au ca scop apгrarea intereselor pгrюii de bunг credinюг a
actului juridic in cazul in care cealaltг parte se eschiveazг de la autentificarea lui
notarialг. Partea care a executat total sau parюial actul juridic in cauzг poate cere
instanюei de judecatг sг il declare valabil, cu condiюia ca actul sг nu conюinг
elemente care contravin legii. In acest caz hotгrirea instanюei de judecatг va inlocui
autentificarea notarialг a actului juridic.
3. Alineatul 3 conюine o prevedere nouг, care nu era cunoscutг Codului Civil anterior:
partea care s-a eschivat neintemeiat de la autentificarea notarialг este obligatг sг
repare pгrюii de bunг credinюг prejudicial cauzat prin intirzierea autentificгrii. Acest
prejudiciu va include єi cheltuielile de judecatг pe care le-a suferit partea de bunг
credinюг in legгturг cu declararea actului juridic valabil de cгtre instanюa de
judecatг.
 Articolul 214. Inregistrarea actului juridic

(1) Actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmeazг sa fie

inregistrat in modul stabilit prin lege.
(2) Poate fi stabilitг prin lege condiюia inregistrгrii unor alte acte
juridice.

1. Alineatul 1 stabuleєte obligaюia de inregistrare a actelor juridice civile care au ca

obiect bunurile imobile. Aceste bunuri sint enumerate in art. 288. Prevederile
alineatului 1 al prezentului articol sint completate prin dispoziюiile art. 290, care
stabileєte regulile privind inregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile єi prin
dispoziюiile altor legi. Legea cadastrului bunurilor imobile 1543/1998 (M.O. nr. 44-46
din 21.05.1998) in art. art. 4, 5 prevede obligativitatea inregistrгrii bunurilor imobile
єi drepturilor asupra lor. In registrul bunurilor imobile, in afarг de drepturile
patrimoniale asupra bunului imobil, se inscriu sub formг de menюiune faptele juridice
care pot duce la stingerea sau naєterea drepturilor patrimoniale asupra bunului
imobil. Legea privind preюul normativ єi modul de vinzare-cumpгrare a pгmintului
1308/1997 (M.O. nr. 57-58 din 04.09.1997) stipuleazг cг in termen de 3 luni de al
data autentificгrii notariale a contractului de vinzare-cumpгrare a terenului, prezintг
acest contract organului cadastral teritorial in al cгrui razг de acюiune este situat
terenul, pentru inregistrarea dreptului de proprietate asupra lui (art. 4 alin.5, art. 5
alin. 3).
2. Inregistrarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile are menirea sг
asigure publicitatea acestor acte. Inregistrarea constг in inscrierea intr-un registru
public unic a informaюiei despre toate actele juridice care au ca obiect bunuri
imobile, ceea ce permite de a avea o informaюie deplinг єi veridicг cu privire la
proprietarul bunului imobil, grevгrile acestui bun etc. Scopul acestei cerinюe de
formг a actului juridic este protecюia terюilor, deoarece aceєtia au interesul, cind
actele juridice se referг la bunuri imobile, sг cunoascг exact situaюia acestor bunuri,
operaюiile de constituire, modificare, transmitere sau stingere a drepturilor reale
respective.
3. Alineatul 2 prevede posibilitatea stabilirii prin lege a condiюiei inregistrгrii єi a
unor alte acte juridice. Legea prevede obligaюia inregistrгrii de stat a societгюilor
comerciale, care au la baza lor un act juridic, care este actul de constiutire (a se
vedea art.art. 107 –109 єi comentariile). Conform art. 818 contractul de vinzare-
cumpгrare a intreprinderii ca complex patrimonial unic se inregistreazг la Camera
Inregistrгrii de Stat.
4. Ca regulг generalг, consecinюa nerespectгrii condiюiei de inregistrare a actelor
juridice constг in inopozabilitatea lor faюг de terюi. Aceastг formalitate nu afecteazг
valabilitatea actului juridic sau admisibilitatea anumitor mijloace de probг єi intervine
deja dupг naєterea valabilг a actului juridic. Intre pгrюi actul juridic respectiv işi
produce, de regulг, toate efectele, dar eficienюa practicг a actului este anihilatг
substanюial dacг nu se indeplineєte cerinюa de inregistrare. Astfel, locatarul in
cadrul unui contract de locaюiune a unui imobil pe un termen ce depгєeєte 3 ani nu
poate opune drepturile sale privind acest imobil locatarului ulterior al aceluiaєi
imobil, care a inscris insг mai inainte contractul de locaюiune in registrul bunurilor
imobile (art. 876 alin. 2).
Inopozabilitatea este consecinюa nerespectгrii condiюiei de inregistrare a actelor
juridice atit in cazurile expres stipulate de lege, cit єi atunci cind legea nu prevede
expres consecinюele nerespectгrii acestei condiюii. Nerespectarea obligaюiei de
inregistrare a actelor juridice atrage nulitatea lor numai in cazul in care acest efect
este expres prevгzut de lege.
5. In unele cazuri legea impune obligaюia de inregistrare ca condiюie de valabilitate
a actului juridic privitor la un bun imobil. Astfel, contractul de ipotecг se prezintг
pentru inregistrare la organul cadastral teritorial in termen de 3 luni de la data
incheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului (art. 470 alin.
2).
4. Inregistrarea este o condiюie a naєterii efectelor unor acte juridice, cum este cazul
actelor juridice civile translative de proprietate asupra bunurilor imobile. Dreptul de
proprietate asupra acestor bunuri se dobindeєte la data inscrierii in registrul
bunurilor imobile, cu excepюiile prevгzute de lege (art.321 alin. 2).

Articolul 215. Efectele eschivгrii de la inregistrarea actului juridic

(1) Dacг actul juridic ce urma sг fie inregistrat este incheiat in forma
cerutг de lege, insг partea obligatг se eschiveazг de la inregistrarea
acestuia sau dacг a expirat termenul stabilit de lege pentru
inregistrare, instanta de judecatг, la cererea pгrюii interesate, este in
drept sг dispunг prin hotгrire inregistrarea actului juridic. In cazul acesta,
actul juridic se inregistreazг in baza hotгririi instanюei de judecatг.
(2) Partea care s-a eschivat neintemeiat de la inregistrarea actului
juridic este obligatг sг repare celeilalte pгrюi prejudiciul cauzat prin
intirzierea inregistrгrii actului juridic.

1. In scopul apгrгrii pгrюii de bunг credinюг a actului juridic civil, in cazul in care
cealaltг parte se eschiveazг de la inregistrarea acestuia sau dacг a expirat termenul
stabilit de lege pentru inregistrare, legea permite pгrюii de bunг credinюг sг cearг
instanюei de judecatг dispunerea inregistrгrii actului juridic. Condiюia este ca acesta
sг fie incheiat in forma cerutг de lege, de exemplu, in formг scrisг sau in formг
autenticг. In cazul acesta, actul juridic se inregistreazг in baza hotгririi instanюei de
judecatг.
2. Norma prezentului articol este asemгnгtoare cu cea a art. 213 cu privire la
eschivarea de la autentificarea notarialг a actului juridic. Existг insг o deosebire
substanюialг intre aceste douг ipoteze: in cazul eschivгrii de la autentificarea
notarialг a actului juridic o condiюie necesarг este ca actul juridic sг fie executat
total sau parюial, pe cind in cazul eschivгrii de la inregistrarea actului juridic
asemenea condiюie nu se impune.
3. Conform alineatului 2, partea de bunг credinюг este indreptгюitг sг cearг de la
partea care s-a eschivat neintemeiat de la inregistrarea actului juridic prejudiciul
cauzat prin intirzierea inregistrгrii actului juridic. Acest prejudiciu va include єi
cheltuielile de judecatг pe care le-a suferit partea de bunг credinюг in legгturг cu
declararea actului juridic valabil de cгtre instanюa de judecatг.

Capitolul III
NULITATEA ACTULUI JURIDIC

Articolul 216. Actele juridice nule єi anulabile

(1) Actul juridic este nul in temeiurile prevгzute de prezentul cod

(nulitate absolutг).
(2) Actul juridic poate fi declarat nul, in temeiurile prevгzute de
prezentul cod, de cгtre instanюa de judecatг sau prin acordul pгrюilor
(nulitate relativг).

1. Nulitatea este sancюiunea care se aplicг in cazul in care la incheierea actului

juridic civil nu se respectг condiюiile de valabilitate. Nulitatea este mijlocul prevгzut
de lege pentru a asigura respectarea condiюiilor de valabilitate a actului juridic. In
mгsura in care un act juricic concret nu respectг aceste condiюii, el este lipsit de
efectele sale prin intermadiul nulitгюii.
2. Nulitatea actului juridic civil se clasificг in absolutг єi relativг in funcюie de natura
interesului juridic ocrotit prin dispoziюia legalг incгlcatг la incheierea actului juridic.
Este absolutг acea nulitate care sancюioneazг nerespectarea, la inheierea actului
juridic, a unei norme care ocroteєte un interes general, obєtesc.
Este relativг acea nulitate care sancюioneazг nerespectarea, la incheierea actului
juridic, a unei norme care ocroteєte un interes particular, individual, personal.
Actul juridic nul (nulitate absolitг) nu este valabil nici un moment єi nu produce nici
un efect. Actul juridic anulabil (nulitate relativг) pinг nu este anulat işi produce toate
efectele sale; din momentul insг ce nulitatea lui este pronunюatг, aceste efecte cad,
ele fiind distruse єi pentru trecut.
3. Sub aspect terminologic, nulitatea absolutг este desemnatг in legislaюie єi
doctrinг prin formulele: „actul este nul”, „nul de drept” sau „actul va fi nul”, iar
nulitatea relativг – prin formulele: „actul este anulabil”, „actul poate fi anulat”, actul
poate fi declarat nul”.
4. Printre temeiurile nulitгюii absolute prevгzute de prezentul cod se numгrг
urmгtoarele:
(439)lipseєte un element esenюial pentru formarea actului juridic, precum
consimюгmintul (art. 199), obiectul (art. 206), cauza (art. 207), forma cerutг
ad validatem (art.art. 211, 213);
(440)prin obiectul sau cauza sa actul juridic contravine normelor imperative,
ordinii publice, sau bunelor moravuri (art. 220);
(441)actul juridic este fictiv sau simulat (art. 221);
(442)actul juridic este incheiat de o persoanг fгrг capacitate de exerciюiu (art.
222);
(443)actul juridic este incheiat de un minor in virstг de la 7 la 14 ani (art. 223);
(444)nu este respectatг obligaюia de inregistrare a actului juridic ca condiюie de
valabilitate ( a se vedea art. 214 єi comentariul, art. 470 alin.2).
5. Printre temeiurile nulitгюii relative prevгzute de prezentul cod se numгrг
urmгtoarele:
(445)actul juridic este incheiat de un minor in virstг de la 14 la 18 ani sau de o
persoanг limitatг in cpacitatea de exerciюiu (art. 224);
(446)actul juridic este incheiat de o persoanг fгrг discernгmint sau care nu işi
putea dirija acюiunile (art. 225);
(447)actul juridic este incheiat cu incгlcarea limitei imputernicirilor (art. 226);
(448)actul juridic este afectat de vicii de consimюгmint: eroare (art. 227), dol (art.
228), violenюa (art. 229), leziune (art. 230), inюelegere dolosivг intre dintre
reprezentantul unei pгrюi єi cealaltг parte (art. 231);
(449)actul juridic este incheiat cu incгlcarea interdicюiei de a dispune de un bun
(art. 232).
6. In principiu, nulitatea presupune emiterea unei hotгriri judecгtoreєti. Totuєi,
pentru actele juridice anulabile, legea prevede posibilitatea declarгrii nulitгюii prin
acordul pгrюilor. Cind pгrюile sint de acord, nulitatea poate fi hotгritг pe cale
amiabilг, fгrг a fi necesarг intervenюia organului jurisdicюional.
7. Dacг actul juridic lovit de nulitate nu poate fi desfiinюat pe cale amiabilг, partea
intresatг in declararea nulitгюii trebuie sг se adreseze in instanюa de judecatг
(acюiunea in nulitate). Necesitatea acюiunii in nulitate se invedereazг mai ales atunci
cind in baza actului una sau mai multe pгrюi au sгvirєit prestaюii. Este firesc cг
restituirea prestaюiilor efectuate se poate obюine doar in temeiul unei hotгriri
judecгtoreєti.
8. Nulitatea poate fi invocatг nu numai pe calea acюiunii in nulitate, dar єi pe calea
excepюiei, ca mijloc de apгrare faюг de acюinea in executare intentatг de cealaltг
parte.
 Articolul 217. Nulitatea absolutг a actului juridic

(1) Nulitatea absolutг a actului juridic poate fi invocatг de orice

persoanг care are un interes nгscut єi actual. Instanюa de judecatг o
invocг din oficiu.
(2) Nulitatea absolutг nu poate fi inlгturatг prin confirmarea de cгtre
pгrюi a actului lovit de nulitate.
(3) Acюiunea in constatare a nulitгюii absolute este imprescriptibilг.

1. Nulitatea absolutг poate fi invocatг de orice persoanг interesatг. Prin „orice

persoanг interesatг” nu se inюelege insг oricine are un interes orecare in declararea
nulitгюii. Interesul trebuie sг indeplineascг anumite condiюii:
(450)sг fie recunoscut de lege; nu poate fi invocat un interes ce contravine legii,
ordinii publice sau bunelor moravuri;
(451)sг fie in strinsг legгturг cu cauza nulitгюii;
(452)sг fie nгscut єi actual; nu poate fi temei pentru declararea nulitгюii un
interes viitor, eventual, incert, sau care s-a epuizat cгtre momentul invocгrii
nulitгюii.
2. Deoarece nulitatea absolutг este sancюiunea pentru nerespectarea normei ce
ocroteєte un interes general, este firesc sг se acorde unui cerc cit mai larg de
persoane єi organe de stat posibilitatea aplicгrii acestei sancюiuni.
3. Intrucit, de regulг, actele juridice produc efecte juridice numai intre pгrюi, anume
acestea au, in primul rind, interes sг invoce nulitatea absolutг.
4. Pгrюilor actului juridic sint asimilaюi avinzii cauzг ai acestora, adicг persoanele
interesate in mгsura in care situaюia lor este afectatг de actul in cauzг. Astfel,
achizitorul unui imobil inchiriat, юinut in virtutea art. 900 al prezentului cod sг
respecte contractul de locaюiune incheiat de fostul proprietar, ar putea, in anumite
condiюii, sг invoce nulitatea contractului de locaюiune. In cazul in care achizitorul va
obюine declararea nulitгюii, imobilul va fi liber de locaюiune.
5. Actele juridice sint opozabile terюilor єi deci existг situaюii in care terюii pot avea
un interes recunoscut de lege de a invoca nulitatea absolutг. Al doilea cumpгrгtor al
unui imobil poate invoca nulitatea absolutг a actului de vinzare-cumpгrare prin care
primul cumpгrгtor a dobindit acelaєi imobil, fiindcг are un interes recunoscut de lege
ca instanюa judecгtoreascг sг desfiinюeze actul juridic in cauzг.
6. Reprezentantul legal poate intenta acюiunea in constatarea nulitгюii absolutг din
numele persoanei in al cгrei interes este stabilitг aceastг sancюiune. Astfel, in
virtutea art.art.32, 33 al prezentului cod, tutorele, in calitate de reprezentant legal al
persoanei lipsite de capacitate de exerciюiu sau al minorului in virstг de pinг la 14
ani, apгrг drepturile єi interesele persoanelor tutelate, inclusiv in instanюa de
judecatг. In cadrul acestor imputerniciri, tutorele poate invoca nulitatea absolutг a
actelor juridice incheiate de persoanele fгrг capacitate de exerciюiu (art. 222) єi
celor incheiate de un minor in virstг de pinг la 14 ani (art. 223).
7. La fel, creditorii pгrюilor pot avea interesul sг cearг aplicarea aceastei sancюiuni;
ei pot cere declararea nulitгюii pe calea acюiunii oblice in condiюiile art. 599 al
prezentului cod (a se vedea de asemenea comentariul la art. 218).
8. Procurorul poate intenta acюiuni in apгrarea drepurilor єi libertгюlior legitime la
cererea persoanelor care nu se pot adresa in judecatг, din motive intemeiate,
personal, sau poate intenta din oficiu acюiuni in apгrarea intereselor persoanelor
incapabile. De asemenea, procurorul este in drept sг adreseze in instanюг o acюiune
in apгrarea drepturilor єi intereselor statului єi ale societгюii (a se vedea art. 71 al
Codului de procedurг civilг).
9. Instanюa de judecatг poate invoca nulitatea absolutг din oficiu, declarind
ineficacitatea actului juridic chiar dacг pгrюile nu єtiu sau nu vor sг aplice aceastг
sancюiune.
10. Nulitatea absolutг nu poate fi acoperitг prin confirmare (referitor la confirmare –
a se vedea p. 6 al comentariului la art. 218). Inadmisibilitatea confirmгrii actului lovit
de nulitate absolutг este necesarг pentru a se realiza finalitatea dispoziюiei legii
incгlcate la incheierea acestui act juridic, ocrotindu-se un interes general, obєtesc.
11. Acюiunea in constatarea nulitгюii absolute este imprescriptibilг, adicг poate fi
intentatг indiferent de termenul scurs de la data incheierii actului juridic. Deoarece
nulitatea absolutг are ca scop ocrotirea unui interes general, social, este necesar ca
ea sг poatг fi invocatг oricind, fгcindu-se derogare de la norma generalг prevгzutг de
art. 267 alin. 1 al prezentului cod. Numai prin inlгturarea oricгrei limite in timp poate
fi asiguratг protejarea eficientг a acestui interes.

Articolul 218. Nulitatea relativг a actului juridic

(1) Nulitatea relativг a actului juridic poate fi invocatг doar de

persoana in al cгrei interes este stabilitг sau de succesorii ei, de
reprezentantul legal sau de creditorii chirografari ai pгrюii ocrotite pe
calea acюiunii oblice. Instanюa de judecatг nu poate sг o invoce din
oficiu.
(2) Nulitatea relativг poate fi acoperitг prin voinюa expresг sau tacitг
a persoanei in al cгrei interes este stabilitг nulitatea. Voinюa de a
confirma actul juridic lovit de nulitate trebuie sг fie certг єi evidentг.
(3) Pentru confirmarea actului juridic lovit de nulitate relativг, voinюa
nu trebuie sг fie exprimatг in forma cerutг pentru incheierea actului
juridic respectiv.
(4) Dacг fiecare parte poate invoca nulitatea actului juridic sau dacг mai
multe persoane pot cere declararea nulitгюii, confirmarea actului juridic
de cгtre o persoanг nu le impiedica pe celelalte sa invoce nulitatea.

1. Stabilitг pentru ocrotirea interesului individual, particular al unei persoane

concrete, legea stabileєte un cerc determinat de persoane care pot intenta
acюiunea in anulare sau opune excepюia nulitгюii relative. Va putea invoca nulitatea
relativг, in primul rind, insгєi persoana in al cгrei interes este stabilitг sancюiunea
nulitatгюii relative.
2. Succesorii persoanei indreptгюite sг invoce nulitatea relativг pot cere anularea
actului juridic, numai dacг acюiunea in anulare nu este strict legatг de persoana celui
indreptгюit. De exemplu, succesorii soюilor decedaюi nu vor fi indreptгюiюi sг
intenteze acюiunea in anularea cгsгtoriei pentru vicii de consimюгmint.
3. Acюiunea in anulare poate fi intentatг din numele persoanei in al cгrei interes
este stabilitг sancюiunea nulitгюii relative de cгtre reprezentantul ei legal.
Reprezentant legal este persoana ce sгvirєeєte acte juricice in numele
reprezentatului in baza imputernicirilor ce rezultг din lege (a se vedea art. 242 alin. 1
єi comentariul).
4. Creditorii chirografari ai pгrюii in a cгrei interes este stabilitг nulitatea relativг pot
invoca aceastг nulitate pe calea acюiunii oblice. Creditori chirografari sint acei
creditori care nu se bucurг de nici o garanюie specialг (de exemplu, drept de gaj) in
privinюa bunurilor debitorului. In corespundere cu prevederile art. 599 al prezentului
cod, in cazul in care persoana indreptгюitг sг intenteze o acюiune in nulitate relativг
refuzг sau omite sг exercite acest drept in dauna unui creditor al sгu a cгrui creanюг
este certг, lichidг єi exigibilг, acest creditor poate intenta in numele debitorului sгu
asemenea acюiune.
5. Instanюa de judecatг nu poate invoca din oficiu nulitate relativг aєa cum o poate
face in cazul nulitгюii absolute. Insг instanюa de judecatг, in virtutea rolului diriguitor
care ii incumbг conform art. 9 al Codului de procedurг civilг, trebuie sг-i explice
pгrюii interesate dreptul sгu de a invoca aceastг nulitate єi sг-i acorde sprijin in
exercitarea acestui drept.
6. Nulitatea relativг poate fi acoperitг prin confirmare de cel care este indreptгюit s-
o invoce.
Confirmarea este actul juridic prin care cel indreptгюit sг invoce nulitatea renunюг la
dreptul de a cere anularea actului sau de a opune nulitatea pe cale de excepюie.
Prin natura sa confirmarea este un act juridic care prezintг urmгtoarele caractere:
(453)este unilateral, deoarece işi produce toate efectele in rezultatul manifestгrii
voinюei unei singure pгrюi;
(454)este abdicativ, deoarece reprezintг renunюarea la un drept;
(455)are caracter accesoriu, deoarece nu are o existenюг de sine stгtгtoare, ci se
referг in mod necesar la un alt act juridic.
Pentru a fi valabilг confirmarea trebuie sг indeplineascг urmгtoarele condiюii:
(456)sг emane de la partea indreptгюitг sг invoce nulitatea, fiindcг poate sг
renunюe la un drept doar titularul acestuia;
(457)temeiul nulitгюii actului sг fi incetat la momentul confirmгrii, deoarece, fiind
ea insгєi un act juridic, confirmarea trebuie sг reprezinte o manifestare de
voinюг neviciatг;
(458)sг fie fгcutг in cunoєtinюг de cauzг, adicг autorul confirmгrii sг cunoascг
viciul.
Ca єi orice act juridic confirmarea est o manifestare de voinюг care poate fi
comunicatг in diferite modalitгюi. Confirmarea poate fi expresг sau tacitг.
Confirmarea expresг poate fi exprimatг in formг scrisг sau in formг autenticг.
Confirmarea este tacitг atunci cind persoana, in al cгrei interes este invocatг
nulitatea, sгvirєeєte fapte care demonstreazг in mod cert єi evident voinюa sa.
Confirmarea tacitг poate rezulta din executarea voluntarг a actului anulabil, precum
єi din alte acюiuni ale celui indreptгюit sг invoce nulitatea, dacг acestea aratг vгdit
voinюa de a confirma actul in cauzг.
Fiind ea insгєi un act juridic, confirmarea actului juridic lovit de nulitate nu trebuie sг
fie in mod necesar exprimatг in forma cerutг pentru actul juridic respectiv.
7. Dacг la incheierea actului juridic au fost incгlacate dispoziюiile legale ce ocroteau
douг sau mai multe pгrюi ale acestui act, fiecare din aceste pгrюi poate invoca
nulitatea. De exemplu, intru-un contract de vinzare-cumpгrare vinzгtorul este minor
in virstг de la 14 la 18 ani, iar cumpгrгtorul, deєi major, a fost victima unei erori. In
acest caz ambele pгrюi pot invoca nulitatea relativг, dar fiecare o invocг din motivele
sale, deoarece au fost incгlcate dispoziюii legale ce ocroteau interese diferite ale
ambelor pгrюi. Cauzele de anulare opereazг in mod independent una de alta.
Respectiv, dacг una din pгrюi confirmг actul juridic anulabil, aceastг confirmare nu
leagг cealaltг parte (celelalte pгrюi), deoarece dreptul acesteia (acestora) de a
invoca nulitatea pentru temeiurile sale continuг sг existe.
8. Acюiunea in nulitate relativг, spre deosebire de cea in nulitate absolutг, este
prescriptibilг, adicг ea trebuie intentatг in termenul de prescripюie extinctivг.
Termenul general de prescripюie extinctivг, conform art. 267, este de 3 ani. Prin
derogare de la regula generalг, art. 233 stabileєte termene de prescripюie extinctivг
speciale pentru acюiunile in anularea actelor juridice afectate de eroare (art. 227),
incheiate prin dol (art. 228), incheiate prin violenюг (art. 229) єi incheiate prin
leziune (art. 230).

Articolul 219. Efectele nulitгюii actului juridic

(1) Actul juridic nul inceteazг cu efect retroactiv din momentul

incheierii. Dacг din conюinutul sгu rezultг cг poate inceta numai pentru
viitor, actul juridic nu va produce efecte pentru viitor.
(2) Fiecare parte trebuie sг restituie tot ceea ce a primit in baza
actului juridic nul, iar in cazul imposibilitгtii de restituire, este obligatг
sг plгteascг contravaloarea prestaюiei.
(459)Partea єi terюii de bunг-credinюг au dreptul la repararea
prejudiciului cauzat prin actul juridic nul.

1. Prin efectele efectele nulitгюii actului juridic se inюeleg consecinюele juridice

ale aplicгrii sancюiunii nulitгюii, absolute sau relative, actului juridic incheiat cu
incгlcarea condiюiilor de valabilitate stabilite de lege sau de pгrюi. Nulitatea are
menirea sг restabileascг, pe cit este posibil, situaюia juridicг a pгrюilor єi a terюilor
existentг la momentul incheierii actului. De aceea, nulitatea trebuie sг opereze nu
numai pentru viitor, ci єi pentru trecut, cu efect retroactiv. Retroactivitatea este
inlгturarea efectelor actului juridic care s-au produs intre momentul incheierii
actului єi acela al desfiinюгrii lui. Retroactivitatea este consecinюa necesarг a
sancюiunii nulitгюii; intr-adevгr nulitatea nu єi-ar putea realiza finalitatea dacг ar
permite sг existe, chiar єi numai pentru trecut, efecte ale actului juridic contrar
legii sau voinюei pгrюilor.
2. Natura juridicг a anumitor acte juridice civile implicг excepюii de la regula
retroactivitгюii. Este cazul contractelor cu executare continuг sau succesivг (ce
comportг o executare eєalonatг, in timp a prestaюiilor de acelaєi fel repetate in
intervale de timp regulate sau neregulate). Aceste contracte nu pot fi desfiinюate
decit pentru viitor. Un contract de locaюiune (art.art. 875 – 910), in virtutea cгruia
locatorul a asigurat folosinюa unui bun, iar locatarul a plгtit chiria, nu poate fi
desfiinюat pentru trecut, deoarece beneficiul folosinюei este ireversibil єi deci
restituirea chiriei nu se justificг, deoarece ea ar aduce la imbogгюirea fгrг justг
cauzг a locatarului (art.art. 1389 – 1397).
3. Alineatul 2 consacrг regula repunerii pгrюilor in situaюia anterioarг – restitutio
in integrum – ceea ce implicг restituirea reciprocг a prestaюiilor, dacг in temeiul
actului nul s-au efectuat prestaюii, astfel incit pгrюile actului juridic sг ajungг in
situaюia care exista inaintea incheierii actului. Aceastг regulг apare ca un mijloc
de asigurare a eficienюei practice a regulii retroactivitгюii.
4. Restituirea prestaюiilor trebuie sг fie efectuatг in naturг. De exemplu, in cazul
nulitгюii unui act de vinzare – cumpгrare, cumpгrгtorul trebuie sг restituie bunul,
iar vinzгtorul este юinut sг restituie preюul. Sint insг cazuri cind, din diferite
motive, pгrюile sau una din pгrюi nu poate sг restiuie prestaюia in naturг. Atunci
pгrюile sau partea in imposibilitate este юinutг sг restituie contravaloarea
prestaюiei. Cuantumul contravalorii prestaюiei va fi stabilit prin acordul pгrюilor,
iar in cazul in care pгrюile nu vor ajunge la un acord – va fi stabilit de cгtre
instanюa de judecatг.
5. Fiind strins legatг de regula retroactivitгюii, restitutio in integrum cunoaєte, in
principiu, aceleaєi excepюii ca єi retroactivitatea efectelor nulitгюii.
6. In virtutea principiului relativitгюii actelor juridice (actul juridic produce efecte
numai intre pгrюi), nulitatea produce efecte numai in privinюa pгrюilor care au
incheiat actul. Efectele nulitгюii pot avea, insг, impact єi asupra terюilor, atunci
cind aceєtea au dobindit drepturi de la partea impotriva cгreia s-a declarat
nulitatea. Intrucit nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decit are el insuєi,
este firesc ca odatг cu desfiinюarea dreptului dobindit prin actul juridic de una din
pгrюi sг inceteze єi dreptul subdobinditorului. Altfel spus, anularea actului iniюial
atrage єi nulitatea actului subsecvent.
7. Legea prevede excepюii de la aceastг regulг. Este cazul subdobinditorului de
bunг credinюг єi cu titlu oneros asupra unui bun mobil. Conform art. 331
dobinditorul de bunг credinюг dobindeєte dreptul de proprietate asupra bunului
mobil єi in cazul cind cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. De exemplu,
A a incheiat cu B un contract de depozit (art. 1086). B, fiind depozitar, vinde (deєi
nu are dreptul s-o facг) bunul depozitat lui C care este de bunг credinюг (nu єtie
cг B nu este proprietarul bunului). Apoi contractul de depozit este declarat nul (de
 exemplu, in virtutea unui viciu de consimюгmint). Conform regulii generale,
anularea contractului iniюial (contractului de depozit) ar trebui sг atragг єi
nulitatea contractului subsecvent (contractului de vinzare-cumpгrare), C fiind
obligat sг restituie bunul. Totuєi, dreptul de proprietate al lui C va fi menюinut in
virtutea art. 331, deoarece acesta este dobinditor de bunг credinюг.
O normг particularг instituitг in vederea apгrгrii terюului dobinditor de bunг
credinюг se conюine in art. 220 alin.3.
8. In dispoziюia alin. 3 este este reflectat unul din principiile dreptului civil -
principiul ocrotirii bunei credinюe, adicг al protejгrii persoanei ce exercitг
drepturile єi executг obligaюiile in mod onest, loial, fгrг dol sau fraudг. In cazul
nulitгюii actului juridic, partea de bunг credinюг este indreptгюitг sг cearг
despгgubiri. Aceasta reiese din regula generalг consacratг in art.14 alin.1, conform
cгreia persoana lezatг intr-un drept al ei poate cere repararea integralг a
prejudiciului cauzat astfel. In ceea ce piveєte intinderea despгgubirii pe care o
poate pretinde partea de bunг credinюг, alin. 2 al art. 14 stipuleazг cг prejudiciul
include cheltuielile pe care persoana lezatг in drept le-a suportat sau urmeazг sг le
suporte la restabilira dreptului incгlcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale,
precum єi beneficiul neobюinut din cauza incгlcгrii dreptului sгu.
Partea de bunг credinюг poate sг beneficieze de dispoziюia alin. 3, in special, in
cazurile in care culpa celeilalte pгrюi este manifestг, adicг in cadrul actelor
incheiate prin dol (art. 228), violenюг (art.229), inюelegere dolosivг dintre
reprezentantul unei pгrюi єi cealaltг parte (art.231); dar єi in cazurile cind cealaltг
parte a єtiut sau trebuia sг єtie despre aceea cг actul este lovit de nulitate (art.
222 alin.2, art.223 alin.2, art. 224 alin.2).
Intrucit efectele nulitгюii se pot rгsfringe єi asupra terюilor (vezi p. 6 supra), terюii
de bunг credinюг de asemenea sint indreptгюiюi sг primeascг despгgubiri in cazul
nulitгюii actului juridic.

Articolul 220. Nulitatea actului juridic ce contravine legii,

ordinii publice sau bunelor moravuri

(1) Actul juridic sau clauza care contravin normelor imperative sint nule
dacг legea nu prevede altfel.
(2) Actul juridic sau clauza care contravin ordinii publice sau bunelor
moravuri sint nule.
(3) Nulitatea clauzei nu atrage nulitatea intregului act juridic dacг se
poate presupune ca acesta ar fi fost incheiat єi in lipsa clauzei
declarate nulг.

1. Dispoziюiile prezentului articol sint o continuare a prevederilor art. 206. alin.2 care
stipuleazг cг obiectul actului juridic civil trebuie sг fie licit єi ale art. 207 conform
cгruia este nul actul juridic fondat pe o cauzг ilicitг, adicг care contravine legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri (vezi p.3 al comentariului la art. 206 єi p.2 al
comentariului la art. 207).
2. Regula generalг consacratг in alin. 1 reiese din principiul legalitгюii єi are ca
finalitatea respectarea prevederilor legii єi deci apгrarea interesului, pentru ocrotirea
cгruia s-a instituit dispoziюia legalг respectivг. Sancюiunea nerespectгrii acetei
norme este nulitatea absolutг. Este clar insг cг nu orice incгlcare a legii atrage
nulitatea absolutг. Norma acestui alineat prevede cг sint lovite de nulitate absolutг
actele juridice care contravin normelor imperative, adicг acelor norme care prescriu
in mod expres o conduitг obligatorie, o obligaюie de la care subiectul nu se poate
sustrage sau n-o poate ocoli (norme onerative), sau care, prin dispoziюia lor, interzic
sгvirєirea unor acюiuni (norme prohibitive). Asemenea norme se conюin atit in
prezentul cod, cit єi in alte acte legislative.
3. Legea poate prevedea alte efecte decit nulitatea absolutг a actelor juridice care
contravin normelor imperative. Este, de exemplu, cazul art. 211 care prevede
efectele nerespectгrii formei scrise a actului juridic єi al art. 221 alin. 2 care prevede
efectele actului juridic simulat. Totodatг, pentru incгlcarea unor norme imperative
legea prevede in calitate de sancюiune nulitatea relativг єi nu cea absolutг.
4. Dupг cum s-a menюiont mai sus (vezi p.2 al comentariului la art. 207), legislaюia
Republicii Moldova nu cunoaєte o definiюie nici a ordinii publice nici a bunelor
moravuri. Aceste noюiuni nu existau in Codul civil precedent. Art. 51 al Codului civil
din 1964 conюinea noюiunea de convenюie incheiatг cu un scop contrar intereselor
statului єi societгюii, care in linii generale poate fi privitг ca o noюiune similarг celei
a actului juridic care contravine ordinii publice sau bunelor moravuri.
Intrucit norma datг are ca finalitate ocrotirea valorilor fundamentale ale societгюii єi
a fost instituitг in interes general, sancюiunea pentru incheierea actelor juridice care
contravin ordinii publice sau bunelor moravuri este nulitatea absolutг.
5. Regulile prezentului articol sint aplicabile atit actului juridic in intregime, cit єi unei
pгrюi sau unei clauze a actului. In funcюie de intinderea ineficacitгюii, nulitгюile se
impart in nulitгюi totale єi nulitгюi parюiale. Nulitatea este totalг atunci cind ea
desfiinюeazг actul juridic in intregime. De exemplu, contractul de donaюie incheiat
de o persoanг fгrг capacitate de exerciюiu este lovit de nulitate absolutг, deoarece
contravine legii integral. Nulitatea este parюialг dacг ineficacitatea se limiteazг doar
la o parte sau la o clauzг a actului juridic. De exemplu, nulitatea unei condiюii ilicite
sau imorale inserate intr-un contract de donaюie este o nulitate parюialг. In principiu,
nulitatea unei pгrюi sau a unei clauze a actului juridic nu atrage nevalabilitatea
intregului act.
Insг menюinerea acelor efecte ale actului care nu contravin legii, ordinii publice sau
bunelor moravuri este imposibilг dacг se dovedeєte cг actul nu ar fi fost incheiat fгrг
partea ori clauza lovitг de nulitate. Cel care invocг nulitatea totalг, deєi numai o
parte sau o clauzг a actului contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri,
trebuie sг demonstreze cг clauza ori partea respectivг a determinat consimюгmintul
pгrюilor. Pinг la proba contrarг orice parte ori clauzг nulг este prezumatг ca
nedeterminantг in incheierea actului juridic luat in intregime.

Articolul 221. Nulitatea actului juridic fictiv sau simulat

(1) Actul juridic incheiat fгrг intenюia de a produce efecte juridice (actul
juridic fictiv) este nul.
(2) Actul juridic incheiat cu intenюia de a ascunde un alt act juridic
(actul juridic simulat) este nul. Referitor la actul juridic avut in vedere
de pгrюi se aplica regulile respective.
(3) In cazul trecerii bunului dobindit in baza unui act juridic fictiv la un
terю de bunг-credinюг, se considerг cг trecerea a avut loc in baza unui
temei juridic valabil.

1. Actele juridice fictive єi cele simulate au menirea sг creeze o aparenюг juridicг

pentru terюi єi implicг:
(460)o neconcordanюг intenюionatг intre voinюa realг єi voinюa declaratг;
(461)aceastг neconcordanюг are ca scop amгgirea terюilor.
Motivele actelor juridice fictive єi simulate pot fi diferite: ocolirea unor dispoziюii
legale imperative, fraudarea fiscului sau a creditorilor, ascunderea faюг de public a
anumitor operaюii juridice etc.
2. Actul juridic incheiat fгrг intenюia de a produce efecte juridice (actul juridic fictiv)
este lovit de nulitate absolutг, deoarece in cazul acestui act lipseєte unul din
elementele definitorii ale actului juridic consfinюit in art. 195 – intenюia de a da
naєtere, modifica, sau stinge drepturi єi obligaюii civile. Manifestarea de voinюг in
cazul actului juridic fictiv este falsг єi are ca scop inducerea in eroare a altor
persoane, creind aparenюa existenюei actului juridic in realitate. De exemplu, pentru
a evita aplicarea mгsurilor de executare silitг asupra bunurilor sale, persoana incheie
un contract de donaюie cu o rudг de a sa, fгrг intenюia de a transmite proprietatea,
ci doar in scopul creгrii aparenюei sгvirєirii actului in cauzг.
3. Actul juridic simulat implicг existenюa de fapt a douг acte, dintre care unul este
aparent єi nu este menit sг producг nici un efect, iar altul este secret, care diferг de
cel aparent privitor la natura, pгrюile sau conюinutul operaюiei juridice.
Simulaюia poate fi subiectivг sau obiectivг. Simulaюia este subiectivг atunci cind se
referг la pгrюile actului juridic. Este cazul interpunerii de persoane. De exemplu, o
persoanг vrea sг-єi extindг proprietatea, cumpгrind terenurile de pгmint din
vecinгtate, dar se teme cг proprietarii acestora vor cere un preю exagerat dacг el se
va prezenta in persoanг. Atunci el insгrcineazг un terю sг procure aceste terenuri,
care, in aparenюг, acюioneazг in numele єi pe contul propriu, dar de fapt acюioneazг
pe contul mandantului sгu ascuns, care va deveni proprietarul efectiv al bunurilor.
Simulaюia este obiectivг atunci cind se referг la natura sau conюinul actului juridic.
De exemplu, se incheie un act simulat de donaюie a unei pгrюi de imobil, ascunzind
un contract de vinzare-cumpгrare, pentru a eluda dreptul de preemюiune a celorlalюi
coproprietari ai acestui imobil (art. 352). In alte cazuri simulaюia are ca obiect numai
un element sau o clauzг a contractului. De exemplu, in scopul fraudгrii fiscale, in
actul autentificat notarial se indicг un anumit preю, iar printr-un acord secret pгrюile
convin cг operaюia se va efctua la un preю mai inalt decit cel indicat in actul aparent.
4. In cazul in care actul juridic secret (avut in vedere de pгrюi) corespunde
condiюiilor de valabilitate prevгzute de lege el poate fi recunoscut valabil, aplicindu-
se prevederile legale ce reglementeazг asemenea acte. In caz contrar actul va fi
lovit de nulitate absolutг sau relativг, in dependenюг de prevederile normei legale
incгlcate.
5. Norma alineatului 3 are ca scop apгrarea terюului dobinditor de bunг credinюг.
Prin derogare de la regula potrivit cгreia anularea actului iniюial atrage єi nulitatea
actului subsecvent, in cazul anulгrii actului juridic fictiv, actul juridic in baza cгruia
bunul a trecut la terю va fi considerat valabil (a se vedea, de asemenea, p.p. 6 єi 7 al
comentariului la art. 219).

Articolul 222. Nulitatea actului juridic incheiat de o persoгna

fгrг capacitate de exerciюiu

(1) Actul juridic incheiat de o persoanг fгrг capacitate de exerciюiu este

nul.
(2) Persoana cu capacitate de exerciюiu deplinг este obligatг sг
repare prejudiciul cauzat celeilalte pгrюi prin incheierea actului juridic
nul dacг se demonstreazг cг a єtiut sau trebuia sг єtie cг cealaltг parte
nu are capacitate de exerciюiu.

1. Prevederile prezentului articol se aplicг persoanelor care nu au aptitudinea de a

dobindi prin fapta proprie єi de a exercita drepturi civile, de a-єi asuma personal
obligaюii civile єi de a le executa ( a se vedea art. 19). Aceste persoane sint:
(462)minorii in virstг de pinг la 7 ani. In numele acestora actele juridice sint
incheiate de cгtre reprezentanюii lor legali – pгrinюi, adoptatori sau, dupг caz,
tutore (art. 33);
(463)persoanele care in urma unei tulburгri psihice nu pot conєtientiza sau dirija
acюiunile sale єi sint declarate de instanюa de judecatг incapabile (interziєii
judiciari). In numele acestora actele juridice sint incheiate de cгtre tutore
(art.art. 24, 33).
La incheierea actelor juridice de cгtre turore este necesar de respectat prevederile
art. 42 care stipuleazг obligaюia tutorelui de a obюine permisiunea prealabilг a
autoritгюii tutelare pentru incheierea anumitor acte juridice єi prevederile art. 43
care stabilesc interdicюia pentru tutore de a incheia acte juridice cu titlu gratuit prin
care cel pus sub tutelг se obligг sau renunюг la drepturi.
Intrucit ocrotirea persoanelor incapabile este de un interes general, social, actele
juridice incheiate de aceste persoane sint lovite de nulitate absolutг.
2. Nulitatea actului juridic incheiat de persoana fгrг capacitate de exerciюiu atrage
efectele prevгzute de art. 219: fiecare parte trebuie sг restiutie tot ce a primit in
baza actului juridic, iar in cazul imposibiltгюii de restituire – sг plгteascг
contravaloarea prestaюiei.
3. In afarг de repunerea pгrюilor in situaюia anterioarг, nulitatea actului juridic
incheiat de o persoanг incapabilг atrage obligaюia pгrюii cu capacitate de exerciюiu
deplinг de a repara prejudiciul cauzat persoanei incapabile, dacг se va demonstra cг
a єtiut sau trebuia sг єtie despre incapacitatea celeilalte pгrюi. Intinderea
despгgubirii se stabileєte conform regulii art. 14 alin.2.
Reieєind din principiul general al rгspunderii civile, conform cгruia vinovгюia pгrюii
care a cauzat prejudiicu se prezumг, obligaюia de a dovedi cг nu a єtiut єi nu a
trebuit sг єtie despre incapacitatea celeilalte pгrюi ii incumbг pгrюii cu capacitate
de exerciюiu deplinг. Pinг la proba contrarг se prezumг cг partea cu capacitate de
exerciюiu deplinг a єtiut sau trebuia sг єtie cг cealaltг nu are capacitate de
exerciюiu. Aceastг soluюie se impune єi prin anologie cu art. 223 alin. 2.

Articolul 223. Nulitatea actului juridic incheiat de un minor in

virstг de la 7 la 14 ani

(1) Actele juridice incheiate de un minor in virstг de la 7 la 14 ani, cu

excepюia celor stipulate la art. 22 alin.(2), sint nule.
(2) Persoana cu capacitate de exerciюiu deplinг este obligatг sг
repare prejudiciul cauzat minorului dacг nu demonstreazг cг nu a єtiut єi
nu trebuia sг єtie cг cealaltг parte nu are capacitatea de exerciюiu
necesarг incheierii actului juridic.

1. Regula generalг privind capacitatea de exerciюiu a minorului in virstг de la 7 la 14

ani este pevгzutг in art. 22 alin.1: actele juridice pentru єi in numele acestor
persoane sint incheiate de pгrinюi, adoptatori sau tutore (referitor la incheierea
actelor juridice de cгtre tutore – a se vedea de asemenea art. art. 42, 43). Actele
juridice incheiate de minorul in virstг de la 7 la 14 ani sint lovite de nulitate absolutг.
2. Prin derogare de regula generalг, minorul in virstг de la 7 la 14 ani este in drept
sг incheie de sine stгtгtor actele juridice stipulate in art. 22 alin. 2:
(464)acte juridice de micг valoare care se executг la momentul incheierii lor;
(465)acte juridice de obюinere gratuitг a unor beneficii ( a se vedea art. 197 alin.
1 єi comentariul) care nu necesitг autentificare notarialг (a se vedea art. 212
єi comentariul) sau inregistrarea de stat a drepturilor apгrute in temeiul lor (a
se vedea art. 214 єi comentariul);
(466)acte de conservare (a se vedea art. 198 alin.1 єi comentariul).
3. Efectele nulitгюii actului juridic sгvirєit de minorul in virstг de la 7 la 14 ani sint:
(467)repunerea pгrюilor in situaюia anterioarг (art. 219 alin.2) єi
(468)obligaюia pгrюii cu capacitate de exerciюiu deplinг de a repara prejudiciul
cauzat minorului. In alin. 2 este stipulatг expres obligaюia persoanei cu
capacitate de exerciюiu deplinг de a dovedi cг nu a єtiut єi nu trebuia sг єtie
cг cealaltг parte nu are capacitatea de exerciюiu necesarг incheierii actului
juridic, pentru a fi exoneratг de obligaюia de reparare a prejudiciului.
 Articolul 224. Nulitatea actului juridic incheiat de un minor
in virstг de la 14 la 18 ani sau de o persoanг
limitatг in capacitatea de exerciюiu

(1) Actul juridic incheiat de un minor in virstг de la 14 la 18 ani sau de

o persoanг limitatг in capacitatea de exerciюiu fгrг acordul pгrinюilor,
adoptatorilor sau al curatorului, dacг acest acord este cerut de lege, poate
fi declarat nul de instanюa de judecata, la cererea parinюilor,
adoptatorilor sau a curatorului.
(2) Persoana cu capacitate de exercitiu deplinг este obligatг sг
repare prejudiciul cauzat celeilalte pгrюi dacг se demonstreazг cг a
єtiut sau trebuia sг єtie cг cealaltг parte nu are capacitatea de
exerciюiu necesarг incheierii actului juridic.

1. Subiecюii la care se referг prezenzul articol sint:

(469)minorul in virstг de la 14 la 18 ani;
(470)persoana care in urma consumului abuziv de alcool, de droguri єi alte
substanюe psihotrope inrгutгюeєte starea materialг a familiei sale єi este
limitatг de cгtre instanюa de judecatг in capacitatea de exerciюiu (art. 25).
2. Regula generalг privind capacitatea de exerciюiu a minorului in virstг de la 14 la
18 ani se conюine in art. 21 alin.1, care dispune cг el, in principiu, incheie acte
juridice personal dar cu incuviinюarea pгrinюilor, adoptatorilor sau a curatorului.
Incuviinюarea este manifestarea de voinюг unilateralг prin care o persoanг işi dг
acordul sгu pentru incheierea unui act juridic de cгtre altг persoanг. Legea nu cere o
anumitг formг pentru incuviinюare; ea poate fi scrisг sau verbalг, expresг єi chiar
tacitг, dar vгditг єi certг.
Actele juridice incheiate de minorul in vistг de la 14 la 18 ani fгrг incuviinюarea
persoanelor sus numite sint lovite de nulitate relativг.
3. Legea prevede o serie de excepюii de regula generalг, in virtutea cгrora actele
juridice, in funcюie de capacitatea de exerciюiu a minorului, se impart in:
(471)acte pe care minorul care a implinit virsta de 14 ani le poate incheia valabil
singur, fгrг incuviinюarea pгrinюilor, adoptatorilor sau a curatorului (art. 21
alin.2);
(472)acte pentru sгvirєirea cгrora este nevoie, in afarг de incuviinюarea
pгrinюilor, adoptatorilor sau a curatorului, єi de permisiunea prealabilг a
autoritгюii tutelare (art. 42); aceste acte pot fi declarate nule nu numai pe
motivul lipsei incuviinюгrii pгrinюilor, adoptatorilor sau a curatorului dar єi din
cauza lipsei permsiunii autoritгюii tutelare, ca acte ce contravin normelor
imperative (art. 220 alin.1).
(473)acte pe care minorul in virstг de al 14 la 18 ani nu le poate incheiea cu nici
un fel de incuviinюare (art. 43); in cazul incheierii unor astfel de acte, ele vor
fi lovite de nulitate in virtutea art. 220 alin.1.
4. Referitor la capacitatea de exerciюiu a persoanelor limitate in capacitatea de
exerciюiu, art. 25 alin. 2 stipuleazг cг aceste persoane au dreptul sг incheie acte
juridice cu privire la dispunerea de patrimoniu, sг primeascг єi sг dispunг de
veniturile sale doar cu acordul curatorului. In cazul incheierii unor asemenea acte de
cгtre persoana cu capacitate de exerciюiu limitatг fгrг acordul curatorului, aceste
acte vor fi lovite de nulitate relativг in corespundere cu alin. 1 al prezentului articol.
Pentru actele juridice sipulate in art. 42, pe lingг incuviinюarea curatorului, este
cerutг єi permisiunea prealabilг a autoritгюii tutelare. Actele juridice incheiate cu
incгlcarea dispoziюiilor art. 42 vor fi lovite de nulitate in virtutea normei art. 220
alin.1, ca acte ce contravin normelor imperative. Tot in temeiul art. 220 alin.1 vor fi
nule єi actele juridice incheiate cu incгlcarea prevederilor art. 43.
5. Persoanele care pot intenta acюiunea in anulare conform alin.1 sint: sint pгrinюii,
adoptatorii єi curatorul. Prin derogare de la norma generalг a art. 218, nulitatea in
baza normei date poate fi invocatг єi de curatorul minorului in virstг de la 14 la 18
ani sau al persoanei cu capacitate de exerciюiu limitatг.
6. Efectele nulitгюii actului juridic sгvirєit de minorul in virstг de la 7 la 14 ani sint:
(474)repunerea pгrюilor in situaюia anterioarг (art. 219 alin.2) єi
(475) obligaюia pгrюii cu capacitate de exerciюiu deplinг de a repara prejudiciul
cauzat celeilalte pгrюi dacг se demonstreazг cг a єtiut sau trebuia sг єtie cг
cealaltг parte nu are capacitatea de exerciюiu nercesarг incheierii actului
juridic.

Articolul 225. Nulitatea actului juridic incheiat de o persoanг

fгrг discernгmint sau care nu işi putea dirija acюiunile

Actul juridic incheiat de o persoanг cu capacitate de exerciюiu deplinг

intr-un moment in care nu putea sг conєtientizeze acюiunile sale ori sг le
dirijeze poate fi declarat nul de instanюa de judecatг.

1. Norma prezentului articol se referг la persoanele cu capacitatede exerciюiu

deplinг. Situaюia reglementatг de prezentul articol se deosebeєte de incapacitatea
persoanei declaratг de instanюa de judecatг in virtutea faptului cг persoana, in urma
unei tulburгri psihice (boli mintale sau deficienюe mintale), nu poate conєtientiza sau
dirija acюiunile sale (art. 24 alin.1). In cazul actelor juridice incheiate de persoana
declaratг incapabilг trebuie sг existe decizia instanюei de judecatг privind declararea
incapacitгюii persoanei, pronunюatг anterior incheierii actului juridic lovit de nulitate,
ceea ce nu este necesar in sutuaюia reglementatг de prezenzul articol. Sancюiunea
actului juridic incheiat de persoana declaratг incapabilг este nulitatea absolutг (art.
222 alin.1), pe cind sancюiunea actului juridic incheiat in condiюiile prezentului
articol este nulitatea relativг.
2. Nulitatea actului juridic aflat sub incidenюa prezentului articol este cauzatг de
faptul cг persoana respectivг era lipsitг de discernгmint, adicг nu avea facultatea de
a pгtrunde, de a judeca єi a aprecia lucrurile la justa lor valoare, sau nu era in stare
sг inюeleagг sensul acюiunilor sale sau sг le dirijeze. Cauzele care pot genera
asemenea stare a persoanei sint de diferitг naturг; ele pot fi atit exterioare (traumг
fizicг, boalг, moartea persoanelor apropiate, calamitate naturalг etc.), cit єi
provocate de insгєi persoanг (stare de ebrietate) єi nu au importanюг juridicг.
3. Norma datг poate fi aplicatг prin anlogie єi in cazul incheierii actului juridic de
cгtre o persoanг juridicг, dacг persoana fizicг care reprezenta persoana juridicг nu
putea sг conєtientizeze acюiunile sale sau sг le dirijeze.

Articolul 226. Nulitatea actului juridic incheiat cu incгlcarea limitei

imputernicirilor

In cazul in care atribuюiile persoanei privind incheierea actului juridic

sint limitate prin contract, iar imputernicirile organului persoanei
juridice - prin actul de constituire, in comparaюie cu cele stipulate prin
mandat, lege sau cu cele deduse din circumstanюele in care se incheie
actul juridic, acesta, incheiat fгrг respectarea limitelor impuse, poate fi
declarat nul numai in cazul in care se demonstreaza cг cealaltг parte a єtiut
sau trebuia sг єtie despre limitгri.

1. Norma art. 226 reprezintг o derogare de la regula generalг consfinюitг in art. 249
alin.1, conform cгreia, dacг o persoanг incheie un act juridic in numele unei alte
persoane cu depгєirea imputernicirilor pentru reprezentare, actul juridic produce
efecte pentru reprezentat numai in cazul in care acesta il confirmг ulterior. Pentru
valabilitatea actului juridic incheiat cu depгєirea atribuюiilor stabilite prin contract
sau prin contractul de constituire a persoanei juridice nu este necesarг confirmarea
lui de cгtre reprezentat; asemenea act juridic este valabil dacг nu va fi declarat de
cгtre instanюa de judecatг nul in condiюiile art. 226.
2. Norma prezentului articol a fost edictatг in scopul asigurгrii stabilitгюii circuitului
civil єi comercial єi instituie prezumюia valabilitгюii actului juridic incheiat in
conformitate cu mandatul, legea єi in condiюiile obiєnuite de sгvirєire a unor
asemenea acte juridice. Acest act juridic poate fi anulat numai dacг persoana care
invocг nulitatea va demonstra cг cealaltг parte a єtiut sau trebuia sг єtie despre
limitгrile impuse printr-un contract sau prin actul de constuire a persoanei juridice.
3. Actul juridic incheiat cu depгєirea atribuюiilor stabilite prin contract sau prin actul
de constituire a persoanei juridice este lovit de nulitate relativг. Cercul persoanelor
care pot invoca nulitatea se stabileєte conform prevederilor art. 218 alin.1.
4. Legea conюine unele norme speciale referitoare la limitarea imputernicirilor de
reprezentare. Astfel, art. 125 alin. 6 stipuleazг cг prevederile actului de constituire
care limiteazг dreptul asociaюilor de a reprezenta societatea in nume colectiv nu sint
opozabile terюilor de bunг credinюг. Buna-credinюг se prezumг. Prin urmare, actul
juridic incheiat de un asociat al acestei societгюi este valabil indiferent de
prevederile actului de constituire care limiteazг dreptul asociatului de a reprezenta
societatea , dacг cealaltг parte nu a єtiut єi nu trebuia sг єie despre aceste
prevederi.

Articolul 227. Nulitatea actului juridic afectat de eroare

(1) Actul juridic incheiat in baza unei erori considerabile poate fi

declarat nul de instanюa de judecatг.
(2) Eroarea este considerabilг daca la incheiere a existat o falsг
reprezentare referitor la:
a) natura actului juridic;
b) calitгюile substanюiale ale obiectului actului juridic;
c) pгrюile actului juridic (partenerul sau beneficiarul), in cazul in care
identitatea acestora este motivul determinant al incheierii actului juridic.
(3) Eroarea asupra motivului este considerabilг doar in cazul in care
motivul este inclus in obiectul actului juridic.
(4) Eroarea imputabila celui al cгrui consimюгmint este viciat nu
poate servi temei pentru anularea actului juridic.
(5) Persoana in al cгrei interes a fost declaratг nulitatea este
obligatг sг repare celeilalte pгrюi prejudiciul cauzat, dar nu mai mult
decit beneficiul pe care aceasta l-ar fi obюinut dacг actul juridic nu ar fi
fost declarat nul. Prejudiciul nu se reparг in cazul in care se
demonstreazг cг cel indreptгюit la despгgubire єtia sau trebuia sг єtie
despre eroare.
(6) Actul juridic incheiat sub influenюa erorii nu poate fi contestat dacг
cealaltг parte este de acord sг-l execute in conformitate cu dorinюa pгrtюi
care intenюioneazг sг conteste actul.

1. Eroarea este reprezentarea falsг a realitгюii la incheierea unui act juridic civil.
Eroarea poate fi de fapt sau de drept.
Eroarea de fapt este este reprezentarea greєitг a unei situaюii faptice la incheierea
actului juridic (referitor la obiectul actului, calitгюile lui, persoana cocontractantului
etc.).
Eroarea de drept este o reprezentare greєitг a existenюei sau conюinutului normelor
de drept (cu excepюia normelor imperative ori a celor ce privesc ordinea publicг).
Actul juridic incheiat in baza erorii este lovit de nulitate relativг.
Pentru ca eroarea sг constiutie temei de anulare a actului juridic civil este necesar
ca ea sг fie considerabilг, in sensul cг elementul asupra cгruia reprezentarea este
falsг sг fie determinant pentru incheierea actului, astfel incit, dacг ar fi fost
cunoscutг realitatea, actul nu s-ar fi incheiat.
2. Pentru ca eroarea sг fie considerabilг este necesar ca reprezentarea falsг sг se
refere la urmгtoarele elemente:
(476)Natura actului juridic. Eroarea care se referг la acest element (error in
negatio) este consideratг ca cea mai gravг formг a erorii (numitг in doctrinг
eroare-obstacol) єi in unele sisteme de drept naюionale este sancюionatг cu
nulitate absolutг. Eroarea in privinюa naturii actului juridic este, de exemplu,
atunci cind o parte crede cг incheie un anumit act juridic iar cealaltг parte
considerг cг incheie un alt act juridic (o persoanг intenюioneazг sг vindг un
bun, iar cealalta crede cг primeєte acest bun cu tilu de donaюie).
(477)Calitгюile substanюiale ale obiectului actului juridic. Eroarea care se referг
la acest element (error in substantiam) юine de acele calitгюi al obiectului
care юin de insгєi esenюa lui єi fгrг de care el nu ar fi ceea ce este. La aceste
calitгюi se atribuie atit insuєirile materiale ale obiectului, cit єi alte elemente
ca: autenticitatea, apartenenenюa, vechimea, aptitudinea de a servi
destinaюiei avute in vedere etc. Colegiul civil al Curюii de Apel, judecind o
cauzг privind anularea unui contract de vinzare-cumpгrare a unei odгi
locative la cererea cumpгrгtorului, a menюinut decizia instanюei judecгtoreєti
prin care contractul a fost declarat nul pe motivul cг odaia locativг avea o
suprafaюг mai micг decit cea indicatг in contract. Bazindu-se pe art. 59 alin.1
al Codului civil din 1964, care prevedea cг convenюia incheiatг datoritг unei
erori care are o insemnгtate esenюialг poate fi declaratг nulг, instanюa a
considerat cг suprafaюa spaюiului locativ litigios are o insemnгtate esenюialг
la incheierea contractului (Curtea de Apel. Culegere de practicг judiciarг
2001-2002, Chiєinгu, 2002, p.36-38) .
(478)Pгrюile actului juridic (partenerul sau beneficiarul). Eroarea asupra pгrюilor
cu care s-a incheiat actul juridic (error in personam) produce efecte numai in
cazul in care identitatea acestora este motivul determinant al incheierii actului
juridic. Actele juridice in care persoana cocontractantului este decisivг la
incheierea lor (intuitu personae) sint destul de numeroase. Acestea pot fi
contracte cu titlu gratuit, care se incheie in consideraюia persoanei gratificate.
Cind un donator, dorind sг facг o donaюie unei persoane pe care o considerг o
rudг de a sa, face in realitate o donaюie unei persoane strгine, eroarea
donatorului constiuie un viciu, deoarece aici calitatea de rudг este motivul
determinant al donaюiei. Printre actele intuitu personae se numгrг єi acte cu
titlu oneros; acestea sint, de exemplu, contractele in care identitatea fizicг,
identitatea civilг, pregгtirea profesionalг, experienюa, talentul, capacitгюile
intelectuale єi alte calitгюi personale ale cocontractantului sint decisive la
incheierea actului: contractele de imprumut, de mandat, de depozit, de
societate civilг, de tranzacюie, de antreprizг etc.
3. In principiu, eroarea asupra motivului incheierii actului juridic nu este
considerabilг, fiindcг motivul, ca atare, nu are importanюг juridicг єi nu afecteazг
valabilitatea actului juridic. Astfel, dacг o persoanг cumpгrг o cravatг, crezind cг ea
se asorteazг cu un costum al sгu, iar in realitate culoarea ei nu i-a convenit, aceastг
eroare nu poate servi ca temei pentru anularea actului de vinzare-cumpгrare.
Eroarea asupra motivului este considerabilг doar in cazul in care motivul este inclus
in obiectul actului juridic. Persoana care a cumpгrat intr-un magazin de antichitгюi un
obiect de artг la un preю foarte ridicat, considerind greєit cг acest obiect a aparюinut
unui personaj istoric, nu poate cere anularea actului, chiar dacг motivul apartenюei
obiectului personajului istoric a fost determinant, dacг aceastг calitate a obiectului
nu a fost stipulatг la incheierea actului. Soluюia ar fi diferitг dacг s-ar fi specificat in
act cг obiectul a fost cumpгrat din motivul cг a aparюinut unui personaj istoric.
4. Nu poate servi ca temei pentru anularea actului juridic eroarea care este
imputabilг celui al cгrui consimюгmint este viciatг. Erorea este imputabilг acestuia
dacг el a manifestat uєurinюг sau neglijenюг, nu a luat mгsurile elementare de
precauюie, nu єi-a indeplinit obligaюia de a se informa. In acest caz eroarea este
inexcuzabilг. Este sau nu imputabilг eroarea persoanei a cгrei consimюгmint este
viciat se apreciazг in funcюie de circumstanюele concrete ale cauzei, reieєind din
virsta, experienюa, profesia persoanei in cauzг.
5. Persoana in a cгrei interes a fost pronunюatг nulitatea este obligatг sг repare
celeilalte pгrюi prejudiciul cauzat. Legea stabileєte intinderea despгgubirii la care
poate pretinde partea prejudiciatг; despгgubirea nu este mai mare decit beneficiul
pe care cel indreptгюit la despгgubire l-ar fi obюinut dacг actul juridic nu ar fi fost
declarat nul єi nu include prejudiciul efectiv suportat (a se vedea art. 14).
Partea cгreia i-a fost cauzat prejudiciu prin anularea actului juridic afectat de eroare
are dreptul la despгgubire numai dacг cг ea este de bunг-credinюг. Prejudiciul nu se
reparг dacг se demonstreazг cг aceastг parte єtia sau trebuia sг єtie despre eroare.
6. Pгrюile uni act juridic afectat de eroare pot remedia pe cale amiabilг efectele
erorii. De exemplu, cumpгrгtorul intr-un act de vinzare-cumpгrare intenюioneazг sг
invoce nulitatea actului pe motivul erorii in calitгюile substanюiale ale obectului
actului. Insг inainte de a fi intentatг acюiunea in anulare pгrюile convin ca vinzгtorul
sг reducг preюul obiectului. Dacг vinzгtorul este de acord sг reducг preюul in
conformitate cu dorinюa cumpгrгtorului, acesta din urmг nu mai poate contesta actul
in cauzг.
7. Dovada erorii incumbг celui ce invocг acest viciu de consimюгmint. Fiind un fapt
juridic, eroarea poate fi doveditг cu orice mijloace de probг.

Articolul 228. Nulitatea actului juridic incheiat prin dol\

(1) Actul juridic a cгrui incheiere a fost determinatг de

comportamentul dolosiv sau viclean al uneia din pгrюi poate fi declarat
nul de instanюa de judecatг chiar єi in cazul in care autorul dolului
estima cг actul juridic este avantajos pentru cealaltг parte.
(2) Daca una dintre pгrюi trece sub tгcere anumite imprejurгri la a
cгror dezvгluire cealaltг parte nu ar mai fi incheiat actul juridic,
anularea actului juridic poate fi cerutг numai in cazul in care, in baza
principiului bunei-credinюe, se putea aєtepta ca cealaltг parte sг
dezvгluie aceste imprejurгri.
(479)In cazul in care dolul este comis de un terю, actul juridic poate fi
anulat numai dacг se demonstreazг cг cealaltг parte a єtiut sau
trebuia sг єtie despre dol.

1. Dolul constг in inducerea in eroare a unei persoane prin mijloace dolosive sau
viclene pentru a o determina sг incheie un act juridic.
Dolul are douг elemente constitutive:
(480)elementus subiectiv, care constг intenюia de a induce in eroare o persoanг
pentru a o determina sг incheie un act juridic; dacг inducerea in eroare a fost
provocatг neintenюionat, nu existг dol;
(481)elementul obieciv, care constг in utilizarea diferitor mijloace viclene pentru
realizarea intenюiei de induce in eroare: manopere viclene, minciuni,
maєinaюii etc.
2. Pentru ca dolul sг fie temei de anulare a actului juridic este necesar ca eroarea sг
fie determinantг pentru incheierea actului juridic, adicг mijloacele viclene utilizate de
una dintre pгrюi sг fie de aєa naturг, incit sг fie evident cг fгrг aceste mijloace,
cealaltг parte n-ar fi incheiat actul. Aceste mijloace pot fi cele mai diferite. De
exemplu, constiutuie dol inducerea cumpгrгtorului in eroare de cгtre vinzгtorul unei
mгrfi cu ajutorul unui certificat de origine fals, fapt care l-a determinat pe cumpгrгtor
sг incheie actul de vinzare-cumpгrare. De asemenea este dol in cazul speculгrii,
profitгrii cu rea-credinюг de afecюiunea unei persoane pentru a o determina sг facг o
donaюie sau un testament.
Este necesar ca mijloacele dolosive sг prezinte o anumitг gravitate pentru a putea
produce efectele unui viciu de consimюгmint. Astfel exagerarea de cгtre vinzгtor a
calitгюilor mгrfii sale de obicei nu constituie dol.
3. Spre deosebire de eroarea propriu-zisг, care opereazг ca temei de anulare a
actului juridic numai dacг se referг la elementele actului juridic expres stipulate in
lege (a se vedea art. 227 alin.2 єi comentariul), eroarea provocatг de dol atrage
anulabilitatea actului juridic, oricare ar fi elementul actului juridic la care se referг
aceastг eroare. Astfel, actul juridic afectat de dol poate fi anulat chiar dacг eroarea
victimei cade asupra motivului, ceea ce, de regulг, este imposibil in cazul erorii
propriu-zise(a se vedea art. 227 alin.3 єi comentariul).
4. Dolul este un fapt obiectiv єi produce efecte juridice prin sine insuєi. Motivele
pentru care partea in culpг a indus in eroare cealaltг parte nu au importanюг juridicг.
Dolul este temei de anulare a actului juridic chiar dacг autorul dolului estima cг actul
juridic este avantajos pentru cealaltг parte.
5. De cele mai multe ori mijloacele dolosive se exprimг prin fapte pozitive. Sint insг
cazuri cind dolul se realizeazг prin abюinerea de la acюiuni, omisiuni (dol prin
reticenюг). Este dol prin reticenюг atunci cind una din pгrюi trece sub tгcere
intenюionat anumite imprejurгri care prezintг interes esenюial, determinant pentru
cealaltг parte єi pe care autorul dolului, dacг era lioal єi de bunг credinюг, trebuia sг
le comunice. Uneori insгєi legea determinг caracterul dolosiv al omisiunilor. Este, de
exemplu, cazul contractului de asiguare (a se vedea art. 1317).
6. In principiu, dolul provine de la cealaltг parte a actului juridic. Insг dolul care este
comis de un terю de asemenea poate servi ca temei de anulare a actului juridic dacг
cealaltг parte a єtiut sau trebuia sг єtie despre manoperele dolosive ale terюului єi
nu l-a avertizat pe cocontractant sau chiar a fost instigator ori complice al terюului.
De asemenea dolul terюului constituie temei de anulare a actelor juridice unilaterale,
intrucit in aceste acte cealaltг parte nu existг.
7. Ca єi in cazul erorii, dovada dolului incumbг celui care il invocг. Fiind un fapt
juridic, dolul poate fi dovedit cu orice mijloace de probг.
8. Natura dublг a dolului – viciu de consimюгmint єi fapt cauzator de prejudiciu –
comportг єi o sancюiune dublг. Ca viciu de consimюгmint dolul atrage nulitatea
relativг a actului juridic cu efectele respective prevгzute de lege (art. 219). Ca delict
civil dolul genereazг dreptul pгrюii vгtгmate la despгgubiri (art. 1398).

Articolul 229. Nulitatea actului juridic incheiat prin violenюг

(1) Actul juridic incheiat in urma constringerii prin violenюг fizicг sau
psihicг poate fi declarat nul de instanюa de judecatг chiar єi in cazurile
cind violenюa a fost exercitatг de un terю.
(2) Violenюa este temei de anulare a actului juridic numai in cazul in care
se demonstreaza ca este de naturг sг determine o persoanг sг creadг cг
ea, soюul, o rudг sau o altг persoanг apropiatг ori patrimoniul lor sint
expuєi unui pericol iminent.
(3) In sensul prezentului articol, nu existг violenюг atunci cind autorul
ei nu a utilizat vreun mijloc ilicit.

1. Violenюa este constringerea sau ameninюarea unei persoane cu un rгu injust care
ii produce o temere care o determinг sг incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi
incheiat.
Violenюa – viciu de consimюгmint presupune douг elemente constitutive:
 (482)elementul obiectiv, care constг in amenюarea cu un rгu;
(483)elementul subiectiv, care constг in temerea, ca consecinюг a ameninюгrii,
care afecteazг consimюгmintul.
Rгul cu care se ameninюг poate fi de naturг patrimonialг (de ex., distrugerea unui
bun), fizicг (de ex., vгtгmarea integritгюii corporale) sau moralг (de ex.,
compromiterea reputaюiei).
In afarг de persoana ameninюatг rгul poate privi pe soю, o rudг sau altг persoanг
apropiatг.
2. Spre deosebire de dol, care, de regulг, provine de la cealaltг parte, єi numai in
anumite condiюii poate emana de la terюi (a se vedea art. 228 alin.3 єi comentariul),
in privinюa violenюei legea precizeazг expres cг ea este temei de anulare єi atunci
cind este exercitatг de un terю. Din punct de vedere juridic este indiferent dacг ea
emanг de la cealaltг parte a actului juridic sau de la un terю.
3. Pentru ca violenюa sг serveascг ca temei de anulare a actului juridic trebuie sг fie
intrunite urmгtoarele condiюii:
(484)violenюa trebuie sг fie determinantг pentru incheierea actului juridic;
(485)pericolul la care este supusг victima sau patrimoniul ei trebuie sг fie
iminent.
Aprecierea existenюei acestor condiюii se face in fiecare caz concret, reieєind din
imprejurгrile incheierii actului juridic єi persoana victimei (virsta, experienюa, forюa
fizicг sau moralг etc.).
4. Violenюa - viciu de consimюгmint este atunci cind ameninюarea cu un rгu este
injustг, nelegitimг. Nu constituie violenюг faptul de a ameninюa cu folosirea unei cгi
legitime sau cu exercitarea unui drept. De exemplu, creditorul il ameninюг pe debitor
cг il va da in judecatг dacг acela nu va indeplini obligaюiile sale contractuale.
5. Actul incheiat prin violenюг este lovit de nulitate relativг. Nulitatea rezultatг din
violenюг poate fi acoperitг prin confirmare (art. 218 alin. 2) numai dupг incetarea
violenюei, astfel incit actul juridic al confirmгrii sг nu fie el insuєi viciat.
6. Dovada violenюei incumbг celui ce invocг acest viciu de consimюгmint. Fiind un
fapt juridic, violenюa poate fi doveditг cu orice mijloace de probг.

Articolul 230. Nulitatea actului juridic incheiat prin leziune

(1) Actul juridic pe care o persoanг l-a incheiat din cauza unui concurs de
imprejurгri grele de care a profitat cealaltг parte, in condiюii extrem de
nefavorabile, poate fi declarat nul de instanюa de judecatг.
(2) Instanюa de judecatг poate menюine actul juridic dacг piritul
oferг o reducere a creanюei sale sau o despгgubire pecuniarг echitabilг.

1. Leziunea este prejudiciul material pe care il suferг una din pгrюile actului juridic
civil din cauza disproporюiei vгdite de valoare existente in momentul incheierii
actului intre prestaюia la care s-a obligat єi prestaюia pe care ar urma sг o primeascг
in locul ei.
Leziunea ca temei de anulare a actului juridic presupune douг elemente constitutive:
(486)elementul obiectiv, care constг in disproporюia vгditг de valoare intre
contraprestaюii ceea ce face ca actul juridic sг fie extrem de nefavorabil
pentru una din pгrюi;
(487)elementul subiectiv, care constг in profitarea de starea de nevoie creatг de
un concurs de imprejurгri grele in care se aflг cealaltг parte.
Leziunea existг numai in contractele sinalagmatice, oneroase єi comutative єi este
exclusг in contractele gratuite, in cele unilaterale єi in cele aleatorii.
2. Pentru ca leziunea sг serveascг ca temei pentru anularea actului juridic este
necesar sг fie intrunite urmгtoarele condiюii:
 (488)starea de necesitate in care se aflг partea ce ivocг nulitatea sг fie
determinantг pentru incheierea actului juridic, astfel incit, dacг nu s-ar afla in
asemenea imprejurгri, partea datг nu ar fi incheiat acest act sau nu l-ar fi
incheiat in asemenea condiюii;
(489)actul juridic sг fie incheiat in condiюii nu pur єi simplu nefavorabile, ci
extrem de nefavorabile pentru una din pгrюi;
(490)disproporюia dintre contraprestaюii sг exite in momentul incheierii actului
juridic єi nu intr-un moment ulterior; in caz contrar ar exista situaюia de
impreviziune dar nu de leziune;
(491)sг se demonstreze cг cealaltг parte a profitat de starea de necesitate in
care se gгsea partea ce invocг leziunea.
Este leziune, de exemplu, in cazul cind o persoanг, profitind de starea materialг
foarte grea cauzatг de lipsa mijloacelor de existenюг a altei persoane, o determinг sг
vindг un obiect preюios la un preю excesiv de mic in comparaюie cu valoarea realг a
obiectului sau o determinг sг ia un imprumut cu o dobindг excesiv de mare.
3. Leziunea atrage nulitate relativг a actului juridic. In corespundere cu regula
generalг consacratг in art. 219, efectul nulitгюii este repunerea pгrюilor in situaюia
anterioarг. Legea prevede posibilitatea menюinerii actului juridic lezionar, in cazul in
care se vor lua mгsuri in vederea restabilirii echilibrului contraprestaюiilor. Instanюa
de judecatг poate dispune o reducere a creanюei creditorului sau o despгgubire
pecuniarг echitabilг oferitг pгrюii prejudiciate. De exemplu, instanюa poate obliga
piritul sг plгteascг pгrюii lezate o despгgubire pentru repararea prejudiciului cauzat
prin vinzarea la un un preю excesiv de mic sau sг reducг dobinda excesivг pentru
imprumut.
4. Dovada leziunii incumbг celui care o invocг. Fiind un fapt juridic, leziunea poate fi
doveditг cu orice mijloace de probг.

Articolul 231. Nulitatea actului juridic incheiat in urma inюelegerii

dolosive dintre reprezentantul unei pгrюi єi cealaltг parte

(1) Actul juridic incheiat in urma inюelegerii dolosive dintre

reprezentantul unei pгrюi єi cealaltг parte poate fi declarat nul de
instanюa de judecatг.
(2) Cererea de anulare, in cazul prevazut la alin.(1), poate fi depusг in
termen de un an de la data la care cel interesat a aflat sau trebuia sг afle
despre incheierea actului juridic.

1. In actul juridic incheiat prin reprezentant (art. 242) acesta din urmг nu manifestг
voinюa sa proprie, scopul lui este de a comunica voinюa reprezentatului. In cazul
inюelegerii dolosive dintre reprezentant єi cealaltг parte voinюa reprezentatului nu
este manifestatг, ea este inlocuitг cu voinюa reprezentantului, ceea ce atrage
nulitatatea acestui act juridic. Actul juridic incheiat in urma inюelegerii dolosive
dintre reprezentantul unei pгrюi єi cealaltг parte este lovit de nulitate relativг.
2. Inюelegerea dolosivг dintre reprezentantul unei pгrюi єi cealaltг parte presupune
sгvirєirea de cгtre reprezentant in mod intenюionat, cu rea-voinюг a unor acюiuni ce
contravin voinюei reprezentatului. Neglijenюa reprezentantului єi incheierea actului
juridic in condiюii nefavorabile pentru reprezentat, la fel ca єi depгєirea
imputernicirilor date de reprezentat nu cad sub incidenюa prezentului articol.
Scopul inюelegerii dolosive (obюinerea beneficiilor de cгtre pгrюile acestei
inюelegeri, cauzarea prejudiciilor reprezentatului etc.) nu are importanюг juridicг.
3. Alineatul 2 stabileєte termennul de prescripюie extinctivг pentru acюiunea in
anulare a actului juridic incheiat in urma inюelegerii dolosive dintre reprezentantul
unei pгrюi єi cealaltг parte. Prin deroagare de la regula generalг privind termenul
de prescripюie extinctivг care este de 3 ani (art. 267), norma datг stabileєte un
termen de prescripюie de un an. Acest termen incepe sг curgг de la data la care cel
interesat a aflat sau trebuia sг afle despre incheierea actului juridic.

Articolul 232. Nulitatea actului juridic incheiat cu incalcarea

interdicюiei de a dispune de un bun

Actul juridic prin care s-a dispus de un bun referitor la care, prin lege
sau de instanюa de judecatг, sau de un alt organ abilitat, este
instituita, in favoarea unor persoane, o interdicюie cu privire la
dispoziюie poate fi declarat nul de instanюa de judecatг la cererea
persoanelor in favoarea cгrora este instituitг interdicюia.

1. Norma prezentului articol se referг la actele juridice de dispoziюie (art. 198), prin
care se dispune de un bun, referitor la care este instiutitг o interdicюie in favoarea
unor persoane. Interdicюia poate fi instiutitг prin lege, de instanюa de judecatг, sau
de un alt organ abilitat.
2. Legea stabileєte interdicюii privind actele de dispoziюie in vederea ocrotirri
intereselor unor categorii de persoane. Astfel, sint interzise actele cu titlu gratuit prin
care cel pus sub tutelг sau curatelг se obligг sau renunюг la drepturi (art.43).
Aceastг interdicюie este instiutitг in favoarea persoanelor incapabile, celor cu
capacitate de exerciюiu restrinsг sau limitatг (a se vedea art.art. 20 –22, 24,25). Sint
interzise actele de dispoziюie asupra bunurilor imobile proprietate comunг in
devгlmгєie fгrг acordul scris al coproprietarilor devгlmaєi (art. 369). Debitorului
gajist ii este intrezis sг incheie acte juridice de instrгinare a bunurilor gajate fгrг
autorizaюia creditorului gajist (art.477 alin3). Este interzis orice act de dispoziюie al
debitorului asupra unui bun din masa debitoare efectuaut dupг intentarea procesului
de insolvabilitate (art. 83 al Legii insolvabilitгюii nr. 632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din
15.11.2001).
3. Interdicюia de a incheia acte juridice de dispoziюie poate fi instituitг de cгtre
instanюa de judecatг. Conform art. 175 la Codului de procedurг civilг, instanюa de
judecatг este in drept: a) sг punг sechestru pe bunurile piritului; b) sг interzicг
piritului sгvirєirea unor anumite acte; c) sг interzicг altor persoane sгvirєirea unor
anumite acte in privinюa obiectului in litigiu.
4. Actul juridic de dispoziюie incheiat cu incгlcarea interdicюiei de a dispune de un
bun este lovit de nulitate relativг. In prezentul articol se stipuleazг expres cг
acюiunea in anulare poate fi intentatг de persoana in favoarea cгreia este instiuitг
interdicюia: coproprietarul in cazul unui act juridic prevгzut de art. 369, creditorul
gajist in cazul actelor juridice prevгzute de art. 477 alin.3 etc.

Articolul 233. Termenul inaintгrii acюiunii privind anularea actului juridic

(1) Persoana indreptгюitг are dreptul sг cearг anularea actului

juridic pentru temeiurile stipulate la art.227, 228 єi 230 in termen de 6 luni
de la data cind a aflat sau trebuia sг afle despre temeiul anulгrii.
(2) In temeiul stipulat la art.229, cererea de anulare poate fi depusг in
termen de 6 luni de la data cind a incetat violenta.

1. Acţiunea in nulitate relativă, spre deosebire de cea in nulitate absolută, este

prescriptibilă, adică ea trebuie intentată in termenul de prescripţie extinctivă. Prin
prezentul articol sint instituite termene speciale de prescripţie extinctivă pentru
acţiunile in anulare a unor categorii de acte juridice. Aceste termene derogă de la
regula generală privind termenul de prescripţie extinctivă care este de 3 ani (art.
268) şi constiutie 6 luni privitor la acţiunile in anularea:
 (492)actului juridic afectat de eroare (art. 227),
(493)actului juridic incheiat prin dol (art. 228),
(494)actului juridic afectat de leziune (art. 230) şi
(495)actului juridic incheiat prin violenţă (art. 229).
2. O problemă importantă in cea care priveşte prescripţia acţiunii in anularea unui
act juridic este acea a datei de la care ea incepe să curgă. Conform regulii generale,
termenul de prescripţie extinctivă incepe să curgă de la data cind persoana a cărei
drept a fost incălcat a aflat sau trebuia să afle despre incălcarea dreptului. Privitor la
acţiunile in anularea actului juridic această dată variază in funcţie de temeiul acţiunii
in anulare. In cazul acţiunilor in anularea actului juridic afectat de eroare, actului
juridic incheiat prin dol şi actului juridic afectat de leziune termenul de prescripţie
incepe să curgă de la data cind cel indreptăţit a aflat sau trebuia să afle despre
temeiul anulării, iar in cazul acţiunii in anularea actului juridic incheiat prin violenţă –
termenul de prescripţie incepe să curgă da la data cind a incetat violenţa.
3. Prevederile prezentului articol trebuiesc privite in ansamblu cu prevederile art. 272
alin. 5.

Capitolul IV
ACTELE JURIDICE INCHEIATE
SUB CONDITIE

Articolul 234. Actul juridic incheiat sub condiюie

Actul juridic se considerг incheiat sub condiюie cind apariюia єi

incetarea drepturilor subiective civile єi a obligaюiilor corelative depind
de un eveniment viitor єi nesigur ca realizare.

1. Condiюia este un eveniment viitor єi nesigur ca realizare de care depinde

existenюa naєterea sau desfiinюarea actului juridic.
Condiюia, ca modalitate a actului juridic, prezintг urmгtoarele caractere:
(496)Este un eveniment viitor sau un eveniment care deja a survrnit, insг
deoacamdat nu este cunoscut pгrюilor. Nu este condiюie dacг este cert, chiar
fгrг ca pгrюile sг єtie, cг evenimentul nu se va produce.
(497)Este un eveniment nesigur. Incertitudinea in privinюa survenirii
evenimentului viitor deosebeєte condiюia de termen, care este un eveniment
viitor єi sigur ca realizare, de care depinde producerea sau stingerea efectelor
unui act juridic. Astfel, obligaюia ce urmeazг a fi executatг la moartea unei
anumite persoane este o obligaюie cu termen, fiind neindoelnic cг acest
eveniment se va produce, chiar dacг nu se poate cunoaєte data decesului.
Dacг insг producerea efectelor unui act juridic este condiюionatг de moartea
unei persoane pinг la o anumitг datг, sintem in faюa unui act cu condiюie
suspensivг (a se vedea art. 239 єi comentariul), neputindu-se єti cu siguranюг
dacг decesul se va intimpla sau nu pinг la aceastг datг.
(498)Condiюia trebuie sг fie rezultatul voinюei pгrюilor, ca manifestare a
princiliului libertгюii contractuale. Dacг eficacitatea actului juridic este
condiюionatг de producerea unui eveniment viitor єi nesigur prin lege, nu este
condiюia, ca modalitate a actului juridic, in sensul strict-juridic al acestei
noюiuni.
(499)De realizarea evenimentului viitor єi nesigur depinde eficacitatea actului
juridic – producerea sau incetarea retroactivг a efectelor lui, dar nu insгєi
existenюa actului juridic afectat de aceastг modalitate. Actul juridic ca atare
existг deoarece, prin ipotezг, intruneєte toate elementele esenюiale cerute de
 lege (consimюгmint, capacitate, obiect, cauzг єi, eventual, formг), dar
apariюia sau dispariюia retroactivг a efectelor actului sint condiюionate de
producerea unui eveniment viitor єi incert.
2. In funcюie de legгtura dintre voinюa pгrюilor єi realizarea sau nerealizarea
condiюiei, aceasta poate fi cauzalг, mixtг єi potestativг.
Este cauzalг acea condюie cгrei realizare depinde de intimplare, fiind totalmente
independentг de voinюa pгrюilor. Este cazul actului juridic subordonat unui
eveniment natural, sau care depinde exclusiv de voinюa unui terю. De exemplu,
obligaюia de a iriga un teren, dacг pinг intr-o datг anumitг nu va ploua, este o
obligaюie sub condiюie cauzalг.
Este potestativг acea condiюie a cгrei realizare depinde exclusiv de voinюa pгrюilor
(a se vedea art. 235 alin.2 єi comentariul).
Este mixtг condiюia a cгrei realizare depinde de voinюa uniea din pгrюi єi de voinюa
unui terю. Rгspunde acestei definiюii, de exemplu, condiюia ca una din pгrюi sг
incheie un alt act juridic: cumpгrarea unui bun cu condiюia vinzгrii altui bun sau cu
condiюia obюinerii unui imprumut.

Articolul 235. Condiюia nulг

(1) Este nulг condiюia care contravine legii, ordinii publice єi bunelor
moravuri sau condiюia a cгrei indeplinire este imposibilг. Actul juridic
incheiat sub astfel de condiюie este nul in intregime.
(2) Condiюia a cгrei survenire sau nesurvenire depinde de voinюa
pгrюilor actului juridic este nulг. Actul juridic incheiat sub o astfel de
condiюie este nul.

1. Dupг cum este nul actul juridic ce contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri, tot aєa este nulг єi condiюia, ca modalitate a actului juridic, atunci cind
este ilicitг, imoralг sau contrarг ordinii publice (a se vedea art. 220 єi comentariul єi
p.2 al comentariului la art.207).
2. Condiюia este imposibilг cind evenimentul avut in vedere de pгrюi este absolut
irealizabil in imprejurгrile sau cu mijloacele existente la data incheierii actului juridic.
Este firesc ca o asemenea condiюie sг fie nulг, deoarece subordonarea indeplinirii
obligaюiei unui eveniment despre care se єtie din capul locului cг este imposibil de
realizat echivaleazг cu lipsa intenюiei de a se obliga. Imposibilitatea poate fi fizicг,
dacг se datoreazг unor cauze de ordin material sau natural (de exemplu, condiюia de
a transforma fierul in aur), sau juridicг dacг este determinatг de impedimente de de
ordin legislativ (de exemplu, condiюia sгvirєirii unui act juridic de cгtre o persoanг
incapabilг). Imposibilitatea se apreciazг la data incheierii actului juridic, deoarece un
fapt imposibil de realizat la un moment dat poate deveni realizabil ulterior, fie
datoritг dezvoltгrii єtiinюei єi tehnicii, fie datoritг modificгrii legislaюiei.
3.Condiюia imposibilг, ilicitг, imoralг sau contrarг ordinii publice este sancюionatг cu
nuiutate absolutг. Nulitatea este totalг, adicг inserarea in actul juridic a unei clauze
condiюionale atrage nulitatea intregului act juridic. Aceastг normг este o derogare de
la regula generalг, conform cгreia nulitatea clauzei nu atrage nulitatea intregului act
juridic dacг se poate presupune cг acesta ar fi fost incheiat єi in lipsa acestei clauze
(art. 220 alin.3).
4. Alineatul 2 este consacrat condiюiei potestative – condiюiei a cгrei survenire sau
nesuvenire depinde de voinюa pгrюilor actului juridic. In principiu, actul juridic,
incheiat sub o condiюie a cгrei survenire depinde exclusiv de voinюa unei pгrюi, este
nul. Deєi textul legii nu precizeazг, este valabil actul juridic cu condiюie potestativг
pentru creditor. In favoarea acestei soluюii opteazг atit jurisprudenюa, cit єi doctrina.
Intr-adevгr, nu existг nici un impediment ca debitorul sг se oblige sub condiюia ca
creditorul sг sгvirєeacг, sau, din contra, sг se abюinг de la sгvirєirea unor acюiuni.
Actul juridic incheiat sub condiюie potestativг pentru debitor este lovit de nulitate,
odatг ce survenirea acestei condiюii depinde exclusiv de voinюa debitorului. De
exemplu, va fi nul actul de vinzare-cumpгrarare in care vinzгtorul „işi asumг
obligaюia” de a vinde bunul „atunci cind va vrea”, intrucit asumarea unei obligaюii
subordonatг totalmente arbitrarului debitorului echivaleazг cu neasumarea vreunei
obligaюii. Acest act juridic este lovit de nulitate absolutг.

Articolul 236. Condiюia pozitivг

(1) Dacг actul juridic este incheiat sub condiюia survenirii unui
eveniment oarecare intr-un termen determinat, condiюia se considerг
nerealizatг dacг acest termen a expirat єi evenimentul nu a survenit.
(2) Dacг termenul nu este determinat, condiюia poate fi indeplinitг
oricind. Condiюia poate fi recunoscutг nerealizatг atunci cind este
evident cг survenirea ulterioara a evenimentului este imposibilг.

1. Condiюia pozitivг este condiюia cг se va produce un anumit eveniment. In

prezentul articol sint fixate regulile privind determinarea momentului in care se poate
considera cг o condiюie pozitivг este cгzutг, adicг nu mai este realizabilг in mod
definitiv. Regulile sint diferite in funcюie de fapul dacг pгrюile au fixat sau nu un
termen pentru realizarea condiюiei.
2. Dacг pгrюile au fixat un termen in decursul cгruia condiюia va trebui sг se
realizeze pentru a produce efecte, atunci condiюia se poate considera nerealizatг:
(500)cind termenul fixat a expirat inainte ca condiюia sг se fi realizat, chiar dacг
ea se va realiza ulterior, fiindcг voinюa pгrюilor a fost de a considera ca
valabilг numai realizarea implinitг pinг la expirarea termenului fixat. Astfel
cind se stabileєte ca condiюie transmiterea proprietгюii unui bun determinat
individual (art.294 alin.1), de exemplu, un imobil anumit, condiюia se
considerг nerealizatг dacг proprietatea nu a fost transmisг pinг la data fixatг,
chiar dacг a fost transmisг ulterior.
(501)cind, inainte de expirarea termenului fixat, realizarea condiюiei a devenit
imposibilг in mod cert pe viitor. Astfel, in exemplul dat condiюia se considerг
nerealizatг dacг bunul determinat individual a pierit (imobilul a fost demolat)
inainte de aceastг datг, astfel incit este sigur cг proprietatea nu mai poate fi
transmisг.
3. Dacг pгrюile n-au fixat nici un termen pentru realizarea condiюiei, atunci, in
principiu, realizarea ei trebuie aєteptatг la infinit єi condiюia nu se poate nicicind
consideratг ca definitiv nerealizatг. Condiюia poate fi recunoscutг ca definitiv
nerealizatг atunci cind este evident cг survenirea ulterioarг a evenimentului este
imposibilг. De exemplu, dacг se pune drept condiюie cгsгtoria unei persoane, fгrг a
fixa termenul in care aceastг cгsгtorie va trebui sг aibг loc, condiюia se va considera
definitiv nerealizatг, dacг acea persoanг moare inainte de a se cгsгtori, doarece este
cert cг condiюia nu se mai poate realiza.

Articolul 237. Condiюia negativг

(1) In cazul in care actul juridic este incheiat sub condiюia

nesurvenirii unui eveniment anumit intr-un termen determinat, condiюia
se considerг realizatг chiar єi pinг la expirarea acestui termen dacг este
evident cг survenirea ulterioarг a evenimentului este imposibilг.
(2) Dacг termenul nu este determinat, condiюia se considerг realizatг
doar atunci cind va fi evident cг evenimentul nu va surveni.
1. In prezentul articol este reglementatг realizarea condiюiei negative. Condiюia
negativг este condiюia cг nu se va produce un anumit eveniment.
2. Dacг pгrюile au fixat un termen pentru nesurvenirea evenimentului, atunci
condiюia se considerг realizatг:
(502)dacг termenul fixat s-a epuizat fгrг ca evenimentul sг se producг, chiar dacг
el se produce ulterior;
(503)dacг, chiar єi pinг la expirarea termenului fixat devine evident cг
evenimentul nu va mai putea avea loc.
De exemplu, condiюia cг o persoanг nu se va cгsгtori timp de un an este realizatг,
fie cind a trecut un an fгrг ca persoana sг se cгsгtoreascг, fie, dacг inaintea expirгrii
termenului de un an, persoana moare, astfel incit este cert cг nu poate avea loc
cгsгtoria.
3. Dacг pгrюile n-au fixat un termen pentru ca sг nu survinг un anumit eveniment,
atunci condiюia va rгmine nerealizatг un timp indefinit, єi nu va fi consideratг
realizatг decit in cazul cind va fi evident cг evenimentul nu se mai poate produce.

Articolul 238. Inadmisibilitatea influenюei asupra realizгrii condiюiei

(1) Persoana care a incheiat un act juridic sub condiюie determinatг nu

are dreptul, pina la realizarea condiюiei, sг efectueze acюiuni capabile
sг impiedice executarea obligaюiilor sale.
(2) Dacг condiюia se realizeazг, iar persoana a intreprins deja
acюiunile menюionate la alin.(1), ea este obligatг sa repare celeilalte
pгrюi prejudiciul cauzat astfel.

1. Dispoziюiile prezentului articol au ca scop de a asigura ca lucrurile sг decurgг

normal єi de a exclude amestecul cu rea-credinюг єi neloial al uneiea din pгrюi in
desfгєurarea evenimentelor. Persoana care a incheiat un act juridic sub condiюie nu
poate sгvirєi, inaunte de indeplinirea condiюiei, acюiuni care ar afecta executarea
obligaюiilor sale. Dacг prin acюiuni culpabile sгvirєite inaintea indeplinirii condiюiei
debitorul impiedicг executarea obligaюiilor sale, el poate cauza prin aceasta
prejudicii creditorului.
2. La survenirea condiюei partea, care a sгvirєit acюiuni capabile sг impiedice
executarea obligaюiilor sale, este obligatг sг repare celeilalte pгrюi prejudiciul cauzat
prin acюiunile sale. Pentru ca sancюiunea prevгzutг in alineatul 2 sг fie aplicatг
trebuie sг fie indeplinite urmгtoarele condiюii:
(504)condiюia determinatг de pгrюi sг se realizeze;
(505)partea care a sгvirєit acюiunile in cauzг sг se afle in culpг.
Intinderea despгgubirii pe care o poate predinde partea de bunг-credinюг se
stabileєte conform prevederilor art. 14 alin.2.
Prevederile prezentului articol trebuiesc privite in ansamblu cu cele inscrise in art.
241.

Articolul 239. Actul juridic incheiat sub condiюie suspensivг

Actul juridic se considerг incheiat sub condiюie suspensivг dacг

apariюia drepturilor subiective civile єi a obligaюiilor corelative
prevгzute de el depinde de un eveniment viitor єi incert sau de un
eveniment survenit, insг deocamdatг necunoscut pгrюilor.

1. Condiюia este suspensivг atunci cind efectele actului juridic sint subordonate unui
eveniment viitor єi incert sau unui eveniment survenit dar necunoscut pгrюilor la
momentul incheierii actului juridic. Astfel, vinzarea poate fi subordonatг obюinerii
unui imprumut, donaюia poare fi condiюionatг de cгsгtoria donatarului. In cazul
condiюiei suspensive actul juridic este valabil format, dar eficacitatea sa deplinг
depinde de poroducerea unui fapt ulterior – implinirea condiюiei. Atit timp cit
condiюia suspensivг nu s-a implinit, drepturile єi obligaюiile pгrюilor se aflг
suspendate in existenюa lor.
2. Din actele juridice incheiate sub condiюie decurg urmгtoarele consecinюe:
(506)creditorul nu poate cere executarea obligaюiei. De exemplu, intr-un act de
vinzare-cumpгrare cu condiюie suspensivг cumpгrгtorul nu poate cere
predarea bunului, pinг la survenirea condiюiei;
(507)debitorul nu datoreazг nimic; dacг totuєi a plгtit, el poate cere restituirea
plгюii ca nedatoratг;
(508)in actele translative sau constitutive de drepturi reale nu are loc
transmiterea sau constituirea acestor drepturi. De exemplu, instrгinгtorul sub
condiюia suspensivг rгmine proprietarul bunului instrгinat, cu consecinюele
ce decurg din acest titlu, inclusiv referitor la riscul pieirii fortuite (dacг bunul
piere inaintea survenirii condiюiei suspensive, vinzгtorul nu poate pretinde
cumpгrгtorului plata preюului);
(509)creditorul poate sгvirєi acte de dispoziюie (de exemplu, dobinditorul sub
condiюie suspensivг poate sг instrгineze sau sг gajeze bunul), dar
condiюionat, cгci, in virtutea unui principiu general al dreptului, nimeni nu
poate ceda mai multe drepturi decit are el insuєi. Achizitorul nou va deveni
titular al dreptului afectat de aceeaєi condiюie;
(510)termenul de prescripюie extinctivг nu incepe sг curgг (art. 272 alin.2).
3. Dacг condiюia suspensivг a survenit, se considerг, retroactiv, cг actul a fost pur єi
simplu. In principiu, prin survenirea condiюiei suspensive actul juridic işi produce
efectele din momentul incheierii sale, ca єi cind nu ar fi fost afectat de aceastг
condiюie. Locul drepturilor єi obligaюiilor condiюionale il iau drepturile єi obligaюiile
pure єi simple. Actul devene eficace cu efect retroactiv.
Articolul dat nu conюine nici o prevedere expresг referitor la soarta actelor de
dispoziюie sгvirєite de creditor (dobinditor) єi celor sгvirєite de debitor (instrгinгtor)
inaintea survenirii condiюiei suspensive, dacг condiюia se realizeazг. Jurisprudenюa
єi doctrina altor югri, legislaюiile cгrora conюin dispoziюii similare (Franюa, Romania
etc.), considerг cг actele de dispoziюie sгvirєite de creditor (dobinditor) se
consolideazг retroactiv, iar cele sгvirєite de debitor (instrгinгtor) se desfiinюeazг
retroactiv.
La determinara efectelor actelor de dispoziюie sгvirєite de debitor (instrгinгtor), care
provizoriu a rгmas proprietarul bunului instrгinat, trebuie de юinut cont de
dispozюiile art.319, care stipuleazг cг schimbarea proprietarului nu afecteazг
drepturile terюilor asupra bunului dobindit cu bunг-credinюг anterior transmiterii
dreptului de proprietae.
4. Dacг condiюia suspensivг nu s-a realizat ( referitor la condiюia nerealizatг – a se
vedea art. 236), pгrюile se gгsesc in situaюia in care ar fi fost dacг n-ar fi incheiat
actul. Nerealizarea condiюiei suspensive, ca єi realizarea ei produce efect retroactiv.
Dacг prestaюiile reciproce au fost deja efectuate intre pгrюi (de exemplu, s-a plгtit
un avans), ele trebuie restituite. Actele de dispoziюie sгvirєite de debitor
(instrгinгtor) se consolideazг retroactiv, cele sгvirєite de creditorul virtual
(dobinditor), din contra, se desfiinюeazг retroactiv.
5. Dacг efectele actului juridic sint subordonate unui eveniment deja survenit dar
incг necunoscut de pгrюi, condiюia suspensivг va fi realizatг atunci cind pгrюile vor
lua cunoєtinюг de producerea evenimentului. Dacг survenirea evenimentului produs
devine cunoscutг uneia din pгrюi, ea trebuie sг informeze intr-un termen rezonabil
cealaltг parte (celelalte pгrюi) despre aceasta. Condiюia suspensivг in cauzг se
considerг realizatг in momentul cind ambele pгrюi, in actele juridice bilaterale, sau
toate pгrюile, in actele juridice multilaterale, iau cunoєtinюг de survenirea
evenimentului cгruia ii sint supuse efectele actului juridic.
 Articolul 240. Actul juridic incheiat sub condiюie rezolutorie

Actul juridic se considerг incheiat sub condiюie rezolutorie dacг

realizarea condiюiei atrage desfiinюarea actului juridic єi restabilirea
situaюiei existente pinг la incheierea lui.

1. Condiюia este rezolutorie atunci cind realizarea ei atrage desfiinюarea actului

juridic. Astfel, actul de vinzare-cumpгrare poate fi supus unei condюii rezolutorii de
neplatг a preюului la o anumitг scadenюг. Actul juridic incheiat sub condiюie
rezolutorie esre valabil єi eficace din momentul incheierii lui. Eficacitatea acestui act
juridic este insг provizorie, astfel incit realizarea condiюiei rezolutorii atrage
desfiinюarea retroactivг a lui.
2. Actul juridic incheiat sub condiюie rezolutorie produce urmгtoarele consecinюe:
(511)creditrul poare cere executarea obligaюiei, iar debitorul, respectiv, este
obligat s-o execute;
(512)in actele translative sau constitutive de drepturi reale aceste drepturi se
transmit sau se constiutie. Dobinditorul devine imediat proprietarul bunului
transmis cu toate consecinюele ce decurg din acest titlu, inclusiv referitor la
suportarea riscurilor;
(513)dobinditorul poate instrгina sau gaja bunul sub rezerva efectului retroactiv
al realizгrii condiюiei;
(514)termenul de prescripюie extinctivг incepe sг curgг in conformitate cu regula
generalг (art. 272 alin.1).
3. Dacг condiюia rezolutorie s-a realizat, in principiu, obligaюia se desfiinюeazг
retroactiv. Prin consecinюг, pгrюile sint obligate sг restiutie reciproc prestaюiile
primite. Dacг restituirea nu se pote face in naturг, ea se va efectua prin echivalent.
Regula retroactivitгюii nu opereazг in cazul actelor juridice cu executare continuг sau
succesivг. Astfel, intr-un contract de locaюiune (art.art.875 – 910), restituirea
reciprocг prestaюiilor este imposibilг, fiindcг locatarul nu poate restitui beneficiul
folosinюei, deaceea nici restituirea chiriei nu ar fi justificatг.
Actele de dispoziюie ale creditorului (dobinditorului) sгvirєite inainte de survenirea
condiюiei rezolutorii se desfiinюeazг retroactiv (sub rezerva protecюiei drepturilor
terюilor asupra bunului dobindit cu bunг-credinюг – art. 319) , in timp ce actele de
dispoziюie ale debitorului (instrгinгtorului) sint consolidate retroactiv.
4. Dacг condiюia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic condiюional se transformг in
unul pur єi simplu, fгcind sг disparг incertitudinea ce exista in privinюa eficacitгюii
sale definitive. Toate efectele actului care s-au produs rгmin in vigoare, actul fiind
definitiv consolidat.

Articolul 241. Buna-credinюг la survenirea condiюiei

(1) Dacг survenirea condiюiei a fost reюinutг cu rea-credinюг de

partea pentru care survenirea condiюiei este dezavantajoasг, condiюia se
considerг survenitг.
(2) Dacг la survenirea condiюiei a contribuit cu rea-credinюг partea
pentru care survenirea condiюiei este avantajoasг, condiюia nu se
considerг survenitг.

1. In prezentul articol işi gгseєte manifestarea unul din principiile generale ale
dreptului civil - principiul ocrotirii bunei credinюe, adicг al protejгrii persoanei ce
exercitг drepturile єi executг obligaюiile in mod onest, loial, fгrг dol sau fraudг.
Regulile prezentului articol se referг, in special, la actele juridice cu condiюie mixtг (a
se vedea p.2 al comentariului la art. 234), in care realizarea condiюiei depinde
parюial de voinюa uneia din pгrюi. Acest text completeazг prevederile art. 235 alin.2,
care interzic condiюia potestativг: dacг realizarea condiюiei, in principiu, nu trebuie
sг depindг de voinюa exclusivг a uneia din pгrюi, atunci, este firesc cг niciuna din
pгrюi nu trebuie sг influenюeze cu rea-credinюг asupra survenirii sau nesurvenirii
condiюiei.
2. Regulile prezentului articol se aplicг in cazurile cind prin acюiunile sale culpabile
una din pгrюi reюine survenirea unei condiюii care ii este dezavantajoasг, sau din
contra, contribuie la survenirea condiюiei care ii este avantajoasг. De exemplu,
comportarea cu rea-credinюг a debitorului unei obligaюii de platг rezultatг dintr-un
act juridic incheiat sub condiюia obюinerii de cгtre debitor a unui impumut se poate
manifesta in neefectuarea de cгtre acesta a tuturor formalitгюilor necesare in
vederea obюinerii imprumutului, sau in refuzul nejustificat al propunerii de imptumut.
Dacг prin comportarea sa cu rea-credinюг debitorul reюine producerea
evenimentului care constiutie condiюia naєterii obligaюiei sale (condiюie suspensivг),
creditorul are douг opюiuni:
(515)dacг condiюia totuєi survine, el poate cere repararea prejudiciului conform
dispoziюiilor art.238;
(516)poate sг cearг considerarea condiюiei ca survenitг, atrгgind prin consecinюг
exigibilitatea creanюei.
De asemenea, debitorul prin acюiuni culpabile poate contribui la producerea unui
eveniment care constituie o condiюie rezolutorie in scopul de a desfiinюa efectele
actului juridic care nu ii este avantajos. In acest caz creditorul poate cere
recunoaєterea acestei condiюii ca nesurvenitг pentru a menюine efectele actului,
eficacitatea cгruia a fost anihilatг in mod artificial.
Aceleaєi efecte survin єi in cazul cind creditorul prin acюiunile sale de rea-credinюг
impiedicг realizarea unei condiюii rezolutorii sau provoacг survenirea unei condiюii
suspensive.
3. Pentru ca sancюiunile inscrise in prezentul articol sг fie aplicabile este necesar ca
acюiunile persoanei, care a contribuit la survenirea condiюiei, sau, din contra, la
intirzierea survenirii ei, sг fie culpabile. Dacг asemenea acюiuni au avut loc in cadrul
exercitгrii unui drept, nu se poate vorbi de culpг єi, prin urmare aceste sancюiuni nu
se vor aplica.

Capitolul V
REPREZENTAREA SI PROCURA

Articolul 242. Reprezentarea

(1) Un act juridic poate fi incheiat personal sau prin reprezentant.

Imputernicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din
imprejurările in care acţionează.
(2) Actul juridic incheiat de o persoana (reprezentant) in numele unei
alte persoane (reprezentat) in limitele imputernicirilor dă naştere, modifică
sau stinge drepturile şi obligaţiile civile ale reprezentatului.
(3) Dacă actul juridic este incheiat in numele unei alte persoane, părţii
cu care a contractat reprezentantul nu i se poate opune o lipsă a
imputernicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de imprejurări in virtutea
cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor
asemenea imputerniciri.
(4) Dacă la incheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă
imputernicirile sale, actul produce efecte nemijlocit pentru persoana
reprezentată doar in cazul in care cealaltă parte trebuia, pornind de la
imprejurările in care s-a incheiat actul, să presupună existenţa
reprezentării. Aceeaşi regulă se aplică şi atunci cand pentru cealaltă parte
persoana contractantului nu are importanţă.
(5) Este interzisă incheierea prin reprezentant a actului juridic care,
după natura lui, urmează a fi incheiat nemijlocit de persoana contractantă
sau a cărui incheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege.

1. Consideraţii preliminare. In principiu, fiecare act juridic este destinat să

producă efecte pe seama persoanelor care au luat parte la incheierea lui şi care sunt
părţi; toate celelalte persoane care nu au participat la incheierea actului sunt terţi
faţă de acesta, iar actul respectiv nu va produce nici un efect pe seama lor. Suntem,
astfel, in prezenţa principiului relativităţii efectelor actului juridic care dă expresie
ideii exprimate intr-un vechi adagiu juridic, potrivit căruia res inter alios acta aliis
neque nocere neque prodesse potest (actul juridic incheiat intre anumite persoane
nu poate nici să prejudicieze şi nici să profite altor persoane). In acest context trebuie
subliniat că sunt părţi, şi deci efectele actelor juridice se produc faţă de ele,
persoanele care participă in mod fizic şi direct la incheierea actelor, semnandu-le.
Este insă posibil ca, datorită unor consideraţii de ordin practic, părţile unui act juridic
să participe la incheierea acestuia prin intermediul altor persoane. In aceste cazuri,
efectele actelor juridice astfel incheiate se produc in persoana celui reprezentat; din
punct de vedere juridic considerandu-se că la incheierea actului a luat parte insuşi
reprezentatul.
Reprezentarea a fost definită in literatura juridică ca fiind acel procedeu prin care
o persoană, numită reprezentant, incheie un act juridic in numele şi pe seama altei
persoane, numite reprezentat, astfel incat efectele actului se produc direct şi
nemijlocit in persoana şi patrimoniul acesteia din urmă. Prin reprezentare,
manifestarea de voinţă a reprezentatului, care devine parte a raportului juridic, este
inlocuită de manifestarea de voinţă a reprezentantului.
Reprezentantul care participă la incheierea actului este un simplu intermediar in
operaţiunea juridică respectivă – el nu devine parte in raportul juridic, iar efectele
actului incheiat se produc in persoana reprezentatului.
Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor
actului juridic civil, in sensul că actul juridic incheiat prin reprezentare se produc faţa
de reprezentat, iar nu faţă de reprezentant, deşi anume acesta din urmă este cel
care incheie in realitate actul juridic.
Instituţia reprezentării este reglementată in principal in Codul civil, atat prin
dispoziţii cu caracter general (art.242-251 din cod), cat şi prin dispoziţii speciale care
concretizează aplicarea acestei instituţii in unele materii, indeosebi la contractul de
mandat (art.1030-1052 din cod), dar şi in situaţia reprezentării persoanelor lipsite de
capacitate de exerciţiu (art.22 alin.1 şi art.33 alin.2 din cod), persoanelor juridice
(art.61 alin.1, art.125, art.138, art.155, art.169, art.189), societăţilor civile (art.1345
din cod) ori in materia solidarităţii creditorilor (art.529 din cod) sau debitorilor
(art.549 din cod), precum şi a gestiunii de afaceri (art.1378-1388 din cod). De
asemenea, dispoziţii cu privire la reprezentare cuprind şi Codul de procedură civilă
(art.75-81), Codul familiei (art.61 alin.2 şi art.146 alin.6), precum şi o serie de alte
acte normative.
Reprezentarea indeplineşte un rol important şi are o deosebită utilitate in
raporturile juridice. Astfel, dacă n-ar exista reprezentare, persoanele lipsite de
capacitatea de exerciţiu, deci care nu pot incheia personal un act juridic valabil, nu s-
ar putea bucura de nici un avantaj al vieţii juridice. Prin acest procedeu juridic legea
ocroteşte incapabilii (minorii sub 14 ani şi alte persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu), dandu-le un reprezentant legal care cu voinţa sa inlocuieşte voinţa
neconştientă a celor lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi incheie acte juridice in
numele şi pe socoteala acestora din urmă, care astfel vor dobandi drepturi şi asuma
obligaţiile spre folosul lor, ca titulari de drepturi şi obligaţii.
 Insă, utilitatea reprezentării se invederează şi in cazul persoanelor cu deplină
capacitate de exerciţiu cărora le dă posibilitatea să incheie acte juridice (fără a lua
parte, in persoană, la formarea lor), prin reprezentant convenţional, facilitand astfel
considerabil schimburile economice intre persoane aflate la mare distanţă unele de
altele, permiţand o insemnată economie de timp şi efort, şi asigurand totodată
folosirea de către cei interesaţi a persoanelor cu pregătire de specialitate intr-un
anumit domeniu etc. Tot prin procedeul reprezentării persoanele juridice pot incheia
acte prin imputerniciţii (organele) lor.
Un caz aparte in care poate funcţiona reprezentarea il constituie gestiunea de
afaceri. După cum se ştie, ea constă in săvarşirea de către o persoană (gerant) a unui
act juridic sau a unui fapt in interesul altei persoane (gerat), fără ca aceasta să fi dat
gestorului de afaceri vreo imputernicire. Dacă actul săvarşit pe seama altei persoane
a fost necesar şi util, el produce de indată efecte faţă de această persoană (art.1387
din codul civil). Este un caz de reprezentare fără imputernicire, actul producandu-şi
efectele direct in persoana şi patrimoniul geratului (reprezentatului), prin voinţa util
manifestată a gerantului (reprezentantului) şi in puterea legii, care validează
asemenea acte.
2. Felurile reprezentării. Principalul criteriu de clasificare a reprezentării il
constituie izvorul imputernicirii. Astfel, potrivit art.242 alin.1 din Codul civil,
imputernicirile reprezentantului rezultă din lege, din act juridic sau din imprejurările
in care acesta acţionează. După părerea noastră, formularea textului de lege este
criticabilă, intrucat imputernicirile reprezentantului ar putea rezulta din anumite
imprejurări numai in măsura in care legea sau un act le atribuie anumite consecinţe
juridice. In consecinţă, putem afirma, fără riscul de a greşi că, reprezentarea poate fi
in sistemul nostru de drept de două feluri: legală şi convenţională.
Reprezentarea este legală atunci cand legea imputerniceşte o persoană să
săvarşească anumite acte juridice in numele şi pe seama altei persoane. In această
ipoteză, cazurile şi intinderea imputernicirilor reprezentantului sunt determinate prin
lege.
Reprezentarea este convenţională cand imputernicirea se acordă de către
reprezentat reprezentantului printr-un contract. Exemplul tipic de astfel de
reprezentare il constituie mandatul.
Reprezentarea legală sau convenţională se numeşte şi judiciară, atunci cand o
persoană, numită reprezentant, indeplineşte actele procesuale intr-un proces şi
participă la raporturile procesuale in numele şi pentru o altă persoană, numită
reprezentat.
Doctrina a mai clasificat reprezentarea şi in funcţie de participarea sau lipsa de
participare a voinţei reprezentantului la stabilirea raporturilor juridice de
reprezentare. In raport de acest criteriu, distingem reprezentarea voluntară şi
reprezentarea obligatorie sau necesară. In prima categorie intră cazurile de
reprezentare intemeiate pe voinţa reprezentatului, care participă la reprezentare, fie
inainte de săvarşirea actului juridic prin acordarea imputernicirii, fie ulterior, prin
ratificare (confirmare). Cea de a doua categorie cuprinde acele cazuri in care
raporturile juridice de reprezentare se stabilesc independent de voinţa
reprezentatului (reprezentare legală, gestiunea de afaceri).
In fine, după criteriul obiectului său, adică din punctul de vedere al actelor juridice
ori al bunurilor la care se referă, reprezentarea poate fi clasificată in generală sau
specială. Ea este generală cand priveşte toate actele juridice pe care o persoană le
poate săvarşi prin reprezentant sau toate bunurile acestei persoane. Astfel, spre
exemplu, reprezentarea minorului sub 14 ani de către părinţi sau tutore este
generală sub ambele aspecte, deoarece are ca obiect toate actele juridice
susceptibile de a fi incheiate in numele şi pe seama minorului de către reprezentantul
său legal, precum şi toate bunurile din patrimoniul acestuia. Reprezentarea este
specială cand are ca obiect o anumită categorie de acte (de exemplu, acte de
administrare) sau un anumit act (cum ar fi, un act de vanzare-cumpărare) ori unele
bunuri sau un bun singular din patrimoniul reprezentatului. Reprezentarea poate fi
specială din ambele puncte de vedere, in sensul că ea poate avea ca obiect un singur
act juridic cu privire la un singur bun.
3. Efectele reprezentării. Reprezentarea generează trei serii de raporturi
juridice: intre reprezentat şi reprezentant, intre reprezentat şi terţul parte in act şi
intre reprezentant şi acelaşi terţ. Ca atare, efectele reprezentării trebuie examinate
faţă de fiecare dintre cele trei persoane, angajate in cele trei serii de raporturi
juridice.
Efectele faţă de reprezentat. Ca urmare a reprezentării, efectele actului juridic
incheiat de reprezentant se produc direct
in persoana şi patrimoniul reprezentatului, in principiu ca şi cand acesta ar fi săvarşit
personal actul respectiv. In acest sens, art.242 alin.2 din Codul civil prevede că, actul
juridic incheiat de o persoana (reprezentant) in numele unei alte persoane
(reprezentat) in limitele imputernicirilor dă naştere, modifică sau stinge drepturile şi
obligaţiile civile ale reprezentatului. Astfel, reprezentatul devine parte in raporturile
stabilite de reprezentant de la data incheierii actului, chiar dacă a aflat acest lucru
ulterior şi chiar dacă neregularitatea iniţială a reprezentării a fost inlăturată abia mai
tarziu, prin ratificare. Ca parte şi beneficiar al actului, reprezentatul răspunde faţă de
terţi pentru prejudiciile cauzate de reprezentant cu ocazia incheierii actului,
independent de răspunderea proprie pe care reprezentantul şi-o angajează intr-o
asemenea situaţie faţă de aceiaşi terţi.
Efectele faţă de reprezentant. Nefiind parte in act, reprezentantul nu devine
personal nici creditor, nici debitor faţă de terţ şi nici nu poate să pretindă de la acesta
din urmă executarea actului, afară numai dacă ar avea o imputernicire specială in
acest sens din partea reprezentatului. De aceea el nu poate cere rezoluţiunea,
anularea ori revocarea actului, chiar dacă ar fi indeplinite condiţiile acestora. De
asemenea, nici terţul contractant nu se poate indrepta impotriva reprezentantului cu
vreo acţiune izvorată din act, afară de cazul cand acesta şi-ar fi asumat o obligaţie
personală alături de reprezentat.
Efectele faţă de terţ. Terţul contractant – parte in actul incheiat prin reprezentare
– stabileşte raporturi juridice directe numai cu reprezentantul. El se obligă numai faţă
de acesta şi tot astfel numai lui poate să-i pretindă drepturile rezultate din act.
4. Actele care pot forma obiectul reprezentării. Art.242 alin.1 fraza intaia din
Codul civil stabileşte regula potrivit căreia un act juridic poate fi incheiat personal sau
prin reprezentant. Prin urmare, cele mai multe acte juridice vor putea fi incheiate prin
reprezentare. Este interzisă, insă, incheierea prin reprezentant a actelor juridice care,
după natura lor, urmează a fi incheiate nemijlocit de persoana contractantă sau a
cărui incheiere prin reprezentant este interzisă expres de lege (art.242 alin.5 din
cod). Printre asemenea acte putem enumera testamentul, căsătoria, adopţia,
recunoaşterea maternităţii şi a paternităţii etc. La determinarea sferei actelor care
intră in categoria celor ce nu pot fi incheiate decat personal se va ţine seama
caracterul drepturilor pe care le conferă şi a obligaţiilor pe cale le impune un
asemenea act persoanei contractante. De cele mai multe ori inadmisibilitatea
reprezentării va decurge in mod necesar din condiţiile de validitate a actului impuse
de lege, cum ar fi, de exemplu, semnătura personală a celui ce se obligă, etc.
5. Subiectele reprezentării. După cum am mai arătat, pot fi reprezentate atat
persoanele fizice cit şi persoanele juridice.
In ceea ce priveşte insă posibilitatea de a figura ca reprezentanţi există unele
ingrădiri in acest sens. Astfel, in ipoteza unei reprezentări legale, persoanele fizice
vor putea figura ca reprezentanţi doar dacă posedă capacitate de exerciţiu deplină, şi
aceasta deoarece validitatea actului incheiat se va aprecia in raport de manifestarea
de voinţă a reprezentantului. In ipoteza insă a reprezentării convenţionale, intrucat
validitatea actului se va aprecia in principal prin prisma voinţei reprezentatului, ar
putea figura in calitate de reprezentanţi şi persoanele cu capacitate de exerciţiu
limitată, cu condiţia de a avea capacitatea prevăzută de lege pentru a putea
reprezenta o altă persoană. Astfel, de exemplu, un minor cu capacitate de exerciţiu
limitată va trebui să aibă incuviinţarea prealabilă a părinţilor sau curatorului pentru a
incheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat in temeiul căruia
urmează să incheie pentru mandant acte juridice cu terţii.
Persoanele juridice vor putea figura ca reprezentanţi cu condiţia respectării
principiului specialităţii capacităţii lor de folosinţă sau, altfel spus, cu condiţia ca o
asemenea activitatea să nu contravină actelor lor constitutive şi scopului in vederea
căruia au fost create.
In sfarşit, menţionăm că legea instituie unele ingrădiri şi in cazul reprezentării
judiciare. Astfel, potrivit art.76 alin.1 din codul de procedură civilă nu pot fi
reprezentanţi decat persoanele cu capacitate de exerciţiu deplină, iar potrivit art.78
din acelaşi cod nu vor putea fi reprezentanţi in judecată judecătorii, procurorii, ofiţerii
de urmărire penală, poliţiştii, deputaţii, cu excepţia cazurilor participării lor la proces
in calitate de imputerniciţi ai acestor autorităţi sau in calitate de reprezentanţi legali,
precum şi persoanele care au acordat sau acordă in pricina respectivă asistenţă
judiciară unor persoane ale căror interese sunt in contradicţie cu interesele persoanei
pe care o reprezintă, sau care au participat in acea pricină in calitate de judecător, de
procuror, de ofiţer de urmărire penala, de expert.
Reprezentantul din raporturile juridice de reprezentare nu trebuie confundat cu
comisionarul din contractul de comision sau intermediarul din contractul de
intermediere. In primul caz deosebirea rezidă in faptul că deşi comisionarul lucrează
in contul şi la insărcinarea comitentului contractul cu terţul este incheiat in nume
propriu, comisionarul fiind cel care devine parte in actul incheiat cu terţul. In cel de-al
doilea caz, intermediarul nu participă la incheierea propriu-zisă a actului, el fiind doar
un mijlocitor la incheierea acestuia intre client şi terţ.
Nu poate fi considerat reprezentant nici curatorul unui minor in varstă de la 14 la
18 ani sau a unei persoane limitate de instanţa judecătorească in capacitatea de
exerciţiu, deoarece el doar işi dă consimţămantul la incheierea actelor juridice pe
care persoana ce se afla sub curatelă nu are dreptul să le incheie de sine stătător.
6. Imputernicirea de a reprezenta. Pentru ca actul juridic incheiat de
reprezentant să-şi producă efectele direct in persoana şi patrimoniul reprezentatului
este necesar ca reprezentantul să aibă o imputernicire in acest sens, fie din partea
reprezentatului insuşi (reprezentare convenţională), fie numai de la lege
(reprezentare legală). Mai mult, pentru ca reprezentarea să fie valabilă
reprezentantul trebuie să lucreze in calitate de reprezentant al altei persoane
(reprezentat), in numele şi pe seama acesteia. In acest sens, reprezentantul va trebui
să aducă la cunoştinţa persoanei cu care incheie actul calitatea sa de reprezentant,
pentru ca acea persoană să ştie că raportul juridic nu se formează intre ea şi
reprezentant ci intre ea şi persoana reprezentată. Dacă reprezentantul nu aduce
faptul la cunoştinţa celeilalte părţi sau dacă el ignoră calitatea sa de reprezentant,
reprezentarea nu mai poate avea loc, iar raportul juridic se formează direct şi
exclusiv intre reprezentant şi cealaltă parte.
In literatura juridică s-a arătat că, pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele
care ii sunt specifice, reprezentantul trebuie să-şi exprime clar intenţia de a incheia
actul juridic in numele şi pe seama reprezentatului (contemplatio domini). El trebuie
să-şi exteriorizeze fără echivoc această intenţie, pentru ca persoana interesată in
săvarşirea actului să aibă conştiinţa limpede că tratează cu un reprezentant, iar nu
cu insăşi partea direct interesată. Dacă reprezentantul nu procedează astfel, el
devine parte in act şi işi asumă personal obligaţiile, fără să poată angaja in vreun fel
pe reprezentat. S-a mai arătat, de asemenea, că, la randul său, şi terţul contractant
trebuie să lucreze şi el cu intenţia ca actul pe care il incheie să-şi producă efectele in
persoana şi patrimoniul reprezentatului. Cu alte cuvinte, consecinţele juridice ale
reprezentării trebuie să fie rezultatul voinţei comune in acest sens atat a
reprezentantului cat şi a terţului contractant.
Deşi codul civil nu statuează in mod expres o asemenea condiţie a reprezentării
ea poate fi uşor dedusă din dispoziţiile art.242 alin.4, potrivit cărora, dacă la
incheierea unui act juridic reprezentantul nu prezintă imputernicirile sale actul
produce efecte nemijlocit pentru persoana reprezentată doar in cazul in care cealaltă
parte trebuia, pornind de la imprejurările in care s-a incheiat actul, să presupună
existenţa reprezentării. In consecinţă, in materia reprezentării, reprezentantul va
trebui să prezinte terţului contractant imputernicirile sale, in caz contrar efectele
operaţiunii incheiate producandu-se direct asupra sa. Dar legea prevede şi o excepţie
de la această regulă, cand actul astfel incheiat işi produce efectele direct in persoana
reprezentatului, şi anume in ipoteza in care reieşind din imprejurările incheierii
actului terţul contractant trebuia să presupună existenţa reprezentării, chiar dacă
persoana contractantului nu are pentru el nici o importanţă (art.242 alin.4 din cod).
7. Reprezentarea aparentă. In ipoteza in care o persoană incheie acte juridice
in numele şi pe seama altei persoane, dar ii lipseşte imputernicirea legală sau
convenţională in acest sens actele respective nu produc efecte faţă de “reprezentat”,
cu excepţia cazului cand acesta din urma confirmă (ratifică) actul astfel incheiat in
condiţiile stipulate de art.249 din codul civil.
Există, totuşi, şi situaţii in care in anumite condiţii speciale (şi fără a se putea
vorbi de gestiune de afaceri) un act juridic incheiat in lipsa unei imputerniciri in acest
sens poate produce efecte faţă de persoana in numele şi pe seama căreia s-a
incheiat actul. Astfel, potrivit art.242 alin.3 din cod, dacă actul juridic este incheiat in
numele unei alte persoane, părţii cu care a contractat reprezentantul nu i se poate
opune o lipsă a imputernicirilor dacă reprezentatul a creat astfel de imprejurări in
virtutea cărora această parte presupunea cu bună-credinţă existenţa unor asemenea
imputerniciri. Altfel spus, “reprezentatul” va suporta efectele actului incheiat in
numele şi pe seama sa de o altă persoană in cazurile in care prin comportarea sa
insuflă terţilor contractanţi credinţa existenţei unor imputerniciri pe care le-a acordat.
Această soluţie işi găseşte justificarea in comportamentul culpabil al
“reprezentatului” care creează, in acest fel, aparenţa unei reprezentări. In asemenea
situaţii, după cum s-a arătat şi in literatura de specialitate, cea mai adecvată
modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat de greşeala, neglijenţa sau
imprudenţa “reprezentatului” o constituie eficacitatea faţă de el a actului respectiv.
Astfel, de pildă, dacă reprezentatul a imputernicit pe reprezentantul său să
imprumute o anumită sumă de bani, neglijand să specifice in procură că ea este
valabilă numai pentru un singur imprumut, el va fi obligat să suporte consecinţele şi
ale altor imprumuturi făcute de reprezentant fără să fi existat in realitate o
imputernicire in acest sens, şi aceasta ca o consecinţă a culpei in omittendo a
reprezentatului. Soluţia va fi aceeaşi in cazul cand reprezentatul a semnat in alb o
procură, de care ulterior reprezentantul a abuzat, atribuindu-şi imputerniciri pe care
acesta nu a consimţit să i le acorde.
Considerăm că pentru a da eficienţă dispoziţiilor art.242 alin.3 din cod referitoare
la reprezentarea aparentă trebuie dovedită culpa “reprezentatului”, culpă in lipsa
căreia angajarea acestuia prin actul incheiat fără imputernicire ar fi excesivă. Sigur,
in anumite condiţii va fi suficientă chiar şi simpla pasivitate a “reprezentatului”, care,
ştiind că altă persoană incheie sau vrea să incheie acte juridice in numele şi pe
seama sa, nu ia atitudine pentru a inlătura orice echivoc (non redamatio luneta cum
scientia et patientia sat est ad inducendum mandatum).

Articolul 243. Reprezentantul limitat in capacitatea de exerciţiu

Actul juridic incheiat de reprezentant este valabil şi in cazul in care

reprezentantul este limitat in capacitatea de exerciţiu.

1. Particularităţile condiţiilor de validitate ale actului juridic incheiat prin

reprezentare. Capacitatea. Intrucat adevărata parte in actul incheiat prin
reprezentare este reprezentatul, condiţiile de validitate ale acestuia se examinează
in persoana reprezentatului. In consecinţă, єi capacitatea necesarг pentru validitatea
actului juridic sгvarєit de reprezentant se va aprecia numai in persoana
reprezentatului, cгci actul produce efecte numai faюг de el. Aceasta este єi
semnificaюia dispoziюiei art.243 din cod, potrivit cгreia, actul juridic incheiat de
reprezentant este valabil şi in cazul in care reprezentantul este limitat in capacitatea
de exerciţiu.
Astfel, de exemplu, pentru incheierea valabilă a unui act de dispoziţie in numele
şi pe seama reprezentatului, acesta din urmă trebuie sa aibă capacitate de exerciţiu
deplină. Reprezentantul insă va putea incheia in mod valabil actul chiar dacă nu are o
atare capacitate, fiind suficient să aibă discernămantul necesar pentru a-şi da seama
de semnificaţia şi consecinţele acţiunii sale. Prin urmare, un minor cu capacitate de
exerciţiu limitată poate face pentru persoana majoră pe care o reprezintă un act de
dispoziţie, fără a avea nevoie de incuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui ori
de incuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare. In literatura juridică s-a arătat, insă,
că este necesar ca reprezentantul să aibă capacitatea prevăzută de lege pentru a
putea reprezenta o altă persoană. Astfel in cazul luat ca exemplu mai sus, minorul cu
capacitate de exerciţiu limitată trebuie să aibă incuviinţarea prealabilă a părinţilor
sau tutorelui pentru a incheia valabil, sub aspectul capacităţii, contractul de mandat
in temeiul căruia urmează să incheie pentru reprezentat (mandant) acte juridice cu
terţii.

Articolul 244. Substituirea reprezentantului

(1) Reprezentantul trebuie să incheie personal actele juridice pentru

care este imputernicit. El poate să transmită imputernicirile unui terţ numai
in cazul in care este imputernicit de reprezentat sau in cazul in care aceasta
o cer interesele reprezentatului.
(2) Reprezentantul care a transmis unui terţ imputernicirile este obligat
să aducă faptul cat mai curand la cunoştinţa reprezentatului, precum şi
informaţia necesară despre substituitor. In cazul in care nu indeplineşte
această obligaţie, reprezentantul poartă răspundere pentru acţiunile
substituitorului ca pentru acţiuni proprii.

1. Substituirea reprezentantului. Deoarece desemnarea reprezentantului,

indiferent dacă este rezultatul voinţei reprezentatului sau unei dispoziţii legale, se
face ţinandu-se seama de calităţile personale ale acestuia, adică intuitu personae,
reprezentantul va trebui să incheie personal actele juridice pentru care este
imputernicit (art.244 alin.1 fraza I din codul civil). El va putea să-şi substituie o altă
persoană in indeplinirea sarcinii sale, prin transmiterea unei părţi sau a tuturor
imputernicirilor primite, numai in cazul in care un asemenea drept i-a fost conferit de
către reprezentat sau in cazul in care substituirea este impusă de interesele
reprezentatului (art.244 alin.1 fraza a II-a din cod). In primul caz, posibilitatea
substituirii poate rezulta fie din insăşi actul generator al reprezentării, fie dintr-un act
ulterior acestuia. In ceea ce priveşte cea de a doua ipoteză, cand substituirea este
impusă de interesele reprezentatului, exprimăm serioase rezerve faţă de redactarea
textului care ar permite, in opinia noastră, anumite abuzuri din partea
reprezentatului in condiţiile in care legea nu stabileşte nici un criteriu obiectiv pentru
substituire ci lasă această decizie la libera apreciere a reprezentantului. Considerăm
că ar fi indicată in această ipoteză aplicarea dispoziţiilor din materie de mandat,
potrivit cărora mandatarul trebuie să transmită imputernicirile sale către un terţ,
dacă interesele mandantului o cer, atunci cand din cauza unor circumstanţe
imprevizibile nu poate exercita mandatul şi nu are posibilitate sa-l informeze in timp
util despre aceasta pe mandant (art.1036 alin.2 din codul civil).
 Ca efect al substituirii se modifică subiectele raportului de reprezentare. Intrucat
o asemenea modificare ar putea afecta persoana reprezentată, legea stabileşte
pentru reprezentant obligaţia de a aduce cat mai curand la cunoştinţa
reprezentatului atat faptul substituirii, cat şi informaţii despre substituitor in toate
cazurile in care reprezentantul transmite unui terţ imputernicirile sale (art.244 alin.2
fraza I din cod). Legea are in vedere acele informaţii care ar avea vreo inraurire
asupra exercitării imputernicirilor, şi anume: numele şi prenumele (denumirea)
substituitorului, domiciliul (sediu) acestuia, alte calităţi personale sau profesionale
relevante in indeplinirea imputernicirilor. In cazul in care reprezentantul nu
indeplineşte această obligaţie, el va purta răspundere pentru acţiunile substituitorului
ca pentru acţiunile proprii (art.244 alin.2 fraza a II din cod).
Menţionăm, că in cazul in care posibilitatea substituirii este prevăzută in actul
care a generat raportul de reprezentare, reprezentantul va răspunde doar pentru
vina ce-i revine in privinţa alegerii terţului şi pentru modul in care i-a transmis
instrucţiunile (art.1036 alin.4 din codul civil). Considerăm, de asemenea, că in
situaţia in care actul care permite substituirea arată şi terţul care urmează a substitui
nu va putea fi angajată nici un fel de răspundere a reprezentantului.

Articolul 245. Viciile de consimţămant, obligaţia cunoaşterii

(1) La declararea nulităţii pentru viciu de consimţămant a actului juridic

incheiat de reprezentant, se are in vedere doar consimţămantul acestuia.
(2) Dacă reprezentantul imputernicit prin procura a acţionat in
conformitate cu anumite indicaţii ale reprezentatului, ultimul nu are dreptul
să invoce necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe care
reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască.

1. Particularităţile condiţiilor de validitate ale actului juridic incheiat prin

reprezentare. Consimţămantul. După cum am arătat, intrucat adevărata parte in
actul incheiat prin reprezentare este reprezentatul, condiţiile de validitate ale
acestuia se examinează in persoana reprezentatului. Este insă la fel de adevărat că
deşi reprezentantul incheie actul juridic in numele şi pe seama reprezentatului el nu
este un instrument pasiv ori un simplu purtător de cuvant al acestuia. Actul de voinţă
necesar pentru săvarşirea operaţiei aparţine reprezentantului, care manifestă in
acest sens o certă iniţiativă. După cum s-a subliniat şi in doctrină, libertatea de
iniţiativă a reprezentantului variază in funcţie de felul reprezentării şi de limitele
imputernicirii, dar ea nu poate lipsi cu desăvarşire. Pe de altă parte, spre deosebire
de voinţa reprezentantului, a cărei participare este de esenţa reprezentării, rolul
voinţei reprezentatului in constituirea şi funcţionarea reprezentării variază in raport
cu felul reprezentării, putand uneori lipsi cu desăvarşire, fără ca prin aceasta să
impiedice eficacitatea reprezentării. Astfel, dacă in cazul reprezentării convenţionale
participarea voinţei proprii a reprezentatului este absolut necesară şi această voinţă
determină, prin procură, limitele imputernicirii reprezentantului, la reprezentarea
legală voinţa reprezentatului nu participă in nici un fel, iar limitele imputernicirii sunt
fixate de lege. O situaţie similară există in cazul gestiunii de afaceri.
După cum s-a subliniat şi in literatura de specialitate, stabilirea rolului voinţei
reprezentatului şi a reprezentantului in diferitele feluri de reprezentări este
importantă pentru determinarea validităţii actului juridic incheiat de reprezentant, in
numele şi pe seama reprezentatului.
Astfel, in ipoteza reprezentării convenţionale, cand la stabilirea raportului de
reprezentare participă deopotrivă voinţa reprezentatului şi voinţa reprezentantului,
lipsa consimţămantului se apreciază atat in persoana reprezentatului cat şi in
persoana reprezentantului. In ipoteza reprezentării legale, cand la incheierea actului
juridic participă numai voinţa reprezentantului, ca in cazul tutorelui care acţionează
in numele şi pe seama minorului sub 14 ani ori a incapabilului, pentru validitatea
actului interesează numai existenţa voinţei reprezentantului.
O altă problemă legată de validitatea consimţămantului dat la incheierea unui act
prin reprezentare o constituie aprecierea viciilor de consimţămant. In această
materie, anularea actului incheiat prin reprezentare se va putea cere doar pentru
vicierea consimţămantului reprezentantului, nu şi a reprezentatului (art.245 alin.1 din
codul civil). Mai mult chiar, dacă reprezentantul imputernicit prin procura a acţionat
in conformitate cu anumite indicaţii ale reprezentatului, ultimul nu are dreptul să
invoce necunoaşterea de către reprezentant a unor circumstanţe pe care
reprezentatul le cunoştea sau trebuia să le cunoască (art.245 alin.2 din cod). Cu alte
cuvinte, in ipoteza menţionată, pentru anularea unui act incheiat prin reprezentare
pentru vicii de consimţămant nu este suficient ca consimţămantul reprezentantului
să fi fost viciat in modurile prevăzute de lege, ci mai este necesar ca o asemenea
viciere să nu fi fost determinată de anumite circumstanţe pe care reprezentatul le
cunoştea sau trebuia să le cunoască.

Articolul 246. Imputerniciri de reprezentare

(1) Acordarea imputernicirilor se efectuează prin exprimarea voinţei faţă

de persoana care se imputerniceşte sau faţă de terţ in a cărui privinţă va
avea loc reprezentarea.
(2) Declaraţia de acordare a imputernicirilor nu trebuie efectuată in
forma cerută pentru actul juridic care urmează să fie incheiat in baza
imputernicirilor. Această dispoziţie nu se aplică dacă astfel rolul protector
al cerinţelor de formă este anihilat.

1. Imputerniciri de reprezentare. In ipoteza reprezentării convenţionale,

pentru ca actul juridic incheiat de reprezentant să-şi producă efectele direct in
persoana şi patrimoniul reprezentatului este necesar ca reprezentantul să aibă o
imputernicire in acest sens din partea reprezentatului. Potrivit dispoziţiilor art.246
alin.1 din cod, acordarea imputernicirilor se efectuează prin exprimarea voinţei faţă
de persoana care se imputerniceşte sau faţă de terţul in a cărui privinţă va avea loc
reprezentarea. Exprimarea voinţei poate imbrăca, după caz, forma unui act juridic fie
autentic, fie sub semnătură privată, unei scrisori, etc. ori poate fi făcută chiar şi in
mod verbal. Această concluzie rezultă, in mod evident din prevederile art.246 alin.2
fraza I din cod conform cărora “declaraţia de acordare a imputernicirilor nu trebuie
efectuată in forma cerută pentru actul juridic care urmează să fie incheiat in baza
imputernicirilor”. Dispoziţia menţionată nu se aplică, potrivit art.246 alin.2 fraza a II-a
din cod, dacă in acest mod rolul protector al cerinţelor de formă este anihilat. După
opinia noastră aceste prevederi vor da naştere la numeroase interpretări şi, pe cale
de consecinţă, la abuzuri, fiind mult mai indicat de a supune declaraţia de acordare a
imputernicirilor formei cerute de lege pentru actul care urmează să fie incheiat in
baza acestora. O asemenea redactare a textului ar pune capăt controverselor inutile
şi ar asigura coordonarea dispoziţiilor art.246 alin.2 cu cele ale art.252 alin.2 din
codul civil.

Articolul 247. Durata imputernicirilor

(1) Dacă sunt acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ,

imputernicirile răman valabile pentru acesta pană la anularea lor de către
persoana care le-a acordat.
(2) In cazul in care o persoană, prin comunicare specială adresată unui
terţ sau prin comunicare publică, a anunţat că imputerniceşte o altă
persoană cu dreptul de a o reprezenta, ultima are dreptul de reprezentare
in primul caz faţă de terţul indicat, iar in al doilea caz faţă de orice altă
persoană. Imputernicirile de reprezentare se păstrează pană la anulare in
ordinea in care sunt acordate.

1. Durata imputernicirilor acordate printr-o declaraţie adresată unui terţ.

Potrivit art.247 alin.1 din codul civil, imputernicirile acordate printr-o declaraţie
adresată unui terţ răman valabile pentru acesta pană la anularea lor de către
persoana care le-a acordat. Pentru a inceta reprezentarea va fi necesară notificarea
terţului asupra anulării imputernicirilor. Astfel fiind, toate actele juridice incheiate de
reprezentant cu terţul respectand limitele imputernicirilor primite vor produce efecte
faţă de reprezentat.
Acordarea imputernicirilor poate fi făcută printr-o comunicare adresată unui terţ,
fie printr-o comunicare publică. In primul caz persoana imputernicită are dreptul de
reprezentare faţă de terţul indicat, iar in al doilea caz faţă de orice altă persoană.
Imputernicirile de reprezentare se păstrează pană la anulare in ordinea in care sunt
acordate (art.247 alin.2 din cod).

Articolul 248. Modificarea sau retragerea imputernicirilor

Despre modificarea sau retragerea imputernicirilor terţii trebuie

anunţaţi prin mijloace adecvate. In cazul nerespectării acestei cerinţe,
modificarea sau retragerea imputernicirilor nu poate fi opusă terţilor, cu
excepţia cazurilor in care se va dovedi că aceştia ştiau sau trebuiau să ştie
despre modificarea sau retragerea imputernicirilor in momentul incheierii
actului juridic.

1. Modificarea sau retragerea imputernicirilor. Art.248 din codul civil

stabileşte regula potrivit căreia terţii trebuie anunţaţi prin mijloace adecvate despre
modificarea sau retragerea imputernicirilor reprezentantului, in caz contrar
modificarea sau retragerea imputernicirilor nu le va fi opozabilă, iar actele astfel
incheiate vor produce efecte faţă de reprezentat. Regula stipulată de art.248 este
aplicabilă numai in cazul terţilor de bună credinţă, care nu ştiau şi nici nu ar fi trebuit
să ştie despre modificarea sau retragerea imputernicirilor in momentul incheierii
actului juridic. Aşadar, legea ocroteşte terţii de bună-credinţă care au incheiat acte
juridice cu reprezentantul căruia i-a incetat reprezentarea fără ştirea lor, păstrand
validitatea acestor acte. Deşi legea nu defineşte şi nici nu face o enunţare, nici măcar
exemplificativă, a “mijloacelor adecvate” prin care modificările imputernicirilor
reprezentantului trebuie comunicate terţilor, considerăm că ele vor trebui să fie de
natură a permite in mod efectiv luarea la cunoştinţă de către terţele persoane a
voinţei reprezentatului.

Articolul 249. Incheierea actului juridic fără imputerniciri de

reprezentare

(1) Dacă o persoană incheie un act juridic in numele unei alte persoane
fără a avea imputerniciri pentru reprezentare sau cu depăşirea
imputernicirilor, actul juridic produce efecte pentru reprezentat numai in
cazul in care acesta il confirmă ulterior. In acest caz, actul juridic poate fi
confirmat atat expres, cat si prin acţiuni concludente.
(2) Dacă cealaltă parte se adresează reprezentatului cu o cerere despre
confirmarea actului, confirmarea poate fi făcută numai printr-o declaraţie
expresă adresată nemijlocit acestei parţi. Dacă declaraţia despre
confirmare nu este trimisă celeilalte părţi in termen de 2 săptămani de la
data primirii cererii, se consideră că reprezentatul a refuzat să confirme
actul juridic.
(3) Pană la confirmare, partea care a incheiat actul juridic cu
reprezentantul lipsit de imputerniciri, in cazul in care nu a ştiut despre lipsa
imputernicirilor, poate renunţa la actul juridic printr-o declaraţie adresată
reprezentatului sau reprezentantului.

1. Actul juridic incheiat fără imputerniciri de reprezentare sau cu

depăşirea acestor imputerniciri. In mod obişnuit, dacă o persoană incheie acte
juridice in numele şi pe seama altei persoane, dar ii lipseşte imputernicirea in acest
sens, ori dacă avand imputernicire, depăşeşte limitele ei, actele respective nu produc
efecte faţă de reprezentat. In acest sens, dispoziţiile art.249 alin.1 din Codul civil,
prevăd că dacă o persoană incheie un act juridic in numele unei alte persoane fără a
avea imputerniciri pentru reprezentare sau cu depăşirea imputernicirilor, actul juridic
produce efecte pentru reprezentat numai in cazul in care acesta il confirmă ulterior.
Un act juridic va fi considerat incheiat fără imputernicire atat in cazul in care
persoanei care l-a incheiat nu i-au fost acordate in modul prevăzut de lege
imputerniciri de reprezentare, inclusiv in ipoteza in care acordarea acestora nu s-a
făcut in forma cerută de lege, cat şi in cazurile cand deşi imputernicirile au fost legal
acordate valabilitatea lor a incetat, ca, de exemplu, in ipotezele menţionate de
art.255 alin.1 din cod. Depăşirea limitelor imputernicirilor se poate manifesta in
privinţa naturii juridice a actului incheiat (ex.: reprezentantul a fost imputernicit să
facă o vanzare insă incheie un act de donaţie), in privinţa alegerii persoanelor cu care
reprezentantul contractează, in cazul in care cercul acestora este strict determinat
prin imputernicirile acordate ori in privinţa unor alte condiţii impuse de reprezentat
prin acordarea imputernicirilor (ex.: reprezentantul a fost imputernicit să contracteze
un imprumut de la banca X, insă reprezentantul, prin depăşirea limitelor
imputernicirilor, a contractat imprumutul de la banca Y), etc.
După cum am arătat mai sus actul juridic incheiat de reprezentant cu depăşirea
imputernicirii sau in lipsa oricărei imputerniciri nu va produce efecte faţă de persoana
in numele şi pe seama căreia a fost săvarşit decat dacă aceasta din urmă il va
confirma ulterior. In literatura de specialitate s-a menţionat chiar că persoana care a
incheiat acte juridice pe seama altei persoane fără imputernicire sau cu depăşirea
acestora va putea face in mod valabil un angajament personal faţă de persoana cu
care a contractat, promiţandu-i să obţină confirmarea actului juridic de către
reprezentat.
Dacă persoana in numele şi pe seama căreia a fost incheiat actul refuză
confirmarea acestuia, actul nu-şi va mai produce efectele fireşti, iar manifestările de
voinţă ale reprezentantului şi ale terţului contractant răman faţă de el res inter alios
acta, neputand avea nici o consecinţă juridică in persoana sau patrimoniul său. Dacă
confirmă insă actul, acesta işi produce toate consecinţele faţă de reprezentant şi de
terţul contractant, generand intre părţi aceleaşi efecte ca şi cand nu ar fi existat
neregularitatea in privinţa reprezentării, căci confirmarea inlătură piedica existentă
pană atunci in calea deplinei lui eficacităţi.
Ca urmare a confirmării, actul işi produce efectele de la data incheierii lui, iar nu
de la data confirmării. Aceasta se explică prin imprejurarea că actul ia naştere chiar
pe data incheierii lui, prin manifestarea de voinţă proprie a reprezentantului, iar
confirmarea se mărgineşte doar să inlăture piedica existentă pană atunci in calea
deplinei eficacităţi a actului. Totuşi, in privinţa terţilor care nu au participat la
incheierea actului confirmarea nu va putea avea efect retroactiv, ci va opera de la
data cand a fost săvarşită. Aceasta inseamnă că confirmarea nu poate să vătămeze
drepturile dobandite de terţi ex intervallo, adică intre data actului incheiat de
reprezentant şi data confirmării, pe motivul că actul făcut fără imputerniciri este
făcut de o persoană fără calitate. Dacă actul ulterior de confirmare sau repudiere nu
poate vătăma drepturile terţilor de bună-credinţă, in schimb putem spune că el poate
profita acestora prin confirmare, consolidand actele lor in mod retroactiv.
Confirmarea, fiind un act unilateral, işi produce efectele prin simpla manifestare
de voinţă a reprezentatului şi nu necesită vreo manifestare de voinţă a
reprezentantului sau a terţului contractant. Menţionăm că acesta din urmă va putea,
pană la confirmare, să renunţe la actul juridic pe care l-a incheiat, printr-o declaraţie
adresată reprezentatului sau reprezentantului, cu condiţia insă să nu fi ştiut despre
lipsa de imputernici a reprezentantului (art.249 alin.2 din Codul civil).
Fiind, in principiu, un act juridic, confirmarea – spre a fi operantă – trebuie să
indeplinească, la data săvarşirii ei, toate condiţiile de validitate ale oricărui act
juridic.
Confirmarea poate fi expresă (consemnată printr-un inscris) sau tacită (art.249
alin.1 fraza a II-a din cod). Cand este tacită confirmarea reiese din anumite acţiuni
concludente ale reprezentatului, din care rezultă neindoielnic voinţa lui de a aproba
actul incheiat in numele şi pe seama sa, cum ar fi, de exemplu, executarea voluntară
(totală sau parţială) a obligaţiilor care ii incumbă prin actul respectiv. In ceea ce
priveşte forma confirmării, considerăm că atunci cand legea impune o anumită formă
pentru acordarea imputernicirilor de reprezentare in vederea incheierii actului şi
confirmarea acestuia se va putea face numai in acea formă. Mai menţionăm, de
asemenea, că potrivit art.249 alin.2 din cod, dacă terţul contractant se adresează
reprezentatului cu o cerere despre confirmarea actului, confirmarea poate fi făcută
numai printr-o declaraţie expresă adresată nemijlocit acestuia. In cazul in care in
termen de 2 săptămani de la data primirii cererii reprezentatul nu va trimite terţului
contractant declaraţia despre confirmare, se consideră că reprezentatul a refuzat să
confirme actul juridic.
Deşi legea prevede un termen in care trebuie să se facă confirmarea doar in cazul
in care terţul contractant se adresează reprezentatului cu o cerere in acest sens (2
săptămani), considerăm că şi in toate celelalte cazuri confirmarea actului va trebui
făcută intr-un termen rezonabil raportat la natura specifică a fiecărui act.
O altă problemă legată de confirmare o constituie obiectul acesteia. Astfel,
intrucat este posibil ca reprezentantul să fi săvarşit fără imputernicire sau cu
depăşirea acesteia unul sau mai multe acte juridice, confirmarea poate avea ca
obiect unul, cateva sau toate actele incheiate de reprezentant. In literatura juridică s-
a arătat că confirmarea este indivizibilă, cand are ca obiect un singur act juridic sau
cand, săvarşindu-se mai multe acte juridice, acestea sunt legate intre ele in mod
indisolubil, astfel incat nu pot fi decat sau toate confirmate, sau toate repudiate.

Articolul 250. Răspunderea reprezentantului care a acţionat fără

imputerniciri

(1) Persoana care a incheiat un act juridic in calitate de reprezentant, in

cazul in care nu poate demonstra că a avut imputerniciri, este obligată, la
alegerea celeilalte părţi, să execute actul juridic sau să repare prejudiciul
cauzat dacă reprezentatul refuză să confirme actul juridic.
(2) Dacă reprezentantul nu ştia despre lipsa imputernicirilor, el este
obligat numai la repararea prejudiciului care se datorează faptului că
cealaltă parte era convinsă că imputernicirile există şi numai in măsura in
care valabilitatea actului juridic prezenta interes pentru cealaltă parte.
(3) Reprezentantul care a acţionat fără imputerniciri este exonerat de
răspundere dacă cealaltă parte ştia sau trebuia să ştie despre lipsa
imputernicirilor. Reprezentantul nu poartă răspundere nici in cazurile cand
era limitat in capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor cand a acţionat
cu incuviinţarea curatorului.
 1. Răspunderea reprezentantului care a acţionat fără imputerniciri. Un
act juridic incheiat de reprezentant cu depăşirea imputernicirii sau in lipsa oricărei
imputerniciri nu produce efecte faţă de persoana in numele şi pe seama căreia a fost
săvarşit decat dacă aceasta il confirmă ulterior. In acest context se pune problema
apărării drepturilor şi interesele terţilor de bună-credinţă care au contractat in
condiţiile in care nu cunoşteau faptul că reprezentarea este imperfectă. Codul civil
soluţionează această problemă prin obligarea persoanei care a incheiat un act juridic
in calitate de reprezentant şi care nu poate face dovada imputernicirilor sale in acest
sens de a executa actul juridic astfel incheiat sau de a repara prejudiciul cauzat
terţului contractant (art.250 alin.1 din cod). Dacă terţul contractant va opta in sensul
executării de către reprezentant a actului incheiat, persoana care a incheiat actul in
calitate de reprezentant devine parte in act şi va executa personal obligaţiile ce
izvorăsc din acesta.
Deşi legea lasă la latitudinea terţului contractant alegerea modalităţii concrete
prin care va răspunde persoana care a incheiat actul in calitate de reprezentant,
exercitarea acestei opţiuni va fi posibilă numai in măsura in care aceasta din urmă ar
putea fi parte in actul incheiat fără imputerniciri.
Potrivit art.250 alin.2 din cod, reprezentantul care nu ştia despre lipsa
imputernicirilor va răspunde numai in măsura in care valabilitatea actului juridic
incheiat prezenta interes pentru terţul contractant. Este de menţionat, de asemenea,
că in acest caz reprezentantul va putea fi obligat doar la repararea prejudiciului care
se datorează faptului că terţul contractant era convins că imputernicirile există.
In sfarşit, art.250 alin.3 din cod stabileşte doua cauze de inlăturare a răspunderii
persoanei care a acţionat fără imputernicire. In primul rand, răspunderea
reprezentantului care a acţionat fără imputerniciri nu va fi angajată in cazul in care
terţul contractant ştia sau trebuia să ştie despre lipsa imputernicirilor. O asemenea
exonerare de răspundere apare ca firească atat in ipoteza in care terţul a cunoscut şi
acceptat incheierea actului de către reprezentant fără imputernicirile
corespunzătoare, el asumandu-şi riscul ca actul astfel incheiat să nu fie confirmat
ulterior de către reprezentat, cat şi in ipoteza in care ar fi putut cunoaşte lipsa de
imputernicirilor de reprezentarea depunand minime diligenţe in acest sens, de
exemplu prin verificarea inscrisului care atestă imputernicirile conferite
reprezentantului. In al doilea rand, răspunderea reprezentantului nu va fi angajată
nici atunci cand acesta era limitat in capacitatea de exerciţiu, cu excepţia cazurilor
cand a acţionat cu incuviinţarea curatorului.

Articolul 251. Actul juridic incheiat cu sine (contrapartida)

Reprezentantul nu are dreptul, in măsura in care nu ii este permis in

mod expres, să incheie acte juridice in numele reprezentatului cu sine
insuşi, nici in nume propriu, nici in calitate de reprezentant al unui terţ, cu
excepţia cazului in care actul juridic constă exclusiv in executarea unei
obligaţii.

1. Actul juridic incheiat cu sine (contrapartida). Actul juridic cu sine insuşi a

fost definit in doctrină ca operaţiunea juridică incheiată pentru două părţi diferite de
voinţa unei singure persoane, care acţionează intr-o dublă calitate. O atare operaţie
există in ipoteza in care aceeaşi persoană incheie un act pe de o parte ca
reprezentant al unei alte persoane, iar pe de altă parte, pentru sine (in proprio),
precum şi in cazul cand aceeaşi persoană apare ca reprezentant al ambelor părţi
contractante (aşa-numita dublă reprezentare). Astfel, reprezentantul care cumpără
pentru sine un bun cu vanzarea căruia a fost insărcinat de reprezentat sau persoana
care incheie un contract de locaţiune ca reprezentant atat al locatorului cat şi al
locatarului săvarşeşte un aşa-zis contract cu sine insuşi.
 Din punct de vedere tehnico-juridic actul cu sine insuşi nu este de neconceput,
deoarece acelaşi individ poate acţiona, pe tăram juridic, in mai multe calităţi,
exprimand interesele unor persoane diferite, susceptibile de a figura ca părţi
distincte intr-un act. O asemenea operaţiune ar părea chiar să simplifice incheierea
unui act. In practică insă actul cu sine insuşi prezintă riscul vătămării drepturilor
reprezentatului din pricina conflictului de interese ce se poate ivi intre reprezentat şi
reprezentant ori partea pe care acesta din urmă, de asemenea, o reprezintă. Intr-
adevăr, intr-o asemenea situaţie reprezentantul ar putea fi ispitit să dea precădere
intereselor proprii atunci cand incheie cu sine insuşi actul juridic, in care figurează şi
ca reprezentant al altei persoane, sau să favorizeze pe una dintre părţi in dauna
celeilalte, in cazul dublei reprezentări.
Pentru considerentele de mai sus, Codul civil interzice reprezentantului să incheie
acte juridice in numele reprezentatului cu sine insuşi, atat in nume propriu, cat şi in
calitate de reprezentant al unui terţ (art.251 din cod). Dar deoarece actul cu sine
insuşi nu este subminat de un viciu de structură, ci este primejdios numai prin
conflictul de interese pe care il poate prilejui intre reprezentat şi reprezentant, legea
il consideră valabil ori de cate ori reprezentatul a autorizat expres pe reprezentant să
incheie o atare operaţie juridică sau cand actul juridic incheiat constă exclusiv in
executarea unei obligaţii, in această ipoteză lezarea intereselor reprezentatului fiind
cu desăvarşire exclusă.
In orice caz sancţiunea nesocotirii prohibiţiei cu privire la actul cu sine insuşi nu
poate fi decat nulitatea relativă, susceptibilă de a fi invocată numai de persoana
ocrotită prin instituirea acestei prohibiţii, adică de reprezentat.

Articolul 252. Procura

(1) Procura este inscrisul intocmit pentru atestarea imputernicirilor

conferite de reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi.
(2) Procura eliberată pentru incheierea de acte juridice in forma
autentică trebuie să fie autentificată notarial.
(3) Procurile autentificate, conform legii, de autorităţile administraţiei
publice locale sunt echivalate cu procurile autentificate notarial.
(4) Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile eliberate
de:
a) persoane care se află la tratament staţionar in spitale, sanatorii şi
in alte instituţii medicale militare, in cazul in care sunt autentificate de şefii
acestor instituţii, de adjuncţii in probleme medicale sau de medicul-şef, sau
de medicul de garda;
b) militari, iar in punctele de dislocare a unităţilor militare,
instituţiilor sau instituţiilor de invăţămant militar unde nu există birouri
notariale sau alte organe care indeplinesc acte notariale, de salariaţi şi de
membri ai familiilor lor şi ale militarilor, autentificate de comandantul
(şeful) unităţii sau al instituţiei respective;
c) persoane care ispăşesc pedeapsa in locuri de privaţiune de
libertate, autentificate de şeful instituţiei respective;
d) persoane majore care se află in instituţii de protecţie socială a
populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de
conducătorul organului de protecţie socială respectiv.
(5) Procurile eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la
locul de muncă, a pensiilor, indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei,
inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti, pot fi autentificate de
administraţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei care
eliberează procura, de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la
domiciliul persoanei care eliberează procura sau de administraţia instituţiei
medicale in care este internată persoana care eliberează procura.

1. Consideraţii generale. Termenul de procură are un dublu inţeles. Intr-o

primă accepţiune el desemnează actul juridic unilateral supus comunicării prin care
reprezentatul imputerniceşte pe reprezentantul său, in cadrul reprezentării
convenţionale, să incheie unul sau mai multe acte juridice cu terţe persoane. Intr-o a
doua accepţiune, procura este inscrisul in care se consemnează imputernicirea
conferită de reprezentat. Anume in această din urmă accepţiune termenul de
“procură” este folosit şi in codul civil, care in art.252 alin.1 defineşte procura drept
un inscris care este intocmit pentru atestarea imputernicirilor conferite de
reprezentat unui sau mai multor reprezentanţi. Procura se redactează in special
pentru ca terţii să fie in măsură să verifice imputernicirile conferite reprezentantului,
precum şi limitele in care acesta poate contracta in numele reprezentatului. Tocmai
de aceea procura va trebui să fie prezentată terţilor fie de către reprezentant, fie de
către reprezentat.
Deşi, de regulă, procura se dă in temeiul unui contract de mandat, ea nu se
confundă cu mandatul, fiind un act juridic distinct. Procura işi poate avea izvorul şi in
alte contracte (de exemplu, intr-un contract de muncă sau intr-un act constitutiv al
unei persoane juridice – in aceste cazuri de cele mai multe ori in practică se incheie
un act denumit “delegaţie”, dar care este echivalentul unei procuri).
Deoarece procura este un act juridic unilateral intocmirea procurii nu este
condiţionată de acceptarea reprezentantului, insă indeplinirea sau nu a operaţiunii
prevăzute in procure depinde de manifestarea sa de voinţă.
Procura poate atesta imputernicirile conferite unuia sau mai multor reprezentanţi
(art252 alin.1 din cod). Pe de altă parte, subliniem că procura va putea fi dată şi unui
singur reprezentant de către mai mulţi reprezentaţi, cu condiţia insă să existe un
interes comun in incheierea actului sau operaţiunii care formează obiectul procurii
(de exemplu, să reprezinte mai multe persoane in cadrul unui proces in care nu
există o contrarietate de interese intre persoanele reprezentate).
2. Felurile procurii. Procurile pot fi clasificate după criteriul intinderii şi
obiectului imputernicirilor conferite in trei categorii: generale, speciale şi pentru un
singur act.
Procura este generală cand reprezentantul primeşte imputernicirea de a se ocupa
de toate treburile reprezentatului incheind in acest scop toate actele juridice care vor
fi necesare şi care pot fi săvarşite prin reprezentant (acest tip de procură se
eliberează, de regulă, de o persoană care pleacă pe o perioadă indelungată, lăsand
gestiunea intregii sale averi pe seama reprezentantului).
Procura este specială cand reprezentantul este imputernicit să efectueze anumite
operaţiuni determinate (de exemplu, operaţiuni de administrare a unui imobil) sau să
incheie numai o anumită categorie de acte (de exemplu, acte de achiziţionare de
materie primă).
Procura este dată pentru un singur act cand are ca obiect incheierea unui anumit
act sau o anumită operaţiune care este expres prevăzută in conţinutul procurii, cum
ar fi, procura eliberată pentru incheierea unui act de vanzare-cumpărare a unui
autoturism determinat sau pentru ridicarea unui colet, etc.
3. Condiţii de formă. Procura va putea fi dată doar in formă scrisă (art.252
alin.1 din Codul civil). Inscrisul va fi intocmit in condiţiile prevăzute de art.210 din
Codul civil şi va trebui să conţină anumite elemente pentru a putea fi valabil ca
procură, şi anume: datele de identificare ale reprezentatului şi reprezentantului,
obiectul şi limitele imputernicirilor conferite reprezentantului, data intocmirii (art.254
alin.2 din cod).
Cand pentru validitatea actului juridic legea cere consemnarea lui intr-un inscris
autentic, procura eliberată in vederea incheierii acelui act trebuie, de asemenea,
autentificată notarial (art.252 alin.2 din cod), intrucat, de vreme ce autenticitatea
actului este impusă de legiuitor pentru salvgardarea unui interes obştesc ori pentru
ocrotirea părţilor impotriva unui consimţămant uşuratic la un act de o insemnătate
deosebită, este firesc ca autorul actului să fie obligat să indeplinească aceleaşi
cerinţe de formă atunci cand inţelege să incheie actul prin reprezentant. Numai in
acest mod va putea fi asigurată pe deplin realizarea scopului urmărit prin edictarea
autenticităţii.
Sunt echivalate cu procurile autentificate notarial procurile autentificate, conform
legii, de autorităţile administraţiei publice locale (art.252 alin.3 din cod). Astfel,
potrivit art.37 lit.e) din Legea cu privire la notariat, persoanele cu funcţie de
răspundere abilitate ale autorităţilor administraţiei publice locale pot efectua, printre
altele, şi autentificarea procurilor pentru primirea pensiilor şi a indemnizaţiilor,
precum şi pentru primirea sumelor indexate din depunerile băneşti ale cetăţenilor in
Banca de Economii.
De asemenea, avand in vederea anumite imprejurări neobişnuite, excepţionale in
care se poate afla persoana care doreşte să intocmească o procură ce necesită
autentificare notarială, codul civil prevede posibilitatea autentificării acesteia de
către alte persoane decat notarul, echivaland-o totodată cu procurile autentificate
notarial. Astfel, sunt echivalate cu procurile autentificate notarial:
(a) procurile intocmite de persoanele care se află la tratament staţionar in spitale,
sanatorii şi in alte instituţii medicale militare, cu condiţia să fie autentificate de şefii
acestor instituţii, de adjuncţii in probleme medicale sau de medicul-şef, ori de
medicul de garda (art.252 alin.4 lit.a) din cod);
(b) procurile intocmite de militari şi autentificate de comandantul (şeful) unităţii
sau al instituţiei de invăţămant militar (art.252 alin.4 lit.b) teza I din cod);
(c) procurile eliberate de salariaţii unităţilor, instituţiilor militare sau instituţiilor de
invăţămant militar, precum şi procurile intocmite de membri ai familiilor respectivilor
salariaţi şi ai familiilor militarilor, dacă sunt autentificate de comandantul (şeful)
unităţii sau al instituţiei de invăţămant militar. Procurile menţionate vor putea fi
autentificate de către comandantul (şeful) unităţii sau al instituţiei de invăţămant
militar numai cu condiţia ca in punctele de dislocare a unităţilor, instituţiilor sau
instituţiilor de invăţămant militar să nu existe birouri notariale sau alte organe care
indeplinesc acte notariale (art.252 alin.4 lit.b) teza a II-a din cod);
(d) procurile intocmite de persoanele care işi ispăşesc pedeapsa in locuri de
privaţiune de libertate, dacă sunt autentificate de şeful instituţiei respective (art.252
alin.4 lit.c) din cod);
(e) procurile eliberate de persoanele majore care se află in instituţii de protecţie
socială a populaţiei, autentificate de administraţia instituţiei respective sau de
conducătorul organului de protecţie socială respectiv (art.252 alin.4 lit.d) din cod).
In ceea ce ne priveşte considerăm că numărul prea mare de persoane abilitate să
autentifice procurile intocmite de persoanele şi in imprejurările menţionate mai sus
este de natură a antrena numeroase abuzuri, care ar anihila rolul protector al cerinţei
formei autentice impusă de lege unor asemenea tipuri de procuri. Pot fi imaginate
suficiente ipoteze in care persoanele chemate să autentifice procurile ar putea abuza
de poziţia lor profitand de prerogativele pe care legea le acordă. Mult mai indicat ar
fi, după părerea noastră, ca şi in situaţiile de mai sus autentificarea procurilor să fie
efectuată tot de către notari, cu atat mai mult cu cat legea le permite indeplinirea
actelor notariale chiar in afara biroului notarial şi in afara orelor de program.
Singurele excepţii care ar justifica autentificarea procurilor de către alte persoane ar
putea fi cele in care in locul in care se află, in imprejurările de mai sus, persoana care
doreşte să intocmească procura nu există birouri notariale. In aceste din urmă situaţii
considerăm că cel mai indicat ar fi ca procurile să fie autentificate de către persoane
anume investite din cadrul autorităţilor administraţiei publice locale.
In sfarşit, pentru a simplifica procedurile de multe ori greoaie şi costisitoare a
autentificării notariale, legea permite persoanelor să apeleze in cazul procurilor
eliberate pentru efectuarea anumitor operaţiuni comune, de largă răspandire, la o
autentificare “simplificată”. Astfel, potrivit art.252 alin.5 din Codul civil, procurile
eliberate pentru primirea salariului sau a altor drepturi la locul de muncă, a pensiilor,
indemnizaţiilor, burselor, a corespondenţei, inclusiv a coletelor şi mandatelor băneşti,
pot fi autentificate de administraţia de la locul de muncă sau de studii al persoanei
care eliberează procura, de organizaţia de exploatare a locuinţelor de la domiciliul
persoanei care eliberează procura sau de administraţia instituţiei medicale in care
este internată persoana care eliberează procura. Este de observat că enumerarea
operaţiunilor pentru care legea permite asemenea autentificare este limitativă.

Articolul 253. Procura de substituire

(1) Persoana căreia ii este eliberată procura poate elibera o procură de

substituire numai dacă acest drept este stipulat expres in procură sau dacă
este in interesul reprezentantului.
(2) In toate cazurile, procura de substituire trebuie autentificată
notarial.

1. Procura de substituire. După cum am arătat şi cu o altă ocazie, deoarece

desemnarea reprezentantului se face ţinandu-se seama de calităţile personale ale
acestuia, el va trebui să efectueze personal operaţiunea sau să incheie actele juridice
pentru care este imputernicit. Reprezentantul va putea să-şi substituie o altă
persoană in indeplinirea sarcinii sale, prin transmiterea unei părţi sau a tuturor
imputernicirilor primite, numai in cazul in care un asemenea drept i-a fost conferit de
către reprezentat sau in cazul in care substituirea este impusă de interesele
reprezentatului. Dispoziţiile art.253 alin.1 din codul civil nu fac altceva decat să reia
regula stabilită de art.244 din cod, prevăzand că persoana căreia ii este eliberată
procura poate elibera o procură de substituire numai dacă acest drept este stipulat
expres in procură sau dacă este in interesul reprezentantului.
Procura de substituire va trebui intotdeauna autentificată notarial (art.253 alin.2
din cod). Intrucat dispoziţia textului de lege menţionat este imperativă nu se vor
putea intocmi procuri de substituire in modalităţile menţionate de art.252 alin.3-5 din
cod.
Procura de substituire va putea fi autentificată notarial numai după prezentarea
de către reprezentant a procurii de bază in care este menţionat dreptul de substituire
ori după prezentarea dovezilor referitoare la faptul că mandatarul (reprezentantul)
procurii de bază a fost silit de imprejurări să facă aceasta pentru a apară interesele
persoanei care a eliberat procura (art.53 alin.3 din Legea cu privire la notariat).
Prin procura de substituire reprezentantul iniţial va putea transmite o parte sau
toate imputernicirile care i-au fost conferite, pe o durată egală cu termenul de
valabilitate a procurii de bază sau mai scurtă. In toate cazurile, procura de substituire
nu va putea insă conţine mai multe imputerniciri decat procura de baza, iar termenul
ei de valabilitate nu va putea depăşi termenul de valabilitate al procurii de bază.
Odată cu incetarea valabilităţii procurii de bază va inceta şi valabilitatea procurii de
substituire (art.255 alin.3 din cod).

Articolul 254. Termenul procurii

(1) Procura se eliberează pe un termen de cel mult 3 ani. Dacă termenul

nu este indicat in procură, ea este valabila timp de un an de la data
intocmirii.
(2) Este nulă procura in care nu este indicată data intocmirii.
(3) Procura eliberată pentru incheierea unor acte juridice in afara
Republicii Moldova şi autentificată notarial este valabilă pană la anularea ei
de către persoana care a eliberat-o.
 1. Termenul procurii. Durata procurii este limitată de lege. Astfel, potrivit
art.254 alin.1 fraza I din codul civil, procura se poate elibera pe un termen de cel
mult 3 ani. Procura intocmită pentru un termen mai mare va fi valabilă doar pană la
implinirea termenului de 3 ani. Dacă in procură nu s-a indicat termenul de
valabilitate, ea va fi valabila timp de un an de la data intocmirii (art.254 alin.1 fraza I
din cod).
Intrucat toate termenele de valabilitate a procurii incep să curgă de la data
intocmirii acesteia, legea consideră nulă procura in care nu este indicată data
intocmirii (art.254 alin.2 din cod).
Prin excepţie de la regula instituită de art.254 alin.1 din cod, procura eliberată
pentru incheierea unor acte juridice in afara Republicii Moldova şi autentificată
notarial este valabilă pană la anularea ei de către persoana care a eliberat-o (art.254
alin.3 din codul civil). Este vorba, bineinţeles, de o procură in care nu este indicat
termenul de valabilitate. In ceea ce ne priveşte, considerăm nejustificată diferenţa de
tratament juridic intre procurile eliberate pentru incheierea unor acte juridice in afara
Republicii Moldova şi cele eliberate pentru incheierea de acte juridice in interiorul
ţării.

Articolul 255. Incetarea valabilităţii procurii

(1) Valabilitatea procurii incetează in cazul:

a) expirării termenului;
b) anulării de către persoana care a eliberat-o;
c) renunţării persoanei căreia ii este eliberată;
d) dizolvării persoanei juridice care a eliberat procura;
e) dizolvării persoanei juridice căreia ii este eliberată procura;
f) decesului persoanei fizice care a eliberat procura, declarării ei drept
incapabilă, limitată in capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste;
g) decesului persoanei fizice căreia ii este eliberată procura, declarării
ei incapabilă, limitată in capacitatea de exerciţiu sau dispărută fără de
veste.
(2) Persoana care a eliberat procura o poate anula in orice moment, iar
persoana căreia ii este eliberată procura poate renunţa la ea in orice
moment. Orice clauză contrară este nulă.
(3) O dată cu incetarea valabilităţii procurii, incetează valabilitatea
procurii de substituire.

1. Incetarea valabilităţii procurii. Valabilitatea procurii incetează prin

expirarea termenului stipulat in procură sau prevăzut de lege. De asemenea, procura
eliberată pentru incheierea unor acte determinate incetează prin incheierea acestora,
altfel spus prin executarea imputernicirilor primite.
Intrucat procura este un act juridic unilateral, reprezentatul care a eliberat-o va
putea oricand să o anuleze (revoce), chiar dacă este dată cu termen, orice clauză
prin care acesta ar renunţa la dreptul său de cere anularea procurii fiind considerată
nulă (art.255 alin.2 din codul civil). Menţionăm că anularea poate fi nu numai totală
dar şi parţială (de exemplu, procura dată pentru vanzarea casei şi autoturismului se
anulează in privinţa casei). De asemenea, valabilitatea procurii poate să inceteze şi
prin renunţarea la ea a persoanei căreia ii este eliberată. Valabilitatea procurii
incetează din momentul anulării ei de către persoana care a eliberat-o sau a
renunţării persoanei căreia ii este eliberată şi nu din momentul informării despre
acest lucru a celeilalte părţi.
Valabilitatea procurii incetează şi in cazul decesului uneia dintre părţi, declarării
ei drept incapabilă, limitată in capacitatea de exerciţiu ori dispărută fără de veste
(art.255 alin.1 lit.f) şi g) din cod). In mod corespunzător, procura va incetaşi ca
urmare a dizolvării persoanei juridice care a eliberat sau căreia ii este eliberată
procura (art.255 alin.1 lit.d) şi e) din cod).
Intrucat procura de substituire are un caracter derivat, o dată cu incetarea
valabilităţii procurii de bază va inceta şi valabilitatea acesteia.
La incetarea valabilităţii procurii, persoana căreia ii este eliberată procura sau
succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat procura (art.257 alin.2 din cod).

Articolul 256. Informarea despre anularea şi incetarea valabilităţii

procurii

Persoana care a eliberat procura este obligată să informeze despre

anularea şi incetarea valabilităţii procurii pe cel căruia i-a eliberat procura
şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul urma să contracteze.
Aceeaşi obligaţie o au succesorii celui care a eliberat procura in cazurile
stipulate la art.255 alin.(1) lit. d) si f).

1. Informarea despre anularea şi incetarea valabilităţii procurii. Problema

informării despre anularea şi incetarea procurii se află intr-o anumită corelaţie cu cea
privind incetării valabilităţii acesteia. Astfel, deşi valabilitatea procurii incetează din
momentul anulării ei de către persoana care a eliberat-o, pentru ca procura să
inceteze efectiv sunt necesare notificări in acest sens către mandatar şi terţi. Astfel,
este normal să se presupună că, atata vreme cat cel căruia i-a fost eliberată procura
nu a cunoscut incetarea acesteia, el va continua să acţioneze in această calitate fără
a i se putea face vreo imputare. Pe de altă parte pentru ca efectele unei situaţii
juridice să inceteze, este necesar ca voinţa celui indrituit a-i pune capăt să se
exteriorizeze intr-un mod susceptibil de a permite luarea ei in consideraţie in cadrul
raporturilor juridice. Pentru aceste considerente, dispoziţiile art.255 fraza I din codul
civil obligă persoana care a eliberat procura să informeze despre anularea acesteia
atat pe cel căruia i-a eliberat-o cat şi pe terţii cunoscuţi de el cu care reprezentantul
urma să contracteze, in caz contrar, anularea nefiindu-le opozabilă. De asemenea,
obligaţia de a informare despre incetarea valabilităţii procurii există şi in cazul
dizolvării persoanei juridice sau decesului persoanei fizice care a eliberat procura,
declarării ei drept incapabilă sau limitată in capacitatea de exerciţiu, insă, de această
dată, ea revine succesorului persoanei juridice dizolvate sau a persoanei fizice
decedate, tutorelui persoanei declarate incapabile ori curatorului persoanei limitate
in capacitatea de exerciţiu (art.255 fraza a II-a din cod).

Articolul 257. Efectele incetării valabilităţii procurii

(1) Actele juridice incheiate de reprezentant pană la momentul cand

acesta a aflat sau trebuia să afle despre incetarea valabilităţii procurii
răman valabile pentru reprezentant şi pentru succesorii lui, cu excepţia
cazului in care aceştia demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să
ştie că procura a incetat.
(2) La incetarea valabilităţii procurii, persoana căreia ii este eliberată
procura sau succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat procura.

1. Efectele incetării valabilităţii procurii. In scopul protejării terţilor de bună-

credinţă ce au incheiat acte juridice cu reprezentantul căruia i-au incetat
imputernicirile, legea consideră valabile toate actele juridice incheiate de acesta
pană la momentul cand a aflat sau trebuia să afle despre incetarea valabilităţii
procurii. Actele astfel incheiate işi vor produce efectele atat faţă de reprezentat cat şi
faţă de succesorii săi, cu excepţia cazului in care aceştia demonstrează că ca terţul
contractant a ştiut sau trebuia să ştie că procura a incetat (art.257 alin.1 din codul
civil).
Din momentul informării, cel căruia i-a fost eliberată procura va răspunde pentru
eventualele acte incheiate fără imputernicire.
La incetarea valabilităţii procurii, persoana căreia ii este eliberată procura sau
succesorii ei sunt obligaţi să restituie imediat procura (art.257 alin.2 din cod),
presupunandu-se că in lipsa acesteia terţii nu ar mai trata cu reprezentantul decat
dacă ar fi de rea-credinţă sau insuficient de prudenţi şi deci in culpă.

Articolul 258. Reprezentarea comercială

(1) Reprezentantul comercial este persoana care reprezintă de sine

stătător şi permanent interesele intreprinzătorului la incheierea actelor
juridice in vederea gestionarii afacerii.
(2) Reprezentarea comercială concomitentă a diferiţilor participanţi la
incheierea actului juridic se admite doar dacă există un acord expres intre
părţi in acest sens şi in alte cazuri prevăzute de lege, reprezentantul
comercial fiind ţinut să execute atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar.
(3) Reprezentantul comercial este in drept să ceară plata remuneraţiei
convenite, precum şi compensarea cheltuielilor de executare a procurii in
părţi egale de la persoanele reprezentate concomitent in condiţiile alin.(2),
dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
(4) Reprezentarea comercială se efectuează in bază de contract, incheiat
in scris, cu indicarea imputernicirilor reprezentantului, iar in cazul lipsei
acestor imputerniciri, şi in bază de procură.
(5) Reprezentantul comercial este obligat să nu divulge informaţiile
confidenţiale ce i-au devenit cunoscute in urma reprezentării, chiar şi după
incetarea procurii comerciale.
(6) Specificul reprezentării comerciale in anumite domenii ale activităţii
de intreprinzător se stabileşte prin lege.

1. Reprezentarea comercială. Art.258 alin.1 din codul civil defineşte

reprezentantul comercial ca fiind acea persoană care reprezintă de sine stătător şi
permanent interesele intreprinzătorului la incheierea actelor juridice in vederea
gestionarii afacerii. In inţelesul prevederilor art.258 din cod, pot deveni reprezentanţi
comerciali atat persoanele juridice, constituite potrivit legii, cat şi persoanele fizice,
dacă au calitatea de intreprinzători individuali.
De regulă, reprezentanţii comerciali incheie in contul intreprinzătorilor diferite
acte dintr-un domeniu determinat, in care deţin cunoştinţe de specialitate, legături
de afaceri şi alte informaţii specifice domeniului respectiv. Mai mult chiar, in anumite
domenii, incheierea anumitor acte juridice este posibilă doar de către persoanele
care deţin un un statut special ori sunt licenţiaţi pentru efectuarea anumitor
operaţiuni (cum ar fi, de exemplu, brokerii din cadrul burselor de valori, participanţii
profesionişti la piaţa valorilor mobiliare).
Deoarece reprezentarea comercială este o specie a reprezentării, nici in această
materie, de regulă, nu este admisă dubla reprezentare la incheierea unui act. Astfel,
optrivit art.258 alin.2 din Codul civil, reprezentarea comercială concomitentă a
diferiţilor participanţi la incheierea actului juridic se admite doar dacă există un acord
expres intre părţi in acest sens şi in alte cazuri prevăzute de lege, reprezentantul
comercial fiind ţinut să execute atribuţiile cu diligenţa unui bun proprietar.
Reprezentarea comercială se efectuează in baza unui contract incheiat in formă
scrisă. De regulă, este vorba de un contract de mandat fie de o specie a acestuia.
Contractul respectiv va trebui să conţină imputernicirile conferite reprezentantului
precum şi limitele puterilor acestuia. In măsura in care asemenea precizări lipsesc din
contract, reprezentantului comercial i se va elibera o procură (art.258 alin.4 din cod).
Contractul de reprezentare comercială eset prezumat a fi cu titlul oneros. In lipsă
de prevedere contrară, reprezentantul comercial este in drept să ceară plata
remuneraţiei convenite, precum şi restituirea tuturor cheltuielilor făcute cu ocazia
executării imputernicirilor (procurii). In cazul in care reprezentantul comercial
reprezintă concomitent mai multe părţi, el va fi in drept să solicite plata remuneraţiei
şi compensarea cheltuielilor efectuate in părţi egale de la persoanele reprezentate
concomitent, cu excepţia cazului in care prin contract s-a prevăzut altfel (art.258
alin.4 din cod).
Dat fiind specificul activităţilor comerciale, reprezentantul comercial are obligaţia
să să nu divulge informaţiile confidenţiale ce i-au devenit cunoscute in urma
reprezentării, chiar şi după incetarea acesteia (art.258 alin.5 din cod).
Specificul reprezentării comerciale in anumite domenii ale activităţii de
antreprenoriat este stabilit prin legi speciale (de exemplu, pentru brokeri şi firmele
de brokeraj – Legea privind bursele de mărfuri nr.1117-XIII/26.02.1997 (M.Of. al R.
Moldova nr.70/25.07.1998); pentru participanţii profesionişti la piaţa valorilor
mobiliare – Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare nr. 199-XIV/18.11.1998 (M.Of.
al R.Moldova nr.27-28/23.03.1999); pentru agenţii de asigurare, comisarii de avarie
şi misiţii de asigurare – Legea cu privire la asigurari nr.1508-XII/15.06.1993 (M.Of. al
R. Moldova nr.5/15.09.1994), etc.).

T i t l u l IV
TERMENELE
Capitolul I
CALCULAREA TERMENULUI

Art. 259. Instituirea termenului

(517)Termenul se instituie prin lege, hotarire judecatoreasca sau prin

acordul partilor.
(518)Indiferent de temeiul aparitiei, termenul se calculeaza dupa
regulile stipulate in prezentul articol.

1. Activitatea subiectelor raporturilor juridice de drept civil este intimidata nu

numai de limitele drepturilor subiective si ale obligatiilor. Aidoma oricarei
activitati omenesti, activitatea subiectelor raporturilor juridice de drept civil, in
rezultatul carora se nasc, se realizeaza si se executa drepturile subiective civile si
obligatiile, este limitata si in timp. Factorul timpului este utilizat de drept ca un
mijloc de reglementare consecventa a activitatii omului. Existenta drepturilor si
obligatiilor civile in timp – masura eficace de influentare din partea dreptului
asupra comportamentului subiectelor de drept civil. Timpul exercita o influenta
considerabila in dezvoltarea raporturilor juridice civile. Realizarea sau apararea
drepturilor civile incalcate de asemenea este cuprinsa in limitele timpului. Timpul
curge continuu si omului acest proces nu-i sta in puteri. Iata de ce importanta
juridica o are nu insusi procesul de curgere a timpului, ci anume etape, perioade
ale lui, numite in drept „termeni”.
Termenii regleaza circuitul civil, contribuie la executarea la timp a obligatiilor.
Daca curgerea timpului este obiectiva si nu depinde de vointa omului, atunci
instituirea unor etape, perioade, pentru efectuarea unor actiuni de importanta
juridica tine de vointa acestuia. Instituirea, modificarea, incetarea, prelungirea si
repunerea in termen, dupa natura sa juridica reprezinta actiunile volitive.
Valoarea juridica o are nu insusi timpul in sine, ca fenomen al lumii materiale,
supus legilor ei, ci „termenul”, ca o perioada stabilita de om, ce are ca efect
producerea anumitor consecinte juridice.
2. Legislatia civila a R.Moldova nu contine notiunea de „termeni” in drept
civil. In pofida importantei sale deosebite in reglementarea raporturilor
patrimoniale si a celor legate de acestea personal nepatrimoniale. In drept sub
notiunea de „termen” este obisnuit sa intelegem un moment sau o perioada
anumita, de curgerea sau scurgerea caruia, actele normative cu forta juridica
diferita, leaga survenirea anumitor consecinte juridice. Dupa caracterul sau
generic „termenul” in drept civil – interval de timp, instituit prin lege, hotarire
judecatoreasca sau acordul partilor, survenirea sau scurgerea caruia duce la
aparitia, modificarea sau stingerea raporturilor patrimoniale (raporturi ce apar in
legatura cu patrimoniul – o totalitate de bunuri materiale ce au o forma
economica) sau a celor personale nepatrimoniale legate de cele patrimoniale, cit
si unele cazuri ale celor nelegate de cele patrimoniale.
3.Temei de aparitie a raporturilor juridice ne apar imprejurarile, numite
fapte juridice. Un tip deosebit al faptelor juridice sunt „termenii”. Specificul
termenilor ca fapte juridice se explica prin caracterul lor dualist. Pe de o parte,
stabilirea termenilor este conditionata de cointa legislatorului, vointa instantei de
judecata or vointa subiectilor conventiei. In acelasi timp curgerea lor este supusa
legilor obiective ale curgerii timpului, care nu se supun factorilor volitivi. In
virtutea celor expuse, multe dintre „termenele” de insemnatate juridico-civila pot
fi atribuite la evenimente sau actiuni. Astfel potrivit art.260 CC RM, termenul
poate fi instituit prin referire la un eveniment viitor si sigur ca se va produce. De
exemplu, potrivit al.1 art.1440 CC, in ziua decesului persoanei fizice se deschide
succesiunea. Un astfel de termen se atribuie la evenimente. Termenul de
incarcare a navei (art.154, 155 al Codului navigatiei maritime comerciale RM) sau
de descarcare (art.164 al Codului navigatiei maritime comerciale RM), se
calculeaza in Codul navigatiei maritime comerciale din momentul punerii la
dispozitie a navei spre incarcare, ceea ce ne vorbeste despre faptul ca este vorba
despre fapte juridice-actiuni, care doar se comensureaza cu curgerea obiectiva a
timpului.
In acelasi timp, se cere mentionat faptul ca majoritatea termenilor in dreptul
civil reprezinta o atare categorie de fapte juridice, care nu sunt considerate nici
evenimente si nici actiuni. Pentru acestea sint caracteristice alte particularitati si
ele sint tratate separat in sistemul faptelor juridice din dreptul civil. La ele se
atribuie toate termenele instituite de legislator, acordul partilor sau hotarirea
instantei de judecata sub forma anumitor perioade de timp si calculate in ani,
luni, saptamini, zile, ore sau termenele legate de un anumit moment al
succesivitatii obisnuite a timpului (data calendaristica). Astfel, data executarii
obligatiei de catre cumparator de predare a marfii determina momentul trecerii
riscului pieirii sau deteriorarii fortuite de la vinzator la cumparator.
Importanta juridica a termenelor in dreptul civil, dupa regula generala, se
determina nu in dependenta de curgerea lor, ci de inceputul sau sfirsitul curgerii.
Aparitia, modificarea sau stingerea drepturilor si obligatiilor civile in unele cazuri
poate fi determinata doar de survenirea sau scurgerea termenului. De exemplu al
3. art.17 al Legii RM privind dreptul de autor si drepturile conexe din 23 noiembrie
1994 prevede ca dreptul de autor al succesorilor automat se sfirseste numai
reesind din scurgerea celor 50 ani din ziua decesului autorului. In alte cazuri
survenirea sau scurgerea termenului naste efecte juridico-civile numai in
ansamblu cu anumite actiuni ale subiectilor de drept civil. De exemplu, potrivit
art. 595 CC RM, intirzierea acceptarii prestatiei de catre creditor serveste drept
temei de reparare a prejudiciului cauzat astfel debitorului.
4. Legislatia civila a RM contine norme generale pentru toate termenele
(art.259-246 CC RM) si norme speciale, care se refera la anumite tipuri de
termene, numarul carora este mare (de exemplu termenele de prescriptie
 exctinctiva art. 267-283 CC RM). Pentru corecta aplicare a normelor des[re
termene, e necesar de orientat bine prin diferite tipuri ale acestora.
In legislatia civila termenele sint nu numai multiple, dar si diverse. Ele se
clasifica pe tipuri in dependenta de diverse criterii: dupa efectele juridice; in
dependenta de faptul daca pot fi modificate sau nu prin acordul partilor; in
dependenta de caracterul determinabil sau nedeterminabil; in dependenta de
cine sint stabilite; dupa utilitatea lor etc. Este obisnuit de deosebit urmatoarele
tipuri de termene in dreptul civil: imperative si dispozitive; determinabile si
nedeterminabile; termene de aparitie, de realizarare, de existenta a drepturilor
civile; precluzive; de garantie; termene de valabilitate si de utilizare; termenele
executarii obligatiilor; termenele de aparare a drepturilor civile (termeni de
pretentie si de prescriptie extinctiva); termene normative; termenele stabilite prin
acordul partilor sau de catre instanta de judecata (sau alt organ jurisdictional);
determinat in dependenta de o data calendaristica, dupao perioada de timp sau
precizarea unui fapt care trebuie sa se produca numaidecit; termene generale si
speciale; de inceput si de sfirsit; determinate ca „intervale de timp” si „moment
de timp”.
Imperative - termene general obligatorii, care nu pot fi modificate prin
acordul partilor raportului civil. Astfel de termene sint, in special, cele de
prescriptie extinctiva ( art.267, 268 CC RM, etc.); termene succesorale (art. 1492,
1517,1518, 1519, 1525, 1538 CC RM, etc.); termene de prescriptie achizitiva (art.
332,333 CC RM); termenele dreptului de autor (art.17,25,33 al Legii cu privire la
dreptul de autor si drepturile conexe); termene de rascumparare 9art.791 CC RM)
si altele.
Dispozitive – termene care sint stabilite de legislatie, dar pot fi modificate
prin acordul partilor in dependenta de imputernicirile acestora. Un astfel de
termen este termenul maxim al contractului de locatiune (art. 887 CC RM). In
cadrul acestui termen partile prin acordul sau pot stabili termene mai mici.
Termenul valabilitatii procurii – nu mai mare de trei ani (art.254 CC RM).
Mandatarul are dreptul dupa propria consideratiune sa stabileasca orice termen de
valabilitate in limita de trei ani. Durata persoanei juridice (art.65 CC RM) este
nelimitata, daca prin documentele de constituire nu este prevazut altfel. Termenul de
inaintare a pretentiilor creditorilorfata de persoana juridica ce se lichideaza este de
sase luni din momentul publicarii comunicatului in Monitorul Oficial al Republicii
Moldova. In hotarirea de lichidare poate fi prevazut si un termen mai mare (art.92 CC
RM). Termenul dispozitiv continua sa ramina astfel chiar si in cazul cind partile prin
acordul sau nu au stabilit un alt termen (mai mare sau mai mic). Pentru termenele
dispozitiveeste caracteristica posibilitatea modificarii lr. Legea sau actul normativ
poate prevedea fie termenul dispozitiv maxim fie minim. Astfel termenul arendei nu
poate fi mai mic de un an (art.914 CC RM), iar contractul de locatiune poate fi
incheiat pe termenul ce nu depaseste nouazeci si noua ani (art.877 CC RM).
Termene determinate – acestea sunt termene in care este indicat inceputul si
sfirsitul, care stabilesc un interval concret de timp sau care determina o fapta
concreta sau moment. Termenul poate fi absolut determinat sau relativ
determinat. Absolut determinate sint acelea care indica la inceputul si la sfirsitul
lor (prin indicarea momentului sau a faptei). Termenele absolut determinate se
marcheaza prin date calendaristice (de exemplu 31 decembrie 2003) sau scurgerea
perioadei de timp, calculat in ani (art.267 CC RM- termenul general a prescriptiei
extinctive este trei ani), in luni (de exemplu termenele reduse ale termenului de
prescriptie extinctiva – sase luni – art.268 CC RM), in saptamini, zile sau ore (de
exemplu cindfata de darea de seama a comisionarului exista pretentii, comitentul e
obligat sa-l anunte pe acesta in termen de cincisprezece zile din ziua primirii darii de
seama, daca prin contract nu e prevazut alt termen – art.69 CC; sau vinzatorul si
persoana care cumpara imobilul la licitatie, sint obligati sa intocmeasca contractul de
vinzare-cumparare a imobilului in termen de 10 zile de la cererea celeilalte parti –
art.814 CC RM). Calcularea termenului in ore sau minute este prevazut, de exemplu
de Regulamentul transporturilor auto de calatori si bagaje din 9.12.1999.
Termene relativ determinate – indica doar reperele aproximative – termen
rezonabil (art.799, 828, 984, 1010 CC RM,s.a.), termenul normal necesar (art. 688 CC
RM), imediat (art.863, 1067, 1070 CC RM, la timp (art. 1077 CC RM), in orice moment
(art.1096, 1143, 1183 CC RM), din momentul executarii actului juridic (art. 1204 CC
RM). Termenele relativ determinate pot fi deasemenea stabilite prin indicarea
faptului, care trebuie neaparat sa se intimple (de exemplu decesul cetateanului,
atingerea unei anumite virste, inceputul si sfirsitul navigatiei, pina la solutionarea
litigiului s.a.). Aceste termene inevitabil survin, dar nu se stie cu certitudine cind
anume, iata de ce sint numite relativ determinate. In cazul cind sintem in prezenta
incertitudiniica fapta stipulata va surveni or in cazul cind este imposibil de a vorbi cu
siguranta ca fapta in general se va intimpla in viitor, sintem loviti de o conditie, dar
nu termen (art.234 CC RM).
Termene nedeterminate. De obicei pentru executarea obligatiei se indica un
termen anumit. Termenele nedeterminate – sunt astfel de termene, care se contin in
legislatia civila si se aplica in cazurile cind nici prin lege, nici prin actul juridic sau
contract, termenul in general nu e prevazut, sau e dependent de momentul solicitarii
de catre una din parti. Astfel daca in contractul de imprumut nu a fost stabilit nici
termenul restituirii, nici termenul preavizarii, atunci acest contract de imprumut se
considera incheiat pe un termen nedeterminat (art.871 CC RM), adica termenul
restituirii poate fi dependent de momentul cererii (art.575 CC RM). Deci cind
termenul executarii obligatiilor nu e instituit prin lege, contract sau e determinat in
dependenta de momentul cererii, sintem in prezenta obligatiilor cu termen
nedeterminat de executare. In unele cazuri termenul poate fi nedeterminat doar
pentru executarea unei sau citorva obligatii, dar nu a obligatiei complete. Astfel,
pentru transmiterea bunului de la vinzator la cumparator poate fi stabilit termen
corespunzator, iar plata pretului de cumparare poate fi determinata de momentul
inaintarii cererii. In astfel de cazuri regula alin. 1 art.575 CC RM este aplicabila doar
fata de obligatiile cu termen nedeterminat de executare - in cazul nostru doar fata
de plata pretului de cumparare.
De obligatia cu termen nedeterminat de executare trebuie sa deosebim obligatiile
continuie cu termen determinat, in cadrul caruia obligatiile se executa. La astfel de
termene continuie se refera termenul stabilit la incheierea contractului de instrainare
a bunului cu conditia intretinerii pe viata (art.839 CC RM) sau a obligatiilor relativ
continuie, executarea carora nu este limitata de un careva termen (mai detaliat
despre aceatsa la comentariul art.575 CC RM). Obligatiile cu termen nedeterminat
ofera creditorului dreptul de a cere executarea in orice moment. Cu toate acestea
debitorului ii este stabilit un termen de gratie, calculat din ziua inaintarii cererii de
catre creditor.
Astfel termenul se considera nedeterminat daca nu se cunoaste momentul
survenirii lui. Cazul cind termenul nu este determinat trabuie deosebit de cazurile
cind unul sau altul drept subiectiv este fara termen. De exemplu dreptul subiectiv de
proprietate nu este limita de careva termene. Ca regula, fara termen sint si multe
dintre drepturile personal nepatrimoniale. Daca in cazul termenului nedeterminat
dreptul totusi are termen, dar nu se stie cind acesta va surveni, la drepturile fara
termen acesta in general nu curge.
Termenele de aparitie a drepturilor civile – termenele de nastere a
drepturilor si obligatiilor civile. Termenele de nastere a drepturilor civile se refera la
categoria faptelor juridice de aparitie a drepturilor. Astfel calcularea termenului de
prescriptie achizitiva, in corespundere cu art. 332,333 CC RM, reprezinta temei de
aparitie a dreptului de proprietate – respectiv daca bunul este mobil sau imobil.
Termenele de realizare a drepturilor si obligatiilor civile – este perioada de
timp, in cadrul careia detinatorul dreptului subiectiv este imputernicit sa-si realizeze
dreptul sau. Tot aici se refera si dreptul de a cere de la debitor savirsirea unor actiuni
concrete. Varietati ale termenului de realizare a drepturilor civile sint: a) termenul de
existenta a dreptului; b) precluziv; c) de garantie.
Termen de existenta a drepturilor civile – termenele de actiune in timp a
drepturilor civile, inauntrul carora detinatorul dreptului subiectiv are dreptul, iar
uneori chiar si obligat, sa-si realizeze dreptul ce-i apartine or sa ceara luarea unor
masuri pentru realizarea dreptului sau propriu-zis de la persoana obligata. La
scurgerea termenului de existenta a dreptului civil, dreptul subiectiv al persoanei
imputernicite inceteaza, iar posibilitatea realizarii lui se pierde. Astfel dreptul de
autor, dupa regula generala, actioneaza pe parcursul vietii autorului plus cincizeci de
ani dupa moartea lui (al.3 art.13 al Legii cu privire la dreptul de autor si drepturile
conexe); realizarea imputernicirilor mandatarului conform procurii nu poate depasi
trei ani (art. 254 CC RM). Fiind dat faptul sint cunoscute drepturi subiective fara
termen, asupra acestora nu se rasfringe actiunea termenului de existenta a
drepturilor civile: astfel dreptul de proprietate se refera la categoria drepturilor fara
termen.
Termene precluzive (punitive) – termene instituite de legislatie pentru
realizarea de catre subiectul dreptului civil a posibilitatilor oferite de dreptul
subiectiv. Acestea stabilesc persoanei imputernicite un timp strict determinatpentru
realizarea drepturilor sale sub sanctiuneapierderii acestui drept. Astfel pentru
acceptarea mostenirii succesorilor se stabileste un termen de sase luni din ziua
deschiderii ei (art.1517 CC RM) La expirarea acestui termen dreptul la acceptarea
mostenirii se pierde. Art.122 al Codului navigatiei maritime comerciale al RM
vorbeste despre un astfel de termen, ca termen de inconstiintare a portului despre
intentia proprietarului de a ridica bunurile scufundate – un an din ziua scufundarii.
Termenele precluzive, dupa esenta sa, sunt sanctiuni pentru realizarea
necorespunzatoare sau nerealizarea dreptului – incetarea inainte de termen a
dreptului subiectiv. Despre faptul ca termenele precluzive poarta caracter
sanctionatoriu ne vorbeste si norma din dreptul cambiilor. Astfel potrivit art. 19 al
Legii cambiei din 23 iunie 1993 in orice cambie trataemitatorul cambiei poate stipula
ca cambia trebuie inaintata la accept cu indicarea termenului. Al.2 art.47 al Legii
cambiei prevede ca in cazul neprezentarii cambiei la accept in termenul, stabilit de
emitatorul cambiei, detinatorul cambiei pierde dreptul la regres ca urmare a
neacceptului, adica a dreptului la actiune de regres a detinatorului de cambie
(creditorul cambiei) va fi pierdut definitiv. In cazul de fata scurgerea termenului
precluziv pentru inaintarea cambiei spre plata are ca efect incetarea termenului la
actiune in regres.
Particularitatea termenelor punitive consta in aceea ca asupra lor nu se rasfring
regulile de suspendare, intrerupere si restabilire, cum aceasta se intimpla in cazul
termenelor de prescriptie extinctiva. Potrivit art.15 al Legii RM despre patenta de
inventator din 18 mai 1995, pentru primirea patentei de inventator se depune o
cerere. La examinarea cererii Agentia de stat pentru protectia proprietatii
intelectuale efectuiaza o expertiza formala si preliminara, iar la demersul
petitionarului si expertiza inventiei in esenta. Un astfel de demers se depune odata
cu cererea sau in termen de 30 luni de la data depunerii cererii. Daca demersul nu a
fost depus in termen, cererea se considera ca a fost retrasa (al.8 art.16 al Legii cu
privire la patenta de inventator). Termenul indicat este sanctionatoriu si potrivit al.1
art.21 al Legii mentionate nu poate fi restabilit.
In anumite cazuri termenele precluzive pot fi doar prelungite. Astfel la scaparea
din motive intemeiate a termenului pentru acceptarea mostenirii art. 1519 prevede
prelungirea termenului pentru primirea mostenirii. Poate fi prelungit termenul
sanctionatoriu de pastrare a spatiului locativ persoanei temporar absente (art.63
Codul Locativ RM). Termenele punitive se stabilesc de lege sau de contract, daca
aceasta e prevazut de lege.
Termene de garantie. Prin termen de garantie se intelege termenul inauntrul
caruia debitorul poarta raspundere pentru calitatea bunului, iar creditorul are dreptul
inauntrul acestui termen de a cere remedierea gratuita a bunului, preschimbarea
bunului, serviciul sau aplicarea altor urmari prevazute de lege sau contract. Dar dupa
natura sa termenele de garantie sint asemanatoare cu cele punitive. Termenul de
garantie nu poate fi lungit, nici restabilit prin hotarire judecatoreasca. In cazurile
prevazute de lege termenele de garantie pot fi doar prelungite.
Termenele de garantie sint prevazute pentru marfurile si bunurile vindute
( art.772, 783, 784, 804 CC RM); pentru rezultatele lucrarilor de antrepriza (art.969)
etc. Ele servesc ca garantie juridica a calitatii marfii, productiei. Despre termenele de
garantie, ca despre o masura ce asigura calitatea corespunzatoare a productiei,
direct se vorbeste in art.1 al Legii cu privire la protectia drepturilor consumatorului.
Legislatia civila deosebeste termene de garantie de exploatare a bunului, de pastrare
a produselor, termene de utilizare etc. Termenele indicate se stabilesc prin acordul
partilor, de standarde. De conditiile tehnice. Prin acordul partilor pot fi instituite
termene mai indelungate decit cele stabilite de standarde sau conditiile tehnice. O
varietate a termenelor de garantie sint termenele de utilitate. Potrivit Legii RM
privind protectia consumatorilor, termenele de utilitate sint stabilite pentru produsele
de uz indelungat. Termenul de utilitate – intervalul de timp in cadrul caruia
producatorul marfii se obliga sa asigure consumatorului posibilitatea utilizarii ei
conform destinatiei si sa poarte raspundere pentru viciile aparute din vina sa. Lista
marfurilor fata de care producatorul este obligat sa stabileasca termene de utilitate
sint instituite de actele normative. Acestea sint marfurile care dupa scurgerea
termenului stabilit pentru ele vor prezenta pericol pentru viata, sanatatea
consumatorului sau pot provoca daune patrimoniului sau mediului inconjurator.
Termenul de utilitate se rasfringe si asupra elementelor componente: detalii,
agregate. Termenul de utilitate se stabileste de Legea RM privind protectia
consumatorilor documentele tehnice normative, dar poate fi declarat si de catre
producator sau discutat de parti. Inauntrul termenului de utilitate marfurile trebuie
sa-si mentina calitatile precise, daca au fost respectate conditiile de transport,
manipulare, depozitare si exploatare.
Prin lege, standarde sau alte cerinte obligatorii poate fi stabilit termenul de
valabilitate a produsului (art.773 CC RM, art.1,23 al Legii RM privind protectia
consumatorilor). Acest termen se deosebeste de termenul de garantie si de utilizare.
Termenul de valabilitate este intervalul de timp dupa expirarea caruia produsul
devine impropriu pentru utilizare conform destinatiei. Potrivit art.1 al Legii RM privind
protectia consumatorului termenul de valabilitate este limita de timp, in car
eprodusul poate fi consumat si in care acestea trebuie sa-si mentina caracteristicile
calitative, daca au fost respectate conditiile de transport, manipularea, depozitarea,
consum. Legea RM privin protectia consumatorulu art. 9, prevede obligatoa
producatorului de a stabili termenul de valabilitate pentru produsele alimentare,
medicamente, produsele chimice si altele asemanatoare lor. La expirarea termenului
de valabilitate produsul se considera impropriu pentru utilizarea lui conform
destinatiei si nu poate fi supus realizarii. Expirarea termenului de valabilitate duce la
interzicerea realizarii a astfel de produse. Iata de ce acesta poate fi considerat ca
varietate a termenului sanctionatoriu si trebuie deosebit de termenul de garantie si
de utilitate ( mai detaliat despre aceasta la comentariul art. 773 CC RM).
Termenele de executare a obligatiilor. Este limita de timp in cadrul careia
creditorul si debitorul trebuie sa savirseasca actiunile ce constituie continutul
drepturilor si obligatiilor acestora. Dupa natura sa juridica, termenele de executare a
obligatiilor stabilite cel mai des prin acordul partilor intervale de timp indreptate spre
incetarea obligatiilor existente. Termenele de executare a obligatiilor se determina,
in primul rind, in functie de specificul fiecarui tip de obligatii. Particularitatile
contractelor de vinzare-cumparare, mandat, antrepriza, depozit etc. Determina si
perioada executarii obligatiilor. In virtutea acestui fapt, cerinta de respectare a
termenelor de executare, inaintata catre comportamentul participantilor la
executarea obligatiilor, se releveaza in compartimentele codului civil si ale altor acte
normative, dedicate tipurilor concrete de obligatii (mai detaliat la com. Art.575).
Pentru executarea obligatiilor o importanta deosebita o au termenele generale si
speciale de executare. In multe cazuri executarea obligatiilor urmeaza nemijlocit
dupa aparitia lor (utilizarea autobusului, troleibusului). Alte ori invers, intre aparitia si
executarea obligatiei trece un interval de timp (la comandarea produselor cu livrarea
lor la domiciliu). Executarea unui sir de obligatii necesita o perioada mai indelungata
de timp. La acestea pot fi atribuite obligatiile ce apar din contractul de antrepriza de
constructie capitala sau obligatiile aparute din contractele de deservire a populatiei
de catre diferite intreprinderi de deservire sociala (spalatorii, reparatia incaltamintei,
ceasurilor s.a.). Unele contracte (in special cel de antrepriza in constructii capitale) se
indica atit termenul general de executare a obligatiei, cit6 si termenele speciale.
Caracterul nedeterminat al termenului de executare este prezent in cazurile cind
termenul de executare nu este stabilit sau este dependent de momentul inaintarii
cererii. Creditorul in acest caz este in drept de a cere executarea in orice moment, iar
debitorul sa execute in orice timp.
Executarea obligatiilor reciproce de catre parti trebuie sa se faca simultan, daca
din lege, contract sau esenta obligatiei nu rezulta altfel. De exemplu, la contractul de
vinzare-cumparare actiunea regulii date se exteriorizeaza prin aceea ca vinzatorul
este obligat sa transmita bunul vindut, iar cumparatorul sa-l receptioneze si totodata
sa achite pretul (Art.753). Potrivit unor tipuri de obligatii, una din parti trebuie sa-si
execute obligatia anterior celeilalte parti (alin.1, Art.966 clientul trebuie sa plateasca
antreprenorului remuneratia dupa primirea lucrarii, daca prin lege sau contract nu
este prevazuta plata in rate sau in alt mod).
Partea ce nu si-a indeplinit obligatiile, nu este in drept sa ceara executarea
obligatiilor sale celeilalte parti, deoarece in contractele sinalagmatice obligatiile
partilor sint reciproce. Daca din lege, continutul obligatiei sau contract nu reese altfel
atunci debitorul este in drept sa execute obligatia inainte de termen. Posibilitatea
executarii obligatiei inainte de termen depinde de faptul in favoarea cui este stabilit
acest termen – creditorului sau debitorului. Daca in interesele creditorului (contract
de depozit), atunci acesta este in drept sa ceara executarea inainte de termen
indeplinirea obligatiei, debitorul, insa, fara acordul creditorului nu poate efectua
executarea inainte de termen, deoarece aceasta echivaleaza cu neexecutarea
obligatiei. Daca termenul este stabilit in favoarea debitorului (contract de imprumut),
atunci debitorul poate sa-si stinga datoria inainte de termen, creditorul la rindul sau
poate cere executarea obligatiei doar la scadenta.
Termenele de aparare a drepturilor civile – intervale de timp, inauntrul
carora persoanele abilitate sint in drept sa se adresese la delicvent, in instanta de
judecata sau alt organ jurisdictional cu pretentia despre apararea sau executarea
silita a dreptului incalcat sau interesului contestat. La termenele de aparare a
drepturilor civile se refera termenele de inaintare a pretentiilor si termenele de
prescriptie extinctiva.
Termenele prealabile – sint termenele stabilite de normele dreptului civil, in
cadrul carora persoanele abilitate, trebuie inainte de adresarea in judecata sau altui
organ jurisdictional, sa inainteze o pretentie pentru transarea conflictului intre parti.
Forma prealabila de solutionare a conflictului nu este o metoda fortata, cum aceasta
apare in cadrul formei judecatoresti. Pentru inaintarea pretentiilor se stabileste un
termen, numit prealabil. In dependenta de temeiul si categoria conflictului, durata
termenului prealabil poate fi diversa, dar nu depaseste sase luni. Sint instituite de
actele normative, acordul partilor sau uzante. Termenele prealabile stabilite prin
acordul partilor sau de uzante nu poarta caracter imperativ si nu impiedica persoana
abilitata sa-si realizeze nemijlocit dreptul la aparare judiciara. Termenele prealabile,
prevazute de actele normative, dupa esenta sa sunt punitive. Respectarea lor este o
conditie obligatorie pentru adresarea in judecata de drept comun sau specializata.
Pericolul pierderii dreptului la inaintarea actiunii din cauza nerespectarii formei
prealabile obligatorii, in esenta face aceste termene punitive. Aceasta contravine
principiilor libertatii si disponibilitatii in realizarea drepturilor civile. Noua legislatie
civila a micsorat considerabil numarul cazurilor de utilizare a procedurii prealabile de
solutionare a litigiilor si le-a pastrat in astfel de sfere cum sint obligatiile de transport
(art.1020 CC RM, art. 383 al Codului Navigatiei maritime comerciale, art. 49 al
Codului transporturilor auto, p.116 al Regulamentului transporturilor de marfuri din
09.12.1999, si alte acte normative ce reglementeaza raporturile de transport),
obligatiile de antrepriza (art.959), turism (art.1141), s.a. In cazul refuzului debitorului
de a satisface pretentia, recunoasterii partiale sau neprimirii in termenul stabilit a
raspunsului la ea,persoana imputernicita este in drept de a inainta o actiune in
judecata, in termenul stabilit de legislatie, calculat din ziua primirii raspunsului sau
expirarii termenului prevazut pentru raspuns. Astfel in cazurile prevazute de lege,
prezentarea pretentiilor in cadrul termenului prealabil serveste drept temei
obligatoriu pentru o ulterioara adresare in organul respectiv in scopul realizarii
dreptului la executarea silita,termenul prealabil nu este o modalitate de executare
silita a obligatiilor.
Dupa efectele juridice,termenele se impart nu numai in termene de aparitie a
dreptului (termene care duc la nasterea raporturilor juridice, a unor drepturi si
obligatii, de exemplu: atingerea majoratului serveste ca temei pentru aparitia
capacitatii de exercitiu depline – art.20), dar si in termeni de modificare si incetare.
Termenele de modificare a drepturilor – termenele care duc la modificarea
raporturilor juridice, a anumitor drepturi si obligatii. Astfel potrivit art. 715 de ziua
semnarii actului de transmitere si bilantului de repartitie in cazul reorganizarii
persoanelor juridice (art.69-70), legea leaga trecerea drepturilor si obligatiilor, adica
are loc modificarea componentei subiective a raportului juridic.
Termenele de incetarea a drepturilor – termenele care duc la incetarea
raporturilor juridice, a anumitor drepturi si obligatii. De exemplu: la expirarea a sase
luni (al.1 art.1544), sau al unui an (al.2 art.1544), creditorii isi pierd dreptul la
inaintarea pretentiilor.
Termenele se pot imparti in generale si speciale. Speciale – nu sint exceptii de
la regula, ele doar concretizeaza termenele generale. De exemplu la incheierea
contractului pe un termen indelungat, partile pot prevedea termene speciale de
executare in cadrul termenului general. Astfel partile in contractul de antrepriza pot
stabili un termen general de executare, iar in caz de necesitate – termenul de
inceput, termenul de executare a anumitor etape si termenul de incheiere a lucrarilor
(art.954).
Se deosebesc de asemenea termene de inceput si de sfirsit. Primele determina
inceputulraportului juridic sau a anumitei stari ( de exemplu dreptul la actiune ca
stare specifica a dreptului subiectiv); celui de-a doilea – sfirsitul lor. Se aplica si astfel
de termene care marcheaza inceputul, continuitatea si sfirsitul raportului juridic ( de
exemplu termenul de valabilitate a procurii – art.254).
5. Dupa sensul al.1 art.259, toate tipurile de termene in dreptul civil, in
dependenta de subiectul care le stabileste se imparte:
a) stabilite de le sau legislative. Legile, ca izvoare a dreptului civil ocupa un
loc central, principal in sistemul actelor normative, care impreuna alcatuiesc
legislatia civila. Termenele juridico-civile se determina nu numai de legi, deoarece
legislatia civila este compusa nu doar din Codul civil si a legilor adoptate in
conformitate cu el, dar si din acte subordonate legii, care reglementeaza statutul
juridic al participantilor la raportul juridic de drept civil, temeiurile si procedura
realizarii dreptului de proprietate, a obligatiilor contractuale si de alt tip, alte
raporturi patrimoniale si cele legate de ele nepatrimoniale, relatiile legate de
realizarea si apararea drepturilor si libertatilor fundamentale si altor valori
nemateriale. La grupa actelor normative subordonate legii se atribuie hotaririle
Parlamentului, decretele Presedintelui, ordonantele si hotaririle Guvernului, hotaririle
organelor administratiei publice locale, ordinile si instructiunile Ministerelor si
Departamentelor, actele subordonate legii ale patronilor intreprinderilor,organizatiile
– ordinile, regulile, unele acte ale organizatiilor obstesti (statutele). Caracterul
subordonat al acestor acte normative nu inseamna ca ele dispun de o forta juridica
mai mica decit legile. Termenele juridico-civile, stabilite de actele subnormative
poseda ca si termenele stabilite de lege o forta juridica suficienta pentru respectivii
subiecti ai raporturilor juridice civile (art.2, 192). Deosebirea consta doar in faptul ca
forta juridica a termenelor stabilite de actele subnormative nu are aceeasi
generalitate si superioritate dupa cum o au cele instituite prin lege. De exemplu sfera
de aplicare a termenelor de prescriptie extinctiva, stabilite de legislatie (art. 267), au
o aplicabilitate generala fata de termenele stabilite in Regulamentul transporturilor
auto de marfuri, adoptate de Ministerul Transporturilor si Comunicatiilor la 9.12.1999.
Sfera de actiune a ultimelor se rasfringe doar asupra relatiilor de transportare a
marfurilor cu transportul auto. Principalul e ca termenele stabilite de actele civle
subnormative nu pot denatura esenta si continutul termenelor stabilite de lege. De
exemplu reglementarile despre termene, care se contin in Regulamentul
transporturilor auto de marfuri, nu trebuie sa denatureze esenta si continutul
termenelor stabilite in Codul transporturilor auto. Termenele juridico-civile stabilite
prin lege sau act subnormativ, poarta caracter imperativ si nu pot fi midificate prin
acordul partilor sau hotarirea instantei de judecata. Respectarea lor e obligatorie
pentru cetateni, organizatii, judecata, arbitri sicelelalte organe jurisdictionale,
abilitatesa solutioneze conflicte juridice-civile.
b) termenele stabilite de judecata sau arbitri alesi – termenele judiciare mai
sint numite termenele organelor de jurisdictie. Prin hotarire judecatoreasca pot fi
stabilite, de exemplu: termene de lichidare a restantierilor de catre pirit; termene de
desmintire a informatiilor ce ponegresc onoarea, demnitatea sau reputatia
profesionala; eliberarea localului; termenele pentru remedierea gratuita a
deficientelor de catre antreprenor; termenul de preschimbare a bunului necalitativ la
cererea cumparatorului; suspendarea pe un anumit termen a executarii hotaririi luate
de ea. In toate hotaririle judecatoresti, care obliga pe pirit sa savirseasca anumite
actiuni, se stabileste un termen, in cadrul caruia ele trebuie efectuate. In multe cazuri
chiar legislatia obliga instantele judecatoresti sa stabileasca unele termene. Astfel
art. 31 al Legii cu privire la reclama din 27 iunie 1997, prevede ca in cazul stabilirii de
catre instanta a faptului incalcarii legislatiei cu privire la reclama, delicventul este
obligat sa opreasca total sau partial reclama respectiva si in termenul stabilit de
instanta sa dea o dezmintire. Alin. 7 art.38 al Legii cu privire la dreptul de autor si
drepturile conexe, prevede ca in cazul incalcarii grave unice sau incalcarii sistematice
a drepturilor de autor si drepturilor conexe de catre persoana juridica, instanta este
in drept sa emita o hotarire de suspendare a acesteia pe un termen de 30 zile.
c) termenele instituite prin acordul partilor. Termenele conventionale –
stabilite prin acordul partilor si incluse in contract, perioade de timp in cadrul carora
vinzatorul, antreprenorul si altii trebuie sa transmita cumparatorului, clientul s.a.m.d.
lucrarea, marfa s.a. Termenele in contracte se stipuleaza diferit: a) fixarea unei date;
b) fixarea unei perioade de timp, adica a intervalului de timp in cadrul caruia partile
trebuie sa-si realizeze drepturile si obligatiile: decada, luna, cvartal, an, cu utilizarea
unor termeni specifici – „imediat”,”in orice moment”, „ in termen rezonabil”, „in
momentul predarii”, „pina la expirarea termenului rezonavil” etc.; c) prin dispozitia
executarii conditiilor contractuale pe parti sau pe etape cu aprobarea unui plan, unde
sint stipulate termene de transmitere a fiecarei partide de marfuri. Acest plan,
potrivit uzantelor comertului, se numeste de exemplu: „Planul de expediere a
marfurilor in 1 trimestru al anului 2003” (art.758). Planul dat este anexat la contract
sub denumirea de „Anexa nr.1 (sau nr.2) la contract”, cu indicarea obligatorie a datei
si numarului contarctului. Plus la aceasta in textul contractului trebuie de mentionat
ca anexa nr.1 sau nr.2 este parte integranta a contractului (cu trimitere la numarul si
data incheierii contractului). Fixarea acestei clauze exclude in continuare invocarea
de catre parti a lipsei anexei. Trimiterea in anexa la numerul si data incheierii
contractului exclude total posibilitatea contragentului de a declara (chiar si in
judecata) ca anexa „nu s-ai ntocmit”, iar „s-a pierdut”, „a disparut” etc. Prin acordul
partilor poate fi stabilit un grafic de predare a marfii: de decada, de diurna, de ora,
s.a.m.d. In majoritatea cazurilor termenul, stabilit prin acordul partilor, este conditia
esentiala a diferitor tipuri de contract. Tranzactiile unilaterale deasemenea contin
conditii despre termene. In acest tip de tranzactii termenul se stabileste prin
dispozitia persoanei care o efectuiaza. Astfel potrivit art.1371, termenul de
prezentare a lucrarilor la concursul public si anuntarea rezultatelor acestuia se
stabilesc de organizatori.
Spre deosebire de termenele instituite prin lege, termenele stipulate de parti in
contract sau in tranzactie unilaterala, pot fi modificate prin acordul partilor si pot fi
stabilite termene speciale de executare.
Al.1 art.259 este o norma de imputernicire si indica cercul subiectelor
(legislatorul, instanta de judecata, partile in contract), care au dreptul de a stabili
termene juridico-civile, survenirea sau expirarea carora duca la aparitia, modificarea
sau stingerea raporturilor civile. Spre deosebire de aceasta norma al.2 art.259 este o
norma ce obliga si stabileste obligatia tuturor subiectelor care aplica normele civile
despre termene, independent de cine acestea sint stabilite (legea,instanta de
judecata sau parti), sa se conduca la calcularea lor de regulile stabilite de Codul civil:
regulile date sint reglementate de titlul IV „termenele”, capitolul „Calcularea
termenelor”. Fiind o norma imperative, alin2. art.259 contine prescriptia categorica:
„indiferent de temeiul aparitiei, termenul se calculeaza dupa regulile stipulate in
prezentul titlu”. Regulile de calculare stabilite de Codul civil pot fi modificate de catre
participantii raporturilor civile, de asemenea de instanta de judecata, legi sau alte
acte normative subordonate legilor, cu exceptia legilor ce introduc modoficari sau
completari in titlu IV al Codului civil, care reglementeaza modalitatea calcularii
termenilor.

Art.260. Modul de stabilire a termenului

Termenul se instituie prin indicarea a unei date calendaristice, a unei

perioade sau prin referire la un eveniment viitor şi sigur că se va
intimlpa.

Timpul exercită o influenţă deosebită asupra apariţiei, modificării sau incetării

raporturilor civile. Apărarea drepturilor incălcate, de asemenea, este limitată in
timp. Deosebit de important este rolul termenelor ca intervale de timp, referitor la
drepturile civile, existenţa cărora este limitată in timp, de exemplu - de termenul
de acţiune a contractului, deoarece să-şi realizeze drepturile şi obligaţiile
reciproce, părţile pot doar in cursul acestui termen.
Respectarea şi aplicarea termenelor juridico-civile este in mare parte
determinată de corectitudinea calculării lor, ceea ce la rindul său depinde de
modul de determinare a termenelor. Regulile de calculare a termenelor sin t
expuse in art.260 şi se răsfringe asupra termenelor, stabilite de lege, contracte,
sau instanţa de judecată.
După modul de marcare a termenelor, acestea se impart in termene
determinate de:
a) Dată calendaristică. De exemplu, termenul de predare a mărfii conform
contractului de vinzare-cumpărare, stabilit de părţi este o dată concretă + 20
septembrie 2003. Termenele se determină printr-o dată calendaristică in cazurile,
cind acţiunea drepturilor şi obligaţiilor este necesar de a lega de un moment
concret, de exemplu, cu o dată concretă – 5 august 2003, sau de o dată concretă
a fiecărei luni, caz ce apare cel mai des la efectuarea plăţilor periodice :
comunale, de asigurare, plata procentelor conform depozitului bancar (al. 2 art.
1225). Dacă altfel nu este stabilit de contractul de depozit bancar, procentele la
suma depozitului se plătesc deponentului la cererea lui, la data scurgerii fiecărui
cvartal. Prin dată calendaristică se determină nu numai un moment concret, dar
şi inceputul şi sfirşitul lui. Astfel in corespundere cu Legea RM din 22 septembrie
1995 cu privire la mărcile comerciale şi denumirea locului de provenienţă a
mărfii, pentru inregistrarea mărcii comerciale sau denumirii locului de
provenienţă a mărfii se depune o cerere in Agenţia de Stat pentru Protecţia
Proprietăţii Industriale. Potrivit al.2 art.11 al acestei legi, petiţionarul este in
drept, de la data parvenirii cererii şi pină la data primirii unei hotăriri in baza
acesteia, să concretizeze şi să corecteze documentele, fără a modifica marca
comercială sau denumirea locului de provenienţă a mărfii. Printr-o dată
calendaristică se poate determina şi incheierea unei perioade de timp, in cadrul
căreia persoanele cointeresate sint in drept să efectuieze acţiuni juridice
concludente. Astfel potrivit al.2 art.14 al Legii RM din 15 octombrie 1996 despre
Protecţia desenelor şi modelelor industriale, petiţionarul este in drept să-şi
retragă cererea despre inregistrarea desenului sau modelului industrial in orice
timp, dar nu mai tirziu de data primirii hotăririi despre inregistrare sau refuzul
inregistrării desenului sau modelului industrial.
Termenele calculate printr-o dată calendaristică, totdeauna sint determinate şi
se referă la termenele absolut determinate.
b) Termenele, determinate de scurgerea unei perioade. Termenul se
determină printr-o perioadă de timp, dacă este necesar să evidenţiem un interval
de timp, inăuntrul căruia drepturile şi obligaţiile civile trebuie să acţioneze ( să
apară, să existe, să se modifice şi să dispară ). In aşa cazuri durata unei astfel de
perioade se calculează in ani, luni, săptămini, zile, ore şi chiar in astfel de termen
cum este momentul. Astfel obligaţia vinzătorului de predare a mărfii se consideră
executată in momentul predării acesteia cărăuşului saula oficiul poştal pentru a fi
transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel (al.2 art. 760).
Dreptul de proprietate asupra intreprinderii ca complex patrimonial, apare din
momentul predării şi este supus inregistrării imediate (art.822). Continuitatea
perioadei de timp, determinată in ore şi minute, este prevăzută, de exemplu, de
Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje. Potrivit Regulamentului in
cauză, pasagerul in cazul restituirii biletului in casă, nu mai tirziu de 2 ore inainte
de plecarea autobusului, este in drept să primească preţul integral al biletului, cu
deducerea comisionului achitat pentru vinzarea preliminară, iar la restituirea
biletului mai tirziu de termenul dat, dar nu mai tirziu decit cu 15 cu 15 minute
pină la plecarea autobusului, să primească costul călătoriei minus 15% şi a
comisionului pentru vinzarea prealabilă. In unele cazuri, intervalul de timp, ca
termen juridico-civil, se marchează prin utilizarea diferitor noţiuni : „imediat”,
„indată” etc. Astfel al.2 art 1137 prevede că in cazul depistării cărorva neajunsuri
in timpul călătoriei, turistul are dreptul să ceară inlăturarea lor imediată.
Reclamaţiile referitor la viciile ascunse sau abaterile de la condiţiile contractului
care nu au putut fi descoperite in momentul recepţionării lucrării, urmează a fi
prezentate antreprenorului imediat după constatarea lor (art.959). Cumpărătorul
este obligat să anunţe cumpărătorul despre viciile depistate de indată ce le-a
descoperit (art.765). etc.
Des in actele normative şi cele subnormative cu caracter civil, se aplică şi o
astfel de modalitate de determinare a perioadelor de timp cum sint „termenele
rezonabile” (al.4 art.765, art.799, 984,1010). Legiuitorul nu dezvăluie noţiunea de
termen rezonabil, iar normele respective nu conţin condiţiile ce ar determina
acest termen. Aceasta se explică prin multitudinea de pricini, inclusiv şi a celor
care stipulează unele categorii de obligaţii trebuie executate in virtutea uzanţelor
comerciale ( operaţiunile bancare, depozit le cerere, ş.a.). Stabilind termenul
rezonabil, părţile raportului juridic trebuie să reiasă din circumstanţele concrete
ale cauzei, caracteristice pentru tipul dat de raporturi juridice. Termenul rezonabil
trebuie să fie suficient pentru efectuarea acţiunilor juridice ( realizarea obligaţiei
 civile ) şi in plus nu prea indelungate, pentru ca să nu creeze condiţii pentru
intirzierea apariţiei, modoficării şi incetării drepturilor şi obligaţiilor civile.
„Termenul rezonabil”, in ultima instanţă, se determină de instanţă in cazul
conflictului de executare tardivă a obligaţiilor.
Legiuitorul in normele de drept, părţile in contract, instanţele de judecată in
hotăririle sale, trebuie prin orice metode să diminueze utilizarea unei astfel de
modalităţi de determinare a termenelor, ca „termen rezonabil”. Lipsa unui
termen concret de executare a obligaţiilor sau utilizarea unui „termen rezonabil”,
complică raporturile contragenţilor, creeazăo stare de incertitudine in aplicarea
sancţiunilor pecuniare pentru incălcarea condiţiilor contractuale, legate, de
exemplu, de stabilirea termenelor de final al vinzării bunurilor, de verificarea
calităţii bunlui, la informarea vinzătorului despre existenţa viciilor, pentru darea
acordului vis-a-vis de bunul cumpărat la probă sau la vedere, la transportarea
pasagerilor etc. Existenţa in normele de drept sau in contracte a definiţiei de
„termene rezonabile” duce la complicarea procesului de sancţionare a
contragenţilor pentru incălcarea acestor termene.
Legislaţia civilă prevede, de asemenea, cazuri cind determinarea intervalului de
timp are loc in mărimi zecimale faţă de unităţile de măsură a timpului: jumătate
de an, un an şi jumătate, jumătate de oră ş.a. Trebuie totuţi de avut in vedere că
termenele, determinate in funcţie de un interval de timp, cel mai des se
calculează in ani, luni, zile. Termenele civile se determină cu preferinţă in zile.
Dacă termenul civil se stabileşte absolut determinat (ora, ziua, data), atunci şi
fapta juridico-civilă trebuie realizată in termenul in termenul strict indicat. Cind
termenul este indicat printr-o perioadă de timp anumită ( lună, săptămină), atunci
fapta juridică trebuie realizată in cadrul intervalului de timp, dar nu mai tirziu de
scurgerea lui.
c) Termenul poate fi determinat prin referire la un eveniment viitor şi
sigur că se va produce: de exemplu decesul persoanei, inceputul şi sfirşitul
navigaţiei, inceputul sezonului respectiv ( de incălzre), atingerea unei virste
anumite, decesul beneficiarului intreţinerii sau a dobinditorului in contractul de
instrăinare a bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă, etc. Termenele-
evenimente survin inevitabil, dar nu se ştie cind concret. Trebuie de avut in
vedere că in cazurile,cind termenele civile se determină prin indicarea unei
imprejurări, care trebuie să survină, atunci raporturile civile, potrivit legislaţiei
civile in vigoare, pot să apară, să existe, să se modifice şi inceteze, pină la şi după
survenirea evenimentului stipulat, sau in timpul acestuia. De exemplu,
succesiunea se deschide numai după moartea cetăţeanului (art.1440);
capacitatea deplină de exerciţiu apare la 18 ani (art.20); tutela işi păstrează
acţiunea pe tot termenul tulburării psihice a persoanei fizice (bolii psihice sau
debilităţii mintale) şi pină in momentul, in care temeiurile, in virtutea cărora
persoana a fost declarată incapabilă, vor decădea (art.24).
In cazul incertitudinii că evenimentul in general se va intimpla, sintem in
prezenţa condiţiei, dar nu a termenului (art,234). Astfel dacă apariţia sau
modificarea drepturilor şi a obligaţiilor intr-un contract se pune in dependenţă de
evenimentul incert, atunci astfel de eveniment nu determină un termen, dar o
condiţie.

Art.261. Inceputul curgerii termenului

(519)Dacă inceputul curgerii termenul este determinat de un eveniment

sau moment in timp care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua
survenirii evenimentului sau momentul nu se ia in consideraţie la
calcularea termenului.
(520)Dacă inceputul curgerii termenului se determină prin inceputul
 unei zile, această zi se include in termen. Regula se extinde asupra
zilei de naştere la calcularea virstei.

Pentru calcularea corectă a termenelor este nvoie de stabilit momentele sale de

inceput şi de sfirşit. Termenele, determinate prin perioade de timp (ani, luni sau
zile), se calculează după regulile stabilite de lege. Inceputul termenului se
stabileşte după regula indicată in al.1 art.261, potrivit căruia, termenele in
dreptul civil incep a curge din ziua următoare după data calendaristică sau
survenirea evenimantului, care determină inceputul acestora. Această regulă se
referă şi la calcularea termenelor in ore şi minute – termenul incepe a curge de la
unitatea următoare.Ziua care marchează inceputul calculării termenului nu se ia
in considerare la calculare. Astfel termenul de 6 luni pentru acceptarea moştenirii,
incepe a curge din ziua următoare a zilei decesului defunctului, spre exemplu
dacă defunctul a murit la 1 martie 2003, termenul pentru acceptarea moştenirii
sau refuzul de la moştenire incepe a curge la 2 martie 2003. Dacă evenimentul,
dela care se calculează termenul a avut loc la 23 noiembrie, prima zi de curgere a
termenului va fi 24 noiembrie. Sau: dacă transmiterea bunurilor conform
contractului de vinzare-cumpărare (art.757), incheiat la 15 septembrie 2003,
trebuie să fie efectruată in termen de 10 zile din momentul incheierii, atunci
aceasta va insemna că termenul de predare a bunului va fi 25 septembrie 2003
(al.1 art.757). Astfel, independent de faptul cum se determină termenul civil – in
ani, luni, zile, - curgerea lui, după regula generală incepe din ziua următoare după
data calendaristică sau evenimentul, care marchează inceputul termenului.
Această regulă foarte importantă, care decurge din conţinutul art.261, are o
insemnătate practică pentru acele relaţii juridice, termenele de apariţie,
modificare, existenţă sau incetare a cărora se calculează in zile.
2. Regula comentată este şi mai mult concretizată in al.1 art. 261: dacă
inceputul curgerii termenului este legat de un eveniment anumit sau moment in
timp, atunci ziua survenirii evenimentului sau momentului ne se ia in considerare
la calcularea termenului. Cu alte cuvinte, aceasta inseamnă că data
calendaristică sau ziua survenirii evenimentului in calcul nu se iau şi termenul,
determinat de perioada de timp, incepe a curge din ziua următoare după data
calendaristică sau producerii evenimentului, care marchează inceputul. Regula a
fost introdusă pentru a simplifica calcularea curgerii termenului. In afară de
aceasta, spre deosebire de luna calendaristică, care intotdeauna incepe cu data
de „1”, curgerea lunii juridice poate să inceapă şi respectiv să se termine nu
numai cu data de ”1”, dar şi cu orice altă dată.
Regula generală potrivit căreia calcularea termenelor in ani, luni, zile, incepe cu
următoarea zi după data calendaristică sau producerii evenimentului, care
marchează inceputul lor, poate avea şi excepţii. Actele normative speciale pot
stabili alte reguli de stabilire a momentului de inceput a termenului. Astfel potrivit
art. 49 inceputul calculării termenului de 1 an pentru recunoaşterea persoanei
fizice absente fără veste, este ziua parvenirii ultimelor ştiri despre cel dispărut.
Dacă această zi nu poate fi stabilită, atunci inceputul calculării termenului de 1
an, se consideră data de unu a lunii ce urmează după luna in care au fost primite
ultimele ştiri despre dispărut, iar dacă nu se poate stabili şi luna - de la 1 ianuarie
a anului următor. Al.1 art 272 stabileşte regula generală, care determină
momentul de inceput al calculării prescripţiei extinctive. Această regulă se
conţine atit in CC RM (al.2 art. 233, art.2, 3, 5, 6 ş.a. art. 272, al.2 art.1021, ş.a.),
cit şi in alte legi. Astfel o modalitate deosebită de calculare a termenului de
prescripţie se conţine in Codul navigaţiei maritime comerciale, art.388; art.60 al
Legii cambiei; art.13 al Legii cu privire la protecţia dreăturilor consumatorului,
etc. Separat este stabilit modul de calculare a termenului de transportare a
incărcăturilor prin intermediul căii ferate – de la ora 24 a zilei primirii incărcăturii.
Excepţii de la regula generală că termenele, determinate prin intervale de timp,
 incep a curge din ziua următoare după data calendaristică a evenimentului, care
marchează survenirea lor, este regula al.2 art. comentat: dacă inceputul curgerii
termenului se determină prin inceputul unei zile, această zi se include in termen.
Regula se extinde şi asupra zilei de naştere la calcularea virstei. Momentul de
debut de la care trebuie calculat timpul (2ani), necesar pentru declararea morţii
militarului sau altei persoane, care a dispărut fără veste in legătură cu
operaţiunile militare, nu este ziua următoare după terminarea operaţiunilor
militare, ci ziua incheierii acestor operaţiuni. Inceputul curgerii termenului,
prevăzut la al.2 art. 52, este legat de inceputul zilei de incheiere a operaţiunilor
militare şi anume această zi se ia in considerare la calcularea termenului dat.
Virsta matrimonială pentru bărbaţi este 18 ani, iar pentru femei este 16 ani
(art.12 Codul Familiei RM). Inregistrarea de stat a incheierii căsătoriei poate avea
loc şi in ziua atingerii virstei matrimoniale, deoarece persoana, care doreşte să
inregistreze căsătoria, trebuie să atingă virsta stabilită de lege, la momentul
inregistrării căsătoriei, şi nu la ziua depunerii declaraţiei de căsătorie in organele
stării civile. Ziua de naştere se calculează pentru calcularea virstei matrimoniale.
Existenţa criteriilor alternative, care nu corespund cu regula generală de
determinare a debutului curgerii termenului (termenele incep a curge nu din ziua
următoare după survenirea datei calendaristice sau evenimentului; ziua cind
persoana a aflat sau trebuia să afle despre incălcarea dreptului său), necesită din
partea persoanelor cointeresate şi organelor jurisdicţionale in fiecare caz aparte
cunoaşterea şi analiza circumstanţelor concrete, prevăzute de normele juridice.
Regula art. 261 despre determinarea inceputului curgerii termenului se extinde
numai la termenele, determinate prin perioade de timp, inceputul cărora este
marcată de o dată calendaristică sau eveniment. Anumite termene determinate
prin perioade de timp – curg. Regula articolului comentat nu se extinde şi asupra
termenelor, care se scurg de la o dată anumită sau eveniment anumit ( de
exemplu termenul de plată a datoriei sau alt termen de executare a obligaţiilor),
deoarece aceste termene nu curg, dar survin, şi nu este nevoie de calcularea şi
determinarea momentului de inceput la calcularea lor.

Art.262. Diferitele modalităţi ale termenului

(521)Prin jumătate de an ori semestru se inţeleg 6 lunim prin semestru

– 3 luni, prin jumătate de lună – 15 zile, prin decadă – 10 zile.
(522)Dacă termenul este stipulat printr-o perioadă şi o fracţiune din
această perioadă, fracţiunea se calculează la urmă.
(523)In cazul in care este indicat inceputul, mijlocul sau sfirşitul lunii, se
are in vedere data de intii, de cincisprezece sau respectiv ultima zi a
lunii.

Unităţile de măsură general recunoscute a termenelor sint anul, luna, săptămina,

ziua, ora, minutul. Actele juridice civile prevăd determinarea intervalului de timp in
perioade şi fracţiuni din aceste perioade, faţă de unităţile de măsură a timpului, de
exemplu faţă de lună. Aceasta poate fi un trimestru, jumătate de an, decadă, diurnă
etc. Trimestru este echivalent cu trei luni, iar calculare lui se face de la inceputul
anului, adică inceputul primului trimestru este 1 ianuarie a anului respectiv, al doilea
trimestru - de la 1 aprilie, al treilea – de la 1 iunie, al patrulea – de la1 octombrie. La
termenul stabilit prin jumătate de an, se aplică regulile pentru termenele, calculate in
luni şi jumătatea de an echivalează cu 6 luni.
Termenul stabilit de jumătate de lună, se priveşte ca termen calculat in zile şi
echivalează cu 15 zile, indiferent de numărul zilelor in luna respectivă, adică
termenul se scurge la a 15 zi din ziua de debut. Respectiv şi termenul de o decadă
este privitca termen calculat in zile şi este echivalent cu 10 zile. Regula art. 262
poate fi reprodusă sau concretizată de norme juridice separate de fiecare dată in
dependenţă de specificul raporturilor juridice. Astfel al3,5,6,7 art.22 al Legii cambiei,
in context cu art. 262, prevăd următoarele: dacă cambia trată este eliberată pe un
termen de o lună şi jumătate sau pe citeva luni şi jumătate de la intocmire sau
prezentare, atunci trebuie calculate mai intii lunile pline. Dacă termenul plăţii este
stabilit pentru inceputul, mijlocul sau sfirşitul lunii, atunci semnificaţia acestor noţiuni
este data de 1, 15 sau ultima zi a lunii. Imbinarea „opt zile” sau „cincisprezece zile”
inseamnă nu una sau două săptămini, dar termenele de opt sau cincisprezece zile
pline. Imbinarea „jumătate de lună” echivalează cu 15 zile.

Art. 263. Calcularea termenului de un an şi de o lună

Dacă termenele de un an şi de o lună se calculează fără a se ţine cont de

curgerea lui neintreruptă, se consideră că luna are 30 zile şi anul – 365 zile.

1. Timpul se scurge intr-un singur sens – inainte. Nu poate fi oprit in loc sau intors,
ci işi continuă curgerea. Tot ce putem e să-l măsurăm in minute, ore, zile, luni, ani
etc. Pe lingă zi, următoarea măsură de timp folosită de oameni a fost luna sinodică.
Luna ia aceleşi forme la intervale de timp regulate, intre o fază de lună nouă şi
următoarea scurgindu-se 28 zile. In realitate, intervalul este de aproximativ 29,5 zile.
Aceasta este luna sinodică. Intervalele intre fazele lunii nu se cuprind exact in cele
365 sau 366 zile ale unui an, deci, de-a lungul istoriei, luna pe care o folosim astăzi
ca măsură de timp, numită „lună calendaristică”, a suferit mici modificări, devenind
mai lungă şi mai scurtă. Aprilie, iunie, septembrie şi noiembrie, au fiecare cite 30 zile.
Toate celelalteluni au cite 31 zile, cu excepţia lui februarie care are 28 de zile, sau 29
in anii bisecţi. Anul nu cuprinde un număr intreg de zile şi aproximativ 365 şi un sfert.
Adăugind in calendar o zi suplimentară, o data la patru ani, evităm apariţia treptată a
unui decalaj intre anotimpuri şi datele calendaristice specifice lor. De atita există ani
bisecţi. Pe 4 octombrie 1582 Papa Grigore al XIII-lea a introdus calendarul gregorian,
care este cel mai precis de pină atunci şi care il folosim şi astăzi. Dar mai există şi
alte calendare, religioase şi tradiţionale, utilizate incă in anumite regiuni ale globului.
In calendarul evreiesc durata anului variază intre 353 şi 385 zile. Calendarul
musulman are 354 sau 355 zile. In comunicaţiile internaţionale (inclusiv relaţiile
juridice civile internaţionale ), intreaga lume foloseşte calendarul gregorian, conform
căruia anul are 365 sau 366 zile.
2. Raportul juridic civil există in timp, care curge neintrerupt. Totodată, importanţă
juridică il are nu propriu-zis procesul de curgere a timpului, dar etapele, intervalele
lui, numite in drept termene. Exactitatea determinării termenului (inceputul,
continuitatea şi sfirşitul) duce la consecinţe juridice, in forma apariţiei, modificării sau
incetării raportului juridic. In virtutea acestui fapt, legiuitorul incearcă să determine
exact durata termenului juridic, care nu totdeauna coincide cu curgerea obiectivă a
termenului calendaristic. Astfel dacă termenele de un an sau o lună se calculează
fără a se ţine cont de curgerea lui neintreruptă, se consideră că luna are 30 zile şi
anul – 365. Dacă termenele de un an sau o lună se calculează ţinindu-se cont de
curgerea lui neintreruptă, se consideră că luna are respectiv 28, 29, 30, 31 zile, iar
anul 365 sau 366 zile.

Art.264. Expirarea termenului

1) Termenul stabilit in ani expiră in luna şi ziua respectivă a ultimului an al

termenului.
2) Termenul stabilit in luniexpiră pe data respectivă a ultimei luni a
termenului. Dacă ultima luna nu are data respectivă, termenul expiră in
ultima zi a lunii.
3) Termenul stabilit in săptămini expiră in ziua respectivă a ultimei
săptămini.
4) Termenul expiră la ora 24 a ultimei zile a termenului. Dacă acţiunea
trebuie săvirşită la o organizaţie, termenul expiră la ora cind acestă
organizaţie, in conformitate cu normele stabilite, incheie programul de
lucru.
5) In cazul in care este mai scurt de o zi, termenul expiră la expirarea
unităţii de timp respective. Dispoziţia a doua din alin.4 se aplică in modul
corespunzător.
6) Documentele depuse la oficiile poştale sau telegrafice pină la ora 24 a
ultimei zile a termenului se consideră depuse in termen. Echivalează cu
depunerea la poştă transmiterea textului documentului prin teletip, fax şi
prin alte mijloace de comunicaţie.

Sfirşitul termenelor este legat, de regulă, de expirarea lor. Sfirşitul curgerii

termenului civil este determinat de regulile art. 264, 265. Regulile despre expirarea
termenelor sint diverse pentru diferite categorii de termene şi expirarea termenului
depinde de unitatea de măsură, prevăzută in caz concret.
Sfirşitul perioadei calculate, calculate in ani, are loc pe data respectivă, care a
marcat inceputul ei. Aceasta inseamnă că, termenul, calculat in ani expiră in ultimul
an al termenului, in aceeaşi lună după denumire, şi la aceeaşi dată care a marcat
inceputul lui. Astfel dacă evenimentul sau acţiunea de la care se calculează termenul
de trei ani al prescripţiei extinctive (art. 267) sau termenul de declarare a morţii
(art.52), a avut loc la 15 iulie 2003, termenul respectiv va expira la 15 iulie 2006 şi
nici o zi mai devreme. Aceasta este posibil, deoarece momentul de inceput al curgerii
termenului, determinat printr-o perioadă de timp, este stabilit de art. 261, astfel incit
expirarea termenului, calculat in ani, va reveni la aceeaşi dată, deoarece ziua, care
marchează inceputul termenului, nu se ia in considerare la calculare, iată de ce zilele
de inceput şi de sfirşit coincid. Aceasta permite in cazul termenului calculat in ani, să
referim expirarea lui la luna respectivă şi la data ultimului an al termenului.
Modul de determinare a inceputului termenului, instituit de art. 261, face posibil
expirarea termenului, calculat in luni, să coincidă cu aceeaşi dată a ultimei luni a
termenului, care a pus inceputul acestuia. Astfel termenul de 6 luni al prescripţiei
extinctive de incasare a penalităţilor art.268, calculat de la tada incălcării comise pe
18 martie 2003, va expira la 18 septembrie2003. Aceasta ne demonstreză că
termenul stabilit in luni expiră pe data respectivă a ultimei luni a termenului. Tot
acest exemplu mărturiseşte despre aceea că la calculareatermenului in luni se va
schimba luna ( in cazul nostru a fost martie şi a devenit septembrie), iar in unele
cazuri posibil şi anul. Astfel termenul de 6 luni, inceput la 30 decembrie 2003, va
expira la 30 iunie 2004. Termenele calculate in jumătăţi de an sau in trimestre, se
calculează in aceeaşi ordine, ca şi termenele, calculate in luni. Termenul stabilit in
jumătate de lună, este privit ca termen ce este calculat in zile şi echivalează cu 15
zile, indiferent de numărul zilelor ce-l are luna respectivă, adică termenul expiră in a
15 zi de la momentul inceputului. Termenul de o lună şi jumătate sau două luni şi
jumătate, va fi echivalent cu o lună, respectiv două luni şi cincisprezace zile.
Data respectivă in ultima lună a termenului poate şi să nu fie. De exemplu termenul
incepe la 31, iar in ultima lună a termenului sint doar 30 zile. In acest caz termenul
expiră in ultima zi a lunii. Astfel termenul de 6 luni,calculat de la 30 august, expiră la
28 februarie, iar in anul bisect la 29 februarie. Situaţia analogică poate apărea şi la
calcularea termenului in ani, dacă curgerea lui a inceput in ultima zi a lui februarie, in
an bisect.
Termenul stabilit in săptămini expiră in ziua respectivă a ultimei săptămini. Aici ca
ţi in cazul calculării termenului in ani şi luni, sub această zi se inţelege ziua care
corespunde datei calendaristice sau producerii evenimentului, care determină
inceputul curgerii termenului. De exemplu termenul de o săptămină (două sau trei
săptămini), calculat de la un eveniment sau acţiune, care a avut loc miercuri, va
expira tot miercuri in ultima săptămină a termenului.
Cind termenul este stabilit pentru a efectua careva acţiuni juridico-civile, aceasta
va putea fi efectuată pină la orele 24 a ultimei zile a termenului. Aceasta se referă la
persoanele fizice şi juridice cu orar nelimitat de lucru. Dacă acţiunea trebuie
efectuată intr-o organizaţie cu orar limitat de lucru, atunci termenul se consideră
expirat la ora, cind organizaţia dată, după regulile stabilite, i-şi incheie ziua de lucru
sau operaţiile respective (chiar dacă organizaţia continuă să lucreze). De exemplu
unele operaţiuni bancare se petrec de bancă numai pănă la orele 14, deşi banca
lucrează pină la 18. In acest caz executarea privind aceste operaţiuni poate fi
realizată doar pină la orele 14, iar altele – pină la 18. Dacă in organizaţie nu sunt
stabilite reguli privind efectuarea respectivelor acţiuni, ele trebuie efectuate pină la
incheierea zilei de muncă: astfel dacă regimul interior de muncă este de la ora 8-18,
pină la 18.
Obligaţiile trebuie executate in mod corespunzător, cu bună-credinţă, in locul şi in
termenul stabilit. Iată de ce, cind acţiunea trebuie efectuată doar intr-o organizaţie
anumită şi ca urmare a incălcării regimului ei de lucru (in ultima zi a termenului in
organizaţie, prin incălcarea regimului de lucri, munca s-a terminat inainte de program
sau nu s-a efectuat) obligaţia nu a putu fi executată, atunci se consideră că termenul
nu a expirat şi că executorul nu este in intirziere. Astfel dacă marfa trebuie livrată la
depozit, atunci această operaţiune urmează a fi efectuată pină la inchiderea
depozitului. Este vorba de orele de lucru a depozitului, stabilit prin reguli anumite.
Dacă depozitul s-a inchis mai devreme in această zi, iar marfa nu a fost livrată pină la
ora normală de inchidere a depozitului, debitorul nu va fi considerat in intirziere. Cele
spuse mai sus pot fi formulate intr-o regulă: dacă in ultima zi a termenului, lucrul in
organizaţie, cu incălcarea regimului interior de muncă, s-a sfirşit mai inainte sau in
general nu s-a efectuat, ceea ce a impiedicat efectuarea acţiunilor respective, atunci
termenul nu poate fi considerat scăpat.
La comentariul al.4, art. 264, vorba este despre fapte, cum ar fi intrarea in posesia
bunurilor succesorale, transmiterea de fapt a banilor sau bunurilor, primirea bunului
dat spre păstrare, etc. De asemenea este vorba şi despre acţiuni legate de inaintarea
diferitor cereri sau reclamaţii (acţiunii civile, a reclamaţiei, inştiinţarea indreptată de
antreprenor clientului despre terminarea lucrării şi predare).
Timpul de scurgere a termenului in articolul comentat se determină după locul
efectuării acţiunilor respective, adică se ia in considerare aşa numita vreme locală,
ceea ce trebuie să se ia in seamă in cazurile in care părţile raportului juridic litigios
locuiesc in zone cu diferite fuse orare. In cazurile prevăzute de lege, termenul
indreptării a unor asemenea cereri şi inştiinţări are importanţă juridică. Iată de ce la
inaintarea diferitor cereri ( a acţiunii civile, a cererii de apel, de recurs) şi altor
documente scrise, care pot fi predate la poştă sau la telegraf, se aplică regula
generală de expirare a termenului la orele 24 a ultimei zile. Aşadar, nu va fi scăpat
termenul de achitare a plăţii pentru apartament sau plata oricărei alte datorii dacă
transferul s-a efectuat la poştă pină la orele 24 a ultimei zile a termenului. Toate
documentele scrise, predate la poştă sau telegraf, pe teletip, fax, prin alte mijloace
de comunicare pină la orele 24 a ultimei zile a termenului, se consideră transmise in
termenul stabilit, chiar dacă au fost adresate organizaţiei cu regim limitat de muncă.
Cu toate acestea trebuie de avut in vedere că potrivit Art. 23 al Legii cu privire la
poştă din 15 mai 1996, „ Poşta Moldovei” organizează şi asigură prestarea serviciilor
poştale principale pe tot teritoriul republicii, in toate zilele de lucru. In oraşe şi oraşe-
reşedinţe, oficiile poştale lucrează simbăta pină la orele 16, iar duminica lucrează cel
puţin un oficiu poştal de serviciu. Duminica se asigură transmiterea textelor prin
telegrame urgente.
 Art. 265 Expirarea termenului intr-o zi de odihnă

Dacă ultima zi a termenului este o zi de duminică, de simbătă sau o zi

care, in conformitate cu legea in vigoare, la locul executării obligaţiei este
zi de odihnă, termenul expiră in următoarea zi lucrătoare.

Nelucrătoare se consideră zilele de odhină generale şi zilele de sărbătoare. Zi

de odihnă generală este duminica. In săptămina de lucru de 5 zile, se stabilesc 2 zile
de odihnă, iar in săptămina de lucru cu 6 zile lucrătoare – o zi de odihnă. A doua zi
nelucrătoare, in cadrul săptăminii de 5 zile lucrătoare, se stabileşete de legislaţie, iar
dacă nu se stabileşte de legislaţie, se reglementează de regulamentul de ordine
interioară a muncii. După regula generală, zile nelucrătoare sunt zilele de simbătă şi
duminică – in săptămina de lucru de 5 zile şi duminica – in săptămina de lucru de 6
zile. Zile de sărbătoare sunt zile nelucrătoare. La ele, potrivit Codului muncii se
atribuie: 1 ianuarie – Anul Nou; 7,8 ianuarie – Crăciunul; 8 martie – Ziua
internaţională a femeilor; prima şi a doua zi de Paşte după calendarul religios; a doua
lune după Paşte – Paştele Blajinilor; 1 mai – Ziua internaţională a solidarităţii
oamenilor muncii; 9 mai – Ziua vicoriei şi a comemorării eroilor căzuţi pentru
independenţa Patriei; 27 august – Ziua Independenţei; 31 august – sărbătoarea
„ Limba Noastră”; Ziua Sfintului in al cărui nume este sfinţită biserica din localitatea
respectivă (Hramul bsericii).
Nelucrătoare sunt şi zilele de odihnă şi de sărbătoare transferate de Guvernul RM.
Ziua nelucrătoare influenţează asupra calculării termenului doar atunci, cind asupra
ei cade ultima zi a efectuării acţiunii juridico-civile respective. Ziua nelucrătoare nu
se ia in calcul, doar dacă ea este ultima zi a termenului. In acest caz este indiferent
dacă termenul expiră intr-o zi de odihnă generală, intr-o zi de sărbătoare sau intr-o zi
de odihnă transferată de Guvernul RM. In aceste cazuri termenul civil, se prelungeşte
pină la următoarea zi lucrătoare. Astfel dacă expirarea termenului, stabilit pentru
realizarea unor sau altor acţiuni indreptate la realizarea sau dobindirea drepturilor şi
obligaţiilor civile, survine intr-o zi nelucrătoare, ziua expirării termenului se va
considera următoarea zi lucrătoare. De exemplu, in cazul expirării termenului stabilit
de lege, contract sau hotărire judecatorească are loc la 1 ianuarie, expirarea lui se va
transfera la 2 ianuarie, iar dacă 2 ianuarie este zi de odhnă – atunci se va transfera in
următoarea zi lucrătoare.
Regula articolului comentat se extinde şi asupra zilelor de odihnă ( care nu coincid
cu cele generale) determinate prin graficul de lucru al unor sau altor organizaţii, unde
trebuie săvirşite anumite acţiuni, dacă ele nu pot fi realizate nu in timpul de lucru al
acestor organizaţii. De exemplu obligaţia poate fi executată prin introducerea banilor
la depozit (art.645 ). Dacă debitorul este obligat să introducă bani, hirtii de valoare
sau alte documente sau obiecte de giuvaierie in depozitul băncii sau a notarului,
instanţei de judecată luni, dar in legătură cu orarul acestora (a băncii, a notarului, a
instanţei de judecată) ei nu lucrează, atunci ziua expirării termenului executării
obligaţiei va fi marţi – următoarea zi lucrătoare.
Regulile prevăzute de articolul respectiv, se extind asupra expirării termenului şi
nici intr-un caz această regulă nu se răsfringe asupra inceputului curgerii termenului,
şi zilele de odihnă şi cele de sărbătoare nu se exclud la calcularea duratei acestuia.

Art. 266. Prelungirea termenului

In cazul prelungirii termenului, termenul nou se calculează din momentul

expirării termenului precedent.

1. Prelungirea termenului presupunemărirea duratei termenului stabilit de cineva

anterior şi este determinată de oferirea posibilităţii ca participanţii raporturilor civile
să-şi poată indeplini acţiunile juridico-civile, să-şi realizeze dreptul lor subiectiv, etc.
Prin prelungire se stabileşte un nou termen, egal după durata sa cu cel anterior
pentru executarea căreiva acţiuni juridice sau realizarea dreptului in termen.
Necesitatea prelungirii termenului poate apărea in legătură cu imposibilitatea
efectuării unei acţiuni juridico-civile in termenul stabilit, din motive intemeiate.
2. După sensul articolului comentat, termenul poate fi prelungit cit pină la expirarea
lui, cit şi după aceasta. Insă, in toate cazurile calcularea termenului nou va avea loc
de la momentul expirării termenului anterior (vezi comentariul art. 264). Reeşind din
conţinutul al.1 art.259, termenele se stabilesc prin lege, hotărire judecătorească sau
acordul părţilor.
Articolul comentat nu indică care termene – stabilite prin lege, de hotărire
judecătorească sau acordul părţilor – pot fi prelungite. In legislaţia procesuală civilă,
referotior la termenele stabilite de instanţade judecată se utilizează noţiunea de
prelungire, iar faţă de termenele stabilite de lege noţiunea de restabilirea in
termen. Diferenţa se explică prin aceea că instanţa nu este in drept să mărească
durata termenului stabilit de lege, dar poate doar restabili curgerea lui.
Termenele civile sint foarte variate şi printre ele se evidenţiază in special termenele
imperative şi dispozitive. Termenele imperative nu pot fi modificate şi prelungite prin
acordul participanţilor la raporturile civile. Imperative sint majoritatea termenelor
civile, stabilite de normele corporative şi succesorale. Spre deosebire de ele, normele
dispozitive pot fi modificate prin acordul părţilor.După demersul persoanei interesate,
instanţa de judecată prelungeşte termenul stabilit tot de ea, prin istituirea unui nou
termen. Aceasta este inadmisibil faţă de termenele stabilite prin dispoziţia legii.
Participanţii la raporturile juridice civile nu sint in drept nici să excludă acţiunea
normelor imperative, nici să le prelungească sau scurteze aceste termene, instituite
prin lege, nici să determine o altă modalitate de calculare a acestora, decit cea
preavăzută de lege. In toate cazurile instanţele de judecată, alte organe
jurisdicţionale, aplică termenele imperative şi dispoziţiile cu privire la ele, prevăzute
de lege. In cazuri excepţionale legea admite prelungirea termenelor civile, instituite
prin lege. Astfel termenul de acceptare a succesiunii, stipulat in art. 1517, poate fi
prelungit de instanţa de judecată (art.1519). Unele termene civile se prelungesc
propriu-zis de lege. In virtutea avestui fapt, ele reprezintă o categorie aparte a
termenelor, care nu pot fi prelungite nici de participanţii la raporturile juridice, nic de
instanţa de judecată. Cele menţionate se referă la termenele art. 915 al.2; 977;
1176; 1208, s.a. Un astfel de caz este cel prevăzut in art.971, ce reglementează
problema termenului de răscumpărare: un astfel de termen nu poate fi prelungit.
După regula generală, nu se supun prelungirii termenele de garanţie, termenele de
valabilitate, termenele de utilitate. Indiferent de motivele omiterii, nu se prelungesc
majoritatea termenelor punitive ( cu excepţia celui de acceptare a moştenirii).
Instituirea prin lege, acte subnormative, acordul părţilor sau hotărirea instanţei de
judecată, a termenelor civile, reprezintă o garanţie de asigurare a dobindirii,
realizăriii şi apărării drepturilor subiective şi un instrument juridic de influenţare a
comportamentului participanţilor la raporturile juridice civile. Termenele disciplinează
circuitul comercial, contribuie la executarea contractelor. In cumul cu alte
instrumente juridice civile, ele asigură cert şi la timp apariţia, modificarea sau
incetarea raporturilor juridice. Menirea termenelor – să asigure posibilitatea
satisfacerii anumitor cerinţe ale persoanei imputernicite la timp. In virtutea acestui
fapt, termenele trebuie respectate de toţi participanţii la raporturile juridice, şi
prelungirea lor trebuie să se bazeze pe motive intemeiate.

Capitolul II
PRESCRIPTIA EXTINCTIVA
Articolul 267. Termenul general de prescripţie

(1) Termenul general in interiorul căruia persoana poate să-şi apere, pe

calea intentării unei acţiuni in instanţă de judecată dreptul incălcat este de
3 ani.
(2) Acţiunile privind apăarea drepturilor personale nepatrimoniale se
prescriu numai in cazurile expres prevăzute de lege.

1. Prescripţia extinctivă – instituţie a dreptului civil. După natura sa juridică

prescripţia extinctivă este termen juridico-civil, adicăo perioadă determinată de timp.
Articolul comentat nu dă o definiţie legală a prescripţiei extinctive. Stabilirea esenţei
termenului de prescripţie extinctivă se poate realiza pe calea răspunsului la
următoarele intrebări : Prescripţia extinctivă – pentru ce e acest termen? Asupra cui
se răsfringe? Timpul existenţei cărui fapt juridic termenul de prescripţie extinctivă
sabileşte? Dacă prescripţia extinctivă este o perioadă de timp (interval de timp),
atunci care obiect este marcat de intinderea termenului de prescripţie? Analiza
articolelor capitolului II „Prescripţia extinctivă” a Titlului IV CC RM (cartea I) ne
permite să determinăm obiectul prescripţiei extinctive şi astfel să răspundem la la
intrebarea : asupra ce totuşi se răsfringe prescripţia extinctivă? Prescripţia extinctivă
ca termen juridico-civil se răsfringe asupra posibilităţii apărute la persoană (fizică sau
juridică) de a-şi apăra dreptul incălcat pe calea acţiunii civile. Posibilitatea persoanei
fizice sau juridice de a primi apărarea pe calea acţunii civile reprezintă dreptul
subiectiv la apărare pe calea acţunii civile, denumit dreptul la acţiune. Apărut din
cadrul raportului juridic civil, dreptul la acţiune reprezintă dreptul de a cere de la
instanţa de judecată emiterea hotăririi, care ar admite acţiunea, sau dreptul la
admiterea acţiunii. Aşadar, prescripţia extinctivă este termenul, la expirarea căruia
in cazul in care acţiunea n-a fost inaintată, se stinge dreptul civil, apărut in urma
delictului civil, la admiterea acţiunii- dreptul la apărare pe calea acţiunii civile
– dreptul la acţiune. Expirarea prescripţiei extinctive nu duce la incetarea a
dreptului subiectiv civil incălcat, ci stinge dreptul subiectiv civil la apărare pe calea
acţiunii civile. Dreptul subiectiv incălcat poate fi benevol executat de către persoana
obligată şi după expirarea prescripţiei extinctive. Prescripţia extinctivă nu afectează
dreptul subiectiv incălcat, prescripţia se răsfringe asupra posiblităţii exercitării forţate
a dreptului la admiterea acţiunii, adică a dreptului la acţiune. De aici rezultă că
prescripţia extinctivă este determinată ca teremenul pentru apărarea
dreptului pe calea acţiunii ăn justiţie (dreptul la admiterea acţiunii) a
persoanei, dreptul căreia a fost incălcat.
Acţiunea prescripţiei extinctive ar trebui să fie legată cu dreptul la acţiune, care
are posibilitatea de a fi exercitat in mod forţat de către organul jurisdicţional
(instanţa de judecată, judecata arbitrală, etc.). Aşa de exemplu, in cazul incălcării
dreptului de proprietate prin lipsirea dreptultui la posesie, prescripţiri extinctive i se
supune nu propriu-zis dreptul de proprietate incălcat, ci astfel apărută prin incălcare
cerinţa de revendicare (p.1. art. 374 CC RM). De aceea prescripţia extinctivă trebuie
inţeleasă ca termen care determină graniţele de timp ale cerinţelor respective,
dispunind de posibilitatea de exercitare forţată in ordine jdecătorească.
Prescripţia extinctivă nu poate fi determinată ca termen pentru inaintarea
acţiunii. Prescripţia extinctivă - termen stabilit de către lege in scopul exercitării
forţate a cerinţelor reclamantului. Prescripţia extinctivă nu se aplică la acţiuni.
Inaintarea fcţiunii este posibilă şi după expirarea termenului de prescripţie (p.1. art.
270 CC RM), aceasta deoarece expirarea prescripţiei nu duce la stingerea dreptului
subiectiv. Art. 270 CC RM stabileşte regula generală : cererea de apărare a dreptului
incălcat este primită spre examinare de către instanţă indiferent de scurgerea
teremenului de prescripţie. Acţinuea civilă este acţiunea, indreptată la intentarea
procesului civil in scopul realizării forţate a cerinţelor indicate ale reclamantului.
Reieşind din aeasta, acţinuea civilă nu face obiectul prescripţiei extinctive. Prescripţia
extinctivă nu se aplică şi raporturilor juridice civile ca raporturi sociale reglementate
de norma de drept. Raportul juridic civil nu poate fi examinat sub aspect de obiect al
prescripţiei extinctive. Obiect al prescripţiei extinctive este dreptul de a cere, adică
dreptul indreptat la apărarea dreptului subiectiv incălcat sau interesului protejat de
lege.
2. Termenele de prescripţie se referă la la termenele de apărare a drepturilor
civile şi a intereselor protejate de lege. De pe această poziţie ele sint examinate ca
peroade de timp pentru adresare in instanţa de judecată cu cereri de apărare sau
exercitare forţată a a dreturilor sale sau a intereselor protajate de lege. Stabilirea
termenilor de prescripţie este indreptată spre asigurarea funcţionării normale a
circuitului civil. Scopul acestui institut – a contribui la stabilitatea ordinei de drept,
stabilitatea raporturilor patrimoniale deja apărute. Prescripţia extinctivă
dusciplinează particicpanţii la circuitul civil, stimulează activitatea in realizarea
drepturilor sale şi indeplinirea obligaţiilor. Serveşte intăririi disciplinei contractuale,
rapidităţii circulaţiei mărfurilor.
Prescripţie extinctivă este necesară participanţilor la circuitul civil in scopul
apărării drepturilor sale şi intereselor – imprejurările litigioase după scurgerea unui
interval de timp indelungat nu totdeauna pot fi stabilite cu exactitatea dorită şi
persoanele, cărora le sint inainate cerinţe neintemeiate şi demult stinse, deseori nu
dispun de probe in apărarea sa : - ca urmare a scurgerii unei periaode de timp
insemnnate unii martori pot să decedeze, alţii să plece, ceilalţi să uite despre unele
inmprejurări, documentele pot fi pierdute, etc.
Prescripţe extinctivă este importantă şi pentru organele judiciare – respectarea
termenilor de prescripţie asigură corectitudinea hotăririi luate de către instanţă. In
cazul existenţei termenilor de prescripţie este mai uşor de a găsi probele necesare pe
dosar şi cu ajutorul lor de a stabili adevărul in litigiu. De aceea, dacă acţiunea este
inaintată in interiorul teremenilor de prescripţe, există o garanţei destul de mare de
păstrare a probelor, prin intermediul cărora organele jurisdicţionale vor fi in stare să
stabilească imprejurările de fapt ale cauzei.
Aplicarea prescripţei extinctive impinge părţile in raport la timp să-şi exercite
drepturile sale, astfel contribuind esenţaial la intărirea disciplinei finaciare şi
antreprenoriale in circuitul civil. Numai prin respectarea termenilor de prescripţie
organele jurisdicţionale sunt in stare să contribuie la admiterea pretenţiilor legale ale
deţinătorilor de drepturi incălcate. Nu este permisibil, o tranzacţie realizată, un drept
obţinut, să-l lăsăm o perioadă nedeterminat de lungă sub riscul contestării din partea
terţelor persoane, iar patrimoniul – sub riscul confiscării, etc.
3. Termenele de prescripţie extinctivă trebuie de deosebit de la alte termene,
aplicate in circuitul juridic civil şi care au de asemenea o omportanţă impunătoare
pentru realiuarea drepturilor civile.
De termenii de prescripţie trebuie de deosebit termenele de prescripţie
achizitivă (art. 333-336 CC RM). Prescripţia achizitivă reprezintă teremenul, la
expirarea căruia asupra bunului străin, care se află in posesia indelungată de bună
credinţă a persoanei, apare dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate, in virtutea
perscripţiei achitive, poate fi căpătat atit asupra unui bun ce nu aparţine nimănui, cit
şi asupra unui bun care se află in proprietatea altei persoane.Prescripţia achizitivă
incipient a apărut in sfera relaţiilor civile şi anume prin necesităţile circuitului civil
trebuie de explicat includerea acestui institut de apariţie a dreptului de proprietate in
legislaţia noastră civilă. Pentru apariţia dreptului de proprietate trebuie indeplinită
condiţia posesiunii indelungate de bună credinţă in decursul unui termen anumit.
Buna credinţă inseamnă că posesorul confundind scuzabil imprejurările de fapt, pe
motive suficiente presupune că temeiul pe baza căruia bunul a nimerit la el ii acordă
dreptul de proprietate asupra lui. (art. 333 – 336 şi comentariu la ele).
Termenele de prescripţie extinctivă şi termenele de precripţie
cambială. Termenele de prescripţie cambială reprezintă unul dintre institutele
dreptului cambiilor, care-şi sediul in Legea cambiei din 22.06.1993 (art. 60-61).
Prescripţia cambială se referă la tipul de prescripţie specială. Institutul prescripţiei
cambiale determină intervalele de timp pentru protejarea drepturilor creditorilor pe
calea exercitării forţate a pretenţiilor sale. Cambia – document, reprezentind o
obligaţie scrisă, oformată in conformitate cu cerinţele Legii cambiei, care acordă
posesorului acesteia dreptul necontestabil şi exigibil ca la scadenţă să ceară de la
debitor, iar in cazul neindeplinirii cererii şi de la alte persoane obligate prin cambie,
plata sumei indicate in aceasta. In cambie este stabilit un drept subiectiv – dreptul de
a cere plata unei sume de bani stabilită. La refuzul acceptantului de a face plata
conform cambiei la persoana imputernicită apare un drept nou, care nu a existat pină
atunci, dreptul de a cere (acţiune civilă), conţinutul căruia este descris in art. 60-61 al
Legii cambiei. Aceast drept la acţiune, acordat creditorului in scopul prozejării
dreptului incălcat din cambie, reprezintă obiectul prescripţiei cambiale. Expirarea
prescripţiei cambiale stinge posibilitatea (obiectului) de a fi realizat forţat de către
instanţa de judecată sau alt organ jurisdicţional. Expirarea prescripţiei cambiale nu
duce la stingerea dreptului creditorului, ci are drept efect stingerea la el a dreptului
la exercitare forţată prin intermediul organului juriscdicţional. Prescripţia cambială
poate fi suspendată, intreruptă şi restabilită conform regulilor art. 274, 277, 279 CC
RM. Ea nu poate fi aplicată din iniţiativa instanţei. (art. 271 CC RM).
Termenele de prescripţie extinctivă şi termenele punitive (precluzive) .
Termenele indicate se aseamănă prin aceea că in cadrul unora şi altora se permite
apărarea drepturilor subiective. Intre ele există şi deosebiri insemnate : 1) termenele
de prescripţie extinctivă se referă la pretenţiile legate de incălcarea dreptului, pe
cind cele punitive cele mai deseori sint legate cu drepturile care nu sint incălcate –
acestea reprezintă termenele stabilite de lege pentru exercitarea de către persoană
a posibilităţilor acordate lui de dreptul subiectiv. Acestea sunt teremenele de
existenţă propriu-zisă a dreptului neincălcat. Astfel de termene, de exemplu, sint
termenul de acceptare a succesiunii, termenul de inştiinţare a portului despre
intenţia proprietarului de a ridica de la fund bunurile scufundate, etc.; 2) La
expirarea termenului punitiv dreptul subiectiv respectiv se stinge, pe cind la
expirarea prescripţiei extinctive dreptul continuă să existe, incetează doar
posibilitatea exercitării lui forţate cu ajutorul organului judiciar sau altui organ
jurisdicţional. Stingerea inainte de termen a dreptului subiectiv civil in legătură cu
expirarea termenului punitiv reprezintă o sancţiune de drept pentru neexercitarea
sau exercitarea necorespunzătoare a dreptului; 3) Prescripţia extinctivă se aplică de
către organul jurisdicţional numai in cazul in care una dintre părţile aflate in proces
declară pina la incheierea dezbaterilor judiciare despre expirarea lui. (art.271 CC
RM). Termenul punitiv , dimpotrivă, se aplică de către instanţă din proprie iniţiativă;
4) Necesitatea delimitării termenilor de prescrpţie de la termenele punitive este
condiţionată şi de faptul că in cazul termenelor punitive se aplică doar unele reguli
ale prescripţiei. Asupra termenelor punitive se răsfring regulile despre intrerupere,
suspendare. Prelungirea lor este posibilă doar in cazuri exclusive şi numai la indicaţia
concretă a legii, cum aceasta are loc la scăparea termenului pe motive intemeiate a
acceptării succesiunii sau a termenului de păstrare pentru persoana temporar
absentă a dreptului de folosire a spaţiului de locuit.Termenele de prescripţie pot fi
suspendate (art. 274, 275, 276 CC RM), ]ntrerupte (art. 277 CC RM) şi in unele cazuri,
dependente de personalitatea reclamantului, restabilite de către instanţa de judecată
()art. 279 CC RM); 5) plus la toate, termenele de prescripţie extinctivă sunt stabilite
de lege şi de aceea nu pot să fie modificate prin acordul părţilor. Termenele punitive
se stabilesc prin acordul părţilor şi de către lege, dacă aceasta este revăzut de lege:
6) Termenele punitive in circuitul civil – sint termene exclusive, stabilite de lege in
ambele cazuri. Prescripţia extinctivă, dimpotrivă, poartă un caracter general in sensul
că ele sunt aplicate tuturor relaţiilor civile, excepţie făcind cazurile prevăzute de lege.
Termenele de prescripţie extinctivă şi teremenele de garanţie. Cum a
fost deja menţionat, sub termen de garanţie trebuie de inţeles acel termen in
interiorul căruia debitorul (vinzătorul, antreprenorul) poartă răspundere pentru
calitatea necorespunzătoare a bunului (spre exemplu uzina-producător garantează
funcţionarea corespunzătoare a frigiderului, televizorului, video recorderului sau a
computerului pe parcursul unui termen (6 luni, 12 luni, 18 luni etc.) din momentul
procurării bunului in magazin). Termenele de garanţie servesc scopului creşterii
calităţii bunurilor şi protejării interesului consumatorului. Prescripţia extinctivă –
termenul protejării corecitive a dreptului la cererea persoanei, dreptul căreia este
incălcat. Dacă reclamaţia (pretenţia) inaintată in interiorul termenului de garanţie nu
a fost satisfăcută, persoana cointeresată poate in termenul de prescripţie să-şi
realizeze forţat dreptul său prin intermediul instanţei de judecată sau a unui alt organ
jurisdicţional. După natura sa termenul de garanţie este unul punitiv. Termenul de
garanţie nu poate fi restabilit de către instanţa de judecată. Asupra acestuia nu se
răsfring regulile art. 297 CC RM despre restabilirea termenului de prescripţie. In
cazuri foarte rare, legea prevede că termenele de garanţie pot fi prelungite, dar
aceasta nu modifică caracterul general al termenului de garanţie ca termen punitiv.
De termenele de prescripţie extinctivă trebuie deosebite şi termenele
reclamative. Acestea din urmă sint stabilite pentru soluţionarea pretenţionistă
(reclamaţională), prealabilă a unora dintre litigiile juridice civile. Aşa cum ele oferă
posibilitatea realizării benevole a drepturilor civile, sub termenele reclamative trebuie
de subinţeles termenele, in interiorul cărora persoana imputernicită (care posedă
dreptul de a cere ) este in drept, iar in unle cazuri este obligată, pină la adresarea in
instanţa de judecată să se adreseze la persoana obligată cu cererea (propunerea)
despre indeplinirea benevolă (restabilirea) dreptului incălcat, despre satisfacerea
benevolă a pretenţiei. Numai după ce părţile au luat măsuri de aplanare nemojlocită
a conflictului, litigiul poate fi transmis spre soluţionare in judecată sau alt organ
jurisdicţional. In majoritatea cazurilor este prevăzută obligaţia inaintării scrise a
pretenţiei la apariţia litigiilor economice, care sint in competenţa instanţelor de
judecată. Intreprinderile, organizaţiile, organele administraţiei de stat, precum şi
persoanele fizice-antreprenori, primind pretenţia, sunt obligaţi să o examineze in
termenul stabilit de actul normativ sau de acordul părţilor şi să inştiinţeze in scris
rezultatul petiţionarului. In cazul refuzului total sau parţial in satisfacerea pretnţiei
sau neprimirea răspunsului in termen, petiţionarul este in drept să inainteze in
instanţa de judecată sau alt organ in competenţa căruia intră acest litigiu o acţiune
civilă.Respectarea căii pretenţioniste nu este obligatorie in toate cazurile. Astfel
potrivit art. 763 CC RM, cumpărătorul este in drept să inainteze vinzătorului cerinţele
sale, legate de neajunsurile mărfii, despre care vinzătorul nu a inştiinţat
cumpărătorul pină la transmitere, imediat după constatatrea lor, dar nu mai tirziu de
termenul indicat in contract. Dacă de contract nu este stabilit nici un termen,
pretenţiile pot fi inaintate nu mai tirziu de 6 luni din momentul predării, iar in cazul
bunurilor imobile – in decursul unui an. In cazul imposibilităţii de a stabili momentul
transmiterii bunului, supus inregistrării, sau in cazul predării bunului pină la
incheierea contractului, termenul se calculează din momentul inregistrării bunului in
modalitatea stabilită de lege. Potrivit art. 785 CC RM, acţiunile referitoare la viciile
bunului pot fi inaintate pe parcursul unui an din momentul inaintării pretenţiei, iar in
cazul in care pretenţiile n-au fost inaintate sau stabilirea datei inaintării lor nu poate
fi stabilită, - in decursul unui an de la expirarea termenului indicat in art. 783 CC RM.
Astfel, in acest caz, inaintarea pretniei nu este obligatorie. Inaintarea pretenţei sau a
acţiunii rămine la discreaţia insuşă a persoanei cointeresate. In alte cazuri creditorul
este obligat pina l a inaintarea acţiunii să depună o pretenţie debitorului. Astefl in
conformitate cu art. 383 al Codului Navigaţiei maritime comerciale al RM, pină la
inainatrea cărăuşului a cerinţelor sale , legate cu transportul maritim al mărfurilor,
pasagerilor şi bagajului, este obligatriu de a depune o pretenţie. Aceeaşi regulă este
prevăzută şi de art. 49 al Codului transporturilor auto al RM – pină la inainaterea
acţiunii in legătură cu transportarea auto este obligatorie depunerea reclamaţiei faţă
de persoanele particpante la transport. In astfel de cazuri, inaintarea acţiunii in
judecată sau alt organ, in comptenţa căruia este soluţionarea litigiului, fără
depunereqa reclamaţiei nu este posibilă.
După regula generală termenul pentru depunerea reclamaţiei nu prelungeşte
prescripţia extinctivă, ci dimpotrivă se onclude in termenul de prescripţie stabilit de
lege. Depunerea reclamaţiei şi aşteptarea răspunsului la ea nu suspendă curgerea
prescripţiei (art. 274-276 CC RM). De către legile speciale pot fi prevăzute excepţii de
la regulă. Codul navigaţiei maritime comerciale (p.2. art. 387) stabileşte că din
momentul depunerii reclamaţiei cărăuşului, curgerea termenului de prescripţie se
suspendă pină la primirea răspunsului la reclamaţie sau expirarea termenului stabilit
pentru răspuns. P.2 art. 1141 CC RM de asemenea prevede că in cazul inaintării
pretenţiilor din partea turistului, curgerea prescripţiei este suspendată pină in ziua in
care organizatorul respinge scris pretenţiile turistului. In cazul in caretermenul pentru
depunerea şi examinarea pretenţiilor este inclus in termenul de prescripţie, atunci
pretenţia poate fi inaintată şi după expirarea termenului stabilit pentru ea, dar
inăuntrul termenului de prescripţie. Legislaţia civilă poate prevedea şi alte reguli,
potrivit cărora termenul reclamaţionist nu se include in termenul de prescripţie. In
aşa cazuri curgerea prescripţiei incepe din ziua primirii răspunsului negativ la
pretenţie sau expirarea termenului, stabilit pentru răspuns. Termenul pentru
inainatera pretenţiei, după regula generală, se calculează din ziua cind organizaţia,
intreprinderea, instituţia sau cetăţeanul au aflat sau trebuiau să afle despre
incălcarea dreptului său. Dacă termenul pentru depunerea reclamaţiei se include in
termenul stabilit de lege al prescripţiei, atunci momentul apariţiei dreptului la acţiune
şi a dreptului la pretenţie coincid.
4. Reglementarea juridică a prescripţiei extinctive se axează mai intii de toate
pe Capitolul II „Prescripţia extinctivă” a Titlului IV „Termenele” a Cărţii I a CC RM.
Normele insluse in capitolul comentat „Prescripţia extinctivă” sunt determinante
pentru termenele de prescripţie. Impreună cu aceasta, regulile de comportament
regeritoare la prescripţia extinctivă se găsesc şi in alte capitole al celorlalte cărţi ale
CC RM (sistemul CC este alcătuit din 5 cărţi). Poţi vedea, spre exemplu, art. 92, 233,
785, 968, 1021, 1141, 1424, 1474, 1538, 1545, 1624 CC RM. Prescripţiile referitoare
la prescripţia extinctivă se găsessc şi in alte acte legislative şi acte subordonate
legilor. In domeniul prescripţiei extinctive trebuie de sublinita codurile de transport şi
statutele de transport. Termene de apărare a drepturilor sint incluse şi in Codul
navigaţiei maritime comerciale al RM ( capitolul 3 „Prescripţia extinctivă” a Titlului XI
„Pretenţii şi acţiuni”); in Codul transporturilor auto al Rm (art. 49,50”; in Codul
transportului feroviar (art. 155, 156). Pe intrebările prescripţiei extinctive există
reglementări şi in Codul Familiei al RM (art. 8, p.8 art. 25, p.4 art. 49, art. 98, art.
159), cit şi in alte acte codificate din RM.
O importanţă deosebită in sistemul actelor normative codificate ale dreptului
civil, pe intrebările prescripţiei extinctive, o au şi astfel de acte normative ca Legea
cambiei din 23.06.1993 (Capitolul 9 „Prescripţia extinctivă”), Legea RM cu privire la
protecţia consumatorului din 13 martie 2003 (art. 26), Legea RM despre protecţia
soiurilor de plante din 11 iulie 1996 ( Capitolul VIII „Răspunderea pentru incălcarea
drepturilor deţinătoruluin de patentă”), Legea RM cu privire la brevetele de invenţie
din 18 mai 1995 (art. 36) şi multe altele. Prescripţii pe intrebările termenelor de
prescripţie pot fi regăsite şi in actele subordonate legilor. De exemplu, p. 116 al
Regulilor transportului auto de mărfuri, aprobate de Ministerul Transporturilor şi
telecomunicaţiilor al RM din 9 decembrie 1999, reprezintă o normă de blanchetă,
care indică că acţiunile pe marginea transporturilor auto se examinează după
procedura stabilită de lege.
Potrivit art. 8 al Constituţiei, Republica Moldova se obligă să-şi stabilească
relaţiile cu alte state in baza principiilor general recunoscute ale dreptului
internaţional, să respecte Statutul ONU şi tratatele, una din părţi la care ea este. Art.
7 al CC RM prevede că dacă prin tratatul internaţional la care RM este parte sint
stabilite alte dispoziţii decit cele prevăzute de legislaţia civilă, se vor aplica
dispoziţiile tratatului internaţional.
 Republica Moldova este participantă la multe tratate internaţionale care conţin
norme ale dreptului civil.Printre ele de o importanţă deosebită se bucură tratatele
despre principalele tipuri de contracte (vinzare-cumpărare, transport, etc).
Dispoziţiile acestor acte internaţionale sunt pasibile aplicării ralaţiilor internaţionale
cu participarea intreprinzătorilor moldoveni, precum şi unor relaţii ale persoanelor
fizice şi juridice, de exemplu transporturilor internaţionale, executate de către
transportatorii autohtoni. Astfel faţă de dispoziţiile cu privire la prescripţia extinctivă
sint aplicabile prevederile art. 7 CC RM, potrivit cărora regulile tratatului internaţional
au prioritate faţă de regulile legislaţiei naţionale. Din numărul convenţiilor
internaţionale , care conţin norme referitoare la prescripţia extinctivă trebuie de
subliniat Convenţia despre prescripţia extinctivă in vinzarea-cumpărarea
internaţională de mărfuri (New York 11 iunie 1974, cu modificările din 11 aprilie 1980
- Viena), intrată in vigoare la 1 august 1988. Republica Moldova a ratificat această
convenţie prin Hotărirea Parlamentului nr. 1214 din 25 iunie 1997 şi este obligatorie
pentru RM incepind cu 1 martie 1998. Regulile Conveţiei din 14 iunie 1974 vor fi
aplicate in locul regulolor corespunzătoare din CC RM referitoare la prescripţia
extinctivă in ceea ce priveşete contractele de vinzare-cumpărare internaţională de
mărfuri, incheiate de antreprenorii RM cu partenerii străini.
La numărul actelor internaţionale ale RM care ar conţine reguli referitoare la
prescripţia extinctivă se referă şi un şir de convenţii din domeniul tarnsporturilor –
Convenţia de la Varşovia din 12 octombrie 1929 referitoare la transportul aerian
internaţional, ratificată de RM la 6 martie 1996 şi intrată in vigoare pentru rM din 19
iunie 1997; Convenţia de la Geneva despre contractul de transport feroviar
internaţional de mărfuridin 19mai 1956, ratificată prin Hotărirea Parlamentului nr.
1318 din 2 martie 1993 şi care este obligatorie pentru RM din 26 mai 1993.
Curtea Supremă de Justiţie reprezintă instanţa de judecată superioară, care
asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către instanţele de judecată. In
virtutea p. d art. 16 din Legea cu privire la Curtea Supremă de Justiţie, Plenul Curţii
Supreme de Justiţie face explicaţii pe intrebările aplicării legislaţiei moldoveneşti,
inclusiv in ceea ce priveşete dispoziţiile CC RM cu privire la prescripţia extinctivă. De
exemplu, p. 18, 22 al Hotăririi Plenului despre aplicarea legislaţiei referitor la
apărarea onoarei, demnităţii şi reoutaţiei profesionale a cetăţenilor şi organizaţiilor
din 27 martie 1997 cu modificările de 20.12.1999 şi 19. 06.2000; p. 22 al Hotiririi
Plenului CSJ despre practica aplicării legislaţiei la examinarea cauzelor despre
apărarea drepturilor consumatorilor din 10.07.1997 cu modoficările din 20.12. 1999,;
p.20 al Hotăririi Plenului CSJ despre practica aplicării de către instanţele de judecată
a unor prevederi ale legislaţiei referitoare la proprietatea industrială şi activitatea de
raţionalizator din 24.12.2001; p. 26 al Hotăririi Plenului CSJ despre examinarea
cauzelor cu privre la succesiune din 10 iunie 1998 cu modoficările din 20.12.1999 şi
16.09.2002 şi alte hotăriri cu caracter explicativ.
5. Deoarece prescripţia extinctivă este considerată drept termenul de apărare
pa calea acţiunii a dreptului incălcat al persoanei, atunci reieşind din art. 267 CC RM,
sub drept al persoanei supus apărării judiciarte se subinţelege dreptul subiectiv al
persoanei concrete. In primul rind se are in vedere drepturile subiective civile al
persoanelor participante la raporturi patrimoniale, reglemetate de dreptul civil –
cetăţenii, persoanele juridice, statul, cind acesta apare in raport ca purtător de
drepturi patrimoniale. Aşadar prescripţia extinctivă se aplică mai intii de toate
raporturilo patrimoniale. Raporturile patrimoniale, reglementate de dreptul civil, ca
regulă, se exprimă sau pot fi exprimate in formă bănească, iar raporturile propriu-
zise poartă un caracter oneros. Trebuie de avut in vedere şi aceea că in dreptul civil
nu sint excluse şi raporturile cu caracter patrimonial, in care germenele de
onerozitate lipseşte. De exemplu, contractele de donaţie şi alte tranzacţii gratuite
săvirşite cu scop de sponsorizare şi reclamă.
Alături de raporturile patrimoniale, in obiectul de reglementare al dreptului civil
intră şi două grupe de raporturi nepatrimoniale. Prima grupă, despre care se vorbeşte
in p.1 art. 2 CC RM, o formează raportirile personale nepatrimoniale, strins legate de
cele patrimoniale; mai intii de toate este vorba de raporturile din domeniul
proprietăţii intelectuale (dreptul de autor şi inventator), subiecţii căreia pe lingă
drepturi patrimoniale, posedă şi drepturi persoanle nepatrimoniale ( dreptul de a se
numi autor, inalienabilitatea operei create). A doua grupă de drepturi nepatrimoniale,
care se referă la obiectul de reglementare al dreptului civil, o formează aşa-numitele
drepturi inalienabile şi libertăţile persoanei şi alte bunurr nemateriale, care conform
p.3 art.2 CC RM, sunt apărate de legislaţia civilă, dacă altceva nu reiese din
caracterul acestor bunuri nematriale. La acestea pot fi atribuite viaţa şi sănătatea,
onoarea şi bunul nume şi reputaţia (art. 16 CC RM), neatingerea vieţii private şi
altele, prevăzute de legislaţia RM. Potrivit p.2 al articolului comentat, acţiunilor
referitoare la incălcarea drepturilor subiective nepatrimoniale. prescripţia extinctivă
se aplică doar in cazurile strict indicate de lege (comentariu la art. 280 CC RM).
Prescripţia extinctivă – instrument al dreptului civil, se supune principiilor
dreptului civil şi de aceea statutului ei juridic ii este caracteristic caracterul juridico-
privat. Prescripţia extinctivă este parte componentă a dreptului privat şi nu public.
Incă in secolul XIV şi XX juriştii indicau că normele referitoare la prescripţia extinctivă
sint proprii doar acţiunilor juridice civile şi sint inaplicabile, de exemplu, incasării
restanţelor la impozite şi alte plăţi nelegate de impozite.Raporturile fiscale sunt
raporturi juridico-publice şi nu se referă la raporturile juridico-private. Apărarea pe
calea procedurii civile a drepturilor subiective, apărute din raporturile juridico-publice
(in mod special cele fiscale) nu presupune că ele se transformă in juridico-civile şi
sunt private. Raporurilor fiscale le sunt proprii relaţii de putere şi subordonare, cu
toate că actul respectiv al aficiului fiscal ca organ de stat poate fi contestat in
instanţa de judecată. Din punctul de vedere al art.2 CC RM şi Capitolului „Prescripţia
extinctivă” al Titlului IV CC RM (cartea I), prescripţia extinctivă este stabilită in
calitate de termen pentru apărarea dreptului patrimonial incălcat (iar in cazurile
prevăzute de lege şi a celor nepatrimoniale). Raporturilor juridico-publice prescripţia
extinctivă nu trebuie aplicată cu excepţia cazurilor strict indicate de lege. La
stabilirea prescripţiei extinctive raporturilor juridico-civile trebuie de luat in
consideraţie caracterul ei juridico-civil, bazat pe principiul autonomiei de voinţă şi in
special dispoziţiile referitoare la faptul că prescripţia extinctivă se aplică de instanţa
de judecată numai la cererea persoanei, in favoarea căreia curgea prescripţia. (art.
271 CC RM).
Prescripţia extinctivă nu poate fi aplicată şi in cazul contestării actului normativ,
dacă altceva nu este prevăzut de lege. Recunoaşterea nulităţii actului organului
administraţiei publice, care contravine legislaţiei, se referă la forma de apărare a
drepturilor civile (p. d art. 11 CC RM) alături de astfel de forme cum sunt neaplicarea
de către instanţă a actului organului administraţiei publice, caer contravine legii (p. k
art. 11 CC RM). Acţiunile despre declararea nulităţii actelor arganelor administraţiei
publice ( actelor organelor de stat şi a organelor administraţiei publice locale)
constituie partea esenţială a dosarelor civile. Potrivit p. 1. art. 12 CC RM, actele
emise de o autoriate publică pot fi declarate nule dacă: 1) nu corespunde legii sau
altor acte normative; 2) incalcă drepturile civile şi interesele protejate de lege ale
persoanelor fizice şi juridice ca subiecţi ai dreptului civil; Art. 12 CC RM arată că in
aşa cazuri actul autorităţii publice trebuie să incalce nemojlocit un drept civil
subiectiv sau interes protejat de lege.

Art. 268 Termene speciale de prescripţie extinctivă

Se prescriu in termen de 6 luni acţiunile privind:

a) incasarea penalităţii;
b) viciile ascunse ale bunului vindut;
c) viciile lucrărilor executate in baza contractului de deservire curentă a
persoanelor;
d) litighiile ce izvorăsc din contrcatul de transport.

1.Codul Civil al RM din 6 iunie 2002 spre deosebire de CC RSSM din 26.12.1964
stabileşte doar un termen de prescripţie general – de trei ani, indiferent de faptul
cine intră in raporturile juridice in calitate de beneficiar al apărării pe calea acţiunii
civile – cetăţeanul sau organizaţia. Aceasta corespunde principiului de bază al
legislaţiei civile – cel al egalităţii tuturor participanţilor la raporturile reglementate.
Acestui principiu ii corespunde şi principiul egalităţii căilor de apărare a tuturor
formelor de proprietate, măcar că apărarea drepturilor incălcate nu se reduce doar la
aceasta. Spre deosebire de art. 267 CC RM, art. 268 CC RM şi alte norme ale
legislaţiei civile prevăd că pentru diferite categorii de cerinţe de către lege pot fi
stabilite termene speciale ale prescripţiei : prescurtate (mai mici de 3 ani) sau mai
lungi faţă de termenul de prescripţie general (de 3 ani). De menţionat este faptul că
denumirea art. 268 CC RM „Termene speciale de prescripţie extinctivă” nu
corespunde conţinutului lui. Reieşind esenţa articolului comentat, ieşim la concluzia
că termenele speciale sunt doar cele de şase luni. Comentarea in ansamblu al CC RM
ne permite să vorbim despre faptul că pentru anumite tipuri de cereri sint stabilite şi
alte termene speciale de prescripţie extinctivă – mult mai indelungate atit faţă de
termenul special de şase luni, cit şi faţă de termenul general de trei ani. Exemplu
elocvent poate fi art. 968 CC RM : in acţiunile legate de indeplinirea unei lucrări in
baza contractului de antrepriză constituie un an din momentul primirii lucrării. In
acelaşi timp potrivit p.2 al aceluiaşi articol, pentru acţiunile in legătură cu
construcţiile se stabileşte un termen prescripţie extinctivă de 5 ani.
Astfel legislaţia despre prescripţie extinctivă stabileşte două categorii de
termene de prescripţie extinctivă specială in raport cu termenul general de trei ani :
a) termen de prescripţie extinctivă special mai scurt de 3 ani; b) termen de
prescripţie extinctivă mai lung de trei ani.
La termene speciale de prescripţie extinctivă se aplică regulile generale ale CC
RM referitor la nulitatea convenţiei despre modificarea termenului de prescripţie
extinctivă (art. 270 CC RM), inceputul curgerii termenului de prescripţie extinctivă
(art. 272 CC RM); termenul de prescripţie extinctivă in cazul modificării persoanelor
in obligaţie, la cesiune de creanţă sau de datorie (art. 273 CC RM); suspendarea şi
intreruperea curgerii termenului de prescripţie extinctivă (art. 274-277 CC RM);
curgerea prescripţiei in cazul scoaterii cererii de pe rol (art. 278CC RM); restabilirea
termenului de prescripţie extinctivă (art. 272 CC RM); executarea obligaţiei după
expirarea termenului de prescripţie (art. 281 CC RM); şi prescripţia aplicabilă la
prestaţiile suplimentare (art. 283 CC RM).
După izvorul de stabilire a normelor juridice cu privire la prescripţia extinctivă
deosebim următoarele legi şi acte subordonate legii:
Codul Civil al RM (p.3 art. 116 referitor la cererea de reparare a prejudiciului
sau cesiunii de drepturi şi obligaţii sau venitului căpătat in rezultatul săvirşirii unei
tranzacţii de către participanţii la societatea comercială; p.3. art. 128 referitor la
răspunderea participantului, plecat din societatea in nume colectiv; art. 231 despre
recunoaşterea tranzacţiei drept nule ca rezultat al inţelegerii dolosive dintre
reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte; art. 233 despre declararea nulităţii actului
juridic in temeiurile prevăzute de art. 227, 228, 229 CC RM; art. 268 – de incasare a
penalităţii , pentru viciile ascunse şi alte temeiuri prevăzute in acest articol; p.3 art.
352 referitor la transferarea asupra coproprietarului a drepturilor şi obligaţiilor
cumpărătorului; p.2 art. 785 – acţiunile referitor la viciile bunului vindut; p.1 art. 986
referitor la neajunsurile lucrărilor in contractul de antrepriză; art. 1021 – prescripţia in
contractul de transport; art. 1141 referitor la pretenţii şi acţiuni inainate de către
turist organizatorului călătoriei; art. 1439 – recunoaşterea persoanei ca succesor
nedemn; art. 1474 – prescripţia referitor la recunoaşterea nulităţii testamentului; art.
1492 referitor la cererea legatarului despre executarea legatului; art. 1538 acţiunile
despre contestarea acceptării sau refuzului la succesiune).
Legea RM cu privire la protecţia consumatorului ( art. 10,13,14,15 referitor la
inaintarea de către consumator a pretenţiilor in legătură cu viciile (calitatea)
mărfurilor şi serviciilor).
Legea cambiei (art. 60-61 referitor la acţiunea inaintată de creditor faţă de
andosanţi şi debitor).
Codul navigaţiei maritime comerciale (art. 388-391 referitor la reclamaţiile ce
reiese din contractul de transport maritim a mărfurilor, pasagerilor, bagajului şi in
legătură cu alte cerinţe, rezultate din raporturile legate de navele maritime, de
repararea prejudiciului cauzat de poluare, de poluare atomică de către navele
atomice).
Codul transportului auto al RM (art. 49 referitor la acţiunile pasagerilor, ale
expeditorilor către organizaţiile de transport. Trebuie de avut in vedere că Codul
transportului auto nu prevede teremene concrete de prescripţie extinctivă. Probabil
in aceste cazuri se ţine cont de termenul de un an sau de trei, stabilite de art. 1021
CC RM).
Articolul comentat in dependenţă de durata termenului evidenţiază doar un
termen prescurtat de prescripţie extinctivă – termenul de şase luni. Conţinutul
legislaţiei civile despre termenele prescurtate de prescripţie extinctivă indică şi la
alte tipuri de durată a termenelor prescurtate de prescripţie extinctivă :
trei luni . Dacă asociatul societăţii comerciale a realizat fără acordul celorlaţi
asociaţi o activitate similară celei pe care o exercită societatea, atunci in temeiul art.
116 p.3 al CC RM, societatea are drept ca in termen de trei luni să inainteze o
reclamaţie de reparare a prejudiciului cauzat sau cedarea drepturilor şi obligaţiilor
sau venitului, căpătat in urma exercitării tranzacţiei, calculate din ziua cind asociaţii
au aflat sau trebuiau să afle despre tranzacţie, dar nu mai mult de un an din
momentul săvirşirii.
Potrivit art. 352 p.3 al CC RM in cazul vinzării cotei-părţi din patrimoniu fără
respectarea dreptului de preemţiune, orice coproprietar este in drept in termen de 3
luni să intenteze o acţiune pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător.
Cum prevede art. 1539 CC RM acţiunea referitor la contestarea acceptului sau
refuzului la succesiune poate fi inaintat in termen de 3 luni din ziua, cind persoana
cointeresată a aflat despre aceea că are pentru aceasta cauze intemeiate.
Єase luni. In articolul comentat (268) este inşirată lista termenelor prescurtate
de şase luni de prescripţie extinctivă. Cu toate că şirul relaţiilor asupra cărora se
răsfringe termenul de prescripţie extinctivă de şase luni este dat in formă exhaustivă
(adică nu suportă interpretări extensive), alte norme ale legislaţiei civile ne vorbesc
despre contrariul. Analiza legislaţiei civile ne permite să evidenţiem destul de multe
relaţii asupra cărora se răsfringe termenul de prescripţie extinctivă de şase luni.
Termene de prescripţie extinctivă de şase luni sint stabilite de insuşă Codul Civil
pentru acţiunile de declarare a nulităţii (art. 253) in temeiurile art. 227, 228, 229,
230; in acţiunile rezultate din contractul de servicii turistice ş.a. Termenul de
prescripţie extinctivă al andosanţilor unul către celălalt şi către creditor este egal cu
şase luni, calculate din ziua cind andosantul a achitat cambia sau din ziua inaintării
acţiunii către acesta.
Un an. Potrivit p.2 art. 231 CC RM, acţiunea de declarare a nulităţii actului juridic,
incheiat in urma inţelegerii dolosive dintre reprezentantul unei părţi şi cealaltă parte,
poate fi inaintată in termen de un an din ziua in care persoana cointeresată a aflat
sau trebuia să afle despre incheierea actului juridic. In corespundre cu art. 785 CC
RM, acţiunea referitor la viciile bunului pot fi inaintate in termen de un an din data
inaintării cererii, iar dacă pretenţiile n-au fost inaintate sau nu este cunoscută data
inaintării – in termen de un an de la expirarea termenelor prevăzute de art. 783 şi
784. Termenul de prescripţie extinctivă in contrcatul de antrapriză potrivit art. 968
p.1 CC RM este de un an din mometl recepţiei lucrării. P.1 art. 1021 CC RM stabileşte
termenul de prescripţie extinctivă de un in relaţiile din domeniul transportării.
Termenul de prescripţie extinctivă de un este prevăzut şi pentru declararea
persoanei drept nedemnă pentru venirea la succesiune(art. 1438) CC RM. Tremenul
de prescripţie impotriva creditorului şi andosanţilor şi debitorului este egal cu un an
din ziua protestului, săvirşit in termenul stabilit sau din ziua plăţii in cazul notei
„circuit fără cheltuiel”. P.2 art. 389 Codul navigaţiei maritime comerciale stabileşte
că in cazurile prevăzute de p.2 art. 306 al codului acţiunilor in regres li se aplică
termenul de un an, calculat dn ziua achitării sumei respective.
Doi ani. Potrivit p.2 art. 128 CC RM asociatul plecat din societatea in nume colectiv
răspunde pentru obligaţiile societăţii, născute pină la părăsirea societăţii in egală
măsură cu asociaţii rămaşi şi lui ii poate fi inaintată acţiunea in termen de 2 ani din
ziua aprobării dării de seamă despre activitatea societăţii din care acesta a ieşit.
2. Termene de prescripţie extinctivă prescurate se stabilesc pentru reclamaţii
aparte, cel mai des faţă de relaţiile dintre antreprenori şi au drept scop de a
determina contragenţii de a cere cit mai rapid restabilirea dreptului incălcat. Acestui
scop nu-i contribuie normele de colizie incluse in CC RM despre termenul de
prescripţie extinctivă. Prescripţiile conţinute in Cartea I a CC RM referitoare la
termenul de prescripţie extinctivă nu rareori diferă esenţial de prescripţiile referitoare
la termenul de prescripţie extinctivă din celelalte cărţi. In special p. d art. 268 CC RM
stabileşte termenul de prescripţie de şase luni in litigiile izvorite din contractele
contractele de transport. In acelaşi timp p.1 art. 1021 CC RM „Termenul de
perscripţie in contractul de transport” al Capitolului XII „Transportul” al titlului III
„Categoriile de obligaţii” prevăd că termenul de prescripţie in relaţiilde transport
constituie un an. In cazul intenţiei sau a culpei grave acesta constituie trei ani. De
faţă sint două norme care reglementează unul şi acelaşi raport şi care contravin una
celeilalte.Soluţia este aplicarea regulilor normei speciale : dacă in lege se conţin
reglementări generale cu privire la unul sau altul cerc de relaţii şi in acelaşi timp se
prevede o normă specială cu privire la aceste raporturi, atunci se aplică norm
aspecială – adică art. 1021 CC RM. Astfel de situaţii de colizie se admit şi in cazul
altor raporturi. De exemplu se conţine o colizie in ceea ce priveşte inaintarea
cerinţelor despre indeplinirea lucrărilor de construcţie ce se conţin in art. 269 şi 968
CC RM. Este necesară aducerea in concordanţă a acestor reguli ale CC.
3. Legislaţia veche (CC RSSM din 1964) prevedea stabilirea doar a termenelor
prescurtate de prescripţie in raport cu termenul general de prescripţie extinctivă, dar
care nu depăşeau aceste termene. Cu toate acestea dintr-un şir de norme din CC RM
din 06 iunie 2002 şi alte acte normative decurge că termenele speciale de prescripţie
pot fi mai lungi faţă de termenul general de prescripţie extinctivă (de trei ani). Nu
rareori termenele mai indelungate servesc mai bine intereselor persoanelor
imputernicite.
Termenele speciale de prescripţie, mai lungi decit termenul general de
prescripţie, se aplică in cazurile următoare : 10 ani – despre introducerea
modificărilor in cadastrul bunurilor imobile ( p.2 art. 506 CC RM); 5 ani – referitor la
viciile in construcţii (art. 269 CC RM); 5 ani – in contractul de antrepriză referitor la
construcţii (p.2 art. 968); potrivit p.2 art. 51 CL RM, ordinul de repartiţie poate fi
declarat nul in termen de 3 ani din ziua primirii lui. Astfel de acţiune poate fi inaintată
şi după trei ani, dacă ordinul a fost eliberat ca rezultat al acţiunilor nelegitime din
partea persoanelor ce l-au primit; 6 ani şi 15 ani – in cazul reparării prejudiciului
cauzat de poluare şi prejudiciu nuclear (art. 309 Codul navigaţiei maritme
comerciale) ş.a.
4. Natura juridică a termenelor speciale de prescripţie coincide cu esenţa
juridică a termenului general de prescripţie. Reglementările referitoare la termenul
general de prescripţie extinctivă sunt aplicabile şi in cazul termenlor speciale.
Stabilirea pentru unele categorii de raportuei a termenelor speciale este condiţionată
de specificul acestor raporturi. De accea normele dreptului civil, luind in considerare
specificul raporturilor respective (mai ales a celor de transport), in unele cazuri,
admit posibilitatea abaterii de la regula generală. Unul din astfel de cazuri este
neaplicarea regulei generale a inceputului calculării termenului de prescripţie unor
termene speciale. Drept exemplu poate servi p.2 art. 1021 CC RM, care determină
diferit inceputul calculării termenului special in cazul reclamaţiilor din contrcatul de
transport : a) in cazul pierdere parţială, de deteriorare sau incălcare a termenului de
transportare – din ziua predării incărcăturii către destinatar; b) in cazul distrugerii sau
pierderii totale – in a 30-a zi de la expirarea termenului de transportare, iar dacă
acest termen nu este stabilit de părţi sau de lege – in cea de-a 60-a zi din ziua
preluării incărcăturii de către cărău.; c) in celelalte cazuri – in ziua expirării unui
termen de 3 luni de la data incheierii contrcatului de transport. Legislaţia
transporturilor, normele de apărare a drepturilor consumatorilor şi alte acte
normative, stabilind un moment special de la care se calculează termenele speciale
de perscripţie, iau in considerare faptul că de lege pentru astfel de cerinţe este
stabilită calea pretenţionistă de soluţionare a litigiului. De aceea momentul, de la
care se incepe calcularea termenul special de prescripţie, nu rareori se determină cu
luarea in seamă a a timpului necesar pentru examinarea pretenţiei şi primirii
răspunsului la ea. Astfel potrivit p.1 art. 387 Codului navigaţiei maritime comerciale,
in cazul transportului maritim, cărăuşul este obligat să examineze pretenţia in
termen de 3 luni şi să inştiinţeze petiţionarul despre satisfacerea sau respingerea ei.
In cazul transportului combinat, pretenţiile se examinează in termen de 6 luni. Art.
383 CNMC reglementează momentele speciale, de la care se calculează inceputul
curgerii termenului de prescripţie in cerinţele, iyvorite din contractul de transport
maritim.

Art. 269 Prescripţia in cazul viciilor construcţiei

(1) In contrcatul pentru executarea de lucrări, dreptul ce se naşte din viciul

construcţiei se prescrie in termen de 5 ani.
(2) In contractul de vinzare-cumpărare, dreptul ce se naşte din viciul
construcţiei nu se prescrie inainte de trecerea a 5 ani de la executarea
lucrării de construcţie.
(3) Pentru viciile materiilor prime sau ale materiilor livrate, destinate
realizării unei construcţii, care au cauzat viciul acesteia, dreptul se prescrie
in termen de 5 ani.

Viciile construcţiilor sint legate mai intii de toate de calitatea lucrărilor

indeplinite de antreprenor. Calitatea lucrărilor trebuie să foe stabilită mai intii de
toate in contrcatul de antrepriză, iar in cazul caracterului incomplet al condiţiilor – să
corespundă condiţiilor obişnuite. Calitatea lucrărilor de construcţie poate stabilită nu
numai in contarctul de antrepriză, dar şi in anexele la el – descrierile, schiţele sau
formulate in formă de trimitere la documentele de construcţie respective
( standarturi, norme tehnice). Cerinţele faţă de lucrările de construcţie pentru clădiri
sunt diverse şi sunt formulate in diferite documente juridice : standarte, norme
tehnice, norme şi reguli in construcţie. Responsabilitatea antreprenorului pentru
calitatea lucrărilor de construcţie survine pentru executarea lucrărilor cu deviere de
la contrcat, de la proiect, devizul de cheltuieli, cit şi de la normele şi regulile de
construcţie, in vigoare la momentul indeplinirii categoriilor de lucrări. Trebuie de avut
in vedere că pentru fiecare tip de lucrări in construcţie există diverese norme şi
regule. In afară de normele şi regulile de construcţie in sistemul actelor normative,
care reglementează procedura de elaborare, avizare, aprobare şi componenţă a
documentaţiei de proiect pentru construcţia clădirilor pe teritoriul RM şi care sint
menite să fie aplicate de către clienţi şi antreprenori, organele adminstraţiei de stat
şi controlului de stat, persoanele fizice şi juridice – participanţi la relaţiile de
construcţie.
Calitatea lucrărilor de construcţie depinde şi de calitatea materialelor, detaliilor
puse la dispoziţie de client sau antreprenor. Calitatea lucrărilor de construcţie, cit şi
atingerea indicilor in construcţie, aşa cum ar fi capacitatea de producţie a
intreprinderii, depind de calitatea materiei prime şi a materialelor, indreptate pentru
realizarea construcţiei. Viciile construcţiei se găsesc in dependenţă directă de viciile
materiei prime şi a materialelor, folosite pentru realizarea construcţiei.
Clientul este in drept in decursul intregii perioade a construcţiei să execute
controlul asupra activităţii antreprenorului in ceea ce priveşte nivelul inalt al calităţii
lucrărilor de construcţie şi folosirea materialelor calitative in realizarea construcţiei.
In cazul depistării viciilor in executarea lucrărilor de construcţie sau folosirea
materialelor necalitative, clientul este in drept să ceară de la antreprenor inlăturarea
lor. Existenţa defectelor in lucrările de construcţie poate fi percepută şi după
finisarea lucrărilor de construcţie, lşa expirarea unei perioade de timp mai
indelungate. Cu acest scop legiuitorul a stabilit termene mai indelungate pentru
cerinţele legate de viciile in construcţii, de calitatea necorespunzătoare a lucrărilor
privitor la construcţii. Acestora li se aplică alte termene de perscripţie.
2. Prescripţia in cazul viciilor in construcţii se referă la prescripţia specială.
Termenele stabilite pentru astfel de cerinţe sunt mult mai indelungate in raport cu
termenul general de prescripţie extinctivă. Termenul special de prescripţie extinctivă
in cerinţele despre viciile in construcţii sunt stabilite de lege, şi nu de contrcatul de
antrepriză, de normele şi regulile in construcţie, de GOSTuri in domeniul construcţiei,
regulile de proiectare şi de recepţie in exploatare a construcţiilor finisate.
Stabilirea termenelor mai indelungate de prescripţie cu durata de cinci ani
pentru reclamaţiile clientului cu privire la calitatea lucrărilor de construcţie indeplinite
este determinată de necesitatea unei verificări mai indelungate a calităţii acestora.
Termenul de cinci ani, fiind un termen mai indelungat decit cel general, serveşte in
primul rind intereselor clientului. Aceste termene sunt legate de viciile ascunse ale
construcţiilor, care nu pot fi stabilite in cazul unei examinări obişnuite.
Prescripţia cu durata de cinci ani trebuie aplicată nu doar in cazurile cind obiect
al lucrărilor de construcţie au fost lucrările de ridicare, reconstruire sau reparaţie a
cladirilor. Această regulă se aplică şi faţă de dreptul, născut din contrcatul de
vinzare-cumpărare al obiectului, vindul cu vicii de construcţie. Calitatea obiectului
construit trebuie să corespundă nu doar cerinţelor obişnuite faţă de lucrările de genul
respectiv, dar şi faţă de materialele intrebuinţate, detalii. Dacă pentru executarea
construcţiei au fost utilizate materiale şi materie primă cu vicii, atunci acţiunea cu
privire la viciile materialelor şi materiei prime, care au avut drept efect vicii ale
construcţiei se prescrie tot in cinci ani. Sub vicii ale materialelor şi materiei prime
despre care se vorbeşte in p.3 al articolului comentat, trebuie de inţeles vicii care
dau naştere la răspunderea antreprenorului pentru calitatea necorespunzătoare a
materialelor propuse de el, intrebuinţate la executarea lucrărilor, cit şi răspunderea
lui pentru prezentarea materialelor grevate de drepturile terţilor.
In art. 269 CC RM este vorba despre prescripţia de 5 ani numai in problemele
legate de calitatea necorespunzătoare a lucrărilor de construcţie executate şi
calitatea materialelor, destinate pentru executarea lucrării şi care au dat naştere la
vicii in construcţie. In articolul comentat nu sint indicaţii despre termenele de
prescripţie pentru alte cerinţe, legate de contractul de antrepriză in construcţie. Cum,
de exemplu, ar fi incălcarea termenului de construcţie in parte sau total, litigiile de
calcul, ş.a. In astfel de litigii ne vom conduce de termenul general de prescripţie
extinctivă de trei ani, stabilit de art. 267 CC RM.
Articolul comentat nu stabileşte execepţii in ceea ce priveşte momentul de
inceput al calculării termenului de prescripţie (art. 327 CC RM). Curgerea prescripţiei,
legate de viciile construcţiei depinde de faptul despre care vicii este vorba : vicii
iminente sau ascunse. In cazul celor iminente, curgerea prescripţiei se incepe odată
cu momentul cind persoana a aflat sau trebuia să afle despre incălcarea dreptului
său- adică din momentul depistării viciului. In cazul viciilor ascunse ale construcţiei,
ne vom conduce de partea 1 a subpunctului b) al punctului 7 art. 272 CC RM – la
expirarea a 3 ani de la data preluării construcţiei.
Articolul comentat de asemenea nu menţionează nimic despre momentul de
inceput al curgerii prescripţiei de 5 ani in cazul existenţei unui termen de garanţie
pentru construcţie sau materialele livrate pentru executarea construcţiei, termen
stabilit de lege, act subordonat legii sau contractul de antrepriză. Dacă pentru
lucrările executate este stabilit un termen de garanţie, atunci momentul de inceput al
curgerii prescripţiei trebuie de considerat data expirării termenului de garanţie,
reieşind din aceea că clientul putea şi trebuia să inainteze reclamaţiile sale pină la
acea dată.

Art. 270 Interzicerea modificării termenului de prescripţie extinctivă sau a

modului de calculare

Actul juridic de modificare a termenului de prescripţie extinctivă sau a

modului de calculare ori privind renunţarea la dreptul de a invoca
prescripţia este nul.

1. Articolul comentat stabileşte un principiu de drept foarte important, potrivit

căruia actul juridic de modificare a termenului de prescripţie extinctivă sau a modului
lui de calcul fie referitor la refuzul de la dreptul de a face trimitere la prescripţia
extinctivă nu corespunde normelor dreptului civil despre termenul de prescripţie
extinctivă şi de aceea este nul. Astfel de acte juridice se se referă la categoria
actelor, care nu corespund legii sau altor acte normative. Această prevedere cu
caracter de axiomă decurge din esenţa şi destinaţia reglementării juridice a
prescripţiei, de altfel in cazul unei reglementări opuse, norma de drept referitor la
termenul de prescripţie extinctivă şi-ar pierde caracterul său regulativ şi ar fi
incălcată.
Din punct de vedere juridic actele juridice despre modificarea prescripţiei
extinctive, despre modificarea modalităţii de calcul sau despre refuzul de dreptul a
face trimitere la termenul de prescripţie extinctivă, sunt intemeiate pe
necorespunderea lor faţă de cerinţele legislaţiei. Termenul de prescripţie extinctivă şi
regulile referitoare la termenul de prescripţie extinctivă sunt stabilite de lege, poartă
caracter imperativ şi nu pot fi modificate de acordul părţilor. Convenţia despre
modificarea prescripţiei extinctive, despre modificarea modalităţii de calcul sau
despre refuzul de dreptul a face trimitere la termenul de prescripţie extinctivă
contravine scopului prescripţiei – să asigure stabilitatea raporturilor patrimoniale ale
persoanelor fizice şi juridice, disciplina participanţilor circuitului civil, stimularea
activitţii lor in executarea drepturilor şi obligaţiilor, să intărească disciplina
contractuală şi financiară, să intărească controlul reciproc asupra executării
obligaţiilor contractuale, să asigure protejarea dreptului incălcat.
2. Normele referitoare la termenul de prescripţie şi regulile de calculare a lor au
caracter imperativ. Termenele imperative şi modul de calculare a lor nu pot fi
modificate prin acordul părţilor. De aceea, potrivit p.1 art. 220 CC RM, actul juridic
sau o condiţie a acestuia, care contracvine normei imperative sunt nule.
Dreptul la prescripţie reprezintă o garanţie sigură de protejare a drepturilor
civile sau altor drepturi materiale ale cetăţenilor, organizaţiilo, intreprinderilor,
statului. Reprezintă dreptul in corespundere cu care instanţa de judecată sau alt
organ jurisdcţional este obligat să acorde protecţie persoanei (fizice sau juridice),
dreptul căreia a fost incălcat. Drept garanţie a realizării dreptului subiectiv al
cetăţenilor sau organizaţiilor la adresare in judecată şi acordarea protecţiei
persoanei, dreptul căreia a fost incălcat reprezintă şi regula cuprinsă in art. 270 CC
RM, in virtutea căruia refuzul de la dreptul de a invoca prescripţie este nul. Refuzul
de la dreptul a invoca prescripţia este nul indiferent de faptul cum acesta a fost
făcut, in formă generală sau pentru o categorie anume de raporturi juridice sau litigii,
care au apărut sau pot apărea in viitor dintr-un contract concret.
3. Actul juridic de modificare a prescripţiei extinctive sau modului de calculare a
acesteia,fie refuzul de la dreptul de a invoca prescripţia nu corespunde cerinţelor
legii şi se declară nulă in temeiul p.1. art.220 CC RM. Pentru aplicarea acestui temei
este ecesar doar depistarea faptului incheierii actului juridic contrar prevederilor
legislaţiei (art. 220, 270 CC RM), indiferent de faptul au avut părţile sau nu intenţia
intr-adevăr de a incălca legea sau cunoşteau că actul incheiat contravine acesteia.
Potrivit art. 217 CC RM, instanţa de judecată face trimitere la nulitatea actului juridic
referitor la modificarea prescripţiei extinctive, despre modificarea modalităţii de
calcul sau despre refuzul de dreptul de a face trimitere la termenul de prescripţie
extinctivă din proprie iniţiativă.
4. Caracterul imperativ al normelor referitoare la termenul de prescripţie şi
modul lor de calculare se răsfringe asupra actelor juridice cu participarea subiecţilor
naţionali. In cazul tranzacţiilor cu element de extranietate, Codul Civil oferă
posibilitatea subiecţilor de a alege dreptul aplicabil. Aşa potrivit art. 1610 CC RM,
contractul este guvernat de legea aleasă de părţi. In virtutea art. 1624 CC RM
intrebările referitoare la prescripţia extinctivă se soluţionează după dreptul statului
aplicabil pentru reglementarea raportului respectiv – „Prescriptia extinctiva a
dreptului la actiune este guvernata de legea aplicabila dreptului subiectiv”, Respectiv
acordul părţilor despre alegerea dreptului străin ca aplicabil contrcatului (p.1 art.
1610 CC RM) presupune şi acordul lor de a aplica alte termene de prescripţie şi
modului de calculare a lor, dacă astfel sunt prescripţiile legii străine. Asupra astfel de
acte juridice nu se răsfringe dispoziţia art. 270 CC RM.

Articolul 271. Aplicarea prescriptiei extinctive

Actiunea privind apararea dreptului incalcat se respinge in temeiul

expirarii termenului de prescriptie extinctiva numai la cererea persoanei in
a carei favoare a curs prescriptia, depusa pina la incheierea
dezbaterilor in fond. In apel sau in recurs, prescriptia poate fi opusa de
indreptatit numai in cazul in care instanta se pronunta asupra
fondului.

1. Оn conformitate cu regulile CC RM din 26 decembrie 1964, instanţa de

judecată şi alte organe jurisdicţionale, care au fost imputernicite să soluţioneze litigii
juridico-civile, erau obligate să aplice normele referitoare la prescripţia extinctivă
indiferent de cererea părţilor, adică chiar şi dacă piritul nu făcea trimitere la scăparea
termenului de prescripţie.
CC RM din 6 iunie 2002 a luat in această direcţie o poziţie cu totul contrarir –
prescripţia extinctivă se aplică doar la cererea persoanei interesate. Cu late
cuvinte, dacă piritul nu a atenţionat asupra faptului de scăpare a termenului de
prescripţie de către reclamant, atunci instanţa de judecată sau alt organ
jurisdicţional, imputernicit cu soluţionarea cauzei, nu poate din oficiu să refuze in
acţiune pe motivul scăpării termenului de prescripţie. Poziţia CC RM din 6 iunie 2002
este corectă şi in concordanţă cu principiul dreptului civil şi procesual civil – cel al
disponibilităţii – principiului independenţei şi iniţiativei in obţinerea, exercitarea şi
apărarea drepturilor civile ( art. 1, 9, 10 CC RM). Principiul disponibilităţii, adică de
statornicire asupra subiecţilor dreptului civil a posibilităţii de sine stătător să dispună
de drepturile sale materiale şi procesuale, ceea ce referindu-se la dreptul la
prescripţie – presupune aplicarea prescripţiei numai la cererea persoanei interesate.
Numai piritului ii aparţine dreptul de a refuza reclamantului in acţiune pe
motivul expirării termenului de prescripţie. Trimiterea piritului la scăparea de către
reclamant a termenului de prescripţie nu este unicul mijloc de apărare a piritului
impotriva reclamantului. Prescripţia incepe să curgă doar din momentul in care este
incălcat dreptul subiectiv sau interesul protejat de lege. Dacă pretenţiile
reclamantului către pirit sunt neintemeiate in fond, prescripţia in general nu incepe
să curgă. De aceea in acele cazuri cind pretenţiile reclamantului sunt neintemeiate in
fond, prescripţia extinctivă nu incepe să curgă, nu poate fi vorba de scăparea lui şi
piritul nu este in drept să utilizeze dreptul său de aplicare a termenului de
prescripţie. In aşa cazuri piritul poate să ciştige procesul nu pe motivul scăpării de
către reclamant a termenului de prescripţie, ci pe motivul că piritul in general nu
avea nici un fel de obligaţii faţă de reclamant.
In aşa fel regula despre faptul că prescripţia extinctivă se aplică de către
instanţă numai la cererea persoanei cointeresate inseamnă că prescripţia nu se
răsfringe asupra pretenţiilor de apărare judiciară, ea se aplică la cerera părţilor.
Potrivit normelor dreptului procesual civil, părţi in proces sint reclamantul şi piritul. In
virtutea art. 1 şi 9 CC RM, persoanele fizice şi juridice la libera sa laegere exercită
drepturile ce le aparţin, inclusiv dreptul de a declara in instanţă despre omiterea
termenului de prescripţie.
Cererea de omitere a termenului de prescripţie, făcută in procesul examinării
cauzei de către terţa persoană, nu este temei de aplicare de către instanţă a
prescripţiei extinctive, dacă o stfel de cerere nu a fost făcută de către partea in
proces. Această prescripţie este corectă, dar in practică un astfel de punct de vedere
poate fi pus sub semnul intrebării. Nu se poate de a nu fi de acord cu aceea că
legislaţia procesuală (art. 68 CPC RM) nu acordă terţei persoane care nu inaintează
pretenţii proprii, a dreptului la refuz la acţiune, recunoaştere a acţiunii sau incheierea
unei tranzacţii de impăcare şi aceste terţe persoane doar fac uz de drepturile părţii,
nefiind astfel. Această imprejurare ne permite să vorbim despre aceea că terţa
persoană este lipsită de dreptul de a invoca omiterea termenului de prescripţie. Cu
toate acestea este corectă şi o altă prevedere : art. 271 CC RM nu vorbeşte categoric
despre aceea că prescripţia extinctivă se aplică doar la cererea părţii in litigiu, care
sunt reclamantul şi piritul. Reieşind din conţinutul şi sensul art. 271 CC RM consider
posibil aplicarea termenului de prescripţie şi la solicitarea terţei persoane care nu are
pretenţii proprii. Articolul comentat nu utilizează termenul de „parte”, „pirit”, ci
expresia „ la cererea persoanei in folosul căreia curgea prescripţia” , adică in folosul
oricărei persoane cointeresate. Din punct de vedere formal, o astfel de prevedere
legislativă permite şi terţei persoane să vină cu cererea despre omiterea termenului
de prescripţie. In practica judiciară pot fi cazuri cind terţa persoană , lipsită de
dreptul undicat, practit pierde posibilitatea de a apăra interesele sale. In acest sens
este convingător următorul argument intilnit in literatura de specialitate : in cazul
inaintării acţiunii la unul dintre debitorii solidari, alt debitor, ce participă in proces ca
intervenient, neavind posibilitatea de a depune cererea despre omiterea teremenului
de prescripţie, riscă in consecinţă să răspundă faţă de pirit, acţiunea faţă de care a
fost admisă, in procedură de regres, deoarece curgerea termenului de prescipţie
incepe din momentul executării obligaţiei de bază.
Cererea de aplicare a termenului de prescripţie, făcută de unul dintre copiriţi,
nu se răsfringe asupra celorlalţi copiriţi, inclusiv şi in cazul obligaţiei solidare. Fiecare
dintre coreclamanţi şi copiriţi participă faţă de cealaltă parte in proces in mod de sine
stătător şi in acţiunile sale nu depinde de alţi coparticipanţi : el poate de exemplu să
declare despre omiterea termenului de prescripţie sa să refuze de la acest drept fără
acordul cu ceilalţi. Aşa prevedere este conformă cu principiul realizării drepturilor
sale in interes propriu, care nu admite a extinde manifestarea de voinţă a unuia
dintre copiriţi asupra celuilalt fără acordul celui din urmă. Cererea despre aplicarea
termenului de prescripţie făcută de unul dintre copiriţi nu se răsfringe asupra
celorlalţi piriţi. In cazul coparticipării procesuale pasive nu se exclude posibilitatea
declarării omiterii termenului de prescripţie de fiecare dintre piriţi. Cu toate aceste
instanţa de judecată este in drept să refuze in acţiune in cazul existenţei cererii de
omitere a termenului de prescripţie de la unul dintre copiriţi cu condiţia, că in
virtutea legii sau contractului sau reieşind din caracterul raportului litigios pretenţiile
reclamantului nu pot fi admise din contul celorlaţi copiriţi ( de exemplu in cazul
inaintării acţiunii despre revendicare a bunului indivizibil, care se află in proprietate
comună).
Nu de rareori acţunea se inaintează faţă de persoana corectă, care se află in
raport litigios cu creditorul. O astfel de persoană este piritul necorespunzător. Partea
necorespunzătaore (piritul) - este o persoană procesuală cu capacitate juridică.
Astfel de persoană poate inainta demersuri, să facă cereri şi să exercite alte drepturi
procesuale. Cerera părţii necorespunzătoare depsre aplicarea termenului de
prescripţie nu are importanţă juridică pentru partea corespunzătoare care a intrcat in
proces (art. 64 CPC RM), cu toate că termenul de prescripţie intr-adevăr a expirat.
Nimeni nu poate să dispună de dreptul care nu-i aparţine. De dreptul de a cere
aplicarea termenului de prescripţie beneficiază doar acel subiect al circuitului civil
care este răspunzător in acţiune. Aceată persoană este pirit necorespunzător, anume
aceteia ii aprţine dreptul de a aplica prescripţia perosnal sau prin reprezentant. (art.
75 CPC RM)
Deoarece succesorul in drepturi continuă să partcipe in procesul succedatului,
toate acţiunile săvirşite in proces pină la intrarea lui, sunt obligatorii pentru acesta in
acea măsură, in care ele ar fi fost obligatorii pentru persoana pe care succesorul a
inlocuit-o ( conform noului CPC p.2 art. 70). Instanţa de judecată aplică prescripţia
extinctivă dacă piritul pe care l-a inlocuit succesorul, a făcut o astfel de cerere pină la
incheierea dezbaterilor judiciare in fond. O cerere repetată de la succesor referitor la
aplicarea termenului de prescripţie nu este necesară.
Subiect al dreptului de inaintare a cererii faţă de instanţă despre expirarea
termenului de prescripţie est reclamantul şi piritul. In virtutea art. 271 CC RM,
reclamantul se include de prevederea „ la cererea persoanei, in favoarea căreia a
curs prescripţia”. Din punct de vedere practic, legislaţia civilă cunoaşte cazuri, cind la
reclamant poate să apară necesitatea in apărarea intereselor sale pe calea cererii
referitor la omiterea termenului de prescripţie. Dee exemplu reclamantul poate să
protesteze in temeiul subpunctului „a” p.1 art. 659 CC RM impotriva compensării in
legătură cu expirarea termenului de prescripţie.
2. In conformitate cu art. 116 al Constituţiei RM, judecătorii sint imparţiali.
Acest principiu constituţional se asociază cu principiul exercitării dreptrilor sale in
interes propriu şi voinţă proprie. Această prevedere a dreptului civil acordă
soluţionarea intrebării despre eliberarea de la incasarea in favoarea creditorului la
discreţia debitorului. Iată de ce aplicarea termenului de prescripţie este posubilă doar
la solicitarea persoanei in a cărei favoare a curs termenul de prescripţie. Instanţa nici
intr-un caz nu trebuie să intenteze problema despre termenul de prescripţie din
proprie iniţiativă, ex offcio.
Potrivit art. 202 CPC RM, judecătorii sunt obligaţi să explice părţilor şi altor
persoane, ce paricipă in proces drepturile şi obligaţiile lor procesuale. Cu toate
acestea instanţa nu trebuie să amintească persoanelor cointeresate despre
necesitatea aplicării termenului de prescripţie extinctivă. Explicind drepturile şi
obligaţiile procesuale, judecătorii nu trebuie să se ocupe de comentariul art. 271 CC
RM despre consecinţele aplicării sau neaplicării termenului de prescripţie. Aceasta va
fi considerată ca un ajutor piritului, ceea ce contravine principiilor imparţialităţii şi
contradictorialităţii procedurii civile. In virtutea imputernicirilor sale instanţa de
judecată poate să pună in discuţie din proprie iniţiativă orice intrebare, care are,
după părerea ei, importanţă juridică, exceptind cele referitoare la termenului de
prescripţie, deoarece norma specială a dreptului material (art. 271 CC RM) leagă
aplicarea termenului de prescripţie numai cu aceea că vafi aceasta invocat de
persoana in favoarea căreia curgea termenului de prescripţie. In astfel de situaţii
instanţa de judecată nu este in drept să pună in discuţie din proprie iniţiativă in
timpul dezbaterilor judiciare intrebarea despre aplicarea termenului de prescripţie. La
fel instanţa nu este in drept să propună oricărei părţi pe dosar să aducă probe sau să
facă explicaţii referitoare la expirarea termenului de prescripţie, dacă nu există o
cerere despre aplicarea termenului de prescripţie.
Din prevederile art. 271 CC RM este destul de clar că cererea persoanei in
favoarea căreia curgea termenul de prescripţie trebuie făcută pină la finisarea
dezbaterilor judiciare. Această cerinţă a legii cuprinde fazele intentării acţiunii civile,
pregătirea pricinii către dezbaterile judiciare şi propriu-zis faza examinării acţiunii in
fond. Faza pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare – parte componentă a
procesului civil. In faza pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare instnţa este in
drept să intreprindă diferite acţiuni procesuale. Luind in consideraţie că termenul de
prescripţie se aplică de instanţă numai la cerera persoanei in a cărei favoare a curs
termenul de prescripţie, in faza pregătirii pricinii către dezbaterile judiciare instanţa
nu este in drept să propună uneia din părţi să să aducă probe sau să facă explicaţii
(inclusiv in incheierea de pregătire a pricinii către dezbaterile judiciare) referitoare la
expirarea termenului de prescripţie. Dacă insă persoana cointeresată ( piritul in
referinţă (art.186 CPC) se referă la omiterea teremenului de prescripţie., instanţa
este in drept in procedura pregătirii a pricinii către dezbaterile judiciare, in scopul
soluţionării in termen şi corect, să propună oricăreia din părţi să aducă probe
corespunzătoare ( art. 119, 185, 186 CPC RM). Indicarea in incheierea despre
pregătirea pricinii către dezbaterile judiciare despre faptul expirării termenului de
prescripţie, dacă nu a existat o cerere corespunzătoare din partea persoanei
cointeresate, nu este admisibilă, cum aceasta nu ar fi considerat de instanţă de
incorect.
3. In sensul art. 271 CC RM cererea despre termenul de prescripţie poate fi
făcută doar pină la finisarea dezbaterilor judiciare in fond. Este vorba de dezbaterile
judicare in prima instanţă. In practica judiciară au fost nu rareori cazuri cind hotirirea
primei instanţe a fost anulată şi dosarul poate fi examinat in prima instanţă
necontenit. Această imprejurare naşte intrebarea despre necesitatea cererii repetate
referitor la aplicarea termenului de prescripţie după indreptarea dosarului de instanţa
de apel şi de recurs la o nouă examinare. Aplicarea termenului de prescripţie norma
CC RM o leagă de manifestarea de voinţă a persoanei in folosul căreia curgea
termenul de prescripţie. Dacă piritul a făcut o cerere de aplicare a termenului de
prescripţie pină la emiterea hotăririi anulate, atunci in cazul anulării hotăririi şi
trimiterii la o nouă examinare, instanţa trebuie să aplice norm art. 271 CC RM despre
termenul de prescripţie, chiar dacă piritul nu a cerut aplicarea termenului de
prescripţie.
Dreptul de a cere aplicarea termenului de prescripţie piritul l-a utilizat la
examinarea cauzei in fond la prima examinare. Piritul la o nouă examinare a cauzei
poate să refuze de la aplicarea lui, anulind prima sa cerere. Aceasta nu vine in
contradicţie cu voinţa şi principiul disponobilităţii. Cu toate acestea, dacă persoana in
favoarea căreia a curs termenul de prescripţie la examinarea anterioară a cauzei
(pină la anularea hotăririi) nu a cerut aplicarea termenului de prescripţie, atunci
pentru aplicarea lui in cadrul examinării repetate (după anularea hotiririi) este
necesară cererea respectivă (scrisă sa verbală) adresată instanţei.
Regula despre faptul că trimiterea de către partea interesată la omiterea
termenului de prescripţie trebuie să fie făcută in prima instanţă pină la incheierea
dezbaterilor judiciare in fond nu inseamnă deloc că persoana in favoarea căreia a
curs termenul de prescripţie nu poate să facă o astfel de cerere la o stadie mai
evoluată, adică in apel sau recurs. După sensul art. 271 CC RM cererea despre
termenul de prescripţie poate fi făcută de persoana imputernicită in apel şi recurs cu
condiţia emiterii hotiririi in fond. Admiţind aceasta legiuitorul probabil a reieşit din
aceea că persoana respectivă poate cere aplicarea normelor referitoare la termenul
de prescripţie şi după emiterea hotăririi de prima instanţă, dacă instanţa ierarhic
superioară va stabili existenţa imprejurărilor nu numai cu caracter subiectiv
( inalfabetismul, starea de neputinţă, virsta inaintată a persoanei in a cărei favoaer
curgea termenul de prescripţie), dar şi cu caracter obiectiv ( stabilirea unor
imprejurări noi), care acordă posibilitatea persoanei cointeresate să se folosească de
dreptul său.
4. Acţiunea despre apărarea dreptului incălcat se respinge in temeiul omiterii
termenului de prescripţie numai la cererea persoanei, in favoarea căreia curgea
prescripţia. Articolul comentat (271 CC RM), cit şi normele dreptului procesual civil nu
prevăd careva cerinţe faţă de forma şi conţinutul cererii persoanei cointeresate
referitor la expirarea termenului de prescripţie. Cererea de aplicare a termenului de
prescripţie poate fi făcută atit in formă scrisă, cit şi verbală, atit in faza pregătirii
pricinii pentru dezbaterile judiciare, cit şi nemijlocit pe parcursul procesului. In formă
scrisă - in cadrul cererii separate sau in referinţă la acţiune sau pretenţie, cind de
lege este prevăzută faza prealabilă de examinare a litigiului. Aplicarea termenului de
prescripţie este posibilă şi la cererea verbală a persoanei cointeresate. In acest ultim
caz, despre cererea făcută, in corespundere cu normele CPC RM (codul nou art. 274)
se indică in procesul verbal al şedinţei judiciare. Cererea depsre aplicarea termenului
de prescripţie făcută in formă scrisă nu poate servi drept temei pentru refuzul in
aplicarea termenului de prescripţie de către instanţa de judecată. Legea (materială şi
procesuală) nu numai că nu stabileşte o formpă specială pentru o astfel de cerere,
dar şi nu prevede şi rechizitele obligatorii ale conţinutului ei.
Nu rareori persoanele in favoarea cărora curgea prescripţia, in corespundere cu
art. 56 CPC RM, făceau cereri scrise şi verbale, depun demersuri, in timpul şedinţei
de judecată faceau explicaţii, in care se conţin trimiteri la articolele corespunzătaore
ale CC RM despre prescripţie ( in acelaşi timp şi la art. 271), in acelaşi timp
neinaintind cereri despre aplicarea termenului de prescripţie. Includerea trimiterilor
la articolele corespunzătoare al CC RM despre prescripţia extinctivă (respectiv la art.
271 CC RM) trebuie apreciată ca voinţa reală a persoanei in favoarea căreia curgea
prescripţia, de a realiza dreptul său la aplicarea termenului de prescripţie in interes
propriu. Un alt punct de vedere cu privire la aceste cazuri nu este corect. Astfel
independent de forma pe care o ia voinţa persoanei cointereaste – cerere directă,
demers, explicaţie (scrisă sau verbală), adresată instanţei de judecată despre
aplicarea regulilor referitoare la expirarea termenului de prescripţie sau pur şi simplu
trimiterea persoanei, in a cărei favoare curgea prescripţia in cererea scrisă sau
verbală (inclusiv in referinţa la acţiune), la ert. 270 CC RM sau alte articole referitoare
la prescripţie, fără cererea directă despre aplicarea termenului de prescripţie, in
toate cazurile trebuie examinată ca temei pentru aplicarea termenului de prescripţie.
5. Cerera persoanei, in a cărei favoare curgea termenul de prescripţie despre
aplicarea termenului de prescripţie este temei pentru refuzul in apărarea dreptului
incălcat (respingera acţiunii) cu condiţia că omitera termenului de prescripţie este
confirmat de probe. Trebuie de accentuat că cererea persoanei despre aplicarea
termenului de prescripţie nu impiedică examinarea cererii reclamantului –persoană
fizică (art. 279 CC RM) despre recunoaşterea motivelor intemeiate de omitere a
termenului de prescripţie şi restabilirea lui, co condiţia existenţei motivelor
оntemeiate legate de persoana reclamantului.

Articolul 272. Inceputul curgerii termenului de prescriptie Extinctiva

(1) Termenul de prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data

nasterii dreptului la actiune. Dreptul la actiune se naste la data cind
persoana a aflat sau trebuia sa afle despre incalcarea dreptului.
(2) Daca legea prevede altfel, prescriptia incepe sa curga de la data cind
obligatia devine exigibila, iar in cazul obligatiei de a nu face, de la data
incalcarii acesteia. In cazul in care dreptul subiectiv este afectat de un
termen suspensiv sau de o conditie suspensiva, termenul de
prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data implinirii termenului ori
a realizarii conditiei.
(3) In raporturile juridice in care nu este stipulat termenul executarii
obligatiei sau in care executarea poate fi ceruta oricind, termenul de
prescriptie extinctiva incepe sa curga de la data cind debitorul trebuie
sa execute obligatia.
(4) In actiunile privind raspunderea delictuala, termenul de prescriptie
extinctiva incepe sa curga de la data cind pagubitul a cunoscut sau
trebuia sa cunoasca paguba si pe cel care raspunde de ea.
(5) Termenul de prescriptie extinctiva in cazul actiunii in anulare a unui
act juridic pentru violenta incepe sa curga de la data la care a incetat
violenta. In celelalte cazuri de anulare, termenul de prescriptie extinctiva
incepe sa curga de la data la care cel indreptatit,
reprezentantul sau legal sau persoana chemata de lege sa-i incuviinteze
actele a cunoscut temeiul anularii.
(6) In cazul obligatiilor regresive, termenul de prescriptie extinctiva
incepe sa curga de la data cind trebuia executata obligatia principala.
(7) Prescriptia dreptului la actiune pentru viciile ascunse incepe sa curga:
a) in cazul unui bun instrainat sau al unei lucrari executate alta decit o
constructie, de la implinirea unui an de la data preluarii (predarii)
bunului sau lucrarii, afara numai daca viciul a fost descoperit mai
inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data descoperirii;
b) in cazul unei constructii, de la implinirea a 3 ani de la data preluarii
(predarii) constructiei, afara numai daca viciul a fost descoperit mai
inainte, cind prescriptia va incepe sa curga de la data descoperirii.
(8) Pentru executarea unor lucrari curente, termenele prevazute la alin.
(7) sint de o luna in cazul prevazut la lit.a) si, respectiv, de 3 luni in cazul
prevazut la lit.b).
(9) Cind este vorba de prestatii succesive, prescriptia dreptului la actiune
incepe sa curga de la data la care fiecare prestatie devine exigibila, iar
daca prestatiile alcatuiesc un tot unitar, de la data ultimei prestatii
neexecutate.

1.Legislaţia civilă face legătura dintre acţiunea tremenului de prescripţie cu

incălcarea dreptului. Aceasta inseamnă că pină in momentul in care dreptul subiectiv
sau interesul protejat de lege nu sunt incălcate, nu poate fi vorba despre inceputul
curgerii termenului de prescripţie. Termenul de prescripţie poate să-şi aibă inceputul
nu doar in momentul in care dreptul subiectiv a fost incălcat, dar şi mult mai tirziu,
moment despre care se vorbeşte in articolul comentat şi alte acte normative.
Termenul de prescripţie in general nu curge dacă dreptul subiectiv, care se cere a fi
protejat in general nu există. Deoarece acţiunea civilă este acţiunea indreptată spre
realizarea forţată a pretenţiei indicate de reclamant, atunci această acţiune poate fi
exercitată după inceputul curgerii termenului de prescripţie. In p.1 art. 272 CC RM
este stabilită regula generală, care determină momentul inceputului calculării
termenului de prescripţie : dreptul la inaintarea acţiunii apare din ziua cind
persoana a aflat sau trebuia să afle despre incălcarea dreptului său. Din
această zi după regula generală incepe curgerea termenului de prescripţie. Pină la
acest moment persoana dreptul căreia a fost incălcat nu putea să se adreseze in
instanţele de judecată sau alte organe jurisdicţionale pentru apărarea dreptului
incălcat. După sensul articolului comentat, inceputul termenelor generale, cit şi
speciale de prescripţie, este condiţionat de monentul cind persoana in favoarea
căreia curge termenul de prescripţie, poate să se adreseze in judecată pentru
realizarea forţată a dreptului său.
Determinarea momentului incălcării dreptului depinde de faptul dacă este
incălcat un drept absolut, de creanţă sau un drept părut din aşa-numitele raporturi
continuie. In acţiunile despre apărarea dreptului de proprietate şi altor drepturi
absolute ( dreptul la demnitate, reputaţie comercială, alte drepturi nepatrimoniale)
momentul de incălcare a dreptului nu creează dificultăţi – ziua in care proprietarul a
aflat despre incălcarea dreptului său. Dacă proprietarul nu a ştiut despre incălcarea
dreptului din neglijenţă, sau alte motive intemeiate, atunci inceputul curgerii
prescripţiei se calculează din momentul in care el trebuia să afle despre incălcarea
dreptului său.
Drepturile juridice civile sunt destul de diverse şi nu rareori foarte complicate,
in rezultatul cărui fapt momentul de debut al curgerii termenului de prescripţie este
foarte greu de determinat. Articolul comentat mai detaliat reglementează inceputul
curgerii termenului de prescripţie referitor la drepturile ce decurg din raporturi
obligaţionale.
2. Dreptul de inaintare a acţiunii sau a pretenţiei aparţine persoanei dreptul
subiectiv sau interesul căreia a fost incălcat. Curgerea termenului de prescripţie
incepe din momentul, cind anume această persoană a aflat sau trebuia să afle despre
incălcarea dreptului său, indiferent de faptul cine s-a adresat după apărare – propriu-
zis persoana dreptul căreia a fost incălcat, sau in interesul acesteia alte persoane, in
cazurile cind legea materială sau procesuală le acordă dreptul la adresare in
judecată. (art. 7, 71, 73 CPC RM).
In practica judiciară sunt destul de dese cazurile cind acţiunile sint inainate de
procurori, organele conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile
obşteşti sau alte persoane in apărarea drepturilor şi intereselor altor persoane.
Practica judiciară uneori ne mărturiseşte că persoanele protestează impotriva
demersului persoanei in a cărei favoare curgea prescripţia, despre aplicarea
consecinţelor expirării termenului de prescripţie. Protestul impotriva demersului
piritului este motivat de aceea că inceputul curgerii termenului de prescripţie trebuie
de calculat nu din ziua in care despre incălcarea dreptului i-a devenit cunoscut
deţinătorului lui (reclamantului), in interesele căruia este inaintată acţiunea (p.2 art.
34 CPC RM), ci din momentul cind despre incălcarea dreptului reclamantului i-a
devenit cunoscut organului care s-a adresat cu cererea in cauză (procuror, organele
conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti, etc.).
Această poziţie contravine p.1 art. 272 CC RM. Articolul comentat vorbind despre
persoana, dreptul căreia a fost incălcat, are in vedere posesorul (deţinătorul)
nemijlocit al dreptului subiectiv incălcat, şi nu oricare altă persoană, imputernicită
prin lege cu atribuţii de adresare in judecatăcu cerei de apărare drepturilor şi
intereselor altor persoane. Pentru determinarea inceputului curgerii procurori,
organele conducerii de stat, sindicate, avocaţii parlamentari, organizaţiile obşteşti,
importanţă juridică o are o are ziua in care deţinitorul dreptului subiectiv ( persoana –
după formularea art. 272 p.1 CC RM) a aflat sau trebuia să afle despre incălcarea
dreptului său, şi nu are importanţă juridică ziua, in care despre incălcarea dreptului
reclamantului i-a devenit cunoscut persoanei, care in virtutea legii are dreptul de
adresare in judecată cu cererea de apărare a drepturilor terţelor persoane.
Aceeaşi este situaţia şi in cazul dosarelor despre lichidarea persoanelor juridice.
La inaintarea acţiunii de către lichidator sau administrator fiduciar din numele
persoanei juridice in proces de lichidare către terţele persoane, care au datorii faţă
de organizaţie, in interesele căreia se depune acţiunea, termenul de prescripţie
trebuie calculat din ziua in care despre incălcarea dreptului i-a devenit cunoscut
deţinătorului acestui drept, şi nu lichidatorului sau administratorului fiduciar.
Termenul de prescripţie incepe să curgă , după regula generală, din ziua in care
despre incălcarea dreptului a aflat sau trebuia să afle deţinătorul acestui drept.
Potrivit p.1 art. 61 CC RM, persoana juridică işi realizează drepturile şi execută
obigaţiile prin organul său de conducere. Ziua nominalizată trebuie determinată de
ziua, cind despre incălcarea dreptului a aflat sau trebuia să afle organul de
conducere al persoanei juridice. Concluzia este următoarea : inaintarea acţiunii de
către lichidator sau administartorul fiduciar nu modifică regula generală de calculare
a termenului de prescripţie, deoarece administratorul fiduciar (lichidatorul) in acest
caz acţionează din numele creditorului, care ştia sau trebuia să ştie despre incălcarea
dreptului său din momentul, cind executarea stabilită de contract nua fost efectuată
la timp sau dreptul subiectiv a fost incălcat in alt mod.
In practica judiciară se intilnesc cereri ale noii conduceri (noi alese) despre
aceea că el a aflat despre incălcarea dreptului intreprinderii conduse de el doar din
momentul in care el a fost numit in funcţie, astfel momentul de inceput al curgerii
termenului de prescripţie trebuie considerat ziua cind el a aflat despre incălcarea
dreptului. Aşa o imprejurare nu poate servi drept temei pentru modoficarea
momentului de inceput al curgerii termenului de prescripţie. In astfel de situaţii este
inaintată acţiunea despre apărarea drepturilor persoanei juridice, şi nu a
conducătorului ca persoană fizică.
3. Excepţiilde la regula generală de calculare a momentului de inceput al
curgerii termenului de prescripţie sunt stabilite in insuşi CC RM. Mai intii de toate
excepţiile de la această regulă se conţin in articolul comentat (p.2-9), unele prevederi
ale căruia au nevoie de precizări.
In obligaţiile cu indicarea termenului de executare a obligaţiei termenul de
prescripţie incepe să curgă la survenirea acestui termen, dacă executarea din partea
debitorului nu a urmat. De exempli, dacă debitorul este obligat să restituie mijloacele
băneşti in baza contractului de imprumut (art. 867 CC RM) la 10 mai 2003, atunci in
cazul nerestituirii datoriei in acest termen şi in modul, prevăzut de contract, termenul
de prescripţie incepe să curgă de la 11 mai 2003. In cazul neexecutării obligaţiei cu
indicarea termenului de executare are loc incălcarea dreptului creditorului bazat pe
un ansamblu de imprejurări: creditorul cunoaşte despre incălcarea dreptului său (el
nu poate să nu ştie despre aceasta), creditorului ii este cunoscut debitorul, este
cunoscut termenul de xecutare de către debitor a obligaţiei, este cunsocut faptul
neexecutării. In cazul obligaţiilor, indreptate spre abţinerea de la acţiune ( obligaţia
de a nu face), curgerea termenului de prescripţie incepe din ziua incălcării acestei
obligaţii – adică din momentul in care debitorul a săvirşit careva acţiuni, de la care s-
a obligat săs e abţină. Astfel in baza contractului de regizare, autorul s-a obligat să
nu transmită regizia altui teatru, dar in pofida acestei obligaţii a săvirşit această
acţiune. Curgerea termenului de prescripţie incepe din ziua in care primul teatru a
flat sau trebuia să afle despre acest fapt, adică din momentul incălcării. Dreptul
subiectiv poate apărea şi cu termen suspensiv sau rezolutoriu – adică in dependenţă
de termenul sau imprejurarea, care poate să se petreacă sau să nu se petreacă in
viitor. In calitate de condiţie poate apărea atit evenimentul, cit şi acţiunile
persoanelor fizice şi juridice. In acelaşi timp ca condiţie pot servi acţiunile terţelor
persoane, cit şi acţiunile participanţilor nemijlociţi la actul juridic. Momentul de
apariţia a acestor drepturi şi obligaţii este considerat momentul survenirii termenului
sau a condiţiei, indiferent de aceea cunoşteau părţile că condiţia s-a realizat sau nu.
Aşa in contractul de vinzare-cumpărare un cetiţean vinde altei persoane un ciine de
rasă cu condiţia că ciinele va aduce pe lume mai mult decit un ţinc sau cetăţeanul se
obligă sub condiţie suspensivă să vindă casa sa, dacă el va procura sau construi una
nouă. Din momentul construirii casei noi la cumpărător apare dreptul de a cere
transmiterea casei. Din momentul realizării condiţiei indicate se incepe să curgă
termenul de prescripţie, dacă de către vinzător nu este indeplinită condiţia
contractului.
Dacă termenul executării obligaţiei nu este indicat sau este condiţionat de
momentul cererii din partea creditorului, atunci debitorul este obligat din momentul
inaintării cererii de către creditor să-l execute in orice moment. De exemplu,
persoana care a plasat la păstrare un bun este in drept
să-l ceară de la depozitar in orice moment (art. 1096 CC RM). In aşa situaţii
curegerea termenului de prescripţie se incepe din ziua următoare după inaintarea
cererii de către creditor. Dacă executarea imediată nu decurge din lege, contract sau
natura obligaţiei, debitorul este obligat să execute obligaţia in teremen de 7 zile din
momentul prezentării cererii respective. La creditor, in cazul neexecutării obligaţiei in
termen de 7 zile, apare dreptul la acţiune in ziua următoare şi din acest moment
incepe curgerea termenului de prescripţie.
 Curgerea termenului de prescripţie la cererea părţii vătămate in acţiunile de
răspundere civilă delictuală nu poate incepe mai devreme de ziua , cind partea
vatămată a aflat sau trebuia să afle despre incălcarea dreptului său şi a faptuitorului.
Pină ce părţii vătămate nu-i este cunoscut făptuitorul incăclcării, el este lipsit de
posibilitatea inaintării acţiunii către făptuitorul incălcării, cu toate că despre faptul
incălcării el este deja conştient. Doar din momentul cind părţii vătămate i-a devenit
cunoscut nu numai despre cauzarea prejudiciului, dar şi despre persoana ce l-a
cauzat, incepe să curgă termenul de prescripţie in acţiunile de răspundere civilă
delictuală. Dacă părţii vătămate ii este cunoscut faptul cauzării prejudiciului, dar el
nu conoaşte piritul, curgerea termenului de prescripţie nu incepe.
Actul juridic, săvirşit cu aplicarea violenţei, se referă la grupul celor contestabile
şi instnaţa este in drept la acţiunea părţii vătămate să-l declare nul. Violenţă este
considerată cauzarea participantului la actul juridic de suferinţe fizice şi psihice cu
scopul a-l determina la incheierea ctului juridic. Suferinţele fizice şi psihice pot fi
cauzate pe calea violenţei şi faţă de persoanele apropiate celei participante la actul
juridic. De exemplu, violenţă va fi considerat influenţarea ilegală asupra
contragentului pe calea abuzului situaţiei de serviciu. Faţă de actele juridice,
incheiate prin aplicarea violenţei, curgerea termenului de prescripţie se incepe din
ziua incetării acţiunilor de violenţă, sub influenţa cărora a fost incheiat actul juridic, şi
nu din ziua incheierii lui.
Calcularea termenului de prescripţie in acţiunile de regres de asemenea are
specificul său. Executarea obligaţiei solidare de către unul dintre debitori liberează
ceilalţi codebitori de la executarea obligaţiei faţă de creditor, dar ei vor fi obligaţi să
repare respectiv cheltuielile suportatedebitorului, care a executat obligaţia
totalmente. Respectiv pentru debitorul ce a executat obligaţiafaţă de creditor
calcularea termenului de prescripţie incepe din momentul, cind la el apare dreptul de
a cere de la ceilalţi debitori. După logică dreptul de regres apare din momentul
executării obligaţiei de bază. Dreptul de regres apare din momentul reparării daunei,
cauzat de altă persoană. Legislaţia in vigoare nu admite examinarea acţiunilor de
regres inainte de termen referitor la sumele incă nerestituite in baza obligaţiei de
bază. De exemplu, curgerea termenului de prescripţie in acţiunea de regres a
intreprinderii de comercializare către intreprinderea – producător al bunurilor
necalitative, legat de restituirea cumpărătorului a preţului de comercializare a
produsului, incepe din ziua satisfacerii in termenul stabilit de către intreprinderea de
comercializare a pretenţiilor cumpărătorului. Potrivit art. 1025 CC RM, cărăuşul
capătă drept de regres doar după aceea ce el a a plătit pentru alţi cărăuşi repararea
incărcăturii pierdute, pierite sau deteriorate. In baza contrcatului de factoring la
debitor apare dreptul de regres dacă debitorul a efectuat plăţile factorului, iar
factorul a efectuat plăţile aderentului. Debitorul posedă dreptul de reparare a
prejudiciului doar de la aderent in cazul neexecutării de către el a obligaţiilor
contractuale, şi nu de la factor, cu excepţia cazului, cind factorul a efectuat plăţile
aderentului, cu toate că cunoştea că obligaţiile n-au fost executate in conformitate cu
prevederile contractului (art. 1298 CC RM). Curgerea termenului de prescripţie a
debitorului in contrcatul de factoring se incepe din ziua in care factorul a efectuat
plăţile aderentului. Pretenţiile sale de regres debitorul le inaintează aderentului.
Termenul pretenţiilor de regres ale statului către persoanele cu funcţie de
răspundere ale organelor de cercetare penală, anchetă preliminară, procuraturii şi
instanţelor de judecată incepe să curgă din ziua reparării de către stat a prejudiciului
in baza art. 1405 CC RM (p.2 art. 1415 CC RM) ş.a. Inceputul curgerii termenului de
prescripţie nu poate fi mai inainte decit apariţia dreptului de regres. Dreptul de
regres către persoana, care a cauzat daune, apare la persoana, care a reparat aceste
daune (art. 1415 p.1 CC RM). Pină la repararea prejudiciului dreptul de regres nu
apare. Respectiv şi termenul de prescripţie in obligaţia de regres nu incepe să curgă.
Aşa. P.2 art. 389 CNMC a RM stabileşte că in cazurile prevăzute de p.2 art. 306
(proprietarii de nave, vinovate de accident, răspund solidar faţă de terţele persoane
pentru prejudiciile, legate de pierderea vieţii sau cauzării daunelor sănătăţii, printre
altele proprietarul de navă, care a achitat o sumă superioară decit cea datorată, are
dreptul la inaintarea pretenţiei in regres altor proprietari de nave) la inaintarea
cerinţelor in regres se aplică termenul de prescripţie de un an, calculat din ziua
achitării sumei respective.
Sub termenul de lucrări de construcţie curentă, in sensul art. 272 p.8 CC RM,
trebuie de subinţeles nu lucrările de construcţie capitală ( inălţarea de clădiri şi
construcţii) sau reconstrucţie capitală, ci astfel de lucrări de antrepriză ca cele de
reparaţie, văruire, ş.a. lucrări similare. Pentru depistarea calităţii lucrărilor de
construcţie curentă nu este nevoie de o perioadă de timp indelungată şi de aceea
curgerea termenului de prescripţie se incepe odată cu expirarea a trei luni din
momentul de la recepţia lucrărilor de construcţie curentă.
Curgerea termenului de prescripţie in acţiunea, rezultată din incălcarea de
către o parte contractuală a condiţiei despre achitarea mărfii (lucrărilor, serviciilor) in
rate, incepe pentru fiecare rată in parte din ziua cind persoana a aflat sau trebuia să
afle despre incălcarea dreptului său. Termenul de prescripţie in acţiunile despre
achitările succesive incepe să curgă din momentul cind fiecare plată devine exigibilă
(din momentul apariţei dreptului respectiv). Este vorba despre obligaţiile, dreptul de
a cere in care apare nu simultan, ci succesiv pe zile sau perioade ( de exemplu
penalităţi sau procente pentru utilizarea banilor străini- art.869 CC RM, plata de
arendă ş.a.). In contractul de antrepriză poate fi prevăzut că recepţia lucrărilor va fi
executată pe părţi, dar executarea in contractul de antrepriză reprezintă un obiect
unitar. De aceea, potrivit p.3 art. 968 CC RM, dacă contractul de antrepriză prevede
recepţia lucrărilor pe părţi, curgerea termenului de prescripţie se incepe de la data
recepţiei lucrărilor in total.
4. In afară de excepţiile cuprinse in Codul Civil de la regula generală privind
inceputul termenului de prescripţie, alte reguli, care determină momentul de inceput
al calculării termenului de prescripţie se conţin şi in alte legi. Astfel art. 389 CNMC,
prevede că potrivit legislaţiei termenul de prescripţie se aplică in cazul inaintării
pretenţiilor, apărute din contractul de transport maritim al pasagerilor, de acostare
temporară a navelor, despre leasingul navei, despre acordarea serviciilor de loţman,
despre asigurarea maritimă, cit şi a pretenţiilor, legate de actele juridice, incheiate cu
căpitanul navei, cu repararea prejudiciului, cauzat de acroşarea navelor, cu
efectuarea operaţiilor de salvare. Acest termen se calculează:
a) pentru revendicarile care nasc din contractul de transport
maritim de pasageri:
- privind pasagerul - de la data cind pasagerul a parasit sau trebuia sa
paraseasca nava, iar daca revendicarea a fost expusa in legatura cu lezarea in
timpul cursei a sanatatii lui, finalizata cu moartea, - din ziua decesului, insa in cel
mult 3 ani de la data cind pasagerul a parasit nava;
- privind bagajele - de la data predarii sau de la data cind bagajele trebuiau
predate;
b) pentru revendicarile care nasc din contractul de navlosire, de leasing, de
remorcaj, de pilotaj, de asigurare maritima, din tranzactiile incheiate de
comandant, in temeiul art.62, 72,73, - de la data aparitiei dreptului de a intenta
actiune;
c) pentru revendicarile de reparatie a daunelor cauzate de abordajul navelor - de
la data abordajului;
d) pentru revendicarile generate de operatiuni de salvare - de la data incheierii
lor.
O modalitate deosebită de calculare a termenului de prescripţie este prevăzută
de Legea cambiei a RM. Astfel termenul de prescripţie impotriva acceptantului,
născut din cambia trată, este egal cu trei ani şi incepe să curgă din ziua pentru plată.
Termenul de prescripţie a deţinătorului cambiei impotriva andosanţilor şi
trăagătorului este egal cu un an şi incepe să curgă din ziua protestului, săvirşit in
termenul stability sau din ziua achitării in cazul notei “circuit fără cheltuieli”.
Termenul de prescripţie a andosanţilor unul faţă de altul şi faţă de deţinătorul de
cambia este egal cu şase luni, curgerea căruia incepe din ziua in care andosantul a
achitat cambia sau din ziua inaintării faţă de el a acţiunii (art.60).
Plenul CSJ al RM in Hotarirea nr.9 din 23 februarie 1998 “Despre practica
aplicării legislaţiei referitor la repararea prejudiciului cauzat sănătăţii” explică, că
moment al apariţiei dreptului la acţiune referitor la repararea prejudiciului cauzat
sănătăţii, se consideră ziua survenirii incapacităţii de muncă, cind pătimaşul a fost
lipsit de ciştigul obţinut anterior, fie recunoaşterea la pătimit a bolii profesionale, iar
in cererile de recalculare a plăţilor lunar – ziua in care o aşa acţiune trebuia să fie
indeplinită in virtutea legii. In sensul Regulilor de reparare de către organizaţii,
intreprinderi, a prejudiciului cauzat lucrătorilor, funcţionarilor prin leziuni sau altă
daună adusă sănătăţii, in tmpul indeplinirii de către aceştia a obligaţiilor de serviciu
din 3 iulie 1984, in cazurile cauzării prejudiciului sănătăţii sau cauzarea morţii,
termenul de prescripţie in acţiunile de restituire a pagubei aduse persoanelor aflate l
aintreţinerea celui decedat se calculează din ziua morţii pătimitului. Tremenul de
prescripţie de trei ani referitor la repararea prejudiciului, in cazul dacă cauzarea
leziunilor sau pierderea venitului nu coincid in timp, trebuie calculat din ziua pierderii
venitului.
Reguli deosebite sunt stabilite pentru calcularea curgerii termenului de
prescripţie in cazul pretenţiilor de apărare a drepturilor consumatorilor, din
contractul de transport, inaintate faţă de cărăuş, cit şi in litigiile, legate de
transporturile in traffic internaţional, in litigiile cu privire la dreptul de autor asupra
invenţiilor, descoperirilor sau propunerilor de raţionalizator.

Articolul 273. Efectul asupra prescriptiei extinctive al cesiunii

creantei sau al preluarii datoriei

Cesiunea creantei sau preluarea datoriei nu afecteaza cursul

prescriptiei extinctive.

Articolul comentat reglementează intrebarea despre efectul adus termenului de

prescripţie şi momentului de calculare a acestuia in cazul subrogării părţilor in
obligaţie. Subrogarea părţilor in obligaţie presupune intrarea in raportul obligaţional a
unei persoane noi in locul creditorului sau debitorului iniţial. Regula art. 273 CC RM
poartă un caracter general şi este aplicabil atit in cazul cesiunii de creanţă
(comentariul art. 556 CC RM), cit şi in cazul cesiunii de datorie (comentariul art. 567
CC RM). Acestea reprezintă cazurile aşa-numitei succesiuni private (singulare) in
drepturi – adică transferul de la o persoană la alta a unui drept sau obligaţii (sau
ambele simultan), izolat de la celălalt patrimoniu al persoanei ce cedează dreptul sau
obligaţia.
Prevederile art. 273 CC RM sunt aplicabile şi in cazul succesiunii universale – in
cazul moştenirii (art. 1540 CC RM), cit şi la reorganizarea persoanei juridice
(comentariul art. 70 CC RM).
In toate cazurile enumerate se produce subrogarea creditorului sau a
debitorului in raportul obligaţional şi transferul de drepturi şi obligaţii la alte persoane
pe calea succesiunii. Analiza art. 273 CC RM „Efectul asupra prescriptiei extinctive
al cesiunii creantei sau al preluarii datoriei” şi conţinutul acestei norme ne permite să
facem concluzii că modoficarea produsă in componenta subiectivă a obligaţiei nu
aduce nici o atingere atit duratei termenului de prescripţie, cit şi asupra momentul de
inceput al curgerii acestuia. De exemplu, curgerea termenului de prescripţie in
acţiunea inaintată de succesorul debitorului incepe să curgă cind a apărut dreptul la
acţiune la creditor, successorul in drepturi al căruia este reclamantul. La fel curgerea
termenului de prescripţie incepe in acţiunea inaintată faţă de succesorul debitorului
din ziua apariţiei la creditor a dreptului la acţiune faţă de debitor, şi nu din ziua
transferului obligaţiei executorului la succesorul acestuia.
Subrogarea părţilor in raportul obligaţional nu duce la modificarea nu numai a
termenului de prescripţie sau a modului de calculare a acestuia, dar şi in alte reguli
are termenului de prescripţie. Respectiv nu creează dubii că modificarea in curgerea
termenului de prescripţie, legată de suspendarea (art. 274, 275, 276), intreruperea
(art. 277) sau restabilirea in termen (art. 279) şi altele, intimplate pentru
predecessor, işi continuă acţiunea şi pentru successor.
Expirarea termenului de prescripţie in raporturile părţilor iniţiale acţionează şi
in raporturile care continuă intre noii creditori şi debitori, care au intrat in acest
raport. Aceasta inseamnă că dacă debitorul a transmis in modul stabilit de lege
obligaţiile sale terţei personae sau ele au trecut la successor după moartea
debitorului sau in alt temei, atunci această terţă persoană este in drept să se
folosească de expirarea termenului de prescripţie pentru a protesta impotriva
acţiunii.
Regula art. 273 se aplică nu doar in cazul modificării persoanelor in obligaţie.
Asupra raporturilor reale regulile articolului comentat de asemenea se răsfring.
Regula art. 273 CC RM trebuie să fie aplicată in ansamblu cu celelalte reguli ale
CC RM şi altor legi, care au referinţă la termenul de prescripţie.

Articolul 274. Suspendarea curgerii termenului de prescriptie extinctive

1) Curgerea termenului de prescriptie extinctiva se suspenda daca:

a) inaintarea actiunii este imposibila din motive de forta majora;
b) executarea obligatiilor este aminata (moratoriu);
c) creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe
picior de razboi;
d) creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu
si nu are un reprezentant legal, cu exceptia cazurilor in care creditorul are
capacitate de exercitiu procesuala;
e) este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic
litigios;
f) activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine
solutionarea litigiului dintre parti este suspendata.
(2) Cursul prescriptiei extinctive se suspenda doar daca temeiurile de
suspendare au aparut sau au continuat in ultimele 6 luni ale termenului
de prescriptie extinctiva, iar daca acest termen este de 6 luni sau mai
scurt, inauntrul lui.
(3) Curgerea termenului de prescriptie extinctiva continua de la data
incetarii imprejurarilor care servesc drept temei pentru suspendarea
cursului prescriptiei extinctive si termenul scurs in perioada in care
cursul prescriptiei extinctive este suspendat nu se include in termenul de
prescriptie extinctiva. Termenul ramas se prelungeste pina la 6 luni, iar
daca termenul de prescriptie extinctiva este mai scurt de 6 luni, pina la
durata lui.

1. Termenul de prescripţie extinctivă – termenul in cursul căruia se poate

pretinde realizarea forţată a dreptului incălcat prin intermediul organului
jurisdicţional. Termenul de prescripţie, ca regulă, curge neintrerupt. In perioada
indicată pot apărea imprejurări care in mod obiectiv impiedică persoana cointeresată
să inainteze acţiunea in limitele termenului de prescripţie. Temporar se pierde
posibilitatea apărării dreptului incălcat sau interesului protejat de lege.
Imprejurările, care impiedică persoana la timp să inainteze acţiunea in apărarea
dreptului său incălcat trebuie să aibă caracter obiectiv, adică să se manifeste
independent de voinţa persoanelor cointeresate. Dacă imprejurările apărute se
recunosc de către lege intemeiate, curgerea termenului de prescripţie se suspendă
pe toată perioada acţiunii lor. Un astfel de eveniment in dreptul civil poartă
denumirea de suspendare a termenului de prescripţie. Suspendarea cursului
prescripţiei inseamnă că timpul, cit acţionează imprejurările, recunoscute de lege ca
temei de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, nu se ia in calculul
termenului de prescripţie. Se suspendă curgerea termenului de prescripţie care a
inceput, dar care incă nu s-a scurs. Suspendarea indepărtează momentul expirării
termenului de prescripţie. După finisarea acţiunii imprejurărilor, care au servit temei
pentru suspendarea termenului de prescripţie, acesta continuă să curgă mai departe.
2. Imprejurările apărute, recunoscute de lege ca temei pentru suspendarea
curgerii termenului de prescripţie, inseamnă că pentru reclamant a apărut
imposibilitaea de a-şi apăra dreptul său pe calea acţiunii. La aceste imprejurări se
referă :
forţa majoră, adică imprejurările particularităţile cărora sunt următoarele: caracterul
excepţional, neintrerupt, de neinvins. Imprejurările de forţă majoră nu depind de
voinţa părţilor in raport şi se referă la evenimente, care nu au legătură cu activitatea
lor. Forţa majoră se examinează ca o forţă de neinvins, dacă ea este neobişnuită, ce
exclude posibilitatea posibilitatea prevenirii. Forţa majoră se caracterizează ca o forţă
obiectivă de neinvins, adică lipsa in astfel de condiţii a mijloacelor necesare, cu
ajutorul cărora s-ar putea preveni efectele condiţionate de forţa majoră. Legea nu
explică ce trebuie de avut in vedere prin forţă majoră. Acestea pot fi de două tipuri :
calamităţi distructive ale naturii şi unele evenimente sociale. La primele se referă
inundaţiile, alunecările de teren, cutremurile. La evenimente sociale se referă
acţiunile militare, grevele, epidemiile şi alte evenimente sociale. De reţinut este că
pentru a produce suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 al.1 lit. “a”, este nevoie
ca in situaţia de forţă majoră să fi fost “cel impotriva căruia prescripţia curge”, adică
titular al dreptului la acţiune (şi nu cel in favoarea căruia curge prescripţia), care a
fost impiedicat să facă actele de intrerupere a prescripţiei, adică să formuleze
cererea de chemare in judecată. Prin cauză de forţă majoră trebuie inţeleasă acea
situaţie pe care partea nu o poate prevedea şi inlătura , chiar dacă ar fi luat toate
măsurile de prevenire.
Moratoriu ( de la lat. “moratorius” – cel care incetinează, acordă timp suplimentar).
In dreptul civil sub moratoriu se subinţelege suspendarea executării obligaţiei, care
se stabileşte pe o perioadă determinată sau pină la finisarea cărorva evenimente
excepţionale ( război, calamitate naturală). Moratoriul duce la imposibilitatea pentru
creditori de a-şi realiza drepturile sale pe calea inaintării acţiunii despre executarea
forţată. Timpul pentru care se declară suspendarea executării obligaţiei nu se include
in termenul de prescripţie. Temei pentru declararea de către Guvern a moratoriului
este survenirea căruiva eveniment excepţional in viaţa ţării. Moratoriul ca
suspendare a executării obligaţiilor se intilneşte foarte rar. Declararea moratoriului
este posibilă atit pe teritoriul intregii ţări, cit şi in teritoriile unelor raioane ale ţării in
legătură cu situaţiile excepţionale. Moratoriul ca temei de suspendare a termenului
de prescripţie are o răspindire practică in relaţiile economice externe. Astfel de
moratorii Guvernul poate să declare pe perioada aplicării faqţă de unele state a
sacţiunilor economice la hotărirea ONU.
creditorul sau debitorul face parte din rindul fortelor armate puse pe picior
de razboi. Situaţia de război – un regim juridic deosebit in ţară sau in unele sectoare
ale acesteia, care se stabileşte, de obicei, prin hotirirea organului superior al statului
in situaţii excepţionale (răyboi, calamitate naturală, altele). In cazul situaţiei de
război, toate funcţiile ale organelor puterii de stat pe problemele apărării, ordinii
publice şi securităţii de stat trec la organelle militare. Legea limitează suspendarea
curgerii termenului de prescripţie doar la situarea creditorului sau debitorului in
rindul forţelor armate puse pe picior de război. Chemarea creditorului sau debitorului
in timp de pace in rindurile forţelor armate nu serveşte drept temei al suspendării
termenului de prescripţie. De reţinut că simpla participare la forţele armate ale ţării
( ca militar activ ori pentru satisfacerea stagiului military) nu este cauză de
suspendare a prescripţiei extinctive, condiţia impusă de lege este aceea ca forţele
armate ale ţării să fie puse pe picior de război. De reţinut că pentru a produce
suspendarea prescripţiei, potrivit art. 274 CC RM alin.1 lit “c”, este nevoie ca intr-o
asemenea situaţie (participarea in forţele armate care sint puse pe picior de război),
trebuie să fie “creditorul” sau “debitorul”. Suspendarea va avea loc şi in ipoteza in
care, atit creditorul, cit şi debitorul, in acelaşi timp, fac parte din forţele armate ale
ţării puse pe picior de război.
creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exercitiu si
nu are un reprezentant legal, cu exceptia cazurilor in care creditorul are
capacitate de exercitiu procesuala. Capacitatea de exerciţiu procesuală –
posibilitatea ca prin acţiunile proprii de a realiza drepturile intr-un process concret
(de a inainta acţiunea, de a rechema cererea, a modifica temeiul sau obiectul
acţiunii, a mări sau micşora cuantumul pretenţiilor, de a incheia tranzacţia de
impăcare, ş.a.), de a imputernici ducerea dosarului reprezentantului. Creditorii minori
in virstă dintre 16 la 18 ani posedă capacitatea deplină de exerciţiu procesuală din
momentul incheierii căsătoriei sau emancipării, cit şi in cazul, cind ei se ocupă de
activitatea de intreprinzător (art. 26 CC RM) sau sunt membri ai cooperativelor (alin.4
art. 21 CC RM). Posedă capacitate de exerciţiu procesuală parţială cetăţenii in virsta
dintre 16 la 18 ani, cit şi minorii limitaţi in capacitatea de exerciţiu. După regula
generală interesele lor sint apărate in instanţa de judecată de către reprezentanţii lor
legali (părinţii, adoptatorii, tutorele). Dar instanţa este obligată in aşa cazuri să invite
la process şi nemijlocit minorii sau persoanele limitate in capacitatea de exerciţiu. Cu
toate acestea persoanele intre 14 şi 18 ani personal işi apără interesele in cazurile
prevăzute de lege. Este vorba de raporturile ce se nasc din relaţii civile, de muncă,
de familie sau alte relaţii, cit şi din actele juridice, legate de dispunerea de veniturile
primite sau accumulate ca rezultat al activităţii de antreprenoriat. Atragerea
părinţilor, tutorilor, adoptatorilor, la participare in aşa cazuri, in scopul acordării de
către aceştia de ajutor, depinde de discreaţia instanţei. In cazul in care creditorul
posedă capacitate de exerciţiu procesuală ( alin.4 şi 5 art.58 CPC RM) curgerea
termenului de prescripţie nu se suspendă.
este suspendat actul normativ care reglementeaza raportul juridic
litigious. Sistemul actelor normative ale RM, care reglementează relaţiile sociale pe
calea stabilirii de drepturi şi obligaţii, este reprezentată de următaorele tipuri : legi şi
hotăriri ale parlamentului, decretele preşedintelui, hotăririle şi ordonanţele
guvernului, ordinele şi instrucţiunile ministerelor şi departamentelor, hotăririle cu
caracter normative ale organelor administraţiei publice locale, ordineşe şi
regulamnetele conducătorilor intreprinderilor, organizaţiilor, care conţin norme de
acţiune internă. Elaborat in modul stabilit de lege, de către organul imputernicit al
statului, actul normative are limite de acţiune : in timp, spaţiu, cercul de persoane şi
obiecte . Suspendarea acţiunii actului normative, care reglementează raportul litigios,
inseamnă imposibilitatea temporară de aplicare a normelor acestuia, condiţionată de
imprejurările obiective. Suspendarea aplicării actului normative duce la
nefucnţionarea reală a normelor incluse in el. Prin actul normative, care suspendă
acţiunea actului juridic normative, ce reglementează raportul litigious, se stabilesc
limitele suspendării, care de asemenea pot fi exprimate in timp, spaţiu, obiect de
reglementare şi cercul de subiecţi asupra cărora actul juridic suspendat nu se va
aplica. In actul normativ suspendat se conţin indicaţii la faptul, că regulile conţinute
in actul normativ suspendat, nu vor acţiona in limitele unui raion, oraş, asupra tuturor
localităţilor, situate intr-o zonă anumită, faţă de toţi cetăţenii sau organizaţiile, aflate
pe acest teritoriu. Acţiunea legii civile poate fi suspendată şi faţă de raporturile
reglementate de el, in ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile. La survenirea
imprejurărilor, cu care se leagă incetarea suspendării acţiunii actului normative, care
reglementează raportul litigious, se reincepe forţa lui juridică. Temeiul indicat pentru
suspendarea termenului de prescripţie cu certitudine ne vorbeşte şi despre faptul că
dacă prin hotărirea organului competent este suspendată acţiunea actului normative,
care reglementează raportul letigios, atunci nu există temeiuri juridice pentru
pretenţiile bazate pe acest act normative.
activitatea autoritatilor judecatoresti de a caror competenta tine
solutionarea litigiului dintre parti este suspendata. Acesta este un temei nou
pentru suspendarea prescripţiei, necunoscut anterior de legislaţia civilă. Cu toate
acesta este cert, că dacă prin hotărirea organului competent este suspendată
activitatea organelor judiciare in competenţa cărora intră soluţionarea litigiului
dintre părţi, atunci drept ieşire din situaţia dată ne poate servi prevederea
subpunctului “g” aliniatul 2 art.43 CPC RM, care prevede dreptul instanţei de a
transmite dosarul spre examinarea altei instanţe in cazul, in care ca rezultat al
imprejurărilor excepţionale instanţa de judecată, in competenţa căreia se referă
dosarul, nu poate funcţiona timp indelungat.
3. In sensul alin.1 art.274 CC lista temeiurilor de suspendare a termenului de
prescripţie este exhaustivă. Cu toate acestea, in cazul actelor juridice cu element de
extranietate, legislaţia civilă a RM reiese din dreptul părţilor de a-şi alege de sine
stătător dreptul aplicabil. In afară de aceasta, potrivit art. 1624 CC RM, termenul pe
prescripţie referitor la dreptul la acţiune se determină după legea aplicabilă dreptului
subiectiv. Respectiv alegerea de către părţi a dreptului străin in calitate de drept
aplicabil actului juridic, practic inseamnă că părţile au convenit asupra faptului
aplicării altor temeiuri de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, dacă astfel
sunt prevederile dreptului străin respectiv.
Analiza legislaţiei civile a RM indica asupra faptului că, de către alte legi pot fi
stabilite şi alte temeiuri de suspendare (in afară de cele indicate in p.1. art. 274 CC
RM) a termenului de prescripţie. In calitate de exemplu, poate fi indicat alin.2 art.
100 CC RM, in conformitate cu care perioada, in cursul căreia persoana juridică n-a
existat, se suspendă curgerea termenului de prescripţie in ceea ce priveşte dreptul la
acţiune a persoanei juridice respective sau faţă de aceasta.
Alte cazur de suspendare a curgerii termenului de prescripţie legea numeşte
suspendarea curgerii prescripţiei in cazul raporturilor de familie (art. 275 CC RM) şi
suspendarea in cazul administrării cu patrimoniul altei persoane ( art. 276 CC RM).
Suspendarea termenului de prescripţie este prevăzută pentru acţiunile despre
repararea prejudiciului. Repararea prejudiciului este intotdeauna legată de stabilirea
cuantumului acestuia. De aceea in cazul, cind intre persoana obligată să repare
prejudiciul şi pătimitului se poartă negocieri, curgerea termenului de prescripţie se
suspendă pină in momentul in care una din părţi nu va refuza de la negocieri (alin.2
art. 1424 CC RM). Art. 392 CNMC indică asupra altei imprejurări, care duce la
suspendarea termenului de prescripţie. In acest articol este indicat că dacă
calcularea sumei pretenţiilor depinde de calculul daunelor in cazul accidentului
general, curgerea termenului de prescripţie se suspendă pe perioada din ziua emiterii
hotăririi despre existenţa unui accident general şi pină la primirea dispaşei de către
persoana cointeresată.
4. Imprejurările enumerate poartă un caracter obiectiv. Acţiunea lor are loc
independent de voinţa părţilor. In p.2 art. 274 CC RM este stabilit, că imprejurările
enumerate mai sus se iau in considerare, dacă ele au avut loc in ultimele şase luni
ale termenului de prescripţie, iar dacă acest termen este egal cu şase luni sau este
mai mic decit şase luni – in decursul termenului de prescripţie. Piedicile indicate
trebuie să apară sau să continuie acţiunea sa in intervalul de timp, care nemijlocit
impiedică curgerea termenului de prescripţie. După incetarea imprejurărilor, care au
servit ca temei de suspendare a curgerii termenului de prescripţie, pină la expirarea
acestuia rămin mai puţin de şase luni, de aceea termenul de prescripţie se
prelungeşte pină la şase luni, iar dacă termenul de prescripţie a fost mai mic de şase
luni, atunci partea rămasă se prelungeşte pină la durata completă a termenului de
prescripţie. De exemplu : agenţia de transport era impiedicată in inaintarea acţiunii
pe parcursul ultimei luni a termenului de prescripţie de faptul că debitorul se afla in
rinduriel forţelor armate pe picior de război. Deoarece termenul de prescripţie pentru
categoria dată de litigii este de şase luni ( p.3 art.66 al Regulelor de transportare de
călători şi bagaje, aprobate de Hotărirea Guvernului nr. 1348 din 10.10.2003), partea
rămasă a termenului se prelungeşte pină la şase luni. Dacă in decursul ultimelor şase
luni din nou va apărea un temei de suspendare a termenului de prescripţie, atunci
după ce el va decade, pentru inaintarea acţiunii din nou se deţin 6 luni sau un alt
termen de prescripţie respectiv.

Articolul 275. Suspendarea cursului prescriptiei extinctive in cazul

raporturilor familiale

Cursul prescriptiei extinctive se suspenda:

a) pentru cererile dintre soti - pe durata casatoriei;
b) pentru cererile dintre parinti si copii - pina la atingerea majoratului
de catre copii;
c) pentru cererile dintre tutori sau curatori si persoanele aflate sub tutela
sau curatela lor - pe durata tutelei sau curatelei.

1. In cadrul raporturilor de familie locul cel mai important il deţin raporturile

nepatrimoniale, caracterul continuu al cărora necesită protecţie pe tot parcursul
existenţei acestora, pină ele nu incetează in temeiurile prevăzute de lege (moarte,
desfacerea căsătoriee, nuliatea tutelei, ş.a.). De aceea, cu excepţia cazurilor
prevăzute de Codul Familiei al RM, care reies din raporturile de căsătorie sau de
familie, drepturile pot fi apărate in orice moment indiferent de timpul, care a curs de
la incălcarea dreptului respectiv.
2. Pretenţiilor ce decurg din raporturile de familie şi căsătorie aplicarea
termenului de prescripţie are loc doar in cazurile prevăzute de Codul Familiei. Codul
prevede aplicarea tremenului de prescripţie in cazul partajului averii, care este
proprietatea comună a soţilor, căsătoria cărora a fost desfăcută (art. 25 CF RM);
declarării actului juridic de dispunere a averii comune, săvirşită de unul dintre soţi
(art. 21 CF RM); despre contestarea paternităţii ( art. 49 CF RM). La prescripţia
extinctivă autorii atribuie şi termenul de trei ani, prevăzut de art. 104 p.1 CF RM,
pentru care se pot incasa alimentele.
3. La palicarea termenului de prescripţie este necesar de a respecta un şir de
reguli, de care trebuie să se conducă atit participanţii la raporturile familiale, cit şi
instanţa de judecată, soluţionind litigiile intre ei. Aceasta decurge din p.2 art. 8 CF RM
despre aceea că, la examinarea pretenţiilor, care decurg din raporturile de familie,
instanţa de judecată aplică normele, care reglementează termenul de prescripţie, in
conformitate cu articolele respective ale CC RM. Una din astfel de reguli este şi
prevederea despre faptul că referitor la acţiunile ce decurg din raporturile de familie,
termenele de prescripţie de asemenea pot fi suspendate. Potrivit articolului
comentat, suspendarea termenului de prescripţie in cazul raporturilor de familie are
loc numai in cazul acelor raporturi de familie, in care ca participanţi sunt soţii, părinţii
şi copiii minori, tutorii sau curatorii şi persoanele, care se află sub tutelă sau curatelă.
Suspendarea termenului de prescripţie se aplică faţă de acele pretenţii, care decurg
din raporturile de familie, faţă de care CF RM stabileşte termen pentru apărarea lor.
Imprejurările, care suspendă termenul de prescripţie in cazul raporturilor de
familie, poartă un caracter exclusiv şi ele influienţează asupra duratei suspendării
termenului de prescripţie – pe intreaga perioadă a căsătoriei, a tutelei sau curatelei.
Altceva din articolul comentat nu rezultă. Din formularea punctului „a” al art. 275 CC
RM, rezultă cu claritate, că presripţia este suspendată pe durata căsătoriei şi este
irelevant dacă soţii sunt sau nu despărţiţi in fapt, căci textul nu distinge altfel. Din
formularea punctului „b” art. 275 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare
priveşte părinţii (adoptatorii), minorul sub 14 ani şi minorul intre 14-18 ani.
Suspendarea prescripţiei operează pe durata atingerii majoratului de către copii.
Cauza de suspendare, prevăzută de p.”c” art. 275 CC RM, se aplică raporturilor dintre
totore ori curator, de o parte şi cealaltă parte minorii in virstă de pină la 14 ani,
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu de către instanţa de judecată din cauza
consumului abuziv de alcool, consumului de droguri şi de late substanţe psihotrope.
Suspendarea prescripţiei operează pe durata tutelei sau curatelei. In aceste cazuri de
suspendare a prescripţiei debitorul se găseşte in imposibilitate morală sau juridică de
a-şi valorifica drepturile sale pe calea acţiunii, adică să formuleze cererea de
chemare in judecată.
Toate cauzele de suspendare menţionate produc efectul suspensiv numai dacă
ele intervin după ce prescripţia a inceput să curgă, deoarece nu poate fi suspendat
ceva ce nu există. Odată cu atingerea majoratului de către copil ori după ieşirea sa
din funcţie a tutorelui, de asemenea după ce căsătoria a fost desfăcută, prescripţia
incepe să curgă. Astfel după incetarea suspendării in legătură că copilul a devenit
major, prescripţia işi reia cursul, iar copilul devenit major poate să-l tragă pe tutore
(curator) la răspundere pentru faptele administrării sale şi invers, tutorul poate
acţiona impotriva persoanei, care a devenit capabilă să acţioneze de sine stătător
(dobindirea sau restabilirea capacităţii de exerciţiu).

Articolul 276. Suspendarea prescriptiei in cazul administrarii bunurilor

unei alte persoane

Prescriptia nu incepe sa curga iar cea inceputa se suspenda intre

persoana care, in temeiul legii, al unei hotariri judecatoresti sau al unui
act juridic, administreaza bunurile unei alte persoane si cel ale caror
bunuri sint astfel administrate, cit timp administrarea nu a incetat si
socotelile nu au fost date si aprobate.

Administrarea bunurilor terţelor persoane reprezintă prin sine un raport juridico-

civil de administrare a patrimoniului proprietarului in interesele proprietarului sau
persoanei indicate de acesta. Administrarea patrimoniului terţelor persoane poate să
se bazeze pe lege, hotărire judecătorească sau act juridic ( mai detaliat vezi
comentariul art. 41, 44, 88, 1053, 1060 CC RM, ş.a.). Administrarea bunurilor altor
persoane in virtutea legii sau administrarea fiduciară in baza hotăririi judecătoreşto
sau actului juridic este prevăzută de normele CC RM şi alte legi speciale. Fondator al
administrării poate fi atit proprietarul ( unipersonal sau deţinătorii patrimoniului in
baza proprietăţii comune – de exemplu soţii), aşa şi alte persoane – organ de tutelă şi
curatelă (art. 41,44 CC RM), instanţa de judecată ( art.50,88 CC RM), executorul
testamentului ( art. 1475 – 1485, 1555 CC RM), ş.a.
Din formularea art. 276 CC RM, rezultă că această cauză de suspendare
priveşte pe : persoana care in temeiul legii, al hotăririi judecătoreşti sau al unui act
juridic, administrează bunurile unei alte persoane şi persoana ale cărui bunuri sint
astfel administrate. Aşa cum dispune textul, suspendarea operează pină
“administrarea nu a incetat şi socotelile nu au fost date şi aprobate”.

Articolul 277. Intreruperea cursului prescriptiei extinctive

(1) Cursul prescriptiei extinctive se intrerupe:

a) in cazul intentarii unei actiuni in modul stabilit;
b) in cazul in care debitorul savirseste actiuni din care rezulta ca
recunoaste datoria.
(2) Dupa intreruperea cursului prescriptiei extinctive, incepe sa curga
un nou termen. Timpul scurs pina la intreruperea cursului prescriptiei
extinctive nu se include in noul termen de prescriptie extinctiva.

1.Alături de suspendarea curgerii termenului de prescripţie, legea admite şi

intreruoerea lui in virtutea imprejurărilor determinate in formă de acţiuni ale
creditorului sau debitorului.Spre deosebire d suspendare, intreruperea termenului de
prescripţie, inseamnă că timpul care s-a scurs pină la imprejurarea, ce aservit temei
de intrerupere, nu se ia in considerare. După intrerupere termenul de prescripţie
incepe să curgă din nou pentru un termen deplin, prevăzut de lege pentru categoria
dată de pretenţii. Timpul scurs pină la intrerupere nu se ia in calcul. Timpul scurs
pină la suspendare, dimpotrivă se ia in calcul, după suspendare el continuindu-şi
cursul mai departe.
Imprejurările indicate in art. 277 CC RM de intrerupere a termenului de
prescripţie (spre deosebire de cele ce suspendă), poartă in caracter subiectiv, adică
se manifestă in dependenţă de voinţa persoanelor, şi de aceea sunt acţiuni, dar nu
evenimente. La ele se referă: a) inaintarea acţiunii; b) recunoaşterea datoriei.
Lista temeiurilor de intrerupere a termenului de prescripţie, stabilită de art. 277
CC RM şi alte legi, nu poate fi modificată sau completată la decizia părţilor ce se află
in litigiu şi nu se supune interpretării extensive. Luind in considerare, că imprejurările
prevăzute de art. 277 CC RM sunt cu certitudine temeiuri de incetare a termenului de
prescripţie, iar hotirirea instanţei trebuie să fie legală şi intemeiată, ea, la
soluţionarea cererii părţii cu privire la expirarea termenului de prescripţie aplică
regulile de intrerupere a prescripţiei şi in cazul lipsei demersului despre acest fapt din
partea persoanei cointeresate, cu condiţia existenţei in dosar a probelor suficiente,
care demonstrează faptul intreruperii termenului de prescripţie.
2. Pentru intreruperea termenului de prescripţie este necasar ca acţiunea să fie
inaintată in instanţa de judecată, judecat arbitrală, a arbitrilor aleşi, sau alt organ
jurisdicţional, in modul stabilit de lege. In conformitate cu art. 277 CC RM, curgerea
termenului de prescripţie se intrrupe, in special, prin inaintarea acţiuniiin modul
stabilit, adică cu aplicarea regulilor de competenţă generală şi jurisdicţională, de
formă şi conţinut al cererii, de achitare a taxei de stat, cit şi a altor cerinţe, prevăzute
de actele normative, incălcarea cărora poate duce la refuz in primirea cererii şi
restituirea acesteia reclamantului.
Potrivit p.6 art. 264 CC RM, cererile scrise, prezentate in oficiul psştel pină la
orele douăzeci şi patru a termenului, se consideră inaintate in termen. De aceea zi a
inaintării acţiunii in termen trebuie considerată data, conţinută pe plic, pusă de oficiul
poştal.
Pretenţiile creditorului despre incasarea sumelor băneşti sau revendicarea
bunurilor imobile de la debitor, pot fi exercitate nu numai pe cale de acţiune civilă,
dar şi pe calea ordonanţei judecătoreşti, ceea ce este o procedură simplificată a
examinării cauzei. Inainatera de către creditor a cererii de eliberare a ordonanţei
judecătoreşti cu respecatarea regulilor, prevăzute de CPC RM, intrerupe curgerea
termenului de prescripţie, la fel ca şi inaintarea acţiunii. Dacă acţiunea civilă se
depune nemijlocit in instanţa de judecată, dată a inaintării acesteia va fi consideraă
ziua depunerii acţiunii la instanţa de judecată.
In primirea cererii reclamantului ii poate fi refuzat in temeiurile, care nu
impiedică adresarea repetată, sau acţiunea paote fi restituită reclamantului, ca
necorespunzătoare cerinţelor. In aşa cazuri, termenul de prescripţie se intrerupe doar
din ziua, cind cerera va fi depusă in instanţă cu respectarea procedurii stabilite. In
cazul indeplinirii la timp a tuturor cerinţelor, conţinute in incheierea instanţei despre
lăsarea cererii fără examinare, cit şi in cazul anulării incheierii despre restituirea
cererii, ea, in virtutea prescripţiilor CPC RM se consideră depusă in ziua inaintării
iniţiale, şi anume din ziua aceea se intrerupe curgerea termenului de prescripţie. Din
ziua inaintării iniţiale in judecată se intrerupe curgerea termenului de prescripţie in
cazul anulării incheierii instanţei despre refuzul de a primi cererea, despre refuzul in
primirea cererii de eliberare a ordonanţei judecătoreşti, sau refuzul de a elibera
ordonanţa.
Legea prevede dreptul reclamantului la mirirea sau micşorarea cuantumului
acţiunii. Această acţiunde de dispoziţie nu prezintă o modificare a obiectului acţiunii..
In aşa cazuri moemntul intreruperii al curgerii termenului de prescripţie rămine
neschimbat – prescripţia se consideră intreruptă din momentul inaintării acţiunii,
valoarea căreia se măreşte sau se micşorează de către reclamant. Astfel, creşterea
sau micşorarea valorii acţiunii pină la adoptarea hotăririi de către instanţă, in special
referitor la micşorarea sau mărirea valorii pretenţiilor, nu modifică momentul
intreruperii termenului de prescripţie, survenit c aurmare a depunerii acţiunii in
modul prevăzut.
In art. 277 CC RM nu este stabilit, dacă influienţează cumva asupra intreruperii
termenului de prescripţie, faptul atragerii altui pirit pe cauză sau a celui de-al doilea
pirit. Inaintarea cţiunii, care duce la intreruperea termenului de prescripţie, este
legată de inceputul exercitării forţate a dreptului incălcat de o persoană concretă. In
cazul menţionat, curgerea termenului de prescripţie la cererea către piritul sau ce de-
al doilea pirit atras se intreruoe in ziua emiterii incheierii despre atragerea lor in
proces.
In practica judiciară sunt foarte dese cazurile, cind părţile procesului nu sunt
subiectele raportului material litigios, adică sunt părţi necorespunzătoare in proces.
Se ceează situaţia, cind curgerea termenului de prescripţie se intrerupe la depunerea
acţiunii de către o persoană neimputernicită (reclamant necorespunzător) sau faţă de
piritul necorespunzător. O astfel de situaţie nu răspunde sensului legii despre
inaintarea caţiunii in modul stabilit.. Reclamantul trebuie să fie subiectul
corespunzător, iar piritul cel obligat să răspundă. Luind in considerare acest fapt, se
cere subliniat faptul că art. 277 CC RM lasă fără răspuns şi intrebarea cu privire la
momentul intreruperii termenului de prescripţie in cazul subrogării părţii care
figurează greşit in proces. Moment al intreruperii termenului de prescripţie va fi ziua
cind va fi adoptată incheierea despre subrogarea părţii necorespunzătoare după
regulile CPC RM.
In literatura juridică ( comentariul la CC RM, M.1998, pag. 408-410) referitor la
norma depsre intreruperea termenului de prescripţie prin depunerea acţiunii in
modul stabilit, se menţionează, că conţinutul normei date nu se referă la indicaţiile
concrete şi referitor la alte intrebări importante, care apar in practică. Lit.”a” alin 1
art. 277 CC RM adoptat la astfel de intrebări se referă la următoarele : 1) incălcarea
modului stabilit de inaintare a acţiunii este depistată nu de prima, ci de cea de apel
sau recurs după scurgerea unui timp indelungat, după primirea acţiunii spre
examinare in prima instanţă; 2) In execuatera hotăririi, adoptată de judecată, este
refuzat şi este necesar de a depune o nouă acţiune. De exemplu, instanţa
neintemeiat a primit spre examinare un litigiu, care nu se află in competenţa sa (in
cazul existenţei clauzei de arbitri aleşi), sau hotărirea adoptată nu poate fi executată
peste hotare, deoarece RM nu are un contract de asistenţă in materie civilă, penală,
etc. cu ţarta unde se află piritul; 3) Este refuzat in executarea hotăririi arbitrilor aleşi
pe motiv că este nulă clauza de arbitarj, fie din cauza că va fi recunoscut că hotărirea
este luată in litigiul, ce iese din limitele unui astfel de acord. In aşa cazuri se propune
de a aplica regula, analogică art. 278 CC RM. Termenul de prescripţie trebuie să se
suspende pe timpul din momentul primirii acţiunii iniţiale şi pină la momentul
refuzului in examinare. Această regulă nu trebuie aplicată, cind incheierea despre
refuzul in examinarea cererii este adoptată de prim ainstanţă. Soluţi ar fi terbuit să
fie aceeaşi şi in cazul imposibilităţii executării hotăririi adoptate de instanţă.
Termenul de prescripţie trebuie de recunoscut ca suspendat pe timpul din momentul
depunerii acţiunii şi pină la refuzul in executare.
Curgerea termenului de prescripţie se intrerupe cu condiţia depunerii acţiunii in
modul stabilit. Dacă acţiunea a fost depusă in modul necorespunzător, de exemplu
cu incălcarea regulilor de competenţă, prescripţia nu se intrerupe. Nu se intrerupe
prescripţia ţi in cazul cind reclamantul a refuzat de la acţiune.
3. Un alt temei de intrerupere a termenului de prescripţie este recunoaştera de
către persoana obligată a pretenţiilor persoanei imputernicite – recunoaşterea
datoriei sau obligaţiei. Recunoaşterea obligaţiei, inclusiv şi a datoriei, intrerupe
prescripţia in raporturile, atit cu participarea persoanelor fizice, cit şi a persoanelor
juridice. Aceasta decurge din legislaţia in vigoare, care prevede că băncile de stat şi
cele comerciale, persoanele juridice, independent de forma de proprietate, dar şi
cetăţenii, pot să acored unul altuia imprumuturi ( cu sau fără dobindă).
In cazul intreruperii termenului de prescripţie in legătură cu efectuarea de către
persoana obligată a acţiunilor, din care rezultă că recunoaşte acţiunea ( p.”b” alin.1
art. 277 CC RM), instanţa de judecată şi persoana cointeresată trebuie in fiecare caz
să stabilească, cind concret au fost săvişite aceste acţiuni. Această imprejurare este
foarte importantă, deoarece intreruperea poate opera doar inăuntrul termenului de
prescripţie, dar şi nu după expirarea lui. Săvirşirea de către debitor sau altă persoană
obligată a acţiunilor prin care se recunoaşte pretenţia după expirarea termenului de
prescripţie, nu este temei pentru intrerupere. Astfel, din data săvirşirii acţiunilor de
către persoana din care rezultă recunoaşterea acţiunii, depinde hotărirea intrebării
despre faptul dacă a expirat sau nu termenul de precripţie. In cazurile in care,
acţiunile de recunoaştere a datoriei au fost făcute după expirarea termenului de
prescripţie, astfel de acţiuni deja nu intrerup prescripţia. Ceea ce nu curge, nu poate
fi intrerupt.
La acţiuni de recunoaştere a datoriei, in scopul intreruperii curgerii termenului
de prescripţie, reieşind din situaţia concretă, pot fi atribuite : admitera pretenţei,
achitarea de către debitor sau cu acordul cu creditorul de o altă persoană a suemi
datoriei de bază şi/sau penalităţilor, de altfel cum ar fi şi admiterea parţială a
pretenţiei de achitare a sumei de bază a datoriei, dacă ultima are sub siendoar un
temei şi nu mai multe; achitarea procentelor in vaza datoriei de bază; modoficarea
contractului de către persoana imputernicită, din care rezultă că se recunoaşte
datpria, la fel şi cererea debitorului de a petrece o aşa modificare a contractului
( despre aminarea sau eşalonarea datoriei); acceptul incassoului ; cererea de
compensare: diferite scrisori conţinind intenţia de achitare datoriei, făcute chia şi
persoanei neimputernicite. In conţinutul recunoaşterii nu este obligatoriu să fie clar
individualizată datoria sau cuantumul ei. Este suficien ca să fie clar faptul că se
recunoaşte. In toate cazurile de recunăaştere a datoriei, curgerea termenului de
prescripţiese reincpe de fiecare dată pentru un termen nou, din momentul săvirşirii
de către debitor a acţiunilor indicate.
In acele cazuri, ind obligaţia prevedea executarea in rate sau in forma plăţilor
periodice şi debitorul a săvirşit acţiunile, ce dovedesc recunoaştera numai a unei
părţi a datoriei, astfel de acţiuni nu pot fi considerate temei pentru intreruperea
termenului de prescripţie pentru celelalte părţi ale datoriei. Existenţa in dreptul civil
al RM a institutului incasării incontestabile a sumelor datoriei de la debitor nu
serveşte temei pentru intreruperea termenului de prescripţie pe calea inaintării
piritului a dispoziţiei de plată respectiv. Incasarea incontestabilă reprezintă prin sine
exercitarea forţată a dreptului, dar aceasta nicidecum nu presupune recunoaştera
datoriei de către debitor.
CC RM 1964 nu prevedea recunoaşterea datoriei ca temei de intrerupere a
termenului de prescripţie in raporturile dintre organizaţii. La moemntl actual ( CC RM
06 iunie 2002), recunoaşterea obligaţiei, inclusiv şi recunoaştera datorie, intrerupe
curgerea termenului de prescripţie şi in raporturiel dintre organizaţii. Organizaţiile ca
subiecte ale dreptului civil acţionează in raporturile juridice prin reprezentanţi,
inclusiv prin persoanel cu funcţie de răspundere ( art. 61 CC RM). In legătură cu
aceasta un interes practic o reprezintă problema determinării cercului de lucrători ai
organizaţiei, acţiunile de recunoaştere a datoriei din partea cărora, pot fi recunoscute
ca acţiuni ale persoanei juridice. Săvirşire de către lucrătorul intreprinderii-debitor a
acţiunilor de executare a obligaţiei, de recunoaştere a datoriei, intrerupe prescripţia
cu condiţia, că aceste acţiuni intrau in cercul obligaţiilor sale de serviciu şi se bazau
pe imputernicirea lucrătorului de a efectua astfel de acţiuni. (art. 242 p.1 CC RM) .
Legislaţia civilă deosebeşte aşa-numita datorie de bază şi cerunţe
suplimentare.Neexecutarea cerinţelor suplimentare reprezintă prin sine datoria
suplimentară, nu de bază. Recunoaştera de către debitor a datoriei de bază, inclusiv
şi a formei de plată, singură prin sine nu poate servi drept dovadă a recunoaşterii de
către debitor şi a datoriei suplimnetare ( penalităţi, dobinzi), cit şi a pretenţiilor de
reparare a daunelor şi respectiv, nu poate fi considerată ca intrerupere a curgerii
termenului de prescripţie in ceea ce priveşte pretenţiile suplimentare şi cele de
raprare a daunelor.
Normele dreptului civil leagă efectele juridice nu numai cu acţiuni, dar şi cu
inacţiuni. Deoarece lit.”b” alin.1 art. 277 CC RM indică, că curgerea termenului de
prescripţie se intrerupe prin săvirşirea , de către persoana obligată a acţiunilor ce
demonstrează recunoaşterea datoriei, termenul de prescripţie n poate să se
intrerupă prin inacţiunea persoanei menţionate. De aceea, imprejurarea, că debitorul
nu a contestat documentul de incasare incontestabilă a suemi datoriei, posibilitatea
contestării căruia este oferită de lege sau contract, nu poate fi considerat drept
dovadă a recunoaşterii datoriei. Pentru astfel de temei ca recunoaştrea datoriei, nu
poate să se intrerupă curgerea termenului de prescripţie in cazul pretenţiilor de
recunoaştere a nulităţii actului juridic şi a organelor administrării publice.
Alin.2 art. 277 CC RM indică asupra consecinţelor intreruperii : Dupa
intreruperea cursului prescriptiei extinctive, incepe sa curga un nou termen.
Timpul scurs pina la intreruperea cursului prescriptiei extinctive nu se include
in noul termen de prescriptie extinctiva.

Articolul 278. Cursul prescriptiei in cazul scoaterii cererii de pe rol

Daca instanta judecatoreasca a scos cererea de pe rol, cursul

prescriptiei extinctive care a inceput pina la intentarea actiunii
continua fara intrerupere.

1. Primind cererea, instnaţa este obligată să verifice, dacă are petiţionarul sau
nu dreptul la inaintarea ei şi dacă este respectat modul stabilit de inaintare. Dacă
acţiunea a fost inaintată cu respectarea procedurii procesuale, curgerea termenului
de prescripţie se intrerupe ( lit. “a” art. 277 CC RM) din stadia intentării acţiunii civile.
Nerespectarea procedurii de depunere a acţiunii atrage după sine consecinţe
nagative. Judecata fie refuză in primirea cererii, fie nu dă curs acesteia. Refuzul in
primirea acţiunii, fie nedarea cursului cererii inseamnă, că acţiunea a fost inaintată
fără respectarea procedurii stabilite. In aşa cazuri curgerea termenului de prescripţie
nu se intrerupe, ci continuă.
2. De obicei persoana interesată şi instanţa de judecată respectă procedura
stabilită de inaintare a acţiunii. Litigiul juridico-civil se examinează in fond şi se
incheie cu adoptarea hotăririi, care dă răspuns la fondul pretenţiilor inaintate. Sunt
cazuri, cind la stadia examinării se depistează, că nu a fost respectat modul de
inaintare a acţiunii stablit de lege. Respectiv, curgerea termenului de prescripţie nu a
fost efectuată şi acesta continuă să curgă. Concluzia – regula art. 278 CC RM diferă
de la regula lit.”a” art. 277 CC RM doar printr-o circumstanţă : intrebarea despre
faptul neintreruperii termenului de prescripţie a fost aflată nu in ziua depunerii
acţiunii, care trebuie primită sau lăsată fără curs, ci mai tirziu – in momentul, cind
instanţa, a inceput să examineze cauza in fond.
Lăsarea acţiunii fără examinare – una din formele de incetare a procedurii
judecătoreşti, cind hotărirea judecătorească nu se adoptă ca rezultat al nerespectării
de către persoana interesată a procedurii de realizare a dreptului constituţional la
apprare. Toate temeiurile de scoatere a cererii de pe rol convenţional se divizează in
trei grupe. La I grupă se referă imprejurările, care dovedesc faptul că la primirea
cererii de către persoana interesată şi instanţa de judecată a fost comisă o greşeală :
de către persoana ce s-a adresat in judecată, nu a fost respectată procedura
prealabilă, stabilită pentru categoria dată de cauze şi ea mai poate fi exercitată;
cererea este depusă de o persoană incapabilă; cererea este depusă in numele unei
persoane de către altă persoană, care nu are pentru aceasta imputernicirile necesare
; in procedura instanţei date sau altei instanţe este o cauză intre aceleaşi părţi, cu
privire la acelaşi obiect şi cu aceleaşi temeiuri. Al doilea grup de temeiuri este legată
de nerespectarea de către părţi a procedurii de prezentare in judecată. Cererea
poate fi scoasă de pe rol, de exemplu, dacă părţile nu au solicitat examinarea cauzei
in absenaţa lor, nu s-au prezentat fără motive intemeiate la citarea repetată, iar
instanţa consideră posibil de a examina cauza in baza materialelor existente in dosar;
reclamantul, care nu a silicitat examinarea cauzei in absenţa sa, nu s-a prezentat la
citarea repetată, iar piritul nu silicită examinarea cauzei in fond. In sfirşit, al treilea
grup include acele imprejurări, apariţia cărora impiedică examinarea in continuare in
virtutea indicaţiei concrete a legii. La acestea se referă, de exemplu, apariţia litigiului
de drept in cauzele cu procedură specială, ş.a.
Scoaterea cererii de pe rol in conformitate cu aceste temeiuri nu lipsesc
reclamantul de dreptul de a se adresa repetat in instanţă, după ce va inlătura
imprejurările, care au servit drept temei pentru scoaterea cererii de pe rol. In acest
caz, din momentul in care a fost inaintată acţiunea iniţială şi pină la emiterea
incheierii de scoatere a cererii de pe rol, termenul de prescripţie nu curge ( se
suspendă); insă din data acestei incheieri curgerea teremenului de prescripţie
continuă după regula generală, adică in termenul de prescripţie se include timpul
scurs pină la inaintarea iniţială a acţiunii. Dar nu orice lăsare fără examinare a
acţiunii are ca efect consecinţele prevăzute de art. 278 CC RM. Cum este menţionat,
in cazul apariţieilitigiului de drept in cauzele u procedură specială, instanţa lasă
cererea fără examinare şi explică părţilor, că ele sunt in drept de a se adresa cu
acţiune in procedura contencioasă. Termenul de prescripţie incepe să curgă numai
din momentul apariţiei litigiului de drept, in cazul examinării cauzei in procedura
specială. Regula este următoarea – nu poate fi intrerupt sau suspendat termenul care
nu a inceput să curgă.
Dacă la depunerea cererii acţiunea a fost examinată şi admisă, intrebarea
despre o nouă curgere atermenului de prescripţie decade, deoarece pretenţia
material-litigioasă a reclamantului a fost realizată şi raportul litigios a incetat. In
cazurile de adresare repetată a reclamantului, cind aceasta este admisă de CPC RM,
curgerea termenului de prescripţie se intrerupe in ziua depunerii din nou a aceleiaşi
acţiuni. Dacă instanţa de apel sau recurs au anulat incheierile despre scoaterea
cererii de pe rol, atunci termenul de prescripţie se calculează interrupt de acţiunea
iniţială, deoarece adresarea in judecată de la bunul inceput a fost efectuată in modul
stability de normele procesuale.
3. Spre deosebire de CC RM 1964, CC RM din 6 iunie 2002, nu reglementează
separat consecinţele curgerii termenului de prescripţie in cazul lăsării cererii fără
examinare, in cazul procesului civil. Din punct de vedere practice, p.5 art. 82 CC RM
1964, ar fi trebuit să fie imprumut de CC RM din 2002. Deoarece reclamantul este in
drept să se adreseze in instanţă cu aceeaşi acţiune, dacă instanţa a lăsat fără
examinare acţiunea, inaintată in procesul civil. In aşa caz, curgerea termenului de
prescripţie se suspendă din momentul inaintării acţiunii pină la intrarea in vigoare in
vigoare a sentinţei, prin care acţiuna civilă a fost lăsată fără examinare. Cazurile,
cind acţiunea civilă in procesul penal este lăsată fără examinare, sunt prevăzute de
CPP RM: Din momentul adoptării hotăririi, insă, curgerea termenului de prescripţie
continuă. Aici nu are loc intreruperea termenului de prescripţie, curgerea lui
continuă, şi nu se intrerupe. Inceperea curgerii termenului de prescripţie, pină la
depunerea acţiunii civile in procesul penal, continuă din ziua intrării in vigaore a
sentinţei, prin care acţiunea civilă a fost lăsată fără examinare. In cazul suspendării
termenul de prescripţie nu curge un anumit timp, iar apoi continuă să curgă. Şi
invers, timpul, scurs pină la intrerupere, in termenul de prescripţie nu se include. Din
momentul intreruperii termenul de prescripţie curge din nou.

Articolul 279. Repunerea in termenul de prescriptie extinctive

(1) In cazuri exceptionale, daca instanta de judecata constata ca

termenul de prescriptie extinctiva nu este respectat datorita unor
imprejurari legate de persoana reclamantului, dreptul incalcat al
persoanei este aparat.
(2) Repunerea in termen nu poate fi dispusa decit daca partea si-a
exercitat dreptul la actiune inainte de implinirea unui termen de 30 de
zile, calculat din ziua in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca
incetarea motivelor care justifica depasirea termenului de prescriptie.

1. Omiterea termenului de prescripţie nu intotdeauna inseamnă că dreptul

incălcat al persoanei este retras din regimul exercitării forţate a acestuia prin
intermediul instanţei de judecată sau altui organ jurisdcţional. Nu este aşa. Dacă in
cadrul examinării cauzei va fi stabilit că, partea pe dosar a omis termenul de
prescripţie, atunci instanţa de judecată este imputernicită să-l restabilească. CC RM
1964 acorda instanţelor de judecată posibilităţi foarte largi de repunere in termen,
independent de obiectul şi componenţa subiectivă ce necesită apărare. Pentru
repunerea in termen era necesar doar existenţa unui motiv intemeiat de omitere a
termenului. Spre deosebire de CC RM 1964, regula cuprinsă in p.1 art. 279 CC RM din
6 iunie 2002 cuprinde limite esenţiale referitor la repunerea in termen. Repunerea in
termen se admite doar faţă de persoanele fizice şi numai in cazul existenţei unor
motive, legate de personalitatea reclamantului.
După sensul articolului comentat, repunerea in termen, indifferent de motivele
omiterii lui, nu se admite in cazul acţiunilor persoanelor juridice, cit şi cetăţenilor-
antreprenori, in raporturiile ce decurg de practocarea activităţii de antreprenoriat.
P.1 art. 279 CC RM nu stabileşte lista iprejurărilor, legate de personaliatea
reclamantului, care au dus la omiterea termenului de prescripţie şi care instanţa sau
alt organ jurisdicţional este in drept să-l considere intemeiat. In afară de aceasta,
evaluarea unelor sau altelor imprejurări in calitate de motive intemeiate de omitere a
termenului de prescripţie, este totalmente acordată instanţelor de judecată sau altor
organe jurisdicţionale. Practica judiciară consideră intemeiate motivele pentru
omitera termenului de prescripţie următoarele: care fac imposibilă sau deosebit de
complicată depunerea acţiunii, in lipa neglijenţei sau neatenţiei din partea persoanei
interesate in apărarea dreptului său. In calitate de listă de exemplu a motivelor,
pentru care este posibilă repunerea in termen se poate de indicat : boala gravă,
situaţia de neputinţă sau analfabetism, care au impiedicat reclamantului să recurgă
la apărarea drepturilor sale prin reprezentant; o deplasare indelungată in interesele
organizaţiei sau a statului; lipsa adresei piritului in legătură cu schimbarea locului de
trai; introducerea contragentului in eroare, ş.a. Aşa in practica judiciară motivul de
omitere a termenului de prescripţie din cauza inducerii in eroare, atunci cind piritul
din scrisorile sale il ruga pe reclamant să nu depună in instanţă cerera de incasare a
datoriei, promiţind să livreze marfa care lipseşte. In unul din cazuri, ca temei pentru
omiterea termenului de prescripţie au servit acţiunile incorecte ale judecătorului,
care primind din instanţa ierarhică cererea de chemare in judecată, indreptată acolo
de către reclamant, şi depistind neajunsuri in ea, restituie cererea in loc ca să
stabilească termenul pentru corectarea neajunsurilor depistate. In astfel de situaţie
au fost toate temeiurile de a considera omiterea intemeiată şi repunerea in termen.
Cauzele omiterii termenului de prescripţie trebuie să sublinieze caracterul lor
exclusiv, cind repunerea in termen este posibilă. Normele dreptului civil reies din
aceea că termenul de prescripţie poate fi omis doar din motive ce nu depind de
voinţa părţilor. De aceea, in aşa cazuri, independent de expirarea termenului de
prescripţie, legea prevede repunerea in termen, cu scopul acordării persoanei
imputernicite a protecţiei. Repunerea in termen poate avea loc doar după expirarea
termenului de prescripţie.
Faptul repunerii in termen este examinat in cadrul dezbaterilor judiciare in fond,
cu citarea părţilor. Despre posibilitate repunerii in termen hotărăşte instanţa de
judecată, reieşin din circumstanţele concrete ale cauzei, stabilind de fiecare dată
temeinicia motivelor de omitere a acestuia. La repunerea in termen, in hotărire este
obligatoriu de indicat motivele pentru care, temeiul de repunere a fost considerat
intemeiat.
Repunerea in termen de către instanţa de judecată a prescripţie omise din
motive intemeiate, prin sine prestabileşte soarta litigiului. Verificarea şi evaluarea
probelor, invocate de către reclamant, pot duce atit la admitera pretenţiilor
reclamantului, cit şi la refuz in repunere, dacă după materialele dosarului pretenţiile
reclamantului sunt neintemeiat. Dacă in cadrul examinării cauzei va fi stability, că
partea in cauză care a omis termenul de prescripţie şi motive intemeiate pentru
repunerea in termen nu sunt, atunci in cazul existenţei cererii din partea pirtului
despre expirarea termenului de prescripţie, instanţa de judecată este in drept să
refuse in satisfacerea cerinţelor anume din acest motiv, deoarece potrivit art. 271 CC
RM, expirarea termenului de prescripţie este temei de sine stătător de refuz in
acţiune.
Indiferent de faptul care va fi hotărirea, repunerea in termenul, omis din motive
intemeiate, duce la obligativitatea instanţei de a examina cauza in fond, deoarece in
lege (p.1 art. 279 CC RM) este indicat: “daca instanta de judecata constata ca
termenul de prescriptie extinctiva nu este respectat datorita unor
imprejurari legate de persoana reclamantului, dreptul incalcat al
persoanei este aparat”. Aceasta inseamnă că repunerea in termen obligă
instanţa, indifferent de cererea piritului despre expirarea prescripţie, de a examina
cauza, aşa cum ar ea examinată in cazul in care prescripţia nu ar fi expirat. Deoarece
legea acordă instanţei dreptul de a hotări intrebarea despre temeinicia sau
netemeinicia motivelor de omitere a termenului, atunci hotărirea despre restabulirea
termenului nu se supune revizuirii de către organul ierarhic superior.
Sensul art. 279 p.1 C RM referitor la repunerea in termense reduce la
următaorele:
regula despre repunerea in termenul de prescripţie omis, acţionează in cazurile, cind
termenul de prescripţie este scăpat, dar nu există motive pentru suspendarea sau
intreruperea lui;
repunerea in termenul de prescripţie omis se petrece la decizia instanţei de judecată
sau altui organ jurisdicţional;
repunerea in termenul de prescripţie omis presupune stabilirea momentului
subiectiv, legat de persoana reclamantului – imposibilitatea pentru această persoană
in condiţii concrete de timp şi spaţiu de a depune acţiunea.
repunerea in termenul de prescripţie omis este posibilă in cazurile exclusive, in cazul
existenţei imprejurărilor, care sunt recunoscute ca motive intemeiate de omitere a
termenului de prescripţie. Recunoscind motivul omiterii intemeiat, instanţa de
judecată nu poate refuza in acţiune pe motivul expirării prescripţiei.
Dacă instanţa de judecată recunoaşte motivul de omitere a termenului de
prescripţie intemeiat, dar examinarea cauzei in fond in virtutea unor imprejurări,
prevăzute de legea procesuală, nu va avea loc, atunci din momentul incheierii
procedurii, se reincepe să curgă termenul de prescripţie in conformitate cu regulile
despre intrerupere. In fond, aceasta inseamnă nu altceva decit repunerea in termen.
Dacă motivele omiterii termenului de prescripţie sunt considerate de instanţă
intemeiate, atunci trebuie să aibă loc repunerea in termen, atit pentru pretenţia de
bază, cit şi pentru cele suplimentare (penalitate,etc.).
 Regula despre repunerea in termen se răsfringe asupra termenelor generale,
cit şi speciale de prescripţie. Cu toate acestea, dacă faţă de termenele generale
regula despre repunerea in termen se aplică fără excepţii, atunci faţă de termenele
de prescripţie speciale, aceeaşi regulă poate fi aplicată in cazurile prevăzute de lege.
De exemplu, potrivit p.2. art. 1170 CC RM, in cazul cind termenul de fidejusiune nu
este stabilit, ea incetează dacă creditorul in timpul unui an de la expirarea termenului
pentru executarea obligaţiei garantate, nu a inaintat acţiune faţă de fidejusor.
Deoarece, astfel termenul de un an se consideră termenul de existenţă a fidejusiunii,
el nu poate să se suspende şau intrerupă, să se restabilească la hotărirea instanţei.
Regulile despre suspendarea şi repunerea in termen nu se răsfring asupra termenului
de prescripţie despre executarea tabulară şi in acţiunile despre introducerea
corectărilor (comentariul la art. 511 CC RM). Astfel, legea poate să stabilească
excepţii de la regula generală despre repunerea in termen şi să să excludă unul sau
altul termen special de prescripţie de la acţiunea regulii generale de repunere in
termen.
Tremenul de prescripţie, ca şi orice alt termen, poate fi restabilit, dar şi
prelungit (art. 266 CC RM). Cazuri de prelungire pot fi prevăzute de legi specviale.
Astefel potrivit art. 313 CNMC RM, termenul de prescripţie, stabilit pentru pretenţiile,
prevăzute de codul de faţă, se prelungesc de instanţele de judecată, in cazurile cind
nava, faţă de care sint inaintate astfel de pretenţii, nu putea să se afle pe durate
termenului de prescripţie in apele interioare ale RM.
2. Cauzele de omitere a termenului de prescripţie pot fi recunoscute
intemeiate, dacă persoana interesată a luat măsuri de realizare a dreptului său la
inaintarea acţiunii in termenul stabilit de lege. Potrivit p.2 art. 279 CC RM hotărirea
despre repunerea in termen nu poate fi dispusa decit daca partea si-a exercitat
dreptul la actiune inainte de implinirea unui termen de 30 de zile, calculat din ziua
in care a cunoscut sau trebuia sa cunoasca incetarea motivelor care justifica
depasirea termenului de prescriptie. Termenul de 30 zile indicat este un termen de
existenţă a dreptului la inaintarea caţiunii ( adică precluziv) şi el nu poate fi prelungit
sau restabilit.
3. Repunerea in termen naşte intrebarea despre faptul, pentru care perioadă
sau din care moment este pasibilă apărarea dreptului incălcat şi in ce volum. Un
răspuns ferm nu-l putem da. Dar trebuie de reieşit din imprejurarea, că repunerea in
termen nu presupune innoirea pe un nou termen. Esenţa reounerii in termen constă
in aceea că , instanţa de judecată va afectua apărarea dreptului incălcat, cu toate că
termenul pentru aceasta a expirat. In legătură cu intrebările puse se poate menţiona,
că se admit diferite hotăriri, in dependenţă de conţinutul pretenţiei apărate, iar in
unele cazuri şi cu luarea in considerare a comportamentului piritului. Referitor la
volumul apărării dreptului, atunci, ca regulă, el se apără in volumul, existent la
momentul expirării prescripţiei. De exemplu, dacă instanţa de judecată a repus in
termenul, expirat cu patru ani inainte de inaintarea acţiunii in revindecare, atunci
atribuirea bunului in folosul reclamantului este egală cu neaplicarea prescripţiei in
cazul dat. Sau, p.2 art.98 CF RM, pensia alimentară se incasează, incepind cu ziua
adresării in judecată. Alimentele pot fi incasate pentru perioada trecută, dacă este
stabilit că pină la adresarea in judecată a creditorului, au fodt luate măsuri de primire
a lor, dar debitorul se eschiv ade la plata lor ( p.3 art. 98 CF RM). Potrivit p.3 art. 98
CF RM alimentele pentru aperiada anterioară, se incasează din momentul apariţiei
dreptului la alimente, dacă va fi stabilit că persoana imputernicită, pină la adresarea
in judecată, a luat măsuri de primire a pensiei alimentare, dar ele nu au fost primite
ca rezultat al eschivării persoanei obligate să le achite. Se are in vedere că
neexecutarea cu vinovăţie a obligaţiilor de plată a pensiei de intreţinere, de exemplu
prin refuzul de a incheia contractul cu privire al achitarea pensiei de intreţinere,
ascunderea locului aflării sale, etc. In volum deplin şi pentru toată perioada sunt
pasibile incasării orice surplusuri primite de către pensionar, ca rezultat al abuzului
din partea sa, dacă acţiunea a fost inaintată in interiorul termenului de prescripţie.
Aceasta decurge din p.39 al Regulamentului despre modul de achitare a pensiilor,
aprobat prin HG RM nr. 868 din 22.09.1999 ( MO, 1999, nr. 106-108), in care se
prevede că sumele pensiilor, achitate illegal in rezultatul incălcării din partea
pensionarului ( prezentarea documentului cu date eronate, ascunderea
veniturilor, etc.) se restituie in volum deplin organelor, care au efectuat plata pensiei.
De la regula generală despre apărarea dreptului subiectiv in volumul, existent
la data expirării termenului de prescripţie, de către legislaţie pot fi stabilite excepţii.
Astfel de excepţii sunt acţiunile de reparare de către intreprinderi, organizaţii, a
daunelor cauzate lucrătorilor şi funcţionarilor prin leziuni corporale sau altă daunare a
sănătăţii, legate de serviciu. In aşa cazuri, la depunerea acţiunii despre repararea
prejuduciului cauzat sănătăţii, la expirarea a trei ani după pierderea venitului anterior
in legătură cu boala de muncă sau moartea intreţinătorului, rapararea prejudiciului
are loc din ziua adresării către administraţia intreprinderii, iar in celelalte cazuri – din
ziua, cind ca rezultat al traumei, lucătorul a pierdut venitul anterior sau din ziua
morţii intreţinătorului (p.18 al Regulilor de reparare de către organizaţii, intreprinderi,
a prejudiciului cauzat lucrătorilor, funcţionarilor prin leziuni sau altă daună adusă
sănătăţii, in tmpul indeplinirii de către aceştia a obligaţiilor de serviciu din 3 iulie
1984 – aplicabile ca nefiind in contradicţie cu legislaţia naţională). Legislaţia poate să
prevadă şi o altă soluţie a intrebăriipentru ce perioadă sau din care moment este
pasibilă apărarea dreptului incălcat. O soluţie ar stabilirea volumului pretenţiilor
admise in dependenţă de limitele termenului restabilit. Uneori repunerea in termen in
general nu atinge raporturile juridice trecute. De exemplu art. 1416 CC RM prevede,
că repararea daunelor in echivalent bănesc se realizează pe calea incasării sumei
generale in folosul pătimitului sau pe calea stabilirii plăţilor periodice. Dacă este
prevăzută modalitatea plăţilor periodice, instanţa de judecată trebuie să admită
acţiunea despre incasarea plăţilor periodice pentru repararea prejudiciului din ziua
inaintării acţiunii. In aşa cazuri repunera in termen nu trebuie să aducă atingere
pretenţiilor trecute.

Articolul 280. Pretentiile imprescriptibile extinctive

Sint imprescriptibile extinctiv pretentiile:

a) privind apararea drepturilor personale nepatrimoniale daca legea nu
prevede altfel;
b) deponentilor fata de institutiile financiare privind restituirea
depunerilor;
c) cu privire la repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii
persoanei. In acest caz, se repara prejudiciul pentru o perioada
anterioara intentarii actiunii, dar nu mai mare de 3 ani.

1. Termenul de prescripţie se aplică faţă de majoritate araporturilor juridice şi

este chemat nu numai să disciplineze părţile, dar şi să acorde raporturilor
patrimoniale o stabilitate in viitor. Probabil, că nu se poate contractul incheiat sau
dreptul subiectiv căpătat a-l lăsa pentru o perioadă indelungată sub riscul contestării
din partea terţelor personae, iar patrimonial – sub pericolul confiscării. Cu trecerea
unei perioade de timp indelungate din momentul achiziţionării proprietăţii, chiar şi
persoana, care administrează legitim bunul, ar putea in cazul apărării dreptului său
să se confrunte cu duficultăţi in soluţionarea litigiului din cauză insuficienţei de probe
: unii martori au plecat, alţii s-au imbolnăvit grav sau au decedat, terţii ar putea uita
despre fapte, documentele ar putea fi pierdute. De aceste şi multe altele motive se
explică faptul, că apărarea majorităţii drepturilor subiective este limitată in timp de
un termen determinat, stabilit de lege. Expirarea lui stinge posibilitatea exercitării
forţate a dreptului prin judecată sau alt organ jurisdicţional.
2. Dar, asupra unor raporturi civile, prescripţia nu se răsfringe. Ea nu este
aplicabilă in pretenţiile ce decurg din raporturile de apărare a drepturilor personale
nepatrimoniale daca legea nu prevede altfel. Articolul comentat prevede nu unele
execpţii de la prevederile institutului termenului de prescripţie, ci neaplicarea acestui
institut in general. Pretenţiile, asupra cărora prescripţia nu se răsfringe, sunt stabilite
mai intii de toate in art. 280 CC RM. Acestea in primul rind cererile de apărare a
drepturilor care, după regula generală, nu sunt limitate in timp. Aşa, prescripţia
extinctivă nu se răsfringe asupra cererilor deponentilor fata de institutiile financiare
privind restituirea depunerilor. Relaţiile de deposit in instituţiile financiare sunt
prevăzute, ca regulă, pe un termen indelungat al păstrării lor şi o astfel de prevedere
este indreptată spre apărarea drepturilor deponenţilor. P.”b” art. 280 CC RM trebuie
inţeles in mod extensiv, deoarece prescripţia nu este aplicabilă atit asupra
pretenţiilor de restituire a depunerilor, dar şi de repartizare a veniturilor primite ca
rezultat al depunerilor, in formă de procente sau căştiguri. Tipul depozitului nu este
relevant.
P,”c” art. 280, stabileşte că prescripţia nu se aplică in ceea ce priveşte la
repararea prejudiciului cauzat vietii sau sanatatii persoanei. Tot aici este prevăzut că
se repara prejudiciul pentru o perioada anterioara intentarii actiunii, dar nu mai
mare de 3 ani. După sensul acţiunii, in acest caz este aplicabil termenul general de
prescripţie ( art. 267 CC RM), dar calcularea termenului este efectuată după regulile
pretenţiilor continuie, dreptul la inaintarea cărora apare nu simultan ( comentriul art.
272 CC RM). Trebuie de atras atenţia că p.”c” art. 280 CC RM se răsfringe asupra
raporturilor juridice, apărute ca rezultat al cauzării de prejudiciu sănătăţii şi vieţii şi
norma dată este cuprinsă in cartea I a CC RM “Dispoziţii generale”. In capitolul XXXIV
CC RM “OBLIGATIILE CARE SE NASC DIN CAUZAREA DE DAUNE”, se conţine art. 1424,
in care se prevede, că actiunea in reparare a prejudiciului se prescrie in termen de
3 ani incepind cu momentul in care persoana vatamata a cunoscut sau trebuia sa
cunoasca existenta prejudiciului si persoana obligata sa-l repare. După logică, avem
o colizie intre două norme ale dreptului civil (p.”c” art. 280 şi art. 1424 CC RM), care
reglementează una şi aceeaşi problemă, adoptate ambele de acelaşi organ
legislative. Astfel art. 1424 CC RM nu stipulează că acţiunea lui se răsfringe asupra
pretenţiilor de reparare a prejudiciului cauzat vieţii saă sănătăţii cetăţeanului. La
soluţionarea coliziei date trebuie de reieşit din faptul, că sub prejudiciu in cazul
capitolului XXXIV CC RM se are in vedere prejudicial material, exprimat in micşorarea
patrimoniului pătimitului. Cauzarea de prejudiciu vieţii şi sănătăţii cetăţeanului este o
incălcare de lege, care poartă un caracter continuu, adică permanent şi asupra unui
astfel de prejudiciu nu se pot răsfringe prevederile prescripţiei. De aceea asupra
pretenţiilor de reparare a prejudiciului cauzat vieţii să sănătăţii, prescripţia nu se
răsfringe şi la soluţionarea astfel de categorii de acţiuni, trebuie de condos de
prevederile p.”c” art. 280 CC RM, iar de art. 1424 CC RM. Prescripţia nu se răsfringe
şi asupra altor cerinţe despre apărarea bunurilor nemateriale şi drepturilor
nepatrimoniale. La ele se referă pretenţiile cetăţenilor şi organizaţiilor despre
apărarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei profesionale, apărarea drepturilor personale
ale autorilor ( vezi p.26 al Hotăririi Plenului CSJ nr.32 din 9.11.1998 cu modificările
introduse prin hotărirea Plenului nr.38 din 20.12.1999 “Cu privire la practica aplicării
de către instanţele judecătoreşti ale unor prevederi ale legislaţiei despre despre
dreptul de autor şi drepturile conexe”, alin.2 p.20 al Hotăririi Plenului CSJ nr.26 din
24.12.2001 “Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti ale unor
prevederi ale legislaţiei privind protecţia proprietăţii industriale şi activităţii de
raţionalizator”, ş.a.). Prescripţia nu se răsfringe şi asupra altor cerinţe, stabilite de
lege. De exemplu p.3 art. 217 CC RM stabileşte că asupra nulităţii actului juridic nu
se răsfringe prescripţia. La unele raporturi, legate de elaborarea, ducerea cadastrului
bunurilor immobile, termenul de prescripţie de asemenea nu ar fi trebuit să se aplice.
Aşa p.1 art. 506 CC RM prevede că sub rezerva prescriptiei dreptului la actiune in
fond, actiunea in rectificare este imprescriptibila fata de dobinditorul nemijlocit
de rea-credinta si subdobinditorii de rea-credinta care si-au inscris dreptul in
folosul lor. Despre neaplicarea termenului de prescripţie este indicat şi in art. 1369
CC RM. Termenul de prescripţie nu se aplică şi faţă de acţiunile nagatorii de apărare
a drepturilor proprietarului impotriv atingerilor, nelegate de lipsirea de posesie (art.
376 CC RM) şi asupra altor raporturi, prevăzute de lege.
In legislaţie pot fi special prevăzute cazuri, cind asupra pretenţiilor de apărare a
drepturilor personale nepatrimoniale prescripţia extinctivă se aplică. Această situaţie
este prevăzută de p.2 art. 267 şi p. “a” art. 280 CC RM. Excepţiile de la regula
neaplicării prescripţiei extinctive trebuie special prevăzute de lege. O astfel de
excepţie este Legea RM privind marcile si denumirile de origine a produselor N 588-
XIII din 22.09.1995. Potrivit art. 13 In functie de rezultatele examinarii semnului
solicitat, Agentia ia decizia de a publica sau de a respinge cererea, ceea ce se
notifica socilicitantului in termen de 10 zile. Potrivit p.2 art.14 al legii menţionate, in
cazul in care solicitantul nu este de acord cu decizia Comisiei de apel a
Agentiei, el o poate ataca in instanta judecatoreasca de drept comun
competenta in termen de 3 luni de la primirea deciziei mentionate. P.7 art. 17 al
aceleiaşi legi prevede, că decizia Comisiei de apel a Agentiei poate fi atacata in
instanta judecatoreasca in termen de 6 luni de la data adoptarii ei. Potrivit p.6 art. 35
al Legii RM cu privire la protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 991 din
15.10.1996, persoanele care nu sint de acord cu decizia Comisiei de Apel a Agentiei
au dreptul sa sesizeze instanta judecatoreasca de drept comun
competenta in termen de 3 luni de la data primirii notificarii. Legislaţia RM prevede şi
alte cazuri cind asupra pretenţiilor de apărare a drepturilor nepatrimoniale termenul
de prescripţie nu se aplică.

Articolul 281. Executarea obligatiilor dupa expirarea termenului de

prescriptie extinctive

(1) Dupa expirarea termenului de prescriptie extinctiva, debitorul poate

refuza executarea obligatiei.
(2) Executarea benevola a obligatiei dupa expirarea termenului de
prescriptie extinctiva nu constituie un act lipsit de temei juridic.
(3) Persoana care a executat obligatia dupa expirarea termenului de
prescriptie extinctiva nu are dreptul sa ceara restituirea celor
executate, chiar daca, la data executarii, nu cunostea faptul expirarii
termenului de prescriptie extinctiva. Aceeasi prevedere se aplica si
pentru recunoasterea datoriilor conform contractului, precum si pentru
garantiile asiguratorii date de debitor.

1. Sensul apărării creditorului se conţine in faptul posibilităţii aplicării forţei faţă

de debitorul incorijabil in scopul executării obligaţiei. In legătură cu aceasta, sarcina
termenului de prescripţie este in aceea de a limita in timp posibilitatea aolicării
măsurilor de onfluienţare impotriva voinţei peroanei obligate. La expirarea
Prescripţiei se pierde posibilitatea exercitării forţate a dreptului subiectiv prin
intermediul acţiunii. Expirarea termenului de prescripţie acordă piritului posibilitatea
contrapunerii cerinţelor reclamantului faptul expirării prescripţiei. In acest caz
pretenţiile reclamantului nu vor fi satisfăcute, nu poate fi utilizată procedura
compensării.
Dacă termenul de prescripţie a expirat, persoana obligată se eliberează de
executarea obligaţiei. Această obligaţie aduce ultimului un ciştig anumit. De
exemplu, dacă proprietarul bunului a pierdut dreptul de a cere prin instanţă inapoi
bunul aflat in posesia ilegală a terţei personae, atunci după expirarea termenului,
incepe să curgă prescripţia achizitivă. După expirarea termenului de prescripţie
extinctivă şi achizitivă, bunul poate intra in proprietatea posesorului. Astfel bunurile
care au rămas la debitor după expirarea prescripţiei, pot să devină obiect al
proprietăţii acestuia i baza regulilor de prescripţie achizitivă.
2. Legea nu consideră expirarea termenului de prescripţie drept temei de
stingere a dreptului subiectiv al creditorului. Expirarea termenului de prescripţie nu
duce la stingera dreptului, ea doar il lipseşte de posibilitatea exercitării lui forţate.
Apare situaţia cind insăşi dreptul incălcat se păstrează, ca jus nudum. De aceea
legea nu exclude că debitorul şi după expirarea termenului de prescripţie poate de
sine stătător să execute obligaţia. Aceasta poate fi făcut conştient, cit şi din cauza
lipsei cunoştinţelor referitor la efectele juridice ale expirării termenului de prescripţie.
Legea nu acordă importanţă juridică faptului că, cunoştea sau nu debitorul despre
expirarea termenului de prescripţie. De aceea, independent de motivele ce l-au
determinat pe debitor să execute obligaţia după expirarea termenului de prescripţie,
el nu este in drept să ceară inapoi ceea ce a executat, cu toate că in momentul
executării nu ştia despre faptul că termenul de prescripţie a expirat, cu atit mai mult
că ultimul se aplică acum doar la cerere ( art. 271 CC RM).
Executaera, primită de către creditor după expirarea termenului de precripţie,
nu poate fi privită ca imbogăţire fără just temei ( art. 1389 CC RM). Persoana, care
benevol a executat obligaţia după expirarea prescripţiei nu este in drept să ceară
restituirea bunurilor. Trebuie de avut in vedere şi altceva – executarea benevolă a
cerinţelor după expirarea termenului de prescripţie nu poate fi considerată ca
donaţie din partea debitorului.
Executarea benevolă a obligaţiei de către debitor după expirarea termenului de
prescripţie nu reprezintă acţiune, lipsită de temei juridic. O astfel de executare
benevolă nu contravine normelor dreptului civil şi este legală. Legea (art. 281 p.2 CC
RM) recunoaşte in aceste cazuri acţiunile fostului debitor ca un fapt juridic, il
examinează ca un temei juridic de primire a executării de fostul creditor şi acordă
executării date un caracter ireversibil. Indeplinirea benevolă stinge faptul expirării
termenului de prescripţie. In legătură cu aceasta şi dreptul subiectiv se consideră că
nu a fost stins prin prescripţie, ci, prin urmare, el continuă să fie privit de lege ca
drept existent.

Articolul 282. Efectele prescriptiei in cazul drepturilor garantate

(1) Prescrierea unui drept garantat prin gaj nu impiedica pe cel

indreptatit sa ceara satisfacerea din bunul grevat.
(2) In cazul in care pentru garantare a fost transferat un drept,
restituirea nu poate fi ceruta din cauza ca dreptul se prescrie. In cazul
proprietatii, restituirea lucrului poate fi ceruta daca dreptul garantat s-a
prescris.
(3) Alin.(1) si (2) nu se aplica la prescrierea drepturilor la dobinzi si la alte
prestatii succesive periodice.

1.Articolul comentat reglementează aplicarea prescripţiei in cazul garantării

executării unei obligaţiuni prin gaj. Gajul poate garanta doar o creanţă valabilă,
determinată sau determinabilă. Creanţa greditorului gajist poate consta deci, in
dreptul privind rambursarea unei sume de bani de către debitorul gajist, intoarcerea
sau transmiterea unui bun, executarea unei lucrări sau prestarea unui serviciu. Gajul
garantează obligaţia propriu zisă, dobănzile ,cheltuielile de urmărire şi de intreţinere
a bunulzui gajat.
Pentru asigurarea executării acestor prestaţii, debitorul gajist poate depune in gaj,
potrivit art.457, orice bun, universalitaţi de bunuri, titluri de valoare şi drepturi
confirmate prin certificate de acţiuni. Potrivit art.8, alin.1 al Legii nr.449-XV din
30.08.2001 cu privire la gaj, obiect al gajului poate fi orice drept patrimonial sau
creanţă bănească, inclusiv dreptul de creanţă al debitorului gajist asupra creditorului
gajist ( cu excepţia drepturilor legate nemijlocit de persoana debitorului gajist,
precum şi drepturile, a căror cesiune este interzisă de lege).
Potrivit art.454 alin.2 gajul este condiţionat in timp de durata obligaţiei principale,
dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.
Putem conchide că părţile contractului de gaj pot negocia un termen al contractului
relativ indelungat, astfel cătermenul de executare al obligaţiei principale, inclusiv
termenul in care aceasta se va prescrie, potrivit legii, poate fi mult mai redus. Astfel
dacă dreptul de creanţă garantat prin gaj s-a prescris, potrivit art.282 alin 1 Cod civil,
creditorul gajist poate pretinde satisfacerea creanţei sale din bunul gajat. Important
este să nu fie expirat termenul, pentru care a fost constituit gajul or, aceasta va duce
la incetarea dreptului de gaj, potrivit art.495,lit.b) al Codului Civil.
Alin.1 al art. Comentat stabileşte dreptul creditorului gajist de a pretinde satisfacerea
din bunul gajat, dar nu şi executarea obligaţiei garantate, or, in virtutea art.281
alin.1, expirarea termenului prescripţiei extinctive oferă debitorului oputunitatea de a
refuza executarea obligaţiei.
2. Dacă obligaţia de bază este garantată prin transferul unui drept, termenul de
prescripţie al căruia expiră, creditorul gajist nu poate invoca acest temei (adică faptul
prescrieriiacelui drept), pentru a pretinde restituirea (transmiterea,executarea) a
ceea , ce constituie conţinutul obligaţiei de bază (garantate).
De regulă potrivit art.487, alin.1 Cod Civil exercitatea dreptului de gaj poate fi
intreprinsă de către creditorul gajist cind debitorul gajist nu a executat conform
contractului sau a executat in mod necorespunzător obligaţia garantată ori o parte a
cestuia, precum şi in alte cazuri prevăzute de lege şi contract.Prin urmare dacă legea
ori contractul nu prevede expres, exercitarea dreptului de gaj nu poate avea loc
inainte de expirarea termenului de executare a obligaţiei, adică inainte de a incepe
să se prescrie obligaţia principală. Totodată crditorul gajist trebuie să se asigure că
dreptul ce i se oferă in gaj nu se va prescri, cel puţin pină a incepe să se prescrie
obligaţia principală, or, in acest caz gajarea unui astfel de drept ar fi lipsită de sens.
Dacă obiectul creanţei creditorului gajist este un lucru pe care debitorul gajist
trebuie să i-l restituie, atunci primul poate cere restituirea lucrului chiar dacă dreptul
garantat, adică dreptul de a cere restituirea acestui lucru s-a prescris.
3.In cazul in care debitorul gajist datorează careva prestaţii succesive periodice
sau trebuie să achite creditorului gajist dobinzi, de exemplu pentru angajarea unui
credit bancar atunci prescrierea dreptului creditorului gajist de a pretinde executarea
acestei obligaţii are drept efect imposibilitatea de a le recupera di contul bunului sau
dreptului gajat,(chiar dacă valoarea nbunului ar fi suficientă ar permite pentru a le
acoperi).Prin urmare ,in partea ce ţine de dobinzi şi prestaţii periodice ,creditorul
gajist poate rămine fără satisfacere.

Articolul 283. Prescriptia prestatiilor suplimentare

O data cu dreptul principal, se prescrie si dreptul la prestatiile

suplimentare legate de dreptul principal, chiar si atunci cind termenul de
prescriptie special pentru acest drept nu a inceput sa curga.

1. Obligaţiile in dreptul civil se divid in diverse grupe, inclusive ele se impart in

cele de bază şi cele suplimentare(accesorii) obligaţiile suplimentare de obicei asigură
executarea corespunzătoare a obligaţiilor principale. De exemplu, obligaţia de
achitare a penalităţii sau gajul bunurilor garantează restituirea la timp şi in volum
deplin a creditului bancar. Obligaţiile accesorii, după regula generală, depind
totalmente de obligaţiile de bază şi işi pierd sensul in absenţa lor. Nulitatea obligaţiei
de bază duce la nulitatea obligaţiei accesorii, dacă alt ceva nu este prevăzut de lege.
Stingerea obligaţiei de bază in toate cazurile duce la stingerea obligaţiei accesorii.
2.Cu expirarea termenului de prescripţie in obligaţia de bază expiră şi termenul
de prescripţie in obligaţia accesorie, apariţia şi existenţa căreia presupune existenţa
datoriei de bază, spre exemplu pretenţia de achitare a procentelor a penalităţilor.
Astfel de pretenţii se sting prin prescripţie impreună cu datoria de bază indeferent de
faptul, achitarea procentelor, a penalităţii este bazată pe lege sau contract, chiar şi in
cazul daciă termenul special de prescripţie pentru ele a expirat sau curgerea
acestuia din urmă pentru dreptul respective nici nu a inceput. Protestele piritului
impotriva acţiunii in baza obligaţiei principale, in legătura cu scurgerea termenului de
prescripţie, dacă in acest temei in acţiune a fost refuzat, se referă la asigurarea
obligaţiei prin gaj, fidejusiune, arvună, adică in cazul respingerii acţiunii pentru
motivul omiterii termenului de prescripţie toate cerinţele accesorii deasemenea işi
pierd protejarea juridică, independent de faptul dacă este declarat impotriva lor un
protest bazat pe lege sau nu. De aceea toate prevederile despre prescripţie,
aplicabile dreptului principal, se răsfring şi asupra executărilor accesorii, legate de
dreptul principal.
3.Spre deosebire de art.87 CCRM 1964, art.283 CCRM din 06.06.2002 nu
conţine lista pretenţiilor suplimentare, faţă de care se poate aplica articolul
comentat. Cu toate acestea, in alte norme ale CCRM alături de metode tradiţionale
de garantare (penalitate, gaj, arvună şi fideojusiune) sunt prevăzute şi altele:
retenţia(art.637 CCRM), garanţia debitorului (art.634CCRM). In conformitate cu
art.1290,1300 CCRM obligaţia poate gi garantată prin transmiterea creditorului a
creanţelor băneşti(contractul de factoring). Cesiunea creanţei băneşti poate fi
utilizată in calitate de modalitate de executare a unei obligaţii a clientului faţă de
agentul financiar. Pentru aceasta in contarct se indică obligatoriu că derptul de a cere
mijloace băneşti trece la agentul financiar numai in cazul neexecutării obligaţiei
garantate prin cererea dată. Mai ales trebuie de indicat asupra unei modalităţi de
executare ca garanţia bancară.(art.1246 CCRM). Garanţia bancară, spre deosebire de
alte modalităţi de garamtare nu este lagată de obligaţia de bază şi nu-i urmează
soarta. Ea nu reprezintă prin sine executare accesorie. Aceasta inseamnă că
prevederea conţinută in art. 283 CC RM, nu sunt aplicabile la cerinţele, bazate pe o
modalitaet de garantare a executării independentă de obligaţia de bază.

CARTEA A DOUA
DREPTURILE REALE
Titlul I
PATRIMONIUL

Articolul 284. Noţiunea de patrimoniu

(1) Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor si obligaţiilor

patrimoniale (care pot fi evaluate in bani), privite ca o suma de valori active
si pasive strins legate intre ele, aparţinand unor persoane fizice si juridice
determinate.
(2) Toate bunurile persoanei fizice sau juridice fac parte componentă a
patrimoniului ei.

(1) In aliniatul intai al art. 284 găsim noţiunea de patrimoniu. In principiu şi

majoritatea literaturii de specialitate defineşte patrimoniul la fel. Deci, prin
patrimoniu se inţelege ansamblul drepturilor şi obligaţilor unei persoane, care au sau
reprezintă o valoare pecuniară, adică se pot evalua in bani. Termenul patrimoniu mai
este definit sub două aspecte: in sens economic şi in sens juridic. In sensul economic,
patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane, iar
in sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
conţinut economic, evaluate in bani, care aparţin persoanei.
Deci, patrimoniul cuprinde toate drepturile şi obligaţiile ce revin unei persoane, cu
condiţia ca acestea să aibă un caracter patrimonial adică să poată să reprezinte a
valoare bănească. Drepturile personale nepatrimoniale nu fac parte din patrimoniu.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceia el se menţine
atat pe timpul vieţii titularului său cit şi după moartea acestuia, pină cind patrimoniul
trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal. Patrimoniul va exista şi atunci
cand pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cand datoriile vor fi mai mari decat
activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de titularul, il va insoţi pe acesta pe tot
parcursul vieţii sale, variind dinamic prin schimbul conţinutului său.
Numai subiectele raportului juridic pot avea patrimoniu. Deci, pot fi titulari de
drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot avea drepturi şi
obligaţii. Legiuitorul nu indică expres necesitatea existenţii patrimoniului la persana
fizică, şi acest lucru, in principiu, nici nu este necesar, fiindcă pentru persoana fizică
existenţa patrimoniului se subinţelege, in schimb in cazul persoanei juridice
legiuitorul pune existenţa persoanei juridice in dependenţă de existenţa
patrimoniului. Atat Codul Civil din 1964 (art. 23), cat şi noul Cod Civil (art. 55), prevăd
expres că persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct.
Orice persoană are doar un patrimoniu, explicaţia reieşind din faptul că fiecare
individ este o singură persoană.
Patrimoniul, fiind o pură noţiune juridică, este inalienabil şi deci nu poate fi
instrăinat fiindcă este indisolubil legat de persoană. O persoană poate să instrăineze
toate elementele componente ale patrimoniului fără ca prin aceasta să-şi instrăineze
insuşi patrimoniul.
(2) Bunurile (care conform prevederilor art.285 alin 1 includ in sine atat lucrurile
propriu zise cat şi drepturile patrimoniale) se includ in conţinutul patrimoniului. Prin
prevederea alin. 2 al acestei norme, odată in plus se accentuează faptul că
patrimoniul este o universalitate juridică.

Articolul 285. Bunurile

(1) Bunuri sunt toate lucrurile susceptibile apropierii individuale sau

colective şi drepturile patrimoniale.
(2) Lucruri sint obiectele corporale in raport cu care pot exista
drepturi şi obligaţii civile.

(524)Sensul termenului “bun”, inclus de legiuitor in art. 285 alin 1, este că el

include in sine orice element al activului patrimonial al persoanei, adică atat
lucrurile şi animalele cat şi drepturile cu privire la acestea. Deci, termenul bun
include in sine atat lucrurile cat şi drepturile patrimoniale, care pot fi reale şi
obligaţionale. Aşa, spre exemplu, sunt bunuri: lucrurile care au o existenţă
materială şi valoare economică, operele ştiinţifice, literare, artistice, invenţiile
ect.., dacă au o valoare economică şi sunt susceptibile de drepturi
patrimoniale, drepturile de creanţă… .

(525)Prin lucru se inţelege tot ceea ce se află in natură fiind perceptibil prin
simţurile noastre, avand deci o existenţă materială (terenurile, casele de locuit,
alte construcţii, autoturismele…). Uzual, in drept, lucrurile iau numele de
bunuri avand in vedere avantajele pe care le procură omului. De aceea in
majoritatea cazurilor se susţine că prin bunuri se inţelege lucrurile utile omului
pentru satisfacerea nevoilor sale materiale şi culturale, susceptibile de
apropiere, sub forma drepturilor patrimoniale. Pentru ca un lucru să devină
bun in sens juridic este necesar ca acesta să fie util omului, să aibă o valoare
economică şi să fie susceptibil de apropiere, sub forma unor drepturi ce intră in
compunerea unui patrimoniu, fie al unei persoane fizice fie al unei persoane
 juridice. Pornind de la conţinutul art. 285 am putea susţine că orice lucru este
un bun , şi nu orice bun este un lucru , deci corelaţia dintre aceste două
termene ar fi că bunul este genul iar lucrul este specia

Articolul 286. Circuitul civil al bunurilor

Bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor cind circulaţia lor este
limitată sau interzisă prin lege.

Această normă instituie prezumţia conform căreia orice bun poate circula liber,
adică poate face obiectul oricărui act juridic civil, dacă nu există o interdicţie stabilită
de lege. Este important că limitarea circulaţiei bunurilor cat şi interzicerea circulaţiei
bunurilor urmează să fie stabilită doar prin lege.
Din conţinutul normei desprindem trei categorii de bunuri după regimul circulaţiei:
a) bunuri care se află in circuitul civil general; b) bunuri supuse unui regim special de
circulaţie; c) bunuri care nu se află in circuitul civil.
a) Bunuri care se află in circuitul civil general – acele bunuri care pot fi
dobindite şi instrăinate prin acte juridice. După cum am spus, regula este că bunurile
sunt in circuitul, civil, deci legea (şi numai legea) trebuie să prevadă, in mod expres,
excepţiile. Bunurile aflate in circuitul civil sunt toate bunurile alienabile, ce se pot
urmări de creditori şi se pot dobindi şi pierde prin prescripţie. De asemenea, in
conformitate cu prevederile art. 296 alin 1 din Codul Civil, şi bunurile din domeniul
privat al statului. (vezi comentariu la art. 296). Din categoria bunurilor aflate in
circuitul civil fac parte bunurile de consum, bunurile de uz casnic, gospodăresc … .
b) Bunuri supuse unui regim special de circulaţie – acele bunuri care deşi
se află in circuitul civil totuşi au un regim special de circulaţie in ce priveşte circulaţia
lor, cu alte cuvinte circulaţia acestora este limitată. Bunurile care sunt limitate in
circuitul civil pot fi dobandite , deţinute, folosite şi instrăinate in anumite condiţii
prevăzute de lege. In principiu restricţiile ce privesc circulaţia bunurilor se pot referi
fie la subiecte de drept care pot dobindi şi instrăina aceste bunuri, fie la condiţiile de
incheiere a actelor juridice cu aceste bunuri. Aşa spre exemplu conform prevederilor
art. 8 din Legea cu privire la arme nr. 110/1994, dreptul de proprietate asupra
armelor şi muniţiilor (anume acestea avind o circulaţie limitată) aferente poate fi
dobindit de persoanele fizice care au atins virsta de 18 ani, cărora nu le este
contraindicat, din punct de vedere medical manuirea armelor. La fel au o circulaţie
limitată monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural, in
conformitate cu Legea 1530/1993.
c) Bunuri scoase din circuitul civil – acele bunuri care nu pot face obiectul
actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sunt inalienabile – nu pot fi
instrăinate. Sunt scoase din circuitul civil lucrurile care, a) prin natura lor, nu sunt
susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate sau a altor drepturi
reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic… ; b) bunurile domeniului
public in conformitate cu prevederile art. 296 alin. 4 din prezentul act normativ; c)
alte categorii de bunuri care prin lege sunt scoase din circuitul civil.

Articolul 287. Animalele

(526)Animalele nu sint lucruri. Ele sint ocrotite prin legi speciale.

(527)In privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri,
cu excepţia cazurilor stabilite de lege.
 1. Alin. 1 al prezentei norme subliniază faptul că deşi animalele nu pot avea
calitatea de subiect de drept, totuşi ele nu sunt egalate cu lucrurile şi in privinţa lor
se instituie reguli speciale de comportate a subiectelor de drept cu ele. Aşa, spre
exemplu, o reglementare specială găsim alin 3 al art. 325 din prezentul cod, care
prevede modalitatea de dobindire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit.
Această particularitate constă in faptul că dacă o persoană a dobindit, in
conformitate cu prevederile art. 325, dreptul de proprietate asupra unui animal,
atunci fostul proprietar poate, in cazul in care se va constata existenţa unei afecţiuni
in privinţa sa din partea animalului sau comportamentul crud al noului proprietar de
animal, să ceară restituirea acestuia. (de văzut care sunt Legile care ocrotesc
animalele)
2. Deşi animalele nu sunt considerate lucruri, totuşi in ceia ce priveşte modul
de dobindire, posesie, folosinţă, dispoziţie vor fi aplicabile regulile cu privire la lucruri,
excepţie făcind acele cazuri prevăzute de lege. Deci, şi asupra animalelor oamenii, in
principiu, pot avea aceleaşi drepturi, printre care a enumăra: dreptul de proprietate,
dreptul de arendă … , astfel ele pot fi vindute, donate, transmise in folosinţă… .

Articolul 288. Bunurile imobile şi mobile

(1) Bunul poate fi imobil sau mobil.

(2) La categoria de bunuri imobile se raporta terenurile, porţiunile de
subsol, obiectele acvatice separate, plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile,
construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de pămint, precum şi tot ceea
ce, in mod natural sau artificial, este incorporat durabil in acestea, adică
bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudicii
considerabile destinaţiei lor.
(3) Rămin bunuri imobile materialele separate in mod provizoriu de un
teren, pentru a fi reintrebuinţate, atit timp cit sint păstrate in aceeaşi
formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sint detaşate
provizoriu de acesta dacă sint destinate reamplasării. Materialele aduse
pentru a fi intrebuinţate in locul celor vechi devin bunuri imobile.
(4) Prin lege, la categoria de bunuri imobile pot fi raportate şi alte
bunuri.
(5) Bunurile care nu sint raportate la categoria de bunuri imobile,
inclusiv banii şi titlurile de valoare, sint considerate bunuri mobile.

1. Divizarea cea mai importantă, asupra căreia se insistă in articolul de faţă,

este cea in bunuri imobile şi bunuri mobile. In principiu, această clasificare se face in
funcţie de natura bunurilor. Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă
şi stabilă. Bunurile mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el insele, fie cu concursul unei
forţe străine. Clasificarea bunurilor in imobile şi imobile, in principiu, este intemeiată
pe diferenţa de natură fizică care există intre bunurile mobile şi cele ce se
caracterizează prin fixitate. Spunem in principiu, fiindcă imobile după natura lor sunt
in cea mai mare parte doar acele bunuri enumărate expres in alin 2 al articolului
comentat. La categoria bunurilor imobile, conform prevederilor alin. 3 şi 4 se atribuie
şi alte bunuri care de fapt, după natura lor sunt mobile.
2. In aliniatul doi al articolului de faţă sunt enumărate principalele categorii de
bunuri imobile ca terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate,
plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pămint, precum şi tot ceea ce, in mod natural sau artificial, este incorporat durabil in
acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibila fără a se cauza prejudicii
considerabile destinaţiei lor. Enumărarea categoriilor de bunuri imobile dată in acest
aliniat nu intru totul coincide cu cele din alte legi. Spre exemplu art. 2 din Legea
1543/1998 atribuie la categoria bunurilor imobile doar terenurile, construcţiile
capitale, apartamentele şi alte incăperi izolate. In Codul Funciar, art. 2/1 la categoria
bunurilor imobile sunt atribuite sectoarele de teren şi obiectele aferente acestora
( solul, bazinele de apă inchise, pădurile, plantaţiile multianuale, clădirile,
construcţiile, edificiile, etc.) strămutarea cărora este imposibilă fără a cauza piedici
directe destinaţiei lor. In primul rind imobile sunt terenurile. Acestea se pot afla
atat in proprietatea privată cat şi publică. Regimul juridic al terenurilor, in special,
este stabilit de Codul Funciar şi Legea privind preţul normativ şi modul de vanzare –
cumpărare a pămintului nr. 1308/1997. O altă categorie de bunuri imobile sunt
porţiunile de subsol. In corespundere cu Legea subsolului, subsolul este partea
scoarţei terestre, situată mai jos de stratul de sol şi de fundul bazinelor de apă şi se
intinde pină la adancimi accesibile pentru studiere şi valorificare geologică. Conform
prevederilor art. 4 din această Lege subsolul este proprietatea Republicii Moldova
care il posedă, foloseşte, dispune de el şi il protejează. Această prevedere legală este
deja depăşită şi urmează să fie operate modificări care ar admite posibilitatea aflării
subsolului in proprietatea privată, lucru, care de facto, există in prezent (spre
exemplu subsolurile caselor de locuit, beciurile nu mai pot fi considerate ca bunuri
ale Republicii Moldova.). Nu trebuie să confundăm subsolul cu bogăţiile de orice
natură ale subsolului, care conform art. 127 alin 4 din Constituţie şi a art. 296 alin 3
din Codul Civil fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. La fel, sunt atribuite la
categoria de bunuri imobile şi obiectele acvatice separate, regimul juridic al acestora
fiind stabilit de Codul Apelor, care in art. 1 prevede că apele in Republica Moldova
constituie proprietate exclusivă a statului şi pot fi date numai in folosinţă. Această
prevedere legală contravine Constituţiei, in special art. 127. alin 4, care dispune că
doar apele folosite in interes public fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
Plantaţiile prinse de rădăcini ca bun imobil stilat la alin 2, trebuie extinse la intreaga
vegetaţie care ţine de pămint prin rădăcini: plantele, copacii, arbuştii, pomii,
seminţele puse in pămint … . Clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid
de pămint – cuprind orice construcţie sau lucrări, cum ar fi casele de locuit, fabricile,
magazinele, prăvăliile, tunelurile, barajele, digurile, lucrările de sondare şi exploatare
a minereurilor, canalizările de apă, gaz şi electricitate. Construcţiile care nu aderă la
pămint şi pot fi mutate din loc in loc nu sunt considerate bunuri imobile.
3. In alin 3 din prezentul articol, sunt enumerate două categorii de bunuri, care
deşi după natura lor sunt bunuri mobile, legiuitorul le atribuie la categoria bunurilor
imobile. Aceste sunt materialele separate in mod provizoriu de un teren atit timp cit
sint păstrate in aceeaşi formă, cum ar fi spre exemplu cărămizile din ziduri cu
condiţia că acestea să fie reintrebuinţate in aceiaş construcţie şi părţile integrante
ale unui bun imobil care sunt detaşate provizoriu de acesta dacă sunt destinate
reamplasării, spre exemplu unele elemente ale construcţiilor care sunt separate
pentru a fi intrebuinţate in altă construcţie. In cazul in care materialele vechi sunt
inlocuite cu noi, atunci acestea preiau locul celor vechi şi deci devin bunuri mobile.
Această calificare dată unor bunuri este o ficţiune legală necesară pentru a supune
bunurile aceloraşi reguli ca şi pentru imobilul la care sunt ataşate.
Poate de enumărat particularităţile bunurilor imobile ? (vezi Com. Sub. red. lui
Sadicov)
4. Codul Civil, prin prevederea din alin 4 ale acestui articol, admite posibilitatea
răsfrangerii regimului juridic al bunurilor imobile şi asupra altor categorii de bunuri,
dar cu condiţia ca acest lucru să fie expres prevăzut de lege.
5. După regula stipulată in art. 288 alin 5, toate bunurile in afară de cele pe care
legea le atribuie la categoria de bunuri imobile sunt mobile, inclusiv banii ţi titlurile
de valoare. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită
priorităţilor lor deosebite usnt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi
constituie un instrument general al schimbului. Titlurile de valoare sun documentele
constitutive şi constatatoare, intocmite intr-o formă anumită, care incorporează un
drept de creanţă.
Articolul 289. Prevederile aplicabile drepturilor reale

Prevederile referitoare la bunurile imobile şi mobile se aplica in modul

corespunzător şi drepturilor reale asupra acestor bunuri.

Drepturile reale asupra bunurilor mobile şi asupra bunurilor mobile sunt supuse
regimului juridic respectiv al bunurilor imobile şi mobile. Ţinand cont de
particularităţile bunurilor imobile, cat şi de conţinutul drepturilor reale, susţinem că
sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile drepturile reale asupra lor, pe
cind celelalte drepturi patrimoniale, acestea fiind drepturile de creanţă (mai numite şi
obligaţionale), sunt supuse regulilor referitoare la bunurile mobile. Spre exemplu,
dreptul de proprietate (drept real) asupra unui bun imobil va fi dobandit din
momentul inregistrării la oficiul cadastral teritorial (vezi şi comentariu la art. 321 alin
2 din Codul Civil)…..

Articolul 290. Inregistrarea drepturilor asupra bunurilor immobile

(1) Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor

imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi incetarea lor
sint supuse inregistrarii de stat.
(2) Inregistrarea de stat a drepturilor asupra bunurilor imobile este
publică. Organul care efectuează inregistrarea de stat este obligat sa
elibereze oricărei persoane informaţii despre toate drepturile şi grevările
inregistrate asupra oricărui imobil.
(3) Organul care efectuează inregistrarea de stat este obligat sa
elibereze, la cererea persoanei al cărei drept este inregistrat, un document
ce ar confirma inregistrarea sau sa aplice parafa pe documentul prezentat
spre inregistrare.

1. Interesele şi consecinţele clasificării bunurilor in mobile şi imobile sunt

numeroase, de aceea Codul Civil a stabilit două regimuri diferite pentru mobile şi
imobile. După cum am spus, imobilele sunt fixe, nu se deplasează fără a cauza
prejudicii considerabile destinaţiei lor; in timp ce mobilele nu posedă acest caracter.
Aceste deosebiri de regim juridic al celor categorii de bunuri determină consecinţe in
ceea ce priveşte drepturile reale asupra lor, publicitatea şi posesia bunurilor,
garanţiile asupra acestor două categorii de bunuri, precum şi competenţa instanţelor
judecătoreşti de a soluţiona litigiile. In special, conform alin. 1 din norma comentată,
dreptul de proprietate şi alte drepturi reale (dreptul de uzufruct, dreptul de uz,
dreptul abitaţie, dreptul servitute, dreptul de superficie şi dreptul de gaj) asupra
bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi incetarea lor sint
supuse inregistrarii de stat in conformitate cu prevederile Legii cadastrului bunurilor
imobile nr.1543/1998. Conform dispoziţiilor art. 1 alin 1 din Legea 2543/1998,
cadastrul bunurilor imobile asigură recunoaşterea publică a dreptului de proprietate
şi a altor drepturi patrimoniale asupra bunurilor imobile cat şi ocrotirea de stat a
acestor drepturi. Drepturile reale sura bunurilor imobile vor lua naştere doar in cazul
in care vor fi inregistrate in registrul bunurilor imobile. Aceiaşi regulă va fi aplicabilă
şi in cazurile de modificare şi incetare a acestor drepturi. Ca consecinţă drepturile
reale asupra bunurilor reale vor fi opozabile terţelor doar dacă au fost inregistrate in
registrul bunurilor imobile.
2. Imobilele fiind fixe, s-a organizat un sistem de publicitate imobiliară, in baza
Legii 1543/1998, care face posibilă cunoaşterea de către terţi, a oricărei operaţii
juridice privind constituirea, modificarea şi stingerea de drepturi reale asupra
imobilelor. Această publicitate este de mare importanţă. Drepturile reale sunt
opozabile terţilor, dar dobindirea unor drepturi reale asupra unui imobil prin vinzare,
donaţie, schimb, etc., trebuie să fie cunoscută de persoanele care au interes.
Datorită publicităţii imobiliare, terţii vor fi informaţi asupra operaţiunilor juridice
efectuate. Această publicitate imobiliară se asigură şi prin dispoziţia art. 6 din Legea
1543/1998 care dispune că organul care efectuiază inregistrarea este obligat să
elibereze, in termen de 3 zile, oricărei persoanei fizice care s-a legitimat şi a depus a
cerere scrisă sau persoanei juridice care l-a sesizat oficial informaţiile solicitate
despre toate drepturile inregistrate asupra oricărui bun imobil.
3. In ceea ce priveşte titulari de drepturi, inscrişi in cadastrul bunurilor imobile,
apoi aceştea sunt in drept să ceară organului de inregistrare să li se elibereze un
document care ar confirma drepturile inscrise in cadastrul bunurilor imobile, ori să
aplice parafa pe documentul prezentat spre inregistrare. Conform prevederilor art. 36
alin 1 din Legea 1543/1998, inregistrarea drepturilor asupra bunului imobil este
confirmată prin extrasul din registrul bunurilor imobile. Extrasul din registrul bunurilor
imobile se eliberează persoanei fizice care s-a legitimat şi a depus a cerere scrisă
sau persoanei juridice care a sesizat oficial oficiul cadastral teritorial.

Articolul 291. Bunurile divizibile şi indivizibile

(1) Este divizibil bunul care poate fi impărţit in natură fără a i se

schimba destinaţia economica.
(2) Este indivizibil bunul ale cărui părţi, in urma divizării, pierd
calităţile şi destinaţia lui.
(528)Prin act juridic, un bun divizibil prin natura sa poate fi considerat
indivizibil.

Clasificarea bunurilor in divizibile şi indivizibile are ca criteriu posibilitatea

impărţirii bunurilor fără să-şi schimbe utilitatea sau destinaţia lor economică.
Urmează să precizăm că divizibilitatea bunurilor urmează să fie privită sub două
aspecte: sub aspect fizic şi sub aspect juridic. Sub aspect fizic, sunt divizibile numai
bunurile corporale, dat fiind faptul că materia in sine este totdeauna divizibilă.
Divizibilitatea fizică presupune existenţa a trei condiţii: 1) părţile din care era compus
bunul să posede calităţile individule ale intregului; 2) părţile-in urma diviziunii – să
rămină proprii pentru destinaţia economică pe care o avea intregul; 3) părţile să nu
sufere o depreciere valorică disproporţionată. Existenţa acestor condiţii depinde de
insuşirile naturale ale bunului. Cu toate acestea, conform prevederilor alin. 3 ale
articolului comentat, un bun divizibil din punct de vedere al insuşirilor naturale ale
acestuia, poate fi considerat ca bun indivizibil. Deci, bunurile divizibile sunt acele
bunuri susceptibile de impărţire, fără ca prin aceasta să li se schimbe destinaţia., iar
bunurile indivizibile sunt acele bunuri care se pot impărţi fără a li se schimba
destinaţia. Spre exemplu

Articolul 292. Bunul principal şi bunul accesoriu

(1) Bunul destinat in mod permanent intrebuinţării economice unui alt

bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun
accesoriu atit timp cit satisface această intrebuinţare. Toate celelalte
bunuri sint principale.
(2) Destinaţia comuna poate fi stabilita numai de proprietarul ambelor
bunuri dacă in contract nu este prevăzut altfel.
(3) Bunul accesoriu urmează situaţia juridică a bunului principal dacă
părţile nu convin altfel.
 (4) Incetarea calităţii de bun accesoriu nu este opozabila unui terţ care
a dobindit anterior drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporara a unui bun accesoriu de bunul principal nu-i
inlătură aceasta calitate.
(6) Drepturile unui terţ privitoare la un bun nu pot fi incălcate prin
transformarea acestuia in bun accesoriu.

(1). Clasificarea bunurilor in principale şi accesorii se face in raport cu corelaţia

dintre ele. Bunurile principale sunt acele bunuri care au o existenţă de sine
stătătoare, o destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a
servi la intrebuinţarea unui alt bun. Şi invers, bunurile accesorii sunt acele bunuri
care sunt destinate să servească la intrebuinţarea altor bunuri principale. De
exemplu, antena de la televizor, arcuşul de la vioară, cheile de la lăcată, beţele
pentru sky. Codul civil in art. 292 alin. 1 atribuie două caractere bunurilor accesorii şi
anume:
(529)existenţa unei legături economice intre bunul accesoriu şi principal;
(530)bunul accesoriu trebuie să fie destinat in mod permanent intrebuinţării
economice a bunului principal.
Starea de accesoriu poate rezulta din raportul juridic care se află in dependenţă faţă
de altul, ca de exemplu in cazul raportului de garanţie (dreptul de gaj) sau din natura
lucrurilor.
(2). Pentru a fi in prezenţa bunurilor principale şi accesorii trebuie ca ambele
aceste bunuri să fie in proprietatea uneia şi aceleiaşi persoane. Aceasta inseamnă că
bunul principal şi bunul accesoriu trebuie să aibă acelaşi proprietar. Pentru a stabili
dacă un bun este accesoriu sau principal urmează a fi indeplinite următoarele
condiţii:
(531)ambele bunuri să fie in proprietatea aceluiaşi proprietar;
(532)titularul dreptului de proprietate trebuie să stabilească prin voinţa lui un
raport cu destinaţia comună a ambelor bunuri.
Referitor la cea din urmă condiţie, in art. 292 alin. 2 este stipulată regula că
destinaţia comună a ambelor bunuri este stabilită de proprietarul acestora. Această
regulă poartă un caracter dispozitiv, admiţand posibilitatea ca părţile unui contract
prin voinţa lor să deroge de la ea.
(3). Importanţa juridică a clasificării bunurilor in principale şi accesorii constă in
faptul că bunul accesoriu urmează soarta bunului principal, dacă părţile nu au
convenit altfel, fapt expres confirmat prin dispoziţia alin. 3 din art. 292 Cod civil. Ca
urmare dacă bunul principal va fi instrăinat (vindut, schimbat, donat) această soartă
o va avea şi bunul accesoriu, fiind şi el considerat instrăinat. In situaţia de accesoriu
se află toate raporturile de garanţie personală (fidejusiunea) şi reale (gajul).
(4). In principiu, alin. 4 al acestei norme, constituie o precizie a prevederilor
incluse in alineatul precedent, conform cărora bunul accesoriu urmează soarta
bunului principal. In aşa fel, dacă o persoană deja a dobindit dreptul de proprietate
(situaţii de cele mai dese ori intilnite, insă norma comentată se referă şi la alte
situaţii), apoi după acest moment incetarea calităţii de bun accesoriu nu va fi
opozabilă proprietarului bunului pe motivul că el a dobindit bunul principal anterior
incetării calităţii de bun accesoriu.
(5). Dacă un bun accesoriu temporar este separat de la bunul principal, cu
condiţia că ulterior işi va lua locul de bun accesoriu a aceluiaşi bun principal, apoi el
va rămine a fi considerat ca bun accesoriu respectiv fiindu-i aplicabile regulile
respective. In alin. 5 art. 292 nu se specifică pe ce perioadă bunul accesoriu urmează
a fi separat de bunul principal pentru a-şi păstra calitatea de bun accesoriu, deoarece
in fiecare caz concret acest termen va fi diferit. Important este că ulterior separării
bunul accesoriu să revină la bunul principal.
(6). După cum am putut observa din comentariul alin. 1 şi 2 ale art. 292 Cod
civil, regulile referitoare la bun principal şi bun accesoriu vor putea fi aplicabile doar
in cazul cind ambele bunuri au acelaşi proprietar. Esenţa prevederii din alin. 6 al art.
292 Cod civil constă in faptul că dacă persoana deţine un oarecare drept asupra unui
bun, iar acesta devine accesoriu la un alt bund in proprietatea altei persoane, apoi in
acest caz aceste persoane vor deţine ambii drepturi avute anterior asupra acestor
bunuri.

Articolul 293. Bunurile fungibile şi bunurile nefungibile

(1) Sint fungibile bunurile care, in executarea unei obligaţii, pot fi

inlocuite cu altele fără a afecta valabilitatea plăţii. Toate celelalte bunuri
sint nefungibile.
(2) Prin act juridic, un bun fungibil poate fi considerat nefungibil, iar
un bun nefungibil poate fi considerat fungibil.

(1). Clasificarea bunurilor in fungibile şi nefungibile se face in dependenţă de

utilitatea lor. Fungibilitatea ori nefungibilitatea bunului este determinată de faptul
dacă un bun poate fi inlocuit cu altul in cadrul executării unei obligaţiuni, spre
exemplu 100 kg de griu poate fi inlocuite cu 100 kg de griu de aceeaşi calitate.
Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi inlocuite unele cu altele in executarea unei
obligaţii. In schimb, bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot inlocui unele cu
altele in executarea unei obligaţii astfel că, debitorul se va considera că a executat
obligaţia doar in cazul in care a transmis bunul datorat. Spre exemplu in categoria
bunurilor fungibile putem enumăra aşa bunuri ca: banii, alimente de un anumit fel,
mese, scaune, pixuri, caiete etc., iar la categoria bunurilor nefungibile aşa bunuri ca:
o casă, un lot de pămint, un ciine de rasă etc. Natura juridică a bunurilor fungibile
presupune că ambele bunuri (care pot fi inlocuite in exercitarea unei obligaţii) au
aceeaşi valoare pentru creditor din punct de vedere al plăţii datorate, aşa incit
creditorului ii este indiferent care anume bun va primi. In principiu, bunurile fungibile
sunt şi bunuri determinate generic, fapt prevăzut expres şi in alin. 2 al art. 294 Cod
civil. Spunem in principiu, fiindcă intr-o ipoteză am putea admite ca un bun
determinat generic să fie fungibil, adică să nu poată fi inlocuit cu altul asemănător in
executarea unei obligaţii (vezi comentariul la art. 294 alin. 2 Cod civil).
(2). Clasificarea bunurilor in fungibile şi nefungibile poate rezulta nu numai din natura
bunurilor (art. 293 alin. 1 Cod civil), ci şi din voinţa contractanţilor (art. 293 alin. 2
Cod civil). deci, părţile unui act juridic pot stabili ca bunurile nefungibile să fie privite
ca fungibile şi invers. Cu toate că conform prevederilor alin. 2 art. 293 Cod civil,
părţile unui act juridic pot prin voinţa lor să considere un bun fungibil ori nefungibil,
totuşi privitor la unele bunuri cum sunt banii, cerealele sau altele vor fi considerate
aproape intotdeauna fungibile. Fungibilitatea monedei este şi o necesitate practică,
fiindcă de regulă este imposibil să intorci aceleaşi bancnote pe care le-ai primit ori să
intorci aceiaşi materie primită. Anume din aceste considerente caracterul fungibil al
bunurilor impuse a face o corelaţie cu consumptibilitatea lor, corelaţie la care ne vom
opri in comentariu art. 295 Cod civil.

Articolul 294. Bunul determinat individual şi bunul determinat generic

(1) Se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii sale,

se individualizează prin semne, insuşiri caracteristice doar lui.
(2) Bunul determinat generic se consideră bunul care posedă semnele
caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează
prin numărare, măsurare, cintărire. Bunul determinat generic este fungibil.
(3) Prin act juridic, bunurile determinate individual pot fi considerate
determinate generic, iar bunurile determinate generic pot fi considerate
determinate individual.

(1) Clasificarea bunurilor in bunuri determinate individual şi bunuri determinate

generic se face după criteriul naturii bunului (alin. 1 şi 2 din norma comentată), cit şi
după voinţa părţilor contractante (alin. 3 din norma comentată).
Bunul este determinat individual dacă se individualizează prin insuşirile proprii
caracteristice doar lor (un tablou unic pictat de Picasso (Pablo Ruisy Picasso) –
“Domnişoarele din Avignon”, o casă de locuit, un lot de teren). Deci, aceste bunuri se
deosebesc de late bunuri asemănătoare prin insuşirile lor specifice, care le fac in
principiu unice.
(2) Alin. 2 art. 294 Cod civil defineşte bunul determinat generic ca fiind acel bun care
se determină prin caracterele comune bunurilor de gen şi care se individualizează
prin numărare (10 mese, 5 saune, 30 cărţi, 20 telefoane), măsurare (20 metri de
stofă, 8 m de cablu electric), cintărire (5 kg de roşii, 1 tonă de mere). Deşi, după
regula generală bunurile determinate generic sunt considerate fungibile, fapt expres
prevăzut in alin. 2 al art. 294 Cod civil, totuşi trebuie să ţinem cont de faptul că intre
aceste două categorii de bunuri nu intotdeauna există o perfectă identitate. Aşa spre
exemplu o carte este un bun generic şi tot odată fungibil, adică poate fi inlocuită in
executarea unei obligaţii cu o altă carte (vezi iş comentariul la art. 293 Cod civil)
scrisă de acelaşi autor cu acelaşi conţinut. Insă pot exista cazuri cind imprumutătorul
va insista să fie intoarsă anume cartea imprumutată care poartă semnătura autorului
(spre exemplu prezentul Cod civil adnotat cu semnăturile tuturor autorilor
comentariului) şi in aceste cazuri nu va mai fi vorba de un bun generic şi fungibil, ci
de un bun determinat care il deosebeşte de late bunuri din această categorie.
(3) La voinţa părţilor un bun determinat individual poate fi considerat ca bun
determinat generic şi invers, un bun determinat generic poate fi considerat ca bun
determinat individual.

Articolul 295. Bunurile consumptibile şi bunurile neconsumptibile

(1) Sint consumptibile bunurile a căror intrebuinţare obişnuită implică

instrăinarea sau consumarea substanţei lor. Toate celelalte bunuri sint
neconsumptibile.
(2) Prin act juridic, un bun consumptibil poate fi considerat
neconsumptibil.

(1) Bunurile se clasifică in consumptibile sau neconsumptibile, după cum folosirea

(intrebuiţarea) lor obişnuită implică ori nu instrăinarea sau consumarea substanţei
lor. Bunurile consumptibile sunt acele bunuri a căror intrebuinţare obişnuită implică
instrăinarea sau consumarea substanţei lor. Folosirea acestor bunuri nu se poate
realiza decit consumindu-se fie material, fie juridic prin instrăinarea şi ieşirea lor din
patrimoniu, intr-un singur act de folosire. Includem in această categorie de bunuri
produsele alimentare, materia primă, grinele, banii – acestea indeplinindu-şi funcţiile
sale prin instrăinare. Bunurile consumptibile nu trebuie confundate cu bunurile
comestibile, corelaţia dintre acestea fiind de gen – specie. Toate bunurile comestibile
sunt şi bunuri consumptibile, insă nu toate bunurile consumptibile sunt şi bunuri
comestibile (benzina, motorina sunt bunuri consumptibile, dar nu şi bunuri
comestibile).
Bunurile neconsumptibile sunt acele care pot fi intrebuinţate in mod continuu fără a li
se consuma substanţa lor sau să fie implicată instrăinarea. Fac parte din această
categorie aşa bunuri ca terenurile, construcţiile, automobilele etc.
(2) Atribuirea bunurilor la consumptibile ori neconsumptibile poate fi făcută reieşind
din natura bunului cit şi prin voinţa părţilor exprimată intr-un act juridic. Reieşind din
alin. 2 al art. 295 Cod civil, părţile prin voinţa lor pot considera un bun consumptibil
ca neconsumptibil nu şi invers, şi acest lucru este firesc.

Articolul 296. Bunurile domeniului public şi bunurile domeniului privat

(1) Bunurile care aparţin statului sau unităţilor administrativ-

teritoriale fac parte din domeniul privat dacă, prin lege sau in modul stabilit
de lege, nu sint trecute in domeniul public.
(2) Din domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-
teritoriale fac parte bunurile determinate de lege, precum şi bunurile care,
prin natura lor, sint de uz sau de interes public. Interesul public implica
afectarea bunului la un serviciu public sau la orice activitate care satisface
nevoile colectivităţii fără a presupune accesul nemijlocit al acesteia la
utilizarea bunului conform destinaţiei menţionate.
(3) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, spaţiul aerian, apele şi
pădurile folosite in interes public, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental, căile de comunicaţie, precum şi alte bunuri
stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile domeniului public sint inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile. Dreptul de proprietate asupra acestor bunuri nu se stinge
prin neuz şi nu poate fi dobindit de terţi prin uzucapiune.

(1) Temeiul acestei clasificări al bunurilor este art. 9 din Constituţie care prevede că
proprietatea este publică şi privată. In alin. 1 al art. 296 Cod civil se instituie o regulă
foarte importantă, şi anume statul şi unităţile administrativ-teritoriale au in
proprietate două categorii de bunuri cu regim diferit: bunuri publice şi bunuri private.
Această dispoziţie legală instituie prezumţia conform căreia bunul este considerat
privat, dacă prin lege (şi doar prin lege) nu este atribuit la categoria bunurilor
publice. Bunurile statului şi unităţilor administrativ-teritoriale afectate domeniului
privat vor avea o circulaţie liberă, putind fi incheiate diferite acte juridice (vezi şi
comentariul la art. 286 Cod civil).
(2) Pentru ca bunul să fie afectat domeniului public este necesar ca prin lege să fie
numite care anume bunuri sunt considerate bunuri publice, ori natura bunului să fie
de uz public sau de interes public. Astfel, conform prevederilor Legii nr. 828/1991
(Codul Funciar), art. 56 terenurile destinate ocrotirii naturii (terenurile rezervaţiilor,
parcurilor naţionale, parcurilor dendrologice şi zoologice, grădinilor botanice,
braniştilor, monumentelor naturii, terenurile zonelor de protecţie şi zonelor sanitare)
fac obiectul proprietăţii publice. La fel urmează a fi atribuite la categoria de bunuri
publice şi terenurile destinate necesităţilor de apărare şi trupelor de grăniceri – fişia
de protecţie a frontierei (art. 55 din legea 828/1991). O altă lege care enumără un
bun ce face parte din categoria bunurilor publice este Legea 918/2000 (privind
terenurile proprietate publice şi delimitarea lor). A două categorie de bunuri care face
parte din domeniul public sunt bunurile care, prin natura lor, sunt de uz sau de
interes public. Sunt de uz public bunurile accesibile tuturor persoanelor, cum ar fi
parcurile naturale, străzile, pieţele etc. Sunt de interes public bunurile care deşi nu
pot fi folosite de orice persoană, au destinaţia de a fi folosite in cadrul unor activităţi
care interesează pe toţi membrii societăţii cum ar fi muzeele, teatrele, şcolile etc.
referitor la proprietatea publică a unităţilor administrativ-teritoriale, a se vedea Legea
523/1999.
(3) Alin. 3 art. 296 Cod civil este o reproducere a alin. 4 din art. 127 din Constituţie,
care enumără principalele categorii de bunuri care fac obiectul exclusiv al domeniului
public. Enumerarea bunurilor din acest alineat nu poate fi considerată exhaustivă,
fiindcă chiar in cuprinsul acestei norme se stipulează că fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice şi alte bunuri stabilite de lege.
(4) Bunurile domeniului public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile.
Aceste caractere ale bunurilor domeniului public sunt enumerate şi in Hotărirea Curţii
Constituţionale nr.11 sin 15.02.2001 (MO nr. 25-26/10 din 01.03.2001).

Articolul 297. Bunurile complexe

(1) Daca mai multe bunuri formează un tot intreg care este destinat
folosinţei comune atribuite de natura unificării, ele sint considerate un
singur bun (bun complex).
(2) Efectele actului juridic incheiat in legătură cu un bun complex se
răsfring asupra tuturor părţilor componente ale bunului dacă actul
respectiv sau legea nu prevede altfel.

(1) Bunurile pot fi simple - atunci cind formează o unitate indivizibilă şi sunt
supuse in mod natural unui regim juridic omogen, şi compuse – atunci cind mai
multe bunuri formează un tot intreg care este destinat folosirii comune atribuite de
natura unificării. Bunul complex se caracterizează prin aceea că:
(533)este format din mai multe bunuri care formează un tot intreg (o bibliotecă, o
turmă de animale, un serviz);
(534)bunurile care formează un tot intreg, in principiu, nu sunt legate intre ele
(automobilul, deşi este format din mai multe piese nu este considerat ca un
bun complex, ci ca un bun simplu, in schimb un serviciu de cafea, format din
mai multe căni (ceşti) este considerat ca un bun complex);
(535)totalitatea de bunuri formează un tot intreg care este destinată folosinţei
comune;
(536)fiecare parte a bunului complex poate fi utilizat de sine stătător in acelaşi
scop (spre exemplu, o cană dintr-un serviz poate fi folosită de sine stătător).
(2) Importanţa evidenţierii bunurilor complexe constă in faptul că toate bunurile
componente ale unui tot intreg (bun complex) sunt considerate ca un singur bun.
Din aceste considerente, in cazul incheierii actului juridic obiect al căruia sunt
bunurile complexe, urmează să fie transmise toate bunurile care compun bunul
complex. Această prevedere din alin. 2 poartă un caracter dispozitiv, părţile fiind in
drept să deroge de la ea. La fel şi legea poate, in unele cazuri, deroga de la regula
conform căreia actul juridic produce efecte juridice asupra tuturor părţilor
componente ale bunului complex.

Articolul 298. Universalitatea de bunuri

(1) Universalitatea de fapt este o pluralitate de bunuri corporale

omogene considerate ca un tot intreg.
(2) Universalitatea de drept este o pluralitate de bunuri corporale şi
incorporale de orice fel care, privite impreună, sint considerate ca un tot
intreg.

1. O universalitate este o masă de bunuri, in care acestea ca elemente ale

masei sunt supuse unor reguli identice. Codul Civil in articolul de faţă distinge:
universalitatea de fapt şi universalitatea de drept.
Universalitatea de fapt constituie o totalitate de lucruri corporale omogene care
sunt considerate ca un tot intreg (o bibliotecă, o turmă, un serviz, un set de
mobilă…). Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie pusă in legătură cu
reunirea elementelor constitutive. Un exemplu al unei universalităţi de fapt poate
servi alin 2 al art. 406 din Codul Civil care prevede că „arborii care se scot din
pepiniera fără degradarea acesteia nu fac parte din uzufruct decit cu obligaţia
uzufructuarului de a se conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale in ceea ce
priveşte inlocuirea lor”. Deci pepiniera se consideră ca o universalitate, din care fac
parte arbori tineri care se cresc care pentru a fi vanduţi sau transplantaţi.
Utilitatea lor este dată de ansamblul pe care il formează. Universalităţile de
fapt sunt, in principiu, fracţiuni de patrimoniu şi se deosebesc, in esenţă, de
patrimoniu prin aceea că in sanul lor nu funcţionează relaţia activ-pasiv. Cu toate
acestea universalitatea de fapt nu poate fi considerată identică cu patrimoniul.
Importanţa universalităţii de fapt constă in faptul că in caz de instrăinare vinzare-
cumpărare, sechestru, gaj, universalitatea va fi privită in bloc şi nu separat pentru
fiecare bun ce formează tot intregul – universalitatea.
2. Universalitate de drept la fel constituie o pluralitate de bunuri, numai că in
acest caz, in componenţa universalităţii de drept pot fi nu numai bunurile corporale ci
şi incorporale, care privite impreună sunt considerate ca un tot intreg. Ca
universalitate de drept este considerat patrimoniul.

Articolul 299. Fructul

(1) Fruct al lucrului este venitul, sporul şi productele pe care le dă

acest lucru.
(2) Fruct al dreptului este venitul şi beneficiile dobindite in urma
folosirii acestui drept.
(3) Fruct al lucrului şi al dreptului se consideră, de asemenea,
veniturile şi beneficiile pe care acest lucru sau drept le asigură prin
intermediul raporturilor juridice.
(4) Imputernicirea asupra lucrului sau dreptului oferă posibilitatea
reţinerii fructului acestui lucru sau drept in conformitate cu termenul şi
volumul imputernicirii dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(5) In cazul in care este obligată să restituie fructele, persoana poate
cere compensarea cheltuielilor suportate in legătură cu aceste fructe dacă
respectivele cheltuieli sint rezultatul unei gospodăriri judicioase şi nu
depăşesc valoarea fructului.

1. Prin fruct se inţelege tot ceia ce produce un lucru , fără alterarea sau
diminuarea considerabilă a substanţei sale. Spre exemplu recoltele pe care le
produce pămintul (cereale, ierburi,…) sunt fructe, cere se produc periodic şi care nu
scad substanţa pămintului. Majoritatea lucrurilor sunt frugifere adică au insuşirea de
a produce fructe. Legiuitorul in articolul de faţă operează cu termenii de “lucru” şi
“drept”, care conform prevederilor art.285 ali. 1 sunt numite bunuri. Urmează deci să
utilizăm termenul de “bun”, care este genul. In acest sens am putea spune că
produsele bunului sunt : a) fructul; b) venitul; c) productele. Ţinem să reţinem că
termenul “fruct”, in sensul larg al cuvintului, include in sine “venitul” şi
“productele”. Pentru a nu crea confuzii, şi avind in vedere faptul că termenul “spor”
utilizat in alin 1 insemnă nu altceva decit “venit” sau “fruct” . Din aceste
considerente vom spune că produsele bunului sunt: fructul, venitul şi produsele.
Fructele sunt produsele directe şi periodice ale unui bun obţinute cu sau fără
intervenţia omului cum ar fi produsele periodice ale pămintului: fructele de pădure,
iarba, poamele din livezi, sporul animalelor: lană, laptele, branza, ouăle, peştele ce se
pescuieşte dintr-un iaz, etc. Toate aceste fructe se mai numesc şi fructe naturale.
Productele sunt foloasele obţinute dintr-un bun prin diminuarea sau consumarea
substanţei acesteia, cum ar fi copacii unei păduri, piatra din carieră.
2. Veniturile (mai numite şi fructe civile) sunt sumele de bani sau alte produse
rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană, precum chiriile, arenzile,
dobinzile, venitul rentelor, dividendele şi partea din venitul net distribuit, in condiţiile
legii, in urma lichidării unui patrimoniu. Deci, veniturile sunt avantajele materiale
care se pot obţine de la un bun in mod periodic.
3. In conformitate cu prevederile art. 299 alin . 3, fructele şi veniturile pot surveni
şi in rezultatul incheierii actelor juridice, cum ar fi: contractul de arendă; contractul
de concesiune; etc.
4. După regula generală, prevăzută in art. 317 din prezentul cod, tot ceea ce
produce bunul, revine proprietarului, dacă legea sau contractul nu prevede altfel. O
excepţie de la această regulă o găsim in art. 299. Astfel, dispoziţia alin. 4 al
articolului comentat, il imputerniceşte pe posesorul (se are in vedere posesorul
mijlocit, mai denumit şi detentor precar – art. 304 alin. 2 ) bunului cu dreptul de a
reţine fructul acestuia, dacă legea ori contractul nu prevede altfel. Prin termenul
“reţinere” trebuie să inţelegem nu doar reţinerea propriu zisă a fructului, ci faptul că
fructul va trece in proprietatea acelei persoane care a posedat bunul cu just titlu,
dacă contrariul nu reiese din lege ori nu este prevăzut in actul juridic civil. Aşa spre
exemplu, fructele culese de arendator vor trece in proprietate acestuia, dacă legea
ori contractul nu va prevedea contrariul.
5. Sunt posibile situaţii cand deţinătorul bunului cu just titlu nu va obţine dreptul
de proprietate asupra fructelor lui. In aceste cazuri, conform prevederilor alin 5 din
art. 299, detentorul precar va fi in drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor
suportate in legătură cu aceste fructe (producerea, păstrarea, incheierea actelor de
conservare) producerea acestor. Compensarea cheltuielilor se va face doar in cazul in
care acestea au survenit in rezultatul unei gospodării judicioase a bunului, şi aceste
cheltuieli nu vor depăşi valoarea fructului.

Articolul 300. Dreptul accesoriu şi dreptul limitat

(1) Drept accesoriu este dreptul legat astfel de un alt drept incit fără
acesta nu poate exista.
(2) Drept limitat este dreptul derivat de la un drept mai cuprinzător
care este grevat cu acel drept.

1. Vorbind de drept accesoriu trebuie neapărat să ţinem cont şi de bunuri

accesorii, ori conform prevederilor art. 285 alin. 1 drepturile patrimoniale fac parte
din bunuri. Dreptul accesoriu se caracterizează prin faptul că el nu are o existenţă
de sine stătătoare, existenţa lui depinzand de existenţa unui alt drept principal. Aşa
spre exemplu, gajul este un drept accesoriu, fiindcă dreptul de gaj va apărea doar
dacă a fost incheiat un contract principal, executarea obligaţiilor căruia urmează a fi
garantată prin incheierea unui contract de gaj. Stingerea dreptului principal va duce
şi la stingerea dreptului accesoriu, dar nu şi invers.
2. In alin. 2 se vorbeşte de drepturi limitate, care se mai numesc
dezmembrăminte. Dezmembrămint (drept limitat) este dreptul derivat dintr-un drept
mai cuprinzător. Spre exemplu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate
următoarele drepturi reale principale: dreptul de uzufruct (art. 395-423); dreptul de
uz şi dreptul de abitaţie (art. 424-427); dreptul de servitute (art. 428-442); dreptul de
superficie (art. 443-453). Toate aceste drepturi dezmembrează un drept mai
cuprinzător acesta fiind dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate fiind cel mai
complet drept real, intruneşte in sine toate atributele care conform art. 315 alin 1
sunt: dreptul de posesiune, dreptul de folosinţă şi dreptul de dispoziţie. Insă este
posibil ca unele atribute ale dreptului de proprietate să fie disociate şi repartizate
intre titulari diferiţi. Spre exemplu in caziul dreptului de uzufruct un atribut al
dreptului de proprietate - dreptul de dispoziţie – rămine la nudul proprietar, iar
dreptul de posesiune şi dreptul de folosinţă sunt transmise uzufructuarului (a se
vedea şi comentariu la art. 395). Conform prevederilor art. 300 alin 2,
dezmembrămintele (dreptul limitat) grevează dreptul mai cuprinzător. Astfel dreptul
de servitute va greva dreptul de proprietate.

Articolul 301. Rezultatele protejate ale activităţii intelectuale

(1) In cazul şi in modul stabilit de lege, se recunoaşte dreptul exclusiv

al persoanei fizice şi juridice asupra rezultatelor activităţii intelectuale şi
asupra atributelor de identificare a persoanelor juridice, de individualizare
a producţiei, a lucrărilor executate sau serviciilor prestate (denumirea de
firmă, emblema comercială, marca de deservire etc.).
(2) Rezultatele activităţii intelectuale şi atributele de identificare şi de
individualizare, ce constituie obiecte ale dreptului exclusiv, pot fi utilizate
de terţi doar cu consimţămintul persoanei indreptăţite.

1. Rezultatele activităţii intelectuale, atributele de identificare a persoanei

juridice, mijloacele de individualizare a producţiei, a lucrărilor executate sau a
serviciilor prestate sunt considerate ca obiecte nepatrimoniale, purtand caracterele
drepturilor personale nepatrimoniale. Natura juridică a acestor categorii de drepturi
determină şi particularităţile reglementării şi apărării lor.
In articolul de faţă sunt cuprinse reglementări cu caracter general referitor la
rezultatele activităţii intelectuale ale persoanei fizice sau persoanei juridice. De
aceea reglementările propriu zise a acestor drepturi personale nepatrimoniale le
găsim in alte acte normative. Unul din aceste acte este Legea 293/1994 privind
dreptul de autor şi drepturile conexe, care reglementează relaţiile care apr in
legătură cu crearea şi valorificarea operelor literare, de artă, şi ştiinţifice (drept de
autor), interpretărilor, fonogramelor şi emisiunilor organizaţiilor de radioteledifuziune
(drepturi conexe.). De asemenea reglementări referitoare la dreptul de autor cat şi la
protecţia acestuia intalnim in următoarele acte normative:
(537)Codul cu privire la contravenţiile administrative (art. 51/2 „Incălcarea
dreptului de proprietate asupra produselor muncii intelectuale” – Legea nr.
51-XII din 14.04.1994, publicată in M.O., nr. 6, art. 7);
(538)Codul penal (art. 141/1 „Incălcarea dreptului de autor” – Legea nr. 51-XII
din 14.04.1994, publicată in M.O., nr. 6, art. 7);
(539)Decretul Preşedintelui Republicii Moldova nr. 238 din 25.11.1991 „Cu
privire la Agenţia de Stat pentru Drepturile de autor a Republicii Moldova”;
(540)Hotărirea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la aprobarea
Regulamentului Agenţia de Stat pentru Drepturile de autor a Republicii
Moldova” (nr. 113 din 25 februarie 1992);
(541)Hotărirea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la administrarea pe
principii colective a drepturilor patrimoniale ale autorilor şi titularilor de
drepturi conexe” (nr. 524 din 24. 07.1995; M.O., nr. 56-57 din 12.10.1995, art.
439);
(542)Hotărirea Guvernului Republicii Moldova „Privind completarea şi
modificarea Hotăririi Guvernului R.M. nr. 113 din 25.02.1992 (nr. 594 din
28.10.1996, M.O., nr. 78-79 din 05.12.1996, art. 634);
(543)Hotărirea Guvernului Republicii Moldova „Cu privire la instituirea Registrului
Naţional (provizoriu) al Programelor pentru Computer” (nr. 494 din 17.
07.1995; M.O., nr. 51-52 din 14.09.1995, art. 397);
(544)Hotărirea Guvernului Republicii Moldova „Privind remuneraţia de autor
pentru folosirea drepturilor de autor şi conexe in Republica Moldova” (nr. 713
din 23. 10.1995; M.O., nr. 64 din 16.11.1995, art. 515);
De asemenea , menţionăm că Republica Moldova este parte la următoarele convenţii
internaţionale:
 (545)Convenţia pentru constituirea Organizaţiei Mondiale pentru Protecţia
Proprietăţii Intelectuale (O.M.P.I.), adoptată la Stokholm la 14 iulie 1967 (data
aderării – 25 decembrie 1991);
(546)Convenţia de la Berna privind protecţia operelor literare şi artistice (Actul
de la Paris din 24 iulie 1971, modificat la 28 septembrie 1979) (data aderării –
2 noiembrie 1995);
(547)Convenţia internaţională pentru ocrotirea drepturilor interpreţilor,
producătorilor de fonograme şi ale organizaţiilor de diviziune, adoptată la
Roma la 26 octombrie 1961 (data aderării – 5 decembrie 1995);
(548)Convenţia Universală cu privire la dreptul de autor, adoptată la Geneva la 6
septembrie 1952 – in acţiune pe teritoriul republicii de la data aderării la
Convenţie a Uniunii Sovietice (27 mai 1973), din competenţa căreia s-a
deprins Republica Moldova.
2. In alin. 2 al articolului comentat este cuprinsă o regulă chemată să protejeze
rezultatele activităţii intelectule şi atributelor de identificare şi individualizare.
Folosirea rezultatelor activităţii intelectule şi atributelor de identificare şi
individualizare poate fi efectuată de titularii acestor drepturi. Aceştea din urmă sunt
in drept să transmită utilizarea acestor drepturi şi persoanelor terţe incheind acte
juridice civile in condiţiile art. 24 şi 25 din Legea 293/1994.

Articolul 302. Banii

(1) Moneda naţională, leul, constituie un mijloc legal de plată,

obligatoriu pentru recepţionare conform valorii nominale pe intreg
teritoriul Republicii Moldova.
(2) Cazurile, condiţiile şi modul de efectuare pe teritoriul Republicii
Moldova a plăţilor in valută străina se stabilesc prin lege.

1. Banii sunt o categorie specială de bunuri care datorită proprietăţilor lor

deosebite sunt un echivalent general al tuturor celorlalte bunuri şi constituie un
instrument general al schimbului. Banii servesc la stingerea obligaţiilor, al căror
obiect este o sumă de bani. Banii pot fi obiect al diferitor categorii de contracte:
contractul de imprumut, contractul de donaţie, etc. Conform dispoziţiilor art. 288
alin 5 banii sunt atribuiţi la categoria bunurilor mobile. Moneda naţională a Republicii
Moldova este leul moldovenesc. Numerarul se află in circulaţie sub formă de semne
băneşti de hirtie (bancnote) şi metalice (monede). Dreptul exclusiv la emisia
monetară, conform art. 130 alin 3 din Constituţie, aparţine Băncii Naţionale a
Republicii Moldova.
Banii au caractere proprii, naturale, fizice independente de voinţa legiuitorului,
dar au şi un număr de caractere juridice care sunt atribuite prin lege. Aşa spre
exemplu, conform dispoziţiilor art. 3 din Legea 1232/1992 (Legea cu privire la bani),
moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii
Moldova. După cum am menţionat puţin mai sus banii sunt bunuri mobile corporale
(art. 288 alin 5), şi deci posesia lor valorează titlu de proprietate, iar distrugerea
banilor va face imposibilă inlocuirea lor (a se vedea şi comentariul la art. 305 alin 1).
Banii sunt bunuri determinate generic (art. 294 alin 2 din Codul Civil), pieirea fortuită
a lor nu va elibera debitorul de executarea obligaţiei. Banii lafel sunt atribuiţi la
categoriile de bunuri fungibile (alin. 1 din art. 293) şi bunuri consumptibile (alin. 1
din art.295), consumandu-se la prima intrebuinţare, dar nu prin deminuarea
substanţei, ci prin ieşirea lor din patrimoniul celui ce face plata, chiar dacă in
materialitatea lor banii nu se consumă sau uzează, ci pot servi unor intrebuinţări
repetate.
Banii in calitate de bun pot face obiectul atat a drepturilor reale cat şi a drepturilor
de creanţă. De cele mai dese ori banii fac obiectul dreptului de proprietate şi a
dreptului de uzufruct. In cazul raporturilor de creanţă, banii pot face obiectul diferitor
categorii de contracte. Spre exemplu, in contractul de vanzare – cumpărare,
cumpărătorul datorează preţul mărfii; in contractul de locaţiune locatarul datorează
chiria stipulată in contract. Banii, la fel, vor face obiectul plăţii in cazul reparării
prejudiciului cauzat prin fapte ilicite.
2. Aliniatul doi din această normă stipulează că cazurile, condiţiile şi modul de
efectuare pe teritoriul Republicii Moldova a plăţilor in valută străina se stabilesc prin
lege. Capitolul VII din Legea nr. 548/1995 (Legea cu privire la Banca naţională a
Moldovei.) stabileşte principiile ce stau la baza reglementării relaţiilor valutare.
Conform dispoziţiilor art. 51 din această Lege, de competenţa Băncii Naţionale in
domeniukl reglementării valutare ţin:
(549)emiterea de acte normative referitor la reglementarea operaţiunilor valutare
ale persoanelor fizice şi juridice, inclusiv a instituţilor financiare şi de stat;
(550)eliberarea şi retragerea autorizaţiilor, supravegherea şi reglementarea
activităţii unităţilor de schimb valutar, inclusiv al băncilor;
(551)stabilirea de limite ale poziţiilor valutare pentru unităţile de schimb valutar,
inclusiv băncile;
(552)determinarea metodei de stabilire a cursului leului moldovenesc in raport cu
alte monede.
In exercitarea funcţiilor sale Banca Naţională emite instrucţiuni, care sunt chemate
să reglementeze toate operaţiunile legate de circulaţia valutei străine pe teritoriul
Republicii Moldova.

T i t l u l II
POSESIUNEA

Articolul 303. Dobandirea şi exercitarea posesiunii

(1) Posesiunea se dobandeşte prin exercitarea voită a stăpanirii de

fapt a bunului.
(2) Nu este posesor cel care, deşi exercită stăpanirea de fapt a
bunului, o face in folosul unei alte persoane prin imputernicirile de posesor
cu care este investit de această persoană. Este posesor doar persoana care
l-a investit cu imputerniciri.
(3) Dacă posesorul a inceput să posede pentru o altă persoană, se
prezumă că a conservat această calitate pană la proba contrară.
(4) Dacă mai multe persoane posedă in comun un bun, ele sint
considerate coposesori.
(5) Dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele sint
considerate posesori ai părţilor separate.
(6) Persoanele fără capacitate de exerciţiu şi persoanele juridice
exercită posesiunea prin reprezentantul lor legal.

1. Reglementarea relaţiilor de proprietate este precedată de

reglementarea stării de fapt denumită posesiune. De la bun inceput am dori să
accentuăm faptul că posesiunea reglementată in titlul II din Cartea „Drepturile reale”
nu este acel drept de posesie, cunoscut majorităţii, adică nu este un atribut al
dreptului de proprietate. Dreptul de a poseda aparţine numai proprietarului sau
titularului altor drepturi. Ceilalţi posesori de fapt, posedă fără a avea dreptul de a
poseda, şi drepturile care izvorăsc in favoarea lor din faptul posesiei constituie
consecinţe juridice ale posesiei, şi nu consecinţe ale dreptului de a poseda. In
materie de posesiune important este faptul exteriorizării, ceea ce face posibilă
stăpanirea bunului. Este recunoscut faptul că in majoritatea cazurilor starea de fapt
corespunde situaţiei de drept, ceea ce ar inseamnă că in majoritatea cazurilor
posesorul este proprietarul bunurilor şi deci după această regulă generală posesia
inseamnă stăpinire, ea indică proprietarul in persoana posesorului. Legiuitorul a
instituit o prezumţie – posesorul este prezumat proprietar pină la proba contrarie. O
asemenea prezumţie reiese direct din prevederile art. 305 alin . 1 din Codul Civil,
care dispune că posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit
că a inceput a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează in cazul in
care dreptul de proprietate trebuie inscris in registrul public şi nici faţă de un fost
posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din posesiune in alt mod fără voia
lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare la purtător.
Includerea acestui titlu in cartea a doua „Drepturile reale” urmăreşte scopul
apărării drepturilor persoanelor ce sunt posesori ai bunurilor, fără a impune acestora
din urmă să-şi dovedească drepturile asupra bunurilor ce le posedă, pe de altă parte
un alt efect al posesiei este că posesia pe o anumită perioadă de timp, in condiţiile
legii, va duce la dobandirea dreptului de proprietate (art. 332-336 din Codul Civil), şi
desigur posesorul bunului pe perioada posesiei, in condiţiile legii, va dobandi dreptul
de proprietate asupra fructelor bunului frugifer (art. 311 din Codul Civil).
Posesia reglementată in titlul II al acestei cărţi, este un raport intre persoană şi
lucru, existenţa ei fiind independentă de existenţa unui drept al posesorului de a
exercita o putere asupra lucrului. După cum am afirmat puţin mai sus, de cele mai
dese ori, posesorul bunului este in acelaşi timp şi titularul dreptului care justifică
puterea sa. Anume din aceste considerente legea ocroteşte posesia in aşa fel
ocrotind şi dreptul.
In aliniatul intai al acestui articol este indicat faptul că posesiunea se
dobandeşte prin exercitarea voită a stăpanirii de fapt al bunului. In aşa fel a fost
acceptată teoria obiectivă a posesiei, conform căreia pentru dobandirea posesiei ca
stare de fapt este necesar doar existenţa elementului material adică o stăpanire a
bunului.
2. In alin. 2 din prezenta normă, se indică faptul că nu toate persoanele care
deşi deţin stăpanirea bunului sunt consideraţi posesori ai acestora. Astfel, legiuitorul
indică că nu va fi posesor cel care, deşi exercită stăpanirea de fapt a bunului, o face
in folosul unei alte persoane prin imputernicirile de posesor cu care este investit de
această persoană. Spre exemplu nu va fi posesor vinzătorul ce realizează mărfurile
in magazin, deşi el deţine stăpinirea asupra bunurilor, la fel nu va fi posesor al
strungului nici muncitorul care lucrează la acest strung. In aceste cazuri, conform
dispoziţiilor alin 2, posesor va fi considerat persoana care ia investit cu imputernicirile
respective pe vanzător şi strungar.
3. Regula stipulată in alin. 3 este caracteristică situaţiilor in care detentorii
precari nu sunt consideraţi posesori. Detentori precari sunt posesorii care deţin
bunul in baza unui just titlu (arendaşul, depozitarul, uzufructuarul...). Avănd in vedere
faptul, că conform prevederilor art. 304 alin. 2 şi detentorii precari sunt consideraţi
posesori, ei fiind denumiţi posesori mijlociţi, considerăm că la practică regula din alin.
3 al art. 303 conform căreia dacă posesorul a inceput să posede pentru o altă
persoană, se prezumă că a conservat această calitate pană la proba contrară, va fi
ineficientă.
4. Bunul poate să se afle atat in posesia unei singure persoane cat şi in posesia
mai multor persoane, in ultimul caz fiind vorba de o coposesie. Legiuitorul nu a
precizat dacă in raporturile dintre coposesori sunt aplicabile integral dispoziţiile
titlului II „Posesiune” din cartea a doua. Pornind de la natura juridică a posesiei,
considerăm că in raporturile dintre coposesori nu se vor aplica dispoziţiile privind
protecţia posesiei.
5. Alin. 5 din acest articol urmează a fi privit in concordanţă cu art. 297 din Codul
Civil. Regula conform căreia, dacă mai multe persoane posedă părţi ale unui bun, ele
sint considerate posesori ai părţilor separate, este o completare a alin. 4 din art. 303.
Spre exemplu, două persoane pot fi posesori a catorva cărţi dintr-o bibliotecă. In
acest caz ei vor fi consideraţi ca posesori ai acestor cărţi care fac parte dintr-un bun
complex – bibliotecă.
6. Persoanele care nu au capacitate de exerciţiu (minorii in varstă de pană la
şapte ani – art. 22 din Cod Civil; persoanele declarate incapabile conform
prevederilor art. 24 din Codul Civil) nu pot singure să-şi exercite drepturile care le
aparţin. Din aceste considerente şi posedarea bunurilor lor este exercitată de către
reprezentanţii lor legali. In cazul persoanei juridice posesia este exercitată de către
organele ei de conducere.

Articolul 304. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită

(1) Posesorul poate stăpini bunul direct, prin putere proprie

(posesiune nemijlocită), fie prin intermediul unei alte persoane (posesiune
mijlocită).
(2) Dacă persoana posedă un bun in calitate de uzufructuar, creditor
gajist, arendaş, chiriaş, depozitar sau in temeiul unui alt raport juridic
similar in care este in drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede
temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor
mijlocit).

1. Posesia poate fi nemijlocită şi mijlocită. Posesia este nemijlocită atunci cand

posesorul stăpaneşte direct bunul, adică o asemenea stăpanire este făcută pentru el
insuşi, prin putere proprie. Şi invers, posesia este mijlocită atunci cand posesorul
stăpaneşte bunul in baza unui act juridic (spre exemplu in baza contractului de
locaţiune ori contractului de arendă).
2. In aliniatul doi din articolul comentat sunt enumăraţi posesorii mijlociţi ca
uzufructuarul, creditorul gajist, arendaşul, chiriaşul şi depozitarul. Această enumerare
nu este exaustivă, fiindcă chiar in cuprinsul acestei norme este indicat faptul că
„dacă persoana posedă un bun in calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş,
chiriaş, depozitar sau in temeiul unui alt raport juridic similar (sublinierea ne
aparţine) in care este in drept sau obligată faţă de o altă persoană să posede
temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor mijlocit).”
Deci posesori mijlociţi pot fi şi alte persoane decat cele expres enumărate in acest
articol. Persoanele care posedă bunul in baza uni act juridic se mai numesc, după
cum a mai afirmat mai sus, detentori precari. Toţi aceşti detentori precari sunt
obligaţi să restituie bunul proprietarului la expirarea termenului contractului incheiat
intre proprietatr şi detentor precar. De aceea am putea spune că posesia precară
este intotdeauna conformă cu dreptul, pe cand poseia propriu zisă poate fi contrară
dreptului. Astfel, un posesor poarte poseda fără drept, fără nici un titlu valabil la
baza posesiei sale, spre exemplu este cazul unui uzurpator. In schimb un detentor
precar posedă tot timpul in baza unui titlul legal. Aşa, chiriaşul deţine bunul in baza
contractului de locaţiune , incheiat intre el şi proprietar, şi anume in baza acestui
contract chiriaşul are obligaţia de a restitui bunul proprietarului, recunoscandu-se in
aşa fel dreptul proprietarului. Recunoaşterea calităţi de posesor şi detentorilor precari
(posesori mijlociţi) urmăreşte scopul protecţiei posesiei ca stare de fapt, indirect
protejandu-se şi drepturile ce le au posesorii mijlociţi.

Articolul 305. Prezumţia proprietăţii

(1) Posesorul este prezumat proprietar al bunului dacă nu este dovedit

că a inceput a poseda pentru un altul. Această prezumţie nu operează in
cazul in care dreptul de proprietate trebuie inscris in registrul public şi nici
faţă de un fost posesor al cărui bun a fost furat, pierdut sau ieşit din
posesiune in alt mod fără voia lui, cu excepţia banilor şi titlurilor de valoare
la purtător.
(2) Se va considera că posesorul anterior a fost proprietar al bunului
pe parcursul perioadei in care l-a posedat.

1. Aliniatul 1 al art. 305 conţine o regulă conform căreia posesorul este

prezumat proprietar al bunului pană la proba contrară. Pornind de la realitatea că de
cele mai multe ori , posesia, ca stare de fapt, este exercitată de insuşi titularul
dreptului de proprietate, legiuitorul a instituit o prezumţie relativă de proprietate in
favoarea posesorului. Spunem prezumţie relativă fiindcă această prezumţie poate fi
răsturnată prin aducerea dovezilor care vor demonstra dreptul persoanei asupra
bunului ce este posedat de către posesor. In cazurile in care se va dovedi dreptul
asupra bunului, acesta urmează să fie intors titularului dreptului. Insă in cazul in care
către posesor se va inainta o acţiune de revendicare a bunului, acesta va fi scutit de
a aduce alte probe in sprijinul dreptului său prezumat. Insă faptul posesie va fi
considerat ca o prezumţie a dreptului de proprietatea pină in momentul dovedirii
contrariului. Contrariul trebuie dovedit de cel ce pretinde că ii aparţin careva drepturi
asupra bunului deţinut de posesor.
Regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului nu operează
in toate cazurile. Prezumţia dată nu va opera in cazul in care dreptul de proprietate
trebuie inscris in registrul public. In prezent este supus inregistrării dreptul de
proprietate şi alte drepturi reale asupra bunurilor imobile. Deci, posesorul bunului
imobil nu va putea invoca in favoarea sa regula conform căreia posesorul este
considerat proprietar al bunului. Insă posesorul de bună credinţă a unui bun imobil va
dobindi dreptul de proprietate a bunului posedat in rezultatul uzucapiunii, respectind
prevederile art.332 din prezentul Cod. De asemenea această regulă nu va opera nici
in cazurile cand bunurile au fost furate, pierdute sau au ieşit intr-un alt mod din
posesia posesorului, fără voia lui. In toate aceste cazuri se consideră că bunul a ieşit
din posesie contrar voinţei posesorului. Faptul că bunul a fost furat, pierdut sa a ieşit
in alt mod contrar voinţei proprietarului trebuie dovedit de cel ce revendică bunul.
Pină nu va fi dovedit acest lucru va opera regula conform căreia posesorul este
prezumat proprietar al bunului.
Posesorul banilor şi titlurilor de valoare la purtător in toate cazurile va putea
invoca regula conform căreia posesorul este prezumat proprietar al bunului, chiar şi
atunci cănd banii şi titlurile de valoare la purtător au fost furaţi, pierduţi sau au ieşit
din posesia posesorului in alt mod fără via lui.
2. In alin. 2 din această normă se stipulează că „se va considera că posesorul
anterior a fost proprietar al bunului pe parcursul perioadei in care l-a posedat”.
Pornind de la prevederile alin 1 din acest articol, constatăm că posesorul anterior nu
poate fi considerat proprietar, fiindcă posesorul nu este considerat proprietar ci doar
in virtutea dispoziţiei legii (alin. 1 al art. 305 din Codul Civil) el se prezumă a fi
proprietar. De aceia alin. 2 din art. 305 urmează a fi inţeles in sensul că prezumţia de
proprietate operează şi pentru un fost posesor, pentru durata posesiei. Esenţa unei
asemenea prevederi, constă in faptul că fostul posesor, fiind prezumat ca fiind
proprietar, acestuia i se vor produce toate efectele juridice ale regulii invocate mai
sus.

Articolul 306. Prezumţia de posesiune neintreruptă

Dacă persoana a posedat bunul la inceputul şi la sfarşitul unei

perioade, se prezumă că a posedat neintrerupt pe parcursul intregii
perioade.
 Această normă dispune că cel ce posedă la inceputul şi la sfarşitul unei perioade
se prezumă că a posedat neintrerupt. Necesitatea unor asemene reglementări apare
in materie de uzucapiune, adică pentru calcularea termenului necesar pentru a se
putea dobandi dreptul de proprietate ca rezultat al posesiei de bună credinţă pe o
numită perioadă de timp.

Articolul 307. Posesiunea de bună-credinţă

(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă

legitim sau care se poate considera indreptăţită să posede in urma unei
examinări diligente, necesare in raporturile civile, a temeiurilor indreptăţirii
sale. Buna-credinţă este prezumată.
(2) Posesiunea de bună-credinţă incetează dacă proprietarul sau o altă
persoană cu drept preferenţial inaintează posesorului pretenţii intemeiate.

1.Posesia de bună - credinţă este considerată ca o stăpanire de calitate

superioară. Buna credinţă este un element subiectiv, şi constă in convingerea
posesorului că titlul pe baza căruia posedă bunul, ale cărui fructe le culege , este un
titlu perfect valabil, nefiind afectat de vre-un viciu. Legiuitorul definind posesia de
bună-credinţă a spus că aceasta va opera in cazurile in care a) persoana posedă
bunul legitim şi b) posesorul se poate considera indreptăţit să posede in urma unei
examinări diligente, necesare in raporturile civile. Prevederea „persoana care
posedă legitim” utilizată de legiuitor in art. 307, urmează a fi inţeleasă in sensul
persoanei care posedă in baza unui just titlu. Din conţinutul art. 307 alin 1 reiese că
posesia de bună credinţă este mai mult decat o posesie, este o proprietate al cărei
titlu este lovit de nulitate necunoscută de posesor. Aşa va fi cazul posesorului care a
dobandit un bun de la o persoană care nu a avut dreptul să-l instrăineze. Neavind
dreptul de proprietate, cel ce a instrăinat bunul, nu putea nici să-l instrăineze, ori in
baza principiului „nemo ad alium plus juris transferre potest duam ips habet” nimeni
nu poate transmite ceea ce nu-i aparţine. Posesorul care a incheiat un contract de
vanzare-cumpărare, a procedat in mod just, (de aicea şi denumirea actului - just
titlu ), folosind această cale pentru a dobandi dreptul de proprietate. Anume in acest
sens titlul său, adică a posesorului, este just, deşi, actul este nul dintr-o cauză
determinată. Posesorul, ignorand cauza nulităţii titlului său, este considerat in
virtutea legii (alin. 1 al art.307) că este de bună credinţă. La fel, după cum am
afirmat mai sus, este considerat de posesor bună – credinţă şi acel ce se poate
considera indreptăţit să posede in urma unei examinări diligente, necesare in
raporturile civile. Aceasta inseamnă că deşi posesorul nu a dobandit bunul in baza
unui just titlu, totuşi el poate a fi indreptăţit de a fi considerat ca posesor cu bună
credinţă, fiindcă comportarea lui la dobandirea bunului nu a fost contrară ordinii
publice, conformandu-se esenţei, conţinutului şi naturii juridice a raporturilor juridice.
Codul civil atribuie posesiei de bună credinţă mai multe efecte juridice, care vor fi
analizate ulterior (vezi in acest sens şi comentariile la art. 310- care de fapt este o
completare a acestei norme; art. 311, art. 332 şi 333 din Codul Civil).
2. După cum am văzut posesorul este de bună – credinţă in cazurile posesiei
bunului in baza unui just titlu sau cand va putea fi indreptăţit de a poseda bunurile.
Buna - credinţă presupune, deci, că posesorul să nu cunoască faptul că bunul pe
care il posedă ii aparţine altei persoane, care din diferite motive a fost lipsită de
posesia acestuia. Dacă titularul dreptului de proprietate, sau a altui drept revendică
bunul de la posesor sau inaintează alte pretenzii temeinice către acesta, atunci din
acest moment posesorul bunului nu mai este considerat ca posesor de bună-credinţă,
ci va fi de rea – credinţă, fiindcă ii este comunicat că posedă un bun, pe care la
dobandit de la persoane ce nu aveau dreptul să-l instrăineze. Deci, buna - credinţă
incetează de indată ce posesorul a cunoscut viciile titlului său.
Articolul 308. Revendicarea de către posesorul de bună-credinţă
a bunului aflat in posesiune nelegitimă

In cazul in care este deposedat, posesorul de bună-credinţă poate să

ceară noului posesor, in decursul a 3 ani, restituirea bunului. Această
regulă nu se aplică in cazul in care noul posesor are dreptul preferenţial de
posesiune. Revendicarea posesiunii poate fi aplicată şi in raport cu
persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a dobindit bunul
prin violenţă sau dol.

Posesie ca stare de fapt se apără cu ajutorul acţiunilor posesorii, care nu pun in

discuţie dreptul asupra lucrului ci au ca obiect numai apărarea stării de fapt care
caracterizează instituţia posesiei. Codul Civil conţine două norme cu caracter general
care au drept scop protecţia posesiei ca stare de fapt, acestea fiind art. 308 – care
apără posesia de bună credinţă in caz de deposedarea şi art. 309 – care apără
posesia ca stare de fapt in cazurile cind deşi posesorul nu este lipsit de posesie,
totuşi aceasta este tulburată. Ţinem să accentuăm faptul că legiuitorul in ambele
aceste cazuri acordă o protecţie doar posesorului de bună – credinţă.
Acţiunea posesorie este acea acţiune prin care posesorul işi poate apăra posesia –
ca stare de fapt – impotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare ori
pentru a redobindi posesia cand ea a fost pierdută.
După cum am afirmat puţin mai sus, ocrotirea posesiei, ca stare de fapt, prin
acţiunile posesorii, se justifică prin aceea că, in mod obişnuit, posesorul fiind şi
proprietar, prin ocrotirea posesiei implicit este ocrotit şi dreptul de proprietate.
Posesia şi proprietatea se află de obicei in miinile aceluiaşi individ. In acest caz
relaţia dintre posesie şi proprietate nu mai este conflictuală, ci se consideră una de
cooperare. Pentru un proprietar care posedă un bun al său, protejarea posesiei este
un echivalent funcţional al protecţiei proprietăţii.
In art.308 se vorbeşte despre apărarea posesiei in cazul in care posesorul a fost
deposedat de bun. In aceste cazuri, posesorul de bună credinţă are posibilitatea
revendicării bunului in următoarele condiţii. Acţiunea privind restituirea posesiei
bunului trebuie inaintată in decurs de trei din momentul deposedării, adică este o
acţiune prescriptibilă. Nu trebuie să confundăm acţiunea in revendicare cu ajutorul
căreia se apără dreptul de proprietate şi această acţiune prevăzută in art. 308 cu
ajutorul căreia se apără posesia ca stare de fapt. Ori, in cazul apărări dreptului de
proprietate cu ajutorul acţiunii in revendicare urmează să se demonstreze dreptul de
proprietate asupra bunului, in schimb in cazul acţiunii de restituire a posesiei
(această acţiune mai este numită acţiune in reintegrare), se a dovedi doar faptul
posesiei bunului, fără dovada dreptului. Instanţa judecătorească urmează să
satisfacă acţiunea privind restituirea posesiei in cazul in care se va dovedi că
persoana a posedat bunul, fără a cere dovada dreptului. Dovada posesiei se poate
face cu depoziţiile martorilor.
Legiuitorul in art. 308 a stipulat că posesorul de bună – credinţă nu va putea cere
restituirea bunului „in cazul in care noul posesor are un drept preferenţial de
posesie”. In opinia noastră este vorba nu despre „un drept preferenţial de posesie” ci
despre un drept superior de posesie. Drept superior de posesie il au acele persoane
care sunt indreptăţite să posede bunul in baza unui just titlu cum ar fi: uzufructuarul,
chiriaşul, depozitarul, precum şi acele persoane care au devenit posesori de bună –
credinţă fără a avea la bază un just titlu (spre exemplu posesorul a abandonat bunul,
acesta fiind luat in posesie de un alt posesor, iar ulterior primul posesor doreşte să-şi
restituie posesia). In ambele aceste cazuri acţiunea de restituire a posesiei urmează
a fi respinsă.
Prevederea din art. 308 conform căreia „ revendicarea posesiunii poate fi
aplicată şi in raport cu persoana care are drept preferenţial de posesiune dacă ea a
dobindit bunul prin violenţă sau dol”, urmează a fi inţeleasă in sensul că nimeni nu-şi
poate face singur dreptate. De aceia in toate cazurile in care posesorul a fost lipsit de
posesia bunului in rezultatul aplicării violenţei sau a dolului posesorul va avea la
dispoziţie acţiunea in reintegrare cu ajutorul căreia işi va redobandi posesia. O
asemenea prevedere ne impune a face concluzia că acţiunile posesorii pot fi
inaintate atat asupra terţilor cat şi asupra proprietarului. Deci, proprietarul nu este
indrept să-şi ea bunul său de la chiriaşi, sau de la uzufructuar, precum nici nu poate
să-i impiedice pe aceştia să-şi exercite posesia dacă acesta se impotrivesc.
Proprietarul poate numai printr-o acţiune in revendicare să-şi restituie imobilul, sau
să-l oblige pe posesor la anumite acţiuni. Proprietarul care este şi posesor dispune de
aceleaşi acţiuni impotriva terţilor, care il deranjează.

Articolul 309. Dreptul posesorului de bună-credinţă la posesiune

netulburată

In cazul in care nu a fost lipsit de bun, dar este tulburat in orice alt
mod in exercitarea posesiunii, posesorul de bună-credinţă poate cere, ca un
proprietar, incetarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudicierea
posesiunii. Pot fi cerute despăgubiri şi in cazul in care nu se cere incetarea
tulburării sau incetarea este imposibilă.

Regula cuprinsă in art. 309 constă in faptul că posesorul poate cere o pretecţie a
posesiei chiar şi atunci cand el nu este lipsit de posesie. O asemenea modalitate de
apărare a posesiunii de bună – credinţă are multe tangenţe cu acea acţiune
cunoscută şi Codului Civil din 1964 şi numită - acţiune negatorie. Insă după cum am
spus şi mai sus in cazul protecţiei dreptului de proprietate (spre exemplu cu ajutorul
acţiunii negatorie), titularul dreptului va trebui să dovedească şi dreptul asupra
bunului, in schimb in cazul apărării posesiei nu va fi necesară dovada dreptului, fiind
in de ajuns de a demonstra numai faptul posesiei, pină la proba contrară această
posesie, fiind considerată ca o posesie de bună-credinţă.
Acţiunea prin care se cere incetarea tulburării posesie mai poartă denumirea de
acţiunea posesorie generală sau acţiunea posesorie in complingere. Prin acţiunea
posesorie in complangere, posesorul cere terţului ca acesta să inceteze orice
tulburare a posesiei, care ar impiedica exerciţiul liber al acesteia. Tulburarea posesiei
poate avea loc in două moduri: tulburări de fapt şi tulburări de drept. Prin tulburarea
posesiei de fapt se are in vedere săvarşirea de către terţ a actelor materiale in
privinţa imobilului, cum ar fi trecerea persoanei pe terenul vecinului, fără a avea
drept de servitute, sau plimbarea canelui pe terenul vecinului. Prin tulburarea
posesiei de drept se inţelege tulburarea acestuia prin acte juridice, cum ar fi
pretenţiile unui terţ către chiriaşi printr-o notificare de a se achita lui plata. Este
necesar de menţionat că nu se consideră tulburare a posesiei inaintarea acţiunii in
revindecare de către o persoană, care pretinde că este proprietar al imobilului.
Din conţinutul art.309 reiese că acţiunea prin care se va pretinde incetarea
tulburării posesiei (acţiunea in complingere) este o acţiune imprescriptibilă, adică
atata timp cit există tulburarea, posesorul poate inainta o astfel de acţiune (in unele
ţări asemenea acţiuni se presriu).
Pe langă cererea de incetare a tulburării posesiei, posesorul poate pretinde
despăgubiri pentru daunele cauzate ca rezultat al tulburării posesiei. Repararea
daunelor va fi efectuată după regulile Capitolului XXXIV Obligaţiile ce se nasc din
cauzarea de daune, respectiv art. 1398-1431. In finalul art. 309 se stipulează faptul
că despăgubirile pot fi cerute şi in cazul in care nu se cere incetarea tulburării sau
incetarea este imposibilă. De fapt prin cererea despăgubirilor pentru prejudicierea
posesiei, cel ce tulbură posesia indirect va fi impus să inceteze actele de tulburare a
posesiei, in caz contrar cu cat timpul in care posesia este tulburată este mai mare, cu
atat şi despăgubirile sunt mai mari.

Articolul 310. Posesiunea legitima

(1) Posesorului legitim nu i se poate inainta cerere de predare a

bunului. In perioada de posesiune legitimă, fructul bunului se consideră
proprietate a lui dacă in mod expres nu este stipulat altfel.
(2) Dispoziţia alin.(1) se refera şi la raporturile dintre posesorul
nemijlocit şi cel mijlocit.

1. Pentru a inţelege mai bine conţinutul acestei norme, in opinia noastră, urmează
să ne oprim la termenul de „posesiune legitimă”, ori acesta poate crea confuzii, in
sensul existenţei şi posesiei nelegitime. De aceea considerăm, că mai reuşit ar fi
dacă am substitui termenul „posesie legitimă” cu „posesia in baza unui just titlu”.
Care sunt persoanele ce posedă bunul in baza unui just titlu, deja au fost enumărate
in art. 307 din Codul Civil. De la persoana care deţine bunul cu just titlu, după regula
generală stipulată in art. 310, bunul nu poate fi cerut. Totuşi, in acest sens, trebuie
să ţinem cont şi de prevederile art. 311 alin 1 din Codul Civil, care dispune
„posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul sau care a pierdut
acest drept este obligat să-l predea persoanei indreptăţite”. Ori, pornind de la
prevederile art. 307 alin. 1 şi art. 310 alin. 1, posesorul de bună-credinţă, este
considerat anume persoana ce posedă legitim, sau după cum am mai denumit noi
aceste persoane - persoane care posedă bunul in baza unui just titlu. Pe de altă
parte, nu trebuie să confundăm, dispoziţiile art. 304 alin. 2, cu cele ale art. 307, ori
posesorii enumăraţi in art. 304 alin. 2 sunt posesori care posedă in baza unui act
juridic perfect valabil, cum ar fi contractul de uzufruct, de locaţiune, iar posesorii care
posedă in baza unui just titlu, după cum am spus in comentariile la art. 307 alin. 1,
sunt acele persoane care au dobindit bunul de la o persoană ce nu era in drept să-l
instrăineze, fapt despre care dobinditorul nu ştia şi nici nu putea să ştie, şi de acea
titlul său este considerat just titlu.
In alin. 1 al art. 310 este stipulat unul din efectele posesiei de bună-credinţă, şi
anume dobandirea proprietăţii asupra fructelor de către posesorul cu just titlu.
Aceasta este regula, de la ea putand să se deroge. Legiuitorul nu indică izvorul
derogării, deci acesta poate fi fie legea, fie acordul părţilor, fie un alt fapt juridic.
2. In alin 2 din art. 310 se vorbeşte de faptul că de la posesorul mijlocit (vezi
comentariu la art.304) la fel nu se va putea cere predarea bunului, decat in cazurile
in care a expirat termenul acordului in baza căruia poosesorul mijlocit poseda bunul
(spre exemplu a expirat termenul contractului de locaţiune, după care proprietarul
este in drept să ceară predarea bunului transmis in locaţiune. ). De asemenea
conform dispoziţiilor acestui aliniat, posesorul mijlocit va dobindi dreptul de
proprietate asupra fructelor, dacă contrariul nu va fi stipulat. Astfel, după regula
generală creditorul gagist, depozitarul, fiind posesori mijlociţi nu vor dobăndi dreptul
de proprietate asupra fructelor, acestea revenind proprietarului bunului (vezi şi art.
477, art. 1092 din Codul Civil).

Articolul 311. Obligaţiile şi drepturile pe care le are posesorul de bună-

credinţă
in legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de bună-credinţă care nu are dreptul să posede bunul

sau care a pierdut acest drept este obligat să-l predea persoanei
indreptăţite. In cazul in care persoana indreptăţită nu-şi realizează dreptul,
iar posesorul consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea
in continuare, fructul bunului şi drepturile aparţin posesorului.
(2) Posesorul de bună-credinţă poate cere titularului de drept
compensarea imbunătăţirilor, dacă acestea nu pot fi separate fără a se
aduce prejudicii bunului, intervenţiilor, sarcinilor, impozitelor şi a altor
cheltuieli suportate pe parcursul posesiunii de bună-credinţă a bunului,
care nu se compensează prin folosirea bunului şi a fructelor obţinute,
ţinindu-se cont de fructele care nu au fost percepute din culpa lui. Această
regulă se aplică şi cheltuielilor ce au avut ca urmare sporirea valorii bunului
dacă sporul valorii incă mai exista la momentul predării bunului.
(3) Posesorul de bună-credinţă poate să nu predea bunul pină cind
revendicările lui nu vor fi satisfăcute.

1. Pornind de la prevederile art. 307 alin. 2, posesorul de bună-credinţă va

pierde dreptul de a poseda bunul din momentul cind a aflat despre formularea
cerinţelor intemeiate ale titularului dreptului asupra bunului. Din acest moment
posesorul de bună-credinţă se transformă in posesor de rea-credinţă. Deci, dacă
titularul dreptului va cere predarea bunului, atunci posesorul de bună-credinţă este
obligat să transmită bunul persoanei indreptăţite, in caz contrar acesta din urmă va fi
in drept să inainteze o acţiune in justiţie prin care să ceară predarea bunului,
respectandu-se şi prevederile art. 375 din Codul Civil. In fraza a doua alin 1, din
articolul comentat, se vorbeşte despre un efect al posesiei de bună – credinţă şi
anume - dobandirea dreptului de proprietate asupra fructelor de către posesorul de
bună - credinţă. Dispoziţia din această normă conform căreia „in cazul in care
persoana indreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul consideră pe bună
dreptate că trebuie să păstreze posesiunea in continuare, fructul bunului şi drepturile
aparţin posesorului”, ridică mai multe semne de intrebare. Astfel, nu este clară
necesitatea includerii prevederilor „in cazul in care persoana indreptăţită nu-şi
realizează dreptul”, fiindcă dacă intradevăr persoana indreptăţită nu va formula
careva pretenţii intemeiate către posesorul de bună – credinţă, atunci acesta din
urmă va prelungi să fie posesor bucurindu-se de toate drepturile acordate de această
stare de fapt. Pe de altă parte, nu este clară nici prevederea „ iar posesorul
consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea in continuare”, fiindcă
nu găsim răspunsul la intrebarea cand posesorul va fi indeptăţit „să păstreze
posesiunea in continuare”, dacă la inceputul frazei se afirmă că cel indreptăţit nu
formulează pretenţii, ori intr-o asemenea situaţie posesorul in toate cazurile va fi
indreptăţit de a păstra posesia. Acestea fiind spuse, considerăm, după cum am
afirmat şi mai sus, că pană la momentul incetării bunei credinţe posesorului ii revin
fructele, şi anume acesta trebuie considerat ca fiind efectul prevederii utilizate de
legiuitor „in cazul in care persoana indreptăţită nu-şi realizează dreptul, iar posesorul
consideră pe bună dreptate că trebuie să păstreze posesiunea in continuare, fructul
bunului şi drepturile aparţin posesorului”.
2. Dacă au fost satisfăcute cerinţele persoanei indreptăţite privitor la predarea
bunului de către posesorul de bună-credinţă, urmează să se decidă şi soarta tuturor
imbunătăţirilor şi a cheltuielilor (sarcini, impozite, intervenţii şi altele) suportate de
posesorul de bună – credinţă pe perioada intreţinerii bunului, acesta din urmă fiind in
drept să ceară compensarea lor. Dacă, imbunătăţirile pot fi separate fără a se aduce
prejudicii bunului ele vor fi separate şi vor rămane la posesor, in caz contrar vor fi
aplicabile regulile de compensare a cheltuielilor suportate de posesor. La
compensarea acestora trebuie să se ţină cont de mărimea veniturilor pe care le-a
avut posesorul de bună-credinţă pe tot parcursul posesiei bunului, incluzandu-se
aicea şi acele fructe care nu au fost culese din vina posesorului. Aşa, spre exemplu,
dacă posesorul a suportat la intreţinerea bunului cheltuieli in sumă de 1000 lei, iar
suma venitului obţinut din folosirea bunului şi a fructelor este de 600 lei, atunci
posesorul de bună-credinţă va indreptăţit să ceară o compensaţie in mărime de 400
lei. In alin. 2 din art. 311 se indică faptul că se va ţine cont şi de cheltuielile ce au
avut ca urmare sporirea valorii bunului dacă sporul valorii incă mai exista la
momentul predării bunului.
3. Dispoziţia alin. 3 din art. 311 acordă posesorului un drept de retenţie, drept
care il imputerniceşte pe acesta să reţină bunul care la avut in posesie pană ce nu
vor fi satisfăcute cerinţele lui către persoana ce cere predarea bunului. Regulile de
exercitare a dreptului de retenţie sunt prevăzute in art.637-641 din Codul Civil.

Articolul 312. Obligaţiile pe care le are posesorul de rea-credinţă

in legătură cu predarea bunului

(1) Posesorul de rea-credinţă trebuie să predea titularului de drept atit

bunul, cit şi fructul bunului. El este obligat sa compenseze contravaloarea
fructelor pe care nu le-a obţinut din culpa sa. Aceste prevederi nu exclud
alte pretenţii impotriva posesorului de rea-credinţă.
(2) Posesorul de rea-credinţă poate cere compensarea cheltuielilor
aferente bunului doar in cazul in care acestea, la momentul predării, duc la
imbogăţirea titularului de drept.

1. Legiuitorul utilizand termenul de posesor de rea-credinţă nu a enumărat după

ce criterii poate fi numit posesorul de rea-credinţă. Avand in vedere faptul că posesie
de rea-credinţă este opusul posesiei de bună-credinţă, şi pornind de la prevederile
art. 307 alin. 1, am putea spune că posesorul de rea-credinţă este persoana care ştia
ori trebuia să ştie că dobandeşte un bun de la o persoană care nu era in drept să-l
instrăineze. Posesorul de rea-credinţă nu dobindeşte proprietatea asupra fructelor, de
aceea el este obligat odată cu predarea bunului să predeie şi fructul bunului. De
asemenea el este obligat să achite şi contravaloarea fructelor pe care nu le-a obţinut
din culpa sa. Către posesorul de rea credinţă pot fi inaintate şi alte pretenţii, cum ar fi
spre exemplu inaintarea unei cereri de reparare a venit ratat in conformitate cu
prevederile art. 14, 1398 din Codul Civil.
2. Ca şi posesorul de bună-credinţă şi posesorul de rea-credinţă poate avea care
cheltuieli legate de intreţinerea bunului pe perioada posesiei. Dacă posesorul de
bună credinţă este in drept să ceară compensarea tuturor cheltuielilor, apoi cel de
rea-credinţă, poate cere doar compensarea acelor cheltuieli care duc la imbogăţirea
titularului de drept. Spre exemplu posesorul de rea-credinţă nu va putea cere
compensarea impozitelor plătite, fiindcă aceste plăţi nu vor duce la imbogăţirea
titularului dreptului. In schimb dacă posesorul de rea-credinţă a efectuat careva
imbunătăţiri ale bunului, şi acestea nu pot fi separate, dar tot odată ele duc la
ridicarea costului bunului, şi respectiv la imbogăţirea titularului de drept, (spre
exemplu a fost vopsită maşina), atunci posesorul de rea-credinţă va fi indreptăţit
valoarea cu care sa imbogăţit titularul de drept.
Posesorul de rea-credinţă nu dispune de un drept de retenţie in cazul in care
titularul dreptului va refuza plata compensaţilor la care va fi ţinut.

Articolul 313. Transmiterea posesiunii in virtutea succesiunii

Posesiunea se transmite in virtutea succesiunii in forma in care se afla

la persoana fizică sau juridică succedată.

Posesia ca stare de fapt se mai caracterizează şi prin aceia că ea se transmite

prin succesiune. Astfel după cu putem observa din această normă posesiunea se
transmite in virtutea succesiunii in forma in care se afla la persoana fizică sau juridică
succedată. Nu trebuie insă să confundăm faptul transmiterii posesiei cu transmiterea
bunei sau relei-credinţă. Nici buna, nici reaua – credinţă nu se transmit succesorilor.
Buna credinţă se apreciază in persoana posesorului actual, iar nu in persoana
autorului său. Astfel, in caz de moştenire, dacă moştenitorul este de bună-credinţă, el
işi va păstra fructele chiar dacă cel de la care a dobandit posesia era de rea-credinţă,
şi invers, el nu va putea să insuşească fructele dacă este de rea-credinţă, chiar dacă
cel de la care a dobandit posesia era de bună - credinţă.

Articolul 314. Stingerea posesiunii

(1) Posesiunea incetează dacă posesorul a renunţat definitiv şi expres

la stăpanirea de fapt a bunului sau pierde in alt mod stăpanirea de fapt
asupra lui.
(2) Imposibilitatea temporară de a exercita stăpanirea de fapt a
bunului nu duce la incetarea posesiunii.

1. Posesia se pierde prin pierderea stăpanirii de fapt asupra bunului. Incetarea

posesiei prin renunţarea definitivă şi expresă este la fel o incetare a stăpanirii de fapt
a bunului. Legiuitorul, insă a numit separat aceste două căi ce pot duce la stingerea
posesiei. Pentru ca renunţarea să creieze efecte juridice este necesar ca renunţarea
să fie definitivă şi expresă. Posesia se va pierde şi prin pierderea puterii materiale,
spre exemplu, posesorul a pierdut lucrul ori acesta a fost luat de o persoană terţă
fără voia posesorului. Totuşi posesia nu va inceta in cazurile in care ea va fi
exercitată de altul in numele posesorului, deşi ultimul nu exercită direct puterea
materială asupra bunului. De asemenea trebuie să accentuăm şi faptul că in principiu
posesorul işi va păstra posesia asupra bunului şi atunci cand va avea posibilitatea
materială de a exercita asupra lucrului acte de stăpanire materiale, chiar dacă
posesorul incetează să exercită de fapt acte materiale asupra bunului. Pentru a
pierde posesia, posesorul trebuie să piardă posibilitatea de a mai face acte de
posesie, spre exemplu bunul se află in posesia altei persoane, acesta din urmă va fi
considerat ca posesor.
2. Posesia nu va inceta nici in cazurile in care posesorul se va afla in
imposibilitatea temporară de a exercita stăpanirea de fapt asupra bunului. Spre
exemplu ........

T i t l u l III
PROPRIETATEA
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE

Articolul 315. Conţinutul dreptului de proprietate

(1) Proprietarul are drept de posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie

asupra bunului.
(2) Dreptul de proprietate este perpetuu.
(3) Dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile
unui terţ.
(4) Dreptul de folosinţă include şi libertatea persoanei de a nu folosi
bunul. Poate fi instituită prin lege obligaţia de folosire dacă nefolosirea
bunurilor ar contraveni intereselor publice. In acest caz, proprietarul poate
fi obligat fie să folosească el insuşi bunul ori să-l dea in folosinţă unor terţi
in schimbul unei contraprestaţii corespunzătoare.
(5) Particularităţile dreptului de folosinţă a terenurilor agricole se
stabilesc prin lege.
(6) Proprietarul este obligat să ingrijească şi să intreţină bunul ce-i
aparţine dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

1. Dreptul de proprietate este principalul drept real şi de fapt ocupă locul central
in cartea a doua „Drepturile reale”. Dreptul de proprietate de proprietate mai este
considerat ca fiind cel mai complet drept real, fiindcă intruneşte in mainile
proprietarului toate atributele acestui drept şi anume dreptul de posesiune, dreptul
de folosinţă şi dreptul de dispoziţie.
Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv ce conferă titularului
exercitarea in putere proprie şi in interes propriu a atributelor de posesie, folosinţă şi
dispoziţie asupra bunurilor sale in limitele determinate de lege.
Ca şi alte drepturi, dreptul de proprietate este un drept subiectiv care face
parte din categoria drepturilor absolute. Fiind un drept absolut, desigur, că ii sunt
caracteristice particularităţile acestor drepturi
Dreptul de proprietate este absolut deoarece este recunoscut titularului său in
raporturile cu toţi ceilalţi care sunt obligaţi să nu facă nimic de natură a-l incălca. Ori
de cate ori bunul aflat in proprietate a unei persoane ajunge in deţinerea sau posesia
nelegitimă a altuia, proprietarul are dreptul la acţiunea in revendicare.
In afară de aceasta, dreptul de proprietate este absolut, dacă il comparăm cu
celelalte drepturi reale. Dreptul de proprietate este cel mai absolut dintre toate
drepturile reale, fiindcă ea singură dă o putere completă asupra lucrului. Singură
proprietatea reuneşte cele trei atribute: jus possidendi; jus utendi et jus frudendi; jus
disponendi.. Toate celelalte drepturi reale nu comportă decat unul sau două din
aceste atribute, niciodată insă pe toate, căci totdeauna le lipseşte atributul jus
disponendi, facultatea de a dispune de lucru.
Dovadă existenţei caracterului absolut al dreptului de proprietate, mai poate
fi intemeiată şi pe faptul că odată ce dreptul de proprietate face parte din categoria
drepturilor absolute, atunci urmează să aibă şi un caracter absolut.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate nu trebuie inţeles in sensul că
acest drept nu este limitat, fiindcă in conţinutul său, dreptul de proprietate nu este
absolut, neingrădit, ci dimpotrivă, este limitat, ingrădit, potrivit legii, lucru prevăzut
expres in art. 315 alin 3.
Un alt caracter specific proprietăţii este caracterul exclusiv. Caracterul
exclusiv al dreptului de proprietate ii permite titularului să facă singur ce vrea cu
bunul său, in limitele prevăzute de lege. Astfel proprietarul in exclusivitate posedă,
foloseşte şi dispune in “plena potestas” aceste atribute. In virtutea acestei puteri
exclusive, oferite de legiuitor, proprietarul poate face asupra bunurilor sale orice act,
cu condiţia că aceste acte să nu contravină legii şi să nu aducă atingere drepturilor
unui terţi. In exercitarea imputernicirilor toate celelalte persoane sunt inlăturate,
avand numai obligaţia de a nu impiedica proprietarului exercitarea dreptului de
proprietate. Acest caracter nu impiedică existenţa unor situaţii cand atributele
dreptului de proprietate vor fi exercitate impreună, de două sau mai multe persoane.
Astfel apare o modalitate a dreptului de proprietate şi anume coproprietate (dreptul
de proprietate comună).
Comparativ cu alte coduri, Codul civil al Republicii Moldova numeşte expres,
in alin 1 art. 315, cele trei atribute (imputerniciri) ce ii aparţin proprietarului.
Aşadar, imputernicirile proprietarului, conform prevederilor legale sunt:
posesia (jus possidendi), folosinţa (jus fruendi sau jus utendi) şi dispoziţia (jus
abudendi sau jus disponendi).
Specific pentru dreptul de proprietate este faptul că imputernicirile
proprietarului au un caracter independent. Aceste imputerniciri nu se bazează pe
dreptul altor persoane.
Posesia, folosinţa şi dispoziţia pot să-i aparţină nu numai proprietarului, ci şi
altor persoane. De exemplu, arendaşul se bucură de dreptul de a poseda şi de a
folosi bunurile proprietarului, iar in unele cazuri poate chiar dispune de aceste bunuri
(spre exemplu transmiterea in subarendă cu acordul proprietarului). Depozitarul
posedă bunurile transmise de deponent spre a le păstra (Codul civil, art. 1086). Din
cele expuse, vedem că pot poseda, folosi şi dispune nu numai proprietarul, ci şi alte
persoane. De aceea este necesar de a stabili care este diferenţa dintre
imputernicirile proprietarului enumerate mai sus faţă de imputernicirile
corespunzătoare ale altor persoane neproprietari.
Imputernicirile proprietarului se caracterizează prin două particularităţi. In
primul rand, conţinutul imputernicirilor proprietarului este stabilit prin lege, iar in al
doilea rand, proprietarul işi exercită de sine stătător imputernicirile sale şi nu se
bazează pe dreptul altor persoane la acest bun. Pentru caracteristica imputernicirilor
proprietarului sunt necesare ambele particularităţi. Imputernicirile altor persoane
(arendaş, depozitar) se bazează atat pe lege cat şi pe voinţa proprietarului. Volumul
imputernicirilor arendaşului, depozitarului şi altor persoane neproprietari este stabilit
de lege şi de voinţa proprietarului bunului.
Posesia ca atribut al dreptului de proprietate. Posesia constă in
prerogativa titularului dreptului de proprietate de a stăpani in fapt bunul. Altfel spus,
posesia constă in posibilitatea proprietarului de a stăpani bunul ce-i aparţine in
materialitatea sa, comportandu-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul dreptului de
proprietate. Deci, posesia ii oferă proprietarului posibilitatea de a stăpani in fapt
bunul. O asemenea stăpanire poate aparţine direct şi nemijlocit proprietarului,
exercitandu-se in interes propriu şi in putere proprie. Proprietarul insă poate conveni
ca stăpanirea de fapt să fie făcută şi de o altă persoană, dar in numele şi in interesul
său.
Posesia este un important atribut al dreptului de proprietate, fiindcă in caz că
proprietarul este lipsit de posesie, el este şi lipsit de posibilitatea de a-şi exercita
dreptul de proprietate. Neavand bunul in posesie, de regulă, nu il poţi folosi, nici
dispune de el.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate. Folosinţa este
considerată acea prerogativă in temeiul căreia proprietarul poate intrebuinţa bunul in
interesul său, percepandu-i fructele (naturale, civile, industriale). Deci prin dreptul de
folosinţă acordă proprietarului posibilitatea de a sustrage din bun calităţile utile ale
acestuia in scopul satisfacerii necesităţilor materiale şi culturale.
Folosirea bunurilor poate fi efectuată atat nemijlocit de către proprietar cat şi
de alte persoane la voinţa proprietarului.
Insă, transmiterea către alte persoane a dreptului de folosinţă esteo
exercitare a dreptului de administrare.
De regulă, folosinţa nu poate fi separată de posesie. Pentru a folosi un bun, de
fapt, este necesar ca să-l posezi. O intreprindere se va putea folosi de materia primă
pentru fabricarea bunurilor numai dacă va avea in posesie această materie primă. La
fel şi o persoană fizică se va putea folosi de bunurile sale numai dacă le va avea pe
acestea in posesie.
Exercitand folosirea bunului cu ajutorul altor persoane (de exemplu, prin
intermediul contractului de muncă) proprietarul nu transmite folosirea bunurilor altor
persoane. Cu atat mai mult, proprietarul nu transmite in aceste cazuri nici posesia
bunului. Ambele aceste imputerniciri ale sale (posesia, folosinţa) proprietarul le
exercită cu ajutorul altor persoane. Reflectăm aceasta printr-un exemplu: şoferul
conduce automobilul, dar dreptul de posesie nu-i aparţine lui, ci proprietarului
automobilului. Ultimul primindu-l la lucru pe şofer, nu-i transmite acestuia nici dreptul
de posesie, nici dreptul de folosinţă asupra automobilului.
Deci, in concluzie, am putea spune că, de regulă, este posibilă folosirea
bunului numai dacă posezi acest bun sau, cu alte cuvinte, folosirea ca atribut al
dreptului de proprietate este inseparabilă de alt atribut al dreptului de proprietate -
posesia.
In cazul in care proprietarul transmite dreptul de folosinţă altor persoane (de
exemplu, arendaşului), el transmite odată cu folosirea bunului şi dreptul de posesie
asupra acestui bun. Adică arendaşului ii sunt transmise de către proprietar atat
folosirea bunului cat şi posesia asupra acestuia, fiindcă, după cum am arătat şi mai
sus, este imposibil practic să foloseşti un bun fără ca să-l posezi.
Dacă transmiterea folosirii bunurilor, de regulă, nu poate fi realizată fără
transmiterea posesiei, trebuie spus că posesia poate fi transmisă de către proprietar
altei persoane şi fără transmiterea dreptului de folosinţă. Astfel, de exemplu,
creditorul gajist este posesor al bunului transmis in gaj, dar nu are dreptul să se
folosească de bunul dat in gaj. (Codul civil, art. 477).
Intr-o astfel de situaţie se află şi depozitarul (art. 1092 din Codul civil)
Dispoziţia ca atribut al dreptului de proprietate. Prin dreptul de
dispoziţie se inţelege posibilitatea stabilirii statutului juridic al bunurilor (vanzare,
transmitere prin moştenire, donare). Ca rezultat al exercitării dreptului de dispoziţie,
proprietarul intră in relaţii juridice cu persoane terţe. Dreptul de dispoziţie este unul
din cele mai importante atribute ale proprietarului. Anume prin această imputernicire
se deosebeşte in mare măsură proprietarul de alţi posesori titulari (de fapt in unele
cazuri şi aceştia pot dispune de bunuri, dar cu o singură condiţie - ca această
imputernicire să fie transmisă de către proprietarul bunului).
Deci, proprietarului ii aparţine dreptul de a poseda bunurile, de a le folosi şi
dispune de ele. Toate aceste imputerniciri ii aparţin proprietarului, dar in anumite
cazuri de unele din ele pot să dispună şi neproprietarii.
2.Un alt caracter al dreptului de proprietate, stipulat in art. 315 alin 2, este
caracterul perpetuu.
Caracterul perpetuu presupune, in primul rand, că dreptul de proprietate
durează atata timp cat există bunul, iar in al doilea rand, dreptul de proprietate nu se
stinge prin neuz.
Perpetuitatea dreptului de proprietate nu trebuie inţeleasă in sensul că
dreptul de proprietate urmează să aparţină in mod continuu aceluiaşi titular. Pe
parcursul vieţii titularul dreptului de proprietate este in drept să transmită dreptul ce-
i aparţine altor persoane.
Specific pentru caracterul perpetuu al dreptului de proprietate este durata in
timp a obiectului său, indiferent de patrimoniul in care este cuprins intr-un anumit
moment al existenţei sale.
Dreptul de proprietate este transmis de la o persoană la alta prin săvarşirea
de diferite acţiuni din partea persoanelor fizice ori juridice, precum şi in baza legii. In
caz de deces a persoanei fizice ori incetare a activităţii persoanei juridice, dreptul de
proprietate, ce i-a aparţinut acestora, trece in mod obligator la succesorii de drepturi.
Cand spunem că proprietatea este perpetuă vrem să spunem că proprietatea
asupra obiectului, in cazul instrăinării, se stinge in patrimoniul alienatorului numai
pentru a renaşte in patrimoniul dobanditorului, astfel incat instrăinarea transmite
proprietate fără s-o stingă; ea continuă să existe, privită in calitatea sa abstractă de
drept real, independentă de schimbarea succesivă in persoana titularilor ei.
Deci atata timp cat va exista bunul va exista şi dreptul de proprietate. Cand
bunul nu mai are fiinţă fizică, dreptul, lipsit de obiect, nu mai are dreptul să
supravieţuiască..
3. In sensul art.315 alin.3 din Codul Civil dreptul de proprietate poate fi
limitat prin lege sau de drepturile unui terţi. Numai legea poate stabili unele
interdicţii privind exercitarea tuturor atributelor sau numai al unuia din atribute ce-i
aparţin proprietarului. Spre exemplu pot fi considerate limitări ale dreptului de
proprietate limitările prevăzute in capitolul V „dreptul de vecinătate”, respectiv art.
377 – 394, din Titlul trei „Proprietatea”
Pornind de la aceste prevederi legale, afirmăm că nici un act normativ inferior
legii (decretele Preşedintelui, hotărarile Guvernului etc.) nu pot conţine prevederi
care ar limita dreptul de proprietate.
Limitările dreptului de proprietate, chiar stipulate intr-o lege, nu trebuie să
ingrădească drepturile proprietarilor de a dispune liber de bunurile proprietate
privată. Intr-un asemenea sens sa pronunţat şi Curtea Constituţională in Hotărirea sa
din 25 ianuarie 1996 (M.of. 1996, nr. 10, art. 110), prin care au fost declarate nule
unele prevederi ale Codului Funciar prin care erau ingrădite drepturile proprietarilor
de a dispune liber de terenurile ce le au in proprietate privată.
4. Un atribut al dreptului de proprietate este dreptul de folosinţă, care constă in
posibilitatea proprietarului de a sustrage calităţile utile ale bunurilor. Alin. 4 din acest
articol accentuiază faptul că dreptul de folosinţă iclde in sine şi posibilitatea
persoanei de a nu folosi bunul. Dreptul de a nu folosi bunul reiese din caracterul
perpetuu al dreptului de proprietate care presupune că dreptul de proprietate nu se
stinge prin neuz, adică dreptul de proprietate nu se va stinge prin nefolosirea
bunului. Obligaţia de folosire a bunului poate fi constituită doar prin lege şi doar in
cazurile cand nefolosirea bunului ar contraveni intereselor publice. Interesul public
urmează a fi considerat cel din Legea exproprieri pentru cauză de utilitate publică
nr. 488/1999, art.5. Spre exemplu in Codul Funciar, art.24 este stipulată sancţiunile
in caz de necultivare a terenurilor agricole. Am putea spune că din această normă
reiese obligaţia proprietarului de a cultiva terenul agricol, adică obligaţia de a
exercitare a dreptului de folosinţă.
5. Legea, şi numai legea, poate stabili unele particularităţi ale folosirii terenurilor
agricole, principalele dintre acestea fiind deduse din Codul Funciar.
6. Obligaţia de a intreţine bunul aflat in proprietate poate reieşi fie din lege fie
din contractul incheiat de proprietarul bunului. Aşa spre exemplu, conform
prevederilor art. 14 din Legea 1530/1993 privind ocrotirea monumentelor, proprietarii
monumentelor cu valoare istorică sunt obligaţi să ingrijească de aceste monumente.

Articolul 316. Garantarea dreptului de proprietate

(1) Proprietatea este, in condiţiile legii, inviolabilă.

(2) Dreptul de proprietate este garantat. Nimeni nu poate fi silit a
ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică pentru
o dreaptă şi prealabilă despăgubire. Exproprierea se efectuează in
condiţiile legii.
(3) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
solul oricărei proprietăţi imobiliare cu obligaţia de a despăgubi proprietarul
pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi
pentru alte daune imputabile ei.
(4) Despăgubirile prevăzute la alin.(2) şi (3) se determină de comun
acord cu proprietarul sau, in caz de divergenţă, prin hotărire
judecătorească. In acest caz, decizia de retragere a bunurilor din
proprietatea persoanei nu poate fi executată pană la rămanerea definitivă a
hotărarii judecătoreşti.
(5) Nu pot fi confiscate bunurile dobandite licit, cu excepţia celor
destinate sau folosite pentru săvarşirea de contravenţii sau infracţiuni.
Caracterul licit al dobandirii bunurilor se prezumă.

1. Articolul in cauză conţine reguli de principiu, care in cea mai mare parte reies
din articolul 46 din Constituţie. Dacă in art. 46 din Constituţie se vorbeşte despre
dreptul de proprietate privată şi protecţia acesteia, apoi in Codul Civil, se vorbeşte
despre dreptul de proprietate, fără a se face distincţie intre titularii dreptului de
proprietate, in sensul proprietăţii publice şi celei private. Primul aliniat al normei
comentate prevede că proprietatea este, in condiţiile legii, inviolabilă. Am dori aicea
să afirmăm că Constituţia in art. 46 nu vorbeşte de inviolabilitatea dreptului de
proprietate, ci doar de „garantarea” dreptului de proprietate. Inviolabilitatea
proprietăţii nu trebuie inţeleasă in sensul că ea este fără limite, fiindcă exerciţiul
acestui drept este afectat de sarcinile ce revin proprietarului. Conform prevederilor
alin. 5 art. 46 din Constituţie dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului inconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii, revin proprietarului. Spre exemplu,
proprietarul este obligat să achite impozitele pe imobil. La fel, după cu vom vedea
puţin mai jos, bunurile proprietarului pot fi expropriate in condiţiile legii.
Inviolabilitatea proprietăţii, deci, urmează a fi inţeleasă in sensul că nimeni nu va fi in
drept să intervină abuziv in exercitarea dreptului de proprietate, decat in cazurile şi
in ordinea stabilită de lege. Inviolabilitatea proprietăţii poate fi inlăturată prin:
exproprierea pentru cauză de utilitate publică (art. 316 alin.2); pentru realizarea unor
lucrări de interes general (art. 316 alin. 3).
2. Potrivit alin. 2 art. 316, dreptul de proprietate este garantat. Intinderea acestei
garanţii priveşte orice fel de proprietate, imobiliară sau mobiliară. Efectele garanţiei
se resfring in mod necesar şi asupra altor drepturi reale – dreptul de uzufruct, dreptul
de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de superficie, fiindcă existenţa
acestora presupun inevitabil şi existenţa dreptului de proprietate. Din conţinutul
garanţiei dreptului de proprietate reiese că:
(553)nici un bun nu poate fi exclus din sfera de cuprindere a dreptului de
proprietate privată. Aceasta nu impiedică insă ca in scop de protecţie socială
unele bunuri să fie supuse unui regim de circulaţie limitat (a se vedea şi
comentariu la art. 286).
(554)limitele proprietăţii nu pot fi stabilite decat prin lege. De cele mai dese ori
limitele proprietăţii privesc sarcinile ce grevează proprietatea. Dintre
principalele sarcini ce grevează proprietatea am enumăra: sarcinile fiscale;
cele legate de protecţia mediului inconjurător (art. 46 alin. 5 din Constituţie);
sarcinile ce reiese din relaţiile de vecinătate (a se vedea şi comentariu la art.
377-394)... .
- dreptul la despăgubire prevăzut la alin. 4 al acestui articol, condiţionează
exproprierea sau utilizarea pentru lucrări de interes general, a solului oricărei
proprietăţi imobiliare.
Partea finală a alin. 2 se referă la exproprierea pentru cauză de utilitate publică..
Termenul de “expropriere pentru cauza de utilitate publică” incepe a fi utilizat odată
cu adoptarea Constituţiei din 1994.
In prezent, temeiul legal, de principiu, al exproprierii il constituie art. 46 alin. 2
din Constituţia Republicii Moldova care dispune:” Nimeni nu poate fi expropriat decat
pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii cu dreapta şi prealabila
despăgubire” şi a Legii nr. 488/1999. Prevederi in acest sens intalnim şi in art. 316
alin. 2 din Codul Civil.
Atat Constituţia, art. 46 (2) cat şi Codul Civil (art. 316 alin 2) stabilesc că
exproprierea poate avea loc in baza legii.
Conform art. 1 din acest Legea 488/1999, prin expropriere se inţelege
transmiterea forţată a bunurilor cu titlu de proprietate privată in proprietate
publică, transmiterea forţată statului a bunurilor - proprietate publică ce aparţine
unităţii administrativ-teritoriale sau, după caz, cedarea către stat sau către
unitatea administrativ-teritorială a drepturilor patrimoniale, care in scop de
utilitate publică (de interes naţional sau local) este exercitată de organele abilitate
ale autorităţilor publice, după o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Noţiunea de expropriere dată de acest act normativ urmează a fi privită in
mod critic. Nu pot fi expropriate bunurile aflate in proprietatea publică, fiindcă
bunurile imobile aflate in proprietatea publică, prin insăşi natura sau destinaţia
lor, sunt şi pot fi oricand afectate unei utilităţi publice prin actul de putere al
autorităţii competente a statului sau unităţii administrativ-teritoriale căreia ii
aparţine.
Obiectul exproprierii. Potrivit art. 2 din Legea 488/1999, obiect al
 exproprierii pot fi de interes naţional şi de interes local. Pe langă bunurile
imobile, conform acestei legi, mai pot fi expropriate drepturile de folosinţă a
bunurilor imobile pe termen de pană la 5 ani, dacă părţile nu vor conveni asupra
unui alt termen; valorile cultural-istorice şi istorice de o importanţă de excepţie
pentru sentimentele naţionale ale poporului; reprezentanţii florei şi faunei, pentru
care spaţiul natural al Republicii Moldova este propriu pentru dezvoltare şi
reproducere, şi care se află pe cale de dispariţie totală in lume. Considerăm, că
ultimele două grupe de obiecte datorită importanţei lor, mai corect ar fi dacă vor
fi scoase din circuitul civil şi vor fi trecute prin lege in proprietatea exclusivă
publică şi astfel va decădea necesitatea exproprierii acestor bunuri.
Pentru ca bunurile să fie expropriate urmează ca exproprierea să fie bazată
pe motive de utilitate publică. Utilitatea publică se declară pentru lucrări de
interes naţional sau de interes local.
Sunt considerate lucrări de utilitate publică de interes naţional acelea care
prin funcţiile sale răspund obiectivelor şi interesului intregii societăţi sau a majorităţii
ei. Iar lucrări de utilitate publică de interes local sunt acelea care prin funcţiile sale
răspund obiectivelor şi intereselor unui grup social sau ale unei localităţi, unui grup
de localităţi in cadrul unităţii administrativ-teritoriale (art. 5 din Legea 488/1999).
Această Lege consideră de utilitate publică următoarele lucrări:
prospecţiunile şi explorările geologice;
extracţia şi prelucrarea zăcămintelor minerale;
instalaţiile pentru producerea energiei electrice;
căile de comunicaţii şi clădirile aferente lor, trasarea, alinierea şi lărgirea
străzilor;
sistemele de telecomunicaţii, termificare şi canalizare, alimentare cu energie
electrică, apă şi gaze;
instalaţii pentru protecţia mediului;
indiguiri şi regularizări de rauri, lacuri de acumulări pentru surse de apă şi
atenuarea viiturilor;
staţii hidrometeorologie, seismice şi sisteme de avertizare şi prevenire a
fenomenelor naturale periculoase şi de avertizare a populaţiei;
lucrări de combatere a eroziunii de adancime, sisteme de irigări şi desecări;
terenurile necesare construcţiilor de locuinţe din fondul de stat, edificiilor de
invăţămant, sănătate, cultură, sport, protecţie şi asistenţă socială şi altor obiective
sociale ce fac parte din proprietatea publică, precum şi celor de administraţie
publică, pentru autorităţile judecătoreşti, ambasadele, consulatele, reprezentanţele
ţărilor străine şi unor organisme internaţionale;
terenurile necesare pentru organizarea grădinilor publice şi cimitirelor,
acumularea şi inmormantarea deşeurilor;
reconstruirea centrelor urbane, zonelor locative şi industriale ale
ansamblurilor existente, conform proiectelor de sistematizare detaliată;
salvarea, protejarea şi punerea in valoare a monumentelor, ansamblurilor şi
siturilor istorice, precum şi a parcurilor naţionale, rezervaţiilor naturale şi a
monumentelor naturii;
prevenirea şi inlăturarea urmărilor dezastrelor naturale: cutremure, inundaţii,
alunecări şi prăbuşiri de terenuri, fenomene metereologice periculoase;
apărarea ţării, ordinea publică şi securitatea naţională;
salvarea şi protejarea valorilor cultural-artistice şi istorice de o importanţă
de excepţie pentru sentimentele naţionale ale poporului, precum şi ale celor ce
atestă statalitatea ţării
salvarea, protejarea şi asigurarea reproducerii speciilor de plante, animale şi
altor reprezentanţi ai naturii vii, aflate pe cale de dispariţie.
Utilitatea publică de interes naţional se declară de Parlamentul Republicii
Moldova, iar pentru lucrările de interes local de către consiliul local al unităţii
administrativ-teritoriale respective.
 Actul de declarare a utilităţii publice de interes naţional se aduce la
cunoştinţa publică prin afişare la sediul consiliului local in a cărei rază este situată
imobilul şi se publică in Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
In cazul in care expropriatul nu este de acord cu exproprierea bunurilor ce
ii aparţin şi cu cuantumul despăgubirilor, exproprierea pentru cauză de utilitate
publică va fi făcută numai prin decizia instanţei de judecată cu dreapta şi
prealabile despăgubiri.
3. Dacă ca rezultat al exproprierii bunurile proprietate privată trec in
proprietate publică, apoi conform prevederilor alin. 3 din acest articol, pentru
lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi solul oricărei proprietăţi
imobiliare. Deci, in acest caz dreptul de proprietate nu trece la un alt subiect, ci
autoritatea publică poate benefecia doar de folosinţa solului. Termenul „pentru
lucrări de interes general” trebuie inţeles in sensul lucrărilor de utilitatea publică,
acestea fiind enumărate in art. 5 din Legea 488/1999. Folosind solul proprietăţii
imobiliare, autoritatea publică va fi obligată să despăgubească proprietarul solului
pentru daunele aduse acestuia., cat şi daunele aduse plantaţiilor şi construcţiilor
amplasate pe acest sol. La fel autoritatea care va folosi solul unei proprietăţi
imobiliare va fi ţinută şi la plata altor daune. Spre exemplu, aceasta va plăti şi
venitul ratat (preţul roadei neobţinute de proprietarul terenului), adică vor fi
aplicabile prevederile art. 14.
4. In alin 4 al acestui articol, odată in plus se accentuează faptul că fie
exproprierea fie folosirea solului unei proprietăţi imobiliare nu poate avea loc decat
cu dreapta şi prealabila despăgubire, aceasta fiind şi o prevedere constituţională
(art. 46 alin. 2 din Constituţie). Mărimile despăgubirilor se determină de comun
acord cu proprietarul, iar in caz de divergenţe prin hotărare judecătorească. Este
important de menţionat că instanţa judecătorească, de drept comun, nu va pune in
dezbateri legalitatea actului de retragere a bunului, ci va dezbate doar mărimea
despăgubirilor, respectandu-se art. 13-17 din Legea nr. 488/1999. La fel este
important să reţinem, că in caz de dezacord cu mărimea despăgubirilor, decizia de
retragere a bunurilor din proprietatea persoanei nu poate fi executată pană la
rămanerea definitivă a hotărarii judecătoreşti. La stabilirea cuantumului
despăgubirilor instanţa judecătorească va numi o comisie de experţi la care pot
participa cate un expert din ambele parţi. Experţii vor determina despăgubirile ce se
cuvin proprietarului separat de cele ce se cuvin titularilor de alte drepturi reale (spre
exemplu cheltuielile ce se revin uzufructuarului).
5. Conform prezumţiei instituite in alin. 5, toate bunurile pe care proprietarul le
are in proprietate, sunt considerate a fi dobandite licit şi nu pot fi confiscate, aceasta
de fapt este regula din alin 3.art. 46 din Constituţie. Excepţie de la această regulă
sunt cazurile cand bunurile au fost destinate sau au fost folosite pentru săvarşirea
contravenţiei sau infracţiunii. Aceste bunuri vor putea fi confiscate, confiscarea
făcandu-se doar in condiţiile legii.

Articolul 317. Intinderea dreptului de proprietate

Tot ceea ce produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se
incorporează in el ca urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane
ori a unui caz fortuit, revine proprietarului dacă legea nu prevede altfel.

Dreptul de proprietate asupra bunului se extinde şi asupra fructelor acestui bun.

Regula in acest sens este că fructele revin proprietarului bunului, dacă legea nu
prevede altfel. Spre exemplu, o excepţie de la această regulă este ceea conform
căreia posesorul de bună-credinţă dobandeşte dreptul de proprietate asupra
fructelor bunului pe perioada posesiei sale (art. 311 alin.1 din Codul Civil). De
asemenea dreptul de proprietate sa va extinde şi asupra la tot ce se uneşte ori se
incorporează in bun. O asemenea unire sau incorporare poate fi rezultatul acţiunilor
insuşi a proprietarului, a persoanei terţe sau a unui caz fortuit. Indiferent de faptul
care este sursa unirii sau incorporării, tot se va uni sau se va incorpora in bun va fi
considerat că aparţine proprietarului bunului, excepţie făcand acele cazuri cand
legea prevede altfel. Unirea unui bun cu un alt bun se mai numeşte accesiune,
regulile acestui mod de dobandire a dreptului de proprietate sunt prevăzute in art.
328-330 din Codul Civil.

Articolul 318. Riscul pierii sau deteriorării fortuite

Riscul pierii sau deteriorării fortuite a bunului il suportă proprietarul

dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

După regula generală, stipulată in articolul de faţă, riscul pieirii sau deteriorării
fortuite il suportă proprietarul bunului din momentul dobandirii dreptului de
proprietate asupra bunului. Pieirea sau deteriorarea fortuită se datorează unor
asemenea evenimente ca inundaţii, cutremure de pămant, incendii ... . Excepţiile de
la regula conform căreia riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului il suportă
proprietarul pot fi stabilite fie de lege fie de contract. Spre exemplu, in conţinutul
contractului translativ de proprietate părţile pot prevedea ca riscul pieirii fortuite a
bunului să fie suportat nu de dobanditor, care a devenit proprietar al bunului primind
bunul de la transmiţător, ci de cel ce a instrăinat bunul, adică de transmiţător.

Articolul 319. Drepturile dobindite anterior transmiterii proprietăţii

Schimbarea proprietarului nu afectează drepturile terţilor asupra

bunului, dobandite cu bună-credinţă anterior transmiterii dreptului de
proprietate.

Regula din această normă va avea o aplicare largă in practică, ori ea este
chemată să apere intereselor persoanelor terţe in cazurile in care titularul dreptului
de proprietate işi exercită unul din atributele acestui drept şi anume dreptul de
dispoziţie (vezi şi comentariul la art. 315 alin.1). In conformitate cu acest important
atribut, proprietarul bunului poate să instrăineze bunul fie cu titlu gratuit fie cu titlu
oneros. Dacă bunul ce urmează a fi instrăinat nu este grevat, atunci dobanditorul,
adică noul proprietar, va putea poseda, folosi şi dispune de bun fără careva limitări.
Insă, dacă bunul a fost grevat, spre exemplu a fost ipotecat, transmis in arendă,
transmis in uzufruct, etc. , apoi noul proprietar va fi obligat să suporte aceste grevări.
Spre exemplu, in conformitate cu prevederile art. 416 nudul proprietar este in drept
să instrăineze bunul, dar in acest caz noul proprietar va fi obligat să suporte
drepturile uzufructuarului ce le are asupra acestui bun pe perioada dreptului de
uzufruct. Astfel, uzufructuarul va fi in drept să posede şi să folosească bunul transmis
in uzufruct de fostul proprietar, chiar după ce acesta din urmă va instrăina bunul,
fiindcă a dobandit dreptul de uzufruct anterior transmiterii dreptului de proprietate la
un nou proprietar. Pentru a fi aplicabilă această normă este necesar ca terţii ce au
dobandit drepturi asupra bunului anterior transmiterii dreptului de proprietate să fie
de bună-credinţă, in caz contrar ei nu vor putea la protecţia acordată de această
normă.

Capitolul II
DOBINDIREA SI INCETAREA
DREPTULUI DE PROPRIETATE
 Sectiunea 1
DOBINDIREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 320. Modurile de dobоndire a dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate asupra unui bun nou, realizat de persoanг

pentru sine se dobandeєte de cгtre aceasta dacг legea sau contractul nu
prevede altfel.
(2) Dreptul de proprietate se poate dobandi, in condiţiile legii, prin
ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi prin
hotărare judecătorească atunci cand aceasta este translativă de
proprietate.
(3) In cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobandi prin
efectul unui act administrativ.
(4) Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobandire a dreptului
de proprietate.

1. In acest articol sunt enumărate principalele moduri de dobandire a dreptului de

proprietate, care tradiţional se clasifică in moduri originare şi moduri derivate. O
asemenea clasificare a modurilor de dobandire a dreptului de proprietate se face in
funcţie de situaţia juridică a bunului in momentul dobandirii. Pentru modurile
originare este caracteristic faptul că dobanditorul este primul proprietar al unui bun,
adică anterior bunul nu a aparţinut nimănui, de exemplu producerea bunului (alin. 1
al art.320). Considerăm de asemenea că mod originar este şi ocupaţiunea (art.323).
Modurile de dobandire a drepturilor de proprietate derivate au ca obiect transmiterea
dreptului de proprietate de la o persoană la alta (ex. actul juridic civil). Toate
celelalte moduri de dobandire a dreptului de proprietate enumărate in art. 320 sunt
moduri derivate, adică sunt transmisiuni ale dreptului de proprietate de la un titular
la altul.
Alin. 1 reglementează unul din modurile originare de dobandire a dreptului de
proprietate şi anume producerea bunului. Astfel, regula este că cel ce produce bunul
pentru sine este proprietarul acestui bun. De la această regulă pot fi excepţii,
acestea fiind stabilite de lege sau contract. Aşa, spre exemplu, in cazul accesiunii
imobiliare artificiale, cel ce a construit pe terenul străin cu materialele propriii nu va
deveni proprietarul acestei construcţii, proprietar va fi proprietarul terenului unde a
fost construită construcţia(a se vedea şi comentariul la art. 329 alin.3). Una din
condiţiile, stipulate in alin. 1, necesare pentru dobandirea dreptului de proprietate
asupra unui bun nou este ca acesta să fie „realizat de persoană pentru sine”. Totuşi,
trebuie să constatăm, că şi in cazul in care persoana va produce bunul pentru ca
ulterior să-l vandă sau să-l doneze, la fel va fi aplicabilă regula – cel ce produce bunul
este considerat proprietarul acesteia.
2. In alin. 2 sunt enumărate următoarele moduri de dobandire a dreptului de
proprietate „ocupaţiune, act juridic, succesiune, accesiune, uzucapiune, precum şi
prin hotărare judecătorească atunci cand aceasta este translativă de proprietate”.
Ocupaţiunea, accesiunea şi uzucapiunea sunt reglementate in prezentul capitol,
respectiv in art. 323, 328-330 şi 335-336. Actul juridic, succesiunea (in opina noastră
urmează să inţelegem doar succesiunea legală, ori succesiunea testamentară este
tot un act juridic civil) şi hotărarea judecătorească translativă de proprietate nu ş-au
găsit o reglementare expresă in acest capitol. Actul juridic civil este cel mai răspandit
şi de fapt cel mai important mod de dobandire a dreptului de proprietate. Numai
actele juridice translative de proprietate, cum sunt vanzarea-cumpărarea (art. 753-
822), schimbul (art. 823-826), donaţia (art. 827- 838), contractul de instrăinare a
bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă (art. 839-846) şi succesiunea testamentară
(art. 1449-1498) se includ in acest mod de dobandire a dreptului de proprietate.
Hotărarile judecătoreşti se impart in două categorii: hotărari declarative de drepturi şi
hotărari constitutive de drepturi. Hotărarile judecătoreşti declarative de drepturi
recunosc dreptul de proprietate şi deci nu pot fi considerate ca mod de dobandire a
dreptului de proprietate. Deci, doar hotărarea judecătorească constitutivă de drepturi
poate fi considerată ca mod de dobandire a dreptului de proprietate. Spre exemplu,
vom fi in prezenţa unui asemenea mod de dobandire a dreptului de proprietate in
cazul definitivării executării silite a unei hotărari judecătoreşti constand in vanzarea
prin licitaţie publică a bunurilor unei persoane.
3. Actul administrativ este considerat ca mod de dobandire a dreptului de
proprietate doar in cazurile prevăzute de lege. Va fi considerat mod de dobăndire a
dreptului de proprietate, spre exemplu Ordinul Ministrului de interne prin care unii,
colaboratori pentru anumite merite, vor primi arme personale.
4. După cum am afirmat puţin mai sus, in prezentul articol sunt enumărate doar
principalele moduri de dobandire a dreptului de proprietate. Pot exista insă şi alte
moduri de dobandire a dreptului de proprietate, cu condiţia ca acestea să fie
reglementate de lege. Doar legea poate conţine reglementări privind modurile de
dobandirea dreptului de proprietate. Spre exemplu, art. 325 conţine condiţiile de
dobandire a dreptului de proprietate asupra bunului găsit, iar art. 327 – dobandirea
dreptului de proprietate asupra comoarei. La fel privatizarea este un mod de
dobandire a dreptului de proprietate reglementat in Legea 627/91.

Articolul 321. Momentul dobandirii dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate este transmis dobanditorului in momentul

predării bunului mobil dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) In cazul bunurilor imobile, dreptul de proprietate se dobandeşte la
data inscrierii in registrul bunurilor imobile, cu excepţiile prevăzute de
lege.

1. Regula generală cu privire la momentul dobandirii dreptului de proprietate

este – dreptul de proprietate ea naşterre din momentul transmiterii bunului. Această
normă din art. 321 alin. 1 poartă un caracter dispozitiv, ceea ce inseamnă că părţile
pot deroga de la ea. Astfel, părţile unui contract pot stipula ca dreptul de proprietate
să ia naştere anterior transmiterii bunului sau ulterior transmiterii acesteia.
Asemenea prevederi le poate conţine şi o lege. Spre exemplu art. 18 lin. 1 din Legea
nr. 1134/97 cu privire la societăţile cu acţiuni dispune că dreptul de proprietate
asupra acţiunilor ia naştere din momentul inregistrării acţiunilor in registrul
deţinătorilor hartiilor de valoare a societăţii. Deşi, la prima vedere sar părea că
conţinutul art. 321 alin 1 este identic cu cel din art. 132 alin. 1 Codul Civil din 1964,
trebuie să constatăm că in art. 321 alin. 1 se vorbeşte nu doar de momentul
dobandirii dreptului de proprietate in bază de contract (aşa cum este prevăzut in
Codul Civil din 1964), ci se are in vedere şi alte moduri de dobandire a dreptului de
proprietate. Desigur, regula conform căreia dreptul de proprietate este transmis
dobanditorului in momentul predării, va fi aplicabilă doar modurilor derivate de
dobandire a dreptului de proprietate. Dobandirea dreptului de proprietate din
momentul transmiterii bunului este aplicabilă doar bunurilor mobile, bunurilor imobile
fiind aplicabilă regula din art. 321 ali.2.
2. Referindu-se la bunurile imobile, Codul Civil a instituit regula conform căreia
dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobandeşte din momentul
inscrierii in registrul bunurilor imobile. Această regulă urmează a fi privită in context
cu art. 290 din care reiese că dreptul de proprietate şi alte drepturi reale asupra
bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi incetarea lor sint
supuse inregistrării de stat. Dacă regula referitoare la momentul dobandirii dreptului
de proprietate asupra bunurilor mobile poartă un caracter dispozitiv, apoi in cazul
bunurilor imobile aceasta poartă un caracter imperativ, deci părţile unui contract nu
pot deroga de la ea. Derogări de la regula, conform căruia dreptul de proprietate
asupra bunurilor imobile apare din momentul inregistrării in registrul bunurilor
imobile, pot fi stabilite doar de lege.

Articolul 322. Predarea bunului

(1) Predare a bunului inseamnă remiterea bunului către dobinditor,

precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, in cazul in
care acesta este instrăinat fără obligaţia de a fi transportat.
(2) Remiterea conosamentului sau a unui alt act care da dreptul de
dispoziţie asupra bunului este echivalată cu predarea bunului.

1. Articolul 322 urmează a fi privit in stransă legătură cu art. precedent. In art.

322 găsim noţiunea predării conform căreia predare inseamnă remiterea bunului
către dobanditor, precum şi către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi expediat, in
cazul in care acesta estre instrăinat fără obligaţia de a fi transportat. Urmează să
distingem două situaţii: a) bunul este remis nemijlocit dobanditorului; şi b) bunul nu
este remis dobanditorului ci este predat organizaţiei ce urmează să-l expedieze pană
la dobanditor. In prima situaţie dobanditorul va deveni proprietar din momentul
primirii bunului, adică din momentul remiterii bunului de către cel ce instrăinează
bunul. In cea de a doua situaţie dobanditorul va deveni proprietar nu din momentul
cand el personal va primi bunul ci din momentul remiterii acestuia către cărăuş sau
oficiului poştal pentru a fi expediat.
2. Remiterea conosamentului, (document pentru transportul mărfurilor pe apă)
este echivalată cu predarea bunului. La fel, este echivalată cu predarea bunului şi
remiterea unui act care dă dreptul de dispoziţie asupra bunului. Exemplu de un
asemenea act poate servi recipisa de magazinaj, care in conformitate cu prevederile
art. 1123 poate fi transmisă unui terţi prin andosare.

Articolul 323. Ocupaţiunea

(1) Posesorul unui bun mobil fără stăpan devine proprietarul acestuia,
prin ocupaţiune, de la data intrării in posesiune in condiţiile legii.
(2) Se consideră fără stăpan bunurile mobile al căror proprietar a
renunţat expres la dreptul de proprietate, bunurile abandonate, precum şi
bunurile care, prin natura lor, nu au proprietar.

1. Ocupaţiunea este un mod originar de dobandire a dreptului de proprietate care

se realizează prin luarea in posesie a unui bun care nu aparţine nimănui. Deşi acest
mod a jucat un important in societăţile primitive, fiindcă cel ce primul ocupa bunul
era considerat proprietarul bunul, totuşi trebuie să constatăm că in prezent
ocupaţiunea este intalnită mai rar, ea limitandu-se la bunurile mobile. Deci, dreptul
de proprietate poate fi dobandit prin ocupaţiune doar asupra bunurilor mobile. O altă
condiţie a acestui mod de dobandire a dreptului de proprietate este ca bunul să fie
fără stăpan. Nu trebuie să confundăm bunurile fără stăpan de bunurile pierdute de
către proprietar. Bunurile pierdute nu se consideră fără stăpan, şi in cazul acestora
vor fi aplicabile regulile din art. 324-326. La fel nu poate fi considerat bun fără stăpan
nici bunurile furate iar apoi abandonate de hoţ. In cazul ocupaţiunii dreptul de
proprietate ia naştere din momentul intrării in posesie in condiţiile legii. Anume
prevederea legală din alin. 1 „in condiţiile legii” permite a face concluzia că un bun
furat nu va putea fi dobandit prin ocupaţiune. In spriginul acestei afirmaţii pot fi
aduse şi prevederile art. 375.
 2. In alin. 2 legiuitorul a enumerat care bunuri urmează a fi considerate fără
stăpan acestea fiind: a) bunurile al căror proprietar a renunţat expres la dreptul de
proprietate; b) bunurile abandonate; şi c) bunurile care prin natura lor nu au
proprietar.
Primele două categorii de bunuri adică bunurile al căror proprietar a renunţat
expres la dreptul de proprietate şi bunurile abandonate in opinia noastră sunt unele
şi aceleaşi bunuri. Regulile renunţării la dreptul de proprietate sunt expuse in art.
338 (vezi comentariu la acest articol). In principiu singurule bunuri care pot fi
dobandite prin ocupaţiune sunt bunurile care prin natura lor nu au proprietar. Am
putea atribui la această categorie de bunuri aşa bunuri ca animalele sălbatice,
fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi
aromatice, apa unui izvor şi altele asemenea. Intrarea in posesie a acestor bunuri
trebuie să se facă in condiţiile legii (spre exemplu nu se va putea dobandi dreptul de
proprietate prin ocupaţiune dacă este interzis vanatul unor animale sălbatice).

Articolul 324. Bunul găsit

(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparţină proprietarului său.

(2) Cel care a găsit bunul este obligat să-l restituie proprietarului sau
fostului posesor, ori, dacă acesta nu poate fi identificat, să-l predea
autorităţilor administraţiei publice locale sau organului de poliţie din
localitatea in care a fost găsit.
(3) Bunul găsit intr-o incăpere publică sau mijloc de transport public se
predă posesorului incăperii sau mijlocului de transport, care preia
drepturile şi obligaţiile celui care l-a găsit, cu excepţia dreptului la
recompensă.
(4) Cel care a găsit bunul poartă răspundere pentru pierderea sau
deteriorarea acestuia doar in caz de intenţie sau de culpă gravă şi doar in
limitele preţului lui.
(5) Organul abilitat căruia i s-a predat bunul găsit afişează la sediul
său un anunţ despre bunul găsit, avand obligaţia de a-l păstra timp de 6
luni, fiind aplicabile in acest sens dispoziţiile privitoare la depozitul
necesar.
(6) Dacă, datorita imprejurărilor sau naturii bunului, păstrarea
acestuia tinde să-i diminueze valoarea ori devine prea costisitoare, el este
vandut conform legii. In acest caz, drepturile şi obligaţiile aferente bunului
se exercită in privinţa sumei incasate din vanzare.

1. Art. 324-326 determină regimul juridic al bunurilor găsite cat şi drepturile şi

obligaţiile găsitorului şi proprietarului bunului găsit. Aceste norme se referă doar la o
categorie de bunuri şi anume la bunurile mobile. Regula generală, stipulată in alin. 1,
este că cel ce a pierdut bunul este considerat proprietarul bunului pierdut. Am putea
spune că bunul găsit este acel bun mobil pe care proprietarul la pierdut iar altă
persoană la găsit.
2. Pornind de la faptul că cel ce a pierdut bunul nu pierde şi dreptul de proprietate
asupra acestui bun, legiuitorul a instituit in alin. 2 obligaţiile găsitorului. Astfel acesta
este obligat să intoarcă bunul găsit proprietarului sau fostului posesor. In cazul in
care găsitorul nu poate să identifice proprietarul bunului găsit (ceea ce la practică se
intamplă de cele mai dese ori), apoi bunul găsit urmează să fie transmis autorităţilor
publice locale sau organului de poliţie din acea localitate unde a fost găsit bunul.
Găsitorul la alegere poate transmite bunul găsit fie organului de poliţie fie organului
public local.
3. In alin. 3 sunt instituite unele excepţii de la regula generală conform căruia cel
ce a găsit bunul trebuie să-l transmită organului public local ori organului de poliţie.
Aşa dacă bunul a fost găsit intr-o incăpere sau mijloc de transport, apoi găsitorul va
transmite bunul găsit posesorului incăperii sau mijlocului de transport. Acestea din
urmă sunt obligate la randul său să transmită bunurile găsite organului public local
sau organului de poliţie. Aceste persoane nu vor primi o recompensă de la
proprietarul bunului găsit, in cazul in care acesta va fi identificat şi nici nu vor
dobandi dreptul de proprietate asupra bunului găsit in conformitate cu prevederile
art. 325. Va beneficia de aceste drepturi doar cel ce a găsit bunul pierdut.
4. Găsitorul in caz că va distruge sau va deteriora bunul va fi ţinut la plata unei
despăgubiri in mărime ce nu depăşeşte preţul bunului găsit, şi doar dacă bunul a fost
distrus sau deteriorat intenţionat sau din culpă grabă. Deci dacă bunul a fost distrus
de către găsitor insă acesta să fi acţionat nu cu intenţie sau culpă gravă, riscul periei
sau deteriorării bunului va fi suportat de către proprietarul bunului pierdut.
5. Cel căruia ia fost transmis bunul găsit, adică organul public local ori organul de
poliţie, sunt obligate să intreprindă măsuri pentru a identifica proprietarul bunului
găsit. In acest sens legea obligă aceste organe să afişeze la sediul lor un aviz despre
bunul găsit. La fel aceste organe sunt obligate să păstreze bunul găsit timp de şase
luni fiind aplicabile dispoziţiile privitoare la depozitul necesar. In principiu, această
regulă stipulată in alin. 5 va fi aplicabilă bunurilor neconsumptibile.
6. Dacă vor fi găsite bunuri consumptibile şi perisabile, este evident că acestea
nu vor putea fi păstrate timp de şase luni. Aceste bunuri vor fi vandute de către
organele publice locale ori de către organele de poliţie. In acest caz preţul bunului
vandut va lua locul acestuia. Respectiv acesta fie că va fi transmis proprietarului
bunului găsit, respectandu-se prevederile art. 326, fie că va fi transmis găsitorului,
respectandu-se prevederile art. 325.

Articolul 325. Dobindirea dreptului de proprietate asupra bunului găsit

(1) Dacă proprietarul sau o altă persoană indreptăţită nu pretinde, in

termen de 6 luni, transmiterea bunului găsit, acesta este remis, in baza
unui proces-verbal, celui care l-a găsit. Procesul-verbal reprezintă pentru
acesta din urmă titlu de proprietate, opozabil şi fostului proprietar.
(2) Dacă persoana care a găsit bunul renunţă la drepturile sale, acesta
trece in proprietatea statului.
(3) Dacă, in conformitate cu prezentul articol, s-a dobandit dreptul de
proprietate asupra unui animal, fostul proprietar poate, in cazul in care se
va constata existenţa unei afecţiuni in privinţa sa din partea animalului sau
comportamentul crud al noului proprietar faţă de animal, să ceara
restituirea acestuia.

1. In articolul de faţă este supus reglementării modul de dobandire a dreptului de

proprietate asupra bunului găsit. Astfel, dacă nu a fost identificat proprietarul bunului
găsit, şi dacă acesta nu pretinde in termen de şase luni transmiterea bunului găsit,
bunul găsit este transmis găsitorului acesta devenind proprietarul bunului găsit.
Transmiterea bunului către găsitor se face in baza procesului-verbal, care se
intocmeşte de către organul public local sau organul de poliţie cărora le-a fost
transmis bunul găsit in conformitate cu prevederile art. 324 alin. 2 şi 3. Legiuitorul a
stabilit că procesul-verbal de transmitere a bunului găsitorului reprezintă pentru
acesta din urmă titlu de proprietate. Acest proces-verbal este opozabil terţilor,
inclusiv fostului proprietar. In acest context nu trebuie să confundăm prevederile art.
375, care dă posibilitatea proprietarului să-şi revendice bunurile de la posesorul de
bună-credinţă in cazul in care bunul a fost pierdut. Dacă găsitorul a respectat
prevederile art. 324 alin. 2., atunci după expirarea termenului de şase luni de zile şi
transmiterea bunului găsit in proprietatea lui, fostul proprietar nu va putea revendica
bunul de la găsitor in temeiul că el a pierdut bunul. Regula privind dobandirea
dreptului de proprietate asupra bunului găsit, stipulată in art. 325 după cum putem
observa diferă de cea din Codul Civil din 1964, care prevedea că dreptul de
proprietate asupra bunului găsit trece in proprietate statului şi nu in proprietatea
găsitorului.
2. Dacă găsitorul renunţă fie la dreptul de proprietate fie la suma de bani, in cazul
in care bunul a fost vandut, apoi conform art. 325 alin. 2 bunul trece in proprietatea
statului. Această normă, in principiu e de presupus, că va fi aplicabilă doar in cazurile
in care cheltuielile pentru intreţinerea bunului vor fi mai mari decat costul bunului,
găsitorul fiind nevoit să renunţe la dreptul de proprietate asupra bunului găsit.
3. In alin. 3 din articolul comentat intalnim o excepţie de la regula conform căruia
cel ce a pierdut bunul (fostul proprietar) nu poate să ceară de la găsitor bunul după
ce acestuia ia fost transmis bunul in proprietate conform prevederilor art. 325 alin. 1.
Această excepţie permite o dată in plus a argumenta necesitatea includeri articolului
287 dispoziţia căreia prevede că „animalele nu sint lucruri. Ele sint ocrotite prin legi
speciale. In privinţa animalelor se aplică dispoziţiile referitoare la lucruri, cu excepţia
cazurilor stabilite de lege”. Deci, conform art.325 alin.3, fostul proprietar al unui
animal poate cere restituirea acestuia de la găsitor, care a devenit proprietar al
animalului găsit in conformitate cu art. 325 alin.1. Fostul proprietar va putea cere
restituirea animalului de la găsitor doar in următoarele cazuri : a) se va dovedi
existenţa unei afecţiuni in privinţa sa din partea animalului; b) dacă se va dovedi că
noul proprietar se comportă crud cu animalul căreia ia fost transmis in proprietate.

Articolul 326. Obligaţia proprietarului bunului găsit de a compensa

cheltuielile
єi de a plгti recompensa

(1) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să

compenseze cheltuielile aferente păstrării lui. In cazul in care bunul găsit a
fost vindut, din suma incasată se reţin cheltuielile de păstrare şi
comercializare.
(2) Proprietarul sau fostul posesor al bunului găsit este obligat să
plătească celui care l-a găsit o recompensa in proporţie de cel mult 10% din
preţul sau din valoarea actuala a bunului.
(3) Dacă bunul nu are valoare comercială sau dacă plata recompensei
pentru el nu a putut fi stabilită pe cale amiabilă, cel care l-a găsit are
dreptul la o suma stabilită de instanţa de judecată.
(4) In cazul in care proprietarul a făcut oferta publică de recompensă,
cel care a găsit bunul are dreptul de a opta intre suma la care s-a obligat
proprietarul prin ofertă şi recompensa stabilită de lege ori de instanţa de
judecată.

1. In acest articol se reglementează situaţiile cand proprietarul bunului găsit este

identificat şi bunul găsit este restituit acestuia. Regula in acest sens este că
proprietarul bunului găsit urmează să suporte toate cheltuielile legate de păstrarea
bunului găsit. Dacă bunul a fost vandut, proprietarul va primi preţul bunului minus
cheltuielile de păstrare şi comercializare. Cheltuielile de păstrare (după caz şi cele
legate de comercializarea bunului găsit) urmează a fi transmise celui care le-a
suportat, acesta de cele mai dese ori fiind organul public local ori organul de poliţie.
Nu este exclus faptul ca aceste din urmă organe să transmită bunurile găsite la
păstrare incheind contracte respective. In aceste cazuri cheltuielile pentru păstrare
vor fi plătite şi depozitarului.
2. Dacă in alin. 1 se vorbeşte despre obligaţiile ce revin proprietarului bunului de
a acoperi cheltuielile apărute in legătură cu păstrarea ( după caz comercializarea
bunului), apoi in alin. 2 se vorbeşte de o altă obligaţie ce cade in sarcina
proprietarului bunului găsit, şi anume ce a de a acorda o recompensă, in mărime de
cel mult 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului, găsitorului. Deşi, expres
nu este indicat, se presupune că această recompensă de pană la 10% va fi stabilită
pe cale amiabilă. Deci, găsitorul şi proprietarul bunului găsit vor stabili care este
mărimea recompensei fie 2%, fie 5%, fie 7% ..., insă in orice caz aceasta nu poate
depăşi suma de 10% din preţul sau din valoarea actuală a bunului. De fapt această
regulă va fi aplicabilă ori de cate ori proprietarul bunului găsit nu a făcut o
recompensă publică de recompensă. Dacă găsitorul va cere o recompensă in
mărime de 10%, iar proprietarul bunului va refuza să plătească 10% şi va cădea de
acord să achite doar 3%, invocand că in alin. 2 este stipulat „...de cel mult 10%”,
instanţa va trebui să-l oblice pe proprietar să plătească o recompensă de 10% şi nu
de 3%.
3. Majoritatea bunurilor pot fi evaluate in bani şi deci nu vor apărea divergenţe in
stabilirea preţului bunului şi calcularea mărimii recompensei. Insă sunt o serie de
bunuri care nu au o valoare economică, spre exemplu o scrisoare, o fotografie... . Şi
in aceste cazuri mărimea recompensei va fi stabilită prin acordul de voinţă a
găsitorului şi a proprietarului bunului găsit. Dacă recompensa nu va fi stabilită pe
cale amiabilă (atat in cazul bunurilor ce nu au valoare economică, cat şi in cazul
bunurilor ce au valoarea economică insă există divergenţă privitor la mărimea
recompensei – 1%, 4%, 7%, .. sau 10% din preţul bunului) atunci mărimea acesteia
va fi stabilită de instanţa judecătorească.
4. Nu este exclus faptul că proprietarul bunului pierdut să anunţe o recompensă
pentru cel ce a găsit bunul. In aceste cazuri găsitorul este in drept să aleagă care
recompensă să o primească – fie pe cea indicată in oferta publică, fie pe cea stabilită
de lege ori de instanţa de judecată. Este de presupus că, in principiu, găsitorul va
alege cea mai mare recompensă, şi in aceste cazuri proprietarul bunului nu va putea
să aleagă care sumă să achite.

Articolul 327. Comoara

(1) Comoara este orice bun mobil ascuns sau ingropat, chiar
involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, in
condiţiile legii, dreptul de proprietate.
(2) In cazul in care intr-un bun imobil, se descoperă o comoara, ea
aparţine pe jumătate proprietarului bunului imobil in care a fost
descoperită şi pe jumătate descoperitorului dacă ei nu convin altfel.
Acestuia din urmă nu i se cuvine insă nimic dacă a pătruns in bunul imobil
ori a căutat in el fără consimţămintul proprietarului sau al posesorului.
Consimţămintul proprietarului sau al posesorului se prezumă pină la proba
contrară.
(3) In cazul descoperirii unei comori constituite dintr-un bun (bunuri)
recunoscut ca monument al istoriei sau culturii, acesta este transmis in
proprietatea statului. Proprietarul bunului imobil in care a fost descoperită
comoara, precum şi descoperitorul au dreptul de a primi o recompensă in
proporţie de 50% din preţul comorii. Recompensa se imparte egal intre
proprietarul bunului imobil in care a fost descoperită comoara şi
descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel. Recompensa se
plăteşte in intregime proprietarului dacă descoperitorul a pătruns in bunul
imobil ori a căutat in el fără consimţămintul proprietarului sau al
posesorului.
(4) Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică persoanelor care au
efectuat, in interesul unor terţi, inclusiv in cadrul exercitării obligaţiilor de
serviciu, cercetări arheologice, căutări in urma cărora a fost descoperită
comoara.
 1. Referitor la definirea comorii noul Cod in principiu a păstrat aceleaşi
caractere, spunand că comoara este „orice bun mobil ascuns sau ingropat, chiar
involuntar, al cărui proprietar nu poate fi identificat sau a pierdut, in condiţiile legii,
dreptul de proprietate.” Dacă, Codul Civil din 1964 atribuia la comoară doar banii
sau obiectele de valoare, apoi după cum lesne putem observa din conţinutul art. 327
alin. 1 reiese că comoara este „orice bun mobil”. Deci obiecte ale comorii pot fi nu
doar banii şi obiectele de valoare, ci orice bun mobil, cu condiţia că proprietarul
bunului nu poate fi identificat. Am putea evidenţia următoarele caractere ale comorii:
a) obiect al comorii poate fi orice bun mobil; b) aceste bunuri mobile trebuie să fie
ascunse sau ingropate – de cele mai dese ori comoara este ingropată in pămant, insă
aceasta nu inseamnă că comoara nu poate să fie ascunsă intr-un bun mobil; şi c)
proprietarul bunului ascuns sau ingropat să nu poată să fie identificat.
2. Deşi in alin.2 se vorbeşte de descoperirea comorii intr-un bun imobil, trebuie să
spunem că aceleaşi consecinţe se vor aplica şi cazurilor descoperirii comorii intr-un
bun mobil. Noul Cod Civil, comparativ cu cel din 1964, stabileşte alte reglementări
referitoare la soarta comorii. Regula generală in acest sens este că comoara se
imparte - jumătate proprietarului bunului imobil in care a fost descoperită şi pe
jumătate descoperitorului. Această regulă are un caracter dispozitiv, ceea ce permite
părţilor (descoperitorului şi proprietarul bunului unde se presupune că s-ar găsi
comoara) să stabilească şi o altă proporţie, spre exemplu 80% la 20%. Comoara va
aparţine ambilor acestor persoane cu drept de proprietate comună pe cote-părţi
conform regulii indicate mai sus. Concluzia deci ar fi că dacă comoara a fost
descoperită de insuşi proprietarul fundului, acesta va deveni de unul singur şi
proprietar al comorii. In schimb, dacă comoara este descoperită de o altă persoană,
apoi după cum am afirmat, ea va aparţine proprietarului fondului şi descoperitorului
conform prevederilor art. 327 alin.2.
Descoperitorul nu va pretinde nici o parte din comoară, dacă a pătruns in bunul
imobil ori a căutat in el fără consimţămantul proprietarului sau al posesorului. La
dovedirea existenţei sau lipsei consimţămantului se porneşte de la prezumţia că
consimţămantul proprietarului a existat. Contrariul urmează să fie dovedit de către
proprietarul bunului.
Dreptul asupra comorii il are doar proprietarul bunului nu şi uzufructuarul,
chiriaşul, depozitarul şi altor persoane asemănătoare care deţin bunul fără a avea şi
dreptul de proprietate. In unele cazuri legiuitorul expres prevede acest lucru. Spre
exemplu art. 419 dispune că „dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra
drepturilor nudului proprietar cu privire la comoara descoperită in bun.”
3. In alin. 3 este stabilită o excepţie de la regula conform căreia dreptul de
proprietate asupra comorii revine descoperitorului şi proprietarului bunului unde a
fost descoperită. Această excepţie se referă la o categorie specială de bunuri şi
anume atunci cand comoara constituie un monument al istoriei sau al culturii. Dacă
asemenea bunuri constituie obiect al comorii, atunci bunurile date sunt transmise in
proprietatea statului. La randul său statul are obligaţia de a plăti găsitorului şi
proprietarului bunului o recompensă in mărime de 50% din preţul comorii.
Recompensa se imparte egal intre proprietarul bunului imobil in care a fost
descoperită comoara şi descoperitor dacă acordul dintre ei nu prevede altfel.
Descoperitorul nu va primi nimic dacă a pătruns in bunul imobil ori a căutat in el fără
consimţămantul proprietarului sau al posesorului. Inn acest caz recompensa in
intregime va fi acordată proprietarului bunului unde a fost descoperită comoara.
4. Prevederile din alin. 4 impun a face concluzia că descoperitorul nu va avea
dreptul la jumătate din comoară, decat cu condiţia că descoperirea să fie efectul
intamplării. Aceasta condiţie nu este decat o condiţie specială in virtutea căruia
descoperitorul va putea primi jumătatea din comoară. Această condiţie a intamplării
nu are nici un rol in cazul in care comoara a fost descoperită de proprietarul bunului.
Comoara va aparţine in intregime proprietarului bunului unde ea a fost descoperită
indiferent de faptul dacă comoara a fost descoperită din intamplare ori a fost
descoperită in urma unor cercetări intenţionate.
Descoperitorul, insă va avea un drept asupra comorii doar atunci cand a
descoperit-o din intamplare. Intradevăr alin. 4 dispune că dreptul asupra comorii nu
işl vor avea persoanele „care au efectuat, in interesul unor terţi, inclusiv in cadrul
exercitării obligaţiilor de serviciu, cercetări arheologice, căutări in urma cărora a fost
descoperită comoara”. Deci, am putea evidenţia două situaţii in cazul cand
descoperitorul descoperă comoara intenţionat: a) lucrările au fost efectuate la ordinul
proprietarului, şi respectiv nu va putea să aibă nici un drept asupra comorii, aceasta
revenind in intregime proprietarului; şi b) descoperitorul a intreprins acţiuni ce au dus
la descoperirea comorii fără acordul proprietarului – caz in care legea la fel nu
recunoaşte nici un drept asupra comorii la descoperitor. Totuşi trebuie să subliniem
că descoperitorul nu va dobandi nici un bun asupra comorii doar atunci cand
proprietarul a ordonat expres efectuarea lucrărilor de căutare a acesteia. Dacă insă
descoperitorul a găsit o comoară, in urma lucrărilor efectuate la ordinul
proprietarului, dar lucrările au fost făcute cu alt scop decat cel de descoperire a
comori, atunci descoperitorul va avea dreptul la comoară in condiţiile art. 327.
Concluzia, este deci, că prin intamplare trebuie să inţelegem descoperirea unei
comori făcută in afară de cercetări expres pentru descoperirea acesteia – condiţia
dată fiind aplicabilă doar descoperitorului.

Articolul 328. Accesiunea imobiliară naturală

(1) Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin

proprietarului terenului riveran numai dacă ele se formează treptat
(aluviuni). Terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin
proprietarului acestor ape.
(2) Proprietarul terenului inconjurat de riuri, heleştee, iazuri, canale
sau de alte ape nu devine proprietar al terenurilor apărute prin scăderea
temporară a apelor. Proprietarul acestor ape nu dobindeşte nici un drept
asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări sporadice.
(3) Proprietarul terenului din care o apă curgătoare a smuls brusc o
parte importantă, alipind-o la terenul altuia, nu pierde dreptul de
proprietate asupra părţii desprinse dacă o revendică in termen de un an de
la data cind proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat in
posesiune.
(4) In cazul in care o apă curgătoare, formind un braţ nou, inconjoară
terenul unui proprietar riveran, acesta rămine proprietarul insulei astfel
create.

1. Pe langă noile moduri de dobandire a dreptului de proprietate se numără şi

accesiunea reglementată in art. 328-330. Prin accesiune se inţelege incorporarea
unui bun la altul, cu alte cuvinte accesiunea este o unire a unui lucru cu un alt lucru.
Codul Civil reglementează accesiunea imobiliară (care la randul său poate fi naturală
sau artificială) şi accesiunea mobiliară.
Vorbind de accesiunea imobiliară trebuie să pornim de la principiul general ce
predomină această materia şi anume – pămantul este considerat ca bun principal,
toate lucrurile care se incorporează in el se consideră accesorii. In principiu această
regulă poate fi dedusă şi din art. 317 (vezi şi comentariul acestei norme).
In art. 328 se vorbeşte despre accesiunea imobiliară naturală şi anume despre
accesiunea pămanturilor depuse sau create de ape, dar nimic nu se spune despre
accesiunea animalelor (proiectul codului civil a cuprins asemenea reglementări).
Accesiunea pămanturilor depuse sau create de ape se referă la aluviuni(alin.1),
avulsiuni (alin.3) şi insule şi albii părăsite (alin. 2,4 şi parţial alin.1).
 Aluviunile se numesc acele creşteri de pămant ce se fac succesiv şi pe nesimţite
la malurile apelor curgătoare. Conform prevederilor alin.1 aceste adausuri revin
proprietarului terenului riveran. Prin adăugirile de teren stipulate in art. 328 alin. 1
trebuie să inţelegem nu doar pămantul ci tot ce solul poartă la suprafaţă şi tot ce
apele curgătoare aduc şi lasă la ţărm, precum nisipul, pietrişul etc., acestea din urmă
la fel revenind proprietarului terenului riveran. Legiuitorul a stipulat in art.328 alin.1
că „terenurile ocupate treptat de albiile apelor curgătoare revin proprietarului
acestor ape”. In opina noastră această prevedere urmează a fi privită critic, ea chiar
fiind contrară dispoziţiilor din art.328 alin. 2. Ori, in alin 2, deşi ar fi trebuit să se
vorbească doar despre apele necurgătoare (lacuri, heleştee...), totuşi se vorbeşte şi
de apele raurilor, stipulandu-se că „ proprietarul acestor ape (deci şi a apelor raurilor
(evidenţierea ne aparţine)) nu dobandeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca
urmare a unor revărsări sporadice”. Deci, cum trebuie să inţelegem aceste prevederi
contradictorii din alin. 1 şi alin. 2 ale art. 328? In opina noastră la soluţionarea acestei
contradicţii trebuie să pornim de la regula că albiile raurilor aparţin proprietarilor
riverani, cu excepţia acelora care potrivit legii, aparţin domeniului public. Pornind de
la aceasta ar trebui să spunem că proprietarul terenului riveran dobandeşte terenul
lăsat de apele curgătoare care s-au retras treptat de la terenul respectiv, ceea ce
impune a face altă concluzie că dacă apa curgătoare se va revărsa asupra terenului
riveran, atunci proprietarul apei nu va putea deveni şi proprietarului terenului ocupat
de apele curgătoare revărsate. Trebuie să spunem că aceasta este opinia noastră
privitor la conţinutul art. 328 alin. 1 şi 2., opinie care nu poate fi dedusă din această
normă, insă care va permite o inlăturare a contradicţiilor evidenţiate de noi puţin mai
sus, opinie care sperăm va uşura inţelegerea accesiunii pămanturilor (aluviuni, insule
şi albii părăsite). Tot odată ne-am oprit la această problemă in speranţa că vor fi
operate modificările de rigoare in art. 328.
2. Regula stipulată in alin.1 se va referi doar la aluviunile şi creşterile pricinuite
de apele curgătoare, ea nefiind aplicabilă pămanturilor descoperite de lacuri,
heleştee, canale şi alte categorii de ape stătătoare. In acest caz, proprietarul
terenului inconjurat de ape stătătoare ca heleştee, iazuri, canale nu devine proprietar
al terenurilor apărute prin scăderea temporară a apelor. La fel proprietarul acestor
ape nu dobandeşte nici un drept asupra terenului acoperit ca urmare a unor revărsări
sporadice. Cu alte cuvinte, nivelul normal al apei lacului, heleşteului etc., determină
limita fixă a pămantului ce aparţine proprietarului lor, independent de creşterile sau
scăderile excepţionale ale apei. Am spus deja, care este poziţia noastră referitor la
includerea apelor raurilor in alin. 2.
3. Dacă in alin. 1 se vorbeşte despre adausurile lente, apoi alin. 3 se referă la
adausurile bruşte. Datorită unor revărsări se poate intampla ca un curs de apă s-ă
rupă dintr-o dată o bucată mare dintr-o proprietate, care să poată s-ă fie recunoscută
şi identificată, şi s-o alipească la altă proprietate riverană. Asemenea depuneri
(alipiri) de teren se numesc avulsiuni. In cazul avulsiunii, proprietarul fondului din
care apa a rupt o porţiune de teren păstrează asupra acestei porţiuni dreptul de
proprietate, cu condiţia ca să revendice trenul in decurs de un an de la data cand
proprietarul terenului la care s-a alipit partea a intrat in posesiune. Considerăm că
acest termen de un an, stipulat in alin.3, este un termen de perimare. Astfel, dacă
proprietarul de la care a fost ruptă o bucată de teren nu-l va revendica in acest
termen el va pierde dreptul de proprietate asupra acestei porţiuni, respectiv
proprietarul terenului riveran la care s-a alipit această porţiune va deveni proprietarul
ei.
4. Aliniatul 4, din norma comentată, reglementează situaţiile cand o apă
curgătore işi schimbă in mod natural cursul. De fapt, ar fi corect să spunem că este
vorba de o singură situaţie şi anume cand o apă curgătoare „formand un braţ nou,
inconjoară terenul unui proprietar riveran”. Regula aicea este că proprietarul
terenului riveran rămane a fi şi proprietarul insulei, create ca rezultat al schimbări
cursului raului şi inconjurării terenului riveran.
Articolul 329. Accesiunea imobiliară artificială

(1) Construcţiile şi lucrările subterane sau de la suprafaţa terenului

sint prezumate a fi făcute de proprietarul terenului pe cheltuiala sa şi ii
aparţin acestuia pină la proba contrară. Prin lucrări se inţeleg plantarea,
precum şi amenajările aduse unui teren care nu se incorporează in mod
durabil in acesta.
(2) Proprietarul de teren care a efectuat construcţii şi alte lucrări cu
materiale străine este obligat să plătească valoarea materialelor. Dacă
lucrările au fost efectuate cu rea-credinţă, proprietarul este obligat să
repare şi prejudiciul cauzat.
(3) In cazul in care construcţiile sau lucrările sint făcute de un terţ,
proprietarul terenului are dreptul să le ţină pentru sine sau să oblige terţul
să le ridice pe cheltuiala proprie şi să repare daunele cauzate. Dacă
păstrează construcţiile sau lucrările făcute de un terţ, proprietarul este
obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii ori o
sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
(4) In cazul in care construcţiile sau lucrările sint făcute de un terţ de
bună-credinţă, proprietarul de teren nu poate cere ridicarea lor şi este
obligat să plătească, la alegere, valoarea materialelor şi costul muncii sau o
sumă de bani echivalentă creşterii valorii terenului.
(5) In cazul in care construcţia este ridicată in parte pe terenul
constructorului şi in parte pe un teren invecinat, proprietarul vecin poate
dobindi proprietatea asupra intregii construcţii, plătind constructorului o
despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa construită se află pe
terenul său. In acest caz, el va dobindi şi un drept de superficie asupra
terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei. Despăgubirea
trebuie să acopere valoarea materialelor şi costul muncii, precum şi
contravaloarea folosinţei terenului aferent.
(6) Constructorul de rea-credinţă nu poate pretinde la o despăgubire
mai mare de o treime din suma calculată conform alin.(5) dacă nu va dovedi
că persoana indreptăţită poartă ea insăşi o parte din vinovăţie.

1. Accesiunea imobiliară artificială imobiliară reglementată in art.329, se

intalneşte in cazurile cand: a) se face o construcţie sau o plantaţie pe un fond sau b)
se adaugă construcţii noi unei clădiri existente. In ambele aceste ipoteze este nevoie
ca fondul sau clădirea iniţială să aparţină unei persoane, iar materialul construcţiei
sau plantaţiei să aparţină altei persoane. Şi in cazul accesiunii imobiliare urmează să
pornim de la regula superficecies solo cedit, conform căreia accesiunea se face
intotdeauna in folosul proprietarului fondului, cu alte cuvinte tot ce este pe teren este
considerat că aparţin proprietarului acestui teren. Vom vedea că acesta este regula,
de la ea putand fi stabilite şi derogări.
Alin. 1 stabileşte o dublă prezumţie, şi anume că construcţiile şi lucrările
subterane sau de la suprafaţa terenului sint prezumate a fi făcute: a) de proprietarul
terenului şi b) pe cheltuiala sa. Legiuitorul prevăzand o asemenea prezumţie, nu a
făcut altceva de cat să legifereze situaţiile de cele mai dese ori intalnite la practică.
Ori, intradevăr in majoritatea cazurilor construcţiile sau plantaţiile făcute pe un fond
sunt făcute de către proprietarul fondului şi pe cheltuiala sa. Chiar dacă valoarea
construcţiei sau a plantaţiei ar depăşi cu mult valoarea pămantului pe care sunt
făcute prezumţia prevăzută in acest aliniat işi găseşte aplicaţia. Insă, conform
dispoziţiilor alin.1, această prezumţie se poate combate prin dovada contrarie. Ca
consecinţă, cel ce pretinde că a făcut el construcţia sau plantaţia pe un alt fond,
trebuie să dovedească acest lucru. Credem că in acest caz se va putea utiliza orice
mijloc de probă: inscrisurile, depoziţiile martorilor, etc. .
Alin. 1 se referă la construcţii şi lucrări. Dacă termenul „construcţii” nu ridică
semne de intrebări, apoi referitor la „lucrări” legiuitorul a indicat expres ce se
inţelege prin acestea, atribuind la ele „plantarea, precum şi amenajările aduse unui
teren care nu se incorporează in mod durabil in acesta”. Trebuie să precizăm că
textul alin. 1. se referă doar la lucrări noi, dar nu şi unor imbunătăţiri făcute anterior.
De asemenea la lucrări nu se atribuie nici reparaţiile făcute (spre exemplu inlocuirea
arborilor căzuţi).
In art. 329 legiuitorul a făcut distincţie intre două situaţii, in care are loc
accesiunea imobiliară artificială, şi anume: a) proprietarul fondului face el insuşi
construcţii sau plantaţii utilizand materiale străine (alin. 2) şi b) proprietarul
materialelor face construcţii sau plantaţii pe terenul ce nu-i aparţine (alin. 3 şi 4). In
ambele aceste cazuri legiuitorul mai face distincţie dacă cel ce a efectua lucrările sau
plantaţiile este de bună sau rea credinţă.
2. In alin. 2 este reglementată situaţia in care proprietarul fondului a efectuat
construcţii sau alte lucrări cu materiale ce nu-i aparţin. Conform dispoziţiilor art. 329
alin. 2, proprietarul terenului care a făcut asemenea construcţii sau lucrări cu
materiale străine devine prin accesiune proprietarul lucrărilor pe cere lea făcut cu
acele materiale străine. Proprietarul materialelor in acest caz nu le va putea
revendica, chiar dacă lucrările au fost efectuate cu rea – credinţă. In schimb
proprietarul terenului va fi obligat să plătească o despăgubire proprietarului
materialelor egală cu valoarea acestora. Dacă proprietarul terenului este de rea-
credinţă, apoi el va mai fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat proprietarului
materialelor. Deci, pornind de la prevederile art. 329 alin. 1, trebuie să spunem că
proprietarul terenului va dobandi proprietatea construcţiilor sau lucrărilor, indiferent
de faptul dacă era de bună sau rea - credinţă, adică indiferent de faptul dacă ştia sau
nu ştia că materialele sunt străine.
3. A doua situaţie referitoare la accesiunea imobiliară artificială este, după cu
am spus, efectuarea lucrărilor cu materiale proprii insă pe un teren străin. Trebuie să
presupunem că pentru existenţa unei asemenea situaţii este nevoie ca constructorul
să fie posesorul terenului, doar intr-un asemenea caz el va putea construi. In
principiu, şi in acest caz va fi aplicabilă regula generală conform căreia proprietarul
fondului devine prin accesiune proprietarul construcţiilor şi lucrărilor făcute de o
terţă persoană. Persana terţă, care a construit cu materialele sale nu devine
proprietar al construcţiilor şi lucrărilor, el putand in unele cazuri să pretindă o
despăgubire de la proprietarul terenului. Spunem in unele cazuri fiindcă legiuitorul a
făcut distincţie intre constructorul de bună - credinţă şi constructorul de rea –
credinţă. In alin. 3 se vorbeşte despre constructorul de rea – credinţă care a făcut
lucrări pe ternul străin. Este considerat constructor de rea-credinţă persoana care
ştia ori trebuia să ştie că nu este in drept să facă construcţii şi lucrări pe terenul
străin. In acest caz proprietarul fondului, poate la alegere: a) să păstreze construcţia,
ori b) să ceară ridicarea construcţiei. Dacă păstrează construcţiile sau lucrările
făcute de un terţ, proprietarul este obligat să plătească, la alegere, valoarea
materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
Proprietarul terenului este in drept să aleagă ce sumă să fie achitată terţului
(constructorului) fie o sumă echivalentă cu valoarea materialelor şi costul muncii, fie
o sumă echivalentă cu creşterea valorii terenului. Este de presupus că proprietarul
terenului desigur va alege suma mai mică, dar nu este exclus şi inversul. Dacă
proprietarul fondului nu va reţine pentru sine construcţiile şi lucrările efectuate de
terţa persoană, atunci constructorul este obligat să ridice construcţia sau lucrările pe
cheltuiala sa. In caz că demolarea construcţiei va cauza careva daune apoi acestea
vor fi reparate de către constructorul de rea – credinţă. Daune pot fi cauzate fie
terenului fie proprietarului. Ridicarea construcţiilor şi lucrărilor va deveni chiar un
drept al constructorului in cazul in care proprietarul le va păstra dar va refuza să
plătească constructorului valoarea materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani
egală cu creşterea valorii terenului.
4. Comparativ cu constructorul de rea-credinţă, situaţia constructorului de
bună-credinţă este mai favorabilă, el neputind fi obligat să ridice construcţiile şi
lucrările efectuate pe terenul străin. Aceasta este unica diferenţă intre constructorul
de rea-credinţă şi cel de bună-credinţă. Şi in acest caz proprietarul terenului este
obligat să achite constructorului o despăgubire ce echivalează cu valoarea
materialelor şi costul muncii ori o sumă de bani egală cu creşterea valorii terenului.
După cum putem observa atat in cazul constructorului de rea-credinţă, cat şi in cazul
constructorului de bună – credinţă suma despăgubirii ce urmează să fie plătită de
proprietarul ternului este aceiaşi. După cum am spus şi in cazul constructorului de
rea-credinţă, proprietarul terenului va alege totdeauna suma cea mai mică dintre
cele două sume intre care poate să opteze.
Opţiunea lăsată proprietarului relativ la despăgubirea pe cere trebuie să o
plătească constructorului, opţiune expres indicată in art. 329 alin. 3 şi 4, işi găseşte
argumentarea in unul din principiile fundamentale ale dreptului civil – „nimeni nu se
poate imbogăţi pe nedrept in paguba altuia”. Totuşi, pornind de la faptul că
proprietarul ternului va alege suma cea mai mică, nu trebuie să credem că acest
principiu se va incălca. Ori, cand proprietarul terenului va plăti valoarea materialelor
plus costul muncii, fiindcă acestea sunt inferioare creşterii valorii terenului, este
adevărat că proprietarul se imbogăţeşte, insă nu pe nedrept, deoarece constructorul
nu suferă nici o pagubă, lui fiindu-i restituite toate cheltuielile suportate la efectuarea
construcţiei. Ca consecinţă in acest caz ne vom afla in situaţia in care constructorul
se va imbogăţi, dar fără a prejudicia pe cineva, ceea ce nu contravine principiului
invocat de noi puţin mai sus. La fel nu va fi violat acest principiu nici atunci cand
proprietarul va plăti constructorului o sumă egală cu creşterea valorii terenului,
fiindcă, deşi constructorul va suferi o pagubă (nu va primi integral cheltuielile
suportate la construcţie), totuşi proprietarul terenului nu se imbogăţi cu nimic,
deoarece el va plăti constructorului tocmai o sumă egală cu imbogăţirea sa. Deci, şi
in acest ultim caz, vom fi in prezenţa unei pagube a unuia, insă fără o imbogăţire
nedreaptă a altuia.
Cum va fi apărat constructorul de bună-credinţă dacă proprietarul terenului va
refuza să achite despăgubirea corespunzătoare ? In acest, caz conform prevederilor
art. 637 şi 638 constructorul va avea asupra construcţiei un drept de retenţie. La fel
constructorul va avea dreptul să inainteze o acţiune prin care să ceară suma
corespunzătoare. Desigur constructorul de bună-credinţă va putea ridica construcţiile
pe cheltuiala doar dacă va dori acest lucru.
5. Art. 329 alin. 5 se referă la o situaţie specială, şi anume la aceea cand
construcţia este făcută pe două trenuri avand proprietari diferiţi. Dacă alin.
precedente se refereau in egală măsură atat la construcţii cat şi la alte lucrări, apoi
alin. 5 se referă doar la construcţii. După cum putem observa această normă instituie
şi o excepţie de la regula consfinţită in alin. 1 al articolului de faţă. Astfel, dacă
construcţia este ridicată in parte pe terenul constructorului şi in parte pe un teren
invecinat, proprietarul vecin poate dobandi proprietatea asupra intregii construcţii,
plătind constructorului o despăgubire, numai dacă cel puţin 1/2 din suprafaţa
construită se află pe terenul său. Dacă mai mult de ? din construcţie se află pe
terenul constructorului apoi vor fi aplicabile regulile din alin. 3 şi 3 din acest articol. In
plus, dacă constructorul va fi de bună – credinţă, clădirea se va afla in proprietatea
comună pe cote-părţi a titularilor dreptului de proprietate asupra terenurilor. Deci,
dacă constructorul (el fiind şi proprietarul terenului) va construi o construcţie atat pe
terenul său cat şi pe ternul vecinului şi mai mult de ? din construcţie se va afla pe
terenul vecinului, el nu va deveni proprietar asupra părţii din construcţie aflată pe
terenul său. Acest lucru se va intampla doar dacă vecinul va dori să apeleze la alin. 5,
adică doar atunci cand vecinul va dori să devină proprietarul intregii construcţii. Dacă
vecinul va dori să devină proprietarul intregii construcţii, el va dobandi un drept de
superficie asupra terenului aferent pe toată durata de existenţă a construcţiei, dar va
fi obligat să plătească constructorului o despăgubire. Despăgubirea va include in sine
atat cheltuielile suportate de constructor (acestea fiind valoarea materialelor plus
costul munci) cat şi contravaloarea folosinţei terenului aferent. O asemenea
despăgubire o va putea pretinde doar constructorul de bună-credinţă.
6. In ceea ce priveşte constructorul de rea-credinţă, el va putea pretinde doar
1/3 din despăgubire (valoarea materialelor şi ostul muncii plus contravaloarea
folosinţei terenului aferent.). Constructorul de rea-credinţă va putea pretinde o
despăgubire mai mare, dacă va dovedi că proprietarul ternului vecin este vinovat
(spre exemplu proprietarul terenului pe care se construeşte intenţionat tolerează
construirea construcţiei pană la final in loc s-ă ceară incetarea efectuării lucrărilor .)

Articolul 330. Accesiunea mobiliară

(1) In cazul in care se unesc două bunuri mobile avind proprietari

diferiţi, fiecare dintre aceştia poate pretinde separarea bunurilor dacă
celălalt proprietar nu ar suferi astfel un prejudiciu.
(2) Dacă două bunuri care aparţin diferiţilor proprietari s-au unit incit
nu se mai pot separa fără a fi deteriorate sau fără muncă sau cheltuieli
excesive, noul bun aparţine proprietarului care a contribuit cel mai mult la
constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului iniţial, fiind
obligat să plătească celuilalt proprietar preţul bunului unit cu bunul
principal.
(3) In cazul in care bunul accesoriu este mai de preţ decit bunul
principal şi s-a unit cu acesta fără ştirea proprietarului, ultimul poate cere
despărţirea şi restituirea bunului accesoriu unit, chiar dacă din separare ar
rezulta vătămarea bunului principal.
(4) Dacă contractul nu prevede altfel, dreptul de proprietate asupra
bunului rezultat din prelucrarea materiei aparţine proprietarului ei, care
este obligat să plătească valoarea manoperei. Se consideră de asemenea
prelucrare scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o altă
transformare a suprafeţei.
(5) Persoana de bună-credinţă care a transformat prin manoperă
materia ce nu ii aparţine dobindeşte dreptul de proprietate asupra bunului
rezultat dacă valoarea manoperei este superioară valorii materiei, plătind
proprietarului preţul materiei.
(6) Cel care trebuie să restituie bunul rezultat din prelucrarea materiei
este in drept să-l reţină pină va primi de la proprietarul noului bun suma
datorată.
(7) In cazul in care un bun s-a format prin amestecarea mai multor
materii (confuziunea) ce aparţin diferiţilor proprietari şi nici una nu poate fi
considerată ca materie principală, proprietarul care nu a ştiut despre
confuziune poate cere separarea materiilor dacă este posibil. Dacă
materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul format aparţine
proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii materiei
fiecăruia.
(8) In cazul in care materia unui proprietar de bună-credinţă depăşeşte
cealaltă materie prin valoare şi cantitate, acesta poate cere bunul creat
prin amestecare, plătind celuilalt proprietar preţul materiei sau inlocuirea
materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate, mărime şi
calitate sau plata contravalorii ei.

1. Şi in cazul accesiunii mobiliare regula generală este: proprietarul lucrului

principal devine prin accesiune proprietarul noului bun format prin incorporarea la
lucrul principal al unui alt lucru mai puţin important. In art. 330 sunt reglementate
trei cazuri de accesiune mobiliară: adjuncţiunea (alin. 1-3), specificaţiunea (alin. 4-6)
şi confuziunea (art. 7-8).
Adjuncţiunea constă in unirea a două bunuri, care cu toate că formează un singur
tot, totuşi pot fi despărţite in aşa fel ca după aceasta să fie posibilă o utilizare
normală a lor. Esenţa reglementării din alin. 1 constă in faptul că dacă sau unit două
bunuri avand proprietari diferiţi, acestea pot fi separate cu condiţia ca separarea să
nu prejudicieze bunul.
2. Dacă bunurile, care au format un intreg, nu pot fi separate va fi aplicată regula
din alin. 2. Legiuitorul in acest caz a stabilit două situaţii: fie că separarea este
imposibilă pe motivul că se va deteriora bunul, fie că separarea va necesita cheltuieli
excesive. In ambele aceste cazuri noul bun va aparţine proprietarului care a
contribuit cel mai mult la constituirea bunului, prin muncă sau prin valoarea bunului
iniţial. Tot odată, cel ce dobandeşte dreptul de proprietate asupra noului bun, la
randul său, este obligat s-ă achite preţul bunului unit cu bunul principal. Deci, după
regula generală proprietarul bunului mai puţin important nu va putea cere separarea
bunului din bunul nou format, ci va putea pretinde doar preţul bunului.
3. Este totuşi posibil ca proprietarul bunului accesoriu să ceară separarea bunului
său din bunul principal chiar dacă ca rezultat al separării va suferi bunul principal. O
asemenea separare va fi posibilă doar in cazul in care unirea bunului accesoriu la
bunul principal a fost făcută fără ştirea proprietarului bunului accesoriu. Este de
presupus că proprietarul bunului accesoriu va putea cere separarea doar dacă
aceasta nu va afecta şi bunul accesoriu. In caz contrar vor fi aplicabile regulile din
alin. 2.
4. Alin. 4 cuprinde reglementări referitoare la dobăndirea dreptului de proprietate
in rezultatul specificaţiunii – caz in care o persoană face un obiect nou cu materia
străină. Spre exemplu un pictor pictează un portret utilizand panza şi vopselele
altuia. In cazul specificaţiunii nu se unesc două bunuri materiale corporale (aşa cum
este la adjucţiune), ci se uneşte un bun corporal (materia) cu nul abstract (munca
pictorului in exemplul nostru). Din conţinutul in alin. 4, am putea deduce că bunul
principal este materia şi manopera este bunul accesoriu. Regula in cazul specicaţiunii
este că dreptul de proprietate asupra bunului rezultat din prelucrarea materiei
aparţine proprietarului ei. Această regulă, stipulată expres in alin. 4, are un caracter
dispozitiv, părţile (adică proprietarul materiei şi cel ce efectuează manopera) pot
stabili contrariul (spre exemplu noul bun va aparţine lucrătorului, acesta fiind obligat
să plătească valoarea materialului) Proprietarul materialului, conform regulii
generale, este obligat să plătească valoarea manoperei. Prin prelucrare urmează să
inţelegem de asemenea scrierea, desenarea, pictarea, imprimarea, gravarea sau o
altă transformare a suprafeţei.
5. Prin excepţie de la regula generală stipulată in alin. 4, este posibil ca lucrătorul
să devină proprietarul noului bunul, chiar in lipsa unei inţelegeri cu proprietarul
materiei. Pentru aceasta este necesar ca lucrătorul să fie de bună – credinţă, pe de o
parte, şi valoarea manoperei să fie superioară valorii materiei (spre exemplu un
pictor renumit pictează un tablou pe o panză ce nu-i aparţine). Trebuie să
considerăm că in acest caz munca este un bun principal iar materia un bun
accesoriu, respectiv lucrătorul va avea obligaţia de al despăgubi pe proprietarul
materiei achitandu-i valoarea. Deci, pentru a putea fi aplicabil art.330 alin 5 sunt
necesare a fi intrunite două condiţii: 1) persoana care a transformat prin manoperă
materia ce nu-i aparţine (lucrătorul) trebuie să fie de bună – credinţă; şi 2) valoarea
manoperei trebuie să fie superioară valorii materiei.
6. După caz, fie proprietarul materiei fie lucrătorul vor avea un drept de retenţie,
adică vor fi in drept să reţină bunul pană la achitarea sumei datorate de cel ce
dobandeşte dreptul de proprietate asupra bunului apărut in rezultatul specificaţiunii
(a se vedea in acest sens şi comentariu la art. 637).
7. Este posibil ca un bun să se formeze prin amestecul a două materii ce aparţin la
doi proprietari diferiţi. O asemenea situaţie poartă denumirea de confuziune şi este
reglementată in alin. 7. Din conţinutul alin. 7 pot fi desprinse trei situaţii: 1) au fost
amestecate mai multe materii formand un nou bun insă una din materii poate fi
considerată principală; 2) nici una din materii nu poate fi considerată principală dar
este posibilă separarea materiilor; 3) materialele amestecate nu pot fi separate fără
pagubă. Vom examina pe rand toate aceste trei situaţii.
Dacă una din materii poate fi considerată ca principală şi alta ca accesorie (acest
lucru poate fi stabilit pe diferite criterii – valoarea fiecăruia; cantitatea; calitatea;
etc..) apoi noul obiect va putea aparţine proprietarului materiei principale,
respectandu-se prevederile art. 330 alin. 8.
Dacă nici una din materii nu poate fi considerată principală dar este posibilă
separarea materiilor, atunci proprietarul materiei care nu a ştiut despre confuziune
poate cere separarea materiilor.
Şi in sfarşit dacă materiile amestecate nu pot fi separate fără pagubă, bunul
format aparţine proprietarilor materiilor proporţional cantităţii, calităţii şi valorii
materiei fiecăruia.
8. După cum am afirmat puţin mai sus dacă va fi posibil ca o materie să fie
considerată ca principală, apoi proprietarul materiei principale (materia acestuia
depăşeşte cealaltă materie prin cantitate ori valoare) poate pretinde ca bunul creat
prin amestec să-i fie transmis in proprietate. Pentru a putea cere acest lucru
proprietarul materiei principale trebuie să fie de bună-credinţă. La randul său
proprietarul materiei principale va fi obligat să plătească celuilalt proprietar preţul
materiei sau inlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură, cantitate, greutate,
mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 331. Dreptul dobinditorului de bună-credinţă asupra mobilelor

(1) Nu Dobinditorul de bună-credinţă dobindeşte dreptul de

proprietate asupra bunului mobil şi in cazul in care cel care a dispus de bun
nu era proprietarul lui. există bună-credinţă cind dobinditorul ştia sau
trebuia să ştie că cel de la care a dobindit bunul nu era proprietarul lui.
Buna-credinţă trebuie să subziste pină in momentul intrării i posesiune
inclusiv.
(2) Dobinditorul de bună-credinţă nu dobindeşte dreptul de
proprietate asupra bunurilor mobile in cazul in care bunul este furat,
pierdut sau ieşit in alt mod din posesiunea proprietarului contrar voinţei lui
sau dobinditorul l-a obţinut cu titlu gratuit. Această regulă nu se aplică in
cazul dobindirii banilor, a titlurilor de valoare la purtător sau a bunurilor
instrăinate la licitaţie.

1. Art. 331 urmăreşte scopul apărării intereselor dobanditorilor de bună – credinţă.

Norma dată va fi aplicabilă doar in cazurile in care dobanditorul este de bună-
credinţă, respectiv nu va fi aplicabilă cazurilor in care dobanditorul este de rea-
credinţă. La fel norma dată este aplicabilă doar bunurilor mobile. Regula generală din
acest articol este: dobinditorul de bună-credinţă dobindeşte dreptul de proprietate
asupra bunului mobil şi in cazul in care cel care a dispus de bun nu era proprietarul
lui. Spre exemplu, dobanditorul a procurat un bun de la arendator, acesta nefiind in
drept să instrăineze bunul arendat. Dobinditorul va deveni proprietar al bunului
vandut de arendaş doar dacă nu va şti şi nici nu putea să ştie că arendaşul nu este
proprietarul bunului şi deci nu este in drept s-ă instrăineze bunul. Buna - credinţă a
dobanditorului se presupune, contrariul urmează să fie dovedit de cel ce il invocă.
Buna sau reaua – credinţă a dobanditorului se va determina in dependenţă de faptul
dacă ştia ori nu ştia, trebuia să ştie sau nu trebuia să ştie, că cel ce instrăinează
bunul nu este proprietarul acestuia. Reaua credinţă nu poate fi acoperită nici printr-
un act. Spre exemplu, reaua credinţă nu va putea fi acoperită prin faptul că
dobanditorul a dobandit bunul de la licitaţie organizată de instanţa judecătorească
intru executarea unei hotărari judecătoreşti, dacă dobanditorul ştia că cel
instrăinează bunul nu este proprietarul bunului (la licitaţie adevăratul proprietar a
comunicat dobanditorului că bunul este al său). Important este ca buna-credinţă
trebuie să subziste pană la momentul intrării in posesie.
2. Dacă regula este că dobinditorul de bună-credinţă dobindeşte dreptul de
proprietate asupra bunului mobil şi in cazul in care cel care a dispus de bun nu era
proprietarul lui, apoi excepţiea de la această regulă este prevăzută in alin. 2 conform
căreia dobanditorul de bună-credinţă nu dobandeşte dreptul de proprietate asupra
bunurilor mobile in cazul in care bunul este furat, pierdut sau ieşit in alt mod din
posesiunea proprietarului contrar voinţei lui sau dobinditorul l-a obţinut cu titlu
gratuit. Deci dobanditorul de bună-credinţă nu va dobandi dreptul de proprietate
asupra bunului mobil dacă bunul a ieşit din posesia proprietarului contrar voinţei
sale (furt, pierdere, alt mod). La fel, el, nu va deveni proprietar al bunului mobil dacă
la dobandit cu titlu gratuit. Totuşi dobanditorul de bună-credinţă va dobandi dreptul
de proprietate asupra banilor, titlurilor da valoare la purtător şi asupra bunurilor
dobandite la licitaţie chiar dacă aceste bunuri au ieşit din posesia proprietarului
contrar voinţei sale. Banii şi titlurile de valoare la purtător nu vor putea fi revendicate
de la posesorul de bună - credinţă nici intr-un caz, ceea ce inseamnă că dobanditorul
de bună-credinţă in toate cazurile (avem in vedere acele cazuri cand cel ce
instrăinează nu este proprietarul acestor bunuri) va deveni proprietar al banilor şi al
titlurilor de valoare la purtător.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliara

(1) Dacă o persoană, fără să fi dobindit dreptul de proprietate, a

posedat cu bună-credinţă sub nume de proprietar un bun imobil pe
parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sint supuse inregistrării
de stat, dreptul de proprietate se dobindeşte in temeiul alin.(1) din
momentul inregistrării.

1. Uzucapiunea este un mod nou de dobandire a dreptului de proprietate, esenţa

căruia constă in faptul că o persoană poate deveni proprietar al bunului dacă il
posedă pe o perioadă expres stabilită de lege, in condiţiile stipulate de lege. Referitor
la termen acesta diferă in dependenţă de faptul dacă bunul este mobil sau imobil. In
schimb alte condiţii necesare uzucapiunii sunt identice la toate bunurile, ele fiind
prevăzute expres in art. 335.
Art. 332 se referă la uzucapiunea imobilelor. Pentru ca imobilele să fie dobăndite
prin uzucapiune este necesar ca cel ce posedă bunul s-ă fie de bună - credinţă şi să
posede bunul imobil timp de 15 ani. Buna-credinţă presupune că posesorul să nu ştie
şi nici să nu poate şti că posesia sa este ilegală (a se vedea şi com. la art. 307) .
Acest termen incepe să curgă din momentul in care posesia intruneşte toate
condiţiile necesare uzucapiunii, acestea după cum am spus mai sus, sunt indicate in
art. 335. Conţinutul art. 332 alin 1 permite a face concluzia că vor putea fi dobandite
prin uzucapiune doar bunurile imobile neinregistrate in registrul bunurilor imobile.
Spunem acest lucru, fiindcă o dată ce bunul este inregistrat in registrul bunurilor
imobile se prezumă că toţi au cunoştinţă de acest fapt, şi ca rezultat cel ce va poseda
un bun imobil inregistrat in registrul bunurilor imobile nu va putea dobandi dreptul de
proprietate asupra acestui bun, fiindcă el va considerat că este de rea-credinţă. In
aşa fel, intr-o asemenea redacţie art. 332 va avea puţină aplicaţie la practică, ori in
majoritatea cazurilor bunurile imobile se inregistrează in registrul bunurilor imobile.
In art. 332 nimic nu se vorbeşte despre faptul cum se va inregistra dreptul de
proprietate asupra bunului imobil in cazul in care vor fi intrunite condiţiile necesare
uzucapiunii. Considerăm că cel care timp de 15 ani a posedat sub nume de proprietar
un bun imobil care nu este inregistrat in registrul bunurilor imobile, va putea dobandi
dreptul de proprietate asupra acestui imobil in baza unei cereri adresate instanţei
judecătoreşti. In aşa fel vor fi inlăturate posibilele litigii ce vor putea apărea ca
rezultat al dobandirii dreptului de proprietate in urma uzucapiunii.
2. In conformitate cu prevederile art. 290 dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia,
modificarea şi incetarea lor sint supuse inregistrării de stat. Art.332 alin. 2 in
principiu spune acelaş lucru. Pornind de la faptul că dreptul de proprietate asupra
bunurilor imobile tot timpul trebuie inregistrat in registrul bunurilor imobile, şi in
cazul uzucapiunii dreptul de proprietate urmează a fi inregistrat in registrul bunurilor
imobile.

Articolul 333. Uzucapiunea mobilelor

Persoana care posedă cu bună-credinţă timp de 5 ani un bun mobil al

altuia, comportandu-se ca un proprietar, dobandeşte dreptul de proprietate
asupra acestui bun.

1. Referitor la bunurile imobile termenul necesar uzucapiunii este de 5 ani.

Şi in cazul bunurilor mobile posesorul pentru a putea uzurpa trebuie să fie de bună-
credinţă. Deşi această regulă se pare extrem de simplă, totuşi este necesar de a o
corela cu cea din art. 331. Astfel, după cum am putut observa, in art. 331 se indică
că dobinditorul de bună-credinţă dobindeşte dreptul de proprietate asupra bunului
mobil şi in cazul in care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui. Intrebarea, in
acest sens, ar fi, care normă urmează să fie aplicată, spre exemplu in cazul cand o
persoană a procurat un bun de la o persoană care nu avea dreptul să-l instrăineze,
adică nu era proprietarul bunului ? Este oare necesar ca intr-o asemenea situaţie
dobanditorul să posede bunul pe parcursul a 5 ani de zile pentru a putea dobandi
dreptul de proprietate, ori va putea apela la art. 331 şi ca rezultat va deveni
proprietar al bunului din momentul primirii bunului in posesie ? Pentru a răspunde la
această intrebare urmează să apelăm şi la conţinutul art. 307 alin. 1. Respectiv,
pornind de la conţinutul art. 307 alin. 1, conchidem că regula din art. 331 va fi
aplicabilă ori de cate ori dobanditorul va deveni posesor al bunului mobil in baza unui
act juridic (vanzare-cumpărare; donaţie, moştenire testamentară, schimb etc.). In
schimb in cazurile in care posesorul se poate considera indreptăţit să posede in
urma unei examinări diligente, necesare in raporturile civile, a temeiurilor
indreptăţirii sale, vom apela la termenul de 5 ani prevăzut de art. 333, şi deci intr-o
asemenea situaţie posesorul unui bun mobil va deveni proprietarul acestui bun după
expirarea termenului necesar uzucaăiunii.

Articolul 334. Unirea posesiunilor

Pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească

propria posesiune cu cea a autorului său.

1. In literatura de specialitate unirea posesiilor mai poartă denumirea de

joncţiunea posesiilor. Joncţiunea posesiilor constă in adăugirea la termenul posesiei
actuale a posesorului, a termenului de posesie a autorului său, adică a autorului
anterior. Spre exemplu, o persoană a posedat un bun imobil zece, neinregistrat in
registrul bunurilor imobile zece ani, după care au prelungit să posede acest bun
moştenitorii posesorului. Conform dispoziţiilor art. 334 moştenitorii posesorului (in
exemplu nostru), vor putea uni posesia predecesorului lor cu a lor pentru a putea
uzurpa bunul imobil. In exemplu de mai sus moştenitorii vor putea deveni proprietar
după ce vor poseda bunul pe parcursul a 5 ani de zile, adică la posesia anterioară (10
ani) se mai adaugă 5 ani necesari implinirii termenului de uzucapiune prevăzut de
art. 332 alin. 1.
Regula stipulată in art. 334 referitoare la joncţiune posesiilor, poartă un caracter
dispozitiv, lăsand posesorului actual posibilitatea de a se prevala de posesiunea
predecesorului său. După cum am văzut pentru ca posesia să ducă la dobandirea
dreptului de proprietate asupra bunului posedat este necesar ca posesorul să fie de
bună-credinţă (art. 332 şi 333). Deşi in art. 335 nu este expres indicat acest lucru
trebuie să spunem că posesorul actual va putea uni posesia sa cu cea a
predecesorului (adică se va putea prevala de posesia acestuia) său, doar in cazul in
care autorul posesiei (predecesorul) a posedat bunul cu bună-credinţă. Posesia de
rea-credinţă, conform codului civil, nici intr-un caz unu va duce la dobandirea
dreptului de proprietate.
Pentru ca unirea posesiilor să, poată avea loc este necesar ca posesorul posterior
să fie un succesor al primului posesor, adică să deţină posesia de la autorul său pe
baza unui raport juridic. Aceasta ar insemna că nu va fi posibilă joncţiunea posesiei
atunci cand posesorul actual a uzurpat bunul de la posesorul anterior, fără nici un
titlu şi fără nici un drept. O asemenea concluzie se bazează pe faptul că intre aceşti
doi posesori nu există nici o legătură juridică care ar face posibilă unirea posesiilor.
Dacă nu va exista o asemenea legătură noul posesor va trebui să inceapă o nouă
posesie.
Este de presupus, că regula din art. 335 de cele mai dese ori va fi aplicabilă
uzucapiunii imobilelor, fiindcă in cazul bunurilor mobile posesorul, in cazurile
corespunzătoare, va avea posibilitatea să apeleze la regula din art. 331care dispune
că dobinditorul de bună-credinţă dobandeşte dreptul de proprietate asupra bunului
mobil şi in cazul in care cel care a dispus de bun nu era proprietarul lui.

Articolul 335. Posesiunea necesara uzucapiunii

(1) Cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, nu poate produce

efecte juridice decit posesiunea utilă. Pină la proba contrară, posesiunea
este prezumată a fi utilă.
(2) Nu este utilă posesiunea discontinuă, tulburată, clandestină sau
precară.
(3) Posesiunea este discontinuă atit timp cit posesorul o exercită cu
intermitenţe anormale in raport cu natura bunului.
(4) Posesiunea este tulburată atita timp cit este dobindită sau
conservată prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sint provocate
de o altă persoană.
(5) Posesiunea este clandestină dacă se exercită astfel incit nu poate
fi cunoscută.
(6) Posesiunea este precară cind nu se exercită sub nume de
proprietar.
(7) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice
persoană interesată.
(8) Numai persoana faţă de care posesiunea este tulburată sau
clandestină poate invoca aceste vicii.
(9) Posesiunea viciată devine utilă indată ce viciul incetează.

1. In articolul de faţă sunt numărate condiţiile pe care trebuie să le indeplinească

posesia pentru a putea produce efecte juridice, in particular condiţiile necesare
uzucapiunii. Regula generală, in acest sens, este că va produce efecte juridice doar
posesia utilă. Posesia va fi utilă dacă va fi continuă, netulburată, publică şi neprecară.
Se prezumă că posesia este utilă, pană la proba contrară. Contrariul urmează să fie
dovedit de cel ce il invocă.
2. Viciile posesiei sunt contrariul calităţilor acesteia şi expres sunt numărate in
alin. 2 din articolul comentat. Astfel, posesia este viciată dacă este discontinuă,
tulburată, clandestină şi precară.
3. Discontinuitatea posesiei ca viciu al acesteia este contrariu calităţii ca posesia
să fie continuă. Posesia trebuie să fie continuă, adică posesorul trebuie să exercite
acte de stăpanire asupra bunului cu o frecvenţă normală potrivit naturii bunului.
Posesia nu trebuie să fie exercitată cu intervale prea mari, adică actele de posesie
trebuie să fie făcute la intervale normale şi intr-o succesiune regulată. In caz contrar
se va considera că posesie este discontinuă. In alin. 3 expres este indicat că
posesiunea este discontinuă atat timp cit posesorul o exercită cu intermitenţe
anormale in raport cu natura bunului. Bineinţeles că continuitatea posesiei va
depinde de natura bunului, fiind posibile cazuri cand nu va nu va fi necesară o
interacţiune permanentă cu bunul. Spre exemplu, posesia nu va fi discontinuă, in
cazul cand o persoana va poseda o păşune, care, in principiu, poate fi exploatată nu
pe tot parcursul anului ci numai sezonier. Deci, actele de posesie trebuie să fie făcute
la intervale normale in raport cu natura bunului, cu alte cuvinte să fie exercitate in
momentele in care le-ar exercita in mod normal adevăratul proprietar al bunului.
Continuitatea se prezumă pană la proba contrară. Cand posesorul dovedeşte că a
posedat la un moment dat anterior şi mai posedă in prezent, se prezumă că a
posedat in mod continuu in intervalul dintre aceste două momente. Acest lucru este
expres prevăzut in art. 306.
4. O altă condiţie necesară posesiei pentru ca bunul să fie uzurpat este ca
posesia să fie netulburată, adică să fie paşnică. Dacă posesia este tulburată ea nu
poate duce la dobandirea dreptului de proprietate asupra bunului posedat. Alin. 4
dispune că posesiunea este tulburată atata timp cit este dobandită sau conservată
prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sint provocate de o altă persoană.
După cum putea observa conţinutul acestei norme este greu de inţeles. Intr-adevăr,
ce inseamnă ca posesia este tulburată atunci cand este dobandită sau conservată
prin acte de violenţă, fizică sau morală, care nu sint provocate de o altă persoană ?
Trebuie să inţelegem că posesia va fi viciată atunci cand este dobandită sau
conservată prin acte de violenţă ale posesorului. Acest viciu al posesiei (adică
violenţa) poate exista atat la momentul dobandiri posesiei cat şi in timpul exercitării
acesteia. Spunem acest lucru, fiindcă in art. 335 alin. 4 se indică că posesia este
tulburată atunci cand este dobandită sau conservată prin acte de violenţă. Ce
inseamnă că posesia să fi dobandită prin acte de violenţă credem că este clar pentru
toţi. Dar, ce inseamnă ca posesia să fie conservată prin acte de violenţă ? Dispunand
in aşa fel, legiuitorul a considerat că posesorul nu-şi va putea face singur dreptate
atunci cand va fi deposedat de bun, respectiv nu va avea dreptul de a recurge la acte
de violenţă pentru aşi reintoarce posesia asupra bunului, adică a conserva posesia, ci
va putea recurge la acţiunile posesorii pentru a obţine incetarea tulburării.
5. Pentru ca posesia să fie utilă la fel este necesar ca ea să fie publică, adică să
nu fie clandestină. Lin. 5 din norma comentată arată că posesiunea este clandestină
dacă se exercită astfel incat nu poate fi cunoscută. Deci, posesorul trebuie să
exercite actele de posesia ca proprietarul, adică public fără a căuta să la ascundă.
Cand posesorul caută să ascundă actele sale, este natural să presupunem că posesia
lui este clandestină. Reieşind din faptul că bunurile imobile prin natura lor nu pot fi
susceptibile de acte de posesie clandestină, adică ascunse, urmează să facem
concluzia că clandestinitatea posesiei va fi aplicabilă proprietăţii mobilelor.
6. Alin. 6 cere ca posesia să fie exercitată sub nume de proprietar, adică să nu fie
precară. Posesia este precară atunci cand posesorul posedă pentru altul şi nu pentru
el insuşi. Sunt consideraţi detentori precari aşa posesori ca locatarii, depozitarii,
uzufructuarii .... . Toate aceste persoane deţin bunul in baza unui titlu, şi sunt
obligate la expirarea termenului actului, in baza căruia deţin bunul, să-l restituie
proprietarului. Deci, un detentor precar nu poate uzucapa bunul care il deţine in baza
unui act juridic.
7. Discontinuitatea este un viciu absolut, in sensul că poate fi invocat impotriva
posesorului de către orice persoană care are un interes să conteste posesia. Un
asemenea caracter al discotinuităţii este expres prevăzut in alin 7.
8. Spre deosebire de clandestinitate, posesia tulburată şi posesia clandestină
sunt considerate vicii relative. Spre exemplu, in cazul posesiei tulburate, acest viciu
al posesiei va putea fi invocat doar de cel care a fost deposedat de bun prin violenţă
şi nu va putea fi invocat de late persoane. Cu alte cuvinte doar victima violenţei
poate invoca acest viciu al posesiei, respectiv pentru toate celelalte persoane,
posesia nu este viciată, şi ele nu pot invoca impotriva posesorului violenţa care nu a
fost indreptată impotriva lor. Astfel, după cum se explică in surse de specialitate, cu
care suntem solidare, cand posesorul actual, pentru a se pune in posesia, a
intrebuinţat violenţa impotriva unui posesor anterior, care nu era nici acesta
adevăratul proprietar, numai primul posesor poate opune viciul de violenţă
posesorului actual, fiindcă doar el a fost victima violenţei. Violenţa poate fi atat fizică
cat şi morală (art. 335 ali.4).
La fel ca şi violenţa, după cum am spus, şi clandestinitatea este un viciu relativ.
Aceasta inseamnă că posesia clandestină nu se consideră viciată decat faţă de
persoana căreia posesorul ia ascuns posesia sa. Persoanele, faţă de care posesia a
fost exercitată in mod public, nu pot invoca acest viciu de posesie.

Articolul 336. Intreruperea termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii

(1) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii

(prescripţia achizitivă) nu poate incepe, iar dacă a inceput nu poate
continua, in perioada in care este suspendată curgerea termenului de
prescripţie extinctivă a acţiunii de revendicare.
(2) Cursul termenului necesar pentru invocarea uzucapiunii se
intrerupe dacă a fost inaintată o acţiune de revendicare faţă de persoana
care posedă sub nume de proprietar sau faţă de posesorul mijlocit. In acest
caz, cursul prescripţiei se intrerupe numai faţă de persoana care a inaintat
acţiunea.
(3) In cazul in care cursul prescripţiei extinctive a fost intrerupt,
timpul scurs pină la intrerupere nu se calculează. După intrerupere poate
să inceapă un nou termen.

1. Dreptul de proprietate asupra bunurilor se va dobandi prin uzucapiune,

doar dacă posesorul va poseda bunul intr-un interval de timp stipulat de lege:
15 ani pentru bunurile imobile şi 5 ani pentru bunurile mobile. Dacă inăuntrul
acestui termen survine o imprejurare, prevăzută expres şi exaustiv in art. 336,
atunci termenul necesar pentru invocarea uzucapiunii se intrerupe.
Din conţinutul art. 336 se desprind două temeiuri de intrerupere a
termenului de prescripţie achizitivă: a) temeiurile ce duc la suspendarea
termenului de prescripţie extinctivă; şi b) inaintarea unei acţiuni de revendicare
a bunului de la posesor. Pentru ca ambele aceste temeiuri să aibă efect de
intrerupere a termenului de prescripţie achizitive este necesar ca ele să se
petreacă inăuntrul acestui termen, adică inăuntrul termenului de 15 ani – in
cazul bunurilor imobile şi 5 ani in cazul bunurilor mobile.
In alin. 1 expres nu sunt numite cazurile de intrerupere, ci se face trimitere
la cazurile de suspendare a curgerii termenului de prescripţie extinctivă.
Cazurile de suspendare a termenului de prescripţie extinctivă sunt numărate in
art. 274. De asemenea urmează să avem in vedere şi temeiurile de suspendare
a termenului de prescripţie prevăzute in art. 275 şi 276. Deci, termenul necesar
pentru invocarea uzucapiunii se va intrerupe dacă:
(555)inaintarea acţiunii este imposibilă din motive de forţă majoră;
(556)executarea obligaţiilor este amanată;
(557)creditorul sau debitorul face parte din randul forţelor armate puse pe
picior de război;
(558)creditorul este incapabil sau este limitat in capacitatea de exerciţiu şi
nu are un reprezentant legal;
(559)este suspendat actul normativ care reglementează raportul juridic
litigios;
(560)activitatea autorităţilor judecătoreşti de a căror competenţă ţine
soluţionarea litigiului dintre părţi este suspendată;
(561)sunt intrunite condiţiile stipulate in art. 275 şi 276.
2. Cand un terţ cheamă pe posesor in judecată, inaintand o acţiune de
revendicare, prescripţia posesorului se află intreruptă prin efectul inaintării
cererii in judecată. Acest temei de intrerupere a termenului de prescripţie
achizitivă este prevăzut in alin. 2 al normei comentate. Dacă acţiunea in
revendicare este satisfăcută, posesorul pierde posesia şi nu mai putem vorbi de
o curgere a termenului uzucapiunii. Dacă acţiunea in revendicare a fost
respinsă, posesorul va rămane in posesie şi se va considera că posesia lui este
valabilă. După cum putem observa soarta prescripţiei şi efectul intreruptiv al
cererii in judecată depind de hotarărea instanţei judecătoreşti prin care se va
admite sau se va respinge acţiunea in revendicare. Apare intrebarea dacă
simpla inaintare a acţiunii de revendicare va avea efect de intrerupere a
prescripţiei achizitive. Răspunsul il găsim in propoziţia finală din alin. 2 conform
căreia in cazul inaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se intrerupe
numai faţă de persoana care a inaintat acţiunea. Ce urmează să inţelegem prin
prevederea că in cazul inaintării acţiunii de revendicare, cursul prescripţiei se
intrerupe numai faţă de persoana care a inaintat acţiunea ? Această prevedere
legală impune a face concluzia că simpla inaintare a acţiunii de revendicare nu
va avea efect de intrerupere a termenului de prescripţie in toate cazurile.
Inaintarea acţiunii in revendicare va avea efect doar către cel ce inaintează o
asemenea acţiune, şi respectiv nu va putea afecta pe posesorul bunului. Cel ce
inaintează acţiunea in revendicare va putea apela la acest temei de intrerupere
a termenului de prescripţie achizitive doar in următorul caz. Spre exemplu
termenul, de 5 ani, necesar uzucapiunii a inceput să curgă pe 1 ianuarie 2003 şi
se va sfarşi pe 1 ianuarie 2008. Acţiunea in revendicare a fost inaintată pe 30
noiembrie 2007. Hotărărea prin care a fost satisfăcută acţiunea in revendicare
a devenit definitivă şi irevocabilă la 30 noiembrie 2008. Observăm că intre
inaintarea acţiunii şi pronunţarea hotărarei a trecut un interval de timp. Dacă
prescripţia ar inceta să curgă numai prin efectul hotărarei care dă caştig de
cauză reclamantului(aşa cum este in exemplul nostru), se va intampla că
termenul prescripţiei achizitive să se implinească in cursul procesului, in
intervalul dintre inaintarea cererii şi rămanerea definitivă a hotărării
judecătoreşti, in cazul nostru termenul necesar uzucapiunii trebuia să se
implinească la 1 ianuarie 2008, adică in perioada in care acţiunea de
revendicare se examina in instanţele judecătoreşti. In acest caz, hotărirea nu ar
mai avea nici un efect, şi reclamantul ar pierde bunul numai din cauza
indeplinirii termenului prescripţiei achizitive in timpul examinării litigiului, deşi
acţiunea lui era fondată şi deşi acţiunea a fost inaintată pană la implinirea
prescripţiei. Dispoziţia din art. 336 alin. 2 a inlăturat acest rezultat nedrept, şi a
considerat că prescripţia achizitivă, in acest caz, se va considera intreruptă
chiar din momentul inaintării acţiunii de revendicare. Tot odată, dacă in
exemplul nostru, acţiunea va fi respinsă, termenul de prescripţie achizitivă va
fi considerat că sa implinit la 1 ianuarie 2008, şi deci inaintarea cererii la 30
 noiembrie nu va intrerupe curgerea prescripţiei.
3. In alin. 3 sunt prevăzute consecinţele intreruperii termenului de prescripţie
achizitive. Principalul efect al intreruperii prscripţiei este acela de a şterge, cu
caracter retroactiv termenul scurs pană atunci. După intrerupere incepe să
curgă o nouă prescripţie care are aceeaşi natură şi aceleaşi caractere, ca şi cea
intreruptă. Dacă vom fi in prezenţa intreruperii prescripţiei datorită inaintării
acţiunii de revendicare, atunci hotărarea judecătorească, prin care se va
pronunţa asupra acestei acţiuni, va avea tot timpul un caracter retroactiv,
fiindcă in caz că acţiunea a fost respinsă, se consideră că ea nu a existat, şi ca
consecinţă prescripţia se continuă fără intrerupere, iar in caz că acţiunea a fost
admisă, prescripţia se consideră intreruptă din ziua inaintării acţiunii. Efectele
intreruperii prescripţiei achizitive poartă un caracter relativ, adică se referă
doar la cel ce a inaintat acţiunea in revendicare şi posesorul bunului şi nu se vor
răsfrange asupra altor persoane. Spre exemplu dacă se va inainta ulterior către
posesor o nouă acţiune de revendicare, posesorul se va putea opune invocand
faptul că o asemenea cauză a fost deja judecată, adică va opune puterea
lucrului judecat. Pe de altă parte dacă o altă persoană va inainta către posesor
o acţiune de revendicare, posesorul nu va putea opune puterea lucrului judecat,
fiindcă după cum am afirmat efectele hotărarei prin care sa pronunţat asupra
acţiuni de revendicare sunt relative.

S e c t i u n e a a 2-a
INCETAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 337. Temeiurile incetării dreptului de proprietate

(1) Dreptul de proprietate incetează, in condiţiile legii, in urma

consumării, pieirii fortuite sau distrugerii bunului, instrăinării lui in temeiul
unui act juridic, renunţării la dreptul de proprietate, precum şi in alte cazuri
prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate fi forţat să cedeze proprietatea sa, cu excepţia
cazurilor cind, conform legii, se efectuează:
a) urmărirea bunurilor in legătură cu obligaţiile proprietarului;
b) instrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le
poate avea in proprietate;
c) răscumpărarea animalelor domestice in cazul incălcării regulilor
de comportare cu acestea;
d) privatizarea proprietăţii de stat;
e) exproprierea pentru cauză de utilitate publică;
f) rechiziţia;
g) confiscarea;
h) alte acţiuni prevăzute de lege.

1. In acest articol legiuitorul a enumărat principalele moduri de incetare a

dreptului de proprietate, lista acestora nefiind exaustivă. Deşi , expres nu este
indicat, dreptul de proprietate incetează şi prin modurile de dobandire reglementate
in art. 320-326. Ori, orice mod de dobandire a dreptului de proprietate este pentru
dobanditor un mod de dobandire a dreptului de proprietate iar pentru cel ce
instrăinează un mod de incetare a dreptului de proprietate. Astfel, vanzarea –
cumpărarea este pentru cumpărător un mod de dobandire a dreptului de proprietate
iar pentru vanzător un mod de incetare a dreptului de proprietate. Convenţional,
toate modurile de incetare a dreptului de proprietate, numărate in norma
comentată, pot fi clasificate in următoarele grupe: a) incetarea benevolă a dreptului
de proprietate; b) incetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte
obiective ce nu depind de voinţa proprietarului; şi c) incetarea dreptului de
proprietate contrar voinţei proprietarului. Primele două grupe de moduri de incetare
a dreptului de proprietare sunt prevăzute in alin.1 din norma comentată, lista lor
nefiind exaustivă.
Incetarea benevolă a dreptului de proprietate poate avea loc ca rezultat al
consumării bunului de către proprietar, distrugerii bunului de către proprietar,
incheierii unui act juridic translativ de proprietate (vanzare – cumpărare, donare,
schimb, moştenire testamentară ...), cat şi in alte cazuri prevăzute de lege. La fel
benevol dreptul de proprietate incetează şi ca rezultat al renunţării la dreptul de
proprietate (vezi de asemenea şi comentariul la art. 338). Urmează a fi considerat ca
mod benevol de incetare a dreptului de proprietate şi privatizarea proprietăţii de stat,
mod atribuit de legiuitor la categoria celor forţate şi enumărat in alin.2 din această
normă.
Incetarea dreptului de proprietate ca rezultat al unor fapte obiective ce nu depind
de voinţa proprietarului poate avea loc ca rezultat al pieirii fortuite a bunului. La fel
am putea atribui la acest mod de incetare a dreptului de proprietate şi pierderea
bunului, dacă au fost respectate prevederile art. 324 şi 325, adică a fost dobandit
dreptul de proprietate asupra bunului pierdut, cat şi in cazul dobandirii dreptului de
proprietate in rezultatul uzucapiunii (a se vedea şi com. la art. 332-336).
2. In alin. 2 sunt enumerate modurile de incetare a dreptului de proprietate
contrar voinţei proprietarului. O astfel de incetare a dreptului de proprietate poate
avea loc doar cu respectarea prevederilor art. 46 din Constituţie conform cărora „1.
Dreptul de proprietate privată, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate.
2. Nimeni nu poate fi expropriat decat pentru a cauză de utilitate publică, stabilită
potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. Cedarea forţată a dreptului de
proprietate poate avea loc doar in cazurile prevăzute de lege. Astfel de cazuri pot fi:
a) urmărirea bunurilor in legătură cu obligaţiile proprietarului – art. 339; b)
instrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le poate avea in
proprietate – art. 340; c) răscumpărarea animalelor domestice in cazul incălcării
regulilor de comportare cu acestea – art.341; d) privatizarea proprietăţii de stat –
conform Legii cu privire la privatizare; e) exproprierea pentru cauză de utilitate
publică – in conformitate cu Legea 488/1999; f) rechiziţia – art.342; g) confiscarea –
art. 343;h) alte acţiuni prevăzute de lege.

Articolul 338. Renunţarea la dreptul de proprietate

(1) Proprietarul poate renunţa oricand la dreptul de proprietate printr-o

declaraţie in acest sens sau in alt mod care atestă cu certitudine că a
renunţat la bun fără intenţia de a păstra dreptul de proprietate asupra lui.
(2) Obligaţiile proprietarului in legătură cu bunul la care a renunţat
incetează atunci cand un terţ dobandeşte dreptul de proprietate asupra
bunului.
(3) Renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se face
printr-o declaraţie autentificată notarial şi inscrisă in registrul bunurilor
imobile.

1. In acest articol este descris mecanismul renunţării la dreptul de proprietate.

Renunţarea poate fi făcută doar de proprietarul bunului şi nu şi de alte persoane care
deţin bunul cu dreptul de posesie şi folosinţă. Nici persoana căreia ia fost transmis şi
dreptul de dispoziţie (spre exemplu un arendaş care este imputernicit cu dreptul de a
transmite bunul in subarendă) tot nu este in drept să renunţă la bun. Pot renunţa la
dreptul de proprietate asupra bunului atat persoanele fizice şi juridice cat şi statul şi
unităţile administrativ teritoriale. Renunţarea la dreptul de proprietate de către stat şi
organele publice locale poate avea loc doar dacă acest lucru va fi permis acestora
prin acte normative corespunzătoare. Aceste acte normative trebuie să determine
categoria de bunuri de la care statul poate renunţa. Renunţarea de la dreptul de
proprietate poate fi făcută fie printr-o declaraţie , fie prin săvarşirea de acţiuni prin
care se va atesta voinţa proprietarului de a renunţa la dreptul de proprietate aspra
bunului concret. Legiuitorul nu ne vorbeşte nimic, in alin. 1 al acestui articol, despre
forma declaraţiei de renunţare la dreptul de proprietate, ceea ce ar insemna că
declaraţia poate fi făcută atat in formă scrisă cat şi in formă verbală. Bunurile de la
care proprietarul a renunţat la dreptul de proprietate sunt considerate bunuri fără
stăpan şi vor fi dobandite in proprietate conform prevederilor art. 323.
2. Important este că renunţarea propriu zisă la dreptul de proprietate nu are drept
efect direct şi stingerea dreptului de proprietate. Dreptul de proprietate va aparţine
celui ce a renunţat la dreptul de proprietate pană in momentul in care o persoană
terţă nu va dobandi dreptul de proprietate asupra bunului. In aşa fel, proprietarul
bunului ce a renunţat la dreptul de proprietate va indeplini toate obligaţiile apărute in
legătură cu bunul de la care a renunţat – va achita impozitele, va răspunde pentru
prejudiciul cauzat de bun ... . Pe de altă parte proprietarul care a renunţat la dreptul
de proprietate poate in orice moment să-şi schimbe intenţia şi să preia bunul in
posesie, folosinţă şi dispoziţie. Acest drept poate fi exercitat pană in momentul
dobandirii dreptului de proprietate de către o persoană terţă asupra bunului de la
care proprietarul a renunţat.
3. Alin. 3 face o excepţie de la regula stipulată in alin. 1 din prezentul articol, şi
cere ca renunţarea la dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile să imbrace
forma autentică şi să fie inscrisă in registrul bunurilor imobile. Insă, şi in cazurile
bunurilor imobile, inregistrarea renunţării de la dreptul de proprietate in registrul
bunurilor imobile nu va stinge acest drept din momentul inregistrării renunţării. Şi in
cazul bunurilor imobile va fi aplicabilă regula stipulată in art. 338 alin. 2. Dreptul de
proprietate in acest caz va inceta, in persoana celui ce renunţă, din momentul
dobandirii acestuia de o altă persoană. Mecanismul dobandirii dreptului de
proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a renunţat urmează să fie
prevăzut in Legea cadastrului bunurilor imobile. Totuşi, ar fi posibil, ca şi in cod să fie
inserată regula, conform căreia, dacă mai multe persoane terţe doresc să
dobandească dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile de la care proprietarul a
renunţat, prioritate trebuie să aibă cel ce posedă bunul la momentul renunţării. Iar,
dacă nici o persoană terţă nu este posesor, prioritate urmează să aibă cel ce primul a
inaintat cererea acceptare şi de inregistrare a dreptului de proprietate.

Articolul 339. Urmărirea bunurilor in legătură cu obligaţiile proprietarului

(1) Instrăinarea bunurilor proprietarului prin aplicarea procedurii de

urmărire a proprietăţii in legătură cu obligaţiile acestuia poate fi efectuata
doar in temeiul unei hotărari judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este
stabilita prin lege sau contract.
(2) Proprietarul pierde dreptul de proprietate asupra bunurilor
urmărite in momentul dobandirii dreptului de proprietate asupra acestora
de către persoana indreptăţită căreia ii sint transmise bunurile.

1. Bunurile domeniului privat pot face obiectul urmării, excepţie făcand acele
bunuri care conform legislaţiei nu pot fi urmărite. Dieci, proprietarul răspunde pentru
obligaţiile sale cu bunurile ce le are in proprietate. Bunurile proprietarului pot fi
instrăinate fie prin acordul proprietarului fie in baza unei hotărari judecătoreşti.
Procedura urmăririi bunurilor proprietarului in legătură cu executarea obligaţiei poate
fi făcută forţat doar in baza unei hotărari judecătoreşti dacă o altă modalitate nu este
stabilită prin lege sau contract. In alin. 1 este stipulată posibilitatea părţilor de a
stabili o modalitate de urmărire a bunurilor in legătură cu executarea obligaţilor. Spre
exemplu, părţile conform prevederilor art. 665 pot stinge o obligaţie prin inlocuirea ei
cu alta (a se vedea şi comentariul art. 665).
Instrăinarea forţată a bunurilor are loc in conformitate cu prevederile CPC
(acestea se vor analiza după publicarea noului CPC) .
2. In alin. 2 se specifică faptul că din momentul ce dobanditorul va dobandi
dreptul de proprietate aspra bunurilor instrăinate conform procedurii de urmărire a
proprietăţii in legătură cu obligaţiile proprietarului, acesta din urmă va pierde dreptul
de proprietate asupra acestor bunuri. Dacă se instrăinează un bun imobil vor fi
aplicabile regulile registrului bunurilor imobile, adică dreptul de proprietate va apărea
la dobanditor din momentul inregistrării.

Articolul 340. Instrăinarea bunurilor pe care, conform legii, persoana nu le

poate
avea in proprietate

(1) Daca, in temeiurile prevăzute de lege, persoana a dobindit dreptul

de proprietate asupra unui bun care, conform legii, nu poate să-i aparţină
cu drept de proprietate, proprietarul este obligat să instrăineze bunul timp
de un an din momentul dobindirii dreptului de proprietate sau in alt termen
stabilit de lege.
(2) Dacă proprietarul nu instrăinează bunul in termenul stabilit la alin.
(1), instanţa de judecată, la cererea autorităţii administraţiei publice locale,
poate dispune, după caz, instrăinarea bunului şi remiterea sumei obţinute
către fostul proprietar, cu reţinerea cheltuielilor de instrăinare, sau
transmiterea bunului in proprietate statului şi despăgubirea proprietarului
in cuantumul stabilit de instanţa de judecată.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) se aplică şi in cazurile in care persoana a
dobindit in proprietate, in temeiurile prevăzute de lege, un bun pentru care
este nevoie de o autorizaţie specială şi i-a fost refuzată eliberarea unei
atare autorizaţii.

1. Norma dată se referă la o anumită categorie de bunuri care au un circuit

limitat, spre exemplu armele de vanătoare se află in circuitul civil cu respectarea
unor cerinţe ale Legii 110/1994, (a se vedea şi com. la art. 286). La fel ea este
aplicabilă la o anumită categorie de persoane, care nu pot avea in proprietate o
numită categorie de bunuri. Spre exemplu, conform dispoziţiilor art. 38 din Legea
459/1991, in Republica Moldova se admite proprietatea cetăţenilor şi a persoanelor
juridice ale altor state ..... cu excepţia proprietăţii asupra trenurilor cu destinaţie
agricolă şi ale fondului silvic. Totuşi, se poate intampla ca o persoană in temeiurile
prevăzute de lege să dobandească dreptul de proprietate asupra unui bun care
conform legii nu poate să-i aparţină (spre exemplu un cetăţean străin va moşteni un
teren agricol). In aceste cazuri, conform dispoziţiilor art. 340 alin. 1, persoanele care
au dobandit dreptul de proprietate asupra bunurilor pe care nu le pot avea in
proprietate, urmează să instrăineze bunurile date in decurs de un an de zile din
momentul dobandirii dreptului de proprietate. Printr-o lege poate fi stabilit şi un alt
termen, care poate fi mai mare sau ,mai mic de un an.
2. In alin. 2 sunt stabilite consecinţele nerespectării prevederilor alin. 1. Astfel,
dacă proprietarul nu instrăinează bunul in decurs de un an de zile, acesta poate fi
instrăinat printr-o hotărare a instanţei judecătoreşti. Doar instanţa judecătorească
este in drept să dispună instrăinarea bunurilor. Instanţa judecătorească poate
dispune instrăinarea bunului prin petrecerea licitaţiei. Suma obţinută din realizarea
bunului va fi remisă fostului proprietar cu reţinerea cheltuielilor de instrăinare. La fel
instanţa judecătorească poate dispune transmiterea bunului in proprietatea statului.
In acest caz statul va fi obligat să achite o despăgubire in mărimea stabilită de
instanţa judecătorească. La adoptarea unei asemenea incheieri instanţa
judecătorească va ţine cont şi de prevederile art. 46 din Constituţie, adică
despăgubirea trebuie să fie corespunzătoare (să reflecte valoarea reală a bunului) şi
prealabilă.
3. După cum am mai menţionat la alin. 1, unele categorii de bunuri au un circuit
limitat. Astfel, conform art. 26 alin 1 din Legea 110/1994, persoana fizică care
doreşte să aibă in proprietate o armă de vanătoare se adresează organului de poliţie
la domiciliu, care in decurs de două luni decide asupra eliberării autorizaţiei de
achiziţionare a armelor şi muniţiilor aferente. Dacă, persoana fizică va procura o
armă de vanătoare cu incălcarea acestei dispoziţii legale, adică fără a primi
autorizaţia specială, pe motivul că ia fost refuzată eliberarea acestei autorizaţii
(Legea 110/1994 in art. 26 alin. 2 enumără categoriile de persoane cărora nu li se va
elibera autorizaţia de achiziţionare a armei), atunci vor fi aplicabile prevederile alin. 1
şi 2 din norma comentată. Persoana in cauză va trebui in decurs de un an să
instrăineze arma, in caz contrar ea va fi instrăinată printr-o dispoziţie a instanţei
judecătoreşti.

Articolul 341. Răscumpărarea animalelor domestice in cazul incălcării

regulilor de comportare cu ele

In cazul in care proprietarul de animale domestice se comportă cu ele

incălcind evident regulile stabilite prin lege sau prin normele de
comportare umană cu animalele, orice persoană are dreptul să solicite
predarea animalelor. Preţul se stabileşte prin acordul părţilor sau prin
hotărire judecătorească.

In art. 287 este stipulat că animalele nu sunt lucruri, ele fiind ocrotite prin legi
speciale. O prevedere legală, in acest sens, ce urmăreşte protecţia animalelor este şi
norma comentată. Această normă, fiind nouă legislaţiei, are drept scop protejarea
animalelor, in cazurile cand stăpanii lor se comportă cu cruzime faţă de ele.
Prevederile art. 341 vor fi aplicabile doar animalelor domestice, şi nu se va aplica in
cazul animalelor sălbatice. Totuşi, această normă poate fi aplicabilă in cazul
animalelor, care deşi nu sunt considerate domestice, totuşi le-a fost ingrădită
posibilitatea de a se mişca liber (spre exemplu animalele din grădinile zoologice, sau
animalele sălbatice ce sunt dresate).
Pentru ca această normă să fie aplicabilă, este necesar ca proprietarul animalelor
să incalce regulile stabilite prin lege sau prin normele de comportate umană cu
animalele. Dacă proprietarul animalelor va considera că nu incalcă regulile de
comportare cu animalele, litigiul va fi soluţionat de instanţa de judecată la cererea
persoanelor ce doresc să răscumpere animalele domestice. Acest drept il are orice
persoană. Persoana care se va adresa cu asemenea cereri va fi obligată in şedinţele
judiciare să dovedească că proprietarul animalelor se comportă cu cruzime faţă de
animale şi incalcă evident regulile de comportare cu animalele.
Preţul de răscumpărare se stabileşte prin acordul părţilor, iar in caz de divergenţe
prin hotărare judecătorească.

Articolul 342. Rechiziţia

(1) In caz de calamitate naturală, epidemie, epizootie sau in o altă

situaţie excepţională, proprietarul poate fi deposedat de bun in temeiul
unei decizii a autorităţii publice, in modul şi in condiţiile stabilite de lege.
(2) Persoana al cărei bun a fost rechiziţionat poate cere restituirea lui
dacă, după incetarea situaţiei excepţionale, acesta s-a păstrat in natură.
(3) Preţul bunului sau preţul folosirii lui, in cazul in care s-a păstrat in
natură şi a fost restituit proprietarului, se stabileşte prin acordul părţilor,
iar in caz de divergenţă, prin hotărire judecătorească.

1. Rechiziţia este un mod de incetare a dreptului de proprietate, conform căreia

bunurile proprietarului se retrag in interesul societăţii in modul şi in condiţiile stabilite
de actele legislative. Particularităţile acestui mod de incetare a dreptului de
proprietate constau in faptul că bunurile proprietarului se retrag pentru a fi folosite in
folosul societăţii in cazuri excepţionale. Principalele cazuri, care pot servi drept temei
de rechiziţie a bunurilor sunt enumărate in art. 342 alin. 1, de regulă acestea fiind
calamităţi naturale, epidemii, epizootii. Scopul rechiziţiei este de a garanta
securitatea cetăţenilor, de a salva bunuri sau de a distruge careva bunuri in caz de
epidemii sau epizootii. In cazul rechiziţiei bunurile proprietarului se retrag in baza
unei hotărari a organului competent. Modul şi condiţiile rechiziţiei, cat şi organul
abilitat de a decide rechiziţia, urmează să fie determinate prin lege, care urmează să
fie adoptată de Parlament.
2. Bunurile retrase proprietarului in rezultatul rechiziţiei sunt folosite de stat in
perioada necesară. Dacă, după ce situaţia excepţională care a servit drept temei de
rechiziţionare a bunurilor, a incetat, iar bunurile rechiziţionate sau păstrat in natură şi
mai pot fi folosite după destinaţie, atunci persoana al cărei bun a fost rechiziţionat
este in drept să ceară restituirea bunului.
3. In alin. 3 din norma comentată sunt stipulate consecinţele retragerii bunului in
rezultatul rechiziţiei. Pot exista două situaţii: a) bunul nu sa păstrat – in acest caz
statul urmează să achite costul bunului rechiziţionat; b) bunul sa păstrat şi a fost
restituit celui de la care a fost rechiziţionat - in acest statul urmează să achite o
plată pentru folosirea bunului. In ambele aceste cazuri mărimea plăţii este
determinată prin acordul părţilor, iar in caz de divergenţe de instanţa judecătorească.
La stabilirea preţului instanţa trebuie să reiasă din preţul real al bunului rechiziţionat,
putand numi şi o expertiză pentru determinarea preţului bunului rechiziţionat.

Articolul 343. Confiscarea

(1) Confiscarea bunurilor se permite printr-o hotărire judecătorească

in cazurile şi in condiţiile prevăzute de lege.
(2) In cazurile prevăzute de lege, bunurile proprietarului pot fi
confiscate printr-un act administrativ. Actul administrativ cu privire la
confiscare poate fi atacat in instanţa de judecată.

1. Prin confiscare se inţelege trecerea fără plată către stat a unui bun ca
sancţiune pentru săvarşirea unei fapte ilicite, in baza deciziei instanţei judecătoreşti
sau altui organ de stat competent. Cazurile şi condiţiile confiscării bunurilor pot fi
stipulate doar in lege. Poate fi confiscată doar averea dobandită ilicit. Bunurile
dobandite licit, conform art. 46 alin.3 din Constituţie, nu pot fi confiscate, iar
caracterul licit al dobandirii se prezumă.
Codul Penal (din 2002) in art. 106 enumără categoriile de bunuri ce pot fi supuse
confiscării cat şi persoanele către care poate fi aplicată această sancţiune.
La fel art. 28 din Codul cu privire la contravenţiile administrative stabileşte ca
sancţiune confiscarea obiectului care a constituit instrumentul comiterii sau obiectul
nemijlocit al contravenţiei administrative.
Ca sancţiune civilă confiscarea averii este prevăzută in art. 40 alin. 4 şi 5 din
Legea 837/1996, care dispune că bunurile asociaţiei obşteşti lichidate prin hotărarea
instanţei judecătoreşti, datorită temeiurilor indicate le art. 40 alin. 4 din legea sus
numită, rămase după satisfacerea creanţelor creditorilor, pot fi trecute cu titlu gratuit
in proprietatea statului.
2. Bunurile proprietarului pot fi confiscate şi in baza unui act administrativ doar in
cazurile prevăzute de lege. Un asemenea caz este prevăzut de Codul Vamal, care
admite confiscarea bunurilor in condiţiile şi in ordinea stabilită de acest act normativ.
Dacă proprietarul bunului nu este de acord cu actul administrativ de confiscare,
acesta poate fi atacat in instanţa de judecată.

Capitolul III
PROPRIETATEA COMUNA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 344. Proprietatea comuna. Temeiurile apariţiei ei

(1) Proprietatea este comună in cazul in care asupra unui bun au drept
de proprietate doi sau mai mulţi titulari.
(2) Proprietatea comună poate apărea in temeiul legii sau in baza unui
act juridic.

1. Dreptul de proprietate comună este acea modalitate juridică a dreptului de

proprietate care se caracterizează prin aceea că toate prerogativele conferite in
acest drept aparţin impreună şi concomitent mai multor titulari.
Fiind cea mai importantă modalitate a dreptului de proprietate, proprietatea
comună se caracterizează prin aceea că prerogativele dreptului aparţin impreună şi
concomitent la mai mulţi titulari (coproprietari).
Subiecţi ai dreptului de proprietate comună pot fi persoanele fizice şi persoanele
juridice. Obiecte ale dreptului de proprietate comună pot fi atat bunurile mobile cat şi
cele imobile.
Subiecţii dreptului de proprietate comună, ca şi orice proprietar, posedă, foloseşte
şi dispun la propria dorinţă de bunurile pe care le au in proprietate. Insă posesia,
folosinţa şi dispoziţia bunurilor le exercită in comun.
Dreptul de proprietate comună se caracterizează prin următoarele trăsături: a)
titulari ai dreptului de proprietate sunt cel puţin două persoane; b) intinderea
dreptului fiecărui titular este precis delimitată sub forma cotei – părţi in cazul
proprietăţii comune pe cote-părţi iar in cazul proprietăţii comune in devălmăşie,
aceasta este determinată numai cu ocazia impărţiri bunurilor comune; c) bunul ce
constituie obiectul dreptului de proprietate comună nu este divizat in materialitatea
sa, şi ca consecinţă drepturile coproprietarilor se extind asupra intregului bun. Cu
alte cuvinte, in cazul dreptului de proprietate comună, dreptul fiecărui coproprietar
se răsfrange asupra celei mai mici părţi componente ale bunului, intalnindu-se in
fiecare din această parte cu drepturile concurente ale celorlalţi coproprietari.
2. Temei de apariţie a dreptului de proprietate comună poate servi atat legea cat
şi actul juridic civil. De regulă, dreptul de proprietate comună pe cote – părţi apare in
baza actului juridic civil, printre care cele mai frecvente sunt: succesiunea, vanzarea
– cumpărarea, donarea ... Regula este diametral opusă in cazul proprietăţii comune
in devălmăşie, care de regulă apare in baza legii. Spre exemplu art. 371 dispune că
bunurile dobandite de soţi in timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună in
devălmăşie dacă contrariul nu reiese din lege sau contractul incheiat intre ei.
Prevederi asemănătoare intalnim şi in Codul Familiei art. 20. Şi proprietatea comună
in devălmăşie poate lua naştere in baza actului juridic civil, insă acest lucru este mai
rar intalnit.
 Articolul 345. Formele proprietăţii comune

(1) Proprietatea comună poate fi caracterizată prin delimitarea cotei

fiecărui proprietar (proprietate pe cote-părţi) sau prin nedelimitarea
cotelor-părţi (proprietate in devălmăşie).
(2) Daca bunul este comun, proprietatea pe cote-părţi se prezumă pină
la proba contrară.
(3) Coproprietarii devălmaşi pot atribui bunurilor comune regimul
proprietăţii comune pe cote-părţi.

1. Codul Civil cunoaşte două forme ale proprietăţii comune: proprietatea

comună pe cote-părţi şi proprietatea comună in devălmăşie.
Specific pentru proprietatea comună pe cote-părţi este faptul că obiectul
rămane nefracţionat in materialitatea sa, pe cand dreptul de proprietate se
fracţionează pe cote-părţi aritmetice ideale, egale sau inegale. Iar in cazul proprietăţii
comune in devălmăşie dreptul de proprietate comună aparţine nefracţionat tuturor
titularilor devălmaşi şi au ca obiect bunuri comune.
In raporturile juridice civile ale dreptului de proprietate comună avem
atat relaţii interne intre coproprietari cat şi relaţii externe. Relaţiile externe poartă un
caracter absolut, adică coproprietarilor unui bun le aparţine dreptul de proprietate
asupra acestui bun şi nimeni nu este in drept de a incălca dreptul acestor
coproprietari in exercitarea dreptului de proprietate.
In dependenţă de relaţiile lăuntrice dintre coproprietari avem dreptul de
proprietate pe cote-părţi şi in devălmăşie.
Deci, există două forme ale dreptului de proprietate comună: a) proprietatea
comună pe cote – părţi şi b) proprietatea comună in devălmăşie (fără stabilirea
cotelor - părţi).
Dreptul de proprietate comună pe cote – părţi. Dreptul de proprietate comună pe
cote - părţi, este acel drept de proprietate care aparţine la două sau mai multe
persoane, exprimat in cote ideale, (o jumătate, o treime, o pătrime etc.) asupra unui
bun nefracţionat in materialitatea sa.
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se caracterizează, in primul rand,
prin faptul că nici unul dintre coproprietari nu este titular exclusiv al unei fracţiuni
materiale din bun. Aceasta inseamnă că bunul nu este fracţionat in materialitatea lui,
in caz contrar nu va exista proprietate comună pe cote-părţi, ci va exista o
proprietate exclusivă. In al doilea rand, fiecare dintre coproprietari este titular
exclusiv al cotei părţi ideale, abstracte din dreptul de proprietate.
Felurile proprietăţii comune pe cote-părţi. Codul Civil enumără două feluri de
proprietate comună pe cote-părţi: proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau
temporară şi proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
Criteriul ce stă la baza acestei clasificări este durata existenţei dreptului de
proprietate comună pe cote-părţi. In cazul proprietăţii comune pe cote-părţi obişnuite
se admite incetarea acesteia prin impărţeală (partaj), iar in unele cazuri şi prin
separare. In schimb proprietatea comună pe cote-părţi forţată nu poate fi impărţită
intre coproprietari datorită destinaţiei pe care o are bunul aflat in coproprietate.
Cea mai răspandită formă a proprietatea comună pe cote-părţi este
proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară. In cea ce priveşte
proprietatea comună pe cote-părţi forţată, aceasta este intalnită mai rar şi de regulă
temei de apariţie a acesteia serveşte legea. Asemenea prevederi legale există şi in
codul civil. Spre exemplu art. 355 alin. 1 dispune că dacă intr-o clădire există spaţii
cu destinaţie de locuinţă sau cu o altă destinaţie avind proprietari diferiţi, fiecare
dintre aceştia deţine drept de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă,
asupra părţilor din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite
decat in comun. Proprietatea comună pe cote părţi forţată mai poate exista şi in
următoarele cazuri: a) coproprietatea loturilor comune necesare sau utile pentru
folosirea a două imobile comune, temei de apariţie a acesteia fiind acordul părţilor; b)
coproprietatea despărţiturilor dintre două imobile (zidul, şanţul şi gardul – art.
356Arti); c) coproprietatea asupra unor bunuri considerate de familie (tablouri de
familie, cavouri şi alte lucrări funerare).
Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară.
Obiecte ale dreptului de proprietate comună pe cote-părţi a cetăţenilor pot fi
orice bun, in afară de acelea care, conform legii, nu pot fi in proprietatea acestora.
De obicei, astfel de bunuri sunt: casele de locuit, vitele, diferite obiecte preţioase. De
reglă in proprietatea cmună pe cote – părţi se află bunuri indivizibile. Raporturi de
proprietate comună pe cote-părţi există intre persoane fizice, intre persoane juridice,
intre persoane fizice şi persoane juridice, intre persoane fizice şi stat sau unităţi
administrativ-teritoriale. Intre persoane fizice şi stat coproprietatea poate să apară in
mai multe situaţii: cota-parte a unui coproprietar a trecut la stat ca urmare a
inexistenţei moştenitorilor sau aceştia au renunţat la succesiune; dobandirea prin
confiscare sau act juridic a cotei-părţi a unui coproprietar etc.
Dreptul de proprietate comună in devălmăşie. Dreptul de proprietate in
devălmăşie este cea de a doua formă sub care se infăţişează dreptul de proprietate
comună. Această formă a dreptului de proprietate se caracterizează prin aceea că
titularii acestui drept nu cunosc nici intinderea dreptului lor de proprietate asupra
bunului comun şi nici bunurile in materialitatea lor ce aparţin fiecăruia in parte (a se
vedea şi comentariu la art. 366).
2. In alin. 2 din această normă se instituie prezumţia conform căreia, dacă bunul
este comun, apoi el aparţine titularilor cu drept de proprietate comună pe cote-părţi.
Această dispoziţie poartă un caracter dispozitiv, ceea ce inseamnă că legea sau
acordul părţilor pot să deroge de la această regulă. Spre exemplu, conform
prevederilor art. 371 alin. 1, in cazul bunurilor soţilor dobandite in timpul căsătoriei,
se prezumă că ele aparţin cu drept de proprietate comună in devălmăşie pană la
proba contrarie.
3. In cazul proprietăţii comune in devălmăşie coproprietarii, pot prin acord comun,
să decidă ca asupra bunurilor lor, să se aplice regimul proprietăţii comune pe cote –
părţi. O asemenea inţelegere poate fi făcută in orice formă, fie scris fie verbal. Dacă
vor exista divergenţe referitor la atribuirea bunurilor din proprietatea comună in
devălmăşie regimul juridic al proprietăţii comune pe cote-părţi, atunci litigiul se va
soluţiona de către instanţa judecătorească.

S e c t i u n e a a 2-a
PROPRIETATEA COMUNA PE COTE-PARTI

Articolul 346. Cota-parte in proprietatea comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar este proprietarul exclusiv al unei cote-părţi

ideale din bunul comun. Cotele-părţi sint prezumate a fi egale pină la proba
contrară. Dacă bunul a fost dobindit printr-un act juridic, nu se va putea
face proba contrară decit prin inscrisuri.
(2) Coproprietarul care a făcut din contul sau, cu acordul celorlalţi
coproprietari, bunului comun imbunătăţiri inseparabile are dreptul să ceară
modificarea respectivă a cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor.

1. In cadrul proprietăţii comune bunul aparţine la mai mulţi titulari, fără ca bunul
insuşi să fie fracţionat in materialitatea sa, in schimb dreptul de proprietate este
divizat in cote – părţi. Fiecare coproprietar in cazul proprietăţii comune pe cote-părţi
işi cunoaşte mărimea cotei - părţi. Asupra cotei – părţi coproprietarul are un drept
exclusiv, ceea ce inseamnă că dreptul de a dispune cu această cotă parte ii aparţine
in exclusivitate coproprietarului. Mărimea cotelor – părţi din proprietatea comună
este determinată fie prin lege fie prin acordul proprietarilor. In lipsa unei prevederi
legale, sau lipsă a acordului dinte coproprietari privind mărimea cotelor-părţi, va fi
aplicabilă prezumţia stipulată in art. 346 alin. 1, conform căreia cotele – părţi vor fi
considerate egale. Această prezumţie va putea fi inlăturată prin proba contrariului. O
asemenea probă poate fi legea sau actul juridic incheiat intre coproprietari. Dacă
bunul a fost dobandit in baza unui act juridic, apoi mărimea cotelor – părţi din
proprietatea comună pe cote-părţi, va putea fi dovedită doar prin inscrisuri. Această
prevedere legală, stipulată in alin. 1, va fi aplicabilă şi in cazurile in acre actul prin
care a fost dobandit bunul in proprietate, a fost incheiat in formă verbală. Aceasta
inseamnă, că in toate cazurile cand in baza unui act juridic, se va dobandi un bun in
proprietate comună pe cote-părţi, , coproprietarii printr-un inscris urmează să
determină mărimea cotelor - părţi. In lipsa unui asemenea inscris va fi aplicată
prezumţia – mărimea cotelor – părţi sunt egale.
2. Fiecare coproprietar poate aduce careva imbunătăţiri bunului, care pot fi
separabile sau inseparabile şi care pot fi făcute cu sau fără acordul celorlalţi
coproprietari. Dacă imbunătăţirile pot fi separate, atunci cel ce le-a făcut le poate
separa, fără a fi necesar acordul celorlalţi coproprietari. Coproprietarii pot decide ca
imbunătăţirile separabile, să nu fie separate şi celui ce le-a făcut să i se restituie
cheltuielile, fără a fi modificate mărimea cotelor – cărţi. La fel coproprietarii pot
decide a mări corespunzător cota – parte celui care a făcut aceste imbunătăţiri. Alta
va fi soarta imbunătăţirilor inseparabile. Dacă acestea au fost făcute cu acordul
celorlalţi coproprietari, atunci cel care le-a făcut din contul său, poate cere
modificarea corespunzătoare a mărimii cotelor-părţi sau compensarea cheltuielilor. In
caz de litigiu, mărimea cotelor-părţi (mărimea compensaţiilor ce urmează să fie
achitate celui ce a făcut imbunătăţiri) va fi determinată de instanţa judecătorească.
Dacă, imbunătăţirile sunt inseparabile şi au fost făcute fără acordul celorlalţi
coproprietari, apoi cel ce a efectuat asemenea imbunătăţiri nu va fi in drept să ceară
nici modificarea cotelor-părţi şi nici nu va fi in drept să ceară compensarea
cheltuielilor.

Articolul 347. Folosinţa bunului proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul proprietate

comună pe cote-părţi in măsura care nu schimbă destinaţia lui şi nu aduce
atingere drepturilor celorlalţi coproprietari.
(2) Modul de folosire a bunului comun se stabileşte prin acordul
coproprietarilor sau, in caz de divergenţe, prin hotărire judecătorească in
baza unei aprecieri echitabile a intereselor tuturor coproprietarilor.
(3) Coproprietarul este in drept să ceară in posesiune şi folosinţă o
parte din bunul comun corespunzător cotei sale, iar in caz de imposibilitate,
să ceară coproprietarilor care posedă şi folosesc bunul plata unei
compensaţii echitabile.
(4) Coproprietarul care exercită in mod exclusiv folosinţa bunului
comun fără acordul celorlalţi coproprietari poate fi obligat la plata unei
despăgubiri.

1. Atributul folosinţei, care intră in conţinutul juridic al dreptului de proprietate

comună pe cote-părţi, constă in dreptul coproprietarilor de a utiliza bunul comun in
propriul lor interes. Modul de exercitare a dreptului de folosinţă a bunului comun este
stabilit in art. 347. Anume prin intermediul acestui atribut coproprietarii işi satisfac
necesităţile proprii pe care le poate produce bunul proprietate comună. Regula
generală referitoare la folosirea bunului proprietate comună pe cote-părţi este
prevăzută in alin. 1, care impune la respectarea următoarelor două condiţii: a) cel ce
foloseşte bunul proprietate comună pe cote-părţi nu este in drept să schimbe
destinaţia bunului; şi b) acest coproprietar folosind bunul proprietate comună nu
trebuie să aducă atingere drepturilor celorlalţi coproprietari, adică nu este in drept să
impiedice exerciţiul concurent şi simultan al atributului de folosinţă al celorlalţi
coproprietari.
2. Dacă in alin. 1 se prevede posibilitatea fiecărui coproprietar de a folosi bunul
comun, apoi in alin. doi este reglementat modul de folosinţă a bunurilor comune.
Regula generală, in acest sens este, că modul de folosinţă este stabilit prin acordul
coproprietarilor. Dispoziţia din alin. 2, impune a concluziona că la stabilirea modului
de folosinţă este necesar să existe acordul tuturor coproprietarilor, adică trebuie să
existe consens. Deşi această regulă pare a avea un caracter imperativ, urmează să
spunem că Legea 913/2000 (condominiului), conţine alte prevederi referitoare la
modul de folosire a bunurilor comune. Modul de folosire a bunurilor comune din
condominium nu se stabileşte cu acordul tuturor coproprietarilor ci cu majoritatea din
cei prezenţi la adunarea generală a membrilor asociaţiei de proprietari. Astfel art. 27
din această lege stabileşte că „adunarea generală este deliberativă dacă la ea sunt
reprezentate cel puţin 2/3 din numărul total de voturi”. De competenţa adunării
generale a membrilor asociaţiei de proprietari ţine şi stabilirea modului de folosire a
bunurilor comune (a se vedea şi art. 26 din Legea 913/2000). Dacă coproprietarii nu
vor ajunge la un numitor comun referitor la stabilirea modului de folosire a bunului
comun, acesta va fi stabilit prin hotărare judecătorească, la cererea oricărui
coproprietar. Instanţa judecătorească la adoptarea hotărarei va ţine cont de aptul că
folosirea bunului comun trebuie să fie echitabilă şi să corespundă intereselor tuturor
coproprietarilor.
3. Bunul proprietate comună pe cote-părţi poate fi folosit de coproprietari
proporţional mărimei cotelor – părţi. Spre exemplu, o casă cu patru odăi, care a
trecut prin moştenire la doi moştenitori, poate fi folosită proporţional mărimei
cotelor–părţi – ambii moştenitori vor folosi cate două odăi. Dacă bunul ce alcătuieşte
obiectul dreptului de proprietate comună pe cote-părţi este folosit in exclusivitate de
către un singur coproprietar apoi ceilalţi coproprietari sunt indreptăţiţi să ceară
echivalentul lipsei de folosinţă conform cotei lor părţi . Compensaţia pentru
nefolosirea bunului trebuie să fie echitabilă. O asemenea compensare coproprietarii
pot cere in cazul cand bunul nu poate fi folosit de către toţi coproprietarii. Dacă bunul
poate fi folosit de către toţi coproprietarii proporţional mărimei cotei lor părţi, atunci
fiecare coproprietar poate folosi intr-un asemenea mod bunul comun. Cel ce de unul
singur foloseşte bunul va fi obligat să achite o compensaţie celorlalţi coproprietari,
chiar dacă folosinţa in comun a bunului este posibilă, dar el a acceptat folosirea de
unul singur a intregului bun. In aceste cazuri intre coproprietari trebuie să fie
incheiate acte cu privire la modul de folosire a bunului comun. In aceste acte juridice
civile urmează să se indice mărimea compensaţiilor.
4. Din conţinutul alin. 1-3, reiese că folosinţa bunului comun de un singur
coproprietar poate avea loc cu acordul celorlalţi coproprietar, iar in caz de divergenţe
rin hotărare a instanţei judecătoreşti. Dacă, totuşi unul din coproprietari va folosi
bunul de unul singur, fără a avea acordul celorlalţi coproprietari, atunci el va fi ţinut
şi la plata unei despăgubiri.

Articolul 348. Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi

(1) Fructele produse de bunul proprietate comună pe cote-părţi se

cuvin tuturor coproprietarilor proporţional cotei-părţi deţinute dacă aceştia
nu au stabilit altfel.
(2) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile de producere sau
de culegere a fructelor are dreptul la compensarea acestor cheltuieli de
către
 coproprietari proporţional cotei lor părţi.

1. Art. 348 urmează a fi privit in concordanţă cu 1rt. 299 (a se vedea şi acest

comentariu). In art. 348 alin. 1 este intărită regla conform căruia „fructele produse de
bunul proprietate comună pe cote-părţi se cuvin tuturor coproprietarilor proporţional
cotei-părţi deţinute”. Insă această regulă poartă un caracter dispozitiv, coproprietarii
putand deroga de la ea. Astfel coproprietarii pot decide ca fructele să fie repartizate
in mod egal tuturor fără să se ţină cont de mărimea cotei-părţi a fiecărui
coproprietar, sau să fie repartizate intr-un alt mod, spre exemplu toate fructele vor
reveni celor ce nu posedă şi folosesc bunul.
2. De regulă pentru a obţine careva fructe este necesar şi de suportat careva
cheltuieli. Cheltuielile pot apărea fie la producerea fructelor fie la culegerea lor, şi pot
fi suportate de toţi coproprietarii sau doar de unul. Cheltuielile suportate la
producerea sau culegerea fructelor bunurilor comune urmează să fie impărţite intre
toţi coproprietarii proporţional cotei lor părţi. Dacă aceste cheltuieli au fost suportate
doar de un singur coproprietar, atunci el este in drept să ceară de la ceilalţi
coproprietari compensarea acestora.

Articolul 349. Beneficiile şi sarcinile proprietăţii comune pe cote-părţi

Coproprietarii vor impărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile

proprietăţii comune pe cote-părţi proporţional cotei lor părţi.

Bunul comun poate aduce venituri şi poate impune careva sarcini. Beneficiile
aduse de bunul comun vor fi impărţite intre coproprietari proporţional mărimei cotei-
părţi. Acelaş principiu va fi aplicat şi sarcinilor care vor apărea in legătură cu
intreţinerea şi administrarea bunului comun. Astfel, fiecare din coproprietarii unei
proprietăţi comune pe cote-părţi are obligaţia de a participa la efectuarea plăţii
impozitelor, taxelor şi altor plăţi obligatorii, precum şi la acoperirea cheltuielilor
pentru intreţinerea şi păstrarea bunurilor comune. Aceste cheltuieli sunt
proporţionale cotelor-părţi ce aparţin fiecărui coproprietar.

Articolul 350. Actele de conservare a bunului proprietate comuna pe cote-

părţi

Fiecare coproprietar poate să efectueze acte de conservare a bunurilor

proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari şi să
le pretindă compensarea cheltuielilor proporţional cotei lor părţi.

Reglementările din art. 350 nu au fost cunoscute legislaţiei civile anterioară

prezentului cod. De fapt pentru prima dată codul civil determină natura juridică a
actelor de conservare, stipuland expres in art. 198 alin. 1 că „act juridic de
conservare este actul prin care se urmăreşte preintampinarea pierderii unui drept
subiectiv civil”. Actele de conservare au ca scop de a salva un bun de la un pericol
iminent, adică se urmăreşte menţinerea bunului in starea lui actuală. Aşa spre
exemplu, va fi un act de conservare, măsurile intreprinse de coproprietari pentru
repararea unei case de locuit , care ameninţă să se prăbuşească dacă asemenea
reparaţii nu vor fi efectuate. Trebuie să precizăm, că mărimea cheltuielilor ce
urmează să fie suportate la reparaţia casei de locuit trebuie să fie infime in raport cu
preţul casei de locuit. Sunt, de asemenea acte de conservare şi actele prin care se
intrerupe o prescripţie, cererea de inventar, inscrierea unei ipoteci (gajul bunului
imobil).
Pentru a şti dacă un act este sau nu act de conservare este necesar ca el să
intrunească in sine următoarele condiţii: a) să existe un pericol care ameninţă
pieirea unui bun sau incetarea unui drept; b) actul săvarşit să necesite o cheltuială
minimă in raport cu valoarea bunului sau dreptului salvat. Prin natura lor, aceste acte
sunt indispensabile pentru insăşi existenţa bunului şi de ele beneficiază toţi
coproprietarii. Anume din aceste considerente, legiuitorul in norma comentată , a
prevăzut că actele de conservare pot fi făcute de un singur coproprietar, fără a se
cere acordul celorlalţi coproprietari.
In art. 350 este prevăzut nu doar dreptul oricărui coproprietar de a face acte de
conservare fără a cere acordul celorlalţi coproprietari, ci şi dreptul celui ce a făcut
asemenea acte să pretindă de la ceilalţi coproprietari compensarea cheltuielilor.
Aceste cheltuieli vor fi suportate de coproprietari proporţional cotei lor părţi.

Articolul 351. Actele de dispoziţie privind bunurile proprietate comuna

pe cote-părţi

(1) In privinţa bunurilor proprietate comună pe cote-părţi nu se pot

incheia acte de dispoziţie decit cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2) Actele de dispoziţie incheiate in lipsa unanimităţii sint lovite de
nulitate relativa dacă se demonstrează că terţul este de rea-credinţă. In
acest caz, prescripţia dreptului la acţiune incepe să curgă de la data cind
coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască
existenta cauzei de nulitate.
(3) Coproprietarul poate să instrăineze cota sa parte, respectind
dreptul de preemţiune al celorlalţi coproprietari.

1. Referindu-ne la dreptul de dispoziţie asupra bunului proprietate comună

trebuie să distingem intre dispoziţia intregului bun şi dispoziţia cu cota-parte din
proprietatea comună pe cote-părţi. Alin. 1 şi 2 din norma de faţă se referă la
dispoziţia intregului bun, pe cand alin 3 din art. 352 şi art. 353 se referă la dispoziţia
cotei-părţi din proprietatea comună pe cote părţi.
Pornind de la faptul că in cazul proprietăţii comune, bunul nu se fracţionează,
legiuitorul a instituit in alin. 1 regula conform căreia actele de dispoziţie asupra
bunurilor comune pot fi incheiate doar dacă a fost acordul tuturor coproprietarilor.
Instituirea unei asemenea reguli se justifică prin aceea că fiecare coproprietar avand
asupra bunului comun numai o cotă-parte din dreptul de proprietate, nu poate să
dispună de părţile din bun ce nu-i aparţin. Prin incheierea actelor de dispoziţie
coproprietarii pot instrăina bunul comun (vanzare-cumpărare, schimb, donare), il pot
transmite in folosinţă, pot institui un drept de uzufruct.
2. De cele mai dese ori bunul comun se află in posesia unui singur coproprietar.
Fiind unicul posesor al bunului comun , coproprietarul incălcand prevederile alin. 1
din acest articol, poate să dispună de bunul comun. Deci, vom fi in prezenţa actelor
de dispoziţie efectuate de un singur coproprietar asupra bunului comun, fără
consimţămantul celorlalţi coproprietari. Asemenea acte de dispoziţie sunt pasibile de
a fi lovite de nulitate. In art. 351 alin. 2 se instituie o regulă specială de nulitate a
actului juridic. Astfel, actele de dispoziţie, privind bunul comun, incheiate in lipsa
unanimităţii pot fi lovite de nulitate relativa dacă se demonstrează că terţul este de
rea-credinţă. Valabilitatea sau nulitatea unui asemenea act va depinde de faptul dacă
dobanditorul va fi de bună sau de rea credinţă. Dacă dobanditorul este de bună-
credinţă (nu ştia şi nici putea să ştie că bunul este comun şi nu este acordul tuturor
coproprietarilor la instrăinare ) , actul de dispoziţie a bunului comun, nu va fi lovit de
nulitate. In acest caz, ceilalţi coproprietari vor fi in drept ş-ă inainteze pretenziile
către acel coproprietar, care a instrăinat bunul cu incălcarea dispoziţiilor art. 351 alin.
1. Dacă insă dobanditorul este de rea-credinţă, actul de dispoziţie va fi lovit de
nulitate, bunul instrăinat fiind restituit coproprietarilor.
 O altă regulă specială cuprinsă in art. 351 alin. 2, se referă la inceperea cursului
termenului de prescripţie extinctivă, acesta incepand să curgă de la data cand
coproprietarul care nu şi-a dat acordul a cunoscut sau trebuia să cunoască existenta
cauzei de nulitate. Dreptul de a cere nulitatea actului de dispoziţie, care a fost
incheiat cu incălcarea prevederilor art. 351. alin. 1, il au oricare din coproprietari, in
decurs de trei (termenul de prescripţie general prevăzut de art. 267 alin.1) ani de zile
din momentul cand au aflat sau trebuia să afle că bunul a fost instrăinat.
3. Cota parte din dreptul de proprietate comună pe co-părţi reprezintă măsura in
care dreptul de proprietate al fiecărui coproprietar se intinde asupra intregului bun.
Deoarece cota-parte reprezintă o fracţiune din dreptul de proprietate asupra bunului
comun, dreptul de dispoziţie al fiecărui coproprietar se va răsfrange doar asupra
cotei sale părţi. Fiecare coproprietar al unei proprietăţi comune pe cote-părţi are
dreptul de a instrăina, cu titlu gratuit sau oneros, unei alte persoane cota sa din
bunul comun. O asemenea instrăinare nu necesită acordul celorlalţi coproprietari.
Astfel cote parte va putea fi donată, schimbată, fiind destul doar acordul celui ce
doreşte să incheie un asemenea act. De asemenea cota-parte poate fi grevată cu
drepturi reale (spre exemplu cota-parte poate fi gajată). Dacă cota-parte se vinde,
ceilalţi coproprietari au un drept preferenţial in condiţiile stipulate la art. 352.

Articolul 352. Dreptul de preemţiune

(1) In cazul vinzării unei cote-părţi din bunurile proprietate comună pe

cote-părţi, cu excepţia vinzării la licitaţie, ceilalţi coproprietari au dreptul
preferenţial de a cumpăra cota la preţul cu care se vinde şi in aceleaşi
condiţii.
(2) Vinzătorul cotei-părţi este obligat să notifice ceilalţi coproprietari
că intenţionează să-şi vindă cota, indicind preţul şi celelalte condiţii de
vinzare. Dacă ceilalţi coproprietari renunţă să-şi exercite dreptul de
preemţiune sau nu il exercită in decursul unei luni din ziua notificării in
cazul bunului imobil şi in decursul a 10 zile in cazul bunului mobil,
vinzătorul are dreptul să vindă oricărei persoane cota sa parte. Dacă mai
mulţi coproprietari işi manifestă intenţia de a dobindi cota-parte, vinzătorul
are dreptul să aleagă dintre aceştia cumpărătorul.
(3) Cind cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de preemţiune,
oricare coproprietar poate intenta, in decursul a 3 luni, acţiune in instanţa
de judecată pentru a i se atribui drepturi şi obligaţii de cumpărător.
(4) Cesiunea dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi
din proprietatea comuna nu se admite.

1. O particularitate a dreptului de proprietate comună pe cote-părţi constă in

aceea că ea presupune existenţa raporturilor juridice atat cu participarea persoanele
terţe cat şi cu participarea coproprietarilor. De regulă, proprietatea comună apare
intre subiecte bine cunoscute, care au relaţii mai vechi, şi de acea lor nu le este
indiferent cine va lua locul celui coproprietar care doreşte să instrăineze cota-parte.
Pornind de la această particularitate, a fost instituit dreptul preferenţial al
coproprietarilor de a cumpăra cota –parte din dreptul de proprietate comună pe cote
părţi.
In cazul vanzării unei cote-părţi din proprietatea comună către o persoană străină,
ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune pe cote-părţi beneficiază de dreptul
preferenţial de a cumpăra cota la preţul la care se vinde aceasta, in aceleaşi condiţii,
cu excepţia cazului de vanzare la licitaţiile publice. Coproprietarii au dreptul
preferenţial doar in cazul instrăinării cotei-părţi prin vanzare, in toate celelalte cazuri
de instrăinare dreptul preferenţial nu va fi aplicat. La fel nu se va aplica dreptul
preferenţial in cazul in care bunul proprietate comună se va vinde la licitaţie.
 2. Coproprietarul cotei-părţi din proprietatea comună pe cote părţi, care doreşte să
vandă cota-parte, este obligat să inştiinţeze in scris pe ceilalţi coproprietari ai
proprietăţii comune pe cote-părţi că intenţionează să vandă cota sa unei persoane
străine indicand preţul, precum şi celelalte condiţii de vanzare. In cazul in care
ceilalţi coproprietari ai proprietăţii comune pe cote-părţi vor renunţa să-şi exercite
dreptul de cumpărare preferenţial sau nu vor exercita acest drept in curs de o lună
din ziua inştiinţării, in cazul instrăinării unui bun imobil, şi in curs de zece zile, in
cazul unui bun mobil, vanzătorul are dreptul să-şi vandă cota-parte oricărei alte
persoane. Termenele de 30 de zile şi de 10 zile este un termene de perimare şi nu
pot fi suspendate, intrerupte şi nici repuse in termen.. Coproprietarul poate să
beneficieze de dreptul preferenţial doar in cazurile in care el este de acord să procure
cota-parte la condiţiile indicate in notificare. Anume in aceste condiţii el are faţă de
persoanele terţe un drept preferenţial. Dacă coproprietarul nu va fi de acord cu preţul
propus, atunci cota pate va putea fi vandută persoanei terţe. Tot odată, dacă
coproprietarul va numi un preţ ireal, nedorind ca cota parte să fie procurată de un alt
coproprietar, iar ulterior, după ce coproprietarul a refuzat să o procure, o va vinde
persoanei terţe, acest fapt va servi drept temei pentru aplicarea măsurilor indicate la
alin. 3 din această normă.
Dacă un proprietar va dori să-şi vandă cota-parte unuia dintre coproprietari,
acesta, in calitate de vanzător, poate numi pe oricine dintre coproprietari. Legea nu
prevede careva priorităţi pentru coproprietari in acest caz.
3. Cand cota-parte se vinde fără respectarea dreptului de cumpărare preferenţial,
oricare coproprietar al proprietăţii comune pe cote-părţi poate să intenteze, in decurs
de trei luni, o acţiune la instanţa judecătorească, cerand să i se atribuie drepturile şi
obligaţiile de cumpărător. Dreptul preferenţial poate fi incălcat prin neinştiinţarea
celorlalţi coproprietar, prin vinderea cotei-părţi inainte de expirarea termenului de 30
sau 10 zile, prin vinderea cotei-părţi către o persoana terţă in condiţii mai favorabile
decat cele propuse coproprietarilor. Termenul de trei luni de zile, inăuntrul căruia
poate fi apărat dreptul de preemţiune, este un termen de prescripţie. Acest termen
de prescripţie incepe să curgă din momentul cand coproprietarii au aflat sau trebuia
de incălcarea acestui drept. Fiind un termen de prescripţie el poate fi suspendat,
intrerupt şi repus in termen in condiţiile stipulate a art. 27-279.
4. Pornind de la faptul că dreptul preferenţial de cumpărare a cotei-părţi din
proprietatea comună pe cote-părţi, se referă doar la coproprietari, cesiunea
dreptului de preemţiune la cumpărarea unei cotei-părţi din proprietatea
comuna nu se admite. In cazul in care se va admite cesiunea dreptului de preemţiune
la cumpărarea unei cotei-părţi, vor fi negate drepturile celorlalţi coproprietari.

Articolul 353. Urmărirea cotei-părţi din bunurile proprietate comună pe

cote-părţi

(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări cota-parte ideală a acestuia

din bunurile proprietate comună pe cote-părţi sau pot cere instanţei de
judecată impărţirea bunului, caz in care urmărirea se face asupra părţii din
bun sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) In cazul vinzării silite a unei cote-părţi, executorul judecătoresc va
notifica pe ceilalţi coproprietari cu cel puţin 10 zile inainte de data vinzării.
La preţ egal, coproprietarii vor avea dreptul de preemţiune la adjudecarea
cotei-părţi.
(3) Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului proprietate
comună pe cote-părţi ori cei a căror creanţă s-a născut in legătură cu
conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit
bunul comun ori sumele rezultate din impărţire.
(4) Actele de suspendare a impărţirii pot fi opuse creditorilor dacă sint
autentificate sau, după caz, sint indeplinite formalităţile de publicitate
prevăzute de lege.
(5) Creditorii personali ai unui coproprietar pot, de asemenea, să
intervină pe cheltuiala lor la impărţirea cerută de coproprietari ori de un alt
creditor. Ei nu pot insă ataca o impărţire săvirşită, decit in cazul cind
aceasta a avut loc in lipsa lor, fără a se ţine seama de opoziţia pe care au
făcut-o şi in cazul cind impărţirea este simulată ori se efectuează astfel
incit creditorii nu pot face opoziţie.
(6) Dispoziţiile alin.(5) sint aplicabile şi in cazul creditorilor care au
drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-părţi ori al
celor a căror creanţă s-a născut in legătură cu conservarea sau
administrarea bunului.

1. Cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi poate fi instrăinată,

respectandu-se dreptul preemţiune, cu alte cuvinte ea se află in circuitul civil. Ca şi
alte bunuri, cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi, fiind in circuitul civil
poate fi urmărită pe baza pretenţiilor creditorilor. Creditorii unui coproprietar, in cazul
in care creanţele lor au ajuns la scadenţă, pot fie să ceară instrăinarea cotei-părţi, ce
aparţine coproprietarului debitor, fie sunt in drept să ceară instanţei judecătoreşti
impărţirea bunului din coproprietatea comună. Impărţirea bunului comun va putea
avea loc doar dacă nu se cauzează prejudicii acestuia. Dacă va fi posibilă impărţirea
atunci creanţele creditorilor vor fi satisfăcute din această parte a bunului, care nu
mai face parte din bunul comun, ci devine o proprietate exclusivă a debitorului.
2. In alin. 2 este reglementată procedura instrăinării silite a cotei-părţi. In cazul
unei asemenea instrăinări executorul judecătoresc este obligat să notifice pe toţi
ceilalţi coproprietari că va avea loc vanzarea cote-părţi. Coproprietarii trebuie
inştiinţaţi cu cel puţin 10 zile inainte de petrecerea vanzării. Executorul judiciar
urmează de asemenea să inştiinţeze coproprietarii şi despre condiţiile vanzării, in
deosebi urmează să indice preţul vanzării cotei-părţi. In condiţii egale coproprietarii
vor avea un drept preferenţial faţă de persoanele terţe.
3. Bunul proprietate comună poate fi gajat, ipotecat. Gajarea bunului proprietate
comună are loc conform prevederilor art. 454-495. Conform dispoziţiilor art. 457 alin.
5 bunurile care se află in proprietatea comună pot fi depuse in gaj doar cu acordul
tuturor coproprietarilor. Creditorii care au un drept de garanţie asupra bunului aflat in
proprietatea comună pe cote-părţi, in virtutea dreptului pe care il deţin sunt in drept
să urmărească silit fie bunul comun, fie sumele rezultate din impărţire. Legiuitorul a
acordat aceste drepturi şi acelor creditori a căror creanţă s-a născut in legătură cu
conservarea sau administrarea bunului comun. Natura juridică a actelor de
conservare şi a actelor de administrare este determinată in art. 198 (a se vedea
comentariu la această normă).
4. Proprietatea comună pe cote-părţi poate inceta prin impărţire in conformitate
cu prevederile 357-365. Impărţirea pate fi amanată, adică suspendată, in condiţiile
art.359. Alin. 4 din norma comentată dispune, că contractul privind amanarea
impărţirii, incheiat intre coproprietari, va fi opozabil creditorilor doar dacă a fost
autentificat, iar in cazurile prevăzute de lege au mai fost indeplinite şi formalităţile de
publicitate. Spre exemplu, in cazul bunurilor imobile, inţelegerea privind amanarea
impărţirii urmează să fie inregistrată in registrul bunurilor imobile.
5. Legiuitorul a acordat creditorilor personali ai unui coproprietar să intervină la
impărţirea bunului proprietate comună, impărţire care poate avea loc in condiţiile art.
357-365. Cheltuielile legate de intervenţia la impărţirea bunului comun vor fi
suportate de creditorii personali. Creditorii personali ai unui proprietar nu vor putea
contesta o impărţire care deja a avut loc. Totuşi, ei vor putea contesta o impărţire
săvarşită in următoarele două cazuri:
(562)impărţirea bunului comun a avut loc in lipsa lor, fără a se ţinea seama de
opoziţia pe care au făcut-o la impărţire. Acesta inseamnă că creditorii personali,
 in cazul in care vor dori să intervină la impărţire urmează să comunice
coproprietarilor despre opţiunile lor referitoare la impărţirea bunului comun.
Dacă nu se va ţine seamă de aceste opţiuni şi creditorii personali ai unui
coproprietar nu au participat la impărţirea bunului comun, atunci ei vor fi in drept
să conteste o asemenea impărţire.
(563)impărţirea este simulată ori se efectuează astfel incat creditorii nu pot face
opoziţie. Impărţirea va fi considerată ca fiind simulată atunci cand a fost făcută
cu intenţia de a ascunde un alt act juridic civil (a se vedea şi comentariu la art.
221).
6. Creditorii care au drept de garanţie asupra bunului proprietate comună pe cote-
părţi ori al celor a căror creanţă s-a născut in legătură cu conservarea sau
administrarea bunului, sunt in drept la fel ca şi creditorii personali ai unui
coproprietar să intervină la impărţirea cerută de coproprietari sau de un alt creditor,
in condiţiile prevăzute la alin. 5 din acest articol.

Articolul 354. Excluderea coproprietarului

(1) Coproprietarii pot solicita instanţei de judecată excluderea

coproprietarului care, prin fapta sa, prin fapta celor cărora le-a cedat
folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să răspundă, incalcă in
mod grav drepturile celorlalţi coproprietari.
(2) In cazul prevăzut la alin.(1), coproprietarul este obligat la
instrăinarea cotei sale. In caz de refuz, vinzarea ei silită se dispune prin
hotărire judecătorească.

1. In art. 354 găsim o sancţiune care poate fi aplicată către un coproprietar al

proprietăţii comune pe cote-părţi. Această sancţiune poate fi aplicată doar către un
coproprietar din proprietatea comună pe cote-părţi şi nu poate fi aplicată in cazul
proprietăţii comune in devălmăşie. Coproprietarul care prin fapta sa, sau prin fapta
celor cărora le-a cedat folosinţa bunului ori a celor pentru care este ţinut să
răspundă, incalcă in mod grav drepturile celorlalţi coproprietari, poate fi exclus din
proprietatea comună pe cote-părţi la cererea oricărui coproprietar. Cererea privind
excluderea coproprietarului se inaintează instanţei judecătoreşti, care este unicul
organ competent de a decide excluderea. Incălcarea drepturilor coproprietarilor
trebuie să fie dovedită de cei ce cer excluderea. Incălcarea drepturilor
coproprietarilor poate avea loc prin săvarşirea de fapte nemijlocit de către
coproprietar, fie prin săvarşirea de acte, de către persoana către care coproprietarul
ia cedat folosinţa, care prejudiciază starea bunului comun.
2. Dacă in şedinţa judiciară se va dovedi că coproprietarul incalcă grav drepturile
celorlalţi coproprietari, atunci el va fi silit să instrăineze cota sa parte. Instrăinarea
trebuie să fie făcută cu titlu oneros la preţul real al cotei-părţi. Dacă coproprietarul va
refuza să instrăineze cota sa parte, atunci instanţa judecătorească va dispune
vanzarea ei silită.

Articolul 355. Proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe

etaje sau cu apartamente

(1) Dacă intr-o clădire există spaţii cu destinaţie de locuinţă sau cu o

altă destinaţie avand proprietari diferiţi, fiecare dintre aceştia deţine drept
de proprietate comună pe cote-părţi, forţată şi perpetuă, asupra părţilor
din clădire, care, fiind destinate folosinţei spaţiilor, nu pot fi folosite decat
in comun.
(2) Raporturile prevăzute la alin.(1) se reglementează prin lege.
 1. Articolele 355 şi 356 se referă la cea de-a doua formă a proprietăţii comune pe
cote-părţi şi anume – proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă. Această
formă a proprietăţii comune pe cote-părţi are ca obiect un bun, care prin natura sa
poate fi folosit in mod permanent de mai mulţi proprietari, fiind imposibil de al
impărţi. Articolul 355 instituie o regulă cu caracter general, care se referă la
proprietatea asupra părţilor comune din clădirile cu multe etaje sau cu apartamente,
şi constă in aceea că părţile din clădire, care, sunt destinate folosinţei spaţiilor, nu
pot fi folosite decat in comun. Conform art. 5 din Legea 913/2000, astfel de părţi-
comune din clădirile cu multe etaje sunt: zidurile, acoperişul, terasele, coşurile de
fum, casele scărilor, holurile, subsolurile, pivniţele şi etajele tehnice, tubulaturile de
gunoi, ascensoarele, utilajele şi sistemele inginereşti din interiorul sau exteriorul
locuinţelor. Asupra acestor părţi comune proprietarii apartamentelor, au un drept de
proprietate comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă.
2. Modul de posesie, folosinţă şi dispoziţie cu bunurile ce fac obiect al proprietăţii
comune pe cote-părţi forţată şi perpetuă se stabileşte prin Legea 913/2000.

Articolul 356. Proprietatea comună pe cote-părţi asupra despărţiturilor

comune

(1) Orice zid, şanţ sau altă despărţitură intre două terenuri care se află
in intravilan este prezumată a fi in proprietatea comună pe cote-părţi a
vecinilor dacă nu rezultă contrariul din titlu, dintr-un semn de necomunitate
conform regulamentelor de urbanism ori dacă proprietatea comună nu a
devenit proprietate exclusivă prin uzucapiune.
(2) Cota-parte din drepturile asupra despărţiturilor comune se va
considera un bun accesoriu. Instrăinarea sau ipotecarea cotei-părţi nu se
poate face decit o dată cu dreptul asupra terenului.

1. O categorie specială de coproprietate forţată constituie coproprietatea

despărţiturilor comună . In conformitate cu prevederile art. 356 termenul
„despărţituri comune” se referă la zidul, şanţul şi alte despărţituri ce separă două
proprietăţi invecinate, cu alte cuvinte se referă la semnele ce sunt aşezate pe hotarul
a două proprietăţi vecine. Zidul, şanţul şi alte despărţituri ce separă două proprietăţi
invecinate sunt prezumate a se află in proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă. Această regulă se referă doar la despărţiturile dintre două imobile aflate in
intravilan. Prezumţia stabilită de art. 356 poate fi combătută prin proba contrară, şi
anume prin acte juridice din care să rezulte că zidul aparţine unui singur proprietar.
Această prezumţie poate fi combătută şi printr-un „semn de necomunitate conform
regulamentelor de urbanism”. Prin semn de necomunitate se inţelege acel semn
cand culmea zidului este dreaptă şi perpendiculară despre peretele de o parte, iar
despre cealaltă infăţişează un plan inclinat. In acest caz, zidul se presupune că
aparţine exclusiv proprietarului despre care există planul inclinat. Cu o asemenea
reglementare urmează să fie completat Regulamentul general de urbanism (HG nr.
5di 1998 – MO nr nr.14-15/1998). Şi in sfarşit prezumţia de comunitate a
despărţiturilor mai poate fi răsturnată şi prin uzucapiune, dacă se dovedeşte că un
singur proprietar le-a dobindit pe această cale.
2. In proprietatea comună asupra despărţiturilor comune fiecare coproprietar are
o cotă-parte, mărimea căreia este stabilită conform art. 346. Proprietatea comună
asupra despărţiturilor comune este o proprietate comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă, de aceea cota-parte se va putea instrăina doar dată cu instrăinarea
dreptului asupra bunului comun, in particular, dată cu instrăinarea dreptului asupra
terenului. La fel ipotecarea unei asemenea cote-părţi va putea avea loc doar odată cu
ipotecarea intregului bun
Articolul 357. Incetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin impărţire

(1) incetarea proprietăţii comune pe cote-părţi prin impărţire poate fi

cerută oricind dacă legea, contractul sau hotărirea judecătorească nu
prevede altfel.
(2) Impărţirea poate fi cerută chiar şi atunci cind unul dintre
coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară de cazul cind l-a uzucapat, in
condiţiile legii.
(3) Impărţirea poate fi făcută prin inţelegere a părţilor sau prin
hotărire judecătorească.

1. Unul din cele mai răspandite moduri de incetare a dreptului de proprietate

comună pe cote – părţi este impărţirea. In cazul impărţirii bu nul aflat in proprietate
comună pe cote-părţi se imparte materialmente intre copărtaşi, fiecare dintre aceştia
devenind proprietarul exclusiv asupra unei anumite părţi determinate din bunul care
a format obiectul proprietăţii comune pe cote-părţi. Ca rezultat al impărţirii bunului
se face o repartizare concretă a unor părţi din bunul comun, adică fiecare
coproprietar primeşte o parte determinantă din bun in locul părţii nedeterminante.
Impărţirea bunului comun poate fi cerută oricand dacă legea, contractul sau
hotărarea judecătorească nu prevede altfel. Aceasta inseamnă, că in lipsa unor
prevederi legale, sau in lipsa unei inţelegeri dintre coproprietari, sau in lipsa unei
hotărari judecătoreşti care ar interzice sau amana impărţirea, acesta poate fi făcută
oricand. Cererea de impărţire poate fi inaintată atat de coproprietari cat şi de
creditorii unuia din coproprietar (a se vedea şi comentariul la art. 353).
2. Impărţirea bunului comun poate fi cerută chiar dacă bunul a fost folosit in
exclusivitate de un singur coproprietar. Folosirea bunului de un singur coproprietar
poate avea loc in baza inţelegerii dintre coproprietar cu respectarea prevederilor art.
346. Dacă, un coproprietar, va poseda bunul proprietate comună, intrunind condiţiile
necesare uzucapiunii, el va deveni proprietar exclusiv al intregului bun. In acest caz,
nu se va putea cere impărţirea bunului, fiindcă acesta nu mai este un bun comun ci
aparţine in exclusivitate unui singur proprietar.
3. Proprietatea comună pe cote-părţi poate inceta prin două forme de impărţeală:
a) prin inţelegerea părţilor, adică pe cale amiabilă; şi b) prin hotărare judecătorească.
Impărţirea amiabilă se efectuează in baza unui act juridic incheiat intre toţi
coproprietarii, act care poate fi incheiat in orice formă: scris sau verbal. Un asemenea
act de impărţire va fi valabil doar, dacă la el vor participa toţi coproprietarii şi toţi vor
cădea de acord cu realizarea impărţirii pe această cale, precum şi cu clauzele actului
de impărţire. Dacă unul din coproprietar este limitat sau lipsit in capacitatea de
exerciţiu, atunci impărţirea voluntară se va putea realiza numai cu incuviinţarea
autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz (a se vedea şi
comentariul la art. 360). Impărţirea judecătorească se efectuează de către instanţele
judecătoreşti la cererea persoanei indreptăţite de a cere partajul, asemenea
persoane după cum am menţionat, pot fi coproprietarii şi creditorii acestora. Dacă
bunul a fost partajat benevol, atunci cererea de partaj va fi respinsă de către instanţa
de judecată ca inadmisibilă. Partajul judiciar de cele mai dese ori poate avea loc in
următoarele cazuri; a) la impărţire nu sunt prezenţi toţi titularii dreptului de
proprietate comună; b) coproprietarii nu ajung la o inţelegere privind impărţirea
bunului comun; c) unul din coproprietari este lipsit sau limitat in capacitatea de
exerciţiu şi autoritatea tutelară, după caz a ocrotitorului legal, a refuzat incuviinţarea
unui partaj voluntar.

Articolul 358. Inadmisibilitatea impărţirii

 (1) Impărţirea este inadmisibilă in cazurile la care se refera art. 355 şi
356, precum şi in alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Impărţirea poate fi efectuată in cazul părţilor comune din clădirile
cu mai multe etaje sau apartamente atunci cind există acordul tuturor
coproprietarilor ori cind bunurile in cauză nu mai sint destinate folosirii in
comun.

1. In principiu, toate bunurile de orice natură pot face obiectul unei impărţiri.
Excepţiile de la această regulă pot fi stipulate doar in lege. In alin. 1 expres sunt
numărate două categorii de bunuri care nu pot face obiectul impărţiri: a) părţile
comune din clădirile cu multe etaje sau cu apartamente – art. 355; şi b) despărţiturile
comune ale două imobile vecine – art-356. Legea poate stabili şi alte cazuri in care
impărţirea va fi inadmisibilă.
2. Este posibil ca părţile comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente
să fie impărţite, doar dacă este acordul tuturor coproprietarilor ori dacă aceste bunuri
nu mai sunt destinate folosinţei comune. Important este că dacă nu va fi acordul
unuia din coproprietari, impărţirea părţilor comune din clădirile cu mai multe etaje
sau apartamente nu va putea avea loc. Este de presupus că in lipsa acordului de
voinţă a unuia din coproprietari, impărţirea nu va putea avea loc nici in baza
hotărarei judecătoreşti.

Articolul 359. Aminarea impărţirii

(1) Contractele privind aminarea impărţirii nu pot fi incheiate pentru o

perioada mai mare de 5 ani. In cazul imobilelor, contractele trebuie
incheiate in formă autentică şi inscrise in registrul bunurilor imobile.
(2) Pentru motive temeinice, instanţa de judecată poate dispune, la
cererea oricărui coproprietar, impărţirea chiar inainte de perioada stabilita
prin contract.
(3) Instanţa de judecată poate dispune aminarea impărţirii dacă
aceasta s-ar impune in vederea protecţiei intereselor celorlalţi
coproprietari. Instanţa poate dispune impărţirea dacă imprejurările avute in
vedere la data pronunţării hotăririi de aminare s-au modificat.

1. Coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi pot incheia un contract

prin care să amane impărţirea bunului comun. Pe langă condiţiile generale de
valabilitate a contractelor, contractul de amanare a impărţiri mai trebuie să cuprindă
o condiţie specială şi anume cea referitoare la termen. In alin. 1 se indică că
termenul contractului de amanare a impărţiri nu poate fi mai mare de 5 ani. Dacă, un
asemenea contract, va fi incheiat pe un termen mai mare de 5 ani apoi el va lovit de
nulitate. Contractul de reinnoire a amanării impărţirii poate fi incheiat doar după
expirarea primului termen. Forma contractul de amanare a impărţirii depinde de
faptul dacă bunul comun este mobil sau imobil. Dacă bunul comun este mobil apoi
contractul de amanare a impărţirei poate fi incheiat atat in formă scrisă cat şi in
formă verbală. In schimb dacă bunul comun este imobil, contractul de amanare a
impărţirii va putea fi incheiat doar in formă autentică. In cazul bunurilor imobile
contractul de amanare a impărţirii va fi opozabil terţelor doar din momentul
inregistrării in registrul bunurilor imobile.
2. Dacă coproprietarii au incheiat u contract prin care au amanat impărţirea, apoi
impărţirea nu va putea avea loc decat după expirarea termenului acestui contract.
Cu toate acestea, oricare din coproprietari poate cere instanţei judecătoreşti să
dispună impărţirea bunului chiar şi inaintea expirării termenului contractului de
amanare a impărţirii. Instanţa judecătorească va dispune impărţirea bunului, inaintea
expirării termenului contractului de amanare a impărţirii, dacă va considera că
există motive intemeiate. Legiuitorul, in alin. 2 nu a numit expres care motive sunt
considerate intemeiate, de acea in fiecare caz concret instanţa judecătorească va
trebui să reiasă din circumstanţele cauzei şi să analizeze dacă motivele invocate de
unul (sau caţiva) coproprietari pot fi considerate ca temeinice sau nu.
3. Amanarea impărţirii poate avea loc prin incheierea unui acord dintre toţi
coproprietarii, fie prin hotărare judecătorească. Amanarea impărţirii va avea loc prin
hotărare judecătorească in cazurile in care unul sau caţiva coproprietari vor cere
impărţirea bunului comun, in conformitate cu prevederile art. 357 alin. 3. Instanţa
de judecată va putea dispune, la cererea unuia din coproprietari, amanarea
impărţirii, doar dacă va constata că o asemenea amanare va avea drept efect o
protecţie a intereselor celorlalţi coproprietari. Totuşi, dacă la dată pronunţări
hotărărei de amanare a impărţirii, se vor modifica temeiurile invocate pentru
amanarea impărţirii, instanţa judecătorească va fi in drept să dispună impărţirea
bunului comun.

Articolul 360. Impărţirea in cazul in care coproprietarul este lipsit de sau

limitat in capacitatea de exerciţiu

Dacă un coproprietar este lipsit de sau limitat in capacitatea de

exerciţiu, impărţirea poate fi făcută prin inţelegerea părţilor numai cu
incuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a ocrotitorului legal, după caz.

Norma comentată instituie o cerinţă suplimentară faţă de inţelegerea cu privire la

impărţirea bunului comun in cazul in care un coproprietar este lipsit (art. 24) sau
limitat (art.25) in capacitatea de exerciţiu. Aceste reguli vor fi aplicabile şi
persoanelor care nu au implinit varsta de 18 ani, adică persoanelor care nu au
capacitate de exerciţiu deplină, excepţie fiind cei care au incheiat căsătoria pană la
atingerea majoratului (art. 20alin. 2) şi persoanele emancipate (art. 20 alin.3). Dacă
asemenea persoane vor fi coproprietari atunci impărţirea poate fi făcută prin
inţelegerea părţilor numai cu incuviinţarea autorităţii tutelare, precum şi a
ocrotitorului legal, după caz. Dacă aceste persoane abilitate să incuviinţeze
impărţirea vor fi contra impărţirii bunului comun, acesta va putea fi impărţit doar prin
hotărare judecătorească la cererea oricărui coproprietar.
Instituirea unor asemenea reglementări işi găseşte argumentul şi in faptul că in
principiu impărţirea bunului constituie un act de dispoziţie.

Articolul 361. Modul de impărţire a bunului proprietate comună pe cote-

părţi

(1) Impărţirea bunului proprietate comună pe cote-părţi se face in

natură, proporţional cotei-părţi a fiecărui coproprietar.
(2) Dacă bunul proprietate comună pe cote-părţi este indivizibil ori nu
este partajabil in natură, impărţirea se face prin:
a) atribuirea intregului bun, in schimbul unei sulte, in favoarea unui ori a
mai multor coproprietari, la cererea lor;
b) b) vinzarea bunului in modul stabilit de coproprietari ori, in caz de
neinţelegere, la licitaţie şi distribuirea preţului către coproprietari
proporţional cotei-părţi a fiecăruia dintre ei.
(3) In cazul in care unui dintre coproprietari ii este atribuită o parte
reala mai mare decit cota sa parte, celorlalţi coproprietari li se atribuie o
sultă.
(4) Impărţirea se efectuează in modul stabilit de lege.
 (5) Părţile reale stabilite de instanţa de judecată pot fi distribuite prin
tragere la sorţi, după caz.

1. In cazurile in care bunul proprietate comună pe cote-părţi este divizibil,

impărţirea se face in natură. La impărţirea in natură a bunului comun trebuie să se
ţină cont de mărimea cotei-părţi ce aparţine fiecărui proprietar. Drept rezultat al
impărţiri bunului in natură, fiecărui coproprietar i se poate atribui o parte din bun
care poate coincide cu mărimea cotei-părţi, dar se poate intampla ca parte ce ii
revine din bunul comun să nu corespundă cu mărimea cotei-părţi. In acest ultim caz
vor fi aplicabile prevederile art. 361 alin. 3.
2. Am văzut că dacă bunul este divizibil el se va impărţi in natură. Dar, dacă bunul
este indivizibil sau dacă nu este comod partajabil atunci impărţirea bunului se va
face pe alte căi. In opinia noastră, partajarea intr-un alt mod decat cel prevăzut la
alin. 1, poate avea loc in următoarele două cazuri: a) bunul este indivizibil; sau b)
bunul deşi este divizibil, insă nu poate fi comod partajabil in natură. După cum
putem observa in alin. 2 se indică doar o singură situaţie, fiindcă termenii „indivizibil”
şi „nu este partajabil” au acelaşi sens. De aceea considerăm cuvintele „nu este
partajabil” din prima propoziţie a alin. 2 trebuie inţelese in sensul „nu este comod
partajabil” . Deci, dacă bunul comun este indivizibil ori nu este comod partajabil, el
poate fi atribuit in proprietatea exclusivă a unuia din coproprietari. O asemenea
atribuire poate fi făcută doar cu acordul coproprietarilor. Acel coproprietar, care va
deveni proprietar exclusiv al bunului, va fi ţinut la plata unei sulte celorlalţi
coproprietar. Legiuitorul nu a reglementat situaţia in care toţi coproprietarii vor dori
ca bunul să fie atribuit lor in natură. Credem că intr-un asemenea caz litigiul urmează
a fi soluţionat de instanţa judecătorească, care poate aplica prevederile art. 361 alin.
5. O altă posibilitate de impărţire a bunului indivizibil sau a bunului care nu este
comod partajabil, este vanzarea bunului. Modul de vanzare a bunului este stabilit de
coproprietari, iar dacă aceştia nu vor ajunge la un numitor comun, bunul comun va fi
vandut la licitaţie. Preţul obţinut va fi distribuit intre coproprietari ţinandu-se cont de
mărimea cotelor-părţi.
3. Ca rezultat al impărţirii bunului in natură se poate intampla ca partea ce ii
revine unui coproprietar să fie mai mare sau mai mică decat cota sa parte. In aceste
cazuri, cl ce a primit o parte mai are decat cota sa parte va trebui să compenseze pe
acei coproprietari car au primit real o parte mai mică decat cota lor parte.
4. Pentru unele categorii de bunuri prin lege poate fi stabilit modul de impărţire a
bunului comun. Asemenea bunuri de regulă sunt bunurile imobile.
5. Impărţirea bunului comun in natură poate fi efectuată şi pe cale
judecătorească. In acest caz fiecărui coproprietar ii va fi repartizată o parte reală din
bunul comun. Dacă vor fi divergenţe privitor la aceea care parte şi cui trebuie
repartizată instanţa judecătorească poate să distribuie părţile din bunul comun prin
tragere la sorţi. Un asemenea procedeu este nou, şi nu a fost cunoscut legislaţiei, dar
poate fi util in cazurile cand, spre exemplu la o parte din bunul comun vor pretinde
mai mulţi coproprietari. Tragerea la sorţi poate avea loc doar dacă la ea participă toţi
coproprietarii.

Articolul 362. Stingerea datoriilor in cazul impărţirii

(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor,

născute in legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi, care sint
scadente ori devin scadente in cursul anului in care are loc impărţirea.
(2) Suma necesară stingerii obligaţiilor care decurg din alin.(1) va fi
preluată, in lipsa unei stipulaţii contrare, din preţul vinzării bunului comun
cu ocazia impărţirii şi va fi suportată de către coproprietari proporţional
cotei-părţi a fiecăruia.
 1. In legătură cu exercitarea dreptului de proprietate comună pe cote-părţi pot
apărea careva cheltuieli de intreţinere sau păstrare a bunului comun. La fel
coproprietarii sunt obligaţi să participe la plata impozitelor, taxelor şi a altor plăţi
obligatorii necesare a fi plătite pentru unele categorii de bunuri (spre exemplu
impozitul pe bunurile imobile). Toate aceste plăţi pot fi achitate de către toţi
coproprietarii, dar unul din coproprietar poate achita suma integral ca ulterior să
ceară de la ceilalţi plăţile respective care sunt proporţionale mărimei cotelor lor părţi.
Dacă coproprietarii vor decide impărţirea bunului, ei sunt in drept să ceară şi
stingerea tuturor datoriilor, născute in legătură cu proprietatea comună pe cote-părţi,
care sint scadente ori devin scadente in cursul anului in care are loc impărţirea.
Aceste datorii vor fi suportate de către toţi coproprietarii proporţional mărimei cotelor
lor părţi (a se vedea şi art. 349).
2. Dacă coproprietarii nu au stins datoriile, născute in legătură cu proprietatea
comună pe cote-părţi, care sint scadente ori devin scadente in cursul anului in care
are loc impărţirea, pană la impărţirea bunului comun, apoi aceste sume vor fi
achitate din preţul vanzării bunului comun, vanzare care va avea loc in legătură cu
impărţirea bunului comun. Coproprietarii pot stabili prin acordul comun şi o altă
modalitate de stingere a datoriilor născute in legătură cu proprietatea comună pe
cote-părţi.

Articolul 363. Efectele impărţirii proprietăţii comune

(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau al

sumei de bani atribuite numai de la data impărţirii, cu excepţia bunurilor
imobile asupra cărora dreptul de proprietate apare la data inscrierii in
registrul bunurilor imobile.
(2) Actele incheiate, in condiţiile legii, de un coproprietar asupra
bunului proprietate comuna pe cote-părţi rămin valabile şi sint opozabile
celui care a dobindit bunul in urma impărţirii.
(3) Garanţiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părţi se
strămută de drept asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin
impărţire.
(4) Impărţirea care a avut loc inaintea termenului stipulat in acordul
coproprietarilor nu este opozabilă creditorului care deţine o ipoteca asupra
unei cote-părţi dacă acesta nu a consimţit la impărţire sau dacă debitorul
său nu conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective
din bun.

1. Regula, consacrată efectelor impărţirii, din art. 363 alin. 1, prevede că din
momentul impărţirii fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunului sau
al sumei de bani atribuite. Actul de impărţire a bunului comun este un act declarativ
de drepturi, aceasta inseamnă că in cazul impărţirii nu are loc un transfer de drepturi
intre titularii dreptului de proprietate comună pe cote-părţi, ci acestora le este
recunoscut dreptul pe care ei l-au avut in proprietatea comună. După regula generală
instituită in alin. 1, coproprietarul va deveni proprietar exclusiv al bunului mobil din
momentul impărţirii bunului. Dacă sunt impărţite bunurile imobile, atunci dreptul de
proprietate asupra părţii din bunul comun, apare din momentul inregistrării impărţirii
in registrul bunurilor imobile, respectiv o asemenea impărţire va fi opozabilă terţelor
din momentul inregistrării in registrul bunurilor imobile.
2. Bunul proprietate comună poate fi transmis in folosinţă persoanelor terţe, sau
chiar poate fi gajat cu respectarea prevederilor legislaţiei. Asemenea acte de
instrăinate a bunului comun vor fi considerate valabile doar dacă a fost acordul
tuturor coproprietarilor (a se vedea şi art. 351). In afară de aceasta fiecare
coproprietar in conformitate cu prevederile art. 350 poate să efectueze acte de
conservare a bunului proprietate comună. Dacă aceste acte incheiate de un
coproprietar (sau de mai mulţi coproprietari) sunt valabile apoi ele vor fi opozabile şi
pentru acele persoane care vor dobandi bunul in urma impărţirii. Această regulă va fi
aplicabilă atat in cazurile cand bunul a fost dobandit in proprietate exclusivă de unul
din coproprietari, cat şi in cazurile cand bunul ca rezultat al impărţirii va fi vandut
persoanelor terţe (art. 361 alin.2 lit. a).
3. Dacă bunul proprietate comună poate fi instrăinat doar cu acordul tuturor
coproprietarilor, apoi cota-parte din proprietatea comună pe cote-părţi, poate fi
instrăinată fără a fi necesar acordul celorlalţi coproprietari. Coproprietarul poate să
garanteze cu cota sa o obligaţie proprie cat şi o obligaţie străină. In alin. 3 din norma
comentată, se indică, că odată cu impărţirea bunului comun, nu se va stinge garanţia
constituită de un coproprietar asupra cotei sale părţi. Această garanţie se va
strămuta de drept asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin moştenire. Spre
exemplu, dacă un coproprietar a gajat cota sa parte din proprietatea comună pe
cote-părţi, atunci, după ce bunul comun a fost impărţit, dreptul de gaj al creditorului
gajist va trece asupra bunului sau a sumei de bani atribuite prin impărţire.
4. Coproprietari prin acord comun pot amana impărţirea bunului comun (a se
vedea şi art. 359). In cazul imobilelor, contractele de amanare a impărţirii, trebuie
incheiate in formă autentică şi inscrise in registrul bunurilor imobile. In cazurile in
care coproprietarii vor decide de a impărţi bunul comun inainte de expirarea
termenului indicat in acordul de impărţire, ei vor trebui să ţină seama de existenţa
garanţiilor reale constituite de unul (unii) coproprietari asupra cotelor părţi ce le
aparţin. Pentru ca impărţirea bunului comun efectuată inaintea termenului stipulat in
acordul coproprietarilor, să aibă efect juridic, este necesar ca să existe acordul
creditorului care deţine o ipoteca asupra unei cote-părţi din bunul proprietate
comună. Dacă un asemenea acord nu va exista, apoi impărţirea care a avut loc
inaintea termenului stipulat in acordul coproprietarilor nu va fi opozabilă acestui
creditor. Totuşi, impărţirea, care a avut loc inaintea termenului stipulat in acordul
coproprietarilor, va fi valabilă şi respectiv va fi opozabilă şi creditorului care deţine o
ipotecă aspra unei cote-părţi, chiar dacă nu a fost acordul lui la impărţire, dacă
debitorul său va conserva dreptul de proprietate a cel puţin asupra părţii respective
din bun.

Articolul 364. Obligaţia de garanţie a coproprietarilor

(1) Coproprietarii işi datorează, in limita cotelor-părţi, garanţie pentru

evicţiune şi vicii ascunse, dispoziţiile privitoare la obligaţia de garanţie a
vinzătorului aplicindu-se in modul corespunzător.
(2) Fiecare din coproprietari este obligat să despăgubească pe
coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al viciului ascuns. Dacă
unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va
suporta proporţional de ceilalţi coproprietari.
(3) Coproprietarii nu datorează garanţie dacă prejudiciul este urmarea
faptei săvirşite de un alt coproprietar sau dacă au fost scutiţi prin actul de
impărţire.

1. Avand in vedere faptul că in rezultatul impărţirii incetează dreptul de

proprietate comună pe cote-părţi şi ca rezultat dreptul de proprietate asupra bunului
comun trece in exclusiv in proprietatea unei singure persoane, coproprietarii sunt
obligaţi să garanteze transferul unui drept de proprietate neafectat. Astfel, legiuitorul
in art. 364 a stabilit obligaţia, fiecărui coproprietar, in limita cotelor lor părţi, de
garanţie pentru evicţiune (pierderea dreptului de posesie asupra bunului) şi pentru
viciile ascunse. Coproprietari bunului comun in cazul impărţirii, fiind consideraţi
vanzători, vor avea şi obligaţiile de garanţie ce aparţin acestuia şi care in special sunt
prevăzute in art. 758-767.
2. Dacă obligaţia de garanţie a coproprietarilor, prevăzută la alin. 1, nu va
indeplinită, atunci coproprietarul, care nu şi-a indeplinit această obligaţie, va fi
obligat să despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicţiunii sau al
viciului ascuns. Aşa, spre exemplu, dacă un terţi in temeiul dreptului său asupra
bunului comun, va intenta o acţiune de evicţiune, atunci coproprietarul care a
constituit in favoarea terţului dreptul ce ii permite acestuia să inainteze o acţiune de
evicţiune, va despăgubi pe coproprietarul prejudiciat prin evecţiune. Dacă unul
dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se va suporta
proporţional de ceilalţi coproprietari.
3. Dacă prejudiciu, pentru care coproprietarul conform alin. 1 şi 2 este obligat să
răspundă, a fost cauzat de un alt coproprietar, atunci coproprietarul nu va datora o
garanţie. De asemenea coproprietarul nu va datora o garanţia, dacă prin actul de
impărţire, el a fost scutit de o asemenea garanţie.

Articolul 365. Nulitatea impărţirii

(1) Impărţirea poate fi desfiinţată pentru aceleaşi cauze ca şi actele

juridice.
(2) Impărţirea făcută fără participarea tuturor coproprietarilor este
lovită de nulitate absolută.
(3) Impărţirea este valabilă chiar dacă nu cuprinde toate bunurile
proprietate comună pe cote-părţi. Pentru bunurile omise se poate face
oricind o impărţire suplimentară.
(4) Nu poate invoca nulitatea relativă a impărţirii coproprietarul care,
cunoscind cauza de nulitate, instrăinează total sau parţial bunurile
atribuite.

1. Actul de impărţire a bunului proprietate comună pe cote-părţi, este un act

juridic civil, care este guvernat de regulile referitoare la actul juridic, cu excepţiile
prevăzute in art. 357-365. Referitor la nulitatea actului de partaj (impărţire ) vor fi
aplicabile aceleaşi temeiuri ca şi la actele juridice (a se vedea şi 216-233). Deci, actul
de impărţire a bunului comun, poate fi lovit de nulitate absolută şi relativă conform
dispoziţiilor art. 216-233.
2. In alin. 2 se conţine o cauză specială de nulitate absolută a actului de impărţire,
care nu se conţine in art. 216-233. Actul de impărţire este considerat un act de
dispoziţie, la incheierea căruia conform prevederilor art. 351 alin. 1 trebuie să fie
acordul tuturor coproprietarilor. Dacă la impărţirea bunului comun nu vor participa
toţi coproprietarii, atunci o asemenea impărţire este lovită de nulitate absolută.
Totuşi, impărţirea făcută prin hotărare judecătorească, va fi valabilă, chiar şi in
cazurile in care unul din coproprietari nu va fi de acord cu impărţirea bunului comun.
In aceste cazuri vom fi in prezenţa situaţiilor in care un coproprietar (sau mai mulţi)
au participat la impărţirea bunului comun, insă nu au fost de acord cu decizia
celorlalţi coproprietari privitori la impărţirea bunului comun (a se vedea şi art. 357
alin.3).
3. Alin. 3 reglementează situaţiile in care in proprietatea comună pe cote-părţi
sunt mai multe bunuri şi nu toate au fost supuse impărţiri. Dacă la impărţirea unor
bunuri comune au fost respectate toate cerinţele legale, apoi asemenea impărţire va
fi considerată valabilă, chiar dacă ea nu a cuprins toate bunurile proprietate comună.
Bunurile care nu au fost impărţite vor putea fi ulterior impărţite prin inţelegerea
părţilor sau prin hotărare judecătorească.
4. După cum am spus şi mai sus, ca rezultat al impărţirii, bunul poate fi transmis
in proprietatea exclusivă a unuia din coproprietari. Dacă acest coproprietar la
momentul impărţirii cunoştea careva temeiuri care pot duce la nulitatea impărţirii,
apoi el poate cere ca o asemenea impărţire să fie desfiinţată pentru cauză de
nulitate. Totuşi acest coproprietar nu va putea cere nulitatea impărţirii, dacă a
instrăinat total sau parţial bunul comun, care ia fost atribuit in proprietate exclusivă
ca rezultat al impărţirii. Deci, coproprietarul care cunoştea cauza de nulitate va putea
cere desfiinţarea pentru această cauză, doar dacă nu a instrăinat total sau parţial
bunul comun, care ia fost atribuit in proprietate exclusivă ca rezultat al impărţirii.

S e c t i u n e a a 3-a
PROPRIETATEA COMUNA IN DEVALMASIE

Articolul 366. Dispoziţii generale cu privire la proprietatea comună in

devălmăşie

(1) In cazul in care dreptul de proprietate aparţine concomitent mai

multor persoane fără ca vreuna dintre ele să fie titularul unei cote-părţi
ideale din bunul comun, proprietatea este comună in devălmăşie.
(2) Proprietăţii comune in devălmăşie se aplică in modul corespunzător
dispoziţiile cu privire la proprietatea comuna pe cote-părţi dacă prezenta
secţiune nu prevede altfel.

1. A doua formă a dreptului de proprietate comună este dreptul de proprietate

comună in devălmăşie. Pornind de la prevederile art.344, 345, 366, am putea spune
că dreptul de proprietate comună in devălmăşie, este acel drept ce aparţine la două
sau mai multe persoane asupra bunurilor ce le deţin in proprietate, acestea
rămanand nefracţionate in materialitatea lor, de asemenea nefiind determinată nici
cota-parte ideală din dreptul de proprietate.
Drept formă a proprietăţii comune, proprietatea in devălmăşie se destinge prin
aceea că aparţine nefracţionat tuturor titularilor devălmaşi şi are ca obiect bunuri
comune nefracţionate in materialitatea lor. In cazul acestei forme de proprietate
comună titularii nu au determinată nici măcar o cotă-parte ideală, matematică in
dreptul de proprietate. Caracteristica principală a dreptului de proprietate comună in
devălmăşie o constituie faptul că titularii acestui drept nu cunosc nici intinderea
dreptului lor de proprietate asupra bunului comun şi nici bunurile in materialitatea
lor, ce aparţin fiecăruia in parte. Devălmăşia ţine de anumite relaţii existente intre
titularii dreptului, in primul rand relaţii de familie. De obicei, odată cu incetarea
relaţiilor ce au determinat-o incetează şi proprietatea comună in devălmăşie.
In ceea ce priveşte temeiurile de dobandire a dreptului de proprietate comună in
devălmăşie, apoi aceasta poate apărea atat in baza legi, lucru cel mai des intalnit,
spre exemplu proprietatea soţilor, cat şi in baza actului juridic civil. Deci, devălmăşia
poate rezulta din lege şi din convenţia părţilor. Apariţia proprietăţii devălmaşe in
baza actului civil, pentru prima dată a fost expres prevăzută in art. 344 alin.2. Astfel,
bazandu-ne pe prevederile legale şi pe principiul că este permis tot ce nu este
interzis am putea conchide că părţile incheind un act juridic civil pot decide ca
bunurile dobandite să le aparţină cu drept de proprietate comună in devălmăşie.
Deşi Codul Civil admite posibilitatea apariţiei proprietăţii comune in devălmăşie in
baza unui act juridic civil, totuşi trebuie să afirmăm, că avand in vedere faptul că in
cazul proprietăţii comune in devălmăşie nu este cunoscută nici măcar cota ideală din
dreptul de proprietate, ea poate apărea intre persoane foarte apropiate.
2. In ceea ce priveşte exercitarea dreptului de posesie, folosinţă şi dispoziţie
asupra bunurilor aflate in proprietatea comună in devălmăşie cat şi impărţirea şi
incetarea acesteia, vor fi aplicabile regulile de la proprietatea comună pe cote-părţi,
ţinandu-se cot de reglementările speciale referitoare la proprietatea comună in
devălmăşie cuprinse in art. 366-373.

Articolul 367. Folosinţa bunului proprietate comuna in devălmăşie

Fiecare coproprietar devălmaş are dreptul de a folosi bunul comun

potrivit destinaţiei acestuia, fără a limita dreptul celorlalţi coproprietari
dacă in contract nu este prevăzut altfel.

Obiectul dreptului de reprezentare al proprietarilor devălmaşi il constituie

atributele de folosinţă, posesie şi dispoziţie. Atributul folosinţei, care intră in
conţinutul juridic al dreptului de proprietate comună in devălmăşie, dă posibilitatea
titularilor dreptului de proprietate comună in devălmăşie să utilizeze bunul in propriul
lor interes, dobandind in proprietate fructele pe are le pot obţine de la acest bun.
Exercitarea atributului de folosinţă poate fi făcută de oricare din proprietarii
devălmaşi, cu condiţia ca o asemenea exercitare să nu limiteze dreptul celorlalţi
coproprietari devălmaşi. Regula dată, stipulată expres in art. 367, poartă un caracter
dispozitiv, dand posibilitate coproprietarilor devălmaşi să stabilească şi un alt mod de
folosire a bunului comun. Spre exemplu aceştia prin incheierea unui act juridic pot
stabili că folosinţa bunului comun să fie exercitate in exclusivitate de un singur
coproprietar devălmaş.
Folosinţa ca atribut al dreptului de proprietate prezintă o importanţă deosebită,
prin intermediul său asigurandu-se insuşi procesul de utilizare a insuşirilor bunului
pentru satisfacerea nevoilor de ordin patrimonial ale proprietarilor devălmaşi. Anume
din aceste considerente, legiuitorul in art. 367 a stipulat că folosinţa bunului comun
trebuie să se facă potrivit destinaţiei acestuia.
Dacă ca rezultat al exercitării atributului de folosinţă, bunului comun i-au fost
produse degradări sau i-a fost schimbată destinaţia, apoi fiecare din titularii dreptului
de proprietate comună in devălmăşie este in drept să ceară repararea daunelor
cauzate.

Articolul 368. Actele de conservare şi administrare a bunului proprietate

comuna in devălmăşie

Oricare dintre proprietarii devălmaşi este prezumat a avea

consimţămintul celorlalţi pentru efectuarea oricăror acte de conservare şi
administrare a bunului proprietate comuna in devălmăşie dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.

Pentru a asigura o folosire mai eficientă a bunurilor comune şi pentru a inlătura

pericolul pieirii bunului comun, titularii dreptului de proprietate comună in
devălmăşie sunt indreptăţiţi să efectueze acte de conservare. Actele de conservare
au drept scop de a salva bunul comun de la un pericol iminent, in schimbul unor
cheltuieli de importanţă redusă, adică au scopul de a menţine bunul in starea
actuală. De aceste acte beneficiază toţi titularii dreptului de proprietate comună in
devălmăşie, de acea in art. 368 a fost instituită regula conform căruia oricare di
proprietarii devălmaşi pot efectua acte de conservare. Acordul celorlalţi proprietari
devălmaşi, la săvarşirea actelor de conservare, este prezumat. Excepţii de la regula
dată se pot conţine in lege ori in contractul incheiat intre proprietarii devălmaşi. Cele
comentate la această normă se referă in egală măsură şi la actele de administrare
care pot fi efectuate de oricare din proprietarii devălmaşi. Actele de administrare
sunt acele operaţiuni juridice de exploatare normală a bunurilor, menite să la facă
productive, fără a le diminua sau compromite valoarea lor printr-o folosire
neraţională. Am putea atribui la această categorie de acte administrative aşa acte ca
perceperea fructelor şi a veniturilor aduse de bun; efectuarea de reparaţii;
valorificarea unor bunuri perisabile; gospodărirea şi intrebuinţarea bunurilor pentru
satisfacerea nevoilor de trai.

Articolul 369. Actele de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună

in devălmăşie

(1) Fiecare din coproprietarii devălmaşi poate dispune de bunul mobil

proprietate comuna in devălmăşie dacă acordul incheiat intre ei nu prevede
altfel.
(2) Pentru actele de dispoziţie asupra bunurilor imobile proprietate
comună in devălmăşie este necesar acordul scris al tuturor coproprietarilor
devălmaşi.
(3) Actul juridic de dispoziţie incheiat de unul dintre coproprietarii
devălmaşi poate fi declarat nul dacă se face dovada că cealaltă parte ştia
sau trebuia să ştie despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie,
despre faptul ca ceilalţi coproprietari devălmaşi sint impotriva incheierii
actului juridic sau că nu a fost cerut acordul la instrăinarea imobilelor.

1. Referitor la exercitarea actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate

comună
in devălmăşie, art. 369 face distincţie după cum acestea se referă la bunuri mobile
sau la bunuri imobile. In conformitate cu prevederile alin. 1, oricare dintre
coproprietarii devălmaşi poate săvarşi acte de dispoziţie cu privire la bunurile
proprietate comune, mobile, dacă acordul incheiat intre ei nu prevede altfel. O
precizare pe care trebuie să o facem in legătură cu actele de dispoziţie, pe care le
poate face oricare din coproprietarii devălmaşi, se referă la aceea că aceste acte
trebuie să fie cu titlu oneros. Deşi din textul art. 369 alin.1 nu rezultă o atare
precizare, totuşi, natura juridică a acestor acte impune a face asemenea concluzii,
fiindcă mandatul prezumat trebuie exercitat in toate cazurile numai in interesele
comunităţii de bunuri ce aparţin coproprietarilor devălmaşi. O asemenea prevedere
legală o intalnim in art. 21 alin. 3 din Codul Familiei conform căreia actul juridic prin
care se micşorează ori se suprimă comunitatea de bunuri a soţilor este declarată nulă
de către instanţa de judecată. Respectiv, in ceea ce prieşte actele de dispoziţie cu
titlu gratuit, acestea vor putea fi făcute de unul din coproprietarii devălmaşi doar cu
consimţămantul celorlalţi, indiferent de faptul dacă aceste se referă la bunuri mobile
sau imobile. Coproprietarii devălmaş pot să stabilească prin acord comun şi un alt
mod de săvarşire a actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună in
devălmăşie. Spre exemplu, coproprietarii devălmaşi pot decide ca toate actele de
dispoziţie vor putea fi incheiate doar cu acordul tuturor, acord care poate fi, fie in
formă scrisă, fie in formă verbală.
2. Dispoziţiile alin. 2 prevăd unele cerinţe speciale pentru actele de dispoziţie
asupra bunurilor imobile proprietate comună in devălmăşie. Pentru ca aceste acte de
dispoziţie să fie valabile este necesar acordul scris al tuturor coproprietarilor
devălmaşi. Consimţămantul expres la care se referă dispoziţiile legale din art. 369
alin.2, se poate realiza, fie prin participarea personală a tuturor coproprietarilor
devălmaşi la incheierea actului juridic de dispoziţie, fie in baza unui mandat special
prin care coproprietarul devălmaşi imputerniceşte o persoană terţă (ori un alt
coproprietar) să incheie acte de dispoziţie, fie prin eliberarea unei recipise din
conţinutul căreia să reiasă acordul la săvarşirea actelor de dispoziţie asupra
bunurilor imobile proprietate comună in devălmăşie.
Lipsa consimţămantului unuia din coproprietarii devălmaşi la incheierea unui act
juridic de dispoziţie cu privire la bunuri imobile comune nu poate fi suplinită nici chiar
printr-o hotărare judecătorească.
 3. Alin. 3 stabileşte consecinţele incheierii actelor de dispoziţie asupra bunurilor
proprietate comună in devălmăşie contrare prevederilor art. 369 alin.1 şi 2.
Problema valabilităţii actelor de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună in
devălmăşie este pusă in dependenţă de faptul dacă cealaltă parte a acestui act ştia
sau trebuia să ştie că coproprietarul devălmaşi nu are dreptul să instrăineze bunul
proprietate comună in devălmăşie. Regula cuprinsă in alin. 3 este că, dacă cealaltă
parte a acestui act ştia sau trebuia să ştie că coproprietarul devălmaşi nu are dreptul
să instrăineze bunul proprietate comună in devălmăşie, atunci actul de dispoziţie
incheiat de unul din coproprietarii devălmaşi este lovit de nulitate relativă.
Coproprietarul care invocă nulitatea actului de dispoziţie asupra bunurilor
proprietate comună in devălmăşie trebuie să dovedească că cealaltă parte, a actului
de dispoziţie incheiat de către unul dintre coproprietarii, ştia sau trebuia să ştie
despre acordul care limitează dreptul de dispoziţie, despre faptul ca ceilalţi
coproprietari devălmaşi sint impotriva incheierii actului juridic sau că nu a fost cerut
acordul la instrăinarea imobilelor. Pană la proba contrară se va considera că cel ce a
incheiat actul de dispoziţie asupra bunurilor proprietate comună in devălmăşie cu nul
din coproprietarii devălmaşi este de bună – credinţă, adică nu ştia şi nici nu putea să
ştie că coproprietarul devălmaşi nu este in drept să incheie actul de dispoziţie.
Deci, sancţiunea prevăzută de art. 369 alin. 3, ce trebuie să se aplice actelor de
dispoziţie, incheiate contrar prevederilor art. 369 alin. 1 şi 2, este nulitatea relativă,
nulitate ce poate fi confirmată de ceilalţi coproprietari: - care au limitat dreptul de
dispoziţie incheind in acest sens un acord; care au fost impotriva incheieri actului de
dispoziţie, precum şi de cei de la care nu sa cerut acordul la instrăinarea imobilelor.

Articolul 370. Impărţirea bunului proprietate comună in devălmăşie

Impărţirea bunului proprietate comună in devălmăşie intre

coproprietarii devălmaşi se va face proporţional aportului fiecăruia la
dobindirea bunului. Pină la proba contrară, aportul coproprietarilor
devălmaşi este prezumat a fi egal.

La impărţirea bunului proprietate comună pe cote părţi vor fi aplicabile regulile

impărţirii bunurilor proprietate comună cote-părţi, ţinandu-se cont de particularităţile
stipulate in art. 366-373. Astfel la impărţirea bunului proprietate comună in
devălmăşie intre coproprietarii devălmaşi se va porni de la prezumţia - aportul
coproprietarilor devălmaşi este egal. Acei coproprietari devălmaşi, care vor considera
că aporturile coproprietarilor la dobandirea bunului nu au fost egale, vor trebui să
facă această dovadă. In aceste cazuri impărţirea bunului proprietate comună in
devălmăşie intre coproprietarii devălmaşi se va face proporţional aportului fiecăruia
la dobandirea bunului.

Articolul 371. Proprietatea comună in devălmăşie a soţilor

(1) Bunurile dobindite de soţi in timpul căsătoriei sint proprietatea lor

comună in devălmăşie dacă, in conformitate cu legea sau contractul
incheiat intre ei, nu este stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri.
(2) Orice bun dobindit de soţi in timpul căsătoriei se prezumă
proprietate comună in devălmăşie pină la proba contrară.

1. Dreptul de proprietate comună in devălmăşie al soţilor este de natură legală.

Regulile stipulate in art. 371 şi 372 urmează a fi aplicate ţinandu-s cont şi de
capitolele 5 şi 6 din Codul Familiei, respectiv art. 19-32, care determină regimul
juridic al bunurilor soţilor. Codul Civil din 1964 nu cuprindea reglementări exprese
referitor la proprietatea comună in devălmăşie a soţilor, in schimb reglementa
proprietatea gospodăriei de colhoznic, care la fel era considerată proprietate comună
in devălmăşie. Noul Cod Civil cuprinde reglementări exprese doar a proprietăţii
comune in devălmăşie a soţilor. Acest cod, in principiu, a păstrat regimul juridic al
bunurilor soţilor. Regula generală privind regimul juridic al bunurilor soţilor o
desprindem din art. 371 alin. 1 conform căruia bunurile dobandite de soţi in timpul
căsătoriei sint proprietatea lor comună in devălmăşie. Această regulă poartă un
caracter dispozitiv, dand posibilitate soţilor să stabilească un alt regim al bunurilor
comune. Astfel putem distinge două regimuri al bunurilor soţilor: a) regimul legal al
bunurilor soţilor şi b) regimul contractual al bunurilor soţilor. Art. 371 a preluat
reglementările din Codul Familiei, care la fel distinge intre aceste două regimuri al
bunurilor soţilor – Capitolul 5 „Regimul legal al bunurilor soţilor” şi Capitolul 6
„Regimul contractual al bunurilor soţilor ”. Codul Familiei a dat posibilitate soţilor să
incheie contract matrimonial, contract ca le va permită să deroge de la regimul legal
a bunurilor soţilor. Contractul matrimonial poate fi incheiat pană la inregistrarea
căsătoriei cat şi in timpul căsătoriei. Contractul matrimonial se incheie in formă
autentică, nerespectarea căreia duce la nulitatea unui asemenea contract. Dacă
contractul matrimonial a fost incheiat pană la inregistrarea căsătoriei, atunci el va
avea putere juridică doar din momentul inregistrării căsătoriei.
Deci, regla generală referitoare la proprietatea comună in devălmăşie a soţilor
este că, bunurile dobandite de soţi in timpul căsătoriei sint proprietatea lor comună
in devălmăşie dacă, in conformitate cu legea sau contractul incheiat intre ei, nu este
stabilit un alt regim juridic pentru aceste bunuri. Este considerat bun comun şi
salariul soţilor. Spunem acest lucru fiindcă in art. 372 salariul nu este enumerat la
categoria bunurilor proprii ale fiecăruia din soţi. Problema care se pune, in acest
sens, este dacă salariul neincasat constituie bun comun. Pornind de la faptul că
obiect al dreptului de proprietate sunt bunurile corporale, considerăm că salariul
constituie obiect al dreptului de proprietate comună in devălmăşie din momentul
incasării lui, fiindcă din acest moment el se transformă intr-un bun corporal
susceptibil de a fi apropriat sub forma dreptului de proprietate.
Exercitarea dreptului de proprietate comună in devălmăşie a soţilor, adică posesia
folosinţa şi dispunerea cu bunurile proprietate comună in devălmăşie, se va face in
conformitate cu prevederile art. 366-370.
2. Reglementările din alin. 2 constituie o excepţie de la regula din art. 345 alin.2,
conform căruia dacă bunul este comun, proprietatea se prezumă a fi pe cote-părţi. In
cazul proprietăţii comune in devălmăşie a soţilor prezumţia este că orice bun
dobandit de soţi in timpul căsătoriei va fi supus regimului proprietăţii devălmaşe.
Această prezumţie va putea fi inlăturată dacă se va face dovada contrariului. Dovada
contrară soţii o pot face cu ajutorul contractului matrimonial. La fel nu vor face parte
din proprietatea comună in devălmăşie bunurile enumărate la art. 372.

Articolul 372. Proprietatea personala a fiecăruia dintre soţi

(1) Bunurile care au aparţinut soţilor inainte de incheierea căsătoriei,

precum şi cele dobindite de ei in timpul căsătoriei in baza unui contract de
donaţie, prin moştenire sau in alt mod cu titlu gratuit, sint proprietatea
exclusivă a soţului căruia i-a aparţinut sau care le-a dobindit.
(2) Bunurile de folosinţă individuală (imbrăcăminte, incălţăminte şi
altele asemenea), cu excepţia bijuteriilor şi a altor obiecte de lux, sint
bunuri personale ale soţului care le foloseşte, chiar dacă sint dobindite in
timpul căsătoriei din contul mijloacelor comune ale soţilor.
(3) Bunurile fiecăruia dintre soţi pot fi declarate proprietate a lor
comună in devălmăşie dacă se constată că in timpul căsătoriei s-au făcut
din mijloacele lor comune investiţii care au sporit simţitor valoarea acestor
bunuri.

1. Ca derogare de la regula instituită in art. 371, in art. 372 sunt prevăzute

categoriile de bunuri ce constituie proprietatea personală a fiecăruia din soţi. O parte
din aceste din urmă bunuri, deşi sunt dobandite in timpul căsătoriei, sunt, totuşi, prin
excepţie, bunuri proprii, caracterul de excepţie al acestora urmand a fi dovedit.
Bunurile proprietate personală a fiecăruia din soţi nu fac parte din comunitatea de
bunuri, şi fiecare din soţi pot dispune liber de ele, fără a fi necesar consimţămantul
celuilalt soţ. Categoriile de bunuri care fac obiectul proprietăţii personale a fiecăruia
din soţi sunt expres şi exaustiv enumerate in art. 372 alin.1 şi 2.
Convenţional, toate bunurile proprietate personală a fiecăruia din oţo pot fi
clasificate in următoarele trei grupe: a) bunuri dobandite de soţi inainte de incheierea
căsătoriei; b) bunurile dobandite de ei in timpul căsătoriei in baza unui act cu titlu
gratuit; şi c) bunurile de folosinţă individuală.
Bunurile dobandite de soţi inainte de incheierea căsătoriei sunt constituie
proprietate personală a fiecăruia dintre soţi. După regula generală, stipulată in art.
371, bunurile dobandite de soţi in timpul căsătoriei sunt proprietatea lor comună in
devălmăşie. Pornind de la faptul că bunurile care au aparţinut soţilor inaintea de
incheierea căsătoriei nu au fost dobandite in timpul căsătoriei, acestea nu fac parte
din comunitatea de bunuri. Dacă anterior soţii au trăit in concubinaj, bunurile
dobandite in această perioadă sunt bunuri propriii ale acelui care le-a achiziţionat,
afară de cazul cand la dobandirea lor au contribuit ambii concubini, caz in care
fiecare dintre ei are o cotă-parte din dreptul de proprietate, mărimea căruia depinde
de aportul fiecărui concubin.
Bunurile dobandite de soţi in timpul căsătoriei in baza unui contract de donaţie,
prin moştenire sau in alt mod cu titlu gratuit la fel sunt proprietatea exclusivă a celui
soţi care le-a dobandit. Dovada donării bunului unuia din soţi poate fi făcută prin
orice mijloc de probă. Darurile de nuntă trebuie să fie considerate bunuri comune,
dacă nu se va face dovadă că ele au fost adresate doar unuia din soţi. Donaţiile
făcute de unul din soţi celuilalt, atat inaintea căsătoriei, cat şi in timpul căsătoriei, vor
fi bunuri proprii ale soţului cărui-a iau fost oferite. In afară de moştenire şi donaţie se
mai consideră acte cu titlu gratuit şi privatizarea bunurilor (in catzul in care aceasta
are loc cu titlu gratuit), precum şi dobandirea dreptului de proprietate asupra bunului
găsit, şi asupra comorii.
2. De asemenea, nu fac parte din proprietatea devălmaşă lucrurile de folosinţă
individuală. Din categoria bunurilor de uz personal fac parte aşa bunuri ca obiectele
de imbrăcăminte, cele necesare igienei personale, bunuri afectate exclusiv păstrării
sau imbunătăţirii sănătăţii unui din soţi (o proteză dentară de aur)etc. Aceste lucruri
fac parte din proprietatea acelui soţ care le foloseşte. Insă bunurile (bijuteriile şi alte
obiecte de lux), procurate in timpul căsătoriei pe mijloace comune, sunt considerate
bunuri in devălmăşie, indiferent de faptul cine le foloseşte.
Legea nu stabileşte ce se atribuie la obiecte de lux, de fapt acest lucru este cu
neputinţă. In stabilirea caracterului de bun propriu ori comun obiectelor de lux ce
constituie bun de uz personal trebuie avută in vedere in afara destinaţiei şi valoarea
acestora raportată la veniturile soţilor şi la nivelul lor de viaţă. Pentru o familie un
bun poate fi socotit obiect de lux, iar pentru altă familie nu. Aceasta depinde de
starea materială a fiecărei familii. In caz de litigii, problema e soluţionată in
dependenţă de starea materială concretă a familiei.
3. In alin. 3 sunt cuprinse condiţiile necesare a fi intrunite pentru declararea
bunurilor proprii a fiecăruia din soţi bunuri proprietate comună in devălmăşie. Aceste
condiţii sunt cuprinse şi in art. 23 din Codul Familiei. Astfel, bunurile fiecăruia dintre
soţi vor putea fi declarate proprietate a lor comună in devălmăşie dacă se va dovedi
că in timpul căsătoriei s-au făcut din mijloacele lor comune investiţii care au sporit
simţitor valoarea acestor bunuri (reparaţie capitală, reconstrucţie reutilare, etc.). In
caz de litigiu, acesta va fi de competenţa instanţei judecătoreşti, care va stabili dacă
investiţiile făcute in bunurile proprii din mijloacele comune au sporit simţitor
valoarea bunurilor proprii.

Articolul 373. Determinarea părţilor din proprietatea comună in devălmăşie

a soţilor in caz de impărţire a bunurilor

(1) In cazul impărţirii bunurilor proprietate comună in devălmăşie a

soţilor, părţile lor se consideră egale.
(2) Bunurilor proprietate comună in devălmăşie a soţilor pot fi
impărţite atit la divorţ, cit şi in timpul căsătoriei. Impărţirea bunurilor
comune in timpul căsătoriei nu afectează regimul juridic al bunurilor care
vor fi dobindite in viitor.

(564)Reglementările din art. 373 urmează a fi privite in stransă legătură

cu cele din art. 25-
(565)26 Codul Familiei, care, in principiu, nu diferă esenţial. Impărţirea
bunurilor proprietate comună in devălmăşie va fi guvernată de regulile
cuprinse in art.357-365, luandu-se in consideraţie particularităţile
proprietăţii comune in devălmăşie a soţilor. Unele din aceste
particularităţi le găsim in art. 373. Astfel, in cazul impărţirii bunurilor
proprietate comună in devălmăşie a soţilor, părţile lor se consideră
egale. Prin contractul matrimonial soţii pot stabili că la impărţirea
bunurilor proprietate comună, părţile să nu fie egale. In acest caz, la
impărţirea bunurilor comune, se va avea in vedere prevederile
contractului matrimonial.
2. Incetează proprietatea comună in devălmăşie a soţilor odată cu desfacerea
căsătoriei. Desfacerea căsătoriei are ca efect şi impărţirea bunurilor comune. Dar e
posibilă impărţirea bunurilor comune şi in timpul căsătoriei: in primul rand, la
cererea oricăruia dintre soţi; in al doilea rand, la cererea creditorilor personali ai
oricăruia dintre soţi; in al treilea rand, in cazul confiscării averii unuia dintre soţi. In
timpul căsătoriei, la cererea oricăruia dintre soţi, pot fi impărţite bunurile comune
care există la data cand a avut loc partajul. Bunurile ce vor fi dobandite de soţi după
impărţire se vor considera bunuri comune.
In cazul in care nu se ajunge la un partaj voluntar al bunurilor comune, se va
sesiza instanţa de judecată, fie odată cu acţiunea de divorţ, fie după desfacerea
căsătoriei prin divorţ. Deci, instanţa de judecată va stabili cota fiecărui soţ, cotă ce se
presupune a fi egală. Insă, in unele cazuri, instanţa judecătorească poate să se abată
de la principiul părţilor egale ale soţilor, avand in vedere interesele copiilor minori
sau interesele, ce merită atenţie, ale unuia dintre soţi (art. 26 alin.2 din Codul
familiei).
Decesul unuia dintre soţi are drept efect incetarea proprietăţii comune in
devălmăşie. In acest caz, bunurile soţului decedat trec la moştenitori.

Capitolul IV
APARAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Articolul 374. Revendicarea de către proprietar a bunurilor sale

(1) Proprietarul este in drept să-şi revendice bunurile aflate in

posesiunea nelegitima a altuia.
(2) Posesorul poate refuza să predea bunul dacă el sau posesorul
mijlocit pentru care poseda are dreptul preferenţial de posesiune in raport
cu proprietarul. Revendicarea bunului poate fi aplicată in raport cu cel care
are un drept superior dacă acesta a obţinut bunul prin violenţă sau prin dol.
(3) De la momentul incetării bunei-credinţe, iar in cazul posesorului de
rea-credinţă de la momentul dobindirii posesiunii, posesorul răspunde faţă
de proprietar pentru prejudiciul cauzat prin faptul că din vina lui bunul s-a
deteriorat, a pierit sau nu poate fi restituit din alt motiv.
(4) In legătură cu revendicarea bunului proprietarului se vor aplica in
modul corespunzător prevederile art. 307, 310-312.
(5) Dacă a dobindit posesiunea prin samavolnicie sau prin săvirşirea
unei infracţiuni, posesorul răspunde faţă de proprietar in conformitate cu
normele privind răspunderea delictuală.

(1) Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o serie de mijloace

juridice. Prin mijloace de apărare a dreptului de proprietate se inţeleg acele acţiuni,
prin care proprietarul tinde să inlăture atingerile ce sunt aduse dreptului său şi
asigură exercitarea lui in condiţii normale. In funcţie de caracterul incălcărilor
dreptului de proprietate, mijloacele civile de apărare a dreptului de proprietate sunt
de două feluri: mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) şi mijloace juridice
specifice (sau directe).
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare a dreptului de proprietate
constau in acele acţiuni care işi au fundamentul direct pe dreptul de proprietate. In
caz de incălcare nemijlocită a dreptului de proprietate (de exemplu, furtul bunurilor
proprietarului) intră in vigoare apărarea absolută de la orice atentare, care are ca şi
dreptul de proprietate un caracter absolut. Avand ca temei insuşi dreptul de
proprietate, ca drept real, acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale. In randul
acestor acţiuni locul central il ocupă acţiunea in revendicare. In afară de acţiunea in
revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai cunoaşte şi acţiunea negatorie
(art.376), ca acţiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul de proprietate.
Acţiunea in revendicare este unul din cele mai răspandite mijloace de apărare a
dreptului de proprietate, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său,
cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar.
Deci, acţiunea in revendicare este acţiunea, prin care o persoană cere in justiţie
să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost
deposedată. Acţiunea proprietarului neposesor către posesorul neproprietar
(acţiunea in revendicare) este indreptată spre restabilirea dreptului de posesie ce-i
aparţine proprietarului şi de care acesta a fost lipsit. Proprietarului ii aparţine din
totdeauna dreptul de posesie asupra bunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita
imputernicirile, deoarece bunul se află in posesia altor persoane. Anume in virtutea
acestei imputerniciri (dreptul de a poseda) proprietarul are dreptul să inainteze
acţiunea in revendicare. In cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului (reclamantului) i
se restituie bunurile, inlăturand astfel incălcările dreptului de posesie. Odată cu
apărarea dreptului de posesie, acţiunea in revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi
de dispoziţie, intrucat proprietarul, neavand in posesie bunul, nu are posibilitatea de
a-l folosi şi a dispune de el.
Dreptul de a inainta acţiunea in revendicare il are proprietarul. De asemenea,
are dreptul de a inainta acţiunea in revendicare şi posesorul neproprietar, care
posedă bunurile proprietarului pe un temei juridic (depozitarul, arendaşul, cărăuşul).
Reclamaţi in aceste cauze sunt posesorii ilegali, care posedă bunul la
momentul inaintării acţiunii fără a avea vreun drept asupra bunului.
Obiect al revendicării pot fi numai bunurile individual determinate şi care sunt
in natură la momentul inaintării acţiunii de revendicare. Nu pot fi obiect al
revendicării lunurile determinate generic. Această teză reiese din conţinutul acţiunii
in revendicare, care constă in restabilirea posesiei asupra bunului, şi nu in inlocuirea
bunului cu altul asemănător. De asemenea, nu pot fi obiect al revendicării acele
bunuri care nu s-au păstrat in natură ori au suferit schimbări esenţiale. In toate
aceste cazuri (cand nu există obiectul revendicării) se poate inainta o acţiune de
reparare a daunei. Acţiunea in revendicare este prescriptibilă, ea putand fi inaintată
in decurs de trei ani, din momentul in care proprietarul a cunoscut sau trebuia să
cunoască despre incălcarea dreptului său
Deci, inaintarea acţiunii in revendicare presupune următoarele condiţii:
a) pierderea de către proprietar a posesiei asupra bunului;
b) determinarea individuală a bunului;
c) aflarea bunului in posesie străină şi neapărat ilegală.
In cazul in care sunt intrunite toate aceste condiţii, proprietarul este in drept
să-şi revendice bunul de la acel care l-a lipsit nemijlocit de posesie. Dar de cele mai
multe ori insă problema se complică prin aceea că bunul ce urmează a fi revendicat
nu se află in posesia persoanelor care l-au deposedat nemijlocit pe proprietar. Aceste
bunuri pot fi vandute unor terţe persoane, deci acţiunea in revendicare trebuie
inaintată respectiv către aceste persoane, care de fapt deţin bunul. Revendicarea
bunurilor proprietarului ieşite din posesia acestuia depinde de faptul dacă
dobinditorul este de bună-credinţă sau de rea-credinţă. De la posesorul
(dobanditorul) de rea-credinţă bunurile se revendică in toate cazurile. Dobanditorul
de rea-credinţă este recunoscut de către instanţa de judecată, cu examinarea tuturor
acelor condiţii in care a fost incheiată convenţia. La soluţionarea problemei, dacă
posesorul este de bună credinţă ori de rea credinţă, organul competent va reieşi din
prezumţia că posesia este de bună-credinţă pană la momentul cand va fi dovedit
contrariul ( art. 307 alin.2). Dovada posesiunii ilegale (de bună ori de rea-credinţă)
trebuie să fie dovedită de către reclamant, adică de proprietarul acestui bun. In afară
de aceasta, proprietarul este obligat să dovedească faptul că anume lui ii aparţine
dreptul de proprietate asupra bunului revendicat. De la dobanditorul de bună
credinţă bunurile pot fi revendicate doar in cazurile expres prevăzute in art. 375.
(2) Acţiunea in revendicare va putea fi satisfăcută doar dacă bunurile proprietarului
se află intr-o posesiune nelegitimă. Dacă posesia este legitimă, adică posesorul
posedă bunul in baza unui act juridic (spre exemplu contract de arendă, gaj,
uzufruct...), atunci proprietarul nu va putea cere restituirea bunului in proprietate in
baza acţiunii in revendicare. In prima propoziţie din alin. 2 este utilizat termenul
„drept preferenţial de posesie”, care considerăm, că nu corespunde esenţei şi
scopului reglementărilor din alin. 2. Drept preferenţial inseamnă a avea preferinţă, in
unele şi aceleaşi condiţii, faţă de cineva, spre exemplu, de un asemenea drept
beneficiază coproprietarii unei proprietăţi comune pe cote-părţi (a se vedea şi
comentariul la art. 352). In art. 374 alin. 2 este vorba nu de un drept preferenţial de
posesie ci de un drept de posesie faţă de proprietar, ori arendaşul nu are un drept
preferenţial de posesie, ci are doar un drept de posesie in raport cu proprietarul.
Deci, posesorul care are un drept de posesie in raport cu proprietarul, va putea
refuza să transmită bunul in cazul in care proprietarul va inainta o acţiune in
revendicare. In asemenea cazuri instanţa de judecată trebuie să refuze in
satisfacerea acţiunii in revendicare. Cu toate acestea, acţiunea in revendicare
urmează să fie satisfăcută, dacă se va dovedi, că posesorul (arendaşul, depozitarul,
uzufructuarul, creditorul gajist ...), care are un drept de posesie in raport cu
proprietarul (drept superior) a obţinut posesia asupra bunului prin violenţă sau prin
dol.
(3) Legiuitorul obligă atat dobinditorul de bună-credinţă, cit şi cel de rea-credinţă să
asigure integritatea bunurilor aflate in posesia lor. Obligaţia respectivă ia naştere
pentru dobinditorul de bună-credinţă din momentul incetării bunei-credinţe. Buna-
credinţă incetează in momentul in care acesta a aflat sau trebuia să afle că
posesiunea este nelegitimă sau cand a primit o citaţie in urma acţiunii intentate de
către proprietar prin care i se cere restituirea bunurilor. Pentru dobinditorul de rea-
credinţă obligaţia de a asigura integritatea bunurilor survine din momentul dobandirii
posesiunii. Dacă posesorul de bună-credinţă sau de rea-credinţă sunt culpabili de
neexecutarea obligaţiei de asigurare a integrităţii bunurilor, atunci ei răspund faţă de
proprietar pentru deteriorarea, pieirea bunului, precum şi de survenirea altor
consecinţe datorită cărora bunul nu poate fi restituit.
(4) Intentarea acţiunii de revendicare de către proprietar creează anumite efecte
juridice, in dependenţă de faptul dacă este sau nu admisă. In cazul respingerii
acţiunii in revendicare paratul posesor al bunului va continua să-l deţină, astfel incat
acţiunea in revendicare intentată nu va produce nici un efect juridic. In cazul in care
acţiunea va fi satisfăcută, se va recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantului
asupra bunului mobil sau imobil. In acest, al doilea, caz va trebui hotărată soarta
veniturilor obţinute sau care ar fi putut fi obţinute, ca rezultat al folosirii bunului
revendicat. De asemenea, in cazul satisfacerii acţiunii in revendicare urmează să se
decidă şi soarta tuturor cheltuielilor necesare pentru intreţinerea şi reparaţia bunului,
precum şi soarta imbunătăţirilor făcute de posesor e perioada posesiei. Comparativ
cu Codul Civil din 1964, in acest act normativ normele respective sunt cuprinse nu in
capitolul dedicat apărării dreptului de proprietate ci in cadrul capitolului dedicat
posesiei ca stare de fapt, respectiv in art. 310-312 (a se vedea comentariul articolelor
310- 312).
(5) Cel ce a dobandit posesia prin samavolnicie sau prin săvarşirea unei infracţiuni
este un posesor de rea-credinţă, de acea răspunderea unui asemenea posesor faţă
de proprietar este mai dură. Legiuitorul a stabilit posibilitate de a cere de la
posesorul, care a dobandit posesia prin samavolnicie sau prin săvarşirea unei
infracţiuni, şi repararea tuturor prejudiciilor in conformitate cu normele privind
răspunderea delictuală. Astfel, de la un asemenea posesor, proprietarul poate cere şi
repararea venitului ratat.

Articolul 375. Revendicarea de către proprietar a bunurilor aflate in

posesiunea unui dobinditor de bună-credinţă

(1) Dacă un bun a fost dobindit cu titlu oneros de la o persoana care

nu a avut dreptul să-l instrăineze, proprietarul poate sa-l revendice de la
dobinditorul de bună-credinţă numai in cazul in care bunul a fost pierdut de
proprietar ori de persoana căreia bunul a fost transmis de proprietar in
posesiune sau dacă i-a fost furat unuia ori altuia, sau a ieşit in alt mod din
posesiunea acestora, fără voia lor.
(2) Dacă bunurile au fost dobindite cu titlu gratuit de la o persoana
care nu avea dreptul să le instrăineze, proprietarul este in drept să-şi
revendice bunurile in toate cazurile.
(3) Banii, titlurile de valoare la purtător şi bunurile dobindite la
licitaţie nu pot fi revendicate de la un dobinditor de bună-credinţă.

(1) Revendicarea bunurilor de la dobinditorul, care a incălcat dreptul de

proprietate (de exemplu a furat bunul de la proprietar, şi-a insuşit bunul găsit, care a
fost pierdut de către proprietar etc.), adică de la dobanditorul de rea-credinţă, se
admite in toate cazurile. Dar de cele mai dese ori, bunurile ieşite din posesia
proprietarului trec ulterior de la o persoană la alta. In acest caz posibilitatea de
revendicare depinde de faptul dacă ultimul dobinditor este de bună-credinţă sau de
rea-credinţă. Prin urmare, legiuitorul ingrădeşte dreptul proprietarului de a-şi
revendica bunurile sale. Necesitatea introducerii unor asemenea limitări este
condiţionată de asigurarea protecţiei intereselor participanţilor la circuitul civil şi
anume il protejează pe dobinditorului de bună-credinţă. Dobinditor de bună-credinţă
este considerată persoana care intruneşte condiţiile art. 307. Modalitatea de
revendicare a bunurilor de la dobanditorii de bună-credinţă este in dependenţă de
caracterul cu care a fost dobindit bunul, fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit. Dacă
bunul a fost dobindit cu titlu oneros, apărarea dreptului de proprietate se determină
in dependenţă de faptul dacă bunul a ieşit din posesiune cu voia sau fără voia
proprietarului sau din posesiunea persoanei căreia i s-a incredinţa bunul. Legiuitorul
in art. 375 a considerat că bunurile au ieşit din posesiunea lor fără voia acestora in
următarele trei cazuri:
- bunul a fost pierdut de către proprietar sau de persoana căreia acesta i-a fost
transmis de proprietar in posesie;
- bunul a fost furat de la unul sau de la altul;
- bunul a ieşit din posesia acestora in alt mod, fără voia lor.
Ieşirea bunurilor din posesia proprietarului sau din posesia persoanei căreia acest
bun i-a fost transmis de proprietar cu voinţa lor, exclude posibilitatea revendicării
bunurilor de la dobinditorul de bună-credinţă care l-a dobindit cu titlu oneros. Dacă
iniţial bunul a ieşit din posesia proprietarului cu acordul lui (de exemplu, a fost
transmis in arendă, iar pe urmă vandut de arendaş unei terţe persoane ilegal, adică
neavand acordul proprietarului), el nu poate fi obiect al revendicării, deoarece
proprietarul in situaţia dată a greşit in alegerea contragentului (in exemplu nostru -
in alegerea arendaşului), şi in acest caz proprietarul poartă personal răspundere de
consecinţele negative care au survenit ca rezultat al acţiunilor săvarşite (darea in
arendă). Dobanditorul de bună-credinţă, procurand bunul de la arendaş in mod
ireproşabil.
Astfel, conchidem că dacă proprietarul a transmis bunul in posesie altei persoane in
baza unui contract de arendă sau de depozit, iar ultimul a abuzat de increderea
proprietarului şi a instrăinat bunul unei persoane care este dobinditor de bună-
credinţă, atunci proprietarul nu poate să-şi revendice bunul din posesia
dobinditorului. In acest caz, proprietarul este in drept să intenteze acţiune in judecată
şi să ceară de la persoana căreia i-a incredinţat bunul recuperarea prejudiciului
cauzat.
(2) Prin intermediul alin. 2 legiuitorul a instituit regula de revendicare a bunurilor din
posesia dobinditorului de bună-credinţă, care le-a dobindit cu titlu gratuit. Astfel,
dacă in cazul dobandirii bunurilor cu titlu oneros revendicare este posibilă doar in
anumite cazuri strict stabilite in lege, pentru bunurile dobandite cu titlu gratuit (cum
ar fi prin moştenire, donare etc.) este instituită o altă regulă. Regula constă in faptul
că bunurile dobandite cu titlu gratuit de la o persoană care nu avea dreptul să-l
instrăineze, pot fi revendicate de către proprietar, chiar dacă dobinditorul este de
bună-credinţă. Deci, posesorul de bună-credinţă, care a dobandit bunul cu titlu
gratuit este obligat in toate cazurile, cu respectarea termenelor de prescripţie, să
restituie bunul proprietarului.
(3) Conform prevederilor alin.3 sunt prevăzute temeiurile cand proprietarului i
se interzice revendicarea bunurile sale de la dobinditorul de bună-credinţă.
Imposibilitatea de revendicare de către proprietar a bunurilor sale de la dobinditorul
de bună-credinţă operează numai in privinţa următoarelor bunuri:
(566)banii;
(567)titlurile de valoare la purtător;
(568)bunurile dobindite la licitaţie.
Revendicarea banilor şi titlurilor de valoare la purtător este admisă numai in
cazurile in care aceste bunuri sunt individualizate. Individualizarea acestor bunuri se
face prin fixarea numărului, seriei sau altor date de identificare. In acest caz regimul
juridic al banilor şi titlurilor de valoare la purtător este analogic regimului juridic al
bunurilor individual-determinate. Prin urmare, dacă banii şi titlurilor de valoare la
purtător n-au fost individualizate, ele nu pot fi revendicate, dar proprietarul este in
drept să ceară repararea prejudiciului.
Trebuie de accentuat că imposibilitatea de revendicare de către proprietar a
acestor bunuri are loc numai in cazul in care dobinditorul este de bună-credinţă,
indiferent de modalitatea de dobandire a acestora, fie cu titlu oneros fie cu titlu
gratuit. Buna-credinţă se prezumă pană la proba contrarie. Sarcina probaţiunii revine
reclamantului, adică proprietarului in cazul intentării acţiunii in revendicare.
Articolul 376. Cererea privind inlăturarea incălcărilor care nu sint legate
de privarea de posesiune

(1) Dacă dreptul proprietarului este incălcat in alt mod decit prin
uzurpare sau privare ilicită de posesiune, proprietarul poate cere autorului
incetarea incălcării. El poate cere, de asemenea, despăgubiri pentru
prejudiciul cauzat. Pot fi solicitate despăgubiri şi in cazul in care nu se cere
incetarea incălcării sau executarea acestei cerinţe este imposibilă.
(2) Dacă există temei de a presupune ca se vor face incălcări
ulterioare, proprietarul poate intenta o acţiune negatorie.
(3) Dispoziţiile alin.(1) şi (2) nu se aplică dacă proprietarul trebuie, in
temeiul legii şi al drepturilor unor alte persoane, să admită influenţă asupra
bunului.

(1) Dreptul de proprietate poate fi incălcat nu numai ca rezultat al lipsirii

proprietarului de posesia bunului său. Persoanele terţe pot săvarşi asemenea acţiuni
care, deşi nu-l lipsesc pe proprietar de posesia bunului, totuşi il impiedică pe ultimul
să-şi exercite in deplinătate prerogativele dreptului de proprietate. In conformitate cu
prevederile articolului comentat, proprietarul este in să ceară inlăturarea incălcărilor
dreptului de proprietate chiar dacă asemenea incălcări nu au ca efect lipsirea
proprietarului de posesie. Apărarea dreptului de proprietate in aceste cazuri se face
cu ajutorul acţiunii negatorie, prin care se inţelege cerinţa proprietarului posesor al
bunului către persoanele terţe privind inlăturarea piedicilor privind, folosinţa şi
dispoziţia asupra bunurilor ce ii aparţin.
Acţiunea negatorie ca şi acţiunea in revendicare este o acţiune reală. Acţiunea
negatorie va putea fi inaintată numai atunci cand intre proprietarul bunului şi
persoana terţă nu există un raport obligaţional. In cazul existenţei unui asemenea
raport obligaţional, acţiunea negatorie nu va mai putea fi inaintată.
In cazul acţiunii negatorii, reclamant este proprietarul bunului. De asemenea, au
dreptul de a inainta acţiunea negatorie şi persoanele, care, deşi nu sunt proprietari,
insă deţin in posesie bunurile in baza legii sau a unui contract. Iar paraţii sunt
considerate persoanele care impiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor
proprietarului.
Pentru ca acţiunea negatorie să fie satisfăcută, este destul faptul săvarşirii
acţiunilor ce impiedică exercitarea folosirii şi dispoziţiei bunurilor şi ca aceste acţiuni
să fie ilegale, in caz contrar proprietarul nu este in drept să inainteze acţiunea
negatorie. De exemplu, nu se va putea inainta o acţiune negatorie in cazul in care
langă o casă de locuit a fost săpat, in conformitate cu hotărarea organului de resort,
un şanţ. In acest caz poate fi contestată legalitatea hotărarii organului de resort, dar
nu prin acţiunea negatorie, ci printr-o altă acţiune.
In aceste acţiuni, obiectul revendicărilor constă in inlăturarea piedicilor aduse
proprietarului, ca rezultat al săvarşirii acţiunilor ilegale din partea persoanelor terţe.
Aceste incălcări trebuie să existe la momentul inaintării acţiunii negatorii. De aceea
acţiunea negatorie este imprescriptibilă, adică termenul de prescripţie nu are efect
asupra acestor raporturi juridice.
Proprietarul bunului va fi indreptăţit de asemenea să ceară şi repararea
prejudiciului cauzat in legătură cu incălcările dreptului de proprietate. Despăgubirile
pot fi cerute chiar şi in cazurile in care acţiunea negatorie nu se inaintează, ori
inaintarea acestea nu este posibilă (spre exemplu acţiunile ce prejudiciau exercitarea
normală a dreptului de proprietate au incetat).
(2) Acţiunea negatorie poate fi intentată nu numai in cazurile in care piedicile
sunt deja real create, dar şi in cazurile in care sunt create asemenea situaţii care dau
temei de a presupune că ulterior vor fi create piedici in exercitarea dreptului de
proprietate. Astfel, acţiunea negatorie este indreptată şi asupra eventualelor incălcări
care pot apărea pe viitor. Asemenea acţiune poate fi intentată spre exemplu in
temeiul art. 380, cind proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare
pentru prevenirea pericolului de prăbuşire a construcţia pe terenul proprietarului.
(3) Proprietarul nu este indreptăţit să recurgă la intentarea acţiunii negatorii
in cazurile in care conform legii şi a drepturilor unor persoane proprietarul este
obligat să admită influenţa asupra bunurilor sale, precum ar fi in cazul dreptului de
vecinătate art. 378, 381-385, 391-392 etc.

Capitolul V
DREPTUL DE VECINATATE

Articolul 377. Obligaţia de respect reciproc

Proprietarii terenurilor vecine sau ai altor bunuri imobile invecinate,

pe langă respectarea drepturilor şi obligaţiilor prevăzute de lege, trebuie
să se respecte reciproc. Se consideră vecin orice teren sau alt bun imobil de
unde se pot produce influenţe reciproce.

Dreptul de proprietate este după conţinutul său cel mai larg drept real, care
conferă titularului dominaţia totală asupra bunurilor sale, fiind un drept absolut,
perpetuu şi exclusiv. Conform alin. 1 al art. 315, proprietarul are dreptul de
posesiune, de folosinţă şi de dispoziţie asupra bunurilor sale şi le exercită in mod
exclusiv, in nume şi interes propriu, fără intervenţia altor persoane. In virtutea
dreptului de proprietate, proprietarul este indreptăţit să efectueze cu bunurile sale, in
principiu, orice acţiuni. Dar realizarea prerogativelor proprietarului in deplinătatea lor
poate să se reflecte negativ asupra intereselor altor membri ai societăţii, precum şi
asupra societăţii in intregime. Din aceste considerente legiuitorul a recurs la
stabilirea unor ingrădiri in exercitarea dreptului de proprietate. Astfel, temelia
ingrădirilor dreptului de proprietate se conţine la art. 46 alin. 5 din Constituţie,
conform căruia proprietarul este obligat la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului inconjurător şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii, revin proprietarului, precum şi la art. 315 alin. 3,
care prevede că dreptul de proprietate poate fi limitat prin lege sau de drepturile
unui terţ. Scopul principal in stabilirea ingrădirilor dreptului de proprietate constă in
crearea condiţiilor necesare pentru a face posibilă o conlocuire a membrilor societăţii.
Printre ingrădirile dreptului de proprietate se enumără şi dreptul de vecinătate, care
reprezintă o limitare legală a dreptului de proprietate şi cu o sferă de aplicare redusă.
Acesta se explică prin faptul că normele dreptului de vecinătate sunt aplicabile numai
intre proprietarii terenurilor sau bunurilor imobile vecine. Vecinătatea este o stare de
fapt care generează anumite drepturi şi obligaţii pentru proprietarii terenurilor sau
altor bunuri imobile de unde se pot produce influenţe reciproce. Pentru asemenea
situaţii legea instituie pentru proprietarii terenurilor vecine sau a altor bunuri imobile
obligaţia generală de a se respecta reciproc.

Articolul 378. Influenţa vecină admisibilă

(1) Proprietarul terenului sau al unui alt bun imobil nu poate interzice
influenţa pe care o exercită asupra bunului său gazul, aburul, mirosul,
funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară
provenită din terenul vecin dacă nu impiedică proprietarul in folosirea
bunului sau dacă incalcă nesemnificativ dreptul acestuia.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi in cazul in care influenţa este
considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a unui alt teren şi nu
poate fi inlăturată prin măsuri justificate economic. Dacă este obligat să
suporte o asemenea influenţă şi dacă aceasta depăşeşte folosirea
recunoscută obişnuită in localitatea respectivă şi limitele economice
admisibile, proprietarul poate cere proprietarului de teren care cauzează
influenţă o compensaţie corespunzătoare in formă bănească.

(1) In conformitate cu prevederile aliniatului 1 al articolului 378 legiuitorul

obligă proprietarul terenului sau a altui bun imobil să suporte influenţa pe care o
exercită asupra bunului său o serie de factori, precum: gazul, aburul, mirosul,
funinginea, fumul, zgomotul, căldura, vibraţia sau o altă influenţă similară provenită
din terenul vecin, dar numai cu condiţia că aceste influenţe nu impiedică proprietarul
in folosirea lucrului. Totodată, proprietarul terenului sau a unui alt bun imobil va fi
obligat să suporte aceste influenţe şi in cazul in care acestea incalcă dreptul lui, dar
incălcarea este nesemnificativă. Adică proprietarul are posibilitate in continuare să
posede şi să folosească lucrul său, fiindu-i create unele incomodităţi nesemnificative.
(2) Proprietarul terenului sau altui bun imobil este obligat să suporte influenţele
pe care le exercită asupra bunului factorii menţionaţi la alin. 1 din prezentul articol şi
in cazul in care influenţa este considerabilă, dar este produsă de folosirea obişnuită a
unui alt teren şi nu poate fi inlăturate prin măsuri justificate economic, ca exemplu
poate servi aflarea terenului sau imobilului proprietarului in apropierea unei uzine
care activează permanent şi provoacă zgomot puternic in procesul de lucru. Dar
esenţial este faptul că zgomotul este provocat de exploatarea obişnuită a uzinei şi nu
poate fi inlăturat ca rezultat al unor măsuri economic justificate, fiindcă in caz contrar
ar fi imposibilă sau dificilă funcţionarea uzinei. Proprietarul de teren sau alt bun
imobil este obligat să suporte şi acele influenţe considerabile care depăşesc folosirea
recunoscută obişnuită in localitatea respectivă, precum şi limitele economice
admisibile. Dar in schimbul suportării unor asemenea influenţe el poate cere de la
proprietarul care cauzează influenţele respective o compensaţie corespunzătoare in
formă bănească. Calificarea influenţelor ca fiind nesemnificative sau considerabile,
precum şi stabilirea cuantumul compensaţiei revine instanţei de judecată, ca rezultat
al cercetării circumstanţelor cauzei, precum şi a argumentelor aduse de părţi.

Articolul 379. Atentarea inadmisibilă

(1) Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau exploatării unor

construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu certitudine că
prezenţa şi utilizarea lor atentează in mod inadmisibil asupra terenului său.
(2) Dacă construcţia sau instalaţia a fost ridicată respectindu-se
distanţa de la hotar stabilită de lege, demolarea sau interzicerea
exploatării acestora poate fi cerută doar in cazul in care afectarea
inadmisibilă s-a produs in mod evident.

(1) In temeiul prevederilor aliniatului 1 al art. 379, proprietarul terenului sau

altui bun imobil nu este obligat să suporte influenţa provenită din terenul vecin, cu
condiţia că această influenţă atentează in mod inadmisibil asupra utilizării terenului
său. Prin urmare, proprietarul este in drept să ceară interzicerea ridicării sau
expluatării unor construcţii sau instalaţii despre care se poate afirma cu siguranţă că
atit prezenţa acestora cit şi utilizarea lor atentează in mod inadmisibil asupra
terenului său. Proprietarul poate cere interzicerea ridicării sau expluatării unor
construcţii sau instalaţii prin inaintarea unui aviz celui care intenţionează să ridice
sau să exploateze construcţii sau instalaţii, iar in cazul in care avizul este lăsat fără
răspuns şi acţiunile nu sunt incetate, proprietarul este in drept să recurgă la
intentarea unei acţiuni negatorii in conformitate cu prevederile alineatului 2 al art.
376.
Astfel, amplasarea unui atelier de tinichigerie, impreună cu o rampă de
reparaţie auto, in imediata apropriere a locuinţei vecinului şi exploatarea acestuia, cu
efectul producerii unor zgomote, gaze şi mirosuri poluante sunt fapte care intrec
limitele unei vecinătăţi tolerabile şi ca consecinţă instanţa de judecată va dispune
desfiinţarea construcţiilor.
(2) Ridicarea unei construcţii sau instalaţii cu respectarea distanţei de la hotar
nu pot fi respectiv demolată sau interzisă exploatarea, chiar dacă se exercită o
influenţă inadmisibilă, cu excepţia cazurilor cind afectarea inadmisibilă s-a produs in
mod evident (vădit). In cazul in care afectarea deşi este inadmisibilă, dar nu s-a
produs in mod evident, proprietarul nu va fi in drept să ceară demolarea construcţiei
sau interzicerea exploatării instalaţiilor.

Articolul 380. Cererea de inlăturare a pericolului de prăbuşire

Dacă există pericolul prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin peste

terenul său, proprietarul poate cere vecinului să ia măsurile necesare
pentru prevenirea acestui pericol.

In temeiul prevederilor articolului comentat, proprietarul este in dreptul, in

cazul existenţei pericolului prăbuşirii construcţiei de pe terenul vecin, să ceară
vecinului să ia măsurile necesare pentru a preveni acest pericolul. Legiuitorul i-a
conferit proprietarului acest drept pentru a-i da posibilitate să se apere impotriva
unor eventuale prejudicieri. Din conţinutul normei rezultă că legiuitorul acordă
posibilitate vecinilor să soluţioneze diferendele pe cale amiabilă, iar in cazul in care
nu se ajunge la un numitor comun – să recurgă la intervenţia instanţei de judecată.
Astfel, in cazul in care proprietarul a cerut vecinului să ia măsurile necesare pentru a
preveni pericolului de prăbuşire, dar vecinul nu a intreprins nici o acţiune in acest
sens, proprietarul este in drept să se adreseze in instanţa de judecată cu a acţiune
negatorie conform prevederilor alin. 2 al art. 476. Prin intermediul acţiunii negatorii
proprietarul are posibilitate să se apere nu numai in cazul in care ii sunt create
piedici in exercitarea dreptului de proprietate, dar şi atunci cind există temei a
presupune că se vor face incălcări ulterioare ale dreptului de proprietate.

Articolul 381. Folosirea apelor

(1) Cursurile de apa şi pinza freatică din mai multe terenuri nu pot fi
deviate sau manipulate de proprietarul oricărui teren astfel incit cantitatea
sau calitatea apei să fie modificată in dezavantajul proprietarului unui alt
teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu poate impiedica in nici un fel
curgerea firească a apelor provenite de pe terenul superior.
(3) Dacă curgerea apei de pe terenul superior cauzează prejudicii
terenului inferior, proprietarul acestuia din urmă poate cere autorizarea
instanţei de judecată de a face pe terenul său lucrările necesare schimbării
direcţiei apelor, suportind toate cheltuielile aferente. La rindul său,
proprietarul terenului superior este obligat să nu efectueze nici o lucrare de
natură să agraveze situaţia terenului inferior.

(1) Prevederile alin. 1 instituie interdicţia pentru proprietarul oricărui teren să

efectueze asemenea lucrări care ar duce la devierea sau manipularea cursurile de
apă şi a pinzei freatică (apa care se află pe primul strat impermiabil de la suprafaţa
pămintului şi care alimentează frecvent izvoarele, fintinile, etc.) din mai multe
terenuri şi ca rezultat să se modifice cantitatea sau calitatea apei in dezavantajul
proprietarului unui alt teren.
(2) Proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte scurgerea apelor
provenite de pe terenul superior decit dacă curgerea este firească, adică este
rezultatul unui fenomen natural. Prin curgere firească a apelor se au in vedere
apele care rezultă din configuraţia locurilor, cum ar fi scurgerea apelor rezultate din
ploi, din topirea zăpezii, din infiltraţie, apele rezultate dintr-un izvor natural, adică
curgerea apelor să nu fie rezultatul activităţii proprietarului terenului superior, in caz
contrar se vor aplica prevederile art. 382. Prin urmare, pentru ca scurgerea să fie
firească (naturală) sunt necesare realizarea următoarelor condiţii:
a) apele să fie naturale, adică să provină din ploaie sau din izvoare. Apele
murdare sau menajere nu sunt ape naturale.
b) apele naturale să fi căzut pe terenul superior şi numai apoi să se scurgă ,
fără intervenţia omului, pe terenul inferior, datorită pantei naturale a terenului.
Proprietarul trebuie să sufere nu numai scurgerea apelor, dar şi a materialelor
duse de apă: nisip, nămol etc.
Legiuitorul obligă proprietarul terenului inferior să primească curgerea apelor
naturale. In scopul realizării acestei obligaţii el nu are dreptul să pună vreun obstacol
la scurgerea naturală a apelor din fondul superior. Proprietarul terenului inferior nu
poate prin lucrările care le-ar face nici să impiedice, nici să ingreuieze scurgerea in
paguba terenului superior. Dacă proprietarul terenului inferior uzează de dreptul de a
se ingrădi, el este obligat să lase in zid sau ingrădire deschideri suficiente pentru
trecerea apei. Proprietarul terenului inferior nu are nici o obligaţie pozitivă, cum ar fi
cea de a face lucrări pentru asigurarea scurgerii. Dacă, contrar prevederilor legii,
proprietarul terenului inferior creează obstacole la curgerea naturală a apelor de pe
terenul superior, proprietarul terenului superior are dreptul să ceară inlăturarea
obstacolelor, piedicilor pe cheltuiala proprietarului terenului inferior, precum şi
obligarea acestuia la daune-interese, dacă este cazul. In cazul in care pe terenul
superior este un iaz, care se revarsă pe terenul inferior prin creşterea apelor in caz
de ploaie, proprietarul terenului inferior are dreptul să facă lucrările necesare pentru
a impiedica revărsarea, cu condiţia că aceste lucrări să nu provoace revărsări pe
terenurile vecine. Nu este exclus faptul producerii anumitor piedici naturale pe
terenul inferior care opresc scurgerea apelor de pe terenul superior. In acest caz
piedicile trebuie inlăturate de pe terenul inferior de către proprietarul terenului
inferior, dacă ele sunt urmări ale unui fapt imputat acestuia. In caz contrar, el este
obligat să permită proprietarului terenului superior să inlăture piedicile.
Terenurile care fac parte din domeniul public tot sunt obligate să suporte
povara scurgerii apelor naturale.
(3) Proprietarul inferior are dreptul să facă pe terenul său orice lucrare pentru a
uşura sarcina sa, cu condiţia de a nu vătăma vecinii săi sau pe proprietarul terenului
superior. Cu atit mai mult, proprietarul terenului inferior are dreptul de a efectua
lucrările necesare pentru a schimba direcţia apelor in cazul in care curgerea apei de
pe terenul superior cauzează prejudicii terenului inferior. Schimbarea direcţiei
cursului apei se efectuează doar cu permisiunea prealabilă a instanţei de judecată.
Toate cheltuielile legate de schimbarea cursului apelor sunt suportate de proprietarul
terenului inferior. Dacă proprietarul terenului inferior este obligat să nu impiedice
scurgerea in dauna terenului superior, la rindul său proprietarul terenului superior nu
poate face nici o lucrare pentru a agrava povara terenului inferior. Aceasta este o
consecinţă a caracterului natural al limitării: omul nu poate interveni in crearea sau
agravarea acestei poveri. De aici rezultă şi consecinţa, că proprietarul superior nu
poate nici infecta apa, nici modifica cursul ei, aşa incit să provoace scurgerea, pe
fondul inferior, a unui volum mai mare sau a unui curent mai puternic de apă. In
asemenea situaţii proprietarul inferior este in drept să refuze primirea unei asemenea
agravări a sarcinii sale, obligind pe proprietarul superior să-i pună capăt sau ar putea
să ceară despăgubiri.
Articolul 382. Regulile speciale de folosire a apei

(1) Proprietarul terenului inferior nu poate impiedica curgerea

provocată de proprietarul terenului superior sau de alte persoane, aşa cum
este cazul apelor care ţişnesc pe acest din urmă teren, datorită unor lucrări
subterane intreprinse de proprietarul terenului superior, cazul apelor
provenite din secarea terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite intr-un
scop casnic, agricol sau industrial, insă numai dacă această curgere
precedă vărsarea intr-un curs de apă sau intr-un şanţ.
(2) In cazul prevăzut la alin.(1), proprietarul terenului superior este
obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii
minime terenului inferior, răminind obligat la plata unei despăgubiri juste şi
prealabile către proprietarul acestuia din urmă.
(3) Prevederile alin.(1) şi (2) nu se aplică atunci cind pe terenul
inferior se află o construcţie, impreună cu grădina şi curtea aferentă, sau
un cimitir.

(1) Art.382 face excepţie de la prevederile art. 381 şi se referă nu la curgerea

firească a apelor, ci la scurgerea provocată de către proprietarul terenului superior.
In temeiul prevederilor aliniatului 1 al articolului 382 proprietarul terenului inferior
este obligat să suporte şi să nu impiedice curgerile de apă provocate atit de
proprietarul terenului superior, cit şi de alte persoane, precum ar fi de exemplu
uzufructuarul. Proprietarul terenului inferior este obligat să suporte curgerea apelor
care ţişnesc la suprafaţă de pe terenul superior care rezultat al unor lucrări subterane
efectuate de persoanele indicate, precum şi cursurile de apă care au provenit ca
rezultat al secării terenurilor mlăştinoase, al apelor folosite in scop casnic, agricol sau
industrial. Proprietarul terenului inferior este obligat să suporte această povară dar
numai in cazul in care curgerea precedă vărsarea apelor intr-un curs de apă sau intr-
un şanţ. In caz contrar, proprietarul terenului inferior nu este obligat să suporte
povară scurgerilor de apă provocate de proprietarul terenului superior.
(2) Dacă se realizează condiţiile aliniatului 1 al articolului dat, proprietarul
terenului superior este obligat să intreprindă o serie de acţiuni care ar diminua
povara proprietarului terenului inferior. Astfel, proprietarul terenului superior este
obligat să aleagă calea şi mijloacele de scurgere care ar aduce prejudicii minime
proprietarului terenului inferior, fiind obligat să-i plătească ultimului despăgubiri juste
şi prealabile. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte la acordul comun al
proprietarilor, iar in caz de divergenţe prin hotărire judecătorească.
(3) Prin intermediul alin. 3 se instituie excepţia de la regulile speciale de folosire
a apelor. Astfel, chiar dacă se realizează condiţiile alineatelor 1 şi 2, proprietarul
terenului inferior nu va fi obligat să suporte povara scurgerii apelor in cazul in care pe
terenul inferior este amplasată o construcţie impreună cu grădina şi curtea aferentă
sau un cimitir.

Articolul 383. Captarea apei

Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său

apele naturale şi artificiale de care poate dispune in mod efectiv are
dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul riveran opus
lucrări utile de captare a apei.

In conformitate cu prevederile art. 383, proprietarul unui teren este investit cu

dreptul a efectua unele lucrări pe terenul vecin riveran pentru a folosi cit mai efectiv
terenul său. Proprietarul beneficiază de acest drept in cazul in care vrea să
folosească apele naturale sau artificiale de care poate să dispună in mod efectiv
pentru irigarea terenului său. Pentru aceasta el este in drept să facă pe terenul
riveran opus, exclusiv pe cheltuiala sa, lucrările utile pentru captarea apei.

Articolul 384. Surplusul de apa

(1) Proprietarul căruia ii prisoseşte apa pentru necesităţile curente

este obligat ca, in schimbul unei juste şi prealabile despăgubiri, să ofere
acest surplus proprietarului care nu poate procura apa necesară terenului
său decit cu o cheltuială excesivă.
(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligaţia menţionată la alin.(1)
pretinzind că ar putea da surplusului de apa o altă destinaţie decit
satisfacerea necesităţilor curente. El poate insă cere proprietarului aflat la
nevoie despăgubiri suplimentare cu condiţia că va dovedi existenţa reală a
destinaţiei pretinse.

(1) Conform prevederilor alin.1 al art. 384, proprietarul, care are surplus de apă
utilizate pentru necesităţile curente, este obligat să ofere acest surplus proprietarului
care nu poate procura apa necesară terenului său decit cu cheltuieli excesive.
Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă, dar această oferire nu este
gratuită, deoarece cel care va beneficia de acest surplus este obligat să-l
despăgubească in mod prealabil şi just pe proprietar. Prevederile acestei norme se
aplică numai in privinţa apelor, utilizarea cărora este legată de necesităţile curente.
Utilizarea apei pentru necesităţi curente se are in vedere folosirea acestora in calitate
de apă potabilă, pentru adăpatul vitelor etc., adică pentru necesităţile gospodăreşti.
(2) Proprietarul este obligat să ofere surplusul de apă utilizat pentru necesităţile
curente şi in cazul in care are posibilitatea să dea surplusului de apă o altă destinaţie,
decit cea de satisfacere a necesităţilor curente. In acest caz, proprietarul are dreptul
să ceară de la proprietarul care duce lipsă de apă pentru necesităţile curente
despăgubiri suplimentare. Proprietarul va fi indreptăţit la despăgubiri suplimentare
pentru oferirea surplusului de apă numai cu condiţia că va dovedi existenţa reală a
destinaţiei pretinse.

Articolul 385. Conservarea drepturilor dobindite ale proprietarului

terenului inferior

(1) Proprietarul poate acorda orice intrebuinţare izvorului de pe

terenul său cu condiţia de a nu aduce atingere drepturilor dobindite de
proprietarul terenului inferior.
(2) Proprietarul terenului pe care se află izvorul nu poate să-i schimbe
cursul dacă prin această schimbare ar lipsi locuitorii unei localităţi de apă
pentru necesităţile curente.

(1) Alin. 1 al art. 385 dispune că cel ca are un izvor pe proprietatea sa poate
face orice intrebuinţare cu el. Este vorba despre o simplă chestiune de proprietate:
proprietarul terenului are un drept de proprietate asupra izvorului. Astfel, el este
proprietarul absolut al izvoarelor aflate pe proprietatea sa şi a apelor care izvorăsc
din ele. Art. 385 alin. 1 reflectă principiul potrivit căruia proprietarul este şi
proprietarul a tot ce se găseşte ascuns in pămint. Proprietarul care are un izvor pe
proprietatea sa il poate intrebuinţa după bunul său plac. Chiar dacă apele izvoarelor
nu i-ar folosi la nimic, nici chiar pentru agrement, proprietarul are dreptul să dispună
de ele cum va crede de cuviinţă. Proprietarul are dreptul să intrebuinţeze apele lui la
orice lucrări agricole sau industriale, insă dacă apoi le dă drumul să curgă pe fondul
inferior el nu are dreptul să le altereze, ci să le dea drumul in starea lor de curăţenie
iniţială, sub sancţiunea in caz contrar de a repara prejudiciul cauzat. Insă exercită
acestor drepturi asupra izvorului său nu este nelimitată, deoarece proprietarul
terenului nu poate prejudicia drepturile pe care un proprietar le-a putut dobindi
asupra izvorului, prin titluri sau prescripţie. Restricţia introdusă ţine de domeniul
reglementării unei servituţi dobindite prin titlu sau prescripţie, adică prin fapta
omului, şi nu se referă la instituirea unei limitări a dreptului de proprietate.
(2) Alin. 2 al art. 385 se referă propriu-zis la o limitare, restricţie a dreptului de
proprietate. Conform prevederilor acestui alineat, proprietarul terenului pe care se
află izvorul nu poate să-i schimbe cursul dacă prin această schimbare ar lipsi
locuitorii unei localităţi de apa necesară pentru necesităţile curente. Regula instituită
trebuie interpretată in mod larg, aşa incit proprietarul nu va putea nu numai să
schimbe cursul, dar in genere, nu va putea face nimic pentru i-a lipsi pe locuitori de
folosinţa apei, infectind-o de exemplu cu substanţe vătămătoare. Prin necesităţi
curente se are in vedere faptul ca apa să fie de absolută trebuinţă, necesară pentru
trebuinţele casnice ale locuitorilor şi pentru adăpatul vitelor, nu şi pentru alte
necesităţi. Locuitorii unei localităţi nu vor putea invoca prevederile alin. 2 art. 385
sub motivul că apa le este necesară pentru proprietăţile ei curative. Prevederile alin.
2 se aplică şi in cazul in care locuitorii localităţii ar putea să-şi procure apa necesară
prin săparea unei fintini. Dispoziţia alin. 2 are in vedere orice fel de izvoare, indiferent
de debitul lor şi se referă numai la apa curgătoare, dar nu se referă la apele de
fintini, iazuri, mlaştini etc. Astfel, legiuitorul a instituit o limitare a proprietarului cu
scopul protejării intereselor unei colectivităţi. Prin urmare, dreptul de a se folosi de
apele izvorului nu va putea fi revendicat de către unul sau mai mulţi locuitori izolaţi
numai in folosul lor.

Articolul 386. Picătura streşinii

Acoperişul trebuie să fie construit astfel incit apa, zăpada sau gheaţa
să cadă exclusiv pe teritoriul proprietarului.

Conform prevederilor art. 386 proprietarul este obligat să-şi construiască

acoperişul astfel incit streaşina să nu permită ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă pe
teritoriul vecin. Rezultă că un proprietar nu are dreptul să facă ca streaşina să intre
pe teritoriul vecinului. Pentru a se conforma cerinţei legale, el trebuie să lase intre
peretele său şi fondul vecin o bucată de teren suficientă pentru a face posibil ca apa,
zăpada sau gheaţa să cadă de pe streaşină exclusiv pe teritoriul său. Odată ce apa,
zăpada sau gheaţa au căzut de pe streaşină pe terenul său, proprietarul nu mai este
ţinut de careva obligaţii, precum ar fi obligaţia de a impiedica răspindirea lor pe
terenul vecin. Această concluzie rezultă din prevederile alin. 2 al art. 381, prin care
proprietarul terenului inferior nu poate impiedica in nici un fel curgerea firească a
apelor provenite de pe terenul superior, adică este obligat să suporte scurgerea
naturală a apelor. In schimb, proprietarul trebuie să ia măsuri ca apa, zăpada sau
gheaţa prin infiltrare să nu cauzeze vreun prejudiciu construcţiei vecinului său (de
exemplu pavarea spaţiului pe care se scurge apa de pe streaşină).
Proprietarul are dreptul să facă să cadă apa, zăpada sau gheaţa de pe streaşina
sa pe un teren care este coproprietatea sa şi a vecinului său.
Proprietarul unei clădiri este prezumat că este şi proprietarul terenului cuprins
intre zidul casei sale şi linia verticală ce cade de la capătul straşinei casei pină la
pămint. Insă aceasta este o prezumţie simplă care poate fi combătută prin proba
contrară.
Nu este exclus faptul că proprietarul să lase ca apa, zăpada sau gheaţa să cadă
pe proprietatea vecină, aceasta fiind posibil doar numai in cazul in care proprietarul
iniţial a dobindit acest drept prin titlu, adică prin inţelegere cu proprietarul vecin
constituie o servitute de scurgere a apelor.
Prevederile art. 386 au o aplicare generală, in sensul că sunt aplicabile atit
localităţilor rurale cit şi celor urbane, fiindcă textul legii nu face nici o deosebire.
Prin prisma prevederile articolul 386 legiuitorul a reflectat unul din principiile
generale in materie de proprietate, conform căruia cineva are dreptul să facă orice
pe proprietatea sa cu unica condiţie ca să nu lezeze drepturile vecinilor.

Articolul 387. Fructele căzute

Fructele căzute din pomi sau arbuşti pe terenul vecin se consideră

fructe de pe acel teren.

Conform prevederilor art. 387 legiuitorul recunoaşte dreptul de proprietate

asupra fructelor căzute din pomi sau arbuşti după proprietarul terenului pe care
acestea au căzut. Soluţia dată de lege in situaţia respectivă rezultă din principiul
accesiunii in temeiul căruia tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează in el revine
proprietarului. Excepţia de la această regulă rezultă din prevederile alin. 3 al art. 391,
in temeiul căruia proprietarul terenului vecin trebuie să permită accesul pe terenul
său pentru ridicarea fructelor care datorită unei forţe naturale sau majore au căzut
pe terenul vecin.
Prevederile articolului dat se aplică doar fructelor căzute, deoarece fructele
care atirnă pe ramurile care trec pe proprietatea vecinului, aparţin proprietarului
arborelui. Dacă proprietarul terenului nu recurge in acest caz la prerogativele
conferite de art. 388, el este obligat, in condiţiile prevăzute la alin. 1 al art. 391, să
permită accesul proprietarului plantaţiei pe terenul său pentru ca acesta să efectueze
lucrările necesare, adică culegerea fructelor.

Articolul 388. Rădăcinile şi ramurile de pe terenul vecin

(1) Proprietarul terenului poate să taie şi să-şi oprească rădăcinile de

arbori şi de arbuşti care au pătruns la el de pe terenul vecin. Aceeaşi regulă
se aplică şi ramurilor de arbori şi de arbuşti ce atirnă de pe terenul vecin.
(2) Dreptul prevăzut la alin.(1) nu se acordă proprietarului in cazul in
care rădăcinile şi ramurile nu impiedică folosirea terenului său.

(1) Prevederile articolului 388 se aplică in cazul in care proprietarul vecin cu

toate că a respectat distanţa de sădire a arborilor prevăzută la alin.2 art. 389 sau
chiar dacă nu este prevăzută vreo distanţă, dar nu a depăşit linia de hotar (de
exemplu pentru sădirea arborilor mai mic de doi metri, a plantaţiile sau gardurile vii),
dar totuşi ramurile şi rădăcinile acestora trec la proprietarul terenului. In această
situaţie proprietarul terenului este inzestrat cu dreptul de a tăia şi a-şi menţină
rădăcinile de arbori şi de arbuşti care au pătruns de pe terenul vecin, precum şi
ramurile arborilor şi arbuştilor care atirnă de pe terenul vecin.
(2) Legiuitorul condiţionează exercitarea acestuia drept de către proprietarul
terenului. Astfel, proprietarul va putea să taie rădăcinile şi ramurile numai dacă
acestea nu-i impiedică să folosească terenul său.

Articolul 389. Distanţa pentru construcţii, lucrări şi plantaţii

(1) Orice construcţie, lucrare sau plantaţie se poate face de către

proprietarul terenului numai cu respectarea unei distanţe minime faţă de
linia de hotar, conform legii, regulamentului de urbanism sau, in lipsă,
conform obiceiului locului, astfel incit să nu se aducă atingere drepturilor
proprietarului vecin.
(2) Arborii, cu excepţia celor mai mici de doi metri, a plantaţiilor şi a
gardurilor vii, trebuie sădiţi la distanţa stipulată de lege, de regulamentul
de urbanism sau de obiceiul locului, dar care să nu fie mai mică de 2 metri
de linia de hotar.
(3) In caz de nerespectare a distanţei prevăzute la alin. (1) şi (2),
proprietarul vecin este indreptăţit să ceară scoaterea ori tăierea la
inălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor ori gardurilor pe cheltuiala
proprietarului terenului pe care acestea sint ridicate.

(1) In virtutea dreptului de proprietate care conferă cele mai largi prerogative,
titularul dreptului de proprietate poate oricind să construiască cava pe terenul său,
să efectueze anumite lucrări sau să facă plantaţii. Există doar o singură restricţie la
realizarea acestui drept, şi anume aceea de a nu aduce atingeri drepturilor
proprietarilor vecini. In acest context legiuitorul obligă proprietarul să efectueze
construcţiile, lucrările sau plantaţiile cu respectarea distanţei minime faţă de linia de
hotar, in conformitate cu prevederile legii, regulamentului de urbanism, iar in lipsa
acestora, conform obiceiului locului. Obiceiul locului presupune existenţa in
localitatea respectivă a unor tradiţii constante, recunoscute de majoritatea şi
aplicate a perioadă indelungată de timp. Dovada existenţei obiceiurilor constante şi
recunoscute se face prin mărturii. Obiceiuri constante şi recunoscute sunt tradiţii
care se repetă de mai multe ori şi sunt respectate ca o regulă de drept, dar nu numai
ingăduite. Dacă intr-o localitatea există obiceiul de a nu respecta nici o distanţă, se
va aplica prevederile legii.
(2) Proprietarul este obligă să sădească arborii, fie ei fructiferi, fie ne fructiferi
la distanţa prevăzută de lege, regulamentul de urbanism sau obiceiul locului, distanţă
care să nu fie mai mică de 2 metri de linia de hotar. Excepţie de la regula generală a
constituie arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii, pentru care
legiuitorul nu instituie obligativitatea respectării distanţei minime de la hotar. Astfel,
arborii mai mici de 2 metri, plantaţiile şi gardurile vii pot fi sădite chiar la hotar.
Distanţa minimă de 2 metri este obligatorie numai in mod subsidiar, adică in lipsă de
alte prevederi legale, de regulamentul de urbanism sau de obiceiul locului.
Constatarea existenţei unor obiceiuri locale constante, adică cunoscute şi aplicate ca
o regulă generală, ţine de competenţa instanţei de judecată. Obligaţia de a respecta
distanţa dispare cind proprietarul terenului a dobindit o servitute contrarie, adică
dreptul de a sădi arbori la o distanţă inferioară. Această servitute incetează şi vor fi
aplicabile prevederile alin. 2 al art. 389 cind arborii se usucă sau sunt scoşi.
(3) Alineatul 3 conţine sancţiunea nerespectării de către proprietarul terenului a
prevederilor aliniatelor (1) şi (2). In acest caz proprietarul vecin la discreţia sa are
dreptul că ceară fie scoaterea, fie tăierea la inălţimea cuvenită a arborilor, plantaţiilor
ori gardurilor vii la inălţimea cuvenită. Proprietarul nu are nevoie să dovedească că
suferă vreun prejudiciu pentru a invoca dreptul de a cere scoaterea ori tăierea
arborilor, plantaţiilor, gardurilor vii. Cheltuielile suportate in legătură cu efectuarea
acestor lucrări sunt puse in sarcina proprietarului terenului pe care sunt amplasate.

Articolul 390. Depăşirea hotarului terenului invecinat in cazul construcţiei

(1) Dacă proprietarul unui teren, cu ocazia ridicării unei construcţii, a

construit dincolo de limita terenului său, fără a i se putea imputa
premeditarea sau culpa gravă, vecinul trebuie să tolereze incălcarea
hotarului dacă nu a obiectat pină sau imediat după depăşirea limitei.
(2) Vecinul prejudiciat prin situaţia prevăzută la alin.(1) trebuie
despăgubit cu o rentă in bani, plătită anual, cu anticipaţie.
(3) Cel indreptăţit la rentă poate pretinde oricind ca debitorul său să-i
achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit in schimbul
transmiterii proprietăţii asupra acesteia.

(1) Prevederilor alineatului 1 obligă vecinul să tolereze incălcarea hotarului in

cazul in care acesta a fost depăşit de către proprietarul unui teren cu ocazia ridicării
unei construcţii. Vecinul este obligat să suporte această povară numai in cazul in
care proprietarul terenului care a ridicat construcţia este de bună-credinţă, adică nu
poate fi invinuit de premeditare sau de culpă gravă, iar vecinul, la rindul său este de
rea-credinţă, fiindcă a observat depăşirea hotarului, dar nu a făcut obiecţii inainte
sau imediat după depăşirea limitei pentru a-i comunica constructorului depăşirea
limitei şi a stopa construcţia.
(2) Dacă totuşi proprietarul terenului cu bună-credinţă a depăşit limita terenului
cu ocazia ridicării unei construcţii, iar vecinul a tolerat această incălcare. In aceste
condiţii proprietarul terenului care a ridicat construcţia se foloseşte de terenul
vecinului in temeiul dreptului de superficie, pentru o plată corespunzătoare drept
despăgubiri sub forma unei rente băneşti, plătită anual, cu anticipaţie.
(3) Vecinul obligat să suporte povara proprietarului care a construit peste limita
de teren are la dispoziţie şi altă alternativă. Ea constă in posibilitatea acestuia ca
oricind să ceară de la debitor să achite preţul porţiunii de teren pe care s-a construit
in schimbul transmiterii proprietăţii asupra acestuia. In acest context se pune
problema care va fi preţul porţiunii de teren, care poate fi acceptat, preţul de piaţă,
care ar fi plătit. In viziunea unor practicieni, preţul de piaţă nu poate fi acceptat,
deoarece el poate genera o modalitate de instrăinare ascunsă a terenurilor. Din acest
considerent vinzarea acestei porţiuni ar trebui să poarte şi un caracter de pedeapsă
pentru cel care a depăşit hotarul, de aceea ar fi oportună ideea ca preţul de vinzare
să fie egal cu preţul dublu celui de piaţă. Dar deoarece legiuitorul nu specifică expres
careva ingrădiri referitor la preţul terenului, rezultă că preţul terenului este acel preţ
la care au convenit păţile.

Articolul 391. Accesul pe terenul altuia

(1) Orice proprietar este obligat ca, după primirea unui aviz scris sau
verbal, să permită vecinului accesul pe teritoriul său, după caz, pentru
efectuarea şi intreţinerea unei construcţii, plantaţii şi efectuarea unor alte
lucrări pe terenul vecin.
(2) Proprietarul care este obligat să permită accesul pe teritoriul său
are dreptul la compensarea prejudiciului cauzat doar prin acest fapt şi la
restabilirea terenului in starea anterioară.
(3) In cazul in care, datorită unei forte naturale sau forte majore, un
bun a pătruns pe un teren străin sau a fost transportat acolo, proprietarul
terenului trebuie să permită căutarea şi ridicarea bunului, dacă nu a purces
el insuşi la căutare sau nu-l restituie. Bunul continuă să aparţină
proprietarului său, cu excepţia cazului cind acesta renunţă la el.
Proprietarul terenului poate cere ridicarea bunului străin şi aducerea
terenului in situaţia anterioară.
(4) Proprietarul terenului care efectuează şi intreţine construcţii,
plantaţii sau execută alte lucrări pe teritoriul său nu are dreptul să
pericliteze terenul vecin sau să compromită trăinicia construcţiilor,
lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.

(1) Pentru a face posibilă conlocuirea vecinilor, in conformitate cu prevederile

alin. 1, proprietarul este obligat să permită accesul vecinului pe teritoriul său.
Obligarea proprietarului de a permite vecinului accesul pe terenul său este posibilă
doar numai după ce proprietarul a fost inştiinţa printr-un aviz fie verbal, fie in scris
prin care vecinul solicită accesul pentru a indeplini anumite lucrări, precum
efectuarea şi intreţinerea unei construcţii, plantaţii sau alte lucrări pe terenul vecin.
(2) Accesul vecinului pe terenul unui alt proprietar constituie o prerogativă pe
care primul o exercită in mod gratuit. Doar numai in cazul in care proprietarului
terenului i se cauzează careva prejudicii ca rezultat al accesului pe terenul său, el va
putea cere compensarea prejudiciului, precum şi restabilirea terenului in starea
anterioară.
(3) Conform prevederilor art. 317, care constituie regula generală, tot ce
produce bunul, precum şi tot ceea ce uneşte bunul ori se incorporează in el ca
urmare a faptei proprietarului, a unei alte persoane ori a unui caz fortuit, revine
proprietarului, dacă legea nu prevede altceva. Astfel, conţinutul alin. 3 din articolul
comentat constituie excepţia de la regula generală, deoarece dacă un bun din cauza
forţei naturale sau forţei majore a pătruns sau a fost transferat pe terenul unui alt
proprietar, acesta continuă să aparţină proprietarului său, cu condiţia că acesta nu a
renunţat la el. Prin urmare, proprietarul terenului pe care se află bunurile altui
proprietar este obligat in primul rind el insuşi să-l caute sau să-l restituie
proprietarului bunului, sau să-i permită ultimului singur căutarea şi ridicarea bunului.
(4) In temeiul dreptului de proprietate, titularul dreptului de proprietate in
vederea exercitării prerogativelor sale, este in drept pe terenul său să efectueze şi să
intreţină construcţii, plantaţii sau alte lucrări. Insă, conform prevederile alin. 4 al
articolului comentat, proprietarul terenului este obligat să respecte dreptul vecinilor.
Obligaţia proprietarului terenului care intreprinde asemenea acţiune este de a nu
pune in pericol (pereclita) terenul vecin sau a nu compromite trăinicia construcţiilor,
lucrărilor sau plantaţiilor situate pe acesta.

Articolul 392. Trecerea prin proprietatea străină

(1) Dacă terenul este lipsit de comunicaţie prin orice cale de acces de
folosinţă comună, conducte de alimentare cu apă, conducte de energie
electrică, gaze, telecomunicaţii şi altele asemenea, proprietarul poate cere
vecinilor să-i permită utilizarea terenurilor lor pentru instalarea
comunicaţiei necesare.
(2) Trecerea urmează a se face in condiţii de natură să aducă o minimă
atingere exercitării dreptului de proprietate asupra terenului. Vecinului al
cărui teren este folosit pentru acces trebuie să i se plătească o justă şi
prealabilă despăgubire care, prin acordul părţilor, poate fi efectuata sub
formă de plată unică.
(3) Despăgubirea datorată conform alin.(2) se dublează atunci cind
lipsa accesului este o urmare a faptei proprietarului care pretinde trecerea.

(1) Art. 392 alin. 1 reglementează dreptul de trecere prin proprietatea străină,
care constituie o restricţie a dreptului de proprietate, justificată de o utilitate
generală. Necesitatea instituirii unui asemenea drept pentru proprietarul unui
terenului şi obligarea vecinilor să suporte această povară este dictată de situaţia
naturală a terenului şi anume situarea acestuia intr-un loc infundat. Prin teren
infundat se are in vedere un lot care este inconjurat din toate părţile de alte loturi şi
care nu are nici o ieşire directă la calea de acces comună pentru folosirea
conductelor de alimentare cu apă, conductelor de energie electrică, gaze,
telecomunicaţii, precum şi alte instalaţii asemănătoare. Un teren se consideră
infundat nu numai atunci cind nu are nici o ieşire la calea de acces comună, ci şi
atunci ieşirea este insuficientă pentru necesităţile exploatării terenului sau cind
ieşirea nu se poate face direct fără inconveniente grave, precum ar fi de exemplu
suportarea unor cheltuieli excesive. Aprecierea gravităţii inconvenientelor revine
instanţei de judecată. Proprietarul a cărui trecere este incomodă, nu poate obţine
dreptul de trecere.
Dreptul de trecere poate fi cerut numai de către proprietarul terenului infundat
sau cel puţin de către cel care are asupra terenului un drept real. Astfel,
uzufructuarul, uzuarul unui teren infundat are dreptul să ceară o asemenea trecere.
Arendaşul nu are dreptul să ceară trecere prin proprietatea străină. El are numai o
acţiunea impotriva proprietarului pentru ca ultimul să-i creeze condiţiile de trecere, in
caz contrar arendaşul are dreptul să ceară rezilierea contractului de arendă sau plata
daune-interese.
Proprietarul terenului infundat nu dobindeşte proprietatea terenului pe care
exercită trecere. Proprietarul terenului pe care se exercită trecerea la un teren
infundat, are dreptul de a ingrădi terenul, de a dispune de el, dar cu respectarea
condiţiei de a nu crea piedici in exercitarea trecerii.
Prevederile alin. 1 se aplică la oricare teren infundat, fie el ingrădit sau
neingrădit, clădit sau neclădit, urban sau rural. Povara suportării trecerii poate exista
de asemenea in sarcina oricărui fond alăturat cu un loc infundat, chiar şi in sarcina
unui fond care aparţine domeniului public.
(2) Trecerea trebuie să se facă astfel incit să cauzeze cit mai puţine
incomodităţi, tulburări proprietarului terenului pe care se exercită. Aceasta inseamnă
că trecerea trebuie să fie făcută pe traseul cel mai scurt intre locul infundat şi calea
publică. Dacă trecerea pe traseul cel mai scurt cauzează mai multe pagube
proprietarului terenului vecin, atunci trecerea ar trebui să se facă prin locul pe unde
se pricinuiesc mai puţine pagube, chiar dacă traseul ar fi mai lung.
Trecerea pe proprietatea străină nu este gratuită. Astfel, proprietarul care
solicită trecerea pe proprietatea străină este obligat să despăgubească proprietarul,
terenul căruia este folosit pentru trecere. Despăgubirea trebuie să corespunde
anumitor cerinţe şi anume: ea trebuie să fie justă şi prealabilă, care poate fi achitată
eşalonat in timp, iar prin acordul părţilor poate fi efectuată sub formă de plată unică.
(3) Pentru solicitarea dreptului de trecere pe terenul vecinilor este necesar ca
proprietarul să fie lipsit de accesul la comunicaţiile de folosinţă comună, lipsirea dată
trebuie să fie străină proprietarului care solicită trecerea, adică să nu provină din vina
lui. Dacă infundarea terenului se datorează faptului proprietarului insuşi (ex.: a clădit
dea curmezişul ieşirii, a instrăinat o parte din teren), el va putea solicita trecerea, dar
va fi obligat la plata unei despăgubiri duble. De exemplu un teren nu era infundat,
dar s-a impărţit intre mai mulţi proprietari prin vinzarea lui. Ca rezultat al impărţirii
unul din terenuri este lipsit de ieşire la drum. In asemenea condiţii, proprietarul
terenului are la dispoziţie două alternative: fie să solicite trecerea de la vecin, fiind
obligat in acest caz la plata unei despăgubiri duble; trecerea nu va putea fi solicitată
de la vecini, ci numai copărtaşilor, care o vor datora fără dreptul de despăgubire şi
fără a o pune in sarcina celorlalţi vecini, fiindcă ceilalţi copărtaşi sunt obligaţi să-şi
garanteze reciproc deplina folosinţă a fondului. Numai dacă trecerea pe fondul
copărtaşilor nu este suficientă, se va putea reclama trecerea prin terenurile vecinilor.

Articolul 393. Instalarea liniei de demarcare a hotarului

(1) Proprietarul de teren poate cere proprietarului de teren vecin să ia

parte la instalarea unui hotar stabil de demarcare sau la restabilirea unui
hotar deteriorat.
(2) Cheltuielile pentru demarcare se impart intre vecini in mod egal
dacă din raporturile existente intre ei nu reiese altfel.

(1) Grăniţuire sau hotărnicie, fixarea hotarului, adică fixarea, prin semne
exterioare şi vizibile, a liniei de separaţie dintre două proprietăţi vecine. Fixarea
hotarului este o operaţie utilă, deoarece permite determinarea cu precizie a
suprafeţei terenului, se pune capăt divergenţelor apărute sau chiar impiedică şi
previn conflictele intre vecini. Din cauza utilităţii grăniţuirii şi a interesului pe care ea
o reprezintă pentru orice proprietar, art. 393 alin. 1 stabileşte că orice proprietar de
teren poate cere de la proprietarul de teren vecin să participe la instalarea unui hotar
stabil sau la restabilirea celui deteriorat. Grăniţuirea este in acelaşi timp un drept şi o
obligaţie pentru fiecare proprietar faţă de vecinul său. Chiar statul poate fi obligat să
procedeze la grăniţuire.
Dreptul fiecărui proprietar de a obliga pe vecinul său să participe la instalarea
liniei de demarcare este o pură facultate, pe care proprietarul poate să o exercite sau
să n-o exercite in orice moment. Din acest considerent acest drept nu se prescrie,
chiar dacă proprietarul nu va uza de el un timp indelungat. Acesta se datorează
faptului că proprietatea nu se stinge prin neuz, iar grăniţuirea nu este alt ceva decit
un atribut al proprietăţii şi este imprescriptibilă ca şi proprietatea.
Dreptul de a obliga pe vecin la instalarea liniei de demarcare hotarului aparţine
proprietarului terenului, precum şi uzufructuarului, care posedă şi foloseşte bunul
intocmai ca şi proprietarul. Acest drept nu aparţine locatarilor, care pot numai să
ceară de la proprietar crearea condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului de
locaţiune.
Grăniţuirea poate să fie efectuată prin buna inţelegere a vecinilor. Cind insă
unul din proprietari refuză să ia parte la grăniţuire, celălalt poate să recurgă la
instanţa de judecată şi să oblige pe vecinul său să participe instalarea hotarului. In
acest caz se exercită acţiunea in grăniţuire. Scopul acţiunii in grăniţuire constă in
stabilirea hotarului şi de regulă nu ridică chestiunea de revendicare de proprietate.
Hotărirea pronunţată de instanţa de judecată intr-o cauză de grăniţuire este
declarativă, şi nu atributivă de drepturi. Ea nu are puterea de a prejudeca chestiuni
de proprietate. Dar un proprietar poate, chiar in urma unei grăniţuiri, să pornească
ulterior o acţiune in revendicare, paratul neputind invoca autoritatea lucrului judecat
in acţiunea in grăniţuire, obiectul revendicării fiind diferit de acel al grăniţuirii.
(2) Instalarea liniei de demarcare a hotarului, adică aşezarea semnelor
despărţitoare, comportă o serie de operaţiuni: examinarea titlurilor de proprietate
pentru a stabili intinderea terenurilor; măsurarea; tragerea hotarului pe teren, care
necesită suportarea anumitor cheltuieli. In acest scop legiuitorul a stabilit că
cheltuielile pentru demarcare se impart intre vecini in mod egal, indiferent de
intinderea comparativă a terenurilor, dacă din raporturile dintre vecini nu rezultă
altfel. In cazul in care grăniţuirea implică şi o chestiune de proprietate, regula
stabilită la alineatul 2 nu mai este valabilă. In acst caz este necesar să se determine
in prealabil suprafaţa exactă a fiecărei proprietăţi prin arpentaj (intocmirea planurilor
topografice, evaluarea suprafeţei de teren). Cheltuielile acestor operaţiuni pot fi
foarte ridicate, care sunt proporţionale cu suprafaţa fondului

Articolul 394. Litigii privind hotarul

(1) Dacă in urma unei dispute este imposibilă determinarea hotarului

adevărat, atunci pentru demarcare este decisivă posesiunea de fapt a
vecinilor. Dacă posesiunea de fapt nu poate fi determinată, fiecărui teren ii
este anexata o jumătate din porţiunea disputată.
(2) Dacă determinarea hotarului in conformitate cu prevederile alin.(1)
duce la un rezultat ce contravine faptelor stabilite, in particular aduce
atingere mărimii stabilite a terenului, hotarul se stabileşte, la cererea unei
părţi, de către instanţa de judecată.

(1) In cazurile in care intre vecini apar divergenţe referitor la determinarea

hotarului terenurilor acestora, vecinii au posibilitate singuri să soluţioneze
divergenţele apărute in virtutea prevederilor alineatului respectiv. Astfel, in condiţiile
in care este imposibilă determinarea hotarului adevărat, prima soluţie care intervine
este determinată de posesiunea de fapt. Adică decisivă este posesiunea de fapt a
vecinilor şi hotarul se va stabili in dependenţă de faptul care vecin a posedat de fapt
terenul disputat in calitate de limită de hotar. Dar dacă nu poate fi determinată
posesiunea de fapt a vecinului, intervine altă soluţie şi anume cea de anexare la
fiecare teren a o jumătate din porţiunea de teren disputată.
(2) Vecinii au posibilitate să apeleze la instanţa de judecată in cazul in care
determinarea hotarului conform prevederilor alinatului (1) duc fie la un rezultat care
contravin faptelor stabilite, fie aduc atingere mărimii stabilite a terenului. In acest caz
instanţa de judecată este competentă să pronunţe pe marginea litigiului
corespunzător.

T i t l u l IV
ALTE DREPTURI REALE
Capitolul I
UZUFRUCTUL

Articolul 395. Noţiunea de uzufruct

(569)Uzufructul este dreptul unei persoane (uzufructuar) de a folosi

pentru o perioadă determinată sau determinabilă bunul unei alte
persoane (nudul proprietar) şi de a culege fructele bunului,
intocmai ca proprietarul, insă cu indatorirea de a-i conserva
substanţa. Uzufructuarul are dreptul de a poseda bunul, nu şi de
a-l instrăina.
(570)Uzufructul poate fi limitat prin excluderea anumitor folosinţe.
(571)Uzufructul se poate constitui, conjugat sau succesiv, in favoarea
unei sau mai multor persoane existente la data deschiderii
uzufructului.

(1) Articolul 395 constituie dreptul subiectiv al unei persoane (uzufructuar) de a

poseda, de a folosi şi culege fructele unui bun neconsumptibil aflat in circuit (art.
396 (3) ce aparţine cu drept de proprietate altei persoane (nudul proprietar), cu
indatorirea de a-i păstra substanţa, adică de a nu-l specifica sau de a nu-i schimba
destinaţia.
Termenul uzufruct este compus din cuvintele latine uzus, ceea ce inseamnă
dreptul de a folosi şi fructus de a culege fructele.
Dreptul instituit prin prezentul articol este un drept subiectiv:
(572) Personal, dat fiind că nu poate fi transmis altei persoane (art.398 (1));
(573) real, dat fiind că are in calitate de obiect un lucru (res – reales);
(574)absolut, graţie opozabilităţii sale unui cerc nedeterminat de persoane,
inclusiv şi nudului proprietar;
(575)cu titlu gratuit, dat fiind că posedarea obiectului folosirea şi insuşirea
fructelor acestuia nu are loc contra plată;
(576)limitat in timp, fiind instituit pe un termen determinat (de 10,20,30 de
ani) sau determinabil (pană la epuizarea valorii de consum a obiectului,
pană la decesul uzufructului-persoană fizică sau pană la lichidarea
persoanei juridice – uzufructuar in condiţiile art. 397).
Dreptul de a culege fructele de la bunul dat in uzufruct trebuie inţeles lato
sensu, adică in sens larg, fiind un drept subiectiv al uzufructului de a percepe toate
fructele şi a obţine toate beneficiile (fructele naturale şi civile) pe care este in stare
să le dea obiectul in conformitate cu destinaţia sa economică, obţinand asupra
acestora dreptul de proprietate (art. 401)
Situaţia juridică de “nudul proprietar”, care provine de la sintagma din limba
latină nuda proprietas, rezultă din faptul că proprietarului bunului, asupra căruia
este instituit un uzufruct, ii aparţine doar titlul gol (nud) de proprietar fără aşa
elemente ale conţinutului dreptului subiectiv de proprietate (art. 315) ca: dreptul de
a poseda, de a folosi şi culege fructele sau a obţine careva alte beneficii de la
obiectul uzufructului. Excepţie de la aceasta fac unele elemente de a dispune de
obiectul uzufructului (de a-l instrăina, (art.398 (1)), de a-şi exprima sau nu acordul in
cazul cand uzufructuarul vrea să transmită obiectul in arendă (chirie) in condiţiile
art.398 (3).
Iar conform aliniatului (2) al prezentului articol, uzufructuarul poate fi limitat prin
exluderea anumitor folosinţe şi atunci aceste exluderi ii revin nudului proprietar.
(3)Conform aliniatului (3) uzufructul poate fi instituit in favoarea unei sau mai multor
persoane concrete, cu condiţia ca aceste persoane să existe la momentul instituirii
uzufructului.
In cazul cand uzufructul este instituit in favoarea mai multor persoane,
exercitarea dreptului de uzufruct poate fi efectuată in mod conjugat sau succesiv. In
primul caz toţi titularii acestui drept folosesc obiectul şi percep de la el fructele
impreună, in acelaşi timp şi in egală măsură, iar in al doilea – in mod succesiv, adică
folosesc obiectul şi percep fructele intr-o anumită ordine succesivă. De exemplu,
dacă uzufructul este instituit in favoarea mai multor persoane in formă succesivă
asupra unei vaci mulgătoare concrete din cireada ce aparţine cu drept de
proprietate altei persoane, apoi prima poate percepe laptele de dimineaţă, a doua –
de la amează, iar a treia – de seară.
La fel poate fi instituită ordinea succesivă de percepere a laptelui in zilele
săptămanii, de decadele lunii etc, sau in privinţa generaţiei ce o produce acest
animal in primul an, in al doilea, in al treilea şi a. m.d.
Cu acelaşi succes şi in aceleaşi modalităţi (conjugat sau succesiv) poate fi
instituită ordinea de percepere a dividendelor de la un pachet de acţiuni ce aparţin
cu drept de proprietate altei persoane.

Articolul 396 Constituirea uzufructului

(577)Uzufructul se poate constitui, prin lege sau act juridic,

dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiind aplicabile
pentru bunurile imobile. In cazurile prevăzute de lege, uzufructul
poate fi constituit prin hotărire judecătorească.
(578)La constituirea uzufructului se aplică aceleaşi reguli ca şi la
instrăinarea bunurilor care fac obiectul uzufructului.
(579)Obiect al uzufructului poate fi orice bun neconsumptibil care se
află in circuit civil, mobil sau imobil, corporal sau incorporal,
inclusiv un patrimoniu sau o parte din el.
(580)Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat in
uzufruct, precum şi asupra a tot ce se uneşte sau se incorporează
in acesta.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de fond şi de formă ale constituirii

uzufructului.
Conform alin (1) al acestui articol, uzufructul poate fi consacrat in baza:
(581)legii;
(582)actului juridic;
(583)hotărarii judecătoreşti in cazurile prevăzute de lege.
 (584)In cazul cand uzufructul este constituit prin lege, legiuitorul singur
determină condiţiile, conţinutul şi termenul uzufructului.
(585)Cand la baza constituirii stă un act juridic, condiţiile, conţinutul şi termenul
uzufructului sint determinate prin actul juridic respectiv. Alin (1) al prezentului
articol nu dispune expres prin care acte juridice poate fi constituit un uzufruct.
Prin urmare , uzufructul poate fi constituit prin orice act juridic, numai că acest
act juridic să nu contravină legislaţiei in vigoare şi să fie de regulă, cu titlul
gratuit.
Practica demonstrează că in cele mai frecvente cazuri uzufructul se constituie
printr-un testament (art.1449, art. 1487). Insă de aici nu rezultă că uzufructul nu
poate fi constituit şi printr-un act juridic intre vii (inter vivos), special consacrat
constituirii acestuia. Şi intr-un caz, şi in altul actele juridice, care stau la baza
constituirii uzufructului, trebuie să corespundă prevederile capitalelor 1,2,şi 3 al
titlului 3 din prezentul Cod. In cazurile prevăzute de lege, uzufructul poate fi
constituit prin hotărarea judecătorească. In asemenea cazuri conţinutul şi durata
uzufructului sunt determinate de instanţa ce adoptă hotărarea respectivă.
(586)Cand obiect al uzufructului este un bun imobil (art. 288 (2)), se aplică
dispoziţiile inregistrări de stat in conformitate cu articolele 289 şi 290 din
prezentul Cod şi art.4 şi 5 din Legea cadastrului bunurilor imobile nr. 1543 din
25.02. 1998, cu modificările şi completările ulterioare (M.O. al R.M. nr.44-
46/318 din 21.05.1998):
(2) Prevederile acestui aliniat accentuează asupra respectării uzufructului care sunt
analogice celor de la instrăinarea bunurilor ce fac obiectul uzufructului (vezi
comentariul alin.(1) ).
(3) Obiect al uzufructului caracterizat de acest aliniat poate fi orice bun care :
(587)Este neconsumptibil (art. 295) cu excepţia prevăzută de art. 402
(588)Se află in circuitul civil (art. 286),
(589)Este mobil sau imobil (art.288);
(590)Este corporal sau incorporal (art. 285(2) şi art.401 (1));
(591)Este un patrimoniu al anumitei persoane (art. 284);
(592)Este o parte a patrimoniului ce aparţine unei anumite persoane;
(4) Conform acestui aliniat, uzufructuarului ii aparţine aceleaşi drepturi şi asupra
tuturor bunurilor accesorii ca si asupra bunului principal (art. 292) ce constituie
obiect al uzufructului.

Articolul 397 Termenul uzufructului.

(593)Uzufructul se instituie cel mult pină la decesul persoanei fizice

sau la lichidarea persoanei juridice dacă un termen mai scurt nu
este stabilit prin lege sau prin act juridic.

(594)Uzufructul constituit in favoarea unei persoane juridice nu

poate depăşi 30 de ani.
(595)Uzufructul incetează la decesul persoanei fizice sau la
lichidarea persoanei juridice in al cărei folos a fost stabilit
uzufructul.
(596)Orice act juridic prin care se constituie un uzufruct perpetuu şi
transmisibil pentru cauză de moarte sau lichidare este lovit de
nulitate absolută.

Prezentul articol este consacrat limitelor duratei in timp a uzufructului şi

ordinii determinării acestor limite.
(597)Uzufructul, avand un caracter strict personal, durata maximă a acestuia este
determinată de durata vieţii uzufructuarului, existenţei persoanei juridice,
uzufructuar sau de durata existenţei obiectului uzufructului dacă un termen mai
scurt nu este prevăzut prin lege sau actul juridic ce stă la baza constituirii
acestuia.
(598)Acest aliniat prevede cazul cand un termen mai scurt al uzufructului poate fi
stabilit prin lege şi anume: uzufructul constituit in favoarea unei persoane juridice
nu poate depăşi 30 de ani.
(599)Acest aliniat stipulează temeiurile stingerii uzufructului care se reduc la
decesul persoanei fizice sau la lichidarea persoanei juridice, in a căror favoare a
fost constituit uzufructul.
Considerăm că in sintagma “in a cărei” s-a strecurat o greşală de tipar, expresia
corectă a căreia ar trebui să fie “in a căror”, dat fiind că se referă la ambele categorii
de subiecte.
(600)Aliniatul (4 ) declară nulitatea absolută a oricăror acte juridice ( art. 216(1) ),
prin care ar putea fi constituit un uzufruct perpetuu, transmisibil pentru cauză de
moarte, a persoanei fizice sau lichidare a persoanei juridice.

Articolul 398 Inalienabilitatea uzufructului.

(601)Uzufructul nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoană prin

acte juridice sau prin succesiune.
(602)Uzufructuarul poate inchiria sau arenda altuia, integral sau in
parte, bunul mobil obiect al uzufructului dacă, la momentul
constituirii uzufructului, nu a fost stabilit altfel.
(603)Dacă la momentul constituirii uzufructului imobilul nu era dat in
chirie sau arendă, uzufructuarul nu are dreptul să-l dea in chirie sau
arendă fără acordul nudului proprietar sau fără autorizaţia instanţei
de judecată dacă acest drept nu i-a fost acordat expres la momentul
constituirii uzufructului.
(604)La stingerea uzufructului, nudul proprietar este obligat să menţină
contractele de locaţiune sau de arendă, incheiate in modul stabilit. El
poate totuşi să refuze menţinerea in cazul in care:
a. termenul contractului de locaţie sau de arendă depăşeşte,
fără consimţămintul lui, termenul obişnuit in conformitate
cu uzanţele locale;
b. spaţiul comercial a fost dat in chirie pe un termen mai mare
de 5 ani;
c. intreprinderea agricolă a fost dată in arendă pe un termen
mai mare de 12 ani;
d. un teren agricol a fost dat in arendă pe un termen mai mare
de 6 ani;
e. contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii
neobişnuite, excesive pentru nudul proprietar.
(605)Nudul proprietar pierde dreptul de a refuza menţinerea contractului
cind locatarul sau arendaşul i-a stabilit un termen rezonabil in care
nudul proprietar trebuia să declare despre menţinerea sau refuzul de a
menţine, iar el a omis să facă aceasta in termenul stabilit.

(606)Din prevederile acestui aliniat rezultă caracterul personal al uzufructului, in

baza căruia aceasta nu poate trece de la uzufructuar la o altă persoană prin acte
juridice sau prin succesiune.
(607)In cazul cand obiectul uzufructului este un bun mobil, uzufructuarul il poate da
in chirie sau in arendă oricand, integral sau parţial, dacă la momentul constituirii
uzufructului nu a fost stipulat altfel.
Sintagma “chirie sau arendă” intalnită in aliniatele (1) şi (2) trebuie inţeleasă că ea
exprimă echivalenţă intre aceste noţiuni, dat fiind faptul că aceste instituţii juridice
sunt de aceeaşi natură, numai că contractul de inchiriere se intalneşte in practică
mai frecvent la bunurile mobile (art.875-910), iar arenda-la bunurile imobile (art. 911-
922). Aceasta insă nu este o regulă imperativă.
(608)Dacă in condiţiile alin (1) uzufructuarul are dreptul să dea obiectul uzufructului
in chirie sau arendă in toate cazurile, cu excepţia limitărilor stipulate la
constituirea uzufructului, apoi in cazurile cand obiectul uzufructului este un bun
imobil, uzufructuarul, de regulă, nu are dreptul de a da bunul in chirie sau arendă,
decat in condiţiile cand:
(609)Bunul imobil este dat in chirie sau arendă la momentul constituirii
uzufructului;
(610)Obţine acordul nudului proprietar sau autorizaţia instanţei de judecată.
Conjuncţia “sau” pune aceste două condiţii in raport de alternativă: sau
“acordul”, sau autorizaţia. Ultima poate fi obţinută şi in pofida voinţei nudului
proprietar in cazurile cand:
(611)Contractul de arendă existent la momentul constituirii uzufructului este
lovit de nulitate, dar nimeni pană la solicitarea uzufructuarului n-a iniţiat un
asemenea proces judiciar:
(612)Refuzul nudului proprietar este recunoscut neintemeiat de către instanţa
judecătorească la iniţiativa uzufructuarului.
(613)Acest drept i-a fost acordat uzufructuarului la momentul constituirii.
Probabil că prevederile stipulate in p. “c” pot fi realizate doar in condiţiile
prevederilor punctului “a”.
(614)La stingerea uzufructului in condiţiile art. 297(3) nudul proprietar este obligat
să menţină contractele de locaţiune (art. 875-910) sau de arendă (art. 911-922),
incheiate in modul stabilit de alineatele (2)şi (3) ale prezentului articol. Sintagma
“nudului proprietar” este folosită convenţional in acest aliniat, pentru a nu pierde
legătura dintre subiecţii uzufructului ce s-a stins. Insă din momentul stingerii
uzufructului nudul proprietar se repune integral in dreptul de proprietate asupra
obiectului uzufructului stins. Consider că mai corect ar fi de intrebuinţat aici
sintagma “fostul nud proprietar”. Totuşi fostul nud proprietar are dreptul să
refuze menţinerea contractelor indicate in cazul in care.:
(615)Termenul contractului de locaţiune sau de arendă, incheiat fără
consimţămantul lui, depăşeşte termenul obişnuit in conformitate cu uzanţele
locale;
(616)Spaţiul comercial a fost dat in chirie pe un termen mai mare de 5 ani;
(617)Intreprinderea agricolă a fost dată in arendă pe un termen mai mare de 12
ani;
(618)Un teren agricol a fost in arendă pe un termen mai mare de 6 ani;
(619)Contractul de locaţiune sau de arendă stipulează condiţii neobişnuite,
excesive pentru nudul proprietar (fostul).
Condiţii (clauze) neobişnuite pot fi clauzele (condiţiile) care vin in contradicţie
cu modul de viaţă şi obişnuinţele tradiţionale ale “nudului proprietar” .
Excesive pot fi acele clauze (condiţii) care depăşesc sau modul obişnuit de
folosire a bunului in cadrul contractului respectiv, sau plata de arendă (chirie) este
mai mică de cat cotele minime existente la moment, reducand substanţial interesul
proprietarului in menţinerea unui asemenea contract.
(620)Dreptul de a refuza menţinerea contractului de locaţiune sau arendă poate fi
 pierdut in urma omiterii termenului rezonabil, stabilit de locatar sau arendaş
fostului nud proprietar, pentru ca acesta să-şi exprime refuzul.

Articolul 399 Determinarea stării bunului.

(621)Uzufructuarul preia bunurile in starea in care acestea se află.

(622)La stabilirea uzufructului asupra unei universalităţi de bunuri,
uzufructuarul şi nudul proprietar sint obligaţi să-şi acorde
asistenţă reciprocă in vederea intocmirii inventarului.
(623)Inventarul trebuie să conţină menţiunea despre data intocmirii,
să fie semnat de ambele părţi, iar la cererea unei din părţi
semnătura trebuie autentificată.
(624)Fiecare parte are dreptul să ceară ca inventarul să fie intocmit
de către organul competent.
(625)Partea care cere intocmirea inventarului in condiţiile alin.(4)
sau autentificarea semnăturii suportă cheltuielile aferente.

Prevederile prezentului articol se referă la condiţiile de fond şi de formă ale

determinării stării obiectului uzufructului la momentul constituirii acestuia.
(626)Dat fiind că dreptul subiectiv de uzufruct este, de regulă, un drept cu titlul
gratuit, (art. 400(1)) legea nu prevede careva obligaţii pentru nudul proprietar
relative la calitatea obiectului, ca, de exemplu, la contractul de vanzare -
cumpărare (art.763,764,765).Uzufructuarul trebuie să preia obiectul uzufructului
in starea in care el se află la momentul constituirii uzufructului. Nudului proprietar
i se impune doar obligaţia prevăzută de art. 417, care apare după constituirea
uzufructului.
(627)In cazurile cand obiectul uzufructului constituie o universalitate de bunuri,
uzufructuarul şi nudul proprietar sunt obligaţi să-şi acorde asistenţa reciprocă in
vederea intocmirii inventarului. Această obligaţie survine după principiu
general de conduită a părţilor la exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor
prevăzut in art.9 al prezentului Cod.
(628)Inventarul intocmit trebuie să conţină:
(629)Menţiunea despre data intocmirii;
(630)Semnătura ambelor părţi;
(631)Autentificarea semnăturii, dacă una din părţi o cere.
(632)Alături de posibilitatea oferită părţilor de a intocmi singure inventarierea
prevăzută in alin.(2), prezentul aliniat oferă dreptul fiecăreia din părţi să ceară, ca
inventarierea să fie efectuată de către un organ competent, adică de o companie
de audit sau de expertiză merceologică (după caz).
(633)Partea care cere intocmirea inventarului in condiţiile alin. (4) sau
autentificarea semnăturii suportă cheltuielile aferente.

Articolul 400. Preţul, sarcinile şi cheltuielile uzufructului.

(634)Uzufructul este gratuit in cazul nestipulării exprese a

caracterului oneros.
(635)Cheltuielile şi sarcinile proprietăţii revin nudului proprietar, cu
excepţiile prevăzute de lege sau de contract.
(636)Uzufructuarul este ţinut pentru obligaţiile de plată (impozite,
taxe) faţă de stat pentru obiectul uzufructului.
 (1) Uzufructul este gratuit, cu excepţia cazurilor cand titlul oneros este expres
prevăzut de lege sau contract. Legea nu prevede metodica determinării şi
limitele preţului uzufructului pentru cazurile cand titlul oneros al acestuia este
stabilit prin lege sau printr-un act juridic. In opinia noastră, preţul ar putea fi
stabilit sau de insuşi legiuitorul, sau prin acordul părţilor la constituirea
uzufructului, sau de către testator, dacă la baza uzufructului cu titlul oneros stă
un testament.
(637)In prezentul aliniat este vorba de cheltuieli şi sarcini ale proprietarului care
sint prevăzute in articolele 315(6) şi 318, dacă prin lege sau contract nu este
stabilit altfel.
(638)Cat priveşte plata impozitelor şi careva alte taxe pentru obiectul uzufructului
faţă de stat, aceste sunt suportate de uzufructuar.

Articolul 401. Drepturile uzufructuarului asupra fructelor.

(639)Uzufructuarul se bucură de toate fructele pe care le produce

obiectul uzufructului dacă nu este stipulat altfel. Fructele
obiectului uzufructului trec in proprietatea uzufructuarului la data
culegerii lor.
(640)Fructele neculese in momentul deschiderii dreptului la uzufruct
sint ale uzufructuarului, iar cele neculese la sfirşitul perioadei de
uzufruct sint ale nudului proprietar dacă actul prin care s-a
instituit uzufructul nu prevede altfel. Veniturile se consideră
percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului proporţional duratei
uzufructului său. Aceste prevederi sint aplicabile arenzii, chiriei
imobilelor, dividendelor şi dobinzilor obţinute.

Prezentul articol determină regimul juridic al fructelor obiectului uzufructului.

(641)Uzufructuarul are dreptul să perceapă toate fructele pe care le produce
obiectul uzufructului. Termenul “fructe” trebuiesc inţelese in sensul art. 299 şi a
comentariului la art.395. Uzufructuarul, percepand fructele de la obiectul
uzufructului, obţine asupra acestora dreptul de proprietate.
(642)Prezentul aliniat este consacrat ordinii perceperii fructelor de la obiectul
uzufructului şi anume:
(643)Fructele neculese la momentul constituirii uzufructului le culege
uzufructuarul;
(644)Fructele neculese la momentul stingerii uzufructului le culege fostul nud
proprietar:
Veniturile (fructele) se consideră percepute zi cu zi şi se cuvin uzufructuarului
proporţional duratei uzufructului. Aceste prevederi sunt aplicabile arenzii (art. 911-
922),chiriei (locaţiunii) (art. 875-910), dividendelor şi dobanzilor obţinute

Articolul 402. Dreptul de a dispune de bunurile consumptibile.

Dacă uzufructul cuprinde şi bunuri consumptibile, uzufructuarul are

dreptul să dispună de ele, insă cu obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi
calitate, cantitate şi valoare sau, dacă este imposibil, să restituie
contravaloarea lor de la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol determină soarta juridică a bunurilor consumptibile in cazurile

cand ele fac parte din obiectul uzufructului (fie că acestea fac parte dintr-o
universalitate de bunuri, fie că ele sunt nişte accesorii, fie că cu alt titlu ).
Dat fiind că bunurile consumptibile nu pot fi folosite in alt mod, decat să li se
schimbă substanţa, neputand fi intoarse nudului proprietar la stingerea uzufructului
precum cele neconsumptibile (art.409), prezentul articol ii şi oferă uzufructuarului
dreptul de a dispune de ele adică dreptul de proprietate. Concomitent, acest articol
prevede obligaţia uzufructuarului de a intoarce aceeaşi cantitate de bunuri de acelaşi
gen, de aceeaşi calitate şi valoare, care au avut aceste bunuri la momentul
constituirii uzufructului. Dacă restituirea nu este posibilă, uzufructuarul compensează
contravaloarea acestor bunuri la data stingerii uzufructului. Conform doctrinei, in
cazul de faţă avem de a face cu un cvaziuzufruct.

Articolul 403. Plata creanţelor scadente.

(645)Dacă uzufructul se răsfringe asupra unei creanţe care devine

scadentă in timpul uzufructului, plata se face uzufructuarului,
care eliberează chitanţă.
(646)La incheierea uzufructului, tot ceea ce a fost primit ca plată se
transmite nudului proprietar.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al plăţilor pentru creanţele ce

devin scadente in timpul existenţei uzufructului.
(647)In cazul cand uzufructul se răsfrange asupra creanţelor care devin scadente in
timpul uzufructului, plăţile se fac uzufructuarului, drept dovadă pentru care
acesta eliberează chitanţa pentru fiecare plată.
(648) Plăţile primite de uzufructuar pentru creanţele de venite scadente in timpul
uzufructului urmează a fi transmise de către uzufructuar nudului proprietar la
stingerea uzufructului.
Sintagma “la incheierea” din alin (2 )al prezentului articol urmează a fi
inţeleasă “la stingerea”.

Articolul 404 Dreptul de vot.

(649)Dreptul de vot acordat de o acţiune sau de o altă valoare

mobiliară, de o fracţiune din coproprietate sau de un alt bun
aparţine uzufructuarului.
(650)Dreptul de vot aparţine nudului proprietar dacă are ca efect
modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social
ori bunul deţinut in coproprietate, schimbarea destinaţiei acestui
bun sau lichidarea persoanei juridice.

Prezentul articol prevede temeiurile apariţiei şi limitele exercitării dreptului la

vot al uzufructuarului, care rezultă din natura şi specificul folosirii obiectului
uzufructului.
(651)Uzufructuarul obţine dreptul la vot, dacă obiect al uzufructului este:
(652)O acţiune (un pachet de acţiuni) sau o altă valoare mobiliară;
(653)O fracţiune din coproprietate sau un alt bun.
(654)In conformitate cu art. 25 al Legii privind societatea pe acţiuni (M.O. al
R.M. 1997, nr.38-39, art. 332), deţinatorul unei acţiuni (unui pachet de
acţiuni), alături de alte drepturi, are dreptul să voteze la adoptarea
hotărarilor de către organele de conducere ale societăţii pe acţiuni, cu
excepţia cazurilor prevăzute in alin.(2) al prezentului articol.
 (655)Dacă obiect al uzufructului este o fracţiune din coproprietate sau o cotă-
parte din fondul social al unei societăţi comerciale, uzufructuarului ii aparţine
dreptul la vot, respectiv, in condiţiile art.347(2) şi art.115 (1).
(656)Aliniatul (2) al prezentului articol prevede cazurile cand dreptul la vot nu poate
aparţine uzufructuarului, ci numai nudului proprietar. Acestea sunt cazurile cand
se adoptă hotărarile cu privire la:
(657)Modificarea substanţei bunului principal, cum ar fi capitalul social al unei
societăţi comerciale sau bunul deţinut in coproprietate;
(658)Schimbarea destinaţiei economice a acestui bun sau lichidarea persoanei
juridice.

Articolul 405. Dreptul creditorilor.

(659)Creditorii uzufructuarului pot urmări drepturile acestuia sub

rezerva drepturilor nudului proprietar.
(660)Creditorii nudului proprietar pot urmări drepturile acestuia sub
rezerva drepturilor uzufructuarului.

Prezentul articol este consacrat delimitării drepturilor uzufructuarului şi nudului

proprietar care pot fi urmărite de către creditorii acestora.
(661)Drepturile care aparţin uzufructuarului pot fi urmărite de către creditorii
acestuia, cu excepţia celor ce aparţine nudului proprietar.
(662)Drepturile care aparţin nudului proprietar pot fi urmărite de către creditorii
acestuia, cu excepţia celor ce aparţin uzufructuarului.

Articolul 406. Dreptul uzufructuarului de a se folosi de arbori.

(663)Uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care cresc pe

terenul grevat cu uzufruct, cu excepţia reparării, intreţinerii sau
exploatării terenului. El poate dispune de cei care au căzut ori s-
au uscat natural.
(664)Uzufructuarul este obligat să inlocuiască, in conformitate cu
uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar, arborii care
au fost distruşi.

Prezentul articol determină regimul juridic al arborilor care se află pe terenul

grevat cu uzufruct, destinaţia terenului fiind alta de cit cea de a creşte şi a folosi
arbori.
(665)Conform acestui aliniat, uzufructuarul nu are dreptul să taie arborii care
creşteau pe terenul grevat cu uzufruct la momentul constituirii uzufructului şi
continue să crească in timpul existenţei acestuia. El are dreptul să taie unii arbori
doar in scopul:
(666)Reparării terenului, cand unii arbori s-au uscat sau au fost distruşi de
fenomene naturale sau frauduloase;
(667)Intreţinerii terenului, cand tăierile sunt condiţionate de crearea condiţiilor
de dezvoltare a lor sau dezvoltarea excecivă a arborilor influenţează negativ
asupra folosirii normale a terenului;
(668)Exploatării terenului, cand tăierile sunt condiţionate de necesitatea
exploatării normale la zi şi in perspectivă a terenului in conformitate cu
destinaţia acestuia.
 Uzufructuarul poate să dispună doar de arborii care au căzut sau uscat in urma
unor fenomene naturale.
(669)In conformitate cu uzanţele locale sau obişnuinţele nudului proprietar,
uzufructuarul este obligat să inlocuiască arborii care au fost distruşi. Această
obligaţie are la fel scopul de a menţine destinaţia şi folosirea normală a terenului-
obiect al uzufructului.

Articolul 407 Dreptul uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii.

(670)Dacă uzufructul cuprinde păduri destinate de proprietarul lor

unor tăieri periodice, uzufructuarul este dator să păstreze ordinea
şi cantitatea tăierii, potrivit regulilor stabilite de lege, de nudul
proprietar sau potrivit uzanţelor locale, fără ca uzufructuarul să
poată pretinde vreo despăgubire pentru părţile lăsate netăiate in
timpul uzufructului.
(671)Arborii care se scot din pepinieră fără degradarea acesteia nu
fac parte din uzufruct decit cu obligaţia uzufructuarului de a se
conforma dispoziţiilor legale şi uzanţelor locale in ceea ce
priveşte inlocuirea lor.
(672)Uzufructuarul poate, conformindu-se dispoziţiilor legale şi
uzanţei obişnuite a nudului proprietar, să exploateze părţile de
păduri inalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că aceste
tăieri se fac periodic pe o intindere determinată, fie că se fac
numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa
terenului. In celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii
inalţi. Va putea insă intrebuinţa, la reparaţiile la care este
obligat, arbori căzuţi accidental, chiar să taie arborii trebuincioşi,
cu indatorirea insă de a demonstra, in prezenţa proprietarului,
această trebuinţă.

Prezentul articol prevede condiţiile de obţinere şi de exercitare a drepturilor

uzufructuarului asupra pădurilor destinate tăierii, cand acestea devin obiect al
uzufructului.
(673)Uzufructuarul obţine dreptul asupra pădurilor destinate tăierii in următoarele
condiţii:
(674)Dacă pădurile indicate devin obiect al uzufructului.
(675)Dacă destinaţia şi ordinea tăierii sint stabilite prin:
• Lege;
• Voinţa nudului proprietar;
• Uzanţele locale. Aceste uzanţe urmează a fi existente, cunoscute, acceptate
de majoritatea populaţiei regiunii şi folosite timp indelungat in această
regiune (art.4) al prezentului Cod) inaintea constituirii uzufructului.
Uzufructuarul işi exercită dreptul asupra pădurilor destinate tăierii in
următoarele condiţii:
(676)Să respecte ordinea şi cantitatea tăierii;
(677)Să nu pretindă la vre-o despăgubire pentru părţile de păduri destinate
tăierii, dar netăiate de către uzufructuar in timpul uzufructului, acestea
urmand a fi intoarse nudului proprietar la stingerea uzufructului.
(678)Uzufructuarul are dreptul de a scoate arborii din pepinieră in condiţiile:
(679)Nedegradării acestea;
(680)De a inlocui arborii scoşi, respectand prevederile legale şi uzanţele locale
 relative la această inlocuire.
(681)Conformandu-se prevederilor legale şi uzanţei obişnuite a nudului proprietar,
uzufructuarul are dreptul să exploateze părţile de păduri inalte destinate tăierii
regulamentare, fie că aceste tăieri se fac pe suprafaţa unui sector determinat, fie
că se fac numai pentru un număr de arbori aleşi pe toată suprafaţa terenului de
păduri. In celelalte cazuri uzufructuarul nu are dreptul de a tăia arborii inalţi.
In virtutea executării obligaţiei sale de reparare şi de intreţinere (art. 412),
păstrandu-le substanţa, uzufructuarului are dreptul:
(682)De a intrebuinţa arborii căzuţi accidental;
(683)De a tăia chiar arbori inalţi in caz de trebuinţă, purtand indatorire de a
demonstra, in prezenţa nudului proprietar, această trebuinţă

Articolul 408. Dreptul asupra carierelor.

(684)In condiţiile legii, uzufructuarul se foloseşte intocmai ca nudul

proprietar de carierele care se aflau in exploatare la constituirea
dreptului de uzufruct.
(685)Uzufructuarul nu are nici un drept asupra carierelor nedeschise.

Prezentul articol se referă la regimul juridic al carierelor, cand ele singure

constituie obiectul unui uzufruct sau se află pe un anumit teren-obiect al uzufructului.
(686)Uzufructuarul are dreptul de a se folosi in condiţiile legii doar de carierele care
erau deschise la momentul constituirii uzufructului.
Uzufructuarul are dreptul de a folosi aceste cariere intocmai ca nudul proprietar,
adică in acelaşi volum, cu aceiaşi intensitate.
(687)Dacă pe acelaşi teren, in apropierea celor aflate in exploatare, mai sunt
zăcăminte subterane, pentru valorificarea cărora pot fi deschise sau a fost
deschise de către proprietarul terenurilor noi cariere, uzufructuarul nu are nici un
drept asupra carierilor nedeschise la momentul constituirii uzufructului .

Articolul 409. Uzura obiectului uzufructului.

Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile,

se uzează ca urmare a utilizării lor, uzufructuarul le va folosi ca un bun
proprietar şi potrivit destinaţiei lor. El nu este obligat să le restituie decit in
starea in care se află la data stingerii uzufructului.

Prezentul articol prevede condiţiile determinării gradului de uzură a obiectului

uzufructului, cand acesta, fiind un obiect neconsumptibil, in procesul utilizării, se
uzează .
In condiţiile prezentului articol uzufructuarul intoarce bunul in starea in care el
se află la data stingerii uzufructului, dacă uzufructuarul:
(688)A folosit bunul ca un bun proprietar;
(689)A folosit bunul potrivit destinaţiei acestuia.

Articolul 410. Obligaţia de informare.

(690)Dacă bunul este deteriorat, distrus sau dacă sint necesare

lucrări de reparare, imbunătăţire a lui ori măsuri de
preintimpinare a unor pericole, uzufructuarul este obligat să-l
informeze imediat pe nudul proprietar.
 (691)Uzufructuarul este obligat să denunţe de indată nudului
proprietar orice uzurpare a terenului şi orice contestare a
dreptului de proprietate, sub sancţiunea obligării la plata de
daune-interese.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a-l informa pe nudul

proprietar despre starea obiectului uzufructului, cazurile in care trebuie imediat să-l
informeze şi efectele juridice ale neinformării.
(692)Uzufructuarul este obligat să informeze nudul proprietar in cazurile cand:
(693)Bunul (obiectul uzufructului) este deteriorat;
(694)Bunul este distrus (de fenomene naturale sau acţiuni frauduloase);
(695)Sunt necesare lucrări de reparare, inbunătăţire a bunului, atat in cazurile
prevăzute la punctele “a” şi “b” al comentariului la prezentul aliniat, cit şi in
alte cazuri;
(696)Există necesitatea de a lua măsuri de preintampinare a unor pericole de
deteriorare sau distrugere a obiectului uzufructului (a bunului).
(697)Uzufructuarul este obligat să denunţe imediat (să aducă la cunoştinţă) nudul
proprietar despre:
(698)Orice uzurpare a terenului (obiect al uzufructului) de către oarecare
persoană terţă.
(699)Orice contestare a dreptului de proprietate asupra obiectului uzufructului.
Neinformarea nudului proprietar despre situaţiile prevăzute la punctele “a ” şi
“b”ale alin (2), aduc la aplicarea faţă de uzufructuar a sancţiunii de plată a daunelor
interese. Sancţiunea indicată poate fi aplicată la iniţiativa nudului proprietar.

Articolul 411. Obligaţia de păstrare a destinaţiei bunului.

Uzufructuarul este obligat in exercitarea dreptului său să respecte

destinaţia dată bunului de nudul proprietar.

Prezentul articol prevede obligaţia uzufructuarului de a păstra destinaţia

bunului in procesul exercitării dreptului de uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că uzufructuarul, la exercitarea
dreptului de uzufruct (art.395 (1)), este obligat să respecte (să păstreze) destinaţia
bunului dată de nudul proprietar. Aceasta inseamnă că, dacă nudul proprietar a decis
destinaţia terenului (obiect al uzufructului ) pentru efectuarea lucrărilor agricole,
uzufructuarul nu are dreptul să construiască iazuri sau să deschidă cariere pe acest
teren ; dacă pentru cultivarea culturilor anuale, uzufructuarul nu are dreptul de a sădi
pe acest teren culturi multianuale .

Articolul 412. Obligaţia efectuării reparaţiilor

(700)Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de

intreţinere a bunului.
(701)In cazul in care uzufructuarul face in legătură cu bunul
cheltuieli pe care nu era obligat să le facă, obligaţia nudului
proprietar de a le restitui se determină in funcţie de regulile
privind gestiunea de afaceri.
(702)Reparaţiile capitale sint in sarcina nudului proprietar, fără ca
acesta să poată fi obligat să le facă.
(703)Reparaţiile mari sint in sarcina uzufructuarului atunci cind se
 datorează neefectuării reparaţiilor de intreţinere.
(704)Uzufructuarul este obligat să-l inştiinţeze pe nudul proprietar
despre necesitatea reparaţiilor mari.
(705)Atunci cind nudul proprietar nu efectuează la timp reparaţiile
capitale, uzufructuarul le poate face pe cheltuiala sa, nudul
proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea acestora la
stingerea uzufructului.

Prezentul articol prevede distribuirea obligaţiilor de reparare a obiectului

uzufructului intre uzufructuar şi nudul proprietar in scopul de a-i păstra substanţa pe
parcursul existenţei uzufructului.
(706)Uzufructuarul este obligat să efectueze reparaţiile de intreţinere a bunului in
conformitate cu natura bunului şi modul obişnuit de intreţinere a bunului in
condiţiile art. 395 (1) şi art. 411.
(707)Dacă in procesul de folosire a obiectului uzufructului uzufructuarul face
cheltuieli pe care nu era obligat să le facă, obligaţia nudului proprietar de a le
restitui să determină conform regulilor privind gestiunea de afaceri fără mandat
(art. 1378-1385).
(708)Reparaţiile capitale a obiectului uzufructului sint sarcina nudului proprietar.
Fiind o obligaţie prevăzută expres prin lege, nu este nevoie de a obliga nudul
proprietar in alt mod la constituirea uzufructului.
(709)Obligaţia uzufructuarului de a efectua reparaţii mari poate apărea in condiţiile
neexecutării reparaţiilor prevăzute la alin (1) al prezentului articol.
(710)Obligaţia uzufructuarului prevăzută la acest aliniat apare şi in condiţiile
aliniatului(4), dat fiind că nudul proprietar este cointeresat in efectuarea calitativă
a reparaţiilor mari.
(711)In cazul cand nudul proprietar nu-şi indeplineşte la timp obligaţia prevăzută la
aliniatul (3 ) al prezentului articol, uzufructuarul poate efectua aceste reparaţii pe
cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea cheltuielilor
la stingerea uzufructului.
Acesta in cazurile cand uzufructul este gratuit (art. 400). Insă, conform aceluiaşi
art. 400, uzufructul poate fi constituit şi cu titlu oneros. In acest caz uzufructuarul
poate atribui aceste cheltuieli la plăţile cuvenite pentru uzufruct.

Articolul 413. Executarea obligaţiei de reconstruire.

Uzufructuarul şi nudul proprietar nu sint obligaţi să reconstruiască

ceea ce s-a distrus datorită vechimii ori unui caz fortuit.

Din conţinutul acestui articol rezultă că atat uzufructuarul, cat şi nudul

proprietar nu sint obligaţi să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită vechimii sau
unui caz fortuit. In asemenea caz soarta uzufructului se determină prin prevederile
art. 422. Insă din aceasta nu rezultă că lucrările de reconstrucţie nu pot fi efectuate
in baza unui acord dintre părţi sau la iniţiativa uneia dintre părţi.

Articolul 414. Plata primelor de asigurare.

Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sint

plătite de uzufructuar.
Plata primelor de asigurare a obiectului uzufructului este pusă pe seama
uzufructuarului . Intrucat prezentul articol nu specifică cazurile apariţiei acestei
obligaţii, uzufructuarul suportă plata primelor de asigurare in toate cazurile: şi in
cazul cand obiectul uzufructului a fost asigurat pană la deschiderea uzufructului şi
termenul asigurării continuie, şi cand obiectul a fost asigurat in momentul deschiderii
uzufructului, şi cand obiectul a fost asigurat după deschiderea uzufructului.

Articolul 415 Modificarea sau stingerea dreptului grevat.

Dreptul grevat cu uzufruct poate fi modificat sau stins prin act juridic
numai cu acordul uzufructuarului.

Prezentul articol determină condiţiile modificării sau stingerii dreptului subiectiv

grevat cu uzufruct.

Din conţinutul articolului rezultă că, dacă modificarea sau stingerea dreptului
subiectiv grevat cu uzufruct se efectuează printr-un act juridic, nudul proprietar
poate efectua aceste acţiuni numai cu acordul uzufructuarului.

Articolul 416. Dreptul de dispoziţie şi de exercitare a acţiunilor de apărare.

Nudul proprietar este in drept să instrăineze bunul, să-l greveze cu sarcini

şi să exercite toate acţiunile de apărare a dreptului de proprietate.

Păstrand după sine dreptul subiectiv de proprietate asupra obiectului uzufructului, şi,
deci, de a dispune de el, nudul proprietar este in drept să-l instrăineze şi să-l greveze
cu sarcini in condiţiile art. 415. Cat priveşte exercitarea acţiunilor de apărare a
dreptului de proprietate (art. 374 şi 376), acestea pot fi exercitate fără abţinerea
acordului uzufructuarului.

Articolul 417. Obligaţia nudului proprietar de a garanta drepturile

uzufructuarului.

Nudul proprietar este obligat să se abţină de la orice act juridic şi faptă prin
care ar impiedica sau ar tulbura uzufructuarul in exerciţiul liber şi deplin al
dreptului său, să garanteze uzufructuarul impotriva evicţiunii, să
despăgubească uzufructuarul in cazul in care, prin fapta sa, a micşorat
valoarea uzufructului.

Prezentul articol este consacrat obligaţiei nudului proprietar de a garanta

uzufructuarului exercitarea dreptului de uzufruct.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că nudul proprietar este obligat:
(712)Să se obţină de la orice act juridic şi fapt prin care ar impiedica sau ar
tulbura uzufructuarul in exerciţiul liber şi deplin al dreptului său de uzufruct;
(713)Să garanteze uzufructuarul impotriva evicţiunii;
(714)Să despăgubească uzufructuarul in cazul in care, prin fapta sa, a micşorat
valoarea uzufructului.

Articolul 418. Plata datoriilor aferente patrimoniului grevat cu uzufruct

(715)Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plăteşte

datoriile aferente patrimoniului sau părţii de patrimoniu grevate
cu uzufruct, nudul proprietar trebuie să restituie, la stingerea
uzufructului, sumele avansate fără nici o dobindă.
(716)In cazul in care uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la
alin.(1), nudul proprietar poate, la alegere, să le plătească sau să
vindă o parte suficientă din bunurile date in uzufruct. Dacă nudul
proprietar plăteşte aceste datorii, uzufructuarul datorează
dobinzi pe toata durata uzufructului.
(717)Dacă plata datoriilor nu se face in modul prevăzut la alin.(1) şi
(2), creditorii pot urmări bunurile date in uzufruct.

Prezentul articol determină regimul juridic al sumelor achitate de uzufructuar in

contul datoriilor obiectului uzufructului.
(718)In conţinutul prezentului aliniat intalnim 3 sintagme, asupra interpretării cărora
trebuie să ne oprim in primul rand. Aceste sintagme sant:
(719)uzufruct universal;
(720)uzufruct cu titlu universal;
(721)sumele avansate.

Uzufruct universal este uzufructul constituit in condiţiile art. 395 (1) asupra unei
universalităţi de bunuri (art. 399 (2)).
(722) Uzufruct cu titlu universal este uzufructul constituit in condiţiile art. 395
asupra unei anumite cote - părţi din obiectul uzufructului sau asupra unui
lucru concret dintr-o universalitate de bunuri.
Sumele avansate trebuie inţelese ca sume achitate de uzufructuar in contul
datoriilor aferente obiectului uzufructului (art. 412-414) pentru segmentul de timp
care depăşeşte data stingerii uzufructului. De exemplu, datoriile aferente sant
achitate, pentru termenul de un an, iar uzufructul a fost stins peste şase luni. Prin
urmare, la stingerea uzufructului nudul proprietar este dator să restituie
uzufructuarului sumele avansate pentru cele şase luni rămase.
 Aceste sume se intorc uzufructuarului fără nici o dobandă, indiferent de dobanda
care ar putea fi adusă de aceste sume in termenul rămas.
(723)dacă uzufructuarul nu plăteşte datoriile prevăzute la aliniatul (1), nudul
proprietar are dreptul:
(724)să le achite din propriile resurse;
(725)să vandă o parte din bunurile date in uzufruct, achitand datoriile
uzufructuarului din suma obţinută. De subliniat că nudul proprietar
obţine dreptul de a vinde “o parte suficientă” adică doar atata cat este
necesar pentru achitarea datoriilor neplătite de uzufructuar.
In asemenea caz uzufructuarul intoarce nudului proprietar sumele cu dobanzi pe
toată durata uzufructului.
(726)dacă plata datoriilor nu se face nici in modul prevăzut la alin. (1), nici in modul
prevăzut la alin. (2), creditorii pot urmări bunurile date in uzufruct.

Articolul 419. Descoperirea unei comori

Dreptul uzufructuarului nu se extinde asupra drepturilor nudului proprietar

cu privire la comoara descoperită in bun.

Prezentul articol este consacrat regimului juridic al comoarei,

descoperite in obiectul uzufructului.
Uzufructuarul este in drept să folosească obiectului uzufructului in condiţiile art.
395 (1), art. 401 şi art.411. Comoara (art.327) nu este fruct al obiectului uzufructului.
Prin urmare, dreptul uzufructuarului ne se extinde asupra drepturilor nudului
proprietar cu privire la comoara descoperită in bunul grevat cu uzufruct. Relaţiile
dintre uzufructuar şi nudul proprietar cad sub incidenţa art. 327 al prezentului Cod.

Articolul 420. Stingerea uzufructului

(727)Uzufructul se stinge la expirarea termenului pentru care este

constituit, prin intrunirea in aceeaşi persoană a calităţii de
proprietar şi a celei de uzufructuar, prin renunţarea
uzufructuarului la dreptul său, prin moartea sau, după caz,
lichidarea uzufructuarului.
(728)Uzufructul incetează şi in cazul in care instanţa de judecată a
pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic prin care cel
care a instituit uzufructul a dobindit titlul de proprietate.

Prezentul articol prevede anumite fapte juridice care stau la baza stingerii
uzufructului.
(729)Uzufructul se stinge prin:
 (730)expirarea termenului pentru care el a fost constituit;
(731)intrunirea in aceeaşi persoană a calităţii de proprietar şi uzufructuar;
(732)renunţarea uzufructuarului la dreptul său;
(733)moartea uzufructuarului – persoană fizică;
(734)lichidarea uzufructuarului –persoană juridică.
(735)Dat fiind că uzufructul poate fi constituit asupra unui bun ce aparţine unui
subiect cu drept de proprietate, uzufructul se stinge şi in cazurile cand instanţa
de judecată a pronunţat rezoluţiunea sau nulitatea actului juridic, prin care cel ce
a constituit uzufructul a dobandit dreptul de proprietate.

Aricolul 421. Stingerea uzufructului la cererea nudului proprietar

Uzufructul poate inceta la cererea nudului proprietar atunci cand

uzufructuarul abuzează de folosinţa bunului, ii aduce stricăciuni ori il lasă
să degradeze.

Nudul proprietar este in drept să ceară stingerea uzufructului in cazurile cand

uzufructuarul:
(736)abuzează de folosinţa bunului. In sensul acestei prevederi uzufructuarul
depăşeşte limitele folosirii bunului prevăzute la articolele 395,406,407 şi
409.
(737)Ii aduce sticăciuni obiectului uzufructului. Acesta inseamnă că
uzufructuarul in mod activ cauzează prejudiciu bunului ca in cazul
prevăzut la art. 1398 sau intreprinde acţiuni ce contravin prevederilor
art. 395,406, 407,409, plus nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 395
(1) şi 411.
(738)Lasă obiectul uzufructului să degradeze. Această prevedere ar trebui
inţeleasă in sensul ca uzufructuarul nu respectă in mod pasiv prevederile
articolelor indicate la punctele “a” şi “b” ale comentariului la prezentul
articol.

Articolul 422. Stingerea uzufructului in cazul distrugerii bunului

(739)Uzufructul se stinge in cazul in care bunul a fost distrus in

intregime intr-un caz fortuit. Dacă bunul este distrus in parte,
uzufructul continuă asupra părţii rămase.
(740)Uzufructul va continua asupra indemnizaţiei de asigurare dacă
aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.

Prezentul articol prevede condiţiile stingerii uzufructului in urma distrugerii

bunului.
(741)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că uzufructul se stinge doar in cazul cand
obiectul uzufructului a fost distrus in intregime in urma unui caz fortuit. Şi invers,
dacă obiectul uzufrucrului a fost distrus in urma unui fapt culpabil, obiectul
uzufructului urmează a fi restabilit de către delicvent şi uzufructul continuă.

Iar dacă obiectul uzufructului a fost distrus parţial in urma aceluiaşi caz fortuit,
uzufructul continuie să existe asupra părţii rămase.
(742)Uzufructul continue să existe şi asupra indemnizaţiei de asigurare, dacă
sumele respective nu sunt
folosite la repararea bunului
Prevederile alin. (2) işi pot realiza efectul in cazurile cand:
(743)bunul a fost distrus integral in urma unui caz fortuit, dar, fiind asigurat, s-
au primit indemnizaţiile de asigurare, asupra cărora continue dreptul de
uzufruct,
(744)bunul a fost distrus parţial in urma aceluiaşi caz fortuit, iar sumele
indemnizaţiilor de asigurare au fost folosite pentru repararea bunului,
uzufructul continuand să continuie asupra bunului reparat.

Articolul 423. Efectul stingerii uzufructu lui

(745)La stingerea uzufructului, uzufructuarul este obligat să

restituie nudului proprietar, in starea corespunzătoare, bunurile
pe care le deţine in virtutea dreptului său de uzufruct.
(746)In cazul pieirii sau al deteriorării bunului din culpa
uzufructuarului, acesta este obligat să despăgubească
proprietarul.
(747)In cazul imobilelor, stingerea uzufructului trebuie inscrisă in
registru.

(748)Obligaţia uzufructuarului de a restitui nudului proprietar bunurile care le deţine

in virtutea dreptului de uzufruct in starea in care ele se află se referă la toate
cazurile de stingere a uzufructului, cu excepţia cazului de moarte a
uzufructuarului şi distrugerii integrală a bunului in urma unui caz fortuit. In caz de
moarte bunul se intoarce de catre moştenitori, iar in cazul distrugerii integrale,
riscul pieirii fortuite a bunului il suportă nudul proprietar.
(749)Dacă uzufructul se stinge in baza pieirii sau deteriorării bunului din culpa
uzufructuarului, acesta este obligat să restituie pagubele proprietarului.
(750)Dacă obiectul uzufructului este un imobil, trebuie respectate regulile de
inregistrare in registrul cadastral.

Capitolul II
DREPTUL DE UZ SI DREPTUL DE ABITATIE

Articolul 424. Dispoziţii generale cu privire la dreptul de uz şi la

dreptul de abitaţie

(751)Uz este dreptul real asupra bunului altuia, in virtutea căruia

uzuarul poate folosi bunul şi culege fructele lui necesare pentru
nevoile proprii şi ale familiei sale.
 (752)Titularul dreptului de abitaţie are dreptul să locuiască in
locuinţa unei alte persoane impreună cu soţul şi copiii săi chiar
dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a
constituit abitaţia.
(753)Uzul şi abitaţia se constituie in temeiul unui act juridic ori al
legii, dispoziţiile privind registrul bunurilor imobile fiind aplicabile
pentru bunurile imobile.
(754)Actul prin care este instituit uzul poate limita sau extinde
dreptul de uz. Uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe decit
la cele care se cuvin pentru nevoile proprii şi ale familiei sale
dacă actul nu prevede altfel.

Articolul este consacrat definirii noţiunii şi temeiurilor de constituire a dreptului

de uz şi de abitaţie.
(755)Din conţinutul acestui aliniat dreptul de uz este un drept subiectiv :
(756)Real, dat fiind drept obiect un lucru (res-reales), absolut, dat fiind că el
este opozobil unui cerc nedeterminat de persoane, inclusiv şi proprietarului
bunului grevant cu drept de uz ;
(757)Constituit asupra unui bun ce aparţine cu drept de proprietate altei
persoane ;
(758)Care ii asigură uzuarului folosirea bunului şi posibilitatea de a culege
fructele de la el (naturale şi civile) (?), necesare pentru nevoile proprii şi ale
familiei sale.
După cum rezultă din conţinutul aliniatului (1), dreptul de uz este un drept real
de aceeaşi natură ca şi cel de uzufruct, numai că primul are o intindere mai limitată.
In virtutea dreptului de uz, uzuarul are dreptul de a culege fructele de la obiectul
acestui drept doar in limitele necesităţilor personale şi ale familiei sale. Fructele care
răman după satisfacerea acestor necesităţi aparţin proprietarului bunului.
(759)Dreptul de obitaţie este un drept subiectiv de aceiiaşi natură juridică ca şi
dreptul de uz. Titularul acestui drept are dreptul de a locui in locuinţa care
aparţine altei persoane cu dreptul de proprietate. Deci obiect al dreptului
subiectiv de abitaţie poate fi un apartament, o anumită cameră sau anumite
camere dintr-un apartament, o casă de locuit sau anumite camere dintr-o casă
de locuit.
Conform prezentului aliniat, titularul dreptului subiectiv are dreptul de a locui
impreună cu soţul şi copii săi, chiar dacă nu era căsătorit sau era căsătorit şi nu avea
copii la data constituirii abitaţiei. Deci din conţinutul sintagmei “impreună cu soţul şi
copii săi” rezultă că alţi membri ai familiei titularului abitaţiei nu au dreptul să
locuiască in obiectul acestui drept. Asta in cazul interpretării restrictive.
Consider că printr-o interpretare extensivă, instanţa, in cazuri şi circumstanţe
concrete, ar putea decide posibilitatea de a locui, impreună cu titularul abitaţiei, şi
altor membri ai familiei (părinţii soţului sau ai soţiei).
(760)uzul şi abitaţia se constituie in temeiul :
(761)unui act juridic ;
(762)legii.
La instituirea uzului şi abitaţiei este necesar de respectat dispoziţiile legale privind
registrul bunurilor imobile pentru cazurile cand obiect al acestor drepturi este un bun
imobil. Dacă obiect al abitaţiei in toate cazurile este un bun imobil, apoi obiect al
uzului pot fi atat bunurile mobile, cat şi imobile.
(763)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că prin actul juridic care stă la baza
instituirii uzului, acesta poate fi limitat sau extins
Cat priveşte extinderea uzuarul nu poate pretinde la mai multe fructe, decat i se
cuvine pentru nevolile proprii şi ale familiei sale. Acesta pe de o parte. Pe de altă
parte, proprietarul este in drept să ofere uzuarului prin actul juridic de constituire
posibilitatea de a culege fructe intr-o cantitate ce depăşeşte nevoile de consum ale
uzuarului şi ale familiei sale, restul percepandu-le şingur.
Cat priveşte limitarea dreptului de uz, proprietarul, pe de o parte nu poate limita
dreptul uzuarului de a culege fructele in cantităţile necesare pentru indestularea
nevoilor de consum ale uzuarului şi ale familiei lui. Pe de altă parte, uzuarul este in
drept să dovedească de ce cantitate de fructe el are nevoie pentru satisfacerea
necesităţilor proprii şi ale familiei sale.

Articolul 425. Exercitarea dreptului de uz şi a dreptului de abitaţie

(764)Dreptul de uz şi de abitaţie nu poate fi cedat, iar bunul care

face obiectul acestor drepturi nu poate fi inchiriat sau arendat.
(765)Uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie suportă cheltuielile de
cultură sau de intreţinere proporţional părţii de care se foloseşte.

Articolul este consacrat determinării condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului de uz

şi de abitaţie.
(766)Fiind ca şi uzufructul un drept personal (o servitute personală), dreptul de
uz şi de abitaţie nu poate fi cedat altei persoane. Nici bunul ce constituie
obiectul acestor drepturi nu poate fi inchiriat sau arendat.
(767)Titularul dreptului de uz şi al celui de abitaţie este ţinut să suporte
cheltuielele de cultură sau de intreţinere proporţional părţii obiectului de
care se foloseşte. Din aceasta rezultă că dacă uzul sau abitaţia este instituită
integral asupra unui bun, atunci titularul acestor drepturi este obligat să
suporte toate cheltuielele ce ţin de intreţinerea şi bunăstarea obiectului. Dacă
aceste drepturi sunt instituite asupra unei cote-părţi din obiectul respectiv,
titularii suportă cheltuielele indicate in raport direct poporţional cu cota –
parte asupra căreia se extind aceste drepturi.

Articolul 426. Dreptul de folosire a facilităţilor comune

Uzuarul sau titularul dreptului de abitaţie al cărui drept poartă numai

asupra unei părţi din bun are dreptul să folosească facilităţile destinate
uzului comun.

Din conţinutul acestui articol rezultă că uzuarul şi titularul dreptului de abitaţie, al

cărui drept se extinde doar asupra unei cote-părţi din obiectul acestor drepturi, are
dreptul să folosească facilităţile destinate uzului comun. De exemplu, dacă dreptul de
abitaţie se extinde asupra unor anumite odăi din apartamentul altei persoane,
titularul are dreptul să se folosească de ascensor, de baia din apartament, plita de
gaz, veceu etc.

Articolul 427. Aplicarea dispoziţiilor privitoare la uzufruct

Dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică in modul corespunzător uzului

şi abitaţiei.
Prezentul articol determină corelaţia dintre reglementările privitoare la
uzufruct cu cele ce se referă special la uz şi abitaţie. Această corelaţie se
manifestă prin aceea că dispoziţiile privitoare la uzufruct se aplică atunci şi
in acea măsură, cand şi in ce măsură lipsesc normele special consacrate
uzului şi abitaţiei. De exemplu, normele special consacrate uzului şi
abitaţiei nu prevăd termenul acestora. Prin urmare, la stabilirea termenului
uzului şi abitaţiei se aplică art. 397. Alt exemplu; determinarea stării
bunului asupra căruia se instituie uzul sau abitaţia se efectuează conform
art. 399 etc.

Capitolul III
SERVITUTEA

Articolul 428. Dispoziţii generale cu privire la servitute.

(768)Sevitute este sarcina care grevează un imobil (terenul

aservitut) pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar
(terenul dominant). Utilitatea poate constata in sporirea
confortului terenului dominant ori poate rezulta din destinaţia lui
economică.
(769)Obligaţia de a face ceva poate fi conexată la o servitute şi
impusă proprietarului terenului aservitut. Această obligaţie este
accesorie servituţii şi nu poate fi stipulată decat in favoarea sau
pentru exploatarea imobilului.

Conţinutul alin.(1) al acestui articol este consacrat definirii servitutei şi determinării

scopului acestei instituţii juridice.
Din analiza conţinutului primului alineat rezultă că servitutea, intai de toate,
se aplică asupra relaţiilor privind bunurile imobile, in special terenurile, iar in al
doilea, instituind “sarcina care grevează” un imobil (terenul aservit) pentru uzul sau
utilitatea imobilului unui alt proprietar (terenul dominant), face aparentă iluzia
precum că se instituie un raport juridic intre două terenuri (cel dominant şi ce aservit)
sau intre terenul aservit şi proprietarul terenului dominant. Doctrina insă a depăşit
demult această aparenţă (iluzie), afirmand cu certitudine că raporturile juridice nu
pot apărea intre lucruri (obiecte), sau intre acestea şi subiecţii de drept. Prin urmare,
conţinutul alin (1) trebuie inţeles că “sarcina care grevează,” ea grevează nu terenul
aservit propriu zis, ci dreptul subiectiv de proprietate asupra acestui teren, avand
scopul de a crea condiţii cat mai eficiente sau cat mai e pentru proprietarul terenului
dominant in procesul de exercitare a dreptului subiectiv de proprietate ce ii aparţine
asupra acestui teren. Deci, servitutea instituie raporturile juridic dintre proprietarul
terenului aservit şi intre proprietarul terenului dominant.
Această situaţie se confirmă şi prin conţinutul aliniatului (2) al acestui articol
care prevede că “obligaţia de a face ceva …” poate fi impusă proprietarului terenului
aservit, această obligaţie fiind accesorie servituţiei putand fi stipulată doar in
favoarea sau pentru exploatarea imobilului, rezultatele acestei exploatări
aparţinandu-i in ultima instanţă proprietarului lotului dominant.
Aceiaşi situaţie se confirmă şi prin prevederile alin. (2) şi (3) ale art.429 al
prezentului Cod.

Articolul 429. Condiţiile servituţii

 .

(770)La realizarea servituţii, persoană imputernicită trebuie să

respecte interesele proprietarului terenului aservit.

(771)Proprietarul terenului dominant poate fi obligat să plătească, la

anumite perioade, o recompensă (dispăgubire) proprietarului
terenului aservit.
(772)Shimbarea proprietarului terenului dominant sau al terenului
dominant sau al terenului aservit, precum şi impărţirea
terenurilor, nu afectează dreptul de servitute.
(773)Sevitutea se poate constitui in vederea asigurării unei utilităţi
viitoare a terenului dominant.
(774)Servitutea constituie asupra unei construcţii ce se va edifica ori
asupra unui teren ce va fi dobandit se naşte numai la data
edificării ori dobandirii.
(775)Un teren grevat cu uzufruct sau superficie poate fi grevat cu
servitute numai cu acordul uzufructuarului sau al superficiarului.

Prezentul articol este consacrat condiţiilor de existenţă şi de realizare a dreptului

subiectiv de servitute.
(776)Conform alin. (1) al acestui articol, la exercitarea (realizarea) dreptului
subiectiv de servitute titularul acestui drept este obligat să respecte
interesele proprietarului lotului aservit, adică să nu facă abuz de dreptul ce
ii revine şi să il exercite ţinand cont de prevederile art. 9 al prezentului
Cod.
(777)In alin. (2) al prezentului articol se subliniază caracterul oneros al
dreptului subiectiv de servitute, proprietarul lotului dominant putand fi
obligat să plătească o recompensă (despăgubire) proprietarului terenului
aservit. Insă sintagma “poate fi obligat să plătească” nu ii dă servituţii
caracter oneros obligatoriu, el survenind in mod logic din conţinutul
patrimonial al acestui raport juridic. Totul insă depinde de condiţiile
faptelor juridice prevăzute la art. 431 (1) care stau la baza constituirii
servituţii.
(778)După cum s-a menţionat in comentariul articolului precedent, raportul
juridic de servitute se constituie intre proprietarul lotului aservit şi
proprietarul lotului dominant, drepturile şi obligaţiile ne avand caracter
personal. Deaceea schimbarea proprietarului terenului dominant sau al
terenului aservit, precum şi impărţirea terenurilor, nu influenţează dreptul
de servitute; cine devine proprietar al terenului aservit, asupra aceluia
cade sarcina care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren.
Cine devine proprietar al lotului dominant, acela beneficiază de efectele
dreptului subiectiv de servitute.
(779)Conform alin (4), servitutea poate fi constituită atat in favoarea unei
utilităţi curente, cat şi in favoarea unei utilităţi viitoare a terenului
dominant.
(780)Acest aliniat are stransă legătură cu alin. precedent, dat fiind că, dacă
se constituie servitutea asupra unei construcţii ce se va edifica sau asupra
unui teren ce va fi dobandit, ea se naşte la data edificării construcţiei sau
a dobandirii terenului.
(781)Acest aliniat prevede cazurile cand un teren grevat cu uzufruct sau
superficie poate fi grevat cu servitute. Acesta poate avea loc “numai cu
acordul uzufructuarului sau al superficiarului.”
 Articolul 430. Clasificarea servituţilor .

(782)Apatente sint servituţile care se cunosc prin semne exterioare,

iar neaparente — cele care nu se atestă prin astfel de semne.
(783)Continue sint servituţile al căror exerciţiu este sau poate fi
continuu fără a fi necesară fapta omului, iar necontinue — cele
pentru a căror existenţă este necesară fapta omului.
(784)Pozitive sint servituţile care indreptăţesc pe proprietarul
terenului dominant să facă in mod direct anumite acte de
folosinţă pe terenul aservit, iar negative — cele care impun
proprietarului terenului aservit anumite restricţii in exerciţiul
dreptului său de proprietate.

Prezentul articol stabileşte clasificarea servituţilor după modul lor de manifestare.

(1) Aliniatul (1) al acestui articol clasifică servituţile in aparente şi
neaparente.
Cele aparente sunt servitutile care se cunosc prin semnele lor exterioare,
cum ar fi un canal, un apeduct, a fereastra. Insemnătatea acestei
categorii de clasificare constă in aceea că numai servituţile aparente pot fi
constituite prin uzucapiune ( a se vedea art. 431(1);i comentariul la el ).
Cele neaparente sunt servituţile care nu se manifestă in exterior prin nici
un semn vizibil, cum ar fi interzicerea de a construi un gard, un zid.
(2) Acest aliniat clasifică servituţile in continue şi necontinue.
Servituţile continue sunt acelea, exerciţiul cărora este sau poate fi
continuu, fără a fi necesară fapta omului, cum ar fi servitutea de apeduct
sau de scurgere a apelor de ploae peste terenul vecinului.
Servituţile necontinue sunt acelea care, spre a fi exercitate, implică fapte
reale ale titularului, cum este servitutea de trecere, servitutea de a lua
apă din bazinul aflat pe terenul vecinului.
(3) Acest aliniat clasifică servituţile in cele pozitive єi cele negative.
Pozitive sunt servituţile care indreptăţesc proprietarul terenului
dominnt să facă in mod direct anumite acte de folosinţă pe terenul
aservit: să treacă pe terenul aservit cu orice mijloace de transport sau
numai cu anumite din ele, să ia apă din bazinul ce se află pe terenul
aservit etc.
Negative sunt servituţile “care impun proprietarului terenului aservit
anumite restricţii in exerciţiul dreptului său de proprietate: de a nu
construi pe terenul ce-i aparţine careva clădiri mai inalte de cat inălţimea
stipulată, de a nu construi ceva mai aproape de o anumită distanţă de la
hotarul ce desparte terenul aservit de cel dominant etc. ”

Articolul 431. Constituirea servituţii

(785)Servitutea poate fi constituită prin destinaţia stabilită de

proprietar. prin acte juridice ori prin uzucapiune.
 (2) Actul juridic prin care se constituie servitutea se incheie in formă
autentică.
(3) Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă după inscriere
in registrul bunurilor imobile.

Acest articol determină condiţiile de fond şi de formă ale constituirii servituţii.

(786)Aliniatul (1) prevede faptele juridice care pot sta la baza constituirii
servituţii. Ele sunt:
(787)destinaţia stabilită de proprietar. Acesta poate fi cazul cand
proprietarul a două terenuri alăturate a construit un apeduct peste unul
din terenuri pentru a uda celălant teren. Aceste acţiuni trebuiesc efectuate
cu respectarea condiţiilor prevăzute la art.432 al prezentului Cod. Dacă
terenul pentru udarea căruia a fost construit apeductul devine obiect al
dreptului de proprietate al altei persoane, ultima obţine dreptul de
servitute asupra terenului peste care este construit apeductul, adică acest
teren devine teren aservit, iar terenul noului proprietar-teren dominant.
In baza unui asemenea fapt juridic poate fi constituit o servitute continuie
şi aparentă.
(788)Actele juridice. Legea nu stabileşte anume acte juridice prin care se
poate constitui o servitute, ele putand fi diverse (contract, testament),
principalul e că ele trebuie să corespundă condiţiilor de validitate ale
acestora, prevăzute la articolele 199-215 ale prezentului Cod.
(789)Uzucapiunea , ceea ce inseamnă dobandirea dreptului de servitute in
condiţiile art.433.
(790)In cazul cand servitutea se constituie in baza unui act juridic , acest act
juridic se incheie in formă autentică. Concomitent el trebuie să corespundă
tuturor condiţiilor de valabilitate a actului juridic prevăzute in art. 199-215 ale
prezentului Cod, iar de vreme ce dreptul de servitute este un drept real legat
de u n bun imobil, acest drept trebuie inregistrat in registrul bunurilor imobile
ţinut de unitatea cadastrală teritorială unde se află imobilul in conformitate cu
articolele 497 şi 499 ale prezentului Cod.
(791)Servitutea constituită prin acte juridice este opozabilă terţilor persoane,
inclusiv şi proprietarului lotului aservit, din momentul inscrierii in registrul
bunurilor imobile in conformitate cu prevederile articolelor 496,497 şi 499 ale
prezentului Cod.

Articolul 432. Constituirea servituţii prin destinaţia stabilită de

proprietar

Servitutea prin destinaţia stabilită de proprietar este constatată printr-

un inscris al proprietarului de teren care, in vederea unei eventuale
parcelări, instituie imediat natura, scopul şi situaţia servituţii unei părţi din
teren in favoarea altor părţi.

Acest articol stipulează condiţiile de fond şi de formă ale constituirii unei servituţii
prin destinaţia stabilită de proprietar.
Constituirea servituţii in baza art.432 in mare măsură se aseamănă cu
constituirea acesteea in baza unui act juridic (a se vedea comentariul alin. (2) şi (3)
ale art.431). Inscrisul intocmit de insuşi proprietarul terenului , fiind un act juridic
unilateral, trebuie să fie intocmit in conformitate cu prevederile art. 196 alin (1)şi (2)
şi cu respectarea condiţiilor de valabilitate prevăzute la art. 199-215. Diferă insă prin
aceea că :
(792)inscrisul – este intocmit “in vederea unei eventuale parcelări” a terenului ;
(793)acest inscris - determină destinaţia viitoarelor părţi de teren care vor
apărea in rezultatul parcelării;
(794)acest inscris – “instituie imediat natura ,scopul şi situaţia unei părţi de
teren in favoarea altor părţi ” de teren .
E necesar de subliniat că sintagma “instituie imediat” se referă doar la “natura,
scopul şi situaţia” viitoarei servituţii. Servitutea nu apare imediat, dat fiind că
inscrisul, intocmit de proprietar “in vederea unei eventuale parcelări” a terenului,
este un act juridic unilateral intocmit sub condiţie (art.234 şi 236 (2)), aceasta fiind o
condiţie suspensivă (art.239). Deci, servitutea propriuzisă cu “natura , scopul şi
situaţia ” servituţii unei părţi de teren in favoarea altor părţi va apărea cu condiţia
parcelării terenului şi cu condiţială părţile terenului, - cea destinată de proprietar de a
fi aservită şi cea sau cele destinate de a fi dominante, - vor nimeri in proprietatea
diferitelor persoane.
O altă interpretare a acestui articol ar veni in contradicţie cu prevederile
articolelor 428 (1) şi 440 lit.a)

Articolul 433. Dobandirea servituţilor prin uzucapiune

(795)Servituţile continue şi aparente, precum şi cele neaparente şi

pozitive, se pot dobandi prin uzucapiune, in condiţiile legii.
(796)Actele materiale corespunzătoare unor servituţi necontinue
sint prezumate a fi exercitate cu simpla ingăduinţa a
proprietarului terenului aservit. Proprietarul terenului dominant
va putea prescrie dovedind contrariul.
(797)Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobandi prin
uzucapiune.

Prezentul articol stabileşte care servituţii pot fi dobandite prin uzucapiune şi in

ce mod şi care servituţii nu pot fi dobandite prin uzucapiune.
(798)Aliniatul (1) al prezentului articol prevede că prin uzucapiune pot fi
dobandite următoarele servituţii:
• continue şi aparente;
• neaparente şi pozitive.
Caracteristica fiecărei categorii din servituţile indicate la alin (1) al art. 433 o
găsim in comentariul art. 430 al prezentului Cod.
Aliniatul (1) al art. 433 mai prevede că servituţiile indicate pot fi dobandite prin
uzucapiune “… in condiţiile legii.”
Dat fiind că in normele instituţiei juridice de servitute nu găsim norme care direct
ar conţine noţiunea de uzucapiune şi condiţiile dobandirii servituţii prin uzucapiune,
este necesar să ne adresăm la alte norme ale Codului Civil care prevăd noţiunea de
uzucapiune şi condiţiile dobandirii drepturilor subiective in baza acestui temei. Cu
alte cuvinte, suntem impuşi să recurgem la analogia legii (art.5 al prezentului Cod).
In cazul de faţă este necesar de a porni de la natura juridică a dreptului
subiectiv de servitute care este un drept subiectiv real, care se instituie asupra unui
bun imobil şi care este supus inregistrării (a se vedea art. 290 al prezentului Cod).
Pornind de la acest deziderat, găsim art.332 al prezentului Cod, il aplicăm la
dobandirea servituţii prin uzucapiune, soluţionand cauza prin analogia legii (a se
vedea art.5 al prezentului Cod).
(2) Alin (2) al acestui articol stipulează că actele materiale corespunzătoare
unor servituţii necontinuie sunt prezumate a fi exercitate cu simpla
ingăduinţă a proprietarului terenului aservit.
Din conţinutul primei faze a acestui aliniat rezultă că dacă “actele
materialele…” sant exercitate “cu simpla ingăduinţă a proprietarului terenului
aservit” care se prezumă, atunci servitutea necontinuă se dobandeşte nu in baza
uzucapiunii, ci in baza unui alt temei, care in cazul de faţă ar putea fi calificat drept
act juridic incheiat prin acţiuni concludente.
Fraza a doua a acestui aliniat stipulează că pentru a dobandi servitutea
necontinue anume prin uzucapiune, ale cărei acte materiale au fost exercitate,
proprietarul lotului dominant va dovedi contrariu. Cu alte cuvinte, proprietarul lotului
dominant va fi ţinut să dovedească că actele materiale corespunzătoare servituţii in
cauză au fost exercitate in pofida simplei ingăduinţe a proprietarului lotului aservit in
termenul prevăzut de lege. Şi dacă proprietarul lotului aservit nu s-a ingrijit de
apărarea purităţii dreptului său de proprietate asupra terenului prin judecată in acest
termen, el devine impus de a suferi mai departe exercitarea actelor materiale
corespunzătoare servituţii in cauză din partea proprietarului lotului dominant.
(3) Servituţile neaparente şi negative nu se pot dobandi prin uzucapiune.

Articolul 434. Exercitarea servituţii

(799)Sarcina pe care o instituie servitutea asupra terenului aservit

constă in obligaţia proprietarului de a permite efectuarea
anumitor acţiuni pe terenul său, deasupra acestuia sau sub
pămant. Servitutea poate consta şi din obligaţia proprietarului de
a se abţine de la anumite acţiuni in favoarea proprietarului
terenului dominant.
(800)Servitutea se extinde asupra a tot ceea ce este necesar pentru
exercitarea ei.
(801)Dacă servitutea s-a exercitat benevol şi fără obiecţii in termen
de cel puţin 3 ani, atunci, in cazul apariţiei unor litigii intre
proprietari, această modalitate de exercitare poate servi ca temei
determinant la soluţionarea litigiului.
(802)Proprietarul terenului aservit este obligat să se abţină de la
orice act care limitează oii impiedică exerciţiul servituţii. Astfel,
nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta exercitarea
servituţii in alt loc.
(803)Proprietarul terenului aservit poate indica, pentru exercitarea
dreptului de servitute, o altă parte a terenului decat cea indicată
la alin. (3), dar numai in cazul in care o astfel de transferare nu
prejudiciază proprietarul terenului dominant. Cheltuielile aferente
transferării sint suportate de proprietarul terenului aservit.
(804)Dreptul de servitute al proprietarului terenului dominant
trebuie să fie exercitat astfel incat să creeze cit mai puţine
dificultăţi proprietarului terenului aservit.

Acest articol determină modalităţile şi condiţiile de exercitare a servituţii.

(805)Acest aliniat stipulează că sarcina pe care o instituie servitutea asupra
terenului aservit constă in obligaţia proprietarului terenului aservit de a
permite proprietarului terenului dominant efectuarea anumitor acţiuni:
 (806)pe terenul aservit, de exemplu, de a trece peste acest teren, de a
lua apă din fantana sau bazinul aflat pe acest teren etc;
(807)deasupra terenului aservit, de exemplu, pătrunderea unor elemente
ale anumitei construcţii (balconului sau terasei) in spaţiul de deasupra
terenului aservit sau a unui cablu de aprovizionare cu energie electrică
etc;
(808)sub terenul aservit, de exemplu, construirea unui apeduct, a unei
conducte de gaz, de energie termică sau un cablu de telecomunicaţie.
Servitutea poate consta şi in obligaţia proprietarului terenului aservit de a se obţine
de la anumite acţiuni in favoarea proprietarului terenului dominant. Drept exemplu
de asemenea obligaţie ar putea servi obligaţia de a nu construi in genere pe acest
teren aservit, de a nu construi vre-un zid, de a nu construi vre-o clădire care ar
depăşi o anumită inălţime etc.
(809)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că servitutea se extinde şi asupra
oricărui accesoriu necesar pentru exercitarea ei. De exemplu, dacă
servitutea oferă titularului dreptul de a lua apă din fantana sau bazinul ce
se află pe terenul aservit, da pentru a scoate apa din fantană sau bazin se
folosesc pompe şi alte instalaţii, ele fiind accesorii, dreptul de servitute se
extind şi asupra lor.
(810)Prevederile acestui aliniat se referă la efectul juridic al terenului de 3
ani de exercitare a servituţii intr-o anumită modalitate. Adică, dacă in
termen de 3 ani proprietarul terenului dominant a exercitat “benevol şi
fără obiecţii” servitutea de a trece pe jos peste terenul aservit, iar apoi,
procurandu-şi tractor sau automobil, trece şi cu acest tractor sau
automobil, trece şi cu acestea peste terenul aservit, in urma cărui fapt
intre proprietari apare litigiu, atunci modalitatea folosită (trecerea pe jos
peste terenul aservit) “poate servi ca temei determinant la soluţionarea
litigiului” . Altfel spus, proprietarul lotului dominant poate trece pe jos
peste terenul aservit şi in viitor, da pentru a trece cu tractorul sau cu
maşina, trebuie de obţinut bunăvoinţa (acceptul) proprietarului lotului
aservit.
(811)Acest aliniat este corelat cu alin (1) al art. 429 şi se reduce la obligaţia
proprietarului lotului aservit să se obţină de la orice act care limitează ori
impiedică exerciţiul servituţii, inclusiv de a nu schimba starea locului ori
strămuta exercitarea servituţii in alt loc.
(812)Conform prezentului aliniat, in procesul de exercitare a servituţii
proprietarul lotului aservit poate indica o altă parte a terenului decat cea
pe care s-a exercitat servitutea pană la anumit moment, dar numai cu
condiţia că o astfel de transferare nu prejudiciază proprietarul lotului
dominant.
Din cele prevăzute rezultă, că dacă proprietarul lotului dominant, exercitand, de
exemplu, servitutea de trecere cu mijloace de transport pe o anumită parte a
terenului aservit, a suportat cheltuieli pentru amenajarea părţii corespunzătoare de
pe terenul său, in cazul permutării locului de exercitare a acestei servituţi,
proprietarului terenului dominant i se cauzează prejudiciu. Mărimea acestuia se
determină prin costul demontării amenajărilor şi transferarea lor in alt loc sau, dacă
transferarea este imposibilă,- cu costul distrugerii lor şi costul amenajărilor in altă
parte a terenului dominant. In acesz caz proprietarul lotului aservit nu are dreptul de
a indica o altă parte a terenului pentru exercitarea servituţii.
In caui cand indicarea unei alte părţi a terenului aservit nu prejudiciază
proprietarul terenului dominant, proprietarul terenului aservit este indreptăţit să o
facă, dar să suporte cheltuielile aferente terenului aservit.
 (813)Prevederile acestui aliniat sunt racordate cu prevederile alin (1) al art.
429 şi impun condiţia că proprietarul lotului dominant, la exercitarea
dreptului de servitute, trebuie să creeze cat mai puţine dificultăţi
proprietarului terenului aservit.

Articolul 435. Abandonarea terenului aservit

In toate cazurile in care, conform contractului, cheltuielile lucrărilor de

exercitare şi conservare a servituţilor revin proprietarului terenului aservit,
acesta se va putea exonera de obligaţie abandonand in folosul
proprietarului ternului dominant partea din terenul aservit necesară
exercitării servituţii.

Acest articol stipulează temeiul exonerării proprietarului lotului aservit de la

cheltuielile legate de efectuarea lucrărilor de exercitare şi conservare a servituţii, in
cazurile cand, conform contractului ce stă la baza apariţiei servituţii, proprietarul
lotului aservit este obligat să le suporte.
Intaii de toate, atragem atenţia la discordanţa dintre denumirea şi nutul acestui
articol. In denumire abandonarea se referă la intregul teren aservit, pe cand in
conţinut abandonarea se referă doar la partea terenului necesară exercitării
servituţii.
Din conţinutul prezentului articol rezultă că drept temei de exoner a
proprietarului lotului aservit de la cheltuielile necesare exercitării şi conservării
servituţii serveşte abandonarea de către acesta a părţii terenului aservit necesare
exercitării servituţii in favoarea proprietarului terenului dominant.

Articolul 436. Drepturile proprietarului terenului dominant

(814)Proprietarul terenului dominant este in drept să se folosească

de servitute, să efectueze pe terenul aservit orice lucrare
necesară exercitării dreptului de servitute, să conserve dreptul
de servitute dacă contractul nu prevede altfel.
(815)In lipsa unei prevederi contrare, proprietarul terenului
dominant poate lua toate măsurile şi poate face, pe cheltuiala sa,
toate lucrările de exercitare şi conservare a servituţii. Cheltuielile
de efectuare a acestor lucrări revin celor doi proprietari,
proporţional avantajelor pe care le obţin, in măsura in care
lucrările efectuate pentru exerciţiul servituţii sint necesare şi de
ele profită inclusiv terenul aservit.
(816)Proprietarul terenului dominant poate inlătura toate
construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul
aservit, in cazul necesităţii de readucere a acestuia la stare
normală pentru exploatare, şi trebuie să o facă la cererea
proprietarului terenului aservit.

Acest articol stipulează drepturile proprietarului terenului dominant şi condiţiile de

exercitare a acestora.
(817)Conform acestui aliniat, proprietarul terenului dominant este in drept:
(818)să se folosească de servitute;
 (819)să efectueze pe terenul aservit orice lucrare necesară exercitării
dreptului de servitute;
(820)să conserve dreptul de servitute, adică să ia toate măsurile pentru a
menţine servitutea in stare ne alterată, dacă contractul nu prevede
altfel.
(821)Conform acestui aliniat, in lipsa unei prevederi contrare in actul de
constituire a servituţii, proprietarul lotului dominant poate face, pe
cheltuiala sa, toate lucrările şi lua toate măsurile de exercitare şi
conservare a servituţii. Ulterior, insă , cheltuielile de efectuare a acestor
lucrări pot fi impărţite intre proprietarii celor două terenuri in condiţiile:
(822) cand de lucrurile efectuate pentru exerciţiul servituţii profită şi
proprietarul terenului aservit;
(823)proprietarul lotului aservit participă la impărţirea numai acelor
cheltuieli care se referă la costul lucrărilor necesare pentru exerciţiul
servituţii.
(824)Cheltuielile necesare pentru exerciţiul servituţii se impart intre
proprietarii celor două terenuri in raport proporţional direct cu
avantajele care le revin .
(825)Din conţinutul alin.(3) al acestui articol rezultă, că, in cazul necesităţii de
readucere a părţii terenului aservit destinate exercitării servituţii in starea
ei normală pentru exploatare, proprietarul lotului dominant este ţinut să
inlăture toate construcţiile şi plantaţiile pe care le-a amplasat pe terenul
aservit, dacă această inlăturare o cere proprietarul terenului aservit. In caz
contrar proprietarul terenului dominat poate să nu facă aceste lucrări.

Articolul 437. Obligaţiile proprietarului terenului dominant

(826)Proprietarul terenului dominant este obligat să intreţină

construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul aservit in măsura
in care asigură prin aceasta interesele terenului aservit.
(827)Proprietarul terenului dominant este obligat să repare daunele
aduse proprietarului terenului aservit.
(828)Dacă dreptul de servitute este instituit in favoarea a doi sau
mai mulţi proprietari de terenuri dominante, obligaţia de
intreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul
aservit şi de reparare a daunelor, cauzate proprietarului
terenului aservit, aparţine proporţional beneficiului fiecărui
proprietar de teren dominant dacă legea sau actul prin care s-a
constituit servitutea mi prevede altfel.

Acest articol prevede obligaţiile proprietarului terenului dominant şi condiţiile

exercitări acestora cand titular al servituţii este un singur subiect şi cand sant mai
mulţi subiecţi.
(829)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că proprietarul terenului dominant
esteţinut să intreţină construcţiile şi plantaţiile amplasate pe terenul
aservit in măsura in care prin aceasta asigură interesele proprietarului
terenului aservit. Conţinutul acestui aliniat este armonizat cu alin. (6) al
art. 434 şi cu alin (1) al art. 429 ale prezentului Cod.
(830)Aliniatul (2)Prevede că proprietarul terenului dominant este obligat să
repare daunele aduse proprietarului lotului aservit.
Acest aliniat nu leagă expres daunele aduse cu exercitarea servituţii. Dar din
interpretarea logică şi sistematică a acestei norme ajungem la concluzia că este
vorba despre daunele aduse proprietarului terenului aservit in procesul de exercitare
a serviţii. In caz contrar această normă nu-şi găsea locul anume aici, da să fie
prevăzută in alt loc nu are nici un sens, dat fiind că repararea daunelor cauzate atat
din raporturile juridice contractuale, cat şi din cele delictuale sant prevăzute la alte
capitole.
(831)Acest aliniat prevede modalitatea de distribuire a obligaţiei de
intreţinere a construcţiilor şi plantaţiilor amplasate pe terenul aservit şi de
reparare a daunelor, cauzate proprietarului aservit, in cazul cand dreptul
de servitute este constituit in favoarea proprietarilor a două sau mai
multe terenuri dominante. In asemenea caz, dacă legea sau actul juridic
prin care a fost constituită servitutea nu prevede altfel, obligaţia indicată
aparţine proprietarilor terenurilor dominante in raport direct proporţional
cu beneficiul obţinut in urma exercitării servituţii.

Articolul 438. Drepturile asupra construcţiilor şi plantaţiilor

Proprietarul terenului aservit nu are nici un drept asupra construcţiilor

şi plantaţiilor amplasate pe terenul său de proprietarul terenului
dominant.

Conţinutul acestui articol logic survine din conţinutul art.436 şi al aliniatului (1) al
art.437 din prezentul Cod.

Articolul 439. Concurenţa mai multor drepturi

Dacă servitutea unui teren concurează cu o altă servitute sau cu un alt

drept real de folosire a imobilului, astfel incat aceste drepturi nu pot fi
exercitate concomitent, total sau parţial, avand acelaşi grad de prioritate,
fiecare persoană indreptăţită poate cere stabilirea unei ordini de
exercitare care ar corespunde in mod echitabil binelui tuturor persoanelor
interesate.

Articolul 440. Temeiurile de stingere a servituţii

Servitutea se stinge prin radierea ei din registrul bunurilor imobile in

caz de:
a) consolidare, cand ambele terenuri ajung să aibă acelaşi proprietar;
b) renunţare a proprietarului terenului dominant;
c) expirare a termenului;
d) răscumpărare;
e) imposibilitate de exercitate;
f) neuz pentru o perioadă de 10 ani;
g) dispariţie a oricărei utilităţi a lor:
h) expropriere a terenului aservit dacă servitutea este contrară
utilităţii publice căreia ii va fi afectat bunul expropriat.
Prezentul articol prevede temeiurile, forma şi momentul stingerii dreptului de
servitute.
Conform art. 440, dreptul de servitute se stinge in baza următoarelor temeiuri:
(832)prin consolidare, adică in cazul cand proprietarul terenului dominant devine
proprietar şi al terenului aservit.
Consolidarea poate avea loc in baza diverselor acte juridice intocmite in condiţiile
legii asupra terenului aservit sau prin moştenire acestuia in baza legii.
(833)prin renunţarea in condiţiile legii la dreptul de servitute a proprietarului
terenului dominant.
(834)prin expirarea termenului servituţii fixat in actul juridic care stă la baza
constituirii servituţii.
(835)prin răscumpărarea in condiţiile art. 442, respectandu-se celelalte condiţii
impuse de lege vizand actul de răscumpărare.
(836)prin imposibilitatea de exercitare. Drept exemplu ar putea aservi stingerea
servituţii de a lua apă din fantana ce a secat sau o altă pieire fortuită a obiectului
aservit.
(837)prin neuz intr-o perioadă de zece ani in condiţiile art. 441.
(838)prin dispariţia oricărei utilităţi a lor.
In cazul de faţă este vorba despre dispariţia utilităţii pentru titularul servituţii şi
dispariţia utilităţii nu trebuie să fie creată de proprietarul terenului aservit.
(839)prin exproprierea terenului aservit, dacă servitutea este contrară utilităţii
publice căreia ii va fi afectat bunul expropriat.
Drept exemplu putem lua exproprierea in condiţiile legii a unei păşuni private,
asupra căreea era constituită o servitute de a paşte un anumit număr de animale, in
scopul construirii unui teren de fotbal şi a altor obiecte cu destinaţie publică.
Stingerea servituţii in toate temeiurile prevăzute la art. 440 are loc prin radierea
servituţii din registrul bunurilor imobile in condiţiile art. 499 (2) şi se consideră stinsă
din momentul radierii.

Articolul 441. Calcularea termenului de neuz

(840)Termenul prevăzut la art.440 lit.f) incepe să curgă de la data

ultimului act de exerciţiu al servituţilor necontinue ori de la data
unui act contrar servituţiloi continue.
(841)Exercitarea servituţii de către un coproprietar ori de către un
uzufructuar face să se intrerupă termenul faţă de ceilalţi
coproprietari ori faţă de nudul proprietar.

Acest articol fixează momentul din care incepe scurgrea termenului prevăzut
la art. 440 lit (f) şi prevede condiţiile de intrerupere a acestui termen.
Conform art. 441 (1) termenul de neuz incepe să curgă de la data ultimului
act de exerciţiu al servituţiilor necontinuie sau la data unui act contrar servituţiilor
continuie
(842)Prevederile alin (2) al art. 441 sunt destinate cazurilor cand asupra
terenului dominant sunt mai mulţi proprietari sau servitutea aparţine mai
 multor uzufructuari, apoi exercitarea servituţii măcar de unul din
coproprietari sau cauzufructuari intrerupe scurgerea termenului de neuz al
servituţii faţă de toţi ceilanţi coproprietari ai lotului dominant ori faţă de
nudul proprietar.

Articolul 442. Răscumpărarea servituţii de trecere

(843)Servitutea de trecere poate fi răscumpărată de proprietarul

terenului aservit dacă există o disproporţie vădită intre utilitatea
pe care o procură terenului dominant şi inconvenientele sau
deprecierea provocată terenului aservit.
(844)In caz de neinţelegere intre părţi, instanţa de judecată poate
suplini consimţămantul proprietarului terenului dominant. La
stabilirea preţului de răscumpărare, instanţa va ţine cont de
vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.

Acest articol stabileşte posibilitatea răscumpărării servituţii de trecere de

către proprietarul terenului aservit.
(845)Din conţinutul acestui aliniat rezultă:
(846)Subiect al răscumpărării este proprietarul lotului aservit;
(847)Prin răscumpărare poate fi stinsă doar servitutea de trecere,
(848)Există o disproporţie vădită intre utilitatea pe care o procură terenul
dominant şi inconvenienţele sau deprecierea provocată terenului
aservit.
(849)Prezentul aliniat prevede că intre părţi nu este posibilă o inţelegere,
proprietarul lotului aservit se poate adresa instanţei de judecată, aducand
probe in justificarea existenţei disproporţiei. Examinand litigiul, instanţa
poate suplini prin hotărarea sa consimţămantul proprietarului lotului
dominant. In acest caz judecata, stabilind preţul de răscumpărare, va ţine
cont de vechimea servituţii şi de schimbarea valorii celor două terenuri.
Ultima condiţie urmează a fi inţeleasă in aşa mod, că dacă prin exercitarea
servituţii in cauză timp indelungat s-a produs deprecieri terenului aservit,
preţul răscumpărării va fi mai mic. Altfel spus, mărimea preţului de
răscumpărare este in raport invers proporţional cu vechimea exercitării
servituţii şi avantajele obţinute de terenul dominant.

Capitolul IV
SUPERFICIA

Articolul 443. Noţiunea de superficie

(850)Superficie este dreptul real imobiliar de a folosi terenul altuia

in vederea edificării si exploatării unei construcţii, deasupra si
sub acest teren, sau a exploatării unei construcţii existente. Acest
drept este alienabil, se transmite prin succesiune si poate fi
obiect al unui contract de locaţiune.
(851)Daca nu se prevede altfel, dreptul de superficie nu se poate
exercita decat asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei
pe care urmează sa se ridice construcţia, precum si asupra
 suprafeţei neconstruite, necesare, potrivit naturii sau destinaţiei
construcţiei, exploatării ei normale.
(852)Intinderea dreptului superficiarului de a folosi terenul grevat
este stabilita prin contract sau lege. In lipsa unor prevederi
contractuale, terenul este grevat cu servitutea necesara
exercitării dreptului de superficie. Servitutea incetează la
stingerea dreptului de superficie.
(853)Asupra dreptului de superficie se aplica in modul corespunzător
regulile dreptului de proprietate asupra imobilelor daca legea nu
prevede altfel.
(854)Construcţia este o parte componenta esenţiala a dreptului de
superficie.
(855)Dreptul de superficie nu poate fi constituit sub condiţie
rezolutorie.
(856)Dreptul de superficie nu poate fi limitat la o parte din
construcţie.

Acest articol defineşte superficia, stabileşte obiectul şi caracterele acesteia.

(857)Potrivit acestui aliniat superficia este un drept real, absolut, cu titlu
gratuit sau oneros, de lungă durată, alienabil şi imobiliar al unei
persoane (superficiar) de a folosi terenul altei persoane (proprietar) in
vederea edificării şi exploatării unei construcţii deasupra şi sub acest
teren sau exploatării unei construcţii existente la momentul constituirii
superficiei.
Din definiţie desprindem că obiect al superficiei poate fi un teren, pe care
urmează a fi edificată şi exploatată o construcţie, sau pe care există o
construcţie şi aceasta urmează a fi exploatată.
Din conţinutul aceluiaşi aliniat rezultă că dreptul de superficie, fiind un
drept de lungă durată şi alienabil, poate fi transmis prin moştenire şi poate fi
obiect al unui contract de locaţiune.
Considerăm necesar de a comenta in mod special sintagma “deasupra
şi sub acest teren.” Din interpretarea gramaticală a acestei sintagme rezultă
că, fiind legate prin conjuncţia “şi”, aceste circumstanţe pot fi privite numai
impreună şi numai in limitele suprafeţei terenului cuprinse de perimetrul
construcţiei, i-ar sub teren,-numai in limitele necesare edificării construcţiei,
potrivit naturii şi destinaţiei acesteea, respectandu-se regulile şi normele de
construcţie. Cu alte cuvinte , ne impune o interpretare restransă, din care
rezultă că folosirea de către superficiar a altor suprafeţe “deasupra” sau
“sub”, ale terenului grevat este posibilă in condiţiile alin (2) şi (3) ale
prezentului articol.
Insă din interpretarea logică a acestei sintagme rezultă că in baza
dreptului de superficie nu s-ar putea efectua şi exploata careva construcţii sub
terenul altuia. Ce-i drept, normele consacrate superficiei nici nu interzic direct
acest lucru . Prin urmare, s-ar putea proceda conform principiului: “Se admite
totul ce direct nu se interzice”. Dar, in opinia noastră, mai raţional ar fi de
imbunătăţit redacţia acestui aliniat pe două căi: sau de inlocuit conjuncţia
“si” prin conjuncţia “sau,” sau după sintagma “deasupra şi sub acest teren”
de adăugat cuvintele “sau sub acest teren” şi mai departe după text. Aceasta
ar face conţinutul acestui aliniat mai adecvat naturii superficiei.
(858)Acest aliniat concretizează şi mai precis obiectul superficiei, indicand
că, dacă in actul de constituire nu se prevede de altfel, dreptul de
superficie nu poate fi exercitat decat:
(859)asupra suprafeţei construite sau asupra suprafeţei pe care urmează
să se ridice construcţia;
 (860)asupra suprafeţei neconstruite, dar necesare exploatării ei normale,
potrivit naturii sau destinaţiei acesteia.
(861)Acest aliniat stipulează temeiurile de stabilire a intinderii superficiei
asupra terenului grevat, ele putand fi contractul sau legea.
Dacă la baza constituirii superficiei stă un contract, limitele intinderii dreptului
superficiarului asupra terenului grevat se stabilesc prin clauzele acestui contract.
Dacă aceste limite nu sunt stipulate in contract, ele se stabilesc in baza prevederilor
din fraza a doua a acestui aliniat, instituindu-se asupra terenului grevat o servitute
necesară exercitării dreptului de superficie. Insă dreptul de servitute in cazul dat este
accesoriu celui de superficie, dat fiind că, conform frazei a treia a acestui aliniat,
servitutea incetează la stingerea dreptului de superficie.
(862)Din conţinutul acestui aliniat rezultă că asupra dreptului de superficie
se aplică condiţiile de inregistrare prevăzute la Titlul V (art. 498-511) al
prezentului Cod.
(863)Considerăm că ar fi mai corect de exprimat acest aliniat in următoarea
redacţie: “Construcţia este o parte componentă esenţială a superficiei ca
instituţie juridică deoarece construcţia nu poate fi parte componentă a
unui drept subiectiv. ”
Edificarea şi exploatarea construcţiei sau exploatarea unei construcţii
existente la momentul constituirii dreptului de superficie ii demonstrează scopul şi ii
determină natura acestuia, dat fiind că grevarea unui teren in alt scop ar fi sau un
uzufruct, sau o servitute, sau o emfiteză, ultima ne fiind cunoscută legislaţiei ţării
noastre.
(864)Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie nu poate fi constituit
sub condiţie rezolutorie (art. 240 al prezentului Cod), dat fiind că el are
propriile temeiuri de stingere stipulate la art.450 al prez. Cod.
(865)Acest aliniat stipulează condiţia că dreptul de superficiu nu poate fi
limitat la o parte din construcţie, dar trebuie să fie constituit asupra
intregii construcţii.

Articolul 444. Constituirea dreptului de superficie

(866)Dreptul de superficie se naşte in temeiul unui act juridic sau al

unei dispoziţii legale, fiind opozabil terţilor din momentul
inscrierii in registrul bunurilor imobile.
(867)) Dreptul de superficie se constituie pentru un termen de 99 de
ani daca nu a fost stabilit un alt termen.
(868)Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie
suspensiva

Acest articol determină termenul constituirii superficiei şi limitele extinderii in timp a

acesteia.
(869)Acest aliniat stipulează că dreptul de superficie poate lua
naştere in baza unei dispoziţii legale, el fiind opozabil terţilor din
momentul inscrierii in registrul bunurilor imobile.
(870)Dacă prin actul juridic sau dispoziţiile legale n-a fost stabilit
altfel, dreptul de superficie poate fi constituit pe un termen maxim
de 99 de ani.
(871)Dreptul de superficie nu poate fi limitat printr-o condiţie
suspensivă (art.239 al prezentului Cod).
(872)
Articolul 445. Dreptul de superficie in cazul demolării sau pieirii construcţiei

Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei.

Acest articol stipulează soarta juridică a superficiei in caz de demolare sau pieirii
construcţiei.
Dreptul de superficie nu se stinge prin demolarea sau pieirea construcţiei .
Deşi construcţia este o parte componentă esenţială a obiectului dreptului de
superficie (art.443(5) şi comentariul la el), superficia este un drept “de a folosi
terenul altuia” (art.443(1) şi comentariul la el), de aceea soarta dreptului de
superficie nu se leagă de soarta construcţiei.

Articolul 446. Rangul superficiei

Dreptul de superficie se inscrie in registrul bunurilor imobile numai cu

rangul intai. Rangul nu poate fi modificat.

Acest articol determină rangul sub care se inscrie superficia in registrul

bunurilor imobile şi imposibilitatea schimbării ulterioare a acestuia.
Dreptul de superficie se inscrie in registrul bunurilor imobile numai cu rangul
intai, acesta ne putand fi schimbat ulterior.

Articolul 447. Exercitarea dreptului de superficie

Superficiarul poate dispune in mod liber de dreptul sau. In cazul unei

construcţii existente, superficia se poate instrăina ori ipoteca numai o data
cu aceasta. In caz de instrăinare a construcţiei de către superficiar,
proprietarul terenului are dreptul de preemţiune.

Acest articol stipulează modalităţile de exercitare a dreptului de superficie .

Superficiarul este indreptăţit să dispună liber de dreptul ce-i aparţine prin
orice act juridic ce nu contravine legii. In cazul cand superficia este constituită asupra
unei construcţii existente, superficia se poate instrăina sau ipoteca numai impreună
cu aceasta.
In cazul instrăinării construcţiei de către superficiar, proprietarul terenului are
dreptul de preemţiune. Este necesar de subliniat că dreptul de preemţiune
proprietarul il are doar in cazul cand superficia a fost constituită asupra unei
construcţii existente.

Articolul 448. Obligaţia superficiarului de a plăti o redevenţă

(873)Daca actul juridic nu prevede altfel, superficiarul datorează

proprietarului terenului, sub forma de rate lunare, o suma egala cu
chiria stabilita pe piaţă, ţinand seama de natura terenului, de zona in
care se afla el, de destinaţia construcţiei, precum si de orice alte criterii
de determinare a contravalorii folosinţei. Redevenţa se determina la
data constituirii superficiei.
(874)Redevenţa poate fi ajustata la cererea uneia din părţi, in cazul in care
condiţiile economice fac ca neajustarea sa fie inechitabila. Măsura
ajustării se va aprecia ţinandu-se seama de schimbarea condiţiilor
economice si de principiul echităţii.
(875)In cazul in care superficiarul nu plăteşte redevenţa timp de 3 ani,
proprietarul terenului are dreptul sa ceara vanzarea superficiei la
licitaţie. Proprietarul terenului are dreptul de a participa la licitaţie.
(4) In cazul in care superficia aparţine mai multor persoane in relaţiile cu
proprietarul, acestea răspund solidar pentru plata redevenţei.

Acest articol prevede condiţiile de plată a unei redevenţe, pe care

superficiarul o datorează proprietarului terenului, ordinea achitării, metodele de
stabilire a mărimii acesteia, precum şi consecinţele juridice ale neachitării ei.
(876)(1) Superficiarul datorează proprietarului terenului o sumă egală cu
chiria stabilită pe piaţă, ţinand seama de natura terenului, de zona in care
se află el, de destinaţia construcţiei, precum şi de orice alte criterii de
determinare a contravalorii folosinţei.
Redevenţa se determină la data constituirii superficiei şi se plăteşte in rate
lunare, dacă actul juridic nu prevede altfel.
(877)La cererea uneia din părţi, redevenţa poate fi ajustată, adică mărimea
redevenţei poate fi schimbată, dacă condiţiile economice ulterioare fac ca
neajustarea (neschimbarea ) să o pună pe partea respectivă in situaţie
inechitabilă.
Ajustarea se va efectua in măsura schimbării condiţiilor economice, ţinandu-
se cont de principiu echităţii.
(878)In cazul in care superficiarul nu plăteşte redevenţa in timp de 3 ani,
proprietarul terenului obţine dreptul de a cere vanzarea superficiei la
licitaţie, obţinand concomitent dreptul să participe la această licitaţie.
(879)Dacă dreptul de superficie aparţine mai multor persoane, acestea
răspund solidar pentru plata redevenţei in faţa proprietarului terenului.

Articolul 449. Stingerea dreptului de superficie

Dreptul de superficie se stinge:

(880)la expirarea termenului;
(881)prin consolidare, daca terenul si construcţia devin proprietatea
aceleiaşi persoane;
(882)in alte cazuri prevăzute de lege.
Prezentul articol prevede temeiurile stingerii dreptului de superficie.
La lit. a) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge la expirarea
termenului. Termenul superficiei poate fi fixat prin actul juridic ce stă la baza
constituirii acesteia, durata căreia nu poate fi mai mare decat cea indicată la art. 444
al prezentului Cod.
La lit. b) acest articol prevede că dreptul de superficie se stinge prin
consolidare, adică in cazul cand proprietarul terenului devine proprietar şi al
construcţiei.
Consolidarea poate avea loc in cazurile cand proprietarul terenului obţine
dreptul de proprietate şi asupra construcţiei sau prin moştenire in condiţiile art. 1432,
1449,1449, sau reorganizării persoanei juridice in condiţiile art. 70 (1) şi (2), sau in
condiţiile art.447, art. 448 (3) ale prezentului Cod, sau in baza altor acte juridice
intocmite in condiţiile legii.
La lit. c) acest articol prevede alte cazuri prevăzute de lege. Acestea pot fi:
(883)cazul prevăzut la art. 450;
(884)cazul declarării nulităţii actului juridic (art.216-233) ce stă la baza
constituirii dreptului de superficie.
 Articolul 450. Stingerea dreptului de superficie la cererea
proprietarului terenului

Daca superficiarul nu a ridicat construcţia in termenul specificat in

actul juridic privind instituirea superficiei sau daca incalcă obligaţia privind
conservarea construcţiei, proprietarul terenului are dreptul sa ceara
stingerea dreptului de superficie.

Acest articol stabileşte temeiurile de stingere a dreptului de superficie la

cererea proprietarului terenului.
Proprietarul terenului poate avea dreptul să ceară stingerea dreptului de
superficie in cazurile cand:
(885)superficiarul nu a edificat construcţia in termenul specificat in actul
juridic ce stă la baza construirii dreptului de superficie;
(886)superficiarul incalcă obligaţia privind conservarea (păstrarea)
construcţiei.

Articolul 451. Efectele stingerii dreptului de superficie

(887)La stingerea dreptului de superficie, construcţia aflata pe teren

se transmite de drept proprietarului acestuia.
(888)Proprietarul terenului trebuie să plătească superficiarului o
despăgubire corespunzătoare pentru construcţie. Despăgubirea
nu este corespunzătoare daca nu acoperă cel puţin două treimi
din valoarea de piaţa a construcţiei.
(889)Proprietarul terenului se poate elibera de plata despăgubirii
daca prelungeşte dreptul superficiarului, inaintea expirării
acestui drept, pe durata previzibilă de exploatare a construcţiei.
In cazul in care refuza prelungirea, superficiarul pierde dreptul la
despăgubire.
(890)Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de
superficie, să ridice construcţia sau părţi ale ei.

Prezentul articol stipulează efectele juridice ale stingerii dreptului de superficie.

(891)Acest aliniat prevede că la stingerea dreptului de superficie construcţia
ce se află pe teren se transmite cu drept de proprietate proprietarului
terenului.
(892)La stingerea dreptului de superficie in condiţiile alin (1) al prezentului
articol proprietarul terenului este dator să plătească superficiarului o
despăgubire corespunzătoare pentru construcţie. Corespunzătoare poate fi
doar despăgubirea care cuprinde cel puţin două treimi din valoarea de
piaţă a construcţiei.
(893)Dacă inainte de expirarea dreptului de superficie proprietarul terenului
prelungeşte dreptul superficiarului pe durata previzibilă de exploatare a
construcţiei, el, proprietarul terenului, se poate elibera de plata
despăgubirii. In cazul in care superficiarul refuză prelungirea, acesta
pierde dreptul la despăgubire.
(894)Superficiarul nu are dreptul, la stingerea dreptului de superficie, să
ridice construcţia sau părţi ale ei.
Articolul 452. Garanţia pentru despăgubire

(895)Superficiarul are dreptul de retenţie a construcţiei pană la

plata despăgubirii.
(896) Pretenţia in despăgubire este garantată cu teren in loc de
superficie si cu rangul acesteia.
(897)Dacă dreptul de superficie la stingerea acesteia mai este
grevat cu o ipotecă, creditorii ipotecari au un drept de gaj asupra
despăgubirii.

Prezentul articol prevede modalităţile de garanţie a exercitării de către

superficiar a dreptului de superficie.
(898)Superficiarul are dreptul de a reţine posesia şi exploatarea construcţiei,
la stingerea dreptului de superficie, pană cand proprietarul va plăti
despăgubirea corespunzătoare prevăzută la art. 451 al prezentului Cod.
(899)Dreptul superficiarului de a primi despăgubirea corespunzătoare la
stingerea dreptului de superficie este garantat cu teren in loc de
superficie, acest drept fiind de rangul intai (art.446).
Din conţinutul sintagmei “este garantat cu teren in loc de superficie”, in opinia
noastră, rezultă că, dacă proprietarul terenului nu plăteşte despăgubirea in condiţiile
art. 451 (1) şi (2) şi nici nu prelungeşte dreptul de superficie in condiţiile art. 451 (3),
superficiarul poate dispune de a cea parte de teren, asupra căreia a fost instituită
superficia, pentru a-şi compensa despăgubirea prevăzută la art. 451 (1) şi (2).
(900)Dacă dreptul de superficie este ipotecat, la stingerea acestui drept
creditorii superficiarului obţin dreptul de gaj asupra despăgubirii.

Articolul 453. Subrogarea in contractele in curs de executare

La stingerea dreptului de superficie, proprietarul terenului se

subrogă superficiarului in contractele de locaţiune şi arendă in curs de
executare.

Prezentul articol prevede temeiurile şi ordinea de subrogare a superfiaciarului

de către proprietarul terenului.
Dacă in timpul exercitării dreptului de superficie superficiarul a transmis acest
drept unei persoane terţe printr-un contract de locaţiune in condiţiile art. 443 (1) şi
art 447 şi la stingerea dreptului de superficie contractul de locaţiune rămane in curs
de executare, proprietarul terenului se subrogă superficiarului in raportul juridic
apărut in baza acestui contract.

Capitolul V
GAJUL
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE

Articolul 454. Noţiunea de gaj

(1) Gajul este un drept real in al cărui temei creditorul (creditorul gajist)
poate pretinde satisfacerea creanţelor sale cu preferinţă faţă de ceilalţi
creditori, inclusiv statul, din valoarea bunurilor depuse in gaj in cazul in
care debitorul (debitorul gajist) nu execută obligaţia garantată prin gaj.
(2) Gajul se află in legătură cu obligaţia garantată prin gaj, reprezintă un
raport de drept accesoriu faţă de obligaţia principală şi este condiţionat in
timp de durata acesteia dacă legea sau contractul de gaj nu prevede altfel.

Alineatul 1
„Gajul” este insă folosit in legislaţia moldoveană ca termin generic de garanţie reală.
In accepţiunea lui largă, termnul „gaj” este folosit pentru a determina o garanţie
reală atit asupra mobilelor cit şi asupra imobilelor. Termenul de „gaj” este folosit in
sens ingust atunci cind determină o garanţie reală asupra bunurilor mobile. In textul
Codului civil termenul de gaj este indeosebi folosit in accepţiunea lui largă, cu
excepţia cazului in care se prevede in mod expres sau implicit accepţiunea lui
ingustă. „Gajul” desemnează de asemenea un bun grevat, adică atit dreptul de gaj
asupra unui bun cit şi lucrul (in cazul bunurilor corporale) care constituie obiectul
acestui drept de gaj. Termenul de „gaj” mai desemnează şi obligaţia care grevează
un bun pentru a asigura indeplinirea unei obligaţiei către un creditor.
Gajul se constituie pentru a garanta o creanţă (vezi comentariu la art. 461). Cel in
favoarea căruia se constituie gajul (creditorul gajist) are un drept de preferinţă faţă
de alţi creditori ai debitorului gajist asupra aplicării valorii bunului gajat in contul
plăţii creanţei pentru garantarea căreia a fost constituit gajul. Astfel, creanţa unui
creditor gajist are un drept de preferinţă faţă de creanţa unui creditor ordinar
(chirografar), indiferent de timpul şi temeiul apariţiei acesteia din urmă, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege. Intre creanţele mai multor creditori gajişti, dreptul de
preferinţă (grad de prioritate, ordine de preferinţă, rangul gajului, rangul creanţei
asigurate cu gaj) o are creanţa pentru garantarea căreia gajul a fost constituit primul
in timp (vezi art. 481). Creditorul gajist işi poate satisface creanţa garantată cu gaj cu
preferinţă faţă de alţi creditori doar din valoarea bunului gajat. Creditorul gajist nu
are nici un rang de preferinţă faţă de alte bunuri ale debitorului gajist.
Satisfacerea cu preferinţă din contul valorii gajului poate avea lor doar strict in
condiţiile prevăzute de acest cod (vezi art. 487. In alin. 2 al art. 487, cuvintele
„prezentei secţiuni” trebuie interpretate in sensul „prezentului cod”. Prevederile art.
487 sunt de drept imperativ, drepturile prevăzute de acest articol pezintă o
enumerare completă ale drepturilor pe care le conferă gajul inregistrat. Prevederile
art. 487 nu pot fi eludate prin contract sau in alt mod, adică creditorul gajist nu poate
exercita cu privire la bunul gajat alte drepturi (cum ar fi vinzarea bunului către
creditorul gajist sau darea in plată a bunului către creditorul gajist), decit cele
prevăzute de art. 487). In acest sens este şi prevederea art. 13 alin. 7 din Legea
gajului. Prezentul articol specifică că satisfacerea se face din „contul valorii”, ceea ce
(in mod implicit) nu inseamnă in mod neapărat (sau nu doar) din contul preţului
bunului gajat. Astfel, in cazul in care creditorul gajist ia bunul gajat in posesiune in
scopul administrării lui, el va aplica productele şi fructele bunului gajat in contul plăţii
datoriei. In cazul in care bunul gajat este vindut, preţul obţinut va fi distribuit cu
preferinţă asupra creanţei garantate conform rangului de prioritate a acesteia.
Prevederile Codului civil nu permit darea in plată a bunului gajat in contul executării
obligaţiei garantate prin gaj.
Alineatul 1 stipulează că satisfacerea creditorului gajist din valoarea bunului gajat are
loc doar in cazul in care debitorul obligaţiei principale nu execută această obligaţie.
Art. 487 alin. 1 enumără temeiurile exercitării de către creditorul gajist a dreptului de
gaj. Prevederea alin. 1 al art. 487 trebuie totuşi interpretată in sensul că creditorul
poate să exercite dreptul de gaj in cazul in care debitorul obligaţiei principale nu şi-a
executat obligaţia şi nu in cazul in care debitorul gajist nu şi-a executat obligaţia.
Aceasta devine relevant in cazul in care debitorul obligaţiei principale şi debitorul
gajist sunt persoane diferite, caz in care debitorul gajist nu are obligaţia să aducă la
indeplinire obligaţia (principală) garantată prin gaj, ci are obligaţiile prevăzute de
acest capitol şi de contractul de gaj (sau clauza de gaj). Doar creditorul obligaţiei
principale (garantate) se obligă personal, pe cind debitorul gajist se obligă doar cu
bunul gajat.
Gajul se constituie in temeiul contractului sau a legii (vezi art. 466 alin. 1). In cazul
gajului constituit in baza contractului, denumirea contractului (tranzacţiei) nu este
relevantă pentru a şti dacă dispoziţiile prezentului capitol şi in general a legislaţiei cu
privire la gaj se aplică. Aplicabilitatea normelor cu privire la gaj se va determina mai
curind in baza realităţii economice a tranzacţiei. Astfel, de exemplu, un contract
poate fi denumit de părţi ca o vinzare sau un leasing a bunurilor, dar dacă in
realitatea economică a fost creat un gaj asupra bunurilor, se vor aplica prevederile
acestui capitol şi a Legii cu privire la gaj. La fel, sunt asimilate gajului clauzele de
inalienabilitate a bunului gajat, clauzele de rezervă a proprietăţii sau clauzele de
răscumpărare. De asemenea, nu depinde de terminologia folosită de părţi, dacă in
realitate a fost creat un gaj asupra bunurilor. Nu depinde nici de forma contractului
incheiat intre parţi, dacă prin contract a fost creat in realitate un gaj. Deci toate
contractele şi operaţiunile care au drept scop, direct sau indirect, garantarea
executării unei obligaţii cu un bun, nu sunt opozabile terţilor care au dobindit drepturi
asupra acelui bun, decit dacă sunt inscrise in registrele prevăzute la art. 470, in
conformitate cu regulile stabilite pentru gaj.
Gajul creat in străinătate nu are efecte in Moldova decit dacă se spune prevederilor
prezentului capitol, Legii cu privire la gaj şi altor norme relevante, in mod special
prevederilor cu privire la inregistrarea gajului. De asemenea, vinzarea cu rezerva
proprietăţii (pactul sau clauza de rezervare a proprietăţii) nu are efecte in Moldova
pentru un bun importat/introdus in Moldova, decit dacă este inregistrat in
conformitate cu prezentul capitol. Pactul de rezervare a proprietăţii va fi deci
interpretat (in acest caz) ca fiind din punct de vedere a realităţii economice un
contract de gaj, avind efectele acestuia.
In cazul in care creditorul gajist se adresează in instanţa de judecată cu privire la
transmiterea bunului gajat in posesia lui, instanţa va examina cerea in cadrului
procedurii de ordonanţă judecătorească (procedură simplă), in conformitate cu art.
345 a Codului de procedură civilă.
Alineatul 2
Gajul este un accesoriu al creanţei garantate. Independent de temeiul naşterii
gajului, in baza legii sau contractului, gajul garantează o obligaţie principală
(obligaţia garantată), care se poate naşte atit in baza legii, cit şi a contractului. Gajul
poate fi prevăzut in contractul in baza căruia s-a născut obligaţia principală sau intr-
un contract separat (contractul de gaj). In cazul unui contract de gaj, acesta trebuie
să stipuleze şi să descrie obligaţia principală garantată intr-un mod rezonabil de
detaliat.
Caracterul accesorial al gajului ii determină existenţa: gajul subzistă numai atit cit
există obligaţia pe care o garantează. Dreptul de gaj apare doar la momentul naşterii
obligaţiei principale (vezi şi comentariu la art. 466 alin. 2 şi 3). In cazul cesiunii
creanţei garantate prin gaj, gajul urmează creanţa (vezi art. 484 şi 558 alin.
2).Volumul răspunderii debitorului gajist şi executarea asupra bunului gajat depinde
de obligaţia principală (garantată). Totuşi legea conţine anumite limitări ale
principiului accesorialităţii gajului. Astfel, de exemplu, prescrierea unei creanţe
garantate prin gaj nu inlătură dreptul de gaj al creditorului gajist (vezi art. 282 alin. 1
din prezentul cod, limitat la rindul lui prin alin. 3).
Temei pentru stingerea gajului serveşte in orice caz: (a) stingerea in orice mod a
obligaţiei garantate, şi (b) neindeplinirea sau indeplinirea evenimentului de care
depinde naşterea sau stingerea obligaţiei garantate. Părţile pot insă să convină ca
gajul să fie păstrat pentru garantarea unei obligaţii determinate sau determinabile,
fără a putea inlătura insă drepturile asupra bunului gajat dobindite de alte persoane,
inclusiv un drept de gaj. Acesta poate fi, de exemplu, cazul unei linii de finanţare care
derulează un termen indelungat.
Gajul se poate stinge şi independent de existenţa obligaţiei principale. Astfel, temei
pentru stingerea gajului este: (a) neindeplinirea sau indeplinirea evenimentului de
care depinde naşterea ori stingerea gajului; (b) renunţarea creditorului gajist la gaj;
(c) intrunirea in aceeaşi persoană a calităţilor de creditor gajist şi proprietar al
bunului gajat; (d) pieirea bunului gajat; (e) punerea obiectului gajului inafara
circuitului civil; (f) alte cazuri prevăzute de lege sau contract. Independent de temei,
gajul se stinge prin radierea din registru, in cazul gajului inregistrat, sau prin
remiterea amanetului către debitorul gajist sau a reprezentantului lui. La consumarea
evenimenului care serveşte temei pentru stingerea gajului, creditorul gajist trebuie
să ia acţiunile necesare pentru eliberarea de gaj a bunului, inclusiv pentru radierea
din registru sau, după caz, pentru remiterea amanetului.

Articolul 455. Tipurile de gaj

(1) Gajul este de două tipuri: gajul inregistrat (gajul fără deposedare) şi
amanetul (gajul cu deposedare).
(2) In cazul gajului inregistrat, obiectul gajului ramine in posesiunea
debitorului gajist sau a unui terţ care acţionează in numele debitorului
gajist. In cazul amanetării, obiectul gajului se transmite in posesiune
creditorului gajist sau unui terţ care acţionează in numele creditorului
gajist. Conform contractului dintre creditorul gajist şi debitorul gajist,
obiectul gajului, sigilat de către creditorul gajist, poate fi lăsat la debitorul
gajist.
(3) După natura raporturilor de drept, in categoria de gaj inregistrat intra:
a) ipoteca - gajarea pamintului, construcţiilor, altor imobile legate
nemijlocit de pamint, impreună cu terenul aferent necesar asigurării
funcţionale a obiectului gajat sau cu dreptul de folosinţă a acestui teren.
Constituie ipotecă şi grevarea chiriilor, prezente şi viitoare, pe care le
produce un imobil. Ipoteca trebuie inscrisă in registrul bunurilor imobile;
b) ipoteca de intreprinzator - gajul intreprinderii, care se extinde asupra
intregului ei patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra
altor bunuri şi drepturi patrimoniale reflectate in bilanţul intreprinderii,
dacă legea sau contractul nu prevede altfel;
c) gajul mărfurilor care se află in circulaţie sau in proces de prelucrare;
d) gajul bunurilor pe care debitorul gajist le va dobindi in viitor.

Alineatul 1
Alineatul 1 reglementează tipurile gajului. In condiţiile legislaţiei moldovene pot
exista doar două timpuri de gaj, gajul inregistrat (gajul fără deposedare) şi amanetul
(gajul cu deposedare). Asupra bunurile mobile pot fi constituite ambele tipuri de gaj.
Asupra bunurilor imobile poate fi constituit doar gajul inregistrat – ipoteca. Creanţa
garantată printr-o ipotecă rămine in continuare bun mobil.
Alineatul 2
In cazul gajului inregistrat, bunul gajat rămine in posesia debitorului gajist. Bunul
gajat rămine in posesiunea debitorului gajist din raţiuni economice şi practice.
Drepturile debitorului gajist cu privire la bunul gajat sunt insă limitate de prevederile
legii (a prezentului cod şi a Legii gajului), precum şi de prevederile contractului in
condiţiile legii (vezi art. 476 şi următoarele, precum şi art. 48 şi următoarele din
Legea gajului). Astfel, debitorul gajist trebuie să păstreze bunul gajat ca un bun
proprietar şi să ia toate măsurile pentru a-l proteja de influenţele negative care
depăşesc uzura normală a a acestuia. Debitorul gajist poate folosi bunul conform
destinaţiei sale şi dobindi fructele, veniturile şi productele acestuia dacă din natura
gajului nu rezultă altceva (vezi art. 477). Debitorul gajist poate greva bunul gajat cu
un gaj ulterior sau il poate transmite in folosinţă sau in arendă unui terţ (vezi art. 477
alin. 2). Dacă debitorul gajist instrăinează bunul gajat, cel către care s-a instrăinat
bunul (noul proprietar) devenind astfel debitor gajist, cu excepţiile prevăzute de art.
478. Bunul gajat poate fi transmis in posesia unui terţ care acţionează din numele
debitorului gajist. In acest caz trebuie să existe un acord in scris intre debitorul gajist
şi terţ, că acesta din urmă deţine bunul pentru creditorul gajist.
In cazul amanetului, bunul este transmis creditorului gajist in posesiune. Amanetul se
constituie prin remiterea bunului sau a titlului către creditor sau, in cazul in care
bunul se află la creditor, prin menţinerea posesiunii creditorului cu consimţămintul
debitorului gajist. La momentul executării obligaţiei principale de către debitor, bunul
se remite debitorului gajist sau reprezentantului acestuia. In cazul in care amanetul a
fost vindut de către debitorul gajist iniţial, bunul este remis noului proprietar al
bunului, care este şi debitorul gajist. Drepturile şi obligaţiile creditorului gajist in
calitate de posesor al amanetului sunt reglementate de către art. 458 al prezentului
cod şi 20-23 din Legea gajului). Rangul de preferinţă in cazul amanetului este stabilit
in dependenţă de data remiterii obiectului gajului sau data la care creditorul a
inceput să menţină obiectul gajului cu acordul debitorului gajist. Transmiterea in
posesiune a amanetului valorează publicitatea acestuia. In cazul in care amanetul se
transmite in posesiune unui terţ, acesta are obligaţiile cu provire obiectul amanetului,
pe care le are şi creditorul gajist in calitate de deţinător.
Obiectul amanetului poate rămine in posesia debitorului gajist, el nu are insă un
drept de folosinţă sau de instrăinare a acestuia. Un asemenea acord trebuie intocmit
in scris. Obiectul gajului se sigilează in prezenţa părţilor. Asemenea cazuri se prezintă
totuşi dificile şi conţin un risc pentru creditorul gajist. Astfel, in cazul instrăinării
obiectului amanetului care a rămas in posesiunea debitorului, terţul va dobindi bunul
negrevat de gaj, deoarece cu privire la un asemenea bun, gajul nu a fost făcut public.
Publicitatea poate fi făcută doar prin remiterea bunului către creditorul gajist sau
către un terţ care acţionează din numele creditorului gajist sau prin inregistrarea
gajului (vezi art. 466 alin. 2 şi 3).
Alineatul 3 lit. a
Alineatul 3 prevede care sunt speciile gajurilor care fac parte din gajul inregistrat:
ipoteca, ipoteca de intreprinzător, gajul mărfurilor şi gajul bunurilor viitoare. De
notat, că această enumerare nu este exhaustivă. Pe de altă parte prevederea acestui
alineat nu se armonizează intru totul cu prevedea art. 470. In caz de dubiu se va lua
in considerare prevederea art. 470.
Ipoteca este constituită la data inregistrării in registrul imobilelor. Ipoteca este valabil
constituită doar in cazul in care bunul ipotecat este determinat in mod expres şi
exact. Aceasta se referă mai ales la ipotecarea loturilor de pămint. Lotul ipotecat
trebie să fie descris cu exactitate, in deosebi cu privire la hotarele şi mărimea
acestuia. In cazul in care nu toată construcţia este ipotecată, trebuie să fie specificat
cu exactitate care incăperi sau obiecte sunt grevate cu ipotecă.
Actul juridic prin care debitorul gajist se obligă faţă de creditorul gajist să nu
folosească, să nu arendeze sau să nu ipotecheze mai departe imobilul este nul.
Efectele actelor juridice intre debitorul gajist şi terţi cu privire la folosinţă, arendă sau
ipotecare nu pot fi dependente de acordul creditorului gajist. In cazul instrăinării
bunului ipotecat, noul proprietar dobindeşte bunul grevat de ipotecă, cu excepţiile
prevăzute de prezentul cod şi de Legea gajului.
Cesiunea creanţei garantate cu ipotecă produce efecte faţă de debitorul gajist cind
noul creditor este inscris in registrul bunurilor imobile.
Cu privire la imobilul ipotecat terţii ar putea să aibă anumite drepturi (de exemplu,
dreptul de preemţiune, etc.). Orice terţ căruia ii este lezat un drept sau a cărui
situaţie juridică se inrăutăţeşte prin constituirea ipotecii asupra unui imobil are
dreptul să achite creanţa garantată faţă de creditorul ipotecar (gajist) şi să devină el
insuşi creditor ipotecar faţă de debitorul ipotecar. Calitatea sa de creditor ipotecar va
trebui inscrisă in registrul bunurilor imobile in locul creditorului ipotecar creanţa
căruia a fost satisfăcută. La fel, tertii a căror drepturi sunt prejudiciate prin licitatia
bunului ipotecat au dreptul să satisfacă creanţa garantată şi să prevină licitaţia
bunului ipotecat. Creditorul ipotecar are obligaţia să primească plata de la aceşti
terţi.
Creditorului gajist ii stau la dispoziţie dreptul de a vinde bunul gajat (să il vindă el
insuşi sau prin intermediul instanţei) sau de a-l administra (vezi art. 487 alin. 2). In
anumite circumstanţe poate apărea ca rezonabil luarea bunului imobil in posesiune in
scopul administrării acestuia. Se va lua in consideraţie faptul dacă veniturile
administrării vor depăşi cheltuielile curente ale acesteia. Toate veniturile din
administrarea bunului imobil, cu excepţia cheltuielilor de administrare, vor fi
distribuite asupra satisfacerii creanţei garantate. Administratorul bunului va prezenta
un plan de distribuire a veniturilor. In cazul in care creanţa creditorului gajist este
satisfăcută, el va ridica dreptul de administrare asupra bunul imobil. Modificările
respective vor trebuie introduce in registrul imobilelor.
In cazul in care a fost constituit un drept de ipotecă asupra chiriei (rentei, sau altor
plăţi sistematice la care este indreptăţit proprietarul bunului ipotecat in baza legii sau
contractului cu un terţ, creditorul gajist poate decide să incaseze aceste plăţi in
contul executării creanţei garantate. In preavizul cu privire la exercitarea dreptului de
gaj se va menţiona incasarea acestor plăţi in contul executării creanţei garantate.
Alineatul 3 lit. b
Ipoteca de intreprinzător este un drept de gaj asupra anumitor bunuri ale unei
intreprinderi sau asupra tuturor bunurilor unei intreprinderi Grevarea cu gaj a unei
părţi din bunurile intreprinderii se face astfel, incit să cuprindă bunurile necesare şi
capabile să funcţioneze ca o intreprindere. In cazul in care creditorul gajist işi va
exercita drepturile de gaj, bunurile grevate prin ipoteca de intreprinzător ar putea
trece in miinile unui alt proprietar. Bunurile grevate trebuie să poată funcţiona
separat de bunurile negrevate cu ipotecă de intreprinzător ale intreprinderii. In
sensul prezentului articol, prin intreprindere nu se inţelege forma juridică de
organizare sau o persoană juridică, ci un patrimoniu separat sau un complex
patrimonial care aparţine unei persoane juridice, unei societăţi comerciale sau unui
intreprinzător. Astfel, de exemplu, in cazul in care o societate comercială are in
proprietate linii de producţie in mai multe localităţi, ea poate greva prin ipotecă de
intreprinzător una din aceste linii de producţie pentru a garanta un credit (o linie de
credit) necesar finanţării unui nou produs sau cumpărării de nou echipament. Cu
privire la ipoteca de intreprinzător se aplică indeosebi art. 27 – 31 din Legea gajului.
In conformitate cu art. 470 alin. 2 lit. b, ipoteca de intreprinzător se inregistrează la
biroul notarial in a cărui rază teritorială se află intreprinderea. In practică,
funcţionarea unui astfel de mecanism a inregistrării ipotecii de intreprinzător ar putea
să se lovească de citeva dificultăţi. In primul rind, o intreprindere se poate află in
raza teritorială a mai multor birouri notariale şi deci va fi dificil sau imposibil de
verificat, dacă a fost sau nu inregistrată o ipotecă de intreprinzător. In al doilea rind,
asupra bunurilor grevate cu ipotecă de intreprinzător ar putea să existe un drept de
gaj inregistrat in registrul gajului bunurilor mobile sau in registrul imobilelor.
In cazul in care s-au părţile contractului de gaj prevăd restricţii asupra dreptului de
dispoziţie a bunurilor grevate prin ipoteca de intreprinzător, acestea nu trebuie să
cuprindă producţia, mărfurile, materia primă, etc. De asemenea, restricţiile nu
trebuie să afecteze capacitatea societăţii comerciale sau a intreprinzătorului de a
menţine in stare funcţională bunurile grevate.
Alineatul 3 lit. c
Gajul asupra mărfurilor poate fi constituit numai de către un antreprenor. Gajul care
grevează bunuri in stoc va subzista asupra bunurilor noi care le vor inlocui pe cele
care au fost vindute. Dacă bunurile vindute nu sunt inlocuite cu altele, gajul subzistă
(se strămută de drept) asupra produsului (sumei) obţinut la vinzare. Cumpărătorul nu
trebuie să verifice registrul gajului sau alt registru unde a fost inregistrat gajul, dacă
bunurile sunt vindute in cursul activităţii normale ale unei intreprinderi. Echipamentul
unei intreprinderi nu face obiectul prevederii alin. 3 lit. c. Nu este fixat un termen
pentru inlocuirea mărfurilor vindute cu altele noi. Termenul depinde de procesul de
producere, de prelucrare, etc. Cu privire la particularităţile gajării mărfurilor vezi art.
459 din prezentul cod. Cu privire la grevarea cu gaj a titlurilor reprezentative ale
mărfurilor vezi art. 778 din Legea gajului.
Alineatul 3 lit. d
Această prevedere se aplică bunurilor care vor fi create in viitor, precum şi bunurilor
care există in prezent, dar vor intra in proprietatea debitorului gajist in viitor. Gajul
asupra bunurilor viitoare poate fi constituit in conformitate cu art. 466 alin. 2, totuşi
momentul ataşării dreptului de gaj la un bun viitor are loc in momentul in care
debitorul gajist dobindeşte proprietatea asupra bunului care corespunde descrierii
stabilite in contract. Cu privire la ataşarea dreptului de gaj vezi comentariu la art.
466. Gradul de prioritate asupra bunurilor viitoare se stabileşte in dependenţă de
momentul constituirii gajului şi nu de la momentul dobindirii proprietăţii de către
debitorul gajist.

Articolul 456. Creditorul gajist şi debitorul gajist

(1) Creditorul gajist este persoana obligaţiile faţă de care sint garantate
prin gaj.
(2) Debitor gajist este proprietarul sau un alt posesor şi uzufructuar legal al
bunurilor depuse in gaj care are dreptul de a instrăina aceste bunuri.
(3) Gajul poate fi constituit atit de debitorul obligaţiei garantate, cit şi de
un terţ.

Alineatul 1
Noţiunile juridice de creditor şi debitor se aplică unei varietăţi largi de relaţii sociale.
O persoană cui i se datorează ceva ce poate fi urmărit in instanţa de judecată şi
transformat intr-o hotărire judecătorească (cu caracter pecuniar) este creditorul părţii
care datorează. „Creditorul” cuprinde o varietate de caracteristici intr-o multitudine
de circumstanţe. Cu excepţia cazului in care un creditor contractează cu debitorul un
statut de creditor gajist sau un creditor dobindeşte in condiţiile legii statutul de
creditor gajist, creditorul va fi un creditor ordinar (creditor chirografar). Un creditor
gajist este deci o persoană care deţine creanţe garantate prin gaj. In exercitarea
drepturilor sale cu privire la gaj, creditorul gajist poate fi reprezentat de un
administrator sau de către un terţ.
Calitatea de creditor gajist apare din momentul constituirii (perfectării) gajului (vezi
art. 466). Pină la momentul constituirii gajului, creditorul care a incheiat un contract
de gaj nu are un drept prioritar faţă de alţi creditori la satisfacerea din valoarea
bunului prevăzut pentru a fi gajat.

Alineatul 2
Un debitor este o persoană care datorează plata sau executarea obligaţiei. Un debitor
gajist este o persoană care are dreptul de proprietate asupra bunului care a fost
gajat in scopul garantării executării unei obligaţii. Acest alineat de asemenea
prevede, că debitor gajist este de asemenea o persoană care posedă bunuri depuse
in gaj şi care are dreptul de instrăinare a acestor bunuri. In fine, alineatul prevede că
debitor gajist este o persoană care in favoarea căreia s-a constituit un uzufruct legal,
in cazul in care această persoană are dreptul de a instrăina aceste bunuri. Cu privire
la posesorul şi uzufructuarul bunului se impun insă largi limitări, care sunt descrise
mai jos.
O persoană poate intruni calitatea de debitor a obligaţiei principale şi de debitor
gajist. Debitorul obligaţiei principale şi debitorul gajist pot insă fi persoane diferite.
Astfel, de exemplu, un terţ poate garanta cu bunul său o obligaţie a debitorului unui
contract de credit. De asemenea, prin dobindirea proprietăţii asupra unui bun gajat,
noul proprietar devine debitor gajist, sub rezerva prevederilor legale (vezi art. 478 şi
486). In aceste caz, proprietarul bunului gajat (debitorul gajist) nu are obligaţia să
aducă la indeplinire obligaţia garantată prin gaj, ci are obligaţiile prevăzute de acest
capitol şi de contract. Debitorul gajist are insă dreptul să satisfacă creanţa
creditorului gajst atunci cind creanţa a devenit scadentă faţă de acesta sau cind
debitorul obligaţiei garantate are dreptul să-şi execute obligaţia (să efectueze
prestaţia). In acest caz, creanţa creditorului gajist trece la debitorul gajist in măsura
in care debitorul gajist a executat această creanţa. La solicitarea debitorului gajist,
creditorul gajist va inmina acestuia actele necesare pentru inscrierea (radierea)
respectivă in registru unde a fost inregistrat gajul.
Bunul care se află in coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturor
coproprietarilor, fiecare de ei devenind in acest caz co-debitor gajist. In baza
principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajişti răspund in mod solidar faţă
de creditorul gajist. Astfel, in cazul in care unul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte
contravaloarea părţii sale in bunul proprietate comună, partea sa rămine in
continuare gajată, cu excepţia cazului in care creditorul gajist işi dă acordul asupra
terminării gajului asupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut in formă scrisă.
Deşi alin. 2 prevede că un posesor al bunului este debitor gajist, dacă el are dreptul
de instrăina bunul. Această prevedere vine insă in contradicţie cu multe norme ale
prezentului cod, astfel incit o reduc la ineficienţă. In primul rind, nu sunt debitori
gajişti acei posesori care nu pot instrăina bunul gajat din nume propriu. Astfel, de
exemplu, un titular al unei procuri care ii dă dreptul să instrăineze un bun nu poate fi
debitor gajist. In al doilea rind, nu sunt debitori gajişti acei posesori, care pot
instrăina bunul in nume propriu, dar pe contul şi riscul străin. Astfel, de exemplu, nu
este debitor gajist un comisionar. Se desprinde concluzia, că doar cazul in care
posesorul poate instrăina bunul in nume propriu, pe contul propriu şi riscul propriu s-
ar putea pune problema. In legislaţia curentă un asemenea posesor este
intreprinderea de stat. Insă şi in cazul intreprinderii de stat se impun o limitare
importantă. Mai intii, in cazul grevării cu gaj in baza unui contract, intreprinderea de
stat trebuie să aibă autorizaţia fondatorului, deci a proprietarului. Prin extensiune,
autorizarea fondatorului este necesară şi atunci, cind intreprinderea de stat procură
bunuri gajate.
Ca şi in cazul intreprinderilor de stat, unii proprietari pot deveni debitori gajişti doar
in cazul in care contractul de gaj este in prealabil autorizat (aprobat) de către un terţ.
Astfel, de exemplu, in cazul minorilor şi a persoanelor cu capacitate de exerciţiu
restrinsă, gajarea bunurilor acestora se face doar cu acordul autorităţii de tutelă sau
curatelă.
Posesorul bunului gajat, care are dreptul de instrăinare a acestui bun este mai curind
un terţ. Contra terţului la care se află sau care deţine bunul gajat, creditorul gajist işi
poate exersa drepturile in conformitate cu prezentul capitol, cu excepţia cazului in
care terţul deţine un drept de gaj de rang superior.
Deşi alin. 2 prevede că un uzufructuar este debitor gajist, in condiţiile legislaţiei in
vigoare, uzufructuarul nu are poziţia juridică necesară şi suficientă pentru a putea fi
debitor gajist. Astfel, conform prevederilor prezentului cod, uzufructuarul nu poate
instrăina bunul (vezi art. 395 alin. 1). Instrăinarea bunurilor de către uzufructuar ar
contraveni şi prevederilor art. 398 alin. 1, 405 alin. 1, 416 şi 423 alin. 1. S-ar pune
intrebarea, dacă uzufructuarul poate pune in gaj bunurile consumptibile pe care el le
poate instrăina in conformitate cu art. 402. S-ar părea, că in scopul protejării
circuitului civil nici aceste bunuri nu pot fi puse in gaj de către uzufructuar. De
asemenea, gajarea bunurilor acordă creditorului gajist dreptul de urmărire a lor sau a
produsului vinzării acestora, iar la momentul restituirii acestora sau a contravalorii lor
de uzufructuar către nudul proprietar, proprietarul devine debitor gajist fără să fi
consimţit la aceasta.
Există o situaţie diferită atunci cind un bun gajat devine ulterior obiectul unui
uzufruct. In acest caz debitor gajist rămine in continuare (şi după crearea
uzufructului) proprietarul bunului gajat. Exercitarea dreptului de gaj in acest caz se
face insă in mod simultan contra nudului proprietar şi contra uzufructuarului şi ambii
trebuie notificaţi pină la exercitarea dreptului. Nudul proprietar poate greva cu gaj
bunurilor aflate la uzufructuar, cu excepţia cazului in care el s-a obligat să nu le
greveze sau dacă din actul de constituire a uzufructului reiese altceva.
In conformitate cu art. 26 a Legii cu privire la gaj este debitor gajist şi persoana care
a depus in gaj o creanţă garantată printr-un gaj inregistrat pe care o deţine contra
unui terţ.
In general nu este necesar ca debitorul gajist să aibă bunul gajat in posesiunea lui
atit la momentul constituirii gajului cit şi ulterior. Bunul gajat poate fi in posesiunea
unui terţ, insă in acest caz trebuie să existe un acord in scris intre debitorul gajist şi
terţ, că acesta din urmă deţine bunul pentru creditorul gajist.
Alineatul 3
Alineatul 3 prevede, că debitor gajist poate fi atit debitorul obligaţiei garantate, cit şi
un terţ. In cazul in care debitor gajist este un terţ, acesta nu are obligaţia să aducă la
indeplinire obligaţia garantată prin gaj ca atare, ci are obligaţiile prevăzute de acest
capitol şi de contractul de gaj.

Articolul 457. Obiectul gajului

(1) Obiect al gajului (bun gajat) poate fi orice bun, inclusiv o universalitate
de bunuri, titluri de valoare şi drepturi confirmate prin certificate de
acţiuni.
(2) Nu pot constitui obiect al gajului bunurile retrase din circuitul civil,
bunurile inalienabile sau insesizabile.
(3) Prin contract poate fi prevăzută extinderea gajului asupra bunurilor
care vor fi dobindite in viitor.
(4) Bunurile care, conform legii, nu pot fi transmise separat nu pot fi
grevate separat cu un gaj. Nu poate fi obiect al gajului o parte a bunului
indivizibil.
(5) Bunurile care se află in proprietate comună pot fi depuse in gaj doar cu
acordul tuturor coproprietarilor.
(6) Unul dintre coproprietari poate depune in gaj cota sa din bunurile
proprietate comună pe cote-părţi fără acordul celorlalţi coproprietari dacă
legea sau contractul nu prevede altfel. In cazul imobilelor, menţiunea cu
privire la necesitatea unui asemenea acord urmează a fi inscrisă in registrul
bunurilor imobile.
(7) Dreptul de gaj se extinde asupra accesoriilor bunului principal obiect al
gajului dacă in contract nu este prevăzut altfel.
(8) Dreptul de gaj se extinde asupra fructelor bunurilor gajate doar in
cazurile prevăzute de contract.
(9) Cel care are asupra bunului un drept afectat de modalităţi sau
susceptibil de nulitate poate constitui doar un gaj afectat de aceleaşi
modalităţi sau condiţii de nulitate.

Alineatul 1
Obiect al gajului pot fi toate bunurile mobile şi imobile, corporale şi incorporale, cu
excepţiile stabilite de acest articol. Pot fi obiect al gajului de asemenea bunurile
accesorii (corporale şi incorporale) unui imobil. Obiect al gajului pot servi animalele,
stocurile de mărfuri, echipamente, instalaţii, maşini agricole. Titlurile de valoare pot fi
obiect al gajului, cum ar fi certificatul de depozit, warantul, conosamentul, gajul
asupra lor constituindu-se de regulă prin amanetarea acestora. Poate fi obiect al
gajului chiria pe care o produce un imobil inchiriat sau arendat (vezi art. 17 alin. 2 din
Legea gajului). Acţiunile şi părţile sociale in societăţile pe acţiuni şi cu răspundere
limitată pot fi obiect al gajului, precum şi drepturile confirmate prin certificate de
acţiuni. Drepturile de proprietate intelectuală (drepturile de autor, de proprietate
industrială, cum ar fi drepturile din invenţii, brevete şi mărcile comerciale) şi
comercială pot fi constitui obiecte ale gajului. Anumite drepturi pot constitui obiect al
unui gaj. In condiţiile legii poate fi depus in gaj un drept exclusiv, care reiese dintr-o
licenţă sau autorizaţie. Obiect a gajului poate servi şi o creanţă garantată printr-un
gaj (vezi art. 26 din Legea gajului), precum şi o creanţă negarantată. Obiect al gajului
poate servi şi o universalitate de bunuri mobile, care poate include bunuri circulante
şi bunuri viitoare. Obiect al gajului pot fi bunurile viitore, cum ar fi lemnul copacilor
sau recolta agricolă. S-ar pune şi problema grevării cu gaj a bunurilor mobile care fac
obiectul unui contract de leasing.
Gajul asupra unui bun se extinde şi asupra produselor obţinute in urma dispoziţiei
bunului prin vinzare, schimb sau in alt mod, fructelor bunului gajat dacă este
prevăzut in contract, sumelor obţinute prin operaţiunile ulterioare, precum şi asupra
pretenţiilor din pierderea, folosirea non-conformă, impiedicarea folosirii sau
deteriorarea bunului gajat. Gajul se extinde asupra despăgubirilor de asigurare
pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea bunului gajat, indiferent in a cărui favoare
bunul a fost asigurat, cu excepţia cazului in care pieirea, pierderea sau deteriorarea
bunului se datorează actului sau acţiunilor (sau omisiunii) culpabile ale creditorului
gajist.
Soft-ul este un program de computer şi include informaţia de suport adecvată. Soft-ul
incorporat intr-un bun este in mod normal considerat parte a bunului şi este tratat in
conformitate cu prezentul capitol. Soft-ul care nu este incorporat intr-un bun, poate fi
obiect separat al unui contract de gaj.
Ipoteca poate fi constituită şi asupra dreptului de superficie. Dacă şi in măsura in
care dreptul de uzufruct poate fi instrăinat, el poate fi grevat cu gaj.
Bunul imobil care face obiectul unei ipoteci trebuie să fie descris cu precizie
suficientă pentru a-l determina, pentru ca să nu existe nici o indoială asupra
identificării bunului gajat. Aceasta se referă mai ales la loturile de pămint care fac
obiectul ipotecii.
Alineatul 2
Sub prevederile alin. 2 cad оn primul rоnd bunurile care fac parte din domeniul public
(vezi art. 296). Bunurile care sunt interzice оn circuitul civil nu pot face obiectul
gajului. Nu pot servi obiect al gajului bunurile din patrimoniul cultural. S-ar părea că
nu pot constitui obiectul gajului bunurile care servesc in mod direct necesităţile vitale
persoanei fizice şi de care persoana fizică nu poate lipsită, cum ar fi mobilierul şi
obiectele casnice aflate in locuinţa principală a debitorului gajist.
Alineatul 3
Bunurile care vor fi dobindire in viitor de către debitorul gajist pot face obiectul
gajului. Astfel, recolta agricolă viitoare, inclusiv cea ce se va recolta de pe pomi
fructiferi, viţa de vie, tufari, etc., copacii pentru lemn, mineralele care urmează să fie
extrase, animalele nenăscute. Aceste bunuri pot face doar obiectul unui gaj
convenţional (prin contract). Chiar dacă un gaj asupra unor bunuri viitoare a fost
inregistrat, dreptul de gaj se va ataşa bunului dat doar la momentul in care debitorul
gajist va dobindi proprietatea asupra bunului (vezi comentariu la art. 466). Gradul de
prioritate se stabileşte in dependenţă de momentul constituirii gajului asupra
bunurilor viitoare şi nu din momentul dobindirii proprietăţii de către debitorul gajist.
In unele situaţii, contractul de gaj este formulat astfel incit să cuprindă bunurile
prezente cit şi bunurile care for fi procurate şi vor intra in proprietatea debitorului
gajist in viitor. Ar putea apărea probleme cu privire la faptul dacă toate bunurile
viitoare vor fi grevate cu gaj sau doar anumite bunuri. Aceste probleme vor ţine de
interpretarea contractului. Cind terţii sunt in conflict cu privire la bunurile care au
intrat ulterior in proprietatea debitorului gajist, important este conţinutul menţiunii cu
privire la gaj care s-a inregistrat in registrul respectiv.
Alineatul 4
Scopul alineatului 4 este de a face eficientă exercitarea de către creditorul gajist o
drepturilor de gaj. In cazul in care bunul gajat nu poate fi instrăinat separat, pentru
că legea nu o permite, valoarea gajului se diminuează. La fel, in cazul gajului asupra
unei parţi a bunului indivizibil, valoarea gajului va fi diminuată prin dificultatea sau
chiar imposibilitatea exercitării dreptului de gaj. S-ar pune problema, dacă, in cazul in
care un bun şi-a pierdut individualitatea după grevarea lui cu gaj, gajul subzistă
asupra bunului in care bunul gajat a fost incorporat.
Alineatul 5
Bunul care se află in coproprietate poate fi gajat doar cu acordul tuturor
coproprietarilor, fiecare coproprietar devenind in acest caz co-debitor gajist. In baza
principiului indivizibilităţii gajului, aceşti codebitori gajişti răspund in mod solidar faţă
de creditorul gajist. In cazul in care unul dintre aceşti codebitori gajişti plăteşte
contravaloarea părţii sale in bunul proprietate comună, partea sa rămine in
continuare grevată prin gaj, cu excepţia cazului in care creditorul gajist işi dă acordul
asupra terminării gajului asupra acestei părţi. Acordul trebuie să fie făcut in formă
scrisă.
In cazul partajării (impărţelii) bunului gajat care se află in proprietate comună, gajul
va subzista asupra fiecărui bun rezultat din partajare sau a sumelor de bani atribuite.
Creditorul gajist are dreptul să se opună partajării bunului gajat. In cazul in care
asupra bunului care a rezultat din partajare este inregistrat un nou gaj, acest nou gaj
va avea un grad de preferinţă inferior faţă de gajul inregistrat anterior, cind bunul
făcea parte dintr-un bun proprietate comună.
Alineatul 6
Alineatul 6 dispune că o cotă-parte poate fi grevată de gaj fără acordul celorlalţi
coproprietari ai bunului. Dacă insă coproprietarii au convenit că fiecare din ei poate
greva bunul prin gaj doar cu acordul celorlalţi coproprietari, atunci un asemenea
acord trebuie inregistrat in registrul bunurilor imobile. Prevederea propoziţie 2 se
aplică doar cu privire la bunurile imobile. Un acord inregistrat le este opozabil terţilor.
Astfel, dacă există un asemenea acord inregistrat in registrul bunurilor imobile şi un
coproprietar a gajat cota sa parte contrar prevederilor acordului, terţul in favoarea
căruia a fost creat gajul nu se consideră a fi de bună credinţă şi va trebui să infrunte
existenţa acordului intre coproprietari. In ce priveşte bunurile mobile, coproprietarii
pot conveni ca fiecare din ei să gajeze cota parte doar cu acordul celorlalţi. Nu este
necesar şi nici posibil inregistrarea unui asemenea acord (care priveşte bunurile
mobile). In cazul in care există un asemenea acord, iar unul dintre coproprietari a
gajat cota sa parte fără consimţămintul celorlalţi coproprietari, el va răspund doar in
faţa celorlalţi coproprietari pentru incălcarea acordului. Gajul va fi considerat, in lipsa
altor impedimente, valabil creat şi terţul in favoarea căruia a fost gajat bunul nu va fi
afectat de acordul coproprietarilor prin care fiecare se obligă reciproc să nu gajeze
fără acordul celorlalţi. Se pune problema, dacă o prevedere legală ar putea să se
opună grevării unei cote-părţi fără acordul coproprietarilor. O asemenea prevedere ar
limita dreptul coproprietarului de a dispune de cota sa parte. Asemenea limitări ar
putea să existe doar in cazul in care interesul celorlalţi coproprietari ar fi considerat
net superior dreptului coproprietarului, ceea ce ar putea fi doar un caz extrem.
In cazul impărţelii (partajării) bunului proprietate comună, gajul care grevează o cotă
parte din bun se menţine asupra bunului rezultat din partajare şi asupra sumelor de
bani atribuite la partajare. In cazul in care asupra bunului care a rezultat din
partajare este inregistrat un nou gaj, acest nou gaj va fi un grad de preferinţă inferior
faţă de gajul inregistrat asupra cotei părţi, cind bunul făcea parte dintr-un bun
comun.
Alineatul 7
Gajul se extinde asupra accesoriilor bunului gajat. Dacă asupra unui accesoriu al
bunului gajat a fost constituit in mod separat un drept de gaj, acesta primează.
Bunurile mobile gajate care sunt accesorii unui imobil, dar nu sunt incorporate in
acesta şi nu şi-au pierdut individualitatea, sunt considerate in scopul executării
obligaţiei garantate ca bunuri care şi-au conservat caracterul de bunuri mobile.
Ipoteca se intinde si asupra bunurilor mobile accesorii imobilului ipotecat, chiar dacă
acestea din urmă nu erau afectate exploatării imobilului la data constituirii ipotecii.
Alineatul 8
Bunul asupra căruia s-a constituit un drept de gaj rămine in folosinţa debitorului
gajist, acesta dobindind fructele şi veniturile bunului gajist. In cazul in care creditorul
gajist şi debitorul gajist convin prin contract, gajul poate greva şi fructele bunului
gajat.
Cind bunul gajat este la creditor, creditorul este obligat să culeagă fructele bunului
gajat. In cazul in care părţile au convenit, creditorul gajist va trece valoarea fructelor
in contul stingerii obligaţiei garantate prin gaj (vezi art. 477). Ordinea in care loc
achitarea este următoarea: mai intii se achită costurile, in al doilea rind dobinzile şi in
ultimul rind a datoriei propriu-zise.
Alineatul 9
Debitorul gajist care are asupra bunului gajat un drept anulabil sau afectat de o
condiţie poate consimţi doar un gaj afectat de aceleaşi nulităţi sau condiţii. El trebuie
să il informeze pe creditorul gajist cu privire la condiţiile sau alte circumstanţe care
ar putea afecta dreptul lui de proprietate asupra bunului.

Articolul 458. Amanetarea bunurilor la lombard

(1) Amanetarea bunurilor la lombard se realizează in conformitate cu legea.

(2) Pentru bunul preluat se emite chitanţa de amanetare, care confirma
incheierea contractului de amanet.
(3) Lombardul este obligat ca, in momentul transferării posesiunii, sa
asigure bunul amanetat pe propria cheltuiala, in favoarea debitorului şi
corespunzător valorii evaluate, care se determina in funcţie de preturile de
piaţă pentru categoriile şi calitatea obiectelor amanetate. Este nula clauza
care exclude obligaţia de asigurare.
(4) Lombardul nu are dreptul sa folosească şi sa dispună de bunurile
amanetate şi răspunde pentru pierderea sau deteriorarea lor in măsura in
care nu poate dovedi ca pierderea sau deteriorarea este urmare a unei
situaţii de forţă majora.
(5) In cazul in care creditul garantat prin amanetarea bunurilor la lombard
nu va fi restituit in termen, lombardul are dreptul, in baza unui act notarial
cu caracter executoriu, sa vindă, după expirarea termenului de gratie de o
luna, bunul amanetat conform regulilor de valorificare a patrimoniului
amanetat. Creanţele lombardului fata de debitor se sting şi atunci cind
ciştigul din vinzare nu acoperă datoria.
(6) Condiţiile contractului de amanetare la lombard prin care se limitează
drepturile debitorului in raport cu cele conferite prin prezentul cod şi prin
alte legi sint nule. In locul unor astfel de condiţii se aplica dispoziţiile legale
corespunzătoare.

Lombardul este un imprumutător de bani. Lombardul imprumută bani contra

constituirii unui amanet asupra bunurilor personale ale unui debitor gajist, deci ale
unui consumator, nu şi asupra bunurilor care fac obiectul activităţii de antreprenoriat.
Amanetarea bunurilor la lombard, ca de altfel amanetarea bunurilor de către alţi
creditori gajişti, este supusă prevederilor Codului civil şi Legii cu privire la gaj. Deşi
prezentul articol se referă doar la amanetarea bunurilor la lombard, comentariul de
mai jos cuprinde toate cazurile de amanetare, indiferent de calitatea creditorului
gajist şi debitorului gajist.
Amanetul se constituie prin remiterea lucrului sau titlului către creditor sau, in cazul
in care lucrul sau titlul se află la creditor, prin menţinerea posesiunii creditorului, cu
consimţămantul debitorului gajist, in scopul garantării creanţei. Dacă titlul negociabil
se transmite prin andosare sau prin tradiţiune, remiterea bunului către creditor are
loc prin andosare sau, după caz, prin tradiţiune. Amanetul este făcut public şi deci
este opozabil terţilor prin faptul posesiunii de către creditor a lucrului sau titlului.
Publicitatea determină gradul de prioritate a amanetului in conformitate cu art. 481.
Amanetul există numai atata timp cat posesiunea exercitată de creditor este
continuă. Posesiunea lucrului rămine continuă chiar dacă exercitarea posesiunii este
impiedicată de un terţ, fără consimtămantul creditorului, sau chiar dacă exercitarea
posesiunii este intreruptă, temporar, prin remiterea lucrului sau a titlului către
debitorul gajist sau către un terţ pentru a-l evalua, repara, transforma ori ameliora.
Creditorul gajist care este impiedicat să deţină lucrul poate revendica bunul de la
persoana care-l deţine, afară numai dacă această impiedicare rezultă din exerciţiul
de către un alt creditor a drepturilor rezultand dintr-un gaj (amanet). Creditorul
poate, cu acordul debitorului gajist, exercita posesiunea sa prin intermediul unui terţ,
insă posesiunea exercitată de terţ nu asigură opozabilitatea gajului decit din
momentul in care a primit inscrisul constatator al amanetului. Creditorul gajist este
obligat să elibereze, la cererea debitorului gajist, o recipisă cu privire la caracterul şi,
in măsura in care este posibil, la mărimea obligaţiei, executarea căreia este
garantată de bunul amanetat.
Amanetul care grevează bunurile reprezentate printr-un conosament (bill of lading)
sau printr-un alt titlu negociabil ori asupra creanţelor este opozabil (deci este
constituit) celorlalţi creditori ai debitorului indată ce creditorul a executat prestaţia
sa, dacă titlul ii este remis in următoarele zece zile. Dacă titlul este negociabil prin
andosare şi remitere sau numai prin remitere, transmiterea lui către creditorul gajist
are loc prin andosare şi remitere sau numai prin remitere.
In cazul in care creditorului gajist i-a fost predat un bun, care nu este proprietatea
debitorului gajist, asupra dobindirii dreptului de amanet se aplică in mod
corespunzător dispoziţiile cu privire la dobindirea cu bună credinţă. In cazul in care
bunul amanetat este grevat cu un drept al unui terţ, amanetul are prioritate faţă de
acest drept, cu excepţia cazului in care creditorul gajist nu a fost de bună credinţă in
momentul constituirii amanetului in ceea ce priveşte acest drept. Astfel, in cazul in
care bunul amanetat este grevat de un gaj fără deposedare (gaj inregistrat),
creditorul gajist nu se consideră de bună credinţă.
In cazul in care creditorul gajist nu işi indeplineşte in mod corespunzător obligaţiile ce
ii revin cu privire la conservarea şi intreţinerea corespunzătoare a bunului amanetat,
debitorul are dreptul la satisfacerea creanţei şi restituirea acestui obiect sau poate să
solicite predare bunului unui terţ pe cheltuiala creditorului gajist. In cazul in care
există pericolul dispariţiei bunului sau a diminuării apreciabile a valorii acestuia,
debitorul poate solicita restituirea bunului, dar trebuie să ofere un alt mijloc de
garantare a creanţei. Dacă debitorul nu oferă creditorului gajist o altă garanţie intr-un
termen stabilit de ultimul, atunci creditorul gajist are dreptul să valorifice obiectul
amanetat. In dependenţă de circumstanţe, valorificarea bunului trebuie făcută la
momentul şi de o maniera, care ar rezulta in obţinerea valorii maxime. Valorificarea
bunului se va face in condiţiile dispoziţiilor cu privire la valorificarea bunului gajat.
Dacă bunul este vindut, suma de bani rezultată din vinzare (adică produsul)
inlocuieşte obiectul amanetului şi va fi păstrată pină la expirarea termenului
contractului efectuindu-se totodată compensarea corespunzătoare.
Creditorul gajist răspunde pentru pierderea completă sau parţială sau pentru
deteriorarea totală sau parţială a obiectului amanetului in măsura in care nu poate
dovedi că, conform dispoziţiilor prezentului Cod şi a Legii cu privire la gaj este
eliberat de răspundere pentru neindeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor.
Creditorul gajist nu răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bunului gajat,
survenită in urma unei circumstanţe de forţă majoră sau rezultată din maturarea
bunului, perisabilitatea lui sau din utilizarea lui normală şi autorizată. In cazul in care
obiectul amanetării s-a deteriorat din vina creditorului gajist, astfel incit nu mai poate
fi folosit conform destinaţiei sale directe, debitorul gajist are dreptul să renunţe la
acest bun şi să solicite repararea prejudiciului.
Creditorul gajist trebuie să facă toate actele necesare conservării şi intreţinerii
bunului pe care il are in posesie. Debitorul gajist este obligat să ramburseze
creditorului cheltuielile necesare făcute de acesta pentru conservarea şi intreţinerea
bunului. In cazul in care creditorul gajist efectuează alte cheltuieli decit cheltuielile
necesare făcute de acesta pentru conservarea şi intreţinerea bunului amanetat,
obligaţia debitorului gajist de acoperire a cheltuielilor se reglementează conform
dispoziţiilor prezentului cod referitoare la gestiunea de afaceri.
Creditorul gajist nu are dreptul să folosească obiectul amanetat, in măsura in care
contractul nu prevede altceva. Creditorul gajist, care foloseşte bunul amanetat cu
acordul debitorului trebuie să prezinte debitorului gajist o dare de seamă. Dacă
contractul nu prevede altceva, ciştigul obţinut din utilizarea bunului se foloseşte
pentru achitarea costurilor, dobinzilor şi a datoriei, in ordinea descrisă aici.
In cazul cesiunii creanţei garantate prin amanet, noul creditor preia amanetul. El
poate pretinde fostului creditor gajist transferarea posesiei obiectului amanetului.
Dreptul de amanet se stinge dacă la cesiunea creanţei s-a convenit că dreptul de
amanet nu trebuie transmis. Nu este posibilă transferarea dreptului de amanet fără
creanţa garantată.
Pe lingă temeiurile menţionate la art. 495 din prezentul cod şi a art. 80 din Legea
gajului , dreptul de amanet se stinge atunci cind creditorul gajist pierde dreptul de
posesie asupra bunului şi nu poate pretinde bunul sau cind creditorul gajist restituie
debitorului bunul amanetat (in acest ultim caz, excepţie face cazul in care bunul
amanetat este remis debitorului gajist sau unui terţ in scopul evaluării, reparării,
transformării sau ameliorării lui).
In cazul in care amanetul se stinge, creditorul gajist trebuie să restituie debitorului
obiectul amanetului. Creditorul gajist are dreptul să ia bunurile cu care a dotat
obiectul amanetului, dacă acestea pot fi separate fără a deteriora bunul.

Articolul 459. Particularităţile gajării mărfurilor care se află in circulaţie şi

in proces de prelucrare

(1) In cazul gajării mărfurilor care se află in circulaţie şi in proces de

prelucrare, debitorul gajist este in drept să modifice componenţa şi forma
naturală a obiectului gajului (stocurilor de mărfuri, materiei prime,
materialelor, semifabricatelor, produselor finite etc.) cu condiţia ca
valoarea lor totala sa nu se reducă faţă de valoarea menţionată in
contractul de gaj.
(2) Reducerea valorii mărfurilor gajate care se află in circulaţie şi in proces
de prelucrare se admite proporţional cu partea executată a obligaţiei
garantate prin gaj dacă in contract nu este prevăzut altfel.
(3) Mărfurile ce se află in circulaţie şi in proces de prelucrare instrăinate de
debitorul gajist incetează a fi obiect al gajului in momentul trecerii
dreptului de proprietate asupra lor catre persoana care le-a cumpărat, iar
mărfurile cumpărate de debitorul gajist, menţionate in contractul de gaj,
devin obiect al gajului in momentul in care debitorul gajist dobandeşte
dreptul de proprietate sau de gestiune asupra lor.
(4) Debitorul gajist al mărfurilor care se află in circulaţie şi in proces de
prelucrare este obligat să inscrie in registrul gajului condiţiile gajării
mărfurilor şi datele despre toate operaţiunile ce conduc la modificarea
componenţei şi formei naturale a mărfurilor gajate.

Gajul asupra mărruilor poate fi constituit doar de către un debitor gajist care este
antrenat intr-o activitate de intreprinzător. In cazul gajării mărfurilor, nu este necesar
individualizarea fiecărui bun in parte. Gajul asupra mărfurilor vindute nu subzistă in
cadrul activităţii obişnuite, dar se extinde asupra mărfurilor noi care le inlocuiesc pe
cele vindute. Dacă mărfurile au fost pierdute, iar debitorul gajist le inlocuieşte, gajul
subzista asupra mărfurilor inlocuitoare, ţinind seama de natura acestor mărfuri şi de
termenul in care ele au fost inlocuite. Dacă şi in măsura in care valoare mărfurilor se
reduce, gajul se extinde de drept asupra sumelor de bani provenite din vinzarea
mărfurilor.
Creditorul gajist poate să solicite debitorului gajist să intocmească dări de seamă
despre folosirea şi modul de dispoziţie asupra mărfurilor gajate. In acest sens
debitorul gajist are obligaţia să ţină un registru al mărfurilor gajate. In registru se
inscriu condiţiile de gajare a mărfurilor şi toate actele juridice, care contribuie la
modificarea inventarului (contractele prin care mărfurile sunt instrăinate şi
contractele prin care se achiziţionează mărfurile) şi a formei naturale, inclusiv
procesul de prelucrare din ziua ultimei operaţiuni sau a ultimului act juridic. Deşi alin.
4 prevede inregistrarea acestor operaţiuni in registrul gajului, o astfel de inregistrare
va fi dificil de realizat şi va spori costurile debitorului gajist, fără insă a spori şi
garanţiile creditorului gajist. Se pare că este suficient pentru debitorul gajist să ţină
un registru intern de strictă evidenţă, şnuruit şi stampilat, din care să se poată cu
uşurinţă urmări toate operaţiunile care au avut drept obiect mărfurile inregistrate.
Intre un gaj constituit asupra unui stoc de mărfuri, inclusiv asupra mărfurilor viitoare,
şi un gaj constituit asupra unor anumite bunuri individualizare generic din acelaşi
stoc, are prioritate gajul care a fost inregistrat primul.

Articolul 460. Particularităţile gajării titlurilor de valoare

(1) Titlurile de valoare pot fi gajate in temeiul contractului de gaj. Gajarea

titlurilor de valoare prin andosament se efectuează in conformitate cu
legea.
(2) Gajarea titlurilor de valoare care confirma dreptul asupra unor anumite
bunuri (titluri reprezentative ale bunurilor) inseamnă şi gajarea bunurilor
respective.
(3) Acţiunile gajate nu dau creditorului gajist dreptul de a participa ca
acţionar la adunările generale, dreptul de participare fiind rezervat
acţionarului.
4) Certificatele cu privire la dobanzi, dividende şi la alte venituri obţinute in
temeiul dreptului exprimat in titlul de valoare constituie obiectul gajului
doar in cazul in care contractul nu prevede altfel.

Alineatul 1
Grevarea titlurilor de valoare, cum ar fi valori mobiliare, titluri reprezentative de
mărfuri sau bunuri, inclusiv certificatele de depozit şi conosamentele negociabile,
precum şi cecuri şi bilete la ordin, are loc de regulă prin remiterea acestora sau prin
remitere şi andosare, după cum transferul titlului in cauză necesită doar posesia sau
posesia şi andosarea. Valorile mobiliare, care potrivit regulilor pieţei de valori
mobiliare unde sunt comercializate (vindute) pot fi transferate prin simpla
inregistrare in registrele respective, vor fi grevate din acest moment. Asupra gajării
titlurilor de valoare care se remit creditorului gajist se aplică şi regulile specifice
amanetului, dacă regulile speciale cu privire la gajarea titlurilor de valoare nu prevăd
ceva deosebit.
Prevederea alin. 1 nu trebuie interpretată in sensul că gajul asupra valorilor mobiliare
se constituie in mod exclusiv in temeiul contractului. Titlurile de valoare nu justifică
un tratament diferenţiat de alte bunuri mobile şi drepturi sub aspectul temeiului
constituirii gajului. Gajul asupra valorilor mobiliare poate fi constituit in temeiul art.
467 lit. a) şi c).
Alineatul 2
Gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul asupra unor anumite mărfuri este
rezervată doar persoanelor care sunt antrenate in activitate de intreprinzător. Aceste
alineat prevede că grevarea cu gaj a titlurilor de valoare, care confirmă dreptul
asupra unor mărfuri (titluri reprezentative ale mărfurilor) se extinde de drept şi
asupra mărfurilor respective. In cazul in care in completarea titlului de valoare există
un warant şi dacă pe titlul de valoare este trecută o menţiune cu privire la gaj, cu
privire la valoarea datoriei şi cu privire la scadenţa creanţei, atunci la constituirea
gajului asupra mărfii este suficientă gajarea warantului. In cazul gajării unui titlu de
valoare la purtător, precum şi a unei cambii sau a unui alt titlu de valoare, care poate
fi transferat prin andosare, creditorul gajist are dreptul să pretindă creanţa ce rezultă
din titlurile de valoare menţionate, indiferent de scadenţa creanţei pe care debitorul
trebuie să o execute faţă de creditorul gajist.
Dacă creditorul gajist este indreptăţit sa işi exercite dreptul său de gaj asupra unui
titlu de valoare negociabil, el poate exercita dreptul de gaj impotriva girantului sau
avalistului.
Alineatul 3
Cu privire la grevarea cu gaj a valorilor mobiliare corporative, vezi Regulamentul
privind gajul valorilor mobiliare corporative, aprobat prin hotărirea nr. 4/4 din
06.02.2003 a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare (M.O. nr. 46-47 din 19.03.2003).
Dreptul de participa la adunarea generală, de a vota, de a inainta candidaţi pentru
consiliul societăţii şi pentru alte organe ale societăţii pe acţiuni, de a solicita
documente, de a acţiona in judecată sunt exercitate de acţionar, fără ca creditorul
gajist să aibă un drept de inraurire asupra acestor aspecte.

Articolul 461. Creanţa garantată prin gaj

(1) Gajul poate garanta una sau mai multe creanţe legale, existente sau
viitoare, pure şi simple sau afectate de modalităţi. Creanţa garantată prin
gaj trebuie sa fie determinată sau determinabilă.
(2) Gajul poate fi constituit şi astfel incit doar suma maximă pentru care
bunul trebuie să garanteze să fie determinată prin inscriere in registru.
(3) Gajul este constituit valid numai dacă creanţa garantată este exprimată
intr-o sumă bănească.
(4) Dacă in contract nu se prevede altfel, gajul garantează creanţa in
volumul existent la momentul satisfacerii, inclusiv capitalul, dobinzile,
cheltuielile de urmărire şi cheltuielile de intreţinere a bunului gajat. Prin
contract, părţile pot extinde garanţia şi asupra penalităţilor şi prejudiciului
cauzat prin neexecutare.
(5) O creanţă poate fi garantată cu mai multe bunuri (gajul comun) şi de
mai multe persoane.
(6) Cu acordul creditorului gajist şi al debitorului gajist, in locul creanţei
pentru care este constituit gajul poate fi pusă o altă creanţă. Inlocuirea
creanţei garantate nu trebuie să afecteze drepturile creditorilor gajişti cu
grad de prioritate inferior. Cerinţele de formă şi de inregistrare se vor
respecta in modul corespunzător.

Generalităţi
Acest articol este aplicabil creanţelor care pot grevate prin gaj convenţional. In cazul
gajului legal, natura obligaţiei garantate este determinată la art. 467. O creanţă
garantată cu gaj se satisface cu preferinţă faţă de celelalte creanţe din valoarea
bunului grevat cu gaj in cazul in care debitorul nu a executat. Prioritatea intre
creanţele garantate prin gajul asupra aceluiaşi bun se stabileşte in conformitate cu
art. 481 din prezentul cod şi art. 57 al Legii cu privire la gaj. In cazul insolvabilităţii
debitorului gajist, creanţa garantată cu gaj are prioritate faţă de alte creanţe la
satisfacerea capitalului imprumutat, a dobinzii şi a cheltuielilor aferente in condiţiile
Legii cu privire la insolvabilitate.
Gajul poate garanta capitalul şi dobinda creanţei garantate. El poate de asemenea să
garanteze costurile pentru recuperarea şi conservarea obiectului gajului. Se pune
problema, dacă in costurile de recuperare se includ şi cheltuielile de judecată intr-un
proces contra unui terţ. S-ar părea că „costurile” includ atit cheltuielile de judecată
cit şi costurile extrajudiciare. Gajul poate de asemenea să garanteze şi penalităţile
sau prejudiciul cauzat prin neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiei garantate. In orice caz, obligaţia garantată trebuie să fie suficient de
determinată pentru a putea fi garantată. La fel şi obligaţiile viitoare trebuie să fie
determinate sau determinabile. In cazul in care părţile contractului nu au specificat
intinderea obligaţiei garantate prin gaj, gajul va garanta capitalul şi dobinzile
imprumutului, precum şi cheltuielile de urmărire şi de intreţinere a bunului gajist,
dacă asemenea au fost făcute de către creditorul gajist. Cheltuielile de intreţinere
includ şi costul asigurării bunului şi plata oricăror taxe suportate de către creditorul
gajist.
Actul in baza căruia se constituie gajul trebuie să prevadă in mod cert suma pentru
care gajul se constituie. Mărimea trebuie să fie precizată, pentru a permite terţilor să
cunoască in ce sumă creditorul gajist poate fi satisfăcut din bunul gajat. Nu este
necesar insă ca actul in baza căruia se constituie gajul să prevadă şi suma exactă a
obligaţiei principale (a creanţei garantate), este de ajuns indicarea sumei maxime.
Părţile contractului de gaj pot prevedea ca locul unei creanţe garantate prin gaj să il
ia o altă creanţă. Spre exemplu, debitorul a rambursat un credit şi creditorul convine
cu debitorul gajist că un nou credit va fi garantat de acelaşi gaj. Asemenea inlocuire
a creanţelor nu poate insă inlătura drepturile de gaj asupra aceluiaşi bun dobindite
de alte persoane. Aceasta inseamnă că gradul de prioritate a creanţei noi care a
inlocuit o creanţă anterioară apare de la momentul acordului părţilor cu privire la
inlocuirea uneia cu alta. Pentru certitudine, părţile trebuie să inregistreze gajul
asupra noii creanţe la data la care au convenit inlocuirea lor şi gradul de prioritate a
gajului astfel constituit va fi acel de la acea dată şi nu la data la care a fost inregistrat
gajul care garanta creanţa care a fost inlocuită (prima creanţă).

Articolul 462. Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani

(1) Gajul constituit pentru garantarea plăţii unei sume de bani este valabil
chiar dacă, la momentul constituirii lui, debitorul gajist incă nu a primit sau
a primit doar parţial prestaţia pentru care se obligă. Această regula se
aplică in special la acordarea unui credit sau la emiterea obligaţiilor sau
altor titluri de imprumut.
(2) Dacă creditorul gajist refuză să predea sumele de bani pe care s-a
obligat să le dea cu imprumut şi in a căror garantare deţine un gaj,
debitorul gajist poate obţine, pe cheltuiala creditorului, reducerea (cu
excepţia ipotecii) sau radierea gajului, plătind, in ultimul caz, doar sumele
care i-au fost predate efectiv.

Aceste articol se aplică doar cu privire la gajul convenţional. Prevederile lui trebuie
interpretate ţinandu-se cont de importanţa ataşării dreptului de gaj la bunul respectiv
(vezi comentariul la articolul 466). Astfel, gajul care se constituie pentru garantarea
unui credit, emiterea obligaţiunilor sau unui titlu de imprumut pe care creditorul
gajist s-a obligat să il transmită debitorului gajist va fi valabil şi va determina ordinea
de prioritate de la momentul inregistrării gajului in registrul respectiv. Ataşarea
dreptului de gaj la bunul in cauză va avea loc insă doar atunci cind creditorul gajist
va acorda creditul debitorului gajist (sau va emite oblgaţiunea sau titlu de imprumut
respectiv). In practică acordarea creditului are loc la o dată ulterioară constituirii
(perfectării) gajului şi ataşarea gajului la bunul specificat pentru a garanta creditul
din momentul acordării creditorului permite eliminarea abuzurilor şi inconsistenţelor
eventuale din partea creditorului gajist.

Articolul 463. Indivizibilitatea gajului

(1) Gajul este indivizibil şi subzista integral asupra tuturor bunurilor

grevate, asupra fiecăruia dintre ele şi asupra tuturor părţilor lor chiar şi in
cazul in care bunul sau obligaţia sint divizibile.
(2) Ipoteca asupra construcţiilor capitale, apartamentelor sau incăperilor
izolate situate pe terenul care aparţine unui terţ se extinde asupra
dreptului de folosinţă (superficie, arenda etc.) a terenului sau cotei ideale
respective.
(3) Ipoteca se extinde asupra tuturor ameliorărilor bunului grevat dacă in
contract nu este prevăzut altfel.

Gajul este indivizibil chiar dacă bunul grevat prin gaj sau obligaţia principală sunt
divizibile. Acest principiu se aplică asupra ambelor tipuri de gaj, gajul cu deposedare
(gajul inregistrat) şi amanetul. Principiul indivizibilităţii gajului nu permite stingerea
(radierea) parţială a gajului dacă, de exemplu, una din obligaţii a fost executată sau o
obligaţie a fost executată intr-o proporţie mare, dar totuşi nu integral. Doar in cazul
in care şi in măsura in creditorul gajist o permite, o parte dintr-un bun gajat poate fi
eliberat de gaj.

Articolul 464. Transformarea bunurilor

Gajul subzistă asupra bunului mobil nou care rezultă din transformarea
unui bun gajat. Gajul se extinde asupra a ceea ce rezultă din confuziunea
(amestecul) sau unirea mai multor bunuri mobile dintre care cel puţin unul
a fost gajat.

Prevederea articolului 464 reglementează cazurile de transformare, confuziune sau

unire a două sau mai multe bunuri dintre care cel puţin unul a fost grevat cu gaj.
Articolul cuprinde bunurile care şi-au pierdut identitatea in procesul de producere (de
exemplu, făina s-a transformat intr-un produs de panificaţie) sau bunuri care şi-au
pierdut identitatea prin unire sau confuziune, astfel incit ele nu mai pot fi distinse.
Gajul nu se stinge ca urmare a transformării, confuziunii şi unirii, el subzistă asupra
bunului rezultat. Persoana care dobindeşte proprietatea bunului mobil nou este ţinută
de acest gaj. Dacă mai multe bunuri au fost gajate pină la transformare, confuziune
sau unire, rangul de preferinţă asupra bunului transformat va depinde de data la care
a fost inregistrat gajul asupra bunurilor. Astfel, de exemplu, in cazul in care bunul A a
fost gajat la o dată anterioară gajării bunului B şi ulterior ambele bunuri au fost unite
şi a rezultat bunul C, creditorul gajist care a inregistrat gajul asupra bunului A va
avea un rang de preferinţă superior faţă de creditorul care a inregistrat gajul asupra
bunului B. Dacă gajul a fost inregistrat la aceiaşi dată, rangurile de preferinţă a celor
doi creditori sunt egale şi fiecare are un drept de gaj in bunul C in mod proporţional
valorii gajului la momentul cind bunurile gajate A şi B s-au unit, amestecat sau
transformat. Dată fiind structura actuală a registrelor in care se inregistrează gajul
conform legislaţiei in vigoare, ar putea apărea problematică aplicare prevederii
prezentului articol asupra determinării rangului de prioritate a gajului asupra bunului
C, dacă gajul asupra bunurilor A şi B au fost inregistrate in diferite registre.
Articolul 465. Despăgubirea de asigurare

Creditorul gajist are dreptul de a fi satisfăcut in mod prioritar din contul

despăgubirii de asigurare pentru pieirea, pierderea sau deteriorarea
bunului gajat, indiferent de faptul in a cui favoare a fost asigurat bunul
gajat, daca pieirea, pierderea sau deteriorarea nu se datorează culpei
creditorului gajist sau dacă in contractul de gaj nu este prevăzut altfel.

Indemnizaţiile de asigurare vor fi plătite de către asigurător direct creditorului gajist

la prezentarea creanţei respective. Debitorul gajist are dreptul să aducă obiecţii
asupra plăţii indemnizaţiei sau a modului in care asiguratorul trebuie să o plătească
creditorului sau creditorilor gajişti.

Secţiunea a 2-a
TEMEIUL APARIŢIEI GAJULUI. REGISTRUL GAJULUI

Articolul 466. Constituirea gajului

(1) Gajul se constituie in virtutea legii sau a contractului.

(2) Gajul inregistrat apare in momentul inregistrării sale, conform normelor
stabilite de prezentul cod.
(3) In caz de amanet, gajul apare in momentul transmiterii obiectului
gajului dacă in contractul de gaj nu este prevăzut altfel.

Generalităţi
Atit inregistrarea gajului, cit şi transmiterea amanetului constituie forme de
publicitate, adică forme prin care se aduce la cunoştinţă publicului cu privire la
constituirea unui drept de gaj asupra bunului respectiv. Obligaţia de a inregistra gajul
sau de a transmite bunul care face obiectul amanetului se naşte in baza contractului
sau legii. In dependenţă de temeiul naşterii, gajul este convenţional sau legal. Gajul
care se naşte in temeiul unei hotăriri judecătoreşti este gaj legal.
Alineatul 1
Temei pentru constituirea gajului poate servi o prevedere legală, o clauză
contractuală sau dispoziţia unei hotăriri judecătoreşti. Gajul deci nu se constituie prin
insăşi lege, contract sau hotărire judecătorească, acestea servind doar temeiuri
pentru constituirea (sau perfectarea) gajului. Contractul poate obliga debitorul gajist
să constituie un gaj, insuşi contractul nu are insă efecte constitutive. Nici hotărirea
judecătorească nu are efect constitutiv ea insăşi, ci constituie temeiul pentru
acţiunile de constituire a gajului. Dacă nu a fost constituit (perfectat), gajul nu există.
Procedura constituirii (perfectării) gajului este prevăzută in prezentul capitol, precum
şi in Legea gajului. Tipul gajului determină procedura constituirii (perfectării) gajului
(vezi alin. 2 şi 3).
Alineatul 2
Constituirea (perfectarea) gajului inregistrat se face prin inregistrare. Inregistrarea
are loc la momentul inscrierii in registrul respectiv lui in conformitate cu prezentul
capitol. Inregistrarea este importantă pentru a determina ordinea de preferinţă
asupra bunului gajat in conformitate cu art. 481. Inregistrarea nu are insă in mod
automat efectul ataşării dreptului de gaj asupra bunului in cauză. Pentru ataşarea
dreptului de gaj asupra bunului indicat este necesar ca:
creditorul gajist (sau altcineva in numele acestuia) să fi transmis debitorului valoarea
pentru care debitorul gajist garantează cu bunurile gajate (de exemplu, creditul);
debitorul gajist să aibă (să fi dobindit) dreptul de proprietate asupra bunului (vezi
comentariu la art. 456 alin. 2), iar in cazul art. 26 din Legea gajului, debitorul trebuie
să fie titularul creanţei garantate prin gaj;
să existe un contract semnat de către debitorul gajist care conţine descrierea
rezonabilă a bunului gajat. Descrierea bunului trebuie să fie făcută pentru a permite
identifica bunul din mai multe puncte de vedere: categoria, tipul, cantitatea sau altă
formulă pentru calculare, standardul, listarea bunului, locul aflării, etc.
Ataşarea este momentul in care dreptul de gaj se leagă bunului in cauză. De la
momentul ataşării dreptului de gaj asupra bunului indicat, gajul devine in principiu
executoriu contra debitorului gajist. Pină la acel moment, gajul nu este executoriu
contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea să existe in mod teoretic un temei de
exercitare a dreptului de gaj enumerat la art. 487 alin. 1. In mod normal, dacă cele
trei condiţii enumerate mai sus sunt prezente la data inregistrării, dreptul de gaj se
ataşează asupra bunului de la momentul inscrierii. Insă in cazul in care se
inregistrează un gaj asupra bunurilor viitoare, ataşarea dreptului de gaj asupra
bunului are loc la momentul dobindirii de către debitorul gajist a dreptului de
proprietate asupra bunului (şi nu la momentul inretgistrării, deşi ordinea de prioritate
se stabileşte la momentul inregistrării). Tot aşa, in cazul in care creditorul gajist
transmite valoarea (de exemplu, un credit), pentru garantarea căreia a fost
inregistrat un gaj, la o dată mai tirzie inregistrării gajului, ataşarea gajului asupra
bunului in cauză are lor la momentul transmiterii valorii.
Prevederile art. 462 trebuie interpretate ţinandu-se cont de importanţa ataşării
dreptului de gaj la bunul respectiv. Astfel, gajul care se constituie (se perfectează)
pentru garantarea unui credit, emiterea obligaţiunilor sau unui titlu de imprumut pe
care creditorul gajist s-a obligat să il transmită debitorului gajist va fi valabil şi va
determina ordinea de prioritate de la momentul inregistrării gajului in registrul
respectiv. Ataşarea dreptului de gaj la bunul in cauză va avea loc insă doar atunci
cind creditorul gajist va acorda creditul debitorului gajist (sau va emite oblgaţiunea
sau titlu de imprumut respectiv). In practică acordarea creditului are loc la o dată
ulterioară constituirii (perfectării) gajului şi ataşarea gajului la bunul specificat pentru
a garanta creditul din momentul acordării creditorului permite eliminarea abuzurilor
şi inconsistenţelor eventuale din partea creditorului gajist.
Alineatul 3
Constituirea (perfectarea) amanetului se face prin remiterea bunului sau titlului, ori
prin menţinerea posesiei bunului sau titlului, in cazul in care creditorul gajist are
bunul in posesie. Momentul remiterii sau menţinerii posesiei este important pentru a
determina ordinea de preferinţă asupra bunului gajat in conformitate cu art. 481.
Remiterea bunului sau menţinerea posesiei bunului nu are insă in mod automat
efectul ataşării dreptului de gaj (amanetului) asupra bunului in cauză. Pentru
ataşarea dreptului de gaj (amanetului) asupra bunului remis sau menţinut in posesie
sunt necesare următoare condiţii:
creditorul gajist (sau altcineva in numele acestuia) să fi transmis debitorului valoarea
(de exemplu, un credit) pentru care debitorul gajist garantează cu bunurile gajate;
debitorul gajist să aibă dreptul de proprietate asupra bunului (vezi comentariu la art.
456 alin. 2);
amanetul să fie cu invoirea debitorului in posesiunea creditorului gajist sau in
posesiunea unui administrator sau terţ determinat de creditorul gajist sau creditorul
gajist să controleze in alt mod bunul amanetat.
De la momentul ataşării dreptului de gaj (amantului) asupra bunului indicat, gajul
devine in principiu executoriu contra debitorului gajist. Pină la acel moment, gajul nu
este executoriu contra debitorului gajist, chiar dacă ar putea să existe in mod
teoretic un temei de exercitare a dreptului de gaj enumerat la art. 487 alin. 1. In
general, dacă cele trei condiţii enumerate mai sus sunt prezente la momentul
remiterii bunului sau menţinerii posesiei, dreptul de gaj (amanetul) se ataşează
asupra bunului de la acel moment. Insă, in cazul in care se remite un bun sau se
menţine posesia asupra unui bun dreptul de proprietatea asupra căruia va apărea la
debitorul gajist doar in viitor, ataşarea dreptului de gaj (amanetului) asupra acestui
bun are loc la momentul dobindirii de către debitorul gajist a dreptului de proprietate
asupra bunului respectiv (şi nu la momentul remiterii sau menţinerii posesiunii, deşi
ordinea de prioritate se stabileşte la momentul remiterii sau menţinerii posesiunii). La
fel, in cazul in care creditorul gajist transmite valoarea (de exemplu, un credit),
pentru garantarea căreia a fost constituit un amanet, la o dată ulterioară remiterii
bunului sau menţinerii posesiei, ataşarea gajului (amanetului) asupra bunului in
cauză are lor la momentul transmiterii valorii (creditului).

Articolul 467. Creanţele din care se poate naşte gajul legal

Dacă legea nu prevede altfel, pot da naştere unui gaj legal creanţele:
a) statului, pentru sumele datorate conform legislaţiei fiscale;
b) persoanelor care au participat la construcţia imobilelor;
c) care rezultă dintr-o hotărire judecătorească.

Generalităţi
Enumerarea creanţelor care dau naştere gajului legal este limitativă. Unul din
motivele pentru care doar aceste creanţe au fost stabilite de legiuitor pentru a da
naştere gajului legal pare a fi valoarea pe care lipsa executării lor ar putea-o aduce
sporirii (imbogăţirii) patrimoniului debitorului. Exercitarea dreptului de gaj in cazul
gajului legal se face in conformitate cu prezentul capitol şi cu Legea cu privire la gaj.
Litera a)
In cazul creanţelor statului in conformitate cu legislaţia fiscală, gajul legal nu este
constituit decit dacă este inregistrat in registrul respectiv. Pot fi gajate atit bunuri
mobile, cit şi imobile. Cererea de inregistrare se face prin prezentarea unui aviz in
care se indică bunurile pe care creditorul intenţionează să le valorifice, cauza şi
mărimea creanţei. Creditorul gajist are obligaţia să aducă la cunoştinţa debitorului
gajist avizul inregistrat. Acest instrument este in mod special eficient pentru stat in
cazul in care debitorul este in pragul insolvabilităţii sau chiar insolvabil, pentru că in
cadrul insolvabilităţii, creanţele statului au un rang inferior creanţelor garantate cu
gaj.
Literal b)
Ipoteca legală in favoarea persoanelor care au participat la construcţia unui imobil nu
poate greva decit acel imobil. Prin construcţie trebuie de inţeles atit construirea unui
imobil nou, cit şi o reconstrucţie fundamentală a unui imobil existent. Lucrările de
construcţie sau de reparare care au adus imobilului doar o valoare nesemnificativă
nu vor cădea sub incidenţa acestui articol. Ipoteca nu se constituie decit in favoarea
arhitectului, inginerului, furnizorilor de materiale, muncitorilor-constructori,
antreprenorului sau subantreprenorului, in temeiul lucrărilor solicitate de către
proprietarul imobilului sau in temeiul materialelor sau serviciilor pe care ei le-au
furnizat sau le-au pregătit pentru aceste lucrări. Cu excepţia muncitorilor-
constructori, doar persoanele (fizice sau juridice) care au avut un contract cu
proprietarul imobilului pot constitui o ipotecă legală asupra imobilului. Schimbarea
proprietarului care a avut loc după inceperea lucrărilor nu afectează constituirea
ipotecii legale asupra imobilului. Nu pot constitui o ipotecă cei care au avut un
contract cu locatarul (arendaş, etc) imobilului. Ipoteca legală in favoarea persoanelor
care au participat la construcţia unui imobil apare in temeiul inregistrării unui aviz
indicind imobilul grevat şi mărimea creanţei (soldul). La aviz se depun copiile
documentelor justificative: copia contractului, copiile documentelor care dovedesc
prestarea lucrărilor sau serviciilor sau livrarea materialelor de construcţie. Avizul
trebuie să identifice imobilul. Aceasta este important mai ales in cazul in care
proprietarul are in construcţie mai multe imobile sau in cazul in care persoanele care
au dreptul să constituie ipoteca legală au prestat proprietarului servicii, lucrări sau
materiale care nu sunt legate de imobilul in cauză. Avizul trebuie adus la cunoştinţa
proprietarului imobilului. Nu este suficientă proba trimiterii avizului, proprietarul
imobilului trebuie să fi primit avizul. Nu pot fi grevate de cu ipotecă bunurile care fac
parte din domeniul public.
Ipoteca legală inregistrată in favoarea persoanelor care au participat la construcţia
imobilului se stinge in şase luni de la finalizarea lucrărilor. Aceasta subzistă, dacă
creditorul ipotecar depune o acţiune contra proprietarului imobilului sau dacă a
inregistrat un preaviz de exercitare a dreptului de ipotecă. Finalizarea lucrărilor
inseamnă finalizarea tuturor lucrărilor (ansamblului de lucrări) asupra imobilului şi nu
a fiecărui fel de lucrări in parte. Se are in vedere momentul cind imobilul este
pregătit pentru a fi ocupat sau exploatat. Ocuparea de facto a imobilului poate
constitui un reper important pentru a determina finalizarea lucrărilor. Totuşi,
intreruperea de lungă durată sau abandonarea lucrărilor din iniţiativa proprietarului
poate fi interpretată servi ca temei pentru inregistrarea avizului.
Această ipotecă garantează (se limitează doar la) plusvaloarea dată imobilului prin
lucrările, materialele sau serviciile respective, furnizate sau pregătite pentru aceste
lucrări. Plusvaloarea nu echivalează in mod necesar preţul lucrărilor, totuşi un
creditor gajist nu poate să obţină o sumă mai mare decit creanţa sa, chiar dacă
plusvaloarea este mai mare. Dobinzile asupra preţului lucrărilor sau preţului
materialelor nu dau plusvaloare imobilului şi de aceea nu sunt obiect al ipotecii.
Totuşi, cheltuielile de judecată şi alte cheltuieli vor fi acoperite de ipotecă. In cazul in
care cei in favoarea cărora există ipoteca nu au contractat ei inşişi cu proprietarul,
ipoteca este limitată doar la lucrările, materialele şi serviciile furnizate după
notificarea contractului proprietarului. Astfel, doar preţul care este conform
contractului poate fi acoperit de ipotecă. Totuşi in cazul muncitorilor-constructori nu
este necesar să se facă proba preţului manoperei sau a lucrărilor prin contractul lor
de muncă sau civil.
Litera c)
Orice creditor in favoarea căruia o instanţă judecătorească a pronunţat o hotărire cu
privire la incasarea unei sume de bani, poate obţine un gaj sau ipotecă legală asupra
unui bun al debitorului său. Trebuie să fie o hotărire cu privire la sume datorate in
trecut, cu care debitorul este in arierat (in intirzere) şi nu sume pe care debitorul are
să le plătească in viitor, cum ar fi cazul pensiei alimentare pentru viitor. Numai
hotăririle cu privire la incasarea unei sume de bani pot constitui temei de constituire
a gajului. Creditorul obţine gajul sau ipoteca legală prin inregistrarea unui aviz, in
care se indică bunul grevat de gaj sau ipotecă şi mărimea obligaţiei, iar in cazul
pensiei de intreţinere, mărimea plăţilor periodice şi coeficientul de indexare. Avizul
este prezentat impreună cu o copie autentificată a hotăririi instanţei judecătoreşti şi
cu dovada aducerii la cunoştinţa debitorului a avizului.
Instanţa judecătorească poate, la cererea proprietarului bunurilor grevate de un gaj
sau ipotecă legală, să determine bunurile care ar putea fi gajate sau ipotecate, să
reducă numărul acestor bunuri sau să permită reclamantului substituirea gajului sau
ipotecii legale o altă garanţie suficientă pentru a garanta plata creanţei. Instanţa
judecătorească poate in acest caz să hotărască radierea gajului sau ipotecii legale.

Articolul 468. Contractul de gaj

(1) Contractul de gaj, cu exceptia contractului de amanet, se incheie in

scris. In cazul in care pentru transmiterea bunului se cere forma
autentica, contractul de gaj se incheie in forma autentica.
(2) Contractul de ipoteca se incheie in forma autentica. Nerespectarea
formei atrage nulitatea contractului.
(3) Orice modificare sau completare a contractului de gaj se
efectueaza in forma prevazuta pentru incheierea contractului.
(4) In contractul de gaj trebuie sa se indice: numele sau denumirea
partilor, domiciliul sau sediul lor, acordul expres al debitorului gajist de a
constitui gajul in favoarea creditorului gajist, tipul gajului, descrierea
bunului gajat, estimarea bunului gajat si locul aflarii lui, esenta, scadenta
creantei garantate prin gaj si valoarea maxima a acesteia fara dobinzi
si alte cheltuieli, permiterea sau interzicerea gajului ulterior, precum si
alte conditii stabilite cu acordul partilor.
(5) Clauza privind gajul poate fi inclusa in contractul in a carui baza
apare obligatia garantata prin gaj.

1. Gajul convenţional aparte in virtutea contractului incheiat intre creditorul obligaţiei

garantate şi titularul dreptului asupra bunul oferit ca garanţie. După caracteristicile
sale contractul de gaj este:
a) accesoriu faţă de raportul principal pe care il garantează (art.454 alin.(2).
Caracterul accesoriu rezultă natura juridică a gajului, acesta avind menirea să
garanteze executarea unei obligaţii;
b) unilateral, pentru că dă naştere unor obligaţiuni de păstrare şi conservare a
bunului in sarcina celui care va deţine bunul. Dacă bunul se află in posesia
creditorului gajist (gaj cu deposedare), acesta mai are obligaţia să restituie bunul la
executarea obligaţiei. O obligaţie implicită a debitorului gajist este de a ţine bunul la
dispoziţia creditorului pentru a putea fi urmărit, or aceasta este raţiunea finală a
constituirii gajului.
c) real (in cazul amanetului) sau consensual (in cazul gajului fără deposedare).
Astfel, contractul de amanet se consideră incheiat din momentul transmiterii bunului
către creditor sau terţul desemnat de acesta, dacă in contract nu este prevăzut altfel
(art.466 alin.(3). Pentru ca contractul de gaj inregistrat să se considere incheiat, nu
este necesară transmiterea fizică a posesiunii bunului către creditor, ci doar
respectarea cerinţelor de formă.
2. Contractul de gaj fără deposedare trebuie să imbrace forma scrisă. Spre deosebire
de Legea cu privire la gaj, Codul civil nu mai consideră forma scrisă a contractului de
gaj drept o condiţie de valabilitate. Totuşi, contractul va fi nul dacă părţile au
convenit că nerespectarea formei scrise atrage nulitatea (art.211 alin.(2)
Contractul de gaj poate fi incheiat sub forma unui singur inscris, semnat de ambele
părţi sau in alt mod prevăzut de art.210 alin.(2). La acordul părţilor, contractul poate
fi incheiat la distanţă, in particular prin folosirea mijloacelor tehnice accesibile şi
acceptabile prin reglementările in vigoare. La incheierea contractului cu utilizarea
telefaxului sau a tehnicii electronice, o deosebită importanţă o prezintă posibilitatea
probaţiunii semnăturilor. Semnătura electronică (digitală) poate fi aplicată dacă
părţile au convenit in prealabil asupra modului de identificare a acesteia.
3. Clauza privind gajul poate fi inserată in contractul din care rezultă obligaţia
garantată. In acest caz nu este necesară incheirea unui inscris separat pentru a
constitui gajul, cu condiţia că in contratul din care rezultă creanţa garantată au fost
incluse toate elementele contractului de gaj prevăzute de art.468 alin.(4).
Omiterea inscrierii in contractul din care rezultă obligaţia garantată a clauzei privind
gajul nu are nici un efect asupra valabilităţii gajului constituit printr-un inscris
separat. In practică creditorul gajist ar putea incheia un contract de gaj cu un terţ
chiar fără ca debitorul obligaţiei garantate să fi avut cunoştinţă de aceasta. O astfel
de posibilitate este importantă in special in ipoteza debutării in activitatea economică
a unor intreprinderi mici sau incepătoare, care nu dispun de garanţii suficiente, dar
există persoane terţe (in special organizaţii specializate de susţinere a
antreprenoriatului) care ar putea oferi garanţii, fără insă ca debitorii să cunoască
acest lucru şi să conteze pe el.
4. Contractul de amanet poate fi incheiat atit in formă scrisă, cit şi prin simpla
transmitere a bunului. In cazul in care bunul este deja in posesiunea creditorului
gajist, amanetul apare prin menţiunea posesiunii, dacă debitorul gajist consimte in
mod expres grevarea lui cu titlu de garanţie.
Amanetul bunului corporal se constituie prin remiterea lui conform tradiţiei
materiale a lucrului, ca şi in cazul instrăinării, cu diferenţa că lipseşte intenţia de
strămutare a proprietăţii (nuda traditio in dreptul privat roman). Creditorul gajist care
deţine amanetul acţionează in calitate de detentor precar (vezi comentariul la
art.477 alin.(6)
5. Creanţele sunt amanetate prin remiterea către creditor a titlului. Gajul asupra
valorilor mobiliare nominative se constituie prin contract in formă scrisă şi se inscrie
in registrul deţinătorilor de valori mobiliare (vezi comentariul la art.470). Dacă
dreptul la acţiuni sau obligaţiuni este confirmat prin certificat, acesta urmează a fi
transmis in posesiunea creditorului gajist (art.28 alin.(3), Legea 199/1998).
Transmiterea valorii mobiliare creditorului fără incheierea contractului de gaj nu
constituie dreptul de gaj (art.165 alin.(2). Gajul se consideră constituit numai după ce
sunt intrunite două condiţii stabilite de lege: efectuarea inscrierilor respective in
registru şi transmiterea către creditorul gajist a certificatelor asupra valorilor
mobiliare (art.28 alin.(4), Legea 199/1998). Nerespectarea acestor condiţii atrage
nulitatea gajului.
Cambiile sunt grevate prin incheierea unui contract in scris. Cambia este transmisă in
posesiunea creditorului, făcindu-se un gir cu menţiunea gajului. La constituirea
gajului, creditorul are dreptul să ceara avalul deplin sau parţial a cambiei de către
bancă (art. 73 alin.(2), Legea 1527/1993).
Amanetul bunurilor in lombard se constituie prin emiterea unei chitanţe de lombard,
care este transmisă debitorului gajist. Regulile de emitere şi circulaţie a chitanţelor
de lombard sunt stabilite prin Regulamentul cu privire la modul de organizare,
funcţionare si licenţiere a activităţii lombardurilor aprobat prin Hotărirea Guvernului
nr.204 din 28.03.95 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.23 din 27.04.1995)
6. In cazul in care bunul gajat este inmagazinat, adică predat la un depozit de
mărfuri, pe lingă recipisa de magazinaj va fi intocmită şi o recipisă de gaj al
inmagazinării. Transmiterea gajului in acest caz se produce prin andosarea şi
remiterea recipisei de gaj (art.1127).
Crearea circuitului cambial şi al warrantelor (recipiselor de gaj al inmagazinării) este
o premisă juridică importantă pentru catalizarea procesului de reproducţie şi creştere
economică in societate, iar utilizarea largă a warrantelor ar permite producătorilor
agricoli să obţină mijloace circulante la sezon fără a fi nevoiţi să comercializeze
producţia agricolă inainte ca preţul acesteia să fie satisfăcător. Astfel, după
depozitarea roadei şi primirea recipiselor de magazinaj şi de gaj, debitorul va putea
obţine finanţare contra gajului producţiei depozitate. In acest caz debitorul va
transmite ambele recipise creditorului (cea de magazinaj – in custodie, iar cea de gaj
– prin gir), acesta fiind obligat să i le restituie după stingerea obligaţiei garantate.
Menţionăm că proprietarul poate cere magazinerului eliberarea mai multor recipise
pe părţi ale bunului şi le va utiliza pentru acoperirea necesităţilor de finanţare
periodică. Pentru reglementarea circuitului recipiselor de inmagazinare şi de gaj, se
impune necesitatea elaborării unui act normativ special.
7. Contractul de gaj se incheie in formă solemnă (autentică) atunci cind transmiterea
proprietăţii bunului se face prin formă autentică. Remarcăm că din rindul cerinţelor
legale privitor la transmiterea bunului, numai cerinţa faţă de formă este obligatorie
in cazul gajului. Alte cerinţe sunt aplicabile doar in virtutea principiului analogiei
dreptului (art.5 alin.(1), dacă nu contravin esenţei gajului.
Nu se cere ca contractul de gaj să urmeze forma actului juridic care dă naştere
obligaţiei garantate. Astfel, nu se cere a fi autentificat gajul doar pe motiv că
obligaţia garantată rezultă dintr-un act autentic. Totuşi, dacă obligaţia principală şi
gajul autentificat rezultă dintr-un singur contract (ex. imprumut garantat cu ipotecă),
acesta va fi incheiat in formă autentică (vezi nota 3 supra).
Urmează a fi autentificate următoarele gajuri:
a) ipoteca (art.468 alin.(2), inclusiv ipoteca drepturilor reale (in virtutea art.289):
uzufructul (art.369 alin.(2), uzul şi abitaţia (art.427), servitutea (art.431), superficia
(art.443 alin.(4);
b) ipoteca de intreprinzător, dacă in componenţa obiectului grevat sunt imobile sau
alte bunuri transmisibile prin act autentic. S-a considerat la acest capitol că ipoteca
de intreprinzător ar putea lua naştere din mai multe contracte de gaj, fiecare făcut
după forma ce-i este aplicabilă. O astfel de opinie nu este corectă pentru că in acest
caz s-ar nega specificul acestei forme a gajului, rezultat din conţinutul ei (art.27,
Legea 449/2001).
c) gajul părţilor sociale din societatea cu răspundere limitată (art.152 alin.(9),
coroborat cu art.468 alin.(1).
8. Autentificarea contractelor de gaj se face de notar. Consulii sau funcţionarii
abilitaţi cu autentificarea actelor ai autorităţilor publice locale nu sunt in drept să
autentifice contracte de gaj (art.36 şi art.37, Legea 1453/2002). Părţile se pot adresa
oricărui notar, indiferent de locul de amplasare a bunului (art.35 alin.(1), Legea
1453/2002).
Contractul va fi semnat in faţa notarului de către părţi sau reprezentanţii acestora,
imputerniciţi prin procură generală sau specială, autentificată notarial (art.252 alin.
(2). Dacă contractul a fost semnat anterior prezentării pentru autentificare,
semnatarul trebuie să confirme personal că documentul a fost semnat de el.
Notarul va stabili identitatea părţilor şi reprezentanţilor, va verifica capacitatea de
exerciţiu şi va solicita prezentarea documentelor necesare pentru autentificare.
Notarul este obligat să verifice dacă contractul este in conformitate cu intenţiile reale
ale părţilor şi dacă nu este in contradicţie cu legislaţia. Alte cerinţe faţă de procedura
autentificării sunt stabilite de Legea nr.1453-XV din 08.11.2002 cu privire la notariat.
9. Incălcarea cerinţei faţă de forma solemnă a contractului atrage nulitatea absolută
a acestuia. Dacă creditorul a executat obligaţiile ce cad in sarcina lui, iar debitorul se
opune autentificării, creditorul poate cere instanţei de judecată validarea contractului
de gaj (Dec. Col.Civil al Curt.Apel, nr.2r-470 din 10.08.1999). Contractul validat de
judecată produce efecte juridice fără a mai fi autentificat (art.213 alin.(2).
10. Contractul de ipotecă poate fi incheiat şi odată cu incheierea contractului de
vinzare-cumpărare a imobilului, ca gaj asupra bunurilor viitoare (art.11, Legea
449/2001). In acest caz dreptul de preferinţă a creditorului gajist apare de la
momentul inregistrării dreptului de proprietate şi de ipotecă in registru.
11. Conform regulii generale (art.208 alin.(5), orice modificare sau completare a
contractului de gaj va fi făcută in forma prevăzută pentru contract.
12. Alineatul (4) stabileşte clauzele esenţiale ale contractului de gaj. Acestea sunt.
a) numele sau denumirea creditorului şi debitorului gajist. Numele persoanei fizice va
include numele de familie şi prenumele (art.28 alin.(2), iar denumirea persoanei
juridice – forma juridică de organizare şi denumirea individuală (art.66). Atunci cind
părţile vor fi reprezentate de o altă persoană, se vor indica acelaşi date despre
reprezentant şi se va face referire la actul de reprezentare.
b) domiciliul (art.30) sau sediul (art.67) părţilor. Cu toate că răspunderea pentru
comunicarea datelor false rămine a celui care le-a prezentat, creditorul gajist este
incurajat să verifice documentar domiciliul sau sediul debitorului gajist, in particular
in ipoteza adresării in judecată pentru deposedarea silită.
c) exprimarea acordului debitorului gajist de a constitui gajul in favoarea creditorului.
Acordul trebuie să fie expres şi necondiţionat şi să intrunească condiţiile de
valabilitate a consimţămintului (art.199).
d) tipul gajului – gaj inregistrat (cu deposedare) sau amanet (fără deposedare).
Pentru motive practice, tipul gajului poate fi indicat şi in titlul contractului de gaj.
e) descrierea bunului gajat, cerinţă care reiese din principiul specializării gajului. Este
recomandabil a insera următoarele date:
(i) in cazul ipotecii – destinaţia bunului (este preferabil a se conduce de
nomenclatorul utilizat de oficiile cadastrale teritoriale ale Agenţiei de Stat Relaţii
Funciare şi Cadastru), adresa (localitatea, strada şi numărul poştal – dacă există),
componenţa şi suprafaţa imobilului, numărul cadastral şi data inregistrării dreptului
de proprietate a debitorului gajist;
(ii) in cazul bunurilor mobile corporale – denumirea, datele de inmatriculare (dacă
bunul este supus inmatriculării de stat), cantitatea şi asortimentul (după caz);
(iii) in cazul unei universalităţi de bunuri – caracteristicile de gen (individualizarea
părţilor componente nu este necesară – art.24, Legea 449/2001);
(iv) in cazul creanţelor – debitorul, cuantumul creanţei, scadenţa, modalităţile ce o
afectează (după caz). Indicarea numărului contului bancar in cazul grevării
depozitului bancar nu este obligatorie.
f) estimarea bunului gajat. Părţile pot conveni ca estimarea (evaluarea) să fie făcută
de creditorul gajist sau de un terţ, in ambele cazuri debitorul gajist fiind in drept să o
conteste pină la includerea ei in contract. Valoarea estimativă a bunului gajat este de
regulă inferioară valorii reale, or la stabilirea ei se va ţine cont de amortizarea (uzura)
viitoare şi cheltuielile de urmărire posibile. Băncile care acordă credite trebuie să
dispună de instrucţiuni detaliate care să prevadă modalităţi de evaluare adecvată a
gajului şi indicatori relativi de acoperire a creditelor cu gaj (pct.4.2.2.1, Hotărirea CA
al BNM 153/1997).
g) locul aflării bunului gajat, atit in cazul cind acesta se află in posesiunea debitorului
gajist, cit şi a creditorului. De regulă, prin contract debitorul va fi oprit a deplasa
bunul gajat in alt loc fără acordul creditorului, cel puţin din raţiunea asigurării
posibilităţii controlului gajului.
h) esenţa şi scadenţa obligaţiei garantate, cuantumul obligaţiei pecuniare şi valoarea
altor obligaţiei garantate fără dobinzi şi cheltuieli. In cazul in care debitorul gajist este
debitor al obligaţiei garantate, clauza privind obligaţia poate fi inserată prin referire
la contractul din care rezultă obligaţia principală, iar modificarea obligaţiei principale
nu obligă la modificarea contractului de gaj. Dacă debitorul gajist nu este debitor al
obligaţiei garantate, modificarea obligaţiei determină modificarea corespunzătoare a
contractului de gaj. In caz contrar modificarea nu-i va fi opozabilă debitorului gajist,
iar gajul constituit pentru un anumit termen se stinge la expirarea acestui termen
(pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just. 11/1999).
i) clauza privind permiterea sau interzicerea gajului următor (art.480). Interdicţia de a
constitui gaj următor fără acordul creditorului poate fi depăşită prin obţinerea unui
atare acord, fără a fi necesară modificarea contractului de gaj.
13. Pe lingă clauzele esenţiale, părţile pot insera in contract şi alte stipulaţiuni, care
ar proteja adecvat interesele lor. Următoarele clauze facultative sunt recomandabile:
a) indicarea temeiului apariţiei dreptului de proprietate a debitorului gajist asupra
obiectului gajului. Verificarea actelor care au dat naştere dreptului debitorului asupra
gajului face ca creditorul să fie cunoscut cu drepturile terţilor asupra gajului,
coproprietarii, eventualele nereguli in actele de proprietate, protejindu-se astfel de
nulitatea gajului (a se vedea de ex. Deciziile Col.Civil al Curt.Supr.Just nr.2r/a-
420/2001 din 14.11.2001, nr.2r/o-179/2001 din 11.05.2001, nr.2r/a-383/2001 din
14.11.2001; Hot Plen Curt.Supr.Just nr.4-2r/a-64/2000).
b) declaraţii ale debitorului gajist prin care acesta ar confirma că el este proprietar
legitim al gajului şi dreptul său nu este contestat sau viciat. Declaraţiile false care au
determinat cauzarea unor prejudicii creditorului atrag răspunderea, inclusiv penală, a
debitorului gajist;
c) modul de acoperire a cheltuielilor de constituire a gajului (autentificarea
contractului, inregistrarea gajului etc.); a cheltuielilor de predare, transportare,
intreţinere, păstrare şi conservare a amentului; a cheltuielilor aferente controlului şi
inspectării gajului fără deposedare;
d) intinderea gajului;
e) modul şi temeiurile modificării sau rezolvirii contractului (art.668 alin.(3);
f) drepturile şi obligaţiunile părţilor (vezi comentariul la art.476).
14. In cazul in care aceeaşi persoană constituie mai multe gajuri, prin contract părţile
pot stabili o prioritate a urmăririi.
 Articolul 469. Informarea creditorului cu privire la drepturile tertilor

La incheierea contractului de gaj, debitorul gajist este obligat sa

notifice in scris creditorul gajist cu privire la drepturile tertilor asupra
obiectului gajului cunoscute de el la momentul constituirii gajului.
Neexecutarea acestei obligatii acorda creditorului gajist dreptul de a
cere executarea anticipata a obligatiei garantate prin gaj sau modificarea
conditiilor contractului de gaj daca drepturile tertilor diminueaza garantia
creditorului.

1. Gajul, ca un drept real (ius in re), conţine două caracteristici esenţiale care il
definesc – dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de preferinţă,
definit ca dreptul de a fi plătit cu preferinţă faţă de alţi creditori din produsul
exercitării dreptului de gaj, este un drept absolut, opozabil tuturor. Valoarea practică
a dreptului de preferinţă este diminuată insă de viciile juridice ale bunului gajat
(art.764).
Pentru aprecierea corectă a conţinutului cantitativ al garanţiilor oferite de gaj,
creditorul trebuie să cunoască toate drepturile reale, care grevează un bun propus ca
garanţie. Acestui drept ii este corelată obligaţia debitorului gajist de a-l informa pe
creditor privind drepturile terţilor, despre care el are cunoştinţă. Obligaţia numită nu
se consideră incălcată dacă debitorul gajist a omis să notifice creditorul despre acele
drepturi asupra bunului, care nu-i erau cunoscute (ex. un drept de restituţie obţinut
de un terţ in temeiul unei decizii judiciare).
2. Notificarea se face in scris şi poate imbrăca forma unei clauze a contractului de gaj
sau poate fi emisă separat. In ultimul caz debitorul trebuie să dispună de probe că ea
a fost adusă la cunoştinţa creditorului gajist.
3. Dacă in perioada acţiunii contractului de gaj creditorul va afla despre existenţa la
momentul constituirii gajului a unor drepturi ale terţilor asupra gajului, el are
opţiunea alternativă să ceară executarea anticipată a obligaţiei garantate sau
modificarea contractului. Dacă drepturile reale s-au născut fără cunoştinţa
creditorului după constituirea gajului, ultimul este in drept să exercite opţiunile
numite doar dacă aceasta a fost prevăzut de contract.
Executarea anticipată poate fi cerută numai in situaţia cind debitorul gajist este şi
debitor al obligaţiei garantate, in caz contrar debitorului nefiindu-i imputabilă
incălcarea comisă de debitorul gajist (art.603). Totuşi, dacă in contractul ce dă
naştere obligaţiei garantate va fi prevăzută răspunderea debitorului pentru
incălcarea debitorului gajist, creditorul işi va putea exercita dreptul de a cere
executarea anticipată.
Creditorul nu va fi indreptăţit să ceară executarea anticipată a obligaţiei dacă
drepturile tăinuite nu diminuează garanţia.
Cu toate că nu este prevăzut expres, creditorul gajist care cere executarea anticipată
pe motivul stabilit la art.469 poate iniţia şi exercitarea dreptului de gaj, prin analogie
cu art.483, dar numai atunci cind drepturile terţilor nu determină stingerea dreptului
de proprietate a debitorului asupra gajului.

Articolul 470. Inregistrarea gajului

(1) Gajul fara deposedare trebuie sa fie inscris, in modul prevazut de

lege, intr-un registru public.
(2) Gajul se inregistreaza in modul urmator:
a) ipoteca se inregistreaza conform legislatiei privind cadastrul
bunurilor imobile la organul cadastral teritorial in a carui raza
teritoriala este amplasat bunul imobil ipotecat. Contractul de gaj se
prezinta pentru inregistrarea ipotecii in termen de 3 luni de la data
incheierii lui. Nerespectarea termenului atrage nulitatea contractului.
Daca contractul de vinzare-cumparare si contractul de gaj sint incheiate
concomitent, dreptul de proprietate si ipoteca trebuie sa fie
inregistrate consecutiv;
b) ipoteca de intreprinzator se inregistreaza, in conformitate cu
prezentul cod, la biroul notarial in a carui raza teritoriala se afla
intreprinderea;
c) gajul titlurilor de valoare nominative se inscrie in registrul
detinatorilor titlurilor de valoare nominative;
d) gajul titlurilor de valoare ale statului se inscrie in registrul
detinatorilor titlurilor de valoare ale statului;
e) gajul celorlalte bunuri mobile se inscrie in registrul gajului
bunurilor mobile;
f) gajul drepturilor de proprietate intelectuala se inscrie in registrul
proprietatii intelectuale.
(3) Particularitatile inscrierii gajului in registrele mentionate la alin.(2)
se reglementeaza de legislatia privind functionarea registrelor respective.

1. Оn virtutea principiului publicităţii gajului fără deposedare, acesta urmează a fi

inscris intr-un registru public. Aceasta este atit o condiţie de constituire a gajului
(ad validatem), cit şi una care determină exercitarea dreptului de preferinţă faţă de
terţi (ad probationem).
La originea apariţiei sale gajul fără deposedare a fost ocult (clandestin). Aceasta
permitea proprietarului să comită fraude, cele mai intilnite fiind grevarea repetată a
aceluiaşi bun şi antedatarea constituirii gajului. In acest mod creditorul nu era
suficient de bine protejat, ceea ce-l determina să fie refractar ideei de gaj fără
deposedare, ingustind astfel sfera de aplicare a lui. Evoluţia istorică a luat calea
afirmării principiului publicităţii, care a fost aplicat iniţial ipotecii pentru ca ulterior să
se extindă asupra altor gajuri fără deposedare.
2. Gajul fără deposedare se inscrie in unul dintre registrele in care este ţinută
evidenţa bunurilor sau persoanelor in conformitate cu prevederile Legii cu privire la
registre nr.1320-XIII din 25.09.1997 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.77-78
din 27.11.1997). Accesul la informaţia despre gaj inscrisă in registru este publică,
orice persoană fiind in drept a solicita şi primi informaţia ce-l interesează sub formă
de extras din registru.
In funcţie de caracterul bunului, legea stabileşte proceduri distincte pentru
inregistrarea drepturilor in diferite registre.
3. Modul şi procedura de inregistrare a ipotecii se stabileşte de Codul civil (Cartea a
doua, Titlul V), Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.98
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.44-46 din 21.05.1998) şi Instrucţiunea cu
privire la inregistrarea bunurilor imobile şi a drepturilor asupra lor, aprobată prin
Ordinul nr.16 A din 23.10.1998 a Agenţiei Naţionale Cadastru, Resurse Funciare şui
Geodezie (Cadastrul bunurilor imobile, Culegere..., Chişinău, 1999).
Ipoteca este inregistrată de registratorul oficiului cadastral teritorial in raza cărui este
amplasat imobilului la cererea creditorului sau debitorului gajist. Raza de acţiune a
fiecărui oficiu teritorial este stabilită de autoritatea publică ierarhic superioară.
Ipoteca se inregistrează in baza cererii debitorului gajist sau a creditorului gajist, la
care se anexează contractul de gaj impreună cu o copie a acestuia şi documentele
indicate in contract.
Cererea de inregistrare impreună cu actele numite poate fi depusă in limita termenul
de trei luni de la data incheierii contractului de gaj, sub sancţiunea nulităţii. Ipoteca
se inscrie in subcapitolul trei din capitolul respectiv al Registrului bunurilor imobile,
prin inserarea datelor despre creditorul gajist, obiectul ipotecii şi termenul de acţiune
al acesteia (dacă acesta a fost stabilit), valoarea obligaţiei garantate sau modul de
determinare a ei. Inscrierea se confirmă prin aplicarea parafei pe contractul de
ipotecă şi eliberarea, la cerere, a extrasului din registru. Ipoteca se consideră
inregistrată de la data depunerii cererii de inregistrare.
Dacă contractul de ipotecă se incheie odată cu contractul de vinzare-cumpărare a
imobilului, registratorul va inscrie mai intii dreptul de proprietate şi apoi ipoteca.
4. In conformitate cu Codul civil ipoteca de intreprinzător se inregistrează de notarul
in a cărui rază teritorială se află intreprinderea. Norma prezintă inconveniente majore
legate de restringerea competenţei generale atribuite notarului la inregistrarea
gajului şi mai ales de confuzia legată de registrul in care urmează a fi inscrisă ipoteca
de intreprinzător. Pentru că nu este un act notarial, inregistrarea ipotecii de
intreprinzător nu poate fi inscrisă in registrul actelor notariale, ţinut de fiecare notar.
O soluţie practică pentru depăşirea confuziei date ar fi inscrierea de către notar a
ipotecii de intreprinzător in registrul gajului bunurilor mobile, atita timp cit obiectul
gajului sint bunuri mobile. Dacă in componenţa obiectului ipotecii de intreprinzător
sint şi bunuri susceptibile inregistrării in alte registre, gajul urmează a fi inscris şi in
fiecare din aceste registre. Aceasta soluţie corespunde Legii cu privire la gaj, din care
rezultă că gajul (ipoteca) de intreprinzător se inscrie in toate registrele in care se ţine
evidenţa bunurilor din care se compune obiectul gajului.
5. Reglementarea modului de constituire a gajului titlurilor de valoare nominative se
conţine in Legea cu privire la piaţa valorilor mobiliare nr.199-XIV din 18.11.98
(Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.27-28 din 23.03.1999) şi Regulamentului
privind gajul valorilor mobiliare corporative aprobat prin Hotărirea Comisiei Naţionale
a Valorilor Mobiliare nr.4/4 din 6.02.2003 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.46-47 din 19.03.2003).
Gajul titlurilor de valoare corporative se inscrie in registrul deţinătorilor titlurilor de
valoare in temeiul contractului de gaj la cererea creditorului sau debitorului gajist.
Registratorul va efectua inscrierea gajului in rubrica respectivă (art.164 alin.(4) in
termen de cel mult trei zile din ziua primirii cererii de inregistrare a gajului.
Efectuarea inregistrării va fi confirmată printr-un extras din registru.
6. Gajul titlurilor de valoare ale statului este reglementat de dispoziţiile Legii privind
datoria de stat si garanţiile de stat nr.943-XIII din 18.07.96 (Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.75-76 din 21.11.1996) şi ale Regulamentului cu privire la
sistemul electronic de inscrieri in conturi ale hirtiilor de valoare de stat
dematerializate aprobat prin Hotărirea Consiliului de Administraţie a BNM nr.9/08 din
02.02.96 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.26-27 din 02.05.1996).
Gajul bonurilor de trezorerie, a bonurilor de acoperire a decalajului de casa şi a
obligaţiunilor de stat emise in formă de inscriere in conturi se inscrie intr-un registru
special numit „Sistemul de inregistrare in conturi”. Conform definiţiei, acesta este un
sistem in formă de inscrieri in conturi prin intermediul căruia titlurile de valoare
numite sint inregistrate şi menţinute de către Banca Naţională a Moldovei - agent
fiscal al statului. Sistemul este compus din două nivele. In primul nivel, care se află
nemijlocit la Banca Naţională a Moldovei, evidenţa operaţiunilor participanţilor
(instituţii financiare autorizate şi participanţi indirecţi) se ţine in trei conturi. In contul
nr. III este ţinută evidenţa titlurilor de stat grevate cu gaj in favoarea BNM. In mod
similar este organizat şi nivelul al doilea, delegat băncilor participante pentru
evidenţa titlurilor de stat ale clienţilor săi. Gajul titlurilor de stat se inregistrează in
baza formularelor speciale, iar in cazul imprumuturilor acordate statului de către BNM
cu garanţia titlurilor de stat - printr-un certificat global.
7. De rind cu Legea cu privire la gaj, Codul civil prevede că gajul obiectelor
proprietăţii intelectuale urmează a fi inregistrat in registrul proprietăţii intelectuale.
8. Inregistrarea gajului altor bunuri mobile, decit cele menţionate mai sus, inclusiv a
universalităţii de lucruri sau creanţe, se efectuează in registrul gajului bunurilor
mobile. Acesta este ţinut de Ministerul Justiţiei prin intermediul reţelei de notari.
Cererea (demersul) de inregistrare este inaintat oricărui notar conectat la registrul
gajului, care are acces activ (drept de a opera modificări) la registru. Inregistrarea
gajului se efectuează de notar prin inscrierea datelor din formularul cererii de
inregistrare direct in registrul unic al gajului. Notarul remite solicitantului o
confirmare semnată de el a inscrierii gajului, care va conţine informaţia din cerere şi
momentul inregistrării. Datele din registrul computerizat al gajului sunt transcrise in
registrul ţinut in formă manuală prin completarea cărţilor registrului (pct.16, HG
849/2002).
Orice persoană interesată poate avea acces pasiv continuu la registrul gajului. Acesta
se efectuează in bază de contract incheiat cu deţinătorul registrului gajului. Creditorii,
in special băncile, vor avea de optat intre a consulta ei insăşi registrul gajului,
contractind un acces continuu, şi a solicita notarilor eliberarea extraselor din registru.
Ultima opţiune pare a fi mai sigură, cel puţin in aspect de probaţiune, fiind
recomandabilă totuşi utilizarea paralelă a ambilor opţiuni.

Articolul 471. Efectele inregistrarii

(1) Faptul ca informatia cu privire la gaj este inscrisa in registrul

gajului constituie o prezumtie legala a veridicitatii ei.
(2) Inregistrarea gajului nu confera validitate unui gaj lovit de
nulitate.
(3) Din momentul inregistrarii gajului nimeni nu poate invoca
necunoasterea informatiei inscrise in registrul gajului.
(4) In raport cu tertii de buna-credinta, debitorul gajist sau
creditorul gajist nu poate invoca incorectitudinea informatiei inscrise in
registrul gajului.

1. Efectele principale ale publicităţii gajului sunt naşterea gajului şi opozabilitatea lui
faţă de terţi (vezi comentariul la art.470). In cazul in care a respectat cerinţele faţă
de forma contractului, creditorul gajist trebuie să fie sigur că a obţinut o garanţie
valabilă şi exercitabilă.
Din efectele principale ale inregistrării decurg şi alte efecte, cu caracter secundar,
unele dintre care manifestindu-se in relaţiile dintre părţi, altele – in raport cu terţii.
2. In raporturile dintre părţi inregistrarea gajului inseamnă intrunirea condiţiilor
de formă ale constituirii unui gaj valabil. Aceasta nu are insă incidenţă asupra
condiţiilor de fond, adică cele care se referă la persoana creditorului şi debitorului
gajist, creanţa garantată şi obiectul gajului şi care sint condiţii care ţin de acordul de
voinţă a părţilor. Aceste din urmă condiţii sunt de substanţă, iar nerespectarea lor
poate atrage nulitatea absolută sau relativă a contractului (art.216).
Nulitatea absolută a gajului nu poate fi inlăturată prin confirmarea de către părţi a
contractului, iar nulitatea relativă poate fi acoperită numai prin voinţa persoanei in a
cărei interes este stabilită. Nulitatea gajului nu este inlăturată nici prin inregistrarea
acestuia, or respectarea cerinţelor de formă nu are impact asupra cerinţelor de fond.
3. In raport cu terţii inregistrarea gajului face să se constituie două prezumţii
legale – a veridicităţii şi a cunoaşterii generale.
Prezumţia veridicităţii informaţiei inscrise in registru este absolută. Aceasta poate
fi desfiinţată cu proba contrară, adusă de oricare din părţile raportului de gaj.
Conţinutul greşit al informaţiei din registru nu poate fi insă invocat in faţa terţului
care nu ştia şi nu trebuia să ştie despre existenţa unor atare greşeli. Buna-credinţă a
terţului se prezumă pină la proba contrară (art.9).
Remarcăm că sub acest aspect terţele persoane sunt protejate suficient, ceea ce
oferă o credibilitate inaltă sistemului de inregistrare a gajului. Codul civil a făcut un
pas inainte faţă de Legea cu privire la gaj, care nu recunoştea prezumţia veridicităţii
informaţiei inscrise in registrul gajului (art.44).
Mai puţin protejat este creditorul gajist, care trebuie să manifeste o prudenţă
deosebită faţă de modul in care condiţiile gajului convenite cu debitorul gajist au fost
corect reproduse in registrul gajului.
4. Cea de-a doua prezumţie care operează in raport cu terţii se referă la
opozabilitatea inregistrării gajului, care este şi ea absolută. Nimeni nu poate
invoca necunoaşterea informaţiei despre gaj odată ce aceasta a fost inregistrată in
mod corespunzător. Prezumţia ii este favorabilă creditorului gajist, fiind deosebit de
importantă in cazul bunurilor care se transmit prin tradiţia materială a lucrului, fără
inregistrarea transmiterii dreptului de proprietate şi confirmarea dreptului de
proprietate printr-un extras din registru. Prezumţia cunoaşterii gajului creează
premise reale pentru exercitarea ambelor componente esenţiale ale dreptului real de
gaj - dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.

Articolul 472. Inregistrarea executarii obligatiei garantate prin gaj

Documentele care confirma executarea totala sau partiala a

obligatiilor garantate prin gaj prezinta temei pentru inregistrarea
modificarii corespunzatoare a datelor din registrul gajului.

Articolul 473. Radierea din registrul gajului a informatiei cu privire

la gaj

(1) In urma stingerii gajului, informatia cu privire la gaj urmeaza a fi

radiata din registrul gajului.
(2) Pot solicita radierea informatiei cu privire la gaj:
a) creditorul gajist;
b) debitorul gajist, in baza unui demers semnat de ambele parti, a
declaratiei scrise a creditorului cu privire la renuntarea la gaj sau a
hotaririi judecatoresti;
c) tertul care a dobindit obiectul gajului, in baza declaratiei scrise a
creditorului gajist cu privire la radierea gajului din registrul gajului, a
certificatului eliberat de executorul judecatoresc prin care se confirma ca
bunul a fost dobindit in cadrul procedurii de executare silita, a
certificatului eliberat de instanta de judecata pentru confirmarea
faptului ca bunul a fost dobindit in cadrul procesului de insolvabilitate,
a hotaririi judecatoresti cu privire la expirarea gajului, chiar daca nu a
fost parte la proces.
(3) In cazul radierii gajului se aplica in modul corespunzator
prevederile referitoare la procedura de inregistrare a lui. Creditorul
gajist este obligat sa asigure inregistrarea incetarii gajului imediat dupa
executarea obligatiei garantate prin gaj.

La articolele 472 şi 473

1. Acordul de voinţă a părţilor contractului de gaj privind naşterea, modificarea şi
stingerea dreptului de gaj fără deposedare produce efecte juridice numai cu condiţia
publicităţii lui, adică inscrierii intr-un registru cu acces public.
Modificării şi stingerii gajului le sunt aplicabile in egală măsură cerinţele de
publicitate inaintate faţă de constituirea gajului. Astfel, modificările operate de părţi
la contractul de gaj nu vor produce efecte juridice şi nu vor fi opozabile terţilor dacă
nu vor fi inscrise in acelaşi registru in care a fost inscris gajul. Nu orice modificări ale
contractului de gaj insă vor determina modificarea corespunzătoare a inregistrării
gajului, ci doar acele care se referă la informaţiile inscrise in registru. De exemplu,
dacă părţile convin să modifice clauza privind asigurarea gajului, ele nu sunt ţinute
să opereze modificări ale datelor din registru, or astfel de informaţie nu urmează a fi
inregistrată. Sint supuse inregistrării modificările clauzelor esenţiale ale contractului
de gaj (art.468 alin.(4), in măsura in care sunt sau ar putea fi atinse drepturile
terţilor.
Modificarea inregistrării gajului nu desfiinţează inscrierea iniţială, ci face ca aceasta
să subziste şi să fie accesibilă in continuare, sub rezerva modificării.
2. Stingerea dreptului de gaj pentru oricare din motivele prevăzute de lege trebuie
urmată de radierea inregistrării gajului. Prin radiere nu se inţelege că inscripţia este
ştearsă in mod material din registru. Radierea este operată printr-o menţiune pe
marginea inscripţiei, făcută de persoana care ţine registrul. Dacă radierea este
anulată, inscripţia renaşte, iar in registru se va face o nouă menţiune privind
anularea radierii.
3. Radierea poate fi voluntară sau judecătorească.
Radierea voluntară poate fi operată doar cu consimţăminul titularului dreptului de
gaj. El se poate adresa nemijlocit persoanei care ţine registrul sau o poate face
mijlocit, prin semnarea unui demers comun de radiere sau eliberind debitorului gajist
ori terţului dobinditor o declaraţie scrisă din care să rezulte consimţămintul său
pentru radiere. Demersul sau declaraţia pot fi semnate de creditorul gajist personal
sau prin reprezentant. Nu se cere ca procura de imputernicire a reprezentantului să
fie autentificată, chiar dacă se solicită radierea unui gaj constituit prin contract
autentic (art.252 alin.(2).
Creditorul nu se poate opune fără temei radierii gajului, dacă debitorul a executat
obligaţia garantată. Dacă se va eschiva indeplinirii formalităţilor de radiere, creditorul
poate fi obligat să despăgubească partea care a fost prejudiciată prin omisiune.
Pentru a consimţi radierea, creditorul gajist trebuie să indeplinească condiţiile
relative la capacitatea sa de a da un consimţămint valabil. Astfel, dacă radierea este
determinată de executarea creanţei garantate, este suficient ca creditorul să fie
capabil de a primi executarea obligaţiilor. Dacă executarea nu s-a produs, radierea
echivalează cu o renunţare la garanţie şi in acest caz creditorul trebuie să aibă
capacitatea de a renunţa şi de dispune de un drept real (ex. tutorele va putea solicita
radierea doar cu permisiunea prealabilă a autorităţii tutelare – art.42).
4. Legea nu oferă un răspuns cert la intrebarea dacă gajul poate fi radiat fără
consimţămintul expres al creditorului, in temeiul documentelor ce confirmă
executarea obligaţiei garantate. Pornind de la principiul enunţat la art.473 alin.(2)
lit.b), conform cărui cererea de radiere inaintată de debitor trebuie să fie bazată pe
un demers sau declaraţie cu semnătura creditorului sau pe un act judiciar, rezultă că
debitorul nu va putea cere radierea in lipsa lor, chiar dacă executarea creanţei
garantate poate fi confirmată cu certitudine (ex. prin act de recepţie, act de
verificare). Pentru motivele expuse este recomandabil ca debitorul care solicită
creditorului confirmarea executării obligaţiei, să solicite suplimentar acordul
creditorului pentru radierea gajului.
5. Radierea judecătorească operează in temeiul unei hotăririi judecătoreşti definitive
care dispune stingerea gajului sau fapte juridice care sunt temei pentru stingerea
gajului. Sunt echivalente hotăririlor judecătoreşti alte acte judiciare, prin care se
constată sau se confirmă existenţa unor temeiuri de stingere a gajului.
6. Radierea poate fi anulată:
a) in cazul radierii judecătoreşti – prin desfiinţarea hotăririi sau altui act judecătoresc
in baza căror s-a radiat inregistrarea;
b) in cazul radierii voluntare – dacă creditorul a fost incapabil a consimţi radierea,
dacă consimţămintul a fost viciat, dacă s-a comis un fals sau executarea creanţei
garantate a fost intoarsă.
In rezultatul anulării radierii, inscripţia despre gaj renaşte cu efect retroactiv. Totuşi,
ea nu poate fi repusă in rangul iniţial decit in faţa creditorilor inscrişi inainte de
radiere (care cunoşteau existenţa gajului). Inscripţia renăscută nu este opozabilă
creditorilor gajişti inscrişi după radiere, dar inainte de anulare, precum şi
dobinditorilor bunului.
7. Procedura modificării sau radierii informaţiilor despre gaj este corespunzătoare
celei aplicabile constituirii gajului (vezi comentariul la art.470).

Articolul 474. Caracterul public al informatiei din registrul gajului

(1) Orice persoana poate lua cunostinta de registrul gajului, poate

obtine informatie despre inregistrarea gajului si extrase din registrul
gajului in termen de 3 zile de la data solicitarii.
(2) Debitorul gajist poate cere interzicerea accesului tertilor la
informatia din registrul gajului cu privire la gajul asupra bunurilor sale.
In acest caz, se prezuma ca intregul patrimoniu al debitorului gajist este
grevat cu gaj.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real al publicităţii gajului, in

virtutea cărui orice persoană interesată are acces la informaţia despre gaj inscrisă in
registru. Principiul publicităţii este aplicabil ţinerii tuturor registrelor publice sau
private (art.20, Legea 1320/1997) şi permite protejarea atit a intereselor creditorului
gajist, cit şi a oricărui terţ. Beneficiul acordat terţului rezidă in posibilitatea reală de a
lua cunoştinţă de drepturile reale care grevează un bun faţă de care el are un interes.
In acest mod terţul se protejează de viciile juridice ale bunului.
2. Accesul la informaţia din registrul gajului se realizează prin două modalităţi –
accesul pasiv şi primirea extraselor din registru. Accesul pasiv permis la informaţia
din registrul gajului bunurilor mobile se poate efectua in temeiul contractului incheiat
cu deţinătorul registrului, contra unui abonament. Accesul la registrul computerizat
se realizează la distanţă prin mijloace de transport electronic a datelor. Această
formă de obţinere a informaţiei cu privire la gaj este deosebit de propice băncilor sau
altor instituţii de credit, cheltuielile aferente justificindu-se pe deplin.
In cazul in care persoana nu este conectată cu acces pasiv la registrul gajului sau
cind doreşte să obţină o informaţie certificată de registrator, ea poate apela la modul
obişnuit de informare, prin depunerea unei cereri. Registratorul este obligat sa
furnizeze informaţii (sa elibereze extrase) din registru in volumul solicitat din
momentul in care informaţiile vor fi disponibile, dar nu mai tirziu de 3 zile lucrătoare
de la data depunerii cererii (art.20 alin.(1), Legea 1320/1997). De regulă, informaţia
se eliberează contra plată, mărimea cărei se stabileşte de persoana care ţine
registrul in conformitate cu legislaţia. Extrasul din registru va fi semnat de registrator
sau in numele acestuia de persoana responsabilă de inscrierea datelor in registru,
indicindu-se data intocmirii extrasului.
3. Ca şi art.46 al Legii 449/2001, norma comentată conţine o excepţie de la principiul
publicităţii gajului. Aceasta operează in cazul in care proprietarul gajului doreşte să
oprească accesul altor persoane la informaţia despre gajurile sale, din motive
personale, economice, de securitate sau de altă natură. Menţionăm că pentru a
institui prohibiţia debitorul gajist ne este obligat să prezinte o justificare. Este
suficientă depunerea unei cereri registratorului, care este obligat săi dea curs
imediat.
Exercitarea dreptul la interzicerea accesului la informaţia despre gaj nu aduce
atingere drepturilor creditorului gajist sau a terţilor. Prezumţia gajului asupra
intregului patrimoniu al debitorului, care operează in acest caz, face ca creditorul să
fie protejat de invocarea inexistenţei gajului său. Prezumţia se desfiinţează prin
proba contrară.
In practică se poate face uz de dreptul de interdicţie numit in special in cazul
debitorilor – persoane fizice, care in acest mod vor opri accesul altor persoane la
informaţia despre starea lor patrimonială, asigurind secretul vieţii private. Facultatea
numită nu este de o largă aplicabilitate in cazul comercianţilor, care in cadrul acte de
comerţ tranzacţionează bunuri, drepturile asupra cărora trebuie cunoscute
partenerilor.
 Articolul 475. Contestarea actiunilor sau inactiunilor registratorului
gajului

Orice persoana are dreptul sa atace in instanta de judecata

respingerea cererii de inregistrare a gajului, inregistrarea ilegala,
eliberarea de informatie eronata, prezentarea tardiva sau refuzul
neintemeiat de a i se prezenta informatia necesara referitoare la
inregistrarea gajului.

1. Scopul normei date este de a crea un regim real de apărare judiciară a persoanei,
drepturilor subiective ale cărei le-a fost adusă atingere prin fapta registratorului. In
virtutea principiului apărării judiciare a drepturilor lezate (art.10) persoana care se
consideră lezată in drepturi este in drept să cheme in judecată persoana vinovată şi
să pretindă inlăturarea incălcărilor şi obligarea reparării prejudiciului (art.14).
Art.475 conţine o enumerare a cazurilor cind persoana se poate adresa instanţei
pentru apărarea dreptului lezat. Aceste cazuri sint:
a) respingerea cererii de inregistrare a gajului. Pot cere obligarea registratorului să
inscrie gajul atit creditorul, cit şi debitorul gajist, dacă consideră că cererea de
inregistrare a fost respinsă fără temei.
b) inregistrarea ilegală: inscrierea gajului in alt registru decit cel indicat in lege,
incălcarea procedurii de inregistrare, inregistrarea unui gaj inexistent, inregistrarea
gajului in favoarea altui creditor sau pe numele altei persoane decit debitorul gajist,
comiterea unor incorectitudini la inregistrare (referitoare la obiectul gajului, creanţa
garantată, permisiunea sau interdicţia gajului repetat etc.), inscrierea unui gaj
repetat dacă acesta a fost interzis prin contractele anterioare, primirea şi
satisfacerea cererii de inregistrare dacă aceasta trebuia conform legii respinsă, alte
incălcări ale legii. Acţiunea poate fi inaintată de părţi sau orice terţ care se consideră
lezat.
c) eliberarea de informaţie eronată, cu intirziere sau refuzul neintemeiat de
prezentare a informaţiei despre gajurile inregistrate. Pentru că accesul la registru
este public, orice persoană poate contesta acţiunile sau omisiunile registratorului in
legătură cu incălcarea obligaţiilor de informare.
2. Acţiunea se inaintează la instanţa de la domiciliul sau sediul persoanei care ţine
registrul (art.38, Cod.Proc.Civ.). Acţiunea se examinează după procedura
contenciosului civil sau, după caz, administrativ. In cazul in care legea prevede
soluţionarea prealabilă pe cale extrajudiciară a litigiului, reclamantul este ţinut să o
respecte, sub sancţiunea restituirii cererii de chemare in judecată (art. 170,
Cod.Proc.Civ.).
3. Prejudiciul cauzat persoanei lezate in drepturile ei va fi determinat de instanţă
conform probelor prezentate. Prejudiciul se repartă integral din contul persoanei care
ţine registrul. Aceasta are dreptul la acţiune in regres faţă de persoana din vina cărui
a fost cauzat prejudiciul.
In scopul reparării prejudiciului cauzat prin fapta funcţionarilor oficiilor cadastrale
teritoriale a fost creat un fond de garanţie, administrat de Agenţia de Stat Relaţii
Funciare şi Cadastru (art.49, Legea 1543/1998). Efectuarea plăţilor din fondul de
rezervă se efectuează in baza deciziei unei comisii create de Guvern (art.50 alin.(5),
Legea 1543/1998 ).
4. Dreptul de contestare prevăzut la art.475 nu aduce atingere altor drepturi ale
persoanelor interesate sau prezumţiilor legale. Astfel, in cazul apariţiei unui litigiu in
legătură cu prezentarea unor informaţii incorecte de către registrator, beneficiarul
informaţiei este protejat prin prezumţia veridicităţii informaţiei inscrise in registru
(art.471), dacă creditorul gajist nu va proba că persoana căreia i-a fost prezentată
informaţie incorectă ştia sau trebuia să ştie că aceasta nu este veridică.
 S e c t i u n e a a 3-a
DREPTURILE SI OBLIGATIILE
PARTILOR CONTRACTULUI DE GAJ

Articolul 476. Dispozitii generale cu privire la drepturile si obligatiile

partilor contractului de gaj

(1) Debitorul gajist si creditorul gajist sint liberi sa stabileasca, prin

acord de vointa, drepturile si obligatiile fiecaruia dintre ei daca legea nu
prevede altfel.
(2) Creditorul gajist poate desemna un gestionar al gajului.
Gestionarul actioneaza in numele creditorului gajist si intreprinde orice
actiune in legatura cu obiectul gajului, in limitele drepturilor acestuia,
cu exceptia dreptului de a transmite obligatia garantata prin gaj.
Debitorul gajist ori tertul la care se afla bunul este obligat sa urmeze
indicatiile gestionarului gajului.
(3) In caz de amanetare, o data cu incetarea dreptului de gaj,
creditorul gajist este obligat sa restituie imediat debitorului gajist bunul
gajat.

1. Conţinutul raportului juridic de gaj este reglementat prin lege şi prin acordul
părţilor exprimat in conformitate cu legea. Drepturile şi obligaţiile părţilor raportului
de gaj rezultă din caracterul de drept real al gajului, care insă este un drept real
imperfect.
S-a arătat in doctrină că gajul se află la hotarul drepturilor reale şi obligaţionale.
Argumentele sunt următoarele:
a) in virtutea unui drept real titularul este in drept să folosească bunul, insuşind
produsul exploatării lui. Scopul constituirii gajului este insă altul – de a crea un
mecanism de compensare a creditorului in caz de neexecutare a obligaţiei garantate,
precum şi a preveni (preintimpina) neexecutarea ei de către debitor şi a stimula prin
iminenţa survenirii unor efecte nefavorabile;
b) gajul are un caracter limitativ, proprietarul bunului fiind de regulă limitat in dreptul
de dispoziţie, iar in cazul amanetului – deposedat cu titlu provizoriu şi condiţionat;
c) in cazul unor construcţii specifice, cum ar fi gajul universalităţii de bunuri, a
bunurilor in circulaţie şi proces de prelucrare, nu se respectă principiului specializării
gajului şi nu este exercitabil dreptul de urmărire.
2. Pornind de la principiul libertăţii contractuale (art.1) părţile contractului de gaj sunt
libere să stabilească conţinutul contractului in limitele normelor imperative de drept.
Odată incheiat legal, contractul obligă părţile atit la ceea ce au stipulat direct, cit şi la
ceea ce rezultă din natura gajului in conformitate cu lege, uzanţele sau principiul
echităţii (art.668).
Părţile nu pot include in contract clauze care contravin legii, iar dacă au fost incluse
acestea sunt lovite de nulitate absolută. Astfel, este prohibit expres pactul comisoriu
(contractul pignorativ), adică clauza privind transmiterea dreptului de proprietate a
gajului către creditorul gajist in cazul incălcării obligaţiunii principale (art.13 alin.(7),
Legea 449/2001). Estre nulă şi clauza prin care părţile stabilesc un alt mod de
repartizare a cheltuielilor de judecată in caz de litigiu, decit cel prevăzut imperativ de
lege (art.94, Cod.Proc.Civ.).
3. Pe lingă drepturile şi obligaţiile stabilite de lege, părţile ar putea să includă in
contract stipulaţiuni privind:
a) asigurarea gajului, care este deopotrivă interesantă creditorului şi debitorului
gajist. Creditorul gajist prin asigurare se protejează de pericolul pieirii şi distrugerii
bunului gajat, iar debitorul gajist va reduce in acest mod riscurile aferente activităţii
şi, implicit, executării obligaţiei garantate. Părţile pot conveni ca dreptul la
despăgubirea de asigurare să fie cesionat către creditor sau ca acesta să fie
desemnat in calitate de co-beneficiar al asigurării (art.1308), dreptul căruia se naşte
in caz de incălcare a dreptului de gaj.
b) prezentarea de către debitor a rapoartelor periodice despre starea şi schimbările
in structura bunurilor gajate. Clauza este importantă in special in cazul bunurilor
supuse transformării (ex. o construcţie in curs de execuţie) sau prelucrării (ex.
cereale, struguri, ţesături, hirtie poligrafică).
c) modul şi condiţiile de efectuare de către creditor a controlului şi inventarierii
bunurilor gajate, precum şi de acoperire a cheltuielilor aferente;
d) obligaţia de informare, debitorul gajist urmind să notifice creditorul despre oricare
fapte (ex. sechestru, acţiune de revendicare, decizie a autorităţii publice) care ii sunt
cunoscute şi creează pericolul diminuării sau pierderii garanţiei. Debitorului i se va
cere prezentarea fără intirziere a tuturor actelor obţinute după constituirea gajului,
prin care se modifică regimul juridic al bunului sau din care iau naştere unele drepturi
asupra bunului (ex. actul de recepţie finală – in caz de finalizare a unei construcţii,
decizia organului administraţiei publice locale privind schimbarea destinaţiei
imobilului).
4. Creditorul gajului fără deposedare este in drept să delege exercitarea drepturilor şi
obligaţiilor sale unui gestionar al gajului. Delegarea poate fi parţială sau deplină şi
cuantumul ei este stabilit de comun acord de creditor şi gestionar. Obiect al
delegaţiei poate fi oricare drept sau obligaţie ale creditorului gajist, inclusiv dreptul
de a exercita gajul şi de primi produsul vinzării gajului. Desemnarea se poate
produce prin contractul de gaj sau mai tirziu, in limita termenului de acţiune a
contractului de gaj.
Pentru ca desemnarea gestionarului gajului să fie opozabilă terţilor informaţia despre
gestionar trebuie inscrisă in registrul in care este inscris gajul. Regula este prevăzută
expres doar pentru registrul bunurilor mobile (art.39 alin.(2), Legea 449/2001), dar se
aplică prin analogie a legii pentru toate alte registre in care se inscrie gajul.
Din momentul inscrierii gestionarului in registru nimeni nu poate invoca
necunoaşterea faptului desemnării acestuia, iar gestionarul inlocuieşte creditorul
gajist in relaţiile cu debitorul gajist şi terţii.
5. In practică rolul gestionarului gajului este de o relevanţă deosebită atunci cind
gajul este constituit in favoarea mai multor creditori (cum este cazul băncilor care
oferă un credit consorţial sau al deţinătorilor de obligaţiuni garantate cu gaj) sau cind
creditorul gajist nu are domiciliu sau sediu in ţară. Legea nu instituie cerinţe speciale
faţă de persoana gestionarului, acesta poate fi atit unul dintre creditori gajişti sau un
terţ.
După ce desemnarea gestionarului este făcută publică, creditorul gajist nu mai este
in drept să exercite el insuşi drepturile şi să execute obligaţiile sale care au fost
delegate gestionarului, dacă contractul nu prevede altfel. Debitorul gajist şi terţii vor
avea relaţii cu gestionarul, fiind obligaţi să se conducă de indicaţiile făcute de
gestionar in exercitarea atribuţiilor sale. Gestionarul gajului este responsabil pentru
prejudiciul cauzat terţilor prin faptele sale, ceea ce nu exclude insă responsabilitatea
creditorului gajist in numele cărui acesta acţionează. Persoana prejudiciată va putea
pretinde despăgubiri gestionarului sau nemijlocit creditorului gajist, relaţiile dintre
aceştia in legătură cu acoperirea prejudiciului cauzat terţilor fiind reglementate prin
contract şi lege.
Gestionarul gajului nu trebuie confundat cu terţul desemnat de creditor pentru
exercitarea posesiunii amanetului (art.455 alin.(2).
6. In cazul amanetului, creditorul gajist posedă bunul nu ca un proprietar (animo
domini), ci cu titlu particular (animo pignoris). In virtutea caracterului accesoriu al
gajului, posesiunea amanetului se stinge odată cu stingerea obligaţiei de bază,
creditorul gajist fiind obligat să restituie bunul debitorului gajist sau terţului indicat de
acesta. Dacă bunul se află in posesiunea terţului desemnat de creditorului gajist,
acesta din urmă este ţinut responsabil pentru prejudiciile cauzate debitorului gajist
prin restituirea tardivă sau necorespunzătoare a bunului.
Debitorul gajist nu poate revendica amanetul din posesiunea creditorului pină la
executarea deplină a obligaţiei garantate.

Articolul 477. Dreptul de folosinta si dispunere asupra obiectului gajului.

Asigurarea integritatii lui

(1) Debitorul gajist are dreptul sa foloseasca obiectul gajului

conform destinatiei si sa dobindeasca fructele acestuia daca din contract
sau din esenta gajului nu reiese altfel.
(2) Bunul cu care se garanteaza poate fi grevat cu drepturi reale sau
dat in arenda ori in folosinta tertilor ulterior constituirii gajului,
instiintindu-se in prealabil creditorul gajist. Drepturile constituite
ulterior fara acordul creditorului gajist pe un termen care depaseste
data scadentei obligatiei garantate tertul le pierde la expirarea
termenului de o luna de la data notificarii acestuia de catre creditorul
gajist despre intentia de a exercita dreptul de gaj. Aceasta regula nu se
aplica asupra constituirii gajului.
(3) Debitorul gajist nu este in drept sa instraineze bunurile gajate, cu
exceptia cazurilor cind dispune de autorizatie in acest sens, eliberata
de creditorul gajist (de toti creditorii gajisti in cazul gajului ulterior).
(4) Acordul care limiteaza dreptul debitorului gajist de a lasa prin
testament bunul gajat este nul.
(5) Creditorul gajist este in drept sa foloseasca obiectul gajului doar
in cazurile prevazute de contract, urmind sa prezinte debitorului gajist
o dare de seama despre utilizarea lui. Creditorul gajist poate fi obligat
prin contract sa obtina fructele din obiectul gajului pentru a stinge
obligatia principala garantata prin gaj.
(6) Debitorul gajist sau creditorul gajist, in functie de faptul care dintre
ei detine bunul gajat, este obligat sa-l pastreze si sa-l intretina,
respectind dreptul de folosire a acestuia. Daca apare pericolul pierderii
sau deteriorarii bunului gajat, partea care il detine este obligata sa
informeze imediat cealalta parte, iar partea care nu-l detine este in drept
sa-l examineze.

1. Raţiunea finală a constituirii dreptului de gaj este de a crea creditorului gajist o

garanţie suplimentară că prestaţia debitorului va fi executată. In cazul in care la
scadenţă prestaţia nu va fi executată benevol, creditorul gajist va dispune de
posibilitatea de a fi satisfăcut din produsul vinzării silite a gajului.
Modul de conservare a facultăţii menţionate, care implică reglementarea aspectelor
de exercitare a folosinţei şi posesiunii bunului gajat, sunt stabilite in funcţie de tipul şi
obiectul gajului, precum şi de caracterul relaţiilor dintre creditorul şi debitorul gajist.
2. In calitate de proprietar al bunului, debitorul gajului inregistrat va continua
posesiunea şi, de regulă, folosirea bunului grevat cu gaj. Permiterea folosirii bunului
gajat are argumentare practică, or acesta este de regulă un factor de producţie
antrenat in procesul economic al intreprinzătorului sau un mijloc de intreţinere a
persoanei fizice. Prin folosirea bunului de către debitorul gajist conform destinaţiei
sunt create premise reale pentru executarea creanţei, in scopul garantării căreia a
fost constituit gajul. In cazul in care bunul va fi folosit contrar destinaţiei, contractul
ar trebui să acorde creditorului dreptul să interzică folosinţa şi să ceară repararea
prejudiciului.
Creditorul nu va permite folosirea bunurilor consumtibile (ex. produse petroliere,
cărbune, gaz), el riscind să piardă garanţia.
Debitorul gajului inregistrat va obţine şi fructul lucrului sau dreptului grevat de gaj in
virtutea calităţii sale de proprietar. Prin contract el poate fi obligat să indrepte fructul
dreptului (dobinzi, dividende, alte plăţi) la achitarea dobinzii aferente creanţei
garantate, iar dacă aceasta nu produce dobinzi, a capitalului.
3. Creditorul gajist care deţine un bun in amanet poate fi indreptăţit prin contract să-l
folosească şi să obţină fructul acestuia. Dacă dreptul de folosinţă a debitorului gajului
inregistrat este o regulă şi este indreptată spre obţinerea unor avantaje economice,
atunci folosinţa creditorului asupra obiectului amanetului este o excepţie şi
urmăreşte reducerea obligaţiei garantate. Fructul obţinut de creditor va fi remis
debitorului gajist, cu excepţia venitului pe care il produce lucrul sau dreptul gajat,
care poate fi indreptat la reducerea creanţei garantate in următoarea
consecutivitate: cheltuieli, dobinzi, capital (art.51 alin.(3), Legea 449/2001).
O altă obligaţie a creditorului care foloseşte bunul gajat este de a informa periodic
proprietarul despre utilizarea bunului. Darea de seamă va cuprinde informaţii despre
acţiunile creditorului, modul in care bunul a fost utilizat, schimbările şi starea bunului,
fructul obţinut şi partea obligaţiei stinsă prin compensare cu acesta, alte date
relevante. Dacă, in urma examinării informaţiilor primite sau a bunului, proprietarul
constată că acesta este folosit cu incălcarea condiţiilor stabilite in contract, el poate
interzice folosinţa şi cere repararea prejudiciului.
4. Spre deosebire de Legea cu privire la gaj, care interzicea, in lipsa unor stipulaţiuni
contractuale contrare, transmiterea in arendă sau folosinţă gratuită a bunului grevat
cu gaj, Codul civil cere doar inştiinţarea prealabilă a creditorului despre constituirea
unor garanţii reale asupra bunului gajat sau darea lui in arendă (locaţiune) ori
folosinţă cu titlu gratuit (comodat). Creditorul gajist nu se poate opune acestor
acţiuni decit dacă opoziţia sa se bazează pe temeiuri ce ţin de natura dreptului de gaj
şi esenţa gajului, precum şi atunci cind garanţia ar fi diminuată (ex. chiriile se plătesc
anticipat pe un termen lung).
Construcţia propusă de Codul civil nu avantajează nici terţii dobinditori, ai căror
drepturi ce depăşesc scadenţa obligaţiei garantate se sting in legătură cu iniţierea de
către creditor a exercitării gajului. Stingerea se produce la expirarea termenului de o
lună de la data notificării despre executarea dreptului de gaj (art.488).
5. Pentru că bunul gajat este afectat executării unei obligaţii, debitorul gajist nu este
in drept să-l instrăineze atita timp cit contractul este in vigoare. Notăm că Codul civil,
ca şi de altfel Legea cu privire la gaj, interzic transmiterea atit cu titlu oneros, cit şi
cu titlu gratuit (art.52 alin.(3), Legea 449/2001), spre deosebire de normele
anterioare, care prohibeau doar alienarea (transmiterea oneroasă) a gajului.
Interdicţia privind instrăinarea gajului nu este universală, ea nu operează in cazul
gajului mărfurilor in circulaţie şi proces de prelucrare (vezi comentariul la art.459).
Interdicţia de instrăinare a bunului gajat nu ţine de natura gajului, ci este una
juridică. Creditorul gajist poate deroga de la această regulă, dacă consideră că prin
instrăinare nu vor fi prejudiciate drepturile sale. Pentru ca instrăinarea să fie legală,
debitorul trebuie să dispună de o autorizaţie a creditorului sau a tuturor creditorilor,
in cazul in care gajul este constituit in favoarea mai multor creditori. Autorizaţia se
poate conţine in contractul de gaj sau poate fi solicitată şi primită după incheierea
acestuia, in orice moment in limita termenului de acţiune a contractului de gaj.
Autorizaţia acordată poate fi necondiţionată sau afectată de condiţie, care insă nu va
depinde de voinţa părţilor (art.234).
Creditorul poate autoriza instrăinarea bunului gajat şi fără degrevarea lui. In acest
caz el va face o menţiune distinctă şi explicită in acordul său, astfel incit dobinditorul
să nu poată pretinde că nu a cunoscut rezerva. In cazul in care creditorul permite
instrăinarea bunului cu menţinea grevării, achizitorul va rămine in continuare obligat
să execute obligaţiile rezultate din contractul de gaj incheiat cu debitorul iniţial, fiind
succesorul acestuia (art.319). Nu se cere incheierea unui nou contract intre creditor
şi achizitorul gajului, iar substituirea debitorului gajist se va inregistra in temeiul
actului juridic de instrăinare.
In practică posibilitatea instrăinării bunului cu acordul prealabil al creditorului gajist
determină mobilizarea resurselor debitorului şi crearea unor premise adecvate pentru
executarea obligaţiei garantate. Exercitarea acestei posibilităţi (ex. la transmiterea
bunului in calitate de aport in natură in capitalul social, la transmiterea unui terţ care
desfăşoară activitate legată de specificul bunului, la transmiterea către o altă
societate comercială in legătură cu dificultăţi financiare ale debitorului) permite
imbunătăţirea garanţiei de executare a obligaţiei principale şi fluidizează procesele
economice.
Instrăinarea bunului gajat fără autorizaţia creditorului atrage nulitatea absolută a
actului de instrăinare (art.220) şi indreptăţeşte creditorul să ceară repararea
prejudiciului. In caz dacă dreptul de proprietate a bunului gajat nu este supus
inregistrării publice, va fi necesară prezentarea probelor care să demonstreze cu
certitudine că a fost instrăinat anume bunul gajat (Dec.Col.Civ. al Curt.Supr.Just.
nr.2r/o-67/2002 din 27.02.2002).
6. Creditorul gajist nu se poate opune dreptului debitorului gajist de a lăsa bunul prin
testament. Acest drept al debitorului nu aduce atingere dreptului de urmărire a
creditorului gajist, care poate fi exercitat in raport cu moştenitorii bunului (1540), cu
respectarea cerinţelor legale aplicabile (art.1544).
7. Scopul şi funcţiile gajului determină şi o altă obligaţie a părţilor in raport cu bunul
gajat – cea de conservare a substanţei bunului pentru ca garanţia să fie intr-adevăr
reală şi să permită satisfacerea efectivă a creanţei creditorului. Debitorul gajist sau
creditorul gajist, in funcţie de faptul care dintre ei posedă bunul gajat, sunt obligaţi să
păstreze şi să intreţină bunul. Obligaţia de păstrare implică conservarea bunului şi
ingrijirea de integritatea acestuia. Obligaţia de intreţinere presupune menţinerea
obiectului in stare cel puţin corespunzătoare celei in care se afla la momentul
constituirii gajului, cu excepţia uzurii (amortizării) normale, efectuarea unor lucrări de
reparaţie, achitarea plăţilor aferente bunului (impozite, taxe, plata pentru utilităţi),
inlăturarea consecinţelor faptelor oamenilor şi fenomenelor naturale care au
inrăutăţit starea fizică a bunului etc.
Executarea acestor obligaţii poate fi pusă in sarcina terţului care posedă amanetul in
numele creditorului sau care posedă gajul inregistrat in numele debitorului, cu toate
că in aceste cazuri creditorul şi, respectiv, debitorul nu sunt eliberaţi de răspundere.
Obligaţia de păstrare şi intreţinere este pusă şi in sarcina terţului care foloseşte bunul
transmis de debitor, dacă contractul nu prevede altfel.
Partea care deţine bunul gajat nu este in drept să-l distrugă total sau parţial, decit in
caz de necesitate (art.48, Legea 449/2001). Necesitatea şi legătura cauzală a
pericolului cu consecinţele negative urmează a fi probate prin probe pertinente. In
caz de apariţie a pericolului pierderii sau distrugerii bunului gajat, partea care il
deţine va lua toate măsurile care se cer pentru a inlătura pericolul şi va fi ţinută să
informeze cealaltă parte in vederea luării unor măsuri şi decizii adecvate. Aceasta din
urmă va examina informaţia prezentată şi bunul, fiind in drept să propună soluţii de
remediere.
Dacă debitorul gajist sau terţul care acţionează in numele acestuia nu au asigurat
păstrarea şi intreţinerea gajului şi, ca efect, bunul a fost pierdut sau deteriorat,
creditorul gajist este in drept să ceară substituirea sau, după caz, completarea
gajului. Pe lingă aceasta, dacă in urma deteriorării bunul nu mai poate fi utilizat
conform destinaţiei, creditorul este in drept să ceară debitorului gajist achitarea
valorii bunului stabilită in contract şi a daunelor-interese compensatorii pină la
concurenţa creanţei, chiar dacă aceasta nu este scadentă (art.49, Legea 449/2001).
Creditorul gajist care a admis pierderea sau deteriorarea amanetului va fi ţinut să
compenseze debitorului valoarea reală a acestuia sau suma reală a deteriorării,
indiferent de estimarea gajului făcută in contract. Creditorul va fi ţinut să repare
prejudiciul direct, iar prin contract el poate fi obligat să plătească şi venitul ratat.
Debitorul gajist poate cere compensarea sumei despăgubirii cu o parte
corespunzătoare a creanţei garantate. Dacă in urma deteriorării bunul gajat nu mai
poate fi utilizat conform destinaţiei, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri
băneşti in locul restituirii bunului.
Creditorul gajist care exercită posesiunea gajului, poate cere acoperirea cheltuielilor
făcute in legătură cu păstrarea şi intreţinerea gajului. Plata poate fi cerută atit cu
ocazia exercitării dreptului de gaj, cit şi in cursul deţinerii (art.51 alin.(1), Legea
449/2001). Debitorul va fi ţinut să repare prejudiciul cauzat creditorului detentor prin
viciile bunului gajat (ex. animalul bolnav care le-a contaminat pe cele aparţinind
creditorului). Dacă creanţa garantată este executată fără ca debitorul gajist să fi
plătit cheltuielile de păstrare şi intreţinere şi, după caz, să fi reparat prejudiciul,
creditorul va fi in drept să reţină bunul, dacă aceasta este prevăzut de contract.
8. Creditorul care se află in posesia amanetului, cu toate că il deţine cu titlu de
detentor precar, este in drept să exercite toate atribuţiile posesorului legitim, inclusiv
in raport cu terţul care incalcă dreptul său. Dacă a fost lipsit de posesiune, creditorul
poate exercita dreptul de revendicare a bunului din posesiune nelegitimă, inclusiv a
debitorului gajist (art.308). Dacă este tulburat in exercitarea posesiunii, creditorul
poate cere inlăturarea tulburării, precum şi despăgubiri pentru prejudicierea
posesiunii (art.309). Menţionăm că aceste acţiuni pot fi exercitate şi de debitorul care
a constituit un amanet (art.304 alin.(2).

Articolul 478. Autorizatia de instrainare a bunului gajat

(1) Creditorul gajist poate, cu exceptia cazurilor de amanetare, sa

acorde debitorului gajist o autorizatie de instrainare a obiectului
gajului liber de gaj. O astfel de instrainare trebuie sa fie facuta cu titlu
oneros si in modul stabilit pentru inlocuirea obiectului gajului.
(2) Acordarea de autorizatie poate fi prevazuta in contractul de gaj. In
acest caz, persoana care incheie contractul cu debitorul gajist procura
bunurile grevate de gaj libere de gaj.
(3) In cazul gajarii marfurilor care se afla in circulatie si in proces
de prelucrare, debitorul gajist poate instraina unele marfuri din rezervele
sale de marfuri grevate prin gaj, vinzindu-le in cadrul unei activitati
comerciale obisnuite.
(4) Autorizatia de instrainare a bunului care face obiectul gajului se
suspenda o data cu inregistrarea preavizului cu privire la urmarirea
bunului gajat, pina la data radierii acestui preaviz.
(5) Autorizatia de instrainare a obiectului gajului devine nula o data cu
transformarea gajului inregistrat in amanet.

1. Autorizaţia de instrăinare a bunului gajului cu menţinerea grevării, care poate fi

eliberată debitorului gajist in condiţiile art.477, nu aduce atingerea dreptului esenţial
al creditorului gajist – dreptul de a urmări bunul in miinile oricui nu s-ar afla. Totuşi, in
practică ar putea apărea situaţii cind este binevenită şi este in interesul ambelor părţi
degrevarea necondiţionată a bunului, pentru ca acesta să nu mai fie afectat
executării obligaţiei principale. Motivele pot fi diverse, iar iniţiativa poate veni atit de
la debitor cit şi de la creditorul gajist.
Citeva aspecte prezintă un interes sporit sub acest aspect:
a) eliberarea de gaj poate fi totală sau parţială. Atunci cind autorizaţia de instrăinare
se referă la tot gajul, acesta se stinge, iar informaţia despre gaj va fi radiată din
registru. Eliberarea parţială degrevează numai acea parte a gajului care a fost expres
menţionată de creditor. In acest caz creditorul poate face ca gajul să fie divizibil,
degrevind o parte din el. In practică aceasta facultate are o importanţă particulară in
cazul executării parţiale a obligaţiei garantate (ex: stingerea unei părţi a creditului),
acordind debitorului facilitatea de a dispune liber de bunul său şi de a-l folosi
eventual pentru garantarea altor obligaţii.
b) bunul degrevat va fi inlocuit, cu inregistrarea gajului asupra bunului substituent.
Nimic nu se opune ca creditorul să accepte degrevarea bunului fără inlocuirea lui in
cazul in care el dispune de alte garanţii reale sau personale. Dacă totuşi părţile
convin la substituirea gajului, aceasta se va efectua in modul stabilit la art.479.
c) creditorul nu poate degreva bunului fără a obţine o contraprestaţie, esenţa şi
cuantumul căreia va fi stabilit de părţi. De regulă părţile vor conveni ca produsul
vinzării bunului sau o parte a acestuia să fie indreptată la plata creanţei garantate.
Dacă in schimbul degrevării creditorul va obţine un alt folos patrimonial, decit
executarea obligaţiei, el poate autoriza instrăinarea fără careva condiţii.
2. Autorizarea nu urmează să imbrace neapărat forma contractului de gaj. Astfel,
pentru a degreva un imobil, creditorul nu va fi ţinut să autentifice autorizaţia.
Autorizaţia poate face corp comun cu declaraţia de radiere a inscrierii despre gaj din
registru sau poate fi exprimată separat. Autorizaţia poate fi absolută, fiind opozabilă
oricărui terţ, sau poate permite instrăinarea bunului către o anumită persoană
indicată in prealabil de debitorul gajist. Creditorul gajist poate permite numai
vinzarea bunului sau instrăinarea lui in alt mod.
In cazul in care autorizaţia de degrevare se conţine in textul contractul de gaj, terţul
dobinditor obţine bunul liber de gaj.
3. Prin derogare de la interdicţia de instrăinare a gajului, debitorul care a constituit
un gaj asupra mărfurilor care se află in circulaţie şi proces de prelucrare (art.459)
este in drept să instrăineze o parte a lor. Instrăinarea se poate produce numai prin
vinzarea mărfurilor gajate in cadrul activităţii comerciale desfăşurate in mod obişnuit
de către debitorul gajist. Dacă debitorul nu tranzacţionează de obicei mărfuri din
aceeaşi categorie cu cele gajate, el nu este in drept să exercite dreptul de
instrăinare, chiar dacă bunurile gajate in esenţă sunt din categoria mărfurilor in
circulaţie şi proces de prelucrare (ex: o societate de brokeraj nu va putea vinde fără
autorizaţia creditorului griul gajat). De asemenea, debitorul gajist nu va fi in drept să
instrăineze bunuri gajate, care nu fac parte din stocul de mărfuri a acestuia (ex.
mobilier de birou, utilajele şi echipamentele de producere etc.) Exercitarea de către
debitorul gajist a dreptului de a instrăina mărfuri in circulaţie şi proces de prelucrare
poate fi supusă unor condiţii agreate in prealabil (vezi comentariul la art.479).
4. Creditorul gajist care a emis autorizaţia de instrăinare a gajului o poate suspenda
sau retrage. Suspendarea şi retragerea operează dacă debitorul nu a exercitat incă
dreptul autorizat. Dacă oferta debitorului de a contracta bunul degrevat a fost
acceptată, retragerea autorizaţiei nu este opozabilă co-contractantului. Nu este
opozabilă terţului de bună-credinţă nici retragerea autorizaţiei acordate prin
contractul de gaj, dacă retragerea nu a fost făcută publică.
Autorizaţia se suspendă ipso jure din momentul inscrierii in registru a preavizului cu
privire la urmărirea gajului. In cazul cind preavizul este ulterior radiat, autorizaţia
renaşte.
5. Dacă, in timpul acţiunii contractului de gaj, bunul gajat se transmite in posesiunea
creditorului gajist, autorizaţia de instrăinare a gajului devine nulă ab initio. Este mai
reuşită soluţia oferită pentru un astfel de caz de Legea cu privire la gaj, care
prevedea că la transformarea gajului inregistrat in amanet autorizaţia incetează
(art.60 alin.(4). In practică diferenţa este relevantă pentru situaţii cind debitorul gajist
a promis in mod irevocabil contractarea bunului degrevat, promisiune care nu va
putea fi indeplinită in virtutea alin.(5) al art.478, iar beneficiarul promisiunii nu va
putea cere creditorul gajist repararea prejudiciului.

Articolul 479. Inlocuirea obiectului gajului

(1) Partile pot conveni asupra conditiilor de inlocuire sau

substituire a obiectului gajului. Inlocuirea sau substituirea obiectului
gajului reprezinta un nou gaj.
(2) In cazul in care, din motivul si in modul stabilit de lege, se stinge
dreptul debitorului gajist asupra bunului, iar debitorului i se pune la
dispozitie un alt bun sau i se restituie o suma corespunzatoare, dreptul
de gaj se transfera asupra bunului pus la dispozitie sau, in modul
respectiv, creditorul gajist are dreptul la satisfacerea cu prioritate a
pretentiilor sale din suma la care are drept debitorul. In acest caz,
creditorul gajist poate solicita indeplinirea inainte de termen a
obligatiilor garantate prin gaj.

1. Obligaţia debitorului gajist de a inlocui (substitui) obiectul gajului se poate naşte

din lege sau contract. Obligaţia legală apare in cazul mărfurilor in circulaţie şi proces
de prelucrare, cind debitorul va inlocui partea instrăinată a gajului cu alte bunuri de
aceeaşi natură (art.24 alin.(2), Legea 449/2001. Obligaţia contractuală de inlocuire a
gajului poate fi inserată in contractul de gaj sau poate apărea ulterior, in temeiul unei
inţelegeri suplimentare.
Unele din circumstanţe care ar putea fi reflectate in contractul de gaj ca temei pentru
inlocuirea deplină sau parţială a obiectului gajului sunt:
a) gajul se deteriorează (degradează fizic) sub influenţa unor factori interni sau
externi;
b) valoarea reală a gajului se diminuează sub influenţa factorilor de natură exogenă;
c) gajul a fost pierdut sau distrus;
d) obiectul gajului a fost folosit contrar destinaţiei;
e) creditorul gajist nu a fost inştiinţat despre constituirea unor drepturi reale, de
arendă (locaţiune) sau folosinţă gratuită asupra bunului gajat sau fiind inştiinţat nu
acceptă intemeiat constituirea lor;
f) terţul a anunţat un drept real prioritar dreptului creditorului gajist;
g) creanţa gajată a ajuns la scadenţă;
h) obiectul amanetului cauzează prejudicii creditorului gajist care il deţine.
2. In cazul in care au convenit asupra substituirii gajului, părţile vor stabili condiţiile
acesteia. Condiţiile de substituire vor fi stabilite in contractul de gaj sau intr-un acord
separat. Amanetul poate fi inlocuit prin transmiterea bunurilor substituente către
creditor, fără semnarea unui inscris.
Creditorul gajist se va ingriji ca contractul de gaj care prevede cazurile de substituire
a gajului să indice descrierea generală sau concretă a bunurilor substituente, modul
de estimare a lor, termenii in care gajul va fi inlocuit, sancţiunile pentru incălcarea
obligaţiei de substituţie. Dacă in locul descrierii bunurilor substituente in contract se
va rezerva creditorului dreptul de a determina el insuşi bunurile substituente,
determinarea se va face conform regulii aprecierii echitabile (art.676).
Clauza de substituire din contractul de gaj va imbrăca forma contractului. Nu se cere
ca ea să imbrace forma cerută pentru contractul de gaj a bunului substituent (ex.
intr-un contract de gaj mobiliar incheiat in formă scrisă se poate prevedea că in
anumite circumstanţe gajul va fi inlocuit printr-o ipotecă).
Inlocuirea propriu-zisă a gajului se va face prin incheierea unui contract care va
respecta atit cerinţele de fond cit şi cele de formă prevăzute de lege.
3. Un caz special de inlocuire a gajului apare atunci cind dreptul proprietarului gajului
asupra bunului incetează, iar in schimb acestuia ii este oferit un alt bun sau i se
restituie o sumă corespunzătoare valorii bunului. In aceste cazuri (exproprierea
pentru cauză de utilitate publică, rechiziţia (art.342), răscumpărarea animalelor
domestice in cazul incălcării regulilor de comportare cu ele (art.341), instrăinarea
bunului pe care persoana nu le poate avea in proprietate (art.340), impărţirea
proprietăţii comune (art.363) ş.a.) dreptul de gaj subzistă şi se transferă de drept
asupra bunurilor puse la dispoziţia debitorului. Gajul asupra bunurilor care inlocuiesc
aceste bunuri urmează a fi inscris in registru.
Dacă in schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului gajist acestuia i se oferă o
sumă de bani, gajul grevează aceste sume, iar creditorul va putea să exercite asupra
lor dreptul de urmărire şi de preferinţă. Creditorul poate alege intre a păstra gajul sau
a cere executarea anticipată a obligaţiilor garantate.

Articolul 480. Gajul ulterior

(1) Darea in gaj a bunului gajat deja se admite daca nu este interzisa
prin contractele de gaj precedente.
(2) Debitorul gajist are obligatia de a informa fiecare creditor gajist
urmator despre toate grevarile existente asupra bunului, raspunzind
pentru prejudiciile cauzate creditorului gajist prin neindeplinirea acestei
obligatii.

1. Scopul normei date este de a constitui condiţii juridice pentru ca raportul de gaj să
fie unul dinamic şi flexibil. Importanţa practică a construcţiei gajului ulterior (următor)
rezidă in a rezerva proprietarului dreptul de a utiliza acelaşi bun in calitate de
garanţie pentru mai multe obligaţiuni. Sunt frecvente situaţiile cind bunul oferit ca
garanţie este indivizibil, iar valoarea lui depăşeşte cu mult valoarea creanţei
garantate. Pentru că de regulă astfel de bunuri sunt elementele valorice principale
ale patrimoniului unei persoane, nu ar fi justificată şi ar diminua valoarea de garanţie
a bunului limitarea ca acesta să poată servi pentru garantarea doar unei obligaţii.
Pentru a depăşi aceste inconveniente, a fost instituită construcţia gajului repetat,
cind bunul poate fi grevat de gaj in repetate rinduri pentru garantarea mai multor
obligaţii.
Creditorul gajist este in drept să se opună prin contractul de gaj grevării repetate a
bunului dacă consideră că prin aceasta ar fi diminuată propria garanţie. La fel gajul
ulterior poate fi interzis de unul din creditorii succesivi, in acest caz interdicţia fiind
operantă chiar dacă creditorul precedent a admis gajul repetat. In sfirşit oricare din
creditori se poate opune gajului ulterior pe parcursul acţiunii contractului de gaj, fără
ca interdicţia să fie opozabilă creditorilor care au obţinut gaj pină la inregistrarea
interdicţiei.
2. In cazul in care in registru a fost inscrisă interdicţia gajului ulterior, contractul de
gaj repetat este lovit de nulitate absolută (art.56 alin.(2), Legea 449/2001), fiind
desfiinţat din momentul incheierii (Dec. Col.Civil al Curt.Apel nr.2r-430 din
24.02.2000). Creditorul gajist care a emis interdicţia este in drept să pretindă
debitorului repararea prejudiciului şi să ceară executarea anticipată a obligaţiei
garantate, iar in caz de neexecutare - să pună sub urmărire obiectul gajului. La rindul
său, creditorul in folosul căruia a fost constituit un gaj nul poate cere debitorului
repararea prejudiciului. De rind cu debitorul poate fi sancţionată şi persoana care ţine
registrul in care fusese inscrisă interdicţia şi in care a fost inscris un gaj ulterior.
3. Debitorul gajist este ţinut să informeze fiecare creditor gajist următor despre toate
gajurile existente, aceştia fiind in drept să solicite şi informaţii despre cuantumul şi
scadenţa creanţelor garantate. In caz contrar creditorul următor este in drept să
ceară debitorului gajist despăgubiri.

Articolul 481. Ordinea de preferinta a gajului fara deposedare

(1) Consecutivitatea satisfacerii creantelor ce decurg din citeva

drepturi de gaj asupra unuia si aceluiasi bun se stabileste in functie de
consecutivitatea aparitiei drepturilor de gaj.
(2) Creantele creditorului gajist ulterior se satisfac numai dupa
satisfacerea deplina a creantelor creditorului gajist precedent.
Creditorul de grad superior este tinut sa compenseze cheltuielile
suportate de creditorul de grad inferior daca, fiind avizat cu privire la
exercitarea unui drept de gaj de catre acest alt creditor, omite sa
invoce intr-un termen rezonabil prioritatea drepturilor sale.
(3) Creditorul gajist de grad inferior poate sa-si satisfaca creanta din
bunul gajat inaintea creditorilor de grad superior numai cu acordul scris
al fiecarui creditor de grad superior.

1. Construcţia juridică a gajului ulterior se intregeşte prin constituirea unui mecanism

echitabil şi coerent de realizare a dreptului de preferinţă a creditorilor gajişti. Criteriul
unic care determină gradul (rangul) preferinţelor este cel cronologic (prior tempore,
potior iure). Menţionăm că nici un alt criteriu, cum ar fi calitatea creditorilor sau a
creanţelor sau temeiul apariţiei gajului (legea sau contractul), nu are importanţă
pentru stabilirea priorităţii, ceea ce este o reflectare a principiului egalităţii
subiectelor in raportul de drept civil.
Dacă bunul a fost dobindit grevat de gaj, gajul constituit de proprietarul anterior are
prioritate faţă de cele constituite de dobinditor.
Ordinea de preferinţă se aplică in primul rind la distribuirea preţului bunului gajat,
obţinut atit cu ocazia urmăririi gajului, cit şi a instrăinării gajului cu autorizaţia
creditorilor gajişti. Ordinea priorităţii rămine aceeaşi asupra sumelor transmise
creditorului in schimbul bunului ieşit din proprietatea debitorului (art.479 alin.(2) şi
asupra despăgubirii de asigurare pentru pieirea sau distrugerea bunului gajat (art.9,
Legea 449/2001).
Gajurile constituite in aceeaşi zi au acelaşi grad de prioritate, cu excepţia celor
inscrise in registrul bunurilor mobile (art.39 alin.(8), Legea 449/2001) şi in registrul
deţinătorilor de titluri de valoare nominative (pct.4.9, Hotărirea CNVM 4/4/2003), cind
confirmarea inregistrării gajului conţine timpul precis (ora şi minutul) inscrierii
gajului. In aceste cazuri prioritatea este determinată de timpul exact al inscrierii
gajului.
2. Fiecare creditor gajist ulterior va primi executarea creanţei sale numai după
satisfacere deplină a creanţelor creditorului precedent.
Primul creditor gajist este in drept să iniţieze exercitarea dreptului de gaj fără a cere
permisiunea creditorilor de rang inferior chiar şi dacă creanţele acestor din urmă nu
sunt incă exigibile. Creditorul de rang inferior care iniţiază exercitarea dreptului de
gaj va aviza fiecare din creditorii superiori. Aceştia sunt in drept să invoce prioritatea
drepturilor sale şi să se opună urmăririi gajului. In caz dacă nu va invoca intr-un
termen rezonabil prioritatea, opoziţia va putea fi făcută numai cu condiţia acoperirii
cheltuielilor suportate de creditorul cu rang inferior.
3. Atit in cazul exercitării dreptului de gaj, cit şi cu ocazia altor situaţii enumerate mai
sus (vezi nota 1 supra), creditorul gajist de grad inferior va putea avansa in rangul
priorităţilor numai cu condiţia obţinerii acordului in scris a creditorului de rang
superior. Dacă va obţine acordul tuturor creditorilor, acesta va deveni creditor de
rangul intii.

Articolul 482. Cedarea gradului de prioritate

(1) Creditorul gajist poate ceda unui alt creditor gajist gradul de
prioritate in marimea creantei garantate cu gaj, astfel incit ultimul sa
treaca in locul primului in marimea creantei creditorului care a cedat
gradul de prioritate.
(2) Creditorul gajist care a cedat gradul de prioritate are obligatia ca,
in termen de 3 zile de la cedare, sa instiinteze despre aceasta pe debitor
si pe debitorul gajist cind acesta este un tert.
(3) Cedarea gradului de prioritate al gajului este posibila numai in
cadrul aceluiasi registru public si pentru acelasi bun.
 (4) Cedarea gradului de prioritate este posibila in masura in care nu
sint lezate astfel drepturile unui alt creditor gajist care detine un gaj
pentru acelasi bun.
(5) Cedarea gradului de prioritate se inregistreaza in baza cererii
creditorului gajist in acelasi mod ca si inregistrarea gajului si produce
efecte de la data inregistrarii.

1. Ordinea de prioritate a gajurilor constituite de aceeaşi persoană in favoarea mai

multor creditori este de natură contractuală. Legea nu face decit să stabilească
cadrul general pentru stabilirea priorităţilor, stabilirea in continuare a rangului
creditorilor garantaţi cu acelaşi gaj fiind la latitudinea acestora. Cesiunea poate fi
deplină, in mărimea creanţei garantate, sau parţială, in mărimea unei părţi a
creanţei.
Dacă sunt mai mult de doi creditori gajişti, creditorul de rang superior nu poate ceda
gradul său decit celui care il urmează (ex. cind sunt trei creditori, primul nu poate
ceda rangul său celui de-al treilea). Soluţia dată nu se conţine expres in lege, insă ea
rezultă din necesitatea protejării intereselor creditorului gajist, rangul căruia este
intre rangurile creditorilor cedent şi cesionar, care la constituirea gajului său a luat in
calcul gajurile existente aşa cum ele existau.
Creditorul gajist de rang superior nu poate ceda rangul său unui creditor chirografar.
2. Cesiunea gradului de prioritate nu este supusă acceptului debitorului obligaţiei
garantate sau debitorului gajist. Regula este cea aplicabilă cesiunii de creanţă
(art.557). Creditorul gajist cedent se va limita la inştiinţarea debitorului creanţei
garantate şi debitorului gajist cu privire la faptul cesiunii, indicind cesionarul şi
cuantumul creanţei in care a fost cedată prioritatea. Inştiinţarea se face in termen de
trei zile de la data cedării, fără ca cel cărui ii este adresată inştiinţarea să poate face
opoziţie. In cazul cind creditorul de rang superior nu execută obligaţia de informare,
debitorul gajist va efectua in continuare prestaţiile rezultate din contractul de gaj (ex.
indreptarea fructului bunului gajat la stingerea creanţei garantate) in favoarea
cedentului.
3. Pentru a produce efecte atit intre părţi, cit şi faţă de terţi, inclusiv faţă de ceilalţi
creditori care nu participă la schimbarea rangului priorităţilor, cesiunea gradului de
prioritate urmează a fi inregistrată in registrul public in care au fost inregistrate
gajurile. Cesiunea se inscrie in baza cererii creditorului gajist cedent sau cesionar,
care va menţiona fiecare din bunurile gajate pentru care a fost schimbată ordinea de
prioritate. Modul şi procedura de efectuare a inscrierii in registru sunt analogice celor
aplicabile inregistrării gajului. După efectuarea inscrierii creditorul gajist poate
solicita un extras din registru in care gajurile vor fi expuse conform ordinii noi de
priorităţi.
4. Creditorul gajist sau terţul care se consideră lezat in drepturi prin schimbarea
ordinii de preferinţă a gajului poate invoca nulitatea sau cere anularea schimbării şi
poate cere repararea prejudiciului.

Articolul 483. Executarea inainte de termen a obligatiei garantate prin

gaj

(1) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte de

termen a obligatiei garantate prin gaj in cazul in care a incetat dreptul
debitorului gajist asupra obiectului gajului in temeiurile prevazute de
legislatie, precum si in cazul confiscarii obiectului gajului respectiv
ca sanctiune pentru savirsirea unei contraventii sau comiterea unei
infractiuni.
(2) Creditorul gajist este in drept sa ceara executarea inainte de
termen a obligatiei garantate prin gaj, iar in cazul neexecutarii
creantei sale, sa puna sub urmarire obiectul gajului daca debitorul
gajist:
a) a incalcat regulile gajului urmator;
b) a instrainat obiectul gajului incalcind prevederile art.477 alin.(3);
c) nu a executat obligatiile prevazute la art.477 alin.(6);
d) nu se afla in posesiunea obiectului gajului, contrar conditiilor
contractului de gaj;
e) a incalcat regulile de inlocuire a obiectului gajului;
f) a incalcat termenul de efectuare a platilor scadente.

1. Articolul prevede două categorii de circumstanţe in care creditorul gajist este in

drept să pretindă executarea anticipată a obligaţiei garantate:
- cind dreptul debitorului gajist asupra bunului s-a stins şi urmărirea gajului nu este
posibilă;
- cind gajul poate fi urmărit.
2. In prima situaţie creditorul gajist poate cere executarea inainte de termen a
obligaţiei dacă dreptul de proprietate a debitorului gajist asupra bunului s-a stins in
cazurile prevăzute de lege (art.337). In cazurile in care debitorul gajist este
indreptăţit să primească in schimbul bunului care i-a aparţinut alte bunuri sau bani
(instrăinarea bunului pe care nu-l putea avea in proprietate (art.340), răscumpărarea
animalelor domestice (art.341), rechiziţia (art.342), exproprierea pentru cauză de
utilitate publică), creditorul gajist va putea urmări creanţa garantată din bunurile sau
suma substituente, exercitind prioritatea conferită de dreptul de gaj. In caz de
confiscare a gajului in temeiul prevăzut de lege, dreptul de gaj se stinge.
3. In cea de-a doua situaţie creditorul gajist este in drept să pună sub urmărire bunul
gajat in cazul in care debitorului i s-a cerut executarea anticipată a obligaţiei şi
aceasta nu s-a produs.
Următoarele incălcări ale contractului indreptăţesc creditorul să pună sub urmărire
gajul:
a) a fost constituit un gaj ulterior interzis prin contract (art.480). In acest caz
creditorul gajist poate alege intre a exercita dreptul de urmărire sau a se limita la
contestarea gajului ulterior;
b) fără acordul (autorizaţia) creditorului gajist sau a tuturor creditorilor, in cazul
gajului următor, bunul gajat a fost instrăinat. Incălcarea oferă creditorului aceeaşi
opţiune ca şi cea menţionată mai sus;
c) debitorul gajist a incălcat sau a executat necorespunzător obligaţia de păstrare şi
intreţinere a bunului gajat sau nu a informat creditorul la timp despre pericolul
pierderii sau deteriorării bunului;
d) obiectul gajului inregistrat nu se află in posesiunea debitorului gajist, indiferent de
faptul dacă deposedarea s-a făcut cu sau fără vina debitorului. Nu se consideră
incălcată obligaţia de posesie dacă bunul lăsat iniţial in deţinere unui terţ care
acţiona in numele debitorului gajist este preluat de către acesta.
e) debitorul gajist nu a inlocuit bunul gajat sau l-a inlocuit cu incălcarea condiţiilor
stabilite in contract. Obligaţia se consideră incălcată dacă debitorul a executat-o
necorespunzător: a fost inlocuită numai o parte a bunurilor, inlocuire a fost tardivă,
bunurile substituente nu corespund condiţiilor de inlocuire etc.
f) debitorul obligaţiunii pecuniare principale a intirziat plata datoriei sau a unei părţi
din ea.
Creditorul poate apela la executarea anticipată a creanţei garantate şi urmărirea
gajului şi in alte cazuri prevăzute de lege (art.469 – in caz de neinformare despre
drepturile terţilor asupra gajului existente la data constituirii lui, art.576 – cind
debitorul a redus garanţia sau nu a prezentat garanţiile convenite). Nimic nu se
opune ca părţile să stabilească prin contract şi alte clauze care ar indreptăţi
creditorul gajist să iniţieze urmărirea gajului.
4. Creditor gajist nu este obligat să acorde debitorului un termen pentru executarea
anticipată a obligaţiei garantate. El va putea proceda la urmărirea gajului fără
intirziere, cu condiţia că a inaintat debitorului cererea de executare anticipată.
Faptul inaintării cererii va fi notificat debitorului gajist odată cu iniţierea urmăririi
gajului. La primirea notificării despre urmărirea gajului pentru motive care nu-i sunt
imputabile debitorului gajist, acesta se poate opune urmăririi, executind obligaţia
garantată şi eliberind gajul.

S e c t i u n e a a 4-a
PARTICIPAREA UNOR TERTI LA RAPORTUL DE GAJ

Articolul 484. Cesiunea creantei garantate prin gaj

(1) Gajul si creanta care sta la baza acestuia pot fi transmise doar
impreuna si simultan.
(2) In cazul cesiunii creantei garantate prin gaj, noul creditor
dobindeste dreptul de gaj. Debitorul gajist ramine obligat fata de
creditorul cesionar.
(3) In cazul cesiunii unei parti a creantei garantate, noul creditor
dobindeste dreptul de gaj proportional acestei parti daca in contractul de
gaj nu este prevazut altfel.
(4) Substituirea creditorului gajist se inregistreaza conform art.470.
Valabilitatea inregistrarii precedente nu este afectata pina la
inregistrarea noului gaj.
(5) Gajul si creanta garantata trec asupra noului creditor asa cum
existau la creditorul anterior.

1. Gajul este un raport juridic accesoriu raportului obligaţional principal, pe care il

garantează (art.454). In virtutea caracterului accesoriu, gajul urmează soarta
creanţei garantate. Astfel, dacă creditorul incheie un contract de cesiune a creanţei
garantate, impreună cu aceasta ipso legi va fi cesionat şi gajul.
Alin.(1) al art.484 reglementează transmiterea dreptului de gaj de către titularul
acestuia – creditorul gajist. Norma nu are incidenţă asupra transmiterii bunului gajat
de către proprietarul acestuia către o altă persoană, care se poate produce in
conformitate cu art.477 alin.(3) şi art.478. Atunci cind dispune de autorizaţia
creditorului, debitorul gajist este in drept să transmită bunul gajat independent de
transmiterea creanţei garantate.
2. Cesiunea creanţei garantate se efectuează in temeiul unui contract (art.556)
incheiat intre titularul creanţei (cedent) şi un terţ (cesionar). Creanţa poate fi
transmisă altei persoane şi in alte temeiuri, decit contractul de cesiune (ex.
succesiunea legală), cu menţinerea in continuare a dreptului de gaj după noul titular
al creaţei.
Obiect al cesiunii poate fi creanţa in intregime sau o parte a acesteia. In cazul
cesiunii creanţei in intregime, creditorul cesionar va deveni titular al dreptului de gaj
in mărimea in care acesta exista la momentul cesiunii. Astfel, dacă pină la incheierea
contractului de cesiune debitorul gajist a instrăinat o parte a gajului cu autorizaţia
creditorului iniţial, cesionarul nu se va putea opune acesteia. Creditorul cesionar nu
va putea nici revoca autorizaţia eliberată de cedent, chiar dacă debitorul nu i-a dat
curs.
Dacă obiect al cesiunii este o parte din creanţa garantată, creditorul cesionar devine
titular al dreptului de gaj in mărime proporţională părţii cesionate a creanţei. Părţile
ar putea modifica această situaţie, prin majorarea sau reducerea, după caz, a
cuantumul gajului cesionat, sau prin stabilirea unui alt mod de divizare (ex:
cesionarul devine titular al gajului in mărime necesară pentru satisfacerea creanţei
garantate, dar nu mai mult de o mărime stabilită in contract). Modul de divizare a
gajului este relevant in ultimă instanţă pentru cazul in care se va ajunge la
exercitarea dreptului de gaj. In cazul in care produsul urmăririi gajului nu va acoperi
in intregime creanţele garantate, cedentul şi cesionarul vor fi satisfăcuţi proporţional
cotelor stabilite de ei.
3. Temeiul juridic al transmiterii gajului este contractul de cesiune a creanţei
garantate. Pentru transmiterea gajului, nu este obligatorie nici referirea despre
aceasta in contractul de cesiune a creanţei, nici cesiunea separată a gajului. Totuşi
creditorul cesionar este motivat a solicita inserarea in contractul de cesiune a clauzei
privind transmiterea gajului, cel puţin pentru a fi sigur că gajul nu a fost stins pină la
cesiune.
Pentru incheierea contractului de cesiune a creanţei garantate nu se cere acordul
debitorului sau al debitorului gajist, dacă acesta este o altă persoană. Aceştia vor fi
insă notificaţi in vederea executării in continuare a prestaţiilor ce decurg din
contractul de gaj către creditorul cesionar.
4. La transmiterea gajului creditorul cedent va transmite cesionarului actele prin care
a fost constituit gajul (contractul de gaj, confirmarea inregistrării gajului (art.39 alin.
(8), Legea 449/2001) etc.) şi alte acte aferente gajului. Cesionarul nu va putea insă
cere cedentului transmiterea actelor solicitate de acesta sau intocmite de el in
legătură cu constituirea şi gestiunea gajului (acte de estimare, de control, de
aprobare internă, avize juridice etc.), precum şi cele de validare a contractului
(aprobări ale organelor interne de conducere sau autorizaţii ale altor organe).
Cesiunea creanţei garantate prin amanet va fi insoţită de transmiterea bunului in
posesia creditorului cesionar sau a reprezentantului acestuia. Dacă in calitate de
reprezentant in continuare se va produce cedentul, acest fapt trebuie menţionat in
contract, in caz contrar cedentul fiind lipsit de temei pentru exercitarea posesiunii
amanetului după cesiunea creanţei. Dacă amanetul nu a fost transmis in posesiunea
creditorului cesionar şi nu s-a convenit asupra transmiterii ulterioare sau
imputernicirii cedentului de a deţine in continuare bunul, amanetul se stinge din
momentul incheierii contractului de cesiune.
5. Transmiterea gajului nu aduce atingere drepturilor debitorului gajist. Acesta este in
drept să opună creditorului cesionar toate excepţiile pe care le-a avut faţă de
creditorul iniţial. Dacă nu a fost notificat despre cesiune, prestaţia făcută de debitorul
gajist către cedent se consideră efectuată in mod corespunzător.
Transmiterea gajului nu validează un gaj lovit de nulitate absolută sau anulabil.
Cedentul este responsabil in faţa cesionarului pentru valabilitatea gajului (art.559) şi
va fi ţinut să-l despăgubească in cazul in care gajul transmis va fi declarat nul.
Cedentul nu va fi ţinut responsabil dacă creanţa cesionată nu va putea fi stinsă din
produsul exercitării dreptului de gaj pe motiv de piere, pierdere sau deteriorare a
gajului sau pe motiv de insuficienţă a acestuia.
6. Creditorul cesionar devine titular al dreptului de gaj din momentul incheierii
contractului de cesiune a creanţei garantate. Cu toate că valabilitatea gajului nu este
afectată de cesiune, cesionarul este motivat să inscrie substituirea creditorilor in
registrul in care a fost inscris gajul, in special in ipoteza şi către momentul exercitării
dreptului de gaj.
Substituirea creditorilor se inregistrează in temeiul cererii creditorului cedent sau a
celui cesionar, in modul stabilit pentru modificarea inscrierii despre gaj. Pină la
inscrierea cesionarului in calitate de creditor gajist, se va menţine inscrierea iniţială.

Articolul 485. Preluarea datoriei garantate prin gaj

(1) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana doar
cu acordul creditorului gajist, iar in cazul in care debitorul obligatiei
garantate si debitorul gajist sint persoane diferite, si cu
 acordul acestuia din urma de a raspunde pentru noul debitor.
(2) Datoria garantata prin gaj poate fi preluata de o alta persoana si fara
acordul debitorului gajist (daca acesta este o alta persoana decit
debitorul obligatiei garantate). In cazul respectiv gajul se stinge.
(3) In cazul in care debitorul obligatiei garantate si debitorul gajist
reprezinta una si aceeasi persoana, gajul se mentine, cu exceptia cazului
in care creditorul gajist este de acord cu o alta garantie sau cu stingerea
gajului.

1. Dacă cesiunea creanţei garantate se realizează in temeiul unui contract intre

creditorul iniţial şi creditorul cesionar, atunci preluarea datoriei de regulă imbracă
forma unui contract intre debitorul iniţial şi cel nou. Spre deosebire de cesiunea de
creanţă, care produce efecte fără acordul debitorului, preluarea de datorie este
supusă acceptului creditorului, aceasta pornind de la caracterul intuitu personae al
raporturilor dintre creditor şi debitor. Legea nu stabileşte exact momentul in care
trebuie solicitat acordul creditorului (in prealabil sau ulterior), iar din analiza art.568
rezultă că acceptul poate fi obţinut şi după incheierea contractului de preluare a
datoriei, fără ca pină la acel moment preluarea să producă efecte.
Datoria garantată poate fi preluată şi in temeiul unui contract incheiat intre terţ şi
creditorul gajist (art.567). Debitorul obligaţiei principale se va putea insă opune
transmiterii datoriei in acest mod, prin executarea obligaţiei. Astfel, creditorul nu va
putea obţine substituirea debitorul intr-o obligaţie, dacă acesta execută in mod
corespunzător obligaţia rezultată din contract.
2. Subzistenţa gajului in cazul transmiterii datoriei garantate se află in funcţie de
faptul dacă debitorul obligaţiei principale este şi debitor gajist. In cazul in care
ambele calităţi sunt intrunite de aceeaşi persoană (ex. o persoană a contractat un
imprumut şi a grevat cu gaj un bun al său), la transmiterea obligaţiei gajul se
menţine. Regula numită exprimă caracterul real al gajului (ius in re), care rămine
afectat executării unei obligaţii cunoscute şi acceptate de debitorul gajist.
Transmiterea datoriei de către debitorul obligaţiei principale, care este şi debitor
gajist, nu degrevează obiectul gajului. In continuare debitorul gajist va rămine să
garanteze obligaţia transmisă in calitate de terţ (art.456 alin.(3).
Totuşi, in practică sunt numeroase cazurile cind persoana care transmite o datorie
garantată de ea insăşi nu este motivată să garanteze in continuare executarea
acesteia de către noul debitor. Pentru aceste situaţii debitorul va negocia in prealabil
cu creditorul gajist degrevarea de gaj a bunului afectat executării obligaţiei.
Creditorul gajist care acceptă degrevarea o poate face necondiţionat sau va
condiţiona degrevarea de constituirea unui gaj asupra altor bunuri. Prin contract se
va stabili dacă garanţia de substituţie va fi constituită pină la eliberarea gajului iniţial
sau urmare a acesteia, in ultimul caz promitentul fiind responsabil in faţa creditorului
gajist pentru prejudiciul cauzat prin incălcarea promisiunii de a contracta. In cazul in
care substituirea se face printr-o ipotecă, creditorul gajist care a indeplinit prestaţia
sa mai dispune şi de mecanismul validării judiciare a acesteia, dacă constituentul ei
se eschivează de la autentificarea contractului care dă naştere ipotecii (art.213 alin.
(2).
3. Soluţia oferită pentru menţinerea gajului este cu totul diferită in cazul cind in
calitate de debitor gajist s-a produs o altă persoană decit debitorul obligaţiei
principale. Pentru că debitorul gajist s-a obligat să garanteze pentru o anumită
persoană, gajul se stinge dacă datoria garantată este preluată de către un alt
debitor. Pentru ca gajul să subziste nu este suficient ca debitorul gajist să fie doar
notificat cu privire la preluarea datoriei. Creditorul gajist trebuie să se asigure că a
fost obţinut acordul debitorului gajist pentru menţinerea gajului in scopul garantării
obligaţiei preluate.
Acordul debitorului gajist de a garanta pentru noul debitor poate imbrăca forma unui
nou contract de gaj, a modificării contractului de gaj iniţial sau a unei clauze a
contractului de preluare a datoriei. Indiferent de opţiunea preferată, se vor respecta
cerinţele de formă inaintate faţă de tipul respectiv de gaj.

Articolul 486. Procurarea de catre tert a bunului grevat cu gaj

(1) Orice tert dobindeste dreptul de proprietate sau de gestiune

asupra bunului grevat cu gaj tinind cont de gaj, cu exceptia cazurilor
prevazute la art.478 si in prezentul articol.
(2) Bunul grevat cu gaj se considera liber de gaj in cazul in care
dobinditorul considera cu buna-credinta ca nu exista gaj si nu sint
circumstantele in a caror virtute ar fi trebuit sa stie despre existenta
gajului.
(3) Dobinditor de buna-credinta este prezumata persoana care:
a) dobindeste bunuri grevate cu gaj sub forma de marfuri care se afla in
circulatie si in proces de prelucrare;
b) dobindeste bunuri grevate cu gaj, a caror vinzare la licitatie a fost
anuntata in mijloacele de informare in masa, cu exceptia bunurilor
imobile si a drepturilor asupra bunurilor imobile;
c) dobindeste documente de plata, conosamente, actiuni, titluri de
creanta, valori mobiliare grevate cu gaj cotate la bursa.
(4) Legea poate prevedea si alte cazuri de recunoastere a
dobinditorului de buna-credinta.

1. Dreptul real de gaj conferă titularului acestuia două atribute importante – dreptul
de preferinţă (vezi comentariul la art.469 şi art.481) şi dreptul de urmărire. Cel din
urmă, definit ca facultatea recunoscută creditorului de a urmări bunul in miinile cui
acesta nu s-ar afla (re, non persona debet), oferă cea mai bună protecţie creditorului
in ipoteza executării creanţei garantate din valoarea bunului gajat. In virtutea
dreptului de urmărire gajul subzistă la transmiterea bunului către o altă persoană, iar
creditorul gajist va putea opune dreptul de gaj achizitorului şi va putea exercita
dreptul său indiferent de faptul cine este proprietarul actual al gajului. Regula numită
operează şi in cazul cind gajul a fost constituit de o persoană care, deşi nu este
proprietar al bunului, dispune de dreptul de a-l instrăina in calitate de posesor sau
uzufructuar legal (art.456 alin.(2).
Subzistenţa gajului la transmiterea bunului către un terţ face ca creditorul gajist să
nu fie refractar posibilităţii de instrăinare a bunului, ceea ce va determina menţinerea
acestuia in circuitul economic şi valorificarea cit mai adecvată a calităţilor lui
lucrative. De exemplu, o unitate economică care se reprofilează va fi indreptăţită să
transmită un echipament grevat de gaj către o altă unitate de profil cu menţinerea
gajului şi respectiv a dreptului creditorului gajist de a fi satisfăcut din valoarea
bunului gajat, bineinţeles dacă creditorul va accepta transmiterea.
Pentru subzistenţa gajului nu este relevant dacă bunul se transmite cu titlu oneros
sau gratuit şi nici dacă persoana care transmite bunul continuă să existe sau nu. Nu
are relevanţă nici faptul dacă dobindirea s-a făcut in temeiul unui contract sau in
ordine de succesiune (reorganizarea sau lichidarea persoanei juridice, succesiunea
testamentară sau legală a persoanei fizice). In sfirşit, gajul se menţine indiferent de
faptul dacă bunul a fost dobindit de o persoană sau citeva persoane. In cel din urmă
caz fiecare din dobinditori va răspunde in faţa creditorului gajist in mărimea părţii
care i-a revenit din bunul gajat, iar in caz de urmărire a gajului creditorul gajist va
putea alege intre a-şi exercita dreptul faţă de ambii dobinditori sau faţă de unul din
ei.
2. Persoana care dobindeşte un bun grevat cu gaj poate opune creditorului gajist
toate excepţiile pe care le-a avut debitorul gajist iniţial, inclusiv nulitatea gajului sau
a inregistrării acestuia. In cazul in care creditorul iniţiază procedura de exercitare a
dreptului de gaj, dobinditorul se va putea opune plătind creanţa garantată şi
cheltuielile de urmărire (art.489 alin.(1). Această soluţie este favorabilă dobinditorului
in special atunci cind mărimea creanţei este inferioară valorii bunului gajat.
Dobinditorul care a plătit creanţa garantată poate pretinde recuperarea acestor
cheltuieli de la debitorul gajist care i-a transmis bunul numai in cazul cind asupra
acestui fapt s-a convenit in actul juridic in a cărui temei s-a făcut transmiterea. In
cazul in care preţul gajului transmis este plătit in rate, părţile ar putea să convină că
cheltuielile făcute de achizitor pentru plata creanţei garantate vor compensa o parte
din suma supusă plaţii către debitorul gajist care a instrăinat bunul.
Legea oferă soluţii diferite pentru cazurile cind transmiterea bunului grevat de gaj se
face cu consimţămintul creditorului gajist sau fără acesta. In primul caz, atunci cind
autorizaţia de instrăinare a bunului cu menţinerea gajului a fost acordată de creditor
prin contractul de gaj sau ulterior, acesta va păstra calitatea sa şi va putea exercita
dreptul de gaj faţă de dobinditor (Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just. nr.2r/o-284/2001 din
14.11.2001). In cel de-al doilea caz, cind transmiterea s-a făcut contrar interdicţiei de
instrăinare (art.477 alin.(3), actul de transmitere este lovit de nulitate absolută, care
poate fi invocată la orice moment de creditorul gajist care a fost lezat in drepturi
(art.217).
3. Persoana care intenţionează să achiziţioneze un bun aflat in circuitul civil pentru a
se proteja de viciile juridice a acestuia poate să verifice la orice moment existenţa
unor drepturi ale terţilor prin consultarea registrelor publice in care se inscriu
drepturile care grevează bunul. In plus proprietarul bunului este obligat să predea
bunul fără vicii juridice sau să informeze achizitorul despre acestea pentru a-i oferi
posibilitatea să decidă dacă acceptă preluarea bunului grevat cu drepturile terţilor
(art.764). Stabilind in mod clar in contract răspunderea pentru comunicarea datelor
false şi avind acces liber la informaţia privind drepturile inregistrate in registrele
publice şi private (art.20, Legea 1320/1997), persoana care achiziţionează un bun
dispune de premise reale pentru a se proteja de drepturile terţilor asupra bunului
dobindit. In cazul in care işi va exercita cu bună-credinţă drepturile rezervate de lege,
achizitorul se va putea proteja contra creditorului gajist, care ar invoca dreptul său de
gaj, născut pină la momentul achiziţiei.
Situaţii cind dreptului de proprietate sau posesiune a achizitorului i se opune dreptul
de gaj se pot naşte in special din motive care nu sint imputabile nici dobinditorului,
nici creditorului gajist (de exemplu din vina persoanei care ţine registrul). In astfel de
circumstanţe urmează a se decide, de regulă pe care judiciară, din vina cui s-a
produs conflictul de drepturi şi cine urmează să despăgubească partea lezată in
drepturi.
La stabilirea circumstanţelor care permit atribuirea persoanei care a achiziţionat
bunul gajat la categoria de dobinditori de bună-credinţă se ţine cont dacă persoana a
examinat cu diligenţa necesară in raporturile civile temeiurile indreptăţirii sale
(art.art.307, 374 alin.(4). Astfel, nu este suficient a se invoca că persoana a
considerat cu bună-credinţă că bunul nu este gajat, ci vor fi verificate şi
circumstanţele in a căror virtute aceasta ar fi trebuit să ştie despre existenţa gajului.
De exemplu, nu va putea pretinde bună-credinţa achizitorul care nu s-a preocupat să
consulte registrul in care se inscrie gajul, chiar dacă in contractul de vinzare-
cumpărare a bunului vinzătorul a făcut declaraţia că bunul este liber de drepturile
terţilor. De asemenea se va ţine cont dacă diligenţa achizitorului a fost una reală, ci
nu simulată (ex. verificarea existenţei gajului s-a făcut prin consultarea directă a
registrului, ci nu prin acceptarea unei informaţii din registru, eliberată in trecut).
Buna-credinţă a dobinditorului se prezumă. Pentru desfiinţarea ei, creditorul gajist
trebuie să probeze existenţa circumstanţelor in a căror virtute dobinditorul ar fi
trebuit să cunoască despre existenţa gajului.
4. Legea indică anumite situaţii cind bunul gajat, care a fost instrăinat, nu poate fi
revendicat de la dobinditor. Acestea sunt:
a) dobindirea măfurilor gajate care se află in circulaţie şi in proces de prelucrare (vezi
art.459 şi comentariul la el). Debitorul gajist poate instrăina mărfuri din rezerva sa in
cadrul unei activităţi comerciale obişnuite in temeiul autorizaţiei legale (art.478 alin.
(3). Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit că mărfurile instrăinate trebuie substituite
cu altele, iar debitorul gajist incalcă această obligaţiune, incălcarea nu-i este
opozabilă dobinditorului, acesta fiind protejat prin prezumţia bună-credinţei sale.
Menţionăm că prezumţia operează numai in privinţa stocurilor de mărfuri in circulaţie
şi proces de prelucrare şi nu se referă la vinzarea altor bunuri ale intreprinderii (ex.
mobilier de birou, automobile, utilaj şi echipament etc.). In mod similar prezumţia nu
operează dacă mărfurile instrăinate nu constituie obiect al activităţii comerciale
obişnuite a debitorului gajist (art.59 alin.(3), Legea 449/2001).
b) dobindirea bunului in cadrul licitaţiilor publice. Pornind de la caracterul public al
vinzării prin licitaţie, se prezumă că creditorul gajist ar fi trebuit să ştie despre
anunţarea ei şi, respectiv, a avut posibilitatea să să-şi invoce dreptul de gaj. Dacă
creditorul gajist invocă dreptul de gaj şi interdicţia instrăinării gajului, adjudecătorul
nu este in drept să adjudece bunul expus vinzării. Spre deosebire de Legea cu privire
la gaj, dar la fel ca şi Codul civil vechi, Codul civil nou exceptează vinzarea prin
licitaţie a bunului imobil sau drepturilor asupra lui de la aplicarea prezumţiei de bună-
credinţă a achizitorului, excepţia fiind rezultată din regimul juridic distinct al bunurilor
imobile.
c) dobindirea documentelor negociabile şi instrumentelor negociabile, precum şi a
valorilor mobiliare cotate la bursă. Titlul asupra documentelor şi instrumentelor
negociabile se transferă prin transmiterea posesiunii acestora, de aceea legea il
protejează pe deţinător, prezumind bună-credinţa acestuia. Prezumţia dobindirii
libere de gaj a acţiunilor şi altor valori mobiliare care circulă pe piaţa organizată
creează premise favorabile circuitului capitalurilor şi funcţionării pieţei secundare a
valorilor mobiliare. Norma comentată se referă numai la valorile mobiliare inscrise in
listing - Cota Bursei de Valori (art. 47, Legea 199/1998 şi cap.IV, Hotărirea CNVM
17/5/2000), deşi Legea cu privire la gaj (art.59 alin.(3) extindea prezumţia vinzării
bunului liber de gaj şi asupra valorilor mobiliare care deşi nu sunt incluse in Cotă se
tranzacţionează de regulă in cadrul bursei.
5. Pornind de la principiile de recunoaştere a caracterului de bună-credinţă a
persoanei care achiziţionează un bun, legea ar putea să conţină şi alte cazuri in care
achizitorul unui bun gajat ar fi fost considerat de bună-credinţă. Un astfel de exemplu
a fost adus mai sus şi se referă la prezumţia de bună-credinţă a achizitorului unor
valori mobiliare care nu sunt incluse in listingul bursei de valori, dar cu ele de regulă
se fac tranzacţii bursiere.

S e c t i u n e a a 5-a
EXERCITAREA DREPTULUI DE GAJ
SI INCETAREA GAJULUI

Articolul 487. Dispozitii generale cu privire la exercitarea dreptului de

gaj

(1) Creditorul gajist poate sa exercite dreptul de gaj daca debitorul

gajist nu a executat conform contractului sau a executat in mod
necorespunzator obligatia garantata ori o parte a acesteia, precum si in
alte cazuri prevazute de lege si contract.
(2) In conditiile prezentei sectiuni, creditorul gajist poate exercita
urmatoarele drepturi: sa vinda el insusi bunurile gajate, sa le vinda sub
controlul instantei de judecata si sa le ia in posesiune spre a le
administra.
(3) Creditorul gajist isi exercita dreptul de gaj indiferent de faptul cine
detine bunul gajat.
(4) Procedura exercitarii dreptului de gaj, precum si specificul
exercitarii dreptului de gaj in privinta unor categorii de bunuri, in
masura in care nu sint prevazute de prezenta sectiune, se reglementeaza
prin lege.
(5) Satisfacerea creantelor creditorilor din valoarea bunurilor gajate ale
debitorului in privinta caruia a fost intentat procesul de insolvabilitate
se efectueaza in modul stabilit prin legislatia cu privire la
insolvabilitate.

1. Cel mai important atribut al dreptului real de gaj, care pune in valoare conţinutul
acestuia, este dreptul persoanei in favoarea căruia a fost creat gajul de a pretinde
satisfacerea creanţei garantate din valoarea bunurilor pe care le-a acceptat in
calitate de garanţie. Acest drept (ius distrahendi) conferă finalitate construcţiei
garanţiei reale şi determină aplicarea ei largă in relaţiile obligaţionale. Modul şi
procedura de exercitare a dreptului de gaj, stabilită prin Codul civil şi Legea cu privire
la gaj, oferă o protecţie adecvată atit persoanei in favoarea cărui a fost constituit
gajul, cit şi celui care l-a constituit.
Dreptul creditorului gajist de a cere executarea obligaţiei garantate din valoarea
bunului gajat poate fi exercitat in cazurile stabilite de lege şi contract. Datorită
caracterului său accesoriu, dreptul de gaj va fi exercitat atunci cind obligaţia
principală nu este executată in conformitate cu condiţiile acesteia. Este vorba despre
o neexecutare lato senso care include şi executarea necorespunzătoare sau tardivă a
obligaţiei.
După regula generală gajul poate fi pus sub urmărire dacă obligaţia principală nu
este executată la scadenţă. Totuşi, in anumite circumstanţe stabilite de lege
creditorul gajist este indreptăţit să ceară executarea inainte de termen a obligaţiei
(art.479 alin.(2), art.483 alin.(2), art.576). Eşecul debitorului de a indeplini cerinţele
creditorului il indreptăţeşte pe acesta din urmă să ceară executarea din valoarea
bunului gajat. Alte cazuri in care creditorul va fi in drept să iniţieze exercitarea
dreptului de gaj pot fi stabilite prin contractul din care se naşte obligaţia principală.
Acestea pot fi: obţinerea creditului sau determinarea creditorului de a contracta prin
inşelăciune, lipsirea debitorului de dreptul de desfăşura anumite activităţi sau
retragerea licenţei, schimbarea proprietarului debitorului persoană juridică, scăderea
veniturilor debitorului şi apariţia unor dificultăţi financiare de natură să pericliteze
executarea obligaţiei garantate, pornirea unui proces judiciar patrimonial de proporţii
contra debitorului sau depunerea cererii de dizolvare, reorganizarea debitorului fără
acordul creditorului şi altele.
2. Creditorul gajist care iniţiază exercitarea dreptului de gaj are tripla opţiune: să
obţină gajul in posesiune pentru a-l administra, să-l vindă el insuşi sau să se adreseze
instanţei de judecată pentru vinzarea gajului.
Luarea in posesiune in scop de administrare operează in special in cazul ipotecii de
intreprinzător, cind scopul creditorului este nu atit de a vinde rapid bunul gajat, cit de
a-l administra eficient pentru a-l păstra in calitate de complex lucrativ care să
producă venituri pentru achitarea creanţei garantate. Creditorul care a intrat in
posesiunea ipotecii de intreprinzător poate administra el insuşi gajul sau poate
desemna un terţ pentru acest scop. Creditorul sau terţul delegat va exercita
drepturile şi va executa obligaţiile de administrator fiduciar in conformitate cu
art.art.1053-1060 ale Codului civil şi art.art.29-31 ale Legii cu privirea la gaj.
Creditorul gajist poate opta in favoarea posesiunii in scop de administrare şi in cazul
altor bunuri gajate. Dacă va obţine administrarea unui bun determinat individual (ex.
a unui imobil), creditorul gajist va exercita orice acţiuni de dispoziţie cu acesta,
urmărind obţinerea unor venituri care vor fi indreptate la stingerea datoriei. In cazul
in care veniturile realizate nu permit stingerea obligaţiei, creditorul va putea să
renunţe la administrare şi să procedeze la vinzarea bunului. Din considerentele
indicate creditorul gajist care solicită instanţei de judecată deposedarea silită a
debitorului gajist este interesat să solicite atit administrarea, cit şi dreptul de a vinde
bunul dacă administrarea nu va da rezultat.
Creditorul gajist nu este in drept să exercite dreptul de gaj prin preluarea bunului in
proprietatea sa. Enumerarea drepturilor pe care el le poate exercita in caz de
neexecutare a obligaţiei principale este exhaustivă şi nu poate fi extinsă prin
contract. Totuşi, nimic nu se opune ca părţile să convină asupra transmiterii
obiectului gajului in proprietatea creditorului prin incheierea unui contract de vinzare-
cumpărare, cu indreptarea preţului la stingerea obligaţiei garantate, sau prin novaţie.
3. Faptul că bunul gajat a fost instrăinat cu menţinerea grevării (vezi nota 1 din
comentariul la art.486) sau a fost transmis in posesiunea unui terţ nu opreşte
creditorul de a-l pune sub urmărire. Urmărirea gajului nu anulează titlul terţului
expropriat, iar creditorul va fi indreptăţit să pună sub urmărire bunul indiferent de
faptul dacă actualul deţinător al gajului a ţinut cont sau nu despre existenţa gajului la
momentul dobindirii bunului. Totuşi, achizitorul se va putea opune exercitării
dreptului de gaj, dacă la momentul dobindirii bunului nu a ştiut şi nu ar fi trebuit să
ştie despre existenţa gajului.
4. Datorită importanţei deosebite a normelor care reglementează exproprierea silită
a bunurilor gajate, acestea sunt valabile numai dacă sunt stabilite prin lege. Rezultă
că părţile nu pot exercita drepturi, iar instanţa nu va aplica norme, dacă acestea sunt
prevăzute de acte normative subordonate legii care reglementează exercitarea
dreptului de gaj (ex. cap.7, Hotărirea CNVM 4/4/2003).
Reglementări aplicabile modului şi procedurii de exercitarea a dreptului de gaj se
conţin in art.458 Cod Civil, precum şi in alte legi (cap.VIII, Legea 449/2001; art.28,
Legea 199/1998; art. 70 alin.(2), Legea 549/1995). Aceste norme se vor aplica numai
in măsura in care nu contravin art.art.487-494 ale Codului Civil.
5. In cazul in care debitorului gajist i-a fost intentată procedura de insolvabilitate,
urmărirea obiectului gajului se va face in conformitate cu Legea insolvabilităţii
nr.632-XV din 14.11.2001 (Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.139-140 din
15.11.2001). Spre deosebire de reglementările anterioare, care nu includeau bunurile
gajate in masa debitoare, legea numită le include, deşi face o distincţie clară intre
drepturile creditorilor garantaţi şi ale celor chirografari. Bunurile gajate vor fi
administrate sau vindute silit de către administratorul insolvabilităţii, numit de
creditori. Creditorul gajist se va ingriji să formuleze creanţele garantate cu ocazia
adunării creditorilor de validare şi este in drept să propună administratorului
posibilităţile mai avantajoase de valorificare a gajului, iar administratorul este obligat
să ţină cont de ele. Creditorul gajist va obţine suma rezultată din valorificarea gajului,
după deducerea cheltuielilor de validare şi valorificare.

Articolul 488. Masurile prealabile exercitarii dreptului de gaj

(1) Creditorul gajist care intentioneaza sa-si exercite dreptul de gaj

trebuie sa notifice acest lucru debitorului creantei garantate si, dupa caz,
debitorului gajist si tertului detinator al bunului gajat.
(2) Dupa notificare, creditorul gajist depune la registrul in care a fost
inregistrat gajul un preaviz, la care anexeaza dovada notificarii
debitorului gajist.
(3) Preavizul trebuie sa indice marimea creantei garantate, temeiul
inceperii urmaririi, dreptul pe care creditorul gajist intentioneaza sa-l
exercite, sa contina descrierea bunului gajat si somatia ca debitorul
gajist sa transmita, in termenul acordat de creditorul gajist, bunul
gajat. Preavizul se semneaza de creditorul gajist.
(4) Termenul acordat de creditorul gajist pentru transmiterea bunului
nu va fi mai mic de 10 zile pentru un bun mobil, de 20 de zile pentru un
bun imobil si de 10 zile pentru un bun luat in posesiune spre a fi
administrat, incepind cu data inregistrarii preavizului.

1. Procedura exercitării dreptului de gaj debutează prin notificarea debitorului

obligaţiei garantate şi a debitorului gajist, dacă acesta este o altă persoană, despre
iniţierea exercitării gajului. Dacă bunul este deţinut de un terţ, creditorul il va
notifica, iar terţul va fi in drept să facă uz de dreptul său de a executa creanţa
garantată, luind locul creditorului (art.582).
Notificarea se face in scris, prin trimiterea sau inminarea unui preaviz. Creditorul va
utiliza acele mijloace de comunicaţii care ii vor asigura posibilitatea de a proba
primirea preavizului de către destinatar. Preavizul va fi trimis pe adresa indicată in
contract sau notificată ulterior creditorului gajist. In cazul persoanelor juridice se va
ţine cont de regula stabilită la art.67 alin.(4).
2. Un exemplar al preavizului impreună cu dovada notificării debitorului gajist se
depune la registrul in care a fost inscris gajului in termenul stabilit de creditor.
Registratorul va inscrie fără intirziere informaţia din preaviz in registru şi va elibera
creditorului, la cerere, un extras din registru in care se va conţine informaţia inscrisă.
Funcţionarul care recepţionează preavizul pentru a fi inscris in registru nu va verifica
corectitudinea notificării debitorului gajist sau informaţia din preaviz şi nici faptul
dacă a fost notificat debitorul obligaţiei principale sau terţul. Registratorul va inscrie
informaţia aşa cum ea a fost prezentată. Refuzul sau intirzierea de a inscrie preavizul
pot fi contestate in modul stabilit (art.475).
Creditorul poate in orice moment cere radierea din registru a informaţiei din preaviz.
El este obligat să o facă in caz dacă preavizul a fost invalidat de instanţa de judecată.
3. Preavizul va conţine:
a) numele (denumirea) creditorului gajist şi a debitorului gajist;
b) mărimea creanţei garantate pentru stingerea căreia este iniţiată exercitarea
gajului. Creditorul poate indica şi cuantumul iniţial al creanţei.
c) referire la temeiul inceperii urmăririi (art. 487);
d) referire la dreptul pe care creditorul intenţionează să-l exercite vis-a-vis de
obiectul gajului: posesiunea in scopul administrării, vinzarea de el insuşi sau vinzarea
sub controlul instanţei de judecată. In cazul in care la data inaintării preavizului
creditorul nu va fi decis care din drepturi intenţionează să exercite, el poate indica
alternativ două sau toate trei drepturi.
e) descrierea corectă şi suficientă a bunului gajat (vezi nota 12 din comentariul la
art.468);
f) somaţia adresată debitorului gajist de a transmite bunul in posesiunea creditorului
şi termenul in care bunul trebuie transmis;
g) in cazul ipotecii de intreprinzător – numele (denumirea) şi domiciliul (sediul)
administratorului, dacă acesta este o altă persoană decit creditorul gajist.
Prin preaviz creditorul gajist poate interzice grevarea repetată a bunului sau
instrăinarea lui, dacă acestea au fost permise anterior.
Preavizul va fi semnat de creditorul gajist sau de reprezentantul acestuia. Nu se cere
ca procura eliberată pentru exercitarea gajului asupra ipotecii sau altui gaj constituit
prin contract autentificat să fie făcută in formă autentică. Semnarea preavizului,
precum şi alte acţiuni de exercitare a dreptului de gaj, pot fi efectuate de
gestionarului gajului (art.476 alin.(2) sau de administratorul ipotecii de intreprinzător
(art.30, Legea 449/2001), in cazul in care aceştia dispun de imputernicirile
respective.
4. Creditorul gajist va acorda debitorului gajist un termen rezonabil pentru ca acesta
să-i transmită bunul, care nu va fi mai mic decit termenele indicate in lege.
Calcularea termenului incepe cu data inscrierii preavizului in registru. Legea acordă
un termen mai mare proprietarului unui imobil pentru a-i oferi acestuia şanse mai
mari de a identifica posibilităţi de stingere a datoriei şi degrevare a gajului.
5. In cazul amanetului, creditorul gajist nu este ţinut să respecte formalităţile legate
de preaviz şi poate proceda la vinzarea bunului dacă a notificat debitorul gajist
privind intenţia sa de exercitare a dreptului de gaj şi privind dreptul pe care urmează
să-l exercite.
Creditorul gajist, care are calitatea de participant profesionist la piaţa valorilor
mobiliare, poate proceda la vinzarea titlurilor de valoare luate in gaj fără inaintarea
preavizului. Acest drept, care constituie o derogare de la regula generală, trebuie
insă prevăzut de contractul de gaj şi va fi exercitabil dacă nu este interzis de normele
aplicabile circulaţiei valorilor mobiliare (art.67 alin.(7), Legea 449/2001). Totuşi,
atunci cind debitorul gajist este o altă persoană decit debitorul obligaţiei garantate,
este recomandabil ca creditorul gajist să notifice despre exercitarea dreptului de gaj
debitorul şi, după caz, terţul deţinător al gajului, aceasta in ipoteza unor acţiuni de
apărare a drepturilor debitorului gajist

Articolul 489. Drepturile debitorului gajist

(1) Debitorul gajist se poate opune urmaririi de catre creditorul

gajist a bunului gajat, platind creanta garantata sau, dupa caz,
inlaturind incalcarile mentionate in preaviz si cele ulterioare, platind in
ambele cazuri cheltuielile aferente inregistrarii preavizului.
(2) Dreptul mentionat la alin.(1) poate fi exercitat de catre
debitorul gajist pina la momentul vinzarii bunului luat in posesiune de
creditorul gajist.

1. O construcţie juridică este reuşită şi are şanse să-şi găsească aplicarea in practică
numai dacă in cadrul ei sint protejarea drepturile tuturor părţilor participante. Chiar
dacă obligaţia garantată a fost incălcată, debitorul gajist trebuie să dispună de
mijloace de apărare care i-ar permite să păstreze bunul in proprietatea sa. In practică
bunurile gajate pot prezenta pentru proprietarii acestora nu numai valoare
patrimonială, iar pierderea lor ar constitui nu numai o reducere a activului (este cazul
apartamentelor, bunurilor personale sau de valoarea artistică, istorică etc.). Dar şi
atunci cind acestea sunt elemente valorice ordinare, debitorul gajist poate face
opoziţie vinzării silite a bunului.
Dacă exercitarea dreptului de gaj a fost determinată de incălcarea obligaţiei de plată
a creanţei garantate, debitorul se va opune urmăririi plătind-o şi acoperind
cheltuielile aferente făcute de creditor. In acest scop debitorul va mobiliza resursele
sale, apelind la contractarea unui imprumut sau chiar la vinzarea altor bunuri din
patrimoniul său. In cazul cind exercitarea gajului a fost iniţiată din cauza comiterii
altor incălcări, opoziţia va lua forma inlăturării incălcărilor indicate in preaviz şi
acoperirii cheltuielilor.
Dacă nu este şi debitor al obligaţiei principale, debitorul gajist care a plătit creanţa,
degrevind in acest mod bunurile sale, va ocupa locul creditorului in obligaţia
principală. Deşi regula nu este expres stabilită in lege, ea este aplicabilă prin
analogie cu dispoziţia articolului 582, conform cărui terţul care a satisfăcut creanţa
creditorului, oprind astfel urmărirea unui bun, ii ia locul.
2. Intinderea in timp a dreptului de opoziţie a debitorului gajist este limitată de
acţiunile creditorului gajist. Din momentul cind bunul gajat a fost vindut silit,
debitorul nu mai poate pretinde degrevarea lui, chiar dacă plăteşte creanţa garantată
(in cazul unei ipoteci, debitorul este in drept să degreveze bunul prin plata datoriei
numai pină la momentul incheierii contractului de vinzare a imobilului). Pentru a evita
cheltuieli inutile, debitorul gajist va conveni in prealabil cu creditorul asupra
extinderii termenului in care va putea face plata peste limitele prevăzute de lege
(art.488 alin.(4)
 Articolul 490. Transmiterea bunului gajat catre creditorul gajist

(1) Bunul gajat se transmite in posesiune creditorului gajist pentru a fi

vindut, in conditiile legii.
(2) Transmiterea bunului gajat in posesiune creditorului gajist poate fi
benevola ori silita.
(3) Transmiterea in posesiune este benevola daca, inaintea expirarii
termenului indicat in preaviz, debitorul gajist transmite in mod efectiv
bunul gajat in posesiune creditorului gajist sau consimte in scris in
forma autentica sa-l puna la dispozitia acestuia la momentul convenit.
(4) Transmiterea silita are loc in baza unei hotariri judecatoresti, dupa
expirarea termenului din preaviz in conformitate cu legea.

1. O precondiţie esenţială pentru exercitarea dreptului de gaj este preluarea bunului

in posesiunea creditorului. Ea este operantă atit in cazul cind creditorul intenţionează
să exercite opţiunea de a administra bunul pentru a stinge creanţa din produsul
administrării, cit şi in cazul vinzării. Administrarea poate fi exercitată numai de
persoana care posedă bunul, iar in cazul vinzării cel care vinde bunul trebuie să
dispună de posibilitatea de a prezenta bunul potenţialilor cumpărători.
2. Deposedarea este diferită in funcţie de modul in care se efectuează. In cazul cind
debitorul nu se opune urmăririi gajului, el va asigura condiţiile necesare pentru
vinzarea bunului de către creditor. De altfel, bunul poate fi vindut şi de debitorul
gajist cu consimţăminul creditorului, insă aceasta se va efectua in afara procedurii de
exercitare a dreptului de gaj. Pentru a asigura creditorului posibilitatea vinzării
bunului gajat, nu este neapărat ca debitorul gajist să-l transmită efectiv in
posesiunea primului. Deşi aceasta este regula, totuşi părţile pot conveni ca bunul să
rămină in posesiunea efectivă a debitorului gajist, acesta consimţind in formă
autentică să-l pună la dispoziţia creditorului in momentul convenit. Scenariul este de
o utilitate practică, or creditorul urmăritor este in primul rind interesat să poată
transmite efectiv bunul cumpărătorului, ci nu să-l obţină in posesiune el insuşi, cu atit
mai mult că exercitarea posesiunii implică cheltuieli de păstrare şi intreţinere a
bunului.
3. Dacă la expirarea termenului indicat in preaviz debitorul gajist nu transmite
benevol obiectul gajului in posesiunea creditorului, acesta este in drept să ceară
instanţei de judecată transmiterea silită. Cererea de deposedare silită (care este
distinctă de cererea de chemare de judecată in acţiune civilă – art.7 alin.(3)
Cod.Proc.Civ) este adresată instanţei de judecată competente potrivit regulilor de
competenţă jurisdicţională pentru a fi examinată in ordinea procedurii
necontencioase – procedura in ordonanţă (simplificată). Modul de inaintare şi
examinare a cererii de deposedare silită este reglementat de capitolul XXXV al
Codului de procedură civilă nr.225-XV din 30.05.2003 (Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr. 111-115 din 12.06.2003). Din data punerii in aplicare a Codului de
procedură civilă (12 iunie 2003) normele de procedură privind examinarea judiciară a
cererilor de deposedare silită, care se conţin la art.art.71 şi 72 ale Legii cu privire la
gaj, se aplică in măsura in care nu contravin celor din Cod.
4. In cazul in care debitorul gajist nu se conformează ordonanţei judecătoreşti şi nu
transmite bunul in posesiunea creditorului, acesta este in drept să apeleze la
serviciile executorului judecătoresc din subdiviziunea teritorială a Departamentului
de executare a deciziilor judiciare. In exercitarea atribuţiilor sale executorul se va
conduce de normele Codului de procedură civilă.

Articolul 491. Vinzarea de catre creditorul gajist a bunului gajat

(1) Dupa ce a obtinut in posesiune bunul gajat, creditorul gajist este

indreptatit, daca a depus la registru un preaviz in modul prevazut la
art.488 alin.(2), sa procedeze la vinzarea, prin negocieri directe, prin
tender sau prin licitatie publica, a bunului gajat, fara nici o intirziere
nejustificata, contra unui pret comercial rezonabil si in interesul major al
debitorului gajist.
(2) Creditorul gajist care vinde bunul actioneaza in numele
proprietarului si este obligat sa informeze cumparatorul despre calitatea
lui la momentul vinzarii.
(3) Cumparatorul dobindeste bunul grevat de drepturile reale existente
la momentul inscrierii preavizului in registrul respectiv, fara dreptul de
gaj al creditorului gajist care a vindut bunul si fara creantele prioritare
dreptului acestuia.
(4) In cazul in care cumparatorul bunului transmite instantei
judecatoresti in a carei circumscriptie se afla, in totalitate sau in cea mai
mare parte, bunurile gajate, dovada ca vinzarea a fost efectuata cu
respectarea prevederilor legale si ca pretul a fost platit integral,
instanta emite o hotarire de incetare si anulare a gajurilor,
sechestrelor si drepturilor reale indicate in alin.(3).

1. De rind cu Legea cu privire la gaj, Codul civil oferă creditorului dreptul să vindă el
insuşi bunul gajat pentru a stinge creanţa sa din preţul vinzării. Creditorul poate
proceda la vinarea gajului dacă a indeplinit cerinţele privind inaintarea şi
inregistrarea preavizului şi a obţinut bunul gajat in posesie. Pentru că nici
transmiterea benevolă şi nici deposedarea silită nu se fac in mod neapărat prin acte
cu caracter public, vinzarea se poate face numai cu condiţia că preavizul privind
exercitarea dreptului de gaj să fi fost inscris in registru şi să nu fi fost radiat.
2. Vinzării bunurilor de către creditorul gajist ii sunt aplicabile regulile stabilite pentru
contractul de vinzare-cumpărare (art.art.753-822), cu excepţia regulilor a căror
respectare nu poate fi pretinsă creditorului gajist (ex. creditorului nu-i poate fi
pretinsă remedierea viciilor bunului, eliberarea facturii fiscale etc.). La vinzarea
bunurilor asupra cărora anumite persoane au drept de preemţiune, creditorul gajist
urmează să asigure exercitarea acestuia. Astfel, dacă obiect al vinzării sunt părţile
sociale intr-o societate cu răspundere limitată (art.153 alin.(2), acţiunile unei
societăţi pe acţiuni de tip inchis (art.27 al Legii 1134/1997), cota-parte din
proprietatea comună (art.352 şi art.366 alin.(2), construcţia cu dreptul de superficie
(art.446), creditorul gajist va notifica mai intii alţi membri, acţionari, coproprietari
sau, respectiv, proprietarul terenului.
Se pare că membrul societăţii cu răspundere limitată sau al cooperativei, care a
grevat cu gaj partea sa socială sau, respectiv, participaţiunea, nu va fi indreptăţit să
exercite beneficiul in discuţiune rezervat prin lege (vezi art.153 alin (1) şi art.177
alin.(7). Din sensul normelor indicate rezultă că beneficiul poate fi exercitat numai in
faţa creditorilor chirografari.
Creditorul gajist care deţine un drept de gaj asupra mai multor bunuri determină el
insuşi dacă acestea vor fi vindute simultan sau succesiv (art.65, Legea 449/2001).
Dacă prin contractul de gaj s-a stabilit o anumită consecutivitate a vinzărilor,
creditorul gajist este obligat să o respecte (Dec. Col.Civ. al Curt.Supr.Just nr.2r/a-
177/2001 din 11.04.2001).
Dacă obiect al garanţiei reale sunt mijloacele băneşti (moneda in numerar sau
scriptică), obligaţiile creditorului sunt stabilite in funcţie de tipul gajului. In cazul cind
obiect al gajului inregistrat sunt drepturile debitorului ce rezultă din contractul de
depozit bancar, creditorul va prezenta actul de transmitere a gajului (la transmiterea
benevolă) sau ordonanţa judecătorească băncii, in care este deschis contul. Banca
este obligată să treacă la scăderi sumele indicate şi să le inregistreze in contul
creditorului urmăritor in conformitate cu normele privind efectuarea decontărilor fără
numerar. Banii in numerar amanetaţi, care se află in posesiunea creditorului vor fi
indreptaţi de către acesta la stingerea creanţei garantate, cu informarea
corespunzătoare a debitorului gajist. In cazul in care obiect al amanetului sint
mijloace valutare in numerar sau in contul curent, acestea vor fi vindute de către
creditor contra lei, cu indreptarea mijloacelor incasate la stingerea datoriei. Depozitul
valutar, care nu poate fi grevat decit cu gaj inregistrat asupra dreptului patrimonial al
deponentului (art.art.867, 1222), va fi urmărit in modul prevăzut pentru urmărirea
bunurilor in formă de drepturi patrimoniale. In acelaşi mod va fi urmărite şi
diponibilităţile din contul curent, dacă acestea au fost grevate cu gaj inregistrat.
3. Cerinţele inaintate faţă de vinzare sunt de principiu, creditorul urmind să vindă
bunul fără intirziere nejustificată, contra unui preţ comercial rezonabil şi in interesul
major al debitorului gajist. Pină la urmă este la latitudinea instanţei de judecată să
decidă dacă preţul la care s-a vindut bunul gajat a fost rezonabil, pentru că formarea
preţului este dictată de o gamă largă de factori, care numai analizaţi in complex
permit a face concluzia dacă preţul oferit a fost cel mai bun.
Creditorul gajist este aşteptat să se comporte cu diligenţa cerută unui comerciant
care operează pe piaţa unde se tranzacţionează bunuri din categoria celui gajat. In
cazul in care nu are cunoştinţe speciale, creditorul gajist poate angaja un profesionist
care să efectueze vinzarea nemijlocită a bunului gajat. Aceasta este necesar in
special pe pieţele specifice, cum sunt piaţa valorilor mobiliare, piaţa valutară sau
pieţele unor categorii specifice de bunuri.
Metoda de vinzare a bunului va fi stabilită de creditor in funcţie de circumstanţele
concrete (tipul bunului, numărul de cumpărători potenţiali ş.a.). De regulă, creditorul
va opta pentru acea metodă la care de obicei se apelează la vinzarea bunurilor din
aceeaşi categorie cu cel gajat. Atunci cind procedează la negocieri directe, creditorul
va avea argumente de ce a ales anume această metodă şi care este avantajul ei (ex.
cheltuieli mari pentru organizarea licitaţiei, cumpărător monopolist etc.). Creditorul
gajist va stabili el insuşi regulile de efectuare a tenderului (concursului inchis),
conducindu-se de normele legale aplicabile (art.75, Legea 449/2001). De asemenea
la organizarea şi ţinerea licitaţiei creditorul se va conduce de prevederile legale
aplicabile (art.art.698, 809-816, art.75 alin.(7), Legea 449/2001).
De regulă, cumpărătorul va achita preţul bunului prin plată unică. In anumite
circumstanţe determinate de caracterul bunului şi al ofertei cumpărătorului,
creditorul poate accepta ca preţul bunul să fie achitat in rate.
4. La vinzarea bunului gajat creditorul acţionează in numele debitorului gajist. Acest
fapt urmează a fi indicat in actele făcute de creditor (inclusiv in contractul de vinzare-
cumpărare) şi urmează a fi adus la cunoştinţa potenţialilor cumpărători. Informare
corectă a cumpărătorilor le permite acestora să ia o decizie in cunoştinţă de cauză şi
să stabilească cu corectitudine implicaţiile fiscale, vamale sau de altă natură a
cumpărării.
5. Debitorul gajist care a respectat toate cerinţele stabilite pentru vinzarea bunului
de către creditorul gajist trebuie să aibă siguranţa că a obţinut bunul liber de gaj şi
de alte drepturi reale necunoscute lui. El obţine bunul liber de gajul creditorului gajist
de la care l-a cumpărat, precum şi de drepturile prioritare acestuia. Dacă au existat
gajuri de rang superior celui al creditorului urmăritor, se prezumă că acesta a obţinut
acordul creditorilor de grad superior (art.481 alin.(3) şi cumpărătorul nu trebuie să
verifice acest fapt.
Cumpărătorul obţine bunul grevat de drepturile reale constituite pină la inscrierea in
registru a preavizului de exercitare a dreptului de gaj (ex. un uzufruct constituit de
proprietar). Drepturile reale constituite după inscrierea preavizului nu sunt opozabile
cumpărătorului decit dacă acesta şi-a dat acordul (art.77 alin.(2), Legea 449/2001).
Instanţa de judecată, in circumscripţia căreia se află bunurile gajate sau majoritatea
lor, va dispune incetarea şi anularea acestor drepturi reale, precum şi a tuturor
gajurilor şi sechestrelor instituite asupra bunului.
 Articolul 492. Vinzarea sub controlul instantei de judecata a bunului
gajat

(1) Vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de judecata
daca aceasta desemneaza persoana care va efectua vinzarea bunurilor
gajate, determina conditiile si sarcinile vinzarii, indica modalitatea de
efectuare a vinzarii - prin negocieri directe, tender sau prin licitatie
publica - si stabileste, dupa caz, pretul dupa o expertiza a valorii
bunului.
(2) Persoana desemnata este obligata sa informeze partile interesate,
la solicitarea acestora, despre actiunile pe care le intreprinde pentru
vinzarea bunurilor gajate.
(3) Persoana desemnata actioneaza in numele proprietarului si este
obligata sa anunte despre acest fapt cumparatorul.
(4) Vinzarea in conditiile prezentului articol degreveaza de gaj
drepturile reale.
(5) Obiectul gajului poate fi vindut numai sub controlul instantei
judecatoresti daca:
a) lipseste autorizatia sau acordul unei alte persoane necesar la
incheierea contractului de gaj pentru validitatea acestuia;
b) obiectul gajului il constituie bunurile de valoare istorica, artistica
sau culturala;
c) debitorul gajist lipseste si nu poate fi identificat locul aflarii lui.

1. In anumite circumstanţe, legate de persoana debitorului gajist sau caracterul

bunul gajat, creditorul gajist care a obţinut posesiunea gajului poate alege să
procedeze la vinzarea bunului sub controlul instanţei de judecată. Creditorul poate
apela la această procedură atit in cazul cind bunul i-a fost transmis prin ordonanţă
judecătorească, cit şi atunci cind bunul i-a fost transmis in mod benevol. Totuşi, in
practică creditorul care a primit bunul benevol de la debitorul gajist nu este motivat
să apeleze la instanţa de judecată, ci va efectua el insuşi vinzarea.
Cererea de efectuare a vinzării sub controlul instanţei poate face corp comun cu
cererea de deposedare silită sau poate fi inaintată ulterior. Ea va fi examinată in
cadrul aceleiaşi proceduri in ordonanţă, fapt ce rezultă din dispoziţiile art.345 lit.k) a
Codului de procedură civilă.
2. La cererea creditorului gajist instanţa va desemna o persoană in sarcina cărui va fi
pusă vinzarea bunului. De regulă acesta va fi un profesionist in domeniu, care are o
experienţă de tranzacţionare a bunurilor similare şi, după caz, dispune de licenţa
necesară. Este binevenit ca instanţele de judecată să dispună de listele persoanelor
licenţiate in domeniul vinzării unor categorii de bunuri (ex. brokeri, persoane care au
dreptul să vindă articole din metale preţioase şi pietre scumpe (pct.3, HG 261/1996)
sau medicamente), ca şi in cazul administratorilor insolvabilităţii.
Persoana desemnată pentru vinzarea bunurilor va informa atit debitorul, cit şi alte
persoane interesate, la cererea acestora, despre acţiunile intreprinse de el in cadrul
exercitării atribuţiilor sale. In cazul in care debitorul gajist va face propuneri privind
condiţiile vinzării sau va indica un potenţial cumpărător, persoana desemnată va
examina propunerile debitorului, insă nu este obligat să se conducă de ele. Persoana
desemnată este obligată să se conducă de toate regulile aplicabile pentru cazul cind
bunul se vinde de către creditorul gajist şi este in drept să exercite drepturile
rezervate acestuia (art.75, Legea 449/2001).
3. Persoana desemnată de instanţă pentru vinzarea gajului va declara calitatea sa
potenţialilor cumpărători ai bunului şi răspunde pentru prejudiciul cauzat prin
incălcarea acestei reguli. Dacă cumpărătorul care n-a fost informat despre calitatea
ofertantului refuză cumpărarea pentru acest motiv, persoana desemnată va acoperi
şi cheltuielile efectuate (ex. expertiza juridică sau tehnică), cu condiţia că
cumpărătorul demonstrează legătura cauzală dintre refuz şi neinformare.
4. Persoana desemnată se va conduce in acţiunile sale de indicaţiile instanţei de
judecată şi o poate sesiza pentru a le primi. Instanţa ii va stabili condiţiile şi sarcinile
vinzării, precum şi va dispune prin ce modalitate vor fi vindute bunurile: negocieri
directe, tender sau licitaţie publică. Dacă in opinia instanţei de judecată valoarea
reală a bunului diferă cu mult de la valoarea estimativă, stabilită in contractul de gaj,
instanţa poate numi o expertiză pentru stabilirea preţului bunului.
5. Ca şi in cazul vinzării bunurilor nemijlocit de către creditorul gajist, cumpărătorul
nu trebuie să se preocupe de existenţa unor grevări sau drepturi reale asupra
bunului, care au apărut după inscrierea preavizului de exercitare silită in registru. De
aceea cumpărătorul este protejat prin lege de viciile juridice ale bunului, dacă au fost
indeplinite toate cerinţele aplicabile exercitării dreptului de gaj.
6. In anumite situaţii pentru protecţia drepturilor proprietarului legea obligă creditorul
urmăritor să vindă bunul numai sub controlul instanţei de judecată. Aceasta are loc in
următoarele cazuri:
a) la incheierea contractului de gaj nu a fost primit acordul sau autorizaţia unei terţe
persoane, dacă existenţa acordului sau autorizaţiei este o condiţie de valabilitate a
contractului (ex. in cazul grevării cu gaj a bunurilor in proprietate comună pe cote-
părţi (art.351) sau in devălmăşie (art.369). Lipsa acestora atrage nulitatea relativă a
contractului de gaj.
b) sunt puse sub urmărire bunuri de insemnată valoare istorică, artistică sau
culturală (ex. castele, tablouri). Dacă aceste bunuri fac parte din domeniul public,
atunci ele nu pot fi puse sub urmărire (art.296), iar contractul de gaj este lovit de
nulitate absolută. Dacă părţile nu au stabilit prin contract că anumite bunuri gajate
au valoare istorică, artistică sau culturală, este de competenţa instanţei să numească
o expertiză pentru stabilirea acestui fapt.
c) debitorul gajist lipseşte şi nu poate fi stabilit locul aflării lui. Creditorul gajist care
nu cunoaşte locul aflării debitorului gajist nu va putea continua exercitarea dreptului
de gaj fără a apela la instanţa de judecată şi este responsabil in faţa debitorului gajist
pentru incălcarea acestei reguli. Nu este necesar ca debitorul gajist să fi fost declarat
dispărut fără veste (art.49).

Articolul 493. Distribuirea mijloacelor obtinute din vinzarea bunului

gajat

(1) Creditorul gajist are dreptul, de pe urma vinzarii, doar la ceea ce

este necesar satisfacerii creantei sale.
(2) Creditorul trebuie sa plateasca din produsul vinzarii bunului gajat
cheltuielile aferente vinzarii, apoi creantele prioritare drepturilor sale si
dupa aceea creantele proprii.
(3) Daca exista si alte creante care urmeaza sa fie platite din
produsul vinzarii bunului gajat, creditorul gajist care a vindut bunul va
depune instantei judecatoresti care ar fi fost competenta pentru vinzarea
bunului o dare de seama cu privire la produsul vinzarii bunului gajat si ii
va transmite suma ramasa dupa plata. In caz contrar, creditorul gajist este
obligat sa prezinte, in termen de 10 zile de la data vinzarii bunului, o
dare de seama proprietarului bunului vindut si sa-i remita surplusul, daca
acesta exista.
(4) Daca vinzarea bunului gajat are loc sub controlul instantei de
judecata si produsul nu este suficient pentru satisfacerea tuturor
creantelor garantate, persoana imputernicita cu vinzarea scade
cheltuielile de vinzare, plaseaza soldul intr-un cont special, intocmeste un
plan de impartire pe principiul rangului gajurilor si il prezinta instantei
de judecata, care da celor in drept posibilitatea de a se pronunta
asupra lui. Dupa ce planul este aprobat definitiv de instanta, persoana
insarcinata cu vinzarea efectueaza platile in baza lui.
(5) In cazul in care produsul obtinut din vinzarea bunului nu este
suficient pentru stingerea creantelor si acoperirea cheltuielilor
creditorului gajist, acesta conserva o creanta neprivilegiata pentru
diferenta datorata de debitorul sau.

1. Suma incasată din vinzarea bunului gajat de regulă nu este egală cu cuantumul
creanţei garantate, in special in cazul gajurilor indivizibile prin natura sa, care nu pot
fi fracţionate pentru vinzare parţială. In cazul bunurilor divizibile creditorul gajist in
principiu ar putea vinde intreaga cantitate de bunuri, insă nu este motivat să o facă
şi se va limita la acea cantitate care acoperă creanţa garantată.
Din suma incasată de la vinzare creditorul este in drept să stingă atit capitalul
creanţei şi dobinda (inclusiv cea legală (art.585), cit şi cheltuielile de intreţinere şi
urmărire. Pot fi stinse şi penalităţile calculate, precum şi prejudiciul cauzat
creditorului, dacă aceasta a fost prevăzut prin contract.
2. In cazul in care bunul gajat este vindut nemijlocit de către creditorul gajist, acesta
va incasa suma plătită de cumpărător şi va proceda la distribuirea ei. In primul rind
vor fi acoperite cheltuielile aferente vinzării (pentru transportarea, asigurarea,
păstrarea, intreţinerea bunurilor gajate, pentru trimiterea corespondenţei şi
publicitate, pentru ţinerea licitaţiei sau efectuarea tenderului, pentru plata
specialiştilor etc.)
In cel de-al doilea rind vor fi stinse creanţele creditorilor care au un grad de
preferinţă superior celui al creditorului urmăritor. Ultimul va transmite creditorilor
prioritari acea parte din preţul de vinzare a bunului gajat, care este egală cu suma
creanţei prioritare. Creanţele prioritare vor fi stinse in intregime, iar creanţele care au
acelaşi rang de prioritate – proporţional cotei. Pentru a stabili mărimea sumelor care
urmează a fi plătite fiecărui creditor prioritar, creditorul urmăritor va alcătui o listă
(registru) a acestora, in care va inscrie fiecare creditor şi suma creanţei care va fi
stinsă din produsul vinzării gajului.
După stingerea creanţelor prioritare creditorul urmăritor este indreptăţit să stingă
creanţa garantată şi alte sume rezultate din contract (vezi nota 1 supra). Ordinea in
care vor fi stinse plăţile datorate creditorului gajist vor fi determinate de acesta.
Nimic nu se opune ca creditorul să stingă mai intii capitalul, iar apoi alte creanţe. Insă
creditorul poate să aleagă a acoperi la inceput cheltuielile aferente constituirii şi
exercitării gajului sau prejudiciul cauzat, iar apoi capitalul.
3. Suma rămasă după satisfacerea creanţelor creditorului gajist este distribuită in
funcţie de faptul dacă au mai rămas alţi creditori care conservă o creanţă garantată
de rang inferior sau creditori chirografari, care pot pretindfe la produsului vinzării
gajului. Dacă aceştia există şi creditorul cunoaşte despre existenţa lor, el este obligat
să transmită soldul preţului de vinzare instanţei de judecătoreşti competente pentru
vinzarea gajului sub controlul instanţei. Impreună cu soldul creditorul va transmite şi
un raport in care va indica suma incasată din vinzare, numele (denumirea)
creditorilor prioritaţi şi sumele creanţelor satisfăcute, suma creanţelor proprii stinse,
soldul preţului de vinzare şi numele (denumirea) creditorilor care urmează a fi plătiţi
din sold. Pentru fiecare creditor va fi indicat temeiul apariţiei dreptului său.
Atunci cind nu sint alţi creditori care să pretindă satisfacerea creanţelor sale din
valoarea bunului gajat, creditorul va transmite soldul sumei incasate din vinzare
debitorului gajist. Transmiterea se va face in termen de cel mult zece zile de la data
primirii preţului de vinzare şi va fi insoţită de un raport privind distribuirea produsului
vinzării proprietăţii debitorului gajist. In cazul in care consideră că prin acţiunile
creditorului i-au fost cauzate prejudicii, debitorul gajist poate pretinde despăgubiri,
fiind in drept să adreseze o cerere respectivă instanţei de judecată.
4. In cadrul procedurii de vinzare sub controlul instanţei de judecată persoana
desemnată de aceasta va deschide un cont special, in care va fi inregistrată suma
incasată din vănzarea gajului. Ordinea satisfacerii creanţelor creditorilor rămine
aceeaşi ca şi in cazul distribuirii preţului de vinzare de către creditorul gajist, insă
planul de distribuire a preţului urmează a fi aprobat de instanţa de judecată. Pentru
aceasta persoana desemnată va prezenta instanţei planul intocmit de ea, in care va
include toate creanţele care ii sint cunoscute. Instanţa va notifica toţi creditorii
indicaţi in plan şi le va propune să se pronunţe asupra lui in termenul stabilit de
instanţă. Dacă in termenul stabilit nu a fost făcută nici o contestaţie, sau dacă
contestaţiile au fost considerate neintemeiate, instanţa aprobă planul şi il transmite
persoanei desemnate, care efectuează plăţile fără intirzieri nejustificate.
5. Odată cu incasarea produsului vinzării silite a bunului gajat, procedura de
exercitare a dreptului de gaj ia sfirşit. Dacă produsului vinzării nu a fost suficient
pentru stingerea in intregime a creanţei garantate, la urmărirea soldului creanţei
creditorul nu mai dispune de privilegiul rezultat din dreptul real de gaj (Hot. Plen.
Curt.Supr.Just. nr.4-2r/a-22/2001 din 11.06.2001; Dec. Col.Civ. al Curt.Sup.Just.
nr.2r/a-129/1999 din 16.06.1999). In cazul in care gajul a fost constituit de o altă
persoană decit debitorul obligaţiei garantate, ea nu va mai fi in continuare
responsabilă pentru stingerea creanţei garantate, decit dacă prin contract va fi
stabilit altfel (pct.4, Hot. Plen. Curt.Supr.Just. nr.11/1999).
O derogarea de la regula numită este prevăzută in cazul lombardului, care nu poate
continua urmărirea bunurilor debitorului dacă produsul vinzării bunului amanetat nu
acoperă in intregime suma creanţei garantate (art.458 alin.(5).

Articolul 494. Mijloacele de aparare juridica in cazul executarii silite a

obligatiei

Orice persoana, in cazul incalcarii drepturilor ei, poate sa conteste in

instanta de judecata valabilitatea gajului sau urmarirea bunului gajat.

1. Poate contesta in instanţa de judecată valabilitatea gajului:

1) persoana care este proprietar real al bunului, constituit in calitate de garanţie
reală de către falsul proprietar;
2) creditorul in favoarea cărui a fost constituit un gaj anterior asupra aceluiaşi bun şi
care a interzis grevarea lui repetată cu gaj (art.56 alin.(2), Legea 449/2001);
3) creditorul gajist de rang inferior sau dobinditorul bunului gajat, care l-a preluat cu
grevare;
4) coproprietarul bunului gajat, aflat in proprietate comună pe cote-părţi (art.351)
sau in devălmăşie (art.369 şi art.457);
5) membrul societăţii comerciale sau al cooperativei, dacă gajul bunurilor acestor
persoane juridice a fost constituit cu incălcarea regulilor opozabile creditorului gajist;
6) tutorele, curatorul, autoritatea tutelară (art.40 şi art.42);
7) procurorul, autorităţile publice, organizaţiile, persoanele fizice, pentru apărarea
drepturilor altor persoane in cazurile prevăzute de lege (art.art.71-73 Cod. Proc.Civ.);
8) alte persoane care se consideră lezate in drepturile sale.
2. Pe lingă persoanele numite exercitarea de către creditor a dreptului de gaj sau
actele efectuate in cursul procedurii de exercitare pot fi contestate de persoanele
cărora le-a fost adus atingere prin acţiunile creditorului gajist, a administratorului
gajului (inclusiv a ipotecii de intreprinzător), a persoanei desemnate de instanţa de
judecată sau a instanţei de judecată.

Articolul 495. Temeiurile incetarii dreptului de gaj

Dreptul de gaj inceteaza in cazul:

a) stingerii obligatiei garantate prin gaj;
 b) expirarii termenului pentru care a fost constituit gajul;
c) pieirii bunurilor gajate;
d) comercializarii silite a bunurilor gajate;
e) altor situatii prevazute de legislatie.

1. Temeiurile incetării dreptului de gaj pot fi convenţional divizate in două categorii:

care se află in legătură cu stingerea obligaţiei principale şi temeiuri independente.
Fiind un drept accesoriu unei obligaţii, dreptul de gaj se stinge odată cu stingerea
acesteia după principiul accesorium sequitur principale şi nu subzistă decit in cazuri
excepţionale (art.643 alin.(4). Dacă obligaţia garantată este stinsă numai parţial,
gajul nu se reduce corespunzător, decit in cazul gajului mărfurilor in circulaţie şi in
proces de prelucrare (art.459) sau cu acordul creditorului gajist.
Gajul se stinge şi atunci cind creditorul gajist renunţă la obligaţia principală, insă
renunţarea creditorului de la dreptul de gaj nu stinge obligaţia principală. Expirarea
prescripţiei extinctive a creanţei principale nu prescrie dreptul de gaj, creditorul fiind
in drept să pretindă executarea din valoarea gajului (art.282 alin.(1).
2. Sint temeiuri independente ale incetării dreptului de gaj:
a) expirarea termenului pentru care a fost constituit gajul, dacă acest termen a fost
indicat in contract (ex. in cazul gajării unui drept de arendă pe un anumit termen, a
unor titluri de valoare care devin scadente pină la scadenţa creanţei garantate). Dacă
termenul de acţiune a gajului nu a fost limitat de părţi, el nu se stinge la scadenţa
creanţei principale.
b) pieirea bunurilor gajate;
c) vinzarea silită a bunurilor gajate;
d) alte situaţii prevăzute de lege:
(i) confiscarea bunurilor gajate şi revendicarea lor de către proprietarul legitim. In
alte cazuri de stingere a dreptului de proprietate asupra bunului (vezi nota 3 din
comentariul la art.479), dreptul de gaj subzistă şi grevează bunurile sau banii puşi in
schimb la dispoziţia debitorului gajist.
(ii) decesul creditorului persoană fizică sau lichidarea creditorului persoană juridică in
cazurile prevăzute de lege (art.664);
(iii) declararea nulităţii contractului de gaj. In acest caz gajul incetează cu efect
retroactiv (art.219), iar creditorul este in drept să pretindă repararea prejudiciului.
(iv) renunţarea creditorului de la dreptul de gaj;
(v) expirarea termenului de treizeci de ani de la inscrierea iniţială sau, după caz,
ulterioară a ipotecii. Dacă nu este reinointă, inscripţia devine inoperantă şi se perimă.

Titlul V
REGISTRUL BUNURILOR IMOBILE

Articolul 496. Destinaţia registrului bunurilor imobile

(901)In registrul bunurilor imobile sunt descrise imobilele şi sunt

indicate drepturile reale care au ca obiect aceste bunuri.
(902)Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente
imobilelor consemnate in registru pot fi inscrise in cazurile
prevăzute de lege.
(903)Orice persoană poate lua cunoştinţă de registrrul bununrilor
imobile.
(904)Modul de elaborare şi intocmire a registrului bunurilor imobile
este stabilit de lege.
 Obiectivele articolului 496 constituie relevarea obiectului inregistrării imobiliare,
precum şi relevarea caracterului public al acestuia prin posibilitatea luării de
cunoştinţă de conţinutul acestuia de către orice persoană.
In Republica Moldova, pentru prima dată noţiunea de registru al bunurilor
imobile apare odată cu adoptarea in februarie 1998 a Legii cadastrului bunurilor
imobile, care prin reglementările sale stabileşte condiţia ţinerii unui registru unic al
bunurilor imobile. Obiect al inregistrării in registrul bunurilor imobile conform
respectivei legi erau bunurile imobile şi drepturile patrimoniale asupra acestora. Prin
instituirea unui registru unic al imobilelor, legislatorul exclude o serie de incomodităţi
care erau legate de ţinerea pană la 1998 a mai multor sisteme de evidenţă a
imobilelor separate, cum ar fi registrul construcţiilor in localităţile urbane, cărţile de
evidenţă a gospodăriilor in localităţile rurale, registrrul cadastral funciar, registrul
unic al gajului etc. Scopul principal urmărit prin instituirea unui sistem uunic de
evidenţăţ a imobilelor constituia asigurarea garantării drepturilor cetăţenilor in
efectuarea actelor juridice cu imobilele, crearea şi ţinerea unui sistem unificat de
evidenţă a imobilelor, cat pentru asigurarea informaţională a populaţiei, atat şi
pentru crearea unui cadastru fiscal imobiliar. Legea respectivă se aplica la
următoarele categorii de bunuri imobile: terenuri, construcţii şi incăperi izolate. Codul
civil lărgeşte spectrul categoriilor de bunuri imobile ce constituie obiect al
inregistrării in cadastrul bunurilor imobile. In articolul 496 legislatorul enunţă faptul,
că obiect al inregistrării in Registrul bunurilor imobile apar bunurile imobile şi
drepturile reale asupra acestora. Noţiunea bunului imobil este indicată in articolul
288 al Codului civil.
După cum este stabilit prin prevederile articolului 496 in ce priveşte drepturile
asupra bunurilor imobile, este necesar de reţinunt, că obiect al inregistrării in
registrul bunurilor imobile apar doar drepturile reale. Drepturile de creanţă reprezintă
obiect al inregistrării doar in cazurile expres prevăzute le lege. In acest sens este
necesar de menţionat, că pană la punerea in aplicare a Codului civil, obiect al
inregistrării in registrul bunurilor imobile conform Legii cadastrului bunurilor imobile
erau toate drepturile patrimoniale.
Scopul ducerii registrului bunurilor imobile este asigurarea opozabilităţii
drepturilor, iar in cazurile prevăzute de lege registrtul indeplineşte şi scopuri
constitutive de drepturi.
(1) Aliniatul unu al articolului 496 expune, că in registrul bunurilor imobile sunt
descrise bunurile imobile. Prin descrierea bunului imobil se are in vedere indicarea
caracterelor identificatorii ale bunului imobil şi anume:
(905)Tipul bunului imobil (ex.: teren, construcţie, subsol etc.). Tipul
bunului imobil este determinat de natura acestuia prin constatare simplă
realizată fie de către proprietar, fie de către specialistul din cadru
instituţiei ce asigură ţinerea registrul bunurilor imobile (oficiul cadastral
teritorial). In cazul incăperilor izolate din cadrul construcţiei tipul acesteia
(apartament (locuinţă), magazin, depozit etc.) este determinat din
conţinutul documentaţiei de proiect şi actul de dare in exploatare, iar in
cazul schimbării destinaţiei – din documentele ce determină modul de
folosinţă a incăperii izolate.
(906)Destinaţia şi/sau modul de folosinţă a bunului imobil – (ex.:
teren cu destinaţie agricolă, teren destinat construcţiei şi
exploatării casei de locuit etc.) Destinaţia şi/sau modul de folosinţăţă a
bunului imobil este relevată din documentele ce stabilesc regimul folosirii
bununlui imobil. Astfel, destinaţia terenunlui este reflectată in cadastrul
funciar specializat şi este modificată printr-o procedură specială prevăzută
de Codul funciar. Destinaţia construcţiei se reflectă in documentaţia de
proiect, in actele de dare in exploatare, iar in cazul schimbării destinaţiei
acestora prin documentele prevăzute de legislaţie (ex.: autorizaţie de
folosinţă etc.). Destinaţia masivului forestier este reflectat in cadastrul
 silvic de stat şi se modifică in procedura stabilită de legislaţia silvică.
Pentru unele bunuri imobile modul de fololsinţă sau destinaţia poate fi
determinată din natura bunului (ex.: calea ferată, staţiile de emisie tele
sau radio). La unele categorii de bunuri imobile destinaţia sau modul de
folosinţă poate fi determinat, iar respectiv introdus in registrul bunurilor
imobile doar după atribuirea obiectului in folosinţă. Astfel, spre exemplui,
in cazul atribuirii in folosinţă a obiectivului acvatic (iaz, rau etc.) doar in
acel moment poate fi determinat modul de folosinţă a acestuia (ex.:
fololsinţă specială, pentru asigurarea necesităţilor de apă potabilă a
populaţiei, pentru gospodăria piscicolă etc.). In acest sens a vedea Codul
apelor). Deasemenea şi in cazurile atribuirii in folosinţă a spaţiilor
forestiere, modul de fololsinţă a sectorului forestier poate fi determinat
reieşind din contractul de transmitere in folosinţă şi autorizaţia de folosinţă
a spaţiului forestier. De regulă aceasta este precedată de procedura de
formare a bunului imobil transmis in folosinţă.
(907)Numărul cadastral al bunului. Numărul cadastral al bunului imobil
este un număr individual, irepetabil pentru fiecare bun imobil in parte. Se
atribuie de cătrte subiectul ce asigură ţinerea registrului bunurilor imobile
la inregistrarea primară a bunului imobil, precum şi in cazul formării
bunului imobil. Prin formarea bunului imobil este necesar de inţeles
crearea dintr-un bun imobil existent prin divizare unul sau mai multe
bunuri imobile noi sau crearea din mai multe bunuri imobile, prin
comasare a unui bun imobil nou in procedura şi condiţiile stabilită de
legislaţie. Structura numărului cadastral este determinată in Hotărirea
Guvernului nr. 1056 din 12.11.1997.
(908)Suprafaţa bunului imobil. Suprafaţa bunului imobil este reflectată in
metri patraţi sau hectare. In ce priveşte construcţiile, prin suprafaţă a
acestora este necesar de inţeles suprafaţa totală. In cazul construcţiilor-
bloc cu mai multe nivele (etaje) suprafaţa acesteia este determinată de
suma suprafeţelor fiecărui etaj.
(909)Tipul hotarelor – generale sau fixe. In cazul terenurilor, hotarele pot
fi generale şi fixe. Fixarea hotarelor presupune efectuarea unor lucrări de
măsurare cu precizie sporită, instalarea bornelor de hotar şi coordonarea
amplasării hotarelor cu proprietarii funciari adiacenţi. In cazul hotarelor
generale hotarele pot fi determinate prin efectuarea măsurărilor, dar fără
instalarea bornelor de hotar şi coordonarea hotarelor cu proprietarii
adiacenţi, fapt care presupune posibilitatea deplasării ulterioare a acestora
(hotarelor) la o eventuală fixare a hotarelor.
(910)Configuraţia bunului, reflectată in planul cadastral sau
geometric al bunului imobil. Configuraţia bunului imobil constituie o
reflectare a formei acestuia proiectată pe planul cadastral sau geometric.
(2) Conform prevederilor prezentului articol, legislatorul, stabileşte că obiect al
inregistrării in registrul bunurilor imobile pe langă bunurile imobile sunt şi drepturile
reale asupra acestora. Astfel, legislatorul exclude din categoria obiectelor de
inregistrare drepturile de creanţă, care pană la 12.06.2003, conform Legii cadastrului
bunurilor imobile constituiau obiect al inregistrării in registrul bunurilor imobile.
Totodată, legislatorul stabileşte, că drepturile de creanţă, faptele sau raporturile
juridice aferente imobilelor pot fi inscrise in registru in cazurile in care legea prevede
acest fapt.
Prin drept real ca obiect al inregistrării in registrul bunurilor imobile este
necesar de inţeles drepturile despre care s-a făcut comentariu la articolul 289 al
Codului civil.
Prin drept de creanţă este necesar de inţeles acel drept, in temeiul căruia
titularul dreptului are posibilitatea de a pretinde de la un alt subiect determinat să
dea, sau să facă, sau să nu facă ceva, iar aceestuia din urmă ii corespunde obligaţia
corelativă de a da, a face, sau a nu face ceva. Dreptul de creanţă este opozabil unei
sau, după caz, mai multor persoane strict determinate.
Faptul juridic poate fi obiect al inregistrării doar in cazurile prevăzute de lege.
Astfel, cum noţiunea de fapt juridic este posibil de a fi inţeleasă in stricto sensu єi in
lato sensu, unde in sens larg prin fapt juridic inţelegem cat actele juridice comise de
persoane, atat şi evenimentele naturale, iar in sens restrans doar faptele omeneşti
săvarşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc prin puterea
legii, precum şi evenimentele (faptele naturale) şi legislatorul conferă un
compartiment aparte actelor juridice, implicit prin fapt juridic in inţelesul articolului
496 al codului civil urmează să inţelegem faptele omeneşti săvarşite fără intenţia de
a produce efecte juridice, dar care se produc prin puterea legii, precum şi
evenimentele (faptele naturale).
Raporturile juridice ca obiect al inregistrării constituie acele relaţii ce nu privesc
apariţia drepturilor reale, şi care făcandu-şi apariţia presupun posibilitatea producerii
efectelor in ce priveşte bunurile imobile sau apariţia drepturilor asupra acestora.
Condiţia inscrierii acestora in registru bunurilor imobile este faptul prevededrii
acestora in lege (ex.: antecontractul).
(3) Aliniatul trei al articolului 496 al Codului civil consacră caracterul public al
registrului bunurilor imobile. După cum rezultă din scopurile creării şi ţinerii unui
registru unic al bunurilor imobile, una din direcţiile de utilizare a registrului este
accesul persoanelor interesate la informaţia din registru. Astfel, orice persoană care
este interesată de conţinutul informaţiei referitor la un bun imobile este in drept
făcandu-şi identitatea să primească toată informaţia din registru cu privire la acest
bun. După cum prevede Legea cadastrului bunurilor imobile, informaţia din registrul
bunurilolr imobile poate fi prezentată gratuit sau contra plată. Lista categoriilolr de
persoane ce beneficiază de informaţie gratuită din registrtu este determinată in
Legea cadastrului bunurilor imobile. Regula generală este, că din această categorie
fac parte subiectele de drept public, care in exercitarea competenţei sale are
necesitatea de respectiva informaţie. Condiţia este ca informaţia furnizată să nu
necesite sistematizare. Celelalte categorii de persoane pot face cunoscut cu
informaţia din registru contra unei plăţi in modul stabilit de legislaţie. In cazurile in
care furnizarea informaţiei se efectuiază sistematic, in scopuri comerciale şi
sistematizată, plata este determinată pe bază contractuală.
(4) Modul de ţinere a registrului, structura, condiţiile şi modul de completare a
registrului, precum şi a documentelor ce ţin de inregistrarea bunurilor imobile este
stabilit prin Legea cadastrului bunurilor imobile.

Articolul 497 Prezumţia caracterului autentic şi complet al datelor din

registrul bunurilor imobile

(911)Inscrierile făcute in registrul bunurilor imobile se prezumă

autentice şi complete pană la proba contrară.
(912)Conţinutul registrului este considerat autentic in favoarea celui
care a dobandit prin act juridic un drept de la o persoană dacă
dreptul era inscris in registrul in numele persoanei. Această
dispoziţie nu se aplică atunci cand s-a notat o contestare asupra
autenticităţii sau atunci cand neautenticitatea era cunoscută
dobanditorului.

(1) Prezumţia (lat. - praesumptio) este utilizată deosebit de larg in

jurisprudenţă. Este incontestabilă importanţa prezumţiilor, pornind de la ideea, că
acestea nu ar fi fost recunoscute in drept. Pentru exemplu, este greu de inchipuit
garantarea libertăţii persoanei şi aplicarea normelor procesual-penale in lipsa
principiului prezumţiei nevinovăţiei persoanei bănuite. Deosebit de vag s-ar putea de
vorbit despre garantarea raporturilor civile in lipsa principiilor prezumţiei bunei
credinţe a părţilor la raport etc. Concluzia despre veridicitatea şi corectitudinea
prezumţiilor este bazată, de regulă, pe practica cotidiană a vieţii, iar metoda de
creare a acestei practici se bazează pe probabilitatea generalizărilor prezumtive. In
afară de fundamentarea logică a probabilităţii există şi o altă fundamentare şi anume
aceea care se bazează pe experienţă şi legitate şi care poate fi exprimată prin
frecvenţă, adică in calitate de caracteristică numerică a posibilităţii petrecerii
fenomenului. Forţa prezumţiei se manifestă prin aceea, că faptul prezumat in
realitate are loc cel mai des.
In acest sens, pentru garantarea continuităţii şi stabilităţii raporturilor
imobiliare, fapt pentru care este creat registrul bunurilor imobile, legislatorul
consacră in articolul 497 al Codului civil pentru inscrierile făcute in registrul bunurilor
imobile prezumţia unui caracter autentic şi complet. Prin urmare, orice persoană, la
utilizarea informaţiei din registrul bunurilor imobile va beneficia prezumtiv de o
informaţie veridică şi suficient completă referitor la bunul imobil. Posibilitatea
considerării inscrisurilor din registrul bunurilor imobile ca fiind neautentice se
realizează doar prin proba contrară. Probaţiunea se face in condiţiile generale
stabilite de legislaţia procesual-civilă.
(2) Pornind de la idea, că datele din registrul bunurilor imobile poartă caracter
autentic, respectiv şi actele prin care s-au dobandit drepturi de la persoanele
drepturile cărora au fost inscrise in registrul bunurilor imobile, se consideră autentice.
Astfel, in momentul in care se pune intrebarea referitor la dobandirea cu bună sau
rea-credinţă a bunului imobil prin actul juridic incheiat, condiţia considerării acesteia
este inregistrarea acestui drept in registrul bunurilor imobile, unde titular al dreptului
ar figura cel ce a transmis dreptul.
Este, insă necesar de ţinut cont de faptul, că atunci, cand in registrul bunurilor
imobile, la momentul săvarşirii actului prin care s-au dobandit dreptuiri, era făcută o
notare despre contestarea autenticităţii datelor din registrul imobilelor, dobanditorul
de drept nu mai beneficiază de prezumţia autenticităţii datelor din registru. Acelaşi
efect urmează şi atunci cand in registru nu există o asemenea notare, dar
dobanditorul de drept cunoaşte despre neautenticitatea datelor din registru. Spre
exemplu, la momentul introducerii datelor in registru s-a comis o greşală tehnică,
prin care s-a modificat fie numele titularului de drept, fie mărimea cotei-părţi a
dreptului de proprietate, fie alte date. Persoana, care, insă cunoştea despre aeastă
greşală, profitand de acest fapt a incheiat un act juridic prin care a dobandit
proprietatea asupra bunului imobil. In situaţia dată, cand persoana in cauză a
cunoscut deespre neautenticitatea datelor din registru, posibilitatea de a beneficia de
prezumţia caracterului autentic al datelor din registru este exclusă. Prin urmare este
exclusă şi posibilitatea considerării acesteia drept dobanditor de bună credinţă, iar in
cazurile producerii de daune, acesta va fi obligat la despăgubiri.
Tot in contextul condiţiei expuse mai sus, atragem atenţia asupra faptului, că
caracterul neautentic al datelor presupune că aceste date nu corespund realităţii,
unde titular de drept in realitate este o altă persoană. In acest caz se exclude situaţia
in care o altă persoană ar pretinde la dobandirea dreptului asupra aceluiaşi bun
imobil. Am putea aduce drept exemplu situaţia in care ulterior momentului incheierii,
spre exemplu a contractului de vanzare-cumpărare a imobilului, vanzătorul a
decedat, iar la expirarea a şase luni de la deschiderea moştenirii moştenitorul a
obţinut certificat de moştenitor, fapt despre care cumpărătorul cunoştea. Aceasta,
insă nu impiedică cumpărătorul de a inregistra dreptul de proprietate in registrul
bunurilor imobile chiar şi după ce moştenitorul a primit certificatul de moştenitor.
Este vorba despre aceea, că articolul 321 Cod civil stabileşte, că dreptul de
proprietate asupra unui bun imobil se dobandeşte din momentul inscrierii acestuia in
registrul bunurilor imobile. In acest caz şi contractul de vanzare-cumpărare şi
certificatul de moştenitor serveşte ca temei şi dă posibilitate de a inregistra dreptul
de proprietate asupra bunului imobil in registrul bunurilor imobile, insă cine primul
din aceste două persoane va depune cererea de inregistrare şi va inregistra dreptul
asupra acestui bun, acela se va considera că a dobandit prin efectul actului juridic
legal dreptul de prioprietate.

Articolul 498. Felurile inscrisurilor

(913)Inscrierile sunt de trei feluri: intabularea, inscrierea provizorie şi

notarea.
(914)Intabularea şi inscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare,
iar notarea se referă la inscrierea drepturilor de creanţă, a faptelor sau
a raporturilor juridice aferente imobilelor consemnate in registru.
(915)Inscrierea provizorie şi notarea se fac numai in cazurile şi in condiţiile
prevăzute de lege.

(916)Comparativ cu prevederile legislaţiei in vigoare, in perioada de pană la intrarea

in vigoare a Codului civil, existau doar două feluri de inscrieri: inregistrarea
propriu-zisă şi menţiunea. Astfel, toate drepturile, inclusiv grevările dreptului de
proprietate erau supuse inregistrării la fel ca şi drepturile tabulare. Menţiunile
priveau faptele juridice care puteau duce la stingerea sau naşterea drepturilor
patrimoniale asupra bunului imobil. Astăzi, in baza Codului civil in vigoare,
iscrierea drepturilor asupra bunurilor imobile in registrul bunurilor imobile are loc
prin intabulare, inscriere provizorie şi notare.
(917)Intabularea şi inscrierea provizorie are ca obiect drepturile tabulare.
Intabularea constituie inscrierea care se săvarşeşte cu titlu definitiv cu privire
la constituirea, modificarea sau stingerea unui drept real imobiliar. Intabularea este
realizată atat in cazurile prevăzute de lege, cat şi in cazurile in care este solicitată de
părţile contrractuale.
Inscrierea provizorie este un inscris prealabil (prenotare), care este
condiţionat de o justificare. Inscrierea provizorie se face atunci cand nu este posibilă
intabularea, avand scopul creării unei priorităţi din această inscriere, cum ar fi faptul
sau momentul inregistrării dreptului. Ulterior ea trebuie justificată.
Notarea presupune inscrierea drepturilor de creanţă, faptelor sau raporturilor
juridice, care nu pot constitui obiect al intabulării sau inscrierii provizorii.
(918)Inscrierea provizorie şi intabularea şi notarea se face doar in cazurile
prevăzute de lege. Intabularea poate constitui drept condiţie de dobandire sau
opozabilitate a dreptului stabilite atat prin lege, cat şi prin contract, iar prin
urmare, intabularea poate fi aplicată şi in cazurile in care legea nu prevede
obligativitatea inregistrării dreptului real imobiliar.

Articolul 499. Dobandirea drepturilor reale supuse inregistrării

(919)Drepturile reale asupra imobilelor supuse inscrierii potrivit legii se

vor dobandi atat intre părţi, cat şi faţă de terţi numai prin inscrierea in
registrul bunurilor imobile a constituirii sau strămutării lor in temeiul
acordului de voinţă intre părţi.
(920)Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai dacă radierea lor s-a
inscris in registrul bunurilor imobile cu consimţămantul titularului.
Consimţăţmantul nu este necesar dacă dreptul se stinge prin implinirea
termenului arătat in inscriere ori prin deecesul sau incetarea existenţei
titularului.
(921)Dacă dreptul care urmează să fie radiat este grevat in fololsul unui
terţ, radierea se va face cu păstrarea dreptului acestuia.
(922)Hotărarea judecătorească irevocabilă sau, in cazurile prevăzute de
lege, actul administrativ va inlocui acordul de voinţă sau, după caz,
consimţămantul.

(923)Alineatul unu al articolului 499 Cod civil prevede momentul dobandirii dreptului
real asupra bunului imobil. Astfel, prin condiţia prezentului articol dreptul real
asupra bunului imobil pentru dobanditor apare din momentul inregistrării
dreptului in registrul cadastral al bunurilor imobile. Opozabilitatea dobandirii
dreptului de proprietate se face deasemenea din momentul inregistrării dreptului
real in registrtul bunului imobil. Astfel, spre exemplu, dacă intre două persoane a
fost incheiat un contract de vanzare-cumpărare a unei case de lolcuit,
cumpărătorul dobandeşte, dreptul de proprietate din momentul efectuării
inscrierii dreptului in registrul bunurilor imobile, chiar dacă transmiterea de facto
a casei de loocuit a avut loc mult mai devreme sau mult mai tarziu decat
momentul inregistrării.
(924)In ce priveşte incetarea dreptului de proprietate, acesta incetează odată cu
inscrierea radierii dreptului din registrul bunurilor imobile. Pentru operarea radierii
din registrul bunurilor imobile este necesar prezenţa unei din următoarele
condiţii:
(925)Să fie prezent consimţămantul titularului de drept. Consimţămantul titularului
dreptului este exprimat, de regulă, in contractele translative de proprietate
incheiate de către titularul dreptului. Desemenea consimţămantul operării radierii
dreptului, iar prin urmare şi incetarea dreptului de propietate are loc şi in cazul
renunţării la dreptul de proprietate. Tot temei de radiere a dreptului prin
exprimarea consimţămantului titularului se va considera prezentarea cererii de
radiere in virtutea faptului că bunul imobil nu mai există (s-a deteriorat sau s-a
transformat). In cazul persoanei juridice consimţămantul de radiere a dreptului
din registrul bunurilor imobile este reflectat in actul de decizie adoptat in limitele
stabilite de legislaţie sau dee actele de constituire a respectivei persoane juridice;
(926)Titularul dreptului să fi incetat a mai exista. In cazul persoanei fizice faptul
incetării din viaţă nu dă temei de a radia dreptul din registrul bunurilor imobile.
Acest drept rămine inscris in registru pană la momentul prezentării de către
moştenitorul patrimoniului a documentului ce adevereşte dreptul asupra bunului
moştenit. In cazul in care in documentul ce adevereşte dreptul asupra bunului
moştenit face referinţă doar la o cotă-parte din bunul moştenit, registratorul va
opera o modificare a cotei-părţi respective a dreptului, pană la radierea definitivă
atunci cand ultimul moştenitor va depune cererea de inregistrare a cotei-părţi
dreptului său. In ce priveşte persoana juridică, operarea radierii dreptului are loc
cat in cazul incetării persoanei juridice prin reorganizare, atat şi prin lichidare.
Temei de radiere a dreptului va constitui actele de reorganizare sau lichidare a
persoanei juridice (modificările in documentele de constituire sau actele de
lichidare (dizolvare) a persoanei juridice conform prevederilor articolelolr 86 şi 87
al Codului civil).
(927)Dreptul se stinge prin scurgerea termenului. Fie legislaţia in vigoare, fie părţile
in contract pot să stabilească anumite termene pentru exercitarea dreptului
supus inregistrării (ex. dreptul de arendă a unui imobil). La momentul efectuării
inscrisului in registrtul bunurilor imobile, registratorul fixează termenul dreptului.
La expirarea acestui termen, dacă pe parcurs părţile nu au operat şi inregistrat
careva modificări, registratorul din oficiu operează radierea dreptului.
(928)Există o hotărare judecătorească irevocabilă (alineatul (4) al articolului 499
Cod civil). In cazurile cand este exercitată o procedură de urmărire silită a
bunurilor, o confiscare sau o altă instrăinare care presupune lipsa
 consimţămantului proprietarului bunului, şi aceasta este realizată in baza unei
hotărari judecătoreşti irevocabile, registratorul in temeiul acestei hotărari
judedcătoreşti va opera radierea dreptului din registrul bunuurilor imobile.
(929)Există un act administrativ, după care in baza prevederilor legislaţiei se
asigură instrăinarea forţată a bunului imobil (alineatul (4) al articolului 499 Cod
civil). Actul administrativ poate fi drept temei de inlocuire a consimţăţmantului
persoanei la radierea dreptului din registru atunci cand legislaţia o prevede in
mod expres. Exemplu poate servi decizia de punere a sechestrului pe bununl
imobil pentru urmărirea silită a plăţilor obligatorii faţă de stat. Acest act
administrativ trebuie să indeplinească toate condiţiile cerute de legislaţie faţă de
intocmirea acestui act pentrru a permite corecta apreciere a domeniului şi
intinderii radierii dreptului.
(930)Alineatul trei presupune situaţia in care inscrisul cu privire la grevările
dreptului se păstrează indiferent de faptul dacă s-a operat radierea dreptului
grevat in registru. Spre exemplu, dacă sectorul de teren a fost transmis in arendă,
dreptul de arendă fiind inscris in registrul bunurilor imobile, iar pe durata arendei
proprietarul a instrăinat bunul imobil, dreptul de proprietate dobindit de către
cumpărător va rămane grevat cu dreptul de arendă, temei rămanand contractul
de arendă incheiat anterior. Nu se aplică regula interdicţiei radierii grevării
referitor la radierile care se operează in legătură cu pieirea bunului imobil. In
cazul peirii bunului imobil grevarea dreptului de proprietate deasemenea va fi
radiată. Deasemenea grevarea este supusă radierii şi in cazul in care titularul
dreptului ce grevează dreptul de proprietate devine totodată şi proprietar al
bununlui.

Articolul 500. Consecutivitatea drepturilor inscrise in registrul

bunurilor imobile

(931)Consecutivitatea drepturilor inscrise in registrul bunurilor imobile se

determină in conformitate cu consecutivitatea inregistrării lor. Se
consideră dată a inregistrării ziua depunerii cererii de inregistrare.
(932)Consecutivitatea poate fi modificată ulterior. Pentru aceasta este
nececesar acordul persoanelor care-şi schimbă consecutivitatea şi
inregistrarea modificării in registrul.
(933)In cazul inregistrării unui drept, proprietarul poate stipula condiţia
consecutivităţii inregistrării lui. Această condiţie, de asemenea, trebuie
inregistrată.

(934)Prin consecutivitate a drepturilor este necesar de inţeles ordinea satisfacerii

sau asigurării drepturilor după ordinea inscrierii acestora in registrul bunurilor
imobile. Această regulă urmează să fie privită sub două aspecte:
(935)Primul aspect priveşte momentul dobandirii dreptului. Astfel, spre exemplu, in
cazul in care proprietarul unui imobil incheie cu două persoane diferite un
contract care prevede transmisiunea dreptului de proprietate, dreptul il va
dobandi acel din cumpăărători care primul va inregistra dreptul dobandit in baza
contractului incheiat, deeoarece conform prevederilor legislaţiei, dreptul real
asupra bununlui imobil supus inregistrării apare doar din momentul inregistrării,
iar prin urmare persoana care prima va inregistra dreptul asupra bunului imobil
aceea şi va dobandi dreptul de proprietate. Cea de-a doua persoană nu va mai
avea posibilitate de a inregistra dreptul chiar dacă contrractul a fost incheiat mai
devreme, dar cererea de inregistrare a fost deepusă mai tarziu.
(936)Cel de-al doilea aspect priveşte consecutivitatea onorării drepturilor. Astfel, in
cazul grevării dreptului de proprietate cu ipotecă, şi dreptul de ipotecă aparţine
 concomitent la două sau mai multe persoane, dreptul de a fi satisfăcut cu
preferinţă pentru obligaţia neexecutată din contul bunului gajat il va avea acel
creditor care şi-a inregistrat dreptul anterior celorlalţi creditori.
Data inregistrării dreptului se consideră data depunerii cecrerii dee
inregistrare a acestui la oficiul cadastral teritorial. Faptul depunerii cererii de
inregistrare a dreptului se consemnează la oficiul cadastral teritorial. Este importantă
chiar şi ora depunerii cererii de inregistrare, deoarece, s-ar presupune, că cererile se
pot depune in aceeaşi zi. Ordinea consecutivităţii de asemenea se va respecta şi in
acest caz, iar prin urmare chiar dacă s-a depus cererea de inregistrare a dreptului
dee către două şi mai multe persoane in aceieaşi zi, consecutivitatea inscrisurilor in
registru se va respecta ţinand cont de ora depunerii cererii de inregistrare a
dreptului. Consemnnarea zilei şi orei de depunere a cererii are importanţă chiar şi
atunci, cand registratorul oficiului cadastral teritorial refuză inregistrarea dreptului
sau respinge cererea de inregistrare a dreptului (articolele 30 şi 33 ale Legii
cadastrului bunurilor imobile). Este condiţionat aceasta de faptul, că şi decizia
registratorului oficiului cadastral teritorial de refuz de inregistrare a dreptului şi
respingerea cererii de inregistrare a dreptului poate fi atacată in instanţa dee
judecată, şi in cazul constatării refuzului de inregistrare a dreptului sau respingerii
cererii ca fiind neantemeiate, moment de inregistrare a dreptului va constitui
momentul depunerii primei cereri.
(937)Alineatul doi stabileşte posibilitatea titularilor drepturilor inregistrtate in
registrul bunurilor imobile, ulterior momentului inregistrrării de a schimba de
comun acord ordinea şi consecutivitatea drepturilor inscrise. In acest sens este
necesar de făcut deosebire intre consecuvitatea inregistrării drepturilor şi
schimbarea consecutivităţii drepturilor inregistrate. Astfel, consecutivitatea
inregistrării drepturilor este obiectivă şi este condiţionată doar de momentul
depunerii ceererii de inregistrare. Aceasta nu poate fi modificată prin acordul
părţilor sau decizia registratorului. Schimbarea consecutivităţii drepturilor
inregistrate presupune modificarea ordinii de preferinţă a executării sau asigurării
drepturilor, care se face doar după inregistrarea efectivă a acestora şi doar după
acordul comun al titularilor consecutivitatea drepturilor cărora se modifică. Spre
exemplu, creditorii gajişti in cazul gajului repetat asupra unui bun imobil pot
modifica ordinea de consecutivitate a inregistrării dreptului, iar prin urmare se va
modifica rangul gajului.
Registratorul oficiului cadastral teritorial va opera modificările in registrul
bunurilor imobile in baza acordului in scris a persoanelor – titulari ai drepturilor
inregistrate.
(938)Alineatul trei stabileşte dreptul proprietarului bunului imobil, la inregistrarea
dreptului, inclusiv şi celui care grevează dreptul de proprietate, de a stabili
consecutivitatea inregistrării lui. Această condiţie este inregistrată in registrul
bunurilor imobile sub formă de notare. Spre exemplu, proprietarul depune
cererea de notare a intenţiei de a instrăina, intenţiei de a ipoteca şi
antecontractul privind arendarea bunului imobil, stabilind totodată şi ordinea
(consecutivitatea) de inregistrare a acestora.

Articolul 501. Inscrierea provizorie in registrrul bunurilor imobile

Inscrierea provizorie in registrul bunurilor imobile se cere dacă:

(939)dreptul real dobandit este afectat de o condiţie suspensivă sau
rezolutorie;
(940)in temeiul unei hotărari judecătoreşti care nu este incă irevocabilă, o
parte a fost obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui
drept tabular ori cel care administrează bunurile unei alte persoane a
 fost obligat să dea o garanţie ipotecară;
(941)debitorul a consemnat sumele pentru care a fost inscrisă ipoteca.
Prezentul articol stabileşte cazurile de efectuare a inscrierii provizorii in
registrului bunurilor imobile. După conţinutul prezentului articol, lista categoriilor de
drepturi supuse inscrierii provizorii poartă caracter exhaustiv şi spectrul acestor
categorii nu poate fi mărit.
(942)Prin drept real dobandit sub condiţie suspensivă trebuie de inţeles acel
drept care, deşi este dobandit de către titular, dar pe durata anumitei
perioade de timp, acest drept nu poate fi exercitat. Exemplu ar putea servi
dobandirea dreptului de proprietate asupra imobilului in temeiul
contractului de vanzare-cumpărare cu pact de răscumpărare. Condiţia
suspensivă va afecta dreptul de proprietate pe durata termenului de
răscumpărare. La expirarea perioadei de timp pe durata căruia vinzătorul
işi poate exercita dreptul de răscumpărare, registratorul va efectua
inscrierea corespunzătoare privind intabularea dreptului. Prin drept real
dobandit sub condiţie rezolutorie se inţelege acel drept dobandit in baza
unui contract, dar posibilitatea de executare a căruia este pusă sub o
condiţie rezolutorie. Spre exemplu, dacă in contractul de vanzare-
cumpărare se stabileşte condiţia rezoluţiunii contractului in funcţie de
momentul de achitare a preţului, atunci dreptul de proprietate in baza
acestui contract este supus inregistrării provizorii. Intabularea dreptului va
fi făcută la momentul cand persoana interesată, spre exemplu,
cumpărătorul, a făcut dovada achitării preţului in modul şi condiţiile
stabilite de contract sau prevăzute de lege.
(943)Este de asemenea supus inregistrării provizorii şi dreptul real care
urmează a fi strămutat, constituit sau stins in temeiul unei hotărari
irevocabile a instanţei de judecată. Prin hotărare care presupune obligarea
părţii la strămutarea, constituirea sau stingerea dreptului se are in vedere
acel act a instanţei de judecată, care presupune obligarea părţilor aflate in
litigiu, respectiv la transmiterea, constituirea sau stingerea unui drept
tabular, dar care nu este considerat transmis, constituit sau stins odată cu
efectuarea inscrierii in registrul bunurilor imobile. In acest sens, inscrierea
cu privire la acest drept este făcută pentru opozabilitatea faptului, ci nu
pentru dobandirea sau stingerea dreptului.
(944)Inscrierea provizorie se efectuiază şi in cazul in care debitorul
consemnează sumele pentru care a fost inscrisă ipoteca. Prin sume pentru
care a fost inscrisă ipoteca se are in vedere acele sume, care pot fi
percepute la o eventuală instrăinare a bunului gajat in favoarea
creditorului gajist. De regulă acecste sume sunt mai mici decat valoarea
bunului gajat.

Articolul 502. Efectul inscrierii provizorii

(945)Inscrierea provizorie are ca efect dobandirea, modificarea sau

stingerea unui drept tabular de la data inregistrării cererii, sub condiţia
şi in măsura justificării ei.
(946)Justificarea unei inscrieri provizorii se face cu consimţămantul celui la
care se referă această inscriere sau in temeiul unei hotărari
judecătoreşti irevocabile.
(947)Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face in temeiul unnei
hotărari judecătoreşti ded validare irevocabile.
(948)Justificarea unei inscrieri provizorii işi intinde efectul asupra tuturor
 inscrierilor condiţionate de justificarea ei. Nejustificarea unei inscrieri
provizorii atrage, la cererea celuilalt interesat, radierea acesteia şi a
tuturor inscrierilolr condiţionate de justificarea ei.

(949)Pornind de la faptul, că efectuarea inscrierii provizorii nu presupune şi

dobandirea, constituirea sau stingerea dreptului, prin urmare pentru dobandirea,
constituirea sau stingerea dreptului este necesară justificarea inscrierii. Astfel,
pentru exemplu dreptul de proprietate asupra bunului imobil dobandit in temeiul
contractului de vanzare-cumpărare cu pact de răscumpărare apare la cumpărător
din momentul efectuării inscrisului (inscrierii provizorii) in registrul bunurilor
imobile. In cazul existenţei unei hotărari irevocabile a instanţei de judecată, care
presupune constituirea dreptului, acecst drept apare nun din momentul operării
inscrisului (inscrierii provizorii) in registrul bunurilor imobile, ci din momentul
intrării in vigoare a hotărarii instanţei de judecată. Lipsa unei cereri de atac a
hotărarii instanţei de judecată sau emiterea unei hotărari definitive in privinţa
unei hotărari atacate constituie justificare a inscrierii provizorii şi are drept efect,
respectiv dobandirea, constituirea sau stingerea dreptului. Prin expresia “măsura
justificării” se are in vedere modificarea treptată a situaţiei, care duce la
constituirea, transmiterea sau stingerea dreptului in parte. Spre exemplu,
modificarea consemnărilor cu privire la suma pentru care a fost constituită
ipoteca (prin micşorare), duce la micşorarea treptată a valorii creanţei, iar in fine
la stingerea dreptului creditorului.
(950)Justificarea inscrierii provizorii se face cu acordul persoanei la care se referă
inscrierea. Prin norma respectivă legislatorul a stabilit regula, conform cărea
justificarea inscrierii provizorie poate fi efectuată prin cererea persoanei in
favoarea cărea se face inscrierea provizorie, cat şi de către o terţă persoană, care
in virtutea legii este obligată să efectuieze o astfel de acţiune, dar realizarea
cărea este in funcţie de acordul persoanei in favoarea cărea se face această
inregistrare. Deasemenea justificarea inscrierii provizorii poate fi realizată şi in
cazul in care există o hotărare judecătorească irevocabilă. Pentrru ca hotărarea
judecătorească irevocabilă să servească drept justificare a inscrierii provizorii nu
este necesar consimţămantul persoanei referitor la care se face această inscriere.
(951)Alineatul trei al prezentului articol stabileşte condiţia de justificare a radierii
dreptului de ipotecă. Astfel, in momentul cand in interesul persoanei s-a operat o
inscriere provizorie cu privire la radierea ipotecii, acest inscris provizoriu este
posibil de a fi justificat doar in temeiul hotărarii irevocabile a instanţei de
judecată, care s-a pronunnţat in ce priveşte validitatea ipotecii.
(952)Pornind de la faptul, că justificarea inscrierii provizorii poate avea drept efect
dobandirea prin trasnsmitere, constituirea sau stingerea dreptului supus
inregistrării, prin urmare şi toate inscrierile care sunnt condiţionate de această
justificare işi produc efectul. Exemplu: In baza contractului de vanzare-cumpărare
a casei de locuit s-a stabilit condiţia rezolutorie a contractului – achitarea preţului
pentru perioada ce nu va depăşi un an. După efectuarea inregistrării dreptului,
cumpărătorul a incheiat contract de arendă sub condiţie suspensivă – achitarea
plăţii de către cumpărător, iar prin urmare inlăturarea condiţiei rezolutorii.
Dreptul de arendă deasemenea a fost supus notării. Justificarea inscrierii
provizorii in ce priveşte dobandirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin
confirmarea achitării preţului in interiorul perioadei de un an duce la justificarea
inscrierii provizorii in ce priveşte dreptul de proprietate (acesta nefiind deja
condiţionat), iar ca efect, este justificat şi dobandirea dreptului de arendă pentru
arendaş.
Dimpotrivă, nejustificarea inscrierii provizorii duce la nejustificarea inscrierii
provizorii duce la radierea tuturor inscrisurilor ce sunt condiţionate de această
justificare. Făcand referinţă la exemplu de mai sus, şi anume nejustificarea inscrierii
provizorii in ce priveşte dobandirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin
neachitarea preţului in interiorul perioadei de un an duce la nejustificarea inscrierii
provizorii in ce priveşte dreptul de proprietate, iar ca efect, este nejustificată şi
inscrierea privind dobandirea dreptului de arendă pentru arendaş, ea fiind radiată.

Articolul 503. Accesul public la informaţie

(953)Orice persoană, fără a fi ţinută să justifice vreun interes, poate

cerceta, lua cunoştinţăţă de registrul bunurilor imobile, precum şi de
documentele adiţionale, in condiţiile legii.
(954)De pe registrul bunurilor imobile se vor elibera, in condiţiile legii,
extrase, certificate şi copii legalizate.

(955)Prezentul articol instituie regulile generale privind publicitatea informaţiei din

registrul bunurilor imobile. Astfel, prin condiţiile prezentului articol se stabileşte,
că dreptul la accesul la informaţia şi documentele adiţionale registrului, il are
orice persoană, fără a-şi justifica interesul.
Prin orice persoană se are in vedere orice persoană fizică sau juridică, inclusiv
şi străine. Norma respectivă nu face limitare nici in ce priveşte capacitatea de
exerciţiu sau gen dee activitate a persoanei ce solicită informaţia din registru. Astfel,
chiar dacă persoana fizică nu a indeplinit condiţia de capacitate in ce priveşte
incheierea unui contract de instrăinare de imobil, acest fapt nu este temei pentru a
nu elibera la cererea acestei persoane extras din registrul bunurilor imobile. In acest
sens, la eventuala cerere de inregistrare a unui contract incheiat de această
persoană, contractul nu va fi supus inregistrării pe temei de nevaliditate (cu excepţia
cazului de dobandire a capacităţii de exerciţiu anterior momentului de atingere a
majoratului – căsătorie sau emancipare).
Termenul maximal de furnizare a informaţiei din registru este de trei zile.
Este necesar de menţionat, că persoanele au dreptul la informaţia din
registru, in condiţiile Legii cu privire la bunurile imobile, doar in schimbul unei plăţi. In
cazul in care informaţia este utilizată in scopuri comerciale, părţile (gestionarul
informaţiei şi comerciantul) pot negocia furnizarea informaţiei la preţuri stabilite in
contract.
In cazul in care informaţia din registrul bunurilor imobile este furnizată
autorităţilolr publice locale, organelor de ocrotire a normelor de drept enumerate in
articolul 8 al Legii cadastrului bunurilor imobile (organele ministerului afacerilor
interne, a serviciului pentru informaţie şi securitate, procuraturii etc.) această
informaţie este furnizată gratuit. Condiţia, insă, pentru furnizarea gratuită a
informaţiei din registrul bunurilor imobile este ca aceasta să nu necesite
sistematizare. Prin sistematizarea informaţiei din registrul bunurilor imobile se are in
vedere analiza informaţiei existente in registrul bunurilor imobile şi elaborarea unei
informaţii noi informaţii, create in baza unor criterii-repere indicate de solicitant. Prin
urmare, in cazul in care este necesitatea de informaţie sistematizată aceasta este
furnizată solicitantului, inclusiv şi a subiectelor indicate in articolul 8 al Legii
cadastrului bunurilor imobile.
Nu este furnizată din registrtul bunurilor imobile acea inforemaţie, care
constituie secret de stat. Deasemenea, in condiţiile articolului 6 al Legii cadastrului
bunurilor imobile nu este furnizată informaţia cu privire la condiţiile contractului care
constituie temei pentru inregistrarea dreptului, decat doar părţilor, instanţelor de
judecată şi organelor de drept.
Prin justificarea interesului in condiţiile prezentului articol se are in vedere
explicarea şi dovada scopului pentru care se cere informaţia din registru. Astfel,
persoana care solicită informaţia nu este obligată să facă explicaţii in ce priveşte
scopul de utilizare ulterioară a informaţiei din registru, iar gestionarul informaţiei din
registru nu este in drept să cecară asemenea explicaţie, şi lipsa unei asemenea
explicaţii nu poate servi temei pentru refuzul ded a furniza informaţia din registru.
Prin urmare in documentele ce conţin informaţia din registru eliberate la solicitarea
persoanei, nu se admite efectuarea inscrisurilor ce ar releva anumite scopuri de
utilizare a informaţiei, cum ar fi: “pentru instrăinare”, “pentru prezentarea la locul de
muncă”, “pentru prezentarea la secţia de evidenţă şi documentare a populaţiei” etc.
Prin documente adiţionale la registrul bunurilor imobile se au in vedere
documentele cee au servit temei ded inregistrare a dreptului (care se conţin in
dosarul cadastrtal), precum şi alte documente ce formează cadastrul bunurilor
imobile, cum ar fi planurile cadastrale ale bunurilor imobile, planurile geometrice,
informaţia cu privire la valolarea bunului imobil etc.
(956)Alineatul doi al prezentului articol stabileşte trei categorii de documente care
conţine informaţia din registrul bunurilor imobile:
(957)Extrasul. Extrasul din registrul bunurilor imobile este acel document in care
este reflectată informaţia originală din registru, fără careva modificări sau
prelucrări, inclusiv şi informaţia din documentele adiţionale registrului (extras din
planul cadastral, extras din conţinutul contractului etc.).
(958)Certificatul. Certificatul reprezintă un document care conţine informaţia ce a
suportat o prelucrare, analiză, sistematizare etc., şi care nu reprezintă o
reflectare a conţinutului original al registrului (exemplu: informaţia sistematizată
in ce priveşte amplasarea bunurilor imobile ce aparţin cu drept de proprietate
unui cetăţean).
(959)Copia legalizată. Copia legalizată reprezintă o copie confirmată de registrator,
a documentului original, care se conţine in cadastru şi care a servit drept temei
de inregistrare, modificare sau radiere a dreptului din registrul bunurilor imobile.

Articolul 504. Rectificarea inscrierilor din registrul bunurilor imobile

(960)Cand vreo inscriere din registrul bunurilor imobile nu corespunde

situaţiei juridice reale, se poate cere rectificarea inscrierii.
(961)Prin rectificare se inţelege radierea, corectarea sau menţionarea
oricărei operaţiuni susceptibile de a face obiectul unei inscrieri in
registru.

(962)Prezentul articol presupune posibilitatea rectificării inscrisului din registru in

cazul necorespunderii acestui inscris cu situaţia juridică reală. Necorespunderea
inscrisului din registrul bunurilor imobile cu situaţia juridică reală presupune
existenţa unei neconcordanţe a inscrisului din registru cu conţinutul
documentelor ce adeveresc dreptul asupra bunului imobil supus inregistrării.
Rectificarea se operează in condiţiile articolului 505 Cod civil de către
registratorul oficiului cadastral teritorial. Este necesar dee a face deosebire dintre
rectificarea inscrisului din registrtu şi corectarea erorilor materiale comise la
inregistrare. Astfel, spre exemplu, rectificarea presupune schimbarea inscrisului
in temeiul faptului că dreptul nu există sau dimpotrivă inscrierea dreptului radiat
greşit, pe cand corectarea erorii materiale presupune păstrarea dreptului sau
radierii, insă operarea unor modificări nesenţiale din punct de vedere juridic, care
s-au produs din punct de vedere tehnic greşit şi care nu corespund cu informaţia
indicată in documentele in temeiul cărora se inregistrează dreptul, şi care nu
schimbă natura sau dimensiunea (intinderea) dreptului. Spre exemplu, corectarea
erorilor se va efectua la indicarea incorectă a numelui titularului dreptului (in
registru Cebanu in loc de Ciobanu cum e indicat in contract) sau la indicarea
greşită a tipului documentului in baza căruia a fost dobandit dreptul, şi care nu a
dus la incorecta calificare a dreptului dobandit (in registru contract de vinzare-
 cumpărare in loc de contract de schimb cum este in realitate). Operarea
rectificării va avea loc atunci, spre exemplu, cand indicarea incorectă a denumirii
documentului in baza căruia a fost dobandit dreptul, a dus la incorecta calificare a
dreptului (in registru e indicat contractul de vanzare-cumpărare cu pact de
răscumpărare in loc de contractul de instrăinare a bunului cu condiţia intreţinerii
pe viaţă incheiat in realitate).
(963)Prin rectificare este necesar de inţeles una din următoarele operaţiuni:
(964)Radierea inscrisului operat greşit. Spre exemplu, la inregistrarea dreptului in
baza unui contract incheiat nevalabil, rectificarea va avea loc sub formă ded
radiere a inscrisului operat.
(965)Corectarea presupune modificarea inscrisului existent prin indicarea corectă a
datelor, informaţiei sau altor parametri inregistraţi in registrrul bunurilor imobile,
aşa cum este reflectat in documentele in baza cărora s-a constituit dreptul. Spre
exemplu, reflectarea incorectă a suprafeţei bunului imobil in registrul bunurilor
imobile va cere corectarea dacă in contract sau titlu de proprietate, in baza
cărora s-a inregistrrat dreptul, este indicată o altă suprafaţă.
(966)Prin menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul inscrierii in
registrul bunurilor imobile se are in vedere efectuarea unei intabulări, inscrieri
provizorii sau menţiuni neefectuate. Totodată este necesar de deosebit
menţionarea operaţiunii susceptibile de a face obiectul inscrierii in registru de
inregistrarea dreptului ca rezultat al contestării refuzului registratorului de a
inregistra dreptul.

Articolul 505. Dreptul de a cere rectificarea

(967)Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau

inscrieri provizorii dacă:
(968)inscrierea sau actul in al cărui temei s-a dispus inscrierea nu a fost
valabil;
(969)dreptul inscris a fost calificat greşit;
(970)nu mai sunt intrunite condiţiile de existenţă a dreptului inscris sau au
incetat efectele actului juridic in al cărui temei s-a făcut inscrierea;
(971)există şi alte temeiuri prevăzute de lege.
(972)In lipsa consimţămantului titularului, rectificarea se va incuviinţa
numai in temeiul unei hotărari judecătoreşti irevocabile.

(973)Articolul 505 Cod civil stabileşte cazurile in care se admite rectificarea, precum
şi categoriile de persoane care au dreptul de a cere rectificarea. Astfel,
rectificarea unei intabulări sau inscrieri provizorii se poate cere dacă:
(974)Inscrierea nu a fost valabilă (p. a)). Prin nevaliditatea inscrierii se are in vedere
faptul efectuării inscrisului in registrului bunurilor imobile contrar prevederilor
legislaţiei. Astfel, nevaliditatea inscrisului in registru este constatată atunci cand
a fost efectuată de o persoană care nu indeplineşte la momentul efectuării
inscrierii funcţia de registrator sau efectuarea inregistrării fără a exista
documente valabile care să adeverească dreptul asupra bunului imobil.
(975)Actul in al cărui temei s-a făcut inscrierea dreptului este nevalabil.
Nevaliditatea actului in temeiul căruia a fost inregistrat dreptul trebuie să fie
constatată in condiţiile stabilite de lege.
(976)Dreptul inscris in registru a fost calificat greşit. Calificarea greşită a dreptului
presupune indicarea incorectă a naturii dreptului – tipului, formei etc. Spre
exemplu, in baza contractului de vanzare-cumpărare a casei de locuit s-a
 inregistrat dreptul de proprietate comună in devălmăşie a ambilor soţi, in pofida
faptului, că intre soţi exista contrract matrtimonial, in care era stipulat, că toate
bunurile comune dobandite in cadrul căsătoriei de către soţi vor fi dobandite cu
drept de proprietate comună in diviziune pe cote-părţi in proporţii ? şi ? . In acest
caz, la prezentarea contractului matrimonial, şi in baza cererii ambilor soţi,
registratorul oficiului cadastral teritorial va opera rectificarea.
(977)Nu mai sunt intrunite condiţiile de existenţă a dreptului inscris sau au incetat
efectele actului juridic in al cărui temei s-a făcut inscrierea. Drept exemplu poate
servi situaţia in care la incheierea contractului de ipotecă partea interesată in
inregistrarea dreptului, a depus cererea de inregistrare cu depăşirea termenul de
trei luni (articolul 470 Cod civil) iar registratorul greşit a inregistrrat acest drept.
In acest caz, debitorul gajist poate cere rectificarea inscrisului in registru cu
privire la gaj, prin radierea acestuia.
(978)Rectificarea poate fi cerută de orice persoană interesată. Insăşi rectificarea
este efectuată doar cu consimţămantul titularului dreptului supus rectificării. In
cazul in care la cererea persoanei interesate, titularul dreptului nu dă
consimţămantul rectificării dreptului, persoana interesată este in drept de a se
adresa in instanţa de judecată cu cerere de rectificare. In categoria persoanelor
interesate pot intra atat persoanele drepturile cărora sunt afectate de dreptul
inregistrat in privinţa căruia s-a iniţiat rectificarea, cat şi persoanele, care după
lege sunt in drept de a porni aceste acţiuni in interesele terţelor persoane (ex.
procurorul in interesul minorului).

Articolul 506. Aplicarea prescripţiei acţiunii in rectificare

(979)Sub rezerva prescripţiei dreptului la acţiune in fond, acţiunea in

rectificare este imprescriptibilă faţă de dobanditorul nemijlocit de rea-
credinţă şi subdobanditorii de rea-credinţă care şi-au inscris dreptul in
folosul lor.
(980)Faţă de terţi care au dobandit cu bună credinţă un drept real prin
donaţie sau legat, acţiunea in rectificare nu se va putea introduce decat
in termen de 10 ani de la data inregistrării cererii lor de inscriere, cu
excepţia cazului in care dreptul la acţiune in fond s-a prescris mai
inainte.
(981)Acţiunea in rectificare se va putea indrepta şi impotriva
subdobanditorilor de bună-credinţă şi cu titlu oneros care şi-au inscris
vreun drept real, insă numai dacă este intemeiată pe dispoziţiile
articolului 505 alineatul (1) lit a) şi b). Termenul va fi de 3 ani de la data
inregistrării cererii de inscriere formulate de către dobanditorul
nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se cere, cu excepţia cazului in
care dreptul la acţiune in fond s-a prescris mai inainte.
(982)Este de bună-credinţă cel care dobandeşte drept real intemeindu-se
pe cuprinsul registrului dacă, la data dobandirii dreptului, nu a fost
notată o acţiune prin care se contestă cuprinsul lui sau dacă din titlul
dobanditorului nu rezultă nemijlocit vreo neconcordanţă intre registrul
bunurilor imobile şi situaţia juridică reală.

Articolul 506 Cod civil stabileşte termenele de prescripţie in cazul acţiunilor in

rectificare. Respectiv, din condiţiile articolului 506 Cod civil rezultă, trei situaţii:
(983)Acţiunea in rectificare este prescrisă pentru termenul de 10 ani in cazurile
in care dobanditorul dreptului inscris in registrul bunurilor imobile este de
bună-credinţă, şi dreptul este dobandit prin donaţie sau legat. In categoria
respectivă intră atat dobanditorul nemijlolcit cat şi subdobanditorii ce au
 dobandit prin donaţie sau legat un bun.
(984)Acţiunea in rectificare poate fi inaintată in termen de trei ani atunci cand
dreptul dobandit cu titlul oneros este inregistrat in favoarea subdobanditorilor
de bună-credinţă, dar actul sau inscrierea nu era valabilă la momentul
inscrierii sau s-a făcut o calificare greşită a dreptului inregistrat.
(985)Este imprescriptibilă acţiunea in rectificare dacă dobanditorul (cat
dobanditorul nemijlolcit atat şi subdobanditorul) dreptului inscris in registrul
bunurilor imobile este de rea-credinţă.
Prin prescrierea dreptului la acţiune mai inainte de termenul indicat in alineatele
(2) şi (3) ale prezentului articol se are in vedere posibilitatea persoanei de a inainta
acţiune in temeiurile prevăzute de Codul civil, Codul de procedură civilă, Legea
contenciosului administrativ etc.
Prin dobanditor de bună credinţă se inţelege persoana care intruneşte cumulativ
următoarele condiţii:
(986)dobanditorul se intemeiază pe conţinutul registrului;
(987)in registru la momentul inscrierii dreptului nu a fost notată o acţiune prin
care se contestă cuprinsul lui in ce priveşte posibilitatea dobandirii dreptului
prin inscrierea făcută;
(988)din titlul dobanditorului nu rezulta vreo neconcordanţă intre registrul
bunurilor imobile şi situaţia juridică reală.
In caz contrar, dacă cel puţin una din condiţiile enumerate mai sus nu sunt
indeplinite, dobanditorul se consideră de rea-credinţă.
Totodată, la condiţia bunei credinţe se aplică şi condiţiile generale a bunei
credinţe in săvarşirea actelolr civile, astfel cum aceste condiţii apar drept condiţii
suplimentare.
Este necesar de menţionat, că in lipsa unei reglementări speciale in ce priveşte
termenele de prescripţie a acţiunii in rectificare, acestea incep a curge, incetează, se
calculează şi se aplică in aceleaşi condiţii cum se aplică termenele de prescripţie
extinctivă. Totodată, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea in termen a
prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de prescripţie a acţiunii in
rectificare.

Articolul 507. Inopozabilitatea hotărarii privind rectificarea

(989)Hotărarea judecătorească prin care se admite rectificarea unei

inscrieri nu va aduce atingere drepturilor inscrise in folosul persoanelor
impotriva cărora acţiunea nu a fost admisă.
(990)Dacă acţiunea in rectificare a fost notată in registru, hotărarea
judecătorească se va executa din oficiu şi impotriva acelora care au
dobandit vreun drept după notare.

(991)Prezentul articol stabileşte limitele acţiunii hotărarii judecătoreşti irevocabile in

ce priveşte admiterea acţiunii in rectificare. Astfel, dacă acţiunea in rectificare a
fost inaintată in privinţa mai multor persoane drepturile cărora au fost inscrise, şi
după opinia reclamantului, aceste drepturi urmează a fi rectificate, in fapt se va
opera rectificarea doar a acelor drepturi in privinţa cărora a fost admisă acţiunea
in rectificare. In privinţa drepturilor asupra cărora acţiunea in rectificare nu a fost
admisă sau nu a fost făcută acţiune in rectificare, rectificarea nu se operează.
(992)Alineatul doi presupune situaţia in care după efectuarea notării cu privire la
inaintarea acţiunii in rectificare in registrul bunurilor imobile au fost inregistrtate
şi alte drepturi. In asemenea cazuri, dacă acţiunea in rectificare a fost admisă,
respectiv şi drepturile inregistrate după notificarea cu privire la depunerea
 acţiunii in rectificare vor fi supuse rectificării. Această rectificare va fi operată de
către registrator, fără ca să fie menţionat acest fapt in hotărarea judecătorească,
in temeiul unei decizii scrise a registratorului.
Este necesar de ţinut cont, insă, că rectificării sunt supuse nu toate drepturile
dobandite după notarea depunerii acţiunii in rectificare, ci doar acele drepturi, care
au afecţune cu dreptul lezat şi in legătură cu apăărarea căruia s-a cerut acţiunea in
rectificare.

Articolul 508. Opozabilitatea drepturilor

(993)Drepturile de creanţă, faptele sau raporturile juridice aferente

imobilelor consemnnate in registru dedevin opozabile terţilor numai prin
notare.
(994)Sunt supuse notării in registru:
(995)punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri;
(996)locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani;
(997)interdicţia de instrăinare sau de grevare a unui drept inscris;
(998)antecontractul;
(999)dreptul de preemţiune născut din actul juridic;
(1000)intenţia de a instrăina sau ipoteca;
(1001)schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul
asupra creanţei ipotecare;
(1002)sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale;
(1003)acţiunea in prestaţie tabulară sau acţiunea in rectifiare;
(1004)acţiunea pentru apărarea drepturilor reale inscrise in registrul
bunurilolr imobile, acţiunile in desfiinţarea actului juridic pentrru
nulitate, rezoluţiune ori alte cauze de ineficacitate, precum şi oricec
alte acţiuni privitoare la drepturi dee creanţă, fapte sau raporturi
juridicec in legătură cu imobilele inscrise;
(1005)alte cazuri prevăzute de lege.

(1006)Articolul 508 Cod civil determină categoriile de raporturi juridice, fapte şi

drepturi de creanţă care sunt supuse notării. Regula principală enunţată prin
alineatul intai al prezentului articolul stabileşte, că opozabilitatea faptelor,
drepturilor de creanţă şi raporturilor juridice aferente bunurilor imobile sunt
opozabile doar prin notarea in registrul bunurilor imobile. Prin opozabilitatea
dreptului notat se are in vedere posibilitatea titularului de a opune condiţiile
acestuia atat debitorului, cat şi terţelor persoane.
(1007)Alineatul doi stabileşte unele categorii ale drepturilor de creanţă, faptelor şi
raporturilor juridice aferente imobilelor care sun supuse notării, şi anuume:
(1008)Punerea sub interdicţie judecătorească şi ridicarea acestei măsuri. Prin
punere sub interdicţie judecătorească se are in vedere acea măsură de asigurare
a acţiunii, care presupune interdicţia de a săvarşi anumite acte, in ce priveşte
bunul imobil. Această interdicţie se notează in baza incheierii instanţei de
judecată (articolul 175 Cod de procedură civilă) prezentată fie de instanţa de
judecată, fie de persoana interesată. Incheierea cu privire la punerea interdicţiei
judecătoreşti este de executare imediată.
Prin ridicarea acestei interdicţiei judecătoreşti se are in vedere anularea
măsurii de asigurare. Această anulare este reflectată in incheierea instanţei de
judecată de anulare a măsurii de asigurare, sau de substituire a interdicţiei
judecătoreşti cu o altă formă de asigurare a acţiunii, sau in hotărarea irevocabilă de
respingere a acţiunii in vederea asigurării cărea s-a pus interdicţia. Recursul
impotriva incheierii de anulare a măsurii de asigurare a acţiunii sau de substituire cu
o altă formă de asigurare suspendă executarea incheierii (articolul 181 Cod de
procedură civilă).
(1009)Locaţiunea şi cesiunea fructelor pe mai mult de trei ani. Prin locaţiune este
necesar de inţeles dreptul dobandit in temeiul contractului de locaţiune. Este
necesar de ţinut cont, că prin dreptul de locaţiune se are in vedere nu doar
locaţiunea dobandită in temeiul contractului de locaţiune (articolul 875 Cod civil),
dar şi in temeiul contractului de arendă, chirie etc. Prin fructe este necesar de
inţeles rezultatele sau veniturile obţinunte in urma exercitării dreptului de
folosinţă asupra bunului imobil. Cesiunea fructelor se face după regulile stabilite
de articolele 556-566 Cod civil.
(1010)Interdicţia de instrăinare sau de grevare a unui drept inscris presupune
aceleaşi imprejurără cum şi la lit.a) a articolului 508 Cod civil, dar in comparaţie
cu interdicţia judecătorească, interdicţia de instrăinare sau de grevare a unui
drept poate avea şi natură contractuală. Ridicarea interdicţiei poate fi făcută fie in
baza consemnnării comune a ambelor părţi la iniţiativa cărora a fost notată
interdicţia, fie in temeiul hotărarii instanţei de judecată, prin care se declară
ridicarea sau nulitatea interdicţiei.
(1011)Antecontractul constituie o convenţie prin care părţile promit, iar in unele
cazuri şi garantează incheierea unui contract in viitor (exemplu: promisiunea de a
contracta, contractul de arvună etc.). Temei de efectuare a inscrisului va fi
antecontractul prezentat de către părţi. Temei pentru radierea inscrisului
constituie, după caz, consemnarea făcută de ambele părţi despre rezilierea
contractului, sau hotărarea instanţei de judecată privind declararea nulităţii sau
rezilierii antecontractului, fie indeplinirea condiţiei rezolutorii sub care a fost
incheiat antecontractul. In ultimul caz, radierea se face din oficiu de către
registratorul oficiului cadastral teritorial.
(1012)Dreptul de preemţiune născut din actul juridic. Temei de inregistrare a
dreptului de preemţiune serveşte contractul prin care părţile au stipulat
preemţiunea la incheierea contractului. Acesta este radiat odată cu consemnarea
părţilor despre incetarea dreptului de preemţiune sau din momentul inregistrării
dreptului persoanei care este titular al dreptului de preemţiune.
(1013)Intenţia de a instrăina sau ipoteca este mai mult o notare cu titlu de
informaţie. Ea se notează la cererea titularului dreptului. Radierea poate fi
operată deasemenea la cecrerea titularului dreptului sau la momentul inregistrării
dreptului unei alte persoane. Totodată, efectul acesteia presupune păstrarea
ordinii (rangului) de inregistrare in cazul incheierii contractului de instrăinare sau
ipotecă.
(1014)Schimbarea rangului ipotecii, poprirea creanţei ipotecare şi gajul asupra
creanţei ipotecare, pe langă caracterul informativ mai are drept efect şi stabilirea
ordinii de satisfacere a creanţelor garantate prin gaj.
(1015)Sechestrul, urmărirea imobilului sau a fructelor sale constituie măsuri de
asigurare a acţiunii civile sau a unei eventuale instrăinări sau confiscări ale
bunurilor. Acestea se aplică atat prin incheierea instanţei de judecată, cat şi prin
actele de procedură penală, iar in cazul urmăririi bunurilor pentru obligaţiile
fiscale, se aplică şi in baza deciziei organului fiscal.
(1016)Acţiunea in prestaţie tabulară sau acţiunea in rectifiare este supusă notării
prin depunerea cererii şi anexarea copiei cererii de chemare in judecată. Radierea
notării privind acţiunea in prestaţie tabulară sau acţiunea in rectificare este
operată in temeiul unei hotărari a instanţei de judedcată privind admiterea sau
respingerea acţiunii inaintate, precum şi in temeiul unei tranzacţii.
(1017)Acţiunea pentru apărarea drepturilor reale inscrise in registrul bunurilor
 imobile, acţiunile in desfiinţarea actului juridic pentru nulitate, rezoluţiune ori alte
cauze de ineficacitate, precum şi orice alte acţiuni privitoare la drepturi de
creanţă, fapte sau raporturi juridice in legătură cu imobilele inscrise. Notarea in
privinţa acestora se face prin depunerea cererii de efectuare a inscrisului in
registru, la care se anexează copia cererii de chemare in judecată. Radierea se
face in aceleaşi condiţii ca şi la litera i) a prezentului articol.
Deasemenea pot fi supuse notării şi alte cazuri care sunt prevăzute de lege,
dar care au referinţă la bunurile imobile şi nu constituie obiect al intabulării sau
inscrierii provizorii. Spre exemplu poate fi supusă notării incapacitatea titularului
dreptului sau persoana interesată poate nota o contestaţie a autenticităţii inscrisului
in registrul bunurilor imobile.

Articolul 509. Acordul privind rectificarea inscrierilor

(1018)Dacă o persoană este inscrisă cu un drept in registrul bunurilor

imobile fără a beneficia sau fără a mai beneficia de acel drept, cel ale
cărui drepturi sau a cărui poziţie este prejudiciată prin inscriere va
putea cere consimţămantul in vederea rectificării de la cel al cărui drept
va fi afectat prin rectificare.
(1019)Pentru realizarea unei protecţii provizorii se poate nota o
contestaţie contra autenticităţii inscrierii in registru.
(1020)Notarea prevăzută la alineatul (2) se face in baza incheierii instanţei
de judecată sau a acordului celui al cărui drept este afectat de
rectificarea inscrierii in registru. Pentru emiterea incheierii instanţei de
judecată nu este obligatorie demonstrarea existenţei unui pericol pentru
dreptul persoanei care a inaintat contestarea.

Prezentul articol reglementează posibilitatea persoanei, dreptul cărea este

afectat prin inscrierea unui drept pentru altă persoană, care nu beneficiază sau care
nu mai beneficiază de el, de a face această rectificare la acordul persoanei in
defavoarea cărea se face rectificarea.
Astfel, prin persoană care nu beneficiază de un drept se are in vedere acele
persoane care la momentul inducerii rectificării, nu este titularul dreptului inregistrat,
inscrierea in registru fiind introdusă, fie din greşală, fie din culpă, fie din alte cauze,
dar persoana in favoarea cărea s-a inscris dreptul nu pretindea in baza căruiva
document la acest drept şi nici nu l-a avut pană atunci. Prin persoană care nu mai
beneficiază de acest drept se are in vedere persoana care anterior a fost titular al
dreptului, dar dreptul fie nu a fost radiat din registru in modul stabilit de legislaţie, fie
nu a fost stins in virtutea altor imprejurări, in pofida faptului că aceasta urma să fie
făcut.
Consimţămantul persoanei dreptul cărea este afectat prin rectificare urmează
să fie exprimat intr-o formă opozabilă. Prin urmare consimţirea introducerii rectificării
poate fi făcută cel puţin pe două căi şi anume prin depunerea concomitentă de către
ambele părţi a cererii de rectificare sau prin incheierea in scris a acordului de
rectificare, care urmează a fi intocmit in formă scrisă in faţa registratorului sau a
notarului.
Pentru asigurarea unei protecţii provizorii persoana in favoarea căruia se face
rectificarea poate nota o contestaţie a autenticităţii inscrierii in registru. Prin notarea
contestaţiei autenticităţii inscrisului in registru, persoana se asigură in cazul
inregistrării unor drepturi ulterior momentului notării de opozabilitatea acţiunii sale.
Această notaţie se face fie in baza acordului persoanei in defavoarea cărea se face
rectificarea, fie in lipsa acordului, in baza unei incheieri a instanţei de judecată. La
depunerea cererii in instanţă, persoan interesată nu este obligată să facă dovata
periclitării dreptului.
 Articolul 510. Corectarea erorilor

Erorile materiale săvarşite cu prilejul inscrierilor efectuate in registru

altele decat cele care constituie cazuri de rectificare se pot corecta la
cerere sau din oficiu.

Prin erorile materiale comise in legătură cu inscrierile in registru se inţelege

acele greşeli tehnice care sunt operate in registrul bunurilor imobile şi care nu
corespund informaţiei din documentele in baza cărora a fost efectuată inscrierea in
registru. Prin corectarea greşelilor materiale se are in vedere inlăturarea sau
corectarea inscrisurilor aşa după cum este indicat in documentele care au servit
drept temei de inregistrare.
Dacă după efectuarea inregistrării, in documentele care au servit temei de
inregistrare au fost operate careva modificări, scimbările in registrtul bunurilor
imobile se vor face după regulile cu privire la rectificarea inscrisului in registru.
Corectarea erorii in registru este necesar să fie făcută in aşa fel, ca inscrierea
ce urmează a fi corectată să nu fie pierdută, deoarece aceasta poate fi dovada unor
transmisuini sau modificări a drepturilor asupra bunurilor imobile. Totodată in dreptul
inscrierii ce este corectată se inscrie o expresie de tipul “eroare corectată” sau o altă
expresie care să confirme acest fapt, se pune semnătura registratorului, data şi
temeiul corectării.
Temei pentru operarea corectării in registrul bunurilor imobile poate servi atat
cererea persoanei interesate, cat şi decizia registratorului, drept rezultat al
constatării faptului existenţei unei asemenea erori.
Necorespunderile inscrisului in registrul bunurilor imobile cu situaţia reală in
teren (diferite suprafeţe, prezenţa unor constrtucţii sau lipsa lor) nu poate constitui
eroare materială, deoarece aceasta serveşte drept temei de radiere sau constituire a
drepturilor, fapt care nu poate fi modificat printr-o simplă corectare.

Articolul 511. Neaplicarea dispoziţiilor referitoare la suspendarea şi

la repunerea in termen a prescripţiei.

Dispoziţiile referitoare la suspendarea şi repunerea in termen a

prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului dee prescripţie a
acţiunii in prestaţie tabulară şi termenului de prescripţie a acţiunii in
rectificare.

După cum s-a mai menţionat, in lipsa unei reglementări speciale in ce priveşte
termenele de prescripţie a acţiunii in rectificare şi termenelor de prescripţie a acţiunii
in prestaţie tabulară, acestea incep a curge, incetează, se calculează şi se aplică in
aceleaşi condiţii cum se aplică termenele de prescripţie extinctivă. Totodată, prin
dispoziţiile articolului 511 Cod civil, dispoziţiile referitoare la suspendarea şi
repunerea in termen a prescripţiei extinctive nu sunt aplicabile termenului de
prescripţie a acţiunii in rectificare şi acţiunii in prestaţie tabulară.

CARTEA A TREIA
OBLIGAŢIILE
TitlulI
DESPRE OBLIGAŢII IN GENERAL
Capitolul I
DISPOZIŢII COMUNE PRIVIND OBLIGAŢIILE
Articolul 512. Dispoziţii generale cu privire la obligaţie

(1) In virtutea raportului obligaţional, creditorul este in drept să pretindă

de la debitor executarea unei prestaţii, iar debitorul este ţinut să o
execute. Prestaţia poate consta in a da, a face sau a nu face.
(2) Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
(3) Prestaţia trebuie să fie posibilă şi determinată sau determinabilă, să nu
contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

1. (a) In cadrul titlului articolului 512: „Dispoziţii generale cu privire la

obligaţie”, legiuitorul utilizează termenul „obligaţie”, termen, care in limbajul juridic,
dar şi in limbajul curent are mai multe accepţiuni. Intr-un sens larg, termenul de
„obligaţie” inglobează orice indatorire juridică: generală (indatorirea de a respecta
drepturile absolute – reale sau personale nepatrimoniale – ale fiecăruia) sau
particulară (care incumbă anumitor persoane). Intr-un alt sens, mai restrans, prin
„obligaţie” se inţelege raportul juridic obligaţional, privit in ansamblu, ca latură activă
şi latură pasivă (sens utilizat in titlul art. 512). Intr-un al treilea sens, şi mai restrans,
termenul de „obligaţie” este utilizat pentru a desemna latura pasivă a raportului
obligaţional. In fine, intr-un al patrulea sens termenul de „obligaţie” desemnează un
titlu de credit mobiliar, o valoare mobiliară pe care o pot emite anumite tipuri de
societăţi comerciale.
(b) Legiuitorul precizează in cadrul primului alineat că utilizează termenul de
„obligaţie” in cea de-a doua accepţiune – „raport obligaţional”. De remarcat că textul
alineatului (1) nu conţine o definiţie propriu-zisă a raportului obligaţional,
mulţumindu-se mai mult cu enunţarea structurii lui. Totuşi, o astfel de definiţie poate
fi formulată pe baza elementelor furnizate in acest text: obligaţia este un raport
juridic de drept civil in care o parte, numită creditor, are posibilitatea de a pretinde
celeilalte părţi, numită debitor, să execute o prestaţie sau mai multe prestaţii ce pot
fi de a da, a face sau a nu face, de regulă, sub sancţiunea constrangerii de stat.
Aceste dispoziţii nu inovează cu nimic materia obligaţiilor, avand aproximativ acelaşi
conţinut ca şi normele similare din majoritatea codurilor civile.
(c) Ar putea fi pusă in discuţie structura raportului obligaţional. Putem deduce
existenţa numai a trei elemente esenţiale existenţei obligaţiei, cu toate că, in
principiu, un al patrulea element – sancţiunea – este inerent raportului obligaţional.
Primul element: părţile (creditorul – subiectul activ, debitorul – subiectul pasiv). Al
doilea element - conţinutul raportului obligaţional - constă in toate drepturile de
creanţă şi obligaţiile corelative (a treia accepţiune a termenului) care aparţin sau
incumbă subiectelor sale. Al treilea element structural - obiectul raportului juridic de
obligaţii - constă in conduita concretă la care este indrituit subiectul activ şi de care
este ţinut subiectul pasiv. După cum s-a remarcat in doctrină, obiectul nu poate fi
confundat cu conţinutul raportului obligaţional. Prin conţinut se inţeleg drepturile de
creanţă şi obligaţiile corelative ale subiecţilor, privite ca posibilităţi juridice de a
desfăşura anumite acţiuni şi indatoririle juridice corespunzătoare, pe cand obiectul
constă in insăşi acele acţiuni pe care subiectul activ le poate pretinde de la debitor,
acesta din urmă fiind ţinut a le săvarşi sau a se abţine de la săvarşirea lor, adică
insăşi prestaţia. Şi ultimul element, amintit mai sus – sancţiunea. Chiar dacă textul
alineatului (1) nu pomeneşte nimic despre sancţiune sau despre executarea silită a
obligaţiei in caz de necesitate, din economia generală a dispoziţiilor codului civil
rezultă că in caz de neexecutare benevolă a obligaţiei din partea debitorului,
creditorul poate recurge la forţa de constrangere a statului pentru aducerea la
indeplinire a obligaţiei (in natură sau in echivalent). Sancţiunea obligaţiei a fost
definită in diferite moduri: dreptul creditorului de a recurge la forţa de constrangere a
statului pentru realizarea dreptului său pe calea unei acţiuni (R. Sanilevici, Drept civil.
Teoria generală a obligaţiilor, Universitatea Iaşi, 1976) sau dreptul creditorului să
procedeze la executarea silită pentru realizarea creanţei sale (T. R. Popescu, P. Anca,
Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1968), sau mijloacele pe care,
pe de o parte, legea le pune la indemana creditorului in vederea realizării la nevoie a
creanţei sale prin constrangerea debitorului la executare, şi pe de altă parte,
mijloacele pe care legea le pune la indemana debitorului in vederea executării la
nevoie a prestaţiei pe care o datorează chiar impotriva voinţei creditorului (I. Albu,
Drept civil. Introducere in studiul obligaţiilor, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1984). In opinia
altui autor, la care ne raliem şi noi, aceste definiţii nu vizează decat mijloacele
ofensive de realizare a drepturilor de creanţă – acţiunea in justiţie şi executarea silită
– care, chiar dacă sunt cele mai importante mijloace nu sunt unicele. Astfel, s-a
considerat că sancţiunea obligaţiei constă in mijloacele ofensive pe care, de regulă,
creditorul le poate exercita, prin intermediul forţei de constrangere a statului, pentru
a obţine executarea prestaţiei ce i se datorează, iar uneori doar in posibilitatea legală
de a refuza restituirea prestaţiei executată voluntar de către debitor (L. Pop, Drept
civil roman. Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998).
Considerăm că, privită din punctul de vedere al creditorului, ultima definiţie a
sancţiunii este cea mai completă. De asemenea, privite astfel lucrurile, observăm că
tocmai sancţiunea obligaţiei stă la baza criteriului de demarcaţie intre obligaţiile
civile perfecte şi obligaţiile naturale sau imperfecte (art. 517).
(d) Prestaţia poate consta in a da, a face sau a nu face.
Obligaţia de a da (dare). Din dispoziţiile codului civil francez şi a codurilor
care au preluat aceste dispoziţii din codul francez se conturează o structură bicefală
a obligaţiei de „a da”. Astfel, prestaţia de „a da” desemnează obligaţia debitorului de
a constitui (1?) sau transmite (2?) un drept real. Exemple clasice de obligaţii concrete
de „a da”: obligaţia vanzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de
proprietate asupra lucrului vandut; obligaţia debitorului gajist sau ipotecar de a
constitui dreptul de gaj sau de ipotecă in favoare creditorului său.
O parte a doctrinei franceze din ultimele decenii a secolului trecut contestă
existenţa obligaţiei de „a da” (cel puţin a aceleia de a transfera dreptul de
proprietate care incumbă vanzătorului). Textele codului civil francez au facilitat
apariţia acestei controverse. Art. 1582 C. civ. fr. „La vente est une convention par
laquelle l’un oblige a livrer un chose, et l’autre a la payer …”. Referindu-se la
problema discutată, un autor a afirmat: „Nu a existat in dreptul francez obligaţia de a
transfera proprietatea, acest transfer operand de plin drept prin schimbarea
consimţămintelor – solo consensu. Nu putem vorbi de obligaţia de a transfera
proprietatea atunci cand vanzătorul n-are nici un rol cu privire la executarea ei.”
(Muriel Fabre Magnan, Le mythe de l’obligation de donner, in „Revue trimestrielle de
droit civil”, nr. 1/1996, p. 85-107.). Alţi autori francezi au susţiut că se poate concepe,
totuşi, obligaţia de „a da” (Pascale Bloch, L’obligation de transferer la propriete dans
la vente, in „Revue trimestrielle de droit civil”, anul 1988, p. 673 şi urm. şi
bibliografia citată de acest autor.).
Partizanii susţinători ai teoriei inexistenţei obligaţiei de „a da” subliniază că
admiterea soluţiei preconizate de ei nu este in stare să bulverseze dreptul modern al
contractelor. Ei aduc in susţinerea teoriei menţionate mai multe argumente.
Obligaţia de „a da” este imposibilă pentru că ea rezultă dintr-o contradictio in
terminis. In dreptul francez actual transferul dreptului de proprietate este un efect
legal al anumitor contracte. Prin urmare, el nu poate fi in acelaşi timp obiectul
obligaţiei uneia dintre părţi din cadrul contractului de vanzare-cumpărare.
In sistemul juridic vizat mai sus, transferul dreptului de proprietate depinde
numai de voinţa individuală a participanţilor la raporturile juridice civile. Numai
cocontractanţii pot decide dacă doresc să transmită proprietatea sau nu, cu titlu
oneros sau gratuit, să determine modalitatea concretă prin care se va realiza
transferul. Acesta este tributul adus de redactorii codului civil cultului autonomiei de
voinţă.
 Dar, odată transferul proprietăţii liber consimţit, el nu mai constituie un efect
legal al voinţei individuale. El este un efect legal al acordului de voinţe intervenit
intre părţi, este un efect legal al contractului. Aşadar, transferul de proprietate se
realizează automat, de plin drept, simultan (dacă sunt intrunite toate condiţiile
necesare transferului dreptului de proprietate) sau posterior, la producerea unor
evenimente de natură de a declanşa acest efect.
Ori nu se poate susţine riguros exact despre un fapt că se produce de plin
drept şi in acelaşi timp constituie obiectul unei obligaţii ce incumbă uneia dintre părţi.
Obligaţia de a transfera proprietatea nici nu poate fi executată de către partea
in sarcina căreia incumbă, intrucat nu este un lucru material, tangibil, pe care partea
respectivă l-ar putea indeplini, ci este un concept abstract, pur juridic, care se
realizează de plin drept in momentul in care sunt indeplinite toate condiţiile cerute de
lege.
Părţile nu pot defini şi reglementa transferul dreptului de proprietate, ele pot
cel mult (şi aceasta numai atunci cand legea le permite) să decidă momentul la care
va opera acest transfer.
Debitorul nu este niciodată obligat direct de „a da”, adică a transfera
proprietatea. El poate fi obligat numai la indeplinirea actelor materiale, pe care legea
sau contractul le va considera apte să realizeze transferul proprietăţii.
Urmărind această idee se poate concluziona că totul la ce se poate obliga o
persoană poate fi desemnat prin obligaţia de „a face”, iar „a da” se rezumă conform
acestei opinii tot la obligaţia de „a face”.
Redactorii codului civil al provinciei canadiene Quebec au adoptat şi ei
această viziune, renunţand la obligaţia de „a da”. Art. 1373 prevede: „L'objet de
l'obligation est la prestation a laquelle le debiteur est tenu envers le creancier et qui
consiste a faire ou a ne pas faire quelque chose...”. Spre deosebire de modelul oferit
de codul civil Quebec codul civil al Republicii Moldova păstrează structura tripartită a
obiectului obligaţiei, „a da”, „a face” şi „a nu face”.
Problemele care nu vor ezita să apară atat la nivel teoretic cat şi in practică
vor consta in decelarea acestei obligaţii de „a da”. Intr-adevăr, cum poate fi definită
sau care este obligaţia de „a da” in cadrul codului civil al Republicii Moldova?
O primă curiozitate legată de tehnica legislativă utilizată de legiuitor: in tot
cuprinsul codului civil nu mai apare niciodată menţionată această obligaţie de „a da”.
Art. 512 este unicul text care consacră obligaţia de „a da”, pentru ca apoi acest
concept să fie abandonat. Unde ar fi firesc să mai apară această obligaţie?
Prototipul contractelor translative de proprietate este contractul de vanzare-
cumpărare. Art. 753 defineşte vanzarea in felul următor: „(1) Prin contractul de
vanzare-cumpărare, o parte (vanzător) se obligă să predea (s.n. S.G.) un bun in
proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar aceasta se obligă să preia bunul şi să
plătească preţul”. Rezultă că obligaţia capitală a vanzătorului este obligaţia de a
preda bunul. Art. 322 defineşte Predarea bunului: „Predarea bunului inseamnă
remiterea (s.n. S. G.) bunului către dobanditor...”. Ori „remiterea” este o operaţiune
materială care face obiectul unei obligaţii de „a face” şi nu a unei obligaţii de „a da”
(de altfel, codul francez prevede expres: Art. 1136 C. civ. fr. „L’obligation de donner
emporte celle de livre la chose et de la conserver jusqu’a la livraison, a peine de
dommages et interets envers le creancier.” Deci, obligaţia de a livra bunul (predarea
bunului) este o obligaţie accesorie de „a face” care se cuprinde in obligaţia de „a da”,
prin urmare nu poate fi confundată cu aceasta din urmă.).
Cealaltă ipostază in care am putea identifica obligaţia de „a da”, indatorirea
debitorului de a constitui un drept real. Exemplul clasic menţionat mai sus,
constituirea unui drept real accesoriu de gaj (in concepţia codului civil moldovenesc
atat gaj propriu zis cat şi ipotecă). Nici in acest domeniu nu poate fi dedusă existenţa
obligaţiei de „a da”. De altfel, la Capitolul V, Gajul, Secţiunea a 3-a, Drepturile şi
obligaţiile părţilor contractului de gaj, nu apare nici cel mai mic indiciu cu privire la
obligaţia menţionată.
 In fine, in Cartea a III, Obligaţiile, Capitolul V, Efectele neexecutării obligaţiei,
legiuitorul reglementează efectele neexecutării obligaţiei de „a face” (art. 620), de „a
nu face” (art. 621) şi in fine de „a preda” un bun (art. 622), care nici măcar in
viziunea legiuitorului nu este identică cu obligaţia de „a da”, intrucat este denumită
constant altfel (obligaţia de a preda un bun) şi este enumerată după obligaţia de „a
face” şi „a nu face”, contrar ordinii de enumerare din art. 512: „a da”, „a face” sau „a
nu face”.
Pe cale de consecinţă, datorită dificultăţilor de identificare şi stabilire a
conţinutului obligaţiei de „a da”, considerăm că era mai indicată urmarea exemplului
oferit de codul civil din Quebec, adică renunţarea la obligaţia de „a da” şi evitarea in
acest mod a inconvenientelor enunţate mai sus.
Obligaţia de a face (facere). Prestaţia de a face constă in indatorirea
subiectului pasiv, debitorul, de a efectua o lucrare, un serviciu şi, in general, orice
prestaţie pozitivă in favoarea subiectului activ - creditorul.
Obligaţia de a nu face (non facere). Obligaţia de a nu face reprezintă
indatorirea subiectului pasiv, adică debitorul, ce constă intr-o conduită negativă,
adică abţinerea debitorului de la ceva ce ar fi putut face dacă nu s-ar fi obligat faţă
de creditor. Prin natura sa, obligaţia de a nu face este cu executare succesivă,
intrucat executarea conformă a obligaţiei de a nu face constă in abţinerea de a avea
o anumită conduită pozitivă pentru un timp. Spre exemplu, autorul unei opere
ştiinţifice care a incheiat un contract de editare işi asumă obligaţia de a nu incheia un
alt asemenea contract cu o altă editură pentru o anumită perioadă de timp.
In fine, trebui menţionat că obligaţia de „a nu face” nu se confundă cu
indatoririle generale care revin tuturor participanţilor sau numai anumitor categorii
de participanţi la raporturile juridice de a nu aduce atingere drepturilor reale sau
celor personale nepatrimoniale ale altora. In acest caz nu avem un debitor
determinat care işi asumă prin incheierea unui contract o obligaţie de abţinere bine
definită, pentru o perioadă de timp definită, ci suma tuturor participanţilor la viaţa
juridică, cărora legea le impune o obligaţie nedefinită – de a nu face nimic care ar
aduce atingere dreptului altuia – care nu are o limită temporală.
2. Obligaţia poate fi pură şi simplă sau afectată de modalităţi.
Sunt considerate obligaţii pure şi simple acele raporturi obligaţionale care işi
produc efectele intr-un mod ireversibil, se execută, in intregime, imediat după
naşterea lor, se leagă intre un singur creditor şi un singur debitor şi au ca obiect o
singură prestaţie. Sunt obligaţii afectate de modalităţi acele raporturi obligaţionale
care prezintă anumite particularităţi in ceea ce priveşte fiinţa sau executarea;
subiectele sau obiectul lor, elemente suplimentare ce sunt de natură a produce
anumite efecte, ceea ce le conferă o anumită specificitate faţă de obligaţiile pure şi
simple.
Prin urmare există mai multe tipuri de modalităţi care afectează elemente
diferite ale raportului obligaţional.
Modalitatea care afectează insăşi existenţa sau fiinţa obligaţiei este condiţia.
Condiţia, ca modalitate a actului juridic civil, este reglementată de cod in Cartea I,
Titlul III Actul juridic şi reprezentarea, Capitolul IV Actele incheiate sub condiţie. Din
aceste dispoziţii putem defini condiţia ca un eveniment viitor, susceptibil sau
nesusceptibil a se produce, de a cărui realizare sau nerealizare părţile au făcut să
depindă naşterea ori stingerea raportului obligaţional cu efect retroactiv.
Modalitatea care afectează exigibilitatea obligaţiei, adică care indepărtează
momentul executării obligaţiei de momentul incheierii ei sau suspendă executarea
pentru o anumită perioadă de timp ori stinge obligaţia este termenul. Este de
neinţeles omisiunea legiuitorului moldav de a reglementa termenul ca modalitate a
actului juridic. Titlul IV al Cărţii I este intitulat: Termenele. In acest titlu s-a vrut a fi
reunite toate tipurile de termene din cuprinsul codului. Numai că a fost omisă
reglementarea termenelor ca modalitate a actului juridic. Totuşi, putem deduce
existenţa acestei modalităţi a actului juridic din alte texte ale codului. Astfel, art. 259
Instituirea termenului, alin (1) „Termenul se instituie prin lege, hotărare
judecătorească sau prin acordul părţilor (s.n. S.G.)”. Intrucat art. 270 prevede
expres imposibilitatea părţilor de a institui, modifica ori renunţa la termenele de
prescripţie extinctivă, rezultă că termenul, care poate fi instituit prin acordul părţilor,
la care face referire alin (1) a art. 259 este termenul – modalitate a actului juridic. De
asemenea, la art. 272 alin. (2) „... In cazul in care dreptul subiectiv este afectat de un
termen suspensiv (s.n. S.G.) sau de o condiţie suspensivă,...” sau la art. 672 alin.
(2) „In cazul in care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie sau sub termen
suspensiv (s.n. S.G.), contractul...” este vizat expresis verbis termenul suspensiv ca
modalitate a actului juridic alături de condiţia suspensivă. Chiar dacă legea nu
utilizează expres sintagma „termen extinctiv”, aşa cum utilizează sintagma „termen
suspensiv”, putem deduce din cuprinsul codului şi existenţa termenului extinctiv ca
modalitate a actului juridic. Bunăoară, art. 65 alin. (2) „La expirarea termenului
stabilit pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pană la acel
moment actele de constituire nu se modifică” sau art. 86 alin. (1), lit. a): „Persoana
juridică se dizolvă in temeiul: expirării termenului stabilit pentru durata ei;” vizează
termenul extinctiv pe care părţile il stabilesc cu ocazia incheierii contractului de
societate, spre exemplu, pe durata căruia contractul va produce efecte.
Rezumand, putem conchide că termenul, suspensiv şi extinctiv, este un
eveniment viitor şi sigur care afectează exigibilitatea sau, respectiv, stinge obligaţia,
fără efecte retroactive şi, chiar dacă nu este reglementat expres de către codul civil,
nu putem contesta existenţa lui ca modalitate a obligaţiei şi implicit a actului juridic.
Modalităţi legate de obiectul obligaţiei. Codul civil reglementează obligaţiile
de alternativă – obligaţia care are ca obiect două sau mai multe prestaţii principale,
dintre care executarea uneia eliberează integral debitorul (art. 550) - şi obligaţiile
facultative – care au ca obiect o singură prestaţie principală al cărei debitor poate fi
eliberat prin executarea unei alte prestaţii (art. 555).
Modalităţi privitoare la subiectele obligaţiilor. Legiuitorul reglementează
obligaţiile indivizibile in sens restrans (art. 521) şi obligaţiile solidare: solidaritatea
activă (art. 522) şi solidaritatea pasivă (530).
3. Obiectul raportului juridic obligaţional, adică prestaţia sau conduita
concretă a debitorului, trebuie să fie posibil, determinat sau determinabil, licit şi in
concordanţă cu ordinea publică şi bunele moravuri.
Obiectul trebuie să fie posibil din punct de vedere material şi juridic.
Imposibilitatea obiectului obligaţiei va fi analizată din punct de vedere obiectiv fără a
se ţine seama de posibilităţile concrete, reale ale unui anumit debitor. Imposibilitatea
trebuie să fie absolută, adică pentru orice om, chiar şi pentru cel mai diligent. Dacă
imposibilitatea are un conţinut unic, pentru toţi participanţii la viaţa juridică, la un
moment determinat, ea are, insă, un conţinut variabil in timp: ceea ce era imposibil
ieri, poate deveni realizabil maine. Prin urmare imposibilitatea prestaţiei va fi
analizată in funcţie de momentul la care a fost asumată obligaţia.
Prestaţia trebuie să fie determinată sau cel puţin determinabilă după anumite
criterii furnizate de către părţi in cadrul acelui raport obligaţional (in mod uzual) sau
chiar prezumate de lege a fi fost furnizate (a se vedea modalitatea de determinare a
preţului in cadrul unui contract de vanzare-cumpărare comercială, (art. 756 alin.
(2))). O prestaţie nedeterminată sau nedeterminabilă presupune lipsa intenţiei de a
se obliga juridiceşte, deci, implicit, inexistenţa raportului juridic.
Prestaţia trebuie să fie licită şi să nu contravină ordinii publice sau bunelor
moravuri.

Articolul 513. Buna-credinţa şi diligenţa

(1) Debitorul şi creditorul trebuie să se comporte cu bună-credinţă şi

diligenţă la momentul naşterii, pe durata existenţei, la momentul executării
şi stingerii obligaţiei.
(2) Este nulă clauza prin care se derogă de la prevederile alin.(1).

1. (a) Textul alineatului (1) este o reiterare şi o dezvoltare in domeniul

Obligaţiilor a dispoziţiilor cu caracter general ale art. 9 din prezentul cod: „Persoanele
fizice şi juridice trebuie să işi exercite drepturile şi să işi execute obligaţiile cu bună-
credinţă, in acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi cu bunele moravuri.
Buna-credinţă se prezumă pană la proba contrară”. Dacă art. 9 se referă numai la
exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, art. 513 extinde această obligaţie de
diligenţă şi comportament de bună credinţă şi la incheierea, pe toată durata
existenţei, executării şi stingerii raportului obligaţional.
(b) Ce este buna-credinţă? Sau in ce constă această obligaţie ori indatorire de
comportare cu bună credinţă şi diligenţă? Legiuitorul nu defineşte conceptul de bună
credinţă, cu toate că il utilizează foarte des. Această sarcină i-a revenit doctrinei şi
jurisprudenţei. Doctrina a identificat două forme de manifestare a bunei-credinţe in
raporturile juridice civile care constituie, de fapt, funcţiile aceluiaşi concept al bunei
credinţe. Aceste două funcţii sunt: loialitatea in acte juridice şi in special in contracte
şi credinţa eronată, constand in a crede din eroare că se acţionează conform legii şi
de care se ţine seama pentru a-l proteja pe cel interesat contra consecinţelor
iregularităţii actului. Este limpede că in cazul prezentului articol este vizată prima
funcţie: loialitatea in actele juridice. Acelaşi autor (Dimitrie Gherasim, Buna credinţa
in raporturile juridice civile, Bucureşti, 1981) a decelat elementele constitutive ale
acestei forme de manifestare a bunei-credinţe:
(1021)Intenţia dreaptă, rezultanta loialităţii şi probităţii, implică intotdeauna
absenţa dolului şi a fraudei, violenţei precum şi fidelitatea in angajamente; de
asemenea probitatea sau loialitatea antrenează absenţa indoielii, ignoranţă
corectă şi justificată, care in drept poartă denumirea de eroare scuzabilă…
(1022)Diligenţa, … determină săvarşirea de acte sau fapte cu prevederea
rezultatului circumscris in limitele legii.
(1023)Liceitatea, adică săvarşirea unor acte cu conţinut licit, este faţeta juridică
a ordinii ca valoare morală.
(1024)Abţinerea de la vătămarea sau de la păgubirea altuia cu ocazia
instrumentării actului juridic.
(c) Remarcăm, că, in opinia expusă, diligenţa este un element component al
bunei-credinţe, care este un concept mai cuprinzător, şi constă in prevederea
rezultatului circumscris in limitele legii. Prin urmare, suntem oare indreptăţiţi a
considera că legiuitorul a dorit să pună accentul pe obligaţia de a prevedea şi
anticipa rezultatul acţiunilor subiecţilor de drept şi circumscrierea acestor rezultate in
limitele legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, individualizand-o şi conferindu-i o
existenţă autonomă faţă de conceptul mai cuprinzător al bunei-credinţe sau că
această conjuncţie a bunei-credinţe cu diligenţa reprezintă o sinonimie nefericită,
rezultată in urma unei stangăcii in utilizarea tehnicii legislative? Importanţa
răspunsului la această intrebare rezultă din cele expuse in continuare.
(d) Astfel, spre deosebire de art. 9 şi de alte domenii in care a fost reiterată
(art. 125, Reprezentarea societăţii in nume colectiv, alin. 6; art. 307, Posesiunea de
bună-credinţă) in cazul art. 513 nu mai este instituită prezumţia de bună-credinţă.
Aparent, aceasta nu ar putea constitui o problemă. Datorită poziţiei pe care o are art.
9 in structura codului (Cartea I Dispoziţii generale) nu putem deduce decat că este un
text de aplicare generală, astfel că nu există nici un impediment de a constata că
prezumţia de bună-credinţă se aplică şi in materia obligaţiilor. In realitate, remarcăm
că in alin. (1) al art. 9 „Buna-credinţă se prezumă pană la proba contrară ”, iar art.
513 instituie obligaţia generală de a ne comporta cu bună-credinţă єi diligenţă.
Intrebarea care apare inevitabil este dacă şi comportamentul diligent este prezumat
alături de comportamentul cu bună credinţă? Consecinţele practice ale răspunsului la
această intrebare sunt lesne de intrevăzut. Dacă răspunsul este pozitiv, partea care
invocă lipsa de diligenţă va trebui să o probeze, legea prezumand comportamentul
diligent pană la proba contrarie. Dacă răspunsul este negativ, subiectul de drept va
trebui să probeze, de la caz la caz, că a acţionat diligent, comportamentul de bună-
credinţă urmand să fie prezumat.
Este destul de dificil să formulăm un răspuns tranşant la această intrebare,
insă, vom expune in continuare cateva raţiuni, care ar putea anticipa soluţia pe care
ar urma să o adoptăm. După cum am arătat mai sus, in cazul bunei-credinţe –
loialitate in actele juridice, diligenţa este unul dintre elementele esenţiale ale acestui
concept. Prezumandu-se buna-credinţă, se prezumă implicit şi faptul că subiectul a
acţionat diligent. A-i impune o obligaţie suplimentară de a proba că a acţionat cu
aceeaşi diligenţă sau cu o diligenţă sporită (in cazul in care presupunem că cineva ar
putea cuantifica această diligenţă) nu ni se pare o idee chiar atat de bună. Aceasta ar
insemna răsturnarea prezumţiei relative de bună-credinţă chiar de către legiuitor prin
instituirea obligaţiei de a proba un element al bunei-credinţe şi, pe cale de
consecinţă, chiar buna-credinţă.
Pe de altă parte, chiar dacă legiuitorul instituie o prezumţie relativă generală
de bună-credinţă la alin. (1) a art. 9, totuşi, in anumite domenii nu ezită să o
reproducă, aproximativ in aceiaşi termeni, sub forma unor dispoziţii particulare,
aplicabile numai in acele domenii: art. 125 Reprezentarea societăţii in nume colectiv
şi art. 307 Posesiunea de bună-credinţă. Dilema interpretului ar putea decurge din
următorul raţionament. De ce in condiţiile existenţei unei norme generale şi in cazul
unor domenii in care nu există motive ca acea regulă generală să nu fie aplicată
legiuitorul reproduce norma generală, iar atunci cand tratează fondul problemei (titlul
art. 513 este „Buna-credinţă şi diligenţa”) regula generală nu mai este reprodusă? Să
fie o omisiune involuntară (iar la art. 125 şi 307 o repetare involuntară), rezultat al
aceleiaşi defectuozităţi de tehnică legislativă sau este o omisiune deliberată,
rezultată tocmai ca urmare a dorinţei de a autonomiza şi accentua obligaţia de
diligenţă şi a reticenţei de a interveni tranşant in această problemă prin prevederi
exprese? In acest caz, interpretul are libertatea de a aprecia faptul dacă buna-
credinţă se prezumă conform normei generale, iar diligenţa trebuie probată ca
obligaţie independentă.
După cate se vede, există posibilitatea de a justifica ambele poziţii fără a
putea aduce argumente peremptorii in favoarea vreuneia dintre ele. Soluţia urmează
să fie obţinută in practică şi cristalizată in timp.
2. In fine, textul alineatului (2) este o consecinţă firească a caracterului
imperativ, de ordine publică a dispoziţiilor generale ale art. 9 şi ale aplicaţiilor sale
particulare, cum ar fi cea in domeniul obligaţiilor, respectiv art. 513 alin. (2).

Articolul 514. Temeiurile naşterii obligaţiilor

Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau
fapt susceptibil de a le produce in condiţiile legii.

(a) In cadrul acestui articol sunt prezentate izvoarele obligaţiilor. Omul este o
fiinţă socială. Viaţa ţese zilnic in jurul nostru o multitudine de relaţii sociale. Dar nu
orice relaţie socială poate dobandi semnificaţie juridică. Norma juridică este cea care
transformă relaţiile sociale in raporturi juridice. Insă, norma juridică este rezultatul
unui proces complex de generalizare şi abstractizare. Ea nu poate crea decat
raporturi juridice avand acelaşi grad de generalitate şi abstracţiune. Puntea de
trecere de la raportul juridic abstract la raportul juridic obligaţional concret o
constituie categoria faptelor juridice lato sensu. Prin urmare pentru existenţa unui
raport juridic concret sunt necesare două premise: norma juridică şi fapta, căreia
norma juridică ii recunoaşte valenţe juridice. Art. 514 este norma juridică care
stabileşte, enumeră tipurile, categoriile de fapte care pot servi drept izvor sau temei
al naşterii raportului obligaţional.
(b) Faptele juridice, in sens larg, sunt acele imprejurări – evenimente sau
acţiuni omeneşti – de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice şi anume:
naşterea, modificarea, transmiterea şi stingerea raporturilor juridice. De-a lungul
timpului s-a incercat clasificarea izvoarelor obligaţiilor, ajungandu-se la nişte
clasificări mai mult sau mai puţin criticabile. Codul civil moldovenesc renunţă la
incercarea de a clasifica izvoarele obligaţiilor, mulţumindu-se cu o enumerare a lor.
(c) Obligaţiile se nasc din contract, fapt ilicit (delict) şi din orice alt act sau
fapt susceptibil de a le produce in condiţiile legii.
Faptele juridice lato sensu se impart in: acte juridice – acţiuni omeneşti
săvarşite cu intenţia de a produce efecte juridice – şi fapte juridice propriu-zise sau in
sens restrans al cuvantului – acţiuni omeneşti săvarşite fără intenţia de a produce
efecte juridice, efecte care, totuşi, se produc in puterea legii.
Contractul, primul enumerat in listă, - acordul de voinţă intervenit intre două
sau mai multe părţi pentru a constitui, modifica, transmite sau stinge un raport
juridic – este cea mai răspandită categorie de acte juridice.
Delictul – faptă juridică ilicită, săvarşită cu sau fără intenţie, de care legea
leagă producerea anumitor efecte juridice.
Orice alt act... susceptibil de a le produce (obligaţiile) in condiţiile legii.
Această precizare este utilă, intrucat chiar dacă contractul reprezintă categoria cea
mai importantă şi mai numeroasă a actelor juridice civile, sfera acestora din urmă nu
se rezumă doar la contract. Actul juridic unilateral nu este contract, insă, legea ii
recunoaşte calitatea de izvor de obligaţii. De asemenea, există unele categorii de
acte juridice bilaterale care nu se circumscriu noţiunii de contract, cum ar fi căsătoria
sau adopţia (infierea) dar care sunt, totuşi, izvoare de obligaţii.
Orice alt... fapt susceptibil de a le produce in condiţiile legii. In această
categorie pot fi incluse faptele juridice licite. Unicul fapt juridic licit reglementat de
Codul civil este gestiunea de afaceri. Celelalte fapte juridice licite, cunoscute de alte
legislaţii - imbogăţirea fără justă cauză şi plata nedatorată au suferit importante
modificări, in urma cărora nu mai pot fi considerate sau nu pot fi considerate in
totalitate fapte juridice licite. Codul Napoleon şi codurile civile care l-au avut drept
model nu au reglementări exprese cu privire la imbogăţirea fără justă cauză, cu toate
că ele conţin numeroase prevederi din care poate fi dedusă existenţa acestei
instituţii. Doctrina şi jurisprudenţa a elaborat teoria generală a imbogăţirii fără justă
cauză. Imbogăţirea fără justă cauză este un fapt juridic licit, prin care are loc mărirea
patrimoniului unei persoane (imbogăţit) prin micşorarea corelativă a patrimoniului
altei persoane (insărăcit), fără ca pentru acest efect să existe o cauză justă sau un
temei juridic. Acest fapt juridic licit (imbogăţirea fără justă cauză) generează un
raport juridic obligaţional, in temeiul căruia se naşte obligaţia imbogăţitului să
restituie valoarea cu care s-a imbogăţit insărăcitului, dar numai in limita insărăcirii
sale. Neindeplinirea acestei obligaţii autorizează insărăcitul să promoveze o acţiune
in justiţie, acţiune numită actio de in rem verso. Doctrina şi jurisprudenţa au dedus
două randuri de condiţii – materiale şi juridice – care trebuiesc indeplinite pentru
admisibilitatea acţiunii. Condiţii materiale: să existe o imbogăţire a paratului; să
existe o insărăcire a reclamantului; intre imbogăţirea paratului şi insărăcirea
reclamantului să existe o corelaţie directă (nu este obligatorie existenţa unei legături
cauzale). Condiţii juridice: imbogăţirea şi, respectiv insărăcirea corespunzătoare să
fie lipsite de o cauză justă; imbogăţitul să fie de bună-credinţă; insărăcitul să nu aibă
la dispoziţie o altă acţiune in justiţie. Codul civil din Quebec, care a servit in parte
drept model pentru elaborarea Codului civil al Republicii Moldova, reglementează
imbogăţirea fără justă cauză in termeni similari, valorificand creaţia doctrinei şi
jurisprudenţei şi imbrăcandu-le in haina normei juridice. Chiar la o analiză superficială
rezultă cu pregnanţă repudierea modelului francez şi neo-francez de către legiuitorul
moldav. Imbogăţirea fără justă cauză nu mai este un fapt juridic licit. Dispare
beneficiul acordat imbogăţitului in cadrul imbogăţirii fără justă cauză clasice de a
restitui valoarea cu care s-a imbogăţit in limita insărăcirii celeilalte părţi. Conform
codului civil moldovenesc, imbogăţitul restituie toată valoarea imbogăţirii, indiferent
de valoarea insărăcirii. De asemenea dispar condiţiile, fireşti şi obligatorii, a bunei-
credinţe a imbogăţitului şi a subsidiarităţii acţiunii de in rem verso. In varianta
autohtonă a reglementării imbogăţirii fără justă cauză, imbogăţitul, in majoritatea
cazurilor vizate de lege, este de rea-credinţă (exemplul cel mai elocvent: art. 1391
Restituirea prestaţiei făcute in urma constrangerii sau ameninţării, mostre
incontestabile ale relei-credinţe). Nu mai este păstrat caracterul obligatoriu subsidiar
al acţiunii de in rem verso. Acest lucru va constitui cea mai gravă problemă in
practică, intrucat, aşa cum este reglementată in prezent, imbogăţirea fără justă
cauză constituie un amalgam intre răspunderea contractuală, răspunderea delictuală
şi „răspunderea” ce poate interveni in urma faptelor juridice licite. Pentru a
exemplifica cele de mai sus, vom reveni la exemplul art. 1391: „Cel care prestează
nu in scopul executării unei obligaţii, ci in urma constrangerii sau ameninţării poate
pretinde restituirea prestaţiei, cu excepţia cazului in care acceptantul dovedeşte ca
avea un drept asupra prestaţiei”. Dacă constrangerea sau ameninţarea se desfăşoară
in cadrul unei relaţii contractuale, intrăm in sfera viciilor de consimţămant,
sancţionate de legiuitor cu nulitate, iar restituirea prestaţiilor va avea loc ca urmare a
promovării cu succes a unei acţiuni pentru pronunţarea nulităţii şi a realizării
efectelor nulităţii: desfiinţarea actului şi restituio in integrum sau repunerea in
situaţia anterioară incheierii actului anulabil. Art. 1391 oferă, insă, o acţiune
suplimentară in restituirea aceloraşi prestaţii. Intrebarea ce apare este: care sunt
relaţiile intre cele două acţiuni. Poate cel ce a prestat să le promoveze pe ambele
impreună, numai separat, sunt ambele principale, este vreo una din ele subsidiară
etc.? Dacă violenţa este exercitată in afara cadrului contractual, ne plasăm automat
pe tăram delictual (intrand, probabil, şi in domeniul de reglementare a codului penal).
Iarăşi, care este relaţia intre acţiunea oferită de art. 1391 şi art. 1398 Temeiul şi
condiţiile generale ale răspunderii delictuale: „(1) Cel care acţionează faţă de altul in
mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar in cazurile
prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune”.
Plata nedatorată a fost inglobată in acest concept de „imbogăţire fără justă
cauză” pierzandu-şi şi ea, in cea mai mare parte caracterul de fapt juridic licit.

Articolul 515. Naşterea obligaţiei la negocierea contractului

(1) O obligaţie se poate naşte prin iniţierea şi desfăşurarea negocierilor de

incheiere a contractului.
(2) O parte negociatoare poate cere celeilalte părţi compensarea
cheltuielilor făcute in baza indreptăţitei increderi in incheierea contractului
dacă in urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost incheiat.

1. (a) Acest articol se preocupă de faza negocierilor sau etapa

precontractuală. Termenul sugerează o etapă premergătoare unui anumit contract
pe care părţile doresc să-l incheie. Contractul este un acord intre două sau mai
multe manifestări de voinţă, intervenit pentru a crea, modifica, transmite sau stinge
un raport juridic. Acest acord se realizează prin reunirea manifestărilor de voinţă
emise in acest scop. Tot ce ţine de domeniul pregătirii acestui acord pană la
momentul incheierii lui efective, reprezintă etapa precontractuală sau faza
negocierilor. Această etapă nu i-a preocupat pe legiuitorii secolului XIX, lipsind
aproape cu desăvarşire reglementări cu privire la ea. Punctul de pornire al
legiuitorilor amintiţi mai sus l-a constituit momentul formării contractului. Această
orientare a fost justificată din perspectiva perioadei in care au apărut codurile
respective şi a relaţiilor social-economice corespunzătoare acelor timpuri. Privite sub
aspectul conţinutului, răspandirii şi cheltuielilor pe care le provocau, lucrările
precontractuale erau nesemnificative: partenerii contractuali erau, de regulă, din
aceeaşi zonă, chiar localitate, contractele prevăzute de codul civil erau puţine la
număr, simple şi nu ridicau probleme referitor la incheierea lor. Teoria clasică a
schimbului imediat şi simultan de consimţăminte era pe deplin satisfăcătoare.
Declinul formalismului, expansiunea economică, dezvoltarea vertiginoasă a
comerţului, transporturilor, creşterea neintreruptă a importanţei publicităţii in relaţiile
economice au impus atat o expansiune spaţială a relaţiilor precontractuale, cat şi o
transformare calitativă a lor. Astfel, noţiunea de comerţ se debarasează de atribute
precum ar fi cel de “local” sau “zonal”, ajungand să fie insoţită tot mai des de
atribute ca “internaţional”, “multinaţional”, “global” etc. De asemenea cheltuielile
nesemnificative care se inregistrau in trecut in cadrul relaţiilor precontractuale devin
tot mai insemnate, nemaifiind indiferent pentru părţi de a şti cine le suportă şi in ce
condiţii. Aceste probleme au atras atenţia doctrinei, iar apoi şi a jurisprudenţei, incă
de la inceputul secolului XX, intrand intr-un final şi in vizorul legiuitorilor.
(b) Primul alineat al acestui articol recunoaşte in mod expres valoarea juridică
a obligaţiilor asumate in etapa precontractuală, eliminand dificultăţile apărute in faţa
doctrinei şi jurisprudenţei. O obligaţie juridică se poate naşte şi in etapa
precontractuală, in faza negocierilor. De aici decurg consecinţe importante:
neexecutarea, in sens larg, a obligaţiei asumate va atrage responsabilitatea
debitorului său. Faza precontractuală a negocierilor intră in domeniul juridic,
participanţii la negocieri dobandind drepturi şi asumandu-şi obligaţii juridice. Aceste
dispoziţii sunt salutabile, prezenţa lor in cadrul prezentului cod neputand fi decat
benefică, eliminand toate speculaţiile teoretice privind lipsa unui temei legal al
obligaţiilor născute in faza negocierilor.
2. (a) Al doilea alineat conturează structura şi limitele răspunderii pentru
neindeplinirea obligaţiilor din etapa precontractuală. Elementele răspunderii: fapta
prejudiciabilă – ruperea intempestivă a negocierilor „contractul nu a fost incheiat”;
prejudiciul – cheltuielile suportate de-a lungul perioadei de negocieri „compensarea
cheltuielilor făcute”; raportul de cauzalitate dintre fapta culpabilă şi prejudiciu –
cheltuielile sunt inregistrate ca urmare a ruperii negocierilor; culpa sau vinovăţia –
„dacă in urma vinovăţiei acesteia contractul nu a fost incheiat”.
Fapta prejudiciabilă. Legiuitorul a luat in considerare numai cea mai energică
faptă prejudiciabilă din sfera negocierilor – ruperea negocierilor. Doctrina a dezvoltat,
insă, sfera acordurilor precontractuale cat şi a obligaţiilor ce decurg din aceste
acorduri. Cu titlu exemplificativ, redăm o incercare de clasificare a acestor acorduri
din etapa negocierilor (Jean-Marc Mousseron, Technique contractuelle, 2e edition, Ed.
Francis Lefebvre, 1999):
(1025)Contracte preparatorii.
(1026)Contracte incheiate cu terţii.
(1027)Contracte de studiu
(1028)Contracte de curtaj
(1029)Contracte de porte-fort
(1030)Contracte de reprezentare
(1031)Contracte incheiate intre părţi
(1032)Contracte pentru informarea părţilor
(1033)Contracte de apropiere a părţilor
(1034)Acorduri de negociere
(1035)Acorduri de preferinţă
(1036)Contracte-cadru
(1037)Promisiuni de contract
(1038)Contracte interimare
(1039)Contracte interimare cu efect provizoriu
(1040)Inaintea inchiderii negocierilor
 (1041)După inchiderea negocierilor
(1042)Contracte interimare cu efect definitiv
(1043)Inaintea inchiderii negocierilor
(1044)După inchiderea negocierilor
(1045)Contracte parţiale
(1046)Contracte parţiale intre aceleaşi părţi
(1047)Acorduri parcelare
(1048)Acorduri globalizate
(1049)Contracte parţiale intre părţi diferite
De asemenea, doctrina şi jurisprudenţa străină (in special franceză) a
cristalizat cateva dintre obligaţiile ce revin negociatorilor, obligaţii inglobate in
obligaţia generală de a conduce negocierile cu bună-credinţă:
• de a participa intr-o manieră constructivă la negocieri
• de a nu face propuneri vădit inacceptabile, susceptibile să conducă la eşuarea
negocierilor.
• de a nu se reveni cu lejeritate asupra angajamentelor deja asumate.
• de a nu se manifesta cu reticenţă.
• de a respecta caracterul confidenţial al informaţiilor comunicate.
• de a face proba loialităţii, in cazul unor negocieri paralele cu terţii.
• de a informa şi de a se informa asupra tuturor elementelor contractului.
Prin urmare, nu numai ruperea brutală a negocierilor poate atrage
răspunderea părţilor care negociază, ci şi neindeplinirea altor obligaţii ce le incumbă
in această perioadă. S-ar putea, de exemplu, contractul negociat să fie pană la urmă
incheiat, insă uneia dintre părţi să i se angajeze răspunderea pentru neindeplinirea
obligaţiei de confidenţialitate sau pentru purtarea unor negocieri paralele, dacă
cealaltă parte a suferit un prejudiciu ca urmare a incălcării acestor obligaţii de către
partenerul său contractual.
Prejudiciul. O condiţie esenţială a răspunderii o constituie existenţa unui
prejudiciu. Nu poate fi angajată răspunderea civilă, decat dacă şi in măsura in care s-
a produs un prejudiciu. Prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii civile delictuale,
constă in rezultatul sau in efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a
faptei ilicite săvarşită de o altă persoană.
Care este prejudiciul pe care il pot inregistra părţile in cadrul răspunderii
precontractuale? Negocierile inseamnă adeseori timp, iar timpul inseamnă bani. Un
prim prejudiciu il constituie pierderea timpului acordat negocierilor, secundat de
cheltuielile efectiv suportate in legătură cu aceste negocieri. Chiar şi cheltuielile
făcute in anticiparea incheierii contractului preconizat (angajarea de personal,
modificarea spaţiului comercial, cumpărarea mijloacelor de transport, demararea
unei campanii publicitare etc.) constituie prejudiciu. Acestea sunt elemente ale
pagubei efectiv suportate (damnum emergens). Se apreciază in mod constant că in
acest domeniu prejudiciul poate ingloba şi ocaziile ratate (lucrum cessans). Astfel,
increzandu-se in succesul negocierilor, partenerul nu a incheiat alte contracte ce i-au
fost oferite. Judecătorii vor analiza de la caz la caz care erau şansele de reuşită in
cazul afacerilor ratate. S-a reţinut că o simplă „pierdere a şanselor de expansiune”
din partea unei persoane angajate in negocieri constituie prejudiciu. Uneori este greu
de demonstrat existenţa unui prejudiciu material sau acest prejudiciu este
nesemnificativ. Jurisprudenţa a admis posibilitatea reparării şi a unui prejudiciu moral
suferit de o parte cu ocazia incălcării obligaţiilor precontractuale de către cealaltă
parte. Responsabilitatea precontractuală nu acoperă, insă, riscurile comerciale
asumate in deplină cunoştinţă de cauză.
Chiar dacă paleta prejudiciilor suferite in această perioadă este atat de largă,
textul alin. (2) nu este atat de elastic pe cat ar fi trebuit. Poate ar fi fost mai util să se
spună in loc de „cheltuielilor făcute” – „prejudiciu suferit”, lărgind considerabil sfera
prejudiciilor care pot fi reparate prin angajarea răspunderii civile. Indemnăm
practicienii să reţină accepţiunea cea mai largă a sintagmei „cheltuielilor făcute”,
pentru ca norma analizată să primească intrebuinţarea adecvată.
Raportul de cauzalitate. Nu ridică probleme deosebite, prejudiciul trebuie să
fie consecinţa directă a faptei ilicite, relaţia intre aceste două elemente fiind de la
cauză la efect. Nu vor putea fi reparate prejudiciile adiacente faptei ilicite.
Vinovăţia. Nu orice rupere a negocierilor va antrena angajarea răspunderii, ci
numai dacă este făcută cu vinovăţie, adică cu intenţia de a prejudicia partea adversă
sau fără un motiv economic justificat.
(b) Per ansamblu apreciem utilitatea acestor dispoziţii, chiar dacă anumite
aspecte pot fi imbunătăţite şi perfecţionate.

Articolul 516. Dreptul la informare

(1) Raportul obligaţional poate da naştere unui drept la informare fără ca

acesta să fie stipulat in mod expres. Punerea la dispoziţie a informaţiei
presupune şi obligaţia de eliberare a documentelor corespunzătoare.
(2) Dreptul la informare se naşte indeosebi atunci cind informarea este
semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei şi poate fi făcută
de cel căruia i se cere fără ca prin aceasta sa-i fie afectate drepturile.
(3) Cel care solicită informarea trebuie să compenseze cheltuielile făcute
pentru aceasta de cel obligat să informeze. Cel din urma poate pretinde
prestaţii asigurătorii.

1. (a) In sistemele de drept ale ţărilor occidentale, datorită dezvoltării

societăţii de consum, s-a conturat, mai intai in jurisprudenţă şi doctrină, iar apoi şi in
legislaţie, ideea unei obligaţii de informare intre părţile contractante. Consumatorul
este depăşit de complexitatea şi multitudinea raporturilor juridice la care participă
zilnic, din toate părţile este asaltat de contracte de adeziune, in care, bineinţeles, nu
el reprezintă partea puternică. Astfel, consumatorul era supus in permanenţă
exceselor de influenţă din partea partenerilor contractuali, comercianţi profesionişti,
iar protecţia libertăţii consimţămantului prin sancţionarea viciilor de consimţămant
nu mai era suficientă in situaţiile create. Prin instituirea acestei obligaţii de informare
s-a dorit asigurarea egalităţii cocontractanţilor incă din faza negocierii contractului,
restabilindu-se echilibrul pierdut. Ea işi are temeiul in conceptul mai larg de bună-
credinţă, din care decurge o obligaţie generală de loialitate care guvernează materia
contractelor. Doctrina a distins două ipostaze ale obligaţiei de informare, obligaţia
precontractuală de informare, care vizează clarificarea consimţămantului unui
contractant inaintea incheierii contractului şi o obligaţie contractuală de informare
care se execută in timpul derulării contractului deja incheiat. De asemenea doctrina a
distins intre obligaţia de informare şi obligaţia de consiliere. Obligaţia de informare
are ca obiect aducerea la cunoştinţa partenerului contractual a unor elemente
obiective ale serviciului sau produsului pentru ca acesta din urmă să poată decide in
deplină cunoştinţă de cauză. Obligaţia de consiliere implică o judecată de valoare
exprimată pentru orientarea deciziei partenerului contractual, debitorul obligaţiei
nelimitandu-se doar la prezentarea informaţiei cu privire la produs sau serviciu.
(b) Considerăm benefică instituirea acestei obligaţii generale de informare in
cadrul raporturilor obligaţionale fără a fi necesară existenţa unei stipulaţii exprese,
contractuale sau legale. De asemenea, generalitatea termenilor utilizaţi in cadrul
acestui alineat, coroborată cu prevederea alin. (1) ale articolului precedent, extind
obligativitatea obligaţiei de informare incă la etapa precontractuală a negocierilor,
intrucat legea atribuie valenţe juridice raporturilor născute intre părţi chiar din
această perioadă. Legea impune pe langă o executare orală a obligaţiei de informare
şi predarea documentelor necesare unei informări complete. Chiar dacă termenii sunt
la fel de generali, considerăm, totuşi, că legiuitorul nu a inţeles să prefigureze o
singură modalitate de executare a acestei obligaţii – predarea documentelor – ci,
acolo unde va fi necesar, pe langă informarea orală să fie inclusă in obligaţia de
informare şi cea de predare a documentelor aferente.
2. Dacă in cadrul primului alineat era prevăzută ipotetic posibilitatea naşterii
unui drept la informare şi a obligaţiei corelative de informare in cadrul unui oarecare
raport juridic obligaţional („Raportul poate (s.n. S.G.) da naştere...”), in cuprinsul
alineatului (2), acest drept (şi obligaţia corelativă) „se naşte” in cazul raporturilor in
care „informarea este semnificativă pentru determinarea conţinutului obligaţiei”,
adică pentru clarificarea consimţămantului partenerului contractual şi in condiţiile in
care „poate fi făcută de către cel căruia i se cere fără ca prin aceasta să-i fie afectate
drepturile” sau, altfel spus, dreptul la informare nu trebuie să fie exercitat abuziv,
incălcand drepturile debitorului obligaţiei la informare.
3. (a) Tot in legătură cu exercitarea cu bună-credinţă a dreptului la informare
este edictat şi alineatul (3) al prezentului articol. Pericolul ar putea rezulta, iarăşi, din
generalitatea termenilor utilizaţi: „Cel care solicită informarea trebuie (s.n. S.G.) să
compenseze cheltuielile...”. Analizand acest text, s-ar putea ajunge la concluzia,
periculoasă de altfel, că orice creditor al obligaţiei la informare va remunera sau
despăgubi pe cel ce o execută pentru toate cheltuielile născute in legătură cu acea
obligaţie. Este evident că o asemenea optică nu poate fi reţinută, intrucat din parte
protejată, consumatorul sau contractantul profan, devine partea asuprită, căci orice
debitor al obligaţiei de informare va avea grijă să-i prezinte, in urma executării
acestei obligaţii legale ce ii incumbă, o „notă de plată” cat mai umflată. Considerăm
că acest text se referă la solicitările suplimentare de informare care depăşesc sfera
informaţiilor considerate suficiente in funcţie de tipul raportului obligaţional şi in
acord cu principiul bunei-credinţe şi care riscă să se transforme intr-o exercitare
abuzivă şi şicanatoare a dreptului la informare conferit de lege. Obligarea
solicitantului de informaţii „exotice” la plata cheltuielilor aferente şi posibilitatea
debitorului de a pretinde şi obţine „prestaţii asigurătorii” constituie o descurajare
suficientă a eventualelor practici de acest fel.
(b) Cu toată utilitatea şi necesitatea acestor dispoziţii, considerăm a fi necesar
şi in acest caz luarea in calcul a unor ameliorări ulterioare.

Articolul 517. Obligaţia naturală

(1) Este naturală obligaţia in a cărei privinţă nu se poate cere executare

silită.
(2) Există obligaţie naturală in cazul in care:
a) legea sau actul juridic nu prevede posibilitatea executării silite;
b) o persoană are faţă de o altă persoana o obligaţie morală de aşa natura
incat executarea ei, deşi nu poate fi ceruta silit, trebuie, in opinia comună,
să fie considerată ca executare a unei prestaţii datorate unei alte persoane.
(3) Obligaţiile naturale sint reglementate de normele cu privire la obligaţii
dacă din litera sau spiritul legii nu rezultă că anumite reguli nu sint
aplicabile obligaţiilor pentru care nu se poate cere executare silită.
(4) Obligaţia naturală se transformă in obligaţie civilă perfectă in baza
inţelegerii dintre debitor şi creditor.

1. „Este naturală obligaţia in a cărei privinţă nu se poate cere executarea

silită”. O definiţie laconică, din care, totuşi, putem desprinde esenţa obligaţiei
naturale. Ce este executarea silită, privită in raport cu obligaţia? Este acel element al
raportului obligaţional, discutat mai sus (a se vedea comentariul art. 512, pct. 1, lit.
c) – sancţiunea. Sancţiunea obligaţiei naturale este restransă numai la mijloacele
defensive oferite creditorului – refuzul de a restitui prestaţia care a fost executată –,
lipsind sau fiindu-i refuzate mijloacele ofensive – acţiunea in justiţie şi executarea
silită. Sau mai plastic spus: „Obligaţiile, in sens juridic şi cu privire la dreptul privat,
se deosebesc de indatoririle pur morale, care intrucat n-au fost novate, adică
transformate in raporturi cu caracter juridic, nu sunt susceptibile de o sancţiune
juridică prin constrangere exterioară. La hotarul despărţitor intre disciplina morală şi
disciplina juridică, găsim cateva indatoriri cărora, - deşi ele sunt prin natura lor
susceptibile de o sancţiune juridică, - legea le refuză sancţiunea deplină fie pentru un
motiv de protecţie individuală, fie pentru un motiv de ordine socială sau economică;
sunt aşa zisele obligaţii naturale (sau după cum le numesc unii autori), obligaţii civile
imperfecte, care, deşi nu mai au importanţa ce o aveau in dreptul roman, au mai
rămas in limbajul dreptului modern” (M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, All
Educational, Bucureşti, 1998, p. 391).
2. Alineatul (2) arată că obligaţiile naturale işi pot avea originea in:
(a) Lege sau in actul juridic, dacă se prevede expres că obligaţia este lipsită
de mijloace ofensive. După cum am arătat mai sus, legea poate refuza o sancţiune
deplină pentru motive de protecţie individuală, motive de ordine socială, economică,
religioasă sau pentru orice fel de motive considerate necesare de către legiuitor.
Obligaţia se poate naşte naturală ab initio, adică să fie lipsită de acţiune in justiţie
incă din momentul in care ia fiinţă (doctrina a denumit avortate astfel de obligaţii)
sau legea poate lega pierderea mijloacelor ofensive de survenirea unui anumit
eveniment ulterior naşterii obligaţiei (cum ar fi cazul obligaţiilor civile, iniţial perfecte,
ale căror drept de acţiune s-a prescris ca urmare a neexercitării lui in termenul de
prescripţie extinctivă. Doctrina a denumit acest tip de obligaţii naturale – obligaţii
civile degenerate).
De asemenea părţile, in virtutea libertăţii contractuale, işi pot asuma obligaţii
sub rezerva limitării mijloacelor juridice aflate la indemana creditorului la mijloace
defensive sau altfel spus, işi pot asuma obligaţii juridice imperfecte sau naturale.
(b) Opinia comună. Conform lit. b) al alineatului (2), pe langă cazurile
prevăzute de lege sau stipulate in actul juridic, obligaţia naturală se mai poate naşte
şi in acele situaţii, in care o obligaţie de sorginte morală este considerată de opinia
comună suficient de puternică pentru a justifica executarea ei, chiar şi in lipsa
posibilităţii aducerii ei la indeplinire ca urmare a executării silite. Dacă atunci cand
am discutat despre izvoarele obligaţiilor civile am constat că norma juridică este
cea care selectează din totalitatea obligaţiilor morale obligaţiile care vor intra in sfera
juridicului, devenind obligaţii juridice, remarcăm că in acest caz, norma juridică işi
„deleagă” această atribuţie opiniei comune sau opiniei publice. Codul nu defineşte
„opinia comună”(cum nu defineşte nici „ordinea publică” sau „bunele moravuri”),
care este un concept abstract, variabil de la un popor la altul şi de la o epocă la altă,
judecătorul fiind cel căruia, in ultimă instanţă, ii va reveni aprecierea conţinutului
concret al acestei noţiuni.
3. Intrucat şi obligaţiile naturale sunt obligaţii juridice civile, este firesc să li se
aplice dispoziţiile codului şi a legislaţiei civile cu privire la obligaţii. Totuşi, avand in
vedere această particularitate – lipsa unor mijloace ofensive in vederea aducerii la
indeplinirea a obligaţiei – este la fel de firesc ca unele dispoziţii, rezultate sau deduse
din „litera sau din spiritul legii”, să nu fie aplicabile obligaţiilor naturale.
De exemplu, legea prevede expres (alin. (1) lit. a), art. 659 Inadmisibilitatea
compensării) că nu este posibilă compensarea creanţelor cu termenul de prescripţie
expirat (adică, a obligaţiilor naturale rezultate din degenerarea obligaţiilor civile
perfecte prin depăşirea termenului de prescripţie extinctivă in care putea fi solicitată
executarea silită).
De asemenea, „din spiritul legii” (acelaşi art. 659 Inadmisibilitatea
compensării), ţinand cont de raţiunea legiuitorului de a nu permite compensarea
acelor creanţe care nu pot fi aduse la indeplinire prin executare silită sau a căror
executare silită comportă anumite particularităţi, putem extinde acea enumerare,
vădit exemplificativă (lit. g - in alte cazuri prevăzute de lege), prin adăugare unui
categorii noi – obligaţiile naturale (toate tipurile de obligaţii naturale, nu numai cele
prescrise, enunţate expres la alin. (1), lit. a). Suntem autorizaţi să facem acest lucru
in baza Art. 517 alin. (3), Art. 659 alin. (1), lit. g şi a raţiunii care a stat la baza
acestui din urmă text.
4. In acest ultim alineat este prevăzută posibilitatea convertirii unei obligaţii
civile imperfecte intr-o obligaţie civilă perfectă ca urmare a inţelegerii intervenite
intre debitor şi creditor. Chiar dacă legiuitorul nu o spune expres şi există opinii
contrare, considerăm că această „inţelegere” este o novaţie (Art. 665). Novaţia este
o operaţiune juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o inlocuiesc,
concomitent, cu o obligaţie nouă. Toate condiţiile deduse de doctrină sunt indeplinite
şi in cazul convertirii obligaţiei naturale in obligaţie perfectă. Există o obligaţie veche
valabilă; este inlocuită cu o obligaţie nouă de asemenea valabilă; obligaţia nouă care
se naşte are un element nou (aliquid novi) faţă de vechea obligaţie. Elementul nou
constă in modificarea sancţiunii obligaţiei prin complinirea ei cu mijloacele ofensive
de realizare a ei, absente in conţinutul sancţiunii obligaţiei vechi, stinse prin novaţie.
Dacă această „inţelegere” este o novaţie, voinţa de a nova (animus novandi)
va trebui să fie stipulată expres (Art. 665 alin. (2)), neputand fi prezumată sau
dedusă din circumstanţe.
De asemenea, o consecinţă foarte importantă a novaţiei – care poate avea
repercusiuni negative pentru creditor, transformand o operaţiune favorabilă pentru el
in una defavorabilă – o reprezintă stingerea obligaţiilor accesorii (garanţiilor) odată cu
stingerea obligaţiei vechi. Părţile pot, insă, inlătura acest efect printr-o prevedere
contractuală expresă (Art. 665 alin. (3)).

Capitolul II
PLURALITATEA DE SUBIECTE SI OBIECTE
IN CADRUL UNEI OBLIGATII
Sectiunea1
OBLIGATIILE DIVIZIBILE SI INDIVIZIBILE
Capitolul II PLURALITATEA DE SUBIECTE ŞI OBIECTE IN CADRUL UNEI OBLIGAŢII
Secţiunea 1 OBLIGAŢIILE DIVIZIBILE ŞI INDIVIZIBILE

Articolul 518. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de debitori

(1) Obligaţia este divizibilă intre mai mulţi debitori in cazul in care aceştia
sint obligaţi la aceeaşi prestaţie faţă de creditor, dar fiecare debitor poate
fi urmărit separat pină la concurenţa părţii sale din datorie.
(2) Debitorii sint obligaţi in părţi egale dacă din lege, contract sau din
natura obligaţiei nu rezultă altfel.

(1050)Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de

debitori şi de a institui prezumţia egalităţii părţilor debitorilor.
(1051)Obligaţia este divizibilă intre debitori in cazul in care o prestaţie faţă de
creditor aparţine mai multor debitori care insă pot fi urmăriţi fiecare doar
pentru o parte din această prestaţie. Creditorul nu poate cere unuia dintre
debitori executarea obligaţiei in intregime.
(1052)Va exista pluralitate de debitori doar in cazul in care mai mulţi debitori
vor datora aceeaşi prestaţie. In cazul in care debitorii vor datora prestaţii
diferite, chiar şi izvorite din acelaşi conract, vom avea diferite obligaţii. Spre
exemplu nu există pluralitate a debitorilor in cazul in care o persoană se
obligă să transmită un bun in baza contractului de vinzare-cumpărare iar o
altă persoană se obligă să transmită anumite piese de schimb pentru acest
 bun. In schimb va exista pluralitate a debitorilor in cazul in care unul dintre
cumpărători este ţinut să plătească o parte a preţului in bani iar un alt
cumpărător trebuie să achite cealaltă parte a preţului prin remiterea unui bun.
(1053)In cazul in care aceiaşi prestaţie este datorată de mai mulţi debitori dar
fiecare dintre ei poate fi urmărit doar pentru partea sa din datorie atunci
pentru partea din obligaţie a fiecărui debitor se vor aplica regulile generale cu
privire la executarea obligaţiei de parcă am fi in prezenţa mai multor obligaţii.
Fiecare dintre codebitori este ţinut să execute doar partea sa din datorie fiind
eliberat prin executare indiferent de faptul dacă ceilalţi debitori au executat
sau nu. Deci insolvabilitatea unuia dintre debitori sau alte cauze care vor
afecta sau vor face imposibilă executarea obligaţiei de către unul dintre
debitori va fi suportată de către creditor.
(1054)Executarea de către fiecare debitor a părţii din obligaţiei datorată de
acesta nu constituie o excepţie de la principiul indivizibilităţii plăţii(vezi
comentariul la art. 587). In cazul obligaţiilor divizibile creditorul va fi obligat să
primească doar o parte din prestaţia datorată de către toţi debitorii dar va
primi integral partea din datorie datorată de către unul dintre debitori, adică
acesta va executa integral obligaţia sa faţă de creditor.
(1055)Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor din obligaţie in cazul
pluralităţii debitorilor. Deci in toate cazurile in care din: a) lege; b) contract
sau c) natura obligaţiei nu va rezulta altceva fiecare dintre debitor va putea fi
urmărit pentru o parte din obligaţie determinată prin divizarea mărimii
obligaţiei la numărul de debitori.
(1056)Mărimea părţilor din datorie, care revine fiecăruia dintre creditori, poate fi
stabilită atit in contractul din care a luat naştere obligaţia cit şi intr-un
contract separat. In cazul in care mărimea datoriei se stabileşte printr-un
contract separat nu este obligatoriu ca toţi debitorii să fie partea a
contractului. Contractul insă nu va putea afecta mărimea părţii din datorie a
debitorilor care nu sint parte a acestuia.

Articolul 519. Obligaţia divizibilă cu pluralitate de creditori

(1) Obligaţia este divizibilă intre mai mulţi creditori in cazul in care aceştia
sint indreptăţiţi la aceeaşi prestaţie din partea debitorului, dar fiecare
creditor poate pretinde numai la partea sa din creanţă.
(2) Creditorii au dreptul la părţi egale dacă din lege, contract sau din
natura obligaţiei nu rezultă altfel.

(1057)Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile divizibile cu pluralitate de

creditori şi a de a institui prezumţia egalităţii părţilor creditorilor.
(1058)Dacă mai mulţi creditori au dreptul la o prestaţie dar fiecare dintre ei are
dreptul doar la o parte din prestaţie creanţa acestora este divizibilă. Fiecare
creditor nu poate pretinde debitorului decit cota-parte din creanţa ce i se
cuvine.
(1059)Fiecare creditor acţionează pentru a-şi apăra propriile interese. Deci orice
acţiune intreprinsă de unul dintre creditori, spre exemplu intreruperea
prescripţiei, nu profită şi celorlalţi. De asemenea orice inţelegere dintre unul
dintre creditori şi debitor va putea să aibă drept obiect doar partea din
creanţă care revine creditorului respectiv.
(1060)In alin. (2) este stipulat că in cazul obligaţiile divizibile cu pluralitate de
creditori părţile creditorilor sint egale dacă altceva nu rezultă: a) din lege; b)
din contract. Mărimea părţilor poate fi stabilită atit in contractul din care a luat
naştere prestaţia cit şi intr-un contact separat. In cazul unui contract separat
 nu este necesar ca partea a contractului să fie debitorul sau toţi creditorii.
Contractul insă nu va putea afecta cota-parte a creditorului care nu este parte
a acestuia; c) din natura obligaţiei.

Articolul 520. Prezumţia divizibilităţii

Obligaţia este divizibilă de drept dacă nu este stipulat expres că este

indivizibilă sau dacă obiectul obligaţiei nu este indivizibil prin natura sa.

(1061)Scopul articolului este de a stabili prezumţia divizibilităţii. De menţionat

că problema divizibilităţii sau indivizibilităţii obligaţiei se pune doar in cazul in
care obligaţia are mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori.
(1062)In conformitate cu această prevedere obligaţia este divizibilă de plin drept
cu excepţia cazului in care: a) părţile au stipulat expres că obligaţia este
indivizibilă caz in care sintem in prezenţa unei indivizibilităţi voluntare. Deci
prestaţia care formează obiectul obligaţiei poate fi divizat dar părţile au
convenit fie expres fie tacit că executarea poate fi făcută doar in intregime; b)
indivizibilitatea rezultă din natura obiectului caz in care sintem in prezenţa
unei indivizibilităţi naturale. Obligaţia este indivizibilă natural atunci cind
obiectul ei fără a fi denaturat nu poate fi divizat nici din punct de vedere
material, nici din punct de vedere intelectual.

Articolul 521. Efectul indivizibilităţii

(1) Obligaţia indivizibilă nu poate fi divizată nici intre debitori sau intre
creditori, nici intre succesorii lor.
(2) Fiecare debitor sau succesorii lui pot fi constrinşi separat să execute
obligaţia integral şi fiecare creditor sau succesorii lui pot pretinde
executarea integrală chiar dacă obligaţia nu este solidară.
(3) Obligaţia nu devine indivizibilă numai prin faptul că in contract este
stipulat că este solidară.
(4) Obligaţia divizibilă care are doar un creditor şi un debitor trebuie să fie
executată intre ei ca o obligaţie indivizibilă, dar ea rămine divizibilă intre
moştenitorii acestora.

(1063)Scopul acestui articol este de a stabili regulile care guvernează obligaţiile

indivizibile.
(1064)In conformitate cu alin. (1) in cazul in care obligaţia este indivizibilă
aceasta nu poate fi impărţită intre subiectele ei active sau pasive, nici intre
succesorii acestora. Regula care prevede că obligaţia este indivizibilă intre
moştenitorii debitorilor, fapt care nu se intimplă in cazul obligaţiilor solidare,
oferă creditorilor un avantaj in plus.
(1065)In conformitate cu prevederile alin. (2) fiecare debitor sau moştenitorii
acestora pot fi constrinşi să execute intreaga prestaţie care formează obiectul
obligaţiei, iar fiecare creditor sau moştenitorii acestora pot să pretindă
intreaga prestaţie. Plata făcută de oricare dintre debitori oricăruia dintre
creditori eliberează pe toţi debitorii faţă de toţi creditorii. Succesorii
debitorului vor fi obligaţi să execute intreaga prestaţie iar moştenitorii
creditorilor vor putea pretinde intreaga prestaţie indiferent de cotele lor din
moştenire.
(1066)Alin. (3) prevede că obligaţia nu devine indivizibilă prin faptul că părţile
au stipulat in contract că obligaţia este solidară. Este necesară deci să fie
 constatată voinţa expresă sau tacită a părţilor de a stabili caracterul indivizibil
al obligaţiei.
(1067)In conformitate cu alin. (4) in cazul in care obligaţia are un singur debitor
şi un singur creditor şi caracterul indivizibil al obligaţiei nu este stipulat expres
sau tacit sau nu rezultă din natura prestaţie părţile vor trebui să execute
obligaţia de parcă ar fi indivizibilă. Acest lucru rezultă de fapt şi din principiul
indivizibiităţii plăţii. Intre moştenitorii debitorului sau a creditorului insă
obligaţia va fi divizibilă.

Secţiunea a 2-a SOLIDARITATEA CREDITORILOR

Articolul 522. Creanţele solidare

Dacă doi sau mai mulţi creditori au dreptul să pretindă la o prestaţie in aşa
fel incit fiecare să poată pretinde la intreaga prestaţie, iar prestaţia făcută
unuia dintre creditori eliberează debitorul, atunci creanţa lor este solidară.

(1068)Scopul acestui articol este definirea creanţelor solidare (solidaritate

activă). Deci creanţa este solidară in cazul in care titulari ai creanţei sint doi
sau mai mulţi creditori fiecare dintre care are dreptul să pretindă la intreaga
prestaţie iar prin prestaţia făcută doar unuia dintre creditorii solidar debitorul
este valabil liberat faţă de toţi creditorii solidari.
(1069)Caracterul solidar al creanţei vizează doar relaţiile dintre creditori.
Numărul sau modul in care sint obligaţi debitorii nu este relevant. Creanţa va
fi solidară indiferent de numărul debitorilor, adică pot să fie unul sau mai mulţi
debitori. De asemenea caracterul solidar al creanţei nu depinde de faptul dacă
debitorii sint obligaţi solidar sau pe cote părţi. Fiecare dintre creditorii solidari
va putea cere fie executarea integrală a obligaţiei de către oricare dintre
debitori (solidaritatea debitorilor) fie executarea de către fiecare dintre
debitori a părţii sale din obligaţie (divizibilitatea obligaţiei).
(1070)Trebuie de menţionat că in cazul solidarităţii creditorilor fiecare dintre
creditor este titular al creanţei doar in partea care-i revine lui. Solidaritatea i-i
acordă doar dreptul de a incasa creanţa in totalitate fără insă a-l face stăpinul
intregii creanţe. De aici rezultă pe de o parte că creditorul are dreptul să
ceară debitorului atit executarea creanţei in intregime cit şi executarea
parţială a acesteia iar pe de altă parte rezultă ca in cazul in care va primi
executarea integrală creditorul urmează să impartă prestaţia cu ceilalţi
creditori.
(1071)Caracterul solidar al creanţei afectează doar relaţia dintre creditori şi
debitori. In relaţiile dintre creditori fiecare dintre aceştia are dreptul doar la o
parte din creanţă. Deci solidaritatea constituie o excepţie de la regula care
prevede că creditorul poate să ceară doar ceia la ce are dreptul. Creditorul
solidar va putea cere şi partea sa din creanţă şi partea care aparţine celorlalţi
creditori.
(1072)In rezultatul executării faţă de unul dintre creditorii solidari debitorul este
eliberat de obligaţie faţă de toţi creditorii. Acest efect al solidarităţii constituie
o excepţie de la regula care prevede că obligaţia trebuie să fie executată faţă
de cel care este titularul creanţei. Debitorul deşi transmite unuia dintre
creditori prestaţii la care de fapt au dreptul alţi creditori va fi totuşi eliberat de
obligaţia sa faţă de aceştia. Ceilalţi creditori solidari nu vor mai putea inainta
pretenţii faţă de debitorul care a executat unuia dintre creditorii solidari ci
doar acestuia din urmă (vezi comentariul la art. 528).
Articolul 523. Temeiul apariţiei creanţei solidare

Creanţa solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau
atunci cind prestaţia este indivizibilă.

1. Scopul acestui articol este de a confirma prezumţia divizibilităţii creanţelor şi de a

stabili temeiurile apariţiei creanţelor solidare. Deci creanţele vor fi considerate
divizibile şi fiecare creditor va putea pretinde numai o parte din creanţă dacă
caracterul solidar al creanţei nu rezultă din: a) act juridic. Solidaritatea poate să se
nască atit din contracte cit şi din acte juridice unilaterale spre exemplu din
testamente; b) lege; c) indivizibilitatea prestaţiei. In acest caz dreptul unuia dintre
creditorii solidari de a cere executarea in intregime a obligaţiei este rezultatul firesc
al faptului că prestaţia nu poate fi fracţionată. Spre exemplu obligaţia de a transmite
un bun determinat individual. Creanţa va fi solidară indiferent de faptul dacă
indivizibilitatea este naturală sau voluntară (vezi comentariul la art. 520). De
menţionată insă că solidaritatea creanţei nu atrage după sine indivizibilitatea
acesteia.

Articolul 524. Executarea obligaţiei faţă de oricare dintre creditori

Debitorul poate să execute obligaţia faţă de oricare dintre creditori după

cum crede de cuviinţă, atita timp insă cit nici unul dintre creditori nu a
cerut executarea obligaţiei.

(1073)Scopul acestui articol este de a stabili modul de determinare a

creditorului solidar faţă de căre trebuie executată prestaţia in condiţiile in care
din lege, contract sau din natura obligaţiei nu rezultă că obligaţia trebuie
executată faţă de un creditor solidar anume.
(1074)Prin această dispoziţie dreptul de a alege creditorul căruia să-i fie
executată a fost atribuit debitorului. Deci debitorul va putea presta oricărui
dintre creditori fiind liberat prin aceasta. Desigur că pentru a fi liberat
debitorul trebui să respecte toate regulile cu privire la executarea obligaţiilor
şi cu condiţia că va executa intreaga obligaţie. Debitorul nu are dreptul să
presteze unuia dintre creditorii solidari doar partea din prestaţie care aparţine
acestuia. Dreptul de a alege dacă să pretindă executarea obligaţiei in
intregime sau de a cere doar parte sa din obligaţie aparţine doar creditorului
solidar (vezi comentariul la art. 522).
(1075)Dreptul de a alege creditorul faţă de care să se execute obligaţia subzistă
doar pină in momentul in care unul dintre creditorii solidari a cerut executare
obligaţiei. Din momentul in care unul din creditorii solidari a cerut executarea
obligaţiei debitorul este ţinut să presteze doar acestui creditor, dacă din lege
contract sau din natura obligaţiei nu rezultă altceva.
(1076)In cazul in care unul din creditorii solidari a cerut executarea către sine a
obligaţiei şi debitorul va executa obligaţia faţă de un alt creditor debitorul va
rămine obligat faţă de creditorul care a cerut executarea obligaţiei in măsura
in care nu va demonstra că reieşind din lege, contract sau natura obligaţiei
executarea obligaţiei faţă de acel creditor este liberatorie.
(1077)In cazul in care mai mulţi creditori solidari au cerut executarea integrală a
obligaţiei faţă de sine debitorul este in drept să aleagă faţă de care dintre
aceştia va executa obligaţia, in măsura in care dreptul de alegere nu este
limitat prin lege, contract sau prin natura prestaţiei.
 (1078)In cazul in care unul din creditorii solidari a cerut executarea faţă de sine
doar a unei părţi din obligaţie debitorul păstrează dreptul de a alege cui dintre
creditori va executa cealaltă parte a prestaţiei.

Articolul 525. Efectele executării obligaţiei faţă de unul dintre creditori

Executarea integrală a obligaţiei faţă de unul din creditorii solidari

exonerează debitorul de executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori.

1. Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării integrale a obligaţiei faţă
de unul dintre creditorii solidari. In conformitate cu această dispoziţie executarea
integrală a obligaţiei faţă de oricare dintre creditori va exonera debitorul de
executarea obligaţiei faţă de ceilalţi creditori solidari. Pentru ca executarea faţă de
unul din creditorii solidari să fie liberatorie trebuie să fie respectate două condiţii: a)
obligaţia să fie executată cu respectarea tuturor regulilor privind executarea
obligaţiei (locul, modul, volumul , etc); b) obligaţia să fie executată creditorului
corespunzător (vezi comentariul la art. 524). In cazul in care debitorul execută
obligaţia unui alt creditor decit celui căruia trebuia să-i presteze in virtutea legii,
contactului, naturii obligaţiei sau a cererii creditorului şi acesta acceptă prestaţia
debitorul va fi totuşi liberat deoarece a executat obligaţia faţă de o persoană care
avea dreptul s-o primească. Debitorul insă va trebui să repare prejudiciul cauzat prin
aceasta creditorului faţă de care trebuia să execute obligaţia deoarece nu a
respectat obligaţia de a presta anume acestui creditor. In cazul in care un creditor
solidar nu primeşte executarea pe care debitorul o datora in virtutea legii,
contractului sau a naturii obligaţiei unui alt creditor solidar debitorul nu este liberat
prin această executare chiar dacă a respectat restul regulilor cu privire la executarea
obligaţiei. Această soluţie se justifică prin faptul că din momentul in care este ţinut să
execute faţă de un anumit creditor solidar debitorul nu mai are dreptul de a executa
faţă de alţi creditori (vezi comentariul la art. 525).

Articolul 526. Remiterea datoriei de către un creditor solidar

O remitere de datorie convenită intre un creditor solidar cu debitorul

produce efecte numai asupra părţii care revine acelui creditor. Această
regulă se aplică de asemenea in toate cazurile cind obligaţia se stinge in alt
temei decit executarea.

(1079)Scopul acestui articol este de a proteja interesele creditorilor solidari de a

primi partea sa din creanţă prin stipularea efectelor remiterii datoriei
convenite de către unul din creditorii solidari cu debitorul sau a stingerii
obligaţiei prin alt mod decit executarea (vezi comentariul la art. 643 şi
următoarele).
(1080)In cazul solidarităţii active se prezumă că creditorii şi-au acorda mutual
un mandat tacit de reprezentare (vezi comentariul la art. 529). Acest mandat
insă trebuie executat in interesul tuturor creditorilor solidari şi deci nici un act
nu poate fi incheit in dauna celorlalţi creditori. Reieşind din aceasta legiuitorul
a prevăzut că in cazul in care unul din creditorii solidari i-l eliberează pe
debitor de executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 662) remiterea de
datorie va produce efecte doar cu privire la partea care revine acestui
creditor. Creditorul nu va mai putea cere debitorului executarea obligaţiei nici
in tot nici in partea care revenea acestui creditor. Ceilalţi creditori insă vor
păstra dreptul solidar de creanţă asupra obligaţiei in intregime minus partea
care revine creditorului care l-a eliberat de datorie pe debitor.
 (1081)Debitorul va rămăne obligat faţă de ceilalţi creditori solidari şi in alte
cazuri in care obligaţia sa faţă de unul dintre creditorii solidari se stinge printr-
un alt mod decit prin executare. Spre exemplu in cazul in care unul din
creditorii solidari are o datorie faţă de debitor el poate compensa creanţa
debitorului doar in mărimea părţii din creanţa solidară care-i revine.

Articolul 527. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii ce ţin de alt creditor

Debitorul nu are dreptul să opună unuia din creditorii solidari excepţii

bazate pe raporturile debitorului cu un alt creditor solidar, la care
creditorul respectiv nu participă.

(1082)Scopul articolului este de a stabili excepţiile pe care le poate opune

debitorul unuia dintre creditorii solidari. Prin excepţii trebuie de inţeles
mijloacele de apărare pe care le invocă debitorul pentru a se apăra de plata
datoriei. Spre exemplu invocarea nulităţii, a termenului sau condiţiei sau
invocarea stingerii obligaţiei.
(1083)Debitorul solidar poate opune fiecăruia dintre creditorii solidari doar
excepţiile bazate pe raporturile juridice dintre debitor şi creditorul solidar
respectiv (excepţii personale) sau cele bazate pe raporturile dintre debitor şi
toţi creditorii (excepţii comune). Debitorul nu poate opune unuia dintre
creditori solidari excepţiile care rezultă din raporturile juridice dintre debitor şi
alţi creditori solidari.

Articolul 528. Obligaţia faţă de ceilalţi creditori solidari a creditorului care a

primit prestaţie

(1) Creditorul solidar care a primit intreaga prestaţie este obligat să o

impartă cu ceilalţi cocreditori dacă nu demonstrează că obligaţia este
contractată numai in interesul său.
(2) Creditorii solidari sint indreptăţiţi, in raporturile dintre ei, la părţi egale
dacă nu s-a convenit altfel.

(1084)Scopul articolului este de a stipula obligaţia creditorului solidar de a

impărţi prestaţia cu ceilalţi creditori solidari şi a de a institui prezumţia
egalităţii părţilor creditorilor.
(1085)Prin executarea integrală a obligaţiei faţă de unul dintre creditorii solidari
debitorul este eliberat de obligaţia sa faţă de toţi creditorii solidari. Din acel
moment pentru creditorul solidar care a primit executarea se naşte obligaţia
de a plăti celorlalţi creditori solidari partea din prestaţie care le revine
acestora. Legea nu instituie dreptul solidar al celorlalţi creditori solidari şi deci
fiecare dintre aceştia vor avea dreptul să pretindă doar la partea din prestaţie
care-i revine.
(1086)Un creditor solidar poate evita impărţirea prestaţiei cu ceilalţi creditori
solidari in măsura in care va demonstra că in temeiul legii, contractului sau a
naturii obligaţiei, obligaţia a fost contractată doar in interesul său.
(1087)In cazul in care prestaţia primită de unul dintre creditorii solidari nu poate
fi impărţită intre creditorii solidari cel care a primit prestaţia are obligaţia de a
plăti celorlalţi creditorii valoarea părţii din prestaţie care revine fiecăruia.
(1088)Chiar şi in cazul care nu va primi intreagă prestaţie creditorul solidar care
a primit mai mult decit partea care-i revine va trebui să impartă surplusul cu
ceilalţi creditori solidari. Această soluţie se justifică prin faptul că fiecare
 creditor solidar are dreptul doar la o parte din prestaţie. In partea care
depăşeşte cota-parte care-i revine fiecare creditor solidar acţionează in
numele celorlalţi creditori. Adică primesc restul in contul celorlalţi creditori
fapt care justifică apariţia obligaţiei de restituire.
(1089)Cheltuielile legate de impărţirea prestaţiei intre creditorii solidari vor fi
suportate de către creditorul solidar care a primit executarea integral dacă
altceva nu rezultă din lege sau contract. Această soluţie se justifică reieşind
din următoarele. Din momentul in care a primit intreaga prestaţie creditorul
solidar are obligaţia de a o impărţi cu ceilalţi creditori solidari, deci este
debitor al acestei obligaţii şi trebuie să suporte costurile executării obligaţiei
dacă legea sau contractul nu prevede altfel (vezi comentariul la art. 592).
Aceste cheltuieli nu vor putea fi trecute in contul debitorului deoarece
obligaţia acestuia s-a stins prin executare faţă de unul dintre creditorii
solidari, costurile căreia trebuie suportate de către debitor, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
(1090)Alin. (2) instituie prezumţia egalităţii părţilor creditorilor solidari. Deci in
toate cazurile creditorii solidari vor fi intreptăţiţi la părţi egale din prestaţie
dacă din lege, contract sau natura obligaţiei nu rezultă altfel. Mărimea părţilor
creditorilor solidari este relevantă doar pentru raporturile dintre creditori. In
relaţiile dintre creditorii solidari şi debitor fiecare dintre creditorii solidari are
dreptul de a pretinde executarea intregii obligaţii sau de a intreprinde alte
acte cu privire la intreaga obligaţie.

Articolul 529. Reprezentarea creditorilor solidari

Creditorul solidar reprezintă pe toţi cocreditorii in toate actele care au

drept scop conservarea obligaţiei.

(1091)Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului de

reprezentare mutuală a creditorilor solidari.
(1092)In toate cazurile in care unul dintre creditorii solidari a intreprins un act
care are drept scop conservarea creanţei se prezumă că acest creditor a
acţionat in interesul tuturor creditorilor indiferent de faptul dacă creditorul
respectiv a avut această intenţie sau nu. Astfel de fiecare dată cind unul
dintre creditori va pune in intirziere debitorul sau va intrerupe prescripţia de
aceasta vor profita şi ceilalţi creditori şi debitorul se va considera pus in
intirziere de către toţi creditorii sau cursul prescripţiei se va intrerupe faţă de
toţi creditorii.
(1093)De menţionat că imputernicirile fiecărui creditor se referă numai la
conservarea creanţei. Deci nici unul dintre creditori nu poate face de unul
singur acte de natură să inrăutăţească situaţia celorlalţi creditori. Spre
exemplu doar unul dintre creditori nu va putea face acte de dispoziţie, spre
exemplu novaţie, cu privire la intreaga creanţă. Dacă unul dintre creditori face
asemenea acte efectele acestor acte se vor produce doar faţă de acel
creditor.

Secţiunea a 3-a SOLIDARITATEA DEBITORILOR

Articolul 530. Obligaţiile solidare

Dacă doi sau mai mulţi debitori datorează o prestaţie in aşa fel incit fiecare
este dator să efectueze intreaga prestaţie, iar creditorul poate pretinde
fiecăruia din debitori executarea, atunci debitorii sint legaţi solidar.

(1094)Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile solidare (solidaritate

pasivă). Deci obligaţia este solidară in cazul in care o prestaţie este datorată
de doi sau mai mulţi debitori iar creditorul are dreptul să ceară oricărui
codebitor executarea integrală a prestaţiei.
(1095)Caracterul solidar al obligaţiei vizează doar relaţiile dintre debitori.
Numărul sau modul in care sint intreptăţiţi creditorii nu este relevant.
Obligaţia va fi solidară indiferent de numărul creditorilor, adică pot să fie unul
sau mai mulţi creditori. De asemenea caracterul solidar al obligaţiei nu
depinde de faptul dacă creanţele sint solidare sau pe cote părţi.

Articolul 531. Temeiurile apariţiei obligaţiilor solidare

O obligaţie solidară nu se prezumă, ci se naşte prin act juridic, prin lege sau
atunci cind prestaţia este indivizibilă.

(1096)Scopul articolului este de a institui prezumţia divizibilităţii obligaţiilor şi de

a stipula temeiurile naşterii obligaţiilor solidare. Deci in toate cazurile in care o
obligaţie are doi sau mai mulţi debitori se va prezuma că obligaţia este
divizibilă intre aceştia şi fiecare dintre debitori va putea fi urmărit doar pentru
o parte din obligaţie. Creditorul care va pretinde că obligaţia este solidară va
fi obligat să arate temeiul in virtutea căruia debitorii sint obligaţi solidar.
(1097)Obligaţiile solidare pot lua naştere in temeiul: a) actului juridic; b) lege; c)
caracterul indivizibil al obligaţiei. In literatură se menţionează că de fapt şi in
cazul caracterului indivizibil al obligaţiei tot legea este temei al solidarităţii.

Articolul 532. Obligaţii solidare afectate de modalităţi

Debitorii solidari se pot obliga in mod diferit: unii pur, alţii sub condiţie,
alţii cu termen.

(1098)Scopul acestui articol este de a confirma că şi in cazul solidarităţii

obligaţiei intre fiecare debitor şi creditor există o legătură juridică proprie şi de
prevedea posibilitatea că fiecare dintre debitorii solidari se pot obliga in mod
diferit.
(1099)In cazul obligaţiilor solidare există un singur obiect. Toţi debitorii se obligă
la aceeaşi prestaţie. Totuşi intre creditor şi debitori există mai multe legături
de obligaţie distincte. Fiecare dintre debitor este unit cu creditorul printr-o
legătură obligaţională distinctă. De aceasta trebuie să se ţină cont la
determinarea relaţiilor dintre fiecare debitor şi creditor. Spre exemplu pentru
a determina valabilitatea obligaţiei trebuie să se analizeze acordul de voinţă
separat pentru fiecare debitor. Obligaţia unuia dintre debitor ar putea fi
anulabilă fără insă ca aceasta să afecteze valabilitatea obligaţiilor celorlalţi
debitori.
(1100)La determinarea obligaţiei fiecărui debitori solidari trebuie să se ţină cont
de faptul că debitorii se pot obliga in mod diferit. Unii debitori pot contracta o
obligaţie pură şi simplă iar obligaţia altora poate fie afectată fie de o condiţie
fie de un termen (vezi comentariul la art. 512).
Articolul 533. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei de la
oricare dintre debitorii solidari

Creditorul poate pretinde executarea obligaţiei, la latitudinea sa, de la

oricare din debitori, in parte sau in intregime. Pină la executarea intregii
prestaţii, rămin obligaţi toţi debitorii.

(1101)Scopul articolului este de a confirma dreptul creditorului de a cere

executarea obligaţiei de la oricare dintre debitorii solidari.
(1102)In cazul solidarităţii obligaţiilor creditorul are dreptul să ceară oricăruia
dintre creditori să execute obligaţia fie in totalitate fie in parte. Toţi debitorii
solidari sint debitori principali şi creditorul este in drept să-l urmărească pe
oricare dintre creditorul pe care l-a ales.
(1103)După ce a inceput urmărirea unuia dintre debitorii solidari creditorul este
in drept să-i urmărească şi pe ceilalţi debitori solidari. Acest drept nu depinde
de faptul dacă anterior creditorul a solicitat unuia dintre debitorii solidari plata
intregii datorii sau doar a unei părţi din aceasta
(1104)In măsura in care unui dintre debitorii solidari execută obligaţia ceilalţi
debitori solidari sint liberaţi prin aceasta. Deci in cazul in care creditorul a
acceptat de la unul din debitori plata unei părţi din obligaţie el este in drept să
ceară de la debitorul care a executat şi de la ceilalţi debitori solidari doar
partea din prestaţie care nu a fost executată deoarece in partea in care a fost
executată obligaţia s-a stins.
(1105)Fiecare dintre debitorii solidari rămine obligat pentru intreaga datorie
pină in momentul in care obligaţia va fi executată integral. Deci chiar şi
debitorul care a plătit partea din obligaţie care-i revine va putea fi in
continuare urmărit pentru partea din obligaţie care nu a fost executată cu
excepţia cazului in care creditorul i-l eliberează de solidaritate sau nu se
prezumă că creditorul a renunţat la solidaritate (vezi comentariul la art. 538 şi
540).

Articolul 534. Excepţiile opuse creditorului de către debitorul solidar

Debitorul solidar căruia i s-a pretins executarea prestaţiei are dreptul să

opună creditorului toate excepţiile care ii sint personale ori sint comune
tuturor debitorilor solidari.

(1106)Scopul acestui articol este de a stipula excepţiile pe care le poate opune

creditorului fiecare dintre debitorii solidari.
(1107)Debitorul solidar poate opune creditorului doar acele excepţii care ii sint
personale sau care sint comune tuturor debitorilor, adică acele excepţii care
rezultă din raporturile juridice la care participă debitorul solidar respectiv şi
creditorul. Deci un debitor solidar nu va putea invoca acele excepţii care
rezultă din raporturile juridice existente intre un alt debitor solidar şi creditorul
la care nu este parte şi primul debitor solidar.
(1108)Trebuie de menţionat că există unele excepţii personale care folosesc
indirect şi celorlalţi codebitori. Astfel remiterea de datorie consimţiti intre unul
din debitorii solidari şi creditorul solidar, confuziunea, compensaţia părţii unui
dintre codebitorii solidari şi renunţarea la solidaritate făcută pentru unul dintre
codebitorii solidari profită şi celorlalţi prin faptul că datoria acestora se reduce
in mărimea care revine debitorului căruia ii aparţine dreptul de a invoca
excepţia.
Articolul 535. Obligaţia debitorilor solidari la repararea prejudiciului

(1) Dacă bunul datorat a pierit din vina unuia sau mai multor debitori
solidari, ceilalţi debitori nu sint eliberaţi de obligaţia de a plăti preţul
bunului, dar nu sint răspunzători pentru alte prejudicii.
(2) Sint obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin intirziere numai debitorii
care sint in intirziere.

(1109)Scopul acestui articol este de a institui obligaţia debitorilor solidari care

nu sint in culpă in cazul in care bunul a pierit din culpa unuia sau a mai multor
debitori solidari.
(1110)In cazul in care bunul datorat a pierit din culpa unuia sau mai multor
debitori solidari aceştia vor fi obligaţi să răspundă pentru faptul că nu şi-au
executat obligaţiile in conformitate cu regulile generale cu privire la
neexecutarea obligaţiilor (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).
Debitorii solidari care nu sint in culpă pentru pieirea bunului datorat in
conformitate cu regulile generale trebuie să fie eliberaţi de obligaţie fără a
răspunde pentru faptul neexecutării. In acest articol insă se stipulează că in
cazul in care bunul a pierit din culpa unuia sau mai mulţi debitori solidari
ceilalţi debitori chiar dacă nu sint in culpă vor fi ţinuţi totuşi să plătească
preţul bunului pierit fără insă a fi obligaţi să repare prejudiciul cauzat prin
pieirea bunului. Răspunderea pentru prejudiciu va fi purtată de către debitorii
solidari care sint in culpă.
(1111)In alin. (2) se prevede că pentru inirzirea executării unei obligaţii solidare
vor răspunde numai debitorii care sint in intirziere. Faptul că unii debitori sint
sint intirziere iar alţii nu se poate datora fie faptului că debitorii sau obligat
sub diferite modalităţi fie faptului că unii debitori au ajuns in intirziere iar alţii
nu. Spre exemplu unii debitori au fost puşi in intirziere de către creditor iar
alţii nu.

Articolul 536. Efectele executării sau compensării obligaţiei solidare

Executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari are efecte şi faţă
de ceilalţi debitori solidari. De asemenea, compensarea creanţei
creditorului de către un debitor produce efecte faţă de ceilalţi debitori.

(1112)Scopul acestui articol este de a stipula efectele executării obligaţiei de

către unul dintre debitorii solidari.
(1113)In cazul in care unul din debitorii solidari execută obligaţia total sau
parţial prin executarea obligaţia se va stinge respectiv integral sau parţial.
Avind in vedere că executarea obligaţiei de către unul din debitorii solidari
produce efecte şi faţă de ceilalţi debitori solidari obligaţia se va stinge
respectiv total sau parţial şi pentru ceilalţi debitori solidari.
(1114)Pentru ca executarea să stingă obligaţia este necesar ca executarea să
fie corespunzătoare (vezi comentariul la art. 643). In cazul in care executarea
nu va fi corespunzătoare efectele acesteia vor fi diferite in dependenţă de
gradul in care executarea nu a fost corespunzătoare. Dacă creditorul va avea
dreptul să refuze executarea necorespunzătoare şi să ceară o nouă executare
aceasta va trebui să fie executată din nou atit de debitorul care a executat
necorespunzător cit şi de către ceilalţi debitori solidari. Dacă insă
nexeecutarea va fi nesemnificativă şi creditorul va fi obligat s-o accepte
păstrind dreptul la despăgubiri acestea vor fi datorate doar de către debitorul
 solidar care a executat necorespunzător şi este in culpă. Ceilalţi debitori
solidari vor fi liberaţi de executarea in măsura in care creditorul nu are dreptul
să ceară repetarea executării şi nu vor răspunde pentru neexecutarea
deoarece nu sint in culpă.
(1115)Compensarea totală sau parţială de către unul dintre debitori solidari a
creanţei creditorului (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele şi la art. 657)
va produce efecte şi pentru ceilalţi debitori. Deci in măsura in care obligaţia
solidară se va stinge pentru debitorul care a declarat compensaţia aceasta se
va stinge şi pentru ceilalţi debitori solidari. De menţionat că debitorul poate
opune creanţei creditorului doar o creanţă proprie faţă de creditor. Creanţa
faţă de creditor care aparţine altui debitor solidar poate fi opusă doar in limita
cotei din obligaţie care revine acelui debitor solidar căruia ii aparţine creanţa
(vezi comentariul la art. 657 alin. (1)).
(1116)Acest articol stabileşte efectele executării sau compensării pentru relaţiile
dintre creditor şi debitorii solidari. Efectele executării sau compensării pentru
relaţiile dintre debitorul solidar care a executat şi ceilalţi debitori solidari sint
stabilite de art. 544.

Articolul 537. Diminuarea obligaţiei solidare

Dacă aceeaşi persoană intruneşte calitatea de creditor cu cea a unui

debitor solidar, datoria celorlalţi debitori scade cu partea din datorie a
acelui debitor solidar.

(1117)Scopul acestui articol este de a stipula efectele confuziunii (vezi

comentariul la art. 660).
(1118)In cazul in care unul dintre debitorii solidari devine creditorul acestei
creanţe obligaţia acestui debitor se stinge integral din momentul in care a
intervenit confuziunea. Pentru ceilalţi debitori solidari obligaţia totuşi nu se va
stinge ci doar se va diminua proporţional părţii din obligaţie care revine
debitorului solidar care a intrunit şi calitate de creditor solidar. Fostul debitor
solidar devine creditor al celorlalţi debitori solidari pentru partea din obligaţie
care revine acestora.

Articolul 538. Efectele primirii unei prestaţii parţiale

(1) Creditorul care primeşte separat partea din prestaţie a unuia dintre
debitori fără ca in chitanţă să-şi rezerve solidaritatea sau drepturile sale in
genere nu renunţă la solidaritate decit in privinţa acestui debitor.
(2) Nu se prezumă renunţarea creditorului la solidaritate in favoarea unui
debitor cind primeşte de la el o sumă egală cu partea cu care ii este dator
dacă in chitanţă nu este stipulat că această parte este primită pentru
partea acestui debitor.

(1119)Scopul acestui articol este de a stipula efectele primirii de către creditor a

părţii din prestaţie care aparţine unui debitor.
(1120)In cazul in care creditorul primeşte partea din prestaţie a unui din debitor
şi in chitanţa eliberată acestuia nu menţionează dreptul de solidaritate sau
dreptul său de a primi intreaga prestaţie se consideră că a renunţat la
solidaritate doar in privinţa acestui debitor. Prin renunţare la solidaritate faţă
de unul dintre debitorii solidari creditorul i-l eliberează pe acesta de
răspunderea solidară şi transformă obligaţia debitorului respectiv in obligaţie
 pe cote părţi. Deci in aceste condiţii creditorul nu va mai putea să-l
urmărească pe debitorul care a executat partea sa din obligaţie pentru partea
din obligaţie care revine debitorilor care nu au fost eliberaţi de solidaritate
insă ceilalţi debitori rămin obligaţi solidar pentru cealaltă parte a obligaţiei
care rămine după scăderea părţii care revine debitorului eliberat de
solidaritate (vezi comentariul la art. 540).
(1121)Debitorul care execută parte sa din prestaţie este eliberat de solidaritate
doar in cazul in care: a) debitorul a executat iar creditorul a acceptat
executarea anume a părţii din obligaţie care revine debitorului respectiv (vezi
comentariul la alin. 2). Dispoziţiile alin. (1) nu sint aplicabile in cazul in care
creditorul acceptă executarea de către unul din debitorii solidari a unei părţi
din obligaţie fără ca executarea parţială să fie făcută anume in contul părţii
care revine debitorului respectiv; b) debitorul a executat anume partea din
obligaţie care ii revine cu intenţia de a se elibera de solidaritate; c) creditorul
a eliberat o chitanţă in care nu se menţionează dreptul de solidaritate a
creditorului sau dreptul creditorului de a primi intreaga prestaţie. Nu este
necesar să fie folosite anume formulele prevăzute la alin. (1) dar este necesar
ca in chitanţă să se menţioneze expres fie că creditorul are in continuare
dreptul de a urmări toţi debitorii, că menţine dreptul de solidaritate, că
menţine dreptul de a incasa şi restul sumei de la debitorul respectiv sau se
facă alte menţiuni din care să rezulte cu certitudine că creditorul nu a
intenţionat să-l elibereze de solidaritate pe debitorul care a plătit partea sa
din datorie.
(1122)Pentru ca acceptarea de către creditor a părţii din prestaţie a unui debitor
solidar să-l elibereze pe ultimul de obligaţia solidară aliniatul doi mai impune o
condiţie – indicarea in chitanţa a faptului că creditorul primeşte de la debitor
anume partea din datorie care aparţine acestui debitor. Mărimea părţii din
datorie care revine debitorului respectiv se determină in conformitate cu
prevederile art. 518 alin. (2) şi 544 alin. (2). Deci in cazul in care nu va fi
eliberată o chitanţă sau in cazul in care in chitanţă nu se va arată că creditorul
a primit anume partea din datorie care revine debitorului respectiv creditorul
menţine dreptul de a cere de la debitor şi achitarea părţii din datorie rămase
chiar dacă creditorul nu şi-a rezervat solidaritatea.

Articolul 539. Inadmisibilitatea invocării unor excepţii faţă de debitorii

solidari

Faptele care survin doar faţă de un debitor solidar au efect doar in privinţa
lui dacă din conţinutul obligaţiei nu reiese altfel.

(1123)Scopul acestui articol este de a determina cercul debitorului faţă de care

produc efecte juridice faptele care survin intre momentul apariţiei şi
momentul executării obligaţiilor solidare.
(1124)Faptele care survin doar in privinţa unuia sau a unora dintre debitorii
solidari produc efecte juridice doar pentru acei debitori solidari faţă de care au
survenit cu excepţia cazului in care reieşind din conţinutul obligaţiei aceste
fapte produc efecte juridice şi in privinţa celorlalţi debitori. Insă pentru
debitorii solidari in privinţa cărora faptele respective nu au survenit efectele
por să fie diferite de efectele care le-au produs faţă de debitorii solidari in
privinţa cărora au survenit. Spre exemplu in cazul in care unul sau mai mulţi
dintre debitorii solidari vor comite anumite fapte ilicite consecinţele faptelor
respective vor fi suportate numai de debitorii care au comis faptele
respective. In schimb dacă in rezultatul faptelor ilicite ale unor dintre debitorii
 solidari bunul va pieri ceilalţi debitori solidari vor fi obligaţi să achite preţul
bunului dar nu vor fi obligaţi să plătească despăgubiri (vezi comentariul la art.
535).
(1125)Deşi articolul respectiv nu prevede expres trebuie de admis că faptele
care survin faţă de unul dintre debitorii solidari vor produce efecte şi faţă de
ceilalţi debitori solidari in cazul cind acest lucru este prevăzut de lege (vezi
comentariul la art. 542 alin. (1)).

Articolul 540. Renunţarea la solidaritate faţă de unul din debitori

Creditorul care a renunţat la solidaritate faţă de unul din debitori menţine

acţiunea solidară in contra celorlalţi debitori, scăzindu-se partea
debitorului pe care l-a eliberat de solidaritate.

(1126)Scopul acestui articol este de a stipula efectele renunţării de către

creditor la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari şi de
a reglementa relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care
creditorul nu a renunţat la solidaritate.
(1127)Dispoziţiile acestui articol se aplică in toate cazurile in care creditorul
renunţă la solidaritate faţă de unul sau mai mulţi dintre debitorii solidari. Nu
este relevant dacă renunţarea a fost făcută cu titlul gratuit sau cu titlu oneros,
nici faptul dacă creditorul mai poate urmări debitorii referitor la care a
renunţat la solidaritate sau nu şi nici oricare alt fapt care vizează relaţia dintre
creditor şi debitorii referitor la care s-a renunţat la solidaritate.
(1128)In cazul in care creditorul renunţă la solidaritate faţă de unul sau mai
mulţi dintre debitorii solidari creditorul pierde dreptul de a urmări debitorii
respectivi pentru intreaga datorie deoarece din momentul renunţării la
solidaritate creditorul menţine acţiunea solidară doar faţă de debitorii referitor
la care nu a renunţat la solidaritate.
(1129)Creditorul poate urmări debitorii referitor la care nu a renunţat la
solidaritate pentru intreaga datorie cu excepţia părţii care revine debitorului
sau debitorilor eliberaţi de solidaritate. Această soluţie nu este pusă de acest
articol in dependenţă de faptul dacă creditorul a primit sau mai poate primi
partea din datorie care revine debitorilor eliberaţi de solidaritate. La
determinarea părţii din datorie care revine debitorilor eliberaţi de solidaritate
se vor aplica dispoziţiile articolului 518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2).
(1130)Relaţiile dintre creditor şi debitorii solidari referitor la care a renunţat la
solidaritate vor depinde de temeiul şi modul in care creditorul a renunţat la
solidaritate urmind să se aplice regulile cu privire la actul juridic in baza căruia
creditorul a renunţat la solidaritate. Spre exemplu regulile cu privire la
remitere de datorie (vezi comentariul la art. 662) sau novaţie (vezi
comentariul la art. 665) in care eliberarea de solidaritate s-a făcut in temeiul
remiterii de datorii şi respectiv al novaţiei.

Articolul 541. Urmărirea unui debitor solidar

(1) In cazul in care creditorul intentează o acţiune contra unuia din debitorii
solidari pentru partea acestuia, nu se prezumă renunţarea la solidaritate in
favoarea acelui debitor dacă acel debitor nu a recunoscut acţiunea sau dacă
nu s-a pronunţat o hotărire definitivă prin care este admisă acţiunea.
(2) Chemarea in judecată a unui debitor solidar nu exclude dreptul
creditorului de a chema in judecată ceilalţi debitori solidari.
(1131)Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre creditor şi
debitorul solidar faţă de care a fost intentată o acţiune in instanţa
judecătorească pe de o parte şi dintre creditor şi ceilalţi debitori solidari pe de
altă parte.
(1132)In primul rind trebuie de menţionat că acest articol vine in completarea
dispoziţiilor art. 533 care prevede că creditorul poate cere la alegeri oricărui
dintre debitorii solidari executarea obligaţii in intregime sau in parte. Deci
creditorul poate intenta o acţiune in instanţa judecătorească către oricare
dintre creditori fie pentru intreaga datorie fie pentru o parte din datorie.
(1133)In cazul in care creditorul intentează o acţiune faţă de unul dintre debitorii
solidari prin care urmăreşte incasarea de la debitorul respectiv a părţii din
datorie (vezi comentariul la art. 518 alin. (2) şi art. 544 alin. (2)) care revine
acestuia creditorul păstrează in continuare dreptul de solidaritate faţă de
acesta şi poate cere debitorului respectiv şi achitarea celeilalte părţi din
datorie. Acest drept insă este exclus in cazul in care creditorul a renunţat la
solidaritate.
(1134)Pe lingă alte cazuri de renunţare la solidaritate (vezi spre exemplu
comentariul la art. 538) alin. (1) stabileşte prezumţia renunţării creditorului la
solidaritate faţă de debitorul chemat in judecată dacă: a) creditorul a intentat
o acţiune prin care cere incasarea de la debitor a părţii din obligaţie care
revine acestuia. Această condiţie se va considera indeplinită numai in cazul in
care creditorul va cere expres incasarea de la debitor anume a părţii din
datorie care revine acestuia. In lipsa unei menţiuni exprese in acest sens
condiţia nu se va considera indeplinită chiar dacă creditorul va cere de la
debitor incasarea unei sume egale cu partea din datorie care revine
debitorului chemat in judecată. Această soluţie se justifică ţinind cont de
modul in care este formulat alineatul (1) şi de prevederile art. 538; b)
debitorul a recunoscut acţiunea sau s-a pronunţat o hotărire definitivă prin
care s-a admis acţiunea. Debitorul solidar este in drept să recunoască
acţiunea in orice moment pină la răminerea definitivă a hotăririi judecătoreşti
şi va fi eliberat de solidaritate din momentul in care a recunoscut acţiunea.
Acţiunea poate fi recunoscută fie printr-o declaraţie expresă in acest sens fie
in alt mod cu condiţia că voinţa debitorului chemat in judecată a fost
exprimată expres, spre exemplu printr-o tranzacţie (vezi comentariul la art.
1331 şi următoarele). Hotăririle judecătoreşti rămin definitive in conformitate
cu prevederile articolului 254 alin. (1) al Codului de procedură civilă. Atit
declaraţia despre recunoaşterea acţiunii cit şi hotărirea judecătorească
definitivă prin care s-a admis acţiunea vor elibera de solidaritate debitorul faţă
de care s-a intentat acţiunea numai in cazul in care nu vor fi făcute in condiţii
mai puţin favorabile pentru creditor. Spre exemplu dacă nu va fi recunoscută
sau adjudecată o sumă mai mică decit cea cerută de creditor.
(1135)Alin. (2) prevede dreptul creditorului de a chema in judecată ceilalţi
creditori solidari in cazurile in care deja a chemat in judecată un debitor
solidar. Acest drept al creditorului nu este condiţionat de faptul dacă
creditorul a cerut incasarea de la debitorul deja chemat in judecată a intregii
datorii sau doar a unei părţi din aceasta. Dreptul creditorului de a chema in
judecată ceilalţi creditori nu este pus in dependenţă nici de recunoaşterea
acţiunii de către debitorul deja chemat in judecată, nici de existenţa unei
hotăriri judecătoreşti definitive prin care unui din debitorii solidari a fost
obligat să achite intreaga datorie. Aceasta se justifică prin faptul că creditorul
păstrează dreptul de urmărire a tuturor debitorilor solidari pină in momentul in
care obligaţia va fi executată integral (vezi comentariul la art. 533).
Articolul 542. Efectele intirzierii creditorului sau debitorului solidar

(1) Intirzierea creditorului faţă de unul din debitorii solidari are efecte şi
faţă de ceilalţi debitori solidari.
(2) Intirzierea unuia din debitorii solidari nu are efecte faţă de ceilalţi
debitori solidari.

(1136)Scopul articolului este de a stipula efectele intirzierii creditorului sau a

unuia dintre debitorii solidari.
(1137)In conformitate cu prevederile alin. (1) creditorul care a ajuns in intirziere
(vezi comentariul la art. 593 şi următoarele) faţă de unul dintre debitorii
solidari se va considera in intirziere şi faţă de ceilalţi debitori solidari. Această
soluţie se justifică prin prezumţia că debitorii solidari se reprezintă reciprocă
in toate actele care au drept scop limitarea sau stingerea obligaţiei.
(1138)Alin. (2) concretizează prevedea regula generală conform căreia faptele
care au loc faţă de un debitor solidar produc efecte doar faţă de acesta (vezi
comentariul la art. 539). In cazul in care un debitor solidar este in intirziere
acest fapt va produce efecte doar pentru acesta şi deci doar acest debitor va
fi in intirziere. Pentru ceilalţi debitori solidari faptul intirzierii nu va produce
efecte şi deci aceştia nu vor fi in intirziere.

Articolul 543. Obligaţiile succesorilor debitorilor solidari

Dacă unul dintre debitorii solidari are mai mulţi succesori, aceştia sint
obligaţi să execute prestaţia proporţional cotei lor succesorale. Prezenta
regulă nu se aplică dacă obligaţia este indivizibilă.

(1139)Scopul acestui articol este de a stabili gradul răspunderii succesorilor unui

debitor solidar pentru obligaţiile acestuia. Dispoziţiile acestui articol sint
aplicabile doar in cazul in care intregul patrimoniu al debitorului solidar a fost
transmis succesorilor acestuia. In cazul in care va avea loc cesiunea doar a
obligaţiei solidare răspunderea celui care a preluat obligaţia va fi determinată
in conformitate cu actul de preluare a obligaţiei.
(1140)In cazul in care patrimoniul unui debitor solidar a fost transmis
succesorilor aceştia preiau obligaţia solidară a debitorului in intregime. Deci
toţi succesorii debitorului solidar iau locul acestui şi creditorul are dreptul de a
urmări toţi succesorii pentru intreaga datorie sau pentru o parte a acesteia. O
prevedere expresă in acest sens este stipulată in art. 1540 alin. (2). Dar
succesorii nu mai sint fiecare obligaţi solidar faţă de creditor. Răspunderea
solidară a celui care a lăsat moştenirea trecere la moştenitorii acestuia dar
fiecare dintre moştenitori preia doar o fracţiune din această răspundere
solidară şi va putea fi urmărit doar in limita cotei din moştenire.
(1141)Acesta articol are drept scop doar repartizarea gradului de răspundere
intre succesorii debitorului solidar. In schimb intinderea răspunderii fiecăruia
dintre succesori (in limita activelor primite sau răspundere nelimitată inclusiv
cu bunurile proprii) nu este afectată de aceste dispoziţii. Intinderea
răspunderii fiecăruia dintre succesori va fi determinată de regulile cu privire la
moştenire. In conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1) moştenitorii care
au acceptat succesiunea satisfac pretenţiile creditorilor celui ce a lăsat
moştenirea proporţional cotei fiecăruia in activul succesoral.
(1142)In cazul unei obligaţii care este indivizibilă şi in acelaşi timp şi solidară
succesorii debitorului solidar vor fi ţinuţi pentru intreaga datorie fără a ţine
 cont de cota din moştenire care a revenit fiecăruia dintre succesorii
debitorului solidar. Deci fiecare dintre moştenitor va putea fi urmărit pentru
intreaga datorie. Şi in acest caz intinderea răspunderii se va determina in
conformitate cu prevederile art. 1540 alin. (1).

Articolul 544. Acţiunea in regres in cazul executării obligaţiei de către unul

din debitorii solidari

(1) Debitorul solidar care a executat obligaţia are dreptul să intenteze o

acţiune de regres impotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile
acestora din obligaţie.
(2) In cazul imposibilităţii stabilirii intinderii obligaţiei debitorilor solidari,
aceştia sint obligaţi unii faţă de alţii la părţi egale.

(1143)Scopul acestui articol este de a reglementa relaţiile dintre debitorul

solidar care i-a liberat pe ceilalţi debitori solidari de obligaţie şi aceştia din
urmă.
(1144)In conformitate cu alin. (1) debitorul solidar care a executat obligaţia are
dreptul să se intoarcă impotriva celorlalţi debitori solidari pentru părţile
acestora din obligaţie. Din această dispoziţie rezultă citeva concluzii
importante. In primul dreptul de a se intoarce impotriva celorlalţi debitori i-l
are atit debitorul care a executat obligaţia in totalitate cit şi cel care a
executat doar o parte din obligaţia solidară. In cazul executării parţiale
debitorul care a executat se poate intoarce impotriva celorlalţi debitori doar in
partea care depăşeşte partea sa din obligaţie. Această soluţie se justifică prin
faptul că de fapt fiecare dintre debitorii solidari este obligat doar la o parte din
datorie. Caracterul solidar al obligaţiei se referă nu la intinderea obligaţiei
fiecăruia dintre debitori ci la dreptul creditorului de a urmări fiecare dintre
debitori pentru intreaga datorie. Deci de fiecare dată acela dintre debitorii
solidari care prestează creditorului mai mult decit partea sa din obligaţie
execută şi acele părţi din obligaţie care aparţin celorlalţi debitori. In rezultatul
executării de către acesta creditorul pierde interesul de a urmări pe ceilalţi
debitori. In cazul in care debitorul care a executat nu se va putea intoarce
impotriva celorlalţi debitori ultimii se vor imbogăţi din contul patrimoniului
celui care a executat. Din aceasta rezultă şi o altă concluzie importantă.
Debitorul care a executat va putea cere de la ceilalţi debitori numai ceia ce a
executat suplimentar la partea din obligaţie care-i revine deoarece doar in
acea parte el a executat in folosul celorlalţi debitori. In limita cotei care-i
revine debitorul a executat propria obligaţie şi deci nu s-ar justifica cererea sa
către ceilalţi debitori. In al doilea rind trebuie de menţionat că in cazul acţiunii
de regres al debitorului care a executat obligaţia solidară ceilalţi debitori vor
răspunde in limita părţilor din obligaţie care le revin deci sint obligaţi pe cote
părţi şi nu solidar. De aici rezultă că debitorul care a executat obligaţia
solidară poate cere celorlalţi debitori solidari să-i restituie tot ce a plătit
creditorului peste cota-parte a sa din obligaţie dar in limitele părţii din
obligaţie care revine debitorului faţă de care a inaintat cererea.
(1145)Deşi este stipulat dreptul la acţiune de regres al debitorului solidar care a
executat obligaţia trebuie de considerat că dreptul la acţiune de regres are şi
debitorul solidar care a stins obligaţia solidară şi in alt mod decit prin
executare dar din contul patrimoniului debitorului respectiv. Spre exemplu
prin dare in plată (vezi comentariul la art. 643 alin. (2)) sau prin compensare
(vezi comentariul la art. 651 şi 657). Această soluţie se impune prin faptul că
in cazul in care debitorul care a stins obligaţia in alt mod decit prin executare
nu va putea să se intoarcă impotriva celorlalţi debitori ultimii se vor imbogăţi
 din contul patrimoniului debitorului care a stins obligaţia. Dreptul de regres in
aceste cazuri se justifică şi prin prezumţia de mandat tacit reciproc al
debitorilor (vezi comentariul la art. 549) care trebuie să suporte costurile
acţiunile debitorului care a obţinut eliberarea de obligaţia solidară sau
diminuarea acesteia. Reieşind din aceste argumente putem afirma in schimb
că debitorul care va obţine diminuarea sau stingerea obligaţiei solidare fără
diminuarea patrimoniului său (spre exemplu prin remiterea de datorie) nu se
va putea intoarce impotriva celorlalţi debitori solidari cu excepţia cazurilor in
care nu va demonstra că a preluat creanţa de la creditor.
(1146)Alin. (2) stabileşte prezumţia egalităţii cotelor-părţi din obligaţie a
debitorilor solidari. Deci cotele-părţi din obligaţie a debitorilor solidari se
prezumă egale pină la proba contrară. Deşi este formulat că această
prezumţie se aplică doar in relaţiile dintre debitori acest principiu este
aplicabil şi in cazul relaţiilor dintre creditor şi unul din debitorii solidari in cazul
in care este necesar de stabilit cota-parte din obligaţie care revine debitorului
respectiv. Spre exemplu in cazul eliberări de solidaritate a debitorului care a
achitat partea sa din obligaţie (vezi comentariul la art. 538).
(1147)Persoana care pretinde că cotele-părţi sint inegale va trebui să
demonstreze acest fapt. Art. 518 alin. (2) se va aplica in mod corespunzător şi
in acest caz şi cel care va incerca să demonstreze că părţile din datorie a
debitorilor solidari sint inegale va trebui să invoce un text de lege, un act
juridic sau natura obligaţiei din care rezultă faptul pretins.

Articolul 545. Compensarea debitorului solidar

Dacă unul din debitorii solidari a realizat un beneficiu dintr-o obligaţie

solidară, codebitorul solidar care nu a realizat beneficii poate cere, in cazul
in care execută obligaţia, restituirea a ceea ce a plătit fără a deduce partea
sa de obligaţie.

(1148)Scopul acestui articol este de a asigura trecerea cheltuielilor in contul

debitorului solidar care a obţinut beneficiu prin stabilirea unei excepţii de la
regula care prevede că debitorul care a executat obligaţia solidară poate cere
de la ceilalţi debitori ceia ce a plătit minus partea sa din obligaţie. Această
dispoziţie se aplică in cazurile in care a fost contractată o obligaţie solidară
insă doar unii dintre debitorii solidari au obţinut beneficii.
(1149)Debitorul solidar care a executat obligaţia solidară poate cere de la
ceilalţi debitori tot ce a plătit creditorului inclusiv ceea ce a plătit in contul
părţii sale din obligaţie dacă se intrunesc cumulativ următoarele condiţii: a)
debitorul care cere restituirea a ceia ce a plătit nu a obţinut beneficii adică nu
a realizat avantaje patrimoniale in schimbul asumării obligaţiei solidare.
Această condiţie se consideră indeplinită in cazul in care faptul că nu a obţinut
beneficii nu este imputabil debitorului. Dacă beneficiul nu a fost obţinut din
culpa debitorului respectiv consecinţele acţiunilor culpabile trebuie să fie
suportate de către cel care le-a savirşit; b) unul din debitorii solidari a realizat
un beneficiu in schimbul asumării obligaţiei solidare. Condiţia se va considera
neindeplinit in cazul in care debitorul nu va obţine beneficii chiar dacă
beneficiul nu a fost obţinut din culpa debitorului respectiv. Condiţia nu se va
considera indeplinită nici in cazul in care debitorul va obţine beneficii dar
acestea nu vor rezulta din asumarea obligaţiei solidare. Spre exemplu in cazul
remiterii de datorie din partea creditorului.
(1150)Considerăm ca această dispoziţie este aplicabilă şi in cazul in care
debitorul solidar care a obţinut beneficii plăteşte creditorul şi se intoarce către
 debitorul solidar care nu a obţinut beneficii cu o cerere de a plăti partea din
datoria solidară care revine ultimului. Debitorul căruia i se cere achitarea
părţii sale din datorie se va putea deci elibera de această obligaţie invocind
că: a) nu a obţinut beneficiu; şi b) cel care cere restituirea a ceia ce a plătit a
obţinut beneficiu.

Articolul 546. Efectele incapacităţii de plată a unuia dintre debitorii solidari

In cazul in care de la unul dintre debitorii solidari nu se poate obţine, din

cauza incapacităţii lui de plată, partea ce ii revine din prestaţie, acea parte
trebuie suportată in părţi egale de ceilalţi debitori, inclusiv de cel faţă de
care creditorul a renunţat la solidaritate, dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.

(1151)Scopul acestui articol este de distribui intre toţi debitori solidari riscul
insolvabilităţii unui dintre debitorii solidari. Această dispoziţie se aplică doar in
cazul in care cota-parte din datorie nu poate fi incasată de la unul din debitorii
solidari din cauza incapacităţii de plată a acestuia. Pentru aplicarea acestei
dispoziţii nu este necesar ca in privinţa debitorului respectiv să fie introdusă o
cerere de insolvabilitate. Această dispoziţie nu se va aplica in cazurile in care
partea din datorie nu poate fi incasată din alte motive. Spre exemplu din
cauza expirării termenului de prescripţie extinctivă.
(1152)Debitorul care a executat obligaţia in proporţie ce depăşeşte partea sa
din obligaţie poate cere de la ceilalţi debitori solidari ceia ce a plătit
suplimentar in limita cotelor de obligaţie a celorlalţi debitori (vezi comentariul
la art. 544). In relaţiile dintre debitori fiecare răspunde in limita cotei-părţi din
obligaţie care-i revine (vezi comentariul la art. 545). In aceste condiţii
insolvabilitatea unuia dintre debitorii solidari ar trebui suportată de către
debitorul solidar care a executat obligaţia. Această soluţie nu se justifică din
punct de vedere al echităţii. In scopul instaurării unui echilibru echitabil intre
toţi debitorii solidari legiuitorul a distribuit riscul insolvabilităţii unuia sau mai
multor debitori solidari intre ceilalţi debitori solidari. Deci in cazul in care unul
din debitorii solidari este insolvabil partea din obligaţia solidară care revine
acestuia se va distribui intre ceilalţi debitori, inclusiv cel care a achitat
obligaţia şi cel care a fost eliberat de solidaritate de către creditor.
(1153)Cota-partea din obligaţie a debitorului insolvabil se va impărţi intre ceilalţi
debitori in părţi egale. Distribuirea in părţi egale a cotei părţi a debitorului
insolvabil se justifică prin prezumţia că părţile din datorie ale debitorilor sint
egale. In cazul in care legea sau contactul prevede că părţile din datorie ale
debitorilor solidari nu sint egale cota-parte din datorie a debitorului insolvabil
se va distribui intre ceilalţi debitori proporţional părţilor din datorie care
aparţin fiecăruia dintre debitori.
(1154)Regulile cu privire la suportarea riscului insolvabilităţii unuia dintre
debitorii solidari se vor aplica doar in condiţiile in care legea sau contractul nu
vor stipula altceva. Deci prin lege sau contract se va putea stipula fie că riscul
insolvabilităţii este suportat doar de unii dintre debitorii solidari fie că riscul va
fi suportat in alte proporţii decit cele stabilite in acest articol.

Articolul 547. Excepţiile opuse codebitorului

Debitorul solidar urmărit de codebitorul care a executat obligaţia ii poate

opune acestuia excepţiile comune pe care codebitorul care a executat
obligaţia nu le-a opus creditorului.

(1155)Scopul acestui articol este de a permite debitorului solidar faţă de care s-

a introdus o acţiune de regres să opună debitorului care a executat obligaţia
excepţiile comune pe care ultimul nu le-a opus creditorului. Debitorul urmărit
nu poate opune codebitorului excepţiile personale ale debitorului care a
executat obligaţia, ale debitorului urmărit sau a altui debitor solidar şi care nu
au fost opuse creditorului.
(1156)In conformitate cu art. 534 fiecare dintre debitori poate opune creditorului
excepţiile personale sau excepţiile comune tuturor debitorilor. In cazul in care
unul dintre debitori nu opune creditorului excepţiile comune şi execută
obligaţia acesta i-i lipseşte pe ceilalţi debitori de posibilitatea de a se libera de
obligaţie prin opunerea excepţiilor respective creditorului . Pentru a asigura
dreptul debitorilor la excepţiile respective legiuitorul a prevăzut că acestea
vor putea fi opuse creditorului, care a executat obligaţia fără a invoca
excepţiilecomune, in cazul in care acesta va intenta o acţiune de regres.
(1157)Acest articol nu exclude posibilitate debitorului solidar urmărit de
codebitorul care a executat obligaţia pentru partea din obligaţie a acestuia de
a ridica alte excepţii pe care le are faţă de cel care intentează acţiunea de
regres, inclusiv cele care au luat naştere in temeiul altor raporturi juridice.

Articolul 548. Suspendarea, intreruperea sau expirarea prescripţiei faţă de

un debitor solidar

Suspendarea, intreruperea sau expirarea termenului de prescripţie faţă de

un debitor solidar nu are efecte faţă de codebitorii lui.

(1158)Scopul acestui articol este de a stipula că suspendarea, intreruperea sau

expirarea termenului de prescripţie pentru un debitor solidar nu suspendă, nu
intrerupe şi nu implineşte termenul de prescripţie pentru un alt debitor
solidar.
(1159)Prescripţia extinctivă curge separat pentru fiecare debitor solidar separat.
De aici rezultă că in cazul in care prescripţia extinctivă a fost suspendată, s-a
intrerupt sau expirat pentru unul dintre debitorii solidari pentru ceilalţi debitori
solidari prescripţia continuă să curgă. De menţionat că şi inceputul cursului
prescripţiei extinctive poate incepe separat pentru fiecare debitor solidar
deoarece fiecare dintre debitori se poate obliga in mod diferit unii pur alţii sub
condiţie, alţii sub termen (vezi comentariul la art. 532).

Articolul 549. Reprezentarea codebitorilor solidari

Debitorul solidar ii reprezintă pe codebitorii lui in toate actele indreptate la

stingerea sau reducerea obligaţiei.

(1160)Scopul acestui articol este de a stipula că efectele favorabile ale actelor

unuia dintre debitorii solidari vor produce efecte şi pentru ceilalţi debitori
solidari.
(1161)In toate cazurile in care unul dintre debitorii solidari intreprinde acţiuni
menite să stingă sau să diminueze obligaţia solidară se va prezuma că el
acţionează in numele tuturor debitorilor solidari şi deci de efectele acestor
acte profită şi debitorii solidari care nu au participat la incheierea actelor
respective. Acest lucru este valabil şi pentru actele care tind să conserve
 obligaţia şi urmăresc să prevină ca datoria să devină mai oneroasă. In schimb
in cazul actelor care urmăresc să facă datoria mai oneroasă se prezumă că
fiecare dintre debitor acţionează in nume propriu şi debitorul respectiv este
obligat să demonstreze că a avut mandat să reprezinte şi ceilalţi debitori
solidari.
(1162)De menţionat că dreptul de reprezentare este exclus in cazul in care
obligaţia solidară se stinge sau se reduce iar debitorii trebuie să execute o
altă obligaţie. Spre exemplu unul din debitorii solidari nu are dreptul de a
stinge obligaţia solidară prin novaţie in lipsa unui mandat expres din partea
celorlalţi debitori solidari (vezi comentariul la art. 665).

Secţiunea a 4-a OBLIGAŢIILE DE ALTERNATIVĂ ŞI OBLIGAŢIILE FACULTATIVE

Articolul 550. Obligaţia de alternativă

Obligaţia este de alternativă in cazul in care are drept obiect două sau mai
multe prestaţii principale, dintre care executarea uneia eliberează integral
debitorul.

(1163)Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile alternative.

(1164)Obligaţia este alternativă in cazul in care debitorul este obligat să execute
creditorului două sau mai multe prestaţii principale dar poate să se elibereze
de obligaţie executind una din prestaţiile care constituie obiectul obligaţiei.
Deci la momentul in care se obligă debitorul obligaţia constă din două sau mai
multe prestaţii principale adică are mai multe obiecte. La momentul executării
insă debitorul este ţinut doar la una dintre prestaţiile care constituie obiectul
obligaţiei, deci obligaţia are un singur obiect.
(1165)Obligaţia devine alternativă numai in cazul in care se intrunesc condiţiile
necesare pentru ca ambele prestaţii să devină obiect al obligaţiei. In cazul in
care aceste condiţii sint intrunite numai pentru una din prestaţii obligaţia va fi
considerată simplă.
(1166)Caracterul alternativ al obligaţiei se determină in dependenţă de obiectul
obligaţiei fără a ţine cont de numărul debitorilor sau al creditorilor.
(1167)De menţionat că obligaţia va fi alternativă şi in cazul in care debitorul va
fi obligat să execute, pentru a se libera, mai mult decit una dintre pluralitatea
de prestaţii care constituie obiectul obligaţiei. Spre exemplu obiectul unei
obligaţii constă din trei prestaţii dar debitorul se poate libera executind două
dintre acestea. In aceste cazuri relaţiile dintre părţi vor fi reglementate de
aceleaşi norme ca şi in cazul in care debitorul pentru a se libera trebuie să
execute o prestaţie din mai multe prestaţii care constituie obiectul obligaţiei,
ţinind cont de adaptările necesare.
(1168)Nu trebuie de confundat obligaţiile alternative cu obligaţiile conjunctive.
In cazul obligaţiilor conjunctive debitorul este ţinut la două sau mai multe
prestaţii care constituie obiectul obligaţiei şi pentru a se libera trebuie să
execute toate prestaţiile. Deci debitorul obligaţiei conjunctive va fi liberat de
obligaţie numai in momentul in care va executa toate prestaţiile care
constituie obiectul obligaţiei.

Articolul 551. Dreptul de alegere a prestaţiei

(1) Dreptul de a alege prestaţia aparţine debitorului dacă nu a fost atribuit

expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia ii aparţine dreptul de a alege prestaţia nu a făcut
alegerea nici in termenul suplimentar acordat după punerea in intirziere,
dreptul de a alege prestaţia revine celeilalte părţi.
(3) Alegerea se face prin declaraţie faţa de cealaltă parte sau prin
executarea propriu-zisă a prestaţiei. Prestaţia aleasă este considerată ca
datorată de la bun inceput.

(1169)Scopul acestui articol este de a institui prezumţia dreptului debitorului de

a alege dintre prestaţiile alternative prestaţia pe care o va executa, de a
stabili consecinţele in cazul in care partea care are dreptul de alege a
prestaţiei omite s-o facă şi după punerea in intirziere şi de a reglementa
modul de efectuare a prestaţiei.
(1170)In cazul in care legea sau contractul nu prevede altceva dreptul de
alegere a prestaţiei care trebuie executată aparţine debitorului. Deşi la
alineatul intii se stipulează că dreptul de alegere al creditorului trebuie să fie
stipulat in mod expres considerăm că voinţa părţilor in acest sens poate fi şi
tacită dacă dreptul de alegere al debitorului rezultă cu certitudine din voinţa
părţilor.
(1171)Alin. (2) prevede că in cazul in care partea care trebuie să aleagă
prestaţia datorată nu efectuează alegerea in termenul stabilit dreptul de
alegere a prestaţiei trece la cealaltă parte dacă: a) cel care nu a făcut
alegerea in termenul stabilit a fost pus in intirziere (vezi comentariul la art.
617); şi b) după punerea in intirziere celui care trebuie să facă alegerea i-a
fost stabilit un termen suplimentar pentru a face alegerea şi termenul a
expirat fără ca alegerea să fie făcută. Durat termenului suplimentar se
determină in dependenţă de circumstanţele concrete ale cauzei şi trebuie să
fie suficient de lung pentru a permite celui care trebuie să facă alegerea să
execute această obligaţie in interiorul termenului.
(1172)Atit debitorul cit şi creditorul căruia ii aparţine dreptul de alegere a
prestaţiei datorate poate să-şi exercite dreptul printr-o declaraţie adresată
celeilalte părţi. Pentru forma declaraţiei de alegere a prestaţiei nu sint
stabilite cerinţe speciale deci poate fi făcută verbal, in scris, prin mijloace de
comunicare sau in oricare alt mod. Insă cel care a făcut alegerea trebuie să
ţină cont că in caz de litigiu lui ii revine obligaţia de a demonstra faptul că
declaraţia despre alegerea prestaţiei a ajuns la cealaltă parte sau că a fost
transmisă dar nu a ajuns la destinaţie datorită culpei celui căruia i-a fost
adresată declaraţia.
(1173)Debitorul mai poate alege prestaţia datorată prin executare. Deci in cazul
in care dreptul de alegere a prestaţiei aparţine debitorului şi acesta execută
una din prestaţii inainte ca dreptul de alegere a prestaţie să treacă la creditor
se va considera că debitorul a ales prestaţia care a fost executată. Se
consideră că debitorul a ales prestaţia executată şi in cazul in care debitorul
nu a executat obligaţia in mod corespunzător (vezi comentariul la art. 572) cu
excepţia cazului in care creditorul are dreptul să refuze primirea executării
propuse de către debitor. In cazul in care creditorul poate refuza prestaţia
oferită de către debitor se consideră că debitorul nu a executat prestaţia şi
deci nu a făcut nici alegerea prestaţiei datorate prin executare. In cazul in
care deşi obligaţia este necorepunzătoare dar creditorul nu o poate respinge
se va considera că debitorul a făcut alegerea prestaţie şi va fi ţinut să-l
despăgubească pe creditor pentru executarea necorespunzătoare.
(1174)Indiferent de modul in care a fost făcută alegerea prestaţia aleasă se
consideră că a fost datorată de la inceput. Prin aceasta trebuie de inţeles că
alegerea prestaţiei datorate produce efecte retroactive şi se va considera că
 debitorul datora anume această prestaţie de la momentul apariţiei obligaţiei.
Şi invers, din momentul alegerii prestaţiei datorate se va considera cu efecte
retroactiv că cealaltă prestaţie nu a fost obiect al obligaţiei.

Articolul 552. Interdicţia prestaţiilor parţiale

Debitorul nu este in drept şi nici nu poate fi obligat să execute o parte

dintr-o prestaţie şi o parte din alta.

(1175)Scopul acestui articol este de a consfinţi principiul indivizibilităţii plăţii in

cazul obligaţiilor alternative şi de a stipula că nici creditorul nu-l poate obliga
pe debitor să presteze fracţiuni din fiecare prestaţie.
(1176)Debitorul sau creditorul care are dreptul de alegere a prestaţiei nu poate
alege o partea dintr-o prestaţie şi o parte din altă prestaţie chiar dacă va
considera că aceasta este mai favorabil pentru cealaltă parte, dacă nici una
din prestaţii nu mai poate fi executată integral sau dacă nici una din prestaţii
nu mai poate fi aleasă din alte motive. Această regulă se aplică atit in cazul in
care prestaţiile sint imposibile din culpa uneia dintre părţi cit şi in cazul in care
imposibilitatea nu se datorează culpei uneia dintre părţi.
(1177)Dacă debitorul sau creditorul vor alege o parte dintr-o prestaţie şi o parte
din altă prestaţie se va considera că debitorul, respectiv creditorul, nu a ales
prestaţie şi dreptul de alegere a prestaţiei va trece la cealaltă parte după
punerea in intirziere a părţii care trebuia să facă alegerea şi stabilirea unui
termen suplimentar pentru exercitarea acestui drept (vezi comentariul la art.
551).

Articolul 553. Efectul imposibilităţii efectuării unor prestaţii in cazul in care

alegerea aparţine debitorului

(1) Debitorul care are dreptul de a alege prestaţia, in cazul in care una din
prestaţii nu poate fi executată, trebuie să execute prestaţia rămasă.
(2) Dacă, in aceleaşi imprejurări, executarea ambelor prestaţii devine
imposibilă, iar imposibilitatea executării fiecăreia se datorează vinovăţiei
debitorului, acesta este ţinut să despăgubească creditorul pină la
concurenţa valorii prestaţiei care a rămas ultima.

(1178)Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări

uneia sau a ambelor prestaţii in cazul in care dreptul de alegere a prestaţiei
datorate aparţine debitorului. Trebuie de menţionat că dispoziţiile acestui
articol sint aplicabile situaţiilor in care prestaţia a devenit imposibilă inainte ca
debitorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. In cazul in care
debitorul şi-a exercitat dreptul de alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se
aplică deoarece obligaţia nu mai este alternativă şi debitorul este ţinut să
execute doar obligaţia aleasă (vezi comentariul la art. 551 alin. (3)). Dacă
ulterior alegerii de către debitor a prestaţiei datorate executarea acesteia
devine imposibilă fie din culpa debitorului fie in lipsa culpei acestuia se vor
aplica regulile generale cu privire la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul
la art. 602 şi următoarele). Dacă cealaltă prestaţie totuşi este posibilă
debitorul nu-l poate obliga pe creditor să primească prestaţia posibilă şi nici
nu poate fi obligat de creditor să execute prestaţia posibilă. Această soluţie se
explică prin faptul că din momentul in care debitorul şi-a exercitat dreptul de
alegere prestaţia posibilă a incetat cu efect retroactiv să fie obiect al
 obligaţiei.
(1179)In conformitate cu prevederile alin. (1) in cazul in care dreptul de alegere
a prestaţiei aparţine debitorului şi una din prestaţiile alternative devine
imposibilă debitorul pierde dreptul de alegere şi din momentul in care una din
prestaţii devine imposibilă debitorul este obligat să execute cealaltă prestaţie.
Deci, pe de o parte această dispoziţie i-l lipseşte de debitor de dreptul de a
alege prestaţia devenită imposibilă, fapt care iar permite să se elibereze de
obligaţie in cazul in care nu este in culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Pe
de altă parte această dispoziţie exclude posibilitatea creditorului de a-l urmări
pe debitor in cazul in care acesta este in culpă pentru imposibilitatea
prestaţiei.
(1180) Debitorul este obligat să execute prestaţia rămasă atit in cazul in care
cealaltă prestaţie a devenit imposibilă din culpa debitorului cit şi in cazul in
care debitorul nu este in culpă pentru imposibilitatea prestaţiei. Această
soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie intre situaţia in
care debitorul este in culpă şi situaţia in care debitorul nu este in culpă pentru
imposibilitatea prestaţiei.
(1181)Debitorul va fi obligat să execute prestaţia rămasă chiar şi in cazul in care
prima prestaţie a devenit imposibilă din culpa creditorului. Această soluţie
rezultă din modul in care a fost redactat alinatul unu. Debitorul insă va putea
cere creditorului repararea prejudiciului cauzat prin faptul că a fost lipsit de
posibilitatea de a alege să execute prestaţia devenită imposibilă sau alt
prejudiciu cauzat patrimoniului sau persoanei debitorului.
(1182)Alin. (2) reglementează situaţia in care dreptul de alegere a prestaţiei
aparţine debitorului şi ambele prestaţii au devenit imposibile din culpa
debitorului. In acest caz debitorul este obligat să-l despăgubească pe creditor
pentru faptul că nu a executat prestaţia care a devenit imposibilă ultima.
Această soluţie se justifică prin faptul că debitorul indiferent de faptul dacă
este in culpă sau nu pentru imposibilitatea executării primei prestaţii este
obligat să execute prestaţia rămasă şi nu este responsabil pentru
imposibilitatea primei prestaţii (vezi alin. (1)).
(1183)In cazul in care debitorul nu este in culpă pentru imposibilitatea executării
nici a uneia dintre prestaţii el este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde
pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii deoarece lipseşte
vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare
(vezi comentariul la art.603).
(1184)In cazul in care ambele prestaţii nu sint posibile şi nu se poate stabili care
dintre prestaţii a devenit imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru
imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii trebuie de considerat că
a devenit imposibilă ultima prestaţia pentru imposibilitatea căreia este
vinovat debitorul. Această soluţie se impune reieşind din faptul că alineatul
unu nu permite debitorului de a alege prestaţia imposibilă chiar dacă nu este
vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei.
(1185)In cazul in care ambele prestaţii nu sint posibile şi nu se poate stabili care
dintre prestaţii a devenit imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru
imposibilitatea ambelor prestaţii trebuie considerat că creditorul va putea să-l
urmărească pe debitor pentru imposibilitatea prestaţiei care este mai puţin
oneroasă pentru debitor. Această soluţie se impune prin faptul că dreptul de
alegere aparţine debitorului şi trebuie de prezumat că el ar fi ales să execute
prestaţia mai puţin oneroasă.

Articolul 554. Efectul imposibilităţii executării prestaţiei in cazul in care

alegerea aparţine creditorului
(1) Creditorul care are dreptul de a alege prestaţia trebuie, in cazul in care
executarea uneia dintre prestaţii devine imposibilă, să accepte executarea
prestaţiei rămase, cu excepţia cazului cind imposibilitatea executării se
datorează vinovăţiei debitorului.
(2) In cazul in care imposibilitatea executării prestaţiei se datorează
vinovăţiei debitorului, creditorul are dreptul să ceară fie executarea in
natură a prestaţiei rămase, fie repararea prejudiciului adus prin
neexecutarea prestaţiei a cărei executare a devenit imposibilă.
(3) Dacă executarea ambelor prestaţii devine imposibilă, iar imposibilitatea
se datorează vinovăţiei debitorului, creditorul poate cere repararea
prejudiciului adus prin neexecutarea unei prestaţii sau alteia.

(1186)Scopul acestui articol este de a stabile efectele imposibilităţii executări

uneia sau a ambelor prestaţii in cazul in care dreptul de alegere a prestaţiei
datorate aparţine creditorului. Trebuie de menţionat că dispoziţiile acestui
articol sint aplicabile situaţiilor in care prestaţia a devenit imposibilă inainte ca
creditorul să-şi exercite dreptul de alegere a prestaţiei. In cazul in care
creditorul şi-a exercitat dreptul de alegere a prestaţiei aceste dispoziţii nu se
aplică deoarece obligaţia nu mai este alternativă şi creditorul este in dreptul
să ceară iar debitorul este ţinut să execute doar obligaţia aleasă (vezi
comentariul la art. 551 alin. (3)). Dacă ulterior alegerii de către creditor a
prestaţiei datorate executarea acesteia devine imposibilă fie din culpa
debitorului fie in lipsa culpei acestuia se vor aplica regulile generale cu privire
la neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele). Dacă
cealaltă prestaţie totuşi este posibilă creditorul nu-l poate obliga pe de debitor
să execute prestaţia posibilă iar debitorul nu este in drept să execute
prestaţia posibilă. Această soluţie se explică prin faptul că din momentul in
care creditorul şi-a exercitat dreptul de alegere prestaţia posibilă a incetat cu
efect retroactiv să fie obiect al obligaţiei.
(1187)In cazul in care dreptul de a alegere a prestaţiei aparţine creditorului şi
una din prestaţiile alternative devine imposibilă creditorul pierde dreptul de a
alege prestaţia datorată şi, din momentul in care una din prestaţii devine
imposibilă, este obligat să accepte executarea de către debitor a prestaţie
care este posibilă. Această obligaţie a creditorului va exista doar in cazurile in
care debitorul nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei.
(1188)Creditorul este obligat să accepte prestaţia rămasă atit in cazul in care
creditorul este vinovat pentru imposibilitatea celeilalte prestaţii cit şi in cazul
in care creditorul nu este vinovat pentru imposibilitatea prestaţiei. Această
soluţie se justifică prin faptul că legiuitorul nu a făcut distincţie intre situaţia in
care creditorul este in culpă şi situaţia in care creditorul nu este in culpă
pentru imposibilitatea prestaţiei.
(1189)Creditorul nu este obligat să accepte prestaţia rămasă in cazul in care
una din prestaţii a devenit imposibilă din culpa debitorului. In acest caz in
conformitate cu prevederile alin. (2) creditorul este in drept fie să accepte
executarea prestaţiei care este posibilă fie să ceară de al debitor repararea
prejudiciului cauzat prin neexecutarea prestaţiei care a devenit imposibilă. De
fapt această dispoziţie vine să stabilească că creditorul menţine dreptul de a
alege prestaţia datorată chiar şi in cazul in care o prestaţie a devenit
imposibilă din vina debitorului.
(1190)Alin. (3) reglementează situaţia in care dreptul de alegere a prestaţiei
aparţine creditorului şi ambele prestaţii au devenit imposibile din vina
debitorului. In acest caz creditorul are dreptul să ceară de la debitor
despăgubiri pentru neexecutarea oricăreia dintre prestaţii. De menţionat că
 acest drept al creditorului nu depinde de faptul care dintre prestaţii a devenit
imposibilă prima. Prin această dispoziţie este stipulat dreptul creditorului de a
alege prestaţia datorată de debitor chiar şi in cazul in care ambele prestaţii
sint imposibile dacă debitorul este vinovat pentru imposibilitatea ambelor
prestaţii.
(1191)In cazul in care debitorul nu este in culpă pentru imposibilitatea executării
nici a uneia dintre prestaţii el este eliberat de obligaţie şi nu va răspunde
pentru imposibilitatea executării nici a uneia dintre prestaţii deoarece lipseşte
vinovăţia care este un element obligatoriu al răspunderii pentru neexecutare
(vezi comentariul la art.603).
(1192)In cazul in care ambele prestaţii nu sint posibile şi nu se poate stabili care
dintre prestaţii a devenit imposibilă ultima iar debitorul este vinovat pentru
imposibilitatea executării doar a uneia dintre prestaţii trebuie de considerat că
creditorul are dreptul să ceară debitorului repararea prejudiciului cauzat prin
neexeutarea prestaţiei pentru imposibilitatea căreia este vinovat debitorul.
Această soluţie se impune reieşind din faptul că dreptul de alegere a
prestaţiei aparţine creditorului şi el nu poate fi lipsit de dreptul de alegere prin
imposibilitatea prestaţiilor.

Articolul 555. Obligaţia facultativă

(1) Obligaţia este facultativă in cazul in care are ca obiect o singură

prestaţie principală al cărei debitor poate fi eliberat prin executarea unei
alte prestaţii.
(2) Debitorul este eliberat in cazul in care executarea prestaţiei principale
devine imposibilă fără vina debitorului.

(1193)Scopul acestui articol este de a defini obligaţiile facultative şi de a stabili

efectele imposibilităţii executării prestaţiei principale in lipsa culpei
debitorului.
(1194)Obligaţia este facultativă in cazul in care are ca obiect doar o singură
prestaţie la care este ţinut debitorul dar acesta se poate libera de obligaţie
executind in locul prestaţiei principale o altă prestaţie care insă este
facultativă şi nu constituie obiect al obligaţiei. Deci debitorul are obligaţia de a
executa o singură prestaţie şi creditorul nu are dreptul să ceară de la debitor
executarea obligaţiei facultative indiferent de faptul dacă creditorul poate sau
nu să ceară debitorului executarea prestaţiei principale.
(1195)Obligaţia afectată de o clauză penală nu este o obligaţie facultativă.
Debitorul nu are dreptul să se libereze de obligaţia principală plătind clauza
penală deoarece aceasta nu poate profita debitorului in cazul in care acesta
nu execută intenţionat obligaţia.
(1196)In conformitate cu alin. (2) in cazul in care obligaţia principală devine
imposibilă şi debitorul nu este vinovat pentru această imposibilitate debitorul
este liberat. Această regulă vine de fapt să confirme regula generală de la
executarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).

Capitolul III
CESIUNEA DE CREANŢĂ
ЄI PRELUAREA DATORIEI
Secţiunea 1
CESIUNEA DE CREANŢĂ
Articolul 556. Dispoziţii generale cu privire la cesiunea de creanţă

(1) O creanţă transmisibilă şi sesizabilă poate fi cesionată de titular

(cedent) unui terţ (cesionar) in baza unui contract. Din momentul incheierii
unui astfel de contract, cedentul este substituit de cesionar in drepturile ce
decurg din creanţă.
(2) Cesiunea creanţei nu poate aduce atingere drepturilor debitorului şi
nici nu poate face obligaţia acestuia mai oneroasa.
(3) Cedentul este obligat sa remită cesionarului actele aferente creanţei şi
să-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei.
(4) Sint incesibile creanţele privitoare la incasarea pensiei alimentare, la
repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei, precum şi la alte
drepturi legate de persoana creditorului.
(5) Cesiunea de creanţă trebuie să fie incheiată in forma cerută pentru
actul juridic in al cărui temei s-a născut creanţa cesionată.

1. (a) După cum am menţionat anterior, raportul obligaţional este o structură

complexă, compusă din mai multe elemente: subiectele, obiectul, conţinutul şi
sancţiunea. Există raporturi juridice care se nasc şi se sting simultan, insă există şi
numeroase raporturi juridice a căror existenţă se perpetuează in timp. Ori elementele
raportului juridic nu trebuie neapărat să rămană neschimbate in această perioadă,
mai exact, practic, toate dintre ele pot fi modificate. Suma acestor modificări sunt
denumite de doctrină dinamica obligaţiilor. In conţinutul acestui concept „dinamica
obligaţiilor” sunt inglobate toate modificările care intervin in fiinţa obligaţiilor fără a
avea ca efect stingerea lor in mod definitiv şi ireversibil. Dinamica obligaţiilor se
realizează prin transmiterea şi transformarea lor. Obligaţiile pot fi transmise in mai
multe feluri. In cadrul acestui capitol ne interesează transmiterea obligaţiei prin acte
intre vii cu titlu particular. Astfel, putem defini acest mod de transmitere a obligaţiei
ca fiind o operaţiune juridică prin care dreptul de creanţă sau datoria din conţinutul
unui raport obligaţional se transmite de la una dintre părţi la o terţă persoană.
Această transmisiune nu afectează existenţa obligaţiei, ea continuă să existe in
patrimoniul dobanditorului aşa cum s-a născut, sau mai bine spus, cum exista in
patrimoniul transmiţătorului la momentul realizării operaţiunii. Celelalte elemente ale
raportului răman neschimbate in urma transmisiunii.
Codul civil reglementează un mod expres o singură modalitate de transmitere
a creanţei – cesiunea de creanţă, dar se mai referă, totuşi, in repetate randuri şi la
subrogaţie – o altă modalitate de transmitere a creanţei.
(b) Alineatul (1), defineşte, in principiu, cesiunea de creanţă. Cesiunea de
creanţă este contractul prin care un creditor (cedent) transmite dreptul său de
creanţă unei alte persoane (cesionar).
Creanţa trebuie să fie transmisibilă şi sesizabilă. Orice creanţă este, in
principiu, transmisibilă, dacă legea sau părţile nu prevăd contrariul, caz in care
devine intransmisibilă sau incesibilă. Alin. (4) explică ce este o creanţă incesibilă. In
cuprinsul codului apar in numeroase randuri noţiunile „sesizabil” (din franceză
saisissable – care poate fi sechestrat, sesizabil) şi „insesizabil” in diferite ipostaze,
fără a fi definite, insă, putem deduce că un bun (drept) este sesizabil atunci cand
poate fi urmărit şi executat silit şi dimpotrivă, este insesizabil bunul sau dreptul care
nu poate fi urmărit şi executat silit.
După cum se precizează in acelaşi alineat, din momentul realizării cesiunii,
cesionarul substituie creditorul originar (cedentul) in cadrul raportului obligaţional,
devenind noul creditor. Intrucat legea nu face nici o precizare, cesiunea poate fi
făcută atat cu titlu oneros cat şi cu titlu gratuit.
2. Chiar dacă debitorul cedat nu este parte in contractul de cesiune (Art. 557),
fiind un terţ faţă de acest contract, alineatul (2) prevede expres că cesiunea nu poate
fi făcută in dauna intereselor debitorului şi respectiv, nu poate face obligaţia
debitorului mai oneroasă. Astfel drepturile dobandite de la sau in timpul fostului
creditor (cedentul) nu se sting odată cu cesiunea, de asemenea după cesiune
obligaţia debitorului nu poate deveni mai oneroasă, adică nu se poate modifica
cuantumul ei (faţetă a principiului libertăţii contractuale, nimeni nu se poate vedea
obligat in cadrul unui contract decat in virtutea propriului consimţămant) sau
modifica condiţiile sau termenele de executare, intreg raportul obligaţional rămanand
neschimbat, mai puţin subiectul activ.
3. Alineatul (3) vizează raporturile dintre cele două părţi ale contractului de
cesiune. Cedentul are obligaţia de a remite toate actele in legătură cu dreptul său de
creanţă (cum ar fi spre exemplu inscrisul constatator al creanţei) precum şi obligaţia
de a pune la dispoziţie intreaga informaţie cu privire la executarea obligaţiei. Această
ultimă obligaţie decurge din obligaţia generală de asumare şi executare a obligaţiilor
cu bună-credinţă (Art. 513) şi obligaţia de informare (art. 516), insă, după părerea
noastră are o existenţă de sine stătătoare şi un conţinut precis. In cazul neindeplinirii
ei de către cedent, considerăm că cesionarul va putea cere desfiinţarea contractului
pentru motiv de viciere a consimţămantului prin dol.
4. Chiar dacă sunt enumerate numai două categorii de creanţe incesibile –
creanţele cu privire la incasarea pensiei alimentare şi creanţele privind repararea
prejudiciului cauzat vieţii şi/sau sănătăţii – totuşi, legea furnizează şi fundamentul
unui criteriu prin care această listă ar putea fi augmentată: legătura stransă intre
dreptul de creanţă şi persoana creditorului. Astfel, vor fi, in principiu, incesibile
creanţele salariale, pensia de intreţinere etc.
5. Condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă sunt enunţate de ultimul alineat.
Cesiunea de creanţă va imbrăca forma solicitată de lege pentru actul juridic din care
decurge creanţa. In principiu, această condiţie privitoare la forma cesiunii este
justificată. Dacă pentru naşterea unui drept de creanţă legea pretinde expres
indeplinirea unei anumite condiţii de formă (forma autentică notarială, spre
exemplu), contractul de cesiune va trebui să imbrace şi el aceeaşi formă, intrucat
putem prezuma că raţiunile existente pentru instituirea formei la naşterea creanţei
persistă şi in cazul cesiunii ei.

Articolul 557. Consimţămantul debitorului

Titularul unei creanţe o poate transmite, fără consimţămintul debitorului,

unui terţ dacă aceasta nu contravine esenţei obligaţiei, inţelegerii dintre
părţi sau legii. Inţelegerea cu debitorul asupra inadmisibilităţii cesiunii
produce efecte doar atunci cind acesta are un interes legitim in acest sens.

Debitorul, care dobandeşte in cadrul acestei operaţiuni juridice denumirea de

debitor cedat, este un terţ faţă de contractul de cesiune, prin urmare acordul sau
consimţămantul său cu privire la acesta este irelevant. Totuşi, in anumite situaţii
creditorul unei creanţe nu va avea aceeaşi libertate de acţiune. Astfel, creditorul nu
va putea transmite discreţionar creanţa, fără consimţămantul debitorului, dacă din
esenţa obligaţiei rezultă că nu va putea face acest lucru decat cu consimţămantul lui.
Drept exemplu ar putea servi o obligaţie intuitu personae, care a fost asumată de
către debitor tocmai in considerarea persoanei creditorului. In acest caz creditorul va
putea să substituie o altă persoană pe poziţia sa numai cu aprobarea debitorului. De
asemenea, părţile pot prevedea expres in momentul incheierii actului juridic că
cesiunea se va putea face numai cu acordul debitorului sau o asemenea condiţie ar
putea rezulta dintr-o dispoziţie legală expresă.
Din conţinutul acestui articol mai rezultă că părţile pot stabili pe cale
convenţională incesibilitatea creanţei. Insă, intrucat aceste acorduri ingrădesc
libertatea contractuală a creditorului, vor fi validate numai in cazul in care debitorul
va putea justifica un interes serios şi legitim. De exemplu, un părinte incheie cu fiul
său o promisiune unilaterală de a vinde un imobil la jumătatea preţului de piaţă a
acestuia. Debitorul obligaţiei (părintele) va avea un interes serios şi legitim de a
pretinde creditorului stipularea inadmisibilităţii cesiunii acestei creanţe, intrucat el nu
are nici un interes de a vinde imobilul la jumătate de preţ eventualului cesionar.
Seriozitatea şi legitimitatea interesului vor fi analizate de la caz la caz, in funcţie de
circumstanţele concrete ale cauzei. Astfel, in exemplul de mai sus, dacă preţul
imobilului ar fi cel de piaţă, interesul va trebui căutat in alte elemente (s-ar putea ca
imobilul să aibă o valoare sentimentală sporită in cadrul acelei familii, să fi aparţinut
unei personalităţi din familie etc.), iar legitimitatea lui va fi analizată in concret,
validandu-se sau invalidandu-se, după caz, clauza de inalienabilitate a creanţei.

Articolul 558. Volumul drepturilor transmise cesionarului

(1) Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există in

momentul transmiterii.
(2) O dată cu cesiunea creanţei, asupra cesionarului trec garanţiile şi alte
drepturi accesorii.

1. Alineatul (2) al art. 556 se preocupa de drepturile debitorului cedat in

cadrul cesiunii, drepturi care nu pot suferi nici o atingere ca urmare a efectuării
acestei operaţiuni. Alineatul (1) al prezentului articol se preocupă de drepturile
cesionarului. „Drepturile de creanţă se transmit cesionarului aşa cum există in
momentul transmiterii” – dispoziţia este firească şi logică. Cesionarul nu poate primi
de la cedent mai multe drepturi sau alte drepturi decat le avea acesta din urmă. De
asemenea el va dobandi drepturile de creanţă in starea in care se găseau ele in
patrimoniul cedentului la momentul cesiunii. De exemplu, un drept afectat de o
condiţie sau termen nu va putea fi transmis cesionarului decat afectat de aceleaşi
modalităţi sau dacă este cesionat un drept de creanţă, al cărui drept la acţiune s-a
prescris, cesionarul nu-şi va vedea regenerat dreptul la acţiune ca urmare a cesiunii.
2. Impreună cu dreptul sau drepturile de creanţă transmise, cesionarul
dobandeşte şi garanţiile şi alte drepturi accesorii care insoţesc acele creanţe.
Accesorium sequitur principalem sau accesoriul urmează soarta principalului este
adagiul care stă la temelia acestei dispoziţii. Plus că alineatul (2) completează in mod
logic dispoziţiile primului alineat: drepturile se transmit aşa cum există in patrimoniul
cedentului la momentul cesiunii. Dacă in momentul cesiunii drepturile de creanţă
sunt insoţite de garanţii sau alte drepturi accesorii, creanţa va trece in patrimoniul
cesionarului „aşa cum există in momentul transmiterii”, adică insoţită de aceleaşi
garanţii şi drepturi accesorii.

Articolul 559. Garantarea valabilităţii creanţei

(1) Cedentul este responsabil in faţa cesionarului de valabilitatea creanţei

şi a mijloacelor de garantare a acesteia, dar nu răspunde pentru
neexecutarea acestei creanţe de către debitor, cu excepţia cazurilor cand
cedentul a garantat pentru debitor faţă de cesionar.
(2) In cazul cesiunii creanţei care rezultă dintr-un titlu de valoare la ordin,
cedentul este responsabil şi de executarea obligaţiei de către debitor.

1. Conform prezentei dispoziţii, cedentul nu răspunde faţă de cesionar decat

de existenţa şi valabilitatea dreptului său de creanţă şi a eventualelor accesorii ale
acestuia. Cedentul nu este răspunzător faţă de cesionar de indeplinirea obligaţiilor de
către debitorul cedat sau de insolvabilitatea lui survenită după momentul cesiunii.
 Considerăm, insă, că cedentul va răspunde de insolvabilitatea debitorului
existentă in momentul cesiunii, dacă nu l-a informat pe cesionar de acest fapt.
Aceasta intrucat, ascunzand acest lucru cesionarului, incalcă obligaţiile generale de
bună-credinţă şi de informare, precum şi obligaţia specială prevăzută la alin. (3) art.
556: „Cedentul este obligat... sa-i pună la dispoziţie informaţia necesară realizării ei
(creanţei – s.n.)”. Ori, insolvabilitatea actuală a debitorului cedat este o informaţie
indispensabilă realizării creanţei.
Totuşi, aplicarea acestei dispoziţii supletive poate fi evitată de către părţile
cesiunii, prevăzandu-se expres garantarea executării obligaţiei din partea debitorului
cedat. Această clauză este des utilizată in raporturile comerciale şi de comerţ
internaţional şi este cunoscută sub denumirea de clauză del credere sau du croire in
varianta franceză. Chiar dacă in aparenţă această clauză se aseamănă cu
fidejusiunea, in realitate nu pot fi confundate. In baza acestei obligaţii de garanţie,
cedentul va fi ţinut să despăgubească cesionarul pentru prejudiciile ce i-au fost
cauzate ca urmare a neexecutării obligaţiei de către debitorul cedat. Uzual, aceste
prejudicii constau in preţul plătit pentru achiziţionarea creanţei, cheltuielile
contractului, cheltuielile de judecată şi alte daune suferite de cesionar.
2. Titlurile de valoare la ordin cunosc o modalitate specifică de transmitere –
girul (a se vedea, spre exemplu, art. 1264 Transmiterea cecului). Una dintre
diferenţele cele mai importante intre cesiunea unei creanţe şi girul unui efect de
comerţ este negarantarea executării obligaţiei de către cedent (afară de stipulaţie
contrară expresă) şi garantarea executării obligaţiilor de către girant, ca regulă
generală (Art. 1264 alin. (2) „Girantul răspunde pentru plata cecului, cu excepţia
persoanelor cărora cecul le-a fost transmis prin gir după interzicerea unui nou gir de
către girant”). Şi prezentul alineat dispune clar, că in cazul cesiunii unui titlu de
valoare la ordin, cedentul va răspunde şi de executarea obligaţiei de către debitor,
instituindu-se o excepţie in cadrul cesiunii de creanţă. Care ar fi raţiunea eliminării
acestei deosebiri de regim juridic intre cesiunea titlului de valoare şi girul titlului de
valoare?
Alineatul (4) art. 1264: „Cecul nominativ este transmis in conformitate cu
formele unei cesiuni simple şi avand efectele ei”. Dincolo de utilitatea şi necesitatea
instituirii unui regim distinct de transmitere a unui cec nominativ şi a unui cec la
ordin apare o altă problemă: care este cesiunea simplă şi respectiv efectele ei? Art.
559 reglementează efectele a două tipuri de cesiuni: cesiunea simplă sau ordinară şi
cesiunea simplă „specială” (cand creanţa rezultă dintr-un titlu de valoare). După cum
am văzut, efectele diferă in ceea ce priveşte garantarea executării obligaţiei de către
cedent. Revenind la intrebarea iniţială – care efecte sunt vizate de art. 1264 alin. (4):
cele de alin (1) sau cele de la alin. (2)?
Considerăm inutil acest ultim alineat, cesiunea de creanţă simplă şi girul fiind
in măsură să ofere instrumente suficiente pentru transmiterea titlurilor de valoare.
Crearea unui regim derogator in cadrul cesiunii de creanţă nu ameliorează cu nimic
transmiterea acestor titluri, dimpotrivă, pot produce confuzii.

Articolul 560. Excepţiile opuse de debitor cesionarului

Debitorul este indreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a

putut să le opună cedentului pană in momentul comunicării cesiunii.

După cum am menţionat anterior (art. 556), cesiunea de creanţă nu poate

aduce atingere drepturilor debitorului prin diminuarea sau modificarea lor. Toate
drepturile pe care le avea in cadrul raportului iniţial le păstrează şi in raportul
modificat prin schimbarea subiectului activ – creditorul. Din punct de vedere
procesual, debitorul işi putea realiza drepturile prin intermediul acţiunilor in instanţă
şi a excepţiilor pe care le putea invoca in cadrul acţiunilor intentate de creditor.
Păstrandu-şi drepturile, debitorul işi păstrează şi mijloacele procesuale de garantare
a lor.

Articolul 561. Opozabilitatea prestaţiilor

Cesionarului i se pot opune prestaţiile efectuate de debitor, după cesiune,

pentru cedent, ca şi orice act juridic incheiat după cesiune intre debitor şi
cedent cu privire la creanţa transmisă dacă debitorul nu avea cunoştinţă, in
momentul efectuării prestaţiei sau al intocmirii actului, de existenţa
cesiunii.

După cum am mai menţionat, debitorul cedat este un terţ faţă de contractul
de cesiune intervenit intre cedent şi cesionar. Ea (cesiunea) ii devine opozabilă
numai din momentul comunicării. Pană la comunicare de cele mai multe ori debitorul
ignoră realizarea cesiunii şi persoana noului său creditor, astfel că pentru el nu există
decat un singur creditor – cedentul. Este firesc ca, in toată perioada scursă de la
momentul cesiunii şi pană la notificare, debitorul să poată plăti in mod valabil
cedentului, o asemenea plată avand efect liberatoriu pentru el. De asemenea,
debitorul poate incheia in mod valabil orice act juridic cu creditorul său (remiterea de
datorie, novaţie etc.), ii poate opune prescripţia extinctivă sau compensaţia.
După indeplinirea formalităţilor de publicitate a cesiunii debitorului cedat ii
devine opozabil contractul de cesiune din care rezultă că cesionarul este creditorul
său. Devenind debitorul exclusiv al cesionarului, acesta nu va mai putea plăti in mod
valabil fostului său creditor, iar eventualele acte juridice incheiate după ce cesiunea i-
a devenit opozabilă nu vor produce nici un efect asupra creanţei.
O problemă apare, totuşi, in urma analizei acestui articol, intrucat, reiese că
cesiunea de creanţă ii devine opozabilă debitorului in momentul in care ia
cunoştinţă de existenţa ei, contrar celor ce decurg din alte articole – cesiunea
devine opozabilă din momentul notificării debitorului. Din analiza celorlalte texte
cu privire la cesiunea de creanţă rezultă că aceasta devine opozabilă prin
indeplinirea unor formalităţi de publicitate: notificarea debitorului despre cesiune sau
prezentarea unui inscris cu privire la cesiune. Articolul precedent (art. 560):
„Debitorul este indreptăţit să opună cesionarului toate excepţiile pe care a putut să
le opună cedentului pană la momentul notificării cesiunii (s.n. – S.G.)” şi art. 564
Notificarea despre cesiune (vom analiza mai jos conţinutul acestui articol) evocă
ideea că opozabilitatea cesiunii de creanţă se poate face numai prin notificarea
debitorului sau prezentarea unui inscris cu privire la cesiune. In ambele
cazuri discutăm despre o conduită activă din partea părţilor contractului de cesiune:
notificare sau prezentare. A lua cunoştinţă denotă o conduită activă din partea
debitorului, plus că debitorul poate lua cunoştinţă despre cesiune in variate moduri,
iar informaţiile, dacă nu provin de la părţile contractului de cesiune, pot fi eronate,
confuze sau incomplete. Prin urmare sfera noţiunilor de „a avea cunoştinţă” şi
„notificare sau prezentare de inscrisuri” nu este aceeaşi, prima fiind mult mai vastă.
Considerăm această inadvertenţă strecurată in textul prezentului articol
regretabilă şi, totodată credem că numai din momentul notificării debitorului sau
prezentării inscrisurilor cesiuni acesta ii devine opozabilă, indiferent dacă a aflat
anterior şi prin alte mijloace despre ea. Acest text necesită o corelare cu celelalte
articole din această secţiune care se poate realiza fie prin modificarea lui, fie prin
interpretarea sintagmei „avea cunoştinţă” in sensul „avea cunoştinţă in urma
notificării sau prezentării inscrisurilor...”.

Articolul 562. Prioritatea in cazul cesiunii repetate

 Dacă o creanţă este cedata de acelaşi titular de mai multe ori, creditor al
obligaţiei este primul cesionar.

Acest articol abordează, in fond, o problemă spinoasă pentru multe legislaţii:

vanzarea lucrului altuia cu aplicaţii particulare in domeniul cesiunii de creanţă.
Ipoteza este clară: cedentul cesionează aceeaşi creanţă mai multor cesionari,
intre care se va naşte, inevitabil, un conflict de interese. Soluţia preferată de
legiuitorul moldav este pe cat de clară şi justă din punct de vedere teoretic, pe atat
de controversată şi greu de implementat in practică.
Acest articol dispune expres că este considerat creditor al obligaţiei primul
cesionar. Soluţia ni se pare discutabilă, datorită insuficienţelor criteriului preferat de
către legiuitor.
Cum poate fi determinat cu certitudine „primul cesionar”? Nici debitorul cedat
şi nici judecătorul nu pot cunoaşte cu exactitate numărul cesiunilor efectuate de unul
şi acelaşi cedent şi ordinea in care au fost făcute. Teoretic, pot exista sute de cesiuni
concurente, iar in momentul in care judecătorul consideră că a depistat „primul
cesionar” poate apărea altul, cu o cesiune cu dată anterioară.
O altă complicaţie ce rezultă din aplicarea acestei reguli: cum se determină,
din punct de vedere practic, cine este primul cesionar? Aparent, răspunsul este
elementar de simplu: se compară data la care a fost efectuată fiecare cesiune. Dar
care este valoarea datei unui inscris sub semnătură privată (presupunand,
bineinţeles, că a fost intocmit un asemenea inscris - a se vedea art. 210)? Cum va fi
rezolvată problema in cazul in care toate cesiunile au fost efectuate in aceeaşi zi (un
inscris trebuie să fie, in principiu, datat, dar nu trebuie să poarte ora la care a fost
intocmit)? Cedentul nu va avea nici un impediment in a efectua o nouă cesiune,
antedatată, după ce anterior a efectuat o cesiune, trecand data reală a cesiunii.
Astfel, „primul cesionar” devine al doilea, al treilea etc. după bunul plac al cedentului
şi al cesionarilor subsecvenţi.
In concluzie, legiuitorul a preferat un criteriu relativ care nu permite o
tranşare unitară şi certă a problemei. In opinia noastră, era mai simplu şi eficient să
se prevadă că va fi preferat cesionarul care a realizat primul formalităţile de
publicitate, făcandu-i opozabilă cesiunea debitorului şi terţilor. Din punct de vedere
practic este considerabil mai simplu de a determina cu certitudine data la care s-a
făcut notificarea sau cine a făcut primul notificarea. Există un singur debitor, prin
urmare dispare problema unor notificări oculte, necunoscute judecătorului. Există
suficiente mijloace care permit cesionarului diligent să demonstreze faptul că a făcut
notificarea şi data la care a făcut-o, eliminandu-se, practic, posibilitatea debitorului
de a-i frauda interesele.

Articolul 563. Inscrisul privind debitul

Debitorului care a intocmit un inscris asupra debitului i se poate opune

conţinutul inscrisului de către cesionar dacă acesta, la data cesiunii
creanţei, nu ştia şi nici nu trebuia să ştie că inscrisul nu reflecta realitatea.

Acest articol analizează un caz particular de simulaţie in domeniul cesiunii de

creanţă. In această ipoteză există două acte juridice care constată creanţa iniţială.
Un act juridic care reflectă realitatea, dar care este ocult şi actul prin care părţile
disimulează realitatea – actul public (actul simulat). Cesionarul, care la data realizării
simulaţiei era un terţ propriu-zis faţă de această operaţiune („nu ştia şi nici nu
trebuia să ştie...”), ii va putea opune debitorului cedat actul public, simulat.
Observăm o derogare de la regula generală, care instituie un regim foarte
restrictiv referitor la simulaţie: „Actul juridic incheiat cu intenţia de a ascunde un alt
act juridic (actul juridic simulat) este nul (s.n. S.G.). Referitor la actul juridic avut in
vedere de părţi se aplică regulile respective.” (Art. 221 Nulitatea actului juridic fictiv
sau simulat, alin. (2)). Intr-adevăr, in acest caz, actul simulat nu va fi lovit de nulitate,
cesionarul putandu-i opune debitorului conţinutul actului (inscrisului, in textul legii),
deci, actul simulat va produce efecte intocmai ca şi in cazul in care ar fi real. Nu
inţelegem raţiunea acestei derogări de la regula generală in cazul dat. De ce
cesionarul poate opta („i se poate opune (s.n. S.G.)... de către cesionar”) intre
aplicarea regulii generale, adică constatarea nulităţii actului simulat, şi menţinerea
actului simulat? De ce nu se poate menţine actul simulat şi in alte cazuri decat
cesiunea de creanţă şi, mai ales, dacă nulitatea absolută protejează un interes public,
de ce in acest caz interesele private ale cesionarului prevalează interesului public?

Articolul 564. Notificarea despre cesiune

(1) Dacă cedentul notifică debitorul că a cedat creanţa sau ii prezintă un

inscris privitor la cesiune, cedentului i se poate opune de către debitor
cesiunea şi atunci cand ea nu a mai avut loc sau cand este lipsită de efect.
(2) Notificarea despre cesiune poate fi retrasă doar cu consimţămantul
celui desemnat ca nou creditor.

1. Am mai analizat, intr-un mod tangenţial, acest articol in comentariile de

mai sus. Ca o primă observaţie, considerăm nepotrivit titlul pentru conţinutul acestui
articol şi lipsa unui text adecvat titlului. „Notificarea despre cesiune” ar duce cititorul
cu gandul la instituirea unei reguli generale cu privire la efectuarea formalităţilor de
publicitate necesare pentru opozabilitatea cesiunii de creanţă faţă de debitor şi faţă
de terţi. In urma lecturii conţinutului articolului ne dăm seama că a fost vizat un caz
particular, anume cazul cand cesiunea este lipsită de efect posterior notificării sau
prezentării unui inscris cu privire la cesiune.
Dincolo de aceste observaţii, textul tranşează problema impactului desfiinţării
cesiunii sau lipsirii ei de efecte posterior notificării ei debitorului. Este ciudată
expresia „nu a mai avut loc”. Dacă „nu a mai avut loc”, atunci care a fost obiectul
notificării sau prezentării inscrisului privitor la cesiune (la care cesiune dacă ea nu a
mai avut loc ulterior?). Considerăm că legiuitorul a avut in vedre situaţiile in care
părţile nu execută contractul şi acesta este desfiinţat sau este desfiinţat din alte
motive, sau, in fine, „este lipsită de efect”. In această ipoteza, debitorul ii va putea
opune cedentului cesiunea creanţei, in ciuda incidenţei evenimentelor descrise mai
sus.
Soluţia ni se pare logică, intrucat debitorul, primind notificarea, devine
debitorul exclusiv al cesionarului, cedentul avand calitatea de terţ faţă de obligaţia
debitorului. Debitorul, fiind la randul său terţ faţă de contractul de cesiune, nu poate
şi nu are competenţa de a aprecia temeinicia motivelor de ineficacitate prezentate
de cedent. Bineinţeles, regula nu are o valoare absolută. De exemplu dacă cedentul ii
prezintă o hotărare judecătorească din care rezultă inexistenţa sau ineficacitate
cesiunii, debitorul va trebui să ţină cont de ea, urmand să redevină debitorul
cedentului.
2. De asemenea, continuand ideea de mai sus, alineatul (2) statuează că
notificarea cesiunii poate fi retrasă doar cu consimţămantul celui desemnat ca nou
creditor, adică a cesionarului. Considerăm că acel „doar” se referă la faptul că
cesiunea poate fi „intoarsă” numai cu consimţămantul cesionarului, nu şi pe cale
unilaterală numai de către cedent. Acel „doar” nu doreşte să instaureze hegemonia
acordului cesionarului pentru constatarea ineficienţei cesiunii. De exemplu, dacă
cesiunea de creanţă are o cauză ilicită, in urma constatării nulităţii şi repunerii
părţilor in situaţia anterioară, cu sau fără consimţămantul cesionarului, creanţa va
reveni in patrimoniul cedentului, acest fapt fiindu-i opozabil şi debitorului cedat.
Articolul 565. Cesiunea altor drepturi

Regulile privind cesiunea creanţei se aplica in modul corespunzător şi in

cazul cesiunii altor drepturi.

Utilitatea, dar, mai ales, necesitatea acestui articol ne scapă cu desăvarşire.

„Regulile privind cesiunea creanţei se aplică in modul corespunzător şi in cazul
cesiunii altor drepturi (s.n. S. G.)”.
Care sunt acele „alte drepturi” vizate de acest articol? In general, drepturile
se impart in două mari categorii: drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au un conţinut economic,
putand fi evaluate in bani şi se impart la randul lor in două categorii: drepturi reale şi
drepturi de creanţă. Drepturile reale sunt drepturi subiective patrimoniale care
conferă titularului lor anumite prerogative, recunoscute de lege, asupra unui bun, pe
care el le poate exercita in mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară, in acest scop,
intervenţia oricărei alte persoane. Drepturile de creanţă sunt acele drepturi
subiective patrimoniale in virtutea cărora titularul lor (creditorul) are posibilitatea
juridică de a pretinde subiectului pasiv (debitorului), persoană determinată, să dea,
să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrangerii din partea statului.
Dacă eliminăm din această ecuaţie drepturile de creanţă („se aplică... cesiunii
altor drepturi” afară de cele de creanţă) nu rămanem decat cu drepturile personale
nepatrimoniale şi drepturile reale.
Or, drepturile personale nepatrimoniale nu pot, ca şi principiu, să fie
cesionate, intrucat sunt „personale” şi mai sunt şi „nepatrimoniale”. Chiar dacă am
presupune că pot fi cesionate, oricum, fiind drepturi absolute, nu există decat o
singură persoană determinată – titularul lor, pe cand cesiunea de creanţă implică trei
persoane, dispoziţiile legale ce ar urma să se „aplice in mod corespunzător”
reglementand situaţia fiecărui participant la această operaţiune: cedent, cesionar,
debitor cedat. Aplicarea normelor cesiunii de creanţă ar fi imposibilă şi din acest
considerent, structura diferită a drepturilor absolute şi a celor de creanţă.
Spre deosebire de drepturile personale nepatrimoniale, drepturile reale pot fi
„cesionate”. Numai că, in cazul acestor drepturi „cesiunea” poartă o denumiri
specifice – „vanzare-cumpărare”, „schimb”, „donaţie” etc. – şi beneficiază de
reglementări exprese şi detaliate (Cartea a III, Titlul III, Capitolul I Vanzarea-
cumpărarea, Art. 753 – 822; Capitolul II Schimbul, Capitolul III Donaţia şi alte
contracte translative de proprietate). Mai mult, din cauza structurii diferite a
drepturilor reale, drepturi absolute, şi drepturilor de creanţă, drepturi relative,
dispoziţiile cu privire la cesiunea de creanţă sunt incompatibile in ce priveşte
transferul drepturilor reale. In cazul drepturilor reale avem titularul lor, care este o
persoană determinată şi restul participanţilor la viaţa juridică, care, chiar dacă au o
indatorire generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere dreptului real,
totuşi, nu pot fi asimilaţi „debitorului” din cadrul unui raport juridic obligaţional, care
este o persoană determinată şi are obligaţii determinate. Prin urmare, nici in cazul
drepturilor reale nu-şi vor putea găsi aplicare in mod corespunzător regulile cesiunii
de creanţă. Şi este firesc să fie aşa. Să comparăm cesiunea unui drept de creanţă cu
vanzarea unui drept real (de proprietate, de pildă), cesionarul dobandeşte un drept
corelativ obligaţiei unui debitor determinat de a executa o prestaţie determinată;
cumpărătorul dobandeşte un drept real absolut (dreptul de proprietate), in virtutea
căruia poate exercita singur, fără intervenţia oricărei alte persoane toate
prerogativele recunoscute de lege, tuturor celorlalţi participanţi revenindu-le o
obligaţie pasivă generală de a nu incălca in vreun fel acest drept; pentru a-şi face
opozabil dreptul dobandit, cesionarul (de obicei) va trebui să indeplinească nişte
formalităţi de publicitate (notificarea debitorului); de regulă, dreptul de proprietate
este opozabil tuturor fără indeplinirea formalităţilor de publicitate, iar in anumite
cazuri (in cazul bunurilor imobile, spre exemplu) legea pretinde efectuarea
publicităţii, dar diferă procedura şi finalitatea publicităţii faţă de cea specifică cesiunii
de creanţă. Exemple de incompatibilitate a dispoziţiilor cesiunii de creanţă cu
vanzarea drepturilor reale pot continua, analizand fiecare articol de mai sus in parte.
Prin urmare, constatăm că textul articolului in cauză face o trimitere fără
adresă, neexistand, in principiu, alte drepturi cărora să li se „aplice in mod
corespunzător” regulile cesiunii de creanţă.
Am spus in principiu, fiind că ar mai exista, totuşi, o categorie de drepturi
subiective care pot fi asimilate drepturilor de creanţă – drepturile potestative.
Această categorie de drepturi este o creaţie a doctrinei, preponderent franceze de la
sfarşitul secolului trecut, nefiind prevăzută expres in nici un cod, nici chiar in cele mai
recente (Codul civil al Quebecului, Codul civil al Federaţiei Ruse sau al Moldovei).
Specificul acestor drepturi potestative constă in puterea, conferită titularului său de
lege sau prin contract, de a modifica unilateral o situaţie juridică, interesand şi alte
persoane decat titularul dreptului, printr-o simplă manifestare de voinţă (St. Valory,
La potestativite dans les relations contracuelles, Presses Universitaires D’ Aix-
Marseille, 1999). De altfel, potestativitatea nu este o tehnică nouă in sistemele
juridice actuale, ea este prezentă in cadrul celor mai vechi instituţii, fiind prezentă
chiar şi in codul civil al Republicii Moldova (precum şi in codurile civile mai „bătrane”:
Codul civil francez, Codul civil roman etc.)!
Cu toate acestea, la stadiul actual al reglementărilor, considerăm că acest
text trebuie suprimat.

Articolul 566. Transmiterea creanţelor altfel decat prin voinţa părţilor

r
Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplică in modul corespunzător in cazul in
care o creanţă este transmisă in baza legii, a unei hotărari judecătoreşti
sau a unei decizii a autorităţii publice.

Dispoziţiile referitoare la cesiunea de creanţă convenţională, adică realizată in

baza unui contract incheiat sub auspiciile principiului libertăţii contractuale intre
cedent şi cesionar, se vor aplica „in modul corespunzător” şi cesiunilor asimilate de
legiuitor cesiunii contractuale: cesiunilor legale, judecătoreşti sau administrative. De
precizat, că şi in ultimele cazuri enumerate cesiunea de creanţă işi păstrează
caracterul contractual, insă, consimţămantul uneia dintre părţi sau chiar al ambelor
este dat ca urmare a unei dispoziţii legale exprese, a unei hotărari judecătoreşti sau
a unei decizii administrative. In aceste situaţii, normele se vor aplica „in modul
corespunzător”, luandu-se in calcul particularităţile enunţate mai sus.

Secţiunea a 2-a
PRELUAREA DATORIEI

Articolul 567. Preluarea datoriei de la creditor

(1) O datorie poate fi preluata de un terţ in temeiul unui contract cu

creditorul. In acest caz, locul debitorului este preluat de terţ.
(2) Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el
insuşi obligaţia.

1. Trebuie să menţionăm de la inceput modul de abordare diferit al

legiuitorului moldovean atat faţă de ceilalţi legiuitori (inclusiv cei care i-au servit ca
model), cat şi faţă de cel din secţiunea anterioară (Secţiunea 1. Cesiunea de
creanţă). Incercand o definiţie a cesiunii de datorie după modelul cesiunii de creanţă,
am obţine următorul rezultat: cesiunea de datorie este acea operaţiune juridică prin
care un debitor (debitor cedent) transmite datoria sa unei alte persoane (debitor
cesionar), care se obligă in locul său faţă de creditorul cedat. Insă, chiar după o
analiză superficială ne putem da seama că nu putem aplica analogia in acest caz. De
altfel, cesiunea de datorie nu este definită nici reglementată ca atare de lege. Totuşi,
au fost concepute procedee indirecte prin care se poate realiza cesiunea de
datorie şi preluarea datoriei. Aceste procedee sunt: subrogaţia in drepturile
creditorului prin plata creanţei, novaţia prin schimbarea debitorului şi delegaţia
(perfectă şi imperfectă).
Codul civil moldovenesc reglementează in mod explicit numai novaţia (art.
665), cu toate că demonstrează că nu ignoră existenţa celorlalte procedee (Cartea a
V-a, Dreptul internaţional privat, Titlul II, Norme conflictuale, Capitolul V, Obligaţiile
contractuale şi extracontractuale, art. 1619, Transmiterea şi stingerea obligaţiilor,
conţine referiri la „subrogarea convenţională”, „delegaţia şi novaţia”). Omisiunea
reglementării subrogaţiei şi delegaţiei nu este intamplătoare, dar nici benefică.
Legiuitorul a preferat o altă cale, imbinand elemente din aceste instituţii şi creand
ceea ce a numit „Preluarea datoriei” (care există in două variante: preluarea datoriei
de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor).
Am amintit mai sus despre reglementarea diferită a transmiterii raportului
obligaţional in cat priveşte latura activă (dreptul de creanţă) şi latura pasivă
(datoria). La cesiunea de creanţă iniţiativa sau rolul principal revine, in mod firesc,
titularului creanţei. In cazul transmiterii laturii pasive, titularul datoriei – debitorul – s-
ar părea că este lipsit de acest rol activ, nemaifiind cel care are iniţiativa. Acestea
rezultă atat din titlul instituţiei „Preluarea datoriei (de către cineva)”, cat şi din
economia generală a reglementărilor.
Reglementările cu privire la preluarea datoriei nu se limitează numai la
secţiunea cu acelaşi titlu, fiind completate şi de alte texte din cod. Astfel, după
părerea noastră, dispoziţiile art. 567 trebuie completate cu dispoziţiilor art. 581
Executarea obligaţiei de către un terţ şi art. 582 Satisfacerea creanţelor creditorului
de către un terţ.
Alineatul (1) al prezentului articol permite unui terţ să i-a locul debitorului, in
urma unui contract incheiat cu creditorul, iar art. 581 stipulează că, in afara
obligaţiilor intuitu personae (sau mai exact a obligaţiilor care trebuiesc executate
numai de către debitor), creditorul este obligat să accepte executarea propusă de
un terţ, sub condiţia, insă, ca executarea să fie făcută in interesul debitorului şi nu
doar in scopul de a schimba creditorul. Diferenţa intre aceste texte rezidă in
faptul că primul reglementează preluarea datoriei anterior scadenţei, iar celelalte in
momentul sau ulterior scadenţei, prin plată.
Dar ce este sau in ce constă „preluarea datoriei de la creditor”?
(a) Nu este o novaţie prin schimbare de debitor, cu toate că poate fi. Sună
cam ambiguu, dar să vedem argumentele. Conform alin. (1) al art. 665, obligaţia
veche se stinge „in baza inţelegerii intre părţi (creditor şi debitor, s.n. S.G.)” de a
o inlocui cu o obligaţie nouă (in cazul dat, aliquid novi fiind noul debitor). Prin urmare,
in cazul unei novaţii prin schimbare de debitor, intotdeauna va exista
consimţămantul celor trei protagonişti: creditorul, debitorul şi terţul (noul debitor). In
cazul „preluării datoriei de la creditor”, debitorul poate fi schimbat fie numai prin
acordul creditorului şi terţului (alin. (2) al art. 567), fie cu acordul tuturor celor
implicaţi: creditor, debitor, terţ, caz in care se confundă cu o novaţie prin schimbare
de debitor.
(b) Nu este o delegaţie imperfectă nici perfectă.
Delegaţie imperfectă este operaţia prin care creditorul delegatar acceptă pe
debitorul delegat, dar nu consimte la liberarea debitorului delegant, păstrand ambii
debitori. Teza finală a alineatului (1) este suficient de explicită: „In acest caz, locul
debitorului este preluat de terţ”. Şi delegaţia imperfectă implică acordul de voinţe a
celor trei personaje implicate.
Delegaţia perfectă. Aşa cum s-a remarcat in doctrină, delegaţia perfectă şi
novaţia prin schimbare de debitor se suprapun, delegaţia perfectă fiind o novaţie prin
schimbare de debitor. Astfel, cele spuse mai sus cu privire la novaţie sunt valabile şi
in acest caz.
(c) Subrogaţia convenţională consimţită de creditor. Această operaţie se
realizează prin acordul de voinţă intervenit intre creditor şi terţul care plăteşte
datoria debitorului. In acest caz nu este necesar acordul debitorului, insă, după cum
uşor se poate remarca, subrogaţia convenţională consimţită de creditor trebuie să fie
concomitentă cu plata. Subrogaţia realizată anterior plăţii nu este altceva decat o
cesiune de creanţă. „Preluarea datoriei de la creditor” se realizează inaintea
efectuării plăţii (a se vedea mai sus diferenţa intre art. 567 şi 581), deci nu este nici o
subrogaţie convenţională consimţită de creditor.
(d) Cesiunea de creanţă. După cum am menţionat anterior, cesiunea de
creanţă este contractul prin care un creditor (cedent) transmite dreptul său de
creanţă unei alte persoane (cesionar).
Există două părţi: creditorul unei obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul
debitorului. Pană aici, cesiunea de creanţă este identică cu „preluarea datoriei de la
creditor”. Şi aceasta se realizează (poate realiza) intre două părţi: creditorul unei
obligaţii şi un terţ. Nu este necesar acordul debitorului.
Diferă, insă, perspectiva din care este privită această operaţiune, dacă in
cazul cesiunii operaţiunea este privită din punct de vedere a cedentului, in cazul
„preluării datoriei de la creditor” operaţiunea (aceeaşi operaţiune) este privită din
punct de vedere terţului (care poate fi numit la fel de bine fie cesionar, fie noul
debitor). Intr-adevăr, ca urmare a cesiunii creanţei, cedentul pierde dreptul de a
urmări fostul debitor (debitorul cedat) (in anumite condiţii, chiar şi dacă cesiunea nu
a avut loc sau a fost lipsită de efecte (art. 564 Notificarea despre cesiune)),
dobandind in schimb un nou debitor (cesionarul). In cazul in care cesiunea de creanţă
este cu titlu oneros, cesionarul urmează să achite fie datoria integrală a vechiului
debitor, fie o parte din ea (in cele mai dese cazuri), dar in orice caz, preia datoria din
punct de vedere „calitativ”, adică dobandeşte calitatea de „noul debitor al
cedentului”, chiar dacă cantitativ obligaţia sa va fi diminuata in urma inţelegerii
intervenite. Aceeaşi situaţie se intamplă şi cazul cesiunii de creanţă cu titlu gratuit,
cedentul instrăinează creanţa fără a primi nimic in loc, insă, relaţia sa cu debitorul
iniţial nu diferă cu nimic faţă ce cazul cesiunii oneroase, acesta incetează a mai fi
debitorul său, datoria sa fiind „preluată” calitativ de către cesionar, care, fiind
gratificat de cedent (practic, discutăm despre o remitere de datorie) nu-i va plăti
nimic.
Rezumand cele spuse mai sus, in cadrul cesiunii de creanţă, cesionarul il
„eliberează” pe debitorul cedat de datoria lui faţă de creditorul iniţial. Acelaşi lucru se
intamplă şi in cazul „preluării datoriei de la creditor”, terţul il „eliberează” pe debitor
de datoria lui faţă de creditor.
Care sunt, totuşi, deosebirile intre cesiunea de creanţă şi „preluarea datoriei
de la creditor”? O primă deosebire, fără consecinţe practice importante, ar constitui-o
faptul că, „preluarea datoriei de la creditor” apare ca o „cesiune de creanţă”
nefinalizată sau nespusă pană la capăt. In cadrul cesiunii este reglementată cu
claritate relaţia intre cesionar şi debitor cedat. Primul este creditorul ultimul rămane
debitor in cadrul aceluiaşi raport juridic – raportul iniţial. In cazul „preluării datoriei de
la creditor” nu mai rezultă cu aceeaşi claritate relaţia dintre terţul care a preluat
datoria şi fostul debitor. Legiuitorul nu se preocupă de resorturile care au stat la baza
acestei acţiuni intreprinse de terţ. Intre terţ şi debitor ar fi putut exista anumite
raporturi juridice anterioare in baza cărora terţul a preluat datoria; terţul poate prelua
datoria ca urmare a gestionării afacerilor debitorului; terţul poate prelua datoria din
dorinţa de a-l gratifica pe debitor etc.
A doua deosebire şi cea mai importantă rezidă in faptul că, dacă in cazul
cesiunii de creanţă acordul sau poziţia debitorului este irelevantă atat in momentul
incheierii cesiunii, cat şi ulterior, in cazul „preluării datoriei de la creditor”, chiar dacă
consimţămantul debitorului nu este necesar la „preluarea datoriei”, ulterior acesta se
poate „opune contractului” şi să-l execute singur. Această diferenţă face ca
„preluarea datoriei de la creditor” să nu poată fi confundată cu o cesiune de creanţă.
2. „Debitorul iniţial are dreptul să se opună contractului şi să execute el insuşi
obligaţia”. Care este semnificaţia juridică a sintagmei „să se opună contractului”? Ce
se va intampla cu contractul incheiat, va fi caduc, nul, anulabil, pur şi simplu
inopozabil debitorului? Cum se poate opune un terţ (debitorul) unui contract incheiat
de către creditorul său cu un terţ? Care ar fi raţiunea pentru a considera, intr-un caz
(cesiunea de creanţă), contractul incheiat intre creditor şi terţ opozabil debitorului,
indiferent de poziţia lui faţă de acel contract, iar in celălalt caz („preluarea datoriei de
la debitor”), acelaşi contract incheiat intre creditor şi terţ inopozabil debitorului?
Nu vom depune mari eforturi pentru rezolvarea acestor probleme, interesul
aflării răspunsurilor fiind unul pur teoretic. Aceasta intrucat, din punct de vedere
practic, părţile nu vor opta pentru incheierea unui contract in condiţiile prezentului
articol, intrucat impotrivirea debitorului le-ar zădărnici planurile, ci vor incheia o
cesiune de creanţă, pe care debitorul, odată notificat, va fi obligat să o respecte.
In concluzie, considerăm că legiuitorul a creat o instituţie sterilă, fără un
suport teoretic, avand o natură juridică dubioasă care va fi, pe bună dreptate,
ignorată in practică.

Articolul 568. Preluarea datoriei de la debitor

Dacă preluarea datoriei a fost convenită intre terţ şi debitor printr-un

acord, acesta produce efecte doar cu acceptarea din partea creditorului.

Experienţa nereuşită a legiuitorului din cadrul articolului anterior continuă şi in

acest caz. Fiind vorba despre un contract intre debitor şi un terţ, paleta operaţiunilor
cu care se aseamănă aceasta va fi mult mai redusă: subrogaţia consimţită de debitor
(observăm chiar anumite similitudini şi in denumiri) şi novaţia prin schimbare de
debitor.
(a) Subrogaţia consimţită de debitor se realizează prin acordul de voinţă
intervenit intre debitor şi un terţ, de la care debitorul se imprumută pentru a-l plăti
pe creditor, subrogand terţul imprumutător in drepturile creditorului său iniţial. Nu
este necesar acordul sau consimţămantul creditorului. Dacă el refuză primirea
prestaţiei de la creditor, debitorul il poate pune in intarziere şi apoi stinge obligaţia sa
prin consemnare (Capitolul VII Stingerea obligaţiilor, Secţiunea 2, Stingerea
obligaţiei prin consemnare, art. 645-650). Soluţia este firească, intrucat, din punct de
vedere juridic, subrogaţia şi stingerea obligaţiei au loc in acelaşi moment. Eventualul
consimţămant al creditorului ar fi plasat şi el in momentul incheierii contractului prin
care se realizează subrogaţia şi respectiv stingerea obligaţiei. Astfel, acest acord
apare inutil şi chiar imposibil, intrucat la momentul la care este acordat, persoana
respectivă nu mai are calitatea de creditor, obligaţia fiind, chiar prin ipoteză, stinsă
prin executare, iar alin. (1) al art. 642 Efectele stingerii obligaţiei ne spune: „Prin
stingerea obligaţiilor, incetează raporturile juridice intre părţi...”. Intrucat articolul
568 este foarte explicit, preluarea datoriei se va produce doar cu acceptarea din
partea creditorului, rezultă că nu suntem in prezenţa unei subrogaţii consimţite de
debitor.
(b) In schimb, remarcăm, cu o oarecare mirare, că preluarea datoriei de la
debitor intruneşte toate condiţiile unei novaţii prin schimbare de debitor. Există
consimţămantul celor trei părţi implicate creditor, debitor şi terţ (noul debitor). In
urma operaţiunii, vechiul creditor este liberat, terţul preluandu-i locul.
Astfel, prin acest articol se dublează o instituţie deja existentă – novaţia prin
schimbare de debitor – renunţandu-se, in schimb, la o instituţie a cărei utilitate nu
poate fi contestată: subrogaţia in drepturile creditorului consimţită de debitor.

Articolul 569. Forma preluării datoriei

Preluarea datoriei trebuie să fie incheiată in forma cerută pentru actul

juridic in al cărui temei s-a născut datoria.

Textul acestui articol este similar celui de la alin. (5) al art. 556, care
reglementează condiţiile de formă ale cesiunii de creanţă. Mutatis mutandis şi in
acest caz vor fi valabile aceleaşi aprecieri.

Articolul 570. Excepţiile opuse de noul debitor

Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul
dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre
compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial.

Dacă articolul precedent se referea la ambele forme de preluare a datoriei:

preluarea datoriei de la creditor şi preluarea datoriei de la debitor; acest articol, după
părerea noastră nu se poate referi decat la preluarea datoriei de la debitor.
(a) In cazul preluării datoriei de la creditor, după cum ne sugerează chiar titlul,
terţul (acesta ar fi, in principiu, „noul debitor”, cu toate că, in acest caz, i s-ar potrivi
mai degrabă calificativul de „noul creditor”, intrucat am arătat mai sus care sunt
deosebirile intre această formă de preluare a datorie şi cesiune de creanţă) tratează
cu creditorul fără acordul debitorului, care se poate opune prin executarea chiar de
către el a obligaţiei. Remarcăm coexistenţa a două raporturi: creditor – noul debitor;
creditor – debitorul iniţial. Care ar fi raţiunea să-i oferim „noului debitor” posibilitatea
invocării unor excepţii ale debitorului iniţial dintr-un raport juridic paralel? Cum s-ar
putea realiza practic acest lucru? Cum ar putea invoca „noul debitor” excepţia
remiterii de datorie făcută de creditor debitorului iniţial? S-ar ajunge la situaţii
absurde. Creditorul eliberează debitorul iniţial de datorie, intrucat doreşte ca
obligaţia să fie executată de „noul debitor” aşa cum au convenit prin contract, insă,
acesta, invocand art. 570 ii ridică excepţia remiterii de datorie a fostului debitor.
(b) Chiar şi in cazul preluării datoriei de la debitor prezenta dispoziţie rămane
deficitară. Să presupunem că la momentul incheierii contractului intre creditor şi
debitorul iniţial, consimţămantul acestuia din urmă a fost viciat prin eroare, dol sau
violenţă. In cazul in care creditorul l-ar fi acţionat in instanţă in vederea executării
obligaţiei, debitorul i-ar fi putut ridica excepţia vicierii consimţămantului in
conformitate cu art. 227, 228 sau, respectiv, 229. Dacă un „nou debitor” preia
obligaţia de la debitorul iniţial, luandu-i locul acestuia, cum mai poate invoca
excepţiile personale ale fostului debitor, care a devenit intre timp terţ?
Prin urmare, considerăm că textul se referă la excepţiile referitoare la creanţă
nu şi la excepţiile personale.

Articolul 571. Stingerea drepturilor de garanţie

Ca urmare a preluării datoriei, drepturile de garanţie stabilite asupra

creanţei se sting in măsura in care menţinerea lor nu este incuviinţată de
cei care le-au constituit.

Єi acest articol se referг, in principiu, numai la preluarea datoriei de la debitor.

 (a) Nu i se poate aplica, sau cel puţin nu i se poate aplica in totalitate preluării
datoriei de la creditor din cauza aceleaşi structuri complexe a acesteia din urmă.
După cum am menţionat mai sus, in cazul acestei forme de preluări există două
raporturi juridice care se desfăşoară in paralel: creditor – noul debitor; creditor –
debitorul iniţial. Conform articolului in cauză, in momentul in care creditorul incheie
contractul de preluare a datoriei cu noul debitor, drepturile de garanţie stabilite
asupra creanţei (nu poate fi vorba decat despre creanţa iniţială) se sting. Nu vedem
nici o raţiune aici, atata timp cat debitorul iniţial se poate opune contractului de
preluare a datoriei. Creditorul riscă să rămană şi fără noul debitor şi fără garanţii.
(b) In cazul preluării datoriei de la debitor dispoziţia art. 571 este logică şi
corelată cu alte texte de lege. După cate am remarcat, preluarea datoriei de la
debitor este o formă a novaţiei prin schimbare de debitor. Or, fiind o novaţie, i se
aplică alin. (3) al art. 665: „Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi
obligaţiile accesorii, dacă părţile nu au stipulat altfel”. Garanţiile fiind şi ele nişte
accesorii ale obligaţiei principale, urmează să fie stinse şi ele. Pentru a nu exista nici
un fel de dubii, art. 571 statuează explicit că aceste garanţii se sting, in afară de
cazul in care cei care le-au constituit incuviinţează garantarea noii obligaţii cu
aceleaşi garanţii.

Capitolul IV
EXECUTAREA OBLIGATIILOR
Sectiunea1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA EXECUTAREA OBLIGATIILOR

Articolul 572. Condiţiile generale de executare a obligaţiilor

1)Temeiul executării rezidă in existenţa unei obligaţii.

2)Obligaţia trebuie executată in modul corespunzător, cu bună-credinţă, la
locul şi in momentul stabilit.

(1) Prin natura sa, raportul juridic obligaţional este menit să producă efecte
juridice. Efectul general al oricărei obligaţii este de a da creditorului dreptul de a
obţine de la debitor indeplinirea exactă a prestaţiei la care s-a obligat. In vorbirea
juridică un asemenea efect este asimilat cu noţiunea de executare a obligaţiilor. Dar,
pentru ca o obligaţie să poată fi executată, mai intii de toate, este necesar ca
aceasta să existe, adică să fi luat naştere in virtutea unuia din temeiurile prevăzute
in art.8 şi art.514. Deasemeni sunt pasibile de executare şi obligaţiile naturale
(art.517), numai că spre deosebire de cele civile ele nu pot fi executate decit pe cale
benevolă, creditorul neavind posibilitatea de a obţine executarea silită a acestora.
Astfel, dacă debitorul obligaţiei naturale a executat-o, el a făcut o plată valabilă şi ca
atare, nu mai poate pretinde restituirea ei, cu excepţia cazului cind plata obligaţiei
naturale a fost făcută din eroare. Aşadar, orice executare produce efecte, numai dacă
există o obligaţie, indiferent dacă aceasta este civilă sau naturală. Dacă insă,
obligaţia nu există atunci plata efectuată este considerată fără cauză. Cel care a
primit o asemenea plată a realizat o imbogăţire fără cauză şi va fi ţinut să o restituie.
In vorbirea juridică, termenul de executare a obligaţiei este sinonim cu cel de
plată, astfel că in articolelor ce urmează, prin plată urmează a se inţelege nu numai
executarea unei obligaţii constind dintr-o sumă de bani, ci şi obligaţiile care au ca
obiect transferul dreptului de proprietate asupra unui bun, executarea unei lucrări,
prestarea unui serviciu, etc.
(2) Prevederile acestui aliniat constituie o consacrare legală a principiului
executării corespunzătoare a obligaţiilor, a cărui conţinut este detaliat in articolele ce
urmează. De esenţa acestui principiu este faptul că obligaţiile se consideră executate
in mod corespunzător, dacă sunt respectate toate condiţiile prevăzute in actul din
care au luat naştere, precum ar fi cele privitoare la obiectul, subiectele, locul, timpul
şi modul de executare. Aceste condiţii sunt reglementate in articolele ce urmează.
Astfel, condiţia privitoare la obiectul executării este reglementată in art.art. 582-584,
588-589; condiţia privitoare la subiecte, - in art.art.579-582; cea privitoare la locul de
executare - in art.art.573-574; momentul executării – in art.art.575-578; modul de
executare - in art.art.587. Prevederile conţinute in acest capitol poartă un caracter
general, ele fiind completate, in dependenţă de specificul fiecărei obligaţii de
normele corespunzătoare ale părţii speciale.
Este important de menţionat că respectarea doar a unora din aceste condiţii
nu este suficientă pentru a considera obligaţia executată in mod corespunzător. Spre
exemplu, o prestaţie efectuată cu respectarea condiţiilor privitoare la cantitate, dar
de o altă calitate, decit cea prevăzută de contract, precum şi efectuată cu depăşirea
termenului de executare nu poate fi considerată executată in mod corespunzător. Tot
astfel vor fi considerate prestaţiile care sunt efectuate faţă de o persoană
neimputernicită de a primi executarea, in alt loc decit cel convenit la momentul
naşterii obligaţiei sau executate intr-un alt mod decit cel prevăzut.
Condiţiile, cărora trebuie să corespundă executarea obligaţiilor sunt
determinate de lege sau contract. Această cerinţă deşi nu este prevăzută in mod
expres de textul acestui articol (precum era prevăzută de art.190, Cod civil, 1964),
ea rezultă din conţinutul art.9 care obligă părţile să-şi execute obligaţiile, cu bună
credinţă, in acord cu legea, cu contractul, cu ordinea publică şi bunele moravuri. In
cazul in care obligaţia i-şi are izvorul din lege, este evident că executarea va fi
considerată corespunzătoare, in ipoteza in care, conţinutul său nu va contraveni
prevederilor legii sau a altor acte normative din care a luat naştere. Insă, in ipoteza in
care obligaţia se va naşte din contract, atunci ea va fi pasibilă de executare, dacă nu
va contraveni atit contractului din care a luat naştere, cit şi prevederilor imperative
ale legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. Această regulă are menirea de a
determina limitele in care voinţa juridică a părţilor trebuie să se circumscrie.
Textul alineatului comentat, in concordanţă cu prevederile art.art. 9 şi 513,
deasemeni prevede, că obligaţia trebuie executată cu bună-credinţă. Buna-credinţă
este o cerinţă legală, potrivit căreia părţile contractante trebuie să-şi execute
obligaţiile asumate astfel incit efectele contractului să corespundă, in cel mai inalt
grad, voinţei lor reale. Ea se manifestă printr-o activitate onestă, loială şi de totală
incredere reciprocă pe intreaga perioadă de existenţă a obligaţiei, inclusiv şi la
momentul executării (art.513). Postulatul bunei-credinţe este consacrat in art.9, sub
forma unei prezumţii legale relative, valabile, deci, pină la proba contrarie.

Articolul 573. Locul executării obligaţiei

Dacă locul executării nu este determinat sau nu rezultă din natura

obligaţiei, executarea urmează a fi efectuată:
(1197)la domiciliul sau sediul creditorului la momentul naşterii
obligaţiei – in cazul obligaţiei pecuniare;
(1198)la locul aflării bunului in momentul naştrerii obligaţiei – in
cazul obligaţiilor de predare a unui bun individual determinat;
(1199)la locul unde debitorul işi desfăşoară activitatea legată de
obligaţie, iar in lipsa acestuia, la locul unde debitorul işi are
domiciliul sau sediul – in cazul unor alte obligaţii.

De regulă, locul executării obligaţiei este determinat prin acordul comun al

părţilor exprimat in contract sau printr-o dispoziţie expresă a legii, caz in care
debitorul nu poate sili pe creditor a primi, nici creditorul pe debitor a plăti, in alt loc.
In lipsa unor asemenea stipulări, locul executării se va determină pe baza regulilor
expuse in acest articol. Astfel, conform alin.1 lit.a) obligaţiile care au ca obiect
transmiterea unei sume de bani (cum ar fi achitarea preţului de către cumpărător sau
restituirea unui imprumut bănesc de către imprumutat) se vor executa la domiciliul
creditorului, iar dacă creditorul este o persoană juridică, la sediul ei din momentul
naşterii obligaţiei. Cind obligaţia are ca obiect un bun individual determinat (art.294
alin.1) şi părţile nu au stabilit locul plăţii, aceasta se va face, conform alin.1, lit.b), la
locul unde se găsea obiectul in momentul incheierii contractului. Toate celelalte
obligaţii se vor executa, de regulă, la locul unde debitorul işi desfăşoară activitatea
legată de obligaţie, cum ar fi de exemplu, locul de depozitare sau de fabricare a
bunului, ori locul de prestare a serviciului. In lipsa acestuia, obligaţia se va executa la
domiciliul sau sediul debitorului.

Articolul 574. Schimbarea domiciliului, sediului, locului de activitate

al creditorului sau debitorului

(1) In cazul in care debitorul sau creditorul şi-a schimbat domiciliul,

sediul sau locul de activitate pină la data executării obligaţiei şi a inştiinţat
despre aceasta cealaltă parte, obligaţia se va executa la noul domiciliu,
sediu sau loc de activitate.
(2) Cheltuielile sau riscurile suplimentare datorate schimbării
domiciliului, sediului sau locului de activitate sint suportate de partea care
le-a schimbat.

(1) Pentru executarea obligaţiei la noul loc de aflare a creditorului sau

debitorului se cere, in mod obligatoriu, ca partea ce-şi schimbă domiciliul, sediul sau
locul de activitate să inştiinţeze cealaltă parte. In cazul unei obligaţii pecuniare, dacă
creditorul işi schimbă domiciliul, sediul sau locul de activitate şi nu inştiinţează
despre aceasta pe debitor, atunci debitorul este in drept să presteze executarea la
locul cunoscut, iar dacă in acest loc creditorul sau persoana imputernicită de acesta
lipseşte, atunci debitorul in măsura in care este posibil işi va executa obligaţia prin
consemnare (art.645). Dacă obligaţia urma să se execute la locul de activitate al
debitorului (locul de fabricare sau păstrare a bunurilor), atunci schimbarea
domiciliului sau sediului acestuia nu va determina schimbarea locului de executare.
(2) In sensul alin.2, partea care işi schimbă domiciliul, sediul sau locul de
activitate va suporta toate cheltuielile ocazionate de executarea obligaţiei la noul
domiciliu, sediu sau loc de activitate, cum ar fi de exemplu, cheltuielile de transport,
taxe vamale, prime de asigurare, etc. Asemenea cheltuieli vor fi suportate doar in
măsura in care depăşesc cheltuielile legate de executarea obligaţiei la vechiul
domiciliu, sediu sau loc de executare.

Articolul 575. Termenul executării obligaţiei

 (1) In cazul in care termenul de executare a obligaţiei nu este
determinat şi nici nu rezultă din natura acesteia, creditorul are dreptul de a
pretinde oricind executarea ei, iar debitorul este indreptăţit să o execute
oricind. Dacă datoria de a executa imediat nu rezultă din lege, contract sau
din natura obligaţiei, debitorul trebuie să execute obligaţia in termen de 7
zile din momentul cererii creditorului.
(2) Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se
consideră că creditorul nu poate cere executarea inainte de termen.
Debitorul insă poate executa obligaţia inainte de termen dacă creditorul nu
are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea. In cazul in care
respinge executarea anticipată, creditorul este obligat să-l informeze
imediat in acest sens pe debitor şi să ia toate măsurile necesare pentru a
evita prejudicierea lui.

(1) Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va produce, care afectează

executarea sau stingerea unei obligaţii. In marea majoritate a cazurilor termenul este
fixat de părţi in contract. El fiind determinat de o dată calendaristică la care debitorul
este ţinut să-şi execute obligaţia faţă de creditor (să plăteasca o sumă de bani, să
predea o lucrare efectuată, să predea un lucru, să remită posesia unui obiect, etc.)
sau rezultă din natura contractului, adică din circumstanţele care determină data la
care creditorul va primi prestaţia datorată de către debitor (de exemplu, in cazul
incheierii unui contract privitor la vinzarea roadei viitoare, fără indicarea termenului,
se subinţelege că livrarea acestea va avea loc la coacerea ei).
Dacă termenul de executare nu este determinat şi nici nu rezultă din natura
acesteia, atunci obligaţia este susceptibilă de executare imediată. Aceasta inseamnă
că debitorul este in drept de a-şi executa obligaţia in orice moment in cursul
perioadei stabilite in contract sau determinate prin referire la contract, iar creditorul
este obligat să primească executarea propusă de către debitor. La rindul său
creditorul, este indreptăţit de a cere executarea obligaţiei in orice moment de la data
naşterii raportului juridic obligaţional, iar debitorul este obligat de a o executa in
termen de 7 zile din momentul cererii creditorului, dacă datoria de a executa imediat
nu rezultă din lege, contract sau din natura obligaţiei. In dependenţă de momentele
specificate in acest articol se apreciază dacă părţile şi-au executat obligaţiile in
termen sau sunt in intirziere.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, termenul de executare a obligaţiilor este
presupus intotdeauna că s-a stipulat in favoarea debitorului. Aceasta inseamnă că
creditorul nu poate cere executarea obligaţiei decit la implinirea termenului stabilit,
iar debitorul este in drept de a executa obligaţia chiar şi inainte de expirarea
acestuia. Această prezumţie işi are suportul pe regula generală de interpretare,
potrivit căreia in caz de indoială convenţia se interpretează in favoarea părţii care se
obligă. Prin derogare de la această regulă, termenul de executare poate fi stipulat in
favoarea creditorului, in cazul in care acesta are motive temeinice de a refuza
executarea. Astfel de motive pot să rezulte din inţelegerea părţilor prin care
creditorului i se acordă dreptul de a cere executarea obligaţiei inainte de termen sau
din prevederile legii ori din natura obligaţiei. Un exemplu de acest gen este
contractul de depozit, care acordă deponentului (creditorului) dreptul de a-şi ridica
oricind bunul depozitat, chiar şi atunci cind contractul prevede un termen de
depozitare (art.1096 alin.1.). Uneori, termenul se stipulează in favoarea ambelor
părţi, adică atit al debitorului, cit şi al creditorului. O stipulaţie de acest gen se
inserează in contractul de imprumut, căci aici debitorul are interes să plătească
numai la scadenţă, neavind pentru moment suma necesară efectuării plăţii, iar
creditorul are interes să nu primească plata cu anticipaţie, pentru a nu pierde din
dobinda la care este indreptăţit. Chestiunea de a şti in interesul cui este stipulat
termenul prezintă importanţă din punctul de vedere al renunţării la termen, deoarece
o atare renunţare poate fi valabil făcută numai de către persoana in favoarea căreia
s-a stipulat termenul, iar in ipoteza in care este prevăzut in folosul ambelor părţi, nu
se poate renunţa la beneficiul său decit prin acordul ambelor părţi. Renunţarea la
termen produce efecte intocmai ca şi implinirea lui, in sensul că obligaţia devine
imediat exigibilă.
In finalul acestui articol, legea bazindu-se pe considerente de protejare a părţii
obligate, pune in sarcina creditorului care respinge executarea anticipată, să-l
informeze imediat pe debitor despre aceasta şi să intreprindă toate măsurile
necesare pentru a evita prejudicierea lui.

Articolul 576. Dreptul creditorului de a cere executarea obligaţiei

inainte de termen

Chiar dacă, in favoarea debitorului, este stabilit un anumit termen de

executare, creditorul poate pretinde executarea imediată a obligaţiei in
cazul in care debitorul se află in incapacitate de plată sau a redus garanţiile
convenite anterior, sau in genere nu lea putut prezenta, precum şi in alte
cazuri prevăzute de lege.

1. In principiu, debitorul nu este ţinut să-şi execute obligaţiile inainte de

termen, cind termenul de executare este stabilit in favoarea sa. Ca excepţie,
dispoziţiile prezentului articol decad debitorul din beneficiul termenului, in cazul in
care există unul din următoarele temeiuri:
a) Incapacitatea de plată a debitorului. Conform definiţiei date de art.2 al
Legii insolvabilităţii (nr.632/2001), incapacitatea de plată este situaţia debitorului
caracterizată prin incapacitatea lui de a-şi executa obligaţiile pecuniare scadente.
Decăderea debitorului din beneficiul termenului, in baza acestui temei, nu se produce
prin simpla invocare de către creditor a incapacităţii de plată a debitorului, ci trebuie
ca această stare financiară a debitorului să fie confirmată printr-o hotărire
judecătorească. In cazul debitorului-persoană fizică, creditorul este ţinut in mod
preponderent să probeze incapacitatea de plată a debitorului, căci in dependenţă de
aceasta se va aprecia dacă prestaţia solicitată a devenit sau nu scadentă.
Incapacitatea debitorului-persoană fizică poate fi confirmată atit printr-un proces
judiciar preliminar, cit şi in cadrul aceluiasi proces. In cazul in care debitorul este o
persoană juridică sau un intreprinzător individual, decăderea din beneficiul
termenului nu are loc prin efectul unei simple incetări a plăţilor, ci se produce numai
după adoptarea de către instanţa de judecată a hotăririi de intentare a procesului de
insolvabilitate, care are ca efect să facă exigibile toate datoriile persoanei insolvabile.
Raţiunea pentru care datoriile debitorului insolvabil devin exigile se bazează pe de o
parte pe considerentul că creditorul nu acordă, in genere, un termen decit
intemeindu-se pe solvabilitatea debitorului, aşa incit termenul trebuie să cadă odată
cu incetarea solvabilităţii. Pe de altă parte, acest efect al insolvabilităţii se bazează
pe necesitatea ca intregul pasiv al persoanei insolvabile să poată fi reglat şi licidat in
acelaşi timp, căci in caz contrar, şi-ar incasa creanţele numai creditorii cu creanţa
exigibilă in momentul declarării insolvabilităţii. Este de remarcat faptul că in cazul
unei datorii solidare, incapacitatea de plată a unuia dintre debitorii solidari, nu dă
dreptul creditorului să urmărească pe ceilalţi codebitori, care nu sunt decăzuţi din
beneficiul termenului.
b) Reducerea garanţiilor convenite anterior. După cum rezultă din textul
acestui articol decăderea debitorului din beneficiul termenului are loc in cazul in care
debitorul a dat garanţii creditorului şi aceste garanţii sunt diminuate prin fapta sa.
Observăm că textul se referă numai la garanţiile convenite anterior, adică la
garanţiile convenţionale, precum ar fi gajul sau ipoteca. In ce priveşte creditorii
chirografari, care nu dispun de o garanţie reală, ci doar de gajul general tacit asupra
intregului patrimoniu al debitorului, decăderea din beneficiul termenului nu operează,
pentru că ei nu sunt garantaţi prin garanţii convenţionale. La fel decăderea din
beneficiul termenului nu se aplică la garanţiile legale, derivind din puterea legii, in loc
de a deriva din voinţa expresă a părţilor sau dintr-o dispoziţie a legii care
interpretează numai voinţa părţilor. Astfel, ea nu se aplică gajului legal (art.467). Se
consideră că garanţiile au fost reduse, cind debitorul a scăzut prin fapta sa
valoarea materială a bunului dat drept garanţie. Astfel, va fi decăzut din termen,
debitorul care după ce a ipotecat o casă, o dărimă sau o lasă să se ruineze; sau
debitorul care ipotecind o livadă, face tăieri extraordinare şi anticipate. Orice
degradare, orice schimbare, orice act de proastă administrare, constituie, in regula
generală, o cauză de decădere din beneficiul termenului. Dacă reducerea garanţiilor
provine din faptul creditorului, care a neglijat, de exemplu, să indeplinească anumite
formalităţi pentru garantarea plăţii creanţei, decăderea din termen nu va avea loc. La
fel nu va avea loc decăderea din termen in cazul in care reducerea garanţiilor provine
dintr-un caz fortuit sau de forţă majoră. In cazul in care pe lingă garanţiile micşorate
mai există şi alte garanţii, debitorul nu va putea să inlocuiască garanţiile care au fost
reduse cu alte garanţii sau să profite de faptul că garanţiile rămase sunt suficiente
pentru garantarea executării obligaţiei la termenul fixat. Diminuarea garanţiilor este
o chestiune de fapt. Constatarea acestui fapt trebuie să rezulte dintr-o hotărire
judecătorească.
c) Neprezentarea garanţiilor promise. Debitorul este decăzut din
beneficiul termenului dacă nu a prezentat garanţiile promise prin contract, deoarece
acest caz trebuie asimilat cu acel cind debitorul micşorează garanţiile ce le-a dat prin
contract. Astfel, debitorul este decăzut din beneficiul termenului, cind a promis să
aducă garanţia unei anumite persoane (fidejusiune) şi nu a adus-o, in acest caz,
debitorul nu poate să beneficieze de termen, aducind garanţia altei persoane sau
constituind ca garanţie un gaj sau o ipotecă. Există diferenţă intre cazul cind
debitorul a micşorat garanţiile date şi cazul cind debitorul nu a dat garanţiile promise,
deoarece in primul caz, debitorul este decăzut din termen fără a avea dreptul să
completeze sau să restabilească garanţiile, iar in cel de-al doilea caz, pină ce
termenul nu a expirat, şi nu s-a pronunţat decăderea, debitorul poate da garanţiile ce
le-a promis şi pe care a intirziat să le dea.
d) In alte cazuri prevăzute de lege, decăderea din beneficiul termenului
are loc numai dacă există o prevedere expresă care să acorde creditorilor o
asemenea posibilitate. Astfel, conform art.45 alin.4 al Legii 1134/1997, creditorii
societăţii pe acţiuni, in termen de o lună de la data publicării hotăririi cu privire la
reducerea capitalului social, au dreptul să ceară de la societate acordarea de cauţiuni
sau garantarea obligaţiilor asumate de ea ori executarea inainte de termen a
obligaţiilor societăţii. La fel in caz de reorganizare a persoanei juridice, creditorii pot,
in termen de 2 luni de la publicarea ultimului aviz in Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, să ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii in măsura in care
nu pot cere satisfacerea creanţelor (art.72 alin.2).

Articolul 577. Dreptul debitorului de a amina executarea obligaţiei

Debitorul are dreptul să amine executarea obligaţiei atunci cind şi in

măsura in care nu poate determina cu bună-credinţă cui trebuie să o
execute.

In conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiei, debitorul

este ţinut să execute obligaţia in momentul stabilit (art.572 alin.2). Prin derogare
de la acest principiu, prevederile acestui articol acordă debitorului dreptul să amine
executarea obligaţiei in cazul in care nu poate determina cu bună credinţă cui
trebuie să o execute. Acest fapt poate să constea in necunoaşterea de către
debitor a numelui sau denumirii creditorului ori a persoanei imputernicite să
primească executarea; fie a domiciuliui, sediului sau locului de executare a obligaţiei;
fie a datelor bancare ale creditorului la care urmează să se transfere banii.
In cazul in care debitorul nu poate determina identitatea creditorului doar referitor la
anumite părţi ale obligaţiei, atunci el va putea amina executarea doar in această
măsură. Spre exemplu, in cazul unei obligaţii divizibile cu pluralitate de creditori
(art.519), debitorul va putea amina executarea obligaţiei in măsura in care nu
cunoaşte identitatea unuia dintre creditori, iar in privinţa celorlalţi creditori, el va fi
obligat să o execute in termenele stabilite. Este de observat faptul că debitorul este
indreptăţit să amine executarea obligaţiei, doar in cazurile in care identitatea
creditorului nu poate fi stabilită cu bună-credinţă, adică din motive neimputabile
lui. Totodată, se impune de a fi remarcat faptul că prevederile acestui articol
constituie un drept şi nu o obligaţie a debitorului de a amina executarea, căci
conform art. 645, debitorul in baza aceluiaşi temei, poate să consemneze bunurile ce
constituie obiectul obligaţiei. Cu alte cuvinte, debitorul are dreptul să aleagă, intre
aminarea executării obligaţiei şi consemnare.

Articolul 578. Executarea obligaţiilor condiţionate

Dacă efectele unui act juridic depind de indeplinirea unei condiţii,

obligaţia devine scadentă in ziua survenirii acesteia.

1. Obligaţiile condiţionale sunt acele obligaţii a căror apariţie sau incetare

depinde de un eveniment viitor şi nesigur ca realizare (art.234). Privite sub aspectul
efectelor lor, obligaţiile condiţionale pot suspensive, - cind suspendă apariţia lor
(art.239) sau rezolutorii, - cind intirzie stingerea lor (art.240). Din felul in care sunt
formulate prevederile acestui articol rezultă că legiuitorul se referă doar la obligaţiile
afectate de o condiţie suspensivă, căci doar prin indeplinirea unor asemenea condiţii,
obligaţia devine scadentă. Aşadar, prin realizarea condiţiei suspensive, obligaţia se
consolidează, convertindu-se intr-o obligaţie pură şi simplă. Drept urmare, creditorul
din ziua indeplinirii condiţiei are dreptul de a pretinde plata de la debitor. Dacă plata
a fost deja efectuată de către debitor, atunci prin efectul indeplinirii condiţiei ea va fi
validată. In cazul in care, bunul ce constituie obiect al executării este un bun frugifer,
atunci fructele produse de acesta vor reveni creditorului (dobinditorului), numai după
momentul realizării condiţiei. Tot din acest moment incepe să curgă termenul de
prescripţie extinctivă (art.272 alin.2). Indeplinirea condiţiei prezintă interes şi din
punct de vedere al suportării riscului pieirii fortuite, care după regula generală cade
in sarcina debitorului, pină in momentul in care se realizează condiţia. Astfel, dacă un
bun cert care este vindut sub condiţie suspensivă, piere pină la indeplinirea condiţiei,
atunci debitorul va suporta singur pierderea; cumpărătorul fiind eliberat de obligaţia
de a plăti preţul.
Pină la indeplinirea condiţiei, creditorul nu poate face urmăriri, nici acte de
executare, iar in cazul cind a primit, din eroare, plata inainte de indeplinirea condiţiei,
debitorul are dreptul să ceară restituirea conform regulilor plăţii nedatorate. Totuşi,
creditorul pină la indeplinirea condiţiei poate să instrăineze bunul, să-l greveze cu
sarcini reale (ipoteci, servituţi, etc.), insă aceste instrăinări sau constituiri de drepturi
reale, vor rămine valabile numai dacă condiţia se va indeplini. Dacă asemenea acte
vor fi efectuate de către debitor, atunci ele vor fi menţinute, numai dacă nu se
indeplineşte condiţia, iar dacă ea se indeplineşte, ele vor fi rezolvite.

Articolul 579. Persoanele indreptăţite de a primi executarea obligaţiei

(1) Debitorul trebuie să execute obligaţia către creditor sau persoana

imputernicită de acesta ori către persoana imputernicită prin lege sau
hotărire judecătorească.
(2) In cazul in care executarea a fost făcută faţă de o persoană
neimputernicită, obligaţia se consideră executată dacă creditorul o
confirmă sau profită in vreun fel de aceasta.

1. In covirşitoarea majoritate a cazurilor, plata, pentru a fi liberatorie se face

creditorului insuşi. Dar, după cum arată codul in textul citat, plata poate fi făcută şi in
miinile imputernicitului creditorului, ceea ce prin efectul ficţiunii reprezentării,
inseamnă a o face creditorului insuşi. Acordarea imputernicirilor de a primi plata se
efectuiază, - conform art.246 al.1, - prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se
imputerniceşte sau faţă de terţul in a cărui privinţă va avea loc reprezentarea. Plata
poate fi primită atit in baza unui mandat special (art.1032 al.1), cit şi in baza unui
mandat general (art.1032 al.2), fiindcă primirea plăţii se consideră, in genere ca un
act de administrare (art.198 al.2). Plata mai poate fi făcută şi faţă de persoana care a
fost indicată, de comun acord, prin convenţia părţilor, spre a primi plata. Creditorul
creditorului sau altă persoană arătată de părţi, poate in asemenea caz să primească
plata, fără a putea insă, in principiu, să noveze datoria, nici s-o remită debitorului,
nici s-o compenseze, afară de cazul cind părţile ar fi manifestat o intenţie contrară.
Deasemeni plata poate fi primită de către un reprezentant legal (părinţi,
adoptatori, tutori sau curatori in ceea ce priveşte plata pe care trebuie să o
primească persoanele incapabile aflate sub ocrotirea lor; administratorii persoanelor
juridice) sau de către un reprezentant judiciar (administratorii fiduciari (art.88 al.1),
lichidatorii persoanelor juridice (art.90), etc).
In fine, plata poate fi făcută şi succesorilor in drepturi ai creditorului. Astfel, la
moartea creditorului, plata se poate face moştenitorilor săi, care in această calitate,
au devenit creditori. Cesionarul unei creanţe fiind succesorul particular al creditorului
original este tot un creditor, astfel incit plata se va face in miinile sale.
2. Plata făcută altor persoane decit celor sus arătate este, in principiu, nulă.
Prin excepţie, plata făcută unei persoane care nu are imputernicire de a primi pentru
creditor, devine valabilă dacă creditorul o confirmă. Confirmarea plăţii valorază
mandat (ratihabitio mandatu aequiparatur) єi produce efect retroactiv incepind de la
data efectuгrii plгюii. Confirmarea creditorului poate sг rezulte єi din fapte care
indicг intenюia creditorului de a renunюa la dreptul de a invoca nulitatea plгюii
fгcute, cu condiюia ca voinюa de a confirma sг fie certă şi evidentă (art.218 al.2).
Conformarea poate fi atit expresă cit şi tacită. Ca exemplu de confirmare tacită
serveşte cazul in care terţul a primit o plată parţială, iar creditorul reclamă de la
debitor restul neplătit, sau cind creditorul reclamă de la terţ, ceea ce a primit ca plată
de la debitor.
Deosebit de confirmare, plata mai poate fi considerată ca valabilă, in cazul
cind creditorul a profitat de ea, adică a consumat sau s-a folosit de plata primită.
De pildă, cind debitorul in loc să-i plătească creditorului său, a plătit creditorului
acestuia. Plata profită adevăratului creditor in măsura in care determină stingerea
obligaţiei principale. Respectiv, cind creditorul profită de plata făcută unui terţ numai
in parte, plata va fi valabilă numai pentru acestă parte.

Articolul 580. Plata făcută unui creditor incapabil

Dacă creditorul este incapabil, plata ce i se face personal nu este

valabilă, cu excepţia cazului cind debitorul demonstrează că plata a profitat
creditorului.

1. Cel ce primeşte o plată trebuie să aibă capacitatea de a instrăina, deoarece

primirea plăţii inseamnă stingerea creanţei, element activ al patrimoniului.
Sancţiunea plăţii către un incapabil este nulitatea relativă, care duce la consecinţa că
debitorul va trebui să plătească din nou către cel imputernicit să primească plata
pentru incapabil. Făcind insă aplicarea principiului imbogăţirii fără justă cauză, legea
dispune că debitorul nu va fi ţinut să plătească a doua oară dacă dovedeşte că plata
a profitat creditorului, adică se află in patrimoniul acestuia fie lucrul plătit, fie
echivalentul său. Deasemeni, se consideră că lucrul plătit a profitat incapabilului,
cind se dovedeşte că l-a intrebuinţat in mod util şi rezonabil, inteligent după cum l-ar
fi putut intrebuinţa şi reprezentantul său legal. Plata făcută unui incapabil poate fi
validată prin confirmarea făcută de persoana ce a primit-o, după incetarea
incapacităţii sale sau de către reprezentantul său legal.
Prin excepţie de la regula conţinută in acest articol, plata făcută unui incapabil
este valabilă dacă a fost făcută de debitor cu bună-credinţă, in necunoaşterea
incapacităţii creditorului. Această soluţie are loc mai cu seamă atunci cind creditorul
a devenit incapabil, fără ca debitorul să aibă cunoştinţă de această incapacitate.
Totodată este necesar ca necunoaşterea de către debitor a stării de incapacitate a
creditorului să nu fie rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe din partea debitorului.

Articolul 581. Executarea obligaţiei de către un terţ

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că
debitorul urmează să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată
şi de un terţ. In astfel de cazuri, creditorul este obligat să accepte
executarea propusă de terţ pentru debitor. Oferta de executare de către un
terţ trebuie făcută in interesul debitorului şi nu doar in scopul de a schimba
creditorul.
(2) Creditorul poate refuza executarea propusă de către terţ dacă
debitorul este impotriva unei astfel de executări.

1. Potrivit regulii generale conţinute in alin.1 al acestui articol, obligaţia poate

fi executată de debitor sau de un terţ. Aşadar, in primul rind, este de observat că cel
ţinut a face plata şi care o poate face este debitorul. El poate plăti in mod valabil
personal sau prin reprezentant. In al doilea rind, plata poate fi făcută de o persoană
ţinută impreună cu debitorul (codebitorul solidar sau indivizibil) sau pentru debitor
(fidejusorul (art.1146), comitentul pentru prepus (art.1403), părinţii pentru copii lor
minori (art.1406-1407), etc.). In al treilea rind, plata poate fi făcută de o persoană
interesată in efectuarea ei (art.582). In al patrulea rind, plata poate fi făcută şi de
orice persoană neinteresată. In acest caz, terţul poate face plata fie in numele
debitorului, in cadrul unui contract de mandat sau in cadrul unei gestiuni de afaceri,
fie in nume propriu, spre exemplu atunci cind face o liberalitate debitorului cu ceea
ce acesta datora creditorului său.
De la regula că plata poate fi făcută de orice persoană, există următoarele
excepţii: a) cind legea prevede in mod expres că obligaţia poate fi executată doar de
către debitor, afară de cazul in care părţile au convenit altfel. Astfel, conform
art.1036 alin.1, mandatarul este obligat să execute mandatul personal, dacă nu i se
permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ. La fel, conform art.1091
al.1, depozitarul nu are dreptul, fără incuviinţarea deponentului, să transmită unui
terţ spre depozitare bunul primit. b) cind părţile au stabilit expres prin acordul lor de
voinţă că plata nu poate fi făcută decit de debitorul acelei obligaţii. c) cind prin
natura sa obligaţia poartă un caracter strict personal (intuituu personae), cum ar fi de
exemplu obligaţiile ce rezultă din contracte de creare a lucrărilor ştiinţifice, de artă,
literare, etc.
Oricare ar fi persoana care face plata, creditorul este in principiu obligat s-o
accepte. Pentru aceasta este necesar ca plata făcută de către terţ să aibă ca obiect,
exact bunul datorat de debitor. Astfel, dacă bunul datorat constă dintr-o sumă de
bani, plata trebuie să se facă in bani, iar nu in valori mobiliare sau in natură.
Deasemeni, terţul trebuie să achite obligaţia in intregime, neputind să constringă pe
creditor să primească o plată parţială a datoriei. Dacă creditorul refuză să primească
plata, debitorul sau terţul care efectuază plata pentru debitor, vor efectua plata prin
consemnare.
Prevederile al.1 ale acestui articol stabilesc pentru terţul care efectuază plata
condiţia ca oferta de executare să fie făcută in interesul debitorului, adică in scopul
stingerii obligaţiei pe care acesta o are faţă de creditor şi nu doar in scopul schimbării
creditorului primar. In raport cu debitorul terţul are aceleaşi drepturi ca şi creditorul
pe care l-a plătit. Făcind plata in locul debitorului, terţul are impotriva acestuia o
acţiune de regres (recursorie), a cărei justificare se găseşte in principiile gestiunii de
afaceri şi in cele ale imbogăţirii fără justă cauză. Terţul va avea contra debitorului
dreptul la regres numai in măsura in care plata a profitat acestuia. In caz de
exercitare a acţiunii de regres contra debitorului, acesta are dreptul să-i opună toate
excepţiile pe care le-ar fi putut opune creditorului. Dacă după ce a efectuat plata,
terţul nu a inştiinţat despre aceasta pe debitor şi acesta a plătit deasemenea datoria,
terţul nu va putea exercita acţiunea de regres impotriva debitorului, ci numai
impotriva creditorului.
2. Prevederile alin.2 constituie o excepţie de la regula inscrisă in alineatul
precedent, după care creditorul este obligat să accepte executarea propusă de terţ
pentru debitor. Creditorul va putea uza de această excepţie ori de cite ori debitorul o
va cere. Totodată trebuie ţinut cont de faptul că prevederea comentată constituie un
drept şi nu o obligaţie a creditorului in ceea ce priveşte neacceptarea plăţii propuse
de către terţ, căci dacă creditorul nu va avea suficiente temeiuri de a considera că
debitorul işi va executa obligaţia in mod corespunzător, el este in drept să refuze
asemenea cereri ale debitorului.

Articolul 582. Satisfacerea creanţelor creditorului de către un terţ

Dacă creditorul supune urmăririi un bun ce aparţine debitorului, oric

e persoană care se află in riscul de a pierde anumite drepturi asupra
bunului poate satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Prin
satisfacerea creanţelor menţionate, terţul ia locul creditorului.

Operaţiunea descrisă in cadrul acestui articol este intilnită in literatura de

specialitate sub denumirea de subrogaţie legală. Menirea acestei instituţii este de
a proteja interesele terţilor in situaţia in care acestea sunt ameninţate de urmărirea
silită pornită de creditor asupra bunurilor ce aparţin debitorului, dar care se află in
posesia şi folosinţa terţului. In temeiul prezentului articol, terţa persoană are
posibilitatea de a satisface creanţele creditorului fără acordul debitorului. Totodată
operaţiunea in cauză se poate produce şi fără consimţămintul creditorului, intrucit pe
creditor il interesează plata integrală a creanţei şi mai puţin persoana celui care o
efectuază, căci prin conţinutul său asemenea obligaţii nu au un caracter personal
(intuituu personae). Dacă totuşi, creditorul va refuza să primească plata propusă de
către terţ, atunci terţul care voieşte să profite de efectele acestui articol va face o
consemnare. Creanţa consemnată trebuie să fie achitată integral, căci după regulile
generale de executare a obligaţiilor, creditorul nu poate fi constrins să primească o
plată parţială.
Prin efectul subrogaţiei, terţul ia locul creditorului, adică dobindeşte
creanţa (pe care a plătit-o) cu toate drepturile şi accesoriile ei. Aceasta inseamnă că
subrogatul va avea nu numai acţiunea pe care creditorul plătit ar fi putut s-o
intenteze, in caz de neplată, impotriva debitorului, dar şi toate eventualele garanţii
ale creanţei respective: gaj sau ipotecă. Efectul translativ al subrogaţiei o apropie
foarte mult de cesiunea de creanţă, insă spre deosebire de aceasta subrogaţia poate
să aibă loc şi fără consimţămintul creditorului sau al debitorului, intrucit temeiul
juridic al acesteia il formează legea şi nu convenţia părţilor. Deasemeni, in materie
de subrogaţie nu este necesară notificarea către debitor cerută de art.564, precum şi
garantarea de către creditor a existenţei creanţei, căci subrogatul in caz de
inexistenţă a creanţei, are numai acţiune in repetiţiune pentru ce a plătit; el nu are
acţiune in garanţie.
Exemple de aplicare practică a acestei prevederi pot fi intilnite in cazul in care
creanţa supusă urmăririi aparţine unor creditori cu rang preferenţial diferit, dintre
care creditorul cu rang de preferinţă inferior plăteşte creditorului cu rang de
preferinţă superior. Spre exemplu, un creditor chirografar plăteşte chitanţa unui
creditor ipotecar sau un creditor ipotecar de rang inferior plăteşte unui creditor
ipotecar de rang superior, subrogindu-se in rangul acestuia. Primul creditor are
interes să plătească atunci cind creditorul cu rang preferenţial ameninţă să scoată in
vinzare bunul asupra căruia poartă garanţia sa reală intr-un moment la care, prin
preţul obţinut pentru bun, n-ar fi indestulat decit creditorul cu rang preferenţial.
Primul creditor, plătind pe cel cu rang preferenţial, se subrogă in drepturile acestuia
şi va putea aştepta pină ce, prin vinzarea bunului, vor putea fi acoperite ambele
creanţe: şi cea pe care el a plătit-o pentru creditorul cu rang preferenţial şi propria sa
creanţă. Un alt exemplu de subrogaţie poate fi intilnit in ipoteza in care dobinditorul
unui bun gajat plăteşte pe creditoriul gajist, pentru a preintimpina urmărirea bunului
şi al păstra in patrimoniul său.

Articolul 583. Executarea obligaţiei pecuniare

(1) Obligaţia pecuniară se exprimă in monedă naţională. Părţile pot

conveni asupra unor obligaţii pecuniare in valută străină in măsura in care
acest lucru nu este interzis prin lege.
(2) Dacă obligaţia pecuniară exprimată in valută străină trebuie
executată pe teritoriul ţării, executarea poate fi făcută in monedă
naţională, cu excepţia cazului cind executarea in valută străină a fost
stipulată expres. Se va lua in considerare rata de schimb a Băncii Naţionale
a Moldovei din momentul executării obligaţiei.

(1) Prevederile alin.1 ale acestui articol stabilesc cu titlu de regulă generală
cerinţa ca obligaţiile pecuniare să fie exprimate in monedă naţională. Această
prevedere se află in strictă concordanţă cu principiile ce stau la baza funcţionării
sistemului monetar al Republicii Moldova, in deosebi cu principiul inscris in art.3 al
Legii nr.1232/1995, care in mod imperativ stabileşte că moneda naţională, leul
moldovenesc, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii Moldova.
Exprimarea obligaţiei pecuniare in monedă naţională se realizează prin stabilirea
expresă in actul juridic generator de obligaţii a valorii prestaţiei in lei (moldoveneşti).
In cazurile in care părţile au stabilit valoarea prestaţiei in valută străină sau in unităţi
monetare convenţionale, atunci exprimarea obligaţiei pecuniare in valută naţională
se va efectua conform cursului de schimb dintre aceste două valute. Cu titlu de
excepţie, legea permite părţilor de a conveni asupra unor obligaţii pecuniare in
valută străină in măsura in care acest lucru nu este interzis de lege. In acest sens,
este de remarcat faptul că posibilitatea executării obligaţiei pecuniare in valută
străină este condiţionată de existenţa unei legi speciale, cum ar fi de exemplu: Legea
nr.998/1992 care prevede posibilitatea constituirii investiţiilor străine sub formă de
valută liber convertibilă (art.art.3 şi 7); Instrucţiunea BNM nr.10018-25/1994 care
permite efectuarea vinzării mărfurilor prin intermediul magazinelor „duty-free” in
valută liber convertibilă; Instrucţiunea BNM nr.212/2000 care acordă agenţilor
economici care activează in domeniul aviaţiei civile şi care au obţinut autorizaţia de
incasare a valutei străine in numerar, dreptul de a incasa valuta străină in numerar
pentru serviciile acordate pasagerilor şi/sau operatorilor aerieni ce sunt deserviţi pe
Aeroportul Internaţional Chişinău, precum şi primirii valutei străine in numerar din
contul in valută străină pentru achitarea cheltuielilor suportate pe aeroporturile
străine in cazul efectuării curselor neregulate (charter) sau aterizării din motive
tehnice; Regulamentul privind reglementarea valutară pe teritoriul Republicii
Moldova, aprobat prin Hotărirea Consiliului de Administraţie al BNM, proces-verbal
nr.2 din 13.01.1994, care permite efectuarea de plăţi in valută străină in cadrul
operaţiunilor curente internaţionale sau pentru deservirea angajamentelor private
inregistrate la BNM sau a creditelor sau garanţiilor de stat contractate prin Ministerul
Finanţelor, etc.
(2) In conformitate cu principiul executării corespunzătoare a obligaţiilor,
obligaţiile pecuniare trebuie executate in valuta in care sunt exprimate. Prin derogare
de la acest principiu, prevederile alin. 2 ale articolului comentat acordă debitorului
posibilitatea de a executa obligaţia in monedă naţională, atunci cind executarea
obligaţiei pecuniare exprimate in valută străină se infăptuieşte pe teritoriul ţării.
După cum se observă, posibilitatea de a opta intre executarea obligaţiei in valută
naţională sau in valută străină aparţine doar părţii obligate, adică debitorului.
Respectiv, creditorul nu poate să refuze primirea plăţii in valută naţională sau să-l
constringă pe debitor la executarea obligaţiei in valută străină. Această regulă are un
caracter general şi se aplică ori de cite ori, executarea in valută străină n-a fost
stipulată in mod expres. In cazul in care obligaţia pecuniară exprimată in valută
străină se va executa in monedă naţională, atunci la stabilirea cursului de schimb
dintre valute, se va lua in consideraţie rata de schimb a Băncii Naţionale a Moldovei
din momentul executării obligaţiei.

Articolul 584. Prestaţia in cazul modificării ratei de schimb

(1) Dacă inainte de scadenţa unei obligaţii pecuniare s-a modificat

rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, debitorul este
obligat să efectueze plata conform cursului de schimb existent la data
executării dacă contractul nu prevede altfel. In cazul unei reforme
monetare, se va aplica rata de schimb a valutelor existentă la data reformei
monetare.
(2) Partea care este in intirziere suportă riscul schimbării ratei de
schimb a valutei de executare.

(1) De regulă, plata obligaţiilor pecuniare se face intotdeauna cu o cantitate

de monedă care la valoarea ei nominală este egală cu suma arătată in contract, chiar
dacă intre momentul incheierii contractului şi al plăţii a intervenit o sporire sau
scădere a valorii reale. Prin urmare, schimbarea valorii monedei, nu are influenţă
asupra sumei stipulate, astfel că debitorul este valabil liberat dacă plăteşte
cantitatea de monedă pe care s-a angajat să o plătească. Această regulă exprimă
ideea că obligaţiile avind ca obiect o sumă de bani se calculează in momentul
executării lor, in funcţie de valoarea inscrisă pe monedă şi nu in raport cu puterea ei
reală de cumpărare. Deseori, contractanţii stabilesc obligaţiile pecuniare in valută
străină, datorită riscurilor majore ce decurg, pe de o parte, din fluctuaţia monetară,
iar pe de altă parte, din instabilitatea preţurilor. In acest context, valuta străină
inserată in contract poartă denumirea de valută de cont şi are menirea de a servi
drept etalon pentru evaluarea la scadenţă a cantităţii de monedă de plată necesară
pentru plata obligaţiei pecuniare. In cazul in care, inainte de scadenţă se modifică
rata de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci conform prevederilor
alin.1 ale acestui articol, obligaţia pecuniară se va executa conform ratei de schimb
existentă la data executării, dacă părţile n-au prevăzut o altă dată. Inserarerea in
contract a unei asemenea stipulaţii face ca variaţiile de curs suferite de valuta de
plată (care prin ipoteză este mai instabilă) să nu afecteze valoarea reală a creanţei
vinzătorului sau, după caz, a prestatorului de servicii ori a executantului de lucrări,
deoarece debitorul trebuie să deconteze un număr de unităţi de plată care să
corespundă sumei exprimate in valuta de cont. In consecinţă, numărul unităţilor de
plată va creşte proporţional cu devalorizarea acelei monede şi va scădea in
eventualitatea reevaluării acesteia.
In eventualitatea unei reforme monetare, obligaţiile pecuniare exprimate in
semne băneşti devenite inutilizabile se vor executa in valuta nou introdusă, conform
ratei de schimb a valutelor din momentul petrecerii reformei monetare. Astfel, in
cazul in care un agent economic din Republica Moldova trebuie să execute faţă de un
partener străin o obligaţie pecuniară in mărci germane (scoase din circulaţie incepind
cu data de 01.01.2001), atunci el va fi ţinut să execute obligaţia in moneda nou-
introdusă (euro), conform ratei de schimb dintre aceste valute existente la data
petrecerii reformei monetare, adică a introducerii monedei euro. Dacă moneda
scoasă din circulaţie a fost inserată in contract in calitate de valută de cont, atunci
obligaţia pecuniară se va executa conform regulilor expuse mai sus, in dependenţă
de noua valută de cont.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, riscul schimbării ratei de schimb a valutei de
plată este in sarcina părţii care se află in intirziere. Astfel, dacă debitorul in mod
culpabil nu execută obligaţia pecuniară in termenul stabilit şi ulterior are loc o
creştere a ratei de schimb a valutei de plată faţă de valuta de cont, atunci debitorul
va fi ţinut să-şi onoreze obligaţia conform ratei de schimb din momentul plăţii, plătind
in acest sens o cantitatea de monedă mai mare decit cea pe care ar fi plătit-o la
scadenţa obligaţiei. Dacă plata n-a fost efectuată in termenul stabilit, din motive
imputabile creditorului şi intre timp s-a produs o devalorizare a valutei de plată,
atunci creditorul va suporta riscul acestei deprecieri, fără de a putea pretinde plata
conform ratei de schimb din momentul scadenţei obligaţiei.

Articolul 585. Rata dobinzii

In cazul in care, conform legii sau contractului, obligaţia este

purtătoare de dobindă, se plăteşte o dobindă egală cu rata de refinanţare a
Băncii Naţionale a Moldovei dacă legea sau contractul nu prevede o altă
rată.

Spre deosebire de vechile reglementări ale Codului civil din 1964, care practic
interziceau plătirea dobinzilor (art.199), actualul Cod civil instituie o regulă diametral
opusă, prin care prevede posibilitatea plătirii dobinzilor. Dobinda prevăzută de acest
articol are un caracter comensatoriu şi reprezintă o remuneraţie pentru
folosirea capitalului acordată de către creditor debitorului. Ea se aplică in toate
cazurile in care, conform legii sau contractului obligaţia este purtătoare de dobindă.
Cu titlu exemplificativ pot fi aduse următoarele situaţii in care legea prevede că
obligaţia este purtătoare de dobindă: emisiunea obligaţiunilor de către societăţile pe
acţiuni (art.163 alin.3); vinzarea drepturilor litigioase (art.802 alin.1); depozitul
bancar (art. 1224 alin.1); contul curent bancar (art.1232 alin.1), etc. Deasemeni,
obligaţia poate fi purtătoare de dobindă in cazurile prevăzute de contract, cum ar
fi de exemplu in cazul contractului de imprumut (art.869 alin.1); credit bancar
(art.1236), etc. Mărimea dobinzii se stabileşte fie nemijlocit de către norma juridică
prin care obligaţia este declarată purtătoare de dobindă, fie de către contract. In
lipsa unor asemenea prevederi, dobinda se stabileşte intr-o mărime egală cu rata de
refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Este de remarcat faptul că dobinda
prevăzută de acest articol se deosebeşte conceptual de dobinda prevăzută la art.619.
Astfel, in timp ce dobinda prevăzută de acest articol are o natură compensatorie şi
constituie o remuneraţie pentru folosirea capitalului, dobinda prevăzută de art.619
are un caracter de sancţiune şi se aplică doar pentru perioada in care debitorul se
află in intirziere. La fel se impune de a fi remarcat faptul că dobinda prevăzută de
acest articol se aplică doar pentru obligaţiile care, conform legii sau contractului sunt
purtătoare de dobindă, iar dodinda prevăzută de art.619 se aplică tuturor obligaţiilor
pecuniare neexecutate in termen.

Articolul 586. Prioritatea plăţilor efectuate de către debitor

(1) In cazul in care debitorul datorează creditorului mai multe

prestaţii similare, iar suma plătită nu este suficientă pentru stingerea
tuturor datoriilor, se stinge datoria pe care o indică debitorul in momentul
efectuării plăţii. Dacă debitorul nu face o astfel de precizare, se stinge
datoria care a ajuns prima la scadenţă.
(2) In cazul in care creanţele au devenit scadente concomitent, se
stinge in primul rind datoria a cărei executare este mai impovărătoare
pentru debitor. Dacă creanţele sint la fel de impovărătoare, se stinge mai
intii creanţa care oferă creditorului garanţia cea mai redusă.
(3) Dacă nici unul din criteriile propuse la alin. (1) şi (2) nu pot fi
aplicate, plata se impută tuturor obligaţiilor proporţional.
(4) Cu sumele plătite de debitor, in cazul in care sint insuficiente
pentru acoperirea integrală a datoriei scadente, se acoperă in primul rind
cheltuielile de judecată, pe urmă dobinzile şi alte obligaţii de plată şi, la
urmă, obligaţia principală (capitalul).

(1) Prevederile acestui articol sunt menite să soluţioneze situaţiile de conflict

care ar putea să apară in cazul in care debitorul datorează creditorului mai multe
prestaţii de aceiaşi natură, iar plata pe care o efectuiază nu este suficientă pentru
stingerea tuturor datoriilor. O asemenea situaţie este intilnită in literatura de
specialitate sub denumirea de imputaţia plăţilor. După cum rezultă din prevederile
alin.1 ale acestui articol, pentru ca imputaţia plăţii să aibă loc nu este suficient doar
ca să existe mai multe datorii, ci mai trebuie ca aceste datorii să fie similare, adică
de aceiaşi natură, cum ar fi de exemplu bani sau alte bunuri fungibile. Obligaţiile care
au ca obiect bunuri individual determinate (certe) sau bunuri de natură deosebită,
precum vin şi grine, nu pot da loc la imputare, deoarece nu se poate imputa o plată
făcută in vin asupra unei datorii in grine, debitorul neputind să plătească altceva
decit ceea ce datorează. In principiu, imputaţia plăţilor se face prin acordul părţilor.
Insă in lipsa unui atare acord, imputaţia se face de către debitor prin indicarea
datoriei ce voieşte a o stinge. In cazul in care debitorul nu face o astfel de precizare,
atunci imputaţia se infăptuieşte in temeiul legii, prin stingerea datoriei care a ajuns
prima la scadenţă. Dacă această datorie este deja prescrisă, atunci ea nu este
supusă imputării legale, deoarece datoriile naturale nu sunt exigibile niciodată.
(2) In eventualitatea in care debitorul nu face uz de facultatea de a alege
datoria care să se stingă prin imputaţiune, iar acestea sunt scadente in acelaşi
moment, atunci conform alin.2, plata se va imputa in primul rind, asupra aceleia
dintre datoriile ajunse la scadenţă care este mai impovărătoare pentru debitor. Ca
aplicaţiuni ale acestei reguli, imputaţiunea se va face asupra datoriei care produce
dobinzi, iar nu asupra celei care nu produce, iar dacă două datorii produc ambele
dobinzi, imputaţia se va face asupra aceleia care produce dobinzile cele mai mari. In
caz de concurs intre două datorii dintre care una este contractată cu clauză penală,
imputaţiunea se va face cu preferinţă asupra acestei datorii, faţă de cealaltă. In caz
de concurs intre două datorii dintre care una este exclusiv personală debitorului, iar
cealaltă solidară, imputaţiunea se va face asupra datoriei personale, deoarece
datoria solidară este mai puţin oneroasă pentru debitor decit datoria personală. In
caz de concurs intre două datorii dintre care una este necontestată, iar alta
contestată, imputaţiunea se va face asupra datoriei necontestate, deoarece este
considerată a fi mai oneroasă. Dacă există concurs intre două datorii, dintre care una
este contestată printr-un titlu executoriu, imputaţia legală se va face asupra datoriei
constatate prin titlu executoriu, de preferinţă faţă de cea constatată printr-un titlu
neexecutor. Dacă in concurs se află două datorii dintre care pentru una s-a inceput
executarea silită, imputaţia se va face asupra acestei datorii cu preferinţă faţă de
cealaltă. In cazul in care sunt la fel de impovărătoare, se va imputa creanţa care
oferă creditorului garanţia cea mai redusă. Astfel, in cazul in care creanţele au aceiaş
rată a dobinzii, insă sunt garantate in mod diferit, atunci se va stinge creanţa care
este garantată intr-o măsură mai mică decit calaltă.
(3) Pentru ipoteza in care datoriile sunt egale sub toate aspectele, alin.3 al
acestui articol dispune ca imputaţiunea plăţii să se facă proporţional asupra tuturor.
(4) Raţiunea prevederilor alin.4 este că debitorul nu trebuie să aibă
posibilitata să micşoreze capitalul care produce dobinzi, inainte de a plăti dobinzile şi
alte cheltuieli pe care creditorul le-a suportat in legătură cu executarea obligaţiei.
Părţile pot insă să consimtă ca plata să se impute mai intii asupra capitalului şi apoi
asupra dobinzilor. Insă prin intoducerea in contract a unei asemenea clause, debitorul
va fi ţinut să achite dobinzile doar pină la data la care a fost stinsă obligaţia de bază,
astfel incit dobinda existentă la această dată nu va mai putea creşte.

Articolul 587. Executarea obligaţiei in rate

(1) Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese altfel,
debitorul poate executa obligaţia in rate numai cu consimţămintul
creditorului.
(2) Dacă există vreun litigiu privind o parte din obligaţie, creditorul
nu poate refuza partea care nu se află in litigiu propusă de debitor, cu
excepţia cazului in care, din cauza neexecutării sau executării
necorespunzătoare a părţii in litigiu a obligaţiei, creditorul pierde interesul
pentru intreaga prestaţie.

1. Ideia de bază conţinută in al.1 al acestui articol este că orice prestaţie

datorată de către debitor este prezumată a fi indivizibilă; debitorul neputindu-se
libera de executarea obligaţiei decit prin executarea integrală a prestaţiei la care s-a
obligat. Această regulă se aplică chiar şi in cazul in care obiectul plăţii ar fi divizibil
prin natura sa, spre exemplu o sumă de bani. In cazul in care obiectul obligaţiei este
format din mai multe prestaţii succesive, fiecare prestaţie se consideră ca o datorie
distinctă, cum ar fi de exemplu, plata unei chirii pe fiecare lună.
De la regula indivizibilităţii plăţii, textul de lege comentat admite unele
excepţii. O primă excepţie este in cazul in care executarea fracţionată a obligaţiei
rezultă dintr-o prevedere a legii. Spre exemplu, in cazul decesului debitorului care
lasă mai mulţi moştenitori, datoria se va diviza intre ei proporţional cotei fiecăruia in
activul succesoral (art.1540 al.1). La fel o prestaţie indiviză poate deveni divizibilă in
cazul operării unei compensaţii, căci prin stingerea creanţelor reciproce pină la
concurenţa celei mai mici dintre ele, creditorul creanţei celei mai mari va primi o
plată parţială (art. 652).
O altă excepţie de la regula indivizibilităţii plăţii, este atunci cind prin
convenţia părţilor se stabileşte ca plata să fie divizibilă. Spre exemplu, in cazul in
care părţile unui contract de fidejusiune au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot
cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care o datorează
fiecare dintre ei (art.1159 al.2). Deasemeni, creditorul poate accepta fracţionarea
plăţii şi ulterior incheierii contractului, renunţind astfel la beneficiul pe care il acordă
principiul indivizibilităţii, intru-cit norma in cauză este supletivă şi nu imperativă.
 In fine, textul de lege citat prevede ca o excepţie de la regula indivizibilităţii,
cazurile in care obligaţia prin natura sa poate fi executată in mod fracţionat. Astfel,
este cazul predării de către antreprenor, in diverse rate, a lucrărilor ascunse ale unei
construcţii.

Art. 588. Refuzul unei alte prestaţii

Creditorul nu este obligat să accepte o altă prestaţie decit cea

datorată. Această regulă se aplică chiar şi in cazul in care prestaţia propusă
are o valoare mai mare.

Regula conţinută in acest articol constituie o aplicaţie a principiului consacrat de

art. 572 al.2 C.civ., in conformitate cu care creditorul are dreptul la „executarea
corespunzătoare a obligaţiei”, adică la executarea in natură a acesteia. Dispoziţia
in cauză este firească, intru-cit creditorul are dreptul să obţină bunul asupra căruia
a convenit, pentru că anume pe acesta a inţeles să-l aibă iar nu pe altul. Faptul că
debitorul propune o prestaţie de o valoare mai mare decit cea convenită, nu
constituie un temei de a-l impune pe creditor să accepte o altă prestaţie. Spre
exemplu, vinzătorul in calitatea sa de debitor al obligaţiei nu-l poate sili pe
cumpărător să recepţioneze in schimbul unor produse de calitatea II, produse de
calitatea I sau de calitate superioară.
De la regula stipulată mai sus există şi anumite excepţii. Astfel, in cazul in
care bunul piere din culpa debitorului, datoria de a transmite bunul se transformă in
mod necesar intr-o datorie de a transmite echivalentul bănesc al bunului. La fel,
obligaţia de restituire a fructelor se transformă intr-o obligaţie bănească, atunci cind
restituirea acestora este imposibilă. O altă excepţie este in cazul dării in plată
(art.643 alin.2), cind creditorul primeşte in mod voluntar o altă prestaţie, decit cea la
care debitorul s-a obligat.

Art. 589. Standardul calităţii

In cazul in care calitatea prestaţiei nu este expres determinată de

contract, debitorul este obligat să execute prestaţia cel puţin de o calitate
medie.

Dispoziţia acestui articol constituie o interpretare a intenţiei presupuse a

părţilor contractante, in cazul cind ele nu au făcut o indicaţie precisă a calităţii
prestaţiei. Această normă supletivă se aplică doar in privinţa bunurilor determinate
generic, deoarece doar in cazul acestei categorii de bunuri se poate ridica problema
calităţii prestaţiei. In asemenea situaţii, debitorul nu este ţinut să predea bunuri de
calitate optimă, dar nici nu se poate libera prin predarea unora de calitate inferioară.
Calitate bunului predat trebuie să fie medie.
In privinţa bunurile individual determinate, această prevedere nu este
aplicabilă, deoarece bunurile individual determinate se transmit creditorului in starea
in care se găsesc la data cind se efectuiază plata, chiar dacă la acest moment ele au
suferit careva schimbări sub aspectul calităţii.

Art.590. Prestaţia in cazul bunurilor determinate generic

Dacă obiectul datorat este doar generic determinat, debitorul răspunde,

atit cit este posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru
neexecutarea obligaţiei, chiar dacă neexecutarea nu se datorează
 vinovăţiei sale.

Raţiunea acestui articol se bazează pe considerentul că bunurile generice din

punct de vedere juridic nu pot să piară (genera non pereunt), ci pot fi inlocuite unele
cu altele. Astfel, cind obiectul obligaţiei de a da constă dintr-o cantitate de bunuri
generice, debitorul nu poate fi liberat de predare prin pieirea sau stricăciunea lor. El
va trebui să le inlocuiască, pe cit este posibil, cu alte bunuri de acelaşi gen, iar dacă
inlocuirea nu este posibilă, atunci el va răspunde faţă de creditor prin plata daunelor-
interese.
Cu totul alta este situaţia in cazul bunurilor individual determinate, care se
predau in starea in care se află la momentul predării. Cind obligaţia are ca obiect un
bun individual determinat, debitorul este liberat prin predarea lucrului in starea in
care se afla la momentul predării. El nu răspunde de pierderea bunului şi nici de
stricăciunile suferite de acesta, dacă nu s-au produs prin fapta sau neglijenţa sa ori a
persoanelor pentru care este ţinut să răspundă şi dacă, find vorba de o obligaţie
contractuală, nu fusese pus mai inainte in intirziere, chiar in acest din urmă caz el nu
răspunde dacă poate dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor, dacă i-ar fi fost predat.

Articolul 591. Contractul de creditare a consumatorului

(1) Contractul de vinzare-cumpărare şi contractul de creditare

constituie un act unit (interdpendent) cind creditul este destinat finanţării
preţului de cumpărare şi ambele contracte trebuie considerate ca o unitate
economică. Există unitate economică mai ales atunci cind cel care acordă
creditul se foloseşte, la pregătirea sau incheierea contractului de creditare,
de colaborarea vinzătorului.
(2) Intr-un contract de creditare a consumatorului, debitorul poate
refuza rambursarea creditului in măsura in care excepţiile decurgind din
contractul oneros legat de contractul de creditare l-ar indreptăţi la refuzul
prestaţiei faţă de vinzător.

(1) In mod obişnuit, contractul de vinzare-cumpărare şi contractul de credit

constituie două contracte de sine stătătoare, care işi produc efectele independent
unul de altul. Insă, in cazul in care creditul este destinat finanţării preţului de
cumpărare, atunci ambele contracte sunt privite de către legiuitor ca un act unit
(interdependent), necătind la faptul că se infăţişează sub forma a două inscrisuri
separate. Unitatea economică a celor două contracte se apreciază ţinindu-se cont de
imprejurările in care a fost incheiat contractul, cum ar fi de exemplu, acordurile de
colaborare dintre vinzător şi finanţator privitor la vinzarea mărfurilor in credit,
reclama comună, disponibilitatea finanţatorului de a oferi credite numai pentru
mărfurile produse sau comercializate de către anumiţi comercianţi, etc. Legiuitorul
accentuează in mod deosebit că unitatea economică există mai ales atunci, cind
finanţatorul se foloseşte de colaborarea vinzătorului in procesul de incheiere a
contractului de creditare.
(2) Caracterul interdependent al contractului de creditare cu cel de vinzare-
cumpărare indreptăţeşte debitorul să refuze rambursarea creditului, in măsura in
care vinzătorul nu-şi execută obligaţiile asumate prin contractul de vinzare-
cumpărare. Astfel, dacă vinzătorul livrează numai o parte din marfă, atunci
cumpărătorul va fi ţinut să ramburseze doar costul mărfii primite. La fel, se va
proceda şi in alte cazuri de executare necorespunzătoare a obligaţiilor de către
vinzător. Cu alte cuvinte, caracterul interdependent al acestor două contracte
indreptăţeşte pe debitor să invoce faţă de creditor acele excepţii, care in cazul in
care aceste contracte n-ar constitui un act unit el nu le-ar putea invoca.

Art. 592. Costurile executării obligaţiei

Costurile executării obligaţiei le suportă debitorul dacă legea sau

contractul nu prevede altfel.

Potrivit dispoziţiilor acestui articol, cheltuielile de executare a obligaţiei cad in

sarcina debitorului, deoarece plata avind ca scop liberarea debitorului, este firesc ca
acesta să sufere toate cheltuielile. Dar, norma inscrisă in acest articol poartă un
caracter supletiv, astfel că părţile pot conveni şi altefel, adică să suporte aceste
cheltuieli in egală măsură sau să le atribuie doar in sarcina creditorului. In anumite
situaţii insăşi legea atribuie cheltuielile de executare in sarcina uneia din părţi. Spre
exemplu, in materie de depozit, cheltuielile necesare păstrării bunului cad in sarcina
deponentului (creditorului), iar nu a depozitarului, adică a debitorului (art. 1088 al.3
C.civ.). Cheltuielile de executare pot să constea din: cheltuielile legate de eliberarea
chitanţei de executare (art.644 C.civ.), cheltuielile efecuate cu transportul mărfurilor
la locul de predare, cheltuielile efecuate cu ocazia numărării, măsurării sau cintăririi
bunurilor. Sunt de asemenea in sarcina debitorului cheltuielile actelor accesorii pe
care le poate atrage după sine plata, etc.

S e c t i u n e a a 2-a
INTIRZIEREA CREDITORULUI

Articolul 593. Dispoziţii generale cu privire la intirzierea creditorului

(1) Creditorul este in intirziere atunci cind nu acceptă fără un temei

legal prestaţia scadentă ce i se oferă.
(2) In cazul in care pentru executarea prestaţiei este necesară o
acţiune din partea sa, creditorul este in intirziere dacă prestaţia ii este
oferită, iar el nu efectuează acea acţiune.
(3) Debitorul nu poate fi in intirziere in măsura in care creditorul este
in intirziere.

(1) Prin intirzierea creditorului se inţelege refuzul acestuia de a primi prestaţia

ce-i datorează debitorul şi pe care acesta i-o oferă in armonie cu prevederile legale
sau cu clauzele contractuale. Pentru ca creditorul să fie pus in intirziere este necesar,
in primul rind, ca debitorul să ofere o prestaţie conformă cu condiţiile obligaţiei,
adică o prestaţie care să corespundă sub toate aspectele condiţiilor stabilite prin
actul juridic din care a luat naştere obligaţia (cantitate, calitate, loc, timp, mod de
executare, etc.). Dacă prestaţia oferită este neconformă cu condiţiile obligaţiei,
creditorul este indreptăţit pe temei legal, să refuze acceptarea unei asemenea
prestaţiei. Astfel, creditorul poate refuza acceptarea unei prestaţii in rate (art.587)
sau a unei alte prestaţii decit cea datorată (art.588). La fel, creditorul poate refuza
executarea obligaţiei de către un terţ, dacă debitorul s-a obligat personal s-o execute
(art.581 alin.1) sau dacă debitorul este impotriva executării obligaţiei de către terţ
(art.581 alin.2), etc. In al doilea rind, este necesar ca creditorul să refuze
acceptarea prestaţiei fără un temei legal. Se consideră că creditorul refuză
acceptarea prestaţiei fără un temei legal, dacă legea sau contractul nu-l indreptăţesc
să refuze prestaţia oferită, precum şi dacă nu este impiedicat de careva cauze
independente de voinţa lui. Din acest punct de vedere, neexecutarea obligaţiei se
datorează comportamentului culpabil al creditorului.
 (2) Potrivit alin.2 al acestui articol, creditorul este deasemeni in intirziere,
atunci cind nu săvirşeşte actele in absenţa cărora debitorul nu-şi poate executa
prestaţia datorată. Actele pe care trebuie să le săvirşească creditorul pentru a primi
prestaţia de la debitor, pot fi prevăzute de lege sau contract ori rezultă din uzanţele
comerciale sau esenţa obligaţiei. Spre exemplu, dacă in conformitate cu prevederile
contractului, cumpărătorul şi-a asumat obligaţia de a primi bunurile la locul de aflare
a vinzătorului şi de a le transporte cu mijloace proprii, atunci neprezentarea sa la
locul stabilit şi neasigurarea transportării bunurilor vor fi calificate ca intirziere a
creditorului. La fel creditorul se află in intirziere, cind refuză să elibereze chitanţă sau
să restituie titlul original, debitorului care s-a declarat gata să execute obligaţia
(art.644 alin.3).
(3) Din momentul punerii in intirziere a creditorului, incetează intirzierea
debitorului şi respectiv din acest moment incetează şi răspunderea debitorului pentru
intirziere şi neexecutare a obligaţiilor asumate. Dacă creditorul refuză să accepte
doar o parte din prestaţia oferită de către debitor, atunci el se află in intirziere doar
pentru acea parte. Dacă o parte din obligaţie a fost refuzată in baza unui temei legal,
iar alta fost refuzată fără temei, atunci creditorul se află in intirziere numai pentru
partea refuzată fără temei legal, iar pentru cealaltă parte se află in intirziere
debitorul. Aceste circumstanţe prezintă o importanţă deosebită pentru stabilirea
răspunderii fiecăreia dintre părţi.

Articolul 594. Imposibilitatea temporară de a primi executarea

Dacă termenul de executare nu este stipulat sau dacă debitorul are

dreptul să execute obligaţia inainte de termen, creditorul nu este in
intirziere atunci cind, timp de 7 zile, este lipsit de posibilitatea de a accepta
prestaţia oferită, cu excepţia cazului in care debitorul l-a informat din timp
despre executare.

Articolul 595. Obligaţia creditorului la despăgubire

Creditorul este obligat să repare prejudiciul cauzat debitorului prin

intirzierea acceptării prestaţiei.

Articolul 596. Răspunderea debitorului in caz de intirziere a

creditorului

Dacă creditorul este in intirziere, debitorul răspunde pentru

neexecutarea obligaţiei numai in cazul in care nu a prestat din intenţie sau
din culpă gravă.

Articolul 597. Efectele intirzierii creditorului

(1200)Indiferent de vinovăţia sa in intirziere, creditorul:

a) este obligat să compenseze debitorului cheltuielile suplimentare
necesare păstrării obiectului de contract şi oferirii executării;
b) suportă riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului;
c) nu poate beneficia de dobinzi pentru datoria pecuniară faţă de el.
(2) Dacă debitorul este obligat să predea fructele bunului ori să
compenseze valoarea lor, această obligaţie nu se răsfringe asupra fructelor
obţinute in timpul intirzierii creditorului.

S e c t i u n e a a 3-a
PROTECTIA DREPTULUI
LA EXECUTAREA OBLIGATIEI

Articolul 598. Dreptul creditorului de a-şi conserva creanţa

Creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate

măsurile pentru conservarea drepturilor sale.

Creditorii chirografari (creditorii a căror creanţă nu este asigurată cu garanţii

reale) işi pot satisface creanţele din patrimoniul debitorului doar atunci cind acesta
este solvabil. In caz contrar, ei vor suporta riscul de a nu-şi putea satisface creanţa.
Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind lipsit de elemente active in
patrimoniul său, adică să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari anumite
mijloace de conservare a patrimoniului debitorului lor. Aceste măsuri, după cum
reiese şi din conţinutul art.198 al.1, constau in preintimpinarea pierderii unui
drept subiectiv din patrimoniul debitorului. Exemplu de măsuri conservatorii pot
servi: a.) cererile de punere a sechestrului asigurator pe anumite bunuri ale
debitorului, atunci cind există temerea justificată că aceste bunuri vor fi ascunse,
deteriorate sau instrăinate de către debitor; b.) cererile de inregistrare a unui imobil,
in ipoteza in care debitorul dobindeşte dreptul de proprietate sau un alt drept real
asupra unui imobil şi neglijează să-l inregistreze; c.) cererea de a se lua măsuri de
conservare a averii succesorale; d.) dreptul de a interveni in procesele pornite
impotriva debitorului lor uzufructuar cu privire la incetarea uzufructului pentru abuz
de folosinţă, etc. Pe lingă aceste măsuri propriu-zis conservatorii, legea mai acordă
creditorilor dreptul de a exercita in numele debitorului acţiunea oblică, care in esenţă
are ca scop tot conservarea patrimoniului debitorului.
Pentru luarea măsurilor de conservare a patrimoniului debitorului, creditorul
trebuie să facă dovada că are un interes serios şi legitim. Un asemenea interes
este prezent atunci cind, prin neglijarea sau refuzul de a-şi exercita drepturile,
debitorul este ameninţat de insolvabilitate sau i-şi agravează insolvabilitatea
existentă.

Articolul 599. Acţiunea oblică

(1) Creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă poate, in

numele debitorului său, exercita drepturile şi acţiunile acestuia in cazul in
care debitorul, in dauna creditorului, refuză sau omite să le exercite.
(2) Creditorul nu poate exercita drepturile şi acţiunile care sint
exclusiv personale ale debitorului.
(3) Creanţa trebuie să fie lichidă şi exigibilă cel tirziu la momentul
examinării acţiunii.

1. Acţiunea oblică este acea acţiune in justiţie prin care creditorul exercită
drepturile şi acţiunile debitorului său atunci cind acesta refuză sau omite să şi le
exercite. Această acţiune se mai numeşte indirectă, pentru faptul că este exercitată
de către creditor in locul debitorului său, dar care are acelaşi rezultat ca şi cum ar fi
fost exercitată de debitor. Astfel, dacă debitorul are dreptul să intenteze o acţiune in
revendicarea unui bun sau pentru plata unei creanţe, dar neglijează să-şi exercite
dreptul, atunci pe calea acţiunii oblice o va face creditorul, in numele debitorului,
deci indirect.
Pentru exercitarea acţiunii oblice este necesară intrunirea următoarelor
condiţii: a.) In primul rind, creanţa pe care o are creditorul trebuie să fie certă, adică
fermă, existenţa ei să nu dea naştere la discuţii; să fie lichidă, adică să aibă
cuantumul determinat; şi să fie exigibilă, adică ajunsă la scadenţă, iar nu
suspendată printr-un termen sau printr-o condiţie; b.)In al doilea rind, creditorul
trebuie să fie inactiv, adică să refuze sau să omită exercitarea drepturilor sau
acţiunilor sale. Dacă debitorul a cărui inactivitate justificase intervenţia creditorului
işi schimbă atitudinea, atunci el poate prelua acţiunea pornită de creditor, iar
creditorul poate rămine in proces, alături de debitor, pentru a-şi apăra propriile sale
interese. Creditorul nu este indreptăţit să exercite acţiunea oblică in cazul in care
debitorul işi exercită el insuşi drepturile şi acţiunile. c.) In al teilea rind, este necesar
ca creditorul să aibă un interes serios şi legitim. Această condiţie fiind impusă de
art.598 pentru luarea oricărei măsuri de conservare a patrimoniului debitorului,
inclusiv şi pentru exercitarea acţiunii oblice.
2. Pe calea acţiunii oblice creditorul poate exercita, in general, toate drepturile
şi acţiunile ce fac parte din patrimoniul debitorului, cum ar fi de exemplu: acţiunea in
plata unei creanţe, acţiunea in anularea unui act juridic, acţiunea in repararea unui
prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, acţiunea in recunoaşterea unui drept de
uzufruct, servitute sau superficie, acţiunea in rezoluţiunea unui contract de vinzare-
cumpărare pentru neplata preţului, etc. Ca excepţie de la această regulă, nu pot fi
exercitate pe calea acţiunii oblice drepturile care in virtutea unui text de lege sau a
naturii lor, sunt considerate ca fiind excusiv personale ale debitorului. In această
categorie intră: a.) drepturile personale nepatrimoniale, cum ar fi: acţiunile de stare
civilă, stabilirea filiaţiei, drepturile părinteşti, etc. b.) drepturile patrimoniale a căror
exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor, intemeiată pe
raţiuni de ordin moral, cum ar fi de pildă, acţiunea in revocarea unei donaţii pentru
ingratitudine, renunţarea la o succesiune, etc. c.) drepturile avind un caracter
neurmăribil: dreptul la pensie de intreţinere, dreptul de uz, dreptul de abitaţie.
3. După regula generală conţinută in alin.1 al acestui articol, acţiunea oblică
poate fi intentată doar in cazul in care sunt intrunite toate condiţiile prevăzute de
acest articol, inclusiv şi cerinţa ca creanţa să fie lichidă şi exigibilă. Ca excepţie,
prevederile alin.3, permit ca acţiunea oblică să fie intentată chiar şi in cazul in care
creanţa nu este lichidă şi exigibilă, dar care va dobindi aceste caractere cel tirziu la
momentul examinării.

Articolul 600. Excepţiile opuse creditorului care a intentat acţiune

oblică

Cel impotriva căruia a fost intentată acţiune oblică poate opune

creditorului toate excepţiile opozabile propriului creditor.

Persoana impotriva căreia este intentată acţiunea oblică beneficiază in raport cu

creditorul de aceleaşi drepturi ca şi in raport cu propriul său creditor. In acest
context, terţul pirit poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care
le-ar fi putut opune propriului creditor, cum ar fi de exemplu invocarea nulităţii
actului juridic in temeiul căruia a luat naştere creanţa ce stă la baza acţiunii oblice;
invocarea termenului de prescripţie a acţiunii oblice sau opunerea unei
compensaţiei, etc. Piritul poate dispune de drepturile sale şi după promovarea
acţiunii oblice. Astfel, el poate incheia o tranzacţie de impăcare cu propriul său
creditor; aceasta va fi opozabilă reclamantului dacă nu va avea un caracter
fraudulos.
 Articolul 601. Efectele acţiunii oblice

Toate bunurile obţinute in baza acţiunii oblice intră in patrimoniul

debitorului şi beneficiază tuturor creditorilor acestuia.

Exercitind acţiunea oblică, creditorul exercită, in realitate, acţiunea debitorului

său. Sintem in prezenţa exerciţiului unei acţiuni in numele şi pe contul debitorului.
Hotărirea pronunţată in urma promovării acţiunii oblice este opozabilă debitorului
numai cind el a fost introdus in proces. In schimb, acea hotărire este opozabilă
tuturor creditorilor, indiferent dacă le este sau nu favorabilă. In cazul in care
creditorul exercită cu succes acţiunea oblică, se va evita micşorarea patrimoniului
debitorului, căci prin efectul acţiunii oblice, bunurile asupra cărora purta dreptul ce
era ameninţat cu pieirderea este readus in patrimoniul debitorului. Drept urmare,
aceste bunuri vor servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor
chirografari, fără ca creditorul care a exercitat acţiunea oblică să aibă vreun drept de
preferinţă faţă de ceilalţi creditori. De aceea se spune că acţiunea oblică este, prin
efectele sale, o acţiune colectivă, conservind gajul general, garanţie comună a
tuturor creditorilor aceluiaşi debitor.

Capitolul V
EFECTELE NEEXECUTĂRII OBLIGAŢIEI

Articolul 602. Răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei

(1) In cazul in care nu execută obligaţia, debitorul este ţinut să-l

despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă nu
dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
(2) Neexecutarea include orice incălcare a obligaţiilor, inclusiv
executarea necorespunzătoare sau tardivă.
(3) Repararea prejudiciului cauzat prin intirziere sau prin o altă
executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de
executarea obligaţiei in natură, cu excepţia cazurilor cind, datorită unor
circumstanţe obiective, creditorul pierde interesul pentru executare.
(4) Dreptul creditorului de a cere despăgubiri in locul prestaţiei se
exercită in condiţiile suplimentare de la art.609. Creditorul poate cere
despăgubiri pentru intirzierea executării obligaţiei doar in condiţiile
suplimentare privind intirzierea prevăzute la art.617. In cazul unui
contract sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru
neexecutarea obligaţiei debitorului doar după rezoluţiune, conform
art.737.

1. Acest articol instituie regula potrivit căreia debitorul este obligat să repare
prejudiciul cauzat creditorului ca urmare a neexecutării obligaţiilor asumate.
Neexecutarea obligaţiei contractuale antrenează răspunderea civilă contractuală,
atunci cind se intrunesc condiţiile stabilite de lege, exceptind temeiurile de
exonerare sau limitare a răspunderii.
Pentru neexecutarea definitivă a obligaţiei contractuale debitorul va plăti daune
interese compensatorii, iar pentru simpla intirziere a executării va plăti daune-
interese moratorii.
2. Obligaţia trebuie executată in modul corespunzător, cu bună-credinţă, la locul
şi in momentul stabilit (art. 572 alin. 2).Astfel, obligaţia privind predarea unor
bunuri trebuie să corespundă tuturor cerinţelor cantitative şi calitative:transmiterea
trebuie să se efectueze in termenii stabiliţi, bunurile trebuie să corespundă
condiţiilor de asortiment stipulate de părţi(corelaţia după modele, varietăţi, măsuri,
culori sau alte particularităţi), in completivitatea asortimentului sau in
completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau alte cerinţe
inaintate tradiţional, in garnitură completă, dacă părţile sau inţeles astfel, in
ambalajul corespunzător, potrivit standardelor şi cerinţelor tehnice permise.
Neexecutarea obligaţiei contractuale este omisiunea debitorului de a săvirşi
prestaţia care constituie obiectul obligaţiei asumate. Neexecutarea poate fi totală
sau parţială. Efectele juridice sint diferite reieşind din felul neexecutării, precum şi
din faptul, ce fel de obligaţii n-au fost executate: dintr-un contract unilateral sau
sinalagmatic. Dacă obiectul obligaţiei este indivizibil sau obligaţia este neexecutată
in mare parte, o executare parţială echivalează unei neexecutări totale. O
executare defectuoasă (de o calitate inferioară celei convenite, depistarea unor
vicii care fac inutilizabil obiectul prestaţiei), precum şi o executare tardivă (in
special atunci, cind obligaţia prin natura sa sau prin convenţia părţilor trebuia
executată intr-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă) se
asimilează cu neexecutarea obligaţiei. Executarea este defectuoasă şi in cazul, cind
in aparenţă pare a fi executată corespunzător, insă nu corespunde clauzelor
speciale, negociate in contract.
In fiecare caz de neexecutare se va ţine cont de cauzele acesteia. Astfel,
neexecutarea poate avea loc din cauza:
(1201)imposibilităţii executării;
(1202)alte motive.
Pentru ambele situaţii creditorul trebuie să decidă asupra alegerii
comportamentului propriu in vederea asigurării intereselor sale din acest contract,
precum şi modul de executare a prestaţiei corelative.
3 Principiul executării reale(in natură) a obligaţiei presupune că debitorul trebuie
să execute acele acţiuni sau să se abţină de la anumite acţiuni, care constituie
conţinutul obligaţiei. De aici poate fi dedusă şi următoarea regulă: neadmiterea
inlocuirii executării obligaţiei printr-o compensaţie bănească cel puţin atita timp, cit
creditorul mai păstrează interesul faţă de executarea in natura specifică a
obligaţiei.In acest mod se vor apăra in mare măsură interesele creditorului care
adesea nu are altă posibilitate de a-şi satisface necesităţile sale in mărfurile,
lucrările sau serviciile de o anumită categorie, decit prin impunerea debitorului la
executarea in natură. Respectarea acestui principiu este indeosebi importantă in
condiţiile relaţiilor de piaţă cu participarea agenţilor economici-monopolişti.
Codul civil conţine norme care vin să confirme importanţa şi necesitatea
executării in natură a obligaţiei, printre care menţionăm: creditorul obligaţiei de a
face are dreptul, atunci cind debitorul nu execută obligaţia, să execute el insuşi sau
să incredinţeze unui terţ executarea, cheltuielile urmind să fie puse in sarcina
debitorului(art.620); in cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda
un bun, creditorul are dreptul să ceară predarea forţată a bunului (art.622);
cumpărătorul este in drept să ceară executarea in natură a obligaţiilor
contractuale, dacă o astfel de cerinţă este indreptăţită pentru părţi şi pentru
protecţia drepturilor cumpărătorului, in special dacă cumpărătorul nu poate
achiziţiona acele bunuri de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de
achiziţionare nu au efect(art.782) ş.a.
In raporturile civile delictuale de asemenea se aplică principiul reparării in natură
a prejudiciului, pe cit este cu putinţă acest lucru.
Orice incălcare a obligaţiei se reduce fie la neexecutarea totală a obligaţiei, fie la
executarea necorespunzătoare a acesteia.In dependenţă de aceste imprejurări,
legiuitorul a stabilit soluţii diferite.In baza alineatului comentat, dacă obligaţia n-a
fost executată in modul corespunzător, debitorul nu este eliberat de executarea
acesteia in natură, chiar dacă pentru incălcările comise a fost impus la repararea
prejudiciului. Excepţie servesc cazurile, cind creditorul pierde interesul pentru
executare.Pierderea interesului de către creditor faţă de executarea obligaţiei are
drept efect eliberarea debitorului şi obligarea lui la repararea prejudiciului (de
exemplu art. 757 alin. (2), art. 1139 alin.( 3), art. 1140). La fel, dacă creditorul nu
are interes faţă de o prestaţie executată parţial, debitorul poate fi obligat la plata
despăgubirilor ca pentru o neexecutare totală (art.art. 609 alin.(2); 709
alin(3)).Renunţul creditorului la primirea unei executări tardive trebuie făcut pină
la acceptarea de facto a acesteia. Dacă iniţial a acceptat executarea, iar ulterior
declară că a pierdut interesul faţă de executare, ultima manifestare de voinţă nu va
avea nici un efect juridic. Trebuie de remarcat că renunţarea creditorului la
primirea unei executări tardive din cauza pierderii interesului are drept consecinţă
fie modificarea, fie rezilierea contractului. Din această cauză renunţarea trebuie
făcută in forma corespunzătoare, cerută de lege pentru valabilitatea acelui
contract.
Sintem in prezenţa executării necorespunzătoare in cazul cind antreprenorul
execută lucrarea cu vicii sau cu depăşirea termenului stipulat, utilizează materiale
necalitative, obligaţia este executată in volum mai mic, decit s-a negociat,
cumpărătorul achită cu intirziere preţul in baza contractului,vinzătorul vinde mărfuri
necalitative, serviciile prestate sint defectuoase etc.Cu toate că poate fi impus la
repararea prejudiciului şi plata clauzei penale, in condiţiile respectării art.626 alin.
(1), debitorul nu se eliberează de obligaţia de remediere a bunurilor vindute sau
inlocuirea acestora cu altele calitative, de executarea lucrării, construcţiei pină la
finisare etc.Dacă in contractul sinalagmatic o parte execută in mod
necorespunzător o prestaţie scadentă şi nu intreprinde eforturi suplimentare pentru
a remedia defectele executării, creditorul poate, după expirarea unui termen
rezonabil pe care l-a stabilit pentru remediere să rezoluţioneze contractul dacă
debitorul trebuia să-şi dea seama, in baza termenului de graţie, de iminenţa
rezoluţiunii(art.709 alin.(1).
In cazul neexecutării totale a obligaţiei, debitorul se eliberează de executarea
obligaţiei in natură, fiind ţinut să repare prejudiciul astfel cauzat.Neexecutare totală
există atunci, cind, de exemplu, antreprenorul nu a efectuat nici una din acţiunile la
care se obligaseră in baza contractului, vinzătorul nu a transmis nici o parte din
cantitatea bunurilor ce constituiau obiectul prestaţiei, comisionarul nu a executat
obligaţia in baza contractului, altfel spus părţile rămin in situaţia preexistentă
contractului. Se va califica drept neexecutare a contractului şi situaţiile in care
debitorul a intreprins careva acţiuni intru executarea acestuia, insă fără nici un
rezultat, de exemplu antreprenorul a transportat o anumită cantitate de materiale
de construcţie la locul executării construcţiei, mandatarul a purces, fără succes, la
căutarea contragenţilor cu care urma să incheie acte juridice in numele şi interesul
mandantului.Repararea prejudiciului se va efectua in condiţiile suplimentare,
prevăzute la alin.(4) al articolului 602.
Principiul executării in natură a obligaţiei trebuie să se respecte in cadrul tuturor
raporturilor contractuale, fie intre persoane fizice, fie cu participarea persoanelor
juridice.
4. Creditorul poate pretinde despăgubiri in locul prestaţiei doar dacă a stabilit
anterior debitorului un termen rezonabil pentru executare, făcindu-i o somaţie, in
condiţiile, prevăzute de art. 609. Dacă debitorul intirzie să execute obligaţia,
creditorul poate pretinde daune-interese moratorii doar dacă a pus debitorul in
intirziere, in condiţiile şi cu excepţiile prevăzute de art. 617. Atunci, cind
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare rezultă dintr-un contract
sinalagmatic, creditorul poate cere rezoluţiunea (rezilierea) contractului doar dacă
notifică debitorul intr-un termen rezonabil. Ca urmare a rezoluţiunii (rezilierii)
creditorul are dreptul la plata despăgubirilor. Dacă nu se poate cere rezoluţiunea
(rezilierea) contractului, creditorul este in drept să pretindă reducerea
proporţională a obligaţiei sale corelative ( art.746 alin . 1).
 Articolul 603. Vinovăţia debitorului

(1) Debitorul poartă răspundere numai pentru dol (intenţie) sau culpă
(imprudenţă sau neglijenţă) dacă legea sau contractul nu prevede altfel
sau dacă din conţinutul sau natura raportului nu reiese altfel.
(2) Este nulă orice stipulaţie care il eliberează anticipat pe debitor de
răspundere in caz de dol sau culpă gravă.

1. Tradiţional, noţiunea vinovăţiei ca element al răspunderii civile era inspirată din

dreptul public (intenţie, imprudenţă, vinovăţie mixtă) şi era calificată drept
atitudinea psihică a persoanei ce a comis prejudiciul faţă de rezultatele dăunătoare
ale comportamentului său. Această concepţie insă, trebuie supusă revizuirii
reieşind din specificul relaţiilor de drept privat.
Articolul comentat stabileşte regula, in baza căreia debitorul poartă răspundere
pentru acţiunile sau omisiunile comise cu vinovăţie (cu excepţiile
corespunzătoare). Vinovăţia nu este definită prin normele Codului civil. Articolul
comentat stabileşte doar formele acesteia:
(1203)dolul (intenţia);
(1204)culpa (imprudenţa sau neglijenţa). Culpa se mai clasifică in: culpă gravă şi
culpă uşoară (neinsemnată). Criteriul orientativ după care vom delimita
formele vinovăţiei contractuale se reduce la compararea acţiunilor sau
inacţiunilor debitorului contractual cu un model de comportament abstract,
specific unei persoane diligente, adică omul cu capacitate medie, omul
normal, prudent şi disciplinat, raţional, bunul proprietar(nu şi excelentul
proprietar, deoarece o asemenea diligenţă ar fi imposibil de realizat), care
acţionează cu grijă in raport cu interesele celorlalţi membri ai societăţii şi
respectă regulile de convieţuire socială.
Vinovăţia poate fi definită ca: ne luarea de către debitor a tuturor măsurilor
posibile pentru preintimpinarea urmărilor negative a comportamentului său, măsuri
necesare in dependenţă de specificul obligaţiei asumate şi condiţiile reale ale
circuitului civil. Măsurile ce se impun a fi luate in vederea executării
corespunzătoare a obligaţiei trebuie raportate la nivelul de precauţie şi diligenţă,
necesară in asemenea imprejurări, de exemplu, depozitarul trebuie să asigure
păstrarea bunului potrivit condiţiilor contractului in incăperi corespunzătoare, să nu
admită interacţiunea cu alte bunuri capabile să-i diminueze calitatea, să asigure
temperatura necesară, aerisirea incăperilor, să ia măsuri antiincendiare şi impotriva
sustragerilor.
De principiu, formele vinovăţiei civile nu au relevanţă la aplicarea răspunderii,
căci răspunderea civilă e cirmuită de alte principii, decit cele din dreptul public, şi
anume:
(1205)răspunderea civilă poate fi antrenată şi pentru cea mai uşoară culpă, iar
in unele cazuri şi fără vină;
(1206)cuantumul despăgubirilor se stabileşte in dependenţă de intinderea
prejudiciului şi nu de gravitatea vinovăţiei.
Prin excepţie, formele vinovăţiei pot avea un rol determinant la aplicarea sau
stabilirea limitelor răspunderii civile.
Dolul reprezintă acţiuni sau omisiuni intenţionate ale debitorului, indreptate spre
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei sau crearea situaţiei
de imposibilitate a executării. De regulă, dolul se deduce din comportamentul
debitorului: distrugerea intenţionată a bunurilor, refuzul expres de a executa
obligaţiile contractuale etc. Insă nu tot timpul comportamentul vădit ilicit al
debitorului denotă intenţia acestuia, de exemplu, neachitarea contravalorii bunului
procurat nu este neapărat rezultatul unei omisiuni intenţionate.
 Dacă vinovăţia debitorului se manifestă prin dol, acesta va fi ţinut să repare şi
prejudiciul imprevizibil (art. 610 alin. 5).
Nu urmează de confundat dolul ca formă a vinovăţiei cu dolul – viciu al
consimţămintului la incheierea actului juridic civil.
Cupla gravă presupune situaţia cind debitorul fie prevede posibilitatea producerii
rezultatului dăunător, dar speră evitarea acestuia, fie nu prevede acest rezultat,
deşi este conştient de faptul că comportamentul lui poate provoca acest rezultat.
Debitorul nu manifestă nici cel mai mic grad de diligenţă şi precauţie, pe care
trebuie să-l manifeste orice participant la circuitul civil, nu ia nici cele mai
elementare măsuri in scopul executării corespunzătoare a obligaţiei.
In mod practic, deosebirea intre dol şi culpă gravă este dificil de a o efectua. Este
şi motivul pentru care legiuitorul, limitind, in anumite situaţii răspunderea
debitorului, indică drept condiţie obligatorie vinovăţia sub forma dolului sau culpei
grave, cumulindu-le (art. 596, 860, 1019, 1049, 1083, 1087, 1101, 1138, 1142,
1385, 1404 ş.a).
Cupla uşoară este forma culpei, la care debitorul, in procesul executării obligaţiei
sale nu dă dovadă de acea precauţie, stăruinţă care i se poate pretinde in virtutea
naturii obligaţiei şi condiţiilor circuitului civil şi, ca rezultat, nu sint luate toate
măsurile necesare pentru executarea acelei obligaţii.
Pentru aprecierea vinovăţiei debitorului nu are relevanţă calităţile lui personale
sau atitudinea sa psihică in raport cu fapta ilicită.
In baza alin. (1) deducem că debitorul poate fi tras la răspundere şi in lipsa
vinovăţiei sale, atunci cind legea sau contractul prevede, sau dacă astfel reiese din
conţinutul sau natura raportului civil. Răspunderea fără vină este instituită in
apărarea intereselor creditorului şi, totodată, nu inseamnă o răspundere nelimitată.
In aceste situaţii temeiuri de eliberare de răspundere sint: forţa majoră, intenţia
părţii vătămate sau alte temeiuri, prevăzute de lege. Vom exemplifica prin citeva
situaţii:
(1207)producătorul răspunde pentru prejudiciul cauzat de un produs cu vicii,
chiar şi in lipsa vinovăţiei, cu excepţiile prevăzute de lege (art. 1425);
(1208)pe durata intirzierii, debitorul răspunde şi pentru cazul fortuit, cu excepţia
cind prejudiciul s-ar fi produs chiar dacă obligaţia era executată in termen
(art. 618);
(1209)reprezentatul (debitorul) răspunde pentru vina reprezentantului său şi a
persoanelor cărora le-a incredinţat executarea contractului ca pentru propria
vină (art. 604). Legea poate să prevadă cazurile, cind răspunderea o va purta
reprezentantul sau prepusul;
(1210)prejudiciul cauzat persoanei fizice prin aplicarea măsurilor de răspundere
penală, administrativă, prevăzută de art. 1405, se va repara de către stat
integral, indiferent de vinovăţia persoanelor care au aplicat aceste măsuri;
(1211)prejudiciul cauzat printr-un act administrativ ilegal sau nesoluţionarea in
termen legal a unei cereri de către o autoritate publică se repară integral de
autoritatea publică, in condiţiile art.1404.
A nu confunda aceste situaţii cu răspunderea subsidiară a ocrotitorilor
(reprezentanţilor legali) pentru prejudiciul cauzat de minor, persoana lipsită de
capacitate de exerciţiu. In acest caz vina ocrotitorului (supraveghetorului) se
prezumă şi se reduce la lipsa supravegherii ori educării minorului, supravegherea
necorespunzătoare a incapabilului (art. 1407, 1408).
2. Părţile in contract pot stabili clauze cu privire la răspundere. Prin contract
răspunderea poate fi micşorată, diminuată numai cit priveşte culpa uşoară, fiindcă
in baza alin.(2) orice stipulaţie prin care debitorul se eliberează anticipat de
răspundere in caz de dol ori cuplă gravă este nulă.Insă legislaţia civilă
reglementează situaţii, cind nici culpa uşoară nu poate limita ori exclude
răspunderea.
Un caz special este prevăzut de art. 1431 care se referă la relaţiile cu participarea
consumatorilor şi producătorilor. Din această normă reiese că orice convenţie, prin
care răspunderea producătorului este limitată ori exclusă cu anticipaţie este nulă.
Deci, in aceste cazuri, părţile nu pot negocia nici limitarea răspunderii in caz de
culpă uşoară. O normă similară este prevăzută de art. 988 alin.(3) -transportul de
persoane. In relaţiile de transport putem vorbi şi despre o limitare de altă natură a
răspunderii cărăuşului, de exemplu, in transportul aerian internaţional pentru
pierderea bagajelor şi mărfurilor, valoarea cărora nu a fost declarată special,
răspunderea transportatorului este limitată la 250 franci pentru 1 kg şi 5 mii de
franci de pasager pentru obiectele, a căror supraveghere o păstrează pasagerul
(art. 22 al Convenţiei pentru unificarea unor reguli privitoare la transportul aerian
internaţional, Varşovia, 12.10.1929; Republica Moldova a aderat prin Hotărirea
Parlamentului 766/1996).
Atunci cind vinovăţia este o condiţie obligatorie a răspunderii civile, debitorul
este cel care va demonstra lipsa vinovăţiei sale sau vinovăţia creditorului (a unui
terţ) in neexecutarea obligaţiei. Creditorul, insă, trebuie să facă proba
comportamentului ilicit al debitorului şi existenţa prejudiciului, precum şi legătura
cauzală dintre comportament şi prejudiciu. Proba acestor elemente poate fi făcută
prin dovada contractului şi a nerespectării obligaţiilor contractuale. Insuşi dovedirea
acestora presupune că debitorul nu şi-a executat obligaţiile contractuale cu
vinovăţie. Astfel, la baza răspunderii civile este pusă prezumţia vinovăţiei
debitorului pină la proba contrară.
Temeiurile ce exclud vina debitorului sint:
(1212)forţa majoră şi cazul fortuit (cu excepţiile prevăzute de lege);
(1213)vina creditorului (a unui terţ) care exclude total sau parţial răspunderea
debitorului.
Dacă prejudiciul a fost cauzat in parte datorită circumstanţelor pentru care
debitorul nu poartă răspundere şi in parte datorită unor imprejurări imputabile lui,
acesta va răspunde numai in măsura in care pagubele au fost cauzate de
imprejurările din cea de-a doua categorie (vezi comentariul art.1008 alin.4)
Alte imprejurări cum ar fi inexperienţa, nepriceperea, eroarea, necunoaşterea
legii nu servesc temei de exonerare.Dacă profesionalizmul debitorului are relevanţă
cit priveşte calitatea executării obligaţiei, atunci conduita debitorului trebuie
comparată cu modelul de comportament al unui profesionist, avindu-se in vedere
regulile de prudenţă şi diligenţă care cirmuiesc profesia respectivă. In condiţiile
unei industrializări continue, exigenţele inaintate faţă de profesionişti sint mai mari
pe măsura specializării debitorului intr-un anumit domeniu. Mai mult decit
alţii,specialistul ar trebui să-şi autoaprecieze propriile capacităţi şi aptitudini.
Eroarea este de fapt şi de drept. Eroarea de fapt, ca falsă reprezentare a
realităţii nu are efecte in planul răspunderii civile. Aceasta poate insemna o slabă
dezvoltare a facultăţilor intelectuale a individului şi drept consecinţă un grad scăzut
de cunoaştere, insă dacă este probată existenţa discernămintului, neexecutarea
obligaţiei este imputabilă. Eroarea de fapt este considerată drept consecinţă a
neglijenţei şi imprudenţei. La fel, eroarea de drept, altfel spus ignorarea sau
necunoaşterea legii nu poate servi drept scuză, in special pentru acel debitor, care
acţionează intr-un anumit domeniu, care necesită de a se informa asupra
exigenţelor legii.
Exonerarea totală de răspundere a debitorului prin intermediul clauzelor de
nerăspundere este posibilă, cu excepţia domeniilor unde legea interzice expres
(art. art. 719 alin.(1), lit. g); 988 alin. (3) ş.a.).

Articolul 604. Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a

prepusului
 Debitorul răspunde pentru vina reprezentantului său şi a persoanelor
cărora le-a incredinţat executarea contractului in aceeaşi măsură ca
pentru propria vină dacă legea nu prevede că răspunde terţul. Prevederile
art.603 alin.(2) nu se aplică.

Articolul comentat reglementează un temei al răspunderii pentru fapta altuia şi

anume răspunderea debitorului pentru vina:
(1214)reprezentantului său;
(1215)a persoanelor cărora le-a incredinţat executarea contractului.
Majoritatea drepturilor şi obligaţiilor civile pot fi exercitate prin intermediul unui
reprezentant, excepţie făcind cazurile expres prevăzute prin lege sau care reiese
din natura raportului juridic (art.241 alin.5). Scopul reprezentării este incheierea de
către reprezentant a actelor juridice unilaterale sau bilaterale in numele şi interesul
reprezentatului, in limitele imputernicirilor sale.Convenţiile incheiate de
reprezentant sint acţiuni volitive proprii ale acestuia care totodată dau naştere,
modifică sau sting drepturi şi obligaţii civile ale reprezentatului.
Reprezentarea poate fi benevolă (convenţională, in baza mandatului, inclusiv
reprezentarea comercială) şi obligatorie (reprezentarea legală).
Părinţii sint reprezentanţii legali ai copiilor lor şi acţionează in numele lor in
relaţiile cu toate persoanele fizice şi juridice, inclusiv in autorităţile administraţiei
publice şi instanţele judecătoreşti, fără a avea nevoie de imputerniciri speciale
(art.61 alin.(2) al Legii nr.1316/2000). Tutorii şi curatorii apără drepturile şi
interesele persoanelor tutelate de ei in relaţii cu persoane fizice şi juridice, inclusiv
in instanţa de judecată, fără mandat (art.32, alin.2).Deşi articolul 604 se intitulează
“Răspunderea pentru fapta reprezentantului legal şi a prepusului”, scopul acestuia
nu este să reglementeze, in parte, raporturile cu participarea reprezentanţilor legali
stricto sensu, deoarece:
(1216)restricţiile prevăzute de lege (art.art.42, 43) , stabilite in apărarea
intereselor celor reprezentaţi exclud la maxim incheierea actelor juridice prin
care aceştea obţin calitatea de debitor;
(1217)mecanismul, reglementat de art.604 face inexplicabil faptul, cum un
minor sau tutelatul ar fi ţinut să răspundă pentru vina reprezentantului său
legal.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este exercitată prin administratorul
său care prin lege sau prin actul de constituire este desemnat să acţioneze, in
raporturile cu terţii, in numele şi pe seama persoanei juridice.Raporturile dintre
persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale executive sint supuse prin
analogie regulilor mandatului dacă legea sau actul de constituire nu prevede altfel.
Pe de altă parte, organele de conducere a persoanei juridice nu sint subiecte
distincte de drept, ci sint parte a persoanei juridice, actele lor fiind recunoscute
drept acte ale persoanei juridice.Astfel, in raporturile civile de obligaţii persoana
juridică- debitor poartă răspundere pentru actele organelor sale de conducere.
Actele incheiate de reprezentantul in baza mandatului, in limitele imputernicirilor
acordate, generează răspunderea reprezentatului. Dacă un act juridic este incheiat
de o persoană in numele şi interesul altei persoane fără a avea imputerniciri sau cu
depăşirea acestora, reprezentatul va răspunde doar dacă confirmă ulterior acest
act. In caz contrar reprezentantul, la alegerea celeilalte părţi va executa actul
juridic sau va repara prejudiciul cauzat astfel (cu excepţia cazului cind cealaltă
parte ştia sau trebuia să ştie despre lipsa imputernicirilor (art.250)).
Dacă din lege, contract sau din natura obligaţiei nu reiese că debitorul urmează
să execute obligaţia personal, aceasta poate fi executată şi de un terţ (art.581).
Este important de a stabili corect in ce cazuri o obligaţie poate fi incredinţată spre
executare unui terţ şi care sint urmările neexecutării acesteia, de exemplu,
vinzătorul poate pune in sarcina producătorului, cu care este in relaţii juridice, să
expedieze bunurile fabricate direct cumpărătorului. Tot vinzătorul poate pune in
sarcina cumpărătorului achitarea plăţii pentru acele bunuri direct producătorului.
Din conţinutul art.581 deducem că, de regulă, o obligaţie poate fi executată de un
terţ in numele şi in interesul debitorului, iar prin excepţie debitorul este obligat să
execute personal.Excepţia trebuie să fie prevăzută prin lege, condiţiile contractului
sau să reiasă din natura obligaţiei. Astfel, in contractul de depozit depozitarul nu
are dreptul, fără incuviinţarea deponentului să transmită unui terţ spre păstrare
bunul primit (art.1091 alin.1). Dimpotrivă, antreprenorul sau prestatorul este
obligat să efectueze prestaţia personal doar atunci cind această obligaţie reiese din
contract, din imprejurări sau din natura prestaţiei, insă supravegherea şi
răspunderea ei o conservă in orice caz (art.936).
O obligaţie poate fi incredinţată spre executare unui terţ, indiferent de calitatea
pe care o au participanţii la aceste raporturi:persoane fizice sau juridice.Orice
debitor conştiincios şi cu raţiune atunci cind incredinţează unui terţ executarea
obligaţiei către creditor, trebuie să prevadă posibilitatea unei executări
necorespunzătoare a acesteia şi poate lua măsuri asigurătorii in acest sens.
La o privire mai atentă observăm că pentru a obţine o executare corespunzătoare
a obligaţiei, debitorul urmează să dea anumite instrucţiuni terţului iar acesta
trebuie să le execute intocmai. Intre ei apare, deci, un raport de prepuşenie, unde
debitorul este comitentul, iar terţul,căruia i se incredinţează executarea are
calitatea de prepus.Sintem in prezenţa unui raport de prepuşenie ce apare in baza
contractului de mandat, unde mandatarul (terţul) nu se bucură de iniţiativă şi
autonomie in exercitarea insărcinării primite şi acceptă să-şi desfăşoare activitatea
sub direcţia, indrumarea, controlul şi supravegherea mandantului
(debitorului).Mandatarul este obligat să indeplinească indicaţiile mandantului
(art.1040 alin.1).Acest raport trebuie să existe in momentul neexecutării obligaţiei
incredinţate de către prepus şi, totodată, nu presupune contactul direct şi
permanent al comitentului cu prepusul său.
Articolul 604 reglementează răspunderea contractuală a comitentului şi a
prepusului faţă de creditor, iar răspunderea delictuală a acestora este reglementată
de art.1403.
Creditorul, fiind obligat să primească executarea propusă de terţ pentru debitor
(art.581) şi descoperind ulterior o executare necorespunzătoare va avea dreptul de
a trage la răspundere fie debitorul, fie terţa persoană, in dependenţă de
circumstanţele concrete.In baza articolului comentat, de regulă debitorul este cel,
ce urmează să răspundă, insă prin lege poate fi obligat să răspundă terţul.Excepţii
de acest fel sint intilnite foarte rar (vezi comentariul art.1084). Reieşind din
caracterul imperativ al art.604, debitorul şi creditorul nu pot stipula in contract
clauza, in baza căreia terţul este persoana ce va răspunde pentru neexecutarea
obligaţiei incredinţate lui. Acest fapt trebuie să fie reglementat doar prin lege
specială. Norma articolului 604 confirmă faptul, că necătind la aceea că o obligaţie
poate fi executată de un terţ, raportul juridic apărut intre debitor şi creditor se
menţine in măsura in care se poate invoca o executare necorespunzătoare.
Răspunderea pentru acţiunile terţului are la bază aceleaşi principii, ca şi
răspunderea pentru fapta proprie a debitorului.Interesele creditorului nu pot fi
neglijate sau puse in pericol prin simpla inlocuire a executantului obligaţiei, iar
protecţia corespunzătoare a acestor interese se va atinge doar dacă debitorul va
purta răspundere pentru acţiunile terţului ca pentru propriile acţiuni.Debitorul
răspunde pentru vinovăţia terţului ca pentru propria vină, adică dacă la executarea
unui contract debitorul urma să răspundă indiferent de vină, tot astfel va răspunde
şi atunci, cind a incredinţat executarea unui terţ. Dacă debitorul este chemat să
răspundă , insă, numai in caz de intenţie sau culpă gravă, incredinţind executarea
unui terţ, va răspunde doar atunci cind terţul a comis o neexecutare prin intenţie
sau culpă gravă.La fel, in cazurile cind in baza legii este chemat să răspundă terţul,
răspunderea lui nu va exceda sau nu va fi mai limitată decit răspunderea
debitorului insuşi.Astfel legea va proteja şi interesele terţului la fel ca pe ale
debitorului..Soluţia diferă, insă, atunci cind creditorul a incuviinţat executarea
obligaţiei de către un terţ., de exemplu, in cazul transmiterii, cu permisiunea
deponentului, unui terţ a bunului primit,depozitarul poartă răspundere in continuare
doar pentru alegerea terţului şi a locului de depozitare (art.1091 alin.2).Pentru alte
consecinţe negative, ce apar in rezultatul executării contractului de depozit
răspunde terţul.Dacă la expirarea termenului contractului depozitarul nu ridică
bunurile depozitate, terţul va răspunde doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie
sau din culpă gravă(art.1101). La fel, dacă transmiterea mandatului către un terţ s-
a făcut cu permisiunea mandantului, mandatarul răspunde doar pentru vina ce-i
revine in privinţa alegerii terţului şi pentru modul in care i-a transmis
instrucţiunile.Mandantul are in toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei
care l-a asistat sau l-a substituit pe mandatar (art.1037 alin.4,5).
Atunci cind legea ori contractul nu permite debitorului incredinţarea executării
obligaţiei către un terţ, insă debitorul neglijează această interdicţie,el işi asumă
integral riscul acţiunilor culpabile ale terţului.Mai mult decit atit, simplul fapt al
transmiterii ilegale a executării obligaţiei denotă vina debitorului in executarea
necorespunzătoare a obligaţiei.
Trebuie de remarcat că atunci cind legea admite posibilitatea incredinţării
executării obligaţiei către un terţ, acesta nu devine parte a raportului juridic. Chiar
şi atunci cind legea reglementează că pentru neexecutare va răspunde terţul,
debitorul iniţial nu este eliberat de răspundere, deoarece in această situaţie nu a
avut loc preluarea datoriei de către terţ, potrivit art.568. Regimul juridic al
incredinţării executării obligaţiei de către un terţ se deosebeşte esenţial de cel al
preluării datoriei. In contextul articolului comentat, creditorul are posibilitate de a
trage la răspundere de regulă debitorul,sau, prin excepţie, atit debitorul, cit şi
terţul, care a executat in locul debitorului. Repararea prejudiciului de către unul
dintre aceşti subiecţi duce la stingerea definitivă a obligaţiei respective.
Urmează de făcut diferenţă intre situaţia cind debitorul incredinţează unui terţ
executarea obligaţiei sale şi situaţia in care debitorul, in procesul executării
obligaţiei apelează la serviciile unor “ajutoare”.Adesea dreptul debitorului de a
apela la ajutoare in procesul executării obligaţiei reiese din textul legii (art.art.1036
alin.(1),1008 alin(2),1083 alin.(1)).Diferenţa constă in faptul, că in primul caz terţul
execută obligaţia integral sau parţial creditorului in raportul obligaţional, pe cind in
cazul al doilea, terţul atras de debitor execută obiectul prestaţiei către debitorul
obligaţiei de bază, urmind ca acesta să execute creditorului. In acest din urmă caz
“ajutorul” nu poate fi tras la răspundere de către creditor nemijlocit, urmind ca
fiecare participant la aceste raporturi să răspundă in faţa propriului cocontractant.
Debitorul se poate elibera de răspundere dacă a incheiat un acord, in baza căruia
terţul s-a angajat să răspundă in exclusivitate in faţa creditorului dacă va acţiona
prin dol sau culpă gravă. Un astfel de acord este valabil doar in aceste condiţii, prin
excepţie, deoarece art.603 alin.(2) interzice expres orice acord, prin care debitorul
se eliberează anticipat de răspundere in caz de dol sau culpă gravă.
In multe situaţii, neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei
de către cel căruia i s-a incredinţat se explică printr-o defectuoasă activitate de
supraveghere, indrumare şi control din partea debitorului. Dacă terţul a executat
intocmai instrucţiunile defectuoase ale debitorului şi prin aceasta s-a cauzat
prejudiciu creditorului, răspunderea o va purta in exclusivitate debitorul..
Pe de altă parte vinovăţia terţului se apreciază in raport cu drepturile şi obligaţiile
ce derivă din specificul funcţiei incredinţate şi dacă terţul a depăşit limitele funcţiei
incredinţate, a abuzat de imputernicirile sale, acţionind in propriu interes sau chiar
impotriva interesului debitorului, care i-a delegat aceste imputerniciri, debitorul
trebuie să fie eliberat de răspundere. Deci răspunderea debitorului, in baza
articolului comentat trebuie să se incadreze in anumite limite raţionale şi trebuie să
fie antrenată pentru faptele ilicite ale terţului, săvirşite in limitele normale ale
funcţiei, ţinind cont de scopul, in vederea căruia i-au fost conferite imputerniciri.
Debitorul se va elibera de răspundere dacă va dovedi că neexecutarea obligaţiei
s-a produs dintr-o cauză străină care inlătură insuşi vinovăţia terţului imputernicit
să execute, adică forţa majoră, cazul fortuit, fapta creditorului sau a unui terţ şi nu
va fi eliberat de răspundere chiar dacă face dovada unei indrumări şi supravegheri
corespunzătoare exigenţelor funcţiei incredinţate terţului. Terţul nu se poate
elibera de răspundere (in ordinea acţiunii in regres) motivind prin pregătirea
profesională insuficientă ori neglijenţa sau imprudenţa sa.

Articolul 605. Răspunderea pentru imposibilitatea procurării obiectului

Dacă trebuie să procure obiectul datorat, debitorul răspunde pentru

imposibilitatea procurării chiar si in cazul in care aceasta nu se datorează
vinovăţiei lui dacă legea sau contractul nu prevede altfel.

Articolul comentat conţine o normă dispozitivă care rezidă in următoarele: dacă

legea sau contractul nu prevede altfel, debitorul care şi-a asumat obligaţia să
procure un bun pentru a-l transmite creditorului va răspunde pentru neexecutarea
obligaţiei atunci, cind neexecutarea s-a produs cu vinovăţie, cit şi atunci, cind
procurarea acestui bun devine imposibilă din motive ce nu depind de
debitor.Totodată, dacă debitorul se află in condiţiile reglementate de art.606, el
este exonerat de răspundere.
A procura un bun, in sensul articolului 605, inseamnă a-l dobindi prin orice
modalitate admisă de lege: cumpărare, producere, asamblare, construire,
transformare, imbunătăţire etc., precum şi prestarea unui serviciu.Obiect al
procurării pot fi atit bunuri determinate generic, cit şi individual determinate. Dacă
obiectul datorat este un bun determinat generic, debitorul va răspunde, atit cit este
posibilă executarea din bunuri de acelaşi gen, pentru neexecutarea obligaţiei, chiar
şi atunci, cind neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale (art.590) De exemplu,
dacă un vinzător- agent economic şi-a asumat obligaţia faţă de cumpărător să
procure un bun şi să i-l transmită acestuia la un anumit moment, el va răspunde
pentru cazul, cind producătorul, din anumite motive nu mai poate pune la dispoziţia
vinzătorului acele bunuri (a incetat să le producă; a intervenit o situaţie de forţă
majoră etc.) Vinzătorul, pentru a-şi onora obligaţia, va trebui să dobindească bunul
datorat de la alţi producători, iar in caz de imposibilitate, va repara prejudiciul
astfel cauzat.
Dispoziţia art. 605 se aplică in modul corespunzător şi raporturilor de antrepriză şi
prestări servicii.

Articolul 606. Forţa majoră

(1) Neexecutarea obligaţiei nu este imputabilă debitorului in cazul in

care se datorează unei forţe majore, dacă survenirea sau efectele
acesteia nu au putut fi cunoscute de către debitor la momentul naşterii
obligaţiei ori dacă debitorul nu a putut impiedica sau inlătura survenirea
forţei majore ori a consecinţelor ei.
(2) Dacă este doar temporară, forţa majoră poate fi invocată numai in
perioada in care aceasta are efect asupra executării obligaţiei.
(3) Dacă nu poate executa obligaţia din cauza unei forţe majore,
debitorul trebuie să notifice creditorului aceste circumstanţe şi efectele
lor asupra executării. Dacă notificarea nu a ajuns la creditor intr-un
termen rezonabil de la data la care debitorul a cunoscut sau trebuia să
cunoască despre forţa majoră, acesta din urmă răspunde pentru
prejudiciul cauzat prin lipsa notificarii.
(4) Prevederile prezentului articol nu impiedică creditorul să ceară
rezoluţiunea contractului, executarea obligaţiei sau plata dobinzilor.

1. Forţa majoră este imprejurarea de fapt, imprevizibilă şi de neinlăturat care

impiedică in mod obiectiv şi fără nici o vină din partea debitorului executarea
obligaţiei contractuale a acestuia. In baza articolului comentat, debitorul este
eliberat in asemenea cazuri de răspundere.
Din conţinutul articolului, debitorul poate invoca forţa majoră, dacă se intrunesc
citeva condiţii:
(1218)evenimentul trebuie să aibă o origine exterioară, să provină din afara
persoanei sau sferei de activitate a debitorului. De cele mai multe ori
evenimentul de forţă majoră este un fenomen natural:cutremur, inundaţii,
alunecări de teren, furtună, alunecări de zăpadă, revărsarea albiilor riurilor
fără caracter repetabil, epizootii etc. La fel, evenimente de forţă majoră vor fi
şi evenimentele sociale: acţiuni militare, acte de terorizm, revoluţii, epidemii,
dispoziţiile organelor competente, care interzic săvirşirea acţiunilor ce
constituie executarea obligaţiilor etc.
(1219)evenimentul trebuie să fie imprevizibil , atit producerea sa, cit şi
efectele. Este imprevizibil acel eveniment, care are caracter extraordinar, se
produce rar, imprevizibilitatea avind caracter obiectiv şi absolut. In acest sens
se va lua ca etalon prudenţa şi diligenţa unei persoane care depune toată
grija de care este capabil un om in activitatea sa. Simpla sporire a dificultăţilor
sau a costului executării nu semnifică o situaţie de forţă majoră de natură a
duce la exonerarea de răspundere. In unele situaţii evenimentul de forţă
majoră poate fi prevăzut in speţă, datorită progresului tehnico-ştiinţific, cum
ar fi furtunile, inundaţiile, dar efectele sale nu pot fi preintimpinate nici chiar
aplicind toate mijloacele disponibile.Din acelaşi punct de vedere o grevă, dacă
este petrecută in condiţiile legii, este previzibilă. Ordinea de iniţiere şi
petrecere a grevelor este reglementată prin lege, deaceea nu este temei de a
atribui grevele la categoria evenimentelor imprevizibile şi inevitabile.
(1220)evenimentul trebuie să fie inevitabil. Inevitabilitatea are un caracter
relativ şi se va califica drept forţă majoră evenimentul pe care debitorul, in
situaţia in care se afla n-a putut să-l impiedice sau să inlăture consecinţele.
Aceasta inseamnă că un eveniment, in dependenţă de condiţiile concrete,
poate fi calificat uneori drept forţă majoră, iar alteori nu poate fi calificat
astfel. Spre exemplu: sintem in prezenţa forţei majore dacă o navă maritimă,
la momentul cind se anunţase o furtună puternică era departe de ţărm.
Dimpotrivă, dacă nava era aproape de ţărm şi puteau fi luate măsuri de
siguranţă, dar persoanele responsabile nu au luat aceste măsuri, imprejurarea
nu va fi calificată drept forţă majoră. Deci dacă evenimentul putea fi evitat de
către o persoană cu maximă diligenţă, dar cel responsabil nu a depus
străduinţa necesară, se va antrena răspunderea civilă.
Totuşi uneori debitorul aflat in situaţie de forţă majoră va răspunde pentru
neexecutare, putem exemplifica prin:
(1221)cazuri expres prevăzute de lege, cum este provocarea daunei ca urmare
a exploatării navei aeriene (art. 1410);
(1222)cind debitorul a comis o faptă cu vinovăţie, fără de care evenimentul de
forţă majoră nu s-ar fi produs ori n-ar fi impiedicat executarea obligaţiei sale;
(1223)dacă prin contract debitorul şi-a luat asupra sa cazurile de forţă majoră,
de exemplu administraţiile poştale in raporturile internaţionale de acordare a
serviciilor poştei de scrisori şi colete poştale (art. 34 al Convenţiei Poştale
Universale din 14.09.1994; art. 26 al Aranjamentului privind coletele poştale
din 14.09.1994 la care Republica Moldova a aderat prin Hotărirea
 Parlamentului nr. 1159/1997).
2. Forţa majoră are ca efect principal exonerarea de răspundere contractuală a
debitorului. In contractele cu executare succesivă, atunci cind forţa majoră
acţionează temporar, are ca efect suspendarea executării contractului, creditorul
neputind pretinde in această perioadă nici executarea obligaţiei, nici repararea
prejudiciului sau penalităţi.
Dacă imposibilitatea de executare, provocată de forţa majoră este definitivă, forţa
majoră are ca efect stingerea obligaţiilor (art. 663).
3. Debitorul trebuie să notifice creditorul intr-un termen rezonabil despre
imposibilitatea executării obligaţiei ca urmare a forţei majore. Termenul va fi
calificat drept rezonabil de la caz la caz, reieşind din durata şi felul in care forţa
majoră a impiedicat executarea obligaţiei, distanţa intre părţi ş.a. In notificare se
vor descrie circumstanţele concrete in care s-a produs evenimentul şi in ce măsură
acesta a impiedicat executarea obligaţiei.Drept efect al neexecutării acestei
obligaţii debitorul va răspunde pentru prejudiciul cauzat prin lipsa notificării (dacă
se constată asemenea prejudiciu).Prin prejudiciu, cauzat prin lipsa notificării trebuie
inţeles acele cheltuieli, pierderi pe care creditorul le putea evita dacă cunoştea
despre situaţia de forţă majoră
Distingem două situaţii:
(1224)notificarea n-a fost făcută;
(1225)notificarea a parvenit cu intirziere, fie că a fost trimisă cu depăşirea unui
termen rezonabil sau a intirziat din alte motive, neimputabile debitroului.
Dacă notificarea a intitziat din motive, neimputabile debitorului, acesta nu va fi
obligat să repare prejudiciul, cauzat prin lipsa notificării.
4. Evenimentul de forţă majoră nu impiedică creditorul să ceară:
(1226)rezoluţiunea contractului, insă nu va putea pretinde şi repararea
prejudiciului (art. 738 alin. 5);
(1227)executarea obligaţiei, dacă se mai păstrează această posibilitate;
(1228)plata dobinzilor.
Codul civil utilizează şi noţiunea de caz fortuit, noţiune ce se deosebeşte de cea a
forţei majore. Cazul fortuit este o imprejurare internă, ce işi are originea in cimpul
de activitate a celui chemat să răspundă sau intr-o imprejurare externă ce nu are
caracter extraordinar şi poate fi prevăzută şi evitată cu diligenţa de care este in
stare omul cel mai capabil. Cazul fortuit este acea imprejurare care, deşi putea fi
preintimpinată, nu a fost astfel preintimpinată de persoana responsabilă din cauza
apariţiei sale inopinate.
De regulă, cazul fortuit duce la eliberarea de răspundere. Prin excepţie aceste
imprejurări antrenează, totuşi, răspunderea. Astfel, explozia cauciucului sau
ruperea bazei de direcţie a unui autovehicul nu exonerează cărăuşul de răspundere
pentru prejudiciul cauzat terţilor, deoarece acestea nu sint cauze străine,
exterioare, de natură a invedera lipsa raportului de cauzalitate şi de a inlătura
astfel temeiul obiectiv al răspunderii, ci sint cauze interne, legate de bunul cauzator
al prejudiciului sau de sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă. In
această ipoteză, cărăuşul va răspunde şi in cazul cind prejudiciul se datorează stării
ori funcţionării vehiculului său (art. 988). Codul civil prevede şi alte cazuri speciale,
cind legea obligă la repararea prejudiciului cauzat in rezultatul cazului fortuit (art.
art. 618, 863).

Articolul 607. Restabilirea situaţiei preexistente

(1) Cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească situaţia

care ar fi existat in cazul in care imprejurarea cauzatoare de prejudiciu nu
survenea.
 (2) Dacă prin vătămare a integritaţii corporale sau prin altă vătămare a
sănătăţii capacitatea de muncă se pierde ori se reduce sau dacă prin
vătămare apar necesităţi noi, cel vătămat este despăgubit printr-o rentă
lunară in bani. Mărimea rentei se stabileşte in funcţie de evoluţia
previzibilă şi conformă aşteptărilor raţionale a veniturilor celui vătămat.
(3) Cel vătămat are dreptul să ceară in avans costul tratamentului.
Această dispoziţie se aplică şi atunci cind este necesară reciclarea
profesională.
(4) In locul rentei, cel vătămat poate cere o despăgubire in capital
(globală) dacă există un motiv temeinic.

1. Unul dintre principiile de bază ale dreptului civil este repararea in natură a
prejudiciului. Prin aceasta persoana vătămată este repusă in situaţia anterioară,
restituitio in integrum. Repararea in natură constă intr-o operaţie materială ce
se rezumă la: restituirea lucrului insuşit ilegal, inlocuirea lucrului distrus prin fapta
ilicită cu un lucru similar, remedierea stricăciunilor cauzate, distrugerea lucrării
ridicate cu incălcarea drepturilor terţilor ş.a. Dacă repararea in natură nu acoperă
paguba integral, se va recurge şi la repararea prin echivalent bănesc.
Despăgubirile băneşti pot fi acceptate doar dacă respectarea principiului sus-
indicat este imposibil sau greu de realizat. Instanţa de judecată va ţine cont, insă, şi
de interesele părţilor participante la raportul obligaţional.
Principiul reparării in natură are aplicabilitate largă in relaţiile contractuale, cit şi
in cele delictuale, cu unele excepţii (vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale).
2. Vătămările aduse integrităţii corporale şi sănătăţii constituie domeniul specific,
in care se intilnesc atit prejudiciul nepatrimonial, cit şi cel patrimonial, apărut ca
urmare a uneia şi aceleiaşi fapte ilicite. In dreptul civil acestor vătămări li se mai
spune prejudicii corporale.
Dreptul la repararea prejudiciului corporal inseamnă dreptul victimei de a fi pusă
intr-o situaţie cit mai apropiată posibil de cea pe care a avut-o anterior producerii
faptului prejudiciabil. In corespundere cu art. 1418 la atribuirea compensaţiei vor fi
luate in calcul salariul (venitul ratat al persoanei care nu era salariat, de exemplu a
liberului profesionist, meşter popular ş.a) care la general se incadrează in noţiunea
de venit ratat din cauza pierderii sau reducerii capacităţii de muncă. La fel se vor
stabili şi sumele necesare tratamentului inclusiv peste hotare, necesare recuperării,
pentru alimentaţie şi alte necesităţi suplimentare, de protezare, ingrijire străină,
cumpărarea unui vehicul special, reciclare profesională ş.a.
Indiferent dacă persoana vătămată este salariat sau şomer ori urma să se
angajeze, dacă este minor sau major, toate cheltuielile cauzate prin fapta celui
responsabil constituie prejudiciul material şi trebuie rambursate victimei integral.
Repararea prejudiciului efectiv al victimei, adică a cheltuielilor ocazionate prin
insuşi producerea faptului ilicit şi care de regulă sint efectuate inainte de data
răminerii definitive a hotăririi judecătoreşti privind stabilirea prejudiciului cauzat se
face prin acordarea unor despăgubiri sub formă de sumă globală.
Evaluarea venitului ratat – lucrum cessans – adică a pierderilor sau diminuării
veniturilor profesionale ale victimei se va face prin stabilirea unei rente lunare in
bani. Aceasta va fi plătită atit pentru perioada anterioară pronunţării hotăririi
judecătoreşti,dar nu mai mare de 3 ani,calculaţi din momentul intentării acţiunii
(art.280 lit. c), cit şi pentru viitor. La calcularea rentei se va ţine cont de gradul de
incapacitate funcţională a victimei, totală ori parţială, care se stabileşte de comisia
de expertiză medico-legală; durata probabilă a activităţii sale profesionale, precum
şi de virstă. In cazul unui salariat de asemenea, se va lua in consideraţie genul de
activitate, desfăşurat de victimă, veniturile sale obţinute după accident comparativ
cu cele obţinute anterior sau cu cele pe care le-ar fi obţinut dacă nu s-ar fi produs
prejudiciul. Trebuie luat in calcul şi majorarea de salariu, de care victima ar fi
beneficiat in mod sigur in cazul continuării activităţii profesionale anterioare, sau o
eventuală promovare in funcţie.
Punctul de plecare in evaluarea prejudiciului suportat reprezintă veniturile
profesionale ale victimei obţinute anterior producerii prejudiciului, inclusiv din
cumulul de funcţii, prestaţiile suplimentare, veniturile din activităţile cu caracter
particular, dacă acestea aveau caracter de stabilitate şi repetabilitate.In ipoteza in
care incapacitatea funcţională, de exemplu o paralizie facială, nu atrage după sine
şi incapacitatea de a munci, victima va beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul
estetic, cit şi pentru prejudiciul material ce constă in cheltuielile de tratament. La
fel, dacă diminuarea capacităţii de muncă conduce la necesitatea unor eforturi
suplimentare ca victima să-şi menţină ciştigul anterior, acestea vor fi supuse
aprecierii.
Noul Cod civil s-a dezis de principiul potrivit căruia din despăgubirile acordate se
exclud sumele de bani primite de victimă in calitate de pensie şi indemnizaţie pe
linia asigurării sociale de stat (art. 1418).
3. Despăgubiri in avans pot fi pretinse in două situaţii:
(1229)pentru costul tratamentului, in baza avizului organelor medicale abilitate
(art. 1420 alin.2);
(1230)in caz de necesitate a reciclării profesionale.
Datorită vătămării cauzate, deseori victima este nevoită să-şi schimbe profesia
sau să fie incadrată in altă funcţie. In aceste situaţii atit diferenţa de venituri (dacă
există), cit şi toate cheltuielile legate de reciclarea profesională trebuie
compensate.
4. Prin plata despăgubirilor sub formă de rentă lunară, in primul rind victimei i se
garantează un minim de existenţă cu caracter de periodicitate, iar in al doilea rind,
dacă sănătatea victimei se va reface după o anumită perioadă mărimea
despăgubirii poate fi redusă la cererea persoanei obligate.Prin excepţie, atunci cind
sint motive intemeiate, instanţa de judecată poate să acorde despăgubire globală,
dar numai pentru o perioadă de cel mult 3 ani (art. 1420), ţinindu-se cont şi de
situaţia materială a persoanei responsabile. Drept motiv intemeiat poate servi
plecarea definitivă a autorului faptei ilicite peste hotare. Obligarea in asemenea
cazuri la plata unei prestaţii periodice este lipsită de eficienţă.
Despăgubirile acordate ca urmare a vătămării sănătăţii se supun indexării.
Cererile privind repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei sint
imprescriptibile (art.280 lit.c)..

Articolul 608. Imposibilitatea executării in natură

Dacă restabilirea situaţiei in conformitate cu prevederile art.607 alin.(1)

nu este posibilă sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate,
creditorul este despăgubit in bani.

1. Repararea prejudiciului poate fi făcută in natură sau prin echivalent, precum şi

prin utilizarea concomitentă a acestor modalităţi.
Din conţinutul articolelor 607, 608, 609 reiese următoarea regulă: repararea
integrală a prejudiciului, la care este indreptăţită victima unui fapt ilicit se va face
in natură sau, atunci cind aceasta nu este posibil sau presupune cheltuieli
disproporţionate, fie nu este in interesul creditorului, se va efectua in formă
bănească. Astfel, legiuitorul a confirmat legislativ un principiu al dreptului civil, pe
care se fundamentează sistemul de drept al Europei continentale, spre deosebire
de sistemul de drept anglo-saxon, care admite ca regulă generală, repararea
prejudiciului prin compensarea bănească.
Repararea prin echivalent constă in acordarea unei sume de bani exprimind
despăgubirea echivalentă pagubei suferite. De regulă, despăgubirea bănească se
evaluează şi se acordă ca sumă globală (capital). Inlocuirea reparaţiei in natură a
prejudiciului cu cea prin echivalent bănesc este posibilă numai la obligaţiile in
natură. Obligaţia in natură este obligaţia civilă care are ca obiect material alte
bunuri decit banii sau presupun indeplinirea unor activităţi, lucrări sau servicii.
In materia răspunderii delictuale repararea vătămărilor aduse persoanei poate fi
realizată, in majoritatea cazurilor, numai prin echivalent bănesc, pentru pierderile
materiale ori morale suferite de cel vătămat in sănătate ori integritatea fizică, in
dreptul la onoare, demnitate, reputaţie, in dreptul la viaţa privată, dreptul de autor.
Despăgubiri in bani se va acorda respectindu-se principiul reparării integrale a
prejudiciului, adică a prejudiciului efectiv, a venitului ratat, cit şi a cheltuielilor
ocazionate persoanei vătămate in activitatea desfăşurată in scopul evitării, limitării
sau reparării pagubei. Despăgubirile se determină la data pronunţării hotăririi
pentru a asigura creditorului situaţia patrimonială avută inainte de a fi păgubit. Ca
urmare, instanţele sint obligate să recalculeze valoarea prejudiciului pină la ziua
pronunţării hotăririi.
Pagubele suplimentare pot fi percepute printr-o acţiune inaintată suplimentar.
Atunci cind prejudiciul are caracter actual, despăgubirea se acordă printr-o sumă
globală, posibil insă de achitat şi in rate.
Restitutio in integrum va fi imposibilă, de pildă, atunci cind prin fapta ilicită a fost
deteriorat un bun ce se găsea in unicat, cum ar fi un tablou original, un lucru ce
reprezintă o amintire, o relicvă de familie sau rezultatul unei lucrări in manuscris
ş.a.
La suma de bani fixată drept despăgubire nu se datorează dobinzi de intirziere
decit de la data cind hotărirea a fost pronunţată, căci echivalentul bănesc al lipsei
de folosinţă al sumei de bani respective se cuprinde in insuşi despăgubirea
acordată. Dobinzile de intirziere se vor calcula in baza art. 619.
Orice schimbare intervenită in situaţia patrimonială a celui ce a cauzat prejudiciul
şi a păgubitului după săvirşirea faptei ilicite nu influenţează asupra dreptului la
despăgubire.
Dacă creditorul pretinde despăgubiri ce depăşesc sumele necesare repunerii lui in
situaţia anterioară cauzării prejudiciului, vom fi in prezenţa unei situaţii de
imbogăţire fără justă cauză şi, prin urmare, instanţa va respinge cerinţa in măsura
in care se urmăreşte o imbogăţire fără justă cauză.

Articolul 609. Despăgubiri in locul prestaţiei

(1) In loc de prestaţie, creditorul poate cere despăgubire doar atunci

cind a stabilit anterior fără succes debitorului un termen rezonabil pentru
executarea prestaţiei. In cazul in care nu a fost stabilit un termen sau
termenul stabilit este nejustificat de scurt, se consideră ca stabilit un
termen rezonabil.
(2) Nu este necesară somaţia dacă este evident că nu i se poate da curs,
in special dacă a trecut termenul stabilit la art.617 alin.(4), iar obligaţia
nu a fost executată sau dacă există imprejurări deosebite care
indreptăţesc valorificarea imediată a dreptului de despăgubire, luindu-se
in considerare interesele ambelor părţi.
(3) In cazul in care are dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea
integrală a obligaţiei, creditorul poate cere despăgubiri in locul intregii
prestaţii dacă nu are interes in prestaţia parţială. Pentru restituirea
prestaţiilor efectuate se aplică in modul corespunzător prevederile
art.738.
(4) Dreptul la executarea obligaţiei este exclus indată ce creditorul cere
despăgubire in locul executării obligaţiei.
(5) Despăgubirile se acordă intr-o sumă bănească globală. Pot fi
acordate insă despăgubiri sub formă de plăţi efectuate periodic in
dependenţă de natura prejudiciului. Despăgubirile sub formă de plăţi
periodice se indexează in dependenţă de rata inflaţiei.

1. Conform acestui articol, principalul mod de apărare a intereselor creditorului

intr-un raport obligaţional este cererea inaintată debitorului de a executa in natură
obligaţia asumată. De principiu, debitorul poate fi impus să presteze obligaţia
asumată, dacă astfel doreşte creditorul. Aceasta se confirmă şi prin norma din art.
709. Despăgubirea in locul prestaţiei poate fi pretinsă de către creditor doar in
cazul in care anterior creditorul l-a somat pe debitor, ca acesta, intr-un termen
rezonabil să-şi execute obligaţia.. Durata termenului se va stabili reieşind din:
imprejurările in care trebuia executată obligaţia, distanţa pe care trebuie s-o
parcurgă debitorul dacă s-a obligat să execute intr-un loc determinat,
complexitatea obiectului prestaţiei ş.a .Dacă in somaţie nu este indicat termenul de
executare sau acesta este nejustificat de scurt, instanţa de judecată in caz de litigiu
va aprecia şi va stabili un termen rezonabil.
In contractele ce cuprind clauze standard este nulă clauza prin care utilizatorul işi
rezervă dreptul la termene stabilite insuficient pentru executarea unei obligaţii (art.
718 lit.a)). La fel, este nulă clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia
legală de a soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru
executarea obligaţiei (art. 719 lit.d)).
2. Somaţia nu este necesară dacă:
(1231)este evident că nu i se poate da curs;
(1232)debitorul este in intirziere ca urmare a expirării termenului de 30 de zile
din moment ce obligaţia a ajuns la scadenţă, răminind neexecutată intre timp.
(1233)dacă, prin excepţie de la regula generală a executării obligaţiei in natură,
creditorul este indreptăţit să ceară rezilierea şi plata imediată a
despăgubirilor, invocindu-se motivul unor imprejurări deosebite (vezi art. 710
lit.. c)). De exemplu, creditorul a comandat unei intreprinderi specializate
efectuarea reparaţiei capitale a autoturismului său. Debitorul nu a executat
obligaţia in termen, iar creditorul intre timp a devenit parţial nevăzător, şi ca
rezultat, nu va mai putea conduce.
3. Dacă obligaţia incă nu a fost executată, dar debitorul, din anumite motive, o
poate executa doar parţial , creditorul poate cere rezoluţiunea contractului, dacă
pierde interesul faţă de o executare parţială. Evident, stabilirea unui termen de
graţie in acest caz este inoportună (art. 710 lit..b)). Totodată, părţile vor trebui să
restituie una celeilalte (reciproc) tot ceea ce au transmis pină la acest moment, la
fel, creditorul este in drept să ceară acoperirea prejudiciului produs prin
neexecutarea contractului, exceptind cazul cind debitorului nu-i este imputabilă
cauza rezoluţiunii (art. 738 alin. 5).
Atunci, cind se păstrează interesul faţă de prestaţia parţială, creditorul poate fi
obligat să achite o retribuţie proporţională părţii din prestaţia executată (art. 943).
4. Dacă in condiţiile respectării art. 609, creditorul are posibilitatea să pretindă şi
pretinde despăgubiri renunţind la executarea prestaţiei in natura sa specifică,
ulterior el nu mai poate reveni asupra deciziei sale.In cazul unui contract
sinalagmatic, creditorul poate cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei
debitorului doar după rezoluţiune (art.602 alin.4). Rezoluţiunea are ca efect
incetarea raporturilor juridice intre părţi, şi, din acest moment creditorul nu mai
poate reveni asupra uni fapt consumat deja, părţile fiind eliberate de obligaţia de a
presta (art.738 alin.1).
5. Regula ce se impune este că despăgubirile se acordă intr-o sumă bănească
globală. Despăgubirile sub forma prestaţiilor periodice succesive, cu caracter viager
sau temporar se stabilesc reieşind din natura prejudiciului cauzat sănătăţii şi
integrităţii fizice, din interesul părţilor, posibilităţile materiale ale autorului
prejudiciului ş.a. Insă legislaţia admite situaţia cind, deşi poartă caracter viager,
periodic, despăgubirile pot fi plătite in capital (art. 607 alin.4).
Dacă pentru prejudiciul cauzat răspunzătoare este o persoană juridică şi aceasta
incetează activitatea, sumele despăgubirii vor fi capitalizate potrivit Legii nr.
123/1998.
Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune că, ori de cite ori prejudiciul
cauzat sănătăţii ulterior se agravează, persoana vătămată poate cere revizuirea
despăgubirilor, inclusiv atunci cind acestea au fost plătite in capital (art. 1421).
Imbunătăţirea stării sănătăţii atrage drept consecinţă micşorarea despăgubirilor
acordate.Dacă despăgubirile au fost plătite in capital pentru o perioadă viitoare, in
condiţiile art.1420, iar ulterior timp starea sănătăţii victimei s-a imbunătăţit
considerabil,plătitorul poate pretinde revizuirea acelei hotăriri şi intoarcerea unei
sume de bani, invocind imbogăţirea fără justă cauză a părţii vătămate (art.1389).
Indexarea despăgubirilor se va face potrivit legislaţiei.
Recalcularea sumei iniţiale, stabilite conform legislaţiei in vigoare, de compensare
a pagubei cauzate persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă in urma
unui accident de muncă sau a unei boli profesionale se efectuează conform Legii
nr.278 /1999

Articolul 610. Intinderea despăgubirii

(1) Despăgubirea pe care o datorează debitorul pentru neexecutare

cuprinde atit prejudiciul efectiv cauzat creditorului, cit şi venitul ratat.
(2) Ratat se consideră venitul care ar fi fost posibil in condiţiile unui
comportament normal din partea autorului prejudiciului in imprejurări
normale.
(3) Este reparabil numai prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit
(direct) al neexecutării.
(4) Despăgubirea nu se extinde asupra prejudiciului care, conform
experienţei debitorului, nu putea fi prevăzut in mod raţional in cazul unei
aprecieri obiective.
(5) Dacă neexecutarea obligaţiei este cauzată prin dol, debitorul
răspunde şi pentru prejudiciul imprevizibil.

1.Prejudiciul reprezintă vătămarea adusă dreptului subiectiv al persoanei care a

suferit pierderea vieţii sau sănătăţii, lezarea unor interese materiale sau morale, ori
efectele negative patrimoniale, ca urmare a faptei ilicite săvirşite de altă persoană
sau a faptei unor lucruri sau fiinţe pentru care acesta poartă răspundere in
condiţiile legii. Acest articol reglementează doar acordarea de despăgubiri pentru
prejudiciul material, patrimonial. Prejudiciul material este consecinţa susceptibilă
de evaluare bănească, care decurge din vătămarea unui drept sau interes legitim
patrimonial. De regulă, aceste prejudicii implică un contact material constind in
distrugerea sau deteriorarea unui bun, uciderea sau rănirea unui animal, pierderea
totală sau parţială a unui drept patrimonial,de exemplu, pierderea intreţinătorului
etc. Prejudiciul patrimonial poate fi cauzat şi prin vătămarea drepturilor personale
nepatrimoniale privind integritatea fizică sau morală a persoanei fizice (ex. costul
tratamentului, pierderi legate de imposibilitatea prestării unei munci).
Prejudiciul patrimonial produs generează in sarcina autorului răspunderea civilă
delictuală sau contractuală, adică obligaţia de a repara daunele produse.
In baza alineatului comentat, in caz de neexecutare a obligaţiilor, debitorul
urmează să plătească despăgubiri. In măsura in care repararea in natură a
prejudiciului este imposibilă sau iraţională, creditorul va fi despăgubit in echivalent
bănesc. Despăgubirea semnifică valoarea de acoperire, de inlocuire a pagubei, este
suma de bani pe care autorul unei fapte ilicite păgubitoare, sau debitorul unei
obligaţii contractuale neexecutate este obligat să o plătească, in virtutea unei
hotăriri judecătoreşti, victimei, respectiv creditorului care a suferit prejudiciul.
Prejudiciul patrimonial poate avea două elemente componente:
(1234)prejudiciul efectiv cauzat creditorului;
(1235)venitul ratat.
Prejudiciul efectiv este definit la art. 14 şi constă in cheltuielile pe care persoana
lezată intr-un drept al ei le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea
dreptului incălcat, pierderea sau deteriorarea bunurilor sale. Aici putem menţiona:
sumele de bani plătite de creditor unor terţe persoane din cauza culpei debitorului
care a incălcat obligaţiile contractuale; costul cheltuielilor raţionale şi necesare,
efectuate de creditor pentru executarea unei obligaţii, care n-a fost executată
corespunzător de debitor, pentru remedierea defectelor bunurilor procurate cu vicii
(remedierea făcută personal sau apelind la serviciile unui terţ); cheltuielile
cumpărătorului privind plata in avans a mărfurilor ce se procură, arendarea
depozitelor in care acestea urmau să se păstreze; cheltuielile clientului privind
achiziţionarea materiei prime şi oferirea acesteia antreprenorului debitor.
Nu vor intra in calcul sumele economisite de creditor (necheltuite) ca urmare a
faptului, că debitorul n-a executat obligaţia, de exemplu, in contractul de antrepriză
sau prestări servicii beneficiarul este obligat la despăgubiri atunci, cind nu
indeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. Din cuantumul acestora se
vor exclude ceea, ce antreprenorul sau prestatorul a economisit in urma intirzierii
sau refuzului ori a ceea ce a putut dobindi prin utilizarea in alt mod a forţei sale de
muncă(art.941).
In componenţa prejudiciului efectiv intră nu numai cheltuielile efectiv suportate
de creditor pentru atingerea situaţiei anterioare cauzării prejudiciului, ci şi acele pe
care urmează să le suporte in vederea restabilirii dreptului lezat (prejudiciul viitor).
Necesitatea şi devizul acestor cheltuieli trebuie să fie confirmate prin probe
veridice, să fie neexagerate. De oarece legea nu distinge, repararea acestor
prejudicii poate fi cerută odată cu inaintarea cererii privind restituirea cheltuielilor
deja suportate, cit şi printr-o cerere separată inaintată la momentul suportării de
facto a altor cheltuieli. Totodată acestea nu trebuie confundate cu repararea
venitului ratat sau cu sumele dobindite in urma reevaluării sau indexării
despăgubirilor. Reevaluarea presupune aducerea prejudiciului la valoarea zilei prin
aplicarea indexării.
Prejudiciul efectiv sau pierderea efectivă este valoarea exprimată in bani cu care
s-a micşorat patrimoniul creditorului, fie prin scăderea activului fie prin creşterea
pasivului din cauza neexecutării unei obligaţii. Articolul 14 şi prezentul articol se vor
aplica in egală măsură atit răspunderii contractuale, cit şi celei delictuale, deoarece
sint norme generale care definesc prejudiciul.
2. Venitul ratat este supus reparării in baza art.14 şi a alineatului (2) al art.610
care stabileşte, că venitul este ratat dacă ar fi fost posibil in condiţiile unui
comportament normal din partea autorului prejudiciului in imprejurări normale,
avindu-se in vedere un comportament obişnuit in cadrul participării la circuitul civil
obişnuit. Venitul ratat constituie lipsa obţinerii unor foloase patrimoniale pe care
partea vătămată (creditorul) le-ar fi obţinut, lipsa de sporire a patrimoniului, deşi
acesta putea şi trebuia să sporească, dacă nu ar fi fost săvirşită fapta ilicită.
Evaluarea despăgubirilor plătite in calitate de venit ratat, se va efectua in
dependenţă de mai multe criterii. Creditorul trebuie să dovedească posibilitatea
obiectivă, reală şi nu inchipuită, a obţinerii unor venituri, luind in consideraţie
conjunctura dintre cerere şi ofertă pe piaţa de mărfuri şi servicii, concurenţa,
existenţa resurselor materiale şi forţei de muncă necesare realizării activităţii sale
productive, comerciale. Lipsa vreuneia din condiţiile enumerate ar avea ca rezultat
o simplă coincidenţă in timp a pierderilor cu micşorarea volumului realizărilor de
către creditor, dar nu ratarea unui venit prin vina debitorului.
Devizul despăgubirilor trebuie să fie precis, chibzuit. Se va ţine cont de măsurile
luate de creditor pentru primirea acestui venit şi pregătirile efectuate: contracte de
transport, magazinaj, expediţie incheiate cu diferiţi parteneri, scrisori de garanţie
oferite neechivoc, parvenite in adresa creditorului sau acceptarea propunerii
creditorului de a negocia in viitorul apropiat anumite contracte, majorarea statului
de personal in legătură cu majorarea preconizată a volumului producerii etc. De
menţionat că, in condiţiile unei economii de piaţă, conjunctura iniţială nu tot timpul
este determinantă la obţinerea unui venit, de aceea criteriile enunţate mai sus vor
fi analizate in ansamblu.
Printre novaţiile codului este şi norma din art. 14 alin.(3) care stabileşte limita
minimă a venitului ratat atunci cind debitorul care n-a respectat obligaţiile sale a
dobindit, drept rezultat careva venituri. In acest caz mărimea venitului ratat nu
poate fi mai mică decit acele venituri. Această normă facilitează procesul de
probare a mărimii despăgubirilor pretinse.
Sarcina probaţiunii existenţei, precum şi a mărimii venitului ratat revine
creditorului, care trebuie să demonstreze că ar fi putut şi trebuit să obţină anumite
venituri.
Despăgubirile acordate in calitate de venit ratat se percep atit in cadrul
raporturilor comerciale, cit şi in cazul prejudicierii sănătăţii persoanei fizice şi se
exprimă in sumele de bani pe care persoana le-ar fi obţinut, ca urmare a
valorificării aptitudinilor sale profesionale, practicării unor indeletniciri dacă nu i se
leza dreptul la integritatea corporală (vezi art.607).
In dependenţă de specificul raporturilor privind despăgubirea, cuantumul acesteia
poartă caracter diferit, de exemplu, salariatul va repara doar prejudiciul efectiv
cauzat angajatorului, nefiind obligat să plătească şi venitul ratat (art. 329, Legea nr.
154/2003). La fel, unele convenţii internaţionale la care Republica Moldova este
parte, limitează intinderea despăgubirilor doar la repararea prejudiciului efectiv, de
exemplu, administraţiile poştale răspund pentru pierderea, spolierea sau avarierea
coletelor, a trimiterilor recomandate şi a trimiterilor cu valoare declarată, exceptind
pagubele indirecte sau beneficiile neralizate (art. 26 pct. 3 al Aranjamentului
privind coletele poştale şi art. 34 pct. 2.1.2. al Convenţiei Poştale Universale
ambele semnate le Seul la 14.09.1994; Republica Moldova a aderat prin Hotărirea
Parlamentului nr. 1159-/1997, Tratate internaţionale, 1999, v. 12).
La repararea prejudiciului se va ţine cont şi de faptul dacă contractul sau legea
stabilesc plata unei clauze penale pentru neexecutarea obligaţiei. Dacă există o
astfel de prevedere (clauză penală contractuală) se va aplica art. 626 alin. (2) care
stabileşte o normă dispozitivă: creditorul are dreptul să pretindă doar repararea
prejudiciului in partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă),
dacă legea ori contractul nu prevăd altfel. Clauza penală alternativă, punitivă şi
exclusivă se percepe doar atunci cind legea sau contractul le prevede in mod
expres.
Prin excepţie de la principiul reparării integrale a prejudiciului, părţile prin
contract işi pot limita răspunderea sau aceasta poate fi limitată prin lege.
3. In baza alin.(3) art.610 se poate pretinde doar repararea prejudiciului direct.
Clasificarea prejudiciilor in directe şi inidrecte se face după cum acestea sint sau nu
sint consecinţe nemijlocite a faptei ilicite păgubitoare. Prejudiciul indirect nu este
un rezultat necesar al faptei ilicite şi producerea lui se datorează in mare parte
concursului unor imprejurări intimplătoate pe lingă fapta ilicită. Dat fiind lipsa unei
legături cauzale suficiente intre fapta ilicită şi acest prejudiciu, urmează de reparat
doar prejudiciul direct. Insă nu trebuie de confundat prejudiciul indirect cu acel
prejudiciu care, in cazul obligaţiilor cu caracter indelungat adesea este rezultatul
executării necorespunzătoare a obligaţiei, ce se exprimă in ivirea defectelor
ascunse după o perioadă de timp. La momentul incălcării obligaţiei, prejudiciul fie
incă nu survine, fie nu are caracter vizibil. Despăgubirea, evident poate fi cerută
după o anumită perioadă de timp de la săvirşirea faptei ilicite.
4. Scopul reparării oricărui prejudiciu depinde de previziunea părţilor, fiindcă se
consideră prejudiciu reparabil ca urmare a nerespectării unui contract acele
pierderi, care au fost in mod raţional prevăzute de părţi. Numai in condiţii de
previzibilitate părţile şi-au manifestat voinţa, asumindu-şi obligaţii civile.
Alineatele (4) şi (5) reglementează repararea prejudiciului previzibil şi imprevizibil
pentru a aprecia limitele răspunderii debitorului. Astfel, in lipsa dolului debitorului,
răspunderea se va limita la repararea prejudiciului previzibil in momentul incheierii
contractului, luindu-se in consideraţie imprejurările pe care părţile (in special
debitorul) la acel moment le cunoştea sau trebuia să le cunoască, avindu-se in
vedere şi experienţa lor.
Previzibilitatea daunei se apreciază in raport cu momentul incheierii contractului
şi atit timp cit condiţiile avute in vedere de părţi la acea dată se menţin. Un debitor
prudent nu se angajează la repararea unui prejudiciul peste limita a ceea ce el a
putut să prevadă la incheierea contractului.
Regulile enunţate se aplică in cazul neexecutării obligaţiilor contractuale. De
principiu, in cadrul răspunderii delictuale, debitorul răspunde atit pentru prejudiciul
previzibil, cit şi pentru cel imprevizibil.

Articolul 611. Determinarea intinderii prejudiciului

La determinarea intinderii prejudiciului se ţine cont de interesul pe care

creditorul il avea in executarea corespunzătoare a obligaţiei.
Determinante pentru această estimare sint locul şi timpul prevăzute
pentru executarea obligaţiilor contractuale.

Determinarea intinderii prejudiciului reprezintă activitatea de stabilire a naturii,

particularităţilor şi a intinderii urmărilor negative directe ale faptei ilicite, care
generează răspunderea civilă. Determinarea prejudiciului anticipează momentul
determinării reparaţiei (despăgubirii, compensaţiei). Reparaţia este determinată
reieşind din intinderea prejudiciului (prejudiciul efectiv, venitul ratat).
Participanţii la raporturile obligaţionale sint ţinuţi să execute obligaţiile in modul
corespunzător, potrivit condiţiilor negociate in contract, in baza legii sau reieşind
din condiţiile obişnuite ale circuitului civil. Fiecare creditor este interesat in
respectarea acestei reguli. Articolul comentat stabileşte că la determinarea
intinderii prejudiciului se va ţine cont de interesul pe care crediotrul il avea in
executarea corespunzătoare a obligaţiei.
In cod lipseşte o normă generală, care ar stabili limitele acordării despăgubirilor.
Ne vom conduce insă de principiul că creditorul nu se poate imbogăţi fără just
temei şi poate valorifica dreptul său la despăgubire doar cu bună credinţă, nefăcind
abuz . Se va lua in calcul orice beneficiu pe care l-a avut creditorul ca rezultat al
neexecutării. Acestea se pot manifesta in formă de sume economisite, de exemplu,
in urma neexecutării de către debitor a unui contract neavantajos creditorului;
evitarea unor cheltuieli suplimentare de cazare intr-un hotel de la punctul de
destinaţie, atunci cind cărăuşul a intirziat cu executarea obligaţiei de transportare
etc.
De regulă creditorul este interesat in executarea corespunzătoare a obligaţiei.
Uneori insă poate fi interesat in intirzierea executării acesteia şi această
imprejurare trebuie luată in consideraţie la aprecierea mărimii despăgubirilor, de
exemplu, cumpărătorul este interesat ca vinzătorul să intirzie cu predarea bunului,
deoarece la moment nu dispune de bani pentru achitare, iar contractul prevede
penalităţi de intirziere. In acelaşi context creditorul se poate arăta extrem de
interesat in executarea la timp a obligaţiei, de exemplu in confecţionarea la timp a
rochiei de mireasă; ajungerea la timp in locul de unde trebuia să schimbe alt mijloc
de transport, in cazul transportului combinat; executarea unei picturi, comandate
pentru o anumită ocazie etc.
Obligaţia trebuie să fie executată in locul corespunzător. Locul corespunzător este
stabilit prin lege sau contract. Aceasta prezintă importanţă şi sub aspectul cine va
suporta cheltuielile de transport pină la /de la acel loc, astfel că creditorul este
interesat ca obligaţia să fie executată in locul ales (stabilit).
Uneori existenţa unui prejudiciu este incontestabilă, insă creditorului ii este dificil,
chiar imposibil să facă proba intinderii acestuia. In atare situaţii instanţa de
judecată nu va respinge acţiunea, ci va aprecia la intima convingere suma
despăgubirilor reieşind din principiul umanismului şi al echităţii, precum şi din
faptul că nu este neapărat necesar ca creditorul să prezinte dovada unor sume
exacte a prejudiciului ce i s-a cauzat. Dacă faptul cauzării prejudiciului a fost
dovedit, volumul şi mărimea acestuia pot fi presupuse.
Determinarea intinderii prejudiciului poate fi făcută atit de instanţa de judecată,
cit şi de părţi. Instanţele sint obligate să arate care sint elementele pe baza cărora
se determină intinderea prejudiciului ce trebuie reparat, să determine paguba in
bază de probe, luind in consideraţie imprejurările fiecărui caz in parte. Se va
determina separat prejudiciul efectiv şi venitul ratat pentru a efectua cu uşurinţă
verificările necesare pe cale de atac, in caz de necesitate.

Articolul 612. Vinovăţia indreptăţitului la nasterea prejudiciului

(1) Dacă la naşterea prejudiciului sau a unei alte obligaţii de

compensare a concurat vinovăţia celui indreptăţit la despăgubire sau la
compensare, existenţa şi intinderea obligaţiei de despăgubire sau de
compensare depind de imprejurări şi, in special, de măsura in care
prejudiciul este cauzat de o parte sau de cealaltă parte.
(2) Dispoziţia alin.(1) se aplică şi atunci cind vinovăţia celui prejudiciat
se restringe la faptul că el a omis să preintimpine sau să diminueze
prejudiciul.

1. Un prejudiciu poate fi cauzat şi prin concurenţa vinovăţiei creditorului

(indreptăţitului), avindu-se in vedere ambele forme ale vinovăţiei acestuia. In acest
caz nu este vorba despre răspunderea mixtă, deoarece creditorul nu-şi poate leza
propriile drepturi subiective. Dacă indreptăţitul nu a avut un comportament
ireproşabil, diligent şi prin aceasta a contribuit la cauzarea sau sporirea
prejudiciului, despăgubirea trebuie să fie micşorată sau exclusă in dependenţă de
imprejurările cazului, de forma vinovăţiei creditorului, precum şi de faptul, in ce
măsură vina creditorului a contribuit la neexecutarea obligaţiei. Instanţa de
judecată este obligată să ia in consideraţie aceste imprejurări la emiterea hotăririi.
Pe lingă această normă cu un conţinut general, Codul prevede şi reglementări
speciale prin care despăgubirea este exclusă sau limitată in dependenţă de
vinovăţia indreptăţitului. De exemplu:
(1236)in contractele sinalagmatice persoana obligată, dacă nu s-a obligat prima,
este in drept să refuze executarea propriei obligaţii in măsura in care cealaltă
parte nu-şi execută obligaţia corelativă (art. 705);
(1237)debitorul nu este in intirziere atita timp cit creditorul intirzie in primirea
executării (art. 593 alin. 3). Orice creditor contractual este nu numai in drept,
cit şi obligat să primească executarea.Neexecutarea acestei obligaţii, fie
atunci cind refuzul are loc explicit, fie prin impiedicare, prin dol sau culpă,
constituie un fapt culpabil al creditorului, de natură a inlătura sau a diminua
răspunderea debitorului la plata daunelor interese. In baza art. 595, creditorul
este obligat să repare prejudiciul debitorului cauzat pentru intirzierea
acceptării prestaţiei.
(1238)temei de micşorare a mărimii reparaţiei debitorului serveşte şi acţiunile
intenţionate sau neglijente a creditorului prin care se contribuie la mărirea
 prejudiciului. De exemplu, cumpărătorul, neprimind marfa de la vinzător este
nevoit să o procure de la alt agent economic, dar la un preţ exagerat de mare
in raport cu preţurile existente pe piaţa de mărfuri similare, deşi a avut
posibilitate să cumpere acele bunuri la preţ rezonabil. Diferenţa de preţ nu
poate fi pretinsă de cumpărător vinzătorului.
(1239)cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea, pierderea,
deteriorarea incărcăturii sau depăşirea termenului de transportare dacă
acestea se datorează vinovăţiei celui indreptăţit să dispună de incărcătură
(art. 1008) sau cărăuşul nu răspunde pentru distrugerea, pierderea,
deteriorarea bagajelor, care i-au fost incredinţate de pasager, dacă se
dovedeşte vina pasagerului (art. 989).
(1240) in materie de răspundere delictuală intilnim o situaţie similară. Art. 1410
reglementează răspunderea posesorului izvorului de pericol sporit. Temei
pentru eliberarea de răspundere este intenţia părţii vătămate (nu este şi cazul
culpei acesteia). Concluzia ce se impune este că dacă posesorul mijlocului de
pericol sporit nu poartă nici o vină in cauzarea prejudiciului, iar persoana
vătămată a acţionat prin culpă uşoară, prejudiciul va fi acoperit in intregime
de debitor.
Fundamentul excluderii răspunderii debitorului in cazul cauzării prejudiciului prin
intenţia persoanei vătămate este reglementat de art. 1417,alin. (1). In aceeaşi
ordine de idei, culpa gravă a indreptăţitului duce la micşorarea despăgubirilor, cu
excepţia a 3 cazuri:
(1241)cind prejudiciul a fost cauzat unui minor care nu a implinit 14 ani;
(1242)in cazul cauzării prejudiciului unei persoane incapabile;
(1243)in cazul cauzării prejudiciului de către organele de resort la aplicarea
sancţiunilor penale, administrative şi măsurilor preventive (art. 1405).
In primele 2 situaţii nu putem vorbi despre vina minorului sau a incapabilului,
deoarece aceştea nu dispun de discernămint propriu-zis.
2.Partea vătămată trebuie să ia toate măsurile pentru a preintimpina sau evita
producerea unor prejudicii, ori pentru a limita intinderea lor. Uneori această regulă
generală este confirmată şi prin norme speciale de drept civil. Astfel,potrivit art.
1316 alin.(1),lit.d), asiguratul este obligat să intreprindă acţiuni, ce depind de el
pentru a evita producerea cazului asigurat sau pentru a limita pagubele cauzate de
producerea lui. In baza acestei obligaţii, asiguratul are şi un drept corelativ: de a
pretinde compensarea cheltuielilor aferente evitării producerii cazului asigurat sau
limitării oportune a prejudiciilor pasibile de despăgubire (art.1315 alin.(1), lit.d)).
Dacă creditorul nu a luat toate măsurile pentru omiterea ori diminuarea
prejudiciului, instanţa de judecată poate micşora cuantumul despăgubirilor pe care
le acordă sau poate exclude dreptul la despăgubire. Spre deosebire de alin.(1), al
doilea alineat al articolului comentat se manifestă prin omisiuni ale creditorului.
Vom exemplifica prin: o gospodărie ţărănească a incheiat un contract de vinzare a
unei cantităţi de roşii. Debitorul nu a executat obligaţia de a prelua bunurile in
termenul indicat in contract şi roşiile, fiind bunuri perisabile, in citeva zile s-au
alterat. Creditorul nu a intreprins nici un fel de măsuri in vederea preintimpinării
prejudiciului, deşi putea să acţioneze; depistind faptul că antreprenorul, din
nepricepere utilizează materiale de construcţie necalitative, clientul nu obiectează
astfel că rezultatul lucrării este inutilizabil conform destinaţiei; persoana
prejudiciată care a omis cu intenţie ori din cuplă gravă, să inlăture prin mijloace
legale prejudiciul cauzat de o autoritate publică sau de o persoană cu funcţii de
răspundere, nu poate pretinde repararea prejudiciului (art. 1404 alin. 3).
La aplicarea regulei enunţate in art. 612 trebuie de dat dovadă de o atenţie
deosebită cit priveşte prejudiciile cauzate sănătăţii sau integrităţii corporale a
victimei. Astfel, refuzul victimei de a se supune unei intervenţii chirurgicale riscante
nu poate fi considerat drept faptă culpabilă de natură a o decădea din dreptul la
despăgubire.
Debitorul este cel, care trebuie să dovedească vina indreptăţitului la repararea
prejudiciului, in vederea diminuării ori excluderii despăgubirilor.

Articolul 613. Restituirea celor economisite in cazul exonerării de

răspundere

Dacă dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu ii este imputabilă,

debitorul trebuie să restituie creditorului tot ceea ce a economisit ca
urmare a neexecutării.

Exonerarea de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor are loc atunci, cind

debitorului nu ii este imputabilă neexecutarea din cauza unor imprejurări externe,
străine vinovăţiei acestuia, cum ar fi: forţa majoră, cazul fortuit, vinovăţia
creditorului. Această regulă se va aplica in contractele sinalagmatice. In baza art.
707 alin.(1) dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din
motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia devenită
imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei corelative, iar in cazul cind
creditorul a executat prestaţia sa debitorul se obligă să restituie cele economisite
astfel.
Această regulă işi are originea in normele privind imbogăţirea fără justă cauză
(art. 1389-1397). Imbogăţirea fără justă cauză presupune in cazul dat, că debitorul
a realizat o sporire a activului sau micşorarea pasivului patrimoniului său in dauna
creditorului care suportă o diminuare corespunzătoare, in lipsa unui temei juridic
care să le justifice şi va restitui valoarea cu care debitorul s-a imbogăţit astfel, dar
nu mai mult decit valoarea diminuării. Drept exemplu poate servi raportul de
vinzare-cumpărare a unei case de locuit in care cumpărătorul a prestat obligaţia de
achitare a preţului, iar vinzătorul urma să transmită dreptul de proprietate la data
indicată de părţi in contract. Intre timp construcţia a fost distrusă ca urmare a unui
eveniment de forţă majoră, fapt ce angajează pentru vinzător obligaţia de a restitui
cumpărătorului plata efectuată.

Articolul 614. Restituirea despăgubirii

(1) In cazul in care debitorul se foloseşte de dreptul de a refuza

executarea obligaţiei şi obţine o despăgubire sau are drept la
despăgubire pentru obiectul datorat, creditorul, in urma apariţiei situaţiei
care justifică dreptul său de obiecţie, poate cere restituirea celor date ca
despăgubire sau cedarea dreptului la despăgubire.
(2) In cazul in care creditorul, in locul executării obligaţiei, poate cere
despăgubiri, acestea se reduc cu valoarea despăgubirilor deja obţinute ori
se reduc corespunzător dreptului la despăgubire dacă creditorul a făcut
uz de dreptul prevăzut la alin.(1).

Articolul 615. Cesiunea creanţei privind repararea prejudiciului

Persoana care trebuie să repare prejudiciul cauzat prin pierderea unui

bun este obligată să repare numai in schimbul cesiunii creanţei pe care
partea vătămată, in calitatea de proprietar sau de alt posesor legitim al
bunului, o are faţă de un terţ.
 Situaţia reglementată de acest articol presupune existenţa a două raporturi
juridice distincte:
(1244)raportul care există intre proprietar sau alt posesor legitim al unui bun, pe
de o parte, şi altă persoană, spre exemplu, asigurătorul in baza contractului de
asigurare a acelui bun.Din conţinutul acestui raport trebuie să distingem
dreptul de creanţă al asiguratului de a pretinde asigurătorului plata
despăgubirii la producerea cazului asigurat.
(1245)raportul, care apare intre proprietar sau alt posesor legitim al bunului şi
persoana, care trebuie să repare prejudiciul prin pierderea acelui bun. De
remarcat, că acest din urmă raport poate izvori atit ca urmare a unui delict,
precum şi in baza unui contract, prin care bunul in cauză este transmis
(incredinţat) persoanei, care e chemată să răspundă, potrivit art. 615.
Pierderea bunului se poate produce nemijlocit de persoana care trebuie să
repare acest prejudiciu, cit şi de cel, ce se află in grija şi supravegherea
acestuia.
Prin pierderea bunului urmează de inţeles atit pierderea efectivă a acestuia, cit
şi distrugerea sau deteriorarea bunului.Noţiunea bunului, in acest context, trebuie
să fie interpretată in conformitate cu art. 285( lucrurile, precum şi drepturile
patrimoniale).
Din moment ce s-a constatat pierderea bunului, persoana indreptăţită să ceară
reparaţia are posibilitatea să inainteze cerinţa sa fie asigurătorului, potrivit
condiţiilor contractului de asigurare şi a normelor de drept, ce reglementează
aceste raporturi,(pe lingă faptul, că in toate cazurile are obligaţia de a-l informa
de indată pe acesta despre producerea cazului asigutat, conform art. 1327 alin.
(1)), fie celui, care este răspunzător de pierderea bunului.
Dacă indreptăţitul a ales să inainteze cererea către persoana, care răspunde
pentru pierderea bunului, el va fi obligat să cedeze creanţa sa din contractul de
asigurare către această persoană, iar ultima va fi obligată să repare prejudiciul
numai in urma preluării creanţei. Această regulă are la bază principiul neadmiterii
imbogăţirii fără justă cauză a indreptăţitului, in situaţia in care el ar fi putut
pretinde despăgubiri atit de la asigurător, cit şi de la persoana care trebuie să
răspundă pentru pierderea bunului.
Cesiunea creanţei operează nu de plin drept, trebuie să existe un acord expres
intre cesionar şi cedent, potrivit normelor ce reglementează cesiunea de creanţă
(art. art. 556-566). După preluarea creanţei, persoana care a reparat prejudiciul o
va putea inainta terţului (asigurătorului), iar acesta este in drept să opună in
legătură cu aceasta toate excepţiile, pe care le-ar fi putut opune proprietarului
sau altui posesor legitim al bunului.

Articolul 616. Despăgubirea prejudiciilor nepatrimoniale

(1) Pentru un prejudiciu nepatrimonial se pot cere despăgubiri in bani in

cazurile prevăzute de lege.
(2) In cazul vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a
sănătăţii, precum şi in cazul privaţiunii ilegale de libertate, cel vătămat
poate cere şi pentru prejudiciul nepatrimonial o despăgubire in bani,
stabilită in baza unei aprecieri conforme principiilor echităţii.

1. Repararea integrală a prejudiciului presupune repararea atit a prejudiciului

patrimonial, cit şi a celui nepatrimonial. Dacă printr-o faptă ilicită s-a cauzat doar
un prejudiciu nepatrimonial, acesta la fel urmează să fie reparat.
Prejudiciul nepatrimonial inseamnă suferinţele psihice sau fizice pe care le
resimte victima unei fapte ilicite ca urmare a vătămării drepturilor sau intereselor
sale extrapatrimoniale (nepatrimoniale), deseori şi ca urmare a lezării drepturilor
patrimoniale şi care nu pot fi evaluate in bani. Drepturile personale nepatrimoniale
şi alte valori nemateriale sint apărate in cazurile şi in modul prevăzut de Cod (art.
15) şi de alte legi.
Drepturile personale nepatrimoniale lezate pot fi apărate atit prin mijloace
nepatrimoniale, cit şi prin compensaţie bănească. La categoria mijloacelor de ordin
nepatrimonial se atribuie:
- recunoaşterea dreptului, de exemplu, a dreptului de autor;
- restabilirea situaţiei anterioare incălcării dreptului subiectiv (restabilirea onoarei,
demnităţii şi reputaţiei profesionale, conform art. 16);
- interzicerea acţiunilor ilicite prin care se atentează la drepturile nepatrimoniale;
- recunoaşterea nevalabilităţii unui act fără caracter normativ, emis de autorităţile
publice, prin care se incalcă drepturile nepatrimoniale.
Articolul comentat reprezintă o normă generală care admite compensarea
bănească a prejudiciului nepatrimonial doar in cazurile prevăzute de lege. Astfel,
legiuitorul nu a admis compensarea prejudiciului nepatrimonial ori de cite ori se
constată existenţa acestuia. Vom examina situaţiile prevăzute de lege in care este
reglementată acordarea despăgubirilor băneşti pentru prejudiciul nepatrimonial.
Conform articolului 1422, in orice situaţie cind unei persoane i se cauzează un
prejudiciu moral (suferinţe psihice sau fizice) prin fapte ce atentează la drepturile ei
personal nepatrimoniale, instanţa de judecată are dreptul să oblige persoana
responsabilă la repararea prejudiciului prin echivalent bănesc.Drepturile subiective
nepatrimoniale ţin de valorile nepatrimoniale ale omului, ocrotite prin lege. Acestea
sint inerente persoanei şi il insoţesc fie de la naştere, fie in virtutea legii (viaţa,
integritatea corporală, demnitatea, onoarea, reputaţia profesională, taina vieţii
personale şi familiale ş.a.). Acelaşi articol reglementează posibilitatea reparării
prejudiciului nepatrimonial prin echivalent bănesc şi in alte cazuri prevăzute de
legislaţie, printre care enumerăm:
- dreptul de autor şi drepturile conexe (Legea nr. 293/1994);
- modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acţiunile ilicite ale organelor de
cercetare penală şi de anchetă preliminară, ale procuraturii şi ale instanţelor
judecătoreşti (Legea nr.1545 /1998);
- despre apa potabilă (Legea nr.272 /1999);
- contenciosul administrativ (Legea nr.793 /2000);
- accesul la informaţie (Legea nr.982/ 2000);
- Codul Familiei (Legea nr. 1316/2000);
- protecţia consumatorului (Legea nr. 105/2003);
- Codul Muncii (Legea nr. 154/2003);
- Codul de procedură penală (Legea nr.122/ 2003)
2. Prejudiciul moral, fiind suferinţele psihice sau fizice, presupune faptul că
acţiunile celui ce a cauzat acest prejudiciu trebuie să genereze o reacţie psihică
negativă in conştiinţa persoanei vătămate (suferinţe psihice), cit şi senzaţii
negative (suferinţe fizice).
Noţiunea de suferinţe fizice nu are acelaşi inţeles cu noţiunea de daune fizice sau
cauzate sănătăţii. Dauna cauzată sănătăţii inseamnă orice schimbare negativă in
organismul uman, ce impiedică funcţionarea biologică normală, adică decurgerea
normală din punct de vedere medical a tuturor proceselor psihofiziologice. Daunele
cauzate sănătăţii produc consecinţe atit de ordin nepatrimonial, cit şi patrimonial.
Alineatul comentat reglementează acordarea despăgubirilor băneşti pentru cazul
vătămării integrităţii corporale sau al altei vătămări a sănătăţii, care au drept
consecinţă cauzarea unui prejudiciu nepatrimonial. Repararea prejudiciului
patrimonial in legătură cu atentarea la aceste valori este reglementată prin art. art.
1418, 1420, 1421.
Convenţional, vătămările integrităţii corporale, alte vătămări a sănătăţii mai sint
numite„prejudicii corporale”. In dependenţă de individ şi de sensibilitatea acestuia,
orice durere fizică, cauzată prin lezare, schilodire, vătămare presupune şi o
suferinţă psihică. Uneori suferinţele psihice nu sint atit de importante pentru a fi
luate in consideraţie, insă acestea pot evolua in adevărate traume psihice.
Constatarea daunei morale se poate face ştiinţific prin intermediul expertizelor
medico-legale (a vitalităţii, psihologică, psihiatrică). In baza acestor expertize se va
face şi aprecierea evoluţiei pe viitor a suferinţelor psihice şi fizice. Rezultatele
expertizelor trebuie să aibă un rol determinant in stabilirea cuantumului
despăgubirilor de către instanţa de judecată. Instanţa va lua in consideraţie şi
intensitatea durerilor fizice, numărul şi importanţa intervenţiilor suferite, durata
suferinţelor, imposibilitatea ducerii unui mod de viaţă anterior, insomnii şi
incomodităţi legate de amputarea braţului, piciorului, pierderea vederii, auzului etc.
Sub aspectul suferinţelor psihice, vătămările integrităţii corporale se manifestă in
sentimentul de ruşine, teamă, neajutorare, umilinţă, inferioritate, discomfort
general, insatisfacţie creată de lipsirea de posibilitatea de a se deplasa, mişca
normal, de a recepţiona lumea inconjurătoare, de a călători, citi, asculta etc.
La aprecierea despăgubirii se va ţine cont şi de alte criterii cum ar fi virsta,
funcţia, sexul, starea emoţională ş.a.
O varietate a prejudiciului corporal este prejudiciul estetic, care reprezintă acele
leziuni sau vătămări, prin care s-a adus atingere armoniei fizice sau fizionomiei
persoanei vătămate. Această categorie de prejudicii presupune atit dureri fizice, cit
şi suferinţe psihice. Intensitatea suferinţelor in acest caz va fi cu atit mai mare cu
cit frumuseţea şi aspectul fizic al persoanei este indeosebi esenţial pentru existenţa
acesteia (actor, manechin, stewardesă).
Cit priveşte daunele morale, principiul reparării integrale a prejudiciului are
caracter relativ. Cauza este că intinderea acestor prejudici nu se apreciază prin
raportare la material, ci prin luarea in considerare a altor criterii. Prin definiţie,
prejudiciul nepatrimonial nu are un conţinut economic şi drept consecinţă, nici
echivalent bănesc. Despăgubirile băneşti acordate insă, in aceste cazuri, au
caracter compensator şi au drept scop inlăturarea, atenuarea suferinţelor psihice
sau fizice, suportate de persoană. Banii pot fi utilizaţi de persoana vătămată in
scopurile cele mai diverse, ceea ce poate aduce acesteia anumite bunuri,
mulţumiri, satisfacţii, acestea la rindul lor atenuind suferinţele persoanei. Aceasta
este o soluţie potrivită, eficientă şi cu aplicabilitate generală. La stabilirea
cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul nepatrimonial cauzat prin vătămarea
integrităţii corporale sau alte vătămări şi repararea prejudiciului material, cauzat
prin vătămarea sănătăţii trebuie de făcut deosebire dintre aceste două instituţii.
Dificultatea constă in forma unică a compensării, respectiv, a reparării – cea
bănească. Se va ţine cont de faptul că sumele băneşti plătite in calitate de reparare
a prejudiciului patrimonial au drept scop inlăturarea sau diminuarea disfuncţiilor
organismului sau manifestărilor exterioare a acestuia. Compensarea prejudiciului
nepatrimonial e indreptată la inlăturarea sau atenuarea retrăirilor şi suferinţelor
legate de cauzarea vătămărilor sănătăţii.
Orice acţiuni prin care o persoană este supusă la privaţiune ilegală de libertate,
atrage drept consecinţă dreptul victimei la repararea prejudiciului nepatrimonial
prin echivalent bănesc.Dacă privaţiunea ilegală de libertate a fost aplicată de
organele statale, printr-o sentinţă sau alt act ilegal, repararea prejudiciului se va
efectua şi in condiţiile suplimentare, prevăzute de art.art. 1405,1422 şi Legea
nr.1545/1998
Legislaţia nu stabileşte limite minime sau maxime ale cuantumului despăgubirii,
judecătorul apreciind mărimea acesteia la intima convingere, in baza unei aprecieri
conforme principiului echităţii şi a criteriilor enunţate mai sus. Din conţinutul
articolului comentat reiese că despăgubirile pentru compensarea prejudiciului
nepatrimonial se pot acorda in formă bănească, insă atit legislaţia, cit şi practica
judiciară admit compensarea acestui prejudiciu şi intr-o altă formă, la aprecierea
părţilor in raportul litigios (art.329 alin.(2) al Legii nr.154 /2003; dosar nr.2-1287 /
2002, arhiva jud.Botanica, mun. Chişinău). Mărimea despăgubirii va fi apreciată
indiferent de intinderea şi existenţa prejudiciului patrimonial (art. 1422 alin. (2), art.
15 alin.(5) al Legii nr. 105/2003). Legea admite uneori şi posibilitatea stabilirii
cuantumului despăgubirilor pe cale extrajudiciară, de exemplu, in raporturile de
dreptul muncii ( art. 332 Legea nr. 154/2003.)
Prejudiciul moral se repară, de regulă, dacă a fost cauzat cu vinovăţie şi prin
excepţie, se va angaja şi in lipsa vinovăţiei autorului faptei ilicite, in cazurile
prevăzute de lege.(art.1422 alin.3)
Legislaţia Republicii Moldova nu admite compensarea prejudiciului nepatrimonial
la cererea unei persoane juridice, deoarece o persoană juridică nu poate suferi din
punct de vedere moral.
Creanţele privitoare la repararea prejudiciului cauzat vieţii şi sănătăţii persoanei,
inclusiv prejudiciul nepatrimonial sint incesibile (art. 556 alin. 4).

Articolul 617. Punerea debitorului in intirziere

(1) Dacă nu execută obligaţia in urma somaţiei primite după scadenţă

din partea creditorului, debitorul se consideră in intirziere ca urmare a
somaţiei.
(2) Nu este necesară somaţie in cazul in care:
a) este stabilită o dată calendaristică pentru executarea obligaţiei;
b) inaintea executării obligaţiei trebuie să aibă loc un eveniment, iar
perioada pentru executarea obligaţiei este stabilită astfel incit poate fi
calculată calendaristic de la producerea evenimentului;
c) părţile au convenit expres că debitorul este in intirziere la expirarea
termenului la care trebuia să execute, fără indeplinirea vreunei
formalităţi;
d) obligaţia, prin natura sa, nu putea fi indeplinită decit intr-un termen
determinat, pe care debitorul l-a lăsat să expire fără a executa;
e) debitorul obligaţiei cu executare succesivă refuză sau omite in mod
repetat să o execute;
f) obligaţia de a nu face nu se execută;
g) este evident că somaţia nu va avea nici un rezultat;
h) intrarea in intirziere se justifică din motive intemeiate, luindu-se in
considerare interesele ambelor părţi;
i) debitorul a declarat in scris că nu doreşte să execute obligaţia.
(3) In cazurile menţionate la alin.(2) lit.a) si b), orice inţelegere asupra
unui termen care ar afecta grav una din părţi este nulă.
(4) Debitorul este in intirziere dacă nu execută obligaţia in termen de 30
de zile de la scadenţă şi de la intrarea unei note de plată sau unei alte
invitaţii de plată similare. Această dispoziţie se aplică debitorului
consumator numai dacă in nota de plată sau in invitaţia de plată similară
este indicat in mod special efectele menţionate.
(5) Debitorul nu este in intirziere atit timp cit prestaţia nu a avut loc din
cauza unor imprejurări neimputabile debitorului.

1. Acest articol reprezintă a novaţie absolută in legislaţia civilă autohtonă. Din

această normă deducem următoarea regulă: creditorul trebuie să someze debitorul,
adică să-i pretindă executarea obligaţiei ajunse la scadenţă, iar debitorul se va
considera in intirziere numai dacă nu a executat obligaţia sa, ca urmare a somaţiei.
Punerea in intirziere constă intr-o manifestare de voinţă din partea creditorului
prin care el pretinde executarea obligaţiei unui debitor care tergiversează o
executare ce mai este incă posibilă .. Această procedură este necesară numai
pentru neexecutarea obligaţiei contractuale. In raporturile de obligaţii
extracontractuale dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri debitorului se
naşte din momentul săvirşirii faptului prejudiciabil. Astfel, in materia contractuală
simpla expirare a termenului de executare a obligaţiei nu-l pune pe debitor in
intirziere, excepţie făcind cazurile cind debitorul este de drept in intirziere (alin. 2).
Procedura punerii in intirziere nu este reglementată in mod special, deaceea ea
poate rezulta din orice act, notificare, telegramă etc. In acelaşi scop se poate
recurge la notificare scrisă adresată debitorului prin intermediul executorului
judecătoresc, precum şi prin cererea de chemare in judecată a debitorului, prin
care se pretinde executarea obligaţiei apelindu-se la forţa coercitivă a statului.
Condiţiile punerii in intirziere:
(1246)somarea trebuie să fie făcută după ce obligaţia a ajuns la scadenţă. In caz
contrar, aceasta nu va avea forţă juridică decit din momentul expirării
termenului de executare;
(1247)trebuie să se constate o neexecutare obiectivă a obligaţiei scadente;
(1248)debitorul trebuie să fie pus in intirziere prin expedierea de către creditor a
unei avertizări scrise;
(1249)trebuie să existe dorinţa creditorului de a accepta acea prestaţie, deşi cu
intirziere. Dacă posibilitatea de a presta mai există, dar creditorul a pierdut
interesul faţă de o prestaţie intirziată, inaintarea unei somaţii este lipsită de
semnificaţie.
Efectele punerii in intirziere:
(1250)de la data punerii in intirziere debitorul datorează creditorului daune
pentru simpla intirziere (daune-interese moratorii). Atita timp cit creditorul nu
cere constatarea intirzierii debitorului se presupune că ea nu l-a prejudiciat şi
că el a consimţit tacit la prelungirea termenului de executare. Daunele-
interese moratorii reprezintă despăgubiri băneşti şi pot fi cumulate cu
executarea in natură a obligaţiei şi cu daunele-interese compensatorii
(prejudiciul efectiv şi venitul ratat). In raport cu acest moment se stabileşte
refuzul debitorului de a executa obligaţia, creditorul avind tot temeiul să
inainteze acţiune pentru plata daunelor compensatorii. In cazul obligaţiilor
pecuniare daunele moratorii se stabilesc printr-un procent din suma datorată
şi poartă denumirea de dobinzi de intirziere (art. 619). Dobinda de intirziere se
stabileşte prin lege sau prin contractul părţilor.
(1251)debitorul este chemat să răspundă, pe perioada intirzierii, pentru orice
consecinţă de natură să dăuneze creditorului, chiar şi in cazul limitării legale
sau contractuale a răspunderii (art. 618). Debitorul va purta şi riscul pieirii ori
deteriorării fortuite a bunului, (nu şi in caz de forţă majoră), exceptind situaţia
cind va dovedi că lucrul ar fi pierit şi la creditor dacă i l-ar fi transmis la timp.
Nu se va considera in intirziere debitorul care a efectuat acte de consemnare, cu
condiţia respectării art. 645-650. Acesta, din momentul consemnării, nu va mai
purta obligaţia de a plăti dobinzi, penalităţi ori de a compensa veniturile ratate.
Inceputul şi curgerea termenului de prescripţie pentru neexecutarea obligaţiei la
timp nu este afectat de iniţierea procedurii de punere in intirziere a debitorului.
2. Se consideră că debitorul este de drept in intirziere şi deci nu este necesară
somaţia in următoarele cazuri:
(1252)contractul sau legea conţine indicaţii concrete privitoare la o dată
calendaristică a executării obligaţiei, de exemplu, contractul de imprumut
bănesc presupune rambursarea datoriei la o dată prestabilită; contractul de
transport prevede expres data executării obligaţiei de a transporta ş.a
(1253)executarea obligaţiei trebuie să aibă loc intr-o perioadă calendaristică
determinată, după producerea unui eveniment, de exemplu, asigurătorul este
obligat să efectueze plata, la apariţia dreptului asiguratului sau al
beneficiarului asigurării de a incasa suma asigurată sau despăgubirea de
asigurare, in termenul stabilit in condiţiile de asigurare (art.1315, lit.b)).
 (1254)părţile in contract au stipulat că debitorul se va afla in intirziere prin
simpla expirare a termenului (scadenţă) de executare fără să fie necesară
somarea. O astfel de clauză este nulă intr-un contract cu clauze standard (art.
719 lit..d)). Convenţia părţilor trebuie să fie expresă. Această dispoziţie legală
transformă procedura punerii in intirziere intr-o procedură neobligatorie, la
inţelegerea părţilor.
(1255)natura obligaţiei este astfel incit face inutilă o punere in intirziere, de
exemplu, o fabrică de panificaţie n-a executat la comanda creditorului
obligaţia de a produce şi transmite o anumită cantitate de produse de
panificaţie pentru o ocazie specială, indicată de creditor;
(1256)in obligaţiile succesive, atunci cind debitorul refuză sau omite in mod
repetat să le execute, de exemplu, conform art. 886, dacă plata chiriei este
stabilită pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea fiecărei
perioade şi neexecutarea acestei obligaţii nu mai necesită efectuarea unei
somaţii. Nu este necesară punerea in intirziere
(1257)obligaţia de a nu face nu se execută. Atunci cind debitorul incalcă
obligaţia de a nu face, el este de drept responsabil şi datorează despăgubiri,
fără a fi nevoie de o punere in intirziere;
(1258)este evident că somaţia nu va produce efecte, spre exemplu, nu este
cunoscut locul de aflare a debitorului. In caz de litigiu, creditorul trebuie să
demonstreze cauza ce indreptăţeşte convingerile sale in ineficacitatea unei
somări;
(1259)intirzierea debitorului se produce din motive intemeiate, adică lipseşte
vina debitorului (dolul, culpa) şi totodată se constată lipsa unor imprejurări ce
ar excepta răspunderea civilă, dat fiind că acestea a priori, exclud
răspunderea ca atare. Drept exemplu de motiv intemeiat poate servi cazul
cind debitorul, persoană fizică, care şi-a asumat o obligaţie ce trebuie
executată personal, este in intirziere ca urmare a unei maladii sau vătămări a
integrităţii corporale;
(1260)există o declaraţie scrisă de către debitor prin care acesta refuză să
execute obligaţia. Declaraţia poate fi făcută atit pină, cit şi după expirarea
termenului de executare a obligaţiei. Deoarece legea nu dispune altfel, este
de ajuns o declaraţie simplă scrisă.
Prin lege specială pot fi prevăzute şi alte cazuri, in afară de cele sus indicate, in
care nu este necesară punerea in intirziere, de exemplu, atunci cind vinzătorul a
respins remedierea viciilor sau cind o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i
se poate pretinde cumpărătorului (art.769).
3. Este nulă orice inţelegere care ar afecta grav una din părţile contractante
atunci, cind i se impune un termen stabilit insuficient pentru executarea obligaţiei
şi aceasta ar duce inevitabil la intirzierea executării (art. 718 lit. a), b), art. 851).
4. Termenul de 30 de zile după expirarea căruia debitorul este considerat in
intirziere, incepe să curgă din momentul cind obligaţia a ajuns la scadenţă. In
această perioadă creditorul trebuie să intocmească şi să transmită , iar debitorul să
recepţioneze nota de plată (invitaţia de plată) şi să efectueze acţiuni de executare
a obligaţiei sale.
In raporturile cu participarea debitorului-consumator (vinzarea bunurilor,
prestarea serviciilor pentru necesităţi nelegate de activitatea de intreprinzător sau
profesionale), acesta se va considera drept pus in intirziere doar dacă in nota de
plată (avizele de plată pentru servicii telefonice, prestarea energiei electrice,
termice, gaze naturale etc.) este indicat expres care sint urmările neexecutării
plăţii. Această normă are menirea să garanteze interesele părţii neavantajate in
aceste relaţii (consumatorul) in raport cu agentul economic-profesionist.
5. Dacă executarea obligaţiei nu a fost făcută din motive ce nu-i pot fi puse in
vina debitorului, acesta nu este in intirziere, excepţie făcind situaţia prevăzută de
art. 618.Obstacolele in executarea obligaţiei exclud tergiversarea debitorului.
Atunci cind obstacolele in executare au doar caracter temporar, acestea exclud
tergiversarea executării obligaţiei doar pentru acele perioade. Se poate susţine că
aflarea in intirziere a debitorului are la bază principiul răspunderii cu vinovăţie.
Intirzierea obiectivă a executării nu serveşte motiv pentru repararea prejudiciului
cauzat de intirziere, insă serveşte un indiciu al necesităţii notificării creditorului
despre aceste imprejurări(vezi comentariul art.606 alin.3).

Articolul 618. Răspunderea pe durata intirzierii

Pe durata intirzierii, debitorul răspunde, chiar şi in cazul limitării legale

sau contractuale a răspunderii, pentru orice imprudenţă sau neglijenţă. El
răspunde şi pentru cazul fortuit, insă nu şi atunci cind prejudiciul s-ar fi
produs chiar dacă obligaţia era executată in termen.

Sintem in prezenţa unei norme de drept ce stabileşte o măsură de răspundere

suficient de severă pentru debitor care, măcar şi in mod ipotetic trebuia să prevadă
posibilitatea survenirii unui prejudiciu pe perioada intirzierii executării. Scopul
normei este de a ordona executarea obligaţiilor civile in timp.
Prin intirzierea executării obligaţiei de către debitor trebuie de inţeles neluarea
tuturor măsurilor necesare de către acesta in vederea executării obligaţiei in
termenul stabilit, de exemplu, debitorul nu emite ordinul către banca, unde are
deschis cont curent bancar, de a efectua operaţiuni de virament (transfer) a unei
sume de bani pe contul vinzătorului, atunci cind contractul de vinzare-cumpărare
prevede plata prin virament; cărăuşul intirzie să predea marfa transportată către
destinatar etc.
Răspunderea civilă poate fi limitată atit in cazurile expres prevăzute de lege, cit şi
prin acordul părţilor. Potrivit art. 603 alin. (2) părţile nu pot incheia un acord prin
care debitorul s-ar exonera de răspundere civilă in caz că a acţionat prin dol sau
culpă gravă. Astfel, clauzele de limitare a răspunderii sau exonerare totală de
răspundere pot fi admise doar in cazul neexecutării obligaţiei prin culpă
(imprudenţă sau neglijenţă). Insă conform articolului comentat, atunci cind sintem
in prezenţa unei executări tardive, debitorul va fi ţinut să răspundă, pe durata
intirzierii pentru orice imprudenţă sau neglijenţă, chiar dacă există o normă de
drept sau un acord care limitează in aceste cazuri răspunderea. De exemplu, in
raporturile de transport de persoane, cărăuşul nu răspunde pentru prejudiciul care
rezultă din intărziere (prin neglijenţă sau imprudenţă), dacă altfel nu s-a convenit in
mod expres (art. 988 alin. 2).
Articolul 618 se va aplica doar dacă debitorul a fost pus in intirziere in modul
corespunzător, respectindu-se art.617.
La intirzierea executării obligaţiei, vina debitorului se prezumă. Efectele juridice
ale intirzierii rezidă in faptul, că debitorul va plăti daune interese moratorii, dar şi in
aceea că el va răspunde şi pentru cazul fortuit, dacă producerea acestuia are loc pe
durata intărzierii.Spre exemplu, vaporul cu care debitorul trebuia să transporte
marfa la destinaţie a naufragiat(după punerea in intirziere a debitorului). Astfel,
această normă prezintă o excepţie de la regula stipulată la art. 663, potrivit căreia
obligaţia se stinge in caz de imposibilitate a executării ce se datorează unei
imprejurări pentru care debitorul nu răspunde. In concluzie menţionăm că deşi
cazul fortuit, alături de forţa majoră, de regulă, este temei pentru exonerare de
răspundere civilă, norma comentată prevede excepţia de la această regulă. Insă la
aplicarea acestui articol se va ţine cont de faptul că debitorul se va elibera totuşi de
răspundere pe durata intirzierii pentru cazul fortuit, dacă se va demonstra că, chiar
şi in cazul dacă executa obligaţia in termen, prejudiciul inevitabil s-ar fi produs.
 Articolul 619. Dobinda de intirziere

(1) Obligaţiilor pecuniare li se aplică dobinzi pe perioada intirzierii.

Dobinda de intirziere reprezintă 5% peste rata dobinzii prevăzută la
art.585 dacă legea sau contractul nu prevede altfel. Este admisă proba
unui prejudiciu mai redus.
(2) In cazul actelor juridice la care nu participă consumatorul, dobinda
este de 9% peste rata dobinzii prevăzută la art.585 dacă legea sau
contractul nu prevede altfel. Nu este admisă proba unui prejudiciu mai
redus.
(3)In cazul in care creditorul poate cere in alt temei juridic dobinzi mai
mari, ele vor trebui platite. Nu se exclude invocarea dreptului privind
repararea unui alt prejudiciu.
(4) Dobinzile de intirziere nu se aplică la dobinzi.

1. Obligaţiile sint pecuniare dacă au ca obiect prestaţia de a da o sumă de bani.

Articolul dat nu se aplică in cazul intirzierii executării obligaţiei de altă natură,
deoarece numai banii au capacitatea de a spori prin stabilirea unui procent bancar,
fiind simplu de apreciat, in acest caz mărimea minimă a prejudiciului dacă debitorul
nu execută la timp obligaţia pecuniară. Acest articol nu se va aplica asupra
relaţiilor, nelegate de utilizarea banilor in calitate de modalitate de plată sau de
stingere a unei obligaţii pecuniare, de asemenea asupra obligaţiilor la care valuta,
banii au rolul de marfă (actele juridice de schimb a valutei). In cazul obligaţiilor
pecuniare nu se poate pune problema unei executări defectuoase, ci doar aceea a
unei executări parţiale, fie tardive.
Intirzierea in executarea obligaţiilor pecuniare are drept consecinţă plata dobinzii
de intirziere, indiferent dacă debitorul a folosit aceşti bani in alte scopuri sau i-a
reţinut cu rea-intenţie. Sintem in prezenţa folosirii mijloacelor financiare străine in
cazul in care: depozitarul se eschivează de la restituirea banilor după implinirea
termenului contractului de depozit (art. 1099 alin. 3); are loc o imbogăţire fără justă
cauză, iar debitorul, cunoscind acest fapt nu intreprinde măsuri pentru intoarcerea
sumelor respective (art. 1395) ; cumpărătorul (clientul) reţine plata pentru bunurile
procurate, lucrările executate şi serviciile prestate; locatarul intirzie să achite chiria,
utilizind-o in alte scopuri; debitorul nu execută o hotărire judiciară prin care s-a
adjudecat creditorului o despăgubire bănească pentru prejudiciul cauzat acestuia
;comisionarul reţine sumele de bani primite in urma executării contractului de
comision; debitorul nu execută obligaţia şi nu intoarce creditorului avansul primit in
contul executării etc.Nu are relevanţă faptul că debitorul nu execută la timp
obligaţia pecuniară pe motiv că nu dispune de surse financiare la momentul
ajungerii obligaţiei la scadenţă.
Articolul 619 se aplică in egală măsură atit in relaţiile comerciale, cit şi in relaţiile
dintre persoanele fizice.
Dobinda de intirziere nu reprezintă o clauză penală legală (penalităţi de intirziere)
deoarece clauza penală se percepe indiferent de natura prestaţiei datorate
(pecuniară sau de altă natură). La calcularea dobinzii de intirziere nu se aplică art.
630 ( dreptul instanţei de a reduce clauza penală) sau art. 268 (termenele speciale
de prescripţie). Dobinda de intirziere este plata pentru folosirea surselor financiare
străine, iată de ce ,in situaţii practice creditorul poate pretinde prejudiciul efectiv,
venitul ratat, clauza penală, inclusiv penalităţi de intirziere, cit şi dobinda de
intirziere, calculată potrivit art.619( dacă legea sau contractul nu prevede altă
mărime a dobinzii). Creditorul obligaţiei pecuniare nu trebuie să dovedească dauna
cauzată prin intirzierea executării, deoarece stabilirea acestor daune se face
anticipat, de regulă, in baza art.619, dacă o lege specială sau contractul părţilor nu
prevăd altă mărime a dobinzii.
 Dacă intirzierea executării obligaţiei pecuniare are loc din motive neimputabile
debitorului, dobinda de intirziere nu se va plăti (art.617 alin.5).
In baza alin. (1), mărimea dobinzii de intirziere este de 5% peste rata de
refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei. Rata de refinanţare este rata dobinzii pe
care Banca Naţională o aplică la creditarea băncilor comerciale. In aceleaşi condiţii
creditorul poate lua un credit pentru a acoperi (evita) cheltuielile curente, atunci
cind debitorul nu execută obligaţia pecuniară.
Banca Naţională emite periodic hotăriri cu privire la ratele dobinzilor stabilite,
care se publică in Monitorul Oficial.Aplicind art.619 instanţele de judecată vor ţine
cont că este rezonabil de a aplica acea rată de refinanţare, care este mai aproape
după mărime de ratele de refinanţare, aplicate pe toată perioada (sau in mare
parte) intirzierii executării obligaţiei pecuniare.
Din sensul articolului 619 reiese că alin.(1) se aplică doar raporturilor cu
participarea consumatorilor indiferent ce calitate au aceştea:de debitor sau
creditor. (noţiunea consumatorului vezi Legea nr. 105/2003). Acest alineat conţine
o normă dispozitivă, deoarece:
(1261)se admite plata unei dobinzi de intirziere diferită decit cea indicată ,
atunci cind legea ori contractul stabilesc o dobindă diferită (art. 872);
(1262)debitorul este investit cu dreptul de a face proba unui prejudiciu mai
redus. Astfel, dacă dobinda de intirziere calculată conform alin. (1) este de
1500 lei, iar prejudiciul cauzat prin intirzierea executării este evaluat la 1000
lei, debitorul, demonstrind aceste imprejurări, poate fi obligat doar la plata
dobinzii de intirziere in mărimea a 1000 lei.
2. Potrivit alin.(2) in cazul raporturilor juridice fără participarea consumatorului
mărimea dobinzii de intirziere este de 9% peste rata de refinanţare a Băncii
Naţionale. Legea sau contractul poate să prevadă o dobindă de intirziere diferită
decit cea sus-indicată. Debitorul acestor obligaţii nu va fi in drept să facă dovada
unui prejudiciu mai redus.
Rata dobinzii de intirziere este stabilită in expresie procentuală anuală.
Dobinda de intirziere se va plăti pe toată durata intirzierii, pină in ziua executării
obligaţiei pecuniare de către debitor. Dacă la momentul emiterii hotăririi instanţei
de judecată obligaţia pecuniară incă nu a fost executată, in hotărire se va face
referire la perioada exactă pentru care se adjudecă suma indicată in hotărire şi la
faptul că dobinda de intirziere urmează a fi plătită pină la executarea efectivă a
obligaţiei.
Articolul comentat vine să soluţioneze problemele legate de intirzierea executării
obligaţiilor pecuniare in special in situaţia de inflaţie. Simplul fapt al intirzierii
executării presupune cauzarea unui prejudiciu a cărui estimare minimă este
reglementată prin această normă.
3. Dobinda de intirziere reprezintă prin sine o varietate a despăgubirilor pentru
prejudiciul astfel cauzat, mărimea cărora creditorul nu este obligat s-o probeze,
decit dacă invocă o dobindă de intirziere peste cea indicată in articolul dat. Dacă
va fi făcută proba unor dobinzi mai mari, acestea vor fi plătite. In afară de
prejudiciul cauzat prin simpla intirziere a executării obligaţiei (daune-interese
moratorii), creditorul poate face şi proba daunelor-interese compensatorii.
4. Dacă obligaţia pecuniară este purtătoare de dobindă (contractul de depozit
bancar, contractul creditului bancar, contractul de imprumut (art.869)) intirzierea
executării obligaţiilor de către debitor nu presupune plata dobinzii de intirziere la
dobinzi, ci doar la suma ce constituie obligaţia insuşi.
Atunci cind contractul de depozit bancar nu prevede mărimea dobinzii ce
urmează a fi plătită deponentului aceasta se determină in conformitate cu
prevederile articolului comentat (vezi comentariul art. 1224). Dacă contractul de
depozit bancar nu prevede altfel, dobinzile neridicate de deponent in termenul
stabilit se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează dobinda in
continuare (art.1225 alin.2). In cazul aflării in intirziere a băncii privind executarea
obligaţiei de restituire a depozitului, dobinda de intirziere se va calcula reieşind din
intreaga sumă a depozitului, inclusiv dobinda neridicată.
Dacă in urma incălcării de către bancă a ordinii de efectuare a decontărilor s-au
reţinut ilegal mijloacele băneşti a clientului, banca datorează dobindă de intirziere.
Norma articolului comentat nu se va aplica in cazul, cind donatorul a făcut o
promisiune de a dona, de exemplu, sub formă de plăţi periodice a unor sume de
bani şi este in intirziere (art. 837).
Dacă fidejusorul sau garantul in baza garanţiei bancare nu execută potrivit legii
obligaţia pecuniară a debitorului (ordonatorului), pentru care au garantat, vor
datora dobindă de intirziere, in baza art.619. Această dobindă se va plăti de către
debitor, ordonator pentru toată suma plătită de fidejusor, garant , exceptind
sumele ce constituie sancţiuni ale fidejusorului, garantului pentru propria intirziere.
In relaţiile de transport de bunuri cărăuşul va plăti dobinda de intirziere pentru
despăgubirea datorată, incepind cu momentul inaintării reclamaţiei sau din ziua
chemării sale in judecată (art. 1017).
Părţile raportului juridic nu pot incheia acte juridice, prin care renunţă la dreptul
de a cere plata dobinzii de intirziere. Această regulă se confirmă şi prin norme
speciale de drept civil ( art.1328 alin.3).

Articolul 620. Neexecutarea obligaţiei de a face

In cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a face, creditorul

este in drept să o execute el insuşi ori să incredinţeze unui terţ
executarea, cheltuielile urmind să fie puse in sarcina debitorului sau
acestuia să i se ceară despăgubiri dacă din lege, contract sau din natura
obligaţiei nu rezultă altfel.

Obligaţia de a face este indatorirea debitorului intr-un raport juridic de a săvirşi

anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii. Aceasta poate fi obligaţie instantanee
sau succesivă, cind se execută in timp printr-o acţiune continuă sau prin mai multe
acţiuni repetate. Drept exemplu de obligaţii de a face putem menţiona: predarea
ori restituirea unui bun, transportarea unor incărcături, ridicarea unei construcţii,
repararea unui bun, pictarea unui tablou, obligaţia de intreţinere, rentă etc.
Obligaţiile de a face pot fi de rezultat sau de diligenţă.
Unele obligaţii de a face sint netransmisibile, de exemplu, obligaţia unui pictor
sau sculptor de a executa lucrarea cerută de creditor. Angajarea unor astfel de
obligaţii are loc luindu-se in consideraţie calităţile intelectuale, morale, posibilităţile
materiale ale debitorului.
Conform articolului comentat, dacă obligaţia de a face este netransmisibilă şi
debitorul nu doreşte voluntar să execute, acesta poate fi obligat la plata
despăgubirilor (art. 884), fără a executa in natură pe cale silită. Prin excepţie, legea
poate reglementa cazuri speciale, cind obligaţia de a face poate fi impusă
debitorului spre executare in natură, fără voinţa sa, de exemplu, neexecutarea
obligaţiei de a preda un bun conduce la dreptul creditorului de a cere ca bunul să
fie luat de la debitor şi să-i fie predat creditorului (art.622 alin.1)
Alte obligaţii pot fi incredinţate spre executare unui terţ sau pot fi executate de
insuşi creditor, dar in aceste din urmă cazuri:
(1263)debitorul va suporta cheltuielile de executare a obligaţiei, de exemplu,
vinzătorul va suporta cheltuielile legate de remedierea bunului cu vicii, cit şi
cheltuielile de transport, de executare a lucrărilor şi procurarea mărfurilor
(art.778, art.13 al Legii nr.105 /2003); dacă organizatorul călătoriei nu inlătură
neajunsurile in termenul stabilit de turist, acesta le poate inlătura singur,
cerindu-i organizatorului compensarea cheltuielilor suportate (art. 1137
 alin.3); Debitorul poate opune excepţia unor cheltuieli exagerate, dacă va face
dovada faptului că creditorul sau terţul au executat obligaţia de a face, in
locul său, la preţuri nerezonabile.
(1264)debitorul va fi obligat la plata despăgubirilor.
Se impune opinia că creditorul poate decide desinestătător, fără concursul
instanţei de judecată, de a prelua el insuşi executarea sau de a o incredinţa unui
terţ. Intr-o ipoteză contrară, luind in consideraţie durata relativ indelungată de
examinare a unei cereri de chemare in judecată, se poate pierde interesul
creditorului pentru acea executare sau executarea va implica cheltuieli
disproprţionate, neraţionale.
Articolul dat conţine o normă dispozitivă. Debitorul va suporta cheltuielile de
executare sau va plăti despăgubiri in cazul, cind, din lege, contract sau din natura
obligaţiei nu rezultă altfel. De exemplu, dacă dobinditorul in contractul de
instrăinare a bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă intrerupe executarea obligaţiei
de intreţinere, chiar şi din motive intemeiate, nu este in drept să pretindă valoarea
intreţinerii prestate şi nici beneficiarul intreţinerii nu este in drept să pretindă
acestuia despăgubiri ca rezultat a intreruperii executării obligaţiei de intreţinere.
Dacă debitorul a executat obligaţia de a face parţial atunci creditorul poate
accepta această executare in măsura in care mai păstrează interesul. Dacă există
motive temeinice, debitorul va fi scutit de plata despăgubirilor, iar creditorul care a
acceptat executarea parţială e obligat să achite o retribuţie proporţională părţii
executate din obligaţie (art.art. 943, 978).
La obligaţiile de a face se va prezuma o neexecutare vinovată a contractului, cit
timp debitorul nu va face dovada executării sau a unei neexecutări neimputabile
lui.

Articolul 621. Neexecutarea obligaţiei de a nu face

(1) In cazul neexecutării obligaţiei de a nu face, debitorul este obligat să

plătească despăgubire pentru simplul fapt al incălcării.
(2) Creditorul poate cere să fie distrus tot ceea ce este făcut cu
incălcarea obligaţiei de a nu face ori să fie autorizat să distrugă el insuşi,
cheltuielile urmind să fie puse in sarcina debitorului.

1. Obligaţia de a nu face este indatorirea debitorului unui raport contractual de a

se abţine de la săvirşirea unuia sau mai multor acte sau fapte determinate. Această
obligaţie se deosebeşte de obligaţia negativă generală prin aceea că ultima revine,
in principiu, tuturor celorlalte subiecte de drept, in raport cu titularul unui drept
subiectiv absolut (nepatrimonial sau real) şi constă in indatorirea tuturor de a nu
face nimic ce ar putea incălca exerciţiul normal al dreptului absolut al titularului.
Obligaţia de a nu face are un conţinut larg şi neprecizat, un subiect universal şi
nedeterminat.
Obligaţia de a nu face nu se supune unui termen suspensiv şi nu este susceptibilă
de executare silită, nici de intirziere. Specificul acesteia constă intr-o executare
continuă, iar incălcarea ei se realizează prin orice faptă a debitorului contrară
abţinerii datorate şi ca urmare această obligaţie poate fi executată doar de către
debitor. Executarea obligaţiei de a nu face nu trebuie dovedită, fiind in sarcina
creditorului să aducă probe pentru a demonstra incălcarea acesteia. Odată dovedit
acest fapt, se prezumă că a fost făcut cu vinovăţie. Tot creditorul va dovedi şi
mărimea prejudiciului cauzat astfel, şi legătura cauzală dinte lezarea drepturilor
sale şi prejudiciul cauzat. Trebuie de remarcat că simplul fapt al incălcării obligaţiei
de a nu face nu duce automat la apariţia dreptului la despăgubire al creditorului.
Creditorul va trebui să probeze faptul existenţei unui prejudiciu cauzat şi intinderea
acestui prejudiciu. Concluzia este fondată pe principiul că orice faptă ilicită a omului
este lipsită de semnificaţie juridică dacă nu a cauzat un prejudiciu altei persoane.
Dacă neexecutarea nu a cauzat nici un prejudiciu, nu există temei legal pentru
inaintarea acţiunii in răspundere contractuală. Nimic nu impiedică părţile, insă, să
stabilească in contract plata unor penalităţi pentru simplul fapt al neexecutării de
către debitor a obligaţiei de a nu face, in afara cauzării unui prejudiciu.
Debitorul obligaţiei de a nu face, in caz că n-a executat prestaţia, poate fi obligat
la plata unui echivalent bănesc, prin care se va repara prejudiciul efectiv, cit şi
venitul ratat, cauzat creditorului.
Deseori obligaţiile de a nu face sint intilnite in sfera drepturilor exclusive (dreptul
de autor, inventator). Legea nr. 293/19995 şi Legea nr. 461/1995 reglementează că
titularii dreptului de autor (inventator) pot transmite drepturile lor patrimoniale
privind valorificarea operelor, invenţiilor unor terţe persoane in baza contractului de
autor sau contractului de licenţă.
In baza acestor contracte, atit autorul (inventatorul) cit şi beneficiarul dreptului de
valorificare a operei, invenţiei işi pot asuma expres obligaţia de a nu transmite
către terţi dreptul de valorificare, precum şi obligaţia de a nu depăşi anumite limite
ale valorificării, stabilite in contractul de autor privind transmiterea dreptulrilor de
autor exclusive (licenţa exclusivă) şi contractul de licenţă exclusivă. Această
obligaţie are forţă juridică pentru părţile contractante din momentul incheierii
contractului şi se răsfringe asupra intregii perioade de acţiune a acestuia.
In seama autorului poate fi pusă doar interdicţia de a transmite terţilor un drept
de valorificare cu acelaşi conţinut ca in contractul iniţial. In aceste situaţii autorul
care , de exemplu, a incheiat un contract de editură, poate transmite opera sa spre
a fi interpretată public sau spre a fi valorificată in alt mod, fără acordul editurii.
Incălcarea obligaţiilor enunţate mai sus poate avea drept consecinţă rezilierea
contractului şi repararea prejudiciului cauzat. Forma tipică de reparare a
prejudiciului in aceste cazuri este perceperea venitului ratat şi in acest context se
va ţine cont de art. 14 alin. (3), adică mărimea minimă a venitului ratat va constitui
cel puţin mărimea venitului pe care l-a obţinut debitorul ca urmare a neexecutării
obligaţiei de a nu face. Venit ratat va constitui, de pildă, prejudiciul cauzat
licenţiatului in baza contractului de licenţă exclusivă privind valorificarea unei
invenţii, ca urmare a reducerii volumului de producere şi realizare a producţiei
brevetate, necesitatea micşorării preţurilor la acele bunuri ş.a. In afară de
aceasta, in baza art. 24 al Legii 293/1995 persoana,căreia i se transmite dreptul de
valorificare a operei in baza licenţei exclusive, are dreptul de a interzice altor
persoane valorificarea in mod analog a operei.
2. Restabilirea situaţiei preexistente se poate realiza prin distrugerea a tot ce este
obţinut prin incălcarea acestei obligaţii. Distrugerea este pusă fie in seama
debitorului pe propria cheltuială, fie aceste acte de distrugere le poate efectua
insuşi creditorul, pe cheltuiala debitorului. Dat fiind faptul că această normă este
dispozitivă, creditorul va fi in drept să decidă privind distrugerea sau nu a acestor
bunuri.

Articolul 622. Neexecutarea obligaţiei de a preda un bun

(1) In cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei de a preda un bun,

creditorul are dreptul să ceară ca bunul să fie luat de la debitor şi să-i fie
predat sieşi ori să ceară plata despăgubirii.
(2) Dreptul creditorului de a cere predarea bunului incetează dacă bunul
a fost predat deja unui terţ care are acelaşi drept. In cazul in care bunul
nu a fost predat, dreptul de preferinţă il are creditorul in al cărui folos a
luat naştere obligaţia mai inainte, iar dacă nu se poate stabili in al cărui
folos a luat naştere obligaţia, dreptul de preferinţă il are cel care a
intentat primul acţiunea.

1. Această normă are drept scop executarea in natură a obligaţiei, obiectul căreia
este un bun individual determinat (art.294 alin.(1). Obligaţia de predare a bunului
poate să apară in baza diferitor temeiuri, cum ar fi: contractul de vinzare-
cumpărare, contractul de locaţiune, arendă, gaj cu deposedare (contracte
consensuale). Această normă nu poate fi aplicată unor contracte civile, spre
exemplu, dacă imprumutătorul nu execută obligaţia de a da un bun cu imprumut,
imprumutatul poate cere doar repararea prejudiciului (art. 1087).
Conform alin. (2), creditorul are două posibilităţi:
(1265)să ceară ca bunul să-i fie predat,in caz de necesitate, pe calea inaintării
unei cereri in instanţa de judecată;
(1266)să ceară plata despăgubirii, atit in cazul cind bunul a fost transmis deja
sau asupra lui are dreptul alt creditor, cit şi atunci cind debitorul neintemeiat
nu execută obligaţia de a preda bunul.
Creditorul are posibilitate de a alege intre aceste efecte. La aplicarea acestei
norme se va ţine cont şi de art. art. 14 şi 610.
2. Realizarea primei prerogative, indicate la alin. (1) poate deveni dificilă in cazul
in care asupra aceluiaşi bun pretind mai multe persoane. Aşa cum interesele
oricăror subiecţi de drept civil trebuie protejate in egală măsură, art.622 asigură şi
interesele altor creditori. Astfel:
(1267)dacă bunul a fost predat deja unui terţ (persoană fizică, persoană
juridică), care are acelaşi drept, dreptul creditorului de a cere predarea
bunului incetează. Se consideră că un terţ are acelaşi drept asupra unui bun,
de rind cu creditorul, dacă dreptul său s-a născut dintr-un raport obligaţional
similar. De exemplu, dacă vinzătorul a vindut bunul mobil mai multor
persoane, prioritate are cumpărătorul in a cărui posesiune a fost dat bunul,
creditorul avind la indemină, in această situaţie, acţiunea in repararea
prejudiciului (art. 762). Cit priveşte constituirea drepturilor (reale ori de
creanţă) asupra bunurilor imobile, acestea devin opozabile intre părţi, cit şi
faţă de terţi doar după inscrierea in registrul bunurilor imobile, potrivit legii,
sau la organele competente, de pildă la primărie, in cazul contractului de
arendă a terenului agricol, dacă durata contractului nu depăşeşte 3 ani (art.11
al Legii nr.198/ 2003). Dacă se constată mai multe persoane cu drepturi
similare asupra aceluiaşi bun, prioritate va avea acela care primul a depus
cererea de inregistrare a dreptului său.
(1268)dacă bunul nu a fost predat incă, insă debitorul a incheiat in privinţa
acestuia mai multe convenţii similare, dreptul de preferinţă il are creditorul, in
folosul căruia obligaţia a fost asumată mai inainte de către debitor. Acest fapt
poate fi constatat prin stabilirea şi suprapunerea datei (momentului) incheierii
contractului cu fiecare dintre creditori. Drept probă pot fi aduse: contractul
scris intre părţi, alte inscrisuri, probe materiale, proba cu martori fiind
acceptată ţinindu-se cont de art. 211.
(1269)dacă momentul apariţiei obligaţiei este greu sau imposibil de stabilit,
dreptul de preferinţă il are cel, care a intentat primul acţiunea in instanţa de
judecată competentă ( nu acel, care a inaintat primul o pretenţie debitorului).
Data depunerii cererii se constată cu uşurinţă din inscripţia imprimată pe
cererea de chemare in judecată la ziua depunerii acesteia.

Articolul 623. Ajustarea contractului in cazul modificării imprejurărilor

(1) Dacă imprejurările care au stat la baza incheierii contractului s-au

schimbat in mod considerabil după incheierea acestuia, iar părţile,
prevăzind această schimbare, nu ar fi incheiat contractul sau l-ar fi
incheiat in alte condiţii, se poate cere ajustarea contractului in măsura in
care nu se poate pretinde unei părţi, luind in considerare toate
imprejurările acelui caz, in special repartizarea contractuală sau legală a
riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.
(2) Părţile vor incerca mai intii să realizeze pe baza bunei inţelegeri
ajustarea contractului la noile imprejurări.
(3) Partea indreptăţită va cere fără intirziere ajustarea contractului,
fiind obligată să indice temeiul ajustării. Cererea privind ajustarea este
exclusă in cazul in care partea şi-a asumat expres riscul modificării
imprejurărilor.
(4) Depunerea cererii privind ajustarea contractului la noile imprejurări
nu serveşte temei pentru refuzul executării obligaţiei.
(5) Dacă ajustarea contractului la noile imprejurări este imposibilă sau
nu se poate impune uneia din părţi, partea dezavantajată poate cere
rezoluţiunea lui. In cazul contractelor cu executare succesivă in timp, in
locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea
contractului conform art.748.

1. De principiu, contractele incheiate intre părţi trebuie să se execute in modul la

care părţile au ajuns la un acord de voinţă. Orice modificare a clauzelor
contractuale presupune incheierea unui acord de voinţă al părţilor in vederea
modificării drepturilor şi obligaţiilor lor şi, ca şi contractul insuşi, se supune
aceloraşi reguli de fond şi de formă, inclusiv se va respecta principiul autonomiei de
voinţă al părţilor contractante. Un contract poate fi modificat numai in conformitate
cu clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel (art. 668).
Articolul dat reglementează situaţia cind din cauza schimbării esenţiale a
imprejurărilor care au stat la baza incheierii contractului apare necesitatea ajustării
unor clauze contractuale. Aplicarea practică a instituţiei ajustării contractului va
permite găsirea unor soluţii optime de rezolvare a problemelor pentru ambele părţi,
luind in consideraţie interesul acestora in executarea pină la capăt a contractului,
chiar şi atunci cind executarea potrivit condiţiilor iniţiale nu mai este posibilă din
motive ce nu depind de voinţa lor. Ajustarea contractului la noile imprejurări poate
fi pretinsă indeosebi atunci, cind in contract a fost reflectat scopul economic sau
ceea la ce părţile se aşteptau in urma executării contractului. In legislaţia civilă a
unor state este fundamentat un principiu asemănător normei din articolul dat:
clausula rebus sic stantibus (clauza prin care contractul işi păstrează forţa
juridică doar dacă imprejurările rămin neschimbate).
Sint considerabile acele schimbări a imprejurărilor la care părţile, dacă ar fi putut
să le prevadă, nu ar fi incheiat contract ori l-ar fi incheiat in alte condiţii, de
exemplu, schimbare esenţială va fi in cazul aplicării unor măsuri imprevizibile de
ordin economic in relaţiile economice externe faţă de unele state, greve sau
incendii la intreprinderea furnizor, reducerea simţitoare a numărului turiştilor dintr-
o anumită zonă turistică unde este pericolul unor catastrofe ecologice ;
exproprierea parţială a unui bun arendat; pieirea fortuită a mai mult de jumătate
din fructele obţinute prin arendare, fapt ce oferă dreptul arendaşului la reducerea
proporţională a arendei (art. 917) ş.a. Se asimilează cu schimbarea imprejurărilor
cazul in care reprezentarea comună care a stat la baza incheierii contractului se
dovedeşte falsă.
Partea dezavantajată poate cere ajustarea contractului dacă se intrunesc citeva
condiţii:
(1270)părţile la momentul incheierii contractului n-au prevăzut aceste
schimbări;
(1271)schimbarea situaţiei nu este imputabilă părţilor, iar acestea au depus o
diligenţă sporită in vederea inlăturării consecinţelor negative a acestor
 schimbări;
(1272)executarea contractului in condiţiile schimbate ar duce la cheltuieli
disproporţionate, nejustificate, cauzind părţii dezavantajate un prejudiciu care
o va lipsi pe aceasta de ceea, la ce ea se aştepta in rezultatul incheierii
acestui contract;
(1273)partea nu şi-a asumat expres riscul modificării imprejurărilor.
2. Ajustarea contractului la noile imprejurări se va face doar dacă ambele părţi
sint de acord. Acordul trebuie să corespundă aceloraşi cerinţe de formă, ca şi
contractul de bază (art. 208 alin. 5). Alineatul comentat reglementează situaţia,
cind ajustarea contractului este iniţiată după survenirea temeiurilor
corespunzătoare. Insă intr-un contract de lungă durată părţile pot stipula de la bun
inceput clauza de hardship, prin care se obligă să-l adapteze, cu promptitudine şi
in spirit de echitate, pe cale de renegociere sau printr-o procedură arbitrală in
situaţia in care ulterior incheierii contractului, constată sau apar imprejurări
extraordinare afectind in mod serios echilibrul dintre contraprestaţii. In cazul in
care ulterior incheierii contractului apar imprejurări extraordinare care afectează
serios echilibrul dintre contraprestaţii, clauza de hardship stabileşte in primul rind
imprejurările in care aceasta operează. Datorită perioadei indelungate de
valabilitate a contractului,părţile recunosc că omisiunile sau lacunele care ar exista
in contract sau care nu sint sesizabile la data incheierii sale, pot crea inechităţi sau
dificultăţi imprevizibile la momentul contractării.Părţile recunosc că unele
imprejurări sau condiţii ulterioare, care depăşesc posibilităţile rezonabile şi practice
de control ale părţilor pot da naştere unor inechităţi sau dificultăţi imprevizibile
pentru una ori pentru ambele părţi.In asemenea situaţii părţile işi asumă obligaţia
de a acţiona in comun, de pe poziţii egale pentru a aplica măsurile ce se impun in
vederea remedierii acestor situaţii.Dacă părţile nu pot să ajungă la o inţelegere
asupra existenţei inechităţii ori asupra măsurilor necesare remedierii in termenul
stabilit, se va recurge la procedura de conciliere ori la aceea de arbitraj, spre a
decide asupra imprejurărilor in care acţionează clauza de hardship. Dacă, in urma
aplicării acestor proceduri se constată că nu sint intrunite condiţiile pentru
ajustarea contractului acesta rămine valabil şi urmează a fi executat in condiţiile in
care a fost incheiat. Intr-o ipoteză contrară, părţile au obligaţia de a proceda la
negocieri pentru ajustarea sau revizuirea contractului pentru a restabili echilibrul
contractual. Părţile pot imputernici arbitrajul să procedeze la ajustarea contractului,
hotărirea acestuia făcind parte integrantă din contract. Clauza de hardship asigură
forţa obligatorie a contractului şi echilibrul intre contraprestaţii.
3. Cererea privind ajustarea contractului trebuie inaintată de partea interesată
intr-un termen cit mai redus din momentul cind aceasta a aflat despre schimbarea
considerabilă a imprejurărilor. Prin lege pot fi stabilite astfel de termene (art. 1136).
In cerere se va indica temeiul invocat de partea dezavantajată in vederea ajustării
contractului, impreună cu toate informaţiile şi datele care ar fi in mod rezonabil
necesare pentru a justifica pretenţiile sale, se va oferi toate dovezile pe care
cealaltă parte le-ar considera necesare şi utile.
Pentru a se putea pretinde ajustarea contractului urmează de constatat, in ordine
de interpretare a contractului, lipsa unei clauze privind factorul riscului contractului.
Asumarea expresă de către o parte a riscului acestor schimbări duce la
imposibilitatea inaintării cerinţei privind ajustarea, de exemplu, in contractul de
arendă părţile au stipulat că acesta nu va fi ajustat chiar dacă condiţiile de utilizare
a bunurilor arendate s-au inrăutăţit considerabil.
Factorul riscului poate fi prevăzut şi prin normă imperativă de drept şi in acest
caz se va considera că o parte şi-a asumat acest risc in virtutea prescripţiilor legii,
prin simplul fapt al incheierii acelui contract.
4. Depunerea cererii privind ajustarea contractului nu serveşte drept temei de
neexecutare a obligaţiilor nici din partea debitorului nici a creditorului.Cu toate
acestea, admiterea, ulterior, a cererii privind ajustarea poate avea drept efect
 intoarcerea unei părţi din executarea făcută după depunerea acestei cereri.
5. Dacă negocierile părţilor privind ajustarea contractului au eşuat, fie ajustarea
este imposibilă, drept consecinţă survine rezoluţiunea sau rezilierea contractului.
Instanţa de judecată nu poate fi sesizată cu o cerere prin care să se pronunţe
asupra ajustării contractului, insă in lipsa acordului părţilor, precum şi atunci, cind
părţile nu ajung la un acord privind rezilierea sau rezoluţiunea, contractul va fi
rezolvit sau reziliat prin hotărirea instanţei de judecată. Instanţa se va pronunţa şi
asupra efectelor rezilierii sau rezoluţiunii.
Luind in consideraţie că in asemenea situaţii părţile nu au acţionat cu vinovăţie,
instanţa se va călăuzi de principiul echităţii atunci cind va repartiza suportarea
cheltuielilor (repartizindu-le egal intre părţi sau stabilind că fiecare parte işi va
suporta propriile cheltuieli). Legiuitorul a ales soluţia rezilierii (rezoluţiunii)
contractului faţă de modificarea acestuia, impusă printr-o hotărire a instanţei,
deoarece adoptind o astfel de hotărire instanţa ar impune pe cealaltă parte la
executarea unui contract pe care ultima il consideră pentru sine neavantajos.
Legea nu admite ajustarea contractului prin hotărirea instanţei de judecată,
contrar voinţei cel puţin a uneia din părţi chiar dacă se constată că rezilierea
acestuia contravine intereselor publice sau ar avea drept consecinţă pierderi pentru
părţi, care ar depăşi substanţial cheltuielile, necesare executării contractului in
condiţiile modificate prin hotărirea instanţei de judecată.
Deşi se aseamănă mult, totuşi situaţiile de forţă majoră şi shimbările esenţiale a
imprejurărilor potrivit articolului comentat nu trebuie confundate.Deosebirea rezidă
in faptul, că schimbarea esenţială a imprejurărilor nu are drept consecinţă
imposibilitatea executări obligaţiei contractuale. Această posibilitate se păstrează,
insă o astfel de executare ar avea drept consecinţă un dezechilibru substanţial
dintre contraprestaţii.

Capitolul VI
MIJLOACELE DE GARANTARE
A EXECUTARII OBLIGATIILOR
Sectiunea 1
CLAUZA PENALA

Articolul 624. Dispoziţii generale cu privire la clauza penală

(1) Clauza penală (penalitatea) este o prevedere contractuală prin care

părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulind că debitorul, in cazul
neexecutării obligaţiei, urmează să remită creditorului o sumă de bani sau
un alt bun.
(2) Prin clauză penală se poate garanta numai o creanţă valabilă.
(3) Clauza penală poate fi stipulată in mărime fixă sau sub forma unei cote
din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii
neexecutate.
(4) Părţile pot conveni asupra unei clauze penale mai mari decit prejudiciul.
(5) Debitorul nu este obligat să plătească penalitate in cazul in care
neexecutarea nu se datorează vinovăţiei sale.

(1) Clauza penală constituie unul din cele mai frecvent intilnite mijloace de
garantare a executării obligaţiilor. După cum rezultă din definiţia dată in alin.1 al
acestui articol, clauza penală constituie o evaluare convenţională şi prealabilă a
eventualelor prejudicii pe care debitorul va fi obligat să le plătească in cazul
neexecutării prestaţiei la care s-a indatorat. Ea poate fi stipulată fie in contractul ce
dă naştere raportului obligaţional, fie intr-o convenţie ulterioară incheiată inainte de
momentul in care intervine neexecutarea prestaţiilor datorate de debitor. Condiţiile
de fond ale clauzei penale sint aceleaşi ca şi ale contractului principal la care se
referă, ţinindu-se insă seama şi de caracterul ei accesoriu, de vreme ce validitatea
obligaţiei principale constituie o condiţie esenţială pentru existenţa clauzei penale.
Dacă obligaţia principală este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori
se va stinge. Nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei principale.
Clauza penală poate fi prevăzută atit pentru neexecutarea totală sau parţială
a obligaţiei, cit şi pentru orice altă incălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru executarea
necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din urmă sunt
considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor. Părţile pot, insă, să
limiteze aplicarea clauzei penale fie numai pentru neexecutarea stricto sensu a
obligaţiilor, fie pentru executarea necorespunzătoare sau cu intirziere a obligaţiilor.
La fel, părţile pot stipula pentru situaţiile menţionate diferite clauze penale.
Stipularea clauzei penale se poate face nu numai in cazul unor obligaţii contractuale,
ci şi in privinţa obligaţiilor care au un alt izvor.
Suma prevăzută prin clauza penală are menirea de a compensa prejudiciul
suferit de creditor prin neexecutarea obligaţiilor contractuale de către debitor. Pentru
aplicarea clauzei penale se cer intrunite aceleaşi condiţii ca şi in cazul răspunderii
civile contractuale, cu deosebirea numai că reclamarea clauzei penale presupune
neexecutarea unei obligaţii principale şi că atit existenţa, cit şi intinderea
prejudiciului nu necesită a fi dovedite. Creditorul trebuie să dovedească numai
existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost executată. Numai in
cazul in care creditorul ar pretinde despăgubiri in completare, pină la acoperirea
integrală a prejudiciului, el va trebui să dovedească toate elementele răspunderii
contractuale, şi in primul rind, existenţa şi intinderea prejdiciului a cărui reparare o
pretinde.
Prin finalităţile sale, clauza penală constituie un mijloc de garantare a
executării obligaţiilor şi din acest considerent este reglementată in cadrul acestui
capitol. Această funcţie se manifestă prin faptul că indeamnă pe debitor, sub
sancţiunea sumelor stipulate ca clauză penală, la executarea reală a contractului.
Spre deosebire de alte mijloace de garantare a obligaţiilor, ea nu conferă creditorului
nici un drept special asupra patrimoniului debitorului, acesta fiind un simplu creditor
chirografar care va veni in concurs cu toţi ceilalţi creditori ai debitorului.
(2) Clauza penală este o convenţie accesorie, care işi grevează existenţa pe
convenţia principală. Soarta ei ca atare, depinde de soarta convenţiei principale
(accesorium sequitur principalem). Din acest punct de vedere este important ca
obligaţia garantată prin clauză penală să fie valabilă, căci dacă obligaţia principală
este nulă ori se stinge, atunci şi clauza penală va fi nulă ori se va stinge. Totodată
este de remarcat faptul că nulitatea clauzei penale nu duce la nulitatea obligaţiei
principale. Intre ele există dependenţă (a clauzei penale de convenţia principală),
insă nu şi interdependenţă.
(3) Obiectul clauzei penale il formează o sumă de bani determinată fie global,
fie procentual, in raport cu valoarea obiectului contractului la care se referă. Se
consideră că clauza penală este stabilită in mărime fixă, cind contractul prevede o
anumită sumă de bani (de exemplu, 1000 lei) pe care debitorul este obligat s-o
plătească creditorului in cazul in care nu-şi execută obligaţia asumată. Cea de-a doua
modalitate de stabilire a clauzei penale, se face prin stipularea unei cote
procentuale din valoarea totală a obligaţiei sau doar a părţii neexecutate. Spre
exemplu, in cazul in care antreprenorul execută lucrarea de o calitate inferioară celei
convenite, va fi ţinut să achite o clauză penală in mărime de 20 % din valoarea
contractului. Pentru cazurile in care obligaţia se execută cu intirziere, plata clauzei
penale se stabileşte in dependenţă de perioada de intirziere. Spre exemplu, in cazul
in care vinzătorul nu transmite cumpărătorului bunul in termenul stabilit de contract,
va achita o penalitate de 0,1 % din valoarea bunului, pentru fiecare zi de intirziere.
(4) Dat fiind faptul că semnificaţia clauzei penale este evaluarea convenţională a
despăgubirilor datorate creditorului pentru neexecutarea obligaţiei, părţile sunt libere
de a stabili prin acordul lor de voinţă clauza penală intr-o mărime mai mare decit
prejudiciul cauzat. In caz de neexecutare a obligaţiei, debitorul va fi ţinut să achite
clauza penală in mărimea stabilită, chiar dacă mărimea prejudiciilor cauzate este mai
mică decit mărimea clauzei penale. Debitorul nu are posibilitatea de a se libera prin
achitarea clauzei penale intr-o mărime mai mică decit cea convenită, căci clauza
penală fiind o prevedere contractuală, se impune debitorului la fel ca şi alte prevederi
contractuale.
(5) In principiu, debitorul este ţinut să plătească clauza penală atunci cind sunt
intrunite toate condiţiile acordării de despăgubiri. Se cere deci, ca neexecutarea să
provină din vina debitorului, să-i fie imputabilă, iar dacă el va dovedi cauza străină,
va fi exonerat de plata clauzei penale. Cu alte cuvinte, cauzele care exonerează de
plata clauzei penale sunt, in principiu, aceleaşi ca şi in cadrul răspunderii juridice
contractuale, cum ar fi de exemplu, forţa majoră (art.606), vinovăţia indreptăţitului la
despăgubire (art.612), intirzierea creditorului (art.593), etc.

Articolul 625. Forma clauzei penale

(1274)Clauza penală se face in scris.

(1275)Nerespectarea formei scrise atrage nulitatea clauzei penale.

(1) Potrivit prevederilor alin.1 ale acestui articol, clauza penală trebuie să imbrace
intotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală in vederea căreia a fost
stipulată nu ar imbrăca această formă. Deasemeni, forma clauzei penale nu
depinde de suma obligaţiei principale sau de suma clauzei penale ori de careva
alte condiţii. Clauza penală se consideră incheiată in formă scrisă, dacă actul
juridic care o generează este intocmit cu respectarea cerinţelor expuse in art.210.
In cazul in care obligaţia principală trebuie incheiată in formă autentică, această
cerinţă nu se răsfringe asupra formei clauzei penale. După cum se observă din
sensul acestui articol, regula in cauză se referă doar la clauza penală contractuală,
nu insă şi la cea legală.
(2) Spre deosebire de consecinţele obişnuite ale nerespectării formei scrise
(art.211 alin.1), nerespectarea formei scrise a inţelegerii cu privire la penalitate,
atrage nulitatea clauzei penale şi respectiv imposibilitatea incasării acesteia. Dacă
clauza penală a fost deja plătită, atunci nerespectarea formei clauzei penale,
acordă debitorului dreptul de a cere restituirea clauzei penale.

Articolul 626. Dreptul de a pretinde alte despăgubiri

(1) Creditorul nu poate cere concomitent executarea prestaţiei şi

plata clauzei penale dacă nu sint stipulate penalităţi şi pentru cazul in care
debitorul nu execută obligaţia in modul corespunzător, mai ales pentru
cazul neexecutării la timp a obligaţiei.
(2) Creditorul are dreptul să pretindă repararea prejudiciului in
partea neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). In cazurile
prevăzute de lege sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau
penalitate (clauza penală alternativă), poate cere repararea prejudiciului
peste penalitate (clauza penală punitivă) sau poate cere doar penalitate
(clauza penală exclusivă).
(3) In cazul in care a primit executarea, creditorul poate cere plata
penalităţii numai dacă şi-a rezervat expres acest drept la primirea
 executării.

(1) Din caracterul accesoriu al clauzei penale rezultă imposibilitatea cumulării unei
penalităţi cu executarea obligaţiei in natură. Astfel, dacă creditorul a cerut şi a
obţinut penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei, el nu mai poate cere şi
executarea contractului, deoarece penalităţile constituie tocmai echivalentul
executării reale a contractului. Totuşi, posibilitatea cumulării clauzei penale cu
executarea in natură este posibilă in cazurile in care clauza penală a fost
prevăzută pentru eventualitatea executării necorespunzătoare sau cu intirziere a
obligaţiei principale. Cu alte cuvinte, plata penalităţilor şi a despăgubirilor in
acoperirea pagubei pricinuite prin executarea cu intirziere ori prin executarea
necorespunzătoare nu exonerează pe debitor de executarea contractului.
(2) Prevederile alin.2 conţin citeva reguli privitoare la corelaţia dintre clauza
penală şi prejudiciile cauzate prin neexecutarea obligaţiei. O primă regulă cu caracter
general, acordă creditorului dreptul de a pretinde repararea prejudiciului in partea
neacoperită prin clauza penală (clauza penală inclusivă). Această regulă se justifică
prin faptul că partea vinovată de neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare
prejudiciul nu numai in cazul in care obligaţia este garantată prin clauză penală, dar
chiar şi in cazul in care aceasta n-ar fi fost garantată. Pentru a obţine repararea
prejudiciului in partea neacoperită prin clauza penală, creditorul va trebui să
dovedească toate elementele răspunderii contractuale şi, in primul rind, existenţa şi
intinderea prejudiciului a cărui reparare o pretinde. Numai in aşa fel se va putea de
stabilit dacă prejudiciul intrece valoarea clauzei penale şi respectiv suma cu care se
depăşeşte clauza penală.
Prin derogare de la regula generală susmenţionată, in cazurile prevăzute de lege
sau contract, creditorul poate cere sau despăgubiri, sau penalitate (clauză penală
alternativă), poate cere repararea prejudiciului peste penalitate (clauză penală
punitivă) sau poate cere doar penalitate (clauză penală exclusivă). Este de
remarcat faptul că, in toate cazurile in care creditorul va cere plata despăgubirilor,
el va fi ţinut să probeze, după regula generală, existenţa şi intinderea
prejudiciului, iar in cazul in care va cere plata clauzei penale, va fi ţinut să
dovedească numai existenţa obligaţiei contractuale şi faptul că aceasta nu a fost
executată, fiind astfel scutit de sarcina de a proba mărimea prejudiciului, deoarece
prejudiciul a fost evaluat cu anticipaţie incă la momentul incheierii contractului.
La aplicarea practică a prevederilor acestui alineat, trebuie să se ţină cont de
faptul că penalităţile se prescriu in termen de 6 luni (art.268 lit.a), iar
despăgubirile, potrivit dreptului comun, in termen de 3 ani (art.267 alin.1). Astfel,
dacă o parte are drept şi la penalităţi şi la despăgubiri in completare, dar a lăsat
să treacă termenul de prescripţie in privinţa penalităţilor, atunci ea nu mai poate
cere penalităţi, dar prin aceasta nu pierde dreptul de a cere despăgubiri, dacă in
privinţa acestora din urmă nu a intervenit prescripţia. Fiecare din aceste sancţiuni
are o viaţă independentă şi in orice caz nu s-ar putea ca soarta despăgubirilor să
depindă de cea a penalităţilor, ca şi cum ar fi un accesoriu al acestora, şi nici
invers, să se permită reclamarea penalităţilor dacă, in privinţa lor a operat
prescripţia.
(3) In mod normal, creditorul care a primit executarea obligaţiei nu mai poate
cere plata penalităţilor stabilite pentru cazurile de neexecutare stricto sensu a
obligaţiei, deoarece acestea intemeinduse pe una şi aceiaşi cauză, reprezintă de fapt
echivalentul executării reale a contractului. Ca excepţie, prevederile alin.3 ale acestui
articol, acordă creditorului, care a primit executarea obligaţiei, dreptul de a pretinde
plata penalităţilor doar dacă şi-a rezervat acest drept la primirea executării. In
asemenea caz, clauza penală poartă un caracter sancţionator şi nu unul
compensatoriu. Deasemeni, creditorul va putea cere pe lingă executarea obligaţiei şi
plata penalităţilor, in cazul in care clauza penală a fost stipulată pentru situaţiile de
executare necorespunzătoare sau cu intirziere a obligaţiei.

Articolul 627. Clauza penală in cazul obligaţiei indivizibile

In cazul in care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie

indivizibilă şi neexecutarea acesteia se datorează vinovăţiei unui debitor,
penalitatea poate fi cerută fie integral de la debitorul vinovat, fie de la
fiecare codebitor pentru partea acestuia. In ultimul caz, fiecare codebitor
are dreptul de acţiune impotriva celui care a făcut să curgă penalitatea.

Prevederile acestui articol stabilesc anumite reguli de aplicare practică a

clauzei penale in cazul obligaţiilor indivizibile (art.521), adică a acelor obligaţii, care
prin natura lor ori prinr-o convenţie a părţilor nu sunt susceptibile de executare
fracţionată. In asemenea cazuri, creditorul poate pretinde plata clauzei penale, la fel
ca şi plata obligaţiei principale, intrucit clauza penală constituie un accesoriu al
obligaţiei principale şi este supusă aceloraşi reguli de executare ca şi obligaţia
principală (accesorium sequitur principalem). Creditorul poate pretinde plata
penalităţii, la latitudinea sa, fie de la debitorul vinovat de neexecutarea obligaţiei
principale, fie de la fiecare codebitor pentru partea acestuia. Este de remarcat faptul,
că spre deosebire de plata obligaţiei principale, care poate fi cerută in intregime de la
fiecare codebitor, plata penalităţii poate fi pretinsă de la ceilalţi codebitori doar
proporţional părţii din datorie ce revine fiecăruia. In cazul in care, penalitatea a fost
plătită şi de alţi codebitori, decit cel vinovat de neexecutare, fiecare codebitor are
dreptul de a pretinde, pe cale de regres, restituirea sumelor plătite creditorului.

Articolul 628. Clauza penală in cazul obligaţiei divizibile

(1) In cazul in care, prin clauză penală, este garantată o obligaţie

divizibilă, penalitatea este de asemenea divizibilă şi curge doar impotriva
codebitorului care nu a executat obligaţia şi doar pentru partea din
obligaţie la care acesta este ţinut.
(2) Prevederile alin.(1) nu se aplică obligaţiilor solidare. Ele nu se
aplică nici in cazul in care clauza penală a fost stipulată pentru a preveni
plata parţială, iar unul din codebitori a impiedicat executarea integrală a
obligaţiei. In acest caz, codebitorul este ţinut pentru intreaga penalitate,
iar ceilalţi, corespunzător părţii lor din obligaţie. In ultimul caz, fiecare
codebitor are dreptul de acţiune impotriva celui care a făcut să curgă
penalitatea.

(1) De esenţa obligaţiilor divizibile este faptul că mai mulţi debitori sint obligaţi la
aceeaşi prestaţie faţă de creditor şi fiecare debitor poate fi urmărit separat pină la
concurenţa părţii sale din datorie (art.518 alin.1). In cazul in care obligaţia divizibilă
este garantată printr-o clauză penală, debitorul care n-a executat obligaţia principală
va fi ţinut de plata clauzei penale, in acelaşi mod ca şi de plata obligaţiei principale,
intrucit clauza penală constituie un act accesoriu in raport cu obligaţia divizibilă şi din
acest considerent, in conformitate cu principiul accesorium sequitur principalem,
urmează intru-totul regulile prescrise de lege pentru executarea obligaţie principale
garantate, adică a obligaţiei divizibile. Cu alte cuvinte, in caz de neexecutare a unei
obligaţii divizibile, creditorul va putea pretinde plata penalităţii doar de la debitorul
care nu a executat obligaţia principală şi doar pentru partea ce-i revine din acea
obligaţie.
(2) Potrivit alin.2, regulile expuse in alineatul precedent nu se aplică
obligaţiilor solidare, intru-cit acestea, prin natura lor, sunt obligaţii indivizibile şi
respectiv cad sub incidenţa prevederilor art.627. Deasemeni, prevederile alin.1 nu se
aplică obligaţiilor divizibile prin natura lor, cărora li s-a adăugat o clauză penală in
scopul de a impiedica executarea lor parţială. Prin efectul acordului de voinţă al
părţilor contractante, obligaţia divizibilă prin natura ei s-a transformat intr-o obligaţiei
indivizibilă convenţional şi din acest considerent urmează să i se aplice regulile
conţinute in art.627. In acest caz, neexecutarea obligaţiei de către un singur debitor
va atrage exigibilitatea intregii penalităţi, care va putea fi cerută in totalitate
debitorului in culpă, sau de la ceilalţi, in proporţie cu părţile lor. Dacă penalitatea a
fost plătită de către debitorii care nu sunt in culpă, atunci fiecare din ei va avea drept
de regres impotriva debitorului aflat in culpă, pentru sumele plătite creditorului.

Articolul 629. Clauza penală legală

Penalitatea stabilită de lege nu poate fi exclusă şi nici micşorată

anticipat prin acordul părţilor.

Penalitatea stabilită de lege (clauza penală legală) constituie o excepţie de la regula

generală conţinută in art.624 alin.1, intrucit nu constituie o prevedere contractuală.
Clauza penală legală se stabileşte prin diverse acte normative, adică prin lege in sens
larg, care reglementează unele din cele mai frecvente raporturi juridice contractuale,
cum ar fi cele legate de asigurarea cu energie electrică, termică, gaze naturale, apă
şi canalizare, transport, etc. In marea majoritate a cazurilor normele legale prin care
se stipulează clauza penală poartă un caracter imperativ şi respectiv, părţile nu au
posibilitatea să stabilească clauza penală in alte condiţii decit cele prevăzute de lege.
Cel mai mult această regulă işi găseşte aplicare in raporturile juridice pentru care
legea interzice, in genere, orice modificare a regulilor privitoare la răspundere, cum
ar fi de exemplu, in raporturile de transport. In cazul in care legea nu conţine careva
reguli speciale in acest sens, părţile se vor conduce de prevederile acestui articol,
avind posibilitatea să mărească mărimea clauzei penale, dar nici intr-un caz s-o
micşoreze sau s-o excludă prin acordul lor de voinţă. Dacă părţile au prevăzut clauza
penală in alte condiţii decit cele prevăzute de lege, clauza este nulă şi se consideră
inlocuită cu cea prevăzută de lege. Dacă părţile, in genere, nu au prevăzut in
contract penalitatea stabilită de lege, atunci aceasta se consideră introdusă de jure єi
respectiv creditorul va fi in drept sг cearг plata ei, indiferent de faptul dacг o
asemenea obligaюie este prevгzutг in contract.

Articolul 630. Reducerea clauzei penale

(1) In cazuri excepţionale, luindu-se in considerare toate

imprejurările, instanţa de judecată poate dispune reducerea clauzei penale
disproporţionat de mari. La reducerea clauzei penale, trebuie să se ţină
cont nu numai de interesele patrimoniale, ci şi de alte interese, ocrotite
prin lege, ale creditorului.
(2) Nu se admite reducerea penalităţii in cazul in care aceasta a fost
plătită.

(1) Clauza penală fiind un contract sau o clauză dintr-un contract, are forţă
obligatorie intre părţile contractante şi se impune a fi respectată intocmai şi de
instanţele de judecată. In acest context, clauza penală inlătură orice putinţă de
apreciere din partea instanţei privitoare la existenţa şi intinderea prejudiciului suferit
de creditor, deoarece această apreciere a fost făcută anticipat, de către părţile
contractante. In principiu, instanţa de judecată nu are dreptul să reducă sau să
mărească cuantumul clauzei penale. Ca excepţie, prevederile acestui articol permit
instanţei de judecată să micşoreze clauza penală, atunci cind aceasta este
disproporţionat de mare in raport cu prejudiciile real suportate de către creditor.
Această prerogativă este edictată de către legiuitor in scopul de a diminua sau
exclude efectul negativ al clauzelor abuzive conţinute in contracte, şi respectiv de a
asigura exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi obligaţiilor civile (art.9). La
aprecierea disproporţionalităţii clauzei penale, instanţa de judecată va reieşi in
fiecare caz concret din aşa imprejurări, precum ar fi: durata neexecutării obligaţiei,
procentul excesiv de inalt al clauzei penale (comparativ cu procentul practicat de
obicei in alte contracte de acelaşi gen), depăşirea substanţială a posibilelor prejudicii
rezultate din neexecutarea obligaţiilor, etc. O importanţă deosebită, in acest sens, o
are determinarea cit mai concretă a intinderii prejudiciilor suportate de către
creditor, deoarece in dependenţă de aceasta, instanţa de judecată va stabili
proporţionalitatea dintre clauza penală şi prejudicii. In această privinţă, urmind a se
lua in consideraţie nu numai prejudiciul efectiv cauzat creditorului, ci şi venitul ratat
(art.610).
Este de remarcat faptul, că reducerea clauzei penale se infăptuieşte, conform
principiului contradictorialităţii, numai la cererea părţii care o invocă, adică a
debitorului. Din acest considerent, toate imprejurările care confirmă
disproporţionalitatea clauzei penale, inclusiv intinderii prejudiciului trebuie să fie
probate, conform regulilor generale, de către debitor.
Textul de lege comentat nu stabileşte limita minimă pină la care poate fi
micşorată clauza penală, insă reieşind din sensul acestui articol se poate de conchis
că clauza penală poate fi micşorată pină cind ea va inceta să fie „disproporţionat de
mare”. In orice caz, este evident, că in baza acestui articol creditorului nu-i poate fi
complet refuzat in satisfacerea cerinţei de incasare a clauzei penale. In cazurile in
care, pentru neexecutarea obligaţiei este stipulată o clauză penală inclusivă (art.626
alin.2), mărimea clauzei penale nu poate fi micşorată sub mărimea sumei care nu
acoperă prejudiciile suferite de creditor. Micşorarea clauzei penale sub acest nivel ar
fi lipsită de sens, deorece creditorul oricum işi păstrează dreptul de a cere, in
conformitate cu art.626 alin.2, repararea prejudiciului neacoperit prin clauza penală.
(2) Prin derogare de la prevederile alineatului precedent, alin.2 al acestui
articol, interzic debitorului care a achitat benevol suma clauzei penale, să ceară
reducerea acesteia. Această prevedere se bazează pe considerentul, că prin plata
efectuată debitorul a recunoscut, de fapt, prejudiciile pe care le-a cauzat creditorului,
şi astfel şi-a manifestat voinţa de a le repara. Dacă plata penalităţilor a fost obţinută
in mod dolosiv de către creditor, atunci debitorul este indreptăţit să ceară, după caz,
reducerea penalităţii achitate.

S e c t i u n e a a 2-a
ARVUNA

Articolul 631. Dispoziţii generale cu privire la arvună

(1) Arvuna este o sumă de bani sau un alt bun pe care o parte contractantă
o dă celeilalte părţi pentru a confirma incheierea contractului şi a-i garanta
executarea. In caz de dubii, suma plătită este considerată avans.
(2) Inţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie intocmită in scris.

(1) Din conţinutul alin.1 al articolului comentat, rezultă că prin arvună pot fi
garantate doar obligaţiile născute din contracte, nu insă şi obligaţiile născute din
delicte sau din alte temeiuri prevăzute in art.8. Deasemeni, prin arvună pot fi
garantate atit obligaţiile statornicite intre persoane fizice, cit şi intre persoane
juridice, intru-cit articolul comentat nu face nici o distincţie in acest sens. Spre
deosebire de vechile reglementări (art.187 Cod civil, 1964), arvuna poate să constea
atit din sume de bani, cit şi din alte bunuri. Mărimea arvunei nu este limitată după
valoare, insă este evident, că aceasta constituie doar o parte din prestaţia pe care
trebuie s-o execute partea care dă arvuna.
Prin finalităţile sale, arvuna indeplineşte două funcţii principale: pe de o parte,
confirmă incheierea contractului, iar pe de altă parte, garantează executarea
contractului. Ca dovadă de confirmare a incheierii contractului, arvuna este de
natură să probeze incheierea contractului, atunci cind nu există inscrisuri sau alte
dovezi in acest sens. Aceasta inseamnă că dacă părţile contractante nu contestă
faptul transmiterii arvunei sau dacă chiar şi-l contestă, insă acest fapt este probat
prin dovezile corespunzătoare, contractul se consideră incheiat. Pe de altă parte,
dacă contractul prevede plata arvunei, ca o condiţie esenţială, atunci contractul nu
se va considera incheiat, pină cind partea obligată nu-şi va onora obligaţiunea in
cauză, chiar dacă celelalte condiţii sunt respectate. Ca mijloc de garantare a
executării contractului, arvuna este menită să tempereze interesul fiecărei părţi
contractante de a face tot posibilul pentru ca contractul garantat cu arvună să se
execute, căci in caz de neexecutare a contractului, partea vinovată va suporta
consecinţele negative, manifestate fie prin pierderea arvunei de către partea care a
dat-o, fie prin plata dublului arvunei de către partea care a primit-o. Datorită acestei
funcţii, arvuna se deosebeşte de plata in avans, care la fel ca şi arvuna constituie o
plată preventivă, insă nu este in stare să confirme incheierea contractului şi să
garanteze executarea obligaţiei, căci partea care a efectuat o plată in avans este in
drept să pretindă restituirea, practic in toate cazurile de neexecutare a contractului,
iar partea care a primit avansul, nu poate fi obligată nici intr-un caz să restituie
dublul plăţii primite. Din acest considerent, pentru a evita eventualele litigii, părţile
trebuie să stipuleze in termeni expreşi, că plata preventivă a fost efectuată anume cu
titlu de arvună. In caz de dubii, se va aplica prezumţia potrivit căreia, suma plătită
este considerată avans.
(2) Potrivit prevederilor alin.2, inţelegerea cu privire la arvună trebuie să fie
intocmită in formă scrisă, indiferent de faptul dacă o asemenea formă este
obligatorie pentru contractul garantat prin arvună. In lipsa unor prevederi exprese
care să sancţioneze nerespectarea formei cu nulitatea actului juridic, se va aplica
regula generală prevăzută de art.211 alin.1. Astfel, inţelegerea cu privire la arvună
incheiată cu nerespectarea formei scrise nu este lovită de nulitate, dar in caz de
litigiu, partea care o invocă va fi decăzută din dreptul de a cere proba cu martori,
in dovedirea existenţei şi conţinutului acesteia.

Articolul 632. Includerea arvunei in contul prestaţiei

Arvuna se ia in calcul la executarea prestaţiei, iar in cazul in care aceasta

nu s-a făcut, se restituie.

Arvuna, pe lingă faptul că confirmă incheierea contractului şi garantează executarea,

indeplineşte şi o funcţie de plată, intrucit suma de bani sau bunul transmis ca arvună
se ia in calcul la executarea prestaţiei. Astfel, partea care a plătit arvuna, va fi ţinută
să execute prestaţia faţă de cealaltă parte, doar in măsura in care prin suma de bani
sau bunul transmis nu s-a acoperit valoarea totală a creanţei supuse executării. Din
acest punct de vedere, arvuna produce aceleaşi efecte ca şi plata in avans. In cazul
in care, prestaţia datorată nu s-a executat din motive independente de voinţa părţilor
(caz fortuit sau forţă majoră), părţile sunt exonerate de răspundere. Drept
consecinţă, suma de bani sau bunul transmis cu titlu de arvună urmează a fi
restituite in mărimea in care au fost plătite. De exemplu, in cazul in care obiectul
antreprizei a pierit fortuit pină la recepţionarea lui de către client sau terminarea
lucrării devine imposibilă din motive independente de voinţa părţilor, arvuna se va
restitui in limita sumei care a fost plătită.

Articolul 633. Reţinerea sau restituirea arvunei

(1) Dacă, pentru neexecutarea contractului, răspunde partea care a dat

arvuna, aceasta rămine celeilalte părţi. Dacă pentru neexecutarea
contractului răspunde partea care a primit arvuna, ea este obligată să
plătească celeilalte părţi dublul arvunei.
(2) Pe lingă cele prevăzute la alin.(1), partea care răspunde pentru
neexecutarea contractului este obligată să repare celeilalte părţi
prejudiciul neacoperit prin plata arvunei dacă in contract nu este prevăzut
altfel.

(1) Prin natura lor, prevederile acestui articol au un caracter de sancţine şi

sunt menite să asigure executarea de către părţile contractante a obligaţiilor
garantate prin arvună. In dependenţă de partea care se face vinovată de
neexecutarea contractului, aceste prevederi au ca efect, fie pierderea arvunei de
către partea care a dat-o, fie restituirea arvunei in mărime dublă. Este de remarcat
faptul că prin arvună se garantează, de obicei, executarea intregului contract. Astfel,
in ipoteza in care contractul va fi executat doar parţial, arvuna nu se va divide, ci va
fi reţinută sau restituită după regulile generale conţinute in acest aliniat. Regulile
expuse in acest articol se aplică nu numai pentru cazurile de neexecutare totală sau
parţială a obligaţiilor, ci şi pentru orice altă incălcare a obligaţiilor, inclusiv pentru
executarea necorespunzătoare sau tardivă, căci conform art.602 alin.2, acestea din
urmă sunt considerate de către legiuitor tot ca neexecutare a obligaţiilor.
(2) Survenirea consecinţelor prevăzute in alineatul precedent nu exonerează partea
care răspunde de neexecutarea obligaţiei garantate prin arvună de repararea
prejudiciului cauzat celeilalte părţi. Insă, prejudiciul se repară in acest caz, după cum
prevede alin.2, in măsura in care este neacoperit prin plata arvunei. Cu alte
cuvinte, dacă pentru neexecutarea obligaţiei răspunde partea care a dat arvuna, ea
va fi ţinută să repare prejudiciul, in partea ce depăşeşte valoarea arvunei. Spre
exemplu, in cazul in care o persoană care a inchiriat o locuinţă pe un anumit termen
va renunţa la contract anticipat, atunci proprietarul locuinţei are dreptul să reţină
arvuna primită şi să ceară achitarea chiriei pentru perioada nefolosită, luind in
consideraţie, bineinţeles, valoarea arvunei primite. Dacă pentru neexecutarea
contractului răspunde partea care a primit arvuna, atunci ea va fi obligată să
plătească dublul arvunei şi suplimentar la aceasta să repare prejudiciul in partea ce
depăşeşte valoarea ordinară a arvunei. Răspunderea părţii culpabile peste valoarea
obiectului constituit ca arvună se justifică prin faptul că partea vinovată de
neexecutarea obligaţiei este ţinută să repare prejudiciul nu numai in cazul in care
obligaţia este garantată cu arvună, dar chiar şi in cazul in care aceasta n-ar fi fost
garantată.

S e c t i u n e a a 3-a
 GARANTIA DEBITORULUI

Articolul 634. Noţiunea de garanţie a debitorului

Garanţia debitorului constă in obligaţia lui la o prestaţie necondiţionată sau

la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului.

Garanţia debitorului constituie una din noile instituţii reglementate de legislaţia civilă
a Republicii Moldova. Ea nu se confundă cu garanţia prevăzută de art.188 din Codul
civil din 1964, care reprezenta de fapt o varietate a fidejusiunii. Prin natura sa,
garanţia debitorului constituie un mijloc juridic general de garantare a executării
obligaţiilor, intemeiat pe gajul general al creditorilor chirografari. După cum rezultă
din definiţie, garanţia debitorului este totdeauna de natură contractuală, intrucit
constituie un angajament asumat de debitor şi consimţit de creditor privitor la
executarea corespunzătoare a obligaţiei. Acest angajament poate să constea fie in
obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată, fie in obligaţia lui la o prestaţie
depăşind obiectul propriu-zis al contractului. In cazul in care garanţia debitorului este
exprimată printr-o prestaţie necondiţionată, debitorul renunţă de a invoca
eventualele excepţii prin care s-ar urmări evitarea executării obligaţiei, executarea
parţială sau aminarea executării. Cu alte cuvinte, debitorul renunţă la ceia ce ar fi
putut opune in cazul in care nu ar fi garantat printr-o asemenea garanţie. Astfel, dacă
debitorul a garantat executarea unei obligaţii cu termenul de prescripţie expirat,
atunci in caz de neexecutare el nu se poate libera de plată prin invocarea prescripţiei
extinctive. La fel, debitorul care a garantat plata necondiţionată a unei prestaţii
neconforme condiţiilor contractului (cantitativ sau calitativ) nu poate invoca excepţii
privitor la neconformitatea prestaţiei şi respectiv nu poate refuza plata unei
asemenea prestaţii. Garanţia debitorului poate să constea şi in angajamentul
acestuia la o prestaţie depăşind obiectul propriu-zis al contractului, adică la o
prestaţie peste valoarea obligaţiei stabilite iniţial. Din acest punct de vedere,
garanţia debitorului constituie un mijloc eficient de garantare a executării obligaţiei
care stimulează debitorul să execute obligaţia in mod corespunzător.

Articolul 635. Validitatea garanţiei

Acceptarea unei garanţii produce efecte dacă nu contravine dispoziţiilor

legale şi dacă debitorul nu se obligă in mod exagerat.

Garanţia debitorului fiind de natură convenţională trebuie să indeplinească

aceleaşi condiţii de valabilitate ca şi orice act juridic civil. In caz contrar, garanţia
debitorului este lovită de nulitate şi respectiv nu produce efectele stipulate in
articolul precedent. Astfel este cazul, garanţiei date de către o persoană fără
capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrinsă, garanţiei
privitoare la o prestaţie contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri
(art.220), etc. In cazul in care, debitorul se obligă la o prestaţie ce depăşeşte
obiectul contractului, atunci garanţia va fi valabilă numai dacă debitorul nu se
obligă in mod exagerat. Caracterul exagerat al prestaţiei se determină de la caz la
caz, ţinindu-se cont de o serie de imprejurări, precum ar fi de pildă imprejurările
concrete ale cauzeidepăşirea substanţială a valorii prestaţiei, termenul
suplimentar acordat de creditor pentru executarea obligaţiei, mărimea prejudiciilor
suportate de către creditor, etc. Aprecierea caracterului exagerat al prestaţiei
suplimentare la care s-a obligat debitorul, se efectuiază de către instanţa de
judecată, reieşinduse din imprejurările concrete ale cauzei. După cum se observă
 din conţinutul acestui articol, legiuitorul nu acordă instanţei de judecată dreptul de
a reduce mărimea prestaţiei exagerate pină la limita in care aceasta ar deveni
neexagerată, precum se intimplă spre exemplu in cazul clauzei penale, ci lipseşte
garanţia integral de efecte.

Articolul 636. Forma garanţiei

Garanţia produce efecte doar atunci cind este făcută in scris.

Potrivit prevederilor acestui articol, garanţia debitorului trebuie să imbrace

intotdeauna forma scrisă, chiar dacă obligaţia principală in vederea căreia a fost
stipulată nu ar imbrăca această formă. Garanţia debitorului se consideră incheiată
in formă scrisă, dacă actul juridic care o generează este intocmit cu respectarea
cerinţelor expuse in art.210. In cazul in care obligaţia principală trebuie incheiată
in formă autentică, această cerinţă nu se răsfringe asupra formei garanţiei. Din
felul in care este redactat acest text de lege, se observă că nerespectarea formei
scrise lipseşte garanţia de efecte, adică atrage nulitatea acesteia.

S e c t i u n e a a 4-a
RETENTIA

Articolul 637. Dispoziţii generale cu privire la retenţie

(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să-l reţină, in
cazul prevăzut de lege, atita timp cit creditorul nu-l despăgubeşte pentru
cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun şi pentru
prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.
(2) Prin retenţie se poate garanta de asemenea o creanţă care, deşi nu este
legată direct de bunul deţinut, se bazează pe o obligaţie ale cărei părţi sint
comercianţi.
(3) Dreptul de retenţie este inlăturat in cazul in care creditorul oferă o
garanţie reală, considerată suficientă de către instanţă, sau consemnează
suma pretinsă.
(4) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică in măsura in care contractul nu
prevede altfel.

(1) Retenţia constituie unul din noile mijloace de garantare a executării obligaţiilor,
care a fost introdus in legislaţia Republicii Moldova, graţie intrării in vigoare a noului
Cod civil. Esenţa acestui mijloc de garantare constă in faptul că creditorul, care este
in acelaşi timp debitor al obligaţiei de restituire a bunului altuia, are posibilitatea de a
reţine acel bun in stăpinirea sa şi de a refuza restituirea lui pină cind debitorul său,
creditor al bunului, va plăti datoria ce s-a născut in sarcina sa in legătură cu bunul
respectiv. Din conţinutul textului de lege comentat rezultă că pentru exercitarea
dreptului de retenţie, in primul rind, este necesat ca obiectul retenţiei să constea
dintr-un bun al debitorului aflat in posesia creditorului. Acest bun poate fi atit un bun
mobil, cit şi unul imobil, căci legea operind cu termenul generic de bun nu face nici o
distincţie in acest sens. In al doilea rind, prin retenţie se poate garanta doar obligaţia
de restituire a cheltuielilor necesare şi utile suportate de către creditor sau a
prejudiciilor cauzate de bunul ce constituie obiectul retenţiei. In al treile rind, dreptul
de retenţie poate fi invocat, doar dacă datoria pe care o pretinde deţinătorul bunului
de la creditorul restituirii să se afle in legătură cu bunul, adică să fie prilejuită de
acesta. In al patrulea rind, creanţa retentorului trebuie să fie certă, lichidă şi
exigibilă; In al cincilea rind, dreptul de retenţie poate fi exercitat doar in cazurile
expres prevăzute de lege.
Exemple de aplicare practică a dreptului de retenţie intilnim in următoarele
articole ale Codul civil reglementează următoarele cazuri de aplicare practică a
dreptului de retenţie: a) In materie de superficie, superficiarul are dreptul de retenţie
asupra construcţiei pină la plata despăgubirii (art.452 alin.1); in materie de comodat,
comodatarul are dreptul de retenţie asupra bunului primit, in ceea ce priveşte
cheltuielile extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru conservarea bunului
(art.865); in cazul contractului de antrepriză, antreprenorul are drept de retenţie
asupra bunului mobil produs sau imbunătăţit de el, dacă in cursul producerii sau
imbunătăţirii bunul a ajuns in posesiunea sa (art.952); in materie de transport,
cărăuşul are drept de retenţie asupra bagajului şi incărcăturii pină la achitarea taxei
de transport (art.985 alin.3); In materie de mandat, mandatarul are dreptul să reţină
din sumele pe care trebuie să le remită mandantului, ceea ce mandantul ii datorează
pentru executarea mandatului (art. 1033 alin.4); in materie de comision,
comisionarul, in scopul garantării creanţelor ce izvorăsc din contractul de comision
este in drept să reţină bunurile care trebuie să le predea comitentului (art.1066); in
materie de depozit, depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat, pină la
momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de păstrare (art.1103), etc.
(2) Potrivit alin.2, in relaţiile dintre comercianţi, prin retenţie se pot garanta şi alte
obligaţii, decit cele legate de restituirea cheltuielilor necesare şi utile sau a
prejudiciilor cauzate de bunuri.
(3) In toate cazurile cind dreptul de retenţie este prevăzut expres de lege in favoarea
unui creditor care este in acelaşi timp debitorul obligaţiei de restituire a bunului
altuia, el operează ex lege. De aceea, instanţa de judecată sesizată sau in faţa căreia
se invocă excepţia dreptului de retenţie este obligată să-l recunoască. Prin derogare
de la această regulă, prevederile alin.3, acordă posibilitate debitorului, creditor al
bunului de a inlătura dreptul de retenţie prin oferirea unei garanţii reale (gaj sau
ipotecă) suficiente pentru satisfacerea creanţelor retentorului, sau prin consemnarea
sumei litigioase. Dacă instanţa de judecată va considera că prin garanţiile constituite
sau prin sumele depuse se acoperă creanţa litigioasă, atunci va fi in drept să refuze
in satisfacerea cererii de recunoaştere a dreptului de retenţie.
(4) Prevederile alin.3 imprimă un caracter dispozitiv prevederilor conţinute in alin.(1)
şi (2), astfel incit părţile, prin contractul dintre ele, sunt in drept să prevadă
posibilitatea extinderii dreptului de retenţie şi la alte obligaţii decit cele care cad sub
incidenţa prevedeilor alin. (1) şi (2), sau din contra să restringă sau să excludă
exercitarea dreptului de retenţie.

Articolul 638. Excluderea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă posesiunea bunului

provine dintr-o faptă ilicită, este abuzivă ori ilegală sau dacă bunul este
insesizabil.
(2) Dreptul de retenţie nu poate fi invocat de către posesorul de rea-
credinţă, in afara cazurilor prevăzute de lege.

(1) Prevederile acestui articol sunt elaborate in strinsă concordanţă cu regulile

aplicabile revendicării bunurilor din posesie nelegitimă, in sensul că aceste prevederi
nu pot să constituie un obstacol in exercitarea acţiunii in revendicare impotriva
retentorului care deţine bunul in prezenţa uneia dintre imprejurările stipulate in alin.1
ale acestui articol. Astfel, dreptul de retenţie nu poate fi exercitat dacă: a)
posesiunea bunului provine dintr-o faptă ilicită, precum ar fi o sustragere sau o altă
deposedare frauduloasă a persoanei impotriva căreia se exercită dreptul de retenţie
sau a terţului de la care această persoană a dobindit bunul litigios; b) posesiunea
bunului este abuzivă ori ilegală, adică este determinată de exercitarea contrar legii
a actelor de posesie; c) bunul este insesizabil, adică nesussceptibil de urmărire
silită, precum ar fi bunurile - proprietate publică (art.296 alin.4) sau cele care potrivit
normelor procedurale sunt excluse de la urmărirea silită.
(2) Prevederile alin.2 fiind in concordanţă cu principiul bunei-credinţe, exclud
posibilitatea exercitării dreptului de retenţie de către posesorul de rea-credinţă. Acest
lucru rezultă şi din prevederile art.312 alin.2 care intr-un mod declarativ acordă
posesorului de rea-credinţă dreptul de a cere compensarea cheltuielilor care duc la
imbogăţirea titularului de drept, fără de a accentua posibilitatea de a reţine bunul
pină cind revendicările lui nu vor fi satisfăcute. Prin excepţie de la regula
nominalizată, posesorului de rea-credinţă i se acordă posibilitatea de a invoca dreptul
de retenţie, doar in cazurile expres prevăzute de lege. Spre exemplu, posesorul de
rea-credinţă care a transformat prin manoperă materia ce nu-i aparţine, este in drept
să reţină bunul rezultat din prelucrarea materiei, pină va primi de la proprietarul
noului bun suma datorată (art.330 alin.6). In unele cazuri, dreptul de retenţie rezultă
din felul in care legiutorul prevede ordinea de executare a prestaţiilor. Astfel, din
conţinutul art.330 alin.8, rezultă că in caz de confuziune, posesorul de bună credinţă
a cărui materie depăşeşte cealaltă materie (ce aparţine posesorului de rea-credinţă)
prin valoare şi cantitate, poate cere bunul creat prin amestecare, plătind celuilalt
proprietar preţul materiei sau inlocuirea materiei cu materie de aceeaşi natură,
cantitate, greutate, mărime şi calitate sau plata contravalorii ei.

Articolul 639. Opozabilitatea dreptului de retenţie

(1) Dreptul de retenţie este opozabil terţilor fără indeplinirea vreunei

formalităţi de publicitate.
(2) In toate cazurile, dreptul de retenţie nu poate fi opus creditorilor
care au inceput executarea silită impotriva debitorului.
(3) Deposedarea de bun contrar voinţei nu stinge dreptul de retenţie.
Partea care exercită acest drept poate revendica bunul, ţinind cont de
regulile prescripţiei.

(1) După natura sa, dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect,
fiind opozabil nu numai debitorului impotriva căruia este exercitat, ci şi faţă de
terţele persoane, străine de raportul juridic contractual sau extracontractual care
l-a generat. Astfel, el poate fi opus atit creditorilor chirografari, cit şi creditorilor
gajişti sau ipotecari, privind bunul respectiv, ale căror garanţii s-au născut ulterior
intrării bunului in posesia retentorului. Tot astfel, el poate fi opus nu numai
proprietarului iniţial al bunului, dar şi subdobinditorului ulterior al acestui bun. In
toate cazurile, dreptul de retenţie este opozabil faţă de terţi, fără de a fi necesară
indeplinirea cărorva formalităţi de publicitate, cum ar fi de exemplu inscrierea in
registru bunurilor imobile, etc.
(2) Dispoziţiile alin.2 constituie o excepţie de la regula opozabilităţii dreptului de
retenţie faţă de terţi. Astfel, conform alineatului citat, dreptul de retenţie nu va
putea fi opus creditorilor care au inceput executarea silită impotriva debitorului.
Această excepţie se justifică prin faptul că bunul care constituie obiectul retenţiei,
necătind la faptul că este deţinut de către retentor, el continuă să constituie
proprietate a debitorului, şi respectiv creditorii care au inceput executarea silită
impotriva debitorului sunt in drept să urmărească, de rind cu alte bunuri ale
debitorului şi bunul care constituie obiectul retenţiei.
(3) Fiind o garanţie pasivă, dreptul de retenţie există şi poate fi exercitat doar atita
timp cit creditorul deţine bunul debitorului. El incetează in momentul deposedării
voluntare a retentorului. Dacă deposedarea se infăptuieşte contrar voinţei
retentorului, prin violenţă sau alte acte ilicite, exercitate de către debitor sau terţe-
persoane, atunci dreptul de retenţie nu se stinge. Retentorul poate redobindi posesia
bunului prin exercitarea, in limita termenului de prescripţie de 3 ani, a acţiunii
posesorii prevăzute de art.308.

Articolul 640. Obligaţia de conservare a bunului şi de percepere a fructelor

In calitatea sa de posesor, retentorul este obligat să conserve bunul,

adică să efectuieze un şir de acte prin care să asigure integritatea
bunului. In acest sens, retentorul este ţinut să dea bunului toate
ingrijirile pe care le-ar da un proprietar, care vrea să conserve substanţa
bunului şi să se folosească numai in aşa măsură incit bunul să rămină in
stare bună. Deasemeni, el este ţinut să ia toate măsurile pentru ca bunul
să nu se deterioreze, efectuind in caz de necesitate reparaţii de
intreţinere. Uneori, retentorul este obligat să facă acte de conservare
(art. 198 alin.1), pentru a evita pierderea dreptului asupra bunului
deţinut, căci in cazul in care debitorul plăteşte sumele datorate, el va
trebui să restituie bunul in integralitatea sa. Toate actele pe care
retentorul este ţinut să le efectuieze, trebuie să fie făcute cu diligenţa
unui bun proprietar. La aprecierea gradului de diligenţă al retentorului
se va ţine seama de faptul dacă actele menţionate mai sus au fost
efectuate la timp, pe deplin şi in mod rezonabil in raport cu natura
bunului reţinut.

Pe intreaga perioadă cit bunul se află in posesia retentorului, acesta este in drept să
perceapă fructele produse de bunul ce constituie obiectul retenţiei. Din valoarea
fructelor percepute, retentorul va compensa, in primul rind, cheltuielile suportate in
legătură cu aceste fructe (art.299 alin.5), iar cu sumele ce depăşeşte aceste
cheltuieli va acoperi creanţele datorate de către debitor, in ordinea prevăzută de
art.586.

Articolul 641. Stingerea dreptului de retenţie

Dreptul de retenţie se stinge in cazul in care bunul ajunge in posesiunea

creditorului sau titularului dreptului, dacă retentorul nu dobindeşte din nou
bunul in baza aceluiaşi temei juridic.

Din noţiunea dată de art.637 alin.1, rezultă că dreptului de retenţie poate fi exercitat
atita timp cit debitorul nu-l despăgubeşte pe retentor pentru cheltuielile necesare şi
utile pe care le-a făcut acel bun şi pentru prejudiciile pe care bunul le-a cauzat.
Indată ce aceste sume sunt plătite, dreptul de retenţie se stinge, iar retentorul este
obligat să remită sau să restituie bunul reţinut. La fel, retentorul este ţinut să remită
bunul, in cazul in care, cel impotriva căruia se exercită dreptul de retenţie, va oferi, in
conformitate cu art.637 alin.3, o garanţie reală sau va consemna suma pretinsă. Cu
alte cuvinte, dreptul de retenţie se stinge, doar dacă bunul ajunge in posesia
proprietarului prin mijloace care nu sunt contrare voinţei retentorului. Dacă
retentorul remite voluntar bunul către cel impotriva căruia este exercitat dreptul de
retenţie, fără ca acesta din urmă să plătească sumele datorate, iar ulterior bunul
ajunge din nou in posesia retentorului, pentru aceleaşi datorii, atunci dreptul de
retenţie renaşte. In cazul in care, obiectul retenţiei ajunge in posesia debitorului,
creditor al bunului, contrar voinţei retentorului, dreptul de retenţie, - conform art.639
alin.3, - nu se stinge, retentorul avind posibilitatea de a revendica bunul.

Capitolul VII
STINGEREA OBLIGATIILOR

Articolul 642. Efectele stingerii obligaţiilor

1. Prin stingerea obligaţiilor, incetează raporturile juridice dintre părţi

in partea ce se referă la obligaţia stinsă.
2. Dacă obligaţia este stinsă, debitorul nu este obligat să plătească
dobinda şi penalităţile ori să repare prejudiciul.

1. Articolul comentat, cit şi celelalte norme din acest capitol al CC, se extind
asupra tuturor felurilor de obligaţii, indiferent de temeiurile apariţiei lor. Se are in
vedere că normele indicate sint comune pentru obligaţiile din contracte in cazul
pricinuirii prejudiciului, obţinerii bunurilor fără justă cauză şi a altora.
Pe lingă capitolul comentat, normele privind stingerea obligaţiilor, sint incluse in
capitolul despre rezilierea şi revocarea contractului şi in capitolele cu privire la
diferite forme de obligaţii, inclusiv şi cu privire la contracte.
2. Stingerea obligaţiei denotă incetarea raporturilor juridice dintre subiecte,
care in urma stingerii obligaţiei pierd drepturile subiective şi obligaţiunile ce
constituie esenţa raporturilor juridice obligaţionale.
Odată cu stingerea ei obligaţia incetează de a mai exista şi participanţii la ea
nu mai sint legaţi prin acele drepturi şi obligaţiuni care rezultau anterior din această
obligaţie. Aceasta inseamnă – creditorul nu mai are dreptul să prezinte debitorului
oarecare creanţe, bazindu-se pe această obligaţie; părţile nu mai poartă răspundere
conform acesteia; ele nu pot recesiona drepturile şi obligaţiunile sale in modul stabilit
terţelor persoane etc.
3. Raporturile juridice obligaţionale, spre deosebire de cele reale, după natura
lor nu pot fi nelimitate. In cursul realizării lor neapărat survine un asemenea moment
in care ele se sting. Un asemenea rezultat survine in virtutea acţiunii dreptului de
incetare a faptelor juridice ce comstituie temeiurile de stingere a obligaţiilor. Unele
sting obligaţia din voia participanţilor la ea , satisfăcind totodată interesul
patrimonial al creditorului şi astfel atingind scopul principal al obligaţiei. Aceste
temeiuri conform naturii lor juridice constituie acte juridice (art.643, 651, 662, 665
CC). Alte temeiuri nu se referă la acte juridice, ci la fapre juridice şi sting obligaţiile
indiferent de faptul dacă s-a atins sau nu scopul (art.660, 663, 664).
4. Se va ţine cont de faptul că obligaţia poate fi stinsă nu doar in cazul in care
s-a atins scopul ei, dar şi atunci cind aceasta nu a avut loc şi chiar in cazul in care
acest scop este inaccesibil.
Articolul comentat acordă posibilitatea de a concluziona că, in principiu, prin
acordul părţilor, poate fi stinsă orice obligaţie şi respectiv prevede necesitatea unor
temeiuri reale doar pentru stingerea unilaterală a obligaţiei. Temeiul stabilit de CC
pentru rezilierea contractului urmează a fi interpretat in conformitate cu sensul
stipulărilor legii. Articolul 773 indică: contractul nu poate fi reziliat decit in baze
prevăzute de lege sau in urma inţelegerii dintre părţi, care sint indicate in contract.
De exemplu, in cazul incheierii contractului prin conexiunea la condiţiile contractuale
standard formulate anticipat, pe care o parte contractantă (utilizator) le prezintă
celeilalte părţi la incheierea contractului (art.712).
5. Se disting efectele stingerii obligaţiilor principale şi secundare
(suplimentare). In urma stingerii primei obligaţii in mod automat se stinge şi cea de a
doua. Stingerea insă a obligaţiei suplimentare nu are influenţă asupra valabilităţii
celei principale. Această corelaţie poate fi ilustrată prin exemplul imprumutului unei
sume de bani de către o parte şi plătirea dobinzii conform contractului respectiv – de
către altă parte. Se are in vedere că stingerea datoriei (de exemplu, restituirea
banilor luaţi cu imprumut) are ca urmare incetarea plătirii dobinzii (art.869). Dacă
insă imprumutul a fost asigurat cu gaj, incetarea gajului nu il lipseşte pe creditorul
gajist de dreptul de a cere executarea obligaţiei: temei pentru cererea executării unei
asemenea creanţe serveşte forţa obligaţiei principale.
6. Stingerea obligaţiilor nu exclude faptul că in legătură directă cu ea intre părţi
apare o nouă obligaţie, scopul căreia, conform regulii generale, este de a elimina
desbalanţa ce a luat naştere intre părţi.
In unele cazuri apariţia unei asemenea obligaţii este stipulată chiar in cod sau in
lege. Astfel, conform art.908 CC, in cazul incetării relaţiilor contractuale locatarul este
obligat să restituie bunul inchiriat. In cazul stingerii obligaţiei iniţiale poate să ia
naştere o obligaţie in urma bunurilor obţinute fără justă cauză.(art.art. 1392, 1393,
1395).

Sectiunea1
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN EXECUTARE

Articolul 643. Efectele executării

(1) Executarea stinge obligaţia numai in cazul in care este efectuată in

modul corespunzător.
(2) Obligaţia se stinge şi in cazul in care creditorul acceptă o altă
executare in locul celei datorate (darea in plată). In acest caz, debitorul
răspunde pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind răspunderea
vinzătorului.
(1276)Dacă acceptă executarea obligaţiei, sarcina de a demonstra
neexecutarea revine creditorului.
(4) In cazul stingerii obligaţiei principale, fidejusiunea, gajul şi alte
drepturi accesorii incetează in măsura in care nu subzistă interese
justificate ale terţilor.

1. Contractul, al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă este nul (art. 670).
Temeiul executării rezidă in existenţa unei obligaţii. Obligaţia trebuie executată in
modul corespunzător, cu bună credinţă, la locul şi momentul stabilit (art.572). Dar ce
semnifică executarea in modul corespunzător a obligaţiei? După caracterul său
această obligaţie include: creditorul şi debitorul corespunzător, timpul, obiectul, şi
modul de executare.
Executarea obligaţiei constă in săvirşirea sau abstinenţa de a săvirşi acţiunea,
nedeosebindu-se in acest sens de obligaţia de a săvirşi acţiunea, este necesar de a
concretiza aceasta, in mod corespunzător. Se are in vedere că in obiectul obligaţiei
de primul gen se fixează in mod determinat care acţiuni urmează a fi săvirşite, iar in
obiectul obligaţiei de genul doi la fel de precis – de la ce acţiuni trebuie să se abţină
debitorul (de exemplu, in conformitate cu art.1175 CC in obligaţia părţilor, in special
care vizează franchisingul, intră nedivulgarea informaţiei confidenţiale, secretele de
producţie ale franchiserului şi altă informaţie comercială confidenţială primită de la
el).
2. Din al.1 al articolului comentat rezultă că executarea necorespunzătoare nu
conduce la stingerea obligaţiei. In asemenea cazuri ea sau se completează cu
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat de această neexecutare, şi (sau) de a plăti
penalitate sau se inlocuieşte cu aceasta din urmă. Repararea prejudiciului cauzat prin
intirziere sau prin o altă executare necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe
debitor de executarea obligaţiei in natură (art. 602). In cazul in care creditorul are
dreptul la despăgubiri pentru neexecutarea integrală a obligaţiei el poate cere
despăgubiri in locul intregii prestaţii (art. 609 al.(3)).
Codul civil prevede că părţile evaluează anticipat prejudiciul, stipulind că
debitorul in cazul neexecutării obligaţiei urmează să remită creditorului o sumă de
bani sau un alt bun (aceasta este considerată drept clauză penală (art.624).
3. Executarea corespunzătoare poate avea ca urmare stingerea obligaţiei şi in
cazul intirzierii creditorului (art. 593), altfel zis, atunci cind el nu acceptă fără un
temei legal prestaţia scadentă ce i se oferă. Pentru a aplica acest articol debitorul
este obligat să dovedească că el a declarat creanţa privind efectuarea
corespunzătoare a executării.
4. Darea in plată constituie un mod de stingere a obligaţiilor introdus pentru
prima oară in Codul Civil. Esenţa dării in plată constă in dotarea debitorului, cu
consimţămăntul creditorului, cu posibilitatea, păstrind in rest obligaţia, de a substitui
obiectul iniţial cu altul (substituirea executării). Acestei posibilităţi se opune datoria
creditorului de a primi darea in plată ţinind cont de faptul că sustragerea de la
primirea executării denotă intirzierea creditorului şi respectiv survin efectele
stipulate in art.593.
Transmiţind compensaţia (darea in plată) debitorul „işi plăteşte independenţa”
faţă de creditorul său, iar obligaţia dintre ei se stinge ca executată in modul
corespunzător.
5. Obligaţia se stinge nu in momentul in care participanţii au ajuns la inţelegere
cu privire la darea in plată, dar in momentul acordării creditorului de către debitor a
unei noi executări, care după valoare poate nu numai să fie mai mică decit
executarea iniţială, dar şi să coincidă cu ea, şi chiar să o depăşească. Acordul cu
privire la darea in plată, de regulă se incheie deja in cursul executării obligaţiei,
inclusiv şi după expirarea termenului indicat in obligaţie.
6. articolul comentat nu cuprinde o enumerare a condiţiilor dării in plată. Se poate
conchide că părţile stabilesc singure mărimea, termenele şi ordinea de acordare a
compensării. Acceptarea de către creditor a altei executări in locul celei datorate
poate fi prevăzută atit in cazul apariţiei obligaţiei, cit şi in cursul executării ei.
7. Acordul creditorului de a accepta o altă executare in locul celei cuvenite nu
poate fi confundat cu novaţia. De altfel in cazul novaţiei (art.665) are loc substituirea
obligaţiei iniţiale, a cărei acţiune s-a stins.
8. Articolul 624 clasifică penalitatea ca acordul posibil al creditorului de a accepta
altă executare in locul celei cuvenite (varietate a dării in plată).
9. Debitorul poartă răspundere pentru viciile prestaţiei conform regulilor privind
răspunderea vinzătorului. Se impune concluzia că una dintre datoriile de bază ale
debitorului este executarea obligaţiei, repararea prejudiciului cauzat creditorului in
urma neexecutării, dacă nu v-a dovedi că obligaţia nu a fost executată nu din vina
lui, cit şi repararea prejudiciului in loc de executare.

Articolul 644. Dreptul de a primi chitanţă şi titlu original

(1) Debitorul care execută obligaţia are dreptul de a primi chitanţă şi de

a cere titlul original.In cazul imposibilităţii de a cere creditorului
chitanţă, debitorul poate face dovada plăţii cu orice mijloc de probă.
(2) In cazul imposibilităţii restiruirii titlului original, debitorul este in
drept să ceară creditorului o declaraţie autentificată notarial despre
stinderea obligaţiei. Toate cheltuielile, in acest caz, sint suportate de
creditor.
(3) Dacă creditorul refuză să elibereze chitanţă sau să restiruie titlul
original, debitorul are dreptul să refuze executarea. In acest caz, creditorul
este in intirziere.
(4) Dacă creditorul a eliberat chitanţă privind plata datoriei de bază, se
prezumă că au fost achitate şi dobinzile, şi cheltuielile.

1. Existenţa temeiurilor ce conduc spre stingerea obligaţiei, cit şi insăşi faptul

stingerii obligaţiei urmează să fie legalizată in mod respectiv. Conform regulii
generale stingerea obligaţiei se legalizează prin aceleaşi modalităţi ca şi adoptarea
ei. Unele din ele sint stipulate chiar in lege. In conformitate cu art. 210 forma scrisă
este obligatorie, indiferent de faptul cine easte partea (şi pentru persoane juridice, şi
pentru persoane fizice) şi de suma actului juridic (in cazul respectiv- valoarea
executării).
2. Debitorul, care nu a profitat de dreptul ce i-a fost acordat pentru a cere ca
primirea executării să aibă loc in forma indicată in acest articol, işi asumă riscul
efectelor nerespectării formei scrise a actului juridic. Se are in vedere că in caz de
contestare de către creditori a faptului executării obligaţiei debitorul, atit persoana
juridică cit şi persoane fizică, v-a decădea din dreptul de a cere proba cu martori
pentru a dovedi că executarea intr-adevăr a avut loc. Probe scrise, pe care debitorul
le va putea prezenta spre confirmarea executării actului juridic, pot fi considerate
orice probe, stipulate in art.117 CPC. Obligaţia poate fi adoptată şi executată prin
intocmirea unui document unic, semnat de către părţi; cit şi prin schimb de scrisori,
telefonograme şi alte mijloace de transmisie, semnate de către partea care leţa
remis.
3. In lineatul (3) din articolul comentat se ere in vedere incălcarea de către una
din părţi a obligaţiunii de creditor efectul căreia rezidă in faptul recunoaşterii
creditorului ca fiind in intirziere (art.593). Pentru a aplica acest articol debitorul este
dator să dovedească că el a prezentat creanţa privind legalizarea corespunzătoare a
celor executate.
4. Dacă in cadrul formulării obligaţiei debitorul a eliberat titlul original (recipisă,
chitanţă etc.), creditorul este obligat să restiruie titlul original cu inscripţia privind
stingerea obligaţiei. In cazul imposibilităţii restituirii titlului original in virtutea
pierderii sau a morţii, creditorul este obligat să notifice stingerea obligaţiei prin
prezentarea declaraţiei autentificate notarial despre stingerea obligaţiei.
5. Debitorul are dreptul să ceară de a primi chitanţa atit despre stingerea
integrală cit şi parţială a obligaţiei şi in cazurile in care obligaţia nu a fost
autentificată in scris.
Aflarea titlului original la debitor (de exemplu, chitanţa privind plata datoriei
principale) urmează să fie calificate ca restituire a titlului original debitorului in cazul
executării de către el a obligaţiei.

Sectiune
a a 2-a
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN CONSEMNARE

Articolul 645. Dispoziţii generale cu privire la consemnare.

 (1) In cazul in care creditorul este in intirziere sau debitorul, din
motive neimputabile lui, nu cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului,
debitorul poate depune banii, valorile mobiliare sau alte documente,
precum şi bijuteriile, la o bancă sau la notar.
(2) Dacă bunurile care urmează să fie consemnate sint depuse la
oficiul poştal, ele se consideră consemnate din momentul depunerii.
(3) Consemnarea stinge obligaţia debitorului chiar şi in cazurile in
care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi predate creditorului.
(4) Din momentul consemnării, riscurile trec asupra creditorului,
debitorul nefiind obligat să plătească dobindă şi penalităţi ori să
compenseze veniturile ratate.

1. In acest articol, in special, este prevăzut: consemnarea se efectuează de

către notar, bancă sau oficiul poştal de la locul executării obligaţiei; la solicitarea
creditorului lui trebuie să-i fie restituiţi banii, valorile mobiliare sau alte documente şi
bijuteriile; restituirea banilor, valorilor mobiliare sau a altor documente şi bijuteriilor
consemnate se admite doar cu consimţămintul persoanei, in beneficiul căreia ele au
fost depuse, sau la expirarea unui termen de 3 ani din momentul in care creditorul a
aflat sau trebuia să afle despre consemnare (art. 650), sau in baza hotăririi instanţei
judecătoreşti ( art.74 al.(3) Legea cu privire la notariat nr.1453-XV din 8.XI.2002.
2. Articolul stipulează următoarele temeiuri ale consemnării: in cazul cind
creditorul este in intirziere sau debitorul, din motive neimputabile lui, nu cunoaşte
identitatea sau domiciliul creditorului. Consider că necesitatea consemnării are
legătură şi cu alte temeiuri: cu capacitatea de exerciţiu a creditorului şi lipsa
reprezentantului din partea lui; cu inexistenţa unei determinări vădite cu privire la
faptul cine este creditor in obligaţie, inclusiv şi in legătură cu apariţia contradicţiilor
in această privinţă intre creditor şi alte persoane; cit şi cu absenţa persoanei
imputernicite a creditorului pentru acceptarea prestaţiei in locul unde trebuie să fie
efectuată executarea.
Deşi există o multitudine de diversităţi ale consemnării ele au aceleaşi efecte:
consemnarea banilor, bunurilor mobiliare se consideră executată şi stinge obligaţia
debitorului chiar şi in cazurile in care bunurile sau echivalentul lor nu mai pot fi
predate creditorului. Depozitarul (notarul sau banca, oficiul poştal) este obligat să
informeze creditorul cu privire la acceptarea prestaţiei.
3. Efectele presupuse in al.3 al articolului comentat şi anume stingerea
obligaţiei debitorului prin consemnare, survine doar cu condiţia, dacă insăşi
executarea a fost corespunzătoare. In special, aceasta se referă la obiect, cit şi la
timpul executării.
4. Temeiurile indicate pentru transmiterea celor executate prin consemnare
sint unite prin imposibilitatea de drept şi de fapt a executării obligaţiei nemijlocit de
către creditor. Intrucit insăşi consemnarea nu constituie o sancţiune, nu are
importanţă chestiunea privind motivele survenirii situaţiei respective, in special,
dependenţa de acţiunile creditorului.
5. In cazul prevăzut in la.1 din articolul comentat, debitorul poate utiliza alte
migloace, de exemplu, să prezinte o creanţă, care ia naştere in legătură cu intirzierea
creditorului (art.art. 595,597).

Articolul 646. Executarea simultană a obligaţiilor.

Dacă executarea obligaţiei de către debitor este condiţionată de

executarea simultană a unei obligaţii de către creditor, debitorul este in
drept să condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate cu executarea
obligaţiei de către creditor.

Consemnarea bunurilor de către debitor la notar sau la o bancă (art.645) este

una din modalităţile de executare a obligaţiilor. Executarea de regulă nu se reduce la
săvirşirea unei acţiuni. Astfel, pe baza contractului sinalagmatic fiecare dintre ele să
fie corelativă obligaţiei celeilalte (art.704). In cazul in care executarea obligaţiei de
către debitor este condiţionată de executarea simultană a unei obligaţii de către
creditorul, care nu a executat această obligaţie, debitorul este in drept să
condiţioneze eliberarea bunurilor consemnate.

Articolul 647. Locul consemnării

(1) Debitorul este obligat să depună bunurile la locul executării

obligaţiei. Dacă a consemnat bunurile in alt loc, debitorul este obligat să
repare prejudiciul cauzat astfel.
(2) Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre
consemnare, cu excepţia cazurilor cind este in imposibilitatea de a executa
această obligaţie. Debitorul trebuie să repare prejudiciul cauzat creditorului
prin neinformare despre consemnsre.

1. De rind cu variantele determinate in art.573 chestiunea privind locul

executării se soluţionează şi prin norme speciale. In particular, se are in vedere
executarea obligaţiei prin depunerea sumelor băneşti, a valorilor mobiliare sau a
altor documente, precum şi a bijuteriilor la notar sau la bancă.
Locul consemnării poate fi indicat chiar in lege, in alt act legislativ sau in
contract.
In cazurile in care locul executării nu este determinat nici prin unul din aceste
moduri, executarea urmează să se efectueze:
a) cu privile la obligaţiile părţilor, rolul cărora il execută persoana juridică (de a
transmite marfa sau alte bunuri) – la locul confecţionării sau păstrării bunurilor sau la
locul predării bunurilor primului transportator pentru a le duce creditorului, dacă
creditorul cunoştea acest loc in momentul naşterii obligaţiei.
b) cu privire la obligaţia bănească – la locul aflării persoanei juridice (sau la
banca care deserveşte această persoană juridică). In privinţa persoanelor fizice
debitorul nu poate deschide cont şi transmite datoria creditorului la bancă, deoarece
pentru deschiderea contului este necesar consimţămintul creditorului, iar in cazul de
faţă el (creditorul) se află in intirziere sau debitorul nu cunoaşte identitatea sau
domiciliul creditorului (art.645).
Dacă creditorul pină la momentul executării obligaţiei ş-a schimbat domiciliul
(locul aflării) şi despre această schimbare l-a informat pe contragent, loc al executării
este recunoscut noul domiciliu (locul aflării) şi cheltuielile suplimentare le v-a suporta
contragentul părţii – debitorul.
c) cu privire la obligaţia de transmite lotul de pămint, clădirea, construcţia sau
alte bunuri imobiliare- de către notarul de la locul aflării imobilului.
d) cu privire la alte obligaţii – la domiciliul părţii debitorului (persoanei fizice)
sau la locul aflării debitorului (persoanei juridice).
2. Debitorul este obligat să-l informeze imediat pe creditor despre
consemnare.
 Legea il scuteşte pe debitor de obligaţiunea de a-l informa pe creditor in cazul
in care el (debitorul) din motive care nu-i pot fi imputate ca vinovăţie nu cunoaşte
identitatea sau domiciliul creditorului. Depozitarul insă, in persoana băncii sau a
notarului, este obligat să-l informeze pe creditor despre consemnarea efectuată de
către debitor.

Articolul 649. Cheltuielile de consemnare

Cheltuielile de consemnare sint suportate de creditor, cu excepţia

cazurilor cind debitorul a preluat bunul consemnat.

1. Acest articol stabileşte cele mai generale reguli referitoare la consecinţele

neexecutării. Consecinţele denotă survenirea responsabilităţii pentru incălcarea
obligaţiilor.
Cheltuielile de consemnare le suportă creditorul in cazul incălcării obligaţiei de
către creditor, aflării lui in intirziere, sau cind debitorul, din motive neimputabile, nu
cunoaşte identitatea sau domiciliul creditorului. In legătură cu consemnarea debitorul
suportă cheltuieli suplimentare pentru serviciile notarului, băncii. In privinţa mărimii
cheltuielilor acţionează un principiu general care constă in necesitatea de a le
compensa totalmente, altfel zis, debitorul trebuie să-şi restabilească acea situaţie
privind bunurile, care ar fi existat dacă nu s-ar fi incălcat obligaţiunile (aflarea
creditorului in intirziere).
Dacă creanţele creditorului sint satisfăcute de către debitor benevol, in cazul
calculării cheltuielilor de consemnare se aplică preţurile valabile in ziua in care
creditorul a primit datoria.
Dacă debitorul nu a renunţat in mod direct la dreptul de a-şi restitui bunurile in
momentul consemnării lor şi ulterior şi-a restituit aceste bunuri (al.1 art.648) sau
dacă el a profitat de dreptul la restituirea bunurilor consemnate la expirarea unui
termen de trei ani din momentul in care creditorul a aflat sau trebuia să afle despre
consemnare (art.650), cheltuielile de consemnare le suportă debitorul.

Articolul 650. Incetarea consemnării la expirarea termenului de prescripţie

La expirarea unui termen de 3 ani din momentul in care a aflat sau

trebuia să afle despre consemnare, creditorul pierde dreptul de a prelua
bunul. In acest caz, debitorul are dreptul să ceară bunul chiar decă a
renunţat la dreptul respectiv.

Nu se admite stingerea obligaţiei prin consemnare, dacă la cererea debitorului,

faţă de creanţă este aplicabil termenul de prescripţie, iar acest termen a expirat. Din
acest moment creditorul pierde dreptul de a prelua bunul.

S e c t i u n e a a 3-a
STINGEREA OBLIGATIEI PRIN COMPENSARE
Articolul 651. Dispoziţii generale cu privire la compensare

(1) Compensarea este stingerea reciprocă a unei obligaţii şi a unei

cresnţe opuse, certe, lhichide, de aceeaşi natură şi exigibile.
(2) Termenul de graţie acordat pentru plata unei creanţe nu impiedică
compensarea.
(3) Compensarea este posibilă şi atunci cind creanţele nu sint scadente,
dar titularii lor consimt.
(4) Compensarea se face prin declaraţie faţă de cealaltă parte. Declaraţia
este nulă dacă este afectată de modalităţi.

1. Compensarea este o modalitate de stingere a obligaţiei, căreia in prezent i se

acordă o importanţă deosebită: utilizarea ei pe scară largă constiruie unul din
mijloacele de reducere a masei băneşti necesare pentru circulaţie, lichidarea
neplăţilor pentru mărfurile transmise, lucrările executate şi serviciile prestate.
2. Compensarea ca modalitate de stingere a obligaţiei se caracterizează prin
faptul că in caz de două creanţe omogene scadente sau scadenţa simultană a cărora
poate fi solicitată, ele se sting reciproc integral (cu condiţia egalităţii sumei obligaţiei)
sau parţial (dacă sumele obligaţiilor opuse sint diverse). De exemplu, in cazurile in
care sint prezente două contracte de imprumut, iar fiecare din părţi are calitatea de
imprumutător intr-un contract şi de imprumutat in al doilea. Cu toate acestea nu
există obstacole pentru a fi supuse compensării obligaţiile, care iau naştere din două
contracte diverse după natura lor (de exemplu, obligaţiile cumpărătorului , care nu a
achitat integral mărfurile primite, se sting prin compensarea obligaţiilor din
contractul de antrepriză, in care vinzătorul are calitatea de client, iar cumpărătorul -
de antreprenor). In toate aceste cazuri obligaţiile sint opuse, intrucit creditorul unei
obligaţii este debitorul celeilalte.
3. Prin compensare poate fi stinsă o obligaţie incontestabilă, asigurată cu
apărare juridică. Nu este admisă compensarea creanţelor, faţă de care, in urma
declaraţiei contragentului, va fi aplicat termenul de prescripţie (şi el deja a expirat
pină la momentul compensării), obligaţia poate fi stinsă prin compensare, dacă
debitorul benevol a dat consimţămăntul pentru executarea ei. In caz contrar
creditorul se va adresa in judecată cu rugămintea de a fi restabilit, in ordinea
respectivă, termenul de prescripţie. De asemenea nu se admite compensarea
creanţelor cu caracter personal şi compensarea altor creanţe indicate in lege sau in
contract (art.659).
4. Omogenitatea şi lichiditatea de asemenea sint condiţii ale compensării, care se
referă, in special, la obiectul obligaţiei. Mai frecfente sint compensările obligaţiilor
băneşti sau, cel puţin, a unor asemenea obligaţii care pot fi exprimate in bani (in
cazul de la urmă este vorba, in afară de obiecte, despre lucru şi servicii).
Omogenitatea trebuie să se manifeste şi in natura obligaţiilor. Astfel, urmează să fie
recunoscute neomogane şi respectiv in imposibilitatea de a fi compensate creanţele
despre transferul plăţii in avans pentru mărfurile primite – conform unui contract, şi
despre incasarea amenzii pentru nefurnizarea cantităţii cuvenite – conform altui
contract. Consider obligaţiile neomogene şi in imposibilitate de compensare
rambursarea sumei primite a creditului unei părţi şi obligaţiile cu caracter subsidiar
apărute in urma fidejusiunii, ale altei părţi.
In toate cazurile obligaţia trebuie să aibă ca obiect prestaţia de a da suma de
bani sau bunuri fungibile de aceeaşi natură. Compensaţia nu este posibilă cind
obiectul obligaţiilor reciproce constă in bunuri certe sau bunuri de gen de specie
diferită.
5. Sensul creanţei din articolul comentat constă in faptul că respectiva
compensare se aplică faţă de obligaţiile care pot fi executate, in special, faţă de
acelea pentru care a survenit termenul de executare şi nu contează dacă acest
termen a fost prevăzut in obligaţie sau a fost determinat de către creditor realizăndu-
şi astfel dreptul său (art.575)
6. Dacă debitorului i se acordă un termen de graţie, pentru plata unei creanţe, el
nu impiedică compensarea. De exemplu, pentru debitor, conform contractului de
imprumut cu termenul nedeterminat de executare, legea prevede un termen de
graşie de 30 de zile (art.871 al.(4)). Reieşind din alineatul (2) al articolului comentat,
in curs de 30 de zile părţile pot in mod reciproc să stingă obligaţiile şi creanţele
opuse, care urmează a fi executate prin compensare.
7. Urmează a fi compensate obligaţiile care pot fi executate, in special acele
pentru care incă nu a survenit termenul de executare. Executarea inainte de termen
a obligaţiilor prin compensare este posibilă in linii generale doar dacă titularii lor
consimt (creditorul poate cere executarea obligaţiei inainte de termen in cazul in
care debitorul se află in incapacitate de plată sau a redus garanţiile convenite
anterior sau in genere nu le-a putut prezenta, precum şi in alte cazuri prevăzute de
lege (art.576). De asemenea debitorul poate cere executarea obligaţiei inainte de
termen dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea
(art.575 al.(2)).
8. Compensarea se face prin declaraţia uneia din părţi dacă simultan sint
prezente următoarele condiţii:
a) prezenţa creanţei opuse (participarea părţilor in două obligaţii astfel ca
creditorul dintr-o obligaţie să fie debitor in altă obligaţie;
b) omogenitatea obiectului incit compensarea să nu fie anticipată de acordul
părţilor de a schimba obiectul obligaţiei.
c) dacă ambele creanţe ce urmează a fi compensate sint scadente şi in cazul in
care ele incă nu sint scadente, dar titularii lor consimt şi alte condiţii stipulate in
acest capitol.
Declaraţia privind compensarea se face nemijlocit contragentului sau se prezintă
in formă de cerere reconvenţională.
9. Creanţele declarate pentru compensare se consideră stinse nu din momentul
compensării , ci din momentul cind ele sint scadente.

Articolul 652. Conpensarea creanţelor neechivalente

In cazul in care creanţele supuse compensării nu sint echivalente, se

stinge doar creanţa acoperită integral.

Dacă creanţele opuse nu sint echivalente, atunci cea mai mare se stinge doar in
partea respectivă, in rest ea rămine in vigoare.

Articolul 654. Compensarea creanţelor cu locuri de executare diferite

Dacă creanţele supuse compensării au locuri de executare diferite,

solicitantul compensării este obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte
părţi prin faptul că nu poate primi executarea sau nu poate executa
obligaţia in locul stabilit.

1. Determinarea locului de executare a obligaţiei, dacă creanţele care urmează a

fi compensate au diferite locuri de executare, prezintă importanţă nu doar pentru
soluţionarea chestiunii despre faptul unde partea-debitorul este obligată să
efectueze executarea, dar şi pentru soluţionarea altor chestiuni ce au legătură cu
executarea obligaţiilor. In special de locul executării depinde soluţionarea chestiunii
privind distribuirea cheltuielilor, repararea prejudiciilor cauzate părţii opuse in urma
faptului că partea care a cerut compensarea nu poate primi executarea sau nu poate
executa obligaţia in locul stabilit.
2. Dacă creanţele au locuri de executare diferite, părţile stabilesc locul de efectuare
a compensării. In special, efectuind calculele pentru mărfurile transmise, lucrările
executate şi serviciile prestate sau alte obligaţii băneşti realizate prin bănci, loc al
executării este locul aflării băncii care trece banii in cont.
Partea care a schimbat locul efectuării compensării este obligată să repare
prejudiciul in cazul in care contragentul v-a dovedi că nu a putut primi sau efectua
executarea din cauză că prima parte a schimbat locul efectuării compensării fără
consimţămintul contragentului sau fără ca el să fie informat despre aceasta.

Articolul 656. Compensarea in cazul cesiunii creanţei sau preluării datoriei

(1) In cazul cesiunii creanţei, debitorul are dreptul să opună noului

creditor creanţa sa faţă de vechiul creditor dacă scadenţa acestei creanţe
are loc inainte de primirea inştiinţării despre cesiune, dacă scadenţa nu
este indicată sau dacă executarea poate fi cerută oricind.
(1277)In cazul preluării datoriei, noul debitor nu are dreptul să opună o
creanţă ce aparţine vichiului creditor.

1. Articolul comentat odată cu cesiunea creanţei presupune şi transmiterea

datoriei (in locul vechilor creditori şi debitori vin alţii noi). In această privinţă are
importanţă dispoziţia art.570. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care
rezultă din raportul dintre creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre
compensare o creanţă ce aparţine debitorului iniţial. Legătura dintre formarea
datoriei şi momentul notificării se explică prin faptul că anume ea este generatorul
acţiunilor ulterioare ale debitorului (prezentarea creanţei respective pentru
compensare).
2. Articolul este intemeiat pe recunoaşterea trecerii datoriei vechiului creditor la
cel nou. Totodată declaraţia privind compensarea creditorului denotă concomitent că
astfel a fost respectată cerinţa art.564 şi anume dacă cedentul a notificat debitorul
că a cedat creanţa sau ii reprezintă un interes privitor la cesiune. Titularul unei
creanţe o poate transmite , fără consimţămăntul debitorului, unui terţ, dacă aceasta
nu contravine esenţei obligaţiei, inţelegerii dintre părţi sau legii (art.557).
3. Se recunoaşte că datoria creditorului vechi a trecut asupra celui nou, dacă
creanţa era scadentă pină la informarea creditorului nou despre cesiune sau in cazul
in care termenul ei nu este indicat sau dacă executarea poate fi cerută in orice
moment. Astfel, debitorul poate cere factorului compensarea creanţei faţă de
aderent, dacă această creanţă era scadentă la momentul transferului creanţei către
factor (art.1297 al.(2)).
Este prezentată spre compensare creanţa care a aparţinut debitorului iniţial. In
unele cazuri norma respectivă oferă posibilitatea de a efectua compensarea părţii
indicate in ea.
4. Noul debitor poate opune creditorului excepţiile care rezultă din raportul dintre
creditor şi debitorul precedent, dar nu poate prezenta spre compensare o creanţă ce
aparţine debitorului iniţial (art.570).

Articolul 657. Compensarea in cazul obligaţiilor solidare

(1) Debitorul salidar nu poate compensa datoria creditorului faţă de alt

codebitor, cu excepţia părţii ultimului in datoria solidară.
(1278)Debitorul, inclusiv cel solidar, nu poate opune creditorului solidar
compensarea datoriei unui codebitor faţă de sine, cu excepţia părţii
ultimului in creanţa solidară.
 1. Chestiunea privind compensarea poate să apară şi in privinţa debitorilor solidari
sau creditorilor solidari. Efectele solidarităţii in partea creditorului corespund
efectelor solidarităţii in partea debitorului. Art.530 prevede admisibilitatea unei
asemenea compensări astfel ca să se păstreze dispoziţiile principale ce se referă la
executarea de către debitor a obligaţiei solidare.
2. Solidaritatea in partea creditorilor denotă posibilitatea fiecăruia din ei de a
prezenta creanţe debitorului in orice parte a datoriei. Respectiv, debitorul are dreptul
si-i ceară fiecăruia din creditori primirea prestaţiei, avănd in vedere că, refuzind
primirea ei, se pomeneşte in intirziere. Cu toate acestea dreptul menţionat la
alegerea dintre creditori ii aparţine debitorului doar pină ce unul din creditori i-a
declarat despre creanţa sa, după aceasta obligaţia cu pluritatea de persoane in
partea creditorului se transformă intr-o obligaţie obişnuită, in care debitorului i se
opune un singur creditor – acel care a declarat despre creanţa sa. Dacă creanţa
cuprinde doar o parte din datorie, toţi ceilalţi cocreditori, cit şi acel care a declarat
despre creanţa parţială, sint recunoscuţi creditori solidari in partea respectivă a
datoriei.
3. In conformitate cu articolul comentat efectele de pe urma transformării
codebitorului in creditor pot surveni in cazul compensării creanţei opuse adresate
creditorului de către codebitor. De exemplu, clientul care a incheiat contract cu ciţiva
antreprenori pentru construcţia unei clădiri in cazul in care o creanţă faţă de ei, din
cauza neexecutării la timp a lucrărilor de construcţie, poate calcula o parte din sumă
in contul datoriei, pe care o are faţă de unul din coantreprenori in legătură cu plata
pentru lucrările executate de către acesta din urmă.
4. In articolul comentat se are in vedere indivizibilitatea obiectului obligaţiei care
pentru cazurile pluralităţii de persoane in obligaţie atit in partea creditorului cit şi a
debitorului prevede solidaritatea lor.
5. Compensarea creanţei creditorului de către un debitor produce efecte faţă de
ceilalţi debitori, cu condiţia că suma compensată să nu depăşească partea fiecăruia
in datoria solidară.

Articolul 658. Compensarea in cazul fidejusiunii

Fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează

debitorului, dar debitorul nu poate opune creditorului compensarea datoriei
acestuia faţă de fidejusor.

1. Această normă pentru prima oară a fost introdusă in legislaţia civilă a Republcii
Moldova. Dacă debitorul nu poate opune creditorului compensarea datoriei,
fidejusorul poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează debitorului.
2. Fidejusorul, care a executat obligaţia prin compensarea a ceea ce creditorul
datoreză debitorului, are drept de regres contra debitorului in mărimea sumelor pe
care le-a plătit. In cazul citorva debitori solidari, fidejusorul poate prezenta spre
compensarea a ceea ce creditorul datorează unuia din debitori. (art..1163).

Articolul 659. Inadmisibilitatea compensării

(1) Nu este admisă compensarea creanţelor:

a) cu termenul de prescripţie expirat; această regulă nu se aplică in
cazul in care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al
cărei termen de prescripţie a expirat putea fi compensată;
b) privind repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea sănătăţii sau
prin cauzarea morţii;
 c) privind plata pensiei alimentare;
d) privind intreţinerea pe viaţă;
e) dacă obiectul prestaţiei este un bun insesizabil;
f) cind obligaţia s-a născut dintr-o faptă ilicită intenţionată;
(1279)in alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Nu se admite compensarea creanţei exclusă prin contract.

1. Articolul comentat cuprinde doar o enumerare aproximativă a cazurilor in care

compensarea este inadmisibilă. Raza lor este extinsă, de către Codul Civil şi alte legi
sau de către părţile contractante.
2. Particularitatea excluderii posibilităţii compensării rezidă in faptul că aceste
cazuri sint predestinate de necesitatea de a asigura interesele părţii slabe din
contract, cit şi interesele persoanelor terţe. Din această cauză intr-un şir de norme
imperative din Codul Civil este stipulată interzicerea, care in măsură egală exclude
posibilitatea compensării nu doar in urma voinţei uneia din părţi, dar chiar şi conform
acordulu intre ele.
3. Insăşi art. 659 interzice, in special, compensarea creanţelor privind repararea
prejudiciului cauzat prin vătămatea sănătăţii sau prin cauzarea morţii, creanţelor
privind intreţinerea pe viaţă, plata pensiei alimentare. Compensarea este exclusă şi
in cazul in care, in urma declaraţiei părţii opuse, faţă de creanţa respectivă trebuie
aplicat termenul de prescripţie şi acest termen a expirat. Legea admite aplicarea
prescripţiei extinctive la cererea unei părţi in litigiu depusă pină la incheierea
dezbaterilor judiciare in fond (art.271). Se admite compensarea creanţelor in cazul in
care termenul de prescripţie a expirat după data la care creanţa al cărei termen de
prescripţie a expirat putea fi compensată;
4. Nu doar legea, dar şi insăşi părţile au posibilitatea de a exclude compensarea
prin contract in orice condiţii stipulate in cadrul lui. Nu sint supuse compensării
creanţele, pe care ar putea să le prezinte debitorul aderentului, in legătură cu faptul
că aderentul a incălcat convenţia privind interzicerea cesiunii creanţelor către factor
(art.1293).

S e c t i u n e a a 4-a
ALTE TEMEIURI DE STINGERE
A OBLIGATIILOR

Articolul 660. Confuziunea

Obligaţia se stinge incazul in care o singură persoană intruneşte

calitatea de creditor şi cea de debitor (confuziunea). In unele cazuri, dacă
confuziunea incetează să existe, efectele ei incetează deasemenea.

Confuziunea este un mod de stingere a obligaţiilor care constă in intrunirea

asupra aceleaşi persoane atit a calităţii de creditor, cit şi a celei de debitor, cu privire
la aceeaşi obligaţie. Dealtfel, confuziunea constituie şi o imposibilitate de executare a
obligaţiei, deoarece prin intrunirea in aceiaşi persoană a calităţii de creditor şi de
debitor, creditorul nu poate cere executarea obligaţiei, iar debitorul nu poate plăti;
creditorul a devenit propriul său debitor.
Confuziunea se aplică tuturor obligaţiilor de natură contractuală sau
extracontractuală, existind fie intre persoane fizice, fie intre persoane juridice.
Intre persoane fizice, confuziunea operează cu ocazia succesiunii, cind creditorul
succede debitorului sau invers, ca succesor legal sau legatar universal, care a
acceptat succesiunea pur şi simplu. Confuziunea se produce de asemenea, cind
locatarul cumpără de la locator, bunul pe care-l inchiriază. Intre persoane juridice
 confuziunea intervine in cazul reorganizării acestora. Astfel, dacă două persoane
juridice supuse comasării prin absorbţie sau fuziune, există in raport obligaţional,
acesta se stinge ca urmare a faptului că persoana juridică rezultată din comasare
a devenit, in cadrul aceluiaşi raport de obligaţie, şi debitoare şi creditoare. Tot
astfel, in cazul divizării unei persoane juridice, dacă o parte a patrimoniului
acesteia este atribuită unei alte persoane juridice, faţă de care persoana juridică
divizată era debitoare sau creditoare, obligaţia se stinge, dacă in acea parte a
patrimoniului se află cuprinsă creanţa sau datoria respectivă. Confuziunea poate
să se producă pentru totalitatea sau pentru o parte din creanţă, după cum i se
transmite succesorului totalitatea sau o parte din drepturile şi obligaţiile autorului
său.
Confuziunea poate inceta prin anularea cauzei care a produs-o. Astfel, dacă
actul prin care a operat confuziunea a fost desfiinţat retroactiv, prin efectul nulităţii
sau al rezoluţiunii, atunci toate efectele confuziunii se desfiinţează, iar vechea
obligaţie renaşte cu toate consecinţele ce decurg din acest fapt. Confuziunea işi
pierde efectul cind moştenitorul, care a acceptat succesiunea este declarat nedemn
(art. 1434); cind acceptarea succesiunii este anulată pentru viciu de consimţămint
sau cind persoana care a fost declarată moartă va apărea sau se va descoperi locul
de aflare a acesteia (art.53).

Art.661. Efectul confuziunii asupra fidejusiunii

Confuziunea care operează prin intrunirea de către aceeaşi persoană a

calităţilor de creditor şi debitor profită fidejusorului. Prin intrunirea de
către aceeaşi persoană a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de
fidejusor şi de debitor, obligaţia principală nu se stinge.

1. Confuziunea stinge obligaţia cu toate garanţiile şi accesoriile sale, deoarece

nu mai există datorie la care să se alipească. Confuziunea liberează de asemenea şi
pe fidejusor, căci dacă creditorul ar putea să ceară plata de la fidejusor, acesta ar fi
in drept să se intoarcă impotriva lui cu acţiunea in regres.
2. Confuziunea operată prin concursul calităţilor de creditor sau debitor şi de
fidejusor nu stinge, decit obligaţia accesorie a fidejusorului nu şi obligaţia principală a
debitorului, care continuă să existe. Astfel, in cazul cind debitorul moşteneşte pe
fidejusor sau invers, fidejusiunea se stinge prin confuziune numai in raporturile dintre
debitor şi fidejusor insă nu şi faţă de creditor care poate invoca fidejusiunea, dacă are
interes.
In cazul cind sint mai mulţi fidejusori şi creditorul moşteneşte pe unul dintre
ei, ceilalţi fidejusori nu sunt liberaţi, insă ei au beneficiul de diviziune, aşa incit
creditorul nu-i poate urmări decit pentru partea lor, după ce s-a scăzut partea
fidejusorului căruia i-a succedat.
In cazul cind un fidejusor s-a obligat faţă de doi creditori solidari şi dacă
succede unuia dintre ei, el rămine obligat faţă de celălalt creditor.

Articolul 662. Remiterea de datorie

(1) Obligaţia se stinge dacă creditorul, in baza unei inţelegeri cu

debitorul, il eliberează pe acesta de executarea obligaţiei (remiterea de
datorie). Remiterea de datorie este totală dacă nu a fost stipulat expres că
este parţială.
(2) Obligaţia se stinge, de asemenea, printr-un contract in care creditorul
recunoaşte că obligaţia nu există.
 (3) Remiterea de datorie faţă de debitorul principal are efecte şi faţă
de garanţi.
(4) Renunţarea de către creditor la un mijloc de garanţie nu permite
a se prezuma că a renunţat la creanţa garantată.
(5) Remiterea de datorie faţă de un garant are efecte şi faţă de
ceilalţi garanţi.
(6) Este interzisă remiterea de datorie dacă remiterea incalcă drepturile
de creanţă ale terţilor faţă de creditor.

1. Orice persoană poate dispune de drepturile sale, inclusiv poate renunţa la

ele. Renunţarea gratuită a creditorului de a valorifica contra debitorului drepturile
izvorind dintr-o creanţă se numeşte remitere de datorie. Remiterea de datorie nu
este un act unilateral, ci un contract, consimţămintul debitorului fiind deopotrivă
necesar. O renunţare unilaterală a creditorului la dreptul său de creanţă este
inopozabilă debitorului. Creditorul singur ar putea cel mult să nu-l urmărească pe
debitor, dar nu ar putea să să-l impiedice pe acesta de a se libera prin plată.
Debitorul are oricind facultatea de a executa prestaţia ce o datorează impotriva
voinţei creditorului, recurgind la consemnaţiune sau la alte moduri de stingere sau
desfiinţare retroactivă a obligaţiunii.
Remiterea de datorie este un act cu titlu gratuit. Dacă creditorul ar pretinde o
contraprestaţie, atunci operaţiunea s-ar analiza, după imprejurări ca o plată, dare in
plată, compensaţie, novaţie prin schimbare de obiect ori ca o tranzacţie.
Fiind un act cu titlu gratuit, remiterea de datorie este supusă regulilor acestei
categorii de acte. In privinţa condiţiilor de formă, remiterea se poate săvirşi in orice
formă, ea putind să rezulte din fapte ale creditorului care să dovedească hotărirea
acestuia de a-l elibera pe debitor şi din imprejurări care să dovedească acceptarea
liberaţiunii de către debitor.
2. Remiterea de datorie se poate face prin mai multe mijloace, cum ar fi
remiterea voluntară a titlului original constatator al creanţei sau eliberarea unei
chitanţe, deşi nu a primit plata. Deasemeni, remiterea poate să rezulte dintr-un
contract sau dintr-o clauză contractuală, prin care creditorul declară că a făcut
remitere de datorie sau că datoria este achitată, sau că obligaţia nu există.
3. Remiterea de datorie are ca efect principal stingerea obligaţiei şi liberarea
debitorului. Odată cu stingerea obligaţiei principale se sting şi garanţiile acesteia.
Astfel, remiterea voluntară acordată debitorului liberează şi pe fidejusor. Liberarea
fidejusorului este o consecinţă necesară şi inevitabilă a remiterii datoriei debitorului
principal.
4. Remiterea făcută fidejusorului nu liberează pe debitorul principal, deoarece
obligaţia principală poate exista independent de obligaţia accesorie. Remiterea
făcută fidejusorului trebuie să fie cu titlu gratuit, căci dacă ar fi cu titlu oneros, atunci
ar avea un efect absolut, ca şi plata insăşi. In cazul in care creanţa este garantată
prin mai multe mijloace de garantare, creditorul poate renunţa la oricare din ele, fără
ca prin aceasta să influenţeze in vre-un fel celelalte garanţii sau insăşi creanţa
garantată. Astfel, remiterea unei ipoteci nu este deajuns pentru a se presupune
remiterea datoriei garantată prin ipoteca remisă.
5. Prevederile art. 662 al. 5 işi găsesc aplicare in cazul in care remiterea de
datorie a fost făcută unuia dintre fidejusori in urma plăţii sau in cazul in care a fost
făcută unuia dintre fidejusorii solidari. In ambele cazuri remiterea va produce efecte
liberatoare şi faţă de ceilalţi fidejusori.

Art. 663. Imposibilitatea fortuită de executare

(1) Obligaţia se stinge prin imposibilitatea executării dacă

imposibilitatea se datorează unei imprejurări pentru care debitorul nu
răspunde.
(2) Sarcina de a dovedi imposibilitatea executării revine debitorului.
(3) Debitorul care este in imposibilitate de a-şi executa obligaţia nu
poate pretinde executarea unei obligaţii corelative de către creditor, iar
dacă aceasta este executată, trebuie să restituie tot ce a primit, cu
excepţia cazurilor in care debitorul demonstrează că imposibilitatea
executării a apărut din vina creditorului.
(4) Dacă debitorul a executat parţial obligaţia care a devenit
imposibil de executat, creditorul este ţinut să execute o obligaţie corelativă
pină la concurenţa imbogăţirii sale.

1. Prin imposibilitate fortuită de executare se inţelege situaţia in care debitorul

ulterior naşterii obligaţiei nu poate săvirşi in favoarea creditorului anumite acţiuni
care constituie conţinutul obligaţiei, deoarece au survenit imprejurări care fac
obligaţia imposibilă de executat. Imposibilitatea executării obligaţiei poate fi de
ordin fizic, cind bunul datorat piere sau de ordin juridic, cind bunul este scos din
circuitul civil sau constituie obiectul unei exproprieri pentru cauză de utilitate
pubică.
Acest mod de stingere a obligaţiilor este propriu obligaţiilor care au ca obiect
prestaţia de predare a unui bun individual determinat, precum şi obligaţiilor de a
face, care implică un fapt personal al debitorului. Dacă obligaţia are ca obiect un
bun determinat generic, ea nu se stinge prin distrugerea acelui bun, deoarece
bunurile generice nu pier (genera non pereunt), astfel că debitorul va trebui să
procure bunul pe care s-a indatorat al preda. De asemenea, nu se sting, din
această cauză, nici obligaţiile de a face, altele decit acelea care au ca obiect un
fapt personal al debitorului, fiindcă ele pot fi executate oricind prin altul.
Pentru a duce la stingerea obligaţiei, imposibilitatea de executare trebuie să fie o
consecinţă a unor imprejurări excepţionale de natură să inlăture orice ideie de
culpă a debitorului, cum ar fi cazurile fortuite şi cele de forţă majoră. Deasemeni,
pentru ca debitorul să fie liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă
majoră se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc inainte de punerea sa
in intirziere. Dacă imposibilitatea de executare se datorează culpei debitorului sau
dacă a survenit ulterior punerii sale in intirziere, atunci debitorul va fi ţinut să-şi
execute obligaţia prin echivalent.
2. Sarcina probării cazului de forţă majoră ori a cazului fortuit se face potrivit
dreptului comun in materie de probe, de către debitor, deoarece el este cel care
invocă exonerarea. Pentru ipoteza in care creditorul susţine, in combatere, că
imposibilitatea executării obligaţiei nu este rezultatul forţei majore ori a cazului
fortuit, sarcina dovezii – conform principiului enunţat,- trece asupra creditorului care
va trebui să demonstreze culpa debitorului.
3. Potrivit art.663 al.3 debitorul obligaţiei imposibil de executat nu va putea
pretinde celeilalte părţi să-şi execute obligaţia corelativă. Temeiul juridic al regulii il
găsim in reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor, in imprejurarea că fiecare
dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Neexecutarea uneia
lipseşte de suport juridic pe cealaltă, care astfel nu va mai putea fi executată. Spre
exemplu, dacă in timpul locaţiunii bunul inchiriat piere, prin caz fortuit, atunci
locaţiunea incetează de plin drept (art. 903 lit.b) şi ca urmare locatorul, in calitatea
sa de debitor al obligaţiei imposibil de executat, nu va avea dreptul să pretindă chiria
de la locatar.
In cazul in care debitorul a primit prestaţia de la creditor, iar ulterior obligaţia
sa devine imposibilă de executat din motive neimputabile creditorului, el trebuie să
restituie tot ce a primit, deoarece temeiul raportului obligaţional a decăzut.
Restituirea se va face in conformitate cu capitolul XXXIII privind imbogăţirea fără
justă cauză.
 (1280)Dacă obligaţia care a devenit imposibilă de executat a fost executată
parţial, atunci debitorul va suporta riscul contractului numai in măsura părţii
neexecutate de el. Pentru restul obligaţiei debitorul va primi de la creditor
executarea corespunzătoare a obligaţiei, căci pentru această parte a obligaţiei
contractul se menţine in vigoare şi respectiv i-şi produce efectele.

Articolul 664. Decesul persoanei fizice sau lichidarea persoanei juridice

(1) Obligaţia se stinge prin decesul debitorului dacă executarea ei

este imposibilă fără participarea personală a acestuia sau dacă este legată
in alt mod de persoana debitorului.
(2) Obligaţia se stinge prin decesul creditorului dacă executarea ii
este destinată personal sau dacă este legată in alt mod de persoana
creditorului.
(3) Obligaţia se stinge prin lichidarea persoanei juridice (debitor sau
creditor), cu excepţia cazurilor in care obligaţia sau creanţa persoanei
juridice lichidate se transmite prin lege unor alte persoane.

(1) De regulă, obligaţia nu se stinge prin moartea debitorului, ci urmează a fi

executată de către succesorii in drepturi. Insă, in cazul in care părţile au stabilit in
contract că obligaţia trebuie executată anume de către debitor, atunci prin decesul
debitorului obligaţia se stinge. Deasemeni, obligaţia se stinge in cazul in care are un
caracter strict personal (intuituu personae), adică are ca obiect prestaţii a căror
indeplinire face apel la aptitudinile, deprinderea, experienţa sau alte insuşiri ale
debitorului, cum ar fi de exemplu, obligaţia unui pictor, cunoscut şi apreciat de
creditor pentru valoarea artistică a lucrărilor sale, de a executa un tablou pe baza
convenţiei incheiate cu creditorul. Este evident că asemenea obligaţii nu pot fi
executate decit de către debitor, astfel incit decesul acestuia face imposibilă
executarea corespunzătoare a obligaţiei.
(2) La fel ca şi in cazul alineatului precedent, obligaţia se stinge prin decesul
creditorului atunci cind din conţinutul obligaţiei rezultă că executarea este destinată
personal creditorului ori are un caracter strict personal, cum ar fi de exemplu, in
cazul plăţii pensiei de intreţinere, care se datorează persoanei inapte, atit timp cit
aceasta este in viaţă. In unele raporturi obligaţionale, legea face excepţii de la regula
nominalizată şi obligă debitorul să execute obligaţia după decesul creditorului.Astfel,
in cazul decesului mandantului (creditorului), mandatarul trebuie să continue
executarea obligaţiilor contractuale pină cind succesorul sau reprezentantul legal al
mandantului poate lua toate măsurile necesare (art.1051 alin.2).
(3) In cazul persoanelor juridice obligaţia se stinge prin lichidarea acesteia,
indiferent dacă obligaţia are sau nu un caracter personal, deoarece prin lichidare,
persoana juridică işi incetează activitatea fără ca drepturile şi obligaţiile acesteia să
treacă pe cale succesorală la alte persoane. Conform art.29 alin.3 al Legii
nr.1265/2000, intreprinderea sau organizaţia se consideră lichidată din momentul
adoptării deciziei de radiere din Registrul de stat şi consemnarea acestui fapt in
Registru. Tot din acest moment se consideră şi obligaţia stinsă. In unele situaţii,
obligaţiile continuă să existe chiar şi după lichidarea persoanei juridice, cum ar fi de
exemplu, in cazul capitalzării sumelor cuvenite pentru repararea prejudiciului cauzat
prin vătămarea integrităţii corporale sau prin deces (art.1420 alin.4).
Prevederile acestui articol nu stabilesc in mod expres care sunt consecinţele
stingerii obligaţiei, pentru ipoteza in care cealaltă parte şi-a executat total sau
parţial obligaţiile. In asemenea cazuri, partea care a executat obligaţia, are dreptul
de a pretinde restituirea prestaţiei executate, conform regulilor imbogăţirii fără
just temei, dacă altceva nu rezultă din actul generator de obligaţii.
 Art. 665. Novaţia

(1281)Obligaţia se stinge in baza inţelegerii dintre părţi de a o

inlocui cu o altă obligaţie (novaţie).
(1282)Voinţa de a inlocui o obligaţie cu alta trebuie să fie stipulată
expres.
(1283)Stingerea obligaţiei principale prin novaţie stinge şi obligaţiile
accesorii dacă părţile nu au stipulat expres altfel.

1. Novaţia este o operaţie juridică prin care părţile sting o obligaţie veche şi o
inlocuiesc cu o obligaţie nouă. Stingerea obligaţiei vechi şi naşterea noii obligaţii au
loc concomitent, in baza unuia şi aceluiaşi act juridic. Pentru valabilitatea actului de
novaţie se cer a fi indeplinite toate condiţiile de valabilitate pe care trebuie să le
intrunească orice act juridic. Pe lingă acestea, novaţia presupune şi respectarea
următoarelor condiţii: a) existenţa unei obligaţii valabile care urmează să se stingă
prin novaţie, căci dacă această obligaţie este lovită de o nultate absolută, ea nu
poate forma obiectul unei novaţii, iar dacă este lovită de o nulitate relativă, atunci ea
poate fi novată, deoarece intenţia de a o nova implică o prealabilă renunţare la
invocarea nulităţii şi deci voinţa de a o confirma. b) naşterea unei obligaţii noi
valabile, deoarece numai prin existenţa ei valabilă se stinge vechea obligaţie şi se
infăptuieşte novaţia. Dacă noua obligaţie ar fi lovită de nulitate sau ar face obiectul
unei rezoluţiuni, ea se desfiinţează retroactiv şi deci novaţia nu se poate realiza. c)
noua obligaţie trebuie să conţină un element nou (aliquid novi) faţă de cea veche.
Acest element trebuie să privească unul din elementele constitutive ale obligaţiei,
cum ar fi schimbarea uneia din părţi, schimbarea obiectului, a cauzei sau adăugarea
ori inlăturarea unei condiţii care afectează obligaţia existentă. Schimbarea
creditorului intervine, de exemplu, cind cumpărătorul unui bun se obligă la cererea
vinzătorului să efectuieze plata preţului către o altă persoană. O astfel de novaţie se
aseamănă cu cesiunea de creanţă, dar se deosebeşte prin faptul că se face cu
acordul debitorului, fără indeplinirea formalităţilor cerute pentru opozabilitate faţă de
terţi şi are ca efect stingerea obligaţiei debitorului faţă de creditorul iniţial şi naşterea
unei alte obligaţii faţă de noul creditor. Elementul nou poate consta, de asemenea, in
schimbarea obiectului, cind părţile se inţeleg ca debitorul să execute o altă prestaţie
decit cea stabilită in obligaţia care se stinge, cum ar fi de exemplu, predarea unui
bun in locul unei sume de bani sau invers. Novaţia prin schimbarea cauzei intervine
in situaţia cind părţile se inţeleg ca prestaţia datorată de debitor să aibă o altă cauză
decit aceea a obligaţiei iniţiale, cum ar fi de pildă, in cazul in care cumpărătorul,
debitor al preţului, păstrează suma respectivă dar cu titlu de imprumut. Elementul
nou poate să constea şi in adăugarea sau inlăturarea unei condiţii, caz in care
obligaţia condiţională se va transforma intr-o obligaţie pură şi simplă sau dincontra
obligaţia pură şi simplă se va transforma intr-o obligaţie condiţională. Modificarea
termenului de executare a obligaţiei nu constituie o novaţie, neavind ca efect
stingerea obligaţiei vechi şi naşterea concomitentă a unei obligaţii noi. d) intenţia
părţilor de a nova constituie elementul esenţial al novaţiei. In lipsa acesteea, crearea
unei obligaţii noi prin introducerea la obligaţia veche a unui element nou, nu este
suficient pentru a determina novaţia. Numai voinţa părţilor exprimată in mod cert şi
neechivoc constituie o dovadă a actului de novaţie.
2. Textul al.2 nu se referă la proba actului de novaţie, ci numai la modul in care
urmează să se manifeste voinţa părţilor, precizind in acest sens, că voinţa trebuie să
fie stipulată in mod expres. Desigur, nu este vorba despre exprimarea acestei voinţe
in anumiţi termeni, ci numai despre faptul că ea trebuie să fie neindoielnic şi limpede
exprimată de părţi prin actul de novaţie. Pe cale de consecinţă, voinţa nu se
prezumă.
3. Stingerea obligaţiei prin novaţie produce aceleaşi efecte ca şi plata, obligaţiunea
novată dispărind cu toate accesoriile sale, iar drepturile creditorului neputind să
derive decit din noua obligaţie. Astfel, dobinzile vechii creanţe incetează de a mai
curge şi vor curge dobinzile noii creanţe, dacă ea este purtătoare de dobinzi.
Deasemeni, o dată cu vechea obligaţie se vor stinge şi garanţiile reale şi personale
ale ei. Părţile pot stipula insă expres ca noua obligaţie să fie garantată prin vechile
garanţii. De exemplu, in cazul unei novaţii prin schimbare de obiect, părţile pot să
rezerve pentru garantarea noii obligaţii, gajul sau ipotecile care garantau vechea
obligaţie, astfel incit aceste garanţii vor trece la noua obligaţie in momentul cind
prima se stinge. In cazul fidejusiunii, pe lingă acordul părţilor mai este necesar şi
consimţămintul fidejusorului. Tot astfel, in cazul novaţiei prin schimbare de debitor,
care se face fără consimţămintul debitorului, este necesar şi consimţămintul
vechiului debitor in ceea ce priveşte menţinerea garanţiilor, deoarece novaţia are, in
privinţa lui un efect liberator, care nu s-ar produce dacă ipotecile ar putea fi
menţinute fără voia lui.

T i t l u l II
DESPRE CONTRACTE IN GENERAL
Capitolul I
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA CONTRACT
SI LA CONTINUTUL CONTRACTULUI

Articolul 666. Dispoziţii generale cu privire la contract

(1) Contract este acordul de voinţă realizat intre două sau mai multe
persoane prin care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice.
(2) Contractului ii sint aplicabile normele cu privire la actul juridic.
(3) Contractul poate fi de adeziune sau negociat, sinalagmatic sau
unilateral (generează obligaţii doar pentru una dintre părţi), comutativ sau
aleatoriu şi cu executare instantanee sau succesivă, precum şi de
consumator.

(1284)In acest articol se defineşte noţiunea de contract şi se expun unele clasificări

ale contractelor. Cu privire la definirea contractului prin menţionarea faptului că
contractul reprezintă voinţa comună a cel puţin două persoane de a constitui, de
a modifica sau de a stinge intre aceste persoane raporturi juridice nu există nici o
controversă nici in doctrină şi nici in jurisprudenţă. Trebuie insă aici de atras
atenţie asupra faptului că documentul in care este expusă voinţa părţilor
reprezintă doar o formă de manifestare a voinţei părţilor. Lipsa documentului
chiar şi in cazul in care forma scrisă este cerută de lege nu echivalează cu lipsa
contractului ci atrage doar consecinţele prevăzute de lege. De regulă aceste
consecinţe constau in interdicţia de a aduce proba cu martori in scopul
probaţiunii, in inopozabilitatea faţă de terţi sau, in cazurile cind acest efect este
expres prevăzute de lege, nerespectarea formei scrise atrage nulitatea
contractului (vezi com. la art. 211).
(1285)Єi in doctrina de specialitatea єi in jurisprudenюг pentru definirea acordurilor
de voinюг care au drept scopuri constituirea, modificarea sau stingerea
 raporturilor juridice sint folosiюi mai multe noюiuni – contract, convenюie,
tranzacюie. Deєi intr-o anumită măsură aceste noţiuni ar putea fi folosite drept
sinonime totuşi trebuie de avut in vedere că noţiunea de tranzacţie ar trebui
folosită doar pentru definirea contractului prin care părţile previn să inceapă,
termină un proces inceput sau rezolvă dificultăţile ce apar in procesul executării
unei hotăriri judecătoreşti (vezi com. la art. 1331).
(1286)Contratul produce efecte juridice doar pentru părţile acestuia şi doar cind
aceasta este expres prevăzut de lege contractul poate produce efecte juridice şi
pentru terţi (vezi com. la art. 721 şi următoarele). Nu trebuie de confundat partea
contractului cu persoana care a exprimat voinţa la incheierea contractului, a
semnat documentul in care sint expuse clauzele contractului sau a participat in
alt mod la incheierea contractului. Devine parte a contractului şi deci dobindeşte
drepturi şi obligaţii numai persoana a cărei voinţă de a deveni parte la contract a
fost exprimată personal sau prin reprezentant (vezi com. la art. 242 şi
următoarele).
(1287)Dispoziţia alineatului doi stipulează expres că prevederile cu privire la actele
juridice se aplică şi contractului. Deci prevederile cu privire la condiţiile de
valabilitate, cu privire la nulitatea actelor juridice şi alte dispoziţii cu privire la
actele juridice se aplică directe şi nu prin analogie tuturor contractelor. Trebuie de
avut in vedere că dispoziţia alineatului doi nu trebui interpretată in sensul că
contractul nu este un act juridic. Chiar din prevederile art. 196 alin. (3) şi (4)
rezultă in mod expres un actul juridic bilateral sau multilateral este contract.
(1288)In măsura in care nu există reguli speciale din normele generale cu privire la
contracte sau din prevederile cu privire la diferite tipuri de contracte se aplică in
mod direct asupra drepturilor şi obligaţiilor părţilor contractului şi prevederile
titlului I „Despre obligaţii in general”, deoarece contractul este unul din temeiurile
de naştere a obligaţiilor (vezi comentariul la art. 514).
(1289)Contractele de adeziune sint contractele in care clauzele sint preformulate de
una din părţi (de regulă acesta este partea care are o mai mare putere
economică şi care este un comerciant) iar cealaltă parte doar poate să accepte
incheierea contractului in condiţiile impuse sau să renunţe de a incheia
contractul, spre exemplu contractul de transport aerian (vezi com. la art. 712 şi
următoarele). Negociate cint contractele in care fiecare parte negociază toate
clauzele contratului. Această clasificare se face in dependenţă de faptul dacă
clauzele au fost negociate sau nu şi nu in dependenţă de faptul dacă au fost
negociate sau nu.
(1290)Contractele sinalagmatice sint contractele in care obligaţiile sint reciproce şi
există o interdependenţă a obligaţiilor reciproce, spre exemplu contractul de
vinzare-cumpărare (vezi com. la art. 704). Unilaterale sint contractele in care doar
una dintre părţi are obligaţii cealaltă parte avind doar drepturi., spre exemplu
contractul de depozit gratuit. Nu trebui confundate contractele unilaterale cu
actele juridice unilaterale. In cazul contractelor juridice unilaterale noi avem două
sau mai multe părţi dintre care doar una are obligaţii iar cealaltă are doar
drepturi. Pe cind actele juridice unilaterale sint rezultatul manifestări unilaterale a
unei singure voinţe şi deci in cazul actelor juridice unilaterale nu avem două sau
mai multe părţi. Importanţa practică a clasificării contractelor in sinalagmatice şi
unilaterale constă in faptul că doar in cazul contractelor sinalagmatice se va
putea pune problema excepţiei de neexecutare a contractului, problema riscului
şi problema rezoluţiunii contractului (vezi com. la art. 705, 707, 735).
(1291)Contracte comutative sint contractele in care existenţa şi intinderea
prestaţiilor datorate de către părţi sint certe şi pot fi apreciate chiar la momentul
incheierii contractului, spre exemplu contractul de vinzare-cumpărare. Contractul
este aleatoriu in cazul in care existenţa sau intinderea prestaţiilor părţilor sau ale
uneia dintre părţi depinde de un eveniment incert, adică la momentul incheierii
 contractului nu se poate calcula intinderea prestaţiilor ambelor sau cel puţin a
uneia dintre părţi, spre exemplu contractul de asigurare sau contractul de rentă
viageră. Interesul practic al acestei clasificări constă in aceea că problema leziunii
poate fi ridicată doar in cazul contractelor comutative.
(1292)Contractele de consumator sint contactele incheiate intre un comerciant şi un
consumator, adică persoana fizică care procură mărfuri sau servicii pentru
necesităţi personale sau familiale. Deci pentru a defini un contract drept contract
de consumator este necesare ca una dintre părţile acestui contract să fie
consumator şi să incheie contractul in această calitate iar cealaltă parte să
acţioneze in calitate de intreprinzător. Forma de organizare juridică a
intreprinzătorul nu este relevantă pentru acest caz. Deci va fi un contract de
consumator chiar şi contractul incheiat de o persoană fizică, care desfăşoară
activitatea de antreprenoriat in temeiul patentei de intreprinzător (vezi Legea
93/1998). Atribuirea contractelor la contracte de consumator interesează in
măsura in care există norme speciale indreptate la protecţia consumatorului (spre
exemplu vezi com. la art 749 şi următoarele).
(1293)Contractele incheiate de comercianţi sint reglementate de normele codului
civil. Reguli speciale pentru comercianţi se vor aplica numai in cazurile in care
aceasta este prevăzut de codul civil (vezi spre exemplu comentariul la art. 756. In
cazul in care alte legi vor stabili reguli speciale se vor aplica şi dispoziţiile acestor
legi.

Articolul 667. Libertatea contractului

(1) Părţile contractante pot incheia in mod liber, in limitele normelor

imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, in scopul
protecţiei intereselor prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele
unui contract depind de incuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi
condiţionările trebuie reglementate prin lege.
(2) Obligarea la incheierea unui contract este interzisă, cu excepţia
cazurilor cind obligaţia de a contracta este prevăzută de prezentul cod, de
lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol.
(3) Părţile pot incheia contracte care nu sint prevăzute de lege (contracte
nenumite), precum şi contracte care conţin elemente ale diferitelor
contracte prevăzute de lege (contracte complexe).

(1294)Libertatea contractului este principiul fundamental care stă la baza codului

civil. Dreptul părţilor de a determina liber dacă doresc să incheie in contract şi
dacă da cu cine şi in ce condiţii să incheie acest contract constituie unul din
elementele fundamentale ale unei economii de piaţă. Nici o normă constituţională
nu garantează principiul libertăţii contractului. Insă dispoziţiile constituţionale, in
special cele ale articolului 126 care prevăd că statul trebuie să asigure libertatea
comerţului şi activităţii de intreprinzător nu permit limitarea libertăţii contractuale
in cazurile in care aceasta nu este necesar pentru asigurarea ordinii publice sau a
altor interese majore ale societăţii.
(1295)Libertatea de a incheia sau de a refuza incheierea contractului trebuie
exercitată cu bună credinţă şi diligenţă. Astfel persoana care in mod culpabil va
intrerupe negocierile şi va refuza incheierea contractului va fi ţinută să repare
cheltuielile suportate de cealaltă parte (vezi com. la art. 515).
(1296)Dispoziţiile acestui articol se aplică tuturor contractelor si in toate domeniile
cu excepţia cazurilor in care legiuitorul stabileşti reguli care limitează libertatea
contractului reieşind din interese publice. Limitările pot fi introduse atit in ce
priveşte posibilitatea incheierii anumitor contracte, spre exemplu contracte de
 credit bancar pot incheia numai instituţiile financiare (vezi com. la art. 1236 şi
următoarele), cit şi in ce priveşte libertatea părţilor de a determina liber clauzele
contractuale (spre exemplu vezi com. la art. 712 şi următoarele).
(1297)O limită a principiului libertăţii contractului există chiar in textul acestui
articol, care stipulează că libertatea determinării clauzelor contractuale este
limitată de normele imperative, adică de normele care in scopul protecţiei
intereselor generale stabilesc nişte reguli de la care părţile nu pot deroga. In
cazul in care norma are drept scop protecţia intereselor particulare părţile pot
deroga de la această normă.
(1298)Este limitată libertatea contractuală şi de normele care interesează ordinea
publică sau bunele moravuri. In ce priveşte interzicerea derogării de la normele
care interesează ordinea publică aceasta rezultă chiar din alin. (1) care prevede
că libertatea contractuală trebuie exercitată in limitele normelor imperative.
Normele care interesează ordinea publică sint in mod evident norme imperative.
Cit priveşte interzicerea derogării de la normele care interesează bunele moravuri
deşi nu există o normă expresă in acest sens, aceasta rezultă din art. 207 alin. (3)
care prevede că actul juridic care contravine bunelor moravuri este ilicit şi nu
poate avea nici un efect juridic (Vezi com. la art. 207).
(1299)Libertatea contractuală poate fi limitată şi prin stipularea obligaţiei de a
incheia contractul cu anumite persoane (vezi com. la art. 669). In acest caz o
parte este obligată să contracteze chiar şi in situaţia in care nu vrea să inchei un
contract sau nu vrea să inchei contractul cu o anumită persoană, cu excepţia
cazurilor in care va putea invoca circumstanţe care nu-i permit să incheie
contractul (spre exemplu: lipsa bunului solicitat) sau ii dau dreptul să refuze
incheierea contractului cu anumite persoane (spre exemplu: insolvabilitatea
solicitantului).
(1300)Prevederile alin. (2) interzic autorităţilor statului să stabilească limite şi să
impună condiţii părţilor unui contract cu excepţia cazurilor in care atare limite şi
condiţii sint stabilite prin lege. Obligaţia de a demonstra existenţa limitelor şi a
condiţionărilor revine in acest caz autorităţii care pretinde dreptul de a stabili
limite sau de a impune condiţii. Deşi este folosită sintagma „autorităţile statului”
această regulă este aplicabilă şi autorităţilor administraţiei publice locale.
(1301)Principiul libertăţii contractului guvernează nu numai incheierea contractului
ci şi interpretarea acestuia. Părţile sint libere să interpreteze prin acord comun
contractul fără a fi ţinute de regulile de interpretare prevăzute de legislaţie (vezi
comentariul la art. 725 şi următoarele) sau de regulile aplicate de instanţa de
judecată.
(1302)Executarea contractului este de asemenea guvernată de principiul libertăţii
contractului şi deci contractul poate fi executat conform voinţei părţilor, chiar
dacă prestaţia efectuată nu va corespunde prestaţiei datorate conform
contractului.
(1303)De principiul libertăţii contractului ţine libertatea părţilor de a alege forma
dorită, deoarece in cazul contractelor interesează comsimţămintul exprimat al
părţilor (vezi com. la art. 208 şi următoarele) şi nu forma in care este exprimat
consimţămintul. Numai in cazurile in care forma contractului este cerută pentru
valabilitatea contractului părţile nu au dreptul să incheie contractul in altă formă
decit cea prevăzută de lege.
(1304)Pentru a menţiona incă o dată principiul libertăţii contractului legiuitorul
menţionează in mod expres că nimeni nu poate fi obligat să incheie un contract.
Numai in cazul in care legea (nu actele normative subordonate legii) prevăd
obligativitatea incheierii unui contract sau in cazul in care una sau ambele părţi
şi-au asumat obligaţia de a incheia un contract este posibilă obligarea părţii de a
incheia un contract. In doctrină soluţia propusă de alin. (2) este criticată deoarece
ridică un şir de probleme printre care şi problema determinării clauzelor
 contractului. Şi se propune ca in cazul in care o persoană in virtutea legii sau a
unui obligaţii asumate anterior are obligaţia de a incheia un contract şi refuză să
execute această obligaţiei cealaltă partea să aibă dreptul de a pretinde doar la
plata despăgubirilor pentru neexecutarea obligaţiei şi nu aibă dreptul de a cere
obligarea la incheierea contractului.
(1305)Nu trebuie de confundat situaţia in care o parte are obligaţia de a incheia un
contract, deci situaţia in care intre părţi nu există un contract, cu situaţia in care
părţile au incheiat un contract dar pentru ca acesta să producă efecte sint
necesare indeplinirea unor formalităţi (intocmirea unui inscris, inregistrarea
contractului, etc.) şi una din părţi refuză să săvirşească acţiunile necesare pentru
indeplinirea formalităţilor. In primul caz părţile nu au ajuns la un acord de voinţă
deşi există o prevedere legală care obligă una sau ambele părţi să incheie
contractul. In al doilea caz intre părţi există un acord de voinţă, care datorită
necesităţii indeplinirii anumitor formalităţi nu produce efecte juridce.
(1306)In alineatul trei este stipulată o regulă care rezultă din principiul libertăţii
contractului – libertatea de a incheia contracte care nu sint prevăzute de lege cit
şi de a incheia contracte care conţin elemente din diferite contract prevăzute de
lege, spre exemplu incheierea unui contract prin care o parte cumpără un bun şi
i-l transmite in folosinţă vinzătorului. Dacă in cazul contractelor nenumite se vor
aplica direct normele din partea generală a obligaţiilor in cazul contractelor
complexe trebuie să se aplice in primul rind normele din partea specială, in
exemplu nostru normele ce ţin de vinzare-cumpărare şi normele ce ţin de
locaţiune, iar normele din partea generală se vor aplica in măsura in care nu
există dispoziţii derogatorii in partea specială.

Articolul 668. Forţa obligatorie a contractului

(1) Contractul incheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat

expres, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui in conformitate cu
legea, cu uzanţele sau cu principiile echităţii.
(2) Contractul produce efecte numai intre părţi dacă legea nu prevede
altfel. Contractul produce efecte şi pentru succesorii universali sau cu
titlu universal dacă din lege, din contract sau din natura obligaţiei nu
rezultă altfel.
(3) Contractul poate fi modificat sau rezolvit numai in conformitate cu
clauzele sale ori prin acordul părţilor dacă legea nu prevede altfel.

(1307)Contractul incheiat legal dă naştere unor drepturi şi obligaţii. Existenţa şi

intinderea drepturilor şi obligaţiilor trebuie determinată nu numai reieşind din
clauzele expres stipulate in contract. Pe lingă drepturile şi obligaţiile stipulate
expres de părţi contractul dă naştere şi drepturilor şi obligaţiile care rezultă din
natura contractului, lege, uzanţe sau din principiile echităţii. Trebuie de ţinut cont
insă de faptul că in ultimul caz părţile pot exclude apariţia unor drepturi sau
obligaţii in temeiul naturii contractului , legii, uzanţelor sau a principiilor echităţii.
(1308)In cazurile in care anterior intre părţile contractului au fost stabilite anumite
practici trebuie considerat că aceste practici sint obligatorii pentru părţi chiar şi in
condiţiile in care noul contract nu a stipulat obligativitatea acestor practici, cu
condiţia că părţile nu au exclus aplicarea practicilor stabilite anterior.
(1309)In măsura in care părţile nu au exclus aplicarea, se consideră că părţile sint
ţinute de uzanţele care ar fi considerate general aplicabile de persoane care se
află in aceeaşi situaţie in care se află părţile, cu excepţia cazurilor in care
aplicarea acestor uzanţe ar fi nerezonabilă sau ar contravine principiilor echităţii.
Existenţa uzanţelor general aplicabile se determină de către instanţa de judecată
 care este insă obligată să respecte principiul contradictorialităţii.
(1310)Un exemplu de efecte ale contractului care survin in virtutea legii poate servi
dispoziţia articolului 516 care stipulează că raportul obligaţional poate da naştere
unui drept la informare chiar şi in cazul in care această obligaţie nu este stipulată
in mod expres (vezi comentariul la art. 516).
(1311)Conform principiului relativităţii efectelor contractului, contractul produce
efecte doar intre părţi, indiferent de faptul dacă a fost incheiat personal sau prin
intermediul reprezentanţilor. De la acest principiu insă există excepţii in cazurile
prevăzute de lege. Spre exemplu contractul in favoarea terţilor (vezi comentariul
la art. 721 şi următoarele).
(1312)Trebuie de făcut distincţie intre relativitatea efectelor contractului şi
opozabilitatea faţă de terţi (persoane care nu au participat nici direct nici prin
reprezentanţi la incheierea contractului) a contractului. Un contract nu poate să
dea naştere la obligaţii şi, in principiu, la drepturi, decit pentru părţile
contractante. In acest caz contractul este luat in considerare ca un act juridic. In
acelaşi timp contractul poate fi opus şi de către părţi terţilor şi de către terţi
părţilor. In ultimul caz contractul este luat in consideraţie ca un fapt juridic.
(1313)Intre părţile contractului şi terţi există o categorie de persoane, cunoscută
sub denumirea de succesori (sau avinzi-cauză, persoane care nu au participat la
incheierea contractului dar faţă de care se produc anumite efecte ale acestuia, in
temeiul raportului in care se găsesc aceştia cu părţile. Sint consideraţi succesori:
(a) succesorii universali; (b) succesorii cu titlu universal; (c) succesorii cu titlu
particular.
(1314)In temeiul alin. (2) contractul produce efecte şi pentru succesorii universali
sau cu titlul universal. Succesorii cu titlul universal şi succesori cu titlu universal
sint acele persoane care au dobindit, in tot sau in parte, patrimoniul uneia dintre
părţile contractului. Succesor universal este persoana care a dobindit intregul
patrimoniu, iar succesor cu titlu universal este persoana care dobindeşte doar o
fracţiune din patrimoniul unei dintre părţile contractului. Deci intre succesorul
universal şi succesorul cu titlu universal există numai o diferenţă cantitativă –
unul primeşte intregul patrimoniu iar celălat dobindeşte doar o cotă-parte din
patrimoniu.
(1315)Persoanele care fac parte din una ori din cealaltă categorie dobindesc intreg
patrimoniul unei dintre părţile contractului, adică se substituie in toate drepturile
şi toate obligaţiile autorului lor, preluind locul acestuia in contract. Succesorii
universali sau cu titlu universal nu vor dobindi drepturile şi obligaţiile prevăzute
de contract nu mai in cazul in care: (a) aceasta este prevăzut de lege; (b) părţile
au stipulat in acelaşi contract sau printr-un alt contract că toate sau anumite
drepturi şi obligaţii nu trec la succesori; (c) după natura lor drepturile şi obligaţiile
nu pot trece la succesori, spre exemplu in cazul drepturilor şi obligaţiilor
personale (intuitu personae).
(1316)Spre deosebire de succesorii universali sau cu titlu universal succesorii cu
titlu particular dobindesc de la una dintre părţile contractante doar un drept sau
un bun privit in mod individual. Deci ei nu dobindesc un patrimoniu sau o
fracţiune din patrimoniu. Spre exemplu cumpărătorul unui imobil este succesor cu
titlu particular al vinzătorului.
(1317)Deşi art. 668 prevede că contractul produce efecte doar pentru succesorii
universali sau cu titlu universal este in afara discuţiilor că succesorii cu titlu
particular profită sau sint ţinuţi in baza contractului incheiat de autorul lor. Fără a
intra in analiza detaliilor menţionăm următoarele reguli: (a) Succesorul cu titlu
particular profită de drepturile dobindit de autor prin contracte incheiate cu alte
persoane, cu condiţia că aceste drepturi au legătură cu dreptul transmis
succesorului cu titlu particular. Spre exemplu cesionarul unei creanţei, succesor
cu titlu particular, va beneficia, in lipsă de stipulaţie contrară, de garanţiile
 accesorii stabilite printr-un contract anterior cesiunii de creanţă; (b) Obligaţiile
asumate de autor nu se transmit succesorului cu titlu particular, chiar dacă au
legătură cu dreptul transmis. De la această regulă există următoarele excepţii: (i)
In virtutea principiului conform căruia nimeni nu poate transmite mai multe
drepturi decit are, toate modificările aduse de autor dreptului transmis anterior
transmiterii produc efecte şi pentru succesorul cu titlu particular; (ii) Drepturile
reale consimţite de autor anterior transmiterii dreptului sint opozabile şi
succesorului cu titlu particular, cu condiţia respectării regulilor privind publicitatea
acestor drepturi; (iii) Efectele obligaţiilor reale se produc şi in privinţa
succesorului cu titlu particular; (iv) In cazurile prevăzute de lege obligaţiile produc
efecte şi asupra succesorilor cu titlu particular, care nu au fost parte la contractul
care le-a generat. Spre exemplu in cazul in care bunul dat in chirie este vindut
cumpărătorul prea toate drepturile şi obligaţiile vinzătorului (vezi com. la art.
900).
(1318)In temeiul principiului irevocabilităţii contractului pentru modificarea sau
incetarea contractului este necesar consimţămintul ambelor părţi. Alin. (3)
stipulează excepţiile de la acest principiu şi stipulează că contractul poate fi
modificat sau poate inceta şi in temeiul voinţei uneia dintre părţi in cazurile
prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 733 şi următoarele). Este admisă
incetarea contractului in temeiul voinţei uneia dintre părţi spre exemplu in cazul
contractului de locaţiune fără termen (art. 905), contractului de mandat (art.
1050), contractului de depozit (art. 1096). De asemenea părţile pot stipula
posibilitatea denunţării unilaterale a contractului. Clauza privind dreptul
denunţării in mod unilateral al contractului este interzisă in cazurile in care legea
declară contractul irevocabil. Sint interzise, de asemenea clauzele de revocare
care reprezintă o condiţie potestativă, deoarece actele juridice incheiate sub
condiţie potestativă sint lovite de nulitate (vezi comentariul la art. 235).
(1319)Forţa obligatorie a contractului poate inceta şi fără a exista voinţa unei sau a
ambelor părţi ale contractului. Astfel in cazul contractelor personale (intuitu
personae) forţa obligatorie a contractului incetează in cazul decesului creditorului
dacă prestaţia se datora personal creditorului (spre exemplu vezi comentariul la
art. 848) sau in cazul decesului debitorului dacă prestaţia era datorată personal
de debior (vezi spre exemplu comentariul la art. 970).
(1320)O novaţie pentru legislaţia Republicii Moldova este stipulată in articolul 623,
care prevede posibilitatea modificării contractului in cazul in care imprejurările
care au stat la baza incheierii contractului s-au schimbat in mod considerabil
după incheierea acestuia. In cazurile in care modificare contractului in
conformitate cu noile imprejurări nu este posibilă partea dezavantajată poate
cere rezoluţiunea contractului (vezi comentariul la art. 623).

Articolul 669. Obligaţia de a contracta

(1) Dacă deţine o poziţie dominantă pe piaţă, una din părţile contractante
este obligată să contracteze in acest domeniu. Ea nu poate să impună fără
motive temeinice celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
(2) Faţă de persoanele care obţin sau folosesc bunuri sau servicii in scopuri
necomerciale, ca şi faţă de cele care caută să-şi satisfacă o necesitate
existenţială, nu se poate refuza fără motive temeinice incheierea unui
contract dacă cealaltă parte acţionează in vederea exercitării profesiei
sau desfăşoară activitate de intreprinzător.

(1321)In art. 669 sint stipulate unele excepţii de la principiul libertăţii contractului
prin stipulare obligaţiei unei părţi de a incheia un contract chiar dacă ar dori să
refuze acceptarea unei oferte, cu excepţia cazului in care există motive
 intemeiate pentru a refuza oferta. Această limitare insă se referă numai la
obligarea unei părţi de a incheia contractul fără insă a limita dreptul părţilor de a
determina liber condiţiile contractului. Libertate de a determina şi in acest
condiţiile contractului rezultă şi din prevederea alin. (1) care in scopul protejării
părţii mai slabe la contract stipulează că partea care deţine o poziţie dominantă
nu poate impune celeilalte părţi condiţii contractuale disproporţionate.
(1322)In conformitate cu art. 3 al legii 906/92 se consideră că un agent economic
deţine o poziţie dominantă pe piaţă in cazul in care cota partea a unei mărfi a
acestuia depăşeşte pe piaţă 35 de procente. Determinarea faptului dacă există
sau nu o poziţie dominantă pe piaţă se face de către instanţa de judecată in
dependenţă de pondera pe piaţă a agentului economic la data la care s-a refuzat
incheierea contractului sau la data la care au fost impuse celeilalte părţi condiţii
contractuale disproporţionate.
(1323)Prin condiţii contractuale disproporţionate trebuie de inţeles atit condiţiile
contractuale care stipulează un dezechilibru nejustificat intre prestaţiile părţilor la
contract cit şi acele condiţii contractuale care sint nejustificat disproporţionate in
raport cu condiţiile pe care le impune partea care deţine o poziţie dominantă pe
piaţă altor persoane, cu care incheie contracte referitoare la prestaţii similare.
(1324)Bunrule sint considerate obţinute sau folosite in scopuri necomerciale in
cazurile in care ele nu sint destinate sau nu sint folosite pentru activităţi lucrative.
(1325)Se consideră că persoana caută să-şi satisfacă o necesitate existenţială in
cazul in care obţine sau foloseşte bunurile in scopul satisfacerii necesităţilor vitale
– imbrăcămite, hrană, locuinţă şi alte necesităţi vitale.
(1326)Este considerată că acţionează in vederea exercitării profesiei persoana care
desfăşoară activitate profesională indiferent de faptul dacă este sau nu
inregistrată sau indiferent de faptul dacă activitatea sa are sau nu scop lucrativ.
Se consideră că desfăşoară activitatea de intreprinzător persoana care este
inregistrată in ordinea stabilită in scopul desfăşurării activităţii de intreprinzător,
indiferent de forma de organizare juridică. Se asimilează acestora pentru scopul
acestuia articol şi persoanele juridice care au fost constituite fără scop lucrativ,
dar care desfăşoară activitate lucrativă.
(1327)Persoanele care acţionează in vedera exercitării profesiei sau desfăşoară
activitate de intreprinzător vor putea refuza incheiera unui contract cu o persoană
care obţine sau foloseşte bunuri sau servicii in scopuri necomerciale sau cu o
persoană care cauză să-şi satisfacă o necesitate existenţială numai in cazul in
care vor demonstra că există motive temeinice. Aprecierea dacă motivele
invocate sint sau nu temeinice este făcută de instanţa de judecată. Pentru a
stabili temeinicia sau netemeinicia motivelor invocate instanţa de judecată va
ţine cont de obiectul contractului, de calitatea părţilor, de necesităţile persoanelor
care cer incheierea contractului, de circumstanţele in care s-a solicitat incheierea
contractului cind şi de alte circumstanţe care ar putea justifica refuzul de a
incheia contractul.

Articolul 670. Prestaţia imposibilă

Este nul contractul al cărui obiect reprezintă o prestaţie imposibilă.

(1328)Spre deosebire de unele legislaţii şi unele convenţii internaţionale, care in

conformitate cu tendinţele moderen stipulează că in cazul in care prestaţia uneia
sau a ambelor părţi ale contractului este imposibilă contractul este valabil şi
eventualele litigii dintre părţi se vor soluţiona conform regulilor cu privire la
neexecutare, legiuitorul in Republica Moldova a prevăzut in mod expres că in
cazul in care prestaţia măcar a uneia dintre părţi este o prestaţie imposibilă
 contractul este nul.
(1329)Se consideră imposibilă prestaţia care nu poate fi executată de partea care s-
a obligat, indiferent de faptul dacă ştia sau nu despre această imposibilitate la
momentul incheierii contractului şi indiferent de faptul dacă imposibilitatea ii este
sau nu imputabilă părţii care are obligaţia s-o exercite. Vinovăţia sau nevinovăţia
părţii care are obligaţia de a efectua prestaţia imposibilă este relevantă in cazul
in care se pune problema răspunderii pentru imposibilitatea prestaţiei (vezi
comentariul la art. 671), dar nu are nici o relevanţă in cazul in care se pune
problema valabilităţii sau nulităţii contractului.
(1330)Imposibilitatea prestaţiei va atrage nulitatea contractului numai in cazul in
care este vorba de o imposibilitate absolută, adică prestaţia este imposibilă
pentru oricine. Dacă insă imposibilitatea prestaţiei este relativă, adică prestaţia
este imposibilă numai pentru debitor atunci contractul este valabil. Ca regulă
generală trebuie de menţionat faptul că pornind de la principiul genericul nu piere
putem afirma că nu poate exista imposibilitate a prestaţiei in cazul in care
obiectul prestaţiei este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590),
cu excepţia cazurilor, puţin probabile, in care vor dispare cu desăvirşire bunurile
de genul respectiv.
(1331)Imposibilitatea prestaţiei poate fi atit de ordin material, adică prestaţia nu
poate fi executată datorită unor imprejurări de fapt (spre exemplu va fi nul
contractul prin care o persoană se obligă să dea in folosinţa altei persoane un bun
care la momentul incheierii contractului nu mai era in fiinţă), cit şi de ordin juridic,
adică prestaţia nu poate fi executată datorită unor imprejurări de drept (spre
exemplu va fi nul contractul prin care se stipulează obligaţia privind exportul unui
bun in condiţiile in care la momentul incheierii contractului există un act prin care
este interzis exportul bunurilor care constituie obiectul contractului).
(1332)Contractul va fi nul pentru motivul că obiectul contractului este o prestaţie
imposibilă numai in cazul in care prestaţia era imposibilă la momentul incheierii
contractului. In cazul in care la momentul incheierii contractului prestaţia era
posibilă contractul va fi valabil, dar dacă ulterior intervine imposibilitatea
prestaţie se va pune problema răspunderii debitorului in cazul in care debitorul
poartă răspundere pentru imposibilitatea prestaţie imposibile sau va interveni
eliberarea debitorului de obligaţie prin stingerea obligaţiei şi respectiv eliberarea
de răspunderea pentru neexecutarea obligaţiei (vezi comentariul la art. 605, 608,
663).
(1333)Prin obiect al raportului juridic, deci şi al contractului, se inţeleg acţiunile sau
inacţiunile la care sint ţinute sau indreptăţite părţile. In acelaşi timp noţiune de
obiect al raportului juridic are şi al doilea sens – obiect derivat. In acest al doilea
sens, prin obiect al contractului trebuie de inţeles lucrurile referitoare la care apar
drepturi şi obligaţii civile(vezi comentariul la art. 206).

Articolul 671. Repararea prejudiciului in cazul prestaţiei imposibile

(1) Cel care, la momentul incheierii contractului, ştia sau trebuia să

ştie despre imposibilitatea executării lui este obligat la reparaţia
prejudiciului suferit de cealaltă parte, care considera cu bună-credinţă
contractul valabil, in mărimea care să nu depăşească suma venitului pe
care aceasta l-ar fi primit in cazul valabilităţii contractului.
(2) Dispoziţiile alin.(1) se aplică şi in cazul in care prestaţia este
imposibilă doar parţial, iar contractul este valabil in privinţa celeilalte părţi
sau in cazul in care una din mai multe prestaţii alternative este imposibilă.

(1334)Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care a acţionat cu

 bună credinţă la momentul incheierii unui contract care este nul datorită
faptului că obiectul contractului reprezintă o prestaţi imposibilă a cel puţin a
uneia dintre părţi. In acelaşi timp articolul are scopul de a proteja drepturile
părţii obligate să repare prejudiciul suferit de cealaltă parte prin stipularea
limitelor răspunderii.
(1335)Dispoziţiile acestuia articol se aplică in cazul in care cel de la care se cere
repararea prejudiciului ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea
prestaţiei, adică era de bună credinţă. In cazul in care ambele părţi sint de
bună credinţă fiecare suportă efectele nulităţii fără a avea dreptul să pretindă
careva despăgubiri de la cealaltă parte. Sarcina de a demonstra faptul că
partea ştia sau trebuia să ştie despre imposibilitatea prestaţie revine părţii
care cere repararea prejudiciului.
(1336)Dreptul părţii prejudiciate de a cere repararea prejudiciului intervine
numai in cazul in care aceasta considera cu bună credinţă la momentul
incheierii contractului că prestaţia la care s-a obligat sau la care a dobindit
dreptul este posibilă. Sarcina de a demonstra că nu a ştiut şi nici nu putea şti
despre imposibilitatea prestaţiei revine părţii care cere repararea
prejudiciului.
(1337)Mărimea despăgubirilor pe care are dreptul să le ceară partea care nu a
ştiut despre imposibilitatea prestaţiei sint limitate de acest articol prin
mărimea venitului pe care aceasta l-ar fi primit in cazul valabilităţii
contractului, adică in cazul in care prestaţia ar fi fost posibilă. Deci partea
păgubită va poate cere compensare sumelor cu care s-a diminuat patrimoniul
său (cheltuieli, deteriorarea bunurilor, etc.) precum şi venitul pe care nu l-a
realizat dar l-ar fi putut realiza in condiţia in care prestaţia ar fi fost posibilă.
(1338)Sarcina de a demonstra legătura cauzală dintre imposibilitatea prestaţiei
şi prejudiciul suferit, inclusiv venitul ratat, revine părţii care cere repararea
prejudiciului. Această partea are şi obligaţia de a demonstra intinderea
prejudiciului.
(1339)In cazul in care prestaţia este imposibilă doar parţial şi contractul va fi
valabil in partea ce ţine de prestaţia posibilă regulile stabilite pentru dreptul
părţii care cu bună credinţă considera prestaţia posibilă rămine in fiinţă
pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea unei părţi din prestaţii. Pentru
determinarea intinderii despăgubirii in acest caz se aplică regulile stabilite
pentru determinarea prejudiciului in cazul imposibilităţii intregii prestaţii.
(1340)In cazul in care este imposibilă una din prestaţiile alternative şi contractul
este valabil in partea ce ţine de prestaţiile posibile partea care cu bună
credinţă considera că sint posibile toate prestaţiile are dreptul să ceară
repararea prejudiciului cauzat prin pierderea posibilităţii de a alege intre două
sau mai multe prestaţii. Dreptul la despăgubire şi in acest caz nu depinde
faptul dacă partea care are dreptul la despăgubire este debitorul sau
creditorul prestaţiei imposibile. Dreptul la despăgubire insă este condiţionat
de faptul dacă dreptul de a alege intre prestaţiile posibile şi prestaţiile
imposibile aparţinea persoanei care cere despăgubire. In cazul in care dreptul
de alegere a uneia dintre mai multe prestaţii aparţine celeilalte părţi numai
aceasta suportă consecinţele negative deoarece anume această parte este
lipsită de posibilitatea de a alege prestaţia mai favorabilă pentru ea. Ar fi
neechitabil ca partea care are dreptul de alegere a prestaţiilor să fie
sancţionată pentru pierderea posibilităţii de a alege, chiar dacă această parte
este de rea credinţă.
(1341)In cazul in care sint imposibile mai mult decit una din prestaţiile
alternative datorate se vor aplica in mod corespunzător regulile stipulate in
alin. (2). Persoana care cu bună credinţă a considerat posibile toate prestaţiile
are dreptul de a cere despăgubiri in conformitate cu regulile stipulate in alin.
 (1) pentru prejudiciul cauzat de imposibilitatea oricărei dintre prestaţii.
Alegerea uneia dintre mai multe prestaţii imposibile poate fi făcută printr-o
declaraţie adresate celeilalte părţi sau in cererea de chemare in judecată.
Alegerea făcută, indiferent de modul in care este făcută, nu poate fi
retractată.

Articolul 672. Imposibilitatea provizorie

(1) Imposibilitatea prestaţiei nu atrage nulitatea contractului dacă

imposibilitatea poate fi ridicată şi contractul este incheiat pentru cazul cind
prestaţia devine posibilă.
(2) In cazul in care o prestaţie imposibilă este stipulată sub condiţie
sau sub termen suspensiv, contractul este valabil dacă imposibilitatea este
inlăturată pină la realizarea condiţiei sau implinirea termenului.

(1342)In acest articol este stipulată o excepţie, aparentă, de la regula potrivită

căreia in cazul in care obiectul contractului este o prestaţie imposibilă
contractul este nul. Conform prevederilor alineatului in cazul in care prestaţia
este imposibilă la momentul incheierii contractului dar există probabilitatea că
prestaţia va fi posibilă in viitor contractul va fi valabil. Spre exemplu X care nu
dispune de automobil a incheiat un contract cu Y prin care ultimul se obligă să
repare automobilul lui X. Contractul este nul deoarece obiectul lui este o
prestaţie imposibilă. In cazul in care insă contractul este incheiat pentru cazul
in care X va dobindi un automobil contractul va fi valabil.
(1343)Pentru valabilitatea contractului este necesar: (a) ca in momentul
incheierii contractului părţile să cunoască imposibilitatea prestaţiei, (b) să
considere că imposibilitatea poate fi ridicată şi (c) să incheie contractul pentru
cazul in care imposibilitatea va fi ridicată.
(1344)Prin ridicarea imposibilităţi trebuie de inţeles modificarea imprejurărilor
astfel incit prestaţia să devină posibilă. Natura modificărilor nu este relevantă,
adică modificările pot interveni atit in rezultatul acţiunilor sau inacţiunilor
omului cit şi in rezultatul unor fenomene naturale.
(1345)Pentru valabilitatea contactului nu este relevant faptul dacă
imposibilitatea va fi ridicată sau nu. Se pune doar condiţia ca să existe
verosimilitatea ridicării imposibilităţii. Dacă insă imposibilitatea nu va fi
ridicată se vor aplica regulile care reglementează raporturile dintre părţi in
cazurile in care prestaţia devine imposibilă după incheierea contractului (vezi
comentariul la art. la art. 605, 608, 663).
(1346)In alineatul doi sint reglementate unele particularităţi pentru situaţia in
care imposibilitatea poate fi ridicată şi prestaţia imposibilă a fost stipulată sub
condiţie sau termen suspensiv. Conform acestor prevederi in cazul in care
prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie sau termen suspensiv,
contractul va fi valabil doar in cazul in care prestaţia va deveni posibilă inainte
de realizarea condiţiei sau de implini termenului. Deci valabilitate sau
nulitatea contractului al cărui obiect este o prestaţie imposibilă stipulată sub
condiţie sau termen suspensiv, imposibilitate care poate fi ridicată, nu poate fi
determinată la momentul incheierii contractului. Valabilitatea sau nulitatea
contractului va putea fi determinată doar la realizarea condiţiei(vezi
comentariul la art. 236 şi următoarele) sau implinirea termenului (vezi
comentariul la art. 264). Anume in acel moment vom putea vedea dacă a fost
ridicată sau nu imposibilitatea pină la realizarea condiţiei sau implinirea
termenului. In cazul in care imposibilitatea este ridicată contractul este valabil
şi se consideră că a fost valabil din momentul incheierii. In cazul in care
 imposibilitatea nu a fost ridicată contractul va fi nul cu efect retroactiv, adică
din momentul incheierii.
(1347)Prin condiţie suspensivă inţelegem un eveniment viitor si nesigur că se va
produce, de care depinde naşterea raportului obligaţional (vezi comentariul la
art. 234 şi următoarele). Prin termen suspensiv inţelegem evenimentul viitor
şi sigur că se va produce care afectează executarea obligaţiei. Deci in cazul in
care prestaţia imposibilă este stipulată sub condiţie suspensivă sau sub
termen suspensiv naşterea raportului obligaţional, in primul caz, sau
exigibilitatea (posibilitatea de a cere executarea) prestaţiei, in al doilea caz,
depind de realizarea (indeplinerea) condiţiei sau implinirea termenului
(scadenţă).

Articolul 673. Contractul cu privire la patrimoniul prezent

Contractul prin care o parte se obligă să transmită integral sau

parţial patrimoniul său prezent ori să-l greveze cu uzufruct necesită
autentificare notarială.

(1348)Acest articol impune drept condiţie de valabilitate autentificarea notarială

a contractului prin care o persoană se obligă să transmită integral sau parţial
patrimoniul său prezent sau i-l grevează cu uzufruct a. Această dispoziţie se
aplică: (a) in cazul in care este transmis intregul patrimoniu, (b) in cazul in
care este transmisă o fracţiune dintr-un patrimoniu, (c) in cazul in care este
grevată cu uzufruct intregul patrimoniu, (d) in cazul in care este grevată cu
uzufruct o fracţiune din patrimoniu. Această condiţie de valabilitate se impune
alături de alte condiţii de valabilitate (vezi comentariul la art. 199 şi
următoarele). Trebuie de menţionat aici că va fi nul contractul prin care o
persoană se obligă să transmită patrimoniul său viitor ori o parte din acel
patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct (vezi comentariul la art. 674).
(1349)Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale
care aparţin persoanei fizice sau juridice (vezi comentariul la art. 284).
Drepturile constituie activul patrimoniului iar obligaţiile constituie pasivul
patrimoniului. Prin patrimoniu prezent trebuie de inţeles totalitatea drepturilor
şi a obligaţiilor cu caracter patrimonial care aparţin actualmentate unei
peroane fizice sau juridice la momentul incheierii contractului cu privire la
transmiterea patrimoniului integral sau parţial sau cu privire la grevarea cu
uzufruct
(1350)Prin transmiterea patrimoniului trebuie de inţeles transmiterea de către
titularul patrimoniului a tuturor sau a unei fracţiuni din drepturile actuale către
cealaltă parte a contractului, cu excepţia drepturilor care au caracter personal
şi care nu pot fi instrăinate. In unele cazuri pentru transmiterea creanţelor
este necesar acordul debitorului (vezi comentariul la art. 557). Dacă pentru
cesiunea creanţelor este necesar acordul debitorului contractul privind
transmiterea patrimoniului actual sau a unei fracţiuni din acesta produce
efecte intre părţi dar nu este opozabil debitorului.
(1351)In temeiul contractului privind transmiterea integrală sau parţială a
patrimoniului prezent al unei părţi nu se sting obligaţiile acesteia faşă de
creditori. Obligaţiile unui debitor se sting numai in temeiurile prevăzute de
legislaţie (vezi comentariul la art. 643 şi următoarele) iar printre aceste
temeiuri nu se regăseşte transmiterea patrimoniului. Contractul privind
transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual al unei părţi
serveşte doar temei pentru apariţia in sarcina celeilalte părţi a obligaţiei de a
executa in locul titularului, obligaţiile incluse in patrimoniul sau fracţiunea din
 patrimoniu preluată, iar in cazurile in care conform naturii sale obligaţia
trebuie executată personal de debitor, să suporte cheltuielile legate de
executarea obligaţiei de către partea care a transmis patrimoniul sau o
fracţiune din patrimoniu. Pentru a transmite pasivul in temeiul unui contract
privind transmiterea integrală sau parţială a patrimoniului actual este necesar
acordul fiecărui creditor in parte, pentru fiecare datorie (vezi comentariul la
art. 568).
(1352)Persoana fizică care a transmis patrimoniul actual sau o fracţiune a
acestuia nu rămine fără patrimoniu. Fiecărei persoana fizică sau juridică are in
mod obligatoriu un patrimoniu. Persoana fizică sau juridică transmite toate
drepturile(activul) şi toate obligaţiile (pasivul) pe care le are la momentul
incheierii contractului. Toate drepturile şi toate obligaţiile pe care le
dobindeşte ulterior vor intra in patrimoniul său. Nici persoana fizică sau
juridică cărei-a i-a fost transmis un patrimoniu sau o fracţiunea din patrimoniul
actual al altei persoane fizice sau juridice nu va avea două patrimonii ci doar
va dobindi in patrimoniul său toate sau o fracţiune din drepturile şi obligaţiile
persoanei care a transmis integral sau parţial patrimoniul său actual.
(1353)Prin grevarea cu uzufruct a patrimoniului sau a unei fracţiuni din acesta
inţelegem constituirea in favoarea unei terţe persoane a dreptului real de a
folosi pentru o perioadă determinată sau determinabilă patrimoniul actual sau
o fracţiunea a acestuia şi de a culege fructele, intocmai ca titularul
patrimoniului, insă cu indatorirea de a-i conserva substanţa (vezi comentariul
la art. 395 şi următoarele).
(1354)Important este de menţionat că pentru a produce efecte juridice faţă de
terţi la transmiterea drepturilor şi a obligaţiilor trebuie să fie respectate toate
regulile stabilite pentru cesiunea de creanţă (vezi comentariul la art. 556 şi
următoarele) şi pentru preluarea datoriilor (vezi comentariul la art. 567 şi
următoarele). In caz contrar transmiterea va produce efecte intre părţi dar nu
va fi opozabilă terţilor. Spre exemplu in cazul in care se va transmite obligaţia
fără acordul creditorilor ultimii vor avea dreptul să ceară executarea de la
persoana care a transmis integral sau parţial patrimoniul iar aceasta va avea
dreptul să ceară de la persoana căreia i-a fost transmis integral sau parţial
patrimoniul tot ce a plătit, plus repararea prejudiciul cauzat prin neecutarea
de către ultimul a obligaţiei faţă de creditori.
(1355)Instrăinare poate fi făcută atit in temeiul actelor juridice cu titlu oneros cit
şi in temeiul actelor cu titlu gratuit (vezi comentariul la art.197). Trebuie de
avut in vedere că in cazul in care se transmite cu titlul gratuit intregul
patrimoniu actual sau o fracţiunea a acestuia este necesară intocmirea unui
inventar (borderou) in care să fie specificate toate activele şi pasivele care se
transmit. In caz contrar contractul va fi lovit de nulitate (vezi comentariul la
art. 827). Avind in vedere că patrimoniul constituie o universalitate de bunuri
in cazul grevării cu uzufruct a patrimoniului intocmirea inventarului este
obligatorie atit in cazul in care grevarea cu uzufruct se face cu titlu gratuit cit
şi in cazul in care grevarea se face cu titlul oneros (vezi comentariul la art.
399).
(1356)In cazul in care contractul privind instrăinarea unor bunuri care fac partea
din patrimoniul actual al unei părţi este necesar inregistrarea contractului sau
respectarea altor formalităţi aceste reguli vor trebuie respectate şi in acest
caz. Adică contractul privind transmiterea patrimoniului actual nu va servi
drept temei la transmiterii acestor drepturi pină in momentul in care
contractul nu va fi inregistrat sau nu vor fi indeplinite alte formalităţi. Spre
exemplu acest contrat nu va servi drept temei al transmiterii dreptului de
proprietate asupra unui imobil care aparţine persoanei care transmite integral
sau parţial patrimoniul atita timp cit nu va fi inregistrată această transmitere
 in registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 214 şi 290).
(1357)In cazul in care nu a fost respectată forma autentică a contractului prin
care o parte se obligă să transmită integral sau parţial patrimoniul său prezent
ori să-l greveze cu uzufruct sau nu a fost inregistrat in cazul in care
inregistrarea este obligatorie şi una dintre părţi l-a executat total sau parţial
iar cealaltă parte se eschivează de la autentificare notarială sau de la
inregistrarea contractului, partea care a executat are dreptul să invoce
prevederile art. 213 şi 215.

Articolul 674. Contractul cu privire la patrimoniul viitor

Contractul prin care o parte se obligă să transmită patrimoniul său

viitor ori o parte din acel patrimoniu sau să-l greveze cu uzufruct este nul.

(1358)In acest articol este stipulată interdicţia instrăinării patrimoniului viitor

sau grevarea cu uzufruct a acestuia. Prin patrimoniu viitor se inţelege
totalitatea activului şi a pasivului pe care i-l va avea persoana fizică sau
juridică la o dată ulterioară datei la care a fost incheiat contractul. Sancţiunea
instituită in această normă este nulitatea absolută, deci orice persoană
interesată are dreptul să invoce nulitatea, părţile nu au dreptul să acopere
această nulitatea şi dreptul de a cere aplicare regulilor cu privire la efectele
nulităţii nu este prescriptibil extinctiv (vezi comentariul la art. 217). Totuşi nici
partea contractului nici succesorii acesteia nu au dreptul de a cere restituirea
a ceia ce a fost transmis in temeiul contractului nul, deoarece nimeni nu poate
invoca un act ilicit (in acest caz incheierea contractului care contravine legii)
drept temei al pretenţiilor sale.
(1359)Dispoziţiile acestui articol nu aduc atingere dreptului persoanei fizice sau
juridice de a dispune de bunurile viitoare (vezi comentariul la art. 206), adică
de bunurile care vor intra in patrimoniul transmiţătorului după incheierea
contractului. Aici este necesar insă să se indice exact bunurile sau categoria
acestor bunuri. Spre exemplu este valabil contractul prin care o persoana
juridică care produce autoturisme se obligă să transmită unei alte persoane
toate automobilele pe care le va produce pe viitor. Va fi nul insă contractul
prin care o persoană juridică se obligă sa transmită altei persoanei juridice
toate bunurile pe care le va produce in viitor. Nimic nu se opune incheierii
unui contract prin care o persoană se obligă să transmită altei persoane
obligaţii care vor apare in viitor. Este necesar insă să fie indicate exact natura
obligaţiilor.
(1360)Această normă sancţionează cu nulitatea numai contractele (acte juridice
bilaterale sau multilaterale) prin care o parte se obligă să transmită
patrimoniul său viitor ori parte din patrimoniu. Rămin valabile insă actele
juridice unilaterale (testamentele) prin care o persoană fizică dispune de
patrimoniul său viitor sau de o parte din acesta (vezi comentariul la art. 1449
şi următoarele). In cazurile prevăzute de lege şi persoanele juridice pot
dispune de patrimoniul viitor (vezi art. 40 al Legii 837/96.
(1361)Nici una dintre părţile contractului nu are dreptul să ceară celeilalte părţi-
daune interese deoarece există prezumţia că toate persoanele cunosc legea şi
deci la momentul incheierii contractului ştiau sau trebuiau să ştie despre
nulitatea acestuia.
(1362)Văd la testamente dacă nu există ceva:

Articolul 675. Contractul cu privire la moştenirea unui viu

 (1) Contractul asupra moştenirii unui terţ incă in viaţă este nul. Nul
este şi contractul asupra cotei-părţi legale sau a legatului din succesiunea
unui terţ incă in viaţă.
(2) Dispoziţiile alin.(1) nu se aplică in cazul contractului incheiat intre
viitorii succesori legali asupra cotei-părţi legale. Un asemenea contract
trebuie autentificat notarial.

(1363)Prin această dispoziţie este sancţionat cu nulitatea absolută contractul cu

privire la o succesiune nedeschisă. Contractul este nul chiar şi in situaţia in
care a fost incheiat cu acordul persoanei despre a cărui patrimoniu este
vorba. Sancţiunea aceasta este de ordine publică şi nu comportă nici o
derogare cu excepţia celor prevăzute de lege.
(1364)Prin acest articol se interzic toate contractele cu privire la o succesiune
nedeschisă. Indiferent de faptul dacă prin contract se prevede instrăinarea,
grevarea succesiunii, renunţarea la succesiune sau alte acţiuni sau inacţiuni.
De fapt in acest articol este reglementată o situaţie similară celei din articolul
674. Diferenţa constă in faptul că dacă art. 674 sancţionează cu nulitate
contractul prin care o persoană dispune de patrimoniul său viitor aici este
vorba de patrimoniul viitor al unei persoane care nu este parte a contractului.
(1365)Alin. (2) prin excepţie de la regula din alin. (1) prevede că este valabil
contractul dintre moştenitorii legali care are drept obiect rezerva succesorală.
In temeiul acestei dispoziţii este valabil doar contractul dintre moştenitorii
legali. In cazul in care o persoană este şi succesor legal şi succesor
testamentar aceasta poate incheia un contract numai in calitate de succesor
legal.
(1366)Parte a contractului incheiat conforma alin. (2) pot fi viitorii succesori
legali, indiferent de faptul dacă aceştia sint succesori rezervatari sau nu. In
mod obligatoriu insă parte a contractului trebuie să fie cel puţin un succesor
rezervatar. Contractul poate avea drept obiect doar rezerva succesorală a
persoanei care este pare a contractului. Calitatea de moştenitor legal şi de
rezervatar se determină la momentul incheierii contractului. In cazul in care
ulterior incheierii contractului persoana a pierdut calitatea de moştenitor legal
sau de rezervatar contractul aceasta nu afectează valabilitatea contractului.
Contractul insă va deveni caduc din momentul in care cel puţin una din părţi a
pierdut calitatea de moştenitor legal sau de rezervatar. Spre exemplu
părintele a fost decăzut din drepturile părinteşti sau moştenitorul rezervatar
şi-a recăpătat capacitatea de muncă.
(1367)Prin cota-parte legală se inţelege dreptul succesorilor de clasa I inapţi de
muncă de a moşteni independent de conţinutul testamentului cel puţin o
doime din cota ce s-ar fi cuvenit fiecăruia in caz de moştenire legală (vezi
comentariul la art. 1505).
(1368)Contractul privind rezerva succesorală trebuie să fie autentificat notarial.
Nerespectarea formei atrage nulitatea contactului (vezi comentariul la art.
213). Chiar şi in cazul in care in componenţa moştenirii există bunuri
instrăinare cărora necesită inregistrarea contractului sau respectarea altor
formalităţi contractul cu privire la cota-parte legală nu trebuie să fie
inregistrat sau supus altor formalităţi.
(1369)Prevederile acestui articol nu sancţionează cu nulitatea actele juridice
asupra unei moşteniri deschise. In acest caz insă avind in vedere faptul că
moştenirea devine parte a patrimoniului actual al moştenitorului acesta are
dreptul să dispună de aceasta, cu respectarea prevederilor articolului 673
(vezi comentariul).
 Articolul 676. Determinarea prestaţiei de către o parte sau un terţ

(1) Dacă prestaţia trebuie determinată de o parte contractantă sau

de un terţ, in caz de dubiu se consideră că determinarea trebuie făcută in
baza unei aprecieri echitabile.
(2) Determinarea prestaţiei se face prin declaraţie faţă de cealaltă
parte.
(3) Dacă determinarea prestaţiei trebuie făcută de mai mulţi terţi,
este necesar acordul lor unanim. Dacă trebuie să fie determinată o sumă
dintre mai multe sume numite, se va avea in vedere suma medie.
(4) Dacă prestaţia nu corespunde principiului echităţii, determinarea
se face prin hotărire judecătorească. In caz de tergiversare sau de refuz,
determinarea se face tot prin hotărire judecătorească.

(1370)De regulă părţile negociază şi fixează in contract prestaţiile pe care le

datorează fiecare parte. Insă există situaţii in care contractul prevede că
prestaţia uneia sau ambelor părţi ale contractului se determină de către o
parte a contractului sau de către un terţ. Clauza privind determinarea
prestaţiei de către una dintre părţi sau de către un terţa apare destul de des
in contractele in care este dificil de stabilit intinderea cheltuielilor necesare
pentru exercitarea prestaţiei şi una din părţi (de regulă debitorul) sau un terţ
este intr-o poziţie mai bună pentru a evalua cheltuielile necesare pentru
exercitarea prestaţiei. Spre exemplu in domeniul serviciilor. De menţionat că
părţile nu sint obligate să demonstreze oportunitatea includerii unei
asemenea clauze in contract.
(1371)Dispoziţiile acestuia articol se aplică ait contractelor unilaterale cit şi
contractelor sinalagmatice.
(1372)Stipularea in contract a clauzei conform căreia prestaţia uneia sau
ambelor părţi va fi determinată de o parte a contractului sau de un terţ este
posibilă deoarece prestaţia trebuie să fie determinată sau determinabilă (vezi
comentariul la art. 512). Această posibilitate se intemeiază şi pe regula
conform căreia obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil (vezi
comentariul la art. 206).
(1373)In cazul in care prestaţia trebuie determinată de o parte a contractului
sau de un terţ există riscul abuzurilor din partea părţilor sau a terţilor
persoane. Stipularea că determinarea trebuie făcută in baza unei aprecieri
echitabile are drept scop eliminarea abuzurilor şi protejarea intereselor
părţilor la contract sau a altor persoane interesate (spre exemplu creditorii
debitorului sau a creditorului).
(1374)Prin determinarea prestaţiei de către părţi sau de către terţi trebuie de
inţeles atit indicarea prestaţiei de către aceştia cit şi indicarea criteriilor in
dependenţă de care se determină prestaţia.
(1375)Părţile pot include in contract criteriile care vor sta la baza determinării
prestaţiei de către părţi sau de către părţi. In cazul in care asemenea criterii
au fost incluse ele sint obligatorii atit pentru partea sau terţul care urmează să
determine prestaţia cit şi pentru persoana a cărei prestaţie se determină (in
cazul in care nu aceasta determină prestaţia). Dacă in contract nu au fost
incluse criterii pentru determinarea prestaţiei sau dacă aceste criterii sint
ambigui partea, terţul sau instanţa judecătorească care determină prestaţia
trebuie să o facă in baza unei aprecieri echitabile.
(1376)In cazul in care prestaţia este determinată de o parte a contractului
determinarea se face printr-o declaraţie adresată faţă de cealaltă parte a
contractului. Forma declaraţiei nu este relevantă (vezi comentariul la art.
 208).
(1377)Dacă prestaţia este determinată de un terţ determinarea se face prin
declaraţie adresată oricărei părţi. In cazul in care declaraţia este adresată
ambelor părţi şi intre aceste declaraţii există divergenţe determinantă va fi
declaraţia făcută prima. In cazul in care nu se poate determina care declaraţie
a fost făcută prima se consideră că terţul nu a determinat prestaţia şi
prestaţia va fi determinată conform regulilor stabilite in alin. (4).
(1378)Pentru declaraţia părţii sau a terţului privind determinarea prestaţie se
aplică in mod corespunzător regulile cu privire la producerea efectului de
către manifestările de voinţă (vezi comentariul la art. 200).
(1379)Dacă determinarea prestaţiei este pusă in seama mai multor terţi va fi
valabilă desemnarea numai in cazul in care a fost făcută de toţi terţii. Nu este
necesară o declaraţie comună ci doar o declaraţie identică a tuturor terţilor. In
cazul in care există divergenţe intre declaraţiile terţilor se consideră că
determinarea nu a avut loc. Determinarea prestaţie se va face in acest caz in
conformitate cu prevederile alin. (4).
(1380)In alin. (3) este stipulată o excepţie de la regula unanimităţii intre terţii
care determină prestaţia. In cazul in care trebuie indicată o sumă şi terţii vor
indica sume diferite prestaţia datorată se va determina prin calcularea sumei
medii a sumelor indicate de terţi. Dacă contractul este multilateral, această
dispoziţie se va aplica mutatis mutandis (in mod corespunzător) şi in cazul in
care prestaţia trebuie determinată de mai multe părţi.
(1381)In cazul in care partea sau terţul vor determina prestaţia cu incălcarea
prevederilor alin. (1) această determinarea se va considera nulă. Prestaţia
urmează să fie determinată, la cererea celeilalte părţi, prin hotărire
judecătorească. Prestaţia se determină de către instanţa judecătoreasca cu
respectarea regulilor stabilite de părţi in contract. In cazul in care aceste
reguli lipsesc sau există dubii cu privire la interpretaera lor instanţa
judecătorească determină prestaţia in conformitate cu principiul echităţii.
(1382)Dacă prestaţia trebuia determinată de către un terţ dreptul de a cere
determinarea pe cale judecătorească a prestaţiei o au ambele părţi.
(1383)Prestaţia se determină de către instanţa judecătorească şi in cazul in care
partea sau terţul intirzie sau refuză să o determine, precum şi in orice alt caz
in care prestaţia nu a fost sau nu a putut fi determinată de către parte sau de
către terţ.
(1384) Se consideră că partea sau terţul intirzie să determine prestaţia in cazul
in care nu a determinat prestaţia in termenul indicat in contract, care rezultă
din uzanţe sau din practicile stabilite intre părţi. Dacă in contract lipseşte
termenul sau dacă acest termen nu rezultă din uzanţe sau din practica
stabilită intre părţi se consideră că partea sau terţul este in intirziere dacă nu
a determinat prestaţia intr-un termen rezonabil de la momentul in care măcar
una dintre părţi i-a cerut să determine prestaţia.
(1385)In cazul in care prestaţia trebuie determinată de o partea a contractului
aceasta va răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte părţi prin
neexecutarea acestei obligaţii in conformitate cu regulile stipulate in contract
iar in lipsa unor asemenea reguli in conformitate cu regulile din partea
generală (vezi comentariul la art. 602 şi următoarele).
(1386)Terţul nu răspunde faţă de părţile contractului in cazul in care
tergiversează determinarea prestaţie sau refuză să o determine cu excepţia
cazului in care terţul, in temeiul unui contract sau in temeiul unui act juridic
unilateral are, faţă de una sau ambele părţi ale contractului obligaţia de a
determina prestaţia.
 Articolul 677. Determinarea contraprestaţiei

Dacă intinderea contraprestaţiei nu este determinată, in caz de dubiu

determinarea se face de partea care pretinde contraprestaţia. Dispoziţia
art.676 alin.(4) se aplică in modul corespunzător.

(1387)Prevederile acestuia articol se aplică contractelor sinalagmatice adică

contractelor in care obligaţiile ce revin părţilor sint reciproce şi intre aceste
obligaţii reciproce există o interdependenţă (vezi comentariul la art. 666).
Această dispoziţie se aplică cazurilor in care deşi nu sint determinate
prestaţiile ambelor părţi sau modul de determinare a acestora contractul
rămine totuşi valabil (vezi comentariul la art. 206 şi 512).
(1388)Scopul acestui articol este de a stabili care parte are dreptul să determine
prestaţia corelativă in cazul in care există dubii in privinţa faptului care dintre
părţi are această sarcină. Spre deosebire de articolul 676 care reglementează
principiile in conformitate cu care se determină prestaţia.
(1389)In conformitate cu dispoziţiile acestuia articol in caz de dubii prestaţia
corelativă urmează să fie determinată de către creditorul acestei prestaţii.
Creditorul prestaţiei are obligaţia de a determina prestaţia corelativă in
conformitate cu prevederile art. 676.
(1390)In cazul in care partea refuză, tergiversează sau din alt motiv nu
determină prestaţia corelativă in termenul fixat in contract sau care rezultă
din lege, uzanţe sau practicile stabilite intre părţi prestaţia corelativă este
determinată de către instanţa de judecată in conformitate cu prevederile
articolului 676 (vezi comentariul). Dreptul de a depune cerere are partea care
trebuie să execute prestaţia care are dreptul de a cere şi repararea
prejudiciului cauzat prin nedeterminarea prestaţiei corelative.
(1391)Dreptul debitorului prestaţiei de a refuza executarea obligaţiei pină la
executarea obligaţiei corelative nu este atins (vezi comentariul la art. 705 şi
706).

Articolul 678. Aplicarea dispoziţiilor privind contractele altor obligaţii

Sub rezerva altor reglementări, dispoziţiile privind obligaţiile

contractuale sint aplicabile şi altor obligaţii patrimoniale in măsura in care,
ţinindu-se cont de natura obligaţiei, acest lucru este posibil.

(1392)Dispoziţiile cu privire la contracte se aplică şi obligaţiilor patrimoniale

care i-au naştere in baza altor temeiuri (vezi comentariul la art. 514).
(1393)Pentru aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale altor
obligaţii patrimoniale este necesar să fie intrunite cumulativ următoarele
condiţii: (a) obligaţiile să fie de natură patrimonială; (b) să nu existe
reglementări speciale care să excludă aplicarea dispoziţiile privind obligaţiile
contractuale altor obligaţii patrimoniale sau să limiteze aplicarea acestor
dispoziţii; (c) aplicarea dispoziţiilor cu privire la obligaţiile contractuale să nu
contravină naturii acestor obligaţii.

Capitolul II
INCHEIEREA CONTRACTULUI
 Articolul 679. Acordul asupra clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Contractul se consideră incheiat dacă părţile au ajuns la un acord

privind toate clauzele lui esenţiale.
(2) Sint esenţiale clauzele care sint stabilite ca atare prin lege, care
reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi,
trebuie realizat un acord.
(3) Prin contract se poate naşte obligaţia de a se incheia un contract.
Forma stabilită pentru contract se aplică şi pentru antecontract.

(1394)Contractul reprezintă voinţa concordată a părţilor (vezi comentariul la art.

666). Procesul de realizare a acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor
contractului se numeşte incheierea contractului. Această procedură se
constituie, de regulă, din două etape interdependente: emiterea propunerii de
a incheia contractul (oferta sau policitaţiunea) şi acceptarea acestei propuneri
(acceptul) care iniţial apar separate dar care prin intilnirea lor, ajung a se
reuni in ceea ce numim acordul de voinţă. Nu orice propunere de a incheia
contractul este considerată o ofertă şi nici orice manifestarea a voinţei de a
accepta oferta nu este considerată acceptare. Pentru a deveni obligatorii
pentru cel care le-a emis atit propunerea de a incheia contractul cit şi
consimţămintul de a accepta această propunere trebuie să intrunească
condiţiile prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 681 şi 687). Persoana
care a emis oferta se numeşte ofertant.
(1395)Deşi de regulă contractul se incheie in temeiul emiterii unei oferte şi
acceptarea acesteia de către destinatarul ofertei totuşi existenţa lor nu este
absolut obligatorie pentru incheierea unui contract. In cazul in care intre părţi
va exista un acord cu privire la condiţiile esenţiale ale unui contract părţile vor
fi ţinute de acest acord chiar dacă va fi dificil sau imposibil de a stabili dacă a
existat ofertă sau accept. Prezenţa unei oferte sau a unui accept, de regulă
este greu de determinat in cazul in care contractul este incheiat in rezultatul
unor tratative dintre părţi. Spre deosebire de ofertă şi accept care sint
obligatorii pentru părţile toate propunerile şi răspunsurile la aceste făcute in
cadrul tratativelor nu sint obligatorii pentru participanţii la tratative. Pentru
părţi vor apărea careva drepturi şi obligaţii de natură contractuală numai in
cazul in care totalitatea acestor propuneri şi răspunsuri vor asigura existenţa
unui acord al părţilor asupra tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului
negociat de către părţi. In acelaşi timp trebuie de menţionat faptul că
participanţii la tratative sint obligate să negocieze cu bună credinţă şi
diligenţă in caz contrar partea care va fi considerată vinovată pentru faptul că
nu a fost incheiat un contract va fi obligată să repare cheltuielile făcute de
cealaltă parte in măsura in care era indreptăţită să considere că va fi incheiat
un contract (vezi comentariul la art. 515).
(1396)Contractul este incheiat intre părţi din momentul in care se realizează un
acord cu privire la condiţiile esenţiale ale contractului sau cu privire la
condiţiile referitor la care trebuie să se realizeze un acord la insistenţa uneia
dintre părţi, chiar dacă părţile nu au realizat un acord asupra tuturor
condiţiilor necesare pentru realizarea contractului. Nu este relevant dacă lipsa
acestor condiţii se datorează faptului că părţile la momentul incheierii
contractului nu au cunoscut necesitatea acestor condiţii sau in mod deliberat
au prevăzut determinare ulterioară a condiţiilor de către părţi sau de către
terţi. In cazul in care părţile au prevăzut că unele condiţii vor fi determinate
ulterior de către părţi sau de către terţi şi nu există o declaraţie expresă
despre incheierea contractului in lipsa acestor condiţii, contractul se va
considera incheiat dacă intenţia părţilor de a fi legate prin realizarea acordului
 asupra celorlalte condiţii poate fi dedusă din circumstanţele cazului. Spre
exemplu contractul se va considera incheiat dacă condiţiile care urmează să
fie determinate ulterior nu sint esenţiale, dacă condiţiile sint de aşa natură
incit acordul asupra lor poate fi atins doar ulterior sau dacă contractul a fost
executat parţial.
(1397)In cazul in care pentru incheierea contractului o parte cere realizarea
acordului de voinţă asupra unei condiţii chiar şi nesemnificative acordul de
voinţă nu se va considera realizat inainte de atingerea acordului cu privire la
condiţia asupra căreia insistă una din părţi. Important de menţionat că pentru
ca cererea unei părţi privind atingerea acordului cu privire la o anumită
condiţie să devină obligatorie la incheierea contractului este necesar ca
partea să insiste asupra obligativităţii acestei condiţii. Nu este suficient ca
partea doar să inainteze această condiţii ci trebuie să-şi manifeste in mod
neindoielnic voinţa de a condiţiona incheierea contractului de acordul asupra
acestei condiţii.
(1398)In conformitate cu principiul consensualismului pentru incheierea
contractului nu este necesar respectarea anumitor formalităţi. In cazurile in
care insă acordul de voinţă trebuie să fie insoţit de respectarea anumitor
formalităţi, spre exemplu trebuie să fie insoţit de remiterea materială a
lucrului, contractul se va considera incheiat numai dacă intilnirea ofertei cu
acceptarea se realizează cu implinirea condiţiilor suplimentare.
(1399)Contractul se consideră incheiat in momentul in care părţile au realizat un
acord de voinţă cu privire la toate clauzele esenţiale ale contractului. Se
consideră esenţiale acele clauze fără de care contractul nu se consideră
incheiate. Nu are nici o importanţă faptul dacă clauzele sint considerate
esenţiale in temeiul legii sau in temeiul voinţei oricărei părţi sau aceasta
rezultă din natura contractului.
(1400)De clauzele esenţiale ale contractului trebuie deosebite clauzele obişnuite
şi clauzele intimplătoare. Sint considerate obişnuite acele clauze ale
contractului prezentă sau lipsa cărora nu afectează faptul incheierii
contractului. Clauzele obişnuite se consideră incluse in contract in momentul
in care părţile au realizat un acord cu privire la clauzele esenţiale cu condiţia
că nici una dintre părţi nu a declarat că trebuie de realizat un acord cu privire
la clauzele obişnuite. In ultimul caz clauzele obişnuite devin clauze esenţiale.
Clauzele intimlătoare de asemenea nu influenţează faptul incheierii
contractului. Dar spre deosebire de clauzele obişnuite acestea nu devin clauze
contractuale dacă nu sint incluse in contact la voinţa părţilor. Totalitatea
clauzelor esenţiale, obişnuite şi inimplătoare constituie conţinutul contactului.
(1401)In alineatul trei este reglementată in mod expres problema care inaintea
adoptării codului civil se discuta in teorie – problema antecontractului. In
conformitate cu această dispoziţie antecontractul este acel contract prin care
două sau mai multe persoane se obligă reciproc sau doar o parte se obligă
faţă de cealaltă parte să incheie un contract. Forma antecontractului este
determinată de forma stabilită de lege pentru contractul pe care s-au obligat
să-l incheie ambele sau una din părţile antecontactului. Spre exemplu dacă
părţile se obligă să inchei un contract de vinzare-cumpărare a unui imobil
antecontractul trebuie autentificat notarial. In cazul in care nu se respectă
condiţiile privind forma antecontractului vor surveni consecinţele care sint
stipulate de lege pentru nerespectarea condiţiilor privind forma contractului la
incheierea căruia s-au obligat părţile antecontractului. Trebuie de menţionat
faptul că părţile antecontractului pot stabili condiţii mai dure faţă de forma
antecontractului decit cele stipulate prin lege. In acest caz nerespectarea
condiţiilor privind forma stabilită de părţi va atrage consecinţele stabilite de
lege pentru nerespecatarea acestor condiţii.
 (1402)Nu vor fi obligatorii in schimb la incheierea antecontactului respectarea
altor formalităţi stabilite pentru contractul pe care părţile s-au obligat să-l
incheie. Astfel antecontractul privind contractul de vinzare-cumpărare al unui
imobil nu trebuie inregistrat la cadastrul bunurilor imobile. Lipsa unei norme
care ar stipula obligativitatea respectării acestor condiţii se explică prin faptul
că antecotnractul nu produce efectele juridice pe care le produce contractul la
incheierea căruia sau obligat părţile.
(1403) Nu trebuie de confundat antecontractul sau promisiunea de a contracta,
un act juridic bilateral, care la rindul său poate fi sinalagmatic sau unilateral,
cu promisiunea unilaterală de a incheia un contract, act juridic unilateral.
Pentru promisiunea unilaterală nu este obligatorie forma stabilită pentru actul
juridic pe care promitentul s-a obligat să-l incheie (vezi comentariul la art. 208
alin. (6).

Articolul 680. Forma contractului

Dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită

formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se
consideră incheiat in momentul indeplinirii condiţiei de formă.

(1404)Cu privire la forma contractului, act juridic bilaterale sau multilateral, se

aplică regulile cu privire la forma actului juridic (vezi comentariul la art. 208 –
213).
(1405)Manifestarea de voinţă a părţilor va fi nulă de drept şi nu va produce nici
un efect juridic in cazul in care legislaţia stabileşte condiţii de formă pentru
valabilitatea actului juridic şi aceste condiţii nu au fost respectate. Pentru
survenirea nulităţii este necesară să fie intrunite cumulativ două condiţii: (a)
legea sau părţile să stabilească drept condiţie a valabilităţii contractului
obligativitatea unei anumite forme. Deşi nu este expres stipulat trebuie de
admis că cerinţe cu privire la forma contractului pot fi stabilite şi prin uzanţe
sau prin practicile stabilite intre părţi; (b) nerespecatarea formei să fie
sancţionată cu nulitate. Deci in cazul in care legea, uzanţele sau practica
stabilită intre părţi sau voinţa părţilor nu stabilesc o anumită formă părţile sint
in drept să incheie contractul in orice formă, inclusiv verbală. Dar chiar şi in
cazul in care sint stabilite condiţii cu privire la forma contractului părţile pot
incheia contractul intr-o altă formă fără a afecta valabilitatea contractului.
Regula generală este că dacă părţile vor incheia contractul in condiţii de
formă mai riguroase decit cele stabilite de lege, nerespectarea formei nu va fi
sancţionată. Astfel dacă este stipulată obligativitatea unui simplu inscris
părţile pot autentifica contractul notarial. Nerespectarea formei nu va afecta
valabilitatea contractului nici in cazul in care forma nu este cerută pentru
valabilitate. Spre exemplu in cazul in care nerespectarea formei este
sancţionată cu imposibilitatea invocării probei cu martori pentru a dovedi
contractul (vezi comentariul la art. 211). Cu privire la efectele nerespectării
formei contractului trebuie de menţionat două reguli: (a) nererspectarea
formei in cazul in care contractul trebuie autentificat notarial atrage nulitatea
contractului in toate cazurile (vezi comentariul la art. 213); (b) nerespectaera
cerinţelor privind intocmirea unui simplu inscris atrage nulitatea contractului
numai in cazul in care un atare efect pentru cazul cind nu sint respectate
condiţiile de formă este stipulat expres prin lege sau prin acordul părţilor.
(1406). Sintagma contractul se consideră incheiat trebuie interpretată in sensul
că nu se produc efecte juridice. Adică manifestarea de voinţă există dar
această voinţă comună a părţilor nu produce efecte juridice.
 (1407)In practica comercială, in special in cazul contractelor de o complexitate
mare, destul de des părţile semnează „Acorduri preliminare”,
„Memorandumuri”, „Scrisori de intenţie” si alte documente in care se includ
condiţiile acordurilor atinse la o anumită etapă a negocierilor. In acelaşi timp
părţile convin să semneze ulterior un document final. Valoarea juridică a
acestui document final depinde de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre
părţi. Regula generală este că semnarea unui document ulterior nu afectează
contractul care deja s-a incheiat intre părţi prin realizarea acordului asupra
tuturor condiţiilor prevăzute de lege, uzanţe sau practica stabilită de părţi sau
asupra cărora a insistat măcar una dintre părţi. Dacă insă ambele părţi sau
măcar una din părţi condiţionează incheierea contractului prin semnarea unui
document final, intre părţi nu vor apărea relaţii contractuale chiar dacă va
exista acord cu privire la toate condiţiile contractului, inclusiv cele asupra
cărora insistă măcar una dintre părţi.

Articolul 681. Oferta

(1) Ofertă de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai

multor persoane, care conţine toate elementele esenţiale ale viitorului
contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat prin acceptarea
ofertei.
(2) Oferta produce efecte numai dacă a ajuns la destinatar inainte de
a fi revocată.
(3) O propunere adresată unui cerc nedeterminat de persoane (ofertă
publică) este o chemare la ofertă dacă această propunere nu conţine nici o
manifestare expresă a voinţei de a fi legat prin acceptare.
(4) Oferta trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi completă.

(1408)In acest articol sint stipulate condiţiile pe care trebuie să le intrunească

propunerea de a incheia un contract pentru a fi considerată ofertă. Această
normă are un rol fundamental pentru procesul incheierii contractului. In
dependenţă de modul in care este interpretată această normă va depinde
faptul dacă este incheiat un contact şi care este conţinutul acestui contract.
Judecătorul care se pronunţă asupra fondului va determina de fiecare dată
dacă o propunere privind incheierea unui contract conţine toate elementele
pentru a fi considerată ofertă.
(1409)Pentru aceasta va trebui de făcut o distincţie intre ofertă şi alte
comunicări dintre părţi făcute in timpul negocierii unui contract. In alin. (1)
sint stipulate două condiţii la indeplinirea cărora o propunere privind
incheierea contractului este considerată ofertă:(a) propunerea să fie suficient
definită pentru a permite incheierea contractului doare prin acceptarea
acesteia; (b) să indice intenţia ofertantului de a fi legat prin ofertă in cazul
acceptării acesteia. In cazul lipsei uneia dintre aceste două condiţii
propunerea de a incheia un contract este doar o chemare la ofertă.
(1410)Propunerea de a incheie un contract se consideră suficient de definită in
cazul in care toate condiţiile esenţiale ale viitorului contract (vezi comentariul
la art. 679) se conţin in această propunere. Nu există o regulă generală pentru
a arăta care condiţii exact trebuie să le intrunească propunerea de incheiere a
contractului. Poate fi considerată oferă chiar şi propunerea in care nu este
descrisă calitatea prestaţiei (vezi comentariul la art. 589), nu este determinat
preţul (vezi comentariul la art. 756), nu este stabilit locul (vezi comentariul la
art. 573) sau momentul (vezi comentariul la art. 575) executării. Deci dacă
 propunerea este sau nu suficient de definită se stabileşte in fiecare caz aparte
ţinind cont şi de voinţa părţilor şi de posibilitatea de stabili unele condiţii ale
contractului in situaţia in care părţile nu le-au stabilit in contract.
(1411)Stabilirea intenţiei părţii de a fi legată prin acceptarea propunerii de a
incheia un contract deseori este dificilă deoarece foarte rar in propunere se
menţionează expres această intenţie. Sarcina de a stabile prezentă sau lipsa
intenţiei revine instanţei de fond. Primul indiciu pentru calificarea unei
propuneri drept ofertă este modul in care este prezentată propunerea
(definirea acesteia in calitate de „ofertă” sau in calitate de „scrisoare de
intenţie”). Modul care este prezentă propunerea insă nu este decisiv. O mai
mare importanţă o are conţinutul şi destinatarul propunerii. De regulă,
propunerea mai detaliată poate fi mai uşor considerată drept ofertă decit
propunerea emisă in termeni generali. De asemenea, propunerea adresată
uneia sau mai multor persoane concrete mai degrabă este o ofertă pe cind
propunere adresată publicului larg mai degrabă nu este o ofertă.
(1412)Lipsa sau prezenţa intenţiei de a fi legat prin acceptarea propunerii este
criteriul cu ajutorul căreia se face distincţie intre oferta publică şi publicitate.
Va fi considerată publicitate orice notificare a publicului larg despre intenţia
unei persoane fizice sau juridice de a vinde anumite bunuri chiar dacă se
indică cantitatea bunurilor, preţul acestora, termenul şi condiţiile de livrarea şi
alte condiţii ale viitorului contract dacă cel care a plasata anunţul nu şi-a
manifestat in mod expres voinţa de a fi legat prin acceptarea acestei
propuneri sau dacă această intenţie nu poate fi dedusă cu certitudine din
această notificare.
(1413)O propunerea poate să nu fie considerată ofertă chiar şi in cazul in care
conţine toate condiţiile esenţiale ale contractului dacă include condiţia privind
negocierea ulterioară a unor condiţii chiar dacă acestea sint neesenţiale
deoarece din această propunere nu rezultă voinţa ofertantului de a fi legat
prin acceptarea propunerii. Propunerea privind incheierea contractului in care
se prevede negocierea ulterioară a unor condiţii va fi totuşi considerată ofertă
dacă din propunere rezultă cu certitudinea că prin propunerea privind
negocierea ulterioară a condiţiilor nu se condiţionează incheierea contractului.
(1414)Oferta poate să fie expresă in cazul in care se face o invitaţia expresă de
a incheia un contract sau tacită, in cazul in care poate fi dedusă din
comportamentul ofertantului (spre exemplu: expunerea mărfii in vitrină cu
indicarea preţului, plasarea unui distribuitor sau a unui automat intr-un loc
public, plasarea unui automobil pentru imbarcare in staţie).
(1415)Deşi in alin. (1) este prevăzut că constituie ofertă numai propunerea
adresată unui cerc determinat de persoane există posibilitatea de a considera
drept ofertă şi propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane. In
contextul dreptului internaţional privat trebuie de ţinut cont de existenţa
ţărilor in care oferta publică nu este admisă. In acest caz o propunere
adresată unui cerc nedeterminat de persoane este considerată doar o
chemare la ofertă. In Republica Moldova a fost acceptată o soluţie
intermediară care a fost preluată din art. 14 la CIVM. Regula de bază in acest
caz cere ca oferta să fie adresată uneia sau mai multor persoane, deci unui
cerc de persoane determinat (alin. 1). In acelaşi timp in alin. (3) este stipulat
că dacă persoana care a făcut unui cerc nedeterminat de persoane o
propunere privind incheierea contractului işi va manifesta in mod expres
voinţa de a fi legată prin propunerea sa atunci această propunere va fi
considerată ofertă. Modul de exprimare a voinţei nu este supus nici unor
condiţii. Astfel se poate de indicat in propunere că aceasta este o ofertă
publică, se poate inseră menţiunea că ofertantul se va considera legat de
acceptarea propunerii de către orice persoană sau alte sintagme din care se
 poate cu certitudine deduce că cel care a făcut propunerea a intenţionat să fie
legat prin acceptarea propunerii.
(1416)Chiar şi in cazul in care oferta a fost făcută unui cerc nedeterminat de
persoane oferta nu se consideră făcută pentru orişice persoană in măsura in
care calităţile personale ale destinatarului ofertei sint esenţiale pentru
ofertant. In acest caz oferta se consideră adresată persoanelor care intrunesc
calităţile care sint esenţiale pentru ofertant. Spre exemplu oferta privind
executarea anumitor lucrări care necesită calităţi deosebite se consideră
adresată numai persoanelor care posedă calităţile necesare pentru efectuarea
acestor lucrări. Numai acceptul parvenit din partea acestor persoane va
atrage după sine incheierea contractului.
(1417)In alin. (2) este stipulat că oferta va produce efecte juridice numai in cazul
in care va ajunge la destinatar inainte de a fi revocată (retractată). Această
dispoziţie este similară celei din art. 15 al CIVM. Modul de expediere poate fi
oricare – verbal, prin poştă sau alte mijloace de comunicare. Alegerea modului
de expediere a ofertei depinde de voinţa ofertantului. Oferta se consideră că a
ajuns la destinatar in cazul in care este comunicată oral destinatarului sau
oricărei persoane care poate acţiona in numele destinatarului sau in cazul in
care oferta este scrisă, dacă a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la
o altă adresă pentru comunicaţii a acestuia. Oferta nu trebuie să ajungă in
mina destinatarului. Este suficient să fie inminată unui angajat al
destinatarului, să fie plasată in cutia poştală a destinatarului sau să fie
recepţionată prin faxul, telexul sau computerul destinatarului.
(1418)Momentul de cind oferta produce efecte juridice are o importanţă
deosebită pentru incheierea contractului. In primul rind momentul de cind
oferta produce efecte juridice determină momentul de cind oferta poate fi
acceptată de către destinatar. Chiar dacă destinatarul ofertei a aflat despre
existenţa ofertei el nu poate să accepte oferta atita timp cit oferta nu a fost
expediată destinatarului şi nu a ajuns la acesta (vezi comentariul la art. 200).
In al doilea rind pină la momentul in care a produs efecte juridice oferta poate
fi revocată (retractată) (vezi comentariul la art. 683). In al treilea rind riscul
denaturării conţinutului ofertei este suportat de ofertant. Adică dacă va exista
o neconcordanţă intre conţinutul ofertei emis de către ofertant şi conţinutul
ofertei pe care a primit-o destinatarul ofertei ofertantul va suporta riscul
acestei neconcordanţe. Spre exemplu dacă destinatarul ofertei va expedia
mărfurile indicate in ofertă iar ofertantul de fapt a solicitat alte mărfuri toate
cheltuielile legate de transportarea mărfurilor spre ofertant şi eventual spre
destinatar vor fi suportate de către ofertant. De menţionat că in cazul in care
vor exista divergenţe intre propunerea expediată de ofertant şi propunerea
recepţionată de către destinatarul ofertei contractul nu se va considera
incheiat (vezi comentariul la art. 196 şi 666).
(1419)In alineatul patru este stabilit că propunerea de a incheia un contract
pentru a fi considerată ofertă trebuie să fie fermă, univocă, serioasă şi
completă.
(a) Propunerea este fermă in cazul in care este neindoielnică şi prin
acceptarea ei contractul se va considera incheiat. Nu va fi fermă spre
exemplu propunerea de a vinde un lucru in cazul in care vinzătorul şi-a
rezervat dreptul de a modifica preţul acestuia.
(b) Propunerea este univocă in cazul in care nu este susceptibilă de mai
multe interpretări. Spre exemplu este echivocă expunerea mărfii in
vitrină fără indicarea preţului, deoarece marfa respectivă ar putea fi un
element de decor al vitrinei.
(c) Propunerea de a incheia un contract nu este serioasă in cazul in care a
fost făcută in glumă, din curiozitatea sau in alt scop fără intenţia de a fi
 legat prin acceptarea propunerii. Spre exemplu nu va fi considerată
ofertă propunerea unei peroane de a vinde la un preţ derizoriu un cal
de curse care nu a ocupat locul preconizat, făcută imediat după
incheierea cursei.
(d) Oferta este completă in cazul in care conţine toate elementele
necesare pentru incheierea contratului şi simpla acceptare a ofertei va
duce la apariţia contractului.

Articolul 682. Valabilitatea ofertei

(1) Valabilitatea ofertei nu depinde de forma in care a fost făcută.

(2) Oferta este valabilă, nulă sau anulabilă conform prevederilor
aplicabile actului juridic.

(1420)In acest articol este consfinţită libertatea formei ofertei. O ofertă va fi

valabilă indiferent de forma in care a fost făcută chiar dacă pentru incheierea
contractului pentru care a fost făcută oferta sint stabilite anumite condiţii de
formă. In condiţiile in care nu există cerinţe de formă oferta poate fi făcută in
toate cazurile in orice formă, inclusiv verbal. Aceasta normă este in
concordanţă du prevederile art. 208 alin. (6) care stipulează in mod expres că
promisiunea de a incheia un act juridic nu trebuie să imbrace forma stabilită
pentru acel act. Nu va depinde valabilitatea ofertei nici de modul in care a fost
făcută oferta – nemijlocit sau prin mijloace de comunicare.
(1421)Deşi valabilitatea ofertei nu depinde de forma stabilită de lege sau de
părţi pentru contractul in scopul incheierii căruia a fost făcută oferta in cazul
in care oferta va fi făcută in altă formă decit forma contractului, de regulă, vor
surveni anumite consecinţe. Aceste consecinţe insă vor surveni nu pentru
ofertă ci pentru contractul care va fi incheiat prin acceptarea ofertei
respective. Aşa cum in acest caz contractul va fi incheiat fără respectarea
condiţiilor de formă vor surveni consecinţele stabilite de lege pentru
nerespectarea formei contractului respectiv (vezi comentariul la art. 211, 213
şi 680). Aceste consecinţe vor surveni chiar şi in cazul in care acceptul va fi
făcut in forma stabilită de lege pentru contractul in scopul incheierii căruia a
fost făcută oferta.
(1422)In alin. (2) este stipulat că condiţiile de valabilitate sau nulitate (absolută
sau relativă) a ofertei se determină in conformitate cu regulile stabilite pentru
actele juridice (vezi comentariul la art. 199 – 233). Aceasta este regula
generală de la care pot exista excepţii. O excepţie este stipulată in alin. (1).
(1423)Prevederile alineatului (2) nu trebuie interpretată in sensul că oferta nu
este un act juridic. Oferta este in mod indiscutabil un act juridic unilateral
deoarece este o manifestarea de voinţă unilaterală care are drept scop
naşterea, modificare sau stingerea unui raport juridic (vezi comentariul la art.
681). Actul juridic de asemenea reprezintă manifestarea de voinţă care are
drept scop naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic civil (vezi
comentariul la art. 195). Din aceasta rezultă că asupra ofertei se vor aplica nu
numai normele din articolele 199 – 233 ci şi alte norme aplicabile actelor
juridice, in măsura in care aceasta nu contravine reglementărilor speciale şi
reglementările corespund caracterului unilateral al ofertei (vezi comentariul la
art. 681 – 686).
(1424)La aplicarea acestui articol trebuie să se facă distincţie intre valabilitatea
sau nulitatea ofertei şi revocarea (retractarea) ofertei. In primul caz este
vorba de condiţiile manifestării de voinţă a ofertantului şi este supusă analizei
problema dacă această manifestare de voinţă intruneşte condiţiile necesare
 pentru a fi considerată o ofertă. Dacă se va stabili că manifestarea de voinţă
nu intruneşte condiţiile necesare pentru a fi considerată ofertă problema
revocării (retractării) ofertei nu se mai pune deoarece nu avem o ofertă. Dacă
insă manifestarea de voinţă intruneşte condiţiile necesare pentru a fi
considerată ofertă se poate pune şi problema dreptului de a revoca (retracta)
oferta, problema momentului pină cind poate avea loc revocarea (retractare),
efectele revocării (retractării) şi alte probleme ce ţin de revocarea
(retractarea) ofertei.

Articolul 683. Revocarea ofertei

(1) O ofertă poate fi revocată cu excepţia cazului in care ea include

un termen pentru acceptare sau a cazului in care este irevocabilă in alte
temeiuri.
(2) Oferta, chiar şi irevocabilă, poate fi revocată dacă revocarea
ajunge la destinatarul ofertei cel tirziu concomitent cu oferta.
(3) Oferta primită de destinatar nu poate fi revocată in termenul de
acceptare stabilit in ofertă sau, dacă acest termen nu este stabilit sau este
nejustificat de mic, in termenul necesar pentru ca destinatarul să poată
exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant conform
circumstanţelor cazului, practicii stabilite intre părţi şi uzanţelor.

(1425)Problema dacă o ofertă poate sau nu poate fi revocată este una dintre
cele mai controversate probleme in materia incheierii contractului. Diapazonul
opiniilor variază incepind cu concepţia americană care prevede că oferta este,
de regulă, revocabilă in orice moment, pină la concepţia adoptată de unele
ţări din sistemul de drept continental conform căreia oferta este irevocabilă.
Codul civil, aparent, a adoptat concepţia caracterului revocabil al ofertei prin
includerea acestei norme care practic reproduce art. 16 şi 17 ale Convenţiei
de la Viena asupra contractelor de vinzare internaţională de mărfuri (CVIM).
(1426)Regula stipulată in alineatul 1 este că oferta poate fi revocată de către
ofertant in toate cazurile in care nu există un text de lege care interzice
revocarea ofertei. Revocarea se face prin declaraţie adresată destinatarului
ofertei. Considerăm că nu este exclusă posibilitatea revocării ofertei prin
acţiuni ale ofertantului in cazul in care comportamentul acestuia poate fi
interpretat de către destinatarul ofertei in sensul că ofertantul o revocat
oferta.
(1427)In lipsa unor reglementări speciale cu privire la momentul pină la care
ofertantul are dreptul să revoce oferta trebuie de considerat că acest drept
există pină in momentul in care acceptul s-a intilnit cu oferta (vezi comentariul
la art. 699). Soluţia aleasă de legiuitor este deosebită de soluţia acceptată de
CVIM care limitează dreptul ofertantului de a revoca oferta pină in momentul
in care destinatarul ofertei a expediat acceptul.
(1428)In conformitate cu regula generală manifestarea de voinţă a persoanelor
fizice şi juridice produce efecte juridice din momentul in care a fost
exteriorizată. Pentru incheierea contractului insă legiuitorul a stipulat că
manifestarea de voinţă produce efecte din momentul in care a ajuns la
cealaltă parte. Astfel şi oferta (art. 681) şi acceptul (art. 687) şi declaraţia de
revocare a ofertei (art. 683 alin. (2)) produc efecte juridice din momentul in
care au ajuns la destinatar. Deci trebuie de considerat că oferta este
considerată revocată din momentul in care la destinatarul ofertantul a ajuns
declaraţia de revocare cu condiţia că la acel moment ofertantului nu-i
 parvenise acceptul. In cazul in care declaraţia de revocare a produs efecte
juridice orice manifestare de voinţă a destinatarului ofertei nu va mai produce
efecte juridice. Contractul nu se va considera incheiat chiar dacă declaraţia
despre acceptare a fost expediată de către destinatarul ofertei in termen util.
(1429)In acest context, in cazul in care contractul se incheie in temeiul unui
schimb de scrisori apare problema şi pentru ofertant cit şi pentru destinatarul
ofertei de a cunoaşte dacă declaraţia despre revocarea ofertei a ajuns la
destinatarul ofertei inainte ca acceptul să parvină ofertantului. Momentul
parvenirii declaraţiei despre revocarea ofertei la destinatarul ofertei şi a
acceptului la ofertant se va stabili de către instanţa de fond in dependenţă de
circumstanţele fiecărui caz, in baza probelor prezentate de către părţi.
Ofertantul trebuie să demonstreze că destinatarului ofertei i-a parvenit
declaraţia de revocare şi data la care a parvenit iar destinatarul ofertei trebuie
să demonstreze că acceptul a ajuns la ofertant inainte ca declaraţia despre
revocarea acceptului să fi parvenit destinatarului ofertei.
(1430)La soluţionarea dreptului de a revoca oferta trebui de ţinut cont de faptul
că in unele cazuri este posibil de acceptat oferta prin săvirşirea unor acţiuni,
spre exemplu expedierea bunurilor, fără a mai fi necesară trimiterea unei
declaraţii despre acceptare ofertantului (vezi comentariul la art. 687).
Deoarece in acest caz acceptul produce efecte din momentul săvirşirii
acţiunilor respective (cu condiţia că oferta mai era valabilă la momentul
săvirşirii acţiunilor) ofertantul nu mai are dreptul să revoce oferta după
săvirşirea acţiunilor. Momentul in care ofertantul a aflat despre savirşirea
acţiunilor nu este relevant deoarece in acest caz acceptul a produs efecte
juridice din momentul săvirşirii acţiunilor.
(1431)In alineatul (1) sint stipulate două excepţii de la regula generală a
caracterului revocabil al ofertei: (a) cind oferta include un termen pentru
acceptare. Este vorba de situaţia in care ofertantul stabileşte in mod expres
termenul in care poate fi acceptată oferta; (b) in alte cazuri cind oferta este
irevocabilă in baza altor temeiuri. Alt temei de irevocabilitate este spre
exemplu cazul cind oferta include in sine o menţine despre faptul că este
irevocabilă. Această menţiune poate fi făcută in diferite moduri (spre exemplu
– „aceasta este o ofertă fermă” sau „oferta va fi menţinută pină la momentul
primirii răspunsului”. Caracterul irevocabil al ofertei poate fi dedus şi din
declaraţiile sau din comportamentul ofertantului (spre exemplu ofertantul
declară că nu va mai face o ofertă similară pină nu va primi răspuns de la
destinatarul ofertei). In conformitate cu principiul bunei credinţe trebuie
considerat că oferta este irevocabilă şi in cazul in care pentru destinatarul
ofertei era rezonabil să considere oferta irevocabilă şi el a acţionat mizind pe
caracterul irevocabil al ofertei. Caracterul irevocabil al ofertei putea să fie
indus fie de comportamentul ofertantului fie de natura ofertei (spre exemplu
oferta pentru acceptarea căreia sint necesare investigaţii costisitoare).
Acţiunile efectuate de destinatarul ofertei mizind pe caracterul irevocabil al
ofertei puteau consta, spre exemplu, in pregătirea pentru producerea unor
bunuri, procurarea sau inchirierea echipamentelor şi utilajelor dacă aceste
acţiuni puteau fi considerate normale in activitatea comercială sau puteau fi in
alt mod prevăzute de ofertant. Trebuie de menţionat că in acest caz nu este
necesar ca in ofertă să fie indicat că oferta este irevocabilă sau caracterul
irevocabil nu trebuie să rezulte din textul ofertei.
(1432)Alineatul (2) consacră libertatea ofertantului de a-şi modifica intenţia şi de
a decide să nu mai incheie contractul sau să inlocuiască oferta iniţială cu o
altă ofertă, indiferent de faptul dacă oferta iniţială trebuia să fie irevocabilă
sau nu. Folosirea dreptului stipulat in acest alineat este condiţionată de
informarea destinatarului ofertei despre schimbarea intenţiei ofertantului
 inainte sau in momentul in care acesta este informat despre oferta iniţială.
Legiuitorul nu face diferenţă intre retractarea (anularea) ofertei şi revocarea
acesteia. Diferenţa constă in aceia că poate fi retractată (anulată ) doar o
ofertă care incă nu a produs efecte juridice şi poate fi revocată numai oferta
care a produs efecte juridice (vezi comentariul la art. 681). Această diferenţă
este prevăzută de unele legislaţii naţionale sau convenţii internaţionale (vezi
spre exemplu art. 15 şi 16 ale CIVM) şi trebuie de ţinut cont de ea in cazul
raporturilor de drept privat internaţional.
(1433)In alineatul (3) este practic repetată prevederea alineatului (1) despre
caracterul irevocabil al ofertei in cazul in care este stabilit un termen pentru
acceptare şi concomitent se prevede că in fiecare caz ofertantul nu are
dreptul să revoce oferta un termen minim necesar pentru ca destinatarul
ofertei să poate accepta oferta şi pentru ca acceptul să ajungă la destinatar.
Aceste prevederi ar putea fi interpretate in sensul că in toate cazurile oferta
este irevocabilă pe durata unui termen minim necesar destinatarului ofertei
pentru a evalua oferta, pentru a expedia acceptul şi pentru ca acceptul să
ajungă la ofertant. Durata termenului in interiorul căruia ofertantul nu are
dreptul să revoce o ofertă chiar şi revocabilă se stabileşte de către instanţă in
dependenţă de circumstanţele cazului, uzanţe şi de practicile stabilite intre
părţi.
(1434)In scopul protecţiei destinatarului ofertei legiuitorul a stabilit in alineatul
(3) că termenul in interiorul căruia ofertantul nu are dreptul să revoce oferta
se va determina in dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe şi de
practicile stabilite intre părţi şi in cazul in care ofertantul a stabilit destinatarul
ofertei un termen nejustificat de mic. Trebuie de considerat că termenul este
nejufistificat de mic in cazul in care este evident că destinatarul ofertei nu ar fi
putut analiza oferta, emite expedia acceptul astfel incit acesta să ajungă la
ofertant in termenul stabilit. Dacă termenul este sau nu nejustificat de mic se
va stabile de către instanţă in fiecare caz aparte in dependenţă de
circumstanţele cazului. Instanţa va şine cont de uzanţe şi de practicile
stabilite intre părţi.

Articolul 684. Oferta irevocabilă

O stipulare prin care o parte se obligă să intre intr-un anumit contract cu o

altă parte, la cererea acesteia, constituie ofertă irevocabilă.

Deşi prevede că clauza prin care o parte se obligă să intre intr-un anumite contract
cu altă parte la cererea acesteia constituie o ofertă irevocabilă scopul acestuia
articol nu este de a echivala regimul juridic al ofertei şi al antecontractului
(promisiunii de a contracta). Aceasta nu este posibil in condiţiile in care oferta este
un act juridic unilateral şi deci reprezintă manifestarea de voinţă doar a unei
persoane iar antecontractul este un act juridic bilateral şi reprezintă voinţa
concordată a cel puţin două părţi, chiar şi in cazul in care doar una dintre părţi se
obligă faţă de cealaltă să incheie un contract la cererea acesteia. Scopul acestuia
articol este de a stabili că regulile cu privire la incheiere contractului prin intilnirea
ofertei cu acceptul se vor aplica şi in cazul in care contractul se incheie in temeiul
unei promisiuni a unei părţi de a incheia contractul la cererea celeilalte părţi. Adică in
acest caz se vor aplica regulile cu privire la revocarea ofertei irevocabile, cu privire la
modul de acceptarea a ofertei, cu privire la soluţionarea situaţiilor in care acceptul va
parveni cu intirziere sau va conţine modificări sau completări, cu privire la momentul
şi locul incheierii contractului şi alte reguli cu privire la incheierea contractului.
Aplicarea acestor norme insă trebuie să se facă tinindu-se cont de faptul că obligaţia
de a incheia contractul a apărut in temeiul unui antecontract.
 Articolul 685. Valabilitatea in caz de deces sau de pierdere a
capacităţii de exerciţiu

Oferta nu işi pierde valabilitatea prin decesul sau pierderea

capacităţii de exerciţiu a unei părţi şi nici dacă una din părţi pierde dreptul
de a incheia contracte ca rezultat al transmiterii patrimoniului ei in
administrare unei alte persoane.

(1435)Scopul acestuia articol este de a consfinţi valabilitatea ofertei in situaţii in

care ofertantul sau destinatarul ofertei nu mai este in viaţă sau nu mai
dispune de capacitatea necesară pentru inaintarea ofertei. Această dispoziţie
reproduce in mare parte dispoziţia din art. 200 alin. (3).
(1436)Acesta articol nu condiţionează valabilitatea ofertei sau a acceptului in
cazul in care ofertantul sau destinatarul ofertei a decedat şi-a pierdut
capacitate de exerciţiu sau dreptul de a incheia contracte din cauza
transmiterii patrimoniului in administrarea unor terţi de faptul ca oferta sau
acceptul să producă efecte juridice (vezi comentariul la art. 681). Deci in cazul
survenirii acestor circumstanţe inainte ca oferta sau acceptul să ajungă la
destinatar oferta sau acceptul vor rămine valabile. Este necesar insă ca atit
oferta cit şi acceptul să fie expediate de către ofertat, respectiv de către
destinatarul ofertei.
(1437)Oferta sau acceptul nu işi pierde valabilitatea nu numai in cazurile in care
decesul ofertantului sau al destinatarului ofertei a fost constat fizic ci şi in
cazurile in care decesul a fost declarat in ordinea stabilită de lege (vezi
comentariul la art. 52). Cu atit mai mult nu-şi va pierde valabilitatea ofertei in
cazul in care ofertantul sau destinatarul ofertei va fi declarat dispărut fără de
veste (vezi comentariul la art. 49). Avind in vedere insă termenii destul de
lungi pentru declararea unei persoane decedate sau dispărute fără de veste şi
termenii restrinşi de valabilitate a ofertelor asemenea cazuri sint puţin
probabile.
(1438)Prin pierderea capacităţii de exerciţiu al ofertantului sau al destinatarului
ofertei in sensul acestui articol trebuie de inţeles toate situaţiile in care
persoana nu dispune de capacitatea deplină de exerciţiu, deci atit declararea
persoanei incapabile (vezi comentariul la art. 24) cit şi limitare capacităţii de
exerciţiu (vezi comentariul la art. 25).
(1439)Valabilitatea ofertei sau a acceptului nu este afectată nici in cazul in care
patrimoniul ofertantului sau al destinatarului ofertei a fost transmis in
administrare fiduciară unui terţ. Această dispoziţie se aplică şi in cazul in care
a fost transmis in administrare fiduciară nu intregul patrimoniu ci şi o
fracţiune a acestuia sau chiar şi anumite bunuri. Temeiul transmiterii
patrimoniului (incheierea unui contract de administrare fiduciară de către
titularul patrimoniului sau transmiterea patrimoniului in administrare fiduciară
in baza hotăririi unui organ abilitat) nu este relevant pentru aplicarea
dispoziţiilor acestuia articol.
(1440)Deşi oferta sau acceptul rămin valabile in cazul decesul sau pierderii
capacităţii de exerciţiu a uneia dintre părţi sau in cazul in care una din părţi
pierde dreptul de a incheia contracte datorită transmiterii patrimoniului in
administrare fiduciară, pentru procedura de incheiere a contractului survin
anumite consecinţe. Astfel in cazul in care a decedat sau a fost declarat
decedat destinatarul ofertei oferta poate fi acceptată de către moştenitorii
acestuia sau de către executorul testamentar. In cazul in care destinatarul
ofertei este declarat decedat pentru valabilitatea acceptării ofertei de către
 moştenitori sau executorul testamentar este necesar ca ofertantul să fie de
bună credinţă. Dacă destinatarul ofertei a fost declarat incapabil oferta poate
fi acceptată de către tutorele acestuia. Insă in cazul in care destinatarul a fost
limitat in capacitatea de exerciţiu oferta poate fi acceptată doar de către
destinatarul ofertei insă pentru ca acceptul să producă efecte juridice este
necesar şi acordul curatorului. Momentul cind se va exprima acordul
curatorului nu este relevant, adică acordul poate fi exprimat pină la
expedierea acceptului sau după expedierea acestuia. De asemenea curatorul
poate confirma acceptul şi după ce acesta va ajunge la ofertant (vezi
comentariul la art. 202, 203 şi 204). In cazul in care ofertantul a fost declarat
incapabil acceptul va produce efecte juridice dacă va fi expediat tutorelui său,
cu excepţia cazului in care acceptul produce efecte juridice fără a fi necesară
notificarea ofertantului . In cazul in care ofertantul a decedat acceptul produce
efecte juridice dacă parvine executorului testamentar sau oricărui dintre
moştenitori.
(1441)Deşi nu este stipulată expres nici o excepţie trebuie de considerat că
decesul uneia dintre părţi va afecta valabilitatea ofertei sau a acceptului in
cazul in care oferta respectiv acceptul au fost făcute datorită calităţilor
personale ale destinatarului ofertei şi respectiv al ofertantului. In aceste caz
ofertantul a intenţionat să incheie contractul doar cu persoanele cărora le-a
făcut oferta şi nu cu succesorii acestora. Spre exemplu propunerea adresată
unui cunoscut pianist de a susţine un concert nu va putea fi acceptată de
către succesorii acestuia, chiar dacă aceştia sint pianişti. Vor fi nule oferta şi
acceptul şi in cazul in care prestaţia din contractul care urma să fie incheiat
putea fi executată doar de ofertant respectiv de destinatar sau era destinată
personal ofertantului, respectiv destinatarului ofertei.

Articolul 686. Caducitatea ofertei

Oferta devine caducă dacă nu a fost acceptată in termen sau dacă

este respinsă.

(1442)Prin caducitatea ofertei trebuie de inţeles incetarea forţei juridice a

acesteia in temeiul unor circumstanţe care au intervenit după ce oferta a
produs efecte juridice. Oferta incetează de a produce efecte juridic
independent de voinţa ofertantului sau a destinatarului ofertei, chiar dacă
temeiul caducităţii ofertei este rezultatul voinţei uneia dintre părţi.
(1443)Dacă răspunsul destinatarului ofertei nu a parvenit ofertantului in
termenul stabilit expres sau implicit oferta va deveni caducă la implinirea
termenului in care trebuia să fie acceptată, cu excepţia cazului in care, in
condiţiile art. 692, contractul se va considera incheiat in pofida faptului că
acceptul a parvenit ofertantului după expirarea termenului pentru acceptare.
(1444)In cazul in care oferta a fost respinsă de către destinatarul ofertei aceasta
devine caducă din momentul in care răspunsul destinatarului ofertei a
parvenit ofertantului. Scopul acestei prevederi este de a-l elibera pe ofertant
inainte de implinirea termenului de obligaţia pe care şi-a asumat-o prin ofertă.
(1445)Oferta poate fi respinsă in mod expres sau indirect (implicit). In mod
expres oferta se respinge in cazul in care destinatarul ofertei face o declaraţie
expresă in acest sens. In mod indirect oferta este respins atunci cind lipseşte
o declaraţie expresă dar din comportamentul sau declaraţiile destinatarului
ofertei rezultă voinţa acestuia de a respinge oferta. In conformitate cu
prevederile art. 691 oferta este considerată respinsă şi in cazul in care
acceptul conţine modificări sau completări ale condiţiilor incluse in ofertă, cu
 excepţia cazului in care modificările sau completările sint neesenţiale (vezi
comentariul la art. 691 şi 693).
(1446)In cazul in cazul in care nu există o declaraţie expresă cu privire la
respingerea ofertei declaraţiile sau comportamentul destinatarului ofertei
numai atunci pot fi considerate drept respingere implicită a ofertei cind aceste
declaraţii sau comportament puteau justifica convingerea ofertantului că
destinatarul ofertei nu va accepta oferta. Spre exemplu la propunerea de a
procura un automobil destinatarul ofertei va declara că niciodată nu va
procura un automobil de marca respectivă.
(1447)Respingerea ofertei va atrage caducitatea ofertei in toate cazurile
indiferent de faptul dacă oferta este revocabilă sau irevocabilă şi indiferent de
faptul dacă a expirat sau nu termenul de valabilitate a ofertei.
(1448)In cazul in care oferta a fost adresată mai multor persoane şi a fost
respinsă doare de unele dintre aceste persoane oferta va deveni caducă
numai pentru persoanele care au respins-o, cu excepţia cazului in care oferta
putea fi acceptată doar de toate persoanele cărora le-a fost adresată.
Condiţionarea acceptării ofertei de către toate persoanele cărora le-a fost
adresată poată să rezulte din oferta sau din circumstanţele cazului.
(1449) In conformitate cu alin. (3) al art. 691 in cazul in care acceptul conţine
modificări nesemnificative ale condiţiilor ofertei oferta se va considera
respinsă şi, respectiv, caducă, numai in cazul in care ofertantul le respinge
fără intirziere nejustificată (vezi comentariul la art. 691). In acest caz oferta va
devin caducă numai in momentul in care declaraţia ofertantului despre refuzul
de a accepta modificările propuse de destinatarul ofertei va ajunge la acesta
şi cu condiţia că declaraţia despre refuzul de a accepta modificările şi
completările a fost expediat fără intirziere nejustificată. Dacă insă răspunsul in
care se conţin modificări sau completări neesenţiale a parvenit după expirarea
termenului de valabilitate al ofertei ofertantul nu mai este obligat să respingă
modificările sau completările deoarece oferta devenise caducă la momentul in
care au parvenit.

Articolul 687. Acceptarea

(1) Constituie acceptare declaraţia destinatarului ofertei sau o altă

acţiune care atestă consimţirea ofertei. Acceptarea produce efecte din
momentul in care este recepţionată de ofertant.
(2) Dacă, in virtutea ofertei, a practicii stabilite intre părţi şi a
uzanţelor, acceptantul poate să-şi manifeste consimţămintul prin săvirşirea
unor acţiuni fără notificarea ofertantului, acceptarea produce efecte din
momentul săvirşirii acţiunilor.

(1450)Constituie acceptare manifestarea voinţei destinatarului ofertei adresată

ofertantului prin care acesta işi exprimă acordul de a accepta oferta. Pentru a
putea accepta oferta este necesar ca aceasta să producă efecte juridice şi să
corespundă cerinţelor stabilite de lege (vezi comentariul la art. 681).
(1451)O condiţie indispensabilă a unui răspuns la o ofertă este ca răspunsul să
fie făcut cu referinţă la ofertă. Deci in cazul in care două părţi işi vor expedia
două propuneri in care sint incluse condiţii ale contractului absolut identice şi
care reflectă voinţa ambelor părţi de a incheia contractul acestea nu vor
atrage după sine apariţia raporturilor contractuale deoarece este considerat
accept numai acea manifestare a voinţei de incheiere a contractului care a
fost făcută cu referinţă la ofertă. Nu este necesar ca declaraţia despre
acceptarea ofertei să menţioneze că este un accept al unei oferte concrete.
 Este suficient ca din declaraţie să rezulte voinţa destinatarului ofertei de a fi
legat prin această declaraţie de oferta care i-a fost comunicată.
(1452)Oferta poate fi acceptată atit printr-o declaraţie expresă privind
acceptarea ofertei cit şi prin savirşirea unor acţiuni sau inacţiuni care atestă
acceptarea ofertei. Natura acestor acţiuni sau inacţiuni poate fi foarte variată.
Spre exemplu expedierea mărfurilor sau achitarea preţului. Există o singură
cerinţă: acţiunile destinatarului ofertei trebuie să atestă indubitabil voinţa
acestuia de a accepta oferta necondiţionat (cu excepţia cazului in care
anumite modificări nu afectează valabilitatea acceptului (vezi comentariul la
art. 691 şi 693)).
(1453)Legislaţia nu stabileşte careva condiţii privind forma acceptului, deci
destinatarul este liber să aleagă forma in care işi va exprima voinţa de a
accepta oferta, dacă altceva nu a stabilit ofertantul sau nu rezultă din uzanţe,
din practicele stabilite intre ofertant şi destinatarul ofertei sau din
circumstanţele cazului. Pentru forma acceptului se aplică, mutatis mutandis,
regula stabilită pentru ofertă (vezi comentariul la art. 682).
(1454)In conformitate cu regula generală acceptul trebuie să fie necondiţionat
adică să exprime voinţa de a accepta oferta fără a impune careva condiţii.
Acceptul in care se conţin modificări sau completări la condiţiile care se conţin
in ofertă va produce efecte juridice numai in cazurile in care aceasta rezultă
din lege, uzanţe sau practicile stabilite intre părţi (vezi comentariul la art. 691
şi 693).
(1455)Pentru a produce efecte juridice acceptarea trebuie să ajungă la ofertant.
Alegerea acestui moment de către legiuitor este determinată de scopul
atribuirii destinatarului ofertei a riscului pentru intirzirea sau denaturarea
acceptului deoarece el este cel care alege mijlocul de comunicare şi are
posibilitatea de a lua măsuri ca acceptul să ajung in timp util şi fără
denaturări.
(1456)Pentru a produce efect juridice nu este relevant momentul in care a fost
expediat răspunsul destinatarului ofertei ci momentul in care acesta a
parvenit ofertantului, cu excepţiile stabilite de lege (vezi comentariul la art.
692). Chiar şi in cazul in care oferta poate fi acceptată prin săvirşirea unor
acţiuni acceptul va produce efecte din momentul cind ofertantul va fi notificat
despre săvărşirea acţiunilor respective. Această concluzie rezultă din faptul că
regula cu privire la momentul de cind produce efecte juridice acceptarea este
inserată imediat după regula care stipulează că acceptarea de face prin
declaraţie sau printr-o altă acţiune care atestă acceptarea ofertei şi stipulează
acelaşi moment al producerii efectelor juridice pentru ambele modalităţi de
acceptare. Aceeaşi concluzie rezultă şi din alin. (2) care stabileşte că
acceptarea ofertei prin săvirşirea acţiunilor va produce efecte din momentul
săvirşirii acţiunilor, fără a fi necesară notificarea ofertantului, in cazul in care
aceasta (producerea efectelor) rezultă din ofertă, din practica stabilită intre
părţi sau din uzanţe. Per contrario in cazul in care oferta, uzanţele sau
practica stabilită intre părţi nu prevăd că acceptarea produce efecte din
momentul săvirşirii acţiunilor se va aplica regula din alin. (1) care prevede că
efectele se produc din momentul notificării ofertantului. Sarcina de a
demonstra faptul notificării ofertantului despre acceptarea ofertei şi
parvenirea in termen util a răspunsului cu privire la acceptarea ofertei revine
destinatarului ofertei.
(1457)Pentru ca acceptul să producă efecte juridice nu are importanţă cine va
notifica ofertantul despre acceptarea ofertei. Spre exemplu notificarea poate
fi expediată la indicaţia destinatarului ofertei de către cărăuşul căruia i-au fost
predate bunurile pentru transportare. Este important numai ca notificarea
acceptării să se facă in numele destinatarului ofertei. Nu este relevant nici
 faptul dacă persoană terţă care notifică ofertantul despre acceptarea ofertei
are imputerniciri să acţioneze din numele destinatarului ofertei. In cazul in
care imputernicirile lipsesc eventualele probleme se vor soluţiona conform
regulilor cu privire la reprezentare (vezi comentariul la art. 242 şi
următoarele).
(1458)Termenul in interiorul căruia acceptul trebuie să parvină ofertantului se
determină in conformitate cu prevederile articolelor 688 şi 689. Respectarea
termenului stabilit sau care poate fi dedus este foarte importantă deoarece in
caz contrar acceptul nu va produce efecte juridice, cu unele excepţii
prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 691 şi 693).
(1459)Єi in cazul in care oferta poate fi acceptatг doar prin declaraюii єi in cazul
in care poate fi acceptatг єi prin acюiuni destinatarul ofertei are dreptul sг
execute obligaюiile din contract chiar concomitent cu notificarea ofertantului
despre acceptarea ofertei, dacă din ofertă, din lege, din uzanţe, din practica
stabilită intre părţi sau din circumstanţele cazului nu rezultă că obligaţia poate
fi executată doar după expirarea unui termen de la momentul in care acceptul
a ajuns la ofertant.
(1460)Legislaţia nu stipulează reguli cu privire la mijloacele de comunicare prin
intermediul cărora destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre
acceptarea ofertei. Deci destinatarul este liber in alegerea mijloacelor de
comunicare, dacă altceva nu rezultă din ofertă, din uzanţe sau din practica
stabilită intre părţi. Destinatarul ofertei trebuie, de asemenea, să ia in
consideraţie mijlocul de comunicare pe care l-a folosit ofertantul. Insă chiar şi
in cazul in care in ofertă este indicat mijlocul de comunicare, sau acesta
rezultă din uzanţele sau practica stabilită intre părţi destinatarul este in drept
să folosească alt mijloc de comunicare. Cu condiţia insă ca in cazul in care
determinarea termenului pentru acceptarea ofertei depinde de mijlocul de
comunicare termenul să fie determinat in dependenţă de mijlocul de
comunicare pe care trebuia să-l folosească destinatarul. Destinatarul ofertei
nu va putea folosi totuşi alt mijloc de comunicare decit cel indicat de către
ofertant, dacă ultimul va declara in mod expres că nu va accepta un răspuns
expediat prin alte mijloace de comunicare.
(1461)Se consideră că acceptul a ajuns la destinatar in cazul in care este
comunicat oral ofertantului sau oricărei persoane care poate acţiona in
numele ofertantului sau, dacă voinţa de accepta oferta este exprimată in
scris, in cazul in care a ajuns la domiciliul sau sediul ofertantului sau la o altă
adresă pentru comunicaţii a acestuia. Acceptul nu trebuie să ajungă in mina
ofertantului. Este suficient să fie inminat unui angajat al ofertantului, să fie
plasată in cutia poştală a ofertantului sau să fie recepţionată prin faxul,
telexul sau computerul ofertantului.
(1462)Deşi nu este prevăzut expres trebuie considerat că nici in cazul in care
oferta poate fi acceptată prin tăcere sau prin inacţiune nu este necesară
notificarea ofertantului pentru ca acceptul să producă efecte. In cazul in care
oferta urmează să fie acceptată prin tăcere sau prin inacţiune pentru
respingerea ofertei este necesar ca destinatarul ofertei să declare că respinge
oferta sau să săvirşească anumite acţiuni in termenul stabilit in ofertă sau
care rezultă din uzanţe, din practica stabilită intre părţi sau din circumstanţele
cazului. din momentul cind a expirat termenul in care destinatarul trebuia să
răspundă sau să săvirşească anumite acţiuni pentru a respinge oferta. nu este
necesară notificarea ofertantului. Destinatarul ofertei are sarcina de a
demonstra că a notificat ofertantul despre respingerea ofertei sau despre
săvirşirea acţiunilor prin care a fost respinsă oferta. In caz contrar este
suficient să expire termenul fixat in ofertă, care rezultă din uzanţe sau din
practica stabilită intre părţi sau, in lipsa acestuia, un termen rezonabil care
 rezultă din circumstanţele cazului şi destinatarul ofertei să tacă sau se abţină
de la săvirşirea anumitor acţiuni şi contractul va fi incheiat. Notificarea
ofertantului despre tăcere sau inacţiune este inutilă deoarece in cazul in care
in termenul fixat sau care poate fi dedus nu a fost notificat despre respingere
sau despre săvirşirea acţiunilor el deja ştie că nu a fost respinsă oferta nici
prin declaraţie nici prin acţiuni.
(1463)Stabilirea momentului din care acceptul a produs efecte juridice este
foarte important deoarece de acest moment sint legate un şir de consecinţe
juridice:
(a) pină in momentul in care acceptul nu a produs efecte juridice
contractul nu este incheiat(vezi comentariul la art. 699);
(b) pină in momentul in care acceptul nu a produs efecte juridice acesta
poate fi revocat (retractat) sau modificat de către destinatarul ofertei;
(c) acceptul care parvine mai tirziu decit termenul stabilit sau care poate fi
dedus nu va mai produce efecte juridice, cu excepţiile prevăzute de
lege (vezi comentariul la art. 692);
(d) destinatarul ofertei suportă riscul in cazul in care acceptul nu parvine
in termen sau in cazul in care conţinutul acceptului este denaturat.

Articolul 688. Acceptarea ofertei fără termen

(1) Oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe

loc. Această regulă se aplică şi in cazul in care oferta este făcută de la om
la om (instantaneu) prin mijloace de telecomunicaţie.
(2) Oferta făcută unei persoane absente poate fi acceptată doar pină
in momentul in care ofertantul se poate aştepta, in condiţii normale, avind
in vedere mijloacele de comunicare folosite de ofertant, la parvenirea
răspunsului.

(1464)Oferta făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit in

momentul in care face oferta trebuie acceptată imediat, in caz contrar oferta
devine caducă. Se echivalează cu oferta făcută unei persoane prezente oferta
făcută unei persoane cu care ofertantul comunică nemijlocit in momentul in
care face oferta prin intermediul mijloacelor de comunicare (prin telefon,
videotelefon, etc.) şi deci şi această ofertă poate fi acceptată doar pe loc.
(1465)Deşi in textul articolului nu există nici o excepţie, această dispoziţie trebui
interpretată prin prisma articolului 689. In consecinţa va rezulta că trebuie
acceptată pe loc doar acea ofertă făcută verbal sau prin mijloace de
comunicare in care nu este stabilit fie expres fie implicit un termen pentru
acceptare.
(1466)In cazul in care ofertantul nu comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei,
fie nemijlocit fie prin intermediul mijloacelor de comunicare şi in ofertă nu a
fost stipulat termenul in care acceptul trebuie să parvină ofertantului sau
acest termen nu rezultă din ofertă, din lege, uzanţe sau practicile stabilite
intre părţi şi nici din circumstanţele in care a fost făcută oferta, se va
considera că ofertantul este obligat să menţină oferta un termen care este
necesar pentru ca acceptul să parvină ofertantului Durata termenului se
determină in dependenţă de circumstanţele cazului, inclusiv in dependenţă de
mijloacele de comunicare folosite de către ofertant. In cazul in care acceptul
se va exprima prin tăcere sau prin inacţiuni, fără a fi necesară notificarea
ofertantului, termenul pină cind trebuie să dureze tăcerea sau inacţiunile
pentru a fi considerate accept se va determina in conformitate cu aceleaşi
reguli.
 (1467)Dispoziţiile alineatului doi nu trebuie interpretată in sensul că destinatarul
ofertei trebui să expedieze acceptul prin aceleaşi mijloace de comunicare pe
care le-a folosit ofertantul. Destinatarul ofertei este liber in alegerea
mijloacelor de comunicare cu excepţia cazului in care ofertantul va cere ca
acceptul să fie expediat prin anumite mijloace de comunicare. Există opinii că
chiar şi in cazul in care ofertantul va condiţiona valabilitatea acceptului de
folosirea unui anumit mijloc de comunicare oferta ar putea fi acceptată şi prin
intermediul altor mijloace de comunicare dacă cererea ofertantului este
abuzivă. Insă dacă termenul in care acceptul trebuie să parvină ofertantului se
determină in dependenţă de mijlocul de comunicare, termenul se va
determina in toate cazurile luind in consideraţie mijlocul de comunicare folosit
de ofertant.

Articolul 689. Acceptarea ofertei cu termen

Dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei,

acceptarea poate fi făcută doar in termen.

(1468)In cazul in care in ofertă este stabilit termenul pentru acceptarea ofertei
destinatarul ofertei este obligat să expedieze acceptul astfel incit acesta să
parvină ofertantului in interiorul termenului stipulat in ofertă. Deci importanţă
juridică are nu data expedierii acceptului ci data cint acesta va parveni
ofertantului. In cazul in care acceptul parvine după expirarea termenului
stabilit expres sau implicit, acesta va constitui o nouă ofertă (vezi comentariul
la art. 691). Totuşi in condiţiile prevăzute de art. 692 un răspuns al
destinatarului ofertei care parvine ofertantului după expirarea termenului
poate deveni accept.
(1469)Ofertantul poate stabili un termen pentru acceptarea ofertei nu numai in
mod expres ci şi implicit. Trebuie de considerat că un termen a fost stipulat in
mod implicit şi in cazul in care reieşind din circumstanţele cazului oferta chiar
şi făcută unei persoane prezente nu putea fi acceptată imediat. Spre exemplu
sint necesare investigaţii indelungate pentru analizarea ofertei sau oferta
conţine multe condiţii. In acest caz se va prezuma că ofertantul a acordat un
termen pentru acceptarea ofertei chiar şi in cazul in care in ofertă nu se
conţine un termen.

Articolul 690. Inceputul curgerii termenului pentru acceptarea ofertei

Termenul pentru acceptarea ofertei stabilit de ofertant printr-o

telegramă sau scrisoare incepe să curgă de la data la care telegrama a fost
inminată spre expediere sau de la data menţionată in scrisoare sau, dacă o
astfel de dată lipseşte, de la data de pe plic. Termenul pentru acceptarea
ofertei stabilit prin mijloace de comunicare instantanee incepe să curgă de
la data la care oferta parvine destinatarului.

(1470)Dispoziţiile acestuia articol se aplică in cazul in care nu este stabilită data

la care acceptul trebuie să parvină ofertantului ci a fost stabilită in mod
expres sau implicit o perioadă de timp in interiorul căreia acceptul trebuie să
parvină ofertantului. A doua condiţie pentru aplicarea acestor dispoziţie este
lipsa unui acord intre părţi sau indicaţia ofertantului cu privire la un alt mod
de calculare a termenului in care acceptul trebui să parvină ofertantului.
(1471)In cazul in care in scrisoare este menţionată data intocmirii scrisorii şi
 această data diferă de data indicată pe plic data la care acceptul trebuie să
ajungă la ofertant se va determina in dependenţă de data menţionată pe
scrisoare şi nu in dependenţă de data indicată pe plic. Această soluţie se
explică prin faptul că atit destinatarul ofertei cit şi ofertantul dispun de textul
scrisorii pe cind plicul ar putea să se afle doar la destinatarul ofertei şi aceasta
cu condiţia că ultimul l-a păstrat, fapt care nu este prea des intilnit. Deşi in
acest articol nu se prevede nici o excepţie considerăm totuşi că chiar şi in
cazul in care in scrisoare este indicată data intocmirii acesteia termenul
pentru acceptarea ofertei va trebui calculat in dependenţă de data indicată pe
plic in cazul in care calcularea termenului in dependenţă de data din scrisoare
ar fi nerezonabilă şi neechitabilă. Astfel in cazul in care termenul calculat in
dependenţă de data indicată in scrisoare ar fi expirat la momentul expedierii
scrisorii este evident că termenul nu poate fi calculat de la data indicată in
scrisoare. Şi in cazul in care scrisoare este expediată cu o intirziere
nejustificat de mare de la data intocmirii nu este rezonabil de a calcula
termenul de la data indicată in scrisoare dacă termenul obţinut este cu mult
mai mic decit termenul pe care l-ar fi avut la dispoziţie destinatarul ofertei in
cazul in care scrisoare ar fi fost expediată intr-un termen rezonabil de la data
intocmirii. De asemenea nu este rezonabil de a calcula termenul de la data
indicată in scrisoare in cazul in care această dată este ulterioară datei indicate
pe plic şi nu este evidentă intenţia ofertantului de a acorda un termen mai
mare pentru acceptarea ofertei prin indicarea acestei date.
(1472)In cazul in care ofertantul comunică nemijlocit cu destinatarul ofertei
oferta parvine destinatarului anume in acel moment şi este justificată regula
instituită in acest articol de a calcula data la care acceptul trebuie să parvină
ofertantului de la data la care a parvenit oferta. Deci in cazul in care oferta
este comunicată nemijlocit termenul incepe să curgă mai tirziu decit in cazul
in care oferta este transmisă prin poştă sau alte mijloace de comunicare care
nu asigură comunicarea instantanee intre ofertant şi destinatarul ofertei. In al
doilea caz termenul incepe să curgă inainte de data la care destinatarul
ofertei a luat cunoştinţă de ofertă. De acest fapt trebuie să se ţină cont in
cazul in care termenul de valabilitate a ofertei se va determina in dependenţă
de circumstanţele cazului. Astfel in cazul in care nu este stabilită expres
perioada de timp in care acceptul trebuie să parvină ofertantului la
determinarea acestei perioade se va ţine cont de faptul că in cazul in care
oferta este expediată prin poştă parvine destinatarului ofertei mai tirziu decit
oferta comunicată nemijlocit (vezi comentariul la art. 688). In acest caz va
trebuie să i se acorde destinatarului ofertei un termen mai lung pentru
acceptarea ofertei.
(1473)Prin dispoziţiile acestui articol se stabileşte doar momentul de la care
incepe calcularea termenului. Pentru a determina data la care acceptul
trebuie să parvină ofertantului termenul se calculează in conformitate cu
regulile stabilite in articolele 259 – 266. Regula de bază constă in faptul că
zilele de odihnă nu se exclud la calcularea termenului. Dacă insă acceptul nu
poate fi inminat ofertantului datorită faptului că la domiciliul sau sediul
ofertantului in ultima zi a termenului este o zi de odihnă termenul se va
prelungi pină la următoarea zi lucrătore (vezi comentariul la art. 265).

Articolul 691. Acceptarea tardivă sau cu modificări

(1) Acceptarea tardivă a ofertei este considerată o nouă ofertă.

(2) Acceptarea făcută cu modificarea condiţiilor ofertei este
considerată o nouă ofertă şi o respingere a ofertei originale.
(3) Răspunsul prin care se acceptă oferta şi care prezintă condiţii
adiţionale sau condiţii diferite ce nu afectează material condiţiile ofertei
constituie o acceptare dacă ofertantul nu le respinge fără intirziere
nejustificată. Dacă ofertantul nu obiectează, contractul se incheie in
condiţiile ofertei, cu modificările care se conţin in acceptare.

(1474)Cu excepţia cazului in care oferta trebuie să fie acceptată de loc (vezi
comentariul la art. 688) destinatarul ofertei o poate accepta in termenul
stabilit in oferta sau, in lipsa acestuia, in termenul care rezultă din lege,
uzanţe, practicile stabilite intre părţi sau din circumstanţele cazului. In cazul in
care aceste termen va fi omis şi răspunsul nu a parvenit ofertantului oferta
devine caducă (vezi comentariul la art. 686) indiferent de faptul dacă a fost
răspunsul destinatarului ofertei a fost expediat in termen util sau nu şi
indiferente de faptul dacă intirzierea răspunsului ii este imputabilă
destinatarului ofertei sau nu. Două excepţii de la această regulă sint stabilite
in art. 692.
(1475)Răspunsul destinatarului ofertei care a fost destinat să constituie accept,
dar care a ajuns cu intirziere la ofertant, dacă nu se intrunesc condiţiile
articolului 692 va fi considerat o respingere a ofertei şi, in conformitate cu
prevederile alineatului intii, o nouă ofertă. Dispoziţia alineatului intii are
caracter dispozitiv fapt ce permite părţilor să prevadă altceva. Şi deci
răspunsul destinatarului ofertei care parvine cu intirziere ofertantului va fi
considerat o nouă ofertă numai in cazul in care destinatarul ofertei nu a
stipulat altceva in răspunsul său sau altceva nu rezultă din acordurile sau
practicile stabilite intre părţi.
(1476)In alin. (2) se stabileşte regula generală cu privire la conţinutul acceptului.
Pentru a produce efecte juridice răspunsul la ofertă trebuie să fie o
reproducţie fidelă a ofertei şi să nu includă completări sau modificări a
condiţiilor ofertei sau să nu pună incheierea contractului in dependenţă de
anumite condiţii. In caz contrar răspunsul destinatarului ofertei este
considerat o respingere a ofertei şi in acelaşi timp o nouă ofertă , cu excepţiile
prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 692 şi 693). Este important de
menţionat că va fi considerat o respingere a ofertei şi o nouă ofertă numai
acel răspuns care a avut scopul de a servi accept. In cazul in care răspunsul
doar solicită anumite informaţii sau se formulează posibilitatea de a introduce
modificări in condiţiile ofertei acest răspuns nu poate fi considerat drept
respingere a ofertei şi o nouă ofertă. Acest răspuns doar are scopul de a
determina dacă ofertantul este pregătit să negocieze sau să accepte
modificarea condiţiilor ofertei şi nu afectează posibilitatea acceptării ulterioare
a ofertei. Importanţa acestei distincţii constă in faptul că in cazul in care
oferta a fost respinsă aceasta devine caducă (vezi comentariul la art. 686) şi
nu mai poate fi acceptată de către destinatarul ofertei chiar dacă acesta este
de acord ulterior cu toate condiţiile ofertei şi nu a expirat termenul pentru
acceptarea ofertei.
(1477)Trebuie de menţionat că deşi in alineatele (1) şi (2) sint folosite
sintagmele „acceptarea tardivă” şi „acceptarea făcută cu modificarea
condiţiilor ofertei” atit răspunsul venit cu intirziere cit şi răspunsul in care se
conţin modificări şi completări ale condiţiilor ofertei nu sint un accept. Aceasta
este evident chiar din aceste alineate care stipulează in mod expres că şi intr-
un caz şi in altul sintem in prezenţa unor noi oferte şi nu in prezenţa unui
accept.
(1478)Alineatul trei are scopul de a facilita incheierea contractului in situaţia in
care răspunsul destinatarului ofertei conţine divergenţe in raport cu conţinutul
ofertei dar aceste divergenţe nu modifică semnificativ conţinutul ofertei. In
acest caz reieşind din interesele circuitului civil nu este raţional de a refuza să
 recunoaştem acceptul in condiţiile in care este mare verosimilitatea că
ofertantul ar fi acceptat modificările sau completările dacă ar fi ştiut de
acestea. Modificarea condiţiilor ofertei poate consta fie in introducerea unor
condiţii suplimentare faţă de condiţiile care se conţin in ofertă, fie in
modificarea condiţiilor care se conţin in ofertă. Şi intru-un caz şi in altul pentru
ca răspunsul să fie considerat accept este necesar ca modificările şi
completările să nu fie esenţiale. Faptul dacă modificările sau completările sint
esenţiale sau nu se stabileşte in fiecare caz aparte ţinind cont de prevederile
ofertei, de legislaţie, uzanţe sau de practica stabilită intre părţi precum şi de
circumstanţele cazului. De regulă, dar nu obligatoriu, sint modificări sau
completări esenţiale acelea care se referă la condiţiile esenţiale, spre
exemplu, modificarea sau completarea condiţiilor cu privire la obiectul
contractului, cu privire la preţ şi la modul de achitare a acestuia, cu privire la
locul şi la modul de executare a obligaţiilor, cu privire la răspunderea părţilor
sau cu privire la modul de soluţionare a litigiilor dintre părţi. In orice caz va fi
considerată esenţială acea condiţie pe care a menţionat-o in mod expres
ofertantul chiar dacă reieşind din legislaţie, uzanţe sau practica stabilită intre
părţi sau din circumstanţele cazului această condiţie nu ar fi trebuit să fie
considerată esenţială.
(1479)In condiţiile in care răspunsul la ofertă conţine divergenţe neesenţiale dar
ofertantul nu doreşte să accepte aceste modificări sau completări el trebuie
să le respingă. Respingerea se face printr-o declaraţie adresată destinatarului
ofertei. Pentru a produce efecte declaraţia trebuie expediată intr-un termen
cit mai scurt. Durata termenului in interiorul căruia ofertantul poate respinge
modificările sau completările incluse in răspunsul destinatarului ofertei se
determină in fiecare caz aparte ţinind cont de legislaţie, uzanţe, practica
stabilită intre părţi şi de circumstanţele cazului. Pentru determinarea
termenului in interiorul căruia ofertantul trebuie să obiecteze, precum şi
pentru determinarea modului de comunicare se aplică mutatis mutandis
regulile respective aplicabile acceptului (vezi comentariul la art. 687).
Destinatarul ofertei nu are dreptul să indice un termen in interiorul căruia
ofertantul ar putea accepta sau respinge modificările sau completările aduse
ofertei.
(1480)Declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor va evita
incheierea contactului dacă a fost expediată fără intirziere nejustificată. In
cazul in care declaraţia despre respingerea modificărilor sau completărilor a
fost expediată intr-un termen util dar va parveni cu intirziere sau cu
denaturări la destinatarul ofertei riscul rămine al ofertantului. Ofertantul va fi
obligat să repare prejudiciul cauzat destinatarului ofertei prin faptul că acesta
nu a fost notificat in timp util despre respingerea modificărilor şi completărilor.
Contractul insă nu va fi incheiat deoarece ofertantul şi-a manifestat voinţa de
a nu accepta oferta care conţine modificări şi completări. Această soluţie
intervine deoarece nu există o normă care ar stipula că declaraţia de
respingere a modificărilor şi completărilor va produce efecte juridice din
momentul in care va ajunge la destinatarul ofertei.
(1481)In cazul in care ofertantul nu a respins răspunsul care conţine modificări
şi completări sau l-a respins după expirarea termenului in care ar fi putut să-l
respingă răspunsul cu modificări şi completări se va considera drept accept şi
contractul se va considera incheiat in condiţiile care se conţineau in ofertă cu
modificările şi completările incluse de destinatarul ofertei.
(1482)In cazul in care ofertantul respinge doar o parte din modificările sau
completările propuse de destinatarul ofertei pentru destinatarul ofertei se vor
aplica regulile stabilite in acest articol. Adică el va putea să tacă şi atunci
contractul se va considera incheiat in condiţiile ofertei plus modificările şi
 completările propuse de destinatarul ofertei, mai puţin cele care au fost
respinse de către ofertant. Nu există nici o normă şi nici un raţionament care
l-ar impiedica pe ofertant in cazul in care respinge o parte din modificările şi
completările neesenţiale propuse de destinatarul ofertei să includă şi alte
modificări sau completări care de asemenea nu vor modifica esenţial condiţiile
ofertei. In cazul in care destinatarul ofertei nu este de acord cu modificările
sau completările propuse de ofertant el trebuie să le respingă in condiţiile
stabilite pentru ofertant. Dacă modificările sau completările nu sint respinse
contractul se consideră incheiat in condiţiile indicate in alin. (3).

Articolul 692. Valabilitatea acceptării tardive

(1) Acceptarea tardivă produce efecte dacă ofertantul comunică

neintirziat acceptantului că el consideră acceptul parvenit in termen.
(2) Dacă acceptarea ofertei parvine cu intirziere ofertantului şi dacă
din acceptare reiese că a fost expediată la timp, aceasta este considerată
tardivă numai dacă ofertantul comunică imediat celeilalte părţi faptul
intirzierii.

(1483)In acest articol sint stipulate două excepţii de la prevederile art. 691 alin.
(1) unde se stipulează că răspunsul destinatarului ofertei care a sosit după
expirarea termenului de valabilitate a ofertei este considerat drept respingere
a ofertei şi drept o nouă ofertă. Aceste două excepţii stabilesc condiţiile in
care contractul va fi incheiat chiar şi in cazul in care răspunsul destinatarului
ofertei a sosit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei.
(1484)Alineatul (1) reglementează situaţia in care răspunsul destinatarului
ofertei a fost expediat cu intirziere sau situaţia in care ofertantul nu poate
stabili data la care a fost expediat răspunsul, chiar dacă răspunsul
destinatarului a fost expediat in termen util. In alineatul doi este reglementată
situaţia in care răspunsul a fost expediat in termen util dar din motive care nu
depind de destinatarul ofertei nu a parvenit ofertantului in termenul de
valabilitate a ofertei. Spre exemplu in cazul in care reieşind din data indicată
de pe plic este evident că dacă poşta ar fi respectat termenul obişnuit de
expediere a scrisorilor răspunsul ar fi parvenit in termen util ofertantului.
Diferenţa dintre prima şi a doua situaţie constă in faptul că in primul caz
intirzierea i-i este imputabilă destinatarului iar in al doilea caz nu. Datorită
acestei diferenţe este justificată soluţionarea diferită a acestor situaţii de
către legiuitor. In primul caz pentru ca răspunsul să fie considerat drept
accept şi contractul să fie incheiat este necesară acţiunea ofertantului, care
trebuie să trimită intr-un termen cit mai scurt posibil o notificare
destinatarului ofertei despre faptul că răspunsul este acceptat şi contractul
este incheiat. Termenul in care ofertantul trebuie să notifice destinatarul
ofertei despre acceptarea răspunsului intirziat se determină in fiecare caz
aparte reieşind din legislaţie, uzanţe, din practica stabilită intre părţi şi din
circumstanţele cazului. In al doilea caz pentru ca răspunsul să fie considerat
intirziat este necesar ca ofertantul să trimită destinatarului ofertei intr-un
termen cit mai scurt posibil o notificare despre faptul că răspunsul deşi trimis
in termen util a parvenit ofertantului după expirarea termenului de valabilitate
a ofertei. Deci in primul caz pentru incheierea contractului este necesară
acţiunea ofertantului iar in al doilea caz – tăcerea.
(1485)Notificarea ofertantului privind acceptarea răspunsului destinatarului
ofertei parvenit după expirarea termenului de valabilitate a ofertei nu trebuie
de confundat cu acceptarea ofertei destinatarului ofertei in condiţiile in care
răspunsul destinatarului ofertei este considerat drept respingere a ofertei
 iniţiale şi inaintarea unei noi oferte. In cazul acceptării fie prin acţiuni fie prin
inacţiuni a unui răspuns intirziat al destinatarului ofertei ofertantul parcă ar
prelungi termenul de valabilitate a ofertei. Deci răspunsul destinatarului
ofertei va produce efecte din momentul parvenirii ofertantului. In cazul in care
răspunsul intirziat este considerat o nouă ofertă acceptarea acesteia va
produce efecte din momentul in care acceptul ofertantului iniţial va parveni
destinatarului ofertei iniţiale. In acest caz nu numai momentul ci şi locul
incheiereii contractului ar fi altul (vezi comentariul la art. 699).
(1486)In situaţiile prevăzute la alin. (1) şi alin. (2) in cazurile in care răspunsul
destinatarului ofertei va conţine modificări sau completări se vor aplica
mutatis mutandis dispoziţiile articolului 691 alin. (3). (Văd poate dau detaliat)

Articolul 693. Acceptarea cu modificări in relaţiile comerciale

Dacă in relaţiile comerciale acceptarea este făcută cu extinderi sau

modificări, contractul se consideră incheiat atunci cind acceptantul poate
conta pe acordul ofertantului, iar acesta nu refuză neintirziat.

(1487)Dispoziţiile acestuia articol se vor aplica numai in cazul in care se

intrunesc cumulativ următoarele condiţii: (a) dacă atit ofertantul cit şi
destinatarul ofertei sint comercianţi; (b) dacă modificările şi completările
propuse de destinatarul ofertei vor modifica sau completa in mod esenţial
condiţiile ofertei. In cazurile in care modificările sau completările propuse de
destinatul ofertei nu vor afecta in mod esenţial condiţiile ofertei contractul se
va incheia in condiţiile art. 691, care sint mai puţin riguroase; (c) destinatarul
ofertei putea conta a momentul expedierii acceptului pe acordul ofertantului
in privinţa modificării sau completării condiţiilor ofertei. Această convingere
poate rezulta din ofertă (spre exemplu ofertantul a declarat că ar putea
accepta modificarea preţului in anumite proporţii), din practicile stabilite intre
părţi (spre exemplu asemenea modificări şi completări au fost făcute de mai
multe ori şi ofertantul le-a acceptat) sau chiar şi din conţinutul modificărilor
sau a completărilor (spre exemplu se propune ca bunurile să fie transportate
gratuit de către destinatarul ofertei in situaţia in care conform ofertei, bunurile
trebuiau să fie preluate de către ofertant de la locul unde sint fabricate).; (d)
ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatul ofertei va conta pe
consimţămintul său. Destinatarului ofertei ii revine sarcina de a demonstra că
ofertantul trebuia să-şi dea seama că destinatarul ofertei va conta pe
consimţămintul ofertantului; (e) ofertantul nu respinge fără intirziere
nejustificată modificările şi completările. Termenul in care ofertantul ar fi
trebuit să respingă modificările şi completările se determină in fiecare caz in
parte reieşind din ofertă, din răspunsul destinatarului ofertei, din uzanţe sau
practicile stabilite intre părţi sau din circumstanţele cazului.
(1488)In cazul in care se intrunesc condiţiile indicate mai sus contractul dintre
comercianţi se va considera incheiat in condiţiile prevăzute la art. 691 alin.
(3). Condiţiile contractului vor fi determinate de condiţiile ofertei, plus
modificările şi completările care se conţin in răspunsul destinatului ofertei.
(1489)In cazul in care ofertantul va refuză neintirziat incheierea contractului in
condiţiile propuse de destinatarul ofertei declaraţia despre acceptarea ofertei
va fi considerată o respingerea a ofertei şi in acelaşi timp o nouă ofertă (vezi
comentariul la art. 691).

Articolul 694. Acceptarea tacită

 (1) Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din
practica stabilită intre părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.
(2) Dacă un comerciant a cărui activitate constă in comercializarea
anumitor bunuri primeşte o ofertă asupra unor astfel de bunuri din partea
cuiva cu care se află in relaţii de afaceri, comerciantul este obligat să
răspundă fără intirziere, tăcerea sa putind fi considerată acceptare a
ofertei. Chiar şi atunci cind respinge oferta, comerciantul este obligat să
protejeze temporar, pe contul ofertantului, bunurile trimise de acesta, in
măsura in care poate suporta cheltuielile necesare şi nu suferă prin aceasta
vreun dezavantaj.

(1490)In alineatul una este stipulată regula generală conform căreia in cazul in
care destinatarul tace sau nu savirşeşte acţiuni oferta nu se consideră
acceptată, dacă altceva nu rezultă din lege, din practica stabilită intre părţi
sau din uzanţe. Tăcerea sau inacţiunea vor fi considerate acceptare a ofertei
in temeiul practicii stabilite intre părţi sau in temeiul uzanţelor numai in cazul
in care raporturilor dintre ofertant şi destinatarul ofertei vor fi guvernate de
practicile sau uzanţele invocate. In doctrină se menţionează că chiar şi in lipsa
unor prevederi legale sau contractuale, a uzanţelor sau a practicii stabilite
intre părţi tăcerea va fi considerată drept acceptare in cazul in care oferta
este făcută exclusiv in interesul destinatarului ofertei (spre exemplu
propunerea privind remiterea de datorie (vezi comentariul la art. 662)).
(1491)In cazul in care destinatarul ofertei nu răspunde la ofertă, tăcerea sau
inacţiunea sa ar putea fi considerată accept dacă destinatarul ofertei acceptă
bunurile şi serviciile oferite deşi avea posibilitate obiectivă să le respingă şi in
mod rezonabil trebuia să ştie că pentru bunurile sau serviciile oferite trebuie
să plătească.
(1492)Ofertantul nu are dreptul să indice in ofertă că in cazul in care
destinatarul ofertei nu va răspunde sau va savirşi anumite acţiuni contractul
se va considera incheiat. Conform principiului libertăţii contractului
destinatarul ofertei are dreptul nu numai să accepte sau să respingă oferta
dar şi dreptul de a o ignora. In schimb nu există nici o normă care ar interzice
părţilor să inchei un contract prin care să se stipulează că in cazul in care nu
se răspunde sau nu se săvirşesc anumite acţiuni oferta se va considera
acceptată.
(1493)Dispoziţiile alineatului doi se aplică numai in raporturile dintre
comercianţi. Acvind in vedere faptul că scopul existenţei comercianţilor
constă in desfăşurarea unei anumite activităţi putem presupune că
comercianţii vor refuza acceptarea ofertelor numai in cazul in care vor avea
motive intemeiate. Cu atit mai mult in cazul in care oferta vine de la o
persoană cu care comerciantul respectiv se află in relaţii de afaceri. Din acest
considerent in alin. (2) a fost stipulat că tăcerea comerciantului va fi
considerată accept, dacă nu respinge oferta fără intirziere. Termenul in care
trebuie respinsă oferta se determină in dependenţă de circumstanţele cazului
ţinind cont de uzanţe, de practicile stabilite intre părţi şi de ofertă. Trebuie de
menţionat că ofertantul nu are dreptul să-i fixeze destinatarului ofertei un
termen in care acesta este obligat să respingă oferta. Totuşi la determinarea
acestuia termen instanţa va trebui să i-a in consideraţie termenul fixat de
ofertant.
(1494)Contractul se va considera incheiat la expirarea termenului in care
destinatarul ar fi trebuit să respingă oferta. Destinatarul ofertei nu trebuie să
notifice ofertantul despre faptul că acceptă oferta.
(1495)Pentru aplicarea prevederilor alin. (2) este necesar ca oferta să se refere
 la bunurile pe care le comercializează de obicei unul dintre comercianţii care
se află in relaţii de afaceri. Nu este relevant dacă relaţiile de afaceri
anterioare au avut drept obiect bunurile care constituie obiectul ofertei. Nu
este relevant nici faptul de la cine a parvenit oferta – de la cel care
instrăinează bunuri sau de la cel care le dobindeşte.
(1496)Pentru aplicarea dispoziţiilor alin. (2) se va consideră că comercianţii se
află in relaţii de afaceri in cazul in care aceştia au fost parte a mai multor
operaţii comerciale sau măcar şi a unei singure operaţii comerciale dar care a
durat o perioadă suficient de indelungată. Problema dacă există sau nu relaţii
de afaceri se determină in dependenţă de circumstanţele fiecărui caz in parte,
ţinind cont de uzanţe.
(1497)In scopul protejării intereselor ofertantului care concomitent cu oferta a
expediat şi bunurile legiuitorul a stipulat obligaţia pentru destinatarul ofertei
de a proteja aceste bunuri in cazul in care respinge oferta cit şi pe perioada in
care in mod rezonabil şi-a rezervat-o pentru a delibera dacă să accepte sau nu
oferta. Prind protejarea bunurilor trebuie de inţeles acele măsuri care sint
necesare in situaţia concretă pentru a conserva drepturile ofertantului asupra
bunurilor. De regulă aceste măsuri vor consta in depozitarea bunurilor, dar pot
fi necesare şi alte măsuri. Spre exemplu in cazul in care bunurile sint
perisabile destinatarul ofertei este obligat să i-a măsuri pentru realizare
bunurilor. Alegerea măsurilor necesare pentru protejarea intereselor
ofertantului revine destinatarului ofertei, care insă este obligat să ţină cont de
eventualele indicaţii ale ofertantului, de uzanţe şi de practicile stabilite intre
părţi. Toate cheltuielile legate de păstrarea bunurilor sint suportate de
destinatarul ofertei urmind ca ulterior să fie trecute in contul ofertantului.
(1498)Destinatarul ofertei poate să nu i-a măsuri de protecţie a bunurilor in
măsura in care nu poate suporta cheltuielile necesar. Destinatarul ofertei nu
se poate prevala de acest drept dacă cheltuielile sint achitate de către
ofertant.
(1499)Destinatarul ofertei poate să refuze adoptarea masurilor de protejare a
bunurilor ofertantului dacă prin aceste măsuri primul va suferi careva
dezavantaje. Spre exemplu nu va putea incepe la timp reparaţia necesară a
depozitului in care urmează să depoziteze bunurile ofertantului, pentru a
finaliza reparaţia in timp util, necesar pentru a depozita bunurile pe care le va
primi in viitor. De această dispoziţie destinatarul ofertei se poate prevala in
cazul in care acest dezavantaj este destul de serios in dependenţă de
circumstanţele cazului şi nu va putea fi compensat de către ofertant.
(1500)Destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant, pe cheltuiala
ultimului, despre măsurile luate in scopul protejării bunurilor sau despre
imposibilitatea de a proteja bunurile (vezi comentariul la art. 516). In caz
contrar destinatarul ofertei va răspunde pentru prejudiciul cauzat ofertantului
prin faptul că nu l-a notificata sau l-a notificat cu intirziere.

Articolul 695. Revocarea acceptării

Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă inştiinţarea despre

revocare parvine ofertantului inaintea acceptării sau concomitent cu ea.

(1501)In acest articol este stipulat dreptul destinatarului ofertei de a revoca

(retracta) acceptul. Acest drept este strins legat de momentul in care acceptul
produce efecte (vezi comentariul la art. 687). Regula privind revocarea
acceptului este analogică regulii stipulate pentru revocarea (retractarea)
ofertei (vezi comentariul la art. 683).
 (1502)Acceptul poate fi revocat (retractat) printr-o declaraţie care trebuie să
parvină ofertantului cel tirziu pină in momentul in care parvine acceptul.
Pentru cazul in care acceptarea poate fi făcută prin tăcere sau prin inacţiune
problema revocării (retractării) nu se pune deoarece din momentul ce tăcerea
sau inacţiunea au durat pe parcursul termenului stabilit expres sau implicit
contractul se va considera incheiat la expirarea termenului respectiv. Dacă
acceptarea poate fi făcută prin savirşirea anumitor acţiuni trebuie de făcut
distincţie intre situaţia in care contractul se consideră incheiat la săvirşirea
acţiunilor (vezi comentariul la art. 687) şi situaţia in care contractul se va
considera incheiat la momentul notificării ofertantului despre săvirşirea
acţiunilor. In primul caz acceptul nu va putea fi revocat (retractat) deoarece a
produs efecte juridice şi contractul a fost deja incheiat. Destinatarul ofertei va
putea doar rezolvi contractul in cazurile şi condiţiile prevăzute de lege sau
contract. In al doilea caz insă se va aplica regula stabilită in acest articol. In
cazul in care notificarea despre retractarea acţiunilor va parveni anterior
notificării despre săvirşirea acţiunilor acceptul se va considera revocat
(retractat) şi contractul nu se va considera incheiat deoarece anterior
parvenise o declaraţie despre respingerea ofertei. Din acel moment oferta
devine caduca (vezi comentariul la art. 686) şi ulterior nu mai poate fi
acceptată nici chir printr-o declaraţie expresă.

Articolul 696. Inscrisul care confirmă incheierea contractului

Condiţiile adiţionale sau condiţiile modificate dintr-un inscris

expediat intr-un termen rezonabil de la data incheierii contractului intre
comercianţi care are drept scop confirmarea acestuia devin parte a
contractului, cu excepţia cazului cind ele il alterează material sau cind
partea care il recepţionează le respinge fără intirzieri nejustificate.

(1503)Dispoziţia acestuia articol se aplică situaţiilor in care după incheierea fie

verbală fie scrisă a contractului dintre comercianţi una din părţi transmite
celeilalte părţi un inscris care are scopul de a confirma contractul şi condiţiile
care au fost consimţite de către părţi, dar care introduce completări sau
modificări a condiţiilor consimţite de către părţi. Necesitatea acestei
reglementări constă in faptul că articolul 691 alin. (3) soluţionează doar
problema modificărilor şi completărilor conţinute in declaraţia despre
acceptarea ofertei, adică o problemă care a apărut pină la momentul incheierii
contractului. Sub incidenţa acestei norme nu nimeresc situaţiile in care pentru
confirmarea contractului şi a condiţiilor acestui una din părţi expediază
celeilalte părţi un inscris şi in acest inscris se conţin completări sau modificări
ale clauzelor contractului care nu modifică esenţial condiţiile contractului.
Aceste inscrisuri pot fi expediate fie din iniţiativa expeditorului fie la iniţiativa
părţii căreia i-a fost expediat (spre exemplu ultimul are nevoie de un inscris
pentru evidenţă contabilă, pentru efectuarea decontărilor bancare sau a
procedurilor vamale).
(1504)Deşi teoretic se face o deosebire intre situaţia prevăzută de acest articol
şi situaţia prevăzută in art. 691 alin. (3) din punct de vedere practic soluţiile
vor fi similare. Şi in cazul in care se expediază un inscris in scopul confirmării
contractului pentru ca modificările şi completările să devină clauze
contractuale trebuie să fie respectate aceleaşi condiţii (vezi comentariul la art.
691): (a) completările sau modificările să nu devieze in mod esenţial de la
condiţiile contractuale consimţite de către părţi; (b) să nu fie respinse de către
partea care le recepţionează intr-un termen cit mai scurt posibil, determinat
reieşind din circumstanţele cazului. Importanţă juridică şi in acest caz are
 declaraţia de respingere a modificărilor şi completărilor şi nu parvenirea
acestei declaraţii celeilalte părţi. Termenul rezonabil nu poate fi determinat in
mod abstract ci doar in fiecare caz aparte ţinind cont de uzanţele şi practica
stabilită intre părţi şi de circumstanţele cazului
(1505)Sarcina de a demonstra că modificările şi completările au fost respinse
fără intirzieri nejustificate revine părţii care a primit inscrisul privind
confirmarea contractului cu modificări şi completări.
(1506)Dispoziţiile acestuia articol nu se aplică situaţiilor in care una din părţi
transmite un inscris privind confirmarea contractului şi a condiţiilor acestuia şi
in acest inscris solicită destinatarului să-şi manifeste acordul privind
acceptarea completărilor şi modificărilor. Destinatarul nu este obligat să
răspundă pentru a respinge aceste completări şi modificări. Este suficient să
le ignoreze.
(1507)Pentru scopurile acestui articol noţiunea „inscris care are drept scop
confirmarea contractului” trebuie inţeleasă intr-un sens larg. Spre exemplu
această noţiune include şi cazurile in care o parte foloseşte pentru
specificarea condiţiilor contractului note de plată sau alte documente similare
referitoare la executare.

Articolul 697. Comis-voiajorii

(1) Contractul dintre un consumator şi o persoană care acţionează in

exercitarea unei profesii, incheiat intr-un cadru specific voiajorilor
comerciali, produce efecte doar dacă, in decursul unei săptămini,
consumatorul nu il revocă in scris, cu excepţia situaţiei in care contractul
este executat pe loc de ambele părţi.
(2) Dispoziţiile de la alin.(1) se aplică şi asupra contractelor de
consumator incheiate pe credit, şi asupra contractelor de asigurare.
(3) Termenul de revocare a contractelor prevăzute la alin.(1) şi (2)
curge doar din momentul in care consumatorul este inştiinţat in scris
asupra dreptului său de revocare.

(1508)Scopul acestui articol este de a proteja persoanele fizice care procură

bunuri pentru necesităţile personale in cazul in care işi asumă unele obligaţii
pe care vor trebui să le execute pe viitor. Pin acest articol se instituie o
excepţie de la regula conform căreia o parte a contractului poate cere
incetarea efectelor juridice ale unui contract doar in cazul in care pentru
aceasta există un temei legal sau contractual.
(1509)Această normă nu modifică condiţiile de incheiere a contractelor, inclusiv
momentul incheierii. Termenul de o săptămină menţionat in acest articol se
referă doar la faptul că in interiorul acestui termen consumatorul poate
renunţa la contractul pe care l-a incheiat.
(1510)Dreptul de revocare al consumatorului apare doar in cazul in care a fost
incheiat de un consumator cu o persoană care comercializează bunuri in mod
ambulant. Nu are importanţă dacă persoana respectivă acţionează din nume
propriu sau din numele unei alte persoane fizice sau juridice. Pentru aplicarea
acestor dispoziţii nu are importanţă nici faptul dacă anterior incheierii
contractului au existat negocieri intre părţi sau dacă consumatorul a avut
posibilitate de a studia anterior oferta comerciantului.
(1511)Declaraţia privind revocarea contractului de către consumator trebuie să
fie in mod obligator făcută in scris. Deci contractul nu va putea fi revocat in
temeiul acestui articol in alt mod, spre exemplu prin restituirea bunului
procurat. In interiorul termenului de o săptămină contractul poate fi revocat
 de către consumator fără ca acesta să fie obligat să invoce vre-un motiv al
revocării.
(1512)Dreptul de revocarea al consumatorului este exclus in cazul in care
contractul a fost executat pe loc de către ambele părţi. Prin executare pe loc
se inţelege executarea contractului in momentul incheierii acestuia. Este
indiferentă calitatea executării. Este obligatoriu insă ca obligaţia să fie
executată in volum deplin. In cazul in care executarea este
necorespunzătoare pot fi exercitate drepturile prevăzute de lege sau contract,
inclusiv dreptul de rezoluţiune pentru executare necorespunzătoare (vezi
comentariul la art. 735).
(1513)Consumatorul are dreptul să revoce contractele incheiate pe credit şi
contractele de asigurare (vezi comentariul la art. 1301 şi următoarele)
indiferent de locul in care au fost incheiate. Prin contracte incheiate pe credit
trebuie de inţeles acele contracte in care comerciantul acordă consumatorului
o aminare sau o eşalonare a plăţii după primirea bunului. Natura bunului sau a
plătii nu este relevantă pentru atribuirea contractului la contract de credit. Şi
in cazul acestor contracte dreptul de revocare apare numai dacă contractul nu
a fost executat pe loc de ambele părţi.
(1514)Termenul de o săptămănă pentru revocare va curge de la data la care
consumatorul va fi notificat in scris despre dreptul său de revocare.
Notificarea trebuie să menţioneze in mod expres dreptul consumatorului de a
revoca contractul fără a fi obligat să suporte careva consecinţe. Notificarea
poate fi făcută fie printr-o declaraţie scrisă adresată consumatorului fie prin
inserarea menţiunii respective in documentele care sint transmise impreună
cu bunul. In ultimul caz se va considera că au fost respectate prevederile
alineatului (3) numai in cazul in care menţiunea despre dreptul de revocare a
fost făcută astfel inchit consumatorul să aibă posibilitatea reală de a lua
cunoştinţă de menţiunea respectivă. Sarcina de a demonstra faptul notificării
revine comerciantului.
(1515)Dacă obligaţiile ambelor părţi vor fi executate inaintea expirării
termenului de o săpămină dreptul consumatorului la revocare se stinge chiar
dacă acesta nu a fost notificat in scris despre dreptul său de revocare.

Articolul 698. Incheierea contractului la licitaţie

La licitaţie, contractul se incheie prin adjudecare. O ofertă se stinge

de indată ce este emisă o supraofertă sau licitaţia se inchide fără ca
adjudecarea să fie atribuită.

(1516)In cazul organizării unei licitaţii au dreptul să inainteze oferte toţi

participanţii la licitaţie care au fost acceptaţi in conformitate cu regulile de
organizare a licitaţiei elaborate de organizatorii licitaţiei. In cazul in care un alt
participant la licitaţie face o ofertă care conţine condiţii mai favorabile decit
precedenta ofertă ultima devine caducă. Dacă adjudecătorul nu acceptă nici
una din oferte şi incheie licitaţia ultima ofertă de asemenea devine caducă.
(1517)Oferta făcută de către un participant la licitaţie in conformitate cu regulile
de organizare a licitaţiei este opozabilă participantului şi nu poate fi revocată
de către ofertant (vezi comentariul la art. 812).
(1518)Adjudecătorul este liber să accepte orice ofertă care a fost făcută cu
respectarea condiţiilor licitaţiei sau să respingă toate ofertele, dacă altceva nu
este stipulat in regulile de organizare a licitaţiei. El nu are dreptul să accepte o
ofertă care a devenit caducă prin emiterea unei supraoferte cu condiţia că
ultima a fost emisă cu respectarea condiţiilor licitaţiei.
 (1519)Contractul se consideră incheiat din momentul in care a fost emis
acceptul prin semnalarea acceptată la licitaţie. De obicei lotul se consideră
adjudecat din momentul in care adjudecătorul a lovit a treia oară cu ciocanul.
(1520)In conformitate cu regulile cu privire la organizarea licitaţiei ulterior se
semnează un contract de către persoana căruia ii aparţine bunul care a fost
expus la licitaţie şi adjudecatar. De regulă parte a contractului nu este
adjudecătorul

Articolul 699. Momentul şi locul incheierii contractului

(1) Contractul se consideră incheiat in momentul primirii acceptului

de către ofertant.
(2) Dacă in contract nu este indicat locul incheierii, el se consideră
incheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului.

(1521)In acest articol este stipulată regula generală privind momentul incheierii
contractului. Aici de fapt se repetă o normă care deja se conţine in art. 687
alin. (1) unde este stipulat că acceptul produce efecte din momentul in care
este recepţionată de către ofertant (vezi comentariul la art. 687). Soluţionarea
problemei privind momentul incheierii contractului este relativ simplă in cazul
in care destinatarul ofertei trebuie să-l notifice pe ofertant despre acceptarea
ofertei. Situaţia insă va fi mult mai complicată in cazul in care această
notificarea nu este obligatorie, in special in cazul in care oferta este acceptată
prin tăcere sau prin inacţiuni (vezi comentariul la art. 687 alin. (3) şi 694).
(1522)Trebuie de considerat că in cazul in care acceptul produce efecte inainte
de a fi primit de către ofertant contractul va fi considerat incheiat din
momentul in care acceptul a produs efecte. O altă interpretare nu este
posibilă in situaţia in care acceptul deşi a produs efecte nu va ajunge
niciodată la ofertant pentru că nu va exista o notificare. Nu este posibil de
interpretat această situaţie in sensul că in cazul in care acceptul nu trebuie
notificat ofertantului contractul se va considera incheiat in momentul in care
ofertantul va afla despre circumstanţele in care a aflat despre accept (a aflat
despre tăcere, despre acţiuni sau inacţiuni). In acest caz incheierea
contractului va depinde de perceperea subiectivă a ofertantului fapt care nu
este adminisbil. Momentului incheierii contractului trebuie să fie determinat in
dependenţă de criterii obiective. Savirşirea acţiunilor ori tăcerea sau
inacţiunea in termenul stabilit expres sau implicit sint criterii obiective care
permit de a determina momentul incheierii contractului fără a di nevoiţi să
apelăm la perceperea subiectivă a ofertantului.
(1523)In cazul in care intre părţi va apare un litigiu stabilirea faptului dacă
contractul este incheiat sau nu şi respectiv a momentului şi locului incheierii
ţine de competenţa instanţei care se pronunţă asupra fondului.
(1524)In raporturile comerciale, in special in cazurile in care este vorba despre
contracte complexe, contractele se incheie in rezultatul unor negociere
complicate şi indelungate fără a putea stabili exact dacă a existat o ofertă şi
un accept. In acest cazuri este complicat de determinat dacă a fost sau nu
incheiat contractul chiar dacă părţile au inceput să execute contractul. Pentru
soluţionarea acestei probleme se propune de a considera că intre părţile care
au negociat incheierea unui contract au apărut relaţii contractuale in cazul in
care din comportamentul părţilor rezultă cu certitudine că părţile au ajuns la
un acord comun (vezi spre exemplu art. 2.1 al Principiilor UNIDROIT privind
contractele comerciale internaţionale). Pentru a determina dacă există dovezi
suficiente a intenţiei părţilor de a fi legate prin contract, inscrisurile semnate
 de acestea trebuie interpretat după intenţia comună a părţilor fără a se limita
la sensul literal al termenilor folosiţi de acestea (vezi comentariul la art. 725
alin. (2).
(1525)Stabilirea momentului incheierii contractului este necesară pentru
soluţionarea unor probleme foarte importante. Spre exemplu problemele
privind capacitatea părţilor, existenţa şi valabilitatea obiectului, condiţiile de
formă, privind licenţierea şi alte condiţii pe care trebuie să le respecte părţile
se determină in dependenţă de locul şi momentul incheierii contractului.
(1526)Momentul incheierii contractului este foarte important şi in cazul in care
vor fi incheiate mai multe contracte cu privire la acelaşi bun. Dacă nu se va
putea stabili cine are dreptul de preferinţă bunul va fi transmis persoanei cu
care a fost mai intii incheiat contractul (vezi comentariul la art. 622).
(1527)Stabilirea momentului incheierii contractului este important şi pentru
stabilirea dreptului da a inainta o acţiune pauliană. Conform regulii generale
nu au dreptul de a inainta o acţiune pauliană creditorii care au obţinut această
calitatea după incheierea contractului.
(1528)De momentul incheierii contractului este strins legată şi problema locului
incheierii contractului. In alin. (2) este stipulată regula generală – contractul
se consideră incheiat la domiciliul sau sediul ofertantului. Această soluţie a
fost aleasă in dependenţă de momentul in care produce efecte juridice
acceptul şi din prezumţia că acceptul va parveni ofertantului la domiciliul sau
sediul acestuia.

Articolul 700. Recunoaşterea obligaţiei

(1) Pentru valabilitatea unui contract prin care se recunoaşte

existenţa unei obligaţii este necesară o declaraţie scrisă de recunoaştere.
(2) Dacă pentru constituirea obligaţiei a cărei existenţă este
recunoscută se prescrie forma autentică, declaraţia de recunoaştere
trebuie făcută in această formă.
(3) Dacă obligaţia se recunoaşte pe baza unei decontări sau
compensări, nu mai este necesară respectarea formei.

(1529)Primul alineat consfinţeşte in mod implicit regula privind faptul că pentru

contractul prin care o parte recunoaşte o obligaţie contractuală sau
extracontractuală faţă de cealaltă parte nu există nici o condiţie de formă,
adică părţile sint libere să incheie acest contract inclusiv şi verbal. In acelaşi
timp se stabileşte expres că valabilitatea acestui contract depinde de
emiterea unei declaraţii scrisă despre recunoaşterea oblicaţiei de către
persoana care a recunoscut obligaţia. Deci pentru valabilitatea unui contract
privind recunoaşterea obligaţiei nu va necesară intocmirea unui inscris
semnat de ambele părţi sau schimbul de scrisori, telegrame sau alte inscrisuri
semnate de partea care le-a expediat (vezi comentariul la art. 210) ci doar de
declaraţia scrisă a celui care recunoaşte obligaţia sa.
(1530)Pentru valabilitatea unui contract prin care o parte recunoaşte o obligaţie
contractuală sau extracontractuală faţă de cealaltă parte este necesară o
declaraţie scrisă a părţii care recunoaşte obligaţia, chiar dacă pentru actul
juridic, in temeiul căruia a apărut obligaţia recunoscută, nu era stipulată nici o
condiţie de formă.
(1531)Trebuie de menţionat că incheierea unui contract privind recunoaştere
unei obligaţii are efecte juridice nu numai pentru cel care recunoaşte obligaţia
(debitor) ci şi pentru cel faţă de care a fost recunoscută obligaţia (creditor).
Creditorul va fi ţinut de intinderea obligaţiei, a condiţiilor de executare sau a
 altor circumstanţe cu privire la obligaţia recunoscută prin contract.
(1532)In cazul in care pentru apariţia obligaţiei recunoscute prin contract este
obligatorie autentificarea notarială a actului juridic din care a luat naştere
(spre exemplu obligaţia privind plata preţului unui imobil sau privind
transmiterea unui imobil) şi declaraţia de recunoaştere a obligaţiei respective
trebuie să fie autentificată notarial. Această regulă se aplică numai in cazul in
care obligaţia de autentificare notarială a actului juridic este stipulată prin
lege. In cazul in care actul juridic a fost autentificat notarial la cererea uneia
sau a tuturor părţilor declaraţia privind recunoaşterea unei obligaţia care a
luat naştere din acest act juridic nu trebuie să fie autentificată notarial, cu
excepţia cazului in care părţile nu au stipulat altceva.
(1533)In cazul in care obligaţia recunoscută este executată sau dacă partea
care recunoaşte obligaţia declară despre compensarea unei creanţe a
creditorului (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele) declaraţia despre
recunoaştere nu trebuie să fie intocmită in scris şi nici nu trebuie să fie
autentificată notarial.

Articolul 701. Obligaţia de confidenţialitate

(1) Dacă in timpul negocierilor o parte comunică informaţii celeilalte

părţi, aceasta are obligaţia să nu o divulge sau să nu o folosească inadecvat
in scopuri proprii, indiferent de faptul dacă a fost sau nu incheiat
contractul.
(2) Cel care incalcă obligaţia de confidenţialitate trebuie să repare
prejudiciul cauzat. Despăgubirea pentru neexecutarea obligaţiei de
confidenţialitate poate consta in compensaţii din beneficiul obţinut de
cealaltă parte.

(1534)Scopul acestui articol este de a obliga o parte la negocieri să nu divulge

sau să nu folosească inadecvat informaţia confidenţială primită de la cealaltă
parte şi este o completare a dispoziţiilor din art. 10 al Legea 171/94 cu privire
la secretul comercial. Această obligaţie apare indiferent de faptul dacă partea
care a comunicat informaţia a solicitată păstrarea in taină a informaţiei şi
indiferent de faptul dacă a interzis folosirea informaţiei.
(1535)Prin folosirea inadecvată a informaţiei se inţelege folosirea informaţiei in
alte scopuri decit cele pentru care a fost comunicată. Scopul pentru care a
fost comunicată informaţia poate fi stabilit in mod expres sau implicit.
(1536)Deşi alin. (1) nu se face expres distincţie intre informaţia confidenţială şi
cea neconfidenţială această dispoziţie trebuie interpretată restrictiv reieşind
din scopul urmărit de acest articol – de a proteja partea care a comunicat
informaţii, in cazurile in care pentru scopul negocierilor este nevoită să
comunice anumite informaţii confidenţiale, contra divulgării acestor informaţii
sau folosirii in mod impropriu de către partea căreia i-a comunicat informaţia.
Caracterul confidenţial al informaţiei urmează să fie stabilit in conformitate cu
Legea 171/94 cu privire la secretul comercial.
(1537)Orice informaţia transmisă de una din părţi pe parcursul negocierilor este
prezumată confidenţială şi partea care a primit-o trebui să se abţină de la
divulgarea sau folosirea acestei informaţii.
(1538)Obligaţia de confidenţialitatea apare atit in cazul in care a fost incheiat
contractul (inclusiv şi in cazul in care contractul este nul) cit şi in cazul in care
contractul nu a fost incheiat. Obligaţia de confidenţialitate există şi in cazul in
care contractul nu a fost incheiat din culpă părţii care a comunicat informaţia
confidenţială.
 (1539)Incălcarea obligaţiei de confidenţialitate atrage obligaţia părţii care a
divulgat informaţia sau a folosit-o inadecvat in scopuri proprii, de a repara
prejudiciul cauzat. Partea care a divulgat sau a folosit informaţia poate să se
elibereze de obligaţia de a repara prejudiciul daca va demonstra că această
informaţie nu este confidenţială sau dacă va demonstra că această informaţie,
in conformitate cu prevederile articolului 5 al Legii 171/94 cu privire la
secretul comercial, nu poate constitui secret comercial.
(1540)Cel care incalcă obligaţia de confidenţialitatea este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin folosirea inadecvată a informaţiei sau prin divulgarea
acesteia. Sarcina de a demonstra existenţa prejudiciului şi legătura cauzală
dintre divulgare sau folosirea informaţiei şi prejudiciu revine persoane care
pretinde repararea prejudiciului. Pentru a uşura sarcina probaţiunii in
alineatului trei de prevede că partea a cărei informaţie confidenţială a fost
divulgată sau folosită pretinde despăgubiri calculate in dependenţă de
beneficiul obţinut de către cealaltă parte prin divulgarea sau folosirea
inadecvată a informaţiei confidenţiale. In acest caz nu este necesar de
demonstrat existenţa unui prejudiciu ci doar obţinerea beneficuui de către
cealaltă parte.

Articolul 702. Clauza de integritate şi clauza privind modificarea

scrisă

(1) Contractul scris, completat cu o clauză care stipulează că inscrisul

conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi
contestat sau completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare.
Aceste declaraţii sau acorduri pot fi folosite totuşi pentru interpretarea
inscrisului.
(2) Contractul scris conţinind o clauză prin care se stipulează că toate
modificările sau rezoluţiunea contractului se fac in scris nu poate fi
modificat sau rezolvit altfel. Comportamentul unei părţi o poate priva totuşi
de dreptul invocării acestei clauze dacă cealaltă parte a acţionat in
conformitate cu acest comportament.

(1541)In cazul in care contractul se incheie in urma unor negocieri indelungate, in

special in cazul in care pe parcursul negocierilor au fost semnate mai multe
documente, pгrюile deseori intocmesc un inscris єi declarг cг acesta este
documentul care reprezintг acordul de voinюг final al pгrюilor. Aceastг clauzг
de integralitatea ar putea stipula spre exemplu – acest contract reprezintг
integral voinюa pгrюilor. Scopul clauzei de integralitate este de a elimina
toate dubiile cu privire la acordurile intermediare incheiate de cгtre pгrюi sau
cu privire la declaraюiile oricгrei dintre pгrюi. De menюionat cг pentru
aplicarea acestor dispoziюii nu este relevantг forma in care au fost fгcute sau
incheiate declaraюiile sau acordurile anterioare. Acestea nu vor putea fi
folosite chiar dacг au fost autentificate notarial. Clauza de integralitate
preformulatг de una dintre pгrюi nu va putea fi totuєi invocatг pentru a
exclude aplicarea clauzelor anterioare negoicate de cгtre pгrюi (vezi
comentariul la art. 714).
(1542)Totuєi, clauza de integralitate nu eliminг orice efect al declaraюiilor єi
acordurilor anterioare ale pгrюilor. Datoritг faptului cг aceste declaraюii єi
acorduri reflectг voinюa pгrюilor acestea pot fi folosite la interpretarea
clauzelor inscrisului in cazurile in care apar dubii cu privire la conюinutul
clauzelor inserate in inscris. Important de menюionat cг clauza de
integralitate se referг doar la declaraюiile єi acordurile anterioare intocmirii
inscrisului. Pгrюile sint libere sг modifice sau sг completeze condiюiile
 contractului ulterior intocmirii inscrisului. Cu excepюii cazului cind legea
stabileєte cг modificгrile sau completгrile trebuie fгcute in formг scrisг sau
pгrюile au convenit asupra formei scrise a modificгrilor єi completгrilor
pгrюile sint libere sг modifice sau sг completeze contractul scris chiar єi prin
acorduri vervale.
(1543)In cazul in care pгrюile intocmesc un inscris prin care stipuleazг cг
modificarea єi completarea ulterioarг a condiюiilor contractului sau declaraюia
de rezoluюiune pot fi fгcute doar in scris orice acord verbal privind
modificarea sau completarea condiюiilor contractului sau orice declaraюie
verbalг privind rezoluюiunea contractului nu va produce efecte juridice. O
parte a contractului nu poate invoca clauza privind interzicerea modificгrii єi
completгrii sau a rezoluюiunii altfel decit prin inscrisuri dacг: (a) prin
comportamentul sгu a dat temei celeilalte pгrюi sг considere cг a renunюat la
beneficiul acestei clauze (spre exemplu a solicitat in mod verbal furnizarea
unei cantitгюi mai mare de bunuri decit cea stipulatг in contractul scris єi a
acceptat cantitatea furnizatг); (b) cealaltг parte a acюionat in conformitate cu
comportamentul pгrюii care a renunюat la beneficiul clauzei (spre exemplu a
furnizat bunurile in cantitatea cerutг).

Articolul 703. Neexecutarea promisiunii de a contracta

Contractul incheiat cu incălcarea promisiunii de a contracta date unei

alte persoane este opozabil destinatarului promisiunii fără a-l priva pe
acesta de dreptul de a cere promitentului şi terţului de rea-credinţă care a
contractat cu ultimul repararea prejudiciilor suferite.

(1544)Dacă persoana care a incheiat un antecontract sau a făcut o promisiune

unilaterală privind incheierea contractului unei persoane iar ulterior incheie un
contract care are acelaşi obiect cu o altă persoană contractul incheiat cu
această persoană produce efecte inclusiv faţă de beneficiarul promisiunii şi
acesta nu va mai putea cere incheierea contractului cu sine. Această situaţia
trebuie de distins de situaţia in care o persoană incheie un contrat cu mai
multe persoane cu privire la acelaşi obiect. In ultimul caz problema cine va
avea dreptul asupra obiectului contractului se va soluţiona in conformitate cu
prevederile art. 622.
(1545)Beneficiarul promisiunii are dreptul să ceară promitentului şi terţului de
rea credinţă repararea prejudiciului cauzat prin imposibilitatea de a mai
incheia contractul la incheierea căruia s-a obligat promitentul. Răspunderea
promitentului va fi stabilită in conformitate cu regulile privind răspunderea
contractuală deoarece el a incălcat o obligaţie contractuală iar răspunderea
terţului de rea credinţă va fi determinată in conformitate cu regulile privind
răspunderea delictuală, deoarece intre terţ şi beneficiarul promisiunii nu au
existat raporturi contractuale.
(1546)Intinderea despăgubirilor acordate beneficiarului promisiunii se vor
determina in dependenţă de cheltuielile pe care le-a suportat beneficiarul
promisiunii şi de venitul pe care acesta l-ar fi obţinut in cazul in care ar fi fost
incheiat contractul. La determinarea mărimii despăgubirilor instanţa va ţine
cont şi de beneficiul pe care l-a obţinut terţul.
(1547)In sensul acestui articol este considerat de rea credinţă terţul care la
momentul in care a expediat acceptul la oferta de a incheia contractul cu
promitentul a ştiut sau trebuia să ştie despre existenţa promisiunii de a
contracta. Va fi considerat de rea credinţă şi terţul care la momentul
expedierii acceptului nu a ştiut şi nici nu trebuia să ştie despre existenţa
 promisiunii de a contracta şi care după expedierea acceptului a aflat despre
promisiunea de a contracte dar nu a intreprins măsurile necesare pentru a
evita incheierea contractului, deşi a fost in măsura de a face aceasta. Bună
credinţă a terţului este prezumată şi beneficiarului promisiunii ii revine sarcina
de a demonstra că terţul a ştiut despre promisiunea de a contracta la
momentul expedierii acceptului sau despre faptul că a aflat despre acest fapt
după expedierea acceptului şi ar fi putut evita incheierea contractului.
(1548)Cererea privind repararea prejudiciului este exclusă in cazul in care mai
există posibilitatea incheierii contractului dar beneficiarul promisiunii refuză
incheierea contractului in condiţiile in care promitentul şi terţul se oferă să
intreprindă toate măsurile necesare pentru a permite incheierea contractului
in condiţiile promisiunii de a contracte (spre exemplu sint gata să reziliez
contractul incheiat cu incălcarea promisiunii de a contracta).

Capitolul III
CONTRACTUL SINALAGMATIC

Articolul 704. Dispoziţii generale cu privire la contractul sinalagmatic

(1) Un contract este sinalagmatic dacă fiecare dintre părţi se obligă

reciproc, astfel incit obligaţia fiecăreia din ele să fie corelativă obligaţiei
celeilalte.
(2) Dispoziţiile prezentului capitol se aplică şi asupra altor raporturi
juridice in scopul executării reciproce a obligaţiilor, in măsura in care nu
sint incompatibile cu natura acestor raporturi juridice.

(1549)In alineatul unu este formulată definiţia clasică a contractului

sinalagmatic. In Această definiţia atribuie la categoria contractelor
sinalagmatice acele contracte care intrunesc două condiţii: (a) părţile
contractului se obligă reciproc, adică ambele părţi ale contractului sint in
acelaşi timp şi creditor şi debitor şi deci au atit drepturi cit şi obligaţii.
Aceasta deosebeşte contractul sinalagmatic de contractul unilateral, in
care o parte are drepturi iar cealaltă are obligaţii; (b) obligaţiile reciproce
sint interdependente, adică obligaţia unei dintre părţi este cauza
obligaţiei celeilalte părţi şi invers. Interdependenţa obligaţiilor in
contractelor sinalagmatice presupune că fiecare parte se obligă in virtutea
angajamentului pe care şi l-a asumat cealaltă parte. Spre exemplu
vinzătorul se obligă să predea bunul datorită faptului că cumpărătorul s-a
obligat să plătească preţul bunului. Aici trebuie de menţionat că trebuie să
existe reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor părţilor contractului şi
nu ale subiecţilor contractului. In cazul in care avem mai mulţi subiecţi
decit părţi drepturile şi obligaţiile care aparţin unei părţi pot fi divizate
intre mai mulţi subiecţi. Spre exemplu in cazul contractului de vinzarea-
cumpărare trebuie să existe interdependenţă intre obligaţiile vinzătorului
şi ale cumpărătorului chiar dacă avem mai mulţi vinzători şi mai mulţi
cumpăratori care in cazul divizibilităţii drepturilor sau a obligaţiilor vor fi
ţinuţi sau indreptăţiţi doar la o parte din prestaţie sau contraprestaţie.
(1550)Trebuie de menţionat că in contractele sinalagmatice nu toate
drepturile şi obligaţiile trebuie să fie reciproce şi interdependente ci doar
acele drepturi şi obligaţii care ţin de esenţa contractului. Spre exemplu in
contractul de vinzare-cumpărare vinzătorul se obligă in mod unilateral să
asigure transportarea gratuită a bunului la locul de destinaţie indicat de
cumpărător. In acest caz contractul rămine sinalagmatic deoarece de
 esenţa contractului ţin doar obligaţia de a preda bunul şi de a plăti preţul.
(1551)In conformitate cu alineatul trei dispoziţiile cu privire la contractele
sinalagmatice se vor aplica mutatis mutandis şi altor raporturi juridice in
care părţile au obligaţii reciproce care insă nu sint interdependente. Spre
exemplu in cazul executării de către donatar a obligaţiei de a acorda
donatorului dreptul de folosinţă asupra casei de locuit dobindită in temeiul
contractului de donaţie. Aplicare normelor prezentului capitol faţă de
executarea obligaţiilor care rezultă din alte raporturi juridice se va face
ţinind cont de natura acestor raporturi juridice. In cazul exemplului de mai
sus va trebui să se ţină de exemplu cont de faptul că nu se vor aplica
normele cu privire la rezoluţiune pentru neexecutare sau executare
necorespunzătoare ci normele cu privire la revocarea donaţiei.

Articolul 705. Suspendarea executării obligaţiei rezultate dintr-un

contract sinalagmatic

(1) Persoana obligată in baza unui contract sinalagmatic este in drept

să refuze executarea propriei obligaţii in măsura in care cealaltă parte nu-şi
execută obligaţia corelativă dacă nu s-a obligat să execute prima sau dacă
această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei. Dacă
obligaţia trebuie executată faţă de mai multe persoane, se poate refuza
executarea părţii datorate uneia din aceste persoane pină la executarea
integrală a obligaţiei corelative.
(2) Dacă una din părţi a executat parţial obligaţia sa, nu se admite
neexecutarea obligaţiei corelative in măsura in care, in conformitate cu
circumstanţele cazului, in special dacă partea neexecutată este
nesemnificativă, aceasta ar fi inechitabil.

(1552)Această normă stabileşte regula generală cu privire la executarea

obligaţiilor corelative in contractele sinalagmatice – ambele părţi trebuie să
execute obligaţiile corelative simultan. Deci in cazul in care unei părţi a
contractului sinalagmatic i se cere executarea obligaţiei aceasta are dreptul
să refuze executarea in măsura in care cocontractantul nu oferă executarea
obligaţiei corelative. Aceasta este excepţia „non adimpleti contractus”.
Această excepţie poate fi ridicată dacă se implinesc două condiţii: (a) obligaţia
este reciprocă şi s-a născut din acelaşi contract sinalagmatic; (b) nu este
stabilit un termen de executare a obligaţiilor corelative. Această normă are
caracter dispozitiv şi părţile pot exclude aplicarea acestei excepţii prin
stabilirea unui termen de executare a obligaţiei. In acest caz partea care
beneficiază de termen este in drept să ceară executarea fără a fi obligată să
ofere executarea obligaţiei corelative. Voinţa părţilor de a stabili un termen
poate fi consimţită expres dar poate rezulta şi din uzanţe sau din practicile
stabilite intre părţi, in special in raporturile dintre comercianţi. In cazul in care
termenul este stabilit printr-un act juridic separat pentru manifestarea voinţei
părţilor de a stabili un termen de executare a obligaţiei nu sint prevăzute
careva condiţii de formă. Nu există nici prevederi cu privire la respectarea
altor formalităţi; (c) obligaţia unei părţi de a executa prima nu rezultă din lege
sau din natura obligaţiei. Spre exemplu in cazul in care pentru executarea
obligaţiei unei dintre părţi este necesară o anumită perioadă de timp această
parte trebuie să execute prima. Astfel in contractul de antrepriză partea care
s-a obligat să construiască un imobil este obligată să inceapă construiască
imobilul inainte de a putea cere plata de la beneficiar; (d) pentru invocare
excepţiei nu este necesar ca cealaltă parte să fie pusă in intirziere (vezi
comentariul la art. 709).
 (1553)Excepţia de neexecutare poate fi invocată de către una dintre părţi fără a
fi necesară adresarea in instanţa de judecată. Cealaltă parte este in drept să
conteste in instanţa de judecată acţiunile părţii care ridică excepţia de
neexecutare dacă consideră că nu se intrunesc condiţiile necesare pentru
invocarea excepţiei.
(1554)Regula cu privire la executarea concomitentă a obligaţiilor corelative se
aplică atit obligaţiei in intregime cit şi unei fracţiuni din obligaţie. Deci in cazul
in care o parte va fi obligată să execute prima o fracţiune din obligaţia sa
această parte va putea refuza să refuze executare celeilalte fracţiuni a
obligaţiei in măsura in care cealaltă parte nu-şi execută obligaţia corelativă.
(1555)In cazul in care o obligaţie trebuie executată faţă de mai multe persoane
se poate refuza executarea părţii din obligaţie datorate uneia dintre aceste
persoane, chiar dacă aceasta şi-a executat parte din obligaţie ce-i revine, atita
timp cit nu se execută integral obligaţia corelativă. Acest drept poate fi
exercitat de asemenea numai dacă partea nu s-a obligat să execute prima sau
această obligaţie nu rezultă din lege sau din natura obligaţiei.
(1556)In conformitate cu alineatul doi excepţia de neecutare poate fi invocată şi
in cazul in care cealaltă parte a executat parţial obligaţia sa. Insă in cazul
executării parţiale excepţia poate fi invocată doar dacă neexecutarea este
suficient de gravă pentru a justifica refuzul de a executa obligaţia. Gravitatea
neexecutării se determină in dependenţă de circumstanţele cazului, in special
de interesul pe care i-l are parte in executarea părţii de obligaţie care nu a
fost executată. Determinarea faptului dacă neecutarea este nesemnificativă
sau nu se va face in conformitate cu principiul echităţii.

Articolul 706. Dreptul de a refuza prestaţia rezultată dintr-un

contract sinalagmatic

(1) Partea obligată să presteze prima poate refuza executarea

obligaţiei dacă, după incheierea contractului, apar indicii că dreptul său la
contraprestaţie este periclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de
către cealaltă parte. Executarea obligaţiei nu poate fi refuzată dacă a fost
executată contraprestaţia sau au fost prezentate garanţii privind
executarea obligaţiei.
(2) Partea obligată să presteze prima poate stabili un termen
rezonabil, in care cealaltă parte să execute treptat contraprestaţia sau să
ofere garanţii privind executarea obligaţiei. Dacă termenul expiră fără ca să
fie executată obligaţia sau fără ca să fie prezentate garanţii, persoana
obligată să presteze prima poate rezilia contractul.

(1557)Scopul acestui articol este de a proteja drepturile părţii care şi-a asumat
obligaţia să presteze prima sau această obligaţie rezultă din lege sau din
natura obligaţiei in cazul in care există indicii că prestaţia reciprocă şi
interdependentă este sau va deveni imposibilă. Spre exemplu vinzătorul poate
refuza predarea bunului dacă există indicii că cumpărăroul este sau va deveni
insolvabil. In acest caz parte obligată să execute prima este in drept să refuze
executarea obligaţiei in măsura in care este sau va deveni imposibilă obligaţia
interdependentă a celeilalte părţi. Acest drept insă poate fi exercitat doar in
condiţia in care partea care trebuie să execute prima a notificat cealaltă parte
despre intenţia sa de a refuza executarea şi să ceară acestuia fie să execute
obligaţia corelativă fie să prezinte garanţii privind executarea obligaţiei
corelative. In cazul in care prestaţia corelativă a fost executată sau au fost
prezentate garanţii ale executării corespunzătoare partea care trebuie să
 execute prima nu are dreptul să refuze executarea obligaţiei sale. Spre
exemplu cumpărătorul insolvabil va prezenta o garanţie a ahcitării preţului din
partea unei bănci.
(1558)Partea care trebuie să execute prima are dreptul să stabilească celeilalte
părţi un termen rezonabil in care trebuie să fie executată prestaţia
corelativă sau să fie prezentate garanţii privind executare obligaţiei. Dreptul
de a determina dacă va executa contraprestaţia sau va prezenta garanţii
aparţine părţii căreia i s-a fixat un termen. Această soluţie se explică prin
faptul că partea care este obligată să presteze prima nu are dreptul să
modifice in mod unilateral termenul de scadenţei a prestaţiei corelative. Ea
are doar dreptul de a cere ca in termen fixat să fie inlăturată verosimilitatea
că cealaltă parte nu va putea executa obligaţia corelativă după ce partea care
urmează să execute prima va executa propria obligaţie. Dacă in interiorul
termenului fixat vor dispare circumstanţele care au permis părţii obligate să
presteze prima să considere că dreptul său la contraprestaţie este periclitat
această parte va trebui să execute obligaţia sa fără a pretinde executarea
obligaţiei de către cealaltă parte sau prezentarea garanţiilor. Dreptul său de a
refuza prestaţia va inceta deoarece au dispărut circumstanţele care au atras
naşterea acestui drept.
(1559)Intinderea termenului in care trebuie să fie executată contraprestaţia sau
să se prezinte garanţii se determină in dependenţă de circumstanţele cazului
şi de practicile stabilite intre părţi şi acest termen trebuie să fie suficient in
condiţiile concrete pentru a permite celeilalte părţi să execute obligaţia sa sau
să prezinte garanţii.
(1560)Prin interpretarea treptată a contraprestaţiei trebuie de inţeles că partea
care trebuie să execute prima este obligată să accepte executarea in rate
propusă de cealaltă parte chiar dacă din lege contract sau din natura
obligaţiei nu rezultă dreptul acesteia de a executa. Executarea in rate este
exclusă in cazul in care acesta contravine naturii obligaţiei.
(1561)Dacă altceva nu rezultă din practica stabilită intre părţi sau din
circumstanţele cazului partea care trebuie să execute prima nu este in drept
să ceară prezentarea anumitor garanţii. Cealaltă parte este in drept să
prezinte orice garanţie care va fi considerată că in condiţiile concrete
garantează realizarea dreptului părţii obligate să presteze prima de a primi
contraprestaţia.
(1562)In cazul in care in termenul stabilit de parte care trebuie să execute prima
nu se va executa prestaţia corelativă sau nu vor fi prezentate garanţii partea
care trebuie să presteze prima are drept de rezoluţiune. In acest caz dreptul
de rezoluţiune apare in situaţia in care obligaţia care nu a fost executată nu
era scadentă. Aceasta este o excepţia de la regula generală in conformitate
cu care dreptul de rezoluţiune apare atunci cint o parte nu execută
corespunzător obligaţia scadentă (vezi comentariul la art. 735). Pentru
exercitarea dreptului de rezoluţiune in acest caz se vor aplica mutatis
mutandis regulile stabilite in art. 709, 710 şi 711.
(1563)Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat numai in interiorul unui termen
rezonabil de la momentul in care a expirat termenul pentru executarea
contraprestaţiei sau pentru prezentarea garanţiilor. Dacă a expirat termenul
rezonabil partea care urma să execute prima va putea beneficia de dreptul de
rezoluţiune numai in cazul in care va fixa din nou un termen in care cealaltă
parte să execute obligaţia sau să prezinte garanţii.
(1564)In cazul in care există indicii că nu va putea fi executată de către cealaltă
parte doar o parte din contraprestaţie partea care trebuie să execute prima
poate să exercite dreptul său de a cere executare anticipată a cotraprestaţiei
sau prezentarea garanţiilor numai in partea in care există indicii privind
 imposibilitatea executării. Partea obligată să execute prima poate totuşi cere
executarea anticipată a contraprestaţiei in intregime dacă executarea in rate
a contraprestaţiei nu este posibilă sau i-i va cauza prejudicii care nu sint
neinsemnate.

Articolul 707. Imposibilitatea executării pentru care părţile nu poartă

răspundere

(1) Dacă o prestaţie din contractul sinalagmatic devine imposibilă din

motive independente de părţi, cea care trebuie să execute prestaţia
devenită imposibilă pierde dreptul de a cere executarea obligaţiei
corelative. In cazul in care imposibilitatea este parţială, obligaţia corelativă
se reduce corespunzător.
(2) In cazul in care cealaltă parte cere transmiterea compensaţiei
primite pentru obiectul contractului sau cesiunea dreptului la compensaţie,
ea nu este eliberată de executarea obligaţiei sale, care se reduce in măsura
in care compensaţia sau dreptul la compensaţie sint mai mici decit
prestaţia datorată.
(3) Dacă este executată obligaţia corelativă, care nu este obligatorie,
in conformitate cu prevederile alin.(1) şi (2), restituirea a ceea ce este
prestat se poate cere in conformitate cu regulile privind imbogăţirea fără
justă cauză.

(1565)Această norma stabileşte dreptul unei părţi a contractului sinalagmatic de

a refuza executarea obligaţiei in cazul in care executarea obligaţiei corelative
a devenit imposibilă şi nici una dintre părţi nu este in culpă pentru survenirea
imposibilităţii. Pentru aplicarea acestei norme este necesar de stabilit
momentul in care a surventi imposibilitatea. In cazul in care imposibilitatea a
existat la momentul incheierii contractului contractul va fi nul (vezi
comentariul la art. 670). Dacă imposibilitatea va surveni după momentul
incheierii contractului dar in perioada in care creditorul prestaţiei devenite
imposibile era in intirziere acesta nu are dreptul să refuze executarea
prestaţiei sale (vezi comentariul la art. 597). Nu apare dreptul de a refuza
executarea prestaţiei nici in cazul in care partea care trebuie să execute
prestaţia devenită imposibilă se afla in intirziere la momentul in care a
survenit imposibilitatea deoarece din acel moment cealaltă parte putea cere
executarea obligaţiei. In ultimul caz creditorul prestaţie imposibileva avea
dreptul fie de a presta şi de a cere reparare prejudiciului fie de a se folosi de
dreptul de rezoluţiune şi de a cere repararea prejudiciului.
(1566)O prestaţie se consideră imposibilă in cazul in care aceasta nu poate fi
executată nici de partea care trebuie s-o execute nici de o altă persoană (vezi
comentariul la art. 670). Nu există imposibilitate in cazul in care obiectul
prestaţie este un bun determinat generic (vezi comentariul la art. 590).
(1567)Dacă imposibilitatea este parţială se poate refuza executarea obligaţiei
corelative doar in partea in care prestaţia este imposibilă. Această regulă nu
se aplică in cazul in care măcar una dintre părţi are dreptul să refuze
acceptarea executării parţială a obligaţiei şi această parte nu renunţat la
acest drept sau in cazul in care conform naturii obligaţiei prestaţia parţială nu
este posibilă. In aceste cazuri se va considera că imposibilitatea este totală.
(1568)In cazul in care partea care trebuia să execute prestaţia imposibilă a
primit o compensaţie sau are dreptul de a primi o compensaţie pentru
obiectul prestaţie imposibile (spre exemplu bunul care a pierit este asigurat şi
asigurătorul datorează despăgubiri de asigurare sau terţul vinovat in pieirea
 bunului este obligat să repare prejudiciul), cealaltă parte are dreptul de a cere
să-i fie transmis tot ce a primit cealaltă parte sau să-i fie cesionat dreptul
asupra compensaţie. Dacă partea se va folosi de acest drept ea pierde dreptul
de a refuza executarea propriei obligaţii. Această parte insă poate micşora
prestaţia sa in măsura in care compensaţia sau dreptul la compensaţie sint
mai mici decit prestaţia datorată de partea care se află in imposibilitate.
Trebuie totuşi de considerat că acest drept este exclus in măsura in care
partea aflată in imposibilitate va inlătura diferenţa dintre prestaţia imposibilă
şi compensaţia sau dreptul la compensaţie cedată cesionată.
(1569)Alin. (2) nu prevede dreptul părţii aflate in imposibilitate de a obliga
cealaltă parte să primească in locul prestaţiei imposibile compensaţia sau
dreptul la compensaţie pentru obiectul prestaţiei.
(1570)In cazul in care s-a executat o obligaţia executarea căreia putea fi
refuzată de către debitor in conformitate cu prevederile alin. (1) şi (2) se
poate cere doar restituirea in conformitate cu regulile privind imbogăţirea fără
justă cauza(vezi comentariul la art. 1389) a ceea ce s-a prestat. Restituirea a
ceia ce este prestat se poate de cerut atit in cazul in care prestaţia a fost
efectuată pină la momentul in care prestaţia corelativă a devenit imposibilă
cit şi in cazul in care prestaţia a fost efectuată ulterior acestui moment. In
acest caz deci nu se va putea cere repararea prejudiciului cauzat prin faptul
că cealaltă parte nu execută prestaţia corelativă.
(1571)Dacă partea a cărei prestaţia este imposibilă se află in culpă pentru faptul
că cealaltă parte a executat obligaţia care nu era obligatorie in conformitate
cu prevederile alin. (1) şi (2) (spre exemplu nu a notificat in termen util
cealaltă parte despre imposibilitatea prestaţiei sale deşi a avut această
posibilitate) partea care a prestat este in drept să ceară repararea
prejudiciului cauzat prin aceasta, in partea in care prejudiciul nu a fost
acoperit prin ceea la ce are dreptul in conformitate cu regulile privind
imbogăţirea fără just cauză.

(1572)Articolul 708. Imposibilitatea executării din vina creditorului

In cazul in care executarea prestaţiei uneia din părţile contractului
sinalagmatic devine imposibilă din vina celeilalte părţi, ultima este obligată
să execute prestaţia sa. Din contra-prestaţie se deduce tot de ce partea
eliberată pentru cauză de imposibilitate beneficiază din faptul eliberării sau
ce omite cu rea-credinţă să beneficieze.

(1573)Prin această normă au fost stabilite două reguli: (a) partea care este in
culpă pentru faptul că prestaţia corelativă a celeilalte părţi a devenit
imposibilă este obligată să execute prestaţia sa. Deşi acest articol nu
stipulează dreptul acestei părţi de a presta trebuie de considerat că partea
are acest drept. Adică partea a cărei prestaţie este imposibilă nu va putea
declara rezoluţiunea contractului in măsura in care partea vinovată pentru
imposibilitate execută sau, in cazul in care obligaţia nu este scadentă, declară
că este gata să execute obligaţia sa. Dreptul de a presta este totuşi exclus in
cazul in care partea a cărei prestaţie este imposibilă are dreptul de a cere
rezoluţiunea (spre exemplu partea vinovată pentru imposibilitatea prestaţiei
este in intirziere cu executarea propriei prestaţii); (b) parte vinovată pentru
imposibilitate poate micşora prestaţia sa in măsura in care cealaltă parte a
beneficiat in rezultatul eliberării de executarea prestaţiei sau a omis cu rea
credinţă să beneficieze. Acest drept poate fi exercitat in măsura in care
cealaltă parte nu are dreptul de a refuza acceptarea unei părţi din prestaţii
 sau obiectul prestaţiei este indivizibil (spre exemplu obligaţia de a preda un
imobil). Trebuie de considerat că in cazul in care nu poate diminua prestaţia
deşi are acest drept, partea care execută prestaţia are faţă de partea a cărei
prestaţie este imposibilă un drept de creanţa in măsura in care era indreptăţit
să diminueze prestaţia.
(1574)Se consideră că partea a beneficiat din eliberarea de prestaţia sa in
măsura in care a evitat anumite cheltuieli sau a dobindit anumite bunuri. Spre
exemplu suma economisită de vinzătorul bunului care a pierit prin faptul că a
fost eliberat de cheltuielile legate de executarea obligaţiei de a transporta
bunul in locul indicat de cumpărător sau sumele primite sub formă de
despăgubiri de asigurare.
(1575)Se consideră că partea a omis cu rea credinţă să beneficieze de ceea ce o
persoană de bună credinţă ar fi dobindit sau ar fi economisit dind dovadă de
diligenţa necesară in propriile afaceri. Spre exemplu partea a cărui bun a
pierit a omis să notifice in termen util asigurătorul despre survenirea cazului
asigurat şi a pierdut dreptul de a cere plata despăgubirilor de asigurare. Sau,
in cazul in care obiectul prestaţiei erau bunuri perisabile, ceea ce persoana ar
fi putut obţine dacă ar fi intreprins măsurile necesare pentru a asigura
păstrarea bunurilor sau realizarea acestora.

Articolul 709. Neexecutarea obligaţiilor rezultate dintr-un contract

sinalagmatic

(1) Dacă una din părţi nu execută sau execută in mod

necorespunzător o prestaţie scadentă decurgind dintr-un contract
sinalagmatic, cealaltă parte poate, după expirarea fără rezultat a unui
termen rezonabil pe care l-a stabilit pentru prestaţie sau remediere, să
rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, in baza
termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii. In cazul in care nu a fost
stabilit un termen sau termenul este necorespunzător de scurt, se
consideră ca stabilit un termen rezonabil.
(2) Dacă in raport cu felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili
un termen, se face o somaţie.
(3) Dacă neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie,
creditorul poate rezolvi contractul integral doar in cazul in care nu are
nici un interes in executarea parţială a prestaţiei.
(4) Creditorul este indreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi
inainte de scadenţă dacă este evident că premisele dreptului de
rezoluţiune se vor realiza.

(1576)Art. 709 introduce o regulă nouă pentru legislaţia Republicii Moldova. In

conformitate cu această dispoziţiei creditorul va putea să exercite drepturile
stipulate pentru cazul cind debitorul nu execută sau execută in mod
necorespunzător obligaţia scadentă dintr-un contract sinalagmatic numai in
cazul in care i-l va pune in intirziere pe debitor, cu excepţia cazurilor in care
debitorul va fi in intirziere de drept (vezi comentariul la art. 710).
(1577)Debitorul se consideră in intirziere in cazul in care creditorul l-a informat
despre neexecutare sau executarea necorespunzătoare şi i-a fixat un termen
in care să execute obligaţia sau să remedieze executarea necorespunzătoare
şi termenul a expirat fără ca executarea să aibă loc sau prestaţia
necorespunzătoare nu a fost remediată. Forma in care debitorul va fi pus in
intirziere nu este relevantă, adică punerea in intirziere se poate face şi verbal.
Creditorului i-i revine sarcina de a demonstra faptul că debitorul a fost pus in
 intirziere.
(1578)In cazul in care debitorul a fost informat de către creditor despre
neexecutare sau despre executarea necorespunzătoare dar nu a fost stabilit
nici un termen pentru remediere debitorul va fi considerat in intirziere la
expirarea unui termen in care, reieşind din circumstanţele cazului şi din
practicile stabilite intre părţi debitorul ar fi trebuit să execute obligaţia sau s-o
execute in mod corespunzător.
(1579)Pentru perioada suplimentară in care debitorul trebuie să execute
prestaţia creditorul are doar dreptul de a refuza executarea propriei prestaţii
sau de a cere repararea prejudiciului suferit dar nu poate beneficia de alte
mijloace de protecţie (spre exemplu nu are dreptul să ceară plata penalităţilor
de intirziere). Dacă in interiorul acestei perioade debitorul va declara că nu va
executa obligaţia sau dacă perioada stabilită expres sau implicit va expira fără
ca debitorul să execute obligaţia creditorul este in drept să folosească toate
mijloacele de protecţie stabilite de lege sau contract.
(1580)Din momentul in care debitorul este in intirziere creditorul are dreptul să
declare rezoluţiunea contractului. Acesta drept poate fi exercitat cu condiţia
că debitorul la momentul in care a fost pus in intirziere putea să-şi dea seama
că creditorul va exercita acest drept. In cazul in care la punerea in intirziere a
rezultat că creditorul renunţă la exercitarea dreptului de rezoluţiune el va
putea totuşi să-şi exercite alte drepturi (spre exemplu dreptul de a cere
executarea in natură, de a cere repararea prejudiciului etc.). In notificarea
despre stabilirea unui termen suplimentar creditorul poate stipula că in cazul
in care va expira termenul stabilite şi debitorul nu-şi va executa obligaţia
contractul se va considera rezolvit automat.
(1581)In scopul protecţiei drepturilor debitorului in alineatul (1) este stipulat că
in cazul in care creditorul va stabile debitorului un termen prea scurt se va
considera că a fost stabilit un termen corespunzător. Debitorul in acest caz va
fi in intirziere nu la data expirării termenului fixat de către creditor ci la data la
care va expira termenul minimal care ar fi trebuit să fie stabilite de către
creditor. Care este termenul rezonabil pe care a trebuit sau ar fi putut să-l
stabilească creditorul se va determina in fiecare caz concret reieşind din
circumstanţele cazului şi din practica stabilită intre părţi.
(1582)In cazul in care datorită naturii obligaţiei nu este posibilă stabilirea unui
termen creditorul este obligat doar să-l preintimpine pe debitor despre faptul
că nu a executat sau a executat nerocrespunzător obligaţia. Spre exemplu in
cazul incălcării unei obligaţii de nu face (locatarul transmite foloseşte bunul in
scopuri care au fost interzise prin contract). Nici in acest caz forma somării nu
este relevantă. In acest caz debitorul va fi considerat in intirziere de la data
somării.
(1583)Dacă debitorul a executat doar o parte din prestaţie creditorul are dreptul
să ceară rezoluţiunea contractului numai referitor la partea din prestaţie care
nu a fost executată. Această regulă se aplică cu condiţia că creditorul nu a
refuzat să primească executarea unei părţi din prestaţii sau creditorul era
obligat să accepte prestaţia parţială. Chiar şi in cazul in care o parte din
prestaţia a fost executată in mod corespunzător creditorul are dreptul să
ceară rezoluţiunea intregului contract numai in cazul in care nu are un interes
in executarea parţială a contractului. Lipsa interesului poate fi stipulată
expres in contract sau poate rezulta din circumstanţele cazului. Spre exemplu
dacă antreprenorul a executat o parte din lucrările de construcţie dar această
parte urmează să fie demolată datorită faptului că a fost executată cu abateri
de la proiect.
(1584)Dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat chiar şi inainte ca obligaţia să fie
scadentă cu condiţia că este evident că premisele de rezoluţiune se vor
 realiza. Sarcina de a demonstra că premisele de rezoluţiune se vor realiza
revine creditorului. Pentru exercitarea dreptului de rezoluţiune inainte de
scadenţă se aplică mutatis mutandis regulile stabilite in art. 706. Creditorul va
fi ţinut să notifice debitorul care va fi in drept fie să execute anticipat obligaţia
fie să prezinte garanţii că executarea va fi corespunzătoare.

Articolul 710. Neobligativitatea stabilirii unui termen de graţie

(1) Prin derogare de la art.709, nu este necesară stabilirea unui

termen de graţie sau somare dacă:
a) debitorul a respins in mod cert şi definitiv executarea;
b) incălcarea obligaţiei constă in faptul că prestaţia nu a avut loc intr-
un anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract
interesul său pentru prestaţie de executarea ei in termen;
c) datorită unor imprejurări speciale, luindu-se in considerare
interesele ambelor părţi, rezilierea imediată este justificată;
d) termenul prevăzut la art.617 alin.(4) a expirat fără ca obligaţia să
fie executată.
(2) Dacă nu este necesară somarea sau dacă este evidentă inutilitatea
prelungirii termenului de executare, creditorul poate rezolvi contractul
imediat.

(1585)In acest articol sint prevăzute situaţii in care debitorul este considerat in
intirziere de drept şi nu mai este necesară stabilirea unui termen sau somarea
acestui. Trebuie de menţionat că dacă in situaţiile menţionate in acest articol
creditorul va acorda totuşi debitorului o un termen de graţie sau i-i va trimite
o somaţia acesta va fi obligat să-şi exercite in continuare drepturile doar in
condiţiile prevăzute de art. 710.
(1586)Nu va fi necesară stabilirea unui termen de graţia sau somarea
debitorului in cazul in care:
(a) debitorul a respins in mod cert şi definitiv executarea. Se consideră că
debitorul a respins in mod cert executarea in cazul in care acesta a
declara in mod expres că nu va executa obligaţia sau din
comportamentul debitorului poate fi dedus cu certitudine că nu va
executa obligaţia (spre exemplu a transmis bunul altei persoane). Se
consideră că executarea este respinsă de către debitor definitiv in
cazul in care din declaraţiile sau comportamentul acestuia nu rezultă
că el intenţionează să execute obligaţia la un termen ulterior sau la
implinirea unor condiţii (spre exemplu va transmite bunul dacă
creditorul va accepta să plătească cheltuielile suplimentare legate de
producerea sau transportarea bunului). Nu este necesară stabilirea
termenului sau somarea dacă aceste două condiţii se intrunesc
cumulativ;
(b) incălcarea obligaţiei constă in faptul că prestaţia nu a avut loc intr-un
anumit termen stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract
interesul său pentru prestaţie de executarea ei in termen. Se consideră
că creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de
executarea ei in termen in cazul in care a fost stipulat expres sau
implicit că după expirarea termenului stabilite in contract prestaţia nu
va mai prezenta interes pentru creditor. Spre exemplu nu vor mai
prezenta interes pentur creditorii după revelion brazii care urmau să fie
pusă in vinzare in ajunul revelionului.
 (c) datorită unor imprejurări speciale rezilierea imediată este justificată
ţinind cont de interesele ambelor părţi.
(d) au expirat 30 de zile de la scadenţa unei obligaţii pecuniare şi de la
intrarea unei note de plată sau a unei invitaţii de plată similară şi
obligaţia nu a fost executată. Deci in cazul in care obligaţia pecuniară
este scadentă şi creditorul trimite o notă de plată debitorului sau o altă
invitaţie de plată similară debitorul are un termen de graţia de 30 de
zile. In interiorul acestor 30 de zile poate doar să refuze executarea
obligaţiei corelative şi poate cere reparearea prejudiciului insă nu
poate declara rezoluţiunea contractului sau nu poate beneficia de alte
mijloace de protecţia. Dar odată ce acest termen de 30 de zile a
expirat debitorul se va considera in intirziere de drept.
(1587)Dacă in conformitate cu prevederile alineatului (1) sau cu alte dispoziţii
nu este necesară somarea sau prelungirea termenului creditorul este
indreptăţit să declare rezoluţiunea contractului in conformitate cu prevederile
legale (vezi comentariul la art. 737).

Articolul 711. Excluderea rezoluţiunii contractului sinalagmatic

Rezoluţiunea contractului sinalagmatic este exclusă dacă:

a) incălcarea obligaţiei este neinsemnată;
b) nu este executată o obligaţie in sensul art.512, iar creditorului i se
poate pune in seamă, in condiţiile incălcării, menţinerea contractului;
c) creditorul răspunde in totalitate sau in mod apreciabil pentru
neexecutarea obligaţiei, ori neexecutarea obligaţiei pentru care nu trebuie
să răspundă debitorul a intervenit intr-un moment in care creditorul este in
intirziere de primire;
d) pretenţiei i se opune o excepţie pe care debitorul a ridicat-o deja
sau o va ridica după rezoluţiune.

(1588)Art. 711 prevede situaţii in care creditorul nu poate declara rezoluţiunea

contractului chiar dacă debitorul a fost pus in intirziere sau este in intirziere
de drept şi se intrunesc şi alte condiţii necesare pentru rezoluţiune.
(1589)In cazul in care incălcarea obligaţiei este neinsemnată nu este rezonabil
luind in consideraţie interesele creditorului şi alte debitorului creditorului i se
poate cere menţinerea contractului. Dacă este sau nu neexecutarea
neinsemnată se determină in fiecare caz aparte cu luarea in consideraţie a
tuturor intereselor atit a creditorului cit şi a debitorului.
(1590)Nu se poate rezolvi contractul in condiţiile in care creditorului i se poate
cere să menţină contractul avind in vedere condiţiile incălcării. Spre exemplu
(1591)Creditorul nu are dreptul la rezoluţiunea contractului in cazul in care el
este in totalitatea sau in cea mai mare parte vinovat pentru neexecutarea
obligaţiei. Spre exemplu in cazul in care creditorul nu a transmis in termen util
informaţia necesară pentru producerea bunului nu va putea declara rezolvit
contractul pentru motivul că a debitorul nu a transmis la timp bunul. El nu
pierde insă dreptul la rezoluţiune in cazul in care există alte temeiuri (spre
bunul are vicii).
(1592)Este exclus dreptul de rezoluţiune şi in cazul in care circumstanţele care l-
au impiedicat pe debitor să execute au intervenit in momentul in care
creditorul era in intirzire cu primire executării cu condiţia că debitorul nu este
vinovat in survenirea acestor circumstanţe. Spre exemplu bunul s-a deteriorat
in perioada in care creditorul era in intirzire şi aceasta deteriorare nu poate fi
 imputată debitorului.
(1593)Este exclusă rezoluţiunea şi in cazul in care pretenţiei creditorului i-i
poate fi opusă o excepţie pe care debitorul o invocase la momentul emiterii
declaraţiei de rezoluţiune sau o va ridica după aceasta. Spre exemplu nu se
poate rezolvi un contract pe motivul că nu s-a achitat preţul bunului in
condiţiile in care a expirat termenul de prescripţie a acţiunii privind incasarea
preţului.
 Capitolul IV
CLAUZELE CONTRACTUALE STANDARD

Articolul 712. Dispoziţii generale cu privire la clauzele contractuale

standard

(1) Clauze contractuale standard sint toate clauzele formulate

anticipat pentru o multitudine de contracte, pe care o parte contractantă
(utilizator) le prezintă celeilalte părţi la incheierea contractului. Este
indiferent dacă prevederile formează un document separat sau sint parte a
documentului ce reprezintă contractul, de asemenea nu importă numărul
condiţiilor şi forma contractului.
(2) Nu există clauze contractuale standard in măsura in care
condiţiile contractului au fost negociate in particular intre părţi.
(3) Condiţiile contractuale standard devin numai atunci parte a
contractului cind partea care le propune le aduce, in momentul incheierii
contractului, in mod expres la cunoştinţa celeilalte părţi sau ii asigură in
alt mod posibilitatea, luind in considerare şi handicapul acesteia, să ia
cunoştinţă de conţinutul lor şi, cind cealaltă parte este de acord, să le
accepte.
(4) Se poate dispune prin lege includerea clauzelor contractuale
standard in unele tipuri de contracte chiar şi fără respectarea condiţiilor de
la alin.(3).
(5) Părţile contractante pot, pentru un anumit fel de contracte, să
convină asupra validităţii unor clauze contractuale standard determinate,
luind in considerare exigenţele prevăzute la alin.(3).

(1594)In prezent multe contracte se incheie in baza unor forme standard care
sint preformulate de către una dintre părţi. Cealaltă parte nu poate să
negocieze condiţiile contractului. Ea doar are posibilitatea fie să accepte
condiţiile propuse fie să se abţină de la incheierea contractului. De regulă
această situaţie se intimplă in cazul in care comercianţii incheie contracte cu
consumatorii. Nu sint insă rare nici cazurile in care condiţiile sint preformulate
şi in cazul raporturilor dinte comercianţi. In acest caz este evident că partea
care a preformulat clauzele contractului are posibilitatea să stipuleze cluaze
cit mai favorabile pentru sine şi discriminatorii pentru cealaltă parte. In
scopul protejării părţii care acceptă clauze contractuale standard au fost
instituie norme speciale care reglementează problema clauzelor contractuale
standard (clauze contractuale generale). Necesitate protecţiei părţii care
acceptă condiţii contractuale preformulate de cealaltă parte este cu atit mai
mare cu cit adesea clauzele contractuale standard prezintă o listă lungă de
clauze pe care cealaltă parte nu are nici timp să le citească şi nici să pătrundă
in esenţa conţinutului acestora. Normele cu privire la clauzele contractuale
standard (generale) reprezintă o noutate absolută pentru Republica Moldova
atit doctrinală cit şi legislativă.
(1595)Regulile cu privire la clauzele contractuale standard se aplică cu privire la
 toate clauzele contractuale cu excepţia cazurilor prevăzute de lege. Spre
exemplu nu se vor aplica regulile cu privire la clauzele contractuale standard
raporturilor de muncă şi familiale (vezi comentariul la art. 720).
(1596)In conformitate cu alineatul unu sint clauze contractuale generale acele
clauze care au fost formulate anticipat de către una din părţile contractului
pentru o folosire generală şi repetată şi care sint in mod efectiv prezentate
celeilalte părţi la negocierea contractului. Pentru a atribui anumite clauze la
categoria clauzelor contractuale standard nu este decisiv nici modul de
prezentare (spre exemplu dacă sint prezentate intr-un document separat sau
au fost incluse in contractul semnat de către părţi, dacă sint prezentate sub
forma unor documente tipărite sau sint doar in computer, etc), nici faptul de
cine au fost pregătite (partea insăşi sau o asociaţie profesională, etc.) nici
volumul acestora (spre exemplu faptul dacă sint numeroase şi se referă la
toate sau majoritatea aspectelor contractului sau sint doar citeva clauze care
se referă spre exemplu la răspundere şi la modul de soluţionare a litigiului.
Determinant este faptul că aceste clauze contractuale au fost elaborate
anticipat pentru o folosire generală şi repetată şi au fost efectiv folosite intr-
un caz concret de către una dintre părţi fără a negocia cu cealaltă parte. Deci
vor fi clauze contractuale standard numai acele clauze contractuale care au
fost prezentate unei părţi şi pe care partea poate doar să le accepte in
intregime sau să le respingă fără a putea să le negocieze. Intr-un contract pot
exista atit clauze contractuale standard cit şi clauze contractuale negociate.
Dispoziţiile cu privire la clauzele contractuale standard se vor aplica numai
acelor clauze care nu au fost negociate de către părţi.
(1597)Chiar dacă una din părţi a elaborat in prealabil anumite clauze
contractuale nu vor fi considerate clauze contractuale generale acele clauze
ale contractului care au fost negociate in particular intre părţi. In contractele
dintre comercianţi şi consumatori rămin clauze contractuale standard acele
clauze contractuale care au fost elaborate pe baza redactării clauzelor
contractuale preformulate de către comercianţi.
(1598)Chiar şi in cazurile in care una sau ambele părţi ale contractului folosesc
clauze contractuale standard se vor aplica regulile generale privind incheierea
contractului (vezi comentariul la art. 679 – 703). Aceasta presupune că
clauzele contractuale elaborate de una din părţile contractului vor deveni
clauze contractuale dacă vor fi respectate următoarele condiţii: (a) utilizatorul
trebuie să aducă la cunoştinţa destinatarului ofertei toate clauzele viitorului
contract, inclusiv clauzele contractuale standard iar destinatarul oferte să
accepte oferta, inclusiv clauzele contractuale standard. Modul in care se face
referinţă la clauzele contractuale standard poate fi foarte divers. De regulă
aceasta se face prin prezentarea unui text in care sint incorporate toate
clauzele contractuale standard. Insă poate fi folosită şi oricare altă modalitate
de prezentarea a clauzelor contractuale standard, care asigură posibilitatea
celeilalte părţi de a lua cunoştinţă de conţinutul acestor clauze. Spre exemplu
afişarea acestora la sediul utilizatorului, in parcări, la oficiul de prestare a
serviciilor de telecomunicaţii. Utilizatorul este obligat să menţioneze faptul
folosirii clauzelor contractuale standard (cu excepţia situaţiei in care aceasta
nu este posibil datorită circumstanţelor cazului) şi modul in care cealaltă parte
poate să i-a cunoştinţă de aceste clauze. La prezentarea clauzelor
contractuale standard utilizatorul este obligat să ţină cont de eventualul
handicap al celeilalte părţi (spre exemplu analfabetismul) şi să prezinte
clauzele contractuale standard in aşa mod incit cealaltă partea să aibă
posibilitate reală de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale
standard; (b) cealaltă parte trebuie să accepte clauzele contractuale propuse
de utilizator. Nu este necesar ca acceptarea clauzelor contractuale standard
să se facă in mod expres. Aceste clauze contractuale pot fi acceptate şi in
 mod tacit. Din contra in cazul in care partea care a fost notificată despre
clauzele contractuale standard folosite de către cealaltă parte va dori să evite
introducerea acestor clauze in contract ea va trebui in mod expres să-şi
manifeste voinţa de a exclude folosirea acestor clauze. Deci in cazul in care
utilizatorul a notificat cealaltă parte despre folosirea clauzelor contractuale
standard şi a creat acestei părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de aceste
clauze manifestarea consimţămintului acesteia de a incheia contractul
presupune acceptarea şi a clauzelor contractuale standard. Pentru acceptarea
clauzelor contractual standard nu este relevant nici faptul dacă cealaltă parte
a luat efectiv cunoştinţă de conţinutul clauzelor contractuale generale. Faptul
că nu a luat cunoştinţă de aceste clauze nu afectează valabilitatea lor.
Aceasta insă nu-l impiedică să beneficieze de măsurile de protecţie prevăzute
de art. 715, 716, 718 şi 719 sau de alte măsuri de protecţie prevăzute de
lege.
(1599)Depinde de circumstanţele fiecărui caz in parte dacă ambele părţi trebuie
să se refere la clauzele contractuale standard expres sau incorporarea acestor
clauze in contract poate fi implicită. Spre exemplu dacă clauzele contractuale
standard sint incluse in documentul care reprezintă contractul acestea de
regulă for fi obligatorii in baza semnăturii dacă sint incluse deasupra
semnăturii şi nu pe cealaltă parte a documentului. Pe de altă parte clauzele
contractule standard incluse intr-un document separat vor fi obligatorii numai
dacă partea care le foloseşte le va menţiona in mod expres şi va crea
celeilalte părţi posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor
contractuale standard. Incorporarea implicită a clauzelor contractuale
standard in contract poate fi admisă in cazul in care aceasta rezultă din
uzanţe sau din practica stabilită intre părţi.
(1600)In unele cazuri nu este posibilă menţionarea expresă a faptului folosiri
clauzelor contractuale standard sau asigurarea pentru cealaltă parte a
condiţiilor pentru a lua cunoştinţă de conţinutul acestora. Spre exemplu in
cazul folosirii serviciilor de telecomunicaţie, poştă, transport de pasageri şi
altele. In aceste cazuri legiuitorul poate stabile anumite condiţii in care
clauzelor contractuale standard folosite de prestatorii unor asemenea servicii
să devină clauze contractuale chiar dacă nu s-au respectat condiţiile stipulate
de art. 712 alin. (3). Dac şi in acest caz este necesar ca aceste condiţii să fie
acceptate de către cealaltă parte. Va acţiona şi in aceste caz prezumţia că
clauzele contractuale standard au fost acceptate de către cealaltă parte dacă
nu se va dovedi contaraiul.
(1601)In conformitate cu prevederile alin. (5) părţile pot prevedea anticipat
pentru anumite tipuri de contracte (spre exemplu contractul de furnizare a
materiei prime sau contractul privind prestarea serviciilor de transport)
aplicarea anumitor clauze contractuale standard cu condiţia respectării
prevederilor alin. (3). Adică inainte de negocierea unor contracte concrete
părţile pot stabili din timp că in viitor faţă de anumite tipuri de contracte se
vor aplica anumite clauze contractuale standard care erau elaborate la
momentul incheierii acordului respectiv sau urmează să fie elaborate ulterior.
Clauzele contractuale standard menţionate in acest acord anticipat vor deveni
clauze ale contractelor incheiate ulterior cu condiţia că: (a) clauzele
contractuale standard au fost puse la dispoziţia celeilalte părţi; (b) celeilalte
părţi i s-a creat posibilitatea de a lua cunoştinţă de conţinutul clauzelor
contractuale standard.
(1602)Nu trebuie confundate clauzele contractuale standard cu clauzele
contractuale care se conţin in diferite acte normative. In ultimul caz clauzele
contractuale sint elaborate de legiuitor şi sint obligatorii pentru părţile
contractului chiar dacă acestea nu au ştiut despre existenţa lor la momentul
 incheierii contractului.
(1603)Normele cu privire la clauzele contractuale standard sint norme
imperative şi părţile nu pot deroga de la prevederile legale. Aceste norme se
vor aplica şi in cazul in care părţile sau utilizatorul vor folosi diferite
manipulaţii pentru a evita aplicarea acestor dispoziţii.

Articolul 713. Includerea clauzelor contractuale standard in cazuri

deosebite

Chiar şi fără respectarea condiţiilor prevăzute la art.712 alin.(3), se

consideră incluse in contract clauzele contractuale standard stabilite de
lege pentru anumite tipuri de contracte.

Această normă de fapt este o repetare a dispoziţiei care se conţine deja in art.
712 alin. (4). Folosirea sintagmei „clauze contractuale standard stabilite de lege”
este inoportună deoarece din definiţia menţionată la art. 712 alin. (1) rezultă că
clauzele contractuale standard sint elaborate de către una din părţile
contractuale sau de către alte persoane la cererea uneia dintre părţi.

Articolul 714. Prioritatea clauzelor contractuale negociate

Clauzele contractuale negociate au prioritate faţă de clauzele

contractuale standard.

(1604)In cazul in care unele dintre clauzele contractului au fost preformulate de

una dinte părţi iar altele au fost negociate de părţi in cazul in care vor exist
contradicţii intre aceste clauze contractuale prioritate vor avea clauzele
contractuale negociate. Clauzele contractuale negociate vor avea prioritate
faţă de clauzele contractuale standard indiferent de momentul in care au
devenit clauze contractuale (pină la incheierea contractului sau după
incheierea contractului) şi indiferent de forma lor (cu condiţia că s-a respectat
forma cerută pentru valabilitatea contractului şi a clauzelor acestuia).
(1605)Momentul cind clauzele contractuale au devenit parte a contractului va fi
totuşi relevant in cazurile in care un contract scris prevede că inscrisul conţin
toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile nu poate fi contestat sau
completat prin proba declaraţiilor sau acordurilor anterioare (vezi comentariul
la art. 702). In acest caz clauzele contractuale standard incluse in contractul
scris vor avea prioritate chiar şi faţă de clauzele contractuale negociate
anterior datei la care a fost intocmit inscrisul. Dacă insă clauza privind faptul
că inscrisul conţine toate condiţiile asupra cărora au convenit părţile este o
clauză contractuală standard aceasta se va aplica numai cu privire la clauzele
contractuale standard. Clauzele contractuale negociate anterior intocmirii
inscrisului vor avea prioritate faţă de clauzele contractuale standard stipulate
in inscris.
(1606)Nu vor fi considerate clauze contractuale negociate acele clauze care sint
menţionate printre clauzele contractuale standard şi referitor la care
utilizatorul a dat explicaţii sau referitor la care cealaltă parte a expus modul in
care le inţelege, deoarece in acest caz părţile nu negociază clauzele
contractului ci doar determină conţinutul clauzelor preformulate de utilizator
sau stabilesc alte circumstanţe care ţin de clauzele contractuale standard.
 Articolul 715. Dispoziţiile surprinzătoare ale clauzelor contractuale
standard

Dispoziţiile din clauzele contractuale standard care, in raport de

imprejurări, in special in raport cu aspectul sau aparenţa exterioară a
contractului, sint atit de neobişnuite incit partea care contractează nu
trebuie să presupună existenţa lor nu devin clauze in contract.

(1607)Clauzele contractuale preformulate de către una dintre părţile

contractului nu vor deveni clauze contractuale chiar şi cu condiţia că au fost
respectate prevederile art. 712 alin. (3) sau alte condiţii prevăzute de lege,
dacă in raport de imprejurări acestea sint atit de neobişnuite incit cealaltă
parte nu ar fi trebuit să-şi dea seama că utilizatorul a inclus aceste clauze
printre clauzele contractuale standard. Scopul acestei norme este de a proteja
cealaltă parte de includerea in contract a unor clauze surprinzătoarea şi care-i
lezează drepturile deoarece de regulă numărul clauzelor contractuale
standard este foarte mare şi cealaltă parte nu i-a cunoştinţă de conţinutul
clauzelor contractuale standard sau le studiază superficial.
(1608)Pentru stabilirea imprejurărilor in raport cu care se determină caracterul
surprinzător al clauzelor contractuale standard se va ţine cont de părţile şi de
natura contractului, de circumstanţele in care a fost incheiat contractul, de
practica stabilită intre părţi, de uzanţe şi de alte circumstanţe concrete ale
cazului. Spre exemplu va fi surprinzătoare clauza din contractul de vinzare-
cumpărare privind păstrarea de către cumpărător a dreptului de folosinţă
asupra bunului.
(1609)Cu excepţia clauzele contractuale standard surprinzătoare celelalte
clauze contractuale standard vor deveni clauze contractuale in măsura in care
introducerea lor in contract nu era condiţionată de introducerea clauzelor
contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale. Spre exemplu
dacă clauza care prevedea dreptul de folosinţă nu a devenit clauză
contractuală nu vor deveni clauze contractuale nici clauzele care stabileau
efectele nexecutării obligaţiei de a acorda dreptul de folosinţă.

Articolul 716. Caracterul neobligatoriu al clauzelor contractuale

standard inechitabile

(1) O clauză contractuală standard este lipsită de efect dacă

prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor bunei-credinţe, cealaltă
parte a contractului. In acest sens, se iau in considerare conţinutul
contractului, imprejurările in care clauza este inserată in contract,
interesele reciproce, alte imprejurări.
(2) Caracterul inechitabil al clauzelor contractuale standard se
prezumă in caz de dubiu dacă o prevedere:
a) nu este compatibilă cu principiile de bază (esenţiale) ale
reglementărilor de la care derogă;
b) limitează drepturile sau obligaţiile esenţiale, care rezultă din
natura contractului, de o manieră care periclitează scopul contractului;
c) nu este clară.
(3) Aprecierea caracterului inechitabil al clauzelor contractuale
standard nu trebuie să se refere la determinarea obiectului contractului sau
la proporţionalitatea preţului ori a remuneraţiei, pe de o parte, şi nici la
bunurile sau serviciile furnizate, pe de altă parte, in măsura in care clauzele
contractuale sint formulate in mod clar şi precis.

(1610)Conform acestei dispoziţii nu va produce efecte juridice (va fi nulă) acea

clauză contractuală standard care prin derogare de la principiul bunei-credinţe
prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului. In acest articol este
stabilit incă un mecanism de protecţie a drepturilor celeilalte părţi de
abuzurile părţii care foloseşte clauze contractuale standard. Aici incă o dată se
menţionează principiului exercitării drepturilor civile in conformitate cu
principiul bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513).
(1611)Trebuie de menţionat că in acest articol se vorbeşte concomitent despre
principiul bunei credinţe (alin. (1)) şi principiul echităţii (alin. (2) şi (3)). Aşa
cum regula generală şi efectele nerespectării acesteia sint stabilite in alin. (1)
trebuie de considerat că şi alin. (2) şi (3) care vin să completeze dispoziţiile
alin. (1) vor trebui interpretate in sensul că se referă la regulile cu privire la
buna-credinţă.
(1612)In conformitate cu prevederile alin. (2) se va considera că o clauză
contractuală standard prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a
contractului in cazul in care:
(a) nu este compatibilă cu principiile esenţiale ale reglementărilor de la
care derogă. Această dispoziţie se aplică in cazul in care o clauză
contractuală generală derogă de la principiile esenţiale ale unei norme
cu caracter dispozitiv. Vor fi considerate principii esenţiale;
(b) limitează drepturile şi obligaţiile esenţiale care rezultă din natura
contractului ale celeilalte părţi in aşa măsură incit apare riscul că nu va
putea fi atins scopul contractului. Spre exemplu in contractul de
vinzare-cumpărare cumpărătorul stipulează un termen nerezonabil de
lung in interiorul căruia urmează să fie achitat preţul fapt care apropie
acest contract de un contract de locaţiune.
(c) conţinutul acestei clauze nu este clar sau nu poate fi inţeles.
(1613)In conformitate cu prevederile alineatului trei pentru a stabili faptul dacă
clauzele contractuale standard prejudiciază sau nu disproporţionat cealaltă
parte a contractului nu poate fi supus analizei raportul dintre obiectul
contractului sau proporţionalitatea preţului pe de o parte şi bunurile sau
serviciile furnizate pe de altă parte. Aceasta prevedere se aplică doar in cazul
in care clauzele contractuale sint formulate in clar şi precis. Deci in cazul in
care clauzele contractuale standard sint formulate clar şi precis chiar dacă va
exista o disproporţie vădită intre obiectul sau preţul contractului pe de o parte
şi bunurile sau serviciile prestate pe de altă parte aceste clauze vor fi valabile
chiar dacă ele prejudiciază disproporţionat cealaltă parte a contractului.

Articolul 717. Efectele neincluderii sau nulităţii clauzelor contractuale

standard

(1) In cazul in care clauzele contractuale standard nu au devenit

parte integrantă a contractului ori sint, total sau parţial, nule, contractul
este valabil in partea rămasă.
(2) In măsura in care clauzele contractului standard nu au devenit parte
integrantă a contractului sau sint nule, conţinutul contractului se
reglementează de prevederile legale.
(3) Contractul este nul dacă respectarea lui, chiar avindu-se in vedere
dispoziţiile alin.(2), ar constitui o rigoare nerezonabilă pentru una din
părţile contractante.
(1614)Scopul acestui articol este de a institui soluţii pentru cazul in care
clauzele contractuale standard nu au fost incluse in contract (spre exemplu nu
s-au respectat condiţiile art. 712 alin. (3)) sau au fost incluse in contract cu
incălcarea regulilor stabilite, fapt ce a atras nulitatea acestor clauze
contractuale standard. Deci in acest articol au fost stabilite soluţii pentru două
situaţii diferite: (a) cazul in care clauzele contractuale standard nu au devenit
clauze unui contract concret; (b) cazul in care clauzele contractuale standard
au devenit clauze contractuale dar aceste clauze sint nule. Această distincţie
este necesară deoarece problema nulităţii clauzelor contractuale standard se
pune numai in cazul in care acestea au devenit clauze contractuale.
(1615)In conformitate cu alin. (1) nulitatea unor clauze contractuale standard nu
afectează valabilitatea contractului sau a celorlalte clauze contractuale
standard. Această dispoziţie trebui totuşi interpretată prin prisma art. 220
alin. (3). In conformitate cu această normă nulitatea unei clauze nu va atrage
nulitatea contractului in cazul in care putem presupune că părţile ar fi incheiat
contractul chiar şi in lipsa clauzei declarate nule. Dacă nu puteam presupune
că părţile ar fi incheiat contractul in lipsa clauzelor care nu au devenit clauze
ale contractului sau sint nule contractul va fi nul in intregime. Un alt temei de
nulitatea a contractului in intregime este stipulat in alin. (3).
(1616)Nulitatea unei clauze standard atrage nulitatea şi altor clauze care sint
legate de clauza care este nulă logic sau reieşind din scopul contractului chiar
dacă aceste clauze nu sint legate structural. Spre exemplu dacă va fi nulă
clauza standard care prevede un termen nerezonabil de mare pentru
inaintarea pretenţiilor de către utilizator vor fi nule şi eventualele clauze cu
privire la prelungirea acestui termen.
(1617)In cazul in care clauzele contractuale standard nu au devenit clauze
contractuale sau sint nule contractul va fi valabil in rest. In locul clauzelor
contractuale standard care nu au devenit clauze contractuale sau care sint
nule se vor aplica dispoziţiile legale fie in mod nemijlocit fie prin analogie.
(1618)Dacă in rezultatul faptului că clauzele contractuale standard nu au fost
incluse in contract sau aceste clauze sint nule pentru una din părţile
contractului ar fi o rigoare nerezonabilă menţinerea contractului, chiar şi
ţinind cont de faptul că in locul clauzelor contractuale standard se aplică
dispoziţiile legale, contractul va fi nul in intregime. Deci contractul va fi nul in
intregime in cazul in care se vor intruni cumulativ două condiţii: (a) pentru
una din părţile contractului va fi o rigoare nerezonabilă menţinerea
contractului. Nulitatea contractului va surveni atit in cazul in care menţinerea
contractului va fi nerezonabilă atit pentru utilizator cit şi in cazul in care va fi
nerezonabilă pentru cealaltă parte. Faptul dacă este sau nu o rigoare
nerezonabilă menţinerea contractului se determină in fiecare caz aparte
reieşind din circumstanţele cazului şi ţinind cont de uzanţe şi de practicile
stabilite intre părţi. Trebuie de considerat că va fi o rigoare nerezonabilă
menţinerea contractului in cazul in care in rezultatul faptului că clauzele
contractuale standard nu au devenit clauze contractuale sau sint nule
condiţiile contractului sau schimbat in aşa măsura incit dacă partea ar fi ştiut
despre modificarea condiţiilor nu ar mai fi incheiat contractul sau l-ar fi
incheiat in alte condiţii; (b) rigoarea nerezonabilă este rezultatul neincluderii
clauzelor contractuale standard in contract sau a nulităţii acestora. Deci
pentru stabilirea faptului dacă este nul contractul in intregime se va face o
analiză intre situaţia in care s-ar fi aflat părţile in cazul in care clauzele
contractuale standard ar fi devenit clauze contractuale sau ar fi fost valabile şi
situaţia in care se află părţile in situaţia in care clauzele contractuale standard
nu au devenit clauze contractuale sau sint nule. In cazul in care se va ajunge
 la concluzia că este o rigoare nerezonabilă să cerem unei părţi menţinerea
contractului in condiţiile in care clauzele contractuale standard nu au devenit
clauze contractuale sau sint nule contractul va fi nul in intregime. Pentru
aplicarea acestei dispoziţii nu este relevant faptul dacă este sau nu una
dintre părţi este vinovată de faptul că clauzele contractuale standard nu au
devenit clauze contractuale sau sint nule.

Articolul 718. Interdicţia clauzelor contractuale standard cu

posibilitate de evaluare

In cadrul clauzelor contractuale standard, este nulă indeosebi:

a) clauza prin care utilizatorul işi rezervă dreptul la termene
nejustificat de lungi sau stabilite insuficient pentru acceptarea sau
refuzarea unei oferte ori pentru executarea unei obligaţii. Excepţie face
clauza prin care utilizatorul işi rezervă dreptul de a executa obligaţia abia
după expirarea termenului de revocare sau de restituire;
b) clauza prin care utilizatorul, prin derogare de la prevederile legale,
işi rezervă dreptul la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o
obligaţie pe care trebuie să o execute;
c) clauza privind dreptul utilizatorului de a se elibera de obligaţia sa
fără un motiv obiectiv justificat şi nemenţionat in contract. Această
prevedere nu se aplică pentru obligaţiile cu executare succesivă;
d) clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica prestaţia
promisă ori de a se abate de la executarea ei dacă modificarea sau
abaterea nu se poate pretinde celeilalte părţi, ţinindu-se cont de interesele
utilizatorului;
e) clauza conform căreia o declaraţie a partenerului de contract al
utilizatorului se consideră dată sau nedată atunci cind face sau omite să
facă o acţiune, cu excepţia cazului in care partenerului de contract i se
acordă un termen corespunzător pentru a putea emite o declaraţie in mod
expres şi utilizatorul se obligă să informeze, la inceputul termenului, expres
partenerul de contract cu privire la inţelesul previzibil al comportamentului
său;
f) clauza prin care o declaraţie de importanţă deosebită a
utilizatorului se consideră intrată la cealaltă parte contractantă;
g) clauza prin care, in cazul revocării contractului sau al rezoluţiunii
contractului de către o parte, utilizatorul poate cere o plată
necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui lucru ori a
unui drept sau pentru obligaţii executate ori o compensare nejustificat de
mare a cheltuielilor;
h) clauza prevăzută in calitate de excepţie la lit.c), conform căreia
utilizatorul işi poate rezerva dreptul de a se degreva de obligaţia executării
contractului in cazul indisponibilităţii prestaţiei, dacă utilizatorul nu se
obligă să il informeze imediat pe partenerul de contract despre
indisponibilitate şi să ii restituie contraprestaţiile.

(1619)In aceste articol sint prevăzute clauze contractuale standard care pot fi
declarate nule in dependenţă de circumstanţele cazului. Aceste clauze
folosesc astfel de noţiuni ca „insuficient de determinat”, „nejustificat de
 lungi”, „plată necorespunzătoare” şi altele. Conţinutul acestor noţiuni va fi
determinat de către instanţa de judecată in fiecare caz aparte. In temeiurile
prevăzute de acest articol clauzele contractuale standard vor fi nule numai
dacă instanţa de judecată va constata că au fost introduse cu incălcarea
prevederilor prezentului articol.
(1620)In conformitate cu litera (a) vor fi declarate nule clauzele contractuale
generale prin care utilizatorul a prevede un termen nejustificat de lung sau
stabilit insuficient pentru acceptarea ofertei sau pentru executarea unei
obligaţii. Prin termen nejustificat de lung se are in vedere termenul care in
dependenţă de circumstanţele cazului, de uzanţe sau de practicile stabilite
intre părţi va fi considerat mai lung decit termenul in care in mod normal ar fi
fost necesar pentru acceptarea de către utilizat a ofertei celeilalte părţi sau
pentru executarea obligaţiei de către utilizator. Prin termen „stabilit
insuficient” trebuie inţeles acel termen care nu a fost prevăzut expres şi
pentru care nu au fost stabilite criterii de determinare suficiente pentru a
determina termenul in care urma să fie acceptată oferta sau executată
obligaţia. In baza acestor dispoziţii nu vor putea fi declarate nule clauzele
contractuale generale prin care utilizatorul işi rezervă dreptul de a executa
obligaţia doar după expirarea termenului de revocarea sau de restituire
stabilit in favoarea consumatorului prin art. 749 şi 750.
(1621)Prin litera (b) sint sancţionate cu nulitate clauzele contractuale generale
prin care utilizatorul işi rezervă, prin derogare de la prevederile legale, dreptul
la prelungirea nejustificată a termenului stabilit pentru o obligaţie pe care
trebuie s-o execute. Această dispoziţie se aplică situaţiilor in care debitorului i
se acordă un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei in cazul in care
nu a executat obligaţia (vezi comentariul la art. 709). Prin prelungire
nejustificată trebuie de inţeles situaţia in care utilizatorul işi rezervă dreptul la
un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei care depăşeşte termenul
care ar fi putut fi stabilit de către creditor in conformitate cu prevederile art.
709. Această dispoziţie se va aplica şi in cazul in care utilizatorul a stabilit un
mod inadecvat de determinare a termenului suplimentar in care să execute
obligaţia.
(1622)La litera (c) este stipulată interdicţia pentru utilizator de a-şi rezerva prin
contractul dreptul de rezoluţiune in lipsa unor temeiuri justificate şi stipulate
in contract. In conformitate cu această normă vor fi nule clauzele contractuale
standard prin care se stipulează dreptul de rezoluţiune al utilizatorului dacă
acest drept nu este condiţionat de: (a) stabilirea unor temeiuri care să justifice
dreptul său de rezoluţiune. Dreptul de rezoluţiune este justificat in cazul in
care cealaltă parte nu execută in mod esenţial obligaţiile contractuale, in
cazul in care datorită modificării imprejurărilor utilizatorul nu mai are nevoie
de obiectul contractului şi in alte circumstanţe in care poate fi justifică
rezoluţiunea contractului de către utilizator; (b) temeiurile de rezoluţiune să
fie stipulate expres in contract. Nu este obligatorie stipularea in contract a
temeiurilor de rezoluţiune care sint stipulate prin lege. Această interdicţia are
drept scop realizare conceptului juridic conform căruia contractul trebuie de
regulă executat. Interdicţia privind stipularea dreptului de rezoluţiune nu se
referă la clauza contractuală standard prin care se stipulează dreptul de
rezoluţiune nelimitat al utilizatorului in cazul in care această clauză este
inclusă intru-un contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666).
(1623)In conformitate cu litera (d) va fi nulă clauza prin care utilizatorul işi
rezervă dreptul de a modifica prestaţia sau de a schimba condiţiile de
executare a acesteia. Spre exemplu utilizatorul nu va putea stabili dreptul de
a transmit un alt bun in locul celui care este obiectul contractului, de a
transmite preţul bunului in locul bunului sau de a achita preţul prin livrarea
 unor bunuri. Nu trebui insă de confundat clauza prin care se stipulează dreptul
de a modifica prestaţia cu clauza prin care se instituie obligaţii alternative sau
facultative sau dreptul de a alege prestaţia datorată (vezi comentariul la art.
550, 551 şi 555). Clauza privind obligaţiile alternative şi facultative nu este
supusă controlului privind corespunderea normei de la litera (d). Va fi nulă şi
clauza prin care utilizatorul işi rezervă dreptul de a modifica spre exemplu
locul de executare. Totuşi, clauza privind dreptul utilizatorului de a modifica
prestaţia sau de a schimba condiţiile de executare va fi valabilă in măsura in
care ţinint cont de interesul utilizatorului această modificare este rezonabilă
pentru cealaltă parte.
(1624)Tăcerea de regulă nu produce efecte juridice. Această regulă nu poate fi
modificată in mod unilateral de una din părţile contractului printr-o clauză
generală. In acest sens litera (e) sancţiunea cu nulitatea clauza generală
standard prin care se stipulează că voinţa celeilalte părţi se consideră
exprimată in cazul in care acesta săvirşeşte o acţiune sau se abţine de la
savirşirea acţiunii. Prin derogare de la regula generală o asemenea clauză
contractuală standard va fi totuşi valabilă dacă: (a) a fost stabilită o perioadă
de timp rezonabilă in interiorul căruia cealaltă parte putea face o declaraţie
expresă; (b) utilizatorul se obligă să notifice cealaltă parte la inceputul
perioadei de timp stabilite pentru emiterea unei declaraţii exprese despre
efectele acţiunilor sau inacţiunilor celeilalte părţi. Utilizatorului ii revine
sarcina de a demonstra că se intrunesc ambele condiţii.
(1625)In conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin
care va fi stipulat prezumţia că o declaraţie a utilizatorului a ajuns la cealaltă
parte a contractului. Această normă nu afectează valabilitatea clauzelor
contractuale standard prin care se stabileşte că anumite acţiuni sau inacţiuni
ale acestuia urmează să fie interpretate intr-un anumit mod.
(1626)La litera (g) este prevăzută nulitatea clauzei prin care utilizatorul prevede
dreptul său de a cere in cazul incetării contractului: (a) o plată
necorespunzător de mare pentru utilizarea sau folosirea unui bun sau a unui
drept sau pentru prestaţia făcută; (b) o compensaţie nerezonabil de mare a
cheltuielilor. Dacă plata sau compensaţia este sau nu nerezonabilă sau
necorespunzătoare se va determina in fiecare caz aparte ţinind cont de
dispoziţiile legale, de uzanţe, de practicile stabilite intre părţi şi de
circumstanţele cazului. Aplicarea acestei dispoziţii nu depinde de faptul cine a
avut iniţiativa de a inceta contractul nici de modul in care a incetat contractul,
prin acordul părţilor, prin declaraţia unei dintre părţi sau pe cale judiciară. Nu
este relevant pentru aplicarea acestei dispoziţii nici temeiul de incetare a
contractului şi nici vinovăţia sau nevinovăţia părţilor.
(1627)Dacă utilizatorul işi va rezerva, in conformitate cu regulile stabilite la
litera (c), dreptul de rezoluţiune a contractului in cazul in care obiectul
prestaţie nu este disponibil această clauză contractuală standard va fi nulă
dacă utilizatorul nu se obligă: (a) să informeze imediat cealaltă parte a
contractului despre imposibilitatea prestaţiei; (b) să restituie imediat
contraprestaţia celeilalte părţi.

Articolul 719. Interdicţia clauzelor contractuale standard fără

posibilităţi de evaluare

In cadrul condiţiilor contractuale standard, fără a prejudicia

dispoziţiile care exclud posibilitatea derogării de la dispoziţiile legale in
defavoarea consumatorului, este nulă:
a) clauza referitoare la creşterea preţului la bunurile sau serviciile care
 urmează să fie livrate sau prestate in termen de 4 luni de la incheierea
contractului. Clauza aceasta nu se aplică la bunurile sau serviciile care se
livrează sau se prestează ca obligaţii succesive;
b) clauza prin care este exclus sau limitat dreptul, pe care il are
partenerul de contract al utilizatorului, de a refuza executarea obligaţiei in
conformitate cu art.705 sau prin care este exclus sau limitat un drept de
retenţie al partenerului de contract al utilizatorului, in măsura in care se
bazează pe acelaşi raport contractual, in special dacă dreptul de retenţie
este făcut dependent de recunoaşterea unor vicii de către utilizator;
c) clauza prin care partenerului de contract al utilizatorului nu i se
permite efectuarea compensării cu o creanţă stabilită indubitabil şi
scadentă;
d) clauza prin care utilizatorul este degrevat de obligaţia legală de a
soma sau de a stabili partenerului său de contract un termen pentru
executarea obligaţiei;
e) clauza privind evaluarea globală a dreptului utilizatorului la
despăgubiri pentru prejudicii sau la despăgubiri pentru diminuarea valorii
dacă in cazurile reglementate valoarea globală depăşeşte prejudiciile sau
diminuarea valorii, care erau de aşteptat in condiţii obişnuite, sau dacă
partenerului său de contract nu i se permite să dovedească că nu s-a
produs nici un prejudiciu sau nici o diminuare a valorii ori că acestea sint
substanţial mai reduse decit valoarea globală;
f) clauza prin care utilizatorului i se promite plata unei penalităţi
dacă obligaţia nu este executată sau este executată cu intirziere, dacă
intirzie plata sau dacă partenerul lui de contract reziliază contractul;
g) clauza prin care se exclude răspunderea in cazul vătămării
integrităţii corporale, al altei vătămări a sănătăţii şi al vinovăţiei grave;
h) clauza prin care, in cazul răspunderii pentru neexecutarea
obligaţiei principale a utilizatorului:
- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea
contractului;
- este exclus sau limitat in contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului
de contract la despăgubiri in loc de prestaţie.
Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de
transport şi condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se
dezavantajează pasagerul;
i) clauza prin care in contractele de livrare a noilor bunuri şi de
antrepriză:
- in cazul viciului unui bun, sint excluse, in intregime sau in ceea ce
priveşte unele componente ale bunului, drepturile faţă de utilizator, sint
limitate drepturile la revendicare faţă de terţi sau exercitarea drepturilor
este făcută dependentă de chemarea anterioară in instanţă a terţilor;
- drepturile faţă de utilizator sint limitate doar la un drept in cazul
neexecutării totale sau parţiale, dacă partenerului de contract nu i se
garantează in mod expres dreptul de a cere reducerea plăţii sau de a rezilia
contractul in cazul unei remedieri nereuşite (dacă o altă lucrare decit cea
de construcţie constituie obiectul răspunderii pentru viciu);
- este exclusă sau limitată obligaţia utilizatorului de a suporta
cheltuielile de remediere, indeosebi costurile transportului, drumului,
lucrului şi materialului;
- utilizatorul condiţionează remedierea de plata in avans a intregii
sume sau a unei părţi substanţiale, nejustificat de mari in condiţiile
existenţei viciului;
- utilizatorul stabileşte partenerului său de contract un termen de
excludere in ceea ce priveşte notificarea despre viciile ascunse ale bunului
şi termenul este mai scurt decit cel admis conform următoarei liniuţe;
- termenul de prescripţie este redus la mai puţin de un an pentru
drepturi rezultind dintr-un viciu al bunului ori sint reduse termenele de
prescripţie de la art.269, ori se stabilesc termene mai scurte decit cele
menţionate pentru drepturile la reziliere fără reducerea termenului;
j) clauza, in cazul unui raport contractual ce are ca obiect livrarea
periodică de bunuri sau prestarea periodică de servicii de către utilizator,
prin care:
- partenerul de contract al utilizatorului este obligat pentru o
perioadă mai mare de 2 ani;
- contractul se prelungeşte in mod tacit pe un termen mai mare de un
an;
- se stabileşte pentru partenerul de contract al utilizatorului un
termen de reziliere mai mare de 3 luni, inainte de expirarea contractului.
Prevederile prezentei litere nu se aplică in cazul contractelor de
livrare a bunurilor cumpărate, de asigurare şi nici in cazul contractelor
dintre titularii drepturilor de autor şi societăţile comerciale utilizatoare;
k) clauza din contractele de vinzare-cumpărare, de prestări servicii
sau de antrepriză, prin care un terţ se subrogă sau se poate subroga in
drepturile şi obligaţiile contractuale ale utilizatorului, cu excepţia situaţiei
in care prevederea:
- conţine numele terţului;
- stipulează dreptul partenerului său de contract la rezilierea
contractului;
l) clauza prin care utilizatorul impune reprezentantului care incheie
contractul pentru partenerul de contract:
- răspundere proprie sau obligaţie de garantare fără să existe o
declaraţie expresă şi autonomă in acest sens;
- răspundere care, in cazul reprezentării fără imputernicire,
depăşeşte cadrul stabilit la art.250;
m) clauza prin care utilizatorul modifică obligaţia producerii de dovezi in
defavoarea partenerului său de contract, indeosebi atunci cind
utilizatorul:
- atribuie partenerului obligaţia de a produce dovezi care ţin de
răspunderea sa;
- lasă partenerul să confirme anumite fapte. Această prevedere nu se
aplică pentru confirmări de primire semnate separat sau semnate prin
inregistrare electronică;
n) clauza prin care notificarea utilizatorului sau a terţului, precum şi
declaraţiile faţă de utilizator sau terţ, sint condiţionate de o formă mai
strictă decit cea scrisă sau sint dependente de condiţii speciale de acces.

(1628)In art. 719 sint prevăzute cazuri in care clauzele contractuale standard
sint nule fără a fi necesară o interpretare de către instanţele de judecată.
(1629)In conformitate cu prevederile de la litera (a) va fi nulă clauza
contractuală standard prin care utilizatorul işi rezervă dreptul de a majora
preţul la bunurile sau serviciile care urmează să fie livrate sau prestate in
termen de patru luni din momentul incheierii contractului. Termenul de patru
luni se calculează din momentul in care contractul se consideră incheiat, adică
din momentul in care acceptul a ajuns la ofertant (vezi comentariul la art.
699). Clauza privind dreptul de modificare a preţului de către utilizator in
interiorul termenului de patru luni va fi nulă indiferent de faptul dacă
utilizatorul a ştiut sau nu despre existenţa unor circumstanţe care atrag
 majorarea preţului. Aceasta insă nu-l lipseşte pe utilizator de dreptul de a cere
adaptarea contractului sau rezoluţiunea acestuia in cazul modificării esenţiale
a circumstanţelor existente la momentul incheierii contractului (vezi
comentariul la art. 623).
(1630)In cazul in care bunurile sau serviciile se livrează sau prestează in baza
unui contract cu executare succesivă (vezi comentariul la art. 666)
prevederile de la litera (a) nu se aplică. In aceste cazuri se vor aplica regulile
cu privire la modificare preţurilor stabilite pentru contractele respective. Spre
exemplu in contractul de locaţiune chiria poate fi modificat cel mai des odată
pe an (vezi comentariul la art. 887).
(1631)In conformitate cu prevederile de la litera (b) va fi nulă clauza
contractuală standard prin care: (a) este exclus sau limitat dreptul celeilalte
părţi a contractului sinalagmatic de a refuza, in cazul in care nu este obligată
să execute prima, executarea obligaţiei in conformitate cu prevederile art.
705 in cazul in care utilizatorul nu-şi execută propria obligaţia. Se va
considera că dreptul celeilalte părţi de a refuza executarea obligaţiei este
limitat in cazul in care se stabileşte un termen in care poate fi refuzată
obligaţia, se condiţionează exercitarea acestui drept de recunoaşterea de
către utilizator a existenţei condiţiilor necesare pentru exercitarea dreptului
precum şi instituirea oricăror altor condiţii suplimentare in raport cu cele
stabilite de legislaţie. Nu se consideră limitare a dreptului de a suspenda
executare obligaţiei instituirea unor condiţii care nu au scopul de a limita
exercitarea acestui drept ci doar determină procedura de exercitare. Spre
exemplu stipularea modului in care urmează să fie notificat utilizatorul despre
exercitarea acestui drept; (b) este exclus sau limitat dreptul de retenţie al
celeilalte părţi a contractului. Această dispoziţie sancţionează cu nulitatea
clauza contractuală standard care exclude sau limitează dreptul de retenţie
născut in baza contractului care conţine clauza contractuală standard. In cazul
in care dreptul de retenţie a apărut in baza altui raport juridic valabilitatea
clauzei contractuale standard prin care se exclude dreptul de retenţie nu va fi
afectată de prevederile de la litera (b). Clauza contractuală standard va fi nul
in cazul in care condiţionează exercitarea dreptului de retenţie de
recunoaşterea existenţei sau a gravităţii viciilor de către utilizator sau instituie
alte condiţii care afectează exercitarea dreptului de retenţie.
(1632)In conformitate cu prevederile de la litera (c) va fi nulă clauza
contractuală standard prin care este exclus dreptul de compensaţie al
celeilalte părţi in cazul in care: (a) creanţele sint scadente. Pentru aplicarea
acestei dispoziţii vor fi considerate scadente şi acele creanţe a căror
executare poate fi cerută inainte de scadenţe sau referitor la care se permite
compensarea anterior scadenţei (spre exemplu părţile au prevăzut
posibilitatea compensaţiei anterior scadenţei); (b) creanţele sint stabilite
indubitabil. Prin creanţe stabilite indubitabil trebuie de inţeles acele creanţe
referitor la care poate fi cerută executarea silită ( există o hotărire
judecătorească, o tranzacţie de impăcare, o hotirire a arbitrajului, etc.)
precum şi creanţele a căror existenţă şi intindere nu este contestată de către
debitor.
(1633)Prin prevederea de la litera (b) este sancţionată cu nulitatea clauza
contractuală standard prin care utilizatorul va prevedea că cealaltă partea va
fi in intirziere cu executarea obligaţiei fără ca utilizatorul să facă o somaţie
sau să stabilească un termen suplimentar pentru executarea obligaţiei de
către cealaltă parte. In conformitate cu prevederile art. 709 debitorul este in
intirziere cu executarea obligaţiei numai după ce va fi pus in intirziere de
către creditor prin stabilirea unui termen suplimentar pentru executarea
obligaţiei sau prin somare, in cazul in care stabilirea unui termen nu este
 posibilă. Această regulă este imperativă şi nu poate fi exclusă prin clauze
contractuale standard.
(1634)Pentru cazul in care cealaltă parte a contractului nu va executa sau va
executa in mod necorespunzător obligaţiile contractuale sau pentru cazul in
care cealaltă parte a contractului trebuie să plătească pentru diminuarea
valorii unui bun, părţile contractului pot evalua anticipat eventualul prejudiciu
sau mărimea in care se va diminua valoarea bunului şi pot stabili o sumă de
bani fixă care va fi plătită de către debitor creditorului (sumă pauşală).
Regulile cu privire la clauzele contractuale standard nu exclud posibilitate
includerii unei clauze contractuale standard prin care să se prevadă dreptul
utilizatorului de a cere o sumă pauşală in cazul in care cealaltă parte nu
execută sau execută necorespunzător obligaţiile contractuale sau pentru
cazul in care valoarea unui bun s-a diminuat. Insă in conformitate cu
prevederile de la litera (e) va fi sancţionată cu nulitatea acea clauză
contractuală standard care prevede plata de către cealaltă parte a unei sume
pauşale dacă: (a) suma stabilită pauşal depăşeşte prejudiciul sau reducerea
valorii bunului care ar fi putut fi aşteptate in condiţii obişnuite. Spre exemplu
plata unei sume pauşale pentru diminuarea valorii bunului in rezultatul
folosirii acestuia. In conformitate cu această regulă valabilitatea sau nulitatea
clauzei contractuale standard se va determina in dependenţă de condiţiile
existente la momentul incheierii contractului, deci in dependenţă de acel
prejudiciu sau acea reducere a valorii bunului care putea fi aşteptată la
momentul incheierii contractului; sau dacă (b) nu este stabilit in mod expres
dreptul celeilalte părţi de a dovedi că prejudiciul sau reducerea valorii nu
există sau că acestea sint cu mult mai reduse decit suma stabilită pauşal.
Pentru nulitatea clauzei contractuale standard nu este necesar să fie intrunite
ambele condiţii, este suficient să existe una dintre ele. In cazul in care clauza
contractuală standard privind dreptul utilizatorului de a cere o sumă pauşală
este nulă utilizatorul nu este lipsit de dreptul de a cere repararea prejudiciului
sau plata pentru reducerea valorii bunului.
(1635)In conformitate cu litera (f) va fi nulă clauza contractuală standard prin
care este stipulat dreptul utilizatorului de a cere plata unei penalităţi in cazul
in care cealaltă parte: (a) nu acceptă sau acceptă cu intirziere executarea
propusă de către utilizator; (b) dacă cealaltă parte intirzie să plătească la
timp; (c) dacă cealaltă parte a declarat despre rezoluţiunea contractului.
Clauza contractuală standard va fi nulă indiferent de mărimea penalităţii.
(1636)In conformitate cu prevederile de la litera (g) vor fi sancţionate cu
nulitatea clauzele contractuale generale prin care a fost exclusă sau limitată
răspunderea: (a) pentru vătămarea integrităţii corporale sau altei vătămări a
sănătăţii. In baza acestei dispoziţii vor fi nule toate clauzele standard care
prevăd eliberarea de răspundere sau limitarea răspunderii utilizatorului pentru
prejudiciul cauzat prin moartea, vătămarea corporală sau a sănătăţii cauzate
prin incălcarea neglijentă a obligaţiilor de către utilizator sau incălcarea
intenţionată sau neglijentă a obligaţiilor de către reprezentantul sau prepusul
utilizatorului; (b) in cazul vinovăţiei grave. In baza acestei dispoziţii va fi nulă
clauza privind excluderea sau limitarea răspunderii utilizatorului pentru
prejudiciul cauzat prin neglijenţa gravă a utilizatorului sau prin intenţia sau
neglijenţa gravă a reprezentantului sau a prepusului utilizatorului. Prevederile
de la litera (g) nu vor afecta clauza contractuală standard privind excluderea
sau limitarea răspunderii utilizatorului in cazul in care această limitare sau
excludere a răspunderii va fi in concordanţa cu regulile speciale privind
limitarea sau răspunderea răspunderii cărăuşului.
h) clauza prin care, in cazul răspunderii pentru neexecutarea obligaţiei
principale a utilizatorului:
- este exclus sau limitat dreptul partenerului de contract la rezilierea
contractului;
- este exclus sau limitat in contradicţie cu lit.g) dreptul partenerului de
contract la despăgubiri in loc de prestaţie.
Prevederile prezentei litere nu se aplică pentru mijloacele de transport şi
condiţiile tarifare menţionate la lit.g) dacă nu se dezavantajează pasagerul;

Articolul 720. Dispoziţii speciale cu privire la aplicarea normelor

prezentului capitol

(1) Prevederile art.712 alin.(1) şi (2), precum şi prevederile art.718 şi 719,

nu se aplică in cazul сlauzelor сontractuale standard care se folosesc faţă
de un intreprinzător, o persoană juridică de drept public sau faţă de un
patrimoniu cu regim special de drept public.
(2) Prevederile art.716 alin.(1) şi (2) se aplică in cazurile stipulate in
prezentul articol la alin.(1), in măsura in care aceasta are ca urmare
nulitatea prevederilor contractuale menţionate la art.718 şi 719. In acest
caz, se vor lua in considerare in modul corespunzător uzanţele din circuitul
comercial.
(3) Prevederile art.718 şi 719 nu se aplică contractelor a căror parte
o constituie intreprinderile de livrare a energiei electrice, a gazului,
energiei termice la distanţă şi apei cu privire la aprovizionarea unor
utilizatori aparte cu energie electrică, gaz, energie termică şi apă din
sistemul de distribuire, dacă condiţiile de livrare nu derogă in defavoarea
utilizatorilor de la condiţiile stipulate de organul de stat pentru
reglementare in domeniul energiei electrice, gazului, energiei termice şi
apei. Această dispoziţie se aplică şi contractelor de preluare a apelor
reziduale.
(4) In contractul dintre intreprinzător şi consumator, prevederile
prezentului capitol se aplică ţinindu-se cont de următoarele condiţii:
a) clauzele contractuale standard se consideră ca fiind stabilite de
intreprinzător dacă nu au fost introduse in contract de către consumator;
b) art.715-719 se aplică la condiţiile contractuale reformulate şi
atunci cind acestea sint determinate pentru folosinţă de o singură dată,
precum şi in măsura in care consumatorul nu a putut influenţa conţinutul
prevederilor din cauza reformulării lor;
c) la aprecierea defavorizării necorespunzătoare conform art.716
alin.(1) şi (2), se iau in considerare şi imprejurările existente la incheierea
contractului
(5) Dispoziţiile prezentului capitol nu se aplică in cazul contractelor
din domeniul dreptului muncii, moştenirii, familiei şi societăţilor
comerciale.

Capitolul V
CONTRACTUL IN FOLOSUL UNUI TERT

Articolul 721. Contractul in folosul unui terţ

(1) Părţile unui contract pot conveni ca debitorul (promitentul) să

efectueze prestaţia nu creditorului (stipulantului), ci terţului
(beneficiarului), indicat sau neindicat in contract, care obţine in mod
nemijlocit dreptul să pretindă prestaţia in folosul său.
(2) Nu este obligatoriu ca beneficiarul să fie determinat sau să existe
la momentul stipulaţiei. Este suficient ca el să fie determinabil şi să existe
la data executării contractului.
(3) Pină la momentul informării de către beneficiar a stipulantului sau
a promitentului despre acceptarea stipulaţiei, aceasta poate fi revocată sau
modificată de către stipulant. Succesorii sau creditorii stipulantului nu au
dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei.

(1637)In conformitate cu principiul relativităţii efectelor contractului un contact

produce efecte juridice doar pentru persoanele care au participat fie direct fie
prin reprezentant la incheierea contractului (vezi comentariul la art. 668). In
acest articol este stipulată o excepţie de la principiul relativităţii efectelor
contractului. Astfel in conformitate cu prevederile alineatului (1) un contract
incheiat intre două persoane poate da naştere unui drept in patrimoniul unui
terţ care nu a participat nici direct nici prin reprezentant la incheierea
contractului. Spre exemplu va fi un contract in favoarea unui terţ contractul
de asigurare in care beneficiar este un terţ şi nu asiguratul. Pentru
valabilitatea stipulaţiei pentru altul legiuitorul nu cere existenţa unui interes
pentru stipulant de a stipula in favoarea beneficiarului.
(1638)Un contract va produce efecte pentru un terţ numai in cazul in care
părţile contractului şi-au manifestat voinţa ca terţul să dobindească in
patrimoniul său un drept in temeiul acestui contract. Dacă insă se prevede
doar că executarea să fie făcută către un terţi fără a existenţa intenţia de a
acorda terţului dreptul de a cere executarea nu vom fi in prezenţa contractului
in folosul unui terţ. Astfel in cazul in care o parte a unui contract se obligă faţă
de cealaltă parte să plătească o datorie pe care ultimul o are faţă de un terţ
fără ca părţile să urmărească naşterea unui drept in patrimoniul terţului, nu
vom fi in prezenţa unui contract in folosul unui terţ şi deci terţul nu va putea
cere plata datoriei către sine. Nu este obligatoriu o menţiune expresă cu
privire la stipulaţia in folosul terţului. Această voinţă poate fi implicită şi va fi
determinată in fiecare caz aparte reieşind in voinţa comună a stipulantului şi a
promitentului.
(1639)Contractul in folosul terţului este un contract bilateral pentru că parte a
contractului rămin doar stipulantul şi promitentul. Beneficiarul nu devine parte
a contractului şi deci nu dobindeşte in temeiul contractului decit dreptul de a
cere executarea de către promitent a obligaţiei in folosul său. Celelalte
drepturi, inclusiv dreptul de a modifica sau rezolvi contractul rămin al
stipulantului. Totuşi contractul in folosul unui terţ generează treii categorii de
raporturi juridice: (a) intre stipulant şi promitent. Raporturile dintre stipulant şi
primitent sint raporturi contractuale care vor fi reglementate de regulile cu
privire la contractul incheiat de aceştia ţinind cont de faptul că promitentul
trebuie să execute una sau mai multe prestaţii către un terţ fără insă a
exclude posibilitaea ca promitentul să execute alte prestaţii şi faţă de
stipulant. Spre exemplu in cazul in care se incheie un contract de vinzare-
cumpărare prin care vinzătorul se obligă să predea bunul unui terţ relaţiile
dintre promitent şi stipulant vor fi guvernate de normele cu privire la vinzare-
cumpărare iar in partea ce ţine de stipulaţia pentru terţul beneficiar se vor
aplica regulile cu privire la contractul in folosul unui terţ. Dacă intre stipulant
şi promitent a fost incheiat un contract sinalagmatic neexecutarea de către
promitent a obligaţiei faţă de beneficiar dă dreptul stipulantului de a invoca
excepţia de neexecutare ori de a cere rezoluţiuenea sau, după caz, rezilierea
contractului; (b) intre stipulant şi terţul beneficiar. Contractul in folosul unui
terţ nu dă naştere unor raporturi juridice dintre stipulant şi terţul beneficiar.
Natura raporturilor dintre stipulant şi beneficiar va putea fi determinată numai
după stabilirea scopului urmărit de stipulant la incheierea contractului in
folosul terţului. Astfel stipulantul putea urmări scopul de acorda un imprumut
 beneficiarului sau de a stinge o datoria pe care o avea faţă de beneficiar. In
dependentă de natura raporturilor juridice existente intre beneficiar şi
stipulant se fa determina regimul juridice aplicabil acestor raporturi; (c) intre
promitent şi terţul beneficiar. Beneficiarul dobindeşte din momentul incheierii
contractului dintre stipulant şi promitent dreptul creat in favoarea sa fără a fi
necesară acceptarea de către beneficiar a acestui drept. Deoarece dreptul se
naşte direct in patrimoniul beneficiarului acesta poate introduce acţiunile pe
care le-ar fi putut introduce stipulantul pentru a obţinea executarea obligaţiei
care incumbă promitentului iar in cazul in care nu se execută obligaţia
beneficiarul poate cere plata daunelor-interese. Beneficiarul nu va putea insă
cere rezoluţiunea sau rezilierea ori modificarea contractului deoarece el nu
este parte a contractului.
(1640)Prin promitent se are in vedere acea parte a contractului in folosul unui
terţ care s-a obligat să efectueze o prestaţie nu faţă de cealaltă parte a
contractului ci faţă de o persoană care nu a participat la incheierea
contractului nici personal nici prin reprezentant. Prin stipulant se are in vedere
persoana care a inclus in contract obligaţia celeilalte părţi de a efectua o
prestaţie faţă de un terţ. Prin beneficiar se are in vedere acea persoană care a
dobindit un drept propriu in temeiul unui contract la incheierea căruia nu a
participat nici personal nici prin reprezentant.
(1641)Pentru valabilitatea stipulaţiei in favoare unui terţ nu este obligatorie
indicare expresă in contract a beneficiarului. Va fi necesară insă includerea in
contract a unor indicii in conformitate cu care va fi determinat beneficiarul. In
cazul in care in contract nu va fi indicat nici beneficiarul nici criteriile in
dependenţa de care să fie determinat beneficiarul stipulaţia va fi totuşi
valabilă in cazul in care stipulantul poate cere executarea in favoarea sa.
Dreptul stipulantului de a cere executarea in favoare sa v-a fi determinată in
conformitate cu prevederile Art. 723.
(1642)In cazul contractului in folosul unui terţ foarte important este să
determinăm momentul din care dreptul intră in patrimoniul terţului beneficiar.
Conform regulii generale dreptul beneficiarului apare din momentul incheierii
contractului deoarece terţul este titular al dreptului chir din momentul in care
acesta se naşte. Insă in cazurile in care beneficiarul nu este determinat in
contract nu putem folosi regula generală, deoarece dreptul nu poate aparţine
unei persoane care nu este determinată. In acest caz dreptul va intra in
patrimoniul terţului din momentul in care a putut fi determinat, dar acest
drept va retroactiva şi va fi considerat că a fost in patrimoniul beneficiarului
din momentul incheierii contractului.
(1643)Terţul beneficiar dobindeşte dreptul direct in patrimoniul său. El va cere
de la promitent executarea obligaţiei pe care ultimul o datorează direct
terţului şi nu stipulantului. Dobindirea de către beneficiar a dreptului direct in
patrimoniul său i-i va permite acestuia să evite concurenţa cu creditorii
stipulantului sau pretenţiile moştenitorilor stipulantului, deoarece dreptul nu a
aparţinut patrimoniului stipulantului.
(1644)Alin. (2) prevede că beneficiarul trebuie să fie determinabil şi să existe la
data executării. De aici rezultă că poate fi determinată in calitate de
beneficiar şi o persoană care nu există la momentul stipulaţiei cu condiţia că
aceasta va exista la data executării. Trebuie considerat că beneficiarul este
determinabil in cazul in care in contract au fost incluse suficiente indicii care
permit identificarea beneficiarului. Spre exemplu a fost stipulat că beneficiar
al obligaţiei privind transmiterea unui instrument muzical va fi copilul care
primul va absolvi conservatorul. Beneficiarul se consideră că există la data
executării in cazul in care s-a născut (s-a constituit) pină la acel moment şi nu
şi-a incetat existenţa (prin deces, lichidare, reorganizare) la data executării.
 De menţionat că beneficiarul trebuie să existe la data la care urma să aibă loc
executarea şi nu la data la care executarea va avea loc de fapt. In cazul in
care la data executării terţul nu este determinabil sau nu există, contractul in
folosul terţului nu va produce efecte faţă de beneficiar. Dreptul stipulantului
de a cere executarea in folosul său se va determina in conformitate cu
prevederile Art. 723. Dacă, insă, beneficiarul a incetat să existe după data
executării dreptul său se transmite succesorilor cu excepţia cazului in care era
destinată personal beneficiarului. De menţionat că pentru ca beneficiarul să
fie considerat că există este necesar ca la momentul executării acesta să
intrunească toate calităţile cerute pentru a fi beneficiar.
(1645)Pină la momentul in care beneficiarul a notificat fie stipulantul fie
promitentul despre voinţa de a accepta stipulaţia făcută in favoarea sa
stipulaţia poate fi modificată sau revocată de către stipulant dacă stipulantul
nu a renunţat expres sau implicit la acest drept.
(1646). Dreptul de modificare sau revocare a stipulaţiei poate fi exercitat de
către stipulat doar pină in momentul in care beneficiarul a acceptat stipulaţia
şi a notificat despre acest fapt fie stipulantu fie beneficiarul. Legislaţia nu
prevede obligativitatea ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor
formalităţi insă beneficiarul trebuie să aleagă modul de notificare ţinind cont
de faptul că in caz de litigiu lui i-i revine sarcina de a demonstra faptul că a
notificat fie stipulantul fie promitentul. Nu va putea fi stabilită obligativitatea
ca notificarea să fie făcută cu respectarea anumitor formalităţi nici in contract
deoarece beneficiarul nu este parte a contractului şi deci pentru el nu pot fi
stabilite obligaţii prin contractul la care nu este parte.
(1647)Pentru modificarea sau revocarea stipulaţiei de către stipulant nu este
necesar acordul promitentului deoarece nu se modifică obligaţiile
promitentului ci doar subiectul căruia trebuie să fie executată obligaţia. Totuşi
in cazul in care schimbarea creditorului obligaţiei va atrage cheltuieli
suplimentare acestea vor trebui să fie suportate fie de stipulant fie de
beneficiar.
(1648) Nu trebuie de confundat modificarea sau revocarea stipulaţiei in
favoarea beneficiarului cu modificarea sau revocarea clauzei din care a apărut
obligaţia promitentului. Spre exemplu in cazul in care cumpărătorul s-a obligat
faţă de vinzător să achite preţul unui terţ vinzătorul (stipulant) are dreptul de
a revoca stipulaţia in favoarea terţului insă această revocare sau modificare
nu va afecta obligaţia cumpărătorului (promitent) privind plata preţului dar
această obligaţie va trebui să fie executată stipulantului şi nu beneficiarului.

Articolul 722. Solicitarea executării

Executarea contractului incheiat in favoarea terţului poate fi cerută

atit de stipulant, cit şi de beneficiar in măsura in care legea sau contractul
nu dispune altfel şi acest lucru este posibil prin natura prestaţiei.

(1649)Scopul acestui articol este de a stabili cercul persoanelor care au dreptul

să ceară executarea obligaţiei născută in temeiul contractului in favoarea unui
terţ şi excepţiile de la această regulă. Prin dreptul de a cere executarea
obligaţiei in acest caz trebuie de inţeles dreptul de a cere promitentului
săvirşirea prestaţiei la care este ţinut iar in cazul in care obligaţia nu este
executată benevol de a intenta o acţiune in instanţa judecătorească. Acest
articol nu stipulează in favoarea cui trebuie să fie executată obligaţia.
(1650)In temeiul contractului in folosul unui terţ dreptul se naşte nemijlocit in
patrimoniul terţului beneficiar care este titularul acestui drept. Stipulantul nu
 este titularul dreptului. Totuşi dreptul de a cere executarea obligaţiei in acest
caz i-l are atit beneficiarul cit şi stipulantul, dacă altceva nu rezultă din lege,
din contractul in favoarea unui terţ sau din natura prestaţiei. Beneficiarul are
dreptul să ceară executarea deoarece este creditorul obligaţiei promitentului.
Stipulantul are dreptul să ceară executarea obligaţiei de către promitent
deoarece el este parte a contractului din care s-a născut obligaţia şi fiecare
parte a contractului poate cere executarea obligaţiilor contractuale de către
cealaltă parte a contractului.
(1651)Atit beneficiarul cit şi stipulantul vor putea cere promitentului să execute
obligaţia doar in favoarea beneficiarului, deoarece numai beneficiarul este
creditorul obligaţiei. O excepţie de la această regulă este stipulată in art. 723
unde este prevăzut dreptul stipulantului de a cere executarea in favoare sa.
(1652)In cazul in care prin neexecutare s-ar cauza un prejudiciu stipulantului
acesta are dreptul să ceară de la promitent repararea prejudiciului dacă va
dovedi producerea in patrimoniul său a unui prejudiciu, chiar dacă nu avea
dreptul să ceară executarea in folosul său

Articolul 723. Executarea in favoarea stipulantului

In cazul revocării stipulaţiei, al refuzului beneficiarului la dreptul

conferit de stipulaţie, precum şi in cazul in care stipulaţia in favoarea
terţului nu are efecte faţă de beneficiar, stipulantul poate cere executarea
prestaţiei faţă de sine dacă din contract sau din natura obligaţiei nu rezultă
altfel.

(1653)Datorită faptului că in temeiul contractului in folosul unui terţ dreptul

născut din contract intră in patrimoniul beneficiarului stipulantul poate cere
executarea doar in favoarea beneficiarului. Prin derogarea de la această
regulă stipulantul va putea cere executarea in favoarea sa in cazul in care: (a)
stipulaţia a fost revocată. Conform prevederilor art. 721 alin. (3) stipulaţia
poate fi revocată doar pină in momentul in care a fost acceptată de către
beneficiar; (b) beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie.
Renunţarea la dreptul conferit de stipulaţie poate fi expresă sau tacită.
Contractul in favoarea unui terţ poate prevedea un termen in interiorul căruia
beneficiarul trebuie să accepte stipulaţia. La expirarea termenului se va
considera că beneficiarul a refuzat la dreptul conferit de stipulaţie dacă nu a
declarat că acceptă acest drept; (c) stipulaţia nu are efecte faţă de beneficiar.
Se consideră că stipulaţia nu produce efecte faţă de beneficiar in orice caz in
care nu se intrunesc condiţiile prevăzute de lege sau contract pentru naşterea
dreptului in patrimoniul terţului beneficiar. Spre exemplu beneficiarul nu
intruneşte condiţiile necesare pentru a dobindi calitatea de beneficiar sau era
decedat (lichidat) la data incheierii contractului.
(1654)Nu există nici o normă care ar exclude expres sau implicit posibilitatea
stabilirii in contractul in folosul unui terţi dreptul stipulantului de a cere
executarea in folosul său şi in alte cazuri decit cele stipulate in acest articol.
(1655)Dreptul stipulantului de a cere executarea in folosul său este exclusă in
cazul in care in contract a fost inclusă o clauză cu privire la excluderea acestui
drept şi in cazul in care din natura obligaţiei rezultă că prestaţia putea sau
trebuia fi executată numai faţă de beneficiar.

Articolul 724. Excepţiile opozabile beneficiarului

 Promitentul poate opune beneficiarului excepţiile fondate pe
contractul din care beneficiarul şi-a obţinut dreptul, dar nu şi excepţiile
fondate pe alte raporturi dintre promitent şi stipulant.

(1656)Scopul articolului este de a determina care dintre excepţiile pe care

promitentul le putea opune stipulantului pot fi opuse şi beneficiarului.
(1657)Promitentul poate să refuze executarea prestaţiei in favoarea
beneficiarului invocind excepţii care rezultă din contractul in temeiul căruia s-
a născut dreptul beneficiarului. Spre exemplu excepţia de neexecutare de
către stipulant a obligaţiilor asumate prin acest contract. Prin excepţii trebuie
de inţeles obiecţiile promitentului prin care acesta urmăreşte diminuarea sau
excluderea prestaţiei pe care o datorează beneficiarului.
(1658)Prin această dispoziţie nu se exclude dreptul promitentului de a opune
beneficiarului şi excepţiile fondate pe alte raporturi juridice dintre promitent şi
beneficiar. Aşa cum scopul acestuia articol este de a exclude posibilitatea
pentru promitent de a opune beneficiarului excepţiile fondate pe alte raporturi
juridice dintre promitent şi stipulant..
(1659)Chiar şi in cazul in care cerere de executare in favoarea beneficiarului va
fi făcută de către stipulant promitentul poate ridica doar excepţiile care
rezultă din contractul in temeiul căruia s-a născut dreptul beneficiarului. Prin
această normă nu se limiteză dreptul promitentului de a opune stipulantului şi
excepţiile care au apărut in temeiul altor raporturi dintre stipulant şi beneficiar
in cazul in care stipulantul cere ca prestaţia să fie efectuată faţă de sine şi nu
faţă de beneficiar (vezi comentariul la art. 723).

Capitolul VI
INTERPRETAREA CONTRACTULUI

Articolul 725. Principiile interpretării contractului

(1) Contractul trebuie interpretat pe principiile bunei-credinţe.

(2) Contractul se interpretează după intenţia comună a părţilor, fără
a se limita la sensul literal al termenilor utilizaţi.

(1660)Prin interpretarea contractului trebuie de inţeles operaţia logică prin

intermediul căreia se determină conţinutul contractului. Deci prin
interpretarea contractului nu trebuie de inţeles nu numai determinarea
conţinutului clauzelor incluse de către părţi in contract ci şi determinarea
efectelor pe care le-a produs contractul. Interpretarea contractului constă in
determinarea voinţei părţilor şi numai in lipsa acesteia se poate recurge la
normele supletive sau la uzanţe.
(1661)In alin. (2) este stipulat principiul conform căruia la determinarea sensului
termenilor incluşi in contract prioritate se acordă intenţiei comune a părţilor.
Deci termenilor folosiţi in contract poate să le fie dat un sens diferit atit de
sensul literal cit şi de sensul pe care o persoană rezonabilă l-ar fi atribuit
termenilor in măsura in care aceasta a fost voinţa comună a ambelor părţi a
contractului la momentul incheierii acestuia. Importanţa practică a acestui
principiu nu trebuie supraestimată deoarece părţile foarte rar vor folosi
termenii intr-un sens diferit de sensul pe care i-l au de obicei. Plus la aceasta
trebuie de avut in vedere că partea care pretinde că părţile au atribuit un sens
diferit termenilor, in caz de litigiu va avea mari dificultăţi de a demonstra că
cealaltă parte a avut intenţia pretinsă la momentul incheierii contractului.
 (1662)Pentru determinarea faptului dacă părţile au avut o intenţie comună şi
dacă da, atunci care a fost intenţia, trebuie să se ţină cont de toate
circumstanţele relevante ale cazului, cele mai importante dintre care sint
enumerate in art. 726.
(1663)Dacă se va stabile că una dintre părţi a avut intenţia ca contractul să aibă
un anumit conţinut şi, la momentul incheierii contractului cealaltă parte nu
putea să nu ştie despre intenţia primei părţi, contractul trebuie să fie
interpretat in sensul pe care l-a avut in vedere prima parte.
(1664)In cazul in care intenţia comună nu va putea fi determinată termenilor
contactului trebuie să le se atribuie sensul pe care o persoană rezonabilă
similară părţilor contractului (spre exemplu cu aceleaşi cunoştinţe lingvistice,
abilităţi tehnice sau experienţă) l-ar atribui termenilor in circumstanţe
similare.

Articolul 726. Factorii care influenţează interpretarea contractului

La interpretarea contractului se va ţine cont de natura lui, de

circumstanţele in care a fost incheiat, de interpretarea care este dată
acestuia de către părţi sau care poate fi dedusă din comportamentul lor de
pină la şi de după incheierea contractului, precum şi de uzanţe.

(1665)In acest articol sint enumerate anumite criterii pe care trebuie să le

folosească instanţa judecătorească in cazul in care nu a putut determina
intenţia comună a părţilor in baza termenilor folosiţi de către părţi. Această
listă nu este exhaustivă şi instanţa va putea folosi şi alte criterii care in
conformitate cu circumstanţele cazului vor fi considerate că reflectă voinţa
comună a părţilor. Spre exemplu instanţa va putea să ţină cont de negocierile
preliminare dintre părţi, natura şi scopul contractului, de practicile stabilite
intre părţi, de sensul acordat termenilor şi expresiilor in sfera de activitate
respectivă şi interpretările pe care clauzele similare le-au primit anterior.
Trebuie de asemenea să se ţină cont şi de regulile cu privire la bună credinţă
şi echitate.
(1666)Comportamentul părţilor de pină la incheierea contractului poate fi folosit
pentru determinarea intenţiei comune a părţilor chiar şi in cazul in care părţile
au semnat un inscris in care au inserat o clauză de integralitate (vezi
comentariul la art. 702).
(1667)Uzanţele vor fi folosite pentru interpretarea voinţei părţilor numai in cazul
in care uzanţele respective se vor aplica raporturilor dintre părţi (vezi
comentariul la Art. 4).

Articolul 727. Efectele nestipulate ale contractului

Contractul produce nu numai efecte stipulate de către părţi, dar şi

efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau
din principiul echităţii.

(1668)La incheierea contractului pentru părţi este aproape imposibil de a

prevedea soluţii pentru orice problemă ce ţine de contractul pe care i-l
incheie. De aceia prin acest articol a fost prevăzut in mod expres că contractul
mai produce şi alte efecte decit cele pe care părţile le-au formulat in mod
expres. In primul rind aici este vorba de aşa numitele clauze obişnuite ale
contactului care se subinţeleg intr-un contact fără a fi menţionate in mod
 expres. Dar pe lingă clauzele obişnuite contractul va produce şi alte efecte
care rezultă, in dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau din
principiul ehcităţii.
(1669)Această normă este insă o normă dispozitivă şi părţile pot deroga de la
ea. Adică părţile pot insera in contract o clauză prin care să prevadă că unele
sau toate efectele care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii nu
vor surveni pentru contractul dintre ele. Nu trebuie de confundat excluderea
efectelor care rezultă din lege, uzanţe sau din principiul echităţii cu includerea
clauzei de integralitate (vezi comentariul la Art. 702). In ultimul caz nu vor
putea fi considerate clauze ale contractului orice inţelegeri anterioare dintre
părţi dar contractul va produce totuşi şi alte efecte care rezultă, in
dependenţă de natura contractului, din lege, uzanţe sau principiul echităţii.

Articolul 728. Interpretarea coordonată a clauzelor

Clauzele contractuale se interpretează in contextul intregului

contract.

(1670)Acest articole are scopul de a asigura interpretarea clauzelor unui

contract reieşind din contextul in care sint plaste. Clauzele unui contract
constituie un tot intreg şi de aceea ele nu pot fi examinate separat. Aceasta
presupune că fiecărei clauze trebuie să-i fie dat conţinutul ce rezultă din
intregul contract.
(1671)De regulă intre clauzele contractuale nu există o ierarhie. Deci fiecare
clauză a contractului va avea aceeaşi valoare pentru interpretarea celorlalte
clauze ale contractului indiferent de ordinea in care sint expuse. De la această
regulă există insă şi citeva excepţia. Astfel prevederile cu privire la declaraţiile
de intenţie din preambulul unui document poate să fie sau nu relevante
pentru interpretarea clauzelor prin care se stabilesc drepturile şi obligaţiile
părţile. In al doilea rind, clauzele prin care se stabilesc reguli speciale vor
prevala faţă de clauzele prin care se stabilesc reguli generale. In al treilea
rind, clauzele negociate vor avea prioritate faţă de clauzele asupra cărora nu
s-a negociat. In sfirşit, părţile pot stabile in mod expres o ierarhie intre diferite
părţi sau clauze ale contractului. Aceasta se intimplă des in cazul in care
clauzele contractului sint expuse in diferite documente cu privire la aspectele
legale, economice sau tehnice ale contractului.

Articolul 729. Interpretarea clauzelor şi termenilor polisemantici

(1) Clauzele contractului se interpretează in sensul in care pot

produce efecte, dar nu in sensul in care nu ar produce nici un efect.
(1672)Termenii polisemantici se interpretează in sensul care
corespunde mai mult naturii contractului.

(1673)Inserind anumite clauze in contract părţile urmăresc ca acestea să

producă efecte juridice. De aceia in cazul in care clauzelor contractului li se
poate atribui atit un sens care ar produce efecte juridice cit şi un sens in care
clauzele nu ar produce efecte juridice instanţa este ţinută să atribuie clauzelor
sensul in care acestea ar produce efecte juridice. Cu condiţia insă că acest
efect este in concordanţă cu intregul contact şi cu natura acestuia.
(1674)In cazul in care termenii folosiţi de către părţi au mai multe sensuri
 acestora trebuie să le se atribuie sensul care corespunde cel mai mult naturii
contractului.

Articolul 730. Clauzele contractului şi exemplul inserat pentru

definirea acestora

Dacă părţile includ in contract un exemplu pentru facilitarea

inţelegerii unor clauze, intinderea obligaţiei nu se limitează la exemplul
dat.

Uneori părţile includ in contract exemple pentru a asigura determinarea mai lejeră a
conţinutului clauzelor contractului. In cazul in care părţile nu şi-au manifestat expres
intenţia comună de a limita conţinutul uneia sau mai multe clauze la exemplul inserat
in contract acest exemplu va putea fi folosit doar pentru interpretarea clauzelor
respective. Intinderea obligaţiilor părţilor se va determina in baza clauzei pentru a
cărei lămurire a fost inserat exemplul.

Articolul 731. Limitarea interpretării clauzelor contractului

Clauzele contractului se referă numai la obiectul contractului, oricit de

generali ar fi termenii folosiţi in el.

Prin acest articole se stabileşte in criteriu restrictiv de interpretare a contractului.

Astfel conţinutul contractul contractului se va determina pornind de la ceea ce părţile
au intenţionat să includă in contract, chiar dacă termenii folosiţi de părţi ar permite
atribuirea unui conţinut mai larg contractului.

Articolul 732. Interpretarea contractului in folosul părţii defavorizate

(1) Neclarităţile din condiţiile contractuale standard se interpretează

in defavoarea părţii care le-a formulat.
(2) In caz de dubiu, contractul se interpretează in favoarea celui care
a contractat obligaţia şi in defavoarea celui care a stipulat-o. In toate
cazurile, contractul se interpretează in favoarea aderentului sau a
consumatorului.

(1675)Clauzele contractuale standard (vezi comentariul la Art. 712) se

interpretează in defavoarea părţii care utilizează aceste clauze chiar dacă au
fost formulate de către alte persoane. In cazul in care intr-un contract unele
dintre clauze sint clauze contractuale standard iar altele sint clauze
contractuale negociate regula din alineatul (1) va fi aplicată numai faţă de
clauzele contractuale standard. Clauzele contractuale negociate se vor
interpreta in conformitate cu regulile din alineatul (2).
(1676)In cazul clauzelor contractuale standard stabilirea intenţiei comune a
părţilor nu este totdeauna o soluţie adecvată. Clauzele contractuale standard
sint destinate pentru a fi folosite in raporturile cu mai multe persoane. In
acest context dacă am determina in fiecare caz apare conţinutul acestor
clauze ar putea rezulta un conţinut diferit. Este greu de imaginat că la
elaborarea clauzelor contractuale standard s-a intenţionat atribuirea unui
 conţinut diferit in fiecare caz aparte. Ori elaborarea acestor clauze are scopul
contrar. Plus la aceasta aceste clauze pot fi elaborate de alte persoane decint
partea contractului care le utilizează. In acest caz este greu de vorbit despre
stabilirea intenţiei părţii care le utilizează. Reieşind din acestea puteam afirma
că conţinutului clauzelor contractuale standard trebuie determinate in
conformitate cu aşteptările rezonabile ale majorităţii celor care folosesc sau
cărora le sint destinate clauzele contractuale standard şi nu in conformitate cu
sensul pe care-l atribuie efectiv părţile contractului intr-un caz concret.
(1677)O parte a contractului trebuie să poarte răspundere pentru clauzele pe
care le include in contract. Fie in cazul in care le-a elaborat fie in alte cazuri
(spre exemplu in cazul folosirii clauzelor contractuale standard). Această parte
trebuie să suporte riscul posibilelor neclarităţi a clauzelor formulate. Acesta
este scopul alineatului (2) care prevede interpretarea contractului in
defavoarea celui care a formulat clauzele. Măsura in care se va aplica această
regulă va depinde de circumstanţele cazului. Pentru aceasta urmează să
stabilim in ce măsură cealaltă parte a putut negocia clauzele formulate de
prima parte. Cu cit mai puţin au fost negociate clauzele intre părţi cu atit este
mai justificată interpretarea clauzei in contra părţii care a formulat-o.
(1678)In cazul contractului de adeziune (vezi comentariul la Art. 666) toate
clauzele contractuale trebuie interpretate in favoarea părţii care aderă la
contract. Această regulă se referă insă numai la clauzele care nu au fost
formulate de către aderent.
(1679)In cazul in care o parte a contractului este o persoană fizică care procură
bunuri pentru necesităţile personale, casnice sau familiale clauzele
contractuale vor fi interpretate in favoarea acestei persoane, indiferent de
faptul cine a formulat clauzele contractuale.
(1680)

Capitolul VII
REZOLUŢIUNEA, REZILIEREA
ЄI REVOCAREA CONTRACTULUI
Secţiunea1
DISPOZIŢII COMUNE CU PRIVIRE LA REZOLUŢIUNEA,
REZILIEREA ŞI REVOCAREA CONTRACTULUI

Articolul 733. Temeiurile rezoluţiunii, rezilierii şi revocării

Contractul nu poate fi altfel rezolvit, reziliat sau revocat decit in

temeiuri prevăzute de lege sau prin acordul părţilor.

(1681)Contractul valabil incheiat produce efecte juridice, adică dă naştere

drepturilor şi obligaţiilor pentru părţile acestui contract şi, in condiţiile legii,
pentru terţi. Ulterior incheierii contractului insă pot interveni diferite
circumstanţe in rezultatul cărora una sau toate părţile contractului nu mai au
interesul ca acesta să producă efecte juridice. De menţionat că interesul de a
inlătura efectele juridice ale contractului poate exista atit in cazul in care
contractul nu a fost executat din vina uneia dintre părţi cit şi in cazul in care
nu se pune problema executării contractului sau nici una dintre părţile
contractului nu este vinovată pentru neexecutarea unor clauze din contract. In
cazul cind există interesul uneia sau a tuturor părţilor de a elimina efectele
produse de contract se pune problema dreptului părţilor de a desfiinţa
contractul şi de a inlătura, in măsura in care aceasta mai este posibil, efectele
pe care le-a produs contractul respectiv atit pentru părţi cit şi pentru terţi.
(1682)Pentru a defini dreptul uneia sau a ambelor părţi de a desfiinţa contractul
legiuitorul a folosit termenii de rezoluţiune, reziliere şi revocare. Prin
rezoluţiunea contractului se inţelege desfiinţarea retroactivă a contractelor
cu executare uno ictu (instantanee) in cazul in care una din părţi nu execută
obligaţiile contractuale. Deci prin declaraţia de rezoluţiune contractul
incetează să producă efecte juridice chiar de la momentul incheierii
contractului. Deşi produce efecte retroactiv ca şi in cazul nulităţii rezoluţiunea
se deosebeşte de nulitate in primul rind prin faptul că temeiurile de
rezoluţiune apar abia după incheierea valabilă a contractului pe cind
temeiurile nulităţii existau la momentul incheierii contractului, fapt ce
impiedică contractul să producă efecte juridice. Prin reziliere trebuie de
inţeles acea sancţiune juridică care intervine in cazul neexecutării unui
contract cu executare succesivă şi constă in incetarea efectelor contractului
pentru viitor. Aceasta inseamnă că prestaţiile efectuate anterior de către părţi
nu se restituie şi părţile sint eliberate doar de obligaţia de a presta pe viitor.
De menţionat că vor fi aplicate regulile de la reziliere şi in cazul contractelor
care după natura lor sint contracte uno ictu, dacă obligaţiile contractuale se
execută in rate şi fiecare rată poate fi considerată o obligaţie separată. In
acest caz dacă se execută necorespunzător una din rate rezoluţiunea
contractului va interveni numai in cazul in care partea care are dreptul de
rezoluţiune nu are nici un interes in prestaţiile anterioare. Spre exemplu in
cazul contractului de furnizare a materiei prime cumpărătorul, dacă a fost
furnizată materie primă necalitativă, nu va putea desfiinţa contractul cu efect
retroactiv decit in cazul in care va demonstra că nu are nici un interes să
folosească materia primă furnizată anterior. In caz contrar el va putea rezilia
contractul in partea ce ţine de materia primă necalitativă ş in partea ce ţine
de materia primă care ar urma să fie furnizată pe viitor dar va fi obligat să
respecte contractul in partea ce se referă la prestaţiile care nu au fost
executate pină la momentul cind s-a născut dreptul de reziliere. Prin
revocare trebuie să inţelegem de asemenea desfiinţarea unui contract in
temeiul voinţei ambelor părţi sau a uneia dintre părţi. Spre deosebire de
rezoluţiune şi reziliere care intervin in cazul in care nu este executată
obligaţia contractuală de către una dintre părţi, pentru revocare nu este
necesar să fie invocată neexecutarea obligaţiilor contractuale. In rezultatul
revocării contractului aceasta incetează de a mai produce efecte juridice.
Momentul de cind incetează să producă efecte juridice contractul revocat
depinde de natura contractului. Astfel in cazul contractelor cu executare uno
inctu revocarea va desfiinţa contractul cu efect retroactiv (efecte similare
rezoluţiunii) iar in cazul contractelor cu executare succesivă in rezultatul
revocării contractul va inceta să producă efecte pentru viitor (efecte similare
rezilierii).
(1683)Trebuie insă de avut in vedere că in unele cazuri a folosit noţiunile de
rezoluţiune, reziliere şi cu un alt sens decit cel acceptat de majoritatea
doctrinei (vezi spre exemplu comentariul la art. 844). In aceste condiţii va
trebui ca efectele desfiinţării contactului să fie determinate in dependenţă de
natura contractului fără a ţine cont de termenii folosiţi de legiuitor.
(1684)In acest articol este stipulată regula generală potrivit căreia un contract
poate fi desfiinţat in orice moment prin acordul ambelor părţi. Posibilitatea
părţilor de a desfiinţa contractul rezultă din principiul libertăţii contractului.
Cine a incheiat contractul trebuie să aibă şi dreptul şi de a-l modifica sau de a-
l desfiinţa. Aceasta este conform adagiului – Eodem modo quo oritur, eodem
modo dissolvitur (Ce a fost creat prin acord poate fi desfiinţat prin acord).
(1685)Prin voinţa uneia dintre părţi contractul poate fi desfiinţat numai in
temeiurile şi cu respectarea procedurii stabilite de lege. Această soluţie se
 justifică pornind de la faptul că contractul este rezultatul de voinţă al ambelor
părţi şi conform regulii simetriei doar prin voinţa ambelor părţi pot fi aduse
atingeri rezultatului voinţei comune. Doar in cazurile prevăzute de lege una
dintre părţi poate afecta in vre-un mod rezultatul voinţei comune.
(1686)Pentru desfiinţarea contractului nu are importanţă buna sau rea credinţa
debitorului. Pentru aceasta este suficient să se constate că debitorul nu şi-a
executat obligaţia sau că există dreptul de a desfiinţa contractul in lipsa unei
neexecutări şi faptul că se intrunesc alte condiţii de care depinde dreptul
creditorului de a desfiinţa contractul. Creditorul va putea insă să-şi exercite
dreptul de desfiinţare a contractului cu respectarea regulilor cu privire la bună
credinţă (vezi comentariul la art. 513), deoarece toate drepturile (deci şi cel
cu privire la desfiinţarea contractului) trebuie să fie exercitate de către titular
cu bună credinţă. Deci in cazul in care creditorul va declara cu rea credinţă
contractul desfiinţat declaraţia acestuia nu va produce efecte juridice.
(1687)In cazul in care contractul se desfiinţează din cauza neexecutării de către
una dintre părţi a obligaţiilor contractuate desfiinţarea contractului poate fi
făcută doar cu respectarea regulilor cu privire la punerea in intirziere a
debitorului (vezi comentariul la art. 617, 709 şi 710). Deci creditorul poate
declara rezoluţiunea contractului doar in cazul in care va notifica debitorul
despre neexecutare şi va acorda acestuia un termen suplimentar. Creditorul
are dreptul să cu excepţia cazurilor in care debitorul se consideră in intirziere
de drept sau acordarea termenului suplimentar nu este obligatorie.
(1688)Nu trebuie de confundat desfiinţarea contractului prin voinţa uneia sau a
ambelor părţi cu incetarea contractului in cazul in care acesta nu mai poate
produce efecte juridice sau nu mai poate fi menţinut indiferent de voinţa
părţilor. Astfel contractul va inceta indiferent de voinţa părţilor contactului in
urma decesului (lichidării) uneia dintre părţi, in cazul in care contractul este
intuitu personae şi deci drepturile şi obligaţiile din contract nu pot trece la
succesori. Această distincţie este importantă deoarece doar in cazul in care
contractul se desfiinţează prin voinţa părţilor se pune problema existenţei
temeiurilor şi a respectării procedurii desfiinţării iar in cazul in care legea
prevede incetarea contractului efectele acestuia incetează indiferent de
circumstanţele cazului.

Articolul 734. Clauza de rezoluţiune

(1) Părţile işi pot rezerva in mod expres prin contract dreptul de
rezoluţiune a contractului.
(2) Acordul privind rezoluţiunea contractului trebuie să fie incheiat in
forma cerută pentru contract dacă din lege, contract sau uzanţe nu rezultă
altfel.

(1689)Scopul acestui articol este de a consfinţi dreptul părţilor de a prevedea in

contract clauze exprese privind rezoluţiunea contractului de către una din
părţi şi in alte cazuri decit cele prevăzute de lege şi de a stabili forma
acordului din care rezultă clauza cu privire la dreptul de rezoluţiune. Spre
exemplu contractul poate prevedea dreptul de rezoluţiune al unei părţi, in
cazul in care cealaltă parte nu prezintă garanţiile convenite.
(1690)Clauza privind dreptul de rezoluţiunea a contractului pentru neexecutare
poartă denumirea de pact comisoriu. Pactul comisoriu nu se prezumă ci
trebuie să fie stipulat in mod expres de către părţi, fie in contract, fie printr-un
acord separat.
(1691)Clauza de rezoluţiune poate prevedea mai multe modalităţi in care va
 opera rezoluţiunea. In primul rind prin clauza de rezoluţiune părţile pot
prevedea dreptul unei dintre părţi de a declara rezoluţiunea contractului in
conformitate cu regula stipulată in articolul 737. In al doilea rind părţile pot
prevedea că contractul este rezolvit de plin drept in cazul in care cealaltă
parte nu-şi execută obligaţia nici după punerea in intirziere sau somare. In al
treilea rind prin clauza de rezoluţiune părţile pot prevedea că contractul este
desfiinţat de drept, fără a mai fi necesară punerea in intirziere sau somarea
ori respectarea altor formalităţi, dacă punerea in intirziere sau somarea nu
este obligatorie conform articolelor 617 şi 710.
(1692)Clauza privind dreptul de rezoluţiune trebuie să imbrace forma stabilită
pentru contractul respectiv dacă legea, contractul sau uzanţele nu prevăd
altceva. In cazul in care părţile incheie contractul in condiţii de formă mai
riguroase decit cele stabilite de lege pentru contractul respectiv această
formă nu este obligatorie şi pentru clauza privind dreptul de rezoluţiune, dacă
părţile nu au stipulat altceva. In acest caz clauza de rezoluţiune trebuie să fie
incheiată in forma stabilită de lege pentru contractul respectiv.
(1693)Nu trebuie de confundat clauza privind dreptul unei părţi de a desfiinţa
contractul cu acordul prin care ambele părţi vor desfiinţa contractul. Dacă in
primul caz contractul este desfiinţat de una dintre părţi şi această parte care
declară despre desfiinţarea contractului este obligată să arate temeiul
desfiinţării in al doilea caz contractul este desfiinţat de ambele părţi şi părţile
pot desfiinţa contractul fără a fi necesară invocarea cauzelor desfiinţării.
(1694)Regula cu privire la forma acordului privind rezoluţiunea se referă atit la
contractul prin care se stipulează dreptul unea dintre părţi de a desfiinţa
contractul cit şi la contractul prin care părţile desfiinţează contractul. Deci in
cazul in care contractul este rezolvit prin acordul părţilor acest acord trebuie
să imbrace forma cerută pentru contractul rezolvit, dacă legea contractul sau
uzanţele nu prevăd altfel.
(1695)Deşi nu este stipulat expres trebuie de avut in vedere că in cazul in care
la incheierea contractului rezolvit au fost necesare anumite formalităţi
acestea vor trebui să fie respectate şi in cazul rezoluţiunii. Astfel acordul
privind rezoluţiunea contractului de vinzare-cumpărare a unui imobil va trebui
să fie inregistrat la cadastrul bunurilor imobile pentru că in caz contrar
cumpărătorul va fi in continuare inregistrat drept proprietar al imobilului chiar
dacă există un acord autentificate notarial despre desfiinţarea contractului.

Articolul 735. Rezoluţiunea in cazul neexecutării esenţiale

(1) O parte poate rezolvi contractul dacă există o neexecutare

esenţială din partea celeilalte părţi.
(2) Pentru determinarea neexecutării esenţiale, in special se iau in
considerare următoarele circumstanţe:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce acesta se
aştepta de la executarea contractului, cu excepţia cazului cind debitorul
demonstrează că nu a prevăzut şi nu putea să prevadă in mod rezonabil
rezultatul scontat;
b) executarea intocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă;
d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta
pe executarea in viitor a contractului.

(1696)Scopul acestui articol este de a stabili că creditorul are dreptul de

 rezoluţiune a contractului in cazul in care debitorul nu execută obligaţia in
mod corespunzător sau in termenul stabilit (vezi comentariul la art. 572) cu
condiţia că neexecutarea este esenţială. De menţionat că dreptul de
rezoluţiune nu este pus in dependenţă de faptul dacă partea care nu a
executat obligaţia este in culpă sau nu.
(1697)Pentru ca declaraţia de rezoluţiune să producă efecte juridic este necesar
să se intrunească următoarele condiţii: a) una din părţile contractului nu şi-a
executat obligaţia contractuală. Trebuie de avut in vedere că prin neexecutare
trebuie să inţelegem orice incălcare a obligaţiilor contractuale, inclusiv
executarea necorespunzătoare sau cu intirziere (vezi comentariul la art. 602);
b) neexecutarea este esenţială. Dacă neexecutarea este esenţială sau nu se
va determina reieşind din circumstanţele concrete ale cazului ţinind cont de
interesele patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le are creditorul in
executarea corespunzătoare a obligaţiei, de gradul de vinovăţie al debitorului
şi de alte circumstanţe relevante. Părţile pot stipula in contracta criterii in
dependenţă de care să se stabilească dacă neexecutarea este esenţială sau
nu; c) partea care declară contractul rezolvit şi-a executat obligaţiile care
rezultă din contract sau se declară gata să execute contractul. Deci in cazul in
care ambele părţi nu au executat in mod corespunzător obligaţiile
contractuale nici una dintre parţi nu are dreptul de a declara contractul
rezolvit; d) debitorul obligaţiei neexecutate a fost pus in intirziere in condiţiile
legii. In conformitate cu prevederile Codului civil punerea in intirziere a
debitorului este obligatorie cu excepţia cazului expres prevăzute de lege (vezi
comentariul la art. 617, 709 şi 710) şi creditorul poate să-şi exercite drepturile
faţă de debitor doar după punerea in intirziere a acestuia.
(1698)O parte are dreptul de rezoluţiune a contractului şi in cazul in care
cealaltă parte trebuie să execute prestaţia datorată in temeiul contractului
către un terţ. Spre exemplu in cazul in cazul contractului in folosul terţului
stipulantul are dreptul de rezoluţiune a contractului in cazul in care
promitentul nu execută obligaţia asumată faţă de beneficiar (vezi comentariul
la art. 721).
(1699)Alin. (2) prevede citeva circumstanţe in dependenţă de care se va
determina dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Astfel neexecutarea este
esenţială in cazul in care: a) prin neexecutare creditorul a fost lipsit de
posibilitatea de a obţine ceia ce aştepta in rezultatul contractului. Deci va fi
considerată esenţială orice neexecutare a debitorului care a impiedicat
creditorul să obţină rezultatul la care a sperat in momentul incheierii
contractului. Spre exemplu va fi considerată esenţială intizierea chiar şi cu
citeva minute a cărăuşului care i-l pivează pe pasager de posibilitatea de a se
imbarca in punctul de destinaţie intr-un alt mijloc de transport sau intirzierea
depozitarului in rezultatul căruia au pierit bunurile deponentului. Pentru
aplicarea acestui criteriu se va ţine cont atit de voinţa creditorului cit şi de
faptul dacă rezultatul pe care-l aştepta creditorul putea fi obţinut in mod
obiectiv. Deci in care creditorul nu se aştepta la un anumit rezultat care era
posibil sau in cazul in care creditorul se aştepta să obţină un rezultat care
obiectiv nu era posibil neexecutarea obligaţiei de către debitor nu va putea fi
considerată esenţială in temeiul acestui criteriu. Astfel in exemplu precedent
intrizierea cu citeva minute a cărăuşului nu va fi esenţială in cazul in care
pasagerul nu ar fi reuşit să se imbarce intr-un alt mijloc de transport chiar
dacă cărăuşul ar fi ajuns la destinaţie in termenul preconizat. Acest criteriu nu
este aplicabil şi in cazul in care debitorul va demonstra că nu a prevăzut şi nici
nu putea să prevadă in mod rezonabil rezultatul pe care-l aştepta creditorul.
Deci pentru a evita aplicarea acestui criteriu debitorul va trebui să
demonstreze nu numai faptul că nu a prevăzut că prin neexecutare i-l va priva
pe creditor de ceea ce aştepta si obţină in rezultatul contractului dar şi faptul
 că reieşind din circumstanţele concrete ale cazului nici nu ar fi putut să
prevadă acest fapt chiar şi in condiţiile in care ar fi dat dovadă de diligenţă
maximă; b) executarea intocmai a obligaţiilor contractuale ţine de esenţa
contractului. La aplicarea acestui criteriu este relevantă natura obligaţiilor
contractuale pentru care executarea intocmai a obligaţiilor contractuale ţine
de esenţa obligaţiei. In acest caz nu este relevant gradul de neexecutare a
obligaţiilor contractuale. Spre exemplu in cazul contractelor de furnizare a
mărfurilor magazinelor de comerţ cu amănuntul furnizarea in termen ţine de
esenţa contractului; c) neexecutarea este intenţionată sau din culpă gravă. De
regulă in dreptul civil forma vinovăţiei debitorului nu este relevantă (vezi
comentariul la art. 603). In acest caz insă anume de forma vinovăţiei
debitorului va depinde dacă neexecutarea este esenţială sau nu. Deci dacă
debitorul nu execută intenţionat sau din culpă gravă obligaţia contractuală
creditorul poate rezolvi contractul chiar dacă neexecutarea obligaţia nu a fost
executată in mod nesemnificativ. La aplicarea acestui criteriu insă va trebuie
să se ţină cont de faptul că drepturile trebuie exercitate cu bună credinţă.
Deci chiar şi in cazul in care debitorul nu execută intenţionat sau din culpă
gravă obligaţiile creditorul nu va putea declara rezoluţiunea contractului dacă
aceasta este contrar bunei credinţe (vezi comentariul la art. 513); d)
neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe
executarea in viitor a contractului. Acest criteriu se aplică in special in cazul
executării obligaţiilor in rate. Astfel in cazul in care o rată a fost executată in
mod necorespunzător dar această neexecutare nu este esenţial şi deci nu dă
dreptul creditorului de a rezolvi contractul creditorul va putea totuşi rezolvi
contractului dacă există temei să presupună că această neexecutare va
persista şi la executarea ratelor viitoare.
(1700)Legislaţia in vigoare nu interzice părţilor contractului de a stabili prin
contract şi alte circumstanţe in care neexecutarea va fi considerată esenţială
şi deci va permite creditorului să declare rezoluţiunea contractului. Insă
aceste prevederi vor trebuie să fie stipulate ţinind cont de principiul bunei
credinţe. Astfel instanţa poate declara nulă clauza prin care se stabileşte
dreptul creditorului de a rezolvi contractul in cazul in care neexecutarea este
neesenţială iar rezoluţiunea va prejudicia disproporţionat debitorul care a
intreprins anumite acţiuni in scopul pregătirii executării. Spre exemplu A s-a
obligat să elaboreze şi transmită lui B un program pentru computer pină la
data de 31 decembrie. A propune să livreze programul de care B mai are
nevoie şi pe care A nu-l poate vinde altor persoane, doar la 31 ianuarie. In
aceste condiţii B va putea cere despăgubiri pentru intirziere dar nu va putea
rezolvi contractul.

Articolul 736. Garantarea executării corespunzătoare

Partea care, reieşind din circumstanţe concrete, consideră in mod

rezonabil că va exista o neexecutare esenţială din partea celeilalte părţi
poate cere garantarea suficientă a executării corespunzătoare şi poate
să suspende pentru această perioadă executarea propriei obligaţii. In
cazul in care garanţia nu este prezentată intr-un termen rezonabil,
partea care cere garanţii poate rezolvi contractul.

(1701)Scopul acestui articol este articol este de a proteja dreptul părţii care are
temei de a considera că cealaltă parte nu va putea sau nu va dori să execute
contractul prin stabilirea dreptul acestia de a cere celeilalte părţi garanţii şi de
a rezolvi contractul in cazul in care in termenul stabilit nu vor fi prezentate
 garanţii sau dacă garanţiile prezentate nu vor fi suficiente. In lipsa acestei
dispoziţii o parte a contractului ar putea să se afle in faţa unei dileme. Dacă
va aştepta pină la data la care trebuie executată obligaţia şi a aceasta nu va fi
executată partea va suferi prejudicii. Dacă, pe de altă parte, va declara
contractul rezolvit, iar la data executării va fi evident că obligaţia ar fi fost
executată de cealaltă parte, acţiunile sale ar echivala cu neexecutarea
contractului şi va fi obligat să repare prejudiciul cauzat celeilalte părţi.
(1702)Pentru aplicarea acestei dispoziţii nu este obligatoriu să existe o
imposibilitate absolută pentru cealaltă parte de a executa obligaţia. Este
suficient doar ca partea care cere garanţii să aibă temei pentru a considera in
mod rezonabil că cealaltă parte nu va vrea sau nu va putea să-şi execute
obligaţia in măsura in care va putea fi considerat că există neexecutare
esenţială, chiar dacă există alte indicii din care rezultă că aceasta va putea
sau va vrea să-şi execute obligaţia.
(1703)Această dispoziţie acordă părţii care in mod rezonabil este indreptăţită să
considere că va exista o neexecutare esenţială dreptul: a) de a cere celeilalte
părţi garanţii suficiente că obligaţia va fi executată. Ce constituie garanţii
suficiente se va determina in dependenţă ce circumstanţele concrete ale
cazului ţinind cont şi de circumstanţele care permite părţii care cere garanţii
de a considera in mod rezonabil că va exista o neexecutare esenţială. In unele
cazuri va fi suficientă chiar şi declaraţia celeilalte părţi că va executa obligaţia
iar in alte cazuri vor fi necesare garanţii bancare sau garanţii unui fidejusor.
Spre exemplu A care are posibilitate să construiască doar un imobil in acelaşi
timp s-a obligat să construiască pentru B un imobil. După o perioadă de timp
B află că A are obligaţia să construiască in acelaşi timp un imobil pentru C. In
acest caz A va trebui să prezinte lui B garanţii că va putea să construiască
concomitent ambele imobile sau că va construi anume imobilul lui B; şi b)
dreptul de amina executarea propriei obligaţii.
(1704)Partea care cere garanţii este obligată să stabilească celeilalte părţi un
termen in interiorul căruia cealaltă parte va trebui să prezinte garanţiile.
Termenul stabilit trebuie să fie unul rezonabil in dependenţă de
circumstanţele concrete ale cazului. In cazul in care se va stabili un termen
prea scurt se va considera stabilit un termen rezonabil. Prin termen rezonabil
trebuie de inţeles acel termen minim necesar pentru ca in circumstanţele
concrete ale cazului partea de la care se cere garanţii să le poată prezenta.
(1705)Dacă după expirarea termenului nu vor fi prezentate garanţii sau in cazul
in care garanţiile prezentate nu vor fi suficiente partea care a cerut garanţii
poate rezolvi contractul. Deci in acest caz partea care a cerut garanţii va avea
dreptul de rezoluţiune in temeiul faptului că: a) există temeiuri pentru a
considera că va exista o neexecutare esenţială. Adică există doar
circumstanţe care atestă că in viitor va exista un temei de rezoluţiune.
Condiţia se consideră indeplinită indiferent de faptul dacă la momentul
executării obligaţia va putea fi executată sau nu şi de faptul dacă cealaltă
parte va vrea sau nu s-o execute; şi b) in termenul care a fost stabilit sau in
cazul trebuia să fie stabilit in mod rezonabil nu au fost prezentate garanţii sau
acestea nu au fost suficiente.

Articolul 737. Operarea rezoluţiunii

(1) Rezoluţiunea contractului operează prin declaraţie scrisă faţă de

cealaltă parte.
(2) Dacă prestaţia este oferită cu intirziere sau nu corespunde in alt
fel prevederilor contractului, creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă
nu notifică cealaltă parte intr-un termen rezonabil de la data la care a aflat
sau trebuia să afle despre oferta sau executarea necorespunzătoare.

(1706)Scopul acestui articol este de a stabili modul in care operează

rezoluţiunea. De asemenea se stabileşte, in scopul protecţiei drepturilor părţii
care nu a executat contractul, că dreptul de rezoluţiune trebuie exercitat intr-
un termen rezonabil.
(1707)Alin. (1) al acestui articol stabileşte regula generală in conformitate cu
care dreptul părţii de a desfiinţa contractul se exercită printr-o declaraţie
scrisă adresată celeilalte părţi a contractului. Cerinţa de a notifica cealaltă
parte despre rezoluţiunea contractului va permite acesteia să evite pierderile
din cauza incertitudinii dacă partea a căror drepturi au fost incălcate va
accepta sau nu executare. In acelaşi timp cerinţa privind necesitate de a
remite o declaraţie scrisă exclude posibilitatea părţii a căror drepturi au fost
incălcate de a specula pe creşterea sau micşorarea valorii prestaţiei in
detrimentul părţii care nu a executat contractul.
(1708)Contractul se va considera desfiinţat din momentul in care declaraţia de
rezoluţiune a parvenit celeilalte părţi (vezi comentariul la art. 200). Obligaţia
de a demonstra faptul parvenirii declaraţiei revine părţii care a expediat-o.
Deşi este stipulat că declaraţia trebuie să fie făcută printr-un simplu inscris
legiuitorul nu a stabilit expres pentru acest caz efectul nerespectării formei
acestui act juridic. In lipsa unei norme speciale se va aplica regula generală
(vezi comentariul la art. 211). Deci chiar dacă nu va fi respectată forma
declaraţiei aceasta va produce efecte juridice şi contractul va fi desfiinţat dar
părţile nu vor putea aduce dovada cu martori pentru a demonstra faptul
desfiinţării contractului.
(1709)Reieşind din această dispoziţie rezultă că instanţa de judecată nu este in
drept să declare rezoluţiunea contractului deoarece conform alineatului (1)
desfiinţarea contractului ţine exclusiv de voinţa părţilor contractului. Instanţa
judecătorească va putea să controleze dacă sau intrunit condiţiile pentru
rezoluţiune şi fie să confirme că contractul este rezolvit fii să constate că nu
se intrunesc condiţiile pentru rezoluţiune şi să soluţioneze litigiul dintre părţi
fără a ţine cont de declaraţia de rezoluţiune. Numai in cazul in care prin lege
este prevăzut că contractul se desfiinţează prin hotărirea instanţei
judecătoreşti partea a căror drepturi au fost incălcate nu va avea dreptul să
declare rezoluţiunea contractului ci va trebui să se adreseze in instanţa
judecătorească cu o cerere de rezoluţiune a contractului. Astfel art. 420 alin.
(1) prevede că uzufructul incetează in cazul in care instanţa judecătorească a
pronunţat rezoluţiunea actului juridic prin care cel care a instituit uzufructul a
dobindit titlul de proprietate.
(1710)Alin. (2) prevede că partea a căror drepturi au fost incălcate trebuie să-şi
exercite dreptul de rezoluţiune intr-un termen rezonabil de la data la care a
aflat despre faptul că cealaltă parte oferă prestaţia după data la care prestaţia
era datorată sau de la data la care a aflat despre faptul că executarea nu
corespunde in alt mod prevederilor contractului. Termenul in care trebuie
exercitat dreptul de rezoluţiune nu curge in cazul in care partea care este in
intirziere cu executarea contractului nu oferă prestaţia datorată.
(1711)Ce trebuie să inţelegem prin termen rezonabil se va determina in fiecare
caz concret in dependenţă de circumstanţele cauzei. Spre exemplu in cazul in
care poate obţine uşor o prestaţie similară de la alte persoane şi ar putea
astfel să speculeze pe creşterea sau scădere preţului declaraţia despre
rezoluţiune trebuie făcută fără nici o inirziere. In cazul in care sint necesare
cercetări suplimentare pentru a afla dacă poate fi obţinută o prestaţie similară
de la alte persoane perioada rezonabilă va fi mai lungă pentru a permite
 efectuare cercetărilor necesare.
(1712)Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat intr-un rezonabil partea a
căror drepturi au fost incălcate pierde dreptul de rezoluţiune pentru
executarea care a fost oferită tardiv sau nu corespunde in alt mod
prevederilor contractului şi deci va trebui să accepte executarea oferită de
cealaltă parte. In cazul in care ulterior va mai exista o intirziere sau o altă
executare necorespunzătoare care permit părţii a căror drepturi au fost
incălcate să desfiinţeze contractul acest drept se va exercita conform regulilor
generale.
(1713)Partea care a pierdut dreptul de rezoluţiune a contractului nu este lipsită
prin aceasta de alte mijloace de apărare a drepturilor. Spre exemplu aceasta
va putea cere despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiilor.
(1714)Prevederile acestui articol nu se aplică situaţiilor in care partea care nu a
executat contractul intreabă cealaltă parte dacă aceasta va accepta
executarea obligaţiei după data la care obligaţia trebuia executată. Nu se
aplică aceste prevederi nici situaţiilor in care partea a căror drepturi au fost
incălcate află din alte surse că partea care nu a executat contractul
intenţionează totuşi să execute contractul. In aceste situaţii totuşi buna
credinţă (vezi comentariul la art. 513) poate impune părţii a căror drepturi au
fost incălcate să informeze partea care nu a executat contractul despre faptul
că nu va accepta o executare tardivă. In cazul in care nu va informa partea
care nu a executat contractul va putea cere despăgubiri.

Articolul 738. Efectele rezoluţiunii

(1) In cazul exercitării dreptului de rezoluţiune, contractul incetează

şi părţile sint eliberate de obligaţia de a presta, trebuind să restituite
prestaţiile executate şi veniturile realizate.
(2) Debitorul dă compensaţie in bani in locul restituirii in natură a
prestaţiei dacă:
a) in funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea in natură este
imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, instrăinat, grevat, prelucrat sau
transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată
din folosinţa lui conformă destinaţiei nu se ia in considerare.
(3) Dacă in contract este stipulată o contraprestaţie, aceasta ia locul
compensării in bani.
(4) Obligaţia compensării in bani nu apare:
a) atunci cind viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar in
timpul prelucrării sau transformării obiectului;
b) in măsura in care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea
bunului;
c) atunci cind deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi in cazul
in care bunul s-ar fi aflat la creditor;
d) dacă, in cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege,
deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel indreptăţit să ceară rezoluţiunea,
deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun proprietar, imbogăţirea realizată
urmind să fie restituită.
(5) După rezoluţiune, creditorul poate cere acoperirea prejudiciului
produs prin neexecutarea contractului, cu excepţia cazului cind debitorului
nu ii este imputabilă cauza rezoluţiunii.
(6) Rezoluţiunea nu afectează clauzele contractului privind
soluţionarea litigiilor şi alte clauze destinate a produce efecte şi după
rezoluţiune.

(1715)Scopul acestui articol este de a stipula efectele care intervin pentru

ambele părţi in cazul in care partea a căror drepturi au fost incălcate declară
rezoluţiunea contractului şi de a stipula cazurile in care partea vinovată
pentru rezoluţiune este obligată să dea compensaţie in bani in locul restituirii
in natură a prestaţiei.
(1716)Din momentul in care declaraţia de rezoluţiune parvine celeilate părţi
contractul incetează şi toate părţile contractului sint eliberate de obligaţia de
a executa prestaţiile datorate in temeiul contactului şi in acelaşi timp toate
părţile trebuie să restituie prestaţiile primite şi veniturile pe care le-au obţinut.
Obligaţia părţilor de a restitui toate prestaţiile primite intervine in cazul
contractelor cu executare instantanee şi anume această obligaţie face
diferenţa dintre rezoluţiune şi reziliere. Pentru determinarea efectelor
rezoluţiunii trebuie să se ţină cont de faptul că in cazurile in care obligaţiile
urmau să fie executate in mai multe tranşe care pot fi privite ca obligaţii
separate trebuie să fie restituite doar prestaţiile in privinţa cărora au existat
temeiuri de rezoluţiune. Doar in cazul in care partea a căror drepturi au fost
incălcate va demonstra că prestaţiile executate in conformitate cu prevederile
contractului nu prezintă pentru el interes in lipsa prestaţiilor care trebuie
restituite sau care nu urmează să mai fie executate acesta va putea cere
intoarcerea tuturor prestaţiilor.
(1717)In temeiul alin. (1) părţile sint obligate să restituie doar veniturile pe care
efectiv le-au obţinut. Dacă una dintre părţi nu a obţinut venit cealaltă parte va
putea cere despăgubiri doar in condiţiile art. 739 alin. (1).
(1718)In alin. (2) se stabilesc cazurile in care părţile pot fi obligate să dea
compensaţie in bani in locul intoarcerii prestaţiilor. Astfel atit partea care a
declarat rezoluţiunea contractului cit şi cealaltă parte sint obligate să dea
compensaţie in bani in locul intoarcerii prestaţiilor primite in temeiul
contractului rezolvit in cazul in care: a) in funcţie de caracterul prestaţiei,
restituirea in natură este imposibilă. Se va da compensaţie in bani in locul
intoarcerii in natură a prestaţiei in toate cazurile in care nu poate fi intoarsă
anume prestaţia executată de cealaltă parte; b) obiectul primit este: i)
consumat. In acest caz itoarcerea in natură a bunului nu este posibil deoarece
acesta nu mai există; ii) instrăinat. Obiectul se consideră instrăinat in cazul in
care dretpul asupra acestuia a fost dobindit de un terţ chiar dacă bunul poate
fi revendicat de la terţ. Creditorul nu este obligat să-l urmărească pe terţ dacă
insă va cere terţului restituirea bunului creditorul nu are dreptul să ceară
concomitent şi copensaюie in bani de la debitor, ci doar despгgubiri pentru
prejudiciul cauzat; iii) grevat. Obiectu se consideră grevat in cazul in care
debitorul a constituit in favoare unui terţ drepturi asupra bunului (spre
exemplu dreptul de gaj sau de uzufruct) care diminuează utiliatea bunului
pentru creditor. Creditorul va putea cere compensaţie in bani dacă debitorul
nu va asigura stingerea drepturilor cu care este grevat bunul; iv) prelucrat sau
transformat. In aceste cazuri obiectul incetează să mai existe şi nu poate fi
restituit in natură deoarece in rezultatul prelucrării sau transformării a apărut
un nou bun. Creditorul totuşi va avea dreptul să ceară in locul compensaţiei in
bani bunul rezultat dacă conform regulilor cu privire la accesiune (vezi
comentariul la art. 330) el va putea pretinde la dreptul de proprietate asupra
bunului; c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit. Debitorul are obligaţia
de a restitui obiectul prestaţiei in starea in care l-a primit. Obiectul prestaţiei
se consideră că se află in starea in care a fost primit in cazul in care uzura
bunului rezultată din folosinţa bunului conformă destinaţiei acestuia sau
conform destinaţiei stipulate in contract.
(1719)De menţionat că in cazurile stipulate la alin. (2) creditorul este in drept să
ceară compensaţie in bani dar nu este obligat să facă acest lucru. Chiar dacă
bunul nu este in starea in care a fost transmis debitorului creditorul poate să
ceară predarea bunului dacă aceasta nu contravine drepturile ocrotite prin
lege a debitorului sau a terţilor. In acelaşi timp creditorul va avea dreptul să
ceară despăgubiri in cazul in care bunul va fi deteriorat sau va fi ţinut să
restituie imbogăţirea.
(1720)In alin. (3) se prevede că in cazurile in care contractul conţine clauze care
prevede că in locul compensaţie in bani debitorul va efectua o altă prestaţie,
debitorul va fi obligat să execute această contraprestaţie in locul
compensaţiei in bani. Pentru apariţia obligaţiei de a efectua contraprestaţia
este necesar să se intrunească cumulativ următoarele condiţii: a) o parte a
contractului rezolvit nu poate intoarce prestaţia primită. Această condiţie se
consideră indeplinită indiferent de faptul dacă partea care nu poate intoarce
prestaţia este in culpă sau nu; b) in locul intoarcerii prestaţiei partea este
obligată să dea o compensaţie in bani. Dacă partea nu este obligată să dea
compensaţie in bani aceasta nu va fi obligată nici să efectueze
contraprestaţia. Această rezultă din conţinutul alineatului trei care prevede că
contraprestaţia trebuie să ia locul compensaţiei in bani; c) contractul prevede
că in cazul in care intoarcerea prestaţiei nu este posibilă debitorul va da o
contraprestaţie; d) contraprestaţia mai este posibilă. In cazul in care
contraprestaţia nu este posibilă se va da compensaţie in bani.
(1721)In alin. (4) se stipulează cazurile in care debitorul care nu poate intoarce
prestaţia primită nu va fi obligată nici să dea compensaţie in bani: a) atunci
cind viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar in timpul prelucrării
sau transformării obiectului. Deci dacă cel care declară rezoluţiunea
contractului nu a putut descoperi viciile bunului inainte de prelucrarea sau
transformarea bunuliu acesta nu va fi obligat să dea o compensaţie in bani. El
va fi insă ţinut, la cererea celeilalte părţi, să restitui bunul in starea in care se
afla la momentul in care a fost descoperit viciul; b) in măsura in care
creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului. Nici partea care a
declarat rezoluţiunea contractului şi nici cealaltă parte nu este obligată să dea
compensaţiei in locul restituirii prestaţiei in măsura in care deteriorearea sau
pieirea bunului se datorează celeilalte părţi. Prin sintagma „in măsura in care”
trebuie inţeles că in cazul in care deteriorarea sau pieirea bunului se
datorează in parte culpei celui care trebuie să intoarcă prestaţia iar in parte
altor cirsumstanţe (spre exemplu forţa majoră sau culpa celeilalte părţi)
acesta va trebui să dea compensaţie in bani numai in măsura in care
deteriorarea sau pieirea bunului se datorează culpei sale; c) atunci cind
deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi in cazul in care bunul s-ar fi
aflat la creditor. Cel care nu poate restitui prestaţia se poate elibera de
obligaţia de a da compensaţie in bani dacă va demonstra că bunul care
trebuie restituit ar fi pierit chiar şi in cazul in care se afla la cel căruia trebuie
restituit. In scopul probaţiunii pot fi invocate anumite particularităţi ale
bunului (spre exemplu vicii ascunse), forţa majoră (spre exemplu o inundaţie
care ar fi distrus bunul chiar dacă se afla la cel care are dreptul să ceară
restituirea) sau alte circumstanţe care arată că in lipsa unor măsuri
extraordinare care nu pot fi cerute unui om diligent bunul ar fi pierit şi la cel
care are dreptul să ceară restituirea; d) dacă, in cazul unui drept de
rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pieirea s-a produs la cel
indreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit diligenţa unui bun
proprietar, imbogăţirea realizată urmind să fie restituită. Cel indreptăţit să
ceară rezoluţiunea poate să se elibereze de obligaţia de a da compensaţie in
bani dacă va demonstra ca a intreprins toate măsurile care ar fi trebuit să le
intreprindă un bun proprietar dar nu a reuşit să evite deteriorarea sau pieirea
 bunului. Totuşi cel care a exercitat dreptul de rezoluţiune este obligat să
restituie celeilalte părţi tot ce a obţinut sau a economisit in rezultatul
prestaţiei care nu poate fi intoarsă. Regulile cu privire la imbogăţirea fără
justă cauză se vor aplica in mod corespunzător (vezi comentariul la art. 1389
şi următoarele).
(1722)Alin. (5) prevede că creditorul poate cere despăgubiri pentru prejudiciul
cauzat prin neexecutarea integrală a contractului numai dacă a declarat
rezoluţiunea contractului şi doar cu condiţia că cauza rezoluţiunii ii este
imputabilă debitorului. Această dispoziţie interzice creditorului de a cere şi
despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei in intregime şi executarea
obligaţiei. In acelaşi timp această dispoziţie nu afectează dreptul creditorului
de a cere şi in cazurile in care nu a declarat rezoluţiunea contractului
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin inirzierea executării, prin viciile
bunului sau prin altă executare necorespunzătoare.
(1723)Alin. (6) prevede că unele clauze ale contractului rămin valabile şi după
rezoluţiunea contractului. Pe lingă clauzele care stabilesc modul de
soluţionare a litigiului vor rămine valabile şi alte clauze care au fost incluse in
contract pentru a produce efecte şi după rezoluţiunea contractului. Spre
exemplu clauza care prevede obligaţia părţilor de a nu divulga informaţia
confidenţială pe care i-a transmis-o cealaltă parte rămine valabilă şi după
rezoluţiunea contractului. De menţionat că clauzele care rămin valabile după
rezoluţiunea contractului pot stipula drepturi şi obligaţii pentru partea care a
declarat rezoluţiunea contractului cit şi pentru cealaltă parte.
(1724)In temeiul principiului resoluto iure dantis rezolvitur ius accipientis
rezoluţiunea produce efecte şi pentru terţi. Astfel prin desfiinţarea titlului
autorilor lor terţii vor fi obligaţie să restituie bunurile pe care le-au dobindit de
la aceştia deoarece se vor desfiinţa şi titlurile lor. Terţii nu vor fi obligaţi să
restituie bunurile dacă vor putea demonstra existenţa unui drept propriu (spre
exemplu dreptul de uzucapiune).

Articolul 739. Neobţinerea beneficiului şi repararea pagubelor

(1) In cazul in care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu

obţine beneficii de pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el
este obligat faţă de creditor la compensarea valorii veniturilor ratate.
Debitorul trebuie insă să dovedească, in raport de aceste venituri, doar
acea diligenţă pe care in mod obişnuit o exercită in propriile afaceri.
(2) Dacă debitorul restituie bunul, compensează valoarea bunului sau
dacă compensarea este exclusă conform art.738 alin.(4) lit.a)-c), lui i se
restituie cheltuielile necesare făcute in legătură cu bunul. Alte cheltuieli se
restituie doar in măsura in care creditorul realizează o imbogăţire de pe
urma lor.

(1725)Scopul acestui articol este de a stipula cazurile in care partea care nu a

obţinut venit din contul bunului care trebuie restituit trebuie să compenseze
venitul ratat şi regulile cu privire la compensarea cheltuielilor făcute de partea
obligată să restituie prestaţia.
(1726)In conformitate cu prevederile alin. (1) atit partea care a declarat
rezoluţiunea contractului cit şi cealaltă parte răspunde pentru faptul că nu a
obţinut venituri din contul bunului care trebuie restituit celeilalte părţi. Deci in
acest articol nu se stabileşte obligaţia părţilor de a obţine venituri din contul
bunului care constituie obiectul prestaţia ci doar obligaţia de a plăti
despăgubiri pentru faptul că nu a obţinut venituri deşi obţinerea venitului era
 posibilă. Deci plata despăgubirilor nu va depinde de faptul dacă debitorul este
in culpă sau nu.
(1727)Obligaţia de a plăti despăgubiri pentru venitul ratat apare dacă: a)
debitorul nu a obţinut venituri. In cazul in care debitorul a obţinut venituri nu
se mai pune problema compensării veniturilor ratate. Creditorul insă va putea
cere despăgubiri pentru faptul că debitorul nu depus la obţinerea veniturilor
aceea sirguinţă şi promtitudine pe care o depune de obicei la gestionarea
propriilor afaceri; b) debitorul a avut posibilitate să obţină venituri din contul
obiectului prestaţiei care trebuie restituită. Se consideră că debitorul a avut
posibilitate să obţină venit in cazul in care folosirea bunului conform
destinaţiei de regulă permite obţinerea unui venit şi in circumstanţele
concrete ale cazului nu au existat imprejurări care au impiedicat folosirea
bunului sau care au exclus posibilitatea obţinerii venitului; c) regulile bunei
administrări cereau obţinerea venitului. Prin sintagma „buna administrare”
trebuie inţeles o astfel de gestionare a bunului sau a patrimoniului care constă
in intreprinderea măsurilor necesare pentru obţinerea unor venituri
satisfăcătoare. Exigenţele unei bune administrări se consideră respectate şi in
cazul in care veniturile nu au fost obţinute deşi măsurile necesare au fost
intreprinse.
(1728)Pentru a determina mărimea veniturilor care ar fi trebuit să fie obţinute se
vor lua in consideraţia condiţiile in care ar fi putut folosi bunul debitorul şi
comportamentul pe care i-l atestă de obicei debitorul la gestionarea propriilor
bunuri. Deci se va ţine cont de sirguinţa şi promtitudinea de care dă dovadă
de obicei debitorul la gestiunea propriilor afaceri şi nu de sirguinţa şi
promtitudinea de care ar trebui să dea dovadă un bun gospodar. Se pot lua in
consideraţie veniturile care de obicei sint obţinute prin folosirea conform
destinaţiei a unor bunuri similare dar nu se poate pretinde debitorului ca
acesta să obţină veniturile obţinute de obicei din folosirea bunurilor similare
dacă din modul in care işi gestionează propriile afaceri rezultă că debitorul nu
ar fi putut obţine asemenea venituri.
(1729)Alin. (2) stabileşte cazurile in care cel care este obligat să restituie
prestaţia are dreptul la compensarea cheltuielilor necesare făcute in legătură
cu bunul care trebuie restituit. Obligaţia de compensare a cheltuielilor apare
datorită faptului că creditorul are dreptul de a cere şi veniturile pe care le-a
obţinut sau ar fi putut să le obţină debitorul.
(1730)Dreptul debitorului de a cere restituirea cheltuielilor apare dacă se
intrunesc următoarele condiţii. Prima condiţie constă in faptul că: a) restituie
bunul; sau b) in locul restituirii bunului dă compensaţie in bani (vezi art. 738
alin. (2); sau c) debitorul deşi nu restituie bunul este eliberat de obligaţia de a
da compensaţie in bani in conformitate cu prevederile art. 738 alin. (4) lit. a) –
c). A doua condiţie constă in faptul că cheltuielile trebuie să fie efectiv făcute
de către debitor. Sarcina de a demonstra faptul că cheltuielile au fost efectiv
făcute şi mărimea acestor cheltuieli revine debitorului care se poate folosi şi
de prezumţia efectuări cheltuielilor necesare. Spre exemplu in cazul cind se
solicită restituirea cheltuielilor pentru intreţinerea animalelor debitorul poate
cere restituire cheltuielilor necesare pentru intreţinerea animalelor similare. A
treia condiţie constă in faptul ca cheltuielile pe care le solicită debitorul
trebuie să fie necesare. Sint considerate necesare acele cheltuieli care sint
obligatorii pentru intreţinerea bunului sau obţinerea veniturilor. Celelalte
cheltuieli (utile, adică acele cheltuieli care deşi nu au fost necesare au sporit
valoarea bunului sau voluptoase, adică acele cheltuieli care nu au sporit prin
nimic valoarea bunului ) vor fi restituite debitorului doar in cazul in care
acesta va demonstra că creditorul s-a imbogăţit din contul acestor cheltuieli
conform regulilor cu privire la imobogăţirea fără justă cauză (vezi comentariul
 la art. 1389 şi următoarele).
(1731)Obligaţia de compensare a cheltuielilor trebuie executată concomitent cu
restituirea bunului sau compensaţia in bani in locul restituirii bunului (vezi
comentariul la art. 740).

Articolul 740. Executarea obligaţiilor născute din rezoluţiune

Obligaţiile părţilor născute din rezoluţiune se execută simultan.

(1732)Scopul acestui articol este de a determina obligaţiile părţilor de a restitui

prestaţiile primite sau de a da compensaţii in bani sau alte obligaţii corelative
care le revin părţilor după rezoluţiunea contractului.
(1733)Toate părţilor contactului trebuie să execute obligaţiile corelative născute
din rezoluţiune in acelaşi timp. Deci atit cel care a declarat rezoluţiunea cit şi
cel care nu a executat contractul vor fi ţinuţi să execute in acelaşi timp
obligaţiile lor privind restituirea prestaţiilor şi a veniturilor obţinute. In cazul in
care una dintre părţi nu execută obligaţia care-i revine cealaltă parte poată
amină executarea obligaţiei corelative. Partea care este in intirziere va fi
obligată să plătească despăgubiri şi va suporta riscul imposibilităţii executării
obligaţiilor.
(1734)Obligaţiile născute din rezoluţiune trebuie să fie executate simultan
indiferent de ordinea in care trebuiau să fie executate obligaţiile din contractul
desfiinţat.

Articolul 741. Termenul pentru rezoluţiunea contractului

Dacă părţile nu s-au inţeles in privinţa unui termen de rezoluţiune a

contractului, celui indreptăţit i se poate stabili de către cealaltă parte un
termen rezonabil pentru rezoluţiune. Dacă nu exercită acest drept pină la
expirarea termenului, creditorul poate rezolvi contractul numai la expirarea
fără rezultat a unui termen de graţie rezonabil, stabilit de el, sau după o
somaţie rămasă fără efect.

(1735)Scopul acestui articol este de a stabili criterii pentru determinarea

termenului in interiorul căruia partea a căror drepturi au fost incălcate poate
declara rezoluţiunea contractului in cazurile in care termenul de rezoluţiune
nu a fost stipulat prin contract. Această dispoziţie se aplică numai in cazul in
care contractul nu prevede termenul in interiorul căruia trebuie exercitat
dreptul de rezoluţiune.
(1736)Acest articol nu stabileşte pentru partea a căror drepturi au fost incălcate
obligaţia de rezoluţiune a contractului. Cu excepţia cazurilor in care
rezoluţiunea intervine indiferent de voinţa părţilor (spre exemplu in virtutea
unei prevederi din contract care prevede că in cazul neexecutării obligaţiei
contractul incetează de drept sau in cazul in care prestaţia nu mai este
posibilă fără culpa debitorului) creditorul este in drept să aleagă intre
rezoluţiune şi alte metode de protecţie a drepturilor sale (spre exemplu
cererea privind plata despăgubirilor).
(1737)Partea care nu a executat contractul este in drept să stabilească celeilalte
părţi un termen in care ultimul poate exercita dreptul de rezoluţiune doar in
cazul şi din momentul in care se intrunesc condiţiile pentru rezoluţiune.
(1738)De menţionat că partea a căror drepturi au fost incălcate trebuie să-şi
exercite dreptul de rezoluţiune intr-un termen rezonabil şi in cazurile in care
 termenul de rezoluţiune nu este stabilit prin contract sau nu a fost stabilit de
către partea care nu a executat contractul (vezi comentariul la art. 737).
(1739)Dacă dreptul de rezoluţiune nu a fost exercitat in termenul stabilit in
contract sau de partea care nu a executa contractul debitorul va putea să
execute obligaţia şi cealaltă parte nu are dreptul să refuze executare propusă
cu intirziere dacă prestaţia corespunde celorlalte condiţii contractuale. Dacă
insă debitorul nu va executa obligaţia şi după expirarea termenului in care
trebuia exercitat dreptul de rezoluţiune cealaltă parte va putea să desfiinţeze
contractul doar după punerea din nou in intirziere a debitorului (vezi
comentariul la art. 617, 709 şi 710).

Articolul 742. Rezoluţiunea in cazul pluralităţii de părţi

(1) In cazul pluralităţii de debitori sau creditori, dreptul de

rezoluţiune nu poate fi exercitat decit de toţi creditorii sau debitorii contra
tuturor debitorilor sau creditorilor.
(2) Dacă dreptul de rezoluţiune se stinge pentru unul dintre cei
indreptăţiţi, se stinge şi pentru ceilalţi.

(1740)Scopul acestui articol este de a stabili modul de exercitare şi de stingere

a dreptului de rezoluţiune in cazul in care există pluralitate de debitori sau
pluralitate de creditori. Aceste dispoziţii se vor aplica atit in cazul in care
dreptul sau obligaţia este pe cote părţi cit şi in cazul in care dreptul sau
obligaţia este solidară.
(1741)In conformitate cu prevederile alin. (1) in cazul pluralităţii de subiecte
declaraţia de rezoluţiune va produce efecte numai in cazul in care a fost
făcută de către toţi creditorii şi dacă a fost adresată tuturor debitorilor. Dacă
declaraţia nu a fost făcută de către toţi creditorii sau nu a parvenit tuturor
debitorilor declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte juridice. Declaraţia
trebuie făcută de către toţi creditorii către toţi debitorii indiferent de faptul
dacă contractul nu a fost executat faţă de toţi creditorii sau numai faţă de o
parte dintre ei şi indiferent de faptul dacă contractul nu a fost executat de
către toţi debitorii sau doar de către o parte dintre debitori. Declaraţia trebuie
adresată tuturor debitorilor şi in cazul in care doar o parte dintre debitori sint
in culpă pentru neexecutarea contractului.
(1742)Nu este obligatoriu care declaraţia să fie făcută in comun de către
creditori sau să parvină concomitent tuturor debitorilor. Deci fiecare creditor
poate face o declaraţie separată la termene şi in formă diferită şi declaraţia
poate parveni debitorilor in termene diferite.
(1743)In cazurile in care creditorii vor emite declaraţii de rezoluţiune separate
se va considera că declaraţia de rezoluţiune a fost remisă debitorilor in
momentul in care declaraţia va fi emisă de către ultimul dintre creditori. In
cazurile in care declaraţia despre rezoluţiune va parveni debitorilor la diferite
intervale de timp se va considera că declaraţia de rezoluţiune a produs efecte
şi contractul este desfiinţat de la data la care declaraţia tuturor creditorilor a
parvenit tuturor debitorilor.
(1744)In cazul in care unul dintre creditori pierde dreptul de rezoluţiune (vezi
comentariul la art. 737 şi 741) nici ceilalţi creditori nu vor mai avea dreptul de
rezoluţiune.
(1745)Reglementările din acest articol se justifică prin faptul că contractul nu
poate inceta pentru unii dintre debitori sau creditori şi să continue in acelaşi
timp pentru alţi debitori sau creditori. Această soluţie este justificată şi prin
faptul că prin rezoluţiune se sting toate drepturile şi obligaţiile născute din
 contract şi in acelaşi timp toţi creditorii şi debitorii sint obligaţi să restituie
prestaţiile primite sau să dea compensaţie in bani şi să restituie veniturile
obţinute.
(1746)Prevederile acestui articol nu exclude posibilitatea părţilor contractului de
a modifica clauzele contractului prin excluderea din contract a unora dintre
debitori sau creditori şi menţinerea obligaţiilor doar pentru debitorii sau
creditorii care au rămas parte a contractului.

Articolul 743. Rezoluţiunea fără efecte

Dacă una din părţi şi-a rezervat dreptul de rezoluţiune pentru cazul in
care cealaltă parte nu-şi indeplineşte obligaţia, rezoluţiunea nu produce
efecte atunci cind cealaltă parte se poate elibera de obligaţie prin
compensare şi declară compensarea imediat după ce a primit declaraţia de
rezoluţiune.

(1747)Scopul acestui articol este de a permite debitorului de a compensa

creanţa creditorului in cazul in care creditorul exercită dreptul de rezoluţiune.
(1748)In conformitate cu această dispoziţie chiar dacă se intrunesc toate
condiţiile pentru rezoluţiune declaraţia despre rezoluţiune nu va produce
efecte in cazul in care: a) debitorul are o creanţă prin care poate compensa
creanţa creditorului; şi b) se intrunesc condiţiile necesare pentru
compensarea creanţei creditorului, spre exemplu dacă creanţa debitorului
este scadentă (vezi comentariul la art. 651 şi următoarele). Condiţiile
necesare pentru compensare trebuie să existe la momentul compensării. Deci
nu pot fi compensate creanţe care nu mai intrunesc condiţiile (spre exemplu a
expirat termenul de prescripţie) sau care incă nu intrunesc condiţiile (spre
exemplu nu sint scadente); şi c) declară despre compensaţie imediat după ce
a primit declaraţia de rezoluţiune. Debitorul are dreptul de a compensa
creanţa creditorului dar nu este obligat să facă acest lucru. In acelaşi timp
declaraţia despre compensare va preintimpina rezoluţiunea contractului doar
in cazul in care va parveni creditorului in termenul cel mai scurt posibil de la
data la care debitorul a primit declaraţia de rezoluţiune. Declaraţia despre
compensare se consideră că a fost expediată imediat in cazul in care debitorul
a expediat-o creditorului fără intirzieri imputabile debitorului.
(1749)Declaraţia despre rezoluţiune nu va produce efecte cu condiţia că creanţa
creditorului a fost compensată integral. In cazul in care creanţa a fost
compensată parţial declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte doar in
cazul in care partea din creanţa creditorului care nu a fost compensată
justifică dreptul de rezoluţiune al creditorului (spre exemplu dacă vom putea
considera că partea neexecutată este esenţială). Această soluţie se justifică
prin faptul că dreptul de rezoluţiune poate fi exercitat de către creditor doar in
cazul in care se intrunesc condiţiile prevăzute de lege iar in lipsa acestor
condiţii declaraţia de rezoluţiune nu produce efecte.

Articolul 744. Clauza privind pierderea drepturilor de către debitor

Dacă un contract este incheiat cu rezerva pierderii drepturilor de către

debitor in cazul neexecutării obligaţiei sale, creditorul, la survenirea
acestui caz, are dreptul la rezoluţiunea contractului.

(1750)Scopul acestui articol este de a stabil dreptul de rezoluţiune a contractului

 incheiat sub rezerva pierderii de către debitor a drepturilor născute din
contract in cazul in care nu execută obligaţiile sale.
(1751)In cazul in care contractul prevede că debitorul pierde drepturile izvorite
din contract in cazul in care nu va executa obligaţiile sale şi debitorul nu
execută obligaţia el nu va avea dreptul de a cere creditorului executarea
obligaţiilor izvorite din contract. Contractul insă va continua să producă
efecte. Creditorul va avea dreptul de rezoluţiune in conformitate cu regulile
generale (vezi comentariul la art. 737 şi următoarele).
(1752)Această dispoziţie nu interzice părţilor de a prevedea in contract că
acesta incetesază să producă efecte juridice in cazul in care una din părţi nu-
şi execută obligaţia. In acest caz contractul va fi rezolvit şi vor surveni
efectele rezoluţiunii fără a mai fi necesară o declaraţie de rezoluţiune din
partea celui a căror drepturi au fost incălcate.

Articolul 745. Rezoluţiunea sub condiţia de a se plăti penalitatea

In cazul in care dreptul de rezoluţiune a contractului este stipulat cu

condiţia de a se plăti penalitatea, rezoluţiunea este fără efect dacă
penalitatea nu a fost plătită pină la declaraţia de rezoluţiune sau
concomitent cu ea, iar cealaltă parte, din acest motiv, a respins neintirziat
declaraţia. Aceasta produce efecte dacă, după respingerea sa, penalitatea
este plătită neintirziat.

(1753)Scopul acestui articol este de a stipula regulile care stabilesc modul de

rezoluţiune in cazurile in care contractul prevede dreptul părţilor de a
desfiinţa contractul cu condiţia plăţii unei penalităţi. In aceste caz nu se pune
problema neexecutării contractului.
(1754)Această dispoziţie porneşte de la prezumţia că părţile pot stabili in
contract că una sau ambele părţi au dreptul de rezoluţiune a contractului cu
condiţia că vor achita o penalitate. Aceste drept de rezoluţiune nu depinde de
faptul dacă părţile au executat sau nu contractul.
(1755) Partea căreia contractul i-i acordă dreptul de rezoluţiune este obligată să
achite penalitatea anterior emiterii declaraţiei de rezoluţiune sau concomitent
cu această declaraţie.
(1756)In cazul in care partea care exercită dreptul de rezoluţiune nu achită
penalitatea cealaltă parte poate respinge neintirziat declaraţia de rezoluţiune
din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Se va considera că declaraţia de
rezoluţiune a fost respinsă neintirziat in cazul in care partea care a primit
declaraţia de rezoluţiune va remite celeilalte părţi fără o intirziere care să-i fie
imputabilă o declaraţie privind faptul că respinge declaraţia de rezoluţiune
pentru motiv că nu a fost plătită penalitatea şi această declaraţie parvine
celui care a declarat rezoluţiunea fără intirziere.
(1757)In cazul in care declaraţia de rezoluţiune nu a fost respinsă aceasta va
produce efecte chiar şi in cazul in care cel care a emis declaraţia nu a achitat
penalitatea. Cel care a declarat rezoluţiunea va fi ţinut să plătească
penalitatea şi nu se va putea elibera de a ceastă obligaţie prin revocarea
declaraţiei de rezoluţiune. Această soluţie se justifică prin faptul că cel care a
primit declaraţia de rezoluţiune este in drept dar nu este obligat să respingă
această declaraţie şi doar in cazul in care este respinsă declaraţia de
rezoluţiune nu va produce efecte. Din modul in care este redactat textul
rezultă că declaraţia de rezoluţiune nu va produce efecte numai in cazul in
care aceasta a fost respinsă din motiv că nu a fost achitată penalitatea. Deci
dacă declaraţia va fi respinsă din alt motiv (spre exemplu pe motiv că
 contractul nu prevede acest drept) şi acest motiv nu este justificat declaraţia
de rezoluţiune va produce de asemenea efecte chiar dacă nu a fost achitată
penalitatea.
(1758)In cazul in care declaraţia de rezoluţiune a fost respinsă motivat şi fără
intirziere contractul va continuat să producă efecte şi părţile vor putea rezolvi
contractul dacă există alte temeiuri de rezoluţiune
(1759)Declaraţia despre rezoluţiunea contractului va produce efecte chiar şi in
cazul in care a fost respinsă motivat şi fără intirziere dacă cel care a declarat
rezoluţiunea va plăti neintirziat penalitatea. Termenul in care trebuie să fie
plătită penalitatea se va determina in fiecare caz aparte reieşind din
circumstanţele concrete ale cazului.

Articolul 746. Dreptul creditorului la reducerea obligaţiei corelative

(1) In cazul in care nu poate cere rezoluţiunea contractului, creditorul

are dreptul la reducere proporţională a obligaţiei sale corelative.
(2) Reducerea proporţională a obligaţiei corelative se determină in
funcţie de toate circumstanţele pertinente.
(3) In cazul in care obligaţia corelativă nu poate fi redusă, creditorul
are dreptul de a cere doar repararea prejudiciului.

(1760)Scopul acestui articol este de a stabili dreptul la reducerea obligaţiilor

sale in cazul in care deşi debitorul nu a executat contractul creditorul nu are
dreptul de rezoluţiune.
(1761)In toate cazurile in care deşi debitorul nu execută contractul creditorul din
anumite motive nu are drept de rezoluţiune (spre exemplu neexecutarea nu
este esenţială) creditorul are dreptul de a reduce obligaţia sa care se află in
corelaţie cu obligaţia care nu a fost executată.
(1762)Mărimea in care se va reduce obligaţia corelativă se va determina pornind
de la gradul de neexecutare a obligaţiei de către debitor dar se vor ţine cont
şi de alte circumstanţe care justifică dreptul creditorului de a cere reducerea
obligaţiei corelative in proporţie mai mare decit gradul de neexecutare a
obligaţiei de către debitor. In caz de litigiu intre părţi instanţa de judecată va
ţine cont de interesele patrimoniale şi nepatrimoniale ale creditorului şi de
gradul de vinovăţie al debitorului.
(1763)In cazul in care creditorul nu poate declara rezoluţiunea contractului şi
nici nu poate cere diminuare obligaţiei sale corelative (spre exemplu in cazul
obligaţiilor indivizibile) acesta va putea cere repararea prejudiciului cauzat
prin faptul că cealaltă parte nu-şi execută obligaţia asumată prin contract.
Intinderea prejudiciului şi mărimea despăgubirilor se determină in dependenţă
de circumstanţele cazului ţinind cont şi de vinovăţia debitorului.

Articolul 747. Rezilierea contractului

(1) Rezilierea operează numai pentru viitor. Pot fi reziliate

contractele cu executare succesivă.
(2) La reziliere, art.734, 735, 737, 741-746 se aplică in modul
corespunzător.

(1764)Scopul acestui articol este de a defini rezilierea contractului, de a

prevedea contractele care pot fi reziliate şi de a stipula regimul juridic
aplicabil rezilierii.
 (1765)Spre deosebire de rezoluţiune care prevede că părţile sint eliberate de
obligaţia de a presta pe viitor şi in acelaşi timp sint obligate să intoarcă toate
prestaţiile deja efectuate (vezi comentariul la art. 738) in cazul rezilierii părţile
sint eliberate doar de obligaţia de a presta in viitor. Toate prestaţiile care au
fost efectuate anterior rezilierii in conformitate cu prevederile contractului
rămin valabile. Nici partea care a declarat rezilierea şi nici cealaltă parte nu au
dreptul de a cere restituirea prestaţiilor anterioare. Doar in condiţiile art. 748
alin. (4) partea indreptăţită să rezilieze contractul poate extinde efectele
rezilierii şi asupra prestaţiilor anterioare. In acest caz rezilierea va produce
aceleaşi efecte ca şi rezoluţiunea
(1766)Rezilierea intervine in cazul contractelor cu executare succesivă adică
acelor contracte in care prestaţia părţilor
(1767)In conformitate cu prevederile alin. (2) rezilierea este guvernată de
regulile cu privire la rezoluţiune care se vor aplica insă ţinind cont de
particularităţile rezilierii care constau in faptul că prestaţiile efectuate anterior
rămin valabile şi nu trebuie intoarse, cu excepţia cazului prevăzut la art. 748
alin. (4).
(1768) Deşi la alin. (2) nu se stipulează expres că in cazul rezilierii se vor aplica
prevederile articolelor 736, 738-740 trebuie considerat că se vor aplica
mutatis mutandis şi aceste dispoziţii avind in vedere că aplicarea acestor
norme nu a fost exclusă expres. Această soluţie se justifică mai ales dacă
ţinem cont de faptul că aplicarea art. 738 este prevăzută expres in art. 748
alin. (4).

Articolul 748. Rezilierea contractelor cu executare succesivă pentru

motive temeinice

(1) Dacă motivul rezilierii constă in neexecutarea unei obligaţii

contractuale, rezilierea este admisibilă numai la expirarea fără rezultat a
unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă
fără efect. Dispoziţiile art.709-711 se aplică in modul corespunzător.
(2) Contractele cu executare succesivă in timp pot fi reziliate de orice
parte pentru motive intemeiate, fără respectarea unui termen de graţie sau
de somaţie. Există motiv intemeiat atunci cind, luindu-se in considerare
toate imprejurările cazului şi interesele ambelor părţi, nu se poate pretinde
nici uneia dintre ele continuarea raporturilor contractuale pină la expirarea
termenului de graţie sau de somaţie.
(3) Cel indreptăţit poate rezilia contractul doar intr-un termen
rezonabil, după ce a cunoscut sau a trebuit să cunoască motivul rezilierii.
(4) Dacă, după reziliere, prestaţiile efectuate nu mai prezintă interes
pentru cel indreptăţit să rezilieze, el poate extinde rezilierea şi asupra
acestor prestaţii. In cazul restituirii prestaţiilor efectuate, art.731 şi 738 se
aplică in modul corespunzător.

(1769)Scopul acestui articol este de a stipula regulile cu privire la rezilierea

contractului in cazul in care există motive temeinice.
(1770)In cazul in care contractul se reziliază din motiv că una dintre părţi nu a
executat contractul cealaltă parte va putea să exercite acest drept doar in
cazul in care va pune debitorul in intirziere (vezi comentariul la art. . 617, 709
şi 710) єi va acorda acestuia un termen suplimentar pentru executarea
obligaюiei sau dupг somarea debitorului in cazul in care acordarea unui
termen de graюie nu este obligatoriu.
(1771)In cazul in care există motive temeinic partea a căror drepturi au fost
 incălcate poate rezilia contractul fără a pune in intirziere cealaltă parte.
Conform alin. (2) există un motiv intemeiat atunci cind ţinind cont de
interesele toate imprejurările cazului şi interesele ambelor părţi incetarea
imediată a contractului este justificată. Spre exemplu in contractul
(1772)Alin. (3) stabileşte că dreptul de reziliere ca şi dreptul de rezoluţiune
trebuie exercitat intr-un termen rezonabil de la data la care cel indreptăţit a
aflat sau trebuia să afle despre temeiul rezilierii (vezi comentariul la art. 737
şi 741).
(1773)In temeiul alin. (4) prin excepţie de la regula generală a efectelor rezilierii
părţile vor fi obligate să intoarcă şi prestaţiile anterioare in cazul in care
pentru partea care este indreptăţită să rezilieze prestaţiile deja efectuate nu
mai prezintă interes şi aceasta declară că rezilierea va produce efecte şi
asupra prestaţiilor anterioare. Prestaţiile anterioare se vor restitui cu condiţia
că acestea nu prezintă interes pentru cel care este in drept să rezilieze
contractul anume din cauza rezilierii şi deci a eliberării debitorului de obligaţia
de a executa şi celelalte prestaţii. Spre exemplu in cazul in care se reziliază un
contract de prestare a serviciilor din cauza faptului că sint prestate necalitativ
cel care a reziliat contractul va fi eliberat de obligaţia de a plăti pentru
serviciile deja prestate (sau după caz va putea cere restituirea sumelor
plătite) in cazul in care va demonstra că serviciile deja prestate nu sint utile
părţii care a reziliat contractul. Obligaţia de a demonstra că prestaţiile
efectuate nu prezintă pentru el interes in lipsa prestaţiilor de care părţile au
fost eliberate revine părţii care este in drept să rezilieze.
(1774)Prestaţiile se vor restitui in conformitate cu regulile stabilite pentru
restituirea prestaţiilor in cazul rezoluţiunii. Regulile cu privire la rezoluţiune se
vor aplica in mod corespunzător, adică ţinind cont de particularităţile
contractelor cu executare succesivă. Trimiterea la art. 731 este o eroare
tehnică. Legiuitorul a avut in vedere aplicarea in mod corespunzător a
prevederilor art. 737. Trebuie de ţinut cont insă că rezilierea este guvernată şi
de alte norme cu privire la rezoluţiune (vezi comentariul la art. 747 alin. (2))
care se vor aplica de asemenea ţinind cont de adaptările neceare.

S e c t i u n e a a 2-a
DREPTUL DE REVOCARE SI DE RESTITUIRE
IN CONTRACTELE CU CONSUMATORII

Articolul 749. Dreptul de revocare in contractele cu consumatorii

(1) In cazul in care ii revine un drept de revocare conform prezentului cod sau unei
alte legi, consumatorul nu mai este legat de exprimarea vointei in legatura cu
incheierea unui contract cu un intreprinzator daca a revocat aceasta in termen.
(2) Revocarea nu trebuie sa contina nici o justificare. Ea trebuie scrisa pe hirtie,
formulata pe un alt suport de date trainic sau se poate realiza prin expedierea
bunului in termen de 2 saptamini.
(3) Termenul prevazut la alin.(2) incepe sa curga din momentul in care
consumatorului i s-au pus la dispozitie, pe un suport de date trainic, explicatii
formulate clar referitor la dreptul sau de revocare. Suportul de date contine, de
asemenea, numele sau denumirea, adresa destinatarului revocarii, precum si o
trimitere la inceperea termenului si la reglementarea alin. (2)
I. Generalităţi
Conform regulilor generale (art. 679 urm.), voinţa valabilă de a incheia un contract
intre părţi nu mai poate fi revocată, părţile putind cere doar rezoluţiunea sau
rezilierea contractului in anumite condiţii (pacta sunt servanda). O asemenea
reglementare strictă poate constitui pentru consumatori dezavantaje seminficative,
in special atunci, cind decizia (pripită) de a incheia un contract are loc in
circumstanţe, in care consumatorul nu are timp suficient sau din alte motive (ex.
complexitatea contractului, etc.) nu este asigurată posibilitatea reflectării suficiente a
deciziei de a incheia un contract anume. De aceea legea prevede pentru
consumatori, prin excepţie de la regulile generale, posibilitatea incheierii de
contracte cu dreptul de revocare a voinţei exprimate in sensul incheierii contractului.
Termenul de revocare constituie, astfel, un termen de reflecţie acordat
consumatorului asupra menţinerii sau renunţării la contractul valabil incheiat. Art.
749 – 752 se aplică doar contractelor cu consumatorii.
II. Dreptul la revocare (alin. 1)
1. Naşterea dreptului. Dreptul la revocare nu este lăsat la dispoziţia
intreprinzătorului şi consumatorului, ci trebuie prevăzut de lege in mod expres pentru
anumite tipuri de contracte. Necesar este, prin urmare, existenţa unei prevederi
exprese in Codul civil sau intr-o lege specială care acordă consumatorului dreptul la
revocare pentru categoria respectivă de contracte. Dispoziţiile art. 749
reglementează modul de exercitare de către consumator a dreptului său la revocare,
nu insă şi condiţiile dobindirii de către consumator a acestui drept, aceasta fiind
reglementată de dispoziţia care prevede dreptul la revocare a consumatorului.
2. Valabilitatea contractului. Contractele, in care consumatorii au dreptul la
revocarea voinţei de a incheia contractul, sunt considerate valabil incheiate pană la
momentul exercitării (in termen) de către consumator a dreptului la revocare.
Intrucat contractul este valabil, consumatorul are pe parcursul acestei perioade
dreptul de a cere părţii cocontractante prestaţia la care este obligată. Totuşi,
intreprinzătorul poate limita valabil in clauzele contractuale standard dreptul
consumatorului de a cere prestaţia inaintea expirării termenului de revocare, o
asemenea limitare nefiind inechitabilă (art. 718 lit. a, prop. 2). Consumatorul are
dreptul, chiar şi in cazul prestaţiei intreprinzătorului inaintea expirării termenului de
revocare, de a refuza executarea contraprestaţiei la care este obligat pină la
expirarea termenului. Prin urmare, prestaţia intreprinzătorului nu afectează dreptul
consumatorului la revocarea in termen a voinţei sale de a incheia contractul.
III. Condiţii privind dreptul la revocare (alin. 2)
1. Conţinutul revocării. Revocarea nu trebuie jusitificată (art. 749 alin. 2 prop. 1).
Ea va conţine, insă, informaţii suficente pentru determinarea contractului care se
revocă şi a persoanei care revocă voinţa exprimată. Nu este necesară utilizarea
termenului „se revocă”; suficientă este o expresie din care să rezulte neechivoc
voinţa consumatorului de a revoca un anumit contract. Revocarea nu poate fi făcută
sub condiţie sau termen.
2. Declaraţia de revocare. Conform art. 749 alin. 2 declaraţia poate fi făcută in
două modalităţi.
a) Revocarea poate avea loc prin declaraţie scrisă. Asupra condiţiilor declaraţiei
scrise se va aplica art. 210 alin. 2. Privind declaraţiile „formulate pe un alt suport de
date trainic” a se vedea infra art. 752.
b) Declaraţia poate fi realizată şi prin „expedierea bunului”. In acestă formă pot fi
exprimate doar declaraţiile privind bunurile mobile, inclusiv a datelor informaţionale.
La expedierea bunului se va menţiona explicit contractul care se revocă prin aceasta
şi persoana contractantă care revocă contractul.
3. Termenul de revocare. a) Declaraţia de revocare trebuie făcută in termenul de
revocare de 2 săptămini. Suficientă este data expediereii declaraţiei. Termenul de 2
săptămini se referă la toate genurile de declaraţii, deci şi la cele scrise, nelimităndu-l
la restituirea bunului prin expediere, după cum ar lăsa de inţeles la prima vedere art.
749 alin. 2 prop. 2.
b) Termenul de revocare poate fi modificat prelungit, nu insă şi prescurtat prin voinţa
părţilor.
c) Termenul curge conform art. 749 alin. 3 prop. 1 de la momentul in care
intreprinzătorul a avizat consumatorul corespunzător art. 749 alin. 3 despre dreptul
său la revocare (vezi infra III). Dacă părţile prevăd condiţii speciale (in favoarea
consumatorului) de incepere a termenului de revocare, acestea trebuie indeplinite in
mod corespunzător. Calcularea termenelor are loc conform regulilor generale (art.
259 urm.).
III. Notificarea consumatorului (alin. 3)
1. Generalităţi. a) Intrucat consumatorul nu dispune, de regulă, de o experienţă
bogată in privinţa chestiunilor juridice legate de incheierea contractelor, acesta
trebuie inştiinţat expres şi explicit despre dreptul său la revocare. Art. 749 alin. 3
stabileşte obligaţia şi forma in care intreprinzătorul trebuie să notifice consumatorul
asupra dreptului la revocare.
b) Consumatorul poate fi notificat conform alin. 3 doar după ce şi-a exprimat voinţa
de a incheia contractul; notificarea premergătoare exprimării voinţei este fără efect.
Numai in acest caz se poate realiza scopul urmărit de art. 749 urm. de a oferi
consumatorului atat timpul cat şi posibilitatea reală de a conştientiza existenţa
dreptului la revocare de care poate face uz in termen.
2. Suportul notificării. Notificarea va fi plasată pe un „suport de date trainic”. Prin
urmare, punerea la dispoziţie poate avea loc fie in forma unui document sau o altăr
formă lizibilă care ii permite să reproducă intocmai informaţiile intre-un termen
corespunzător cerinţelor actului juridic. Pentru detalii a se vedea infra art. 752.
3. Conţinutul notificării. a) Notificarea va conţine, in primul rand, explicaţii
formulate clar referitoare la dreptul consumatorului la revocare a voinţei sale de a
incheia contractul. Acste explicaţii vor cuprinde:
(1) Dreptul consumatorului de a revoca oricind (in perioada termenului de revocare),
fără vreo justificare şi necondiţionat contractul incheiat;
(2) Termenul de 2 săptămini şi inceperea curgerii acestuia; pentru termenul de la
care incepe a curge acesta suficient poate fi un eveniment cert şi determinat (de ex.
Ziua Naţională, sărbătoarea de crăciun, etc.);
(3) Conţinutul, forma şi alternativele posibile de exprimare a declaraţiei de revocare,
inclusiv a dreptului de a expedia bunul in termenul de revocare;
(4) Menţiunea prin care se avizează că pentru respectarea termenului este suficientă
data de expediere a declaraţiei;
(5) Datele de identificare a contractului care urmează a fi revocat de către
consumator;
(6) Numele sau denumirea şi adresa destinatarului revocării; permisă este şi
menţionarea coordonatelor mai multor destinatari intre care consumatorul poate
liber opta;
(7) Eventual spaţiu pentru data şi semnătura consumatorului.
b) Art. 749 alin 3 prevede in mod expres necesitatea formulării clare a notificării, din
aceasta rezultind principiul transparenţei. Prin urmare, notificarea trbuie să fie
clar formulată, simplu şi concis plasateaă pe suport. Ea va fi astfel concepută, incat
să poată fi percepută de consumator fără eforturi suplimentare faţă de restul
textului; in special culoarea şi mărimea textului vor fi racordate la textul de bază,
evitandu-se astfel „camuflarea” notificării. Aceasta nu va conţine anexe sau alte
elemente derutante sau confuze de natură a dezaxa atenţia cititorului.
4. Punerea la dispoziţie. a) Art. 749 alin. 3 prevede obligaţia punerii la dispoziţie a
suportului de date ce conţine notificarea privind dreptul la revocare. Punerea la
dispoziţie trebuie să fie reală. In cazul punerii la dispoziţie a notificării via email sau
internet intreprinzătorul este obligat de a atenţiona consumatorul despre necesitatea
stocării sau imprimării acesteia; intreprinzătorul poate, in asemenea cazuri, prevedea
şi reguli mai stricte, de ex. prin condiţionarea unor etape subsecvente ale cumpărării
online a produsului de imprimarea avizului, etc.
b) Notificarea consumatorului trebuie făcută in asemenea mod incit un exemplar al
avizului să rămină in posesia sa.
IV. Efectele juridice şi sarcina probei
1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de revocare a
consumatorului rezultă din art. 749 şi din art. 751.
2. Nerevocarea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art.
749 alin. 3 şi acesta nu exercita dreptul său la revocare in termenul stabilit de 2
săptămini contractul rămine valabil, nemaiputind fi atacat decat conform regulilor
generale.
3. Revocarea in termen. Revocarea in termen a voinţei exprimate in sensul
incheierii contractului are ca efect rezoluţiunea contractului. Declaraţia este
expediată in termen, dacă data expedierii are loc in cadrul termenului de revocare.
Pentru detalii a se vedea infra art. 751.
4. Lipsa notificării; notificarea nevalabilă. a) Art. 749 urm. nu prevede efecte
juridice pentru cazul in care dispoziţiile referitoare la notificarea consumatorului nu
au fost indeplinite sau aceasta este neconformă. In aceste cazuri consumatorul va
putea revoca nelimitat in timp voinţa exprimată, deoarece dreptul de revocare nu
se stinge in lipsa unei notificări valabile: din cauza lipsei momentului in care a fost
notificat valabil, termenul de revocare nici nu a inceput să curgă (vezi infra b).
Intreprinzătorul va suporta dezavantajele unei revocări peste un termen (mult) mai
indelungat decit cel prevăzut la art. 749 alin.2, intrucit acestuia ii revine obligaţia de
a notifica consumatorul in mod valabil.
b) In cazul lipsei notificării sau invalidităţii acesteia utilizatorul poate efectua mai
tarziu sau repeta notificarea faţă de consumator. In acest caz termenul de 2
săptămini, prevăzut pentru exercitarea dreptului la revocare de către consumator, va
curge de la momentul avizării valabile.
5. Sarcina probei. Intreprinzătorului ii revine sarcina probei tuturor faptelor in baza
cărora acesta susţine nerespectarea de către consumator a termenului de revocare.
Utilizatorul va face in special dovada notificării, conformităţii notificării cu dispoziţiile
art. 749 alin. 3, momentul punerii la dispoziţie a acesteia, punerea la dispoziţie (art.
752 alin. 1 prop. 2). Consumatorului ii revine sarcina dovezii conţinutului, expedierii
şi, după caz, a receptării de către destinatar a declaraţiei de revocare (art. 752 alin.
2). Fiecare dintre părţi face dovada conţinutului declaraţiilor proprii.

Articolul 750. Dreptul de restituire in contractele cu consumatorii

(1) In masura in care legea prevede in mod expres, dreptul de revocare conform
art.749 poate fi inlocuit, la incheierea contractului pe baza prospectului de vinzare,
printr-un drept nelimitat de restituire daca:
a) prospectul de vinzare contine o explicatie clara referitoare la dreptul de restituire;
b) consumatorul a putut lua cunostinta in detaliu de prospectul de vinzare in lipsa
intreprinzatorului;
c) consumatorului i se asigura, pe un suport de date trainic, dreptul de restituire.
(2) In cazul dreptului de restituire, revocarea poate fi declarata doar prin inapoierea
bunului in interiorul termenului.

I. Generalităţi
1. Principiu. Conform art. 749 dreptul la revocare poate fi realitată alternativ fie
prin declaraţie, fie prin restituirea bunului in termen. Regula generală este interdicţia
modificării sau limitării acestor posibilităţi de exercitare a dreptului la revocare a
consumatorului.
2. Noţiune. a) In vederea conciliereii intereselor divergente a intreprinzătorului de
raţionalizare a operaţiunilor de producţie şi distribuţie, pe de o parte, şi necesităţii
protecţiei a consumatorului, pe de altă parte, legea poate permite pentru anumite
situaţii substituirea dreptului la revocare prin declaraţie cu dreptul nelimitat la
restituire. Consumatorul are in asemenea cazuri doar dreptul de a revoca contractul
incheiat prin restituirea bunului in ineriorul termenului.
b) Art. 750 nu reglementează cazurile in care poate fi inlocuit dreptul la revocare cu
dreptul la neilimitat la restituire, ci modul şi condiţiile in care poate fi exercitat
dreptul nelimitat la restituire.
3. Terminologie. Dreptul la restituire constituie o formă a dreptului la revocare,
astfel că “revocarea declarată prin inapoierea bunului” este sinonimă cu “dreptul la
restituire”.
II. Condiţii (alin. 1)
1. Permisiunea. Cazurile in care părţile pot inlocui dreptul la revocare reglementat
la art. 749 cu dreptul nelimitat de restituire vor fi prevăzute in mod expres de lege.
Părţile nu pot prin convenţie stabili substituirea dreptului la revocare conform art.
749 cu dreptul nelimitat la substituire. Aceasta rezultă din faptul, că dreptul nelimitat
la restituire reprezintă o limitare a drepturilor consumatorului, acesta neputind
exercita dreptul la revocare prin declaraţie scrisă.
2. Prospectul de vanzare. a) Contractul intre consumator şi intreprinzător trebuie
incheiat "in baza prospectului de vanzare" (art. 750 alin. 1). Legea nu prevede o
anumită formă a prospectului de vanzare. In categoria prospectelor intră broşura,
catalogul de vanzări, inserări, etc. Suficientă este, de asemenea, orice prezentare
lizibilă in forma datelor informaţionale (CD-R, dischetă, internet, email, newsletter,
etc.). Necesar este in toate cazurile, ca prospectul să conţină toate informaţiile
necesare.
b) Prospectul de vanzare constituie o chemare la ofertă (invitatio ad offerendum)
in sensul art. 681 alin. 3.
c) Prospectul va conţine o notificare clară referitoare la dreptul de restituire a
consumatorului (art. 750 alin. 1 lit. a). Dispoziţiile art. 749 alin. 3 referitoare la
conţinutul şi forma (principiul transparenţei) notificării se aplică in mod corespunzător
(vezi supra art. 749, III).
3. Luarea la cunoştinţă. Conform art. 750 alin. 1 lit. b consumatorul trebuie să fi
putut lua cunoştinţă, in lipsa intreprinzătorului, in detaliu de prospectul de vanzare.
Prin urmare, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de a studia individual –
in absenţa corporală a intreprinzătorului sau a unui alt reprezentant ori angajat al
acestuia – prospectul de vanzare intr-o perioadă rezonabilă de timp, pentru a putea
astfel analiza “in voie” produsul ce urmează a fi cumpărat şi consecinţele
achiziţionării acestuia. In privinţa timpului necesar pentru luarea la cunoştinţă nu
este posibilă stabilirea unei anumite limite; important este ca consumatorul să nu fie
presat la incheierea contractului.
4. Asigurarea dreptului la restituire. a) Art. 750 alin. 1 lit. c impune
inreprinzătorul de a asigura consumatorului, pe un suport trainic, dreptul acestuia de
restituire a bunului. Prin aceasta legea amplifică protecţia consumatorului.
Asigurarea prevăzută la art. 750 alin. 1 lit. c este necesară alături de notificarea
prevătută la art. 750 alin. 1 lit. a. Atit notificarea cat şi asigurarea au menirea de a
incunosţiinta vanzătorul despre dreptul său la restituire; totuşi, in timp ce notificarea
este incadrată in prospect avand mai mult caracter infomraţional, asigurarea va fi
făcută in cadrul incheierii contractului, atenţionind consumatorul odată in plus despre
dreptul său la restituire. Asigurarea are, pe de asupra, şi scopul includerii
indubitabile a dreptului de restituire a consumatorului in contract. Ca urmare, prin
asigurarea dreptului la restituire intreprinzătorul se obligă (incă odată) in mod expres
de a acorda consumatorului dreptul la revocare in forma restituirii bunului cumpărat.
b) Art. 750 alin. 1 lit. c prevede posibilitatea asigurării “pe un suport trainic”. Datorită
caracterului asigurării – modificarea modului de exercitare a dreptului la revocare
prevăzut la art. 749 prin limitarea acestuia cu dreptul la restituire – asigurarea va fi
necesară in forma in care este incheiat contractul. Dacă contractul se incheie in
formă scrisă, asigurarea va trebui făcută de asemenea in forma contractului.
c) Asigurarea va fi făcută cel tarziu la momentul incheierii contractului. Aceasta va
putea fi făcută şi ulterior, dacă ea nu a fost făcută la acest moment. Privind efectele
lipsei asigurării sau asigurării nevalabile, vezi infra IV.
 III. Exercitarea dreptului la restituire (alin. 2)
1. Nelimitat. Dreptul la restituire nu poate fi limitat. Prin urmare, la fel ca şi in cazul
art. 749, dreptul la restituire nu poate fi prevăzut cu condiţii, in special de obligaţia
de a jusitifica restituirea.
2. Termenul. a) Dreptul la restituire poate fi exercitat conform art. 750 alin. 2
coroborat cu 749 alin. 2 in “interiorul” a două săptămini. Termenul nu poate incepe a
curge inainte de recepţionarea completă a bunului achiziţionat prin contract. In
vederea dovezii recepţionării intreprinzătorul poate prevedea obligaţia
consumatorului de a semna o recipisă de recepţie.
b) Pentru restituirea in termen decisivă nu este data recepţiei bunului de către
intrepinzător, ci data expediereii bunului.
3. Expedierea. Inapoierea bunului prin restituire va avea loc, de obice, prin
expedierea acestuia prin sevicii postale. Suportarea cheltuielilor reste regelementată
de art. 751 alin. 2.
4. Preluarea. Dacă mărimea sau cantitatea bunului nu permite expedierea acestuia,
bunul va fi preluat de către intreprinzător. O asemenea obligaţie poate, in vederea
evitării litigiilor, prevăzută in asigurarea intreprinzătorului conform art. 750 alin. 1 lit.
c de a prelua bunul de la consumator, dacă acesta intenţionează să-l restituie. O
justificare a consumatorului privind restituirea nu este necesară nici in acest caz.
IV. Efectele juridice şi sarcina probei
1. Generalităţi. Efectele juridice referitoare la exercitarea dreptului de a restitui
bunul de către consumator rezultă din art. 750 şi din art. 751.
2. Nerestituirea. Dacă consumatorul a fost prealabil notificat valabil conform art.
750 alin. 1 şi acesta nu exercită dreptul său la revocare in termenul in „interiorul” a 2
săptămini contractul rămine valabil, nemaiputind fi atacat decat conform regulilor
generale.
3. Restituirea in termen. Restituirea in termen a voinţei exprimate in sensul
incheierii contractului are ca efect rezoluţiunea contractului. Pentru expedierea in
termen este suficientă data expedierii, data recepţiei fiind irelevantă. Pentru detalii a
se vedea infra art. 751.
4. Lipsa notificării/asigurării; notificarea/asigurarea nevalabilă. a) Art. 750
urm. nu prevede efecte juridice pentru cazul in care dispoziţiile referitoare la
notificarea şi asigurarea consumatorului nu au fost indeplinite sau acestea sunt
neconforme. In aceste cazuri consumatorul va putea restitui nelimitat in timp
voinţa exprimată, deoarece dreptul de restituire nu se stinge in lipsa unei notificări şi
asigurări valabile: din cauza lipsei momentului in care a fost asigurat valabil,
termenul de revocare nu a inceput să curgă. Intreprinzătorul va suporta riscurile
restituirii după scurgerea unui termen indelungat, intrucit acestuia ii revine obligaţia
de a notifica şi asigura consumatorul in mod valabil despre dreptul la restituire.
b) In cazul lipsei notificării sau asigurării sau invalidităţii uneia din acestea utilizatorul
poate efectua mai tarziu sau repeta notificarea şi asigurarea faţă de consumator.
In acest caz termenul de 2 săptămini prevăzut pentru exercitarea dreptului la
revocare de către consumator va curge de la momentul asigurării valabile.
5. Sarcina probei. Intreprinzătorului ii revine sarcina probei tuturor faptelor in baza
cărora acesta susţine nerespectarea de către consumator a termenului de restituire.
Utilizatorul va face, in special, dovada notificării corespunzătoare in prospect,
asigurării, conformităţii notificării şi asigurării cu dispoziţiile art. 750 alin. 1,
momentul asigurării, posibilitatea luării la cunotinţă (art. 752 alin. 1 prop. 2).
Consumatorului ii revine sarcina dovezii expedierii şi, după caz, a receptării de către
destinatar a bunului (art. 752 alin. 2).

Articolul 751. Consecintele juridice ale revocarii si restituirii

(1) In cazul dreptului de revocare si de restituire, prevederile referitoare la

rezolutiune se aplica in modul corespunzator daca nu este prevazut altfel. Termenul
stabilit la art. 617 alin.(4) incepe sa curga o data cu declararea revocarii sau
restituirii de catre consumator.
(2) Consumatorul este obligat sa inapoieze bunul pe cheltuiala si riscul
intreprinzatorului.
(3) In cazul prevazut la art. 738 alin.(2) lit.c), consumatorul raspunde si pentru
inrautatirile survenite prin folosirea bunului daca anterior a primit lamuriri asupra
consecintelor juridice si posibilitatii de a le evita. Dispozitiile art. 738 alin.(2) lit.c) se
aplica doar in cazul in care consumatorului nu s-au dat astfel de lamuriri si nici
lamuriri in privinta dreptului sau de revocare, iar el nu a putut afla in alt mod despre
acest drept.
(4) Nu exista alte drepturi decit cele stipulate.

I. Generalităţi
1. Scopul normei. Efectele juridice a exercitării sau neexercitării dreptului la
revocare de către consumator rezultă parţial din art. 749 şi 750 (vezi supra). Art. 751
are scopul de a concretiza “consecinţele juridice ale revocării sau restituirii” care nu
rezultă implicit din dispoziţiile sus menţionate şi de a le canaliza in direcţia unui
echilibru echitabil intre interesele părţilor contractante. Art. 751 se aplică atat
„revocării” in sensul art. 749 cat şi „restituirii” reglementată in art. 750.
2. Imperativul reglementării. Necesitatea unei reglementări exprese rezultă din
unele efecte „colaterale” produse de inseşi instituţia revocării: contractul incheiat
intre intreprinzător şi consumator, cu dreptul la revocare al acestuia din urmă,
constituie un contract valabil incheiat. Prestaţia părţilor contractante este o prestaţie
valabilă. Exercitarea dreptului la revocare are ca efect rezoluţiunea contractului.
Conform regulilor generale (art. 733 urm.) părţile ar fi obligate la restituirea
prestaţiilor primite (art. 738). Totuşi, regulile generale nu sunt in stare de a proteja
intreprinzătorul impotiva unui comportament neadecvat al consumatorului, care,
cunoscind posibilitatea revocării, foloseşte bunul conform destinaţiei in perioada
termenului de revocare (2 săptămini), urmand a restitui intreprinzătorului la
revocarea in termen un bun de o valoare scăzută, acest bun nemai putind fi
considerat un bun nou de o valoare maximă (de ex. folosirea unui autoturism nou
pentru o perioadă de 2 săptămani are ca efect reducerea considerabilă a preţului
acestuia); conform art. 738 alin. 1 lit. c intreprinzătorul nu ar avea dreptul de a cere
compensarea valorii pierdute prin „uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă
destinaţiei”. Un asemenea rezultat, favorizat de instituţia revocării, ar avea efecte
negative incomensurabile pentru intreprinzător. Art. 751 are menirea de a contracara
un asemenea comportament al consumatorului prin stabilirea unor reguli derogatorii
de la art. 733 urm.
II. Rezoluţiunea contractului (alin. 1)
1. Dispoziţii aplicabile. a) Conform art. 751 alin. 1 prop. 1 asupra raporturilor
dintre intreprinzător şi consumator după exercitarea dreptului la revocare sau
restituire de către acesta din urmă se aplică prevederile referitoare la rezoluţiunea
contractului (art. 733 urm.) in mod corespunzător, dacă nu este prevăzut altfel (art.
751 alin. 3). Prin urmare, in mod corespunzător se vor aplica dispoziţiile art. 738
alin. 1, 2 (cu excepţiile prevăzute la art. 751 alin. 3), 4, 739 єi 740. Celelalte
dispoziţii ale art. 733 urm. se referă la temeiurile şi condiţiile exercitării dreptului de
a cere rezoluţiunea contractului, acestea fiind substituite in cazul dreptului
consumatorului la revocare de art. 749 şi 750 şi, ca urmare, nesusceptibile de a fi
aplicate in baza trimiterii art. 751.
b) Din acelaşi considerent nici art. 742 nu poate fi aplicabil in mod corespunzător,
chiar dacă art. 749 şi 750 nu prevăd modul de exercitare a dreptului de revocare in
cazul unei pluralităţi de consumatori sau intreprinzători. Exercitarea dreptului la
revocare este guvernată de alte principii decat cele prevăzute la art. 733 urm.,
aceleaşi reguli fiind aplicabile şi in cazul pluralităţii de creditori şi debitori. Art. 751
face trimitere expresă doar la consecinţele prevăzute la art. 733 urm., nu şi la modul
de exercitare şi stingere a dreptului la rezoluţiune, art. 742 reglementind tocmai
aceste aspecte.
2. Punerea in intarziere. Art. 751 alin. 1 prop. 2 face trimitere la dispoziţia art. 617
alin. 4 care reglementează punerea in intarziere a debitorului in anumite cazuri (notă
de plată sau alte invitaţii de plată similare) prin scurgerea unui termen de 30 zile. Art.
751 alin. 1 prop. 1 introduce „declaraţia revocării” şi „restituirea bunului”, alături de
cazurile prevăzute la art. 617 alin. 4, in calitate de acte de la care incepe a curge
termenul de 30 zile. In acest fel consumatorul este eliberat de obligaţia punerii in
intarziere a intreprinzătorului conform regulilor generale, declararea
revocării/restituirea bunului şi expirarea unei perioade de 30 zile fiind suficiente.
III. Locul executării; sarcina cheltuielilor şi a riscului
1. Locul executării. Conform art. 750 alin. 1 locul consumatorul are dreptul de a
restitui bunul pe cheltuiala şi riscul intreprinzătorului. Din cumularea acestor două
elemente rezultă, că locul de executare valabilă a prestaţiei este locul unde işi are
domiciliul debitorul. Aceasta este valabil atat pentru cazul revocării prin declaraţie
conform art. 749 alin. 1 (intreprinzătorul fiind de ex. obligat de a prelua bunul de la
consumator, dacă nu s-a prevăzut obligaţia consumatorului de a restitui bunul prin
expediere) cat şi pentru inapoierea bunului prin expediere conform art. 750 (bunul
fiind expediat de către consumator de la locul domiciliului său).
2. Sarcina cheltuielilor.
a) Dacă revocarea are loc prin declaraţie de revocare, intreprinzătorul urmind a
prelua bunul de la consumator, cheilutielile de preluare a bunului vor fi suportate de
către intrepinzător.
b) Expedierea bunului va avea loc, de asemenea, pe cheltuiala intreprinzătorului.
Cheltuielile trebuie să se incadreze in limitele cheltuielilor obişnuite pentru
expedierea unor bunuri de un volum şi/sau o cantitate comparabil(ă). Intrucat nu
momentul recepţionării bunului, ci acela al expedierii acestuia este relevant pentru
respectarea termenului de revocare, nu este necesară nici trimiterea cu servicii de
expediţie rapide. Utilizatorul poate prevedea in mod expres un anumit mod de
expediere.
3. Suportarea riscurilor. a) Dacă revocarea contractului are loc prin declaraţia
consumatorului, utilizatorul urmand a prelua bunul de la consumator, riscul
deteriorării sau pierii fortuite a bunului după revocarea contractului va fi suportat de
către intreprinzător. Consumatorul va răspunde, insă, pentru deteriorarea bunului cu
intenţie sau culpă gravă conform regulilor generale.
b) Prin expedierea bunului in termenul de revocare de către consumator are loc
atat revocarea contractului cat şi executarea prestaţiei de restituire a bunului.
Riscurile deterioriării sau pierii bunului survenite după acest moment, de ex. din
cauza transportului, vor fi suportate de intreprinzător. Consumatorul va răspunde,
insă, pentru intenţie sau culpa gravă la impachetarea neadecvată a bunului.
IV. Compensarea contravalorii folosirii bunului (alin. 3)
1. Generalităţi. a) Compensarea valorii in locul restituirii in natură a prestaţiei are
loc conform regulilor generale stipulate la art. 738 alin. 1 şi 2. Legea prevede pentru
intreprinzător posibilitatea transferării asupra consumatorului a riscului scăderii
valorii bunului prin folosirea conformă a acestuia de către consumator in perioada
termenului de revocare („inrăutăţirile survenite prin folosirea bunului”). De
asemenea, consumatorul va suporta, in anumite condiţii, şi riscul deteriorării şi
pieirii bunului in perioada termenului de revocare. Prin urmare, art. 751 alin. 2
prevede o limitare a răspunderii privilegiate a consumatorului prevăzute la art. 738
alin. 2 lit. c, deoarece in cazul inexistenţei art. 751 alin. 3 consumatorul nu ar fi fost
obligat la restituirea contravalorii folosirii conforme.
b) Consumatorul răspunde pentru scăderea valorii bunului prin utilizarea conformă
indiferent de culpa sa.
2. Răspunderea pentru folosirea conformă (alin. 3 prop. 1).
a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 1 pentru fundamentarea răspunderii consumatorului
şi pentru „inrăutăţirile survenite prin folosirea bunului” este necesară o notificare
expresă asupra „consecinţelor juridice” şi „posibilităţii de a le evita”.
(1) Obligaţia intreprinzătorului de a lămuri consumatorului „consecinţele juridice”
inseamnă atenţionarea consumatorului asupra răspunderii pentru scăderea valorii
bunului, dacă acesta urmează a folosi bunul in perioada termenului de revocare
conform destinaţiei sale. Intreprinzătorul nu este, in schimb, obligat de a indica
mărimea contravalorii pe care urmează a o restitui consumatorul, intrucat scăderea
valorii depinde de imprejurări de fapt care nu pot fi determinate in prealabil.
(2) Intreprinzătorul este, de asemenea, obligat de a explica consumatorului modul de
evitare scăderii valorii bunului ce urmează a fi restituită de către consumator
conform art. 751 alin. 3 prop. 1 in cazul in care acesta revocă contractul conform art.
749, 750. Explicaţia nu se poate limita la atenţionarea consumatorului de a folosi
bunul abia după expirarea termenului de revocare. Hotărator este, dimpotrivă,
explicarea modului de examinare a produsului – fără folosinţa propriu-zisă a
acestuia – astfel incat să nu aibă loc o scădere a valorii bunului. O asemenea
necesitate rezultă din dreptul consumatorului la examinarea bunului achiziţionat, fără
ca examinarea in sine să constituie baza răspunderii pentru scăderea valorii bunului;
dreptul la examinare şi folosinţa propriu-zisă a acestuia constituie două elemente
diferite (de ex.: probarea unei perechi de pantofi in scopul constatării mărimii
acestora se deosebeşte de purtarea efectivă a acestora in decursul a două
săptămini). Deosebirea dintre aceste elementea va fi, in realitate, uneori greu de
realizat, astfel că va ţine de obligaţia intreprinzătorului de a determina modul de
examinare a bunului fără ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a
acestuia. Determinarea incertă a modului de evitare a scăderii valorii bunului se va
interpreta in defavoarea intreprinzătorului.
(3) Notificarea va fi făcută in forma prevăzută la art. 752 alin. 1. Deşi art. 751 alin. 3
nu prevede in mod expres, necesară este – prin analogie cu art. 749 alin. 3 – punerea
notifcării la dispoziţia consumatorului şi formularea clară a acesteia (principiul
transparenţei). O asemenea obligaţie rezultă atat din art. 751 alin. 3 prop. 2 cat şi
din scopul art. 749 urm. de a proteja interesele consumatorului: orice restrangere a
drepturilor necesitind comunicarea expresă şi transparentă consumatorului, astfel
incat acesta să poate conştientiza consecinţele comportamentului propriu. Prin
urmare, relevarea modului de examinare a bunului de ex. in clauzele contractuale
standard ale intreprinzătorului nu este suficientă pentru realizarea condiţiei art. 751
alin. 3, dacă nu este de aşteptat că consumatorul va lua efectiv cunoştinţă de
acestea.
b) Deşi art. 751 alin. 3 prop. 1 nu diferenţiază expres intre folosirea „conformă” şi
„neconformă” a bunului, aceasta rezultă din trimiterea la art. 738 alin. 2 lit. c. Prin
urmare, art. 751 alin. 3 prop. 1 are ca scop constituirea răspunderii consumatorului
pentru scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia
(răspundere exclusă in cadrul art. 738 alin. 2 lit. c). Răspunderea consumatorului
pentru scăderea valorii bunului ca rezultat a deteriorării sau pieirea bunului se
reglementează de regulile generale (vezi infra 3).
c) Drepul la examinare. Consumatorul are dreptul de a examina bunul achiziţionat.
Deşi legea nu o prevede expres, scăderea valorii ca urmare a examinării bunului, fără
ca prin aceasta să aibă loc şi folosirea propriu-zisă a acestuia, nu poate constitui
obiectul răspunderii consumatorului. Intrucat conform art. 751 alin. 3 determinarea şi
lămurirea modului de examinare fără scăderea valorii bunului ţine de obligaţia
intreprinzătorului, nedeterminarea sau determinarea incertă a modului de examinare
reprezintă riscul intreprinzătorului.
3. Răspunderea pentru deteriorarea sau pieira bunului (alin. 3 prop. 1).
a) Art. 751 reglementează „inrăutăţirile” pentru folosirea bunului. Folosirea acestuia
poate fi conformă destinaţiei bunului (vezi supra 2) sau neconformă, avand ca efect
deteriorarea sau pieirea bunului. In ultimul caz se vor aplica regulile generale
prevăzute la art. 738. Conform art. 738 alin. 2 lit. c partea 1 consumatorul este
obligat la restituirea contavalorii deteriorării sau pieirii bunului. O asemenea obligaţie
a consumatorului lipseşte, dacă deteriorarea sau pieirea s-a produs cu toate că
consumatorul a dovedit diligenţa unui bun proprietar (art. 738 alin. 4 lit. d).
b) Reglementarea deteriorării sau pieirii bunului aflat la consumator conform
regulilor generale nu corespunde intru totul raporturilor dintre consumator şi
intreprinzător, fiind necesară – de lege ferenda – o intensificare a obligaţiei de
diligenţă a consumatorului. Dacă consumatorul a fost valabil notificat atat despre
dreptul său la revocare cat şi despre modul de evitare a scăderii valorii bunului,
acesta trebuie să dea dovadă de o diligenţă sporită in vederea conservării bunului.
Aceasta rezultă din poziţia juridică diferită a unei părţi contractante care cere
rezoluţiunea contractului conform regulilor generale şi a unui consumator: prima
porneşte de la valabilitatea contractului, considerind bunul ca fiind de ex. in
prorietatea sa, astfel că ea poate fi obligată, necunoscind evenimentul viitor al
rezoluţiunii, doar la diligenţa bunului proprietar; consumatorul, in schimb, cunoaşte
dreptul la revocare (şi probabil chiar intenţionează de a face uz de acesta), astfel că
diligenţa acestuia in privinţa bunului urmează a fi sporită. Prin urmare, la
răspunderea consumatorului pentru deteriorarea sau pierea bunului ar trebui aplicate
reguli mai stringente decat in cazul art. 738 alin. 4 lit. d, neglijenţa acestuia neputind
fi trasferată in sarcina intreprinzătorului.
4. Eliberarea consumatorului de răspundere (alin. 3 prop. 2).
a) Conform art. 751 alin. 3 prop. 2, consumatorul este eliberat de răspunderea
pentru scăderea valorii bunului ca urmare a folosirii conforme a acestuia in cazul
lipsei notificării prevăzute la art. 751 alin. 3 prop. 1 sau a notificării dreptului la
revocare a consumatorului (art. 749, 750), dacă consumatorul nu a aflat in alt mod
despre acest drept. O asemenea eliberare de răspundere este indispensabilă,
intrucat răspunderea mai severă impusă de art. 751 alin. 3 prop. 1 se bazează tocmai
pe cunoasterea de către consumator atat a dreptului său la revocare cat şi a modului
de utilizare a bunului fără scăderea valorii acestuia. Cunoaşterea acestor fapte, de
ex. datorită pregătirii sa activităţii profesionale, reprezintă un „substitut” comparabil
al notificărilor prevăzute de lege in favoarea consumatorului, astfel că in asemenea
cazuri consumatorul nu este susceptibil de protecţie.
b) Conform reglementării actuale a art. 751 alin. 2 prop. 1, art. 751 alin. 1 prop. 2 nu
are nici o influenţă asupra răspunderii consumatorului pentru deteriorarea sau
pieirea bunului, intrucat aceasta se reglementează de regulile generale. Dacă, insă,
se va accepta o diligenţă sporită a consumatorului (vezi supra 3, b), art. 750 alin. 3
prop. 2 se va aplica şi in aceste cazuri in mod corespunzător, intrucat sporirea
gradului de diligenţă se bazează pe cunoaşterea dreptului la revocare şi utilizare
conformă a bunului. Prin urmare, necunoaşterea acestora (adică a dreptului la
revocare sau a modului de utilizare conformă a bunului) vor avea ca efect
necesitatea scăderii gradului de diligenţă a consumatorului la nivelul diligenţei unui
bun proprietar, astfel că consumatorul va răspunde conform regulilor generale
prevăzute la art. 738 alin. 2 lit. c, alin. 4 lit. d.
5. Sarcina probei. Dovada notificării consumatorului despre modul de folosire a
bunului fără scăderea valorii acestuia, inclusiv conţinutul acestora (art. 752 alin. 1
prop. 2), aparţine intreprinzătorului. De asemenea, dovada cunoaşterii de către
consumator in alt mod a dreptului său la revocare sau a notificării reglementate de
art. 751 alin. 3 prop. 2 se află in sarcina intreprinzătorului. Proba diligenţei unui bun
proprietar se va efectua de către consumator.
V. Alte drepturi
Art. 751 alin. 4 exclude in mod expres existenţa altor drepturi ale intreprinzătorului şi
consumatorului, stabilind astfel in mod clar, că raporturile dintre intreprinzător şi
consumator după exercitarea dreptului la revocare sunt guvernate in exclusivitate de
dispoziţiile privind rezoluţiunea contractului. Reglementarea se referă la drepturile
părţilor de a cere in special despăgubiri in baza unor alte dispoziţii normative. Prin
urmare, nu sunt aplicabile normele referitoare la executarea obligaţiilor (art. 602
urm.), privind culpa in contrahendo (art. 515 alin. 2), dispoziţiile referitoare la
răspunderea delictuală şi cele privind imbogăţirea fără justă cauză.

Articolul 752. Transmiterea informatiilor si a declaratiilor

(1) Informatiile si declaratiile sint puse la dispozitia consumatorului pe un suport de

date trainic daca i-au parvenit sub forma de document sau sub o alta forma lizibila
care ii permite sa reproduca intocmai informatiile intr-un termen corespunzator
cerintelor actului juridic. Sarcina probei pentru continutul informatiilor sau declaratiei
revine intreprinzatorului.
(2) Prevederile alin.(1) se aplica in modul corespunzator si declaratiilor
consumatorului fata de intreprinzator.

I. Generalităţi
1. Scopul normei. Art. 749 – 751 prevăd mai multe obligaţii ale intreprinzătorului de
a pune consumatorului la dispoziţie anumite informaţii. De asemenea, consumatorul
urmează a declara revocarea intr-o anumită formă. Art. 752 are scopul de a
determina caracteristicile suportului pe care asemenea informaţii sunt transmise de
către o parte celeilalte. Necesitatea reglementării rezultă din multitudinea de opţiuni
pe care părţile le au la dispoziţie, de ex. pe hirtie (scris de mană, fax, telex, etc.),
suport de masă plastică sau un alt suport asemănător, in forma unor date
informaţionale (email, pagina web, sms, etc.).
2. Limitări.
a) Dispoziţiile art. 752 se aplică doar raporturilor intre intreprinzător єi
consumator. Imposibilitatea aplicării directe a acestora asupra altor categorii de
raproturi juridice rezultă din locul sistematic al art. 752 in cadrul reglementărilor
privind contractele cu consumatorii.
b) Indeplinirea condiţiilor suportului trainic nu eliberează părţile de obligaţia
respectării formei scrise sau autentice cerute expres de lege pentru anumite
categorii de acte (art. 209). Din acest considerent, art. 752 constituie o normă
specială faţă de art. 209 in privinţa transmiterii verbale a informaţiilor cerute de art.
749 – 751, inlocuind forma verbală prin necesitatea unui suport trainic, nu insă şi lex
speciales in ceea ce priveşte necesitatea forma scrise sau autentice.
II. „Suport trainic”
1. Domeniul de aplicare. Dispoziţiile art. 752 referitoare la forma de transmitere a
informaţiilor se aplică atat intreprinzătorului cat şi consumatorului (art. 752 alin. 2).
In privinţa intreprinzătorului art. 752 se aplică tuturor informaţiilor pe care acesta
urmează a le pune la dispoziţia consumatorului conform art. 749 – 751; consumatorul
va respecta condiţiile art. 752 doar in cazul formei de transmitere a declaraţiei de
revocare a contractului conform art. 749 alin. 2.
2. Noţiune. Art. 752 alin. 1 prop. 1 conţine o definiţie legală a „suportului trainic”
care conţine informaţiile pe care părţile urmează a le comunica uan alteia. Prin
„trăinicia” suportului legea intenţionează limitarea suportului doar la un cadru
rezistent şi durabil, de natură a a exista şi putea fi utilizat la orice moment dat in
viitor. Aceasta este necesar in special in vederea asigurării probelor de către părţi,
dar şi a revizuirii informaţiei transmise de către o parte celeilalte.
3. Document. Noţiunea de document in cadrul art. 752 se va inţelege prin prisma
suportului şi nu a conţinutului acestuia. Prin urmare, document va constitui orice
suport de hartie sau suporturi asemănătoare acestora de natură a reda imun
influenţei unor factori externi şi durabil informaţia plasată pe suport. Documente vor
fi de ex. suporturile de hartie scrise manual, imprimate, fotocopiate, etc.
4. Altă formă. a) Legea nu limitează natura suportului doar la documente.
Dezvoltarea technologică şi a mediilor de comunicaţie impune o adaptarea a cadrului
juridic la aceste realităţi. De aceea art. 752 alin. 1 prop. 1 permite transmiterea
informaţiilor şi „sub o altă formă lizibilă care ii permite sa reproducă intocmai
informaţiile intre-un termen corespunzător cerinţelor actului juridic”. Prin urmare, in
această categorie urmează a fi incluse transmiterea informaţiei prin fax, telex, email,
plasarea informaţiilor pe pagina web, etc.
b) Necesar este ca suportul să conţină informaţiile intr-o formă lizibilă. Această
condiţie rezultă implicit din faptul, că intreprinzătorul şi consumatorul urmează a
transmite unul altuia informaţii in forma unor texte, astfel că suportul trebuie să fie
apt de a fi citit fără eforturi suplimentare ale părţilor. In privinţa transmiterii
informaţiilor in forma unor date informaţionale lizibilitatea impune, de asemenea,
culegerea sau stocarea textului intr-un anumit program sau format de uz curent,
astfel că partea contractantă să aibă acces la informaţii fără eforturi deosebite (de
ex. fără necesitatea a achiziţionării de software speciale).
c) Suportul trebuie să fie de natură a reproduce intocmai informaţiile transmise,
urmind a garanta intersele părţilor impotriva unor erori cauzate de transmiterea
eronată a informaţiilor. Această condiţie este, de regulă, indeplinită in cazul
transmiterii informaţiei prin fax, telex, etc. In cazul altor suporturi, de ex. in forma
unor date informaţionale via email sau pagina web, acestea urmează a fi astfel
concepute, incat să reproducă şi la destinatar informaţia in acelaşi conţinut şi formă.
Acest aspect este in special important pentru transmiterea informaţiilor (de ex. prin
plasarea pe web), deoarece accesarea acestora cu programe in versiuni inferioare
(dar curente) nu permite intotdeauna reproducerea intocmai a informaţiilor cuprinse
in forma originală.
d) Reproducere informaţiilor trebuie să aibă loc intr-un termen „corespunzător
cerinţelor actului juridic”. Această condiţie rezultă din necesitatea respectării in
cadrul art. 749 – 750 unei anumite succesiuni a actelor juridice a intreprinzătorului şi
consumatorului. Astfel, de ex. notificarea despre dreptul de a revoca contractul va
urma incheierii acestuia iar luarea la cunoştinţă a prospectului in absenţa
intreprinzătorului presupune reproducerea la timp a informaţiilor, etc.
e) Deşi art. 752 alin. 1 prop. 1 nu o prevede in mod expres, pentru realizarea „unei
alte forme” este necesară, de asemenea, posibilitatea stocării informaţiei. Aceasta
rezultă din scopul art. 752 de a garanta existenţa unor „suporturi trainice” de natură
a fi utilizate şi in viitor de către părţi (de ex. notificarea privind dreptul
consumatorului de a revoca contractul trebuie să poată fi stocată, astfel incat
consumatorul să o poată reciti sau utiliza in alte scopuri mai tarziu). Pentru fax sau
telex această condiţie este realizată prin imprimarea acestora pe hartie.
Transmiterea informaţiilor in forma unor date informaţionale trebuie să fie apte de a
fi stocate, fără ca prin aceasta să fie afectate lizibilitatea şi aptitudinea de a fi
reproduse intocmai in orice moment.
III. Sarcina probei
Conform art. 752 alin. 1 prop. 2 şi alin. 2 intreprinzătorul şi consumatorul suportă
sarcina probei conţinutului informaţiilor şi a declaraţiilor prorprii făcute in una din
formele prevăzute la art. 752. Din aceasta rezultă, de asemenea, că fiecare din părţi
va suporta şi sarcina probei transmiterii corespunzătoare a infrormaţiei. Pentru detalii
a se vedea supra art. 749, IV, 5 şi 750, IV, 5.

T i t l u l III
CATEGORIILE DE OBLIGATII
Capitolul I
VINZAREA-CUMPARAREA
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA VINZARE-CUMPARARE
Articolul 753. Contractul de vanzare-cumpărare.

(1) Prin contractul de vanzare-cumpărare, o parte (vanzător) se

obligă să predea un bun in proprietate celeilalte părţi (cumpărător), iar
acesta se obligă să preia bunul şi să plătească preţul convenit.
(2) Vanzătorul se obligă să remită, concomitent cu predarea bunului,
documentele referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă in contractul de
vanzare-cumpărare nu este prevăzut altfel.
(3) Dacă preţul nu este indicat direct in contractul de vanzare-
cumpărare, părţile pot conveni asupra modului de determinare a lui.

(1) Alineatul 1 al articolului defineşte contractul de vanzare-cumpărare. Din

obligaţia vanzătorului de a preda bunul rezultă, că vanzătorul trebuie să fie
proprietarul bunului şi, odată cu predarea bunului să transmită şi dreptul de
proprietate asupra lui. Conform articolului 315 al Codului Civil proprietarul are drept
de posesiune, folosinţă şi de dispoziţie asupra bunului.
Contractul de vanzare-cumpărare este un contract sinalagmatic, deoarece
creează obligaţii reciproce şi interdependente, părţile avand şi drepturi şi obligaţii
(art.704 Cod.civ.). Astfel, obligaţia de preluare a bunului de către cumpărător este
corelată cu obligaţia vanzătorului de a preda bunul. Vanzătorul nu poate fi obligat a
preda lucrul, decat dacă cumpărătorul este ţinut in aceeaşi măsură de a-l lua in
primire, asigurandu-se, astfel, una din finalităţile contractului, aceea de a pune lucrul
in stăpanire de fapt şi de drept a cumpărătorului.
Art.757 al Codului civil reglementează termenul predării bunului
(2) Din prevederile alineatului 2 rezultă, că vanzătorul este obligat să remită
documentele referitoare la bun la momentul, in locul şi in forma prevăzută de
contract. Dacă in contract lipseşte o asemenea stipulaţie, vanzătorul se obligă să
remită documentele referitoare la bun, concomitent cu predarea bunului.
De regulă, vanzătorul trebuie să prezinte documentele care atestă dreptul de
proprietate asupra bunului. In unele cazuri insăşi legea stabileşte documentele
necesare de a fi prezentate. De exemplu, in cazul in care obiectul contractului de
vanzare-cumpărare il constituie un bun imobil, vanzătorul trebuie să prezinte
documentul ce confirmă dreptul de proprietate asupra imobilului, precum şi extrasul
din registrul bunurilor imobile.
Deseori, pentru a se asigura că marfa corespunde calităţii prevăzute in
contract, părţile stipulează o clauză prin care vanzătorul se obligă să anexeze mărfii
livrate atestate de calitate, de garanţie, buletine de analiză, cartea tehnică a
produsului sau alte documente de certificare a calităţii.
In ceea ce priveşte forma in care trebuie prezentate documentele, aceasta
include numărul de copii, limba in care vor fi intocmite şi felurile duplicatelor
utilizate, de exemplu scrise, xeroxate, dactilografiate etc.
(3) Preţul este suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească
vanzătorului, in schimbul bunului cumpărat. Preţul corespunde bunului vandut.
Conform articolului 756 al Codului civil, preţul trebuie să fie exprimat in bani.
Din alineatul 3 al prezentului articol rezultă, că un contract de vanzare-
cumpărare se consideră valabil incheiat, chiar dacă preţul nu este indicat direct in
contract. De asemenea, părţile nu sunt obligate să stipuleze in contract modul de
determinare a preţului. Părţile au opţiunea de a conveni sau nu asupra modului de
determinare a preţului.
Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de
voinţă al părţilor, prin negociere sau prin aderarea pură şi simplă a cumpărătorului la
preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea, şi vanzătorul poate să
adere la oferta de cumpărare inaintată de cumpărător, in care acesta stabileşte
singur preţul.
 Preţul mărfii este determinat dacă cuantumul lui este convenit de părţi in
momentul incheierii contractului.
Părţile pot stipula in contract numai elementele pe baza cărora preţul va
putea fi determinat in viitor, cel tarziu la data exigibilităţii obligaţiei de plată.
Determinarea preţului nu presupune şi stabilirea modalităţii de plată, de
exemplu, printr-o singură prestaţie sau in rate, ori a termenului plăţii, aceste
elemente urmand a fi determinate separat.

Articolul 754. Cheltuielile de vanzare a unui bun mobil

(1) Cheltuielile de predare a bunului mobil, in particular de măsurare,

cantărire şi ambalare, sunt puse in sarcina vanzătorului, iar cheltuielile de
primire şi transportare a bunului din locul incheierii contractului sunt puse
in sarcina cumpărătorului, dacă in contract nu este prevăzut altfel.
(2) In cazul in care contractul de vanzare-cumpărare a unui bun mobil
trebuie autentificat şi inregistrat, cumpărătorul suportă costul autentificării
notariale, al inscrierii in registrul public respectiv şi al transferului
proprietăţii.

(1) Conform normei comentate, părţile sunt in drept să stipuleze in contract

cine va suporta cheltuielile de vanzare a bunului mobil, cu excepţia cheltuielilor ce ţin
de autentificarea notarială, inscrierea in registrul public respectiv şi al transferării
proprietăţii, care sunt puse in sarcina cumpărătorului. Dacă părţile nu au stipulat in
contract cine va suporta cheltuielile de vanzare, atunci cheltuielile de predare a
bunului vor fi suportate de vanzător, iar cheltuielile de preluare şi transport vor fi
suportate de cumpărător. Referitor la cheltuielile de transport este necesar de
remarcat, că acestea depind de locul incheierii contractului, deoarece dacă părţile nu
au stipulat expres in contract cine va suporta cheltuielile de transport, atunci
cumpărătorul, in baza prezentului articol este obligat să suporte cheltuielile de
transport de la locul incheierii contractului şi pană la destinaţie. Prin urmare, in
situaţia in care contractul a fost incheiat la sediul vanzătorului, cumpărătorul va
suporta cheltuielile de transportare de la sediul vanzătorului, iar cand contractul a
fost incheiat la sediul cumpărătorului, obligaţia de transportare a bunului pană la
locul incheierii contractului revine vanzătorului. In acest caz cumpărătorul va suporta
cheltuielile de transport de la sediul său şi pană la locul de destinaţie.
(2) In legislaţie este prevăzută o singură situaţie cand autentificarea notarială
a vanzării bunurilor mobile este obligatorie. Astfel, conform art.152 (9), actul juridic
de instrăinare a părţii sociale in societatea cu răspundere limitată se autentifică
notarial sub sancţiunea nulităţii.
Conform Legii nr.1134-XIII din 02.04.1997 privind societăţile pe acţiuni, art.18
(2), achizitorul de valori mobiliare se investeşte cu dreptul de proprietate asupra lor
din momentul efectuării inscrierii repective in registrul deţinătorilor valorilor
mobiliare ale societăţii sau in documentaţia de evidenţă a deţinătorului nominal al
valorilor mobiliare in modul stabilit de legislaţie. Potrivit Legii 199-XIV din 18.11.1998
cu privire la piaţa valorilor mobiliare, art.24 (2) cumpărătorul obţine toate drepturile
conferite de valoarea mobiliară repectivă din momentul inregistrării in registru a
dreptului de proprietate asupra valorii mobiliare. Valoarea mobiliară constituie titlul
financiar care confirmă drepturile patrimoniale sau nepatrimoniale ale unei persoane
in raport cu altă persoană, drepturi ce nu pot fi realizate sau transmise fără
prezentarea acestui titlu financiar, fără inscrierea respectivă in registrul deţinătorilor
de valori mobiliare nominative ori in documentele de evidenţă ale deţinătorului
nominal al acestor valori mobiliare.
Conform Legii nr.110-XIII din 18.05.1994 cu privire la arme, art.26 (3)
organele teritoriale ale poliţiei duc evidenţa operativă a armelor şi muniţiilor
aferente, achiziţionate de persoanele fizice cu titlu de proprietate privată. Datele
referitoare la achiziţionarea armelor de foc sunt transmisein termen de 24 de ore
Ministerului Afacerilor Interne pentru a fi inscrise in Registrul de stat al armelor.
Hotărarea Guvernului 1173 din 19.12.1997 interzice circulaţia pe teritoriul Republicii
Moldova a armelor individuale şi muniţiilor aferente neincluse in Cadastrul de stat al
armelor, inclusiv a celor ce nu se află la evidenţa organelor corespunzătoare ale
Ministerului Afacerilor Interne, Ministerului Apărării, Serviciului de Informaţii şi
Securitate al Republicii Moldova.
Mijloacele de transport cumpărate urmează să fie inregistrate in Registrul de
Stat al mijloacelor de transport, tractoarelor, altor masini autopropulsate,
mecanismelor şi remorcilor.

Articolul 755. Cheltuielile de vanzare a unui bun imobil.

In cazul cumpărării unui teren sau unui alt bun imobil, cheltuielile de
intocmire, autentificare notarială şi de inscriere a contractului de vanzare-
cumpărare in registrul bunurilor imobile, precum şi cheltuielile de preluare
a documentelor necesare, sunt puse in sarcina cumpărătorului.

Articolul 755 stipulează expres, că toate cheltuielile ce ţin de vanzarea-

cumpărarea unui imobil revin cumpărătorului.
Conform articolului 288, alineat 2) şi 3) al Codului civil, la categoria bunurilor
imobile se raportă terenurile, porţiunile de subsol, obiectele acvatice separate,
plantaţiile prinse de rădăcini, clădirile, construcţiile şi orice alte lucrări legate solid de
pămant, precum şi tot ceea ce in mod natural sau artificial, este incorporat durabil in
acestea, adică bunurile a căror deplasare nu este posibilă fără a se cauza prejudicii
considerabile destinaţiei lor. Răman bunuri imobile materialele separate in mod
provizoriu de un teren, pentru a fi reintrebuinţate, atat timp cat sunt păstrate in
aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui bun imobil care sunt detaşate
provizoriu de acesta dacă sunt destinate reamplasării. Materialele aduse pentru a fi
intrebuinţate in locul celor vechi devin bunuri imobile.
Prin cheltuieli de intocmire a contractului se inţeleg cheltuielile de redactare a
contractului, onorariile plătite avocaţilor sau notarului, atunci cand acesta intocmeşte
contractul.
Prin cheltuieli de autentificare a contractului se inţelege taxa plătită notarului
pentru autentificarea contractului, excluzandu-se cheltuielile de intocmire a
contractului.
Prin cheltuieli de inregistrare a contractului se inţeleg taxele necesar de a fi
plătite oficiului cadastral pentru inregistrarea bunurilor imobile şi dreptului de
proprietate asupra lor.
Codul civil nu prevede expres obligativitatea autentificării notariale a
contractelor de vanzare-cumpărare a bunurilor imobile. Implicit, in articolul 680 se
menţionează că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită
formă sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră incheiat
in momentul indeplinirii condiţiei de formă. Prin urmare, legea specială este aceea,
care trebuie să stabilească forma contractului.
Legea Republicii Moldova privind preţul normativ şi modul de vanzare-
cumpărare a pămantului nr.1308-XIII din 25.07.97, publicată in Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.57-58/515 din 04.09.1997 şi republicată in Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.147-149 din 6.12.2001 in articolul 4, alineat 5 d) prevede că,
contractul de vanzare-cumpărare a terenurilor proprietate publică se autentifică
notarial; in articolul 5, alineat 3 c) este stipulat că, contractul de vanzare-cumpărare
a terenurilor proprietate privată se autentifică notarial; conform art.8, alin.4
contractul de vanzare-cumpărare a loturilor de pămant de pe langă casă trebuie
autentificat notarial; art.9, alin.8 prevede că, contractul de vanzare-cumpărare a
terenurilor proprietate publică, destinate construcţiilor trebuie autentificate notarial.
In decurs de 3 luni din data autentificării notariale a contractelor menţionate, acestea
urmează să fie prezentate la oficiul cadastral teritorial pentru a fi inregistrat.
Conform prevederilor art.12, alin.1 al Legii privatizării fondului de locuinţe nr.
1324-XII din 10.03.1993, publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova,
contractul de vanzare-cumpărare, transmitere-primire a locuinţei in proprietate
privată se autentifică notarial.
Concluzionăm, că doar contractele de vanzare-cumpărare a imobilelor
menţionate la alineatele precedente necesită să fie autentificate pe cale notarială
sub sancţiunea nulităţii. Pentru contractele de vanzare-cumpărare a altor bunuri
imobile părţile au opţiunea să aleagă dacă să autentifice sau nu un asemenea
contract.
Conform art.4, alin 2 al Legii Cadastrului bunurilor imobile, obiecte ale
inregistrării de stat sunt bunurile imobile, dreptul de proprietate asupra lor, alte
drepturi patrimoniale. Potrivit art.5 al aceleiaşi legi, bunurile imobile trebuie să fie
inregistrate in mod obligatoriu la oficiul cadastral teritorial in a cărui rază de
activitate se află bunul imobil.
In baza contractului de vanzare-cumpărare se transmite atat bunul, cat şi
dreptul de proprietate asupra lui. Conform art.321, alin.2 al Codului civil dreptul de
proprietate asupra bunurilor imobile se dobandeşte la data inscrierii in registrul
bunurilor imobile. Codul civil nu indică termenul in care un contract de vanzare-
cumpărare a unui imobil trebuie să fie inregistrat la cadastru. O asemenea menţiune
nu este stipulată nici in alte legi, cu excepţia Legii privind preţul normativ şi modul de
vanzare-cumpărare a pămantului, care prevede termenul de 3 luni din data
autentificării notariale a contractului.

Articolul 756. Preţul

(1) Preţul bunului trebuie să fie fixat in bani.

(2) Dacă in contractul de vanzare-cumpărare incheiat intre
comercianţi preţul bunului nu este determinat in mod expres sau implicit
printr-o dispoziţie care permite să fie determinat, se va considera, in lipsa
unor prevederi contrare, că părţile s-au referit tacit la preţul practicat in
mod obişnuit in momentul incheierii contractului in ramura comercială
respectivă pentru aceleaşi bunuri vandute in imprejurări comparabile. In
cazul in care nu există contracte similare, se va considera, in lipsa unor
prevederi contrare, că părţile s-au referit in mod tacit la un preţ practicat la
data predării bunurilor.
3) Dacă preţul bunului se determină in funcţie de greutatea lui,
greutatea netă este aceea care, in caz de indoială, determină preţul.

Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vanzării. Dacă
instrăinarea bunului se face nu pentru bani, dar in schimbul altui lucru, pentru
stingerea unei obligaţii sau in schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi
calificat vanzare-cumpărare.
Conform Legii Republicii Moldova cu privire la bani, Nr.123-XII din 15.12.1993,
publicată in Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3/51 din 30.03.1993, articolul 3
moneda naţională, leul, este unicul instrument de plată pe teritoriul Republicii
Moldova. Prin urmare, dacă contractul de vanzare cumpărare este intern, atunci in
contract ca monedă de plată poate fi indicat doar leul moldovenesc.
Determinarea preţului poate fi făcută direct şi concomitent cu acordul de
voinţă al părţilor prin negociere sau prin aderarea pură şi simplă a cumpărătorului la
preţurile fixe, expuse sau fixate concomitent. De asemenea şi vanzătorul poate să
adere la oferta de cumpărare inaintată de cumpărător in care acesta stabileşte
singur preţul.
Preţul mărfii este determinat, dacă cuantumul lui este convenit de părţi in
contract. Preţul bunului este determinat in mod expres atunci cand in contract se
indică cuantumul acestuia, prin inserarea unei clauze in acest sens. De exemplu:
„Preţul bunului care constituie obiectul contractului este de 10.000 (zece mii) lei.
Preţul bunului este determinat in mod implicit, atunci cand in contract se face referire
la lista preţurilor care se află la vanzător şi pe care cumpărătorul o cunoaşte sau
atunci cand se face referire la preţul constant, utilizat continuu in relaţiile de afaceri.
Este important de indicat timpul relevant pentru fixarea preţului şi de stabilit
cui aparţine dreptul de determinare. Articolul nu precizează cui aparţine dreptul de
stabilire a preţului. Intr-o atare situaţie, considerăm că vanzătorul trebuie să
stabilească preţul, care urmează să fie acceptat de cumpărător. Dacă părţile nu pot
ajunge la un acord comun in privinţa preţului, ele se pot adresa unui organ
competent.
Din prevederile articolului rezultă, că preţul nu constituie o condiţie esenţială
pentru incheierea contractului. Un contract de vanzare-cumpărare poate fi valabil
incheiat şi fără indicarea preţului.
Dacă preţul nu este determinat in mod expres sau implicit printr-o dispoziţie
care permite să fie determinat, se va considera, in lipsa unor prevederi contrare, că
părţile s-au referit tacit la preţul practicat in mod obişnuit in momentul incheierii
contractului in ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vandute in
imprejurări comparabile. Se va ţine seama de preţurile practicate la momentul
incheierii contractului, ceea ce inseamnă, că la momentul predării bunului vanzătorul
nu este in drept să mărească preţul, iar cumpărătorul nu poate să-l reducă. Dacă, in
momentul incheierii contractului există un nivel uniform al preţului, de la care doar
caţiva vanzători deviază, acest nivel de preţ va fi luat ca bază. Dacă preţurile diferă,
valoarea medie a preţului trebuie să fie calculată in baza preţului practicat de un
vanzător care deţine partea cea mai mare pe piaţa in cauză. La stabilirea preţului se
va ţine cont şi de celelalte condiţii ale contractului, cum sunt, de exemplu, locul
livrării, calitatea, cantitatea, ambalajul, cheltuielile de transport, asigurare etc.
Dacă, in momentul incheierii contractului nu există contracte similare şi
părţile nu stipulează in contract preţul mărfii sau modul de determinare a acestuia,
se consideră că părţile s-au referit la un preţ practicat la data livrării bunurilor.
(3) In cazul in care părţile au stipulat in contract, că preţul mărfii se determină
in funcţie de greutatea ei, stabilirea preţului are loc pe baza greutăţii nete a bunului.
Prin greutate netă, de obicei se inţelege greutatea totală a mărfii, excluzandu-se
greutatea ambalajului.
Prevederile alineatului 3 se aplică in cazul in care nici contractul, nici uzanţele
aplicate nu stabilesc metoda de determinare a greutăţii (netă sau brută) de care
depinde preţul mărfii. De exemplu, dacă părţile au convenit, că ambalajul va fi intors
vanzătorului, atunci se consideră că părţile au convenit să plătească preţul pentru
greutatea netă.
Conform articolului 779, vanzătorul este obligat să predea cumpărătorului
bunurile ambalate dacă in contract nu a fost stipulat altfel.

Articolul 757. Termenul predării bunului.

(1775)Vanzătorul trebuie să predea bunul:

a) la data stabilită in contract sau la data care poate fi dedusă din
contract;
b) in orice moment in cursul perioadei stabilite in contract sau
determinate prin referire la contract, cu excepţia cazului in care din
imprejurări nu rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului;
 c) intr-un termen rezonabil calculat de la data incheierii contractului,
in celelalte cazuri.
(2) Contractul de vanzare-cumpărare se consideră incheiat cu clauze
de executare strict la data stabilită dacă din contract rezultă clar că, la
incălcarea acestui termen, cumpărătorul pierde interesul faţă de
executarea contractului.
(3) Vanzătorul poate executa contractul cu clauze de executare strict
la data stabilită, inainte de acest termen sau după el numai cu
consimţămantul cumpărătorului.

(1) Predarea bunului constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea

acesteia la dispoziţia cumpărătorului la locul convenit in contract.
(a) In ce priveşte momentul predării mărfii, articolul 757 a) face o distincţie,
după cum momentul predării este o dată fixă sau o perioadă de timp.
In conformitate cu prevederile articolului 575 (2) al Codului civil, dacă in
contractul de vanzare-cumpărare este stabilită data la care trebuie livrată marfa,
cumpărătorul nu poate cere livrarea mărfii inainte de termen. Potrivit aceluiaş articol,
vanzătorul poate livra marfa inainte de termen, dacă cumpărătorul nu are nici un
motiv temeinic pentru a refuza executarea. Totuşi, dacă cumpărătorul respinge
executarea anticipată, este obligat să-l informeze imediat in acest sens pe vanzător
şi să ia toate măsurile necesare pentru a evita prejudicierea lui.
Chiar dacă in contract este stabilită data livrării mărfii, cumpărătorul este in
drept să solicite livrarea mărfii imediat in cazul in care vanzătorul se află in
incapacitate de plată (art.576 Codul civil).
In anumite cazuri, termenul de predare a lucrului vandut poate fi considerat
esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter este impus de
destinaţia bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al termenului trebuie
să rezulte din contract. El poate rezulta, insă şi din imprejurări care sunt cunoscute
de ambele părţi. De exemplu, lucrul vandul il constituie o cantitate de brazi pentru
pomul de iarnă.
De regulă, termenul de livrare a mărfii se stipulează in contract. Părţile pot
stabili o dată fixă sau pot fi utilizate următoarele modalităţi de stabilire a termenelor
de livrare: „livrarea prin promptă expediţie”, ceea ce inseamnă expedierea mărfii in
primele 15 zile de la data incheierii contractului; „livrarea mărfii indată ce este gata
sau indată ce este posibil” – un astfel de termen se poate referi la o marfă, care
urmează să fie fabricată fără, insă a se depăşi termenul de 45 zile de la data
incheierii contractului; „livrarea la inceputul lunii” – se inţelege prima decadă din luna
respectivă; „livrarea mărfii la mijlocul lunii” sau „livrarea la sfarşitul lunii”, se
inţelege, că termenul este in decada a doua, respectiv a treia; „livrarea mărfii in
termenul de ....... sau de la ....... „ părţile stabilind un termen sau mai multe, după
cum marfa se livrează odată sau de mai multe ori.
b) Dacă in contract este stabilită perioada in care trebuie să fie făcută
predarea mărfii sau dacă această perioadă poate fi determinată prin referire la
contract, vanzătorul poate să predea bunul in orice moment in cursul acestei
perioade. Deci, vanzătorul este acel care decide momentul predării bunului. Excepţie
face situaţia in care din imprejurări rezultă, că alegerea datei revine cumpărătorului.
De exemplu, dacă in contract s-a convenit, că livrarea mărfii va avea loc in luna iulie,
vanzătorul poate preda marfa la 1 iulie, dar şi la 31 iulie, precum şi in orice zi
lucrătoare a lunii iulie. Dacă alegerea datei livrării mărfii revine vanzătorului, el este
obligat să-l informeze pe cumpărător despre aceasta.
Alegerea datei revine cumpărătorului atunci cand acesta trebuie să incheie
contractul de transport sau atunci cand din cauza capacităţilor limitate de depozitare
a mărfurilor este interesat in fixarea unei date exacte pentru preluarea mărfii.
In situaţia in care se incheie un contract de vanzare-cumpărare internaţională
şi s-a convenit, de exemplu, asupra clauzei FOB – INCOTERMS 2000 sau INCOTERMS
1990, cumpărătorul este acela care va stabili data livrării mărfii.
c) Dacă in contractul de vanzare nu este indicată data livrării şi nici nu poate fi
dedusă din contract, precum şi in cazul cand nu a fost stabilită o perioadă de livrare a
mărfii şi nici nu poate fi determinată prin referire la contract, vanzătorul trebuie să
predea bunul intr-un termen rezonabil, calculat de la data incheierii contractului. In
conformitate cu prevederile articolului 575 a Codului civil, dacă in contractul de
vanzare-cumpărare părţile nu au stabilit termenul de livrare a mărfii, cumpărătorul
are dreptul să pretindă oricand livrarea, iar vanzătorul trebuie să execute obligaţia de
livrare in termen de 7 zile din momentul cererii cumpărătorului.
Ori de cate ori indeplinirea obligaţiei de predare este dependentă de o faptă a
cumpărătorului, termenul pentru executare incepe să curgă din momentul cand
cumpărătorul a săvarşit acea faptă. Dacă predarea mărfii este subordonată plăţii uni
acont, plata acontului respectiv marchează inceputul curgerii termenului de predare.
In cazul unui contract de vanzare-cumpărare internaţională, atunci cand sunt
necesare permise sau licenţe de import sau export, termenul pentru indeplinirea
obligaţiei de predare incepe să curgă doar din momentul obţinerii autorizaţiilor
respective.
In cazul in care prestaţia la care s-a obligat vanzătorul depinde de anumite
prestaţii prealabile ce incumbă cumpărătorului, iar acesta din urmă nu şi-a indeplinit
obligaţiile, provocand astfel dificultăţi substanţiale in legătură cu producţia, atunci
vanzătorul este in drept să modifice in mod corespunzător termenul de livrare şi să
ceară despăgubiri pentru daunele efectiv suportate după ce a informat cumpărătorul
in timp util.
2) In aplicarea prezentului alineat este necesar a se ţine cont de următoarele
momente: In primul rand, pentru aplicarea prezentei stipulaţii nu este suficientă
includerea in contract a unui termen determinat de livrare a mărfii, de exemplu
perioada intre 1 şi 15 iulie 2003. Pierderea interesului cumpărătorului trebuie să
rezulte clar din contract. In al doilea rand, vanzătorul nu este in drept să livreze
marfa după expirarea termenului fixat, chiar dacă cumpărătorul nu l-a informat in
scris sau verbal despre renunţarea la contract in legătură cu incălcarea termenului
de livrare. In al treilea rand, vanzătorul nu poate efectua o livrare anticipată, fără
acordul prealabil al cumpărătorului. In al patrulea rand, dacă vanzătorul nu livrează
marfa in termenul stabilit, cumpărătorul este in drept să refuze preluarea mărfii şi să
ceară despăgubiri in conformitate cu articolul 602 al Codului civil.
3) In situaţia stipulată la alineatul 3 este important de reţinut, că vanzătorul
trebuie să notifice cumpărătorului data livrării mărfii şi să primească consimţămantul
acestuia. Numai după primirea consimţămantului cumpărătorului, vanzătorul va
putea livra marfa anticipat datei fixate in contract.

Articolul 758. Obligaţiile vanzătorului de expediere a bunului.

(1) Dacă, in conformitate cu contractul, vanzătorul predă bunul către

un cărăuş şi dacă bunul nu este clar individualizat, potrivit contractului,
prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin documentele de transport sau
prin orice alt mijloc, vanzătorul trebuie să transmită cumpărătorului un aviz
de expediţie care specifică bunul.
(2) Dacă este obligat să ia măsuri pentru transportul bunurilor,
vanzătorul trebuie să incheie contracte necesare pentru ca transportul să
fie efectuat pană la locul prevăzut, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi
in condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport.
(3) Dacă nu este obligat să asigure bunul pe timpul transportării,
vanzătorul urmează să transmită, la cererea cumpărătorului, toată
informaţia de care dispune, necesară pentru incheierea contractului de
asigurare.
 Conform prevederilor prezentului articol, obligaţia vanzătorului de predare a
mărfii este insoţită, in funcţie de imprejurări, de anumite obligaţii adiacente.
Prevederile alin.1 se aplică doar dacă sunt indeplinite următoarele două condiţii
cumulative: a) marfa este predată cărăuşului, indiferent cine a incheiat contractul de
transport şi
b) bunul nu este clar individualizat prin aplicarea unui semn distinctiv pe el, prin
documentele de transport sau prin orice alt mijloc.
O altă cerinţă este ca in contractul de vanzare-cumpărare să fie stipulat expres, că
vanzătorul nu este obligat odată cu predarea bunului să remită şi documentele
referitoare la bun. Dacă o asemenea stipulaţie lipseşte, vanzătorul, in baza art.753,
alin.2, este obligat să remită concomitent cu predarea bunului şi documentele
referitoare la marfă.
Termenul cărăuş este utilizat pentru diferite modalităţi de transport: auto, feroviar,
aerian, maritim, fluvial.
Conform dispoziţiilor alin.1, nu este obligatoriu ca mărfurile să fie individualizate. In
cazul in care bunurile sunt clar individualizate, vanzătorul nu este obligat să
transmită cumpărătorului un aviz de expediţie. De asemenea, dacă bunul, chiar dacă
nu este clar individualizat, dar se predă cumpărătorului sau reprezentantului său
autorizat, nu este necesară transmiterea unui aviz de expediţie.
Identificarea bunului este posibilă prin marcarea mărfii, care deseori se determină de
părţi in contract prin clauza „ambalajul şi marcarea”, unde se stipulează: denumirea
vanzătorului şi cumpărătorului, numărul contractului, greutatea brută şi netă,
instrucţiunile referitoare la păstrarea mărfii.
O altă metodă de identificare a mărfii o constituie includerea datelor necesare in
documentele de transport. Astfel, in conosament sau in scrisoarea de trăsură se
include informaţia referitoare la vanzător şi cumpărător, la incărcătura transportată,
cantitate şi felul ambalajului. Dacă marfa primită de cărăuş este incompletă sau are
defecte, in documentul de transport trebuie introdusă informaţia respectivă. In caz
contrar se va considera că marfa a fost recepţionată in cantitatea şi de calitatea
stipulată in contractul de vanzare-cumpărare.
Articolul nu stabileşte termenul in care vanzătorul trebuie să transmită
cumpărătorului avizul de expediţie care specifică bunul. Dar, din principiile generale
ale Codului civil rezultă că vanzătorul este obligat să transmită avizul intr-un termen
rezonabil din data expedierii mărfii.
(2) Alin.2 al prezentului articol se referă la situaţia cand obligaţia de incheiere a
contractului de transport revine vanzătorului. Se precizează expres, că vanzătorul
trebuie să incheie anume aşa contracte pentru ca transportul să fie efectuat pană la
locul prevăzut in contract, cu vehicule adecvate circumstanţelor şi in condiţiile
obişnuite pentru un astfel de transport.
Este posibil ca pentru transportarea mărfii la destinaţie să fie utilizat un singur mijloc
de transport sau să fie incheiat un contract de transport multimodal. In ambele cazuri
vanzătorul este obligat să asigure transportarea mărfii pană la locul predării acesteia
cumpărătorului.
Reeşind din specificul mărfii, vanzătorul trebuie să aleagă cel mai adecvat mijloc de
transport. De asemenea, este obligat să incheie contractul de transport in condiţii
uzuale pentru o atare expediere, adică vanzătorul trebuie să ţină cont atat de
preţurile existente, cat şi de practica incheierii unor contracte de transport.
(3) In baza alin.3 vanzătorul este obligat să transmită, la cererea cumpărătorului,
toată informaţia de care dispune, necesară pentru incheierea contractului de
asigurare. Această obligaţie revine vanzătorului numai in cazul existenţei
următoarelor condiţii: a) vanzătorul nu este obligat să asigure bunul pe timpul
transportului şi b) cumpărătorul a solicitat vanzătorului informaţia.
Articolul nu precizează o anumită formă pentru solicitarea informaţiei de către
cumpărător, prin urmare acesta poate solicita informaţia atat verbal cat şi in formă
scrisă.
In alin.3 nu se menţionează termenul in care vanzătorul trebuie să transmită
informaţia cumpărătorului. Este necesar de prevăzut acest termen in contractul de
vanzare-cumpărare. Dacă in contract părţile nu au convenit asupra termenului
prezentării informaţiei, vanzătorul trebuie să transmită informaţia necesară
cumpărătorului intr-un termen rezonabil, astfel incat acesta să poată incheia
contractul de asigurare pană la transportarea mărfii.

Articolul 759. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului.

(1) Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este transferat

cumpărătorului in momentul in care vanzătorul şi-a executat obligaţiile
contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului dacă
contractul nu prevede altfel.
(2) Cand contractul de vanzare-cumpărare implică transportul
bunului, iar vanzătorul nu este obligat să-l predea intr-un loc determinat,
riscul se transferă cumpărătorului de la remiterea bunului către primul
cărăuş. Dacă vanzătorul este obligat să-l predea intr-un loc determinat,
riscul se transferă cumpărătorului numai după remiterea in acel loc a
bunului către cărăuş. Dacă cumpărătorul a dat vanzătorului instrucţiuni
asupra modului de transportare, iar vanzătorul s-a abătut de la ele fără
motiv intemeiat, atunci el este obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(3) In cazul vanzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate
cumpărătorului in momentul incheierii contractului dacă acesta nu prevede
altfel.
(4) In cazul in care contractul este incheiat după predarea bunurilor,
riscurile cunoscute vanzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o
cunoscă la incheierea contractului răman ale vanzătorului.
(5) In cazul vanzării bunurilor determinate generic, riscul nu trece la
cumpărător anterior individualizării bunului.

(1) Aplicabil contractului de vanzare-cumpărare riscul este considerat pieirea

sau deteriorarea bunului ce constituie obiectul contractului, care au survenit
independent de voinţa vanzătorului sau cumpărătorului, ca o consecinţă a cazurilor
neprevăzute sau a circumstanţelor de forţă majoră.
Prejudicierea mărfurilor in timpul transportării, legată de calităţile mărfii (de
ex., sticlă, legume, fructe etc.), de condiţiile transportării (de ex., transportarea in
platforme descoperite a cărbunelui, prundişului, cerealelor etc.) şi de durata
transportării, in practică este recunoscută ca o diversitate a pieirii ocazionale sau a
deteriorării mărfii.
Trecerea riscului de la vanzător la cumpărător depinde de momentul in care
vanzătorul şi-a indeplinit obligaţia de predare a bunului. In conformitate cu
prevederile art.760, obligaţia de predare se consideră executată de vanzător in
momentul predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată de el. Dacă
vanzătorul urmează să predea bunul la locul aflării lui, obligaţia de predare se
consideră executată in momentul punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a
persoanei indicate de el. Dacă vanzătorul nu este obligat prin contract să asigure
transportarea bunului sau să-l predea la sediul cumpărătorului, se consideră că
vanzătorul a executat obligaţia de predare la data remiterii bunului către cărăuş sau
oficiul poştal pentru a fi transportat la cumpărător, dacă contractul nu prevede altfel.
Părţile pot prevedea in contract alte reguli de transmitere a riscurilor.
(2) Prevederile alin.2 se referă la cele mai frecvente cazuri intalnite in
practică, şi anume atunci cand contractul de vanzare-cumpărare prevede
transportarea mărfii de către o organizaţie specializată de transport. Articolul nu
specifică modalitatea de transport, ceea ce inseamnă că se aplică tuturor categoriilor
de transport, inclusiv transportului multimodal.
Părţile au dreptul să stipuleze in contractul de vanzare-cumpărare un loc
determinat pentru predarea mărfii.
In lipsa unui acord intre părţile contractante referitor la momentul şi locul
trecerii riscului de la vanzător la cumpărător, in baza art.759, alin.2, riscul se
transferă cumpărătorului de la remiterea bunului primului cărăuş. Din formularea
dată rezultă un şir de consecinţe care necesită să fie analizate. Intai de toate se pune
problema cine trebuie să remită marfa cărăuşului şi cine trebuie să preia marfa la
destinaţie. Din conţinutul articolului rezultă, că aceste acţiuni sunt efectuate de către
vanzător şi cumpărător. In practică, insă, in majoritatea cazurilor, pentru executarea
contractului părţile atrag terţe persoane, iar marfa care constituie obiectul
contractului este transportată nu la cumpărător, dar la persoana indicată de el, cu
care cumpărătorul are relaţii contractuale. Deaceea, termenii „vanzător” şi
„cumpărător” trebuie inţeleşi mai larg, aceştea incluzand persoanele care execută de
facto contractul de vanzare-cumpărare şi care au stabilite raporturi juridice cu
vanzătorul şi cumpărătorul. Cand vanzătorul transmite marfa primului cărăuş, se vor
intocmi documentele de transport necesare, iar momentul decisiv pentru
transmiterea riscului este data intocmirii documentului.
Este foarte important de stabilit momentul producerii riscului. Acest lucru este
greu de stabilit in cazul transportării mărfii in containere, cand poate avea loc aşa-
numita deteriorare nevăzută a mărfii (umezirea, deteriorarea parţială), momentul
survenirii riscului fiind necunoscut. Pentru rezolvarea acestei chestiuni se ia ca bază
documentul de transport, care conţine caracteristica incărcăturii. Dacă in documentul
de transport lipsesc asemenea menţiuni, se prezumă că marfa a fost transmisă
cărăuşului fără vicii. Desigur, părţile pot prezenta şi alte dovezi. In situaţiile mai
dificile poate fi numită o expertiză.
Dacă in contractul de vanzare-cumpărare este stabilit un anumit loc pentru
predarea mărfii către cărăuş, atunci marfa trebuie transmisă in acel loc, deoarece
numai atunci riscul se transmite de la vanzător la cumpărător.
In situaţia in care cumpărătorul a dat instrucţiuni vanzătorului referitoare la
modul de transportare a mărfii, de exemplu a solicitat ca marfa să fie ambalată cu un
ambalaj adecvat sau să fie transportată cu un anumit mijloc de transport, atunci
vanzătorul trebuie să se conformeze acestor instrucţiuni. In cazul cand vanzătorul nu
respectă instrucţiunile cumpărătorului, neavand un motiv intemeiat, atunci riscul
pieirii sau deteriorării mărfii va fi suportat de vanzător. Intr-o asemenea situaţie,
vanzătorul va fi obligat să repare şi prejudiciul cauzat astfel cumpărătorului.
(3) Alineatul 3 al articolului stabileşte momentul transmiterii riscurilor către
cumpărător in cazul vanzării bunurilor pe parcurs. O atare situaţie este intalnită de
regulă in cazul transportului multimodal sau al transportului pe mare, care durează
mult şi poate apărea necesitatea vanzării bunurilor pe parcurs.
In cazul vanzării bunului pe parcurs, riscurile sunt transferate cumpărătorului
in momentul incheierii contractului. Momentul incheierii contractului este cunoscut
(data incheierii contractului), pe cand momentul survenirii riscului poate fi
necunoscut, deteriorarea mărfii transportate de cele mai multe ori se fixează la
momentul sosirii la punctul de destinaţie. Acest aspect trebuie să se rezolve, ţinandu-
se cont de dovezile părţilor contractante. Părţile pot stipula in contract şi un alt
moment de transmitere a riscurilor de la vanzător la cumpărător.
(4) Dacă contractul este incheiat după predarea bunurilor, atunci toate
riscurile care ii sunt cunoscute vanzătorului sau a căror existenţă nu putea să nu o
cunoască răman ale lui. Aceste riscuri nu vor fi transmise cumpărătorului.
(5) In cazul in care obiectul contractului de vanzare-cumpărare il constituie
bunurile determinate generic, riscul va trece la cumpărător numai după
individualizarea bunului. Conform art.294, alin.2, bunul determinat generic se
consideră bunul care posedă semnele caracteristice tuturor bunurilor de acelaşi gen
şi care se individualizează prin numărare, măsurare, cantărire (a se vedea
comentariul la art.294 (2)).

Articolul 760. Momentul executării obligaţiei de predare a bunului

(1) Obligaţia de predare a bunului se consideră executată in

momentul:
(1776)predării bunului către cumpărător sau către persoana indicată
de el;
b) punerii bunului la dispoziţia cumpărătorului sau a persoanei
indicate de el dacă bunul urmează să fie predat la locul aflării lui. Bunul se
consideră pus la dispoziţia cumpărătorului dacă este individualizat prin
marcare sau in alt mod şi dacă este pregătit de predare in termenul stabilit,
iar cumpărătorul este informat despre aceasta potrivit clauzei contractuale.
(2) Dacă din contract nu rezultă obligaţia vanzătorului de a asigura
transportarea bunului sau predarea lui la locul aflării cumpărătorului,
obligaţia vanzătorului de a preda bunul se consideră executată de la data
predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal pentru a fi transportat la
cumpărător dacă contractul nu prevede altfel.

(1) Momentul executării obligaţiei de predare de către vanzător se stabileşte

reeşind din acele acţiuni pe care trebuie să le indeplinească şi depinde de locul
executării obligaţiei.
Dacă in contract este prevăzută obligaţia vanzătorului de a transporta marfa pană
la sediul cumpărătorului sau intr-un loc indicat de cumpărător, momentul
executării obligaţiei se consideră momentul predării mărfii către cumpărător sau
către persoana indicată in locul stabilit prin contract.
In contractul de vanzare-cumpărare poate fi prevăzută predarea mărfii către
cumpărător la locul aflării bunului, precum şi modalitatea şi termenii de predare. In
această situaţie obligaţia de predare se consideră executată din momentul punerii
mărfii la dispoziţia cumpărătorului, adică din momentul predăii mărfii.
De momentul executării obligaţiei de predare a bunului depinde transmiterea
riscurilor pieirii sau deteriorării fortuite a bunului.
In conformitate cu p.b), alin.1 al prezentului articol, obligaţia de predare a
bunului se consideră executată de vanzător in momentul punerii bunului la dispoziţia
cumpărătorului sau a persoanei indicată de el, dacă bunul urmează a fi predat la
locul aflării lui. Bunul se consideră pus la dispoziţia cumpărătorului şi in situaţia cand
este pregătit pentru predare in termenul stabilit. In acest caz, pentru ca bunul să se
considere pus la dispoziţia cumpărătorului, trebuie să indeplinească următoarele
condiţii: 1) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare. Bunul se consideră pregătit
pentru predare dacă este individualizat. Individualizarea bunului se poate face prin
marcare, ambalare, intocmirea documentelor referitoare la marfă sau prin alte
mijloace, care permit stabilirea că bunul respectiv poate fi predat in baza contractului
respectiv. Dacă bunul nu este individualizat, se consideră că el nu este pregătit
pentru predare; 2) bunul trebuie să fie pregătit pentru predare in locul stabilit in
contract; 3) bunul este pregătit pentru predare la termenul stabilit in contract; 4)
cumpărătorul este anunţat de către vanzător despre faptul că bunul este pregătit
pentru predare. In unele situaţii obligaţia unei asemenea informări poate să rezulte
din conţinutul contractului, de exemplu cand in contract nu este prevăzut termenul
de executare a obligaţiei de predare a mărfii.
(2) Normele articolului 760 sunt dispozitive, motiv pentru care in cazul cand
din contract nu rezultă obligaţia vanzătorului de a transporta bunul sau de a-l preda
la locul aflării cumpărătorului, obligaţia vanzătorului de predare a bunului se
consideră executată in momentul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal
pentru a fi transportat la cumpărător.
Predarea mărfii de către vanzător şi preluarea acesteia de către cumpărător
trebuie confirmată printr-un act de predare-primire, printr-o chitanţă eliberată de
cumpărător sau prin alte modalităţi.
In cazul predării bunului către cărăuş sau oficiul poştal, confirmarea preluării
mărfii de către aceştea se atestă prin documentele de transport sau prin chitanţa
poştală eliberată de oficiul poştal. Data intocmirii documentelor menţionate
constituie momentul executării obligaţiei de predare a mărfii de către vanzător.

Articolul 761. Recepţionarea bunului

(1) Cumpărătorul este obligat să efectueze acţiuni care, in

conformitate cu uzanţele, sunt necesare din partea lui pentru garantarea
predării şi primirii bunului dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) In cazurile cand cumpărătorul, incălcand prevederile legii sau ale
contractului, nu recepţionează sau refuză să recepţioneze bunul, vanzătorul
este in drept să refuze executarea contractului.

Conform prevederilor art.753, obligaţia de preluare a bunului este una din

obligaţiile principale ale cumpărătorului. Obligaţia cumpărătorului de recepţionare a
bunului este corelată cu obligaţia vanzătorului de predare a bunului.
Din prevederile prezentului articol rezultă, că recepţionarea bunului include in
sine două elemente. Primul element constă in efectuarea de către cumpărător a
acţiunilor necesare pentru garantarea predării bunului de către vanzător. Aceste
acţiuni constau in următoarele: comunicarea adresei şi numelui persoanei căreia
vanzătorul trebuie să-i transmită marfa; incheierea contractelor de transport a mărfii,
in cazul in care această obligaţie ii revine cumpărătorului in conformitate cu
contractul; trimiterea reprezentantului său la sediul vanzătorului, dacă in
conformitate cu contractul marfa trebuie predată in acel loc, obţinerea licenţelor
pentru import, dacă aceasta este necesar, incheierea contractelor de asigurare etc.
Cumpărătorul trebuie să efectueze toate acţiunile in conformitate cu uzanţele
stabilite.
Al doilea element constă in primirea bunului de către cumpărător.
Cumpărătorul este obligat să recepţioneze bunul la data stabilită in contract. Dacă in
contract nu este stabilită data predării, bunul se va recepţiona in conformitate cu
prevederile art.757, 575 şi 576 ( a se vedea textul şi comentariul articolelor).
In cazurile cand cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze
bunul, vanzătorul este in drept să refuze executarea contractului. Vanzătorul este in
drept să ceară despăgubiri in conformitate cu art.602, care prevede, că debitorul
este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel, dacă nu
dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă. Neexecutarea include
orice incălcare a obligaţiilor, inclusiv executarea necorespunzătoare sau tardivă. In
baza art.609, vanzătorul are posibilitatea de a cere despăgubire in loc de prestaţie,
dar numai in cazul cand a stabilit anterior, fără succes cumpărătorului un termen
rezonabil pentru executarea prestaţiei. Aceste consecinţe juridice survin doar dacă
cumpărătorul nu recepţionează sau refuză să recepţioneze marfa in pofida faptului,
că el este obligat să facă acest lucru in conformitate cu prevederile legii sau
contractului.
Recepţionarea bunului in sensul prezentului articol nu inseamnă, că odată cu
recepţionarea cumpărătorul atestă conformitatea mărfii cu condiţiile contractuale sau
renunţă la eventualele pretenţii faţă de vanzător ce ţin de această neconformitate. In
baza art.765 cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe
cineva să verifice bunul intr-un termen atat de scurt, cat permit imprejurările, iar in
cazul constatării viciilor, să-l informeze neintarziat pe vanzător.

Articolul 762. Vinderea bunului către mai multe persoane.

Dacă vanzătorul a vandut unul şi acelaşi bun mobil mai multor persoane,
prioritate are cumpărătorul in a cărui posesiune a fost dat bunul, iar dacă
bunul nu a fost dat nici unuia din ei, prioritate are cumpărătorul cu care
primul s-a incheiat contractul.

Articolul dat reglementează situaţia cand vanzătorul vinde unul şi acelaşi bun mai
multor persoane. Introducerea unui asemenea articol a fost dictată de existenţa unor
asemenea situaţii in practică, fiind necesare şi unele soluţii. Astfel, norma dată
propune două soluţii in dependenţă de faptul dacă bunul a fost transmis in posesiune
sau nu. In cazul in care bunul vandut mai multor persoane este transmis in
posesiune, prioritate are cumpărătorul care posedă bunul. Prin urmare, proprietar va
deveni posesorul bunului, indiferent de faptul cu care dintre cumpărători s-a incheiat
mai intai contractul de vanzare-cumpărare. Această stipulaţie este in concordanţă cu
prevederile art.321, alin.1, care menţionează, că dreptul de proprietate este transmis
dobanditorului in momentul predării bunului mobil, dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.
In situaţia in care bunul care a fost vandut mai multor persoane nu a fost remis nici
uneia din ei, prioritate se acordă cumpărătorului cu care primul s-a incheiat
contractul. Prin urmare, in acest caz, proprietar va deveni cumpărătorul cu care
primul s-a incheiat contractul de vanzare-cumpărare.
De remarcat, că acest articol se referă doar la bunurile mobile.

Articolul 763. Viciile materiale ale bunului.

(1777)Vanzătorul este obligat să predea bunul fără vicii materiale.

(2) Este fără vicii materiale bunul, care la transferarea riscurilor, are
caracteristicile convenite. In cazul in care nu s-a convenit asupra
caracteristicilor, bunul nu are vicii dacă:
a) corespunde destinaţiei stabilite in contract;
b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există
in mod obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate
aştepta conform specificaţiilor publice ale vanzătorului, producătorului sau
ale reprezentanţilor acestora, indeosebi prin reclamă, cu excepţia cazului in
care specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare.
(3) Există vicii materiale şi atunci cand asamblarea convenită
contractual a fost realizată defectuos de către vanzător sau de către
ajutoarele lui, precum şi atunci cand bunul trebuie asamblat de cumpărător
şi acesta il asamblează defectuos din cauza indicaţiilor de asamblare
eronate.
(4) Există viciu material şi in cazul in care vanzătorul nu predă numai o
parte a bunului, un alt bun, bunul intr-o cantitate mai mică decat cea
convenită sau cand este viciată numai o parte a bunului, cu excepţia
cazurilor cand viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării
bunului.

(1) Prezentul articol stipulează expres obligaţia vanzătorului de a preda bunul

fără vicii materiale. Viciile mărfii constituie lipsa unei insuşiri inerente mărfii predate,
care o face improprie destinaţiei ori folosirii normale sau ii micşorează valoarea sau
valoarea de intrebuinţare.
Vanzătorul poartă răspundere numai dacă viciile existau in momentul vanzării.
Existenţa viciilor in momentul vanzării nu trebuie confundată cu existenţa in acest
moment a defectelor, adică a manifestărilor exterioare ale viciilor. In momentul
vanzării trebuie să existe viciile (cauza), chiar dacă defectele (efectul) apar ulterior
acestui moment. De exemplu, in momentul vanzării televizorul cumpărat
funcţionează, iar după cateva zile, datorită unor vicii de fabricaţie, se defectează.
Cumpărătorul este in drept să inainteze pretenţii vanzătorului indată ce a
descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta pană in termenul stabilit in contract
(art.783, alin. (1)). Dacă in contract nu a fost stabilit un termen de inaintare a
pretenţiilor, dreptul la acţiune al cumpărătorului este de 6 luni in cazul bunurilor
mobile şi cel mult un an in cazul bunurilor imobile.
(2) Scopul şi sensul acestui articol este de a stabili criteriile cu ajutorul cărora
se determină dacă marfa livrată corespunde stipulaţiilor contractuale. Acest lucru are
o importanţă deosebită, deoarece deseori in practică comercianţii nu stipulează
unele clauze, considerandu-le absolut evidente. In acelaşi timp sunt situaţii cand in
timpul executării contractului apar unele probleme, deoarece părţile au inţeles diferit
unul şi acelaş lucru.
Conform prevederilor prezentului articol este considerat fără vicii materiale
bunul care in momentul transferului riscurilor corespunde caracteristicilor convenite
de părţi. Pentru situaţia in care părţile nu au convenit asupra caracteristicilor, se
consideră că bunul nu are vicii dacă:
a) corespunde destinaţiei stabilite in contract;
b) corespunde utilizării obişnuite şi prezintă caracteristici care există in mod
obişnuit la bunuri de acelaşi fel şi pe care cumpărătorul le poate aştepta, ţinand cont
de felul bunului.
In primul rand, bunul trebuie să corespundă destinaţiei stabilite in contract.
Astfel, dacă bunul nu poate fi utilizat intr-un anumit scop, care a fost comunicat
expres sau tacit vanzătorului la incheierea contractului, se consideră că el nu
corespunde contractului. O situaţie similară există şi atunci cand in contract este
stipulat detaliat modul in care cumpărătorul intenţionează să utilizeze bunul dat. O
asemenea descriere este necesară atunci cand cumpărătorul nu cunoaşte de ce
calităţi trebuie să dispună bunul de care are nevoie, dar expune foarte clar scopurile
pentru care intenţionează să folosească bunul dat.
Deoarece norma dată se aplică atat situaţiilor cand destinaţia bunului este
prevăzută expres in contract, cat şi cazurilor cand vanzătorul a fost informat tacit, o
importanţă deosebită revine procesului negocierilor, corespondenţa partenerilor din
perioada precontractuală, precum şi alte imprejurări care ar demonstra că vanzătorul
a primit informaţia referitoare la scopul pentru care cumpărătorul cumpără marfa.
Este important de remarcat, că informaţia referitoare la scopul utilizării bunului de
către cumpărător să fie comunicată vanzătorului pană la momentul incheierii
contractului sau, cel tarziu, in acest moment, in caz contrar cumpărătorul nu poate
invoca necorespunderea destinaţiei bunului.
In practică se utilizează destul de frecvent vanzarea după mostră. Mostra,
cunoscută şi sub denumirea de model sau eşantion, este o parte reprezentativă de
dimensiuni reduse, fără utilizări uzuale sau un exemplar complet al mărfii care
formează obiectul contractului. Prin incheierea contractului, mostra asupra căreia s-a
convenit devine mostră contractuală, de referinţă. In cazul vanzării după mostră,
marfa trebuie să prezinte caracteristicile mostrei.
Conform prevederilor prezentului articol se consideră, că bunul predat nu are
vicii, dacă corespunde caracteristicilor pe care cumpărătorul le poate aştepta
conform specificaţiilor publice ale vanzătorului, producătorului sau ale
reprezentanţilor acestora, indeosebi, prin reclamă. Excepţie face cazul in care
specificaţiile nu pot influenţa decizia de cumpărare. Ţinem să remarcăm, insă, că
este bine cunoscută simpla exagerare in scop de reclamă a calităţilor mărfurilor
oferite spre vanzare. Uneori chiar lauda excesivă a mărfurilor a fost privită de
judecători cu o anumită toleranţă. Este vorba de acel „dolus bonus” cunoscut de
dreptul roman, care face parte din arta de a vinde.
(3) In conformitate cu alin. 3 al prezentului articol, bunul este cu vicii
materiale şi atunci cand asamblarea a fost realizată defectuos fie de către vanzător
sau ajutoarele lui, fie de către cumpărător din cauza indicaţiilor de asamblare eronate
ale cumpărătorului. In cazul in care bunul vandut nu este asamblat, vanzătorul este
obligat să anexeze bunului instrucţiunile necesare in vederea asamblării acestuia de
către cumpărător. Dacă de către cumpărător au fost respectate prevederile
instrucţiunii şi ca rezultat a obţinut o asamblare defectuoasă, se consideră că bunul
este cu vicii materiale.
(4) Alin. 4 enumeră situaţiile in care se consideră că bunul este predat cu vicii,
şi anume:
- vanzătorul predă numai o parte a bunului;
- vanzătorul predă un alt bun;
- vanzătorul predă bunul intr-o cantitate mai mică decat cea convenită;
- cand bunul transmis este viciat parţial.
Excepţie face cazul cand viciul nu exercită o influenţă substanţială asupra utilizării
bunului.

Articolul 764. Viciile de natură juridică

Vanzătorul este obligat să predea bunul fără vicii de natură juridică

(liber de drepturile unui terţ asupra lui), cu excepţia cazului cand
cumpărătorul a consimţit să incheie contractul cunoscand drepturile
terţului asupra bunului. Se consideră viciu de natură juridică şi situaţia in
care in registrul bunurilor imobile este inscris un drept inexistent.

Prin viciu de natură juridică se inţelege dreptul sau pretenţia unui terţ asupra
bunului.
Art.764 se referă la dreptul de proprietate a unui terţ sau la dreptul de folosire
a bunului, avandu-se in vedere atat drepturile existente, cat şi eventualele pretenţii
ulterioare, care se află in stadiu de precăutare.
Este important de menţionat, că articolul reglementează numai raporturile
dintre vanzător şi cumpărător, dar nu şi intre cumpărător şi terţa persoană.
Obligaţiei vanzătorului de predare a bunului fără vicii de natură juridică ii
corespunde dreptul cumpărătorului de a prelua marfa fără asemenea vicii.
Cumpărătorul este in drept să ceară vanzătorului indeplinirea acestei obligaţii.
O importanţă deosebită o are momentul in care marfa trebuie să fie liberă de
orice drept sau pretenţie a unui terţ. Din conţinutul articolului rezultă, că este vorba
de momentul predării bunului, iar nu de momentul incheierii contractului. Dacă in
momentul incheierii contractului marfa era liberă de drepturile sau pretenţiile unui
terţ, nu s-a pus problema viciilor de natură juridică. Dacă ulterior incheierii
contractului apar asemenea drepturi sau pretenţii se consideră că vanzătorul nu şi-a
onorat obligaţiile prevăzute de art.764. Drepturile şi pretenţiile terţilor asupra
bunurilor care apar ulterior predării mărfii nu sunt luate in considerare.
Dacă vanzătorul nu-şi onorează obligaţia stipulată in art.764 şi predă bunul cu
vicii de natură juridică, atunci cumpărătorul este in drept in baza art.735 al Codului
civil să solicite rezoluţiunea contractului.
Conform prevederilor art.764 cumpărătorul poate să consimtă să primească
marfa cu vicii de natură juridică, insă nu se stabileşte forma in care trebuie exprimat
acordul cumpărătorului. Din conţinutul articolului se inţelege, că nu este obligatoriu
acordul expres al cumpărătorului. El poate fi exprimat şi prin acţiuni concludente, de
exemplu, prin preluarea bunului de către cumpărător chiar şi in cazul in care el
cunoaşte existenţa drepturilor sau pretenţiilor unui terţ asupra bunului.
Dreptul terţilor asupra bunului predat poate avea un caracter diferit, putand
rezulta dintr-un contract de locaţiune, arendă, gaj. Astfel, dacă bunul care constituie
obiect al contractului de vanzare-cumpărare este inchiriat, atunci in baza art.900 al
codului civil, cumpărătorul se subrogă locatorului in drepturile şi obligaţiile ce decurg
din locaţiune. O asemenea situaţie este şi in cazul arendei, fapt ce rezultă din
art.911, alin3 al Codului civil. In privinţa gajului, in conformitate cu prevederile
art.459 al Codului civil, mărfurile care se află in circulaţie şi in proces de prelucrare,
instrăinate de debitorul gajist incetează a fi obiect al gajului in momentul trecerii
dreptului de proprietate asupra lor către persoana care le-a cumpărat.
Conform articolului 764 este considerat viciu de natură juridică şi cazul in care
in registrul bunurilor imobile este inscris un drept inexistent. Poate fi situaţia cand in
registrul bunurilor imobile este inscris un drept de uzufruct, gaj, superficie, dar in
realitate aceste drepturi să nu existe.

Articolul 765. Obligaţia de verificare a calităţii bunului şi primirea bunului

viciat.

(1) Drepturile cumpărătorului in privinţa viciilor sunt excluse dacă, in

momentul incheierii contractului, cunoştea aceste vicii.
(2) Cumpărătorul poate beneficia numai atunci de drepturile care
rezultă din viciul pe care nu l-a cunoscut in urma unei culpe grave cand
vanzătorul a trecut sub tăcere in mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie
pentru existenţa unei caracteristici.
(3) Cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să
pună pe cineva să verifice bunul intr-un termen atat de scurt cat permit
imprejurările, iar in cazul constatării viciilor, să-l informeze neintarziat pe
vanzător.
(4) Cumpărătorul pierde dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a
comunicat vanzătorului intr-un termen rezonabil din momentul in care a
constatat sau trebuia să constate viciul şi felul lui. Vanzătorul nu poate
invoca dispoziţiile prezentului alineat dacă a trecut sub tăcere in mod
dolosiv viciul.
(5) Vanzătorul nu poate invoca o inţelegere prin care drepturile
cumpărătorului sunt excluse sau limitate ca urmare a unui viciu dacă a
trecut sub tăcere in mod dolosiv viciul sau a preluat o garanţie pentru
existenţa unei caracteristici.
(6) Dacă prin lege sau contract, este obligat să controleze calitatea
bunului, vanzătorul trebuie să prezinte cumpărătorului dovezi de efectuare
a controlului calităţii bunului.

(1) In cazul in care cumpărătorul in momentul incheierii contractului cunoştea

viciile bunului şi a cumpărat bunul, se consideră că el a acceptat bunul cu vicii. Prin
urmare, intr-o asemenea situaţie, vanzătorul nu poartă răspundere pentru viciile
bunului. Cumpărătorul poate să-şi exercite drepturile sale in privinţa viciilor numai
dacă in momentul incheierii contractului nu a cunoscut aceste vicii.
(2) Cumpărătorul poate beneficia de drepturile sale in privinţa viciilor pe care
nu le-a cunoscut numai dacă această necunoaştere se datorează unei culpe grave a
vanzătorului cand acesta a trecut sub tăcere viciul sau cand vanzătorul a garantat
existenţa unei caracteristici a bunului. In situaţia in care atat cumpărătorul cat şi
vanzătorul nu au cunoscut existenţa viciilor, cumpărătorul nu poate beneficia de
drepturile sale in privinţa viciilor.
(3) Alineatul 3 al articolului comentat se referă numai la cumpărătorii care au
calitatea de comerciant. Cumpărătorul fie personal, fie prin intermediul unui
reprezentant trebuie să verifice marfa intr-un termen foarte scurt, reieşind din
imprejurări. Aceasta inseamnă, că el recepţionand mărfurile trebuie să acţioneze
destul de operativ. Deşi articolul stipulează că, cumpărătorul trebuie să verifice
mărfurile intr-un termen foarte scurt, nu stabileşte cerinţele şi procedura verificării.
Acest fapt duce la concluzia că verificarea mărfii trebuie efectuată de către
cumpărător in volumul şi condiţiile uzuale şi raţionale in asemenea circumstanţe.
De regulă cumpărătorul nu este obligat să verifice marfa in aşa fel incat să
descopere eventualele defecte. Volumul şi modalitatea verificării raţionale a mărfii
depinde in primul rand de condiţiile contractului, uzanţele comerciale, particularităţile
bunului şi relaţiile dintre părţile contractante. Uneori imprejurările petrecerii
verificării mărfii influenţează stabilirea a ce este posibil in situaţia concretă. De
exemplu, dacă din motive obiective, cumpărătorul nu poate verifica marfa primită in
corespundere cu uzanţele existente datorită lipsei mijloacelor tehnice, nu se poate de
spus că el nu-şi indeplineşte obligaţia de verificare a mărfii.
In cazul cand cumpărătorul in urma verificării mărfii a constatat existenţa
viciilor, este obligat să-l informeze neintarziat pe vanzător. Aceasta inseamnă că,
imediat cum au fost descoperite viciile, cumpărătorul trebuie să-l anunţe pe
vanzător.
Poate fi, insă şi situaţia cand vanzătorul personal sau reprezentantul său este
prezent in momentul verificării mărfii, luand cunoştinţă de existenţa viciului chiar in
timpul verificării.
(4) Cumpărătorul trebuie să anunţe vanzătorul despre constatarea viciului
intr-un termen rezonabil, in caz contrar pierde dreptul de a invoca viciul. Este
important ca in reclamaţie cumpărătorul să enumere concret viciile descoperite, de
exemplu, după caz să fie menţionat că marfa a fost livrată intr-o cantitate mai mică
sau calitatea mărfii livrate nu corespunde celei prevăzute in contract. Prezentul
articol nu stabileşte conţinutul reclamaţiei, deoarece in multe cazuri atat forma cat şi
conţinutul reclamaţiei, dacă in contract nu este stabilit expres, va depinde de
particularităţile mărfii, relaţiile dintre părţile contractante, uzanţele comerciale.
Important este ca reclamaţia să ajungă la vanzător şi să prevadă expres in ce constă
viciul mărfii.
La fel, articolul dat nu prevede un termen concret in care cumpărătorul
trebuie să prezinte reclamaţia vanzătorului. Potrivit art.783 (2), dacă in contract nu
este stabilit un termen, pretenţiile pot fi inaintate de cumpărător in cel mult şase luni
din ziua predării bunului mobil şi in cel mult un an in privinţa bunului imobil.
Totuşi, dacă vanzătorul a trecut sub tăcere in mod dolosiv viciul, nu poate
invoca dispoziţiile prezentului alineat.
(5) Dacă intre vanzător şi cumpărător există o inţelegere prin care drepturile
cumpărătorului sunt excluse sau limitate, această inţelegere nu poate fi invocată de
cumpărător in următoarele două situaţii:
- cand vanzătorul a trecut sub tăcere in mod dolosiv viciul;
- cand vanzătorul a preluat o garanţie pentru existenţa unei caracteristici a
mărfii.
(6) Alineatul 6 al prezentului articol stabileşte obligaţia vanzătorului de a
controla calitatea bunului inainte de livrare in următoarele două cazuri:
a) cand acest lucru este stipulat in contract;
b) cand acest lucru este stabilit de lege.
Dacă vanzătorul este obligat să verifice calitatea bunului, atunci odată cu
predarea mărfii el trebuie să prezinte şi documentele care confirmă efectuarea
controlului. Aceste documente pot fi: actul de verificare, certificatul de calitate etc.
Pentru identificarea rezultatelor controlului calităţii de către vanzător şi
cumpărător şi in scopul preintampinării disputelor referitoare la aprecierea calităţii,
este necesar ca modalitatea şi condiţiile efectuării controlului calităţii mărfii să fie
similare pentru ambele părţi. In situaţia in care conform documentelor de
standardizare sunt admise cateva metode de efectuare a controlului calităţii mărfii,
atunci părţile trebuie să stipuleze expres in contract care din acestea va fi aplicată
pentru efectuarea controlului. Dacă in contract nu există o asemenea prevedere,
atunci vanzătorul va alege singur metoda de control, iar cumpărătorul va fi obligat să
aplice aceeaşi metodă ca şi vanzătorul.
Verificarea calităţii bunului de către vanzător constituie o obligaţie accesorie
predării mărfii.

Articolul 766. Obligaţia vanzătorului in cazul evicţiunii

(1) Dacă un terţ, in temeiul dreptului său asupra unui bun apărut
inainte de incheierea contractului de vanzare-cumpărare, intentează o
acţiune de evicţiune impotriva cumpărătorului, acesta din urmă este obligat
să atragă in calitate de coparat pe vanzător şi poate opune terţului toate
excepţiile care le-ar fi putut opune vanzătorul.
(2) Neatragerea vanzătorului in calitate de coparat il eliberează pe
acesta de răspundere faţă de cumpărător dacă va dovedi că atragerea sa ar
fi prevenit evicţiunea cumpărătorului.

(1) Alineatul 1 al articolului comentat prevede expres obligaţia cumpărătorului

de a atrage vanzătorul in calitate de coparat in acţiunea de evicţiune inaintată de
către un terţ impotriva cumpărătorului. Este necesar de remarcat, că este vorba de
obligaţia şi nu de dreptul cumpărătorului de a atrage in calitate de coparat pe
vanzător. Cumpărătorului ii revine obligaţia nu numai să anunţe vanzătorul ca parte a
contractului de vanzare-cumpărare, dar şi să-l atragă in calitate de coparat in proces.
Vanzătorul, in baza art.67, alin.1 al Codului de procedură civilă al Republicii
Moldova, ca persoană interesată intr-un proces pornit intre alte persoane, poate
interveni in el alături de reclamant sau de parat pană la inchiderea dezbaterilor
judiciare in orice instanţă dacă hotărarea pronunţată ar putea să influenţeze
drepturile sau obligaţiile lui faţă de una din părţi. Astfel, vanzătorul este
intervenientul accesoriu, adică intervenientul care nu formulează pretenţii proprii
asupra obiectului litigiului. Pentru a interveni in proces, vanzătorul depune o cerere in
care demonstrează interesul intervenţiei, menţionand cărei părţi se va alătura. Copia
de pe cerere se inmanează ambelor părţi (art.67, alin.2 Codul de procedură civilă al
Republicii Moldova). La randul său, vanzătorul anunţat de către cumpărător sau
afland despre proces, este obligat să participe in proces pană la inchiderea
dezbaterilor judiciare in orice instanţă.
Vanzătorul poate fi introdus in proces şi la cererea uneia dintre părţi sau din
oficiul instanţei (art.67, alin.3 Codul de procedură civilă al Republicii Moldova).
Vanzătorul, participand in proces, are drepturile procedurale ale părţii căreia i
se alătură (cumpărătorului), cu excepţia dreptului de a modifica temeiul şi obiectul
acţiunii, de a majora sau reduce cuantumul pretenţiilor din acţiune, precum şi de a
renunţa la acţiune, de a recunoaşte acţiunea sau de a incheia tranzacţie, de a inainta
acţiune reconvenţională sau de a cere executarea silită a hotărarii, incheierii sau
deciziei judecătoreşti (art.68 CPC). Vanzătorul este interesat să prezinte pretenţii pe
marginea cerinţelor acţiunii de evicţiune inaintate cumpărătorului, deoarece in cazul
instrăinării bunului, cumpărătorul poate solicita restituirea preţului platit pentru bunul
cumpărat.
(2) Alineatul 2 al prezentului articol prevede consecinţa neatragerii
vanzătorului in calitate de coparat in proces şi anume eliberarea acestuia de
răspundere faţă de cumpărător cu condiţia să demonstreze că atragerea sa ar fi
prevenit evicţiunea cumpărătorului.

Articolul 767. Răspunderea vanzătorului in cazul evicţiunii cumpărătorului.

 In cazul evicţiunii cumpărătorului in baza drepturilor unui terţ asupra
bunului care s-au constituit inainte de incheierea contractului de vanzare-
cumpărare, vanzătorul repară prejudiciul cauzat cumpărătorului. Aceste
prevederi nu se aplică dacă cumpărătorul a consimţit cumpărarea bunului
grevat cu drepturi ale terţului, conform art.764.

In baza prezentului articol, vanzătorul este obligat să repare prejudiciul cauzat

cumpărătorului, cu respectarea următoarelor condiţii:
(1778)in primul rand bunul să poată fi luat cumpărătorului in baza legii, de
exemplu atunci cand bunul care a fost cumpărat era gajat de către
vanzător şi se realizează dreptul de gaj al creditorului;
(1779)temeiul legal al terţului de a lua bunul de la cumpărător să fi apărut
pană la momentul executării obligaţiei de predare a bunului;
(1780)vanzătorul nu poate demonstra că, cumpărătorul cunoştea sau nu
putea să nu cunoască existenţa drepturilor terţului asupra bunului;
(1781)in cazul existenţei unei acţiuni de evicţiune impotriva cumpărătorului
inaintată de către un terţ vanzătorul este atras in calitate de coparat;
la incheierea contractului de vanzare-cumpărare, cumpărătorul nu cunoştea
existenţa drepturilor unui terţ asupra bunului cumpărat

Articolul 768. Remedierea.

(1) In cazul in care bunul prezintă vicii, cumpărătorul poate cere

remedierea, solicitand inlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu.
(2) Vanzătorul suportă cheltuielile de remediere utile, in deosebi
cheltuielile de transport, de drum, de executare a lucrărilor şi de procurare
a materialelor.
(3) Vanzătorul poate refuza remedierea viciilor dacă aceasta necesită
cheltuieli neproporţional de mari.
(4) In cazul in care in locul remedierii viciilor livrează un bun fără
viciu, vanzătorul poate cere cumpărătorului restituirea bunului cu vicii in
conformitate cu regulile privind efectele rezoluţiunii contractului.

(1) Prezentul articol reglementează situaţia in care bunul livrat prezintă vicii.
Viciile mărfii constituie lipsa unei insuşiri inerente mărfii predate, care o face
improprie destinaţiei ori folosirii normale sau ii micşorează valoarea sau valoarea
de intrebuinţare.
In acest caz vanzătorul a incălcat prevederile art.763 (1), care prevede obligaţia
vanzătorului de a preda bunul fără vicii materiale. Dacă bunul predat prezintă vicii,
cumpărătorul este in drept să ceară remedierea, avand opţiunea de a alege intre a
solicita inlăturarea viciului sau livrarea unui bun fără viciu. Insă, consecinţele
juridice prevăzute de art.768 apar numai in cazul in care cumpărătorul nu a
cunoscut existenţa viciilor la bunul cumpărat. Vanzătorul este obligat să-l anunţe
pe cumpărător atat despre viciile aparente, cat şi despre viciile ascunse ale mărfii.
O asemenea situaţie poate să rezulte din insăşi caracterul vanzării, de exemplu
atunci cand obiect al vanzării sunt bunuri care deja au fost in circulaţie sau
vanzarea bunurilor in regim de solduri.
Legea Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, in art.13 (1)
prevede că remedierea gratuită a deficienţelor apărute la produs, inlocuirea
gratuită sau restituirea contravalorii produsului in cadrul termenului de garanţie
sau termenului de valabilitate, deficienţe care nu sunt imputabile consumatorului,
 se face necondiţionat de către vanzător intr-un termen de cel mult 14 zile
calendaristice de la data inaintării reclamaţiei de către consumator sau in
termenul stabilit in contract.
(2) In situaţia in care cumpărătorul solicită inlăturarea viciului, vanzătorul va
inlătura viciul, suportand toate cheltuielile utile.
(3) Totuşi, dacă remedierea viciilor necesită cheltuieli neproporţional de mari,
vanzătorul este in drept să refuze remedierea viciilor. In acest caz vanzătorul va fi
obligat să livreze un bun fără viciu. Cheltuielile neproporţional de mari pot fi
constituite din cheltuielile de transport, de deplasare a specialiştilor la faţa locului şi
cazarea acestora, de executare a lucrărilor de remediere şi de procurare a
materialelor etc. Dacă aceste cheltuieli sunt mai mari decat cheltuielile pe care le-ar
suporta vanzătorul in cazul inlocuirii bunului viciat cu un bun fără vicii, este rezonabil
ca vanzătorul să renunţe la remedierea viciilor.
(4) In cazul in care vanzătorul livrează un bun fără vicii, el este in drept să
ceară şi să primească inapoi de la cumpărător bunul cu vicii in conformitate cu
regulile privind efectele rezoluţiunii contractului. Efectele rezoluţiunii sunt prevăzute
in art.738.
Conform art. 771, cumpărătorul poate cere o reducere a preţului in volumul
echivalent cheltuielilor de remediere a viciului şi să inlăture singul viciile bunului.
In baza art.770, dacă nu poate restitui vanzătorului bunul in starea in care l-a
primit, cumpărătorul pierde dreptul de a cere vanzătorului predarea unor bunuri de
inlocuire, cu excepţia cazurilor in care imposibilitatea de restituire a bunurilor se
datorează acţiunii sau inacţiunii vanzătorului sau inutilităţii bunurilor.

Articolul 769. Dispoziţii speciale privind rezoluţiunea şi repararea

prejudiciului.

In afară de cazurile prevăzute de art.617, nu este necesară stabilirea

unui termen cand vanzătorul a respins remedierea viciilor sau cand o
modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde
cumpărătorului. O remediere se consideră ca fiind nereuşită, după a doua
incercare fără succes, dacă din felul bunului sau al viciului sau din
comportamentul vanzătorului nu rezultă altfel.

Prezentul articol prevede expres, că este necesară stabilirea unui termen pentru
remedierea viciilor numai in cazurile prevăzute de art.617 (a se vedea art.617 şi
comentariul la el). In celelalte cazuri, dacă vanzătorul a respins remedierea viciilor
sau cand o modalitate de remediere nu a reuşit sau nu i se poate pretinde
cumpărătorului, nu este necesară stabilirea unui termen pentru remedierea
viciilor. Norma comentată dă şi definiţia remedierii nereuşite.

Articolul 770. Efectele imposibilităţii de restituire a bunului.

(1) Dacă nu poate restitui vanzătorului bunurile in starea in care le-a

primit, cumpărătorul pierde dreptul de a declara rezoluţiunea contractului
sau de a cere vanzătorului predarea unor bunuri de inlocuire, cu excepţia
cazurilor in care imposibilitatea de restituire a bunurilor se datorează
acţiunii sau inacţiunii vanzătorului ori inutilităţii bunurilor dacă alterarea
lor este o consecinţă a nerespectării condiţiilor de predare (inclusiv de
ambalare) ori dacă bunurile au fost utilizate pană a se constata
neconformitatea lor.
(2) Pierderea de către cumpărător a dreptului de a declara
rezoluţiunea contractului sau de a cere vanzătorului predarea bunurilor de
inlocuire nu afectează dreptul lui la alte mijloace de protecţie juridică
prevăzute de lege sau de contract.

(1) Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului cu titlu de

sancţiune la cererea părţii care şi-a executat culpabil obligaţiile ce-i revin.
In cazul in care cumpărătorul nu poate restitui vanzătorului bunul in starea in
care l-a primit, este lipsit de dreptul de a cere rezoluţiunea contractului sau predarea
unui bun de inlocuire. Se are in vedere situaţia in care din imprudenţă sau intenţionat
cumpărătorul a cauzat bunului şi alte vicii. Chiar dacă nu poate restitui vanzătorului
bunul in starea in care l-a primit, cumpărătorul nu pierde dreptul de a cere
rezoluţiunea contractului sau predarea unui bun de inlocuire in cazul in care
imposibilitatea de restituire se datorează:
a) acţiunii sau inacţiunii vanzătorului. De exemplu vanzătorul a incercat să
inlăture viciile, dar ca rezultat a cauzat şi alte vicii bunului, sau cumpărătorul a
anunţat vanzătorul despre existenţa viciilor şi l-a informat, că inlăturarea lor este
urgentă, deoarece viciile duc la deteriorarea bunului, iar vanzătorul nu a reacţionat
prompt la notificarea cumpărătorului. In asemenea situaţii răspunderea revine
vanzătorului;
b) inutilităţii bunurilor dacă alterarea este o consecinţă a nerespectării
condiţiilor de predare (inclusiv de ambalare) ori dacă bunurile au fost utilizate pană a
se constata neconformitatea lor ( a se vedea comentariul la art.758 şi 779). Şi in
acest caz nu este vorba de culpa cumpărătorului;
c) utilizării bunului pană la constatarea neconformităţii acestuia. In această
situaţie se prezumă, că bunul la momentul predării era fără vicii sau avea vicii
ascunse pe care cumpărătorul nu le cunoştea.
(2) Prezentul articol prevede expres, că in cazul in care cumpărătorul pierde
dreptul de a declara rezoluţiunea contractului sau de a cere vanzătorului predarea
bunului de inlocuire, el nu pierde dreptul la alte mijloace de protecţie juridică
prevăzute de lege sau de contract. Dacă in contract au fost stabilite pentru vanzător
anumite sancţiuni şi/sau despăgubiri pentru executarea necorespunzătoare a
contractului, ele vor rămane valabile.

Articolul 771. Cererea de reducere a preţului

In locul rezoluţiunii contractului sau remedierii viciului de către

vanzător, cumpărătorul poate pretinde reducerea preţului intr-un volum
echivalent cheltuielilor de remediere a viciului. Se are in vedere preţul
stabilit la momentul incheierii contractului.

Rezoluţiunea este desfiinţarea cu efect retroactiv a unui contract, la iniţiativa

uneia din părţi, ca urmare a neexecutării obligaţiei celeilalte părţi din cauze
imputabile acesteia.
Remedierea constituie inlăturarea viciului bunului. Remedierea viciilor de
către vanzător se efectuează in condiţiile stabilite de art.768 al Codului civil.
Din prevederile articolului 771 rezultă, că in cazul in care marfa livrată are
vicii, cumpărătorul este in drept să ceară o reducere a preţului. Nu se prevede forma
in care trebuie să fie făcută cererea, prin urmare aceasta poate fi făcută verbal sau in
scris.
Articolul stipulează expres volumul reducerii preţului, şi anume acesta trebuie
să fie echivalent al cheltuielilor de remediere a bunului. In cazul in care vanzătorul
este de acord cu reducerea preţului, marfa va fi predată, respectiv preluată cu vicii,
acestea urmand a fi inlăturate de către cumpărător.
Drept bază pentru reducerea preţului se va lua preţul stabilit in momentul
incheierii contractului. Deoarece preţul nu constituie o condiţie esenţială a
contractului de vanzare-cumpărare, acesta poate fi incheiat valabil şi fără stabilirea
preţului. In situaţia in care in contract nu este stabilit preţul, se vor aplica prevederile
art.756 al Codului civil.

Articolul 772. Garanţia caracteristicilor bunului.

(1) In cazul in care vanzătorul, producătorul sau un terţ garantează

caracteristicile unui bun, cumpărătorul beneficiază, fără a aduce atingere
drepturilor prevăzute de lege, de drepturile de garanţie in condiţiile
indicate in declaraţia de garanţie şi in reclama respectivă faţă de cel care a
acordat garanţia.
(2) In măsura in care a fost preluată o garanţie, se prezumă că din
garanţie se nasc drepturi in cazul unui viciu apărut in perioada de garanţie.
(3) Termenul de garanţie incepe să curgă din momentul predării
bunului de către vanzător dacă contractul nu prevede altfel.
(4) Garanţia este aplicabilă, pe durata garanţiei stabilite pentru
bunurile principale, şi asupra accesoriilor dacă in contract nu este prevăzut
altfel.

(1) Pentru satisfacerea deplină a intereselor cumpărătorului nu este suficientă

predarea lucrului, dar este necesar ca vanzătorul să asigure o netulburată şi utilă
stăpanire a lucrului. Obligaţia de garanţie are un dublu aspect: garanţia folosinţei
liniştite a bunului, adică obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi garanţia folosinţei
utile a lucrului, adică obligaţia de garanţie contra viciilor lucrului.
Legea nr. 105-XV din 13.03.2003 privind protecţia consumatorilor, in art.1
defineşte termenul de garanţie ca perioada de timp, prescrisă sau declarată, care
curge de la data achiziţionării produsului, serviciului şi in cadrul căreia produsul,
serviciul trebuie să-şi păstreze caracteristicile prescrise sau declarate, iar
producătorul, vanzătorul, prestatorul işi asumă responsabilitatea remedierii sau
inlocuirii pe cheltuiala sa a produsului, serviciului necorespunzător, dacă deficienţele
nu sunt imputabile consumatorului. Pentru producţia alcoolică, termenul de garanţie
constituie perioada de timp, stabilită de producător in documentele normative, care
curge de la data imbutelierii şi in cadrul căreia produsul achiziţionat trebuie să-şi
păstreze caracteristicile prescrise sau declarate.
Art.12 (3) al Legii 105-XV prevede, că producătorul este obligat să stabilească
pentru produsul oferit un termen de garanţie. Dacă termenul de garanţie este stabilit
de producător, vanzătorul nu poate stabili un termen mai mic. Lista produselor
pentru care este obligatorie stabilirea termenului de garanţie se aprobă de Guvern.
In cazul in care producătorul nu a stabilit un termen de garanţie pentru
produsele de folosinţă indelungată, el este obligat să remedieze gratuit deficienţele
apărute la produs, să inlocuiască gratuit produsul sau să restituie contravaloarea
produsului, dacă aceste deficienţe au apărut pe parcursul a 2 ani de la data procurării
lui. Această prevedere se aplică cu condiţia ca deficienţele apărute să nu fie
imputabile consumatorului (art.12(4), art.13(1) Legea 105-XV din 13.03.2003).
Conform prevederilor prezentului articol, există două categorii de garanţii ale
caracteristicilor bunului, şi anume: legală şi contractuală. Conform Cod.civ. garanţia
legală reprezintă in sine asigurarea de către vanzător a lipsei viciilor mărfii in
momentul predării (a se vedea art.763 şi comentariul la el). Garanţia contractuală
constituie o obligaţie suplimentară prin care vanzătorul asigură cumpărătorul, că
marfa va corespunde condiţiilor prevăzute in contract in termenul stabilit in contract.
Dacă părţile nu au convenit altfel, garanţia contractuală include şi accesoriile bunului.
(2) Dacă in decursul perioadei de garanţie apar careva vicii la produs,
vanzătorul este obligat să le inlăture gratuit, să inlocuiască bunul sau să restituie
contravaloarea produsului in termen de cel mult 14 zile calendaristice de la data
inaintării reclamaţiei de către consumator sau in termenul stabilit prin contract
(art.13(1) Legea nr.105-XV din 13.03.2003).
(3) Termenul de garanţie incepe să curgă din momentul stabilit in contract.
Dacă in contract nu este stipulată o asemenea clauză, termenul de garanţie incepe
să curgă din momentul predării bunului de către vanzător conform art.760 (a se
vedea şi comentariul articolului).
Timpul in decursul căruia produsul nu a fost utilizat din cauza remedierii
deficienţelor prelungeşte, in mod corespunzător, termenul de garanţie. El curge din
momentul sesizării vanzătorului pană la aducerea produsului in stare de funcţionare
corespunzătoare (art.13(8) Legea nr.105-XV din 13.03.2003).
(4) Prezentul articol prevede posibilitatea părţilor de a stabili in contract
termene de garanţie diferite pentru bunurile accesorii decat cele pentru bunurile
principale. Dacă o asemenea stipulare in contract lipseşte, pentru bunurile accesorii
se va aplica acelaşi termen de garanţie ca şi pentru bunurile principale. Este necesar
de acordat o atenţie deosebită acestui aspect, deoarece in accesoriile bunului deseori
sunt incluse detalii care se uzează repede şi asupra cărora obligaţia de garanţie
(adică obligaţia vanzătorului de a le inlocui gratuit) de obicei nu se aplică. Dacă o
asemenea garanţie este prevăzută in contract, atunci vanzătorul este obligat să
predea cumpărătorului detaliile accesorii in volumul necesar activităţii normale a
bunului principal pentru perioada de garanţie.

Articolul 773. Termenul de valabilitate a bunului.

(1) Prin lege, standarde şi alte dispoziţii obligatorii pot fi stabilite

termene de valabilitate a calităţii bunului, după a căror expirare bunul este
considerat nesusceptibil de utilizare (termen de valabilitate).
(2) Vanzătorul este obligat să transmită bunul in a cărui privinţă este
stabilit un termen de valabilitate astfel incat cumpărătorul să il poată
utiliza la destinaţie pană la expirarea acestui termen.

(1) Prezentul articol reglementează numai situaţia in care termenul de

valabilitate este stabilit de lege sau alte dispoziţii obligatorii. Aceasta nu interzice
inserarea in contract a unor clauze referitoare la termenul de valabilitate, dar trebuie
de menţionat că aceste clauze nu trebuie să contravină prevederilor legii sau altor
dispoziţii obligatorii.
Conform Legii privind protecţia consumatorului nr.105-XV din 13.03.2003,
art.1, termenul de valabilitate este perioada de timp, stabilită de către agentul
economic care fabrică un produs perisabil sau un produs care, in scurt timp, poate
deveni periculos pentru sănătatea consumatorilor, in cadrul căreia produsul trebuie
să-şi păstreze caracteristicile specifice, cu condiţia respectării regulilor de transport,
manipulare, depozitare, păstrare, utilizare şi consum. Pentru produsele alimentare şi
medicamente termenul de valabilitate este data – limită de consum.
Legea privind protecţia consumatorului in art.12, alin.1 prevede obligaţia
producătorului şi prestatorului să stabilească o durată de funcţionare pentru
produsele de folosinţă indelungată, inclusiv pentru componentele şi accesoriile
acestora, care după expirarea unei anumite perioade de timp, pot prezenta pericol
pentru viaţa, sănătatea, ereditatea şi securitatea consumatorului sau pot provoca
prejudicii bunurilor acestuia sau mediului inconjurător. Producătorul este obligat să
stabilească in documentul normativ respectiv termenul de valabilitate pentru
produsele alimentare, articolele de parfumerie, cosmetice, medicamente, articolele
chimice de uz casnic şi alte produse perisabile (art.12, alin.2). Producătorul este
obligat să stabilească pentru produsul sau serviciul oferit un termen de garanţie.
Dacă termenul de garanţie este stabilit de producător, vanzătorul nu poate stabili un
termen mai mic. Lista produselor şi serviciilor pentru care este obligatorie stabilirea
termenului de garanţie se aprobă de Guvern.
Se interzice modificarea termenului de valabilitate indicat pe produs, pe
etichetă, pe ambalaj sau in documentaţia de insoţire (art.6, alin.8 Legea cu privire la
protecţia consumatorului).
(2) Dacă in privinţa bunului care constituie obiectul contractului de vanzare-
cumpărare este stabilit un termen de valabilitate, atunci vanzătorul trebuie să
transmită bunul la inceputul curgerii termenului de valabilitate, iar nu aproape de
expirarea acestui termen. Sigur trebuie să se ţină seama şi de destinaţia bunului.
In cazul in care vanzătorul este şi producător, este obligat să prezinte, pe
langă alte informaţii şi termenul de valabilitate a bunului precum şi data fabricării
acestuia. Dacă vanzătorul nu este şi producător, atunci el trebuie să ţină cont de
termenul de valabilitate indicat pe bun de către producător, neavand dreptul să-l
modifice in sensul majorării sau micşorării acestuia. Dacă pe bunul vandut este
indicat termenul de valabilitate, iar cumpărătorul luand cunoştinţă cu acest termen
cumpără bunul, se consideră ca el a decis că va reuşi să utilizeze bunul in perioda
termenului de valabilitate.

Articolul 774. Cantitatea bunurilor

(1) Vanzătorul este obligat să transmită bunul in cantitatea stabilită

in contractul de vanzare-cumpărare.
(2) Cumpărărtorul este in drept să refuze recepţionarea bunului dacă
vanzătorul predă o cantitate mai mică decat cea prevăzută in contract. In
cazul in care va accepta primirea bunului in cantitate mai mică,
cumpărătorul va plăti proporţional preţului contractual.
(3) Dacă vanzătorul predă o cantitate mai mare decat cea prevăzută
in contract, cumpărătorul este in drept să preia bunul intr-o astfel de
cantitate, fiind obligat să plătească proporţional preţului stabilit in contract
sau să preia numai cantitatea prevăzută in contract, iar surplusul să-l
restituie din contul vanzătorului.
(4) In cazul in care nu este stabilită cantitatea bunului sau modul de
determinare a acesteia, contractul este nul.

(1) Din prevederile alin. 1 şi 4 ale prezentului articol rezultă expres, că părţile
trebuie in mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, să stabilească in contract
cantitatea bunului sau modul de determinare a acesteia. Prin urmare, stabilirea
cantităţii sau modului de determinare a acesteia constituie o condiţie esenţială a
contractului. In conformitate cu prevederile art.679 al Codului civil contractul se
consideră incheiat dacă părţile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui
esenţiale.
In contract părţile trebuie să prevadă şi unitatea de măsură, locul, momentul
de determinare a cantităţii, precum şi documentul care atestă cantitatea. Cantitatea
mărfii poate fi stabilită in tone, bucăţi, perechi, metri cubi, metri liniari etc. In funcţie
de specificul mărfii şi de particularităţile mijloacelor de transport, părţile pot insera in
contractul de vanzare-cumpărare clauze de toleranţă cantitativă. Intr-o asemenea
situaţie este necesar de stipulat şi obligaţia cumpărătorului de a plăti cantitatea
efectiv livrată in limitele toleranţelor convenite.
Intr-un contract de vanzare-cumpărare incheiat pe o perioadă de caţiva ani,
cantitatea poate fi stabilită pentru o perioadă de 6 luni, un an sau pentru tot
termenul contractului.
(2) Articolul 774 stabileşte consecinţele predării mărfii atat intr-o cantitate mai
mică, cat şi intr-o cantitate mai mare decat cea prevăzută in contract. In primul caz
cumpărătorul are opţiunea de a alege intre a refuza recepţionarea bunului sau a
accepta primirea bunului in cantitatea mai mică. Din conţinutul articolului 774 nu
rezultă posibilitatea cumpărătorului de a cere vanzătorului livrarea mărfii in
cantitatea prevăzută in contract. O atare posibilitate cumpărătorul o are in baza
art.782 al Codului civil, care stipulează că, cumpărătorul este in drept să ceară
executarea in natură a obligaţiilor contractuale, cu condiţia ca cerinţa să fie
indreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului referitoare la
bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul in cauză sau la alte bunuri pe
care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni
de achiziţionare nu au efect.
In cazul in care cumpărătorul va accepta cantitatea mai mică, va achita preţul
pentru marfa efectiv recepţionată, luandu-se ca bază preţul contractual.
(3) In situaţia predării mărfii intr-o cantitate mai mare decat cea prevăzută in
contract, cumpărătorul are opţiunea de a alege intre două posibilităţi: să preia bunul
in cantitatea prevăzută in contract sau să preia bunul in cantitatea livrată. In primul
caz cumpărătorul va achita preţul prevăzut in contract, iar marfa care a fost livrată in
plus trebuie să fie restituită vanzătorului din contul acestuia. Dacă vanzătorul sau
reprezentantul său autorizat este prezent in momentul preluării mărfii, el va suporta
toate cheltuielile ce ţin de restituirea mărfii livrată excedentar. Dacă vanzătorul sau
reprezentantul său autorizat nu este prezent in momentul preluării mărfii,
cumpărătorul se va ocupa de restituirea bunului, vanzătorul fiind obligat să-i intoarcă
cumpărătorului toate cheltuielile ocazionate de restituirea bunului.
In situaţia in care cumpărătorul acceptă preluarea mărfii livrată excedentar, el
este obligat să achite preţul pentru această marfă proporţional preţului stabilit in
contract.
(4) Norma comentată permite ca in contractul de vanzare-cumpărare să fie
stabilită atat cantitatea bunului, cat şi modul de determinare a acesteia. Astfel, intr-
un contract de furnizare a energiei electrice nu se stabileşte cantitatea, deoarece
consumatorul este in drept să folosească energia electrică in cantitatea care ii este
necesară. Cantitatea energiei electrice consumate se stabileşte in baza contorului.

Articolul 775. Asortimentul bunurilor

Vanzătorul este obligat sa transmită bunul in asortimentul (corelaţia

după modele, varietăţi, măsuri, culori sau alte particularităţi) stipulat in
contract, iar in lipsa lui, in asortimentul ce corespunde necesităţilor
cumpărătorului, dacă vanzătorul le cunoştea la data incheierii contractului,
sau să refuze incheierea contractului.

Prin asortiment, ca o condiţie a contractului se inţelege enumerarea mărfurilor

de o anumită denumire, care se deosebeşte după insemne individuale, cu indicarea
cantităţii mărfii ce urmează a fi transmisă şi a fiecărui insemn. In conţinutul
articolului comentat sunt menţionate ca exemplu o listă a poziţiilor asortimentului ce
pot fi determinate in contract.
Asortimentul mărfii se stabileşte in corespundere cu oferta cumpărătorului şi
exprimă, in primul rand, necesităţile acestuia. In determinarea asortimentului mărfii
este interesat cumpărătorul, deoarece această clauză a contractului reflectă, in
primul rand, necesităţile cumpărătorului.
Părţile pot să prevadă un asortiment pentru tot termenul contractului sau
numai pentru o perioadă, convenind modalitatea de stabilire pentru perioadele
ulterioare. In contract, de asemenea, poate fi prevăzută modalitatea de modificare
(precizare) a asortimentului dacă acesta este convenit pentru o perioadă
indelungată.
Articolul 775 prevede drepturile vanzătorului pentru situaţia in care in
contract nu este stipulat asortimentul, chiar dacă din denumirea mărfii rezultă că
bunul trebuie predat in asortiment. Intr-un asemenea caz vanzătorul are opţiunea de
a alege una din următoarele posibilităţi: să transmită bunul in asortimentul ce
corespunde necesităţilor cumpărătorului, dacă vanzătorul le cunoştea la momentul
incheierii contractului sau să refuze executarea contractului.
Din prevederile prezentului articol rezultă că diligenţa necesară trebuie să fie
manifestată de cumpărător, expediind oferta cu indicarea asortimentului

Articolul 776. Efectele nerespectгrii clauzei de asortiment

(1) In cazul predării bunului intr-un asortiment care un corespunde

contractului, cumpărătorul este in drept să un le primească şi să un
plătească preţul, iar dacă acesta este plătit, să ceară restituirea sumei
plătite.
(2) Dacă odată cu bunurile in asortimentul stipulat in contract sunt
transmise şi alte bunuri, cumpărătorul poate refuza recepţionarea bunurilor
nestipulate in contract sau poate recepţiona toate bunurile. In cazul in care
primeşte bunuri nestipulate in contract, cumpărătorul achită costul lor la
preţul convenit cu vanzătorul.

Prezentul articol prevede diferite situaţii de nerespectare de către vanzător a

clauzelor contractuale referitoare la asortimentul bunurilor şi determină consecinţele
juridice pentru fiecare stipulaţie.
Dacă vanzătorul a predat bunuri intr-un asortiment ce nu corespunde
contractului, cumpărătorul este in drept să nu le primească şi să nu plătească preţul.
In cazul in care preţul a fost plătit, cumpărătorul are dreptul să ceară restituirea
sumei plătite.
Altfel sunt determinate drepturile cumpărătorului, dacă odată cu bunurile in
asortimentul stipulat in contract, vanzătorul transmite şi alte bunuri. In acest caz
cumpărătorul are opţiunea de a alege intre a refuza recepţionarea bunurilor
nestipulate in contract sau a recepţiona toate bunurile. Dacă cumpărătorul primeşte
bunurile nestipulate in contract, el va achita costul lor la preţul convenit cu
vanzătorul. In caz contrar preţul va fi stabilit conform art.756, care prevede, că dacă
preţul nu este determinat in mod expres sau implicit printr-o dispoziţie care permite
să fie determinat, se va considera, in lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au
referit tacit la preţul practicat in mod obişnuit in momentul incheierii contractului in
ramura comercială respectivă pentru aceleaşi bunuri vandute in imprejurări
comparabile. Pentru situaţia in care nu există contracte similare, se va considera, in
lipsa unor prevederi contrare, că părţile s-au referit in mod tacit la un preţ practicat
la data predării bunurilor. In cazul cand preţul se determină in raport cu greutatea
bunului, in caz de indoială, preţul se stabileşte in raport cu greutatea netă.

Articolul 777.Completivitatea asortimentului de bunuri.

(1) Vanzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunurile

conform contractului de vanzare-cumpărare in completivitatea
asortimentului.
(2) Dacă completivitatea asortimentului de bunuri nu este stabilită,
vanzătorul este obligat să transmită cumpărătorului bunuri in
completivitatea determinată de uzanţele circuitului de afaceri sau de alte
cerinţe inaintate tradiţional.

Noţiunea completivitate se atribuie unor articole tehnice complicate, cum sunt

echipamentele, maşinile, aparatajul, precum şi tehnica de uz casnic.
 Prin completivitate urmează să se inţeleagă totalitatea compusă din articolul
de bază şi alte articole individuale, care il completează, fără a face parte din
componenţa articolului de bază, dar care, in ansamblu, constituie un tot intreg şi
serveşte unui scop comun.
Recunoaşterea confecţiei transmisă impreună cu articolul principal ca fiind
element de completare are o importanţă juridică deosebită, deoarece conform
art.772 (4) termenul de garanţie a bunului accesoriu se consideră echivalent al
termenului de garanţie pentru bunul principal, dacă in contract nu este stipulat altfel.
Articolul comentat stabileşte obligaţia vanzătorului de a transmite marfa
conform contractului de vanzare-cumpărare in completivitatea asortimentului. Din
această normă rezultă, că completivitatea mărfii este o condiţie stabilită prin acordul
comun al părţilor.
Completivitatea poate fi determinată in contract fie prin metoda enumerării
elementelor de completare, a agregatelor ce urmează a fi transmise impreună cu
articolul de bază, fie prin inserarea in contract a standardului de stat, standardului de
ramură, standardului intreprinderii, condiţiilor tehnice sau altor documente normative
privind standardizarea, conform cărora a fost determinată completivitatea articolului
de bază.
Cerinţele standaradelor de stat, standardelor intreprinderii şi altor documente
referitoare la standardizare formulate in contextul completivităţii au un caracter de
recomandare. De aceea, făcand referinţă in contract la asemenea documente, părţile
pot prevedea transmiterea mărfii (bunului) fără alte elemente separate incluse in
documentele de standardizare, dar care nu-i sunt necesare cumpărătorului.
In situaţia in care standardele de stat, standardele intreprinderii sau alte
documente referitoare la standardizare prevăd cateva variante de completivitate a
mărfii, in contract cumpărătorul stipulează acea variantă de completivitate care
urmează a fi transmisă.
Astfel, completivitatea asortimentului de bunuri este determinată fie de
acordul părţilor prin enumerarea in contract a elementelor de completare, fie prin
indicarea documentului normativ referitor la standardizare, fie prin imbinarea acestor
metode, adică nu doar indicarea documentului privind standardizarea, dar şi
modificarea de către părţi a nomenclatorului elementelor de completare, determinat
de documentele normative. Dacă, insă nu este folosită nici una din aceste metode de
stabilire a completivităţii mărfii, vanzătorul trebuie să se conducă de uzanţele
circuitului de afaceri sau de rigorile impuse de utilizarea mărfii.
In articol nu este determinată modalitatea de transmitere a mărfii
completivitatea căreia este stipulată in contract. Dacă modalitatea de predare nu
este stipulată in contract, completivitatea mărfii trebuie să fie respectată in
momentul transmiterii acesteia. In corespundere cu practica stabilită, in contract
poate fi prevăzută livrarea mărfii in tranşe, astfel incat completivitatea bunului să fie
asigurată la expirarea termenului de executare a obligaţiilor de predare a mărfii,
stabilită in contract.
In contract poate fi prevăzută, de asemenea, transmiterea către cumpărător a
elementului de completare de către producător, care nu este parte la contractul de
vanzare-cumpărare.

Articolul 778. Garnitura de bunuri

(1) Dacă vanzătorul este obligat să transmită cumpărătorului o

garnitură de bunuri completă, obligaţia se consideră executată la data
predării tuturor obiectelor din garnitură.
(2) In cazul in care in contract nu se stipulează transmiterea unei
anumite garnituri de bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel,
vanzătorul este obligat să predea concomitent toate obiectele incluse in
garnitură.
(3) In cazul livrării necomplete a bunurilor, cumpărătorul este in
drept să ceară completarea bunurilor in termen rezonabil sau reducerea
preţului de cumpărare.
(4) Dacă vanzătorul nu a executat in termen rezonabil revendicările
indicate la alin. (3), cumpărătorul poate solicita schimbarea bunurilor
necomplete cu bunuri complete sau poate să nu execute contractul şi să
ceară restituirea sumelor plătite pentru bun.

Includerea in Codul civil a noţiunii „garnitura de bunuri” separat de noţiunea

„completivitatea mărfii”, necesită diferenţierea acestor noţiuni. Garnitura de bunuri
constituie un set de articole, determinat de părţi, care contribuie la utilizarea lor in
comun. Spre deosebire de completivitatea unui bun, respectarea căreia revine
vanzătorului, chiar dacă ea nu este prevăzută in contract, obligativitatea transmiterii
mărfii in garnitură rezultă doar din contract. Sortimentul şi componenţa numerică a
elementelor garniturii depinde de decizia părţilor. Fiecare bun inclus in set este
individual.
Vanzătorul care ocupă pe piaţa de mărfuri o poziţie dominantă nu este in
drept să impună cumpărătorului procurarea unor mărfuri care nu-i sunt necesare
atunci cand se stabileşte garnitura de bunuri, prin constrangerea acestuia de a
incheia un contract cu condiţia procurării unor alte mărfuri. Această interdicţie este
stipulată in art.6 al Legii 1103/2000.
Norma comentată prevede modalitatea transmiterii garniturii de bunuri.
Bunurile incluse in garnitură pot fi transmise concomitent sau separat, in dependenţă
de prevederile contractului. In acest caz, in conformitate cu alin.1 al prezentului
articol obligaţia de transmitere se consideră executată la data predării tuturor
obiectelor din garnitură.
Dacă părţile nu au stipulat in contract transmiterea unei anumite garnituri de
bunuri, iar din esenţa contractului nu rezultă altfel, vanzătorul este obligat să predea
concomitent toate obiectele incluse in garnitură.
In cazul livrării incomplete a bunurilor de către vanzător, cumpărătorul este in
drept să ceară completarea bunurilor in termen rezonabil sau reducerea preţului de
cumpărare. Părţile pot stabili in contract şi alte consecinţe ale livrării incomplete a
bunului.
In situaţia in care vanzătorul nu a completat bunurile in termenul rezonabil
stabilit de vanzător şi nici nu a redus preţul, cumpărătorul este in drept să aleagă
intre următoarele opţiuni: a) să solicite schimbarea bunurilor incomplete cu bunuri
complete şi b) să nu execute contractul şi să ceară restituirea sumelor plătite pentru
bun. De asemenea, in baza art. 609 cumpărătorul are dreptul să ceară in loc de
prestaţie despăgubiri, cu condiţia ca anterior să fi stabilit vanzătorului fără succes un
termen rezonabil pentru executarea obligaţiei.
In vederea protecţiei drepturilor cumpărătorului referitoare la bunuri unice, la
bunuri individualizate pentru contractul in cauză sau la alte bunuri pe care
cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă aceste acţiuni de
achiziţionare nu au efect, in conformitate cu prevederile art.782 cumpărătorul este in
drept să ceară executarea in natură a obligaţiilor contractuale.
In cazul in care vanzătorul nu-şi onorează obligaţiile contractuale, in baza art.
602 este obligat să-l despăgubească pe cumpărător pentru prejudiciul cauzat astfel,
dacă nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.

Articolul 779. Ambalajul

(1) Dacă din contract şi din esenţa obligaţiei nu rezultă altfel,

vanzătorul este obligat să predea cumpărătorului bunurile ambalate, cu
excepţia bunurilor care, după caracterul lor, nu necesită ambalare. Dacă
contractul nu stabileşte cerinţe faţă de ambalaj, bunul trebuie ambalat in
mod obişnuit pentru acest tip de bunuri, iar in cazul lipsei de uzanţe, intr-
un ambalaj care să asigure integritatea bunurilor in condiţii de păstrare şi
transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri.
(2) In cazul cand bunul care trebuie ambalat este predat
cumpărătorului fără ambalaj ori in ambalaj defectuos, cumpărătorul este in
drept să ceară vanzătorului ambalarea bunului dacă din esenţa obligaţiei
sau din caracterul bunurilor nu rezultă altfel.
(3) In loc de cerinţele faţă de vanzător prevăzute la alin.(2),
cumpărătorul poate să-i inainteze alte pretenţii care rezultă din predarea
unui bun cu vicii.

Articolul comentat prevede obligaţia vanzătorului de a preda cumpărătorului

bunurile ambalate, indiferent de faptul dacă părţile au inclus in contract o asemenea
clauză. Excepţie constituie bunurile care după caracterul lor nu necesită ambalare.
Predarea bunurilor fără ambalaj poate fi prevăzută in contract sau poate să rezulte
din esenţa obligaţiei.
Prin ambalaj se inţelege mijlocul sau complexul de mijloace, care asigură
securitatea mărfii de pagube şi pierderi şi facilitează procesul de circulaţie a mărfii.
Ambalajul poate constitui obiect al contractului de vanzare-cumpărare.
Părţile sunt in drept să stabilească in contract anumite cerinţe faţă de
ambalaj, enumerandu-le sau făcand trimitere la standardele de stat, standardele
intreprinderii sau la alte documente normative, care stabilesc cerinţele faţă de
ambalajele mărfurilor respective.
In situaţia in care părţile nu au prevăzut in contract cerinţele faţă de ambalaj,
vanzătorul trebuie să predea bunul ambalat in mod obişnuit pentru acest tip de
bunuri. Dacă nu sunt stabilite uzanţe faţă de ambalaje pentru bunurile respective,
vanzătorul este obligat să predea bunul intr-un ambalaj care să asigure integritatea
bunurilor in condiţii de păstrare şi transportare obişnuite pentru acest tip de bunuri.
Alineatul 2 al articolului prevede consecinţele a două incălcări de către
vanzător: predarea bunului fără ambalaj şi predarea bunului in ambalaj defectuos.
Predarea bunului fără ambalaj constituie incălcare in cazurile cand ambalarea
bunului este efectuată in conformitate cu prevederile contractului, cu documentele
standardizate sau cand aceasta rezultă din esenţa obligaţiei sau din caracterul
bunurilor.
Prin ambalaj defectuos se inţelege ambalajul care nu corespunde clauzelor
contractuale sau cerinţelor obligatorii ale standardelor de stat, precum şi
neasigurarea integrităţii bunurilor in condiţii obişnuite de păstrare şi de transport.
In cazul cand bunul este predat fără ambalaj, cumpărătorul are dreptul să
ceară vanzătorului să ambaleze bunul.
Dacă bunul este predat in ambalaj defectuos, cumpărătorul este in drept să
ceară vanzătorului schimbarea ambalajului.
Pe langă posibilităţile enumerate mai sus, cumpărătorul poate să inainteze şi
alte pretenţii ce rezultă din predarea unui bun cu vicii. Cheltuielile de remediere a
viciilor bunului, in conformitate cu art.768 al Codului civil sunt suportate de vanzător.

Articolul 780. Obligaţia de conservare a bunului vandut

(1) Cand cumpărătorul intarzie să preia bunul predat sau nu plăteşte

preţul, in cazul in care plata preţului şi predarea trebuie să se facă
simultan, vanzătorul, dacă are bunul in posesiune sau sub control, trebuie
să ia măsuri rezonabile, in funcţie de imprejurări, pentru a le conserva. El
este indreptăţit să le reţină pană ce va obţine de la cumpărător plata
cheltuielilor sale rezonabile.
(2) In cazul in care a primit bunul, insă in mod indreptăţit, doreşte
să-l restituie, cumpărătorul este obligat să ia măsurile corespunzătoare
pentru conservarea lui. El poate reţine bunul pană in momentul in care
vanzătorul ii plăteşte cheltuielile rezonabile.
(3) Partea care este obligată să ia măsuri pentru conservarea bunului
il poate depozita pe cheltuiala celeilalte părţi, in depozitul unui terţ dacă nu
vor rezulta costuri disproporţionate.
(4) Partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului are drept de
retenţie asupra lui pană cand i se va plăti o recompensă pentru păstrare.

(1) Alin. (1) al articolului prevede situaţia cand creditorul este in intarziere.
Conform art.593, alin. (2), in cazul in care pentru executarea prestaţiei este necesară
o acţiune din partea sa, creditorul este in intarziere dacă prestaţia ii este oferită, iar
el nu efectuează acea acţiune.
In conformitate cu prevederile art.595, cumpărătorul este obligat să repare
prejudiciul cauzat vanzătorului prin intarzierea acceptării prestaţiei.
Indiferent dacă este sau nu vinovat pentru intarzierea preluării bunului sau
neplăţii preţului, cumpărătorul, in baza art.597 este obligat să compenseze
vanzătorului cheltuielile suplimentare necesare păstrării obiectului şi oferirii
executării, precum şi să suporte riscul deteriorării sau pieirii fortuite a bunului.
Conform art.753 preluarea bunului şi plata preţului sunt principalele obligaţii
ale cumpărătorului in baza contractului de vanzare-cumpărare.
In situaţia in care cumpărătorul intarzie să preia bunul predat, adică nu
efectuează acţiunile prevăzute in art.761, vanzătorul care continuă să deţină posesia
sau controlul bunului, este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a le păstra.
Din prevederile alin. (1) se prezumă, că vanzătorul şi-a indeplinit toate
obligaţiile referitoare la predarea bunului, care sunt prevăzute in art.757, art.758,
art.760. Despre neexecutarea obligaţiei de preluare a bunului se poate de vorbit
numai in cazul cand cumpărătorul nu a efectuat acţiunile necesare in acest sens.
Dacă, insă, vanzătorul nu execută la timp obligaţiile sale de predare a mărfii, nu
putem vorbi despre intarzierea cumpărătorului in preluarea mărfii.
Articolul comentat prevede incă o situaţie care se referă la intarzierea plăţii
preţului. In acest caz, vanzătorul este obligat să ia măsuri rezonabile pentru a
conserva bunul doar in cazul in care plata preţului şi predarea mărfii se face
simultan.
Temeiul pentru obligarea vanzătorului să ia măsuri rezonabile pentru
conservarea mărfurilor il constituie imprejurarea, că vanzătorul are bunul in posesie
sau sub control. Formularea dată nu este intamplătoare, deoarece pentru această
situaţie are importanţă atat faptul că vanzătorul posedă marfa, cat şi faptul cand
pentru indeplinirea obligaţiei de predare vanzătorul foloseşte un reprezentant sau
transmite bunul cărăuşului pentru a fi predat cumpărătorului la sediul acestuia.
De regulă, expedierea mărfii este insoţită de intocmirea documentului de
transport care confirmă predarea mărfii cărăuşului, pe care cărăuşul il transmite
vanzătorului. Transmiterea de către vanzător a acestui document cumpărătorului sau
persoanei indicate de acesta inseamnă lipsirea vanzătorului de dreptul de a dispune
de bunuri şi, prin consecinţă, de a lua careva măsuri pentru conservarea acestora.
O garanţie importantă a apărării intereselor vanzătorului, care in situaţia dată
a luat măsuri rezonabile pentru conservarea bunului, o constituie dreptul de a reţine
bunurile pană cand cumpărătorul ii va achita toate cheltuielile rezonabile efectuate
pentru luarea măsurilor de conservare a mărfii. Prin cheltuieli rezonabile se inţeleg:
cheltuielile de descărcare a mărfii din mijlocul de transport şi transportarea pană la
locul păstrării, crearea condiţiilor necesare pentru păstrarea mărfii etc.
(2) Dacă alin. (1) prevede obligaţia vanzătorului de a lua măsuri rezonabile
pentru conservarea mărfii cand cumpărătorul nu-şi execută obligaţia de predare,
atunci alin. (2) prevede obligaţia cumpărătorului de a lua măsurile corespunzătoare
pentru conservarea bunului atunci cand vanzătorul nu-şi onorează obligaţiile
asumate.
Prevederile alin. (2) se aplică numai in cazul in care sunt indeplinite
următoarele condiţii: a) cumpărătorul posedă bunul şi b) preluand bunul, in mod
indreptăţit doreşte să-l restituie in conformitate cu prevederile contractului sau legii.
Norma dată stipulează intenţia cumpărătorului de a restitui bunul. Această
intenţie trebuie să fie manifestată in momentul preluării bunului. Obligaţia
cumpărătorului de a lua măsuri corespunzătoare pentru conservarea bunului apare in
momentul in care acesta a aflat despre livrarea mărfii necorespunzătoare şi a luat
decizia de a le restitui vanzătorului. In conformitate cu prevederile art.765,
cumpărătorul care este comerciant trebuie să verifice sau să pună pe cineva să
verifice bunul intr-un termen atat de scurt cat permit imprejurările, iar in cazul
constatării viciilor să-l informeze neintarziat pe vanzător. Cumpărătorul pierde
dreptul de a invoca viciul dacă nu l-a comunicat vanzătorului intr-un termen rezonabil
din momentul in care a constatat sau trebuia să constate viciul in felul lui.
Cumpărătorul, ca şi vanzătorul in situaţie similară, are dreptul să reţină bunul
pană in momentul in care vanzătorul ii plăteşte cheltuielile rezonabile.
(3) Este important de menţionat, că depozitarea bunului este un drept iar nu o
obligaţie a părţii care trebuie să ia măsuri pentru conservarea mărfii. Partea este in
drept să depoziteze marfa dacă ea decide că este o acţiune corespunzătoare din
punct de vedere al apărării intereselor sale. Dacă partea nu depozitează bunul din
anumite considerente, de exemplu din cauza lipsei de condiţii speciale de păstrare
sau din cauza preţurilor ridicate ale depozitării, ea este obligată de sinestătător să
asigure păstrarea bunului. Cheltuielile de depozitare a bunului sunt suportate de
cealaltă parte. O asemenea regulă acţionează doar in cazul in care cheltuielile pentru
depozitare sunt rezonabile.
Articolul nu stipulează careva condiţii speciale pentru depozitul in care
urmează să fie păstrată marfa. Acesta poate fi atat un depozit specializat, cat şi un
depozit general. Important este ca acesta să fie un depozit in care mărfurile pot fi
păstrate in condiţii in care să nu se deterioreze sau să nu ducă la pieirea mărfii.
Termenul „depozit” trebuie definit in sens larg, ca fiind orice loc adecvat
pentru păstrarea bunurilor de un anumit gen.
(4) Alin. (4), ca şi alineatele precedente, prevede dreptul de retenţie asupra
bunului de către partea obligată să ia măsuri de conservare a bunului pană cand i se
va plăti o recompensă pentru păstrare.

Articolul 781. Dreptul de instrăinare a bunului.

(1) Partea care este obligată să conserveze bunul este in drept să-l
vandă la un preţ convenabil, in cazul in care cealaltă parte tergiversează
exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor de conservare, dacă a
inştiinţat cealaltă parte despre intenţia de a vinde.
(2) Dacă bunul este pasibil de pieire sau de alterare (deteriorare)
rapidă şi dacă conservarea lui ar genera cheltuieli disproporţionale, partea
obligată să-l conserveze il poate vinde.
(3) Partea care a vandut bunul remite celeilalte părţi suma incasată
avand dreptul de a reţine cheltuielile rezonabile de conservare şi vanzare.

(1) Prezentul articol acordă părţii obligate să conserveze bunul dreptul de a-l
vinde la un preţ convenabil.
Persoana care este obligată să conserveze bunul este in drept să vandă marfa
numai dacă cealaltă parte tergiversează exagerat preluarea lui sau plata cheltuielilor
de conservare. De asemenea, posibilitatea instrăinării bunului este condiţionată de
informarea celeilalte părţi cu intenţia de a vinde. Articolul comentat nu prevede
modalitatea de notificare, prin urmare ea poate fi efectuată verbal sau in formă
scrisă. Nu este stipulat că este necesar acordul de voinţă al celeilalte părţi pentru
vinderea bunului. Deci, partea care intenţionează să vandă bunul, din moment ce a
comunicat celeilalte părţi intenţia sa, este in drept să-l vandă.
Poate să vandă bunul persoana in posesia căreia acesta se află, cum este de
exemplu, vanzătorul in cazul prevăzut de art.780 (1) sau cumpărătorul in cazul
stipulat de art.780 (2).
In unele cazuri depozitarea mărfii in conformitate cu prevederile art. 780 (3)
poate necesita cheltuieli ridicate, astfel depozitarea influenţand negativ asupra
preţului mărfii. Este posibilă şi situaţia cand pot fi afectate interesele părţii care a
plătit preţul mărfii, transportul şi depozitarea şi care nu-şi poate restitui cheltuielile
efectuate. Intr-o asemenea situaţie, considerăm că este binevenită vinderea mărfii de
către partea care este obligată să o conserveze.
(2) Alin. (2) al art.781 obligă partea care este ţinută să conserveze bunul in
conformitate cu prevederile art.780 alin. (1) şi (2) să-l vandă, dacă: a) bunul este
pasibil de pieire sau alterare (deteriorare) rapidă şi b) conservarea lui ar genera
cheltuieli disproporţionale.
Este necesar de subliniat, că in acest caz, spre deosebire de alineatul
precedent, nu este vorba de un drept al părţii dar de o obligaţie a acesteia.
Alin. (2) nu prevede obligaţia părţii care intenţionează să vandă bunul să
notifice celeilalte părţi intenţia sa. Putem concluziona, că ea trebuie să informeze
cealaltă parte in măsura posibilităţilor. Dacă nu a avut o asemenea posibilitate, ea
poate vinde bunul şi fără a comunica celeilalte părţi intenţia de vanzare. In situaţia
cand bunul este pasibil de alterare (deteriorare) rapidă, un termen necesar pentru
expedierea mărfii poate nici să nu existe.
(3) In baza alin. (3) partea care a vandut bunul are dreptul să reţină
cheltuielile rezonabile de conservare şi vanzare. Suma rămasă trebuie să fie
transmisă celeilalte părţi.
In cheltuielile suportate de partea care a vandut bunul sunt incluse atat
cheltuielile ocazionate de conservarea bunului, cat şi cele ocazionate de vanzare. In
primul caz acestea pot fi, de exemplu, plata pentru depozitare, păstrarea mărfii in
condiţii speciale etc. Cheltuielile de vanzare includ, de exemplu plata comisioanelor
intermediarului care a vandut marfa, cheltuielile pentru transportarea mărfii la
destinaţie sau nemijlocit la sediul cumpărătorului, unele cheltuieli administrative etc.
Dreptul de retenţie in cazul dat nu se extinde şi la sumele care nu au fost
plătite de cumpărător in baza contractului iniţial de vanzare. Aceasta inseamnă, că
dacă persoana care vinde bunul in corespundere cu prevederile prezentului articol,
este vanzătorul din primul contract de vanzare-cumpărare, atunci, in baza alin. (3) al
prezentului articol este obligat, după recuperarea cheltuielilor sale, să remită
cumpărătorului suma rămasă.

Articolul 782. Dreptul cumpărătorului de a cere executarea in natură a

obligaţiilor.

Cumpărătorul este in drept să ceară executarea in natură a

obligaţiilor contractuale, dacă o astfel de cerinţă este indreptăţită pentru
părţi şi pentru protecţia drepturilor cumpărătorului, referitoare la bunuri
unice, la bunuri individualizate pentru contractul in cauză sau la alte bunuri
pe care cumpărătorul nu le poate achiziţiona de la alte persoane sau dacă
aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.

Executarea obligaţiei constituie efectul ei normal şi firesc. Executarea se face

de bună voie in obiectul ei specific, adică executarea in natură (sau directă) a
obligaţiei.
Executarea in natură poate avea loc de bună voie sau silit. Executarea
voluntară a obligaţiei trebuie să se facă la termenul fixat şi in condiţiile stabilite de
părţi. Norma comentată se referă la executarea silită in natură a obligaţiilor. Astfel,
dacă vanzătorul nu execută de bună voie obligaţia, cumpărătorul poate recurge la
mijloacele legale pentru a-l sili să-şi execute obligaţia, adică poate cere executarea
silită. In principiu, executarea silită in natură se face prin obligarea vanzătorului să
execute insuşi obiectul obligaţiei aşa cum a fost stabilit in contract.
Cu toate că in baza art.588 cumpărătorul nu este obligat să accepte o altă
prestaţie decat cea datorată, in baza articolului comentat el este in drept să ceară
executarea in natură a obligaţiilor doar in cazurile prevazute expres şi anume: cand o
asemenea cerinţă este indreptăţită pentru părţi şi pentru protecţia consumatorului,
referitoare la bunuri unice, la bunuri individualizate pentru contractul in cauză sau la
alte bunuri pe care cumpărătorul nu le poate cumpăra de la alte persoane sau chiar
dacă le poate achiziţiona, aceste acţiuni de achiziţionare nu au efect.
Conform art.294 se consideră determinat individual bunul care, potrivit naturii
sale, se individualizează prin semne, insuşiri caracteristice doar lui. Drept exemplu de
bunuri individual determinate ne pot servi unicatele, o anumită casă, un anumit
autoturism.
Dacă prin contract sau lege sunt stabilite anumite penalităţi pentru
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor, plata penalităţilor
nu-l eliberează pe vanzător de executarea obligaţiilor sale in natură. Potrivit art.
602(3) repararea prejudiciului cauzat prin intarziere sau prin o altă executare
necorespunzătoare a obligaţiei nu-l eliberează pe debitor de executarea obligaţiei in
natură. Excepţie face cazul in care datorită unor circumstanţe obiective, creditorul
pierde interesul pentru executare.
Conform Legii Republicii Moldova Nr.105-XV din 13.03.2003 privind protecţia
consumatorilor, art.27 (1), dacă vanzătorul incalcă termenele stabilite pentru
remedierea, inlocuirea, restituirea contravalorii produsului sau reducerea preţului, va
plăti o penalitate in mărime de 5% din preţul produsului in vigoare la data examinării
reclamaţiei consumatorului pentru fiecare zi (oră, dacă termenul a fost stabilit in ore)
de intarziere.

Articolul 783. Termenul de rгspundere a vanzгtorului pentru viciile

bunului.

(1) Cumpărătorul are dreptul să inainteze vanzătorului, indată ce a

descoperit viciile bunului nedeclarate de acesta pană la vanzare, pretenţii
dar nu mai tarziu de termenul stabilit in contract.
(2) Dacă in contract nu este stabilit un termen, pretenţiile pot fi
inaintate in cel mult 6 luni din ziua predării bunului, iar in privinţa
imobilelor, in cel mult un an.
(3) Dacă este imposibilă stabilirea zilei de predare a bunului care
urmează să fie inregistrat sau dacă bunul este predat cumpărătorului
inainte de incheierea contractului, termenul de inaintare a pretenţiilor se
calculează din ziua inregistrării bunului in modul stabilit.

Prezentul articol stabileşte dreptul cumpărătorului de a inainta pretenţii

vanzătorului indată ce a descoperit viciile, insă cu respectarea obligatorie a
următoarelor două cerinţe:
a) vanzătorul, pană la predarea mărfii nu a anunţat cumpărătorul despre
existenţa viciilor, prin urmare cumpărătorul nu a cunoscut existenţa viciilor. In caz
contrar el pierde dreptul de a inainta pretenţii vanzătorului;
b) să nu fie expirat termenul stabilit prin contract pentru inaintarea
pretenţiilor.
Dacă in contract părţile nu au stabilit un termen pentru inaintarea pretenţiilor,
norma comentată stabileşte un termen de 6 luni din ziua predării bunului mobil şi un
termen de 1 an din ziua predării bunurilor imobile.
In cazul imposibilităţii determinării datei predării bunului, pentru bunurile care
urmează a fi inregistrate, prezentul articol prevede că termenul de inaintare a
pretenţiilor se calculează din ziua inregistrării bunului in modul stabilit. Dacă bunurile
predate nu trebuie să fie inregistrate, in caz de imposibilitate de determinare a datei
predării bunului, aceasta trebuie să fie demonstrată de către persoana interesată,
adică de cumpărător. El trebuie să demonstreze că se află in termenul stabilit prin
contract sau lege pentru inaintarea pretenţiilor.

Articolul 784. Termenul de inaintare a pretenţiilor pentru viciile

bunului cu termen de garanţie.

(1) In cazul cand pentru bunul vandut este stabilit un termen de

garanţie, pretenţiile pentru viciile depistate pot fi inaintate in acest
termen.
(2) Dacă bunul cu termen de garanţie a fost dat in posesiunea
cumpărătorului pană la incheierea contractului şi nu se poate determina
data predării, termenul de inaintare a pretenţiilor se calculează de la data
incheierii contractului, iar dacă bunul a fost transportat, de la data
expedierii lui la adresa cumpărătorului.
(3) In cazul in care pentru accesorii sunt stabilite prin contract
termene de garanţie mai scurte decat pentru bunul principal, cumpărătorul
este in drept să inainteze pretenţii referitoare la viciile accesoriilor in
perioada de garanţie a bunului principal.
(4) Dacă pentru accesorii in contract sunt stabilite termene de
garanţie mai mari decat pentru bunul principal, cumpărătorul este in drept
să inainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor in perioada de garanţie.

(1) Prezentul articol reglementează doar cazurile in care pentru bunul vandut
este stabilit un termen de garanţie. Termenul de garanţie este termenul contractual
in care vanzătorului ii revine obligaţia să remedieze pe cheltuiala proprie defecţiunile
semnalate de cumpărător in comportamentul bunului vandut in timpul utilizării
normale a acestuia şi dacă defecţiunile semnalate sunt iremediabile, să inlocuiască
bunul cu un altul de acelaşi gen aflat in stare perfectă de funcţionare. Termenul de
garanţie este stabilit pentru o perioadă de timp a cărei durată variază in funcţie de
natura mărfii şi se exprimă in luni, săptămani sau zile.
Dacă pentru bunul vandut este stabilit un termen de garanţie, cumpărătorul
poate inainta pretenţii pentru viciile depistate doar in acest termen. In conformitate
cu prevederile art.772 (3) şi art.784 (2) părţile pot să stabilească in contract perioada
termenului de garanţie. Dacă in contractul de vanzare-cumpărare lipseşte o
asemenea stipulaţie, termenul de garanţie incepe să curgă din momentul predării
bunului de către vanzător.
(2) Alin.2 al prezentului articol prevede soluţii pentru următoarele două
situaţii: a) bunul a fost transmis in posesie cumpărătorului pană la incheierea
contractului, iar data predării nu poate fi stabilită şi b) bunul a fost transportat. In
prima situaţie termenul de inaintare a pretenţiilor se calculează de la data incheierii
contractului. Atunci cand contractul se incheie inter praesentes, data perfectării
acestuia se inserează in conţinutul contractului. Dacă contractul este incheiat inter
absentes, in conformitate cu prevederile art.699 (1), data incheierii contractului se
consideră momentul primirii acceptării de către ofertant. In cel de-al doilea caz, cand
bunul a fost transportat, termenul de inaintare a pretenţiilor se calculează de la data
expedierii lui la adresa cumpărătorului.
(3) Atat alin.3 al prezentului articol, cat şi alin.4 al art.771 oferă părţilor
posibilitatea de a stabili in contract termene de garanţie pentru bunurile accesorii.
Totuşi, din prevederile art.784 rezultă că termenul de garanţie pentru bunurile
accesorii trebuie să fie cel puţin egal cu termenul de garanţie stabilit pentru bunul
principal. Dacă in contract părţile au stabilit pentru bunurile accesorii termene de
garanţie mai scurte decat pentru bunul principal, pretenţiile referitoare la viciile
accesoriilor vor putea fi inaintate de către cumpărător in perioada de garanţie a
bunului principal.
Conform art.292 bunul destinat in mod permanent intrebuinţării economice
unui alt bun (principal) şi legat de acesta prin destinaţie comună este un bun
accesoriu atat timp cat satisface această intrebuinţare. Toate celelalte bunuri sunt
principale.
(4) Art.774 acordă posibilitate părţilor de a stabili in contract termene de
garanţie mai mari pentru bunurile accesorii decat pentru bunul principal,
cumpărătorul avand dreptul să inainteze pretenţii ce ţin de viciile accesoriilor in
perioada lor de garanţie.

Articolul 785. Termenul de prescripţie pentru acţiunile privind viciile

bunului.

Poate fi intentată acţiune privind viciile bunului la termen de un an

din data inaintării pretenţiilor, iar dacă nu au fost inaintate pretenţii sau nu
poate fi stabilită data inaintării lor, in termen de un an din data expirării
termenelor stabilite la art.783 şi 784.

Norma comentată stabileşte termenul de prescripţie pentru acţiunile privind

viciile bunului in dependenţă de două situaţii ţi anume:
(1782)cand au fost inaintate pretenţiile. Astfel, dacă pretenţiile au fost
inaintate, acţiunea privind viciile bunului poate fi intentată in termen de un
an din data inaintării pretenţiilor;
(1783)cand nu au fost fost inaintate pretenţiile sau au fost inaintate, dar nu
poate fi stabilită data inaintării lor. In acest caz se stabileşte un termen de
intentare a acţiunilor de un an din data expirării termelor stabilite la
art.783 şi 784 (vezi articolele şi comentariul la ele).

S e c t i u n e a a 2-a
RASCUMPARAREA

Articolul 786. Dispoziţii generale cu privire la răscumpărare

Dacă in contractul de vinzare – cumpărare vinzătorul şi-a rezervat

dreptul de răscumpărare, aceasta se face prin declaraţia vinzătorului
faţă de cumpărător că va exercita dreptul de răscumpărare. Declaraţia
nu necesită forma stabilită pentru contractul de vinzare- cumpărare.

Vinzarea cu pact de răscumpărare este o varietate a contractului de

vinzare – cumpărare supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă in
dreptul ce şi-l rezervă cumpărătorul de-a relua lucrul vindut, restituind preţul şi
cheltuielile suportate de cumpărător intr-un anumit termen.
Restituirea vinzătorului a bunurilor răscumpărate are efect retroactiv,
acţionănd atit in privinţa cumpărătorului, ai suscesorilor lui in drepturi, cit şi a
terţelor dobănditori, cu excepţia cind terţul dobănditor invocă dobăndirea
dreptului de proprietate asupra unui bun ( imobiliar ) prin posedarea lui o
anumită perioadă ( Art. 332. Uzucapiunea imobiliară ) sau posesia de bună
credinţă in materia bunurilor mobile ( Art. 331 ).
Vinzătorul poate cere răscumpărarea de la cumpărătorul iniţial, cit şi de la
oricare alt cumpărător mai departe. Urmează de menţionat că este indiferent,
dacă in contractul de vinzare a terţului achizitor fusese sau nu prevăzută
clauza de răscumpărare in folosul vinzătorului primitiv, cu excepţia vinzării unui
imobil, deoarece cumpărătorul de bună-credinţă, ce n-a cunoscut pactul de
răscumpărare din contractul iniţial, este protejat de dispoziţia art. 331. In afară
de vinzător, răscumpărarea poate fi exercitată de un cesionar ( persoana căreia
prin contract i-au fost transmise drepturile ), de creditorii săi şi de moştenitorii
săi, fiecare moştenitor avănd dreptul să ceară răscumpărarea numai in ce
priveşte cota sa parte.
Vinzarea cu pact de răscumpărare ca regulă o folosesc cei, care avănd
nevoie de bani, işi vind bunurile cu intenţia că in termenul prevăzut pentru
răscumpărare, să dobăndească sumele necesare pentru a redobindi proprietatea
bunurilor vindute. După conţinutul şi efectele survenite, facultatea de
răscumpărare se foloseşte ca o modalitate de credit, intru ocolirea Legii cu
privire la gaj ( Legea 449-XV/2001 ).
Condiţia răscumpărării urmează in mod obligatoriu a fi stipulată in
contractul de vinzare- cumpărare. In caz contrar vinzarea se consideră simplă,
iar răscumpărarea constituie o revinzare in condiţiile căreia părţile urmează să
achite taxele respective de mutaţie..
Clauza de răscumpărare poate fi introdusă in contractele de vinzare-
cumpărare atit mobiliare cit şi imobiliare.

Articolul 787. Soarta accesoriilor

Revinzătorul este obligat să predea celui care exercită

dreptul de răscumpărare bunul impreună cu accesoriile lui.

Obiect al contractului de vinzare-cumpărare cu pact de răscumpărare

poate fi orice bun ce intruneşte următoarele condiţii
• să fie in comerţ ( in circuitul civil ) ,
• să existe in momentul incheierii contractelor, sau să poată exista in viitor,
• să fie determinat sau determinabil,
• să fie licit ( permis),
• să fie proprietatea vănzătorului.
Dreptul de proprietate al vinzătorului asupra unui lucru mobil sau
imobil generează dreptul in tot asupra produselor lucrului, căt şi asupra
unirilor ca accesoriu ( sub accesiune se subănţelege unirea materială a unui
lucru mai puţin important cu un alt lucru mai important ), cu lucrul intr-un
mod natural sau artificial.. Acest drept se numeşte drept de accesiune.
Accesiunea poate fi imobiliară sau mobiliară, de asemenea, poate fi
naturală sau artificială ( este efectul unui fenomen natural străin de voinţa
omului, sau efectul unui fapt al omului ), (Art. 328-330 ).
Respectiv pănă la răscumpărare cumpărătorul este proprietarul lucrului,
cit şi a accesoriilor, sub condiţie rezolutorie.
 Intrucăt răscumpărarea anulează vănzarea, părţile urmează a fi puse in
poziţia primitivă ( iniţială ), revinzătorul fiind obligat să predee bunul
răscumpărat impreună cu accesoriile.

Articolul 788. Preţul de răscumpărare.

Răscumpărarea se efectuează la preţul de vănzare.

Revănzătorul este in drept să ceară compensarea cheltuielilor aferente
bunului cumpărat pină la răscumpărare, in cuantum egal cu creşterea
valorii bunului datorită acestor cheltuieli. Dacă bunul pe care trebuie
să il restituie a fost dotat cu un accesoriu, cumpărătorul il poate
reţine dacă nu dăunează bunului.

Atit cumpărarea cit şi răscumpărarea formează o singură operaţiune..

In acest sens răscumpărarea nu este considerată că constituie o nouă vănzare
( vinzătorul iniţial nu deţine statutul de cumpărător ), ci ca rezoluţia vănzării,
indeplinită prin efectul condiţiei de răscumpărare. Cănd işi va relua lucrul,
vănzătorul nu va fi obligat să achite taxe noi de inregistrare, fiind considerat
proprietar, ca şi cum nu ar fi vindut lucrul.
Vănzătorul dacă doreşte să exercite facultatea de răscumpărare urmează
in termenul convenit (Art. 791 ) să-şi manifeste intenţia de a răscumpăra bunul
fără a face o ofertă reală a preţului şi accesoriilor preţului.
In consecinţă răscumpărarea anulează vănzarea, părţile fiind puse in
poziţie iniţială, ca şi cum nu ar fi contractat.
Pentru ca răscumpărarea să fie indeplinită, vănzătorul urmează să
restituie cumpărătorului
• preţul achitat de cumpărător ( dobănzile nu se restituie ),
• spezele şi cheltuielile contractului,
• cheltuielile suportate de cumpărător in urma protejării lucrului de pierire,
distrugere parţială sau totală,
• alte cheltuieli utile.
Revănzătorul este in drept să solicite restituirea cheltuielilor suportate
asupra bunului cumpărat, in măsura in care bunul a fost imbunătăţit sau a
crescut valoarea lui datorită acestor cheltuieli. In caz contrar, cumpărătorul
este in drept să reţină lucrul pănă la achitarea deplină.

Articolul 790. Efectele dispunerii de bun pină la

răscumpărare.

Dacă, pină la exercitarea dreptului de răscumpărare, a dispus

de obiectul contractului, cumpărătorul este obligat să inlăture
drepturile terţelor persoane asupra bunului. Se consideră că
revănzătorul a dispus de bun şi in cazul in care bunul a fost
instrăinat in cadrul procedurii de executare silită sau a fost instrăinat
de către administratorul procesului de insolvabilitate.

Pină la răscumpărare, cumpărătorul este proprietarul lucrului, sub

condiţie rezolutorie, bucurăndu-se de toate atributele dreptului de proprietate.
Respectiv, el poate instrăina bunul cu titlu oneros ( care implică anumite
sarcini, anumite obligaţii ), sau gratuit, poate să-l greveze ( să-l incarce cu
ipoteci, gajuri, cu cheltuieli ), să-l supună unor condiţii grele ( Titlul IV, Capitolul
V ), cu drepturi reale impotriva terţilor, cu condiţia că aceste drepturi şi acte
vor fi şi ele supuse condiţiei rezolutorii a răscumpărării.
Tot odată cumpărătorul poate scuti imobilul de privilegii şi ipoteci.
Cumpărătorul poate chiar dispune de lucru – atit contra adevăratului
proprietar, căt şi contra celor ce ar pretinde că au drepturi sau ipoteci
asupra lucrului văndut. El poate vinde lucrul ca al său, insă cu facultatea de
răscumpărare. Pe baza titlului de dobănditor el deţine deplina proprietate al
lucrului. De asemeni, el poate dispune contra celor ce pretind, că au drepturi
asupra lucrului, cum ar fi spre exemplu, servituţi ( Titlul IV,Capitolul III ).
Urmează de menţionat faptul, că vănzătorul, prin efectul clauzei de
răscumpărare, poate fi considerat ca proprietar al lucrului văndut, insă sub
condiţie suspensivă ( cu drepturi suspendate ). In calitate de proprietar el este
in drept să facă acte de dispoziţie asupra lucrului şi să-l greveze cu sarcini
reale. Acestea , insă, nu pot dobăndi vre-o validitate decit exerciţiul facultăţii de
răscumpărare ( cu efectul retroactiv, din ziua constituirii lor ), deoarece, dacă
vănzătorul in termenul stipulat nu va exercita răscumpărarea, proprietatea
condiţională va dispărea cu consolidarea definitivă a titlului cumpărătorului.

Articolul 791. Termenul de răscumpărare.

Răscumpărarea poate fi exercitată doar in termenul stipulat in

contract, care nu poate fi mai mare de 10 ani pentru terenuri şi de
5 ani pentru alte bunuri. Aceste termene nu pot fi prelungite.

Legislatorul a limitat termenul in care vinzătorul poate exercita

facultatea de răscumpărare la 10 ani pentru terenuri şi 5 ani pentru alte
bunuri din consideraţii de garanţie a tranzacţiilor şi de consolidare a
proprietăţii.
Nu este interzis să fie stabilit un termen mai scurt la invoirea părţilor.
In caz că părţile au stipulat pactul de răscumpărare fără a indica vre-un,
răscumpărarea va putea fi exercitată timp de 10 ani pentru terenuri şi timp
de 5 ani pentru alte bunuri, termenul legal fiind presupus.
E de menţionat, că termenul fixat de către părţi in contract, nu mai
poate fi prelungit nici de ele insăşi, şi nici de organele abilitate ( judiciare ).
Termenul convenit de către părţi pentru răscumpărare se răfrănge
asupra tuturor persoanelor, inclusiv a minorilor, cu rezervă pentru aceştia a
acţiunii recursorii contra tutorelui care nu a indeplinit in termen rezonabil
facultatea răscumpărării.
Curgerea termenului de răscumpărare este suspendată prin cazuri
excepţionale ( război, etc ).

S e c t i u n e a a 3-a
OPTIUNEA

Articolul 792. Opţiunea

Părţile pot conveni asupra dreptului unilateral al

cumpărătorului de a achiziţiona un bun pină la un anumit moment
( opţiunea de cumpărare ) sau asupra dreptului vinzătorului de a
vinde in aceleaşi condiţii un bun cumpărătorului ( opţiunea de
vinzare). In privinţa contractelor de opţiune se aplică normele de
vinzare – cumpărare dacă părţile nu convin altfel.
 Sub noţiunea de “ opţiune “ se subinţelege “promisiunea de vinzare-
cumpărare “ cănd există consimţămăntul reciproc al vinzătorului şi
cumpărătorului asupra obiectului şi preţului.
Opţiunea poate fi unilaterală şi bilaterală.
In cazul promisiunii de vinzare, o persoan ă primeşte promisiunea
altei persoane de a-i vinde un bun, proprietate ai ei, rezervăndu-şi dreptul de
a-şi manifesta ulterior, in perioada unui termen stabilit, consimţămăntul său de
a-l cumpăra.
Exemplu. Proprietarul unui imobil oferă imobilul chiriaşului spre
cumpărare la un preţ stabilit, dacă ultimul işi va manifesta voinţa de a-l
cumpăra.
O promisiune de vinzare nu poate produce efectele unei vinz ări, una
dintre părţi, in acest caz, fiind obligată faţă de cealaltă să vindă in viitor un
anumit bun, beneficiarul promisiunii bucurăndu-se de alegerea de a cumpăra
sau nu acest bun.
In cazul cănd beneficiarul va manifesta dorinţa de a cumpăra bunul,
iar proprietarul va refuza vinzarea, beneficiarul are dreptul la incasarea
despăgubirilor cauzate potrivit regulilor aplicabile la neexecutarea obligaţiilor.
Respectiv, promisiunea de vinuare este un contract unilateral, creind
obligaţii pentru una din părţi.
Opţiunea poate fi şi bilaterală, cind părţile se obligă reciproc să incheie
pe viitor, la preţul stabilit un contract de vinzare – cumpărare a unui obiect. In
cazul cănd promitentul nu-şi respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte
persoane, benmeficiarul cumpărător nu poate solicita predarea lucrului,
bucurăndu-se de dreptul la recuperarea despăgubirilor ( Capitolul V. Efectele
neexecutării obligaţiilor ).
Dacă insă lucrul se mai află in patrimoniul vinzătorului, beneficiarul-
cumpărător poate cere să fie impus vinzătorul la incheierea contractului.
Opţiunea poate fi cu termen—cind oferantul este obligat să-şi menţină
promisiunea de vinzare pănă la indeplinirea termenului arătat şi fără termen,
cănd oferta de vănzare poate fi retrasă după timpul necesar pentru a primi
un răspuns chibzuit.
In caz de retragere a promisiunii de vănzare inainte de sfărşitul
termenului – acceptantul este in drept să solicite incasarea pagubelor pricinuite,
promitentul fiind ţinut de o obligaţie de a face.
In practică există şi o altă formă a promisiunii de vănzare, cănd
proprietarul unui bun se obligă că, in cazul in care-l va vinde să-i acorde
preferinţa unei anumite persoane la preţ egal.

S e c t i u n e a a 4-a
DREPTUL DE PREEMTIUNE

Articolul 793. Cumpărare in baza dreptului de preemţiune.

( 1) Titularul dreptului de preemţiune poate face uz de el

in cazul in care persoana obligată incheie cu un terţ contract de
vănzare-cumpărare.
( 2) In cazul in care de dreptul de preemţiune beneficiază
citeva persoane impreună, acest drept poate fi exercitat numai in
comun dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
( 3 ) Dreptul de preem ţiune nu este transmisibil şi nu trece
prin succesiune dacă contractul dintre persoana obligată şi titularul
dreptului de preemţiune nu prevede altfel.
 Conţinutul dreptului de preemţiune constă in privilegiul titularului de a
fi preferat in calitate de cumpărător in cazul in care proprietarul terenului
agricol din extravilan ( situat in afara spaţiului construibil al unei localităţi ),
doreşte să-l văndă.
Dreptul de preemţiune poate fi stabilit prin lege sau prin convenţia
părţilor in favoarea unei persoane fizice sau juridice, ori in favoarea statului.
Acest drept nu este transmisibil şi nu trece prin suscesiune, dacă nu este
prevăzut altfel.. Dacă dreptul de preemţiune este limitat la o anumită
perioadă, acesta poate fi moştenit.
Obiectul dreptului de preemţiune il constituie numai terenurile
agricole din extravilan supuse vănzării-cumpărării.
Titularul dreptului de preemţiune ( subiectul activ ) poate fi orice
persoană fizică sau juridică, ce intruneşte calităţile prevăzute de lege, şi
anume, persoanele cu statut de coproprietari, proprietar vecin, arendaş şi stat
( in ordinea stabilită de lege ).
Conţinutul dreptului de preemţiune constă in privilegiul titularului de
a fi preferat in calitate de cumpărător in cazul in care proprietarul terenului
agricol din extravilan doreşte să-l văndă.
Subiectul pasiv este format din celelalte subiecte de drept.
Dreptul de preemţiune este prevăzut de lege numai dacă instrăinarea
se face prin vănzare-cumpărare, nu şi prin acte cu titlu gratuit ( donaţie ), cu
caracter aleatoriu ( renta viageră, contractul de intreţinere ) sau prin contract
de schimb.
Ca obiect actul juridic trebuie să aibă transmiterea dreptului de
proprietate asupra terenului nu şi dezmembramentele ei ( descompunerea )
Legea nu face nici o distincţie privitor la persoana proprietarul –
vănzător.

Articolul 794. Notificarea cu privire la intenţia de vinzare.

Persoana obligată urmează să informeze neintirziat titularul

dreptului de preemţiune despre intenţia sa şi condiţiile vinzării.
Informarea poate fi executată de terţul cu care vinzătorul
intenţionează să incheie contractul de vinzare- cumpărare.

Dreptul de preemţiune este un drept real, subiectiv civil absolut, care

urmează a fi respectat nu numai de titularul dreptului şi de părţile litigante,
dar şi de alte persoane.
Potrivit legii, proprietarul unui teren ce urmează a fi văndut va
inştiinţa Agenţia despre intenţia vănzării terenului, precum şi cea de a vinde
terenul numai cu respectarea dreptului de preemţiune conform titularilor in
ordinea stabilită de lege, şi anume, mai intăi coproprietarul, apoi proprietarul
vecin, urmează arendaşul şi apoi statul, indicănd datele lor, adresa sau sediul.
Inştiinţarea trebuie să determine terenul ce urmează a fi văndut ( sau partea
din teren ) suprafaţa şi categoria de folosinţă, locul unde este situat terenul,
precum şi preţul cerut. Oferta de vănzare a terenului agricol situat in
extravilan va fi inregistrată la Consiliul local unde este situat terenul, ea fiind
afişată de indată in sediul Primăriei prin grija şi sub semnătura secretarului
acestuia.
Agenţia va incunoştiinţa in termen de 15 zile pe proprietarii şi
coproprietarii prevăzuţi de lege, care sunt obligaţi să se pronunţe in termen
de 30 zile in scris de la data afişării, solicitănd inregistrarea ofertei de
cumpărare la primăria respectivă, la care se va arăta şi preţul oferit. Acest
termen este valabil şi pentru stat care işi exercită dreptul prin Agenţie.
Incunoştiinţarea este obligatorie, reprezentănd o ofertă de a contracta,
fiind destinată unui cerc de persone determinat de lege.
Dacă titularii dreptului de preemţiune in termen de 30 zile nu-şi vor
manifesta dorinţa de a accepta oferta, dreptul lor se consideră stins, oferta işi
pierde valoarea şi terenul se vinde liber.

Articolul 795. Exercitarea dreptului de preemţiune.

( 1 ) Dreptul de preemţiune se exercită pe calea informării

persoanei obligate.
( 2 ) După primirea informaţiei despre intenţia de vinzare,
dreptul de preemţiune poate fi exercitat in termen de o lună in cazul
terenurilor şi in termen de 10 zile in cazul altor bunuri dacă acordul
dintre părţi nu prevede altfel.
( 3 ) Prin declara ţie faţă de persoana obligată, intre ea şi
persoana imputernicită se incheie un contract de vinzare cumpărare
in condiţii stabilite de persoana obligată şi de terţ.
( 4 ) Persoana obligat ă poate cere ca dreptul de preemţiune
să se extindă asupra tuturor bunurilor care nu pot fi separate fără a
fi dezavantajate.
( 5 ) Dacă terţului i s-a aminat achitarea preţului de
cumpărare, cel care are dreptul de preemţiune poate beneficia de
aminare dacă oferă o garanţie pentru suma ce urmează a fi plătită.
( 6 ) In cazul in care obiectul exercitării dreptului de
preemţiune este un teren, nu este necesară garanţie dacă pentru
preţul de vinzare a fost convenită o ipotecă asupra terenului sau
dacă la preţul de cumpărare se adaugă o datorie pentru care există
o ipotecă ce grevează terenul.

Titularii dreptului de preemţiune sunt obligaţi să se pronunţe in scris

in termen de o lună in cazul terenurilor şi 10 zile in cazul altor bunuri., dacă
acordul dintre părţi nu prevede altfel., de la data afişării ofertei, solicitănd
inregistrarea ofertei de cumpărare la Primăria respectivă, in care se va indicva
şi preţul oferit. Termenul se răsfrănge şi asupra statului.
Odată cu acceptarea ofertei contractul se consideră incheiat potrivit
regulilor aplicabile incheierii unui contract intre “absenţi “, pentru ce e necesar,
ca acceptarea să fie făcută fără obiecţiuni sau rezerve şi comunicată Agenţiei
prin intermediul căreia se exercită dreptul de preemţiune.
Dacă oferta a fost acceptată, contractul se incheie intre vănzător şi
toţi acceptanţii. In caz, cănd titularii dreptului de preemţiune care au acceptat
oferta, fac parte din categorii diferite, contractul se consideră incheiat cu cei
din categoria titularilor dreptului de preemţiune preferenţial ( coproprietarii cu
drept preferenţial faţă de proprietarii vecini…).
Vinzătorul are dreptul să aleagă pe unul dintre ofertanţi. Dacă preţul
oferit de aceştia nu este convenabil vinzătorului, el poate vinde terenul
oricărei alte persoane. Procedura menţionată se consideră ca un antecontract,
urmănd ca părţile să se prezinte la notar pentru autentificarea lui.

Articolul 796. Nulitatea acordului de neaplicare a dreptului

de preemţiune.

Acordul dintre persoana obligată şi terţ este nul dacă prin

el contractul de vinzare-cumpărare este condiţionat de neexercitarea
dreptului de preemţiune sau dacă persoana obligată işi rezervă
dreptul de a rezolvi contractul la exercitarea dreptului de preemţiune.

Actul de instrăinare a terenului agricol din extravilan incheiat cu

incălcarea dreptului de preemţiune prevăzut de art. 793, 794 CC RM nu este
valabil. Anularea poate fi cerută indiferent de faptul, dacă cumpărătorul a
cumpărat terenul cu bună credinţă sau rea-credinţă ( neincunoştiinţarea
Agenţiei despre intenţia de vănzare, vănzarea terenului inainte de expirarea
termenului prevăzut sau la un preţ inferior faţă de cel prevăzut in ofertă,
etc), şi cu toate că titularul dreptului de preemţiune nu este parte al
contractului, al cărui anulare se cere. Nulitatea poate fi solicitată şi de
succesorul titularului dreptului nesocotit.
Persoanele interesate pot intenta acţiunea in declararea simulaţiei,
dublate de acţiunea in anularea contractului de vănzare- cumpărare, dacă
vănzarea s-a efectuat prin simulaţie ( donaţie, declararea preţului mai mare sau
mai mic decăt cel achitat in realitate ).
Prin anularea contractului de vănzare-cumpărare incheiat cu incălcarea
dreptului de preemţiune, terenul reintră in proprietatea vănzătorului cu efect
retroactiv. Cel din urmă, in caz dacă doreşte cu adevărat să instrăineze
terenul, urmează să reia intreaga procedură stabilită de lege.
Acţiunea in anulare se prescrie in termen de trei ani ( Art.267 ).
După expirarea termenului de prescripţie a acţiunii in anulare, vinzarea se
consolidează, chiar dacă nu au fost respectate stipulaţiile privitor la dreptul de
preemţiune.

Secţiunea a 5-a
CUMPĂRAREA DE PROBĂ SAU LA VEDERE

Articolul 798. Incheierea contractului de vanzare-cumpărare de probă sau

la vedere

(1) In cazul cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra

obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului. In caz de dubii,
cumpărarea se consideră incheiata sub condiţia suspensivă a consimţirii.
(2) Vanzătorul este obligat să permită cumpărătorului să verifice obiectul.
(3) Pană la realizarea condiţiei prevăzute la alin. (1), cumpărătorul
răspunde de păstrarea obiectului.

1. Această secţiune reglementează o modalitate (o specie) a contractului de

vanzare-cumpărare – vanzarea-cumpărarea de probă sau la vedere. Remarcăm, chiar
din titlul secţiunii, sinonimia nefericită utilizată de legiuitor. In opinia noastră expresia
vanzarea sau, respectiv, cumpărarea de probă este suficient de clară şi precisă, fiind
un termen utilizat frecvent in limbajul curent. Ar fi fost necesară utilizarea unui
sinonim in cazul unui termen confuz, imprecis sau prea tehnic, dar şi in acel caz,
menirea sinonimului ar fi fost clarificarea sensului primului termen. In cazul dat, insă,
chiar sinonimul utilizat poate produce confuzie. Dacă „cumpărarea... la vedere”
beneficiază de o reglementarea specială, diferită de vanzarea „comună”, inseamnă
că are anumite particularităţi, care in mod normal are trebui să poată fi deduse chiar
din titlu. Dacă specificul acestei modalităţi a vanzării constă in faptul că se face „la
vedere”, ar rezulta oare că vanzările obişnuite se fac nu la vedere, pe ascuns, cu
ochii inchişi etc.? Mai mult, din punct de vedere semantic, „a proba” nu este cel
sinonim cu „a vedea”, mult mai potrivit fiind verbul „a incerca”. Chiar dacă acest
aspect pare neimportant şi insignifiant, totuşi, in practică ar putea da naştere
anumitor dificultăţi.
La fel de nefericită ni se pare şi formularea primului alineat: „In cazul
cumpărării de probă sau la vedere, consimţirea asupra obiectului cumpărat
este la libera alegere a cumpărătorului”. Principiul libertăţii contractuale
garantează dreptul oricărui cumpărător la libera alegere a obiectului cumpărat,
nimănui nu-i poate fi impus să cumpere un obiect pe care nu-l doreşte. Ceea ce
doreşte, de fapt, să spună acest alineat este că, in cazul vanzărilor de probă, după
probarea sau „vederea” bunului, cumpărătorul este liber să declare că acesta ii
convine sau nu. Această opţiune nu poate fi cenzurată din exterior, fiind la libera
apreciere a cumpărătorului. De exemplu, dacă doresc să cumpăr un costum, incheind
o cumpărare de probă, iar in urma „probării” lui constat că este măsura potrivită, nu
pot fi forţat de către vanzător să il cumpăr, intrucat „consimţirea asupra
obiectului cumpărat este la libera alegere a cumpărătorului”!
Mai periculoasă, insă, este teza finală a alineatului: „In caz de dubii,
cumpărarea se consideră incheiată sub condiţia suspensivă a consimţirii.” Care este
soluţia in cazul in care nu există nici un dubiu: părţile stipulează foarte clar că incheie
o vanzare-cumpărare de probă? Va fi acest contract afectat de condiţia suspensivă a
consimţirii din partea cumpărătorului? Citind ultima propoziţie a alineatului, vom fi
tentaţi să răspundem că nu, intrucat prezumţia se aplică numai „in caz de dubii”.
Soluţia ar fi, insă, ilogică şi nefirească, prin urmare, considerăm că toate cumpărările
de probă vor fi considerate incheiate sub condiţia suspensivă a consimţirii din partea
debitorului, urmand să citim „in caz de dubii” ca „in lipsă de stipulaţii contrare”!
2. Confuziile continuă şi in cadrul acestui alineat: „Vanzătorul este obligat să
permită cumpărătorului să verifice obiectul”. Contractul este incheiat „de probă”, in
urma cărei acţiuni (probării, incercării) cumpărătorul va declara dacă ii convine bunul
sau nu. Sensul verbului „a verifica” nu este acelaşi, nici măcar similar celui de „a
proba”, avand sfere diferite. De exemplu, dacă doresc să procur un automobil, ii voi
verifica starea tehnică şi voi constata că nu are probleme, dar după ce il voi incerca
(proba), imi voi da seama că nu imi convine, de pildă, intrucat consumă mult, ii prea
lent, slab, incomod, neincăpător etc. pentru necesităţile mele.
Prin urmare, vanzătorul va fi obligat nu numai să permită cumpărătorului
verificarea obiectului, ci să permită chiar incercarea lui, numai in urma acestei din
urmă operaţiuni cumpărătorul putand decide dacă ii convine lucrul sau nu.
3. Dispoziţiile alineatului (3) sunt o consecinţă logică a celor de la alineatul
(1), fiind de o certă utilitate practică. Intrucat contractul ii afectat de o condiţie
suspensivă, pendente conditione (adică pană la indeplinirea condiţiei), vanzătorul
rămane proprietarul bunului, tot lui revenindu-i şi suportarea riscului pieirii fortuite a
lui. Pentru a descuraja cumpărătorul neglijent sau chiar de rea-credinţă de a lua
bunul pentru incercare şi de a neglija conservarea şi păstrarea lui, i-a fost instituită,
in mod expres, obligaţia de a păstra obiectul primit de la cumpărător pană la
realizarea condiţiei.

Articolul 799. Termenul de consimţire

(1) Consimţirea pentru un obiect cumpărat de probă sau la vedere poate fi

declarată doar in termenul convenit, iar dacă acesta nu a fost stabilit, pană
la trecerea unui termen rezonabil stabilit de vanzător.
(2) In cazul in care obiectul a fost dat cumpărătorului de proba sau la
vedere şi a expirat termenul stabilit sau, dacă nu a fost stabilit, termenul
suficient pentru aprecierea calităţilor obiectului, tăcerea cumpărătorului se
consideră consimţire.

1. Este firesc ca incercarea bunului de către cumpărător să se facă intr-un

termen limitat, astfel incat probarea lucrului să nu se transforme in utilizarea lui.
Părţile sunt suverane să stabilească de comun acord perioada in care urmează să fie
incercat bunul. Dacă nici un termen nu a fost stabilit de comun acord, vanzătorul va
putea, luand in calcul tipul bunului, tehnicitatea lui, domeniul in care va fi utilizat,
necesităţile cumpărătorului etc., stabili pe cale unilaterală un termen rezonabil.
Vanzătorul este persoana cea mai potrivită pentru stabilirea acestui termen
rezonabil, intrucat, pe de o parte, va avea grijă să fie suficient de scurt, evitand
utilizarea bunului său, iar pe de altă parte, va avea grijă ca termenul să fie suficient
sau, cum spune legea – rezonabil, un termen prea scurt ar descuraja cumpărătorul să
accepte continuarea relaţiei lor contractuale.
2. Dacă cumpărătorul nu se manifestă nici intr-un fel după expirarea
termenului, convenţional sau stabilit de către vanzător, condiţia va fi considerată
indeplinită. Soluţia este in acord cu structura acestui tip de vanzare, fiind o măsură
potrivită de protecţie a intereselor vanzătorului. Această dispoziţie este corelată cu
cea de la art. 208 Forma actului juridic, alin. (4), care enunţă regula (reiterată şi
dezvoltată de alin. (1) al art. 694 Acceptarea ofertei) conform căreia tăcerea nu
valorează consimţămant, in afară de cazurile expres prevăzute de lege sau de
convenţia părţilor. Art. 799 este unul dintre cazurile in care legea prevede expres
acest lucru (a se vedea şi art. 1031 Acceptarea mandatului), cu toate că in cazul dat
nu ne confruntăm cu o tăcere propriu-zisă ci, practic, cu neindeplinirea unei obligaţii
de a incerca bunul şi de a aduce rezultatul la cunoştinţa vanzătorului in termenul
prestabilit.

Secţiunea a 6-a
VANZAREA DREPTURILOR LITIGIOASE

Articolul 800. Dreptul litigios

Un drept este litigios in cazul in care este incert, contestat sau contestabil
de debitor sau in cazul in care a fost intentata o acţiune ori se poate
prezuma că acţiunea va fi necesara.

Această secţiune reglementează o altă modalitate de vanzare: vanzarea

drepturilor litigioase. După cum este şi firesc, pentru a contura cu exactitate sfera
acestor tipuri de vanzări, prezenta secţiune incepe cu definirea dreptului litigios.
Chiar dacă este o traducere fidelă a art. 1782 a Codului civil din Quebec (Un
droit est litigieux lorsqu'il est incertain, dispute ou susceptible de dispute par le
debiteur, que l'action soit intentee ou qu'il y ait lieu de presumer qu'elle sera
necessaire), considerăm că acest text, coroborat ce cele două articole ce-l urmează
ar putea da naştere unor situaţii dificil de rezolvat in practică.
Dreptul litigios. Dreptul litigios presupune, aşa după cum ne indică chiar
denumirea, un litigiu. Legiuitorul a optat pentru cea mai largă accepţiune a
termenului „litigios” atunci cand a formulat definiţia juridică a dreptului litigios.
„Un drept este litigios in cazul in care este incert...”. Dincolo de faptul că
teoria generală a dreptului nu cunoaşte clasificarea drept cert – drept incert şi nu
sunt cunoscute cu exactitate circumstanţele in care un drept ar putea fi catalogat
drept „incert” (de altfel, nici codul de procedură civilă nu utilizează aceste noţiuni),
considerăm că sfera termenului „litigios” este puternic şi, intrucatva, artificial
dilatată, intrucat un drept ar putea fi incert şi in acelaşi timp in afara oricărui litigiu.
Altfel spus, ne putem imagina existenţa unui drept „incert” nelitigios, adică un drept
cu privire la care nu există nici o contestaţie judiciară.
„Un drept este litigios in cazul in care este..., contestat sau contestabil de
debitor...”. Analizand in ansamblu textul acestui articol, ajungem la concluzia că
legiuitorul are in vedere o contestaţie extrajudiciară a dreptului, intrucat in
continuare se ocupă şi de cazul in care dreptul este contestat judiciar. Şi de această
dată sunt aduse in sfera termenului „litigios” elemente străine unui diferend judiciar,
ajungandu-se, intr-un fel, la soluţia „un drept este litigios... chiar dacă nu este
litigios”. Ba chiar mai mult, textul statuează că „un drept este litigios in cazul in care
este..., contestabil...”. Prin urmare un drept poate fi considerat litigios in afara
oricărui litigiu, in afara chiar şi a unei contestaţii extrajudiciare, numai in baza
faptului că in viitor ar putea fi contestat de către debitor, iar această eventuală
contestaţie il poate transforma, sau mai precis il transformă, in ochii legii, intr-un
drept litigios.
Dacă „incertitudinea” dreptului viza atat drepturile reale cat şi drepturile de
creanţă, legea nefăcand nici o distincţie intre ele, in ipoteza dreptului „contestat sau
contestabil” legea vizează, prin ipoteză, numai drepturile de creanţă, intrucat numai
contestaţia intentată sau intentabilă de către debitor poate duce la calificarea acelui
drept ca şi „litigios”. Nu ne putem da seama care este raţiunea acestei restricţii. Un
drept de creanţă (privit ca latură activă a raportului obligaţional) poate fi contestat şi
de către creditor, dacă nu sub aspectul existenţei sale (caz in care nu ar avea
interes), cel puţin sub aspectul intinderii sale. Apoi, de ce sunt exceptate drepturile
reale?
„Un drept este litigios... in cazul in care a fost intentată o acţiune ori se
poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Dacă in legătură cu un drept a fost
intentată o acţiune (presupunand că legiuitorul a vizat o acţiune judiciară) acest
drept este unul litigios.
Anumite semne de intrebare ridică, insă, ultima teză a acestui text de lege –
„...ori se poate prezuma că acţiunea va fi necesară”. Cine va prezuma că acţiunea va
fi necesară: părţile, creditorul, debitorul, judecătorul etc.? Ce fel de prezumţie va fi
aceasta? Va putea fi răsturnată, probandu-se că acţiunea nu va fi necesară, cand va
putea fi răsturnată, de către cine va putea fi răsturnată?
Abordarea cu atata largheţe a definirii dreptului litigios de către legiuitor
trebuie privită cu reticenţă de către practician, lui revenindu-i sarcina delicată de a
interpreta restrictiv aceste dispoziţii. In caz contrar, conform acestei definiţii, practic,
orice drept este „litigios”. Un drept incert este litigios, un drept contestat
extrajudiciar este litigios, un drept contestabil in viitor este deja litigios in prezent
prin simplul fapt că va putea fi contestat, şi, in fine, un drept este litigios dacă cineva
prezumă că in viitor acest drept va fi contestat pe calea unei acţiuni judiciare.
Interpretand astfel această definiţie, s-ar ajunge la consecinţe grave şi
nedorite. Dintr-o chestiune, in principiu, obiectivă – un drept este litigios dacă este
contestat in cadrul unui litigiu, calificarea dreptului ca şi litigios s-ar transforma intr-o
chestiune subiectivă. Oricine ar avea un interes, ar putea transforma un drept pur şi
simplu intr-unul litigios prin una dintre metodele puse la dispoziţie cu generozitate de
către legiuitor. Avand in vedere articolele ce urmează, considerăm că acest lucru nu
poate fi acceptat.
Considerăm că, in ciuda unei aparente libertăţi in calificarea dreptului ca şi
litigios, lucrurile nu stau chiar aşa, interpretul trebuind să interpreteze restrictiv
aceste dispoziţii. Legiuitorul a dorit să includă in sfera „litigioasă” nu doar
contestaţiile judiciare propriu-zise, ci şi acele cauze care generează sau sunt
echivalente acestor contestaţii, avand un potenţial litigios ridicat. Toate aceste cauze
sau situaţii in care se află un drept gravitează, prin urmare, in jurul noţiunii de
„litigiu” (in accepţiunea restransă), fiind interpretate prin prisma posibilităţii
declanşării iminente a acestuia. Astfel, nu orice incertitudine va califica dreptul ca şi
litigios, ci numai una care va genera un litigiu. Contestarea iminentă a unui drept,
datorită disensiunilor deja existente, ii va aduce calificativul de litigios chiar inaintea
producerii litigiului, existenţa căruia poate fi incă de pe acum prezumată. In toate
aceste cazuri germenii litigiului trebuie să fie deja existenţi la momentul in care
interpretul califică dreptul ca şi litigios, simpla eventualitate a apariţiei lor in viitor
nefiind suficientă.

Articolul 801. Interdicţia de a dobandi drepturi litigioase

Judecătorii, avocaţii, notarii, procurorii şi executorii judecătoreşti nu pot

dobandi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii absolute.

Acest articol pune in evidenţă necesitatea unei interpretări restrictive a

definiţiei din articolul precedent. Dacă am considera, conform articolului anterior, că
orice drept poate fi considerat litigios, titlul acestui articol ar putea fi citit la fel de
bine „Interdicţia de a dobandi drepturi”. Drept urmare, prin adoptarea acestei norme,
legea ar fi instituit o categorie de persoane destul de vastă: judecători, avocaţi,
notari, procurori şi executori judecătoreşti care nu ar putea dobandi drepturi sub
sancţiunea nulităţii absolute. O soluţie care, bineinţeles, nu poate fi reţinută. Numai o
interpretarea restrictivă a „dreptului” litigios ar putea justifica această normă.
Totuşi, şi in aceste condiţii necesitatea unei dispoziţii de acest fel in cadrul
codului civil este discutabilă. Toate categoriile de profesiuni juridice care apar
enumerate in acest text beneficiază de legi organice de organizare, funcţionează
după statute proprii, au coduri deontologice etc. care, după părerea noastră, sunt
mai in măsură să prevină o conduită de acest fel decat o incapacitate de a cumpăra,
reglementată de codul civil. De asemenea, ni se par grave prezumţiile sau raţiunile
care au stat la baza acestei incapacităţi. Considerandu-se că anumite persoane ar
putea avea o anumită influenţă in soluţionarea unui drept litigios (pe care, probabil, l-
a cumpărat la un preţ net inferior valorii dreptului) prin exercitarea funcţiei pe care o
ocupă sau prin anumite presiuni pe care le poate exercita datorită situaţiei de care se
bucură, legiuitorul le interzice achiziţionarea de drepturi litigioase. Teoretic, Codul
civil instituie o prezumţie generală de „corupţie sau coruptibilitate” a tuturor celor
care exercită funcţii ce ţin de sfera juridică, iar prin art. 801 soluţionează această
problemă prin interdicţia de a dobandi drepturi litigioase sub sancţiunea nulităţii
absolute. Altfel nu ne putem explica interdicţia impusă unui executor judecătoresc
provincial, să spunem, din cel mai indepărtat punct nordic al ţării, de a cumpăra un
drept litigios in cel mai sudic punct al ţării. Să fie atat de mare influenţa acelui
executor şi pericolul de a face presiuni asupra magistraţilor, procurorilor, avocaţilor
de la sud, incat legea ii refuză dreptul de a cumpăra acel drept (chiar dacă litigios),
restrangandu-i astfel capacitatea de folosinţă?
Este adevărat că această interdicţie se regăseşte şi in alte legislaţii (articolul
in cauză fiind, de fapt, o traducere aproximativ exactă a textului art. 1783 a codului
civil din Quebec), insă, spre deosebire de cea moldovenească fie este restransă din
punct de vedere teritorial aria in care persoanele vizate nu pot să achiziţioneze
drepturi litigioase nici personal, nici prin interpunere de persoane, fie este restransă
sfera actelor juridice prin care aceste categorii de persoane nu pot dobandi drepturi
litigioase. De pildă, codurile francez şi roman adoptă o restrangere teritorială
(explicabil dacă comparăm suprafaţa teritoriilor in cauză), iar codul din Quebec
interzice numai dobandirea drepturilor litigioase prin vanzare-cumpărare (Les juges,
avocats, notaires et officiers de justice ne peuvent se porter acquereurs de droits
litigieux, sous peine de nullite absolue de la vente.) In codul nostru, nu există nici
o restricţie teritorială, nici o limitare a actelor, din textul art. 801 fiind eliminată
prevederea expresă a codului provinciei canadiene, precum că sancţiunea o
reprezintă nulitatea absolută a vanzării. Astfel, sub imperiul prezentului cod,
categoriile profesionale vizate nu vor putea dobandi drepturi litigioase sub nici o
formă (acte juridice oneroase sau gratuite, incheiate intre vii sau mortis causa) sub
sancţiunea nulităţii absolute.
Articolul 802. Dreptul debitorului de a se elibera

(1) In cazul in care un drept litigios a fost vandut, cel de la care se reclama
este eliberat dacă plăteşte cumpărătorului preţul vanzării, cheltuielile de
vanzare şi dobanda pentru preţ şi pentru cheltuielile de vanzare calculată
de la data cand preţul şi cheltuielile au fost plătite.
(2) Dreptul stipulat la alin.(1) nu poate fi exercitat in cazul in care
vanzarea este făcută faţă de un creditor pentru a i se plăti ceea ce i se
datorează, faţă de un coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului
care este obiectul dreptului litigios şi nici in relaţiile dintre comercianţi. De
asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărare
judecătorească prin care se confirmă dreptul litigios sau dacă acest drept a
fost stabilit şi litigiul este pregătit pentru a fi judecat.

1. (a) „Dreptul debitorului de a se elibera”, cunoscut şi sub denumirea mai

tehnică de retract litigios, in forma in care apare şi in acest cod, este o creaţie a
Codului Napoleon, din care a fost preluat, practic fără modificări (fiind, in principiu,
tradus) şi de alte coduri. Prin filiera codului din Quebec (art. 802 reprezintă şi el o
traducere aproape fidelă a art. 1784 a codului menţionat) această reglementare a
ajuns şi in codul civil al Republicii Moldova.
(b) Această instituţie a fost controversată incă de la origini, fiind grav criticată
şi combătută de doctrina franceză (şi nu numai) incă de la inceputul secolului XIX. Au
fost atacate atat fundamentele ei cat şi modul in care este concepută.
Retractul litigios este un drept potestativ clasic (a se vedea comentariul
articolului 565 şi St. Valory, La potestativite dans les relations contracuelles, Presses
Universitaires D’ Aix-Marseille, 1999), care conferă debitorului unui drept litigios,
vandut de către titularul său, să se elibereze de cesionar, numărandu-i preţul
vanzării, cheltuielile făcute cu vanzarea şi dobanda preţului şi cheltuielilor calculată
din momentul vanzării pană in momentul invocării retractului. Acest drept al
debitorului cedat intră in conflict cu unele principii de drept: principiul libertăţii
contractuale, principiul garantării proprietăţii, fiind calificat de doctrină ca o formă de
expropriere privată, iar recent, in unele legislaţii, s-a pus in discuţie chiar
constituţionalitatea acestei instituţii (Curtea Constituţională a Romaniei a respins
excepţia de neconstituţionalitate). Conceput ca un mijloc de descurajare a speculei
cu drepturi litigioase şi o modalitate de a termina mai repede (in Codul civil din
Quebec şi al Republicii Moldova, uneori, chiar inainte de a se naşte) procesele, a
eşuat sub ambele aspecte. Datorită modului in care este reglementat, pot fi uşor
eludate dispoziţiile cu privire la retract, iar stingerea mai rapidă a unui proces, de
cele mai multe ori se afla la originea demarării altor procese, mult mai complexe şi
mai complicate. De asemenea, s-a remarcat că nici poziţia debitorului, care este
protejat şi favorizat prin acordarea dreptului de retractare, nu este ireproşabilă,
deseori avand la baza propria sa culpă sau neglijenţă. Dacă debitorul a fost diligent şi
şi-a preconstituit mijloace de probă nu va avea un prea mare interes in invocarea
retractului, intrucat poate caştiga procesul, indiferent că este purtat de cedent sau
cesionar. Dacă, insă, din culpă sau neglijenţă, nu are la dispoziţie mijloace juridice
solide pentru a caştiga procesul, va avea tot interesul să invoce retractul litigios,
stingand, pe de o parte procesul, iar pe de altă parte achitand numai sumele efectiv
plătite de cesionar, nu valoarea nominală a creanţei.
(c) Discutand viciile de concepţie, putem remarca că retractul litigios poate fi
exercitat, dacă e să ne conducem după titlul articolului, numai dacă dreptul litigios
este un drept de creanţă. Aceasta intrucat, in cazul drepturilor reale nu avem un
debitor care să fie obligat direct faţă de titularul dreptului de proprietate sau altui
drept real, ci avem suma tuturor celorlalţi participanţi la raporturile juridice cărora le
incumbă o obligaţie pasivă generală de a nu face nimic care să aducă atingere
dreptului real. Intrucat art. 802 conferă dreptul de a se libera numai debitorului,
rezultă că acest apanaj ii aparţine numai subiectului pasiv din cadrul unui drept de
creanţă. Nici creditorul şi nici titularul unui drept real nu ar putea să se prevaleze de
dreptul reglementat de art. 802.
Alineatul (1) confirmă excluderea titularilor drepturilor reale de sub incidenţa
art. 802. Numai „cel de la care se reclamă”, adică debitorul este eliberat dacă
plăteşte cumpărătorului preţul vanzării etc.
Conform alineatului (2), din interpretarea excepţiilor enunţate, remarcăm că,
şi in cazul instrăinării unor drepturi reale poate fi invocat retractul litigios, dacă nu ne
aflăm in campul de aplicare a excepţiilor amintite.
2. Amanand un pic problema drepturilor reale, alineatul (2) prevede că nici
debitorii nu pot exercita acest drept in anumite situaţii. Legiuitorul a dorit să stopeze
sau cel puţin să descurajeze comerţul cu drepturi litigioase, care erau procurate de
anumite persoane influente (cămătari, avocaţi, magistraţi etc.) la preţuri derizorii,
valorificate cu succes in justiţie şi realizate la valorile nominale. Specula cu drepturi
litigioase fiind ţinta legiuitorului, era firesc să fie exceptate situaţiile in care această
intenţie speculativă lipseşte, transferul dreptului litigios avand la bază alte resorturi.
(a) Astfel, ei se nu vor putea elibera, dacă creditorul vinde dreptul litigios unui
creditor de-al său pentru a stinge datoria. Cedarea dreptului litigios unui creditor al
cedentului pentru stingerea datoriei nu are nimic speculativ in sine. Raţiunea acestei
excepţii este evidentă, cesionarul (impotriva căruia este indreptat efectul retractului
litigios) urmăreşte stingerea datoriei cedentului şi nu insuşirea eventualei diferenţe
intre valoarea de achiziţie a dreptului litigios şi valoarea nominală. Fiind un interes
serios şi licit, debitorul nu va mai avea dreptul de a exercita retractul.
(b) In lumina celor discutate la alineatul (1), prezenţa celei de-a doua excepţii
s-ar părea că este cam ciudată. Legiuitorul discută ipoteza instrăinării dreptului
litigios unui coproprietar al bunului care este obiectul dreptului litigios. Unica
raţiune de a fi a acestei excepţii există numai in situaţia in care un coproprietar al
dreptului litigios il vinde altui coproprietar al aceluiaşi drept litigios. Pare stranie
prezenţa acestei excepţii, intrucat legiuitorul a exclus drepturile reale de sub
incidenţa acestor texte legale, pentru ca apoi să-şi revizuiască poziţia, considerand
că şi in cazul lor este posibilă invocarea retractului litigios, excluzand, cu titlu de
excepţie, numai cazul vanzării făcute unui coproprietar.
La fel ca şi in cazul instrăinării dreptului litigios unui creditor, coproprietarul
cesionar are interesul, serios şi legitim, de a dobandi intreaga proprietate asupra
bunului, consolidandu-şi dreptul şi nu speculează asupra diferenţelor de valori.
(c) Cea de-a treia excepţie, in forma in care apare in cod, este intr-adevăr
stranie. Să precizăm ipoteza, titularul unui drept litigios il vinde unui „moştenitor al
bunului care este obiectul dreptului litigios”. „Moştenitor al bunului” nu ne poate
duce cu gandul decat la un moştenitor testamentar, adică, un legatar cu titlu
particular. Atunci, insă, situaţia devine şi mai ciudată. Titularul dreptului litigios il
vinde celui pe care el l-a desemnat legatar cu titlu particular cu privire la bunul in
legătura cu care s-a născut anterior litigiul şi decedează pentru a-l transforma pe
cumpărător in moştenitor. Problema nu pare a avea, totuşi, rezolvare, intrucat cei trei
nu se vor afla simultan antrenaţi intr-un raport juridic, intrucat unul dintre ei –
vanzătorul – va fi mort la data cand va fi posibilă invocarea retractului şi implicit
incidenţa excepţiei reglementate de art. 802, deoarece cumpărătorul va trebui să fie
şi moştenitor la acea vreme. Un nonsens, care chiar dacă ar fi cu putinţă de realizat,
nu are ce căuta printre excepţiile de la aplicarea retractului litigios.
Insă, ceea ce la prima vedere pare o experienţă nereuşită a legiuitorului
moldovean, ruptă parcă dintr-un scenariu de film „SF”, in realitate, inclinăm să
credem (realizand, totuşi, că exagerăm) că nu este decat o banală „eroare de
redactare sau de tipar”. Atat in textul art. 1784 a Codului din Quebec, care a stat la
baza art. 802, cat şi in textul art. 1199 al Proiectului de Cod civil cu număr de intrare
nr. 1748 din 19 mai 2000, aprobat in prima lectură (care a stat la baza acestui cod, a
se vedea „Proiectul codului civil”, Editura Cartier juridic, 2002, art. 1199), apare
textul corect şi logic: „Dreptul stipulat la alineatul (1) nu poate fi exercitat in cazul in
care vanzarea este făcută..., faţă de un comoştenitor sau coproprietar al bunului
care este obiectul dreptului litigios”. Intrucat nu vedem ce motive ar fi putut avea
legiuitorul să modifice textul de mai sus pentru a obţine „Dreptul stipulat la alineatul
(1) nu poate fi exercitat in cazul in care vanzarea este făcută..., faţă de un
coproprietar sau faţă de un moştenitor al bunului care este obiectul dreptului
litigios”, am considerat acest rezultat produsul unei erori, dar care trebuie neapărat
să fie corectată. Aceasta intrucat, pe de o parte, a fost inlăturată o excepţie unanim
recunoscută de toate legislaţiile care conţin reglementări cu privire la retractul
litigios – vanzarea făcută intre comoştenitori -, iar, pe de altă parte, in lista excepţiilor
s-a strecurat o situaţie „străină” care trebuie inlăturată.
(d) O altă „improvizare” importantă, de data aceasta intenţionată, dar
complet nejustificată ar fi omisiunea exceptării cazului in care vanzarea este făcută
unui posesor al bunului care este obiectul dreptului litigios. Intr-adevăr, remarcăm
prezenţa şi in acest caz a aceleiaşi raţiuni care a stat la baza celorlalte excepţii,
achiziţionarea dreptului in vederea satisfacerii unui interes serios şi legitim, nu in
vederea speculării ei. In acest caz, fiind in posesia bunului, dar nefiind proprietar,
posesorul achiziţionează dreptul de proprietate, chiar dacă litigios, urmărind
consolidarea poziţiei sale nu specula. Această excepţie este, de asemenea, avută in
vedere de către ceilalţi legiuitori care au reglementat retractul litigios.
(e) Dacă in raporturile juridice de drept civil retractul nu poate fi invocat
numai in cazul incidenţei celor trei excepţii, in raporturile juridice comerciale
imposibilitatea invocării retractului litigios este regula care nu comportă nici o
excepţie. Explicaţia este simplă dacă privim prin prisma raţiunilor care au stat la
originea acestei instituţii. Imposibilitatea invocării retractului litigios in raporturile
juridice comerciale rezidă tocmai in faptul că toate raporturile comerciale au la bază
această idee de speculaţie asupra valorilor. De aceea ar fi fost iraţional să persecuţi
specula tocmai „la ea acasă”.
(f) In continuare, legiuitorul instituie nişte limite procedurale pentru invocarea
retractului litigios, prescriind obligativitatea invocării lui pană la rezolvarea litigiului.
„De asemenea, nu poate fi exercitat dreptul dacă există o hotărare judecătorească
prin care se confirmă dreptul litigios”. Lucru, de altfel, firesc, intrucat o dată cu
rezolvarea litigiului dreptul incetează să mai fie litigios, iar premisa invocării
retractului litigios constă tocmai in existenţa unei cesiuni a unui drept care este
litigios.
(g) Ultima teză a alin. 2, „...dacă acest drept a fost stabilit (s.n. S.G.) şi litigiul
este pregătit pentru a fi judecat” continuă ideea precedentă, chiar dacă nu este chiar
explicită. Dreptul este considerat litigios in măsura in care este contestat fondul lui,
adică fie existenţa sa fie intinderea. Această ultimă ipoteză vizează tocmai situaţia
cand dreptul este stabilit, clarificandu-se problemele legate de existenţa dreptului
cat şi de intinderea lui. Litigiul care este pregătit pentru a fi judecat pare a fi cel in
legătură cu executarea silită a dreptului. Odată clarificat, insă, fondul dreptului,
dispar raţiunile pentru care a fost instituit retractul litigios, in ochii legiuitorului acest
drept nu mai este litigios, chiar dacă procesul prin care se cere executarea silită a
dreptului incălcat este pregătit pentru a fi judecat sau chiar pendinte.
(h) In final, dorim să menţionăm că in practică, chiar trecand peste
imperfecţiunile reglementării, acest drept este destul de efemer şi iluzoriu, intrucat
cedentul şi cesionarul dreptului litigios au o multitudine de mijloace cu care pot
anihila dreptul de retractare a debitorului. Este suficient să simuleze incheierea unui
alt contract, cum ar fi o donaţie, un schimb, ca retractul să nu mai poată fi aplicat.
Sau pot simula preţul cesiunii, indicand valoarea nominală a dreptului sau chiar mai
mare pentru a face aplicarea retractului puţin probabilă. Fie cesionarul va deveni
creditorul cedentului, plasand astfel vanzarea dreptului litigios la adăpostul excepţiei
reglementată de alineatul (2). De altfel, in Romania, de aproximativ 150 de ani de
existenţă a acestei instituţii nu se cunosc decat foarte puţine cazuri in care s-a
invocat retractul litigios in faţa instanţei. Anticipăm şi pentru art. 802 o aplicabilitate
la fel de redusă.

S e c t i u n e a a 7-a
VINZAREA-CUMPARAREA
DE BUNURI PENTRU CONSUM

Articolul 803. Inversarea sarcinii probaţiunii

Daca un consumator cumpăra de la un intreprinzător un bun mobil

(cumpărarea de bunuri pentru consum) şi, in termen de 6 luni de la
transferul riscului, constata un viciu al bunului, se prezumă că bunul a fost
viciat in momentul transferării riscului, cu excepţia cazului in care
prezumţia nu este compatibila cu felul bunului sau al viciului.

Articolul comentat conţine prevederi referitor la inversarea sarcini probaţiunii in

caz de apariţie a litigiului cu privire la constatarea viciilor bunului cumpărat pentru
consum. In baza prezentului articol se prezumă faptul, că bunul cumpărat pentru
consum era viciat la momentul transferării riscului, dacă in termen de şase luni din
acest moment cumpărătorul constată viciul bunului respectiv şi dacă prezumţia este
compatibilă cu felul bunului sau a viciului.
Conform prevederilor art. 318 al C.C. al RM, riscul pieirii sau deteriorării fortuite
a bunului il suportă proprietarul acestuia, dacă legea sau contractul nu prevede
altfel. Potrivit art. 759 C.C. al RM, dacă contractul nu prevede altfel, riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a bunului trece la cumpărător din momentul cind vinzătorul şi-a
executat obligaţiile contractuale privind punerea bunului la dispoziţia cumpărătorului.
Contractele de cumpărare-vinzare a bunurilor pentru consum se incheie in baza
ofertei publice (vezi comentariul la art.805 C.C.al RM). De aici, momentul transferării
riscului pieirii sau deteriorării fortuite a bunului este momentul alegerii mărfii de
către cumpărător in magazinele cu autoservire sau momentul transmiterii bunului de
către vinzător la cererea cumpărătorului.
Legislaţia in vigoare stabileşte, că bunurile pot fi afectate atit de vicii materiale
(vezi comentariul la art. 763 al C.C. al RM), cit şi de vicii de natură juridică (vezi
comentariul la art. 764 al C.C. al RM).
In principiu, prin reţeaua de comercializare a bunurilor pentru consum sunt
posibile cazuri de realizare a mărfii viciate, dar cu respectarea condiţiei că
cumpărătorului ii sunt cunoscute viciile bunului, adică ele sunt evidente sau, după
caz, sunt stipulate in contract. Mai mult ca atit, conform prevederilor alin. 1 art. 765
C.C. al RM drepturile cumpărătorului in privinţa viciilor sunt excluse dacă, la
momentul incheierii contractului, el era conştient despre faptul că bunul este viciat.
Aceasta insă nu-l lipseşte pe cumpărător de dreptul de a preschimba bunul
nealimentar cumpărat pentru consum conform prevederilor art. 808 C.C. al RM.
Articolul comentat presupune inversarea sarcinii probaţiunii dacă prezumţia că
bunul a fost viciat la momentul transferării riscului este compatibilă cu felul bunului
sau al viciului. Prin felul bunului legislatorul inţelege calităţile substanţiale a acestuia
(vezi comentariul la alin. (2) (b) art. 227 C.C. al RM). Prin felul viciului se subinţelege
caracterul lui material (vezi comentariul la art. 763 C.C. al RM) sau natura juridică
(vezi comentariul la art. 764 C.C. al RM).
Drept excepюie constituie mгrfurile nealimentare cu un anumit grad de uzurг,
comercializate prin intermediul intreprinderilor de comision cu amгnuntul. Conform
alin. (4) al Regulilor de preschimbare a mгrfurilor nealimentare, procurate in reюeaua
de comerю cu amгnuntul, adoptate prin Hotгrirea Guvernului Republicii Moldova
Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995,
pretenюiile consumatorului, indicate in acest punct, se satisfac cu consimюгmintul
vinzгtorului.
Conform prevederilor alin. (4) art. 6 al Legii Republicii Moldova privind
protecюia consumatorilor (Nr.1453-XII din 25.05.93, Monitor nr.10 din 30.10.1993) se
interzice comercializarea de produse a cгror utilizare in condiюii normale poate pune
in pericol viaюa, sгnгtatea sau securitatea consumatorilor, la fel cum se interzice
producerea єi comercializarea produselor falsificate sau substituite.

Articolul 804. Prevederi speciale pentru garanţii

(1) in cazul vinzării-cumpărarii de bunuri pentru consum, garanţia in

sensul art.772 trebuie sa fie formulata clar si exact. Garanţia trebuie să
conţină:
a) trimiterea la drepturile legale ale consumatorului si la faptul ca prin
garanţie acestea nu vor fi limitate;
b) toate menţiunile necesare pentru a se putea beneficia de garanţie,
indeosebi durata si aplicabilitatea in spaţiu a protecţiei prin garanţie,
numele sau denumirea si adresa celui care acorda garanţie.
(2) Consumatorul poate cere ca sa-i fie pusa la dispoziţie declaraţia de
garanţie pe un suport de date trainic.
(3) Efectul obligaţiei de garanţie nu este lezat daca nu este indeplinita
una dintre cerinţele menţionate la alin. (1) si (2).

(1) Garanţia este un mijloc de garantare a executării obligaţiilor, care constă in

obligaţia debitorului la o prestaţie necondiţionată sau la o prestaţie, depăşind
obiectul propriu-zis al contractului (vezi comentariul la art. 634 C.C. al RM). Condiţiile
de fond şi de formă ale garanţiei sunt prevăzute de art. art. 635, 636 C.C. al RM.
In sensul art. 772 C.C. al RM garanţia se prezintă ca o obligaţiune suplimentară
a vinzătorului, producătorului sau a unui terţ, prin care acesta garantează
caracteristicile bunului vindut pentru consum, inclusiv şi a accesoriilor (dacă
contractul nu prevede altfel), pe parcursul perioadei de timp indicate in declaraţia de
garanţie.
Art. 804 C.C. al RM conюine prevederi speciale cu privire la garanюia
caracteristicilor bunului vindut pentru consum faюг de cerinюele prevгzute in art.
772 C.C. al RM. In particular, aceste prevederi se reduc la faptul cг garanюia in
sensul art. 772 C.C. al RM trebuie sг fie formulatг intr-un limbaj clar єi exact, in
sensul cг aceasta trebuie sг fie accesibilг chiar єi unui consumator neiniюiat. In
garanюie trebuie inserate drepturile legale ale consumatorului (vezi de exemplu art.4
єi art.11 Legea Republicii Moldova privind protecюia consumatorilor Nr.1453-XII din
25.05.93 Monitor nr.10 din 30.10.1993 є.a.).
Garanюia trebuie sг mai conюinг referinюг єi la faptul, cг existenюa acesteia nu
limiteazг drepturile consumatorului. Faptul inserгrii in textul declaraюiei de garanюie
a unor drepturi legale ale consumatorului nu-i creeazг obstacole acestuia in vederea
realizгrii drepturilor, de care dispune un cumpгrгtor in contractul de vinzare –
cumpгrare (cum ar fi de exemplu drepturile cumpгrгtorului, prevгzute de art.art. 765
– 769; 771 – 779, 782 – 785 C.C. al RM, є.a. ). La fel, garanюia trebuie sг conюinг
toate menюiunile necesare pentru a se putea beneficia de ea, inclusiv reюelele de
comercializare cu amгnuntul, centrele de deservire, programul lor de muncг єi
telefoanele de contact, caracteristicile tehnice sau de fabricare a bunului
comercializat, etc.
O atenюie deosebitг o acordг legislatorul menюiunilor cu privire la durata єi
aplicabilitatea in spaюiu a protecюiei prin garanюie, numele sau denumirea єi adresa
celui, care acordг garanюia. Acestea par a fi esenюiale in lista prevederilor speciale
pentru garanюii prevгzute de legislator.
 (2) Al. 2 al articolului comentat prevede dreptul cumpгrгtorului consumator de
a pretinde ca declaraюia de garanюie sг-i fie pusг la dispoziюie pe un suport de date
trainic. Prin suport de date trainic se subinюelege forma scrisг a declaraюiei de
garanюie, adicг materializarea acesteia in vederea facilitгrii procesului de
probaюiune a existenюei obligaюiilor vinzгtorului asumate prin garanюie in cazul
apariюiei unui eventual litigiu.
(3) Efectul obligaюiei de garanюie, ce rezidг in asigurarea de cгtre producгtor a
funcюionгrii (utilizгrii) normale a produselor (serviciilor), inclusiv a articolelor de
completare, єi deservirea consumatorului pe toatг durata termenului de garanюie
sau de valabilitate (utilizare) stabilit de documentaюia tehnicг normativг ori contract,
nu depinde de faptul, dacг in declaraюia de garanюie au fost sau nu respectate
cerinюele menюionate la alin.(1) єi (2) ale prezentului articolului.

Articolul 805. Oferta publica a bunurilor

Expunerea bunului cu etichete in vitrina, punerea la dispoziţie a

meniului, publicitatea bunului, descrierea lui in cataloage şi alte propuneri
adresate unui cerc nedeterminat de persoane se considera oferta publica
pentru incheierea unui contract de vinzare-cumpărare de bunuri pentru
consum, indiferent daca se indica preţul bunului si alte clauze esenţiale
pentru incheierea contractului.

Incheierea contractului de vinzare – cumpărare a bunurilor pentru consum este,

in linii generale, supusă reglementării art.art. 681 – 695 C.C. al RM.
In particular insă, specificul acestei categorii de contracte, determinat de
caracterul lor de consum presupune incheierea lor in baza ofertei publice a bunurilor,
ceea ce inseamnă, că contractele de cumpărare a bunurilor pentru consum se
consideră incheiate din momentul alegerii mărfii de către cumpărător in magazinele
cu autoservire sau din momentul alegerii şi transmiterii acesteia de către vinzător la
cererea cumpărătorului.
De aceea, art. 805 C.C. al RM priveşte oferta publică a bunurilor drept ofertă in
sensul prevederilor alin. (1) art. 681 C.C. al RM, şi nu drept chemare la ofertă in
sensul prevederilor alin. (3) al aceluiaşi articol.
Oferta publică a bunurilor, fiind in esenţă aceiaşi propunere adresată unui cerc
nedeterminat de persoane se, consideră ofertă publică pentru incheierea unui
contract de vinzare – cumpărare de bunuri pentru consum, indiferent dacă se indică
sau nu preţul bunului şi alte clauze esenţiale pentru incheierea contractului, spre
deosebire de prevederile alin. (3) art. 681 C.C. al RM, care califică oferta publică
(propunerea adresată unui cerc nedeterminat de persoane) drept chemare la ofertă
atunci, cind această propunere nu conţine nici o manifestare expresă a voinţei de a fi
legat prin acceptare.
Oferta publică a bunurilor pentru consum se face in mod deosebit şi in locuri
speciale, bunăoară prin expunerea bunurilor cu etichete in vitrină, amplasarea lor pe
tejghele in centrele comerciale, punerea la dispoziţie a meniului, publicitatea
bunurilor, descrierea lor in cataloage, etc. Toate aceste acţiuni ale ofertantului il
obligă să incheie contractul in baza condiţiilor ce se conţin in oferta publică cu
fiecare, cine işi va manifesta voinţa.
Este de menţionat, că una din particularităţile esenţiale a contractului de
vinzare – cumpărare a bunurilor pentru consum se prezintă faptul, că acest contract,
pe lingă reglementările generale, prevăzute de normele C.C. al RM se reglementează
şi de acte normative speciale. La acestea putem atribui: Regulile de preschimbare a
mărfurilor nealimentare, procurate in reţeaua de comerţ cu amănuntul, aprobate prin
Hotărirea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din 23.05.95, Monitorul Oficial al
R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995; Hotărirea Guvernului Republicii Moldova cu
privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a preţurilor (tarifelor)
Nr.547 din 04.08.95 Monitorul Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995; Regulile
de comercializare cu amănuntul a unor tipuri de mărfuri alimentare şi nealimentare,
adoptate prin Hotărirea Guvernului Republicii Moldova Nr.65 din 26.01.2001,
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.11-13 din 01.02.2001; Regulile de comercializare cu
amănuntul a producţiei alcoolice, adoptate prin Hotărirea Guvernului Republicii
Moldova, Nr.212 din 04.04.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.25-26 din 13.05.1995,
şi altele.

Articolul 806. Vinzarea bunului cu utilizarea aparatelor automate

(1) Daca la vinzarea bunului se utilizează aparat automat, proprietarul

acestuia trebuie sa informeze cumpărătorul, afişind pe aparat (sau in alt
loc), denumirea vinzătorului, date pentru relaţii cu el, denumirea si preţul
bunului, instrucţiunea despre acţiunile pe care cumpărătorul urmează sa le
efectueze pentru plata si recepţionarea bunului.
(2) Contractul de vinzare-cumpărare cu utilizarea aparatului automat
se considera incheiat in momentul efectuării acţiunilor necesare pentru
recepţionarea bunului.
(3) In cazul in care aparatul automat este utilizat pentru schimbarea
monedelor, valutei, procurarea tichetelor, sint aplicabile normele cu privire
la vinzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum daca din esenţa obligaţiei
nu rezulta altfel.

(1) Prevederile alin. (1) al art. 806 C.C. al RM presupun un şir de cerinţe
obligatorii cu privire la informaţia pe care proprietarul aparatului automat, prin
intermediul căruia se efectuează vinzarea bunului trebuie s-o pună la dispoziţia
cumpărătorului. In această ordine de idei, proprietarul aparatului automat este
obligat să-i ofere cumpărătorului următoarea informaţie cu privire la:
(1784)vinzător;
(1785)bunul – obiect al vinzării cu utilizarea aparatelor automate;
(1786)acţiunile, ce urmează să le efectueze cumpărătorul, pentru plata şi
recepţionarea bunului.
Informaţia despre vinzător trebuie să conţină date cu privire la numele
vinzătorului sau denumirea acestuia (vezi comentariul la art.66 al C.C. al RM),
amplasarea lui – domiciliul sau sediul acestuia (vezi comentariul la art.art 30, 67 al
C.C. al RM), programul de lucru, date pentru relaţii cu el, incluzind telefoane de
contact, etc.
Este de menţionat, că din conţinutul dispoziţiei articolului comentat,
proprietarul aparatelor automate poate să nu coincidă in aceiaşi persoană cu
vinzătorul bunurilor. Necătind la acest fapt, informarea cumpărătorului cu privire la
vinzător, oferirea datelor (denumirea şi preţul) cu privire la bunul – obiect al
contractului şi instrucţiunea despre acţiunile, pe care cumpărătorul urmează să le
efectueze pentru plata şi recepţionarea bunului este pusă in sarcina şi formează
obiectul obligaţiilor proprietarului aparatelor automate. In această ordine de idei,
proprietarul aparatelor automate, prin intermediul cărora se efectuează vinzarea
bunurilor, este responsabil pentru neexecutarea ori executarea necorespunzatoare
sau tardiva a obligaţiilor contractuale (vezi art.602 al C.C. al RM) chiar şi in cazul,
cind acesta nu corespunde in aceiaşi persoană cu vinzătorul, deoarece, reieşind din
condiţiile formării şi incheierii contractelor de vinzare a bunurilor cu utilizarea
aparatelor automate rezultă, că anume proprietarul acestor aparate se prezintă drept
vinzător.
Informaţia despre bunul – obiect al vinzării cu utilizarea aparatelor automate
trebuie să conţină date, referitor la denumirea şi preţul lui. Aceasta insă nu inseamnă
că cumpărtorul nu poate cere să i se ofere şi altă informaţie cu privire la bun (art. 14.
„Drepturile consumatorilor la informatie”, Legea Republicii Moldova privind protectia
consumatorilor. Nr.1453-XII din 25.05.93, Monitor nr.10 din 30.10.1993).
In ceea ce priveşte cerinţele de fapt şi cererea de drept, inaintate faţă de bun –
obiect al vinzării – cumpărării cu utilizarea aparatelor automate, menţionăm că
acestea cad sub incidenţa Titlului III „Categoriile de obligaţii”, a Capitolului I
„Vinzarea-cumpărarea”, Secţiunea 1 „Dispoziţii generale cu privire la vinzare-
cumpărare”.
Pe lingă datele privitor la vinzător şi la bun, in sarcina proprietarului aparatelor
automate este pusă şi intocmirea instrucţiunii despre acţiunile pe care cumpărătorul
urmează să le efectueze pentru lata ş i recepţionarea bunului. Această instrucţiune,
precum şi datele cu privire la vinzător şi cele privind bunul, proprietarul aparatelor
automate trebuie să le aducă la cunoştinţa cumpărătorului, afişindu-le pe aparat sau,
dacă aceasta nu este posibil, in alt loc potrivit.
(2) Contractul de vinzare – cumpărare, cu utilizarea aparatului automat se
consideră incheiat din momentul efectuării de către cumpărător a acţiunilor necesare
pentru recepţionarea bunului – obiect al contractului. Aceste acţiuni pot consta in
plata preţului convenit (vezi art.753 al C.C. al RM), punerea in funcţie a aparatului
automat prin apăsarea butonului, alte acţiuni.
Aşadar, contractul de vinzare – cumpărare cu utilizarea aparatului automat se
incheie prin efectuarea acţiunilor concludente – comportament al persoanei, ce
exprimă, fără echivoc, voinţa acesteia de a intra in raport juridic.
(3) Dacă prin intermediul aparatului automat se schimbă monede, valută, se
procură tichete, se aplică prevederile articolului comentat şi alte prevederi a secţiunii
a 7-a „Vinzarea-cumpărarea de bunuri pentru consum” dacă din esenţa obligaţiei nu
rezultă altfel.

Articolul 807. Preţul bunului pentru consum

Preţul, alte clauze esenţiale ale contractului de vinzare-cumpărare a

bunurilor pentru consum se stabilesc in mod egal pentru toţi
cumpărătorii.

Articolul comentat prevede stabilirea in mod egal pentru toţi cumpărătorii a

preţului şi altor clauze esenţiale ale contractului de vinzare – cumpărare a bunului
pentru consum, precum sint cele stabilite prin lege , care reies din natura
contractului dat sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi trebuie realizat un
acord (vezi comentariul la alin. (2) art. 679 ). Este de menţionat faptul, că contractul
de vinzare – cumpărare a bunului pentru consum, de cele mai dese ori se prezintă ca
un contract de adeziune (vezi art 666. C.C. al RM), şi nu presupune realizarea unui
acord la cererea uneia din părţi.
Conform prevederilor alin. (1) al art. 756 C.C. al RM, preţul bunului trebuie să fie
exprimat in bani.
In condiţiile economiei de piaţă vinzătorul este liber in privinţa stabilirii preţului
la bunul, comercializat de el. Aceasta, insă, nu inseamnă, că in scopul de a proteja
consumatorul, statul nu poate stabili limitele preţului la unele bunuri pentru consum
de importanţă strategică.
In scopul stopării creşterii neintemeiate a preţurilor la bunurile, destinate
consumului, Guvernul Republicii Moldova, prin Hotărirea cu privire la măsurile de
coordonare şi reglementare către a preţurilor (tarifelor) Nr. 547 din 04.08.95
Monitorul Oficial al R.Moldova nr.53-54 din 28.09.1995 introduce Lista mărfurilor
social-importante, comercializate la preţuri libere cu aplicarea adaosului comercial in
mărime de pină la 20 procente din preţul liber de livrare (Anexa nr. 3).

Articolul 808. Preschimbarea bunului cumpărat pentru consum

(1) Cumpărătorul are dreptul ca, in decursul a 14 zile din momentul

recepţionării bunului nealimentar, daca vinzătorul nu a stabilit un termen
mai mare, sa preschimbe bunul la locul cumpărării lui sau in alt loc, stabilit
de vinzător, cu un bun similar de o alta mărime, forma, gabarit, model,
culoare sau completare etc., cu efectuarea, in cazul diferenţei de preţ, a
recalculării.
(2) Dacă lipseşte bunul necesar pentru preschimbare, cumpărătorul
are dreptul sa restituie bunul cumpărat, iar vanzătorul este obligat sa-i
restituie suma plătită.
(3) Cererea cumpărătorului de a preschimba bunul sau de a-l restitui
urmează sa fie executata dacă bunul nu este utilizat, nu si-a pierdut
calităţile de consum si dacă există probe că a fost cumpărat de la
vanzătorul respectiv.
(4) Bunurile care nu pot fi preschimbate sau restituite in temeiul
prezentului articol se stabilesc prin lege sau prin alte acte normative.

(1) Alin. (1) al articolului comentat reglementează raporturile apărute intre

cumpărător şi vinzător in legătură cu preschimbarea bunului cumpărat pentru
consum, calitatea căruia corespunde condiţiilor contractuale sau altor cerinţe,
prevăzute de legislaţia in vigoare (vezi art. 763 C.C. al RM, art. 6 al Legii Republicii
Moldova privind protecţia consumatorilor Nr.1453-XII din 25.05.93 Monitor nr.10 din
30.10.1993 ş.a.).
Cumpărătorul este in drept să preschimbe bunul care nu-i convine după
dimensiuni, formă, gabarit, model, culoare sau completare, etc.
Legislaţia in vigoare, prin intermediul articolului comentat, stabileşte termenul
limită, in decursul căruia cumpărătorul are dreptul la preschimbarea bunului
cumpărat pentru consum. Acest termen incepe să curgă din momentul recepţionări
bunului de către cumpărător şi sumează paisprezece zile lucrătoare cu condiţia că
vinzătorul nu a stabilit un termen mai mare in această vedere.
Legislatorul, in alin. (1) al prezentului articol permite preschimbarea doar
bunurilor nealimentare, cumpărate pentru consum.
Bunul cumpărat pentru consum poate fi preschimbat cu un bun similar numai la
locul procurării lui sau in alt loc stabilit de către vinzător. Bunăoară, in cazul cind
bunul este comercializat in baza mostrelor, atunci, cind acesta este pus la dispoziţia
cumpărătorului de la depozitul vinzătorului, intermediarului sau nemijlocit de la
depozitul producătorului, vinzătorul poate stabili locul de preschimbare a bunului
cumpărat pentru consum in locul de amplasare a acestora.
Alte locuri pentru preschimbarea bunului, stabilite de vinzător, necesită a fi din
timp coordonate printr-un acord a acestuia, după caz, cu intermediarul sau cu
producătorul nemijlocit.
Alin. (1) al articolului comentat la fel oferă cumpărătorului posibilitatea de a
preschimba bunul cumpărat pentru consum cu un bun similar, chiar dacă acesta
diferă in preţ cu primul. In cazul diferenţei de preţ este efectuată recalcularea. Dacă
bunul similar pretins de către cumpărător in cazul preschimbării este mai scump,
atunci cumpărătorul plăteşte diferenţa de preţ vinzătorului. In cazul cind bunul
pretins este mai ieftin decit cel cumpărat, vinzătorul este obligat să-i intoarcă
cumpărătorului diferenţa de preţ obţinută in urma recalculării.
Este de menţionat faptul, că cheltuielile suportate de către cumpărător in urma
preschimbării bunului cumpărat pentru consum (bunăoară cele, legate de
transportarea bunului către vinzător) le suportă insuşi cumpărătorul şi nici de cum
vinzătorul, deoarece preschimbarea nu este o consecinţă a neexecutării ori executării
necorespunzatoare a obligaţiilor contractuale.
(2) Dacă la momentul solicitării preschimbării bunului cumpărat pentru consum
vinzătorul nu dispune de un bun similar, cumpărătorule este in drept să restituie
bunul cumpărat, primind in schimbul acestuia suma, plătită la cumpărare.
(3) Prin alin. (3) al articolului comentat, legislatorul stabileşte condiţiile
necesare, existenţa cărora determină dreptul cumpărătorului de a solicita
preschimbarea bunului cumpărat pentru consum sau restituirea acestuia cu
obţinerea sumei băneşti, plătite la cumpărare. Respectivele condiţii sunt
următoarele:
(1787)bunul nu a fost utilizat;
(1788)bunul nu şi-a pierdut calităţile de consum;
(1789)cumpărătorul dispune de probe că bunul a fost cumpărat de la
vinzătorul respectiv.
Intrunirea acestor trei condiţii este necesară pentru a-i pune in sarcina
vinzătorului obligaţia de a preschimba bunul sau de a primi bunul restituit, in cazul
dacă există cererea cumpărătorului in această privinţă. Lipsa măcar a uneia din ele
fac pasibilă de neexecutare cererea cumpărătorului adresată vinzătorului.
Reieşind din faptul, că articolul comentat nu stabileşte cerinţe speciale faţă de
probaţiunea cumpărării bunului pentru consum, dovada procurării acestuia de la
vinzătorul respectiv se va poate face inclusiv prin depoziţiile martorilor.
(4) Bunurile nealimentare, cumpărate pentru consum, care nu pot fi
preschimbate sau restituite in temeiul articolului comentat se stabilesc prin lege sau
prin alte acte normative. De aici, nu toate bunurile procurate pentru consum pot face
obiectul preschimbării sau restituirii. Lista bunurilor nealimentare de calitate
adecvata, ce nu pot fi preschimbate cu o marfă similară constituie Anexa la Regulile
de preschimbare a mărfurilor nealimentare, procurate in reţeaua de comerţ cu
amănuntul, adoptate prin Hotărirea Guvernului Republicii Moldova Nr.329 din
23.05.95, Monitorul Oficial al R.Moldova nr.38-39 din 14.07.1995.
Acestea sunt: articole din metale preţioase, pietre scumpe şi semipreţioase,
ţesături din toate tipurile de fibre si alte textile comercializate la metru (panglica,
şiret, dantela etc.), lenjerie tricotata pentru adulţi si copii, costume de baie, slipuri,
chiloţi pentru adulţi si copii, inclusiv chiloţi pentru sport, articole pentru nou-născuţi si
copii de creşă, lenjerie de pat, articole de toaletă pentru femei, ciorapi, şosete,
articole textile (feţe de masă, şerveţele de masa, şervete, batiste etc.), cosmetică şi
parfumerie, mărfuri chimice de uz casnic, articole din mase plastice pentru
prepararea şi păstrarea alimentelor, articole de igienă individuală (periuţe de dinţi,
pieptene, şpelci, bigudiuri etc.).
Lista este exaustivă şi nu poate fi completată sau modificată prin acordul
părţilor contractante.

Secţiunea a 8-a
VINZAREA LA LICITAŢIE

Articolul 809. Modalitatea vinzării la licitaţie

(1) Vinzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită.

(2) Vinzarea silită este supusă regulilor stipulate de prezenta secţiune, in
măsura in care nu există reglementări speciale.

1. (a) In reglementarea secţiunii a 8-a „Vanzarea la licitaţie” legiuitorul

moldav s-a inspirat numai din modelul canadian, traducand, cu unele adaptări şi
omisiuni, secţiunea IV „De la vente aux encheres” din paragraful 7 „De diverses
modalites de la vente”. Modelul rus nu a putut fi utilizat de această dată, intrucat
adoptă o concepţie diferită in ceea ce priveşte vanzarea la licitaţie. Codul civil rus
analizează această materie in Capitolul 28 „Incheierea contractului” (Глава 28.
Заключение договора) єi nu in cadrul contractului de vanzare-cumpгrare. Vechiul
cod civil al Republicii Moldova avea єi el o concepюie diferitг asupra vanzгrilor la
licitaюie, chiar dacг le trata in cadrul vanzгrii cumpгrгrii (Articolul 253. Limitarea
răspunderii in cazul cind lucrul se vinde la licitaţie publică: „Regulile cu privire la
răspunderea vinzătorului in cazul unei hotăriri de evicţiune a cumpărătorului şi
pentru viciile bunurilor vindute nu se extind asupra cazurilor de vinzare silită a
bunurilor la licitaţie publică”).
(b) Analizand comparativ dispoziţiile codului civil din Quebec şi cele ale
codului civil moldovenesc referitoare la vanzarea la licitaţie, remarcăm o primă
diferenţă: lipsa definiţiei vanzării la licitaţie in codul moldovenesc. Conform codului
civil din Quebec, vanzarea la licitaţie este aceea prin care un bun este oferit spre
vanzare mai multor persoane, prin intermediul unui terţ, licitatorul, şi este adjudecat
de către cel ce oferă mai mult (art. 1757. La vente aux encheres est celle par
laquelle un bien est offert en vente a plusieurs personnes par l'entremise d'un tiers,
l'encanteur, et est declare adjuge au plus offrant et dernier encherisseur). Secţiunea
a 8-a din codul civil moldovenesc incepe cu cel de-al doilea articol al reglementării
canadiene. In acelaşi fel incepea şi § 7. Vanzarea la licitaţie din proiectul codului civil
moldovenesc (Drept moldovean nr. 1/2002, Proiectul codului civil, Editura Cartier
juridic, Chişinău, 2002, p. 245).
(c) Conform primului alineat, „vanzarea la licitaţie poate fi benevolă şi silită”.
Textul original utilizează timpul prezent (timp recomandat pentru elaborarea
normelor juridice) şi este utilizată conjuncţia „sau” (ou) nu „şi” (art. 1758 „La vente
aux encheres est volontaire ou forcee…”). Diferenţa dintre vanzarea la licitaţie
voluntară sau benevolă şi cea silită este conturată de regimul juridic diferit. Pe de o
parte principiul libertăţii contractuale in cazul vanzării la licitaţie voluntare, pe de altă
parte normele imperative de procedură civilă care reglementează executarea silită
prin vanzarea la licitaţie.
2. Alineatul al doilea are un conţinut diferit de textul original şi de textul din
proiectul codului civil moldovenesc (art. 1758 „La vente aux encheres est volontaire
ou forcee; en ce dernier cas, la vente est alors soumise aux regles prevues
au Code de procedure civile, ainsi qu'aux regles du present sous-
paragraphe, s'il n'y a pas incompatibilite.” şi art. 1208 alin. (2) din proiectul
codului civil moldovenesc: „Vinzarea silită este supusă regulilor stipulate de Codul de
procedură civilă şi, in măsura in care nu sunt incompatibile, de către normele acestui
paragraf.”). Această diferenţă este importantă, intrucat, din textele menţionate
rezultă cu claritate că dispoziţiile din codul civil referitoare la vanzarea la licitaţie se
referă, cu precădere, la vanzările benevole, vanzările silite la licitaţie urmand să fie
reglementate de către norme procedurale, detaliate, uzual, in codul de procedură
civilă. Prin urmare, dispoziţiile din codul civil urmează să fie aplicate numai cu titlu
subsidiar şi numai in măsura in care nu sunt incompatibile cu reglementările
procedurale.
Este lesne de inţeles de ce legiuitorul moldovenesc s-a abătut de la model, cu
toate că iniţial il preluase intocmai in textul proiectului de cod civil, dacă răsfoim un
pic codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova nu
conţine reglementări cu privire la vanzarea la licitaţie (şi nu am reuşit să identificăm
(am utilizat motoarele de căutare de la www.docs.md) nici o lege specială, care să
reglementeze această materie la nivel de principiu). Din această cauză, norma de
trimitere la codul de procedură civilă a fost suprimată, fiind fără adresă. Aceste
aspecte, aparent nesemnificative, vor crea o multitudine de probleme in practică,
intrucat regimul juridic al vanzărilor la licitaţie benevole nu poate fi identic cu regimul
juridic al vanzărilor silite la licitaţie, chiar dacă actualele dispoziţii ale codului civil
insinuează acest lucru. Vom incerca să punctăm măcar cateva dintre diferenţele
importante intre licitaţiile benevole şi cele silite in cadrul articolelor ce urmează.

Articolul 810. Stabilirea preţului sau altor condiţii

Vinzătorul poate stabili preţul sau alte condiţii de vinzare. Această

stipulaţie nu este opozabilă adjudecatarului dacă nu a fost comunicată
persoanelor prezente pină la primirea ofertelor.

Chiar dacă este o modalitate specifică a contractului de vanzare-cumpărare,

vanzare la licitaţie rămane, totuşi, o vanzare. Aşadar, este firesc ca vanzătorul să
poată stabili preţul şi alte condiţii ale vanzării. Totuşi, datorită specificului acestui tip
de vanzare – ea se efectuează prin intermediul unui licitator (adjudecător) –
vanzătorul nu comunică direct cu potenţialii cumpărătorii (licitanţii). Prin urmare,
dacă licitatorul nu comunică licitanţilor condiţiile impuse de către vanzătorul bunului
pană la prezentarea ofertelor, aceste condiţii nu le vor fi opozabile, urmand a fi
desemnat adjudecatar al bunului persoana care a oferit cel mai mult, chiar dacă
oferta este inferioară condiţiilor prestabilite de către vanzător. In aceste cazuri se va
pune problema răspunderii licitatorului faţă de vanzător, fără a se putea discuta
soarta vanzării la licitaţie. Ceea ce am discutat mai sus este valabil, insă, numai
pentru vanzarea benevolă la licitaţie. Această dispoziţie nu-şi are rostul şi nici nu va
putea fi aplicată in cazul vanzărilor silite la licitaţie. Pentru a zădărnici orice şansă de
vanzare la licitaţie ca urmare a executării silite, vanzătorul (care in procedura
executării silite nu este altcineva decat debitorul rău-platnic) nu va trebui să facă
nimic altceva decat să stabilească un preţ sau nişte condiţii care să descurajeze din
start orice posibil cumpărător şi să aibă grijă ca aceste condiţii să devină opozabile
licitanţilor. Rezultă că această normă este incompatibilă cu vanzările silite la licitaţie
şi nu poate fi aplicată in aceste cazuri, după cum sugerează textul canadian şi cel din
proiectul codului.

Articolul 811. Dreptul de a nu denunţa identitatea

Vinzătorul are dreptul să nu-şi denunţe identitatea la licitaţie, dar, dacă

identitatea lui nu a fost comunicată adjudecatarului, adjudecătorul
răspunde personal pentru toate obligaţiile vinzătorului.

Acest articol permite vanzătorului să rămană necunoscut licitanţilor şi

adjudecatarului. Dacă vanzătorul nu-şi divulgă identitatea, adjudecatarul ar putea fi
privat de anumite drepturi ce decurg din contractul de vanzare-cumpărare, iar
vanzătorul, pe cale de consecinţă, ar putea fi absolvit de o serie de obligaţii ce ii
incumbă (răspunderea pentru evicţiune, pentru viciile ascunse etc.). Pentru a
echilibra situaţia şi a nu permite acest lucru, legiuitorul prevede că in asemenea
cazuri adjudecătorul (licitatorul), adică cel care organizează licitaţia, va răspunde
personal pentru toate obligaţiile vanzătorului (asemenea mandatarului in cadrul unui
contract de mandat fără reprezentare, comisionarului sau consignatarului).
Remarcăm, că şi aceste dispoziţii pot fi conciliate cu greu cu exigenţele unei
vanzări silite la licitaţie. Dacă in cazul vanzărilor benevole relaţiile dintre vanzător şi
licitator sunt reglementate pe cale contractuală, acesta din urmă asumandu-şi
obligaţiile ce incumbă in mod normal vanzătorului, este puţin probabil (dacă nu chiar
imposibil) ca in cazul vanzărilor silite executorul judecătoresc (in calitatea lui de
licitator sau adjudecător) să tolereze ascunderea identităţii vanzătorului (debitorul
executat), urmand să răspundă el (executorul) pentru toate obligaţiile vanzătorului.
Prin urmare, şi această dispoziţie este incompatibilă cu vanzările silite la
licitaţie.

Articolul 812. Interdicţia privind retragerea ofertei

Ofertantul nu are dreptul să-şi retragă oferta.

In cazul acestui articol deficienţele traducerii ar putea ingreuna inţelegerea

lui. Vanzarea la licitaţie are o structură triunghiulară (dacă păstrăm viziunea
legiuitorului canadian; din analiza reglementărilor codului civil rus, reiese că este
posibilă şi o structură bipartită a acestei vanzări: art. 447 alin. (2) „В качестве
организатора торгов может выступать собственник вещи или обладатель
имущественного права либо специализированная организация (s.n.).
Специализированная организация действует на основании договора с
собственником вещи или обладателем имущественного права и выступает от
их имени или от своего имени”). Cele trei părţi sunt vanzătorul, licitatorul
(adjudecătorul) şi licitanţii (din randul cărora va fi desemnat un adjudecatar
(cumpărător)). Putem constata că există două oferte: prima – oferta vanzătorului de a
vinde bunul la licitaţie publică; a doua – oferta de cumpărare din partea fiecărui
licitant. Textul acestui articol este confuz, intrucat nu rezultă cu claritate la care
dintre aceste două oferte se referă, fiind utilizaţi termenii de „ofertant” şi „ofertă”.
Ambele situaţii pot fi mulate pe dispoziţiile acestui articol, intrucat atat vanzătorul,
cat şi licitanţii au, in raport cu ofertele lor, calitatea de „ofertant”. Lucrurile devin
foarte clare atunci cand citim articolul omolog din codul civil Quebec: art. 1761
„L'encherisseur ne peut, en aucun temps, retirer son enchere”. Remarcăm că in
textul original nu sunt utilizaţi de loc termenii de „ofertă” sau „ofertant”, ci „licitant”
şi respectiv, in traducere liberă, „oferta de licitare”.
Depăşind aceste dificultăţi rezultate din traducere, putem trage concluzia că
şi in codul civil moldovenesc licitanţii nu vor avea dreptul să-şi retragă ofertele de
cumpărare, vanzătorul fiind liber să o facă, respectand dispoziţiile de drept comun in
materie de formare a contractului (a se vedea in special art. 683 Revocarea ofertei,
684 Oferta irevocabilă).

Articolul 813. Momentul vinzării

Vinzarea la licitaţie este incheiată prin adjudecarea bunului de către

adjudecător ultimului ofertant. Inscrierea in registrul adjudecătorului a
numelui sau a denumirii adjudecatarului şi a ofertei acestuia face proba
vinzării, dar, dacă lipseşte o asemenea inscriere, este admisă proba cu
martori.

Considerăm că şi titlu acestui articol nu reflectă cu exactitate conţinutul său.

Ceea ce se discută aici nu este momentul, cronologic vorbind, al incheierii
contractului de vanzare-cumpărare, ci modalitatea de incheiere a acestui contract,
adică – desemnarea adjudecatarului (cumpărătorului), elementul lipsă. Chiar dacă de
această dată traducerea este exactă, considerăm că ea nu excelează prin claritate,
expresia „… ultimului ofertant” fiind cea pe care o avem in vedere. Care este
semnificaţia juridică a acestei expresii? Care este „ultimul ofertant”? Este inutil să
mai insistăm asupra posibilelor interpretări ale acestei expresii, fiind suficient de clar,
totuşi, că in acest caz „ultimul ofertant” ii licitantul care a oferit preţul cel mai mare
sau condiţiile cele mai avantajoase, dacă preţul nu era unicul criteriu de apreciere.
Cel care determină adjudecatarul este, după cum e şi firesc, licitatorul sau
adjudecătorul. In cazul in care desemnarea adjudecatarului nu s-a făcut in
conformitate cu aceste dispoziţii (preţul cel mai bun sau condiţiile cele mai bune),
vanzătorul suferă un prejudiciu, acesta urmand a fi recuperat in urma angajării
răspunderii contractuale a licitatorului (in cazul vanzărilor la licitaţie benevole) sau ca
urmare a exercitării căilor legale de atac (opoziţii, contestaţii la executare, nulitate
etc.) in cazul vanzărilor silite la licitaţie.
Ultima teză a acestui articol se referă la probaţiunea vanzării incheiate prin
intermediul licitaţiei. Proba incheierii contractului o constituie, in mod normal,
inscrierea efectuată de către adjudecător in registrul său a identităţii adjudecatarului
(nume, dacă este persoană fizică, denumire, dacă este persoană juridică) şi a ofertei
acestuia din urmă. Totuşi, legiuitorul prevede că in eventualitatea absenţei unor
astfel de menţiuni (indiferent de motiv – adjudecătorul nu are registru, registrul nu
este ţinut regulat, registrul a fost pierdut etc.) va fi admisă proba cu martori.
Remarcăm că acest text constituie o derogare de la dispoziţiile de drept comun in
materie de probaţiune a actelor juridice, conform cărora actele a căror obiect
depăşeşte valoarea de 1000 lei pot fi probate numai prin inscrisuri (art. 210 Forma
scrisă a actului juridic). In cazul vanzărilor la licitaţie, actul juridic va putea fi probat
cu martori indiferent de valoarea obiectului vanzării. Raţiunea care a stat la baza
acestei derogări de la regulă se regăseşte, după părerea noastră, in aceea că aceste
acte se incheie in public (licitaţii publice), fiind mai simplu, mai uşor şi mai sigur in
stabilirea sau verificarea adevărului decat in cazul actelor obişnuite.

Articolul 814. Intocmirea contractului de vinzare a imobilului

Vinzătorul şi adjudecatarul unui imobil trebuie să intocmească contractul

de vinzare-cumpărare a imobilului in termen de 10 zile de la cererea
celeilalte părţi.

Єi acest text este o traducere exactг (art. 1763 C. civ. Quebec „Le vendeur
et l'adjudicataire d'un immeuble doivent passer l'acte de vente dans les dix jours de
la demande de l'une des parties”). Intrucat este prevăzut in mod expres că
vanzătorul єi adjudecatarul trebuie sг intocmeascг contractul de vanzare-
cumpгrare, rezultг cг in cazul bunurilor imobile vanzгtorul nu-єi poate pгstra
identitatea ascunsг, art. 811 fiind aplicabil numai in cazul bunurilor mobile. Aceastг
diferenюiere este fireascг, dacă ne gandim la esenţa şi la modul de funcţionare a
sistemului de publicitate imobiliară. Ar trebui de menţionat că nici in cazul anumitor
bunuri mobile, care cunosc o evidenţiere in anumite sisteme de publicitate mobiliară,
menţinerea secretului asupra identităţii vanzătorului ar fi mai puţin posibilă. De altfel,
legiuitorul moldav a omis să preia un articol care prevede că in cazul vanzării la
licitaţie a unei intreprinderi vor fi urmărite regulile şi formalităţile specifice pentru
aceste vanzări (art. 1764 C. civ. Quebec „Lorsqu'une entreprise est vendue aux
encheres, l'encanteur doit, avant de remettre le prix au vendeur, suivre les formalites
imposees pour la vente d'entreprise”).
Oricare dintre părţile interesate, vanzătorul sau cumpărătorul (adjudecatarul),
vor putea solicita intocmirea contractului de vanzare-cumpărare (instrumentum),
adică redactarea şi semnarea inscrisului constatator al acestui act juridic – contractul
de vanzare-cumpărare imobiliară. Acest lucru trebuie să se realizeze in termen de cel
mult 10 zile de la cererea părţii interesate.

Articolul 815. Consecinţele neachitării preţului de către adjudecatar

 (1) In cazul in care adjudecatarul nu achită preţul in condiţiile contractului,
adjudecătorul are dreptul, pe lingă remediile de care dispune vinzătorul, să
revindă bunul la licitaţia următoare in conformitate cu uzanţele şi numai
după notificarea corespunzătoare a adjudecatarului.
(2) Adjudecatarul nu are dreptul să participe din nou la licitaţie şi este
obligat sa plătească diferenţa dintre preţul cu care bunul i-a fost vindut şi
preţul cu care a fost revindut, dacă acesta este mai mic, dar nu are dreptul
sa pretindă excedentul. El răspunde, de asemenea, in cazul vinzării silite,
faţă de vinzător, de persoana in a cărei favoare a fost sechestrat bunul şi
faţă de creditorul care obţinuse o hotărire judecătorească pentru dobinzile,
costurile si prejudiciile cauzate prin neexecutare.

1. Dacă adjudecatarul nu işi indeplineşte obligaţiile rezultate din contractul de

vanzare-cumpărare (neplata preţului, fiind situaţia cea mai probabilă, dar nu poate fi
exclusă neindeplinirea unor alte obligaţii asumate) adjudecătorul poate, „pe langă
remediile de care dispune vanzătorul”, să revandă bunul la licitaţia următoare in
conformitate cu uzanţele şi numai dacă l-a notificat in condiţii corespunzătoare pe
adjudecatar despre acest lucru. Soluţia este interesantă şi cu siguranţă prezintă
avantaje practice. Decat să angajeze răspunderea contractuală a adjudecatarului
este mai simplu să revinzi bunul. Probleme ar putea apărea in cazul in care acţiunile
vanzătorului (recurgerea la „remediile” oferite acestuia de codul civil) şi acţiunea
adjudecătorului (vanzarea la următoarea licitaţie) ar intra in concurs. Care este
principală şi care este subsidiară? Cine are dreptul de opţiune intre căile de urmat:
vanzătorul sau licitatorul? Aceste aspecte ar fi fost necesar să fie reglementate chiar
de către legiuitor. Soluţiile nu pot fi la fel in toate cazurile. In cazul unei vanzări la
licitaţie benevole am fi tentaţi să acordăm prioritate vanzătorului, intrucat licitatorul
nu face decat să vandă bunul in locul şi in interesul lui. In cazul vanzărilor la licitaţie
in urma unor executări silite, licitatorul (o autoritate independentă din punct de
vedere juridic faţă de vanzător – executorul judecătoresc – de exemplu) nu mai
reprezintă in mod exclusiv interesele vanzătorului şi nici nu execută un contract. In
acest din urmă caz vanzătorul ar avea tot interesul să tergiverseze pe cat posibil
vanzarea bunului său, iar agentul procedural va trebui să respecte regulile de
procedură şi să vegheze la ocrotirea tuturor intereselor incidente (vanzător, creditorii
vanzătorului, adjudecatar, creditorii adjudecatarului etc.). Prin urmare, in cazul
vanzărilor silite ar putea fi acordată prioritate organizatorului licitaţiei. In lipsa unei
specificaţii exprese, atat in codul civil cat şi in codul de procedură civilă (aceste
dezvoltări lipsesc şi in codul civil canadian), judecătorul va fi cel care va analiza de la
caz la caz situaţia şi va da o soluţie pentru rezolvarea acestui conflict.
Un alt conflict care ar putea, ipotetic, să apară ca urmare a aplicării acestei
dispoziţii ar putea fi conflictul dintre cumpărătorii bunului (primul şi cel de-al doilea,
al treilea sau al n - lea adjudecatar, intrucat situaţia s-ar putea repeta, din punct de
vedere teoretic, in cascadă). Art. 762 Vinderea bunului către mai multe persoane nu
va putea fi aplicat in această situaţie specială, urmand să fie aplicate dispoziţiile
celor două alineate ale articolului 815 pentru raţiunile ce vor fi expuse mai jos.
In cazul in care, totuşi, se va recurge la revanzarea bunului prin scoaterea lui
la licitaţia următoare, licitatorul trebuie să-l inştiinţeze in mod corespunzător pentru
ca acesta să poată achita preţul şi să se evite astfel complicaţiile unei vanzări
ulterioare.
2. Adjudecatarul care nu achită preţul sau nu-şi indeplineşte obligaţiile nu mai
poate participa la noua licitaţie pentru vanzarea aceluiaşi bun. Dacă ar fi autorizat să
participe şi la următoarea sau următoarele licitaţii, ar fi incurajat să nu plătească şi
incerce să obţină condiţii mai avantajoase la proxima licitaţie. Aceste practici ar face
foarte dificilă incasarea preţului, periclitand de cele mai multe ori şi atingerea
rezultatului scontat prin scoaterea la licitaţie a bunului.
Pe langă faptul că ii este interzisă participarea la următoarele licitaţii cu
privire la bunul adjudecat, cumpărătorul rău platnic mai este ţinut să plătească
diferenţa dintre preţul datorat de el şi preţul obţinut de licitator la noua licitaţie.
Expresie a principiului reparării integrale a prejudiciului, această dispoziţie este
firească, intrucat diferenţa negativă de preţ se datorează faptei culpabile a
adjudecatarului – neindeplinirea obligaţiilor sale contractuale. Dacă diferenţa de preţ
este pozitivă, precizează mai departe legiuitorul, adjudecatarul nu va avea dreptul la
această diferenţă, intrucat bunul este vandut şi la următoarea licitaţie tot in numele
şi/sau in contul vanzătorului iniţial şi nu in cel al adjudecatarului.
Astfel, remarcăm că suntem in prezenţa unui caz inedit de rezoluţiune a
contractului. Spre deosebire de dispoziţiile dreptului comun in materie de rezoluţiune
(art. 733 şi urm.), conform cărora rezoluţiunea operează intre părţi, in cazul dat cel
care rezoluţionează contractul este licitatorul, care nu este parte in contractul de
vanzare-cumpărare. Procedura de notificare in cazul rezoluţiunii este asemănătoare
cu procedura notificării revanzării bunului la licitaţia următoare. Efectele rezoluţiunii
(art. 738 Efectele rezoluţiunii) sunt asemănătoare cu efectele ce decurg in urma
revanzării bunului la licitaţia următoare (desfiinţarea retroactivă a contractului,
restitutio in integrum, repararea prejudiciului cauzat ca urmare a neexecutării
contractului etc.). Şi tocmai datorită faptului că revanzarea ulterioară a bunului la o
nouă licitaţie poate fi analizată ca o rezoluţiune sau, poate mai bine spus, include şi
rezoluţiunea contractului ca o etapă prealabilă, nu există un conflict propriu-zis intre
adjudecatarii subsecvenţi, iar art. 762, amintit mai sus, nu primeşte o aplicare in
acest caz.
Datorită faptului că in cazul licitaţiilor prin care se realizează executări silite
sunt incidente mai multe interese decat in cazul licitaţiilor benevole, legiuitorul
particularizează răspunderea adjudecatarului in cazul eşuării unei asemenea licitaţii.
Astfel, este prevăzut in mod expres că adjudecatarul va despăgubi vanzătorul,
persoana in a cărei favoare a fost sechestrat bunul (creditorii) şi creditorii care au
obţinut o hotărare judecătorească. In cuantumul despăgubirilor vor fi incluse
dobanzile, costurile şi prejudiciile cauzate prin neexecutare.

Articolul 816. Dreptul adjudecatarului la despăgubiri

(1) Adjudecatarul al cărui drept de proprietate asupra unui bun dobindit la

licitaţie este lezat printr-un sechestru exercitat de un creditor al
vinzătorului poate cere de la vinzător preţul plătit, dobinzile aferente şi
costurile. El poate, de asemenea, obţine preţul, dobinzile aferente şi
costurile de la creditorul vinzătorului căruia i-a fost transmis bunul.
(2) Adjudecatarul poate cere de la creditorul in a cărui favoare a fost
instituit sechestrul repararea prejudiciului cauzat prin iregularităţile
sechestrului sau ale vinzării.

1. Dispoziţiile acestui articol reglementează situaţia neexecutării unor obligaţii

din partea vanzătorului. In concret, acest articol stabileşte răspunderea vanzătorului
in cazul evicţiunii adjudecatarului. Şi in acest caz există deosebiri intre dreptul comun
in materie de evicţiune (art. 766 Obligaţia vinzătorului in cazul evicţiunii şi art. 767
Răspunderea vinzătorului in cazul evicţiunii cumpărătorului) şi răspunderea specială
pentru evicţiune in cazul vanzării la licitaţie.
O primă deosebire ar fi restrangerea cauzelor evicţiunii la una singură –
sechestrul exercitat de un creditor al vanzătorului. Ce se intamplă in cazul in care
cumpărătorul adjudecatar este evins in alt mod sau de către o persoană care nu este
creditorul vanzătorului? Fiind in afara ipotezei prevăzute de alin. (1) al art. 816,
considerăm că se vor aplica dispoziţiile art. 766, 767 ş.a. din codul civil care
constituie dreptul comun in materie.
O a doua deosebire ar constitui-o posibilitatea de a se indrepta cu acţiunea in
despăgubiri şi impotriva creditorului vanzătorului căruia i-a fost transmis bunul.
Remarcăm, insă, că in acest caz este vizată evicţiunea totală (bunul i-a fost transmis
creditorului evingător). Care va fi soluţia in cazul unei evicţiuni parţiale, atunci cand
vanzătorul păstrează bunul, dar ii sunt diminuate drepturile sau prerogativele in
legătură cu acel bun? Va mai putea acţiona direct impotriva creditorului evingător
pentru despăgubiri sau va trebui să acţioneze vanzătorul, in conformitate cu art. 766,
767 C. civ.? Aceste intrebări ar fi putut fi evitate, dacă propoziţia finală a alineatului
unu ar fi fost tradusă corect din franceză. Art. 1766 C. civ. Quebec „L'adjudicataire
dont le droit de propriete sur un bien acquis lors d'une vente aux encheres est atteint
a la suite d'une saisie exercee par un creancier du vendeur, peut recouvrer du
vendeur le prix qu'il a paye, avec les interets et les frais; il peut aussi recouvrer
des creanciers du vendeur le prix qui leur a ete remis (s.n.), avec interets,
sous reserve de se faire opposer le benefice de discussion. Il peut reclamer du
creancier saisissant les dommages-interets qui resultent des irregularites de la saisie
ou de la vente”. Din analiza textului original rezultă că adjudecatarul poate de
asemenea recăpăta de la creditorii vanzătorului preţul care le-a fost remis. In urma
executării silite creditorii nu obţin bunul in materialitatea lui ci valoarea lui, tocmai
asta fiind raţiunea pentru care bunul a fost scos la vanzare prin licitaţie – obţinerea
sumei de bani (preţul). Prin urmare, adjudecatarul se va putea indrepta impotriva
creditorilor vanzătorului indiferent de faptul dacă evicţiunea a fost totală sau parţială,
fiind suficient ca ea să aibă la bază o executare silită. In legătură cu acelaşi text mai
putem remarca faptul că legiuitorul moldav a omis să reglementeze ordinea in care
vor fi urmăriţi cei ţinuţi responsabili pentru evicţiune. Textul canadian oferă
posibilitatea creditorilor vanzătorului să invoce beneficiul de discuţie, atunci cand ar
fi urmăriţi inaintea sau simultan cu vanzătorul (care este responsabilul principal
pentru evicţiune), avand o responsabilitate subsidiară. Am mai atins această
problemă şi in alte randuri (a se vedea contractul de societate) şi considerăm că
legiuitorul moldav a omis in mod deliberat eliminarea din codul civil a dispoziţiilor
referitoare la beneficiul de discuţie şi beneficiul de diviziune, iar atunci cand le
reglementează, totuşi, o face sub un alt nume sau, mai bine spus, fără nici un nume.
Soluţia aleasă nu este tocmai lăudabilă.
2. Dacă preţul primit de creditorii vanzătorului nu a putut acoperi prejudiciul
suferit de adjudecatar şi acest prejudiciu este cauzat de iregularităţile sechestrului
sau ale vanzării la licitaţie, creditorul evingător va fi ţinut să repare intregul
prejudiciu. Legiuitorul intăreşte increderea publică in astfel de vanzări (vanzările la
licitaţie in urma executărilor silite) şi sancţionează creditorii pentru iregularităţile
comise in vederea constituirii garanţiilor.

S e c t i u n e a a 9-a
VINZAREA-CUMPĂRAREA INTREPRINDERII
CA UN COMPLEX PATRIMONIAL

Articolul 817. Contractul de vinzare-cumpărare a intreprinderii

(1) In baza contractului de vinzare-cumpărare a intreprinderii,

vinzătorul se obligă să dea in proprietate cumpărătorului intreprinderea in
calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor
inalienabile.
(2) Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie şi la alte
mijloace de individualizare a intreprinderii şi a producţiei acesteia, a
lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor
mijloace de individualizare care-i aparţin in baza licenţei se transmit
cumpărătorului daca in contract nu este prevăzut altfel.

(1) Vinzarea-cumpărarea intreprinderii ca un complex patrimonial se prezintă

ca un institut nou in legislaţia civilă naţională.
Contractul de vinzare-cumpărare a intreprinderii presupune faptul că vinzătorul
intreprinderii se obligă să-o dea in proprietate iar cumpărătorul – să achite preţul
acesteia, privite ca un complex patrimonial unic.
Termenul „intreprindere” poate fi utilizat in două sensuri. Primul din ele, şi
anume acel ce interesează in sensul art. 817 C.C. al RM este intreprinderea - obiect al
obligaţiilor civile. In cel de-al doilea sens intreprinderea se prezintă ca subiect al
dreptului civil sau al dreptului afacerilor. Definiţia intreprinderii in acest sens o putem
găsi in Legea Republicii Moldova cu privire la antreprenoriat şi intreprinderi Nr.845-XII
din 03.01.92, Monitor nr.2 din 28.02.1994. Conform prevederilor art.3 al legii
nominalizate prin intreprindere se subinţelege forma organizatorico-juridică a
activităţii de antreprenoriat, aceasta prezentind in sine un agent economic cu firmă
(titulatură) proprie, infiinţată de antreprenor in modul stabilit de legislatie.
Intreprinderea, privitг ca obiect al obligaюiilor civile, nu este definitг de C.C. al
RM, cu toate cг anume in acest aspect se prezintг in art. 817 C.C. al RM.
Conform prevederilor articolului comentat, intreprinderii - ca obiect al
obligaюiilor civile in general єi ca obiect al vinzгrii-cumpгrгrii in special ii sunt
caracteristice urmгtoarele particularitгюi:
(1790)este un complex patrimonial unic ce include in sine: clгdirile єi acareturile
acestora, edificiile, terenul de pгmint pe care acestea sunt amplasate,
utilajele, inventarul, materia primг, producюia finalг, cotele pгrюi in alte
intreprinderi, datoriile intreprinderii єi creanюele acesteia, precum єi
drepturile la simbolica ce individualizeazг intreprinderea denumirea de
firmг, marca de producюie etc.) є.a.;
(1791)este un complex patrimonial, folosit in vederea infгptuirii activitгюii de
antreprenoriat, ce, in conformitate cu art. 1 al Legii Republicii Moldova cu
privire la antreprenoriat єi intreprinderi, se prezintг ca activitatea de
fabricare a producюiei, executare a lucrгrilor єi prestare a serviciilor,
desfгєuratг de cetгюeni єi de asociaюiile acestora in mod independent, din
proprie iniюiativг, in numele lor, pe riscul propriu єi sub rгspunderea lor
patrimonialг cu scopul de a-єi asigura o sursг permanentг de venituri;
(1792)este un complex patrimonial dinamic in sensul cг infгptuirea
tranzacюiilor cu intreprinderea – complex patrimonial nu atrage dupг sine
suspendarea sau intreruperea activitгюii de antreprenoriat infгptuite de
fostul proprietar.
In baza contracului de vinzare-cumpгrare a intreprinderii vinzгtorul transmite in
proprietatea cumpгrгtorului intreprinderea privitг ca un complex patrimonial. Drept
excepюie fac parte drepturile єi obligaюiile inalienabile ale vinzгtorului care nu pot fi
transmise cumpгrгtorului.
(2) Spre deosebire de alineatul 1 al articolului comentat care are caracter
imperativ, alin. 2 se prezintг in formг dispozitivг, ceea ce inseamnг cг prevederile lui
pot fi schimbate la dorinюa єi prin acordul pгrюilor.
In aceastг ordine de idei, pe lingг bunurile materiale, care formeazг
intreprinderea ca un complex patrimonial unic єi care, in mod obligatoriu, se transmit
prin contractul de vinzare-cumpгrare a acesteia, in baza contractului se poate
efectua єi transmiterea cumpгrгtorului a obiectelor proprietгюii intelectuale
aparюinind vinzгtorului, cum ar fi, de exemplu, dreptul la denumirea de firmг, la
mгrcile de producюie є.a., precum єi dreptul de folosinюг asupra mijloacelor de
individualizare a intreprinderii єi a producюiei acesteia, a lucrгrilor єi serviciilor care-i
aparюin vinzгtorzlui in baza licenюei.
Transmiterea de cгtre vinzгtor in proprietatea cumpгrгtorului a bunurilor ce
formeazг obiectul proprietгюii intelectuale se efectueazг in cazul cind contractul de
cumpгrare-vinzare a intreprinderii nu prevede altfel.

Articolul 818. Inregistrarea contractului de vinzare-cumpărare a

intreprinderii

Contractul de vinzare-cumpărare a intreprinderii in calitate de

complex patrimonial unic se incheie in formă autentică şi se
inregistrează la Camera Inregistrării de Stat.
(1793)
(1794)Datorită importanţei şi caracterului special al obiectului vinzării-
cumpărării inreprinderii şi anume a faptului aprecierii acestuia de către
legislator ca un complex patrimonial unic, contractul de vinzare-cumpărare a
inreprinderii, potrivit prevederilor articolului comentat, se incheie in formă
autentică şi se inregistrează la Camera Inregistrării de Stat.
Condiţiile de formă ale contractului in cauză şi anume: forma autentică şi
inregistrarea, se prezintă ca condiţii de valabilitate a acestuia, deoarece potrivit al. 2
al art. 208 C.C. al R.M. in cazurile expres prevazute de lege forma este o conditie de
valabilitate a actului juridic. Mai mult ca atit, conform prevederilor art. 213 C.C. al
R.M. al. 1. nerespectarea formei autentice atrage nulitatea actului juridic.
Contractul de vinzare-cumpărare a intreprinderii se consideră incheiat din
momentul inregistrării acestuia la Camera Inregistrării de Stat. Aşadar pentru această
categorie de contracte este impusă nu numai autenticitatea formei, in sens de
inregistrare a trecerii dreptului de proprietate, ci şi inregistrarea de stat a
contractului insuşi, in sens de instrumentum (vezi comentariul la art. 214 C.C al R.M).

Articolul 819. Evaluarea patrimoniului intreprinderii

(1) Componenta intreprinderii şi valoarea ei se determină in baza

actului (procesului-verbal) de inventariere intocmit in conformitate cu
regulile inventarierii.
(2) Pină la semnarea contractului, părţile trebuie sa intocmească şi să
examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului
independent asupra componentei şi valorii intreprinderii, lista datoriilor
vinzatorului incluse in componenta intreprinderii cu indicarea creditorilor,
caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor.
(3) Bunurile din componenta intreprinderii, drepturile si obligaţiile
consemnate in documentele indicate la alin. (1) şi (2) urmează să fie
transmise cumpărătorului dacă in contract sau la art. 817 nu este prevăzut
altfel.

(1) Intreprinderea ca obiect al vinzării-cumpărării prezintă in sine un complex

patrimonial unic compus dintr-un şir de elemente structurale componente, care poate
varia in dependenţă de voinţa părţilor contractante (vezi comentariul la al. 1 art. 817
C.C al R.M.). Reieşind din acest fapt, pentru incheierea contractului de vinzare-
cumpărare a intreprinderii, legislatorul impune evaluarea patrimoniului intreprinderii,
procedură ce presupune intocmirea actului de inventariere, bilanţului contabil,
concluzia auditorului independent asupra componenţei şi valorii intreprinderii, lista
datoriilor vinzătorului, precum şi caracterul acestora, incluse in componenţa
intreprinderii cu indicarea obligatorie a creditorilor acesteia, cuantumul şi termenele
de executare a obligaţiilor.
Focusarea atenţiei legislatorului pe evaluarea patrimoniului intreprinderii se
datorează nu in ultimul rind şi faptului, că obiectul obligaţiei (intreprinderea –
complex patrimonial unic) poate fi determinat in sensul alin. 2 al art. 206 C.C. al R.M.
numai in cazul, cind patrimoniul intreprinderii este evaluat conform prevederilor
articolului comentat. Aşadar, fără efectuarea prealabilă a evaluării patrimoniului
intreprinderii contractul de vinzare-cumpărare nu intruneşte condiţiile referitoare la
obiect (in sensul determinării acestuia) şi respectiv, nu se consideră incheiat.
(2) Prevederile alin. 2 al articolului comentat obligă părţile contractante să
intocmească un şir de acte cum ar fi actul de inventariere, bilanţul contabil şi altele
(a se vedea in acest sens Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin ordinul
Ministerului Finanţelor nr. 30 din 05.03.2001, Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr. 35-38 din 29.03.2001, Legea Contabilităţii, nr.426-XIII din 04.04.95, Monitorul
Oficial al R.Moldova nr. 28 din 25.05.1995 ş.a.). Respectivele acte necesită a fi
intocmite pină la semnarea contractului de vinzare-cumpărare a intreprinderii şi
transmise cumpărătorului concomitent cu predarea bunului. Obligaţia vinzătorului in
acest sens se impune prin prevederile alin. 2 al art. 753 C.C. al R.M. potrivit cărora
vinzătorul este obligat să remită, concomitent cu predarea bunului, documentele
referitoare la bun, prevăzute de lege, dacă in contractul de vinzare-cumparare nu
este prevăzut altfel.
O modalitate specială de evaluare a patrimoniului intreprinderii, impusă de
legislator, este prevăzută la alin. 2 al articolului comentat. Este vorba despre
evaluarea acestuia in baza concluziei unui auditor independent. Respectiva
modalitate de evaluare a patrimoniului intreprinderii – obiect al vinzării-cumpărării
este impusă in vederea protejării drepturilor cumpărătorului, in sensul că concluzia
auditorului independent permite cumpărătorului să-şi creeze o inchipuire certă in
ceea ce priveşte preţul real al intreprinderii şi-l protejează intr-un sens sau altul
impotriva incheierii contractului cu vicii de consimţămint contractual (vezi
comentariul la art. art. 227, 228 C.C al R.M.), ceea ce sporeşte rata incheierii şi
executării contractelor de acest fel.
Un alt avantaj al acestei modalităţi de evaluare a patrimoniului intreprinderii
rezidă in faptul că statul, in baza concluziei auditorului independent, verifică
veridicitatea preţului intreprinderii, ceea ce la rindul său preintimpină cazurile de
apreciere inadecvată a preţului intreprinderii, in sensul micşorării intenţionate a
acestuia şi sporeşte veniturile la buget.
Nu in ultimul rind, concluzia auditorului independent confirmă veridicitatea
actelor necesare a fi intocmite conform prevederilor aliniatului in cauză.
(3) Prevederile alin. 3 al articolului comentat instituie o normă dispozitivă in
privinţa bunurilor, drepturilor sau obligaţiilor ce fac parte din componenţa
intreprinderii ca un complex patrimonial unic. De aici nu toate bunurile, precum şi
drepturile sau obligaţiile intreprinderii formează patrimoniul acesteia şi se transmit in
mod obligator cumpărătorului, ci numai acelea, care au fost stabilite prin acordul
părţilor contractante.
Aşadar, prin prevederile alin. 3 al articolului comentat legislatorul, in mod
dispozitiv, stabileşte transmiterea de către vinzător cumpărătorului a tuturor
bunurilor din componenţa intreprinderii, precum şi a drepturilor şi obligaţiilor
prevăzute la alin. 1 şi 2, dacă in contract sau la art. 817 C.C. al R.M. nu este prevăzut
altfel. De aici, părţile contractante, prin acordul lor de voinţă şi la alegerea lor, pot
exclude unele elemente componente ce formează intreprinderea – obiect al vinzării-
cumpărării, ca un complex patrimonial.

Articolul 820. Drepturile creditorilor

(1) Creditorii vinzătorului trebuie sa fie informaţi, pină la predarea

intreprinderii către cumpărător, despre faptul că intreprinderea a fost
vindută de una din părţi.
 (2) Cumpărătorul răspunde solidar cu vinzătorul, in limita activelor
care i-au fost transmise, pentru datoriile vinzătorului efectuate pină la
vinzarea intreprinderii.
(3) Răspunderea cumpărătorului prevăzuta la alin. (2) nu poate fi
exclusă sau limitată prin inţelegere cu vinzătorul.

(1) Fiind subiect al activităţii de antreprenoriat, intreprinderea se prezumează

ca avind obligaţii faţă de creditorii – parteneri de afaceri. Creanţele acestora
formează pasivele intreprinderii, care constituie parte componentă a acesteia ca
complex patrimonial unic conform prevederilor alin. 2 al art. 819 C.C. al RM. In
această ordine de idei, prin alin. 1 al articolului comentat, legislatorul garantează
creanţele creditorilor, obligind părţile contractante in vederea informării acestora
despre faptul, că intreprinderea se vinde.
Legislatorul nu stabileşte strict cui ii aparţine obligaţia de informare a
creditorilor intreprinderii. Reieşind fin aceasta, decizia cu privire la informarea
creditorilor este primită prin acordul părţilor contractante, sarcina informării, şi
respectiv obligat in această privinţă fiind, după caz, cumpărătorul sau vinzătorul.
Este de menţionat faptul, că părţile contractului de vinzare-cumpărare a
intreprinderii sint obligate, să informeze creditorii despre vinzarea acesteia pină la
predarea intreprinderii către cumpărător. Cu alte cuvinte, părţile contractante sint
libere de această obligaţie dacă informează creditorii intreprinderii despre vinzarea
acesteia in mod cuvenit pină la momentul semnării de către vinzător şi cumpărător a
actului de predare (vezi alin. 3 art. 821 C.C. al R.M.).
Prin contractul de vinzare-cumpărare a intreprinderii, vinzătorul transmite
cumpărătorului şi datoriile debitoriale ale acesteia, dacă prin acordul părţilor nu se
stabileşte contrariul. Ţinem să menţionăm insă faptul, că conform prevederilor art.
568 C.C. al R.M., acordul de preluare a datoriei, stabilit intre terţ şi debitor produce
efecte juridice doar cu acceptarea acestuia din partea creditorului. Mai mult ca atit,
creditorul care are un interes serios şi legitim poate să ia toate măsurile pentru
conservarea drepturilor sale (vezi art. 598 C.C. al R.M.).
In această ordine de idei, in cazul in care creditorul nu manifestă acordul in
vederea preluării datoriei de către cumpărător, el, creditorul, este in drept să ceară
executarea obligaţiei in termen (vezi art. 575 C.C. al R.M.), executarea obligaţiei
inainte de termen (vezi art. 576 C.C. al R.M.) din partea vinzătorului debitor sau
recunoaşterea nulităţii parţiale sau totale a contractului de vinzare-cumpărare a
intreprinderii (vezi art. 220 C.C. al R.M.).
(2) In multe cazuri cumpărătorul intreprinderii singur se prezintă in calitate
de debitor in relaţiile cu terţii şi in dependenţă de termeni sau imprejurări nu poate
satisface creanţele creditorilor către vinzătorul intreprinderii apărute in legătură cu
desfăşurarea activităţii acesteia şi care constituie parte integrantă a complexului
patrimonial. Alin. 2 al articolului comentat propune mecanismul soluţionării acestei
probleme, in sens că, in primul rind, cumpărătorul răspunde solidar cu vinzătorul
pentru datoriile intreprinderii existente pină la vinzarea acesteia (vezi art. art. 530 –
533 C.C. al R.M.).
In cel de-al doilea rind alin. 2 al articolului comentat prevede răspunderea
solidară a cumpărătorului faţă de creditorii intreprinderii doar in limita activelor care
i-au fost transmise prin contractul de vinzare-cumpărare.
(3) Prin alin. 3 al articolului comentat legislatorul stabileşte răspunderea
obligatorie a cumpărătorului intreprinderii prevăzută la alin. 2 al aceluiaşi articol.
Depinzind de limita activelor, care i-au fost transmise prin contractul de vinzare-
cumpărare, volumul răspunderii cumpărătorului rămine cert şi prestabilit, in sens că
răspunderea cumpărătorului faţă de creditorii intreprinderii nu poate fi exclusă sau
limitată printr-un acord cu vinzătorul.
 Articolul 821. Predarea intreprinderii

(1) Predarea intreprinderii către cumpărător se efectuează in baza

actului de predare, in care se indică datele despre bunurile predate, faptul
că sint inştiinţaţi creditorii, viciile intreprinderii.
(2) Cheltuielile de pregătire a intreprinderii pentru predare, inclusiv de
intocmire a actului de predare, le suportă vinzătorul dacă in contract nu
este prevăzut altfel.
(3) Se consideră că intreprinderea este predată către cumpărător in
momentul semnării actului de predare de către ambele părţi. Din acest
moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a intreprinderii trece la
cumpărător.

(1) Predarea intreprinderii prezintă in sine una din cele trei componente
principale, ce ţin de executarea contractului de vinzare-cumpărare a intreprinderii,
celelalte două constind in informarea creditorilor despre faptul, că creanţele acestora
formează patrimoniul intreprinderii propuse spre vinzare şi, respectiv, in primirea de
către cumpărător a intreprinderii şi achitarea preţului actesteia.
Alin. 1. al articolului comentat stabileşte ordinea predării intreprinderii către
cumpărător, actul ce insoţeşte şi oformează operaţiunea de predare, precum şi
cerinţele inaintate faţă de un atare act.
Necesitatea stabilirii unei ordini de predarea anumite se datorează faptului, că
intreprinderea – obiect al vnzării-cumpărării prezintă in sine un patrimoniu distinct şi
complex, determinarea faptului predării căruia poate fi realizat doar cu condiţia
respectării stricte a unei ordini de predare prestabilite.
Aşadar, ordinea predării intreprinderii către cumpărător presupune existenţa
unui act de predare, in care, in mod obligatoriu, se indică datele despre bunurile
predate, ce formează patrimoniul intreprinderii, dovada inştiinţării creditorilor despre
vinzarea intreprinderii şi, după caz, viciile acesteia.
(2) Măsurile de pregătire a intreprinderii pentru a fi predată, ce includ atit
intocmirea, cit şi perfectarea actului de predare sint puse in seama vinzătorului, dacă
in contractul de vinzare-cumpărare nu se stabileşte altfel. Aceasta inseamnă, că
toate cheltuielile, ce ţin de organizarea şi efectuarea măsurilor in vederea pregătirii
intreprinderii pentru predare le suportă vinzătorul, dacă in contract nu se prevede
altfel.
Aşadar, alin. 2. al articolului comentat este in esenţă o normă dispozitivă, ce
permite părţilor contractante de a repartiza cheltuielile menţionate, apărute in
legătură cu pregătirea intreprinderii pentru predare, pe bunul lor plac.
(3) Alin. 3. al articolului comentat stabileşte momentul predării intreprinderii
către cumpărător. Stabilirea acestuia are o importanţă principială deoarece, anume
din acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a intreprinderii trece la
cumpărător.
Momentul predării intreprinderii către cumpărător se consideră ziua semnării de
către ambele părţi a actului de predare. Anume din acel moment riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a intreprinderii trece la cumpărător.
Reieşind din faptul, că contractul de vinzare-cumpărare a intreprinderii se
consideră incheiat din momentul inregistrării de stat a acesteia (vezi art. 818 C.C. al
R.M.), predarea intreprinderi către cumpărător, perfectată in baza actului de predare
se consideră efectuată dacă sunt respectate condiţiile de fond ale acestuia (vezi alin.
1 al art. 821 C.C. al R.M.), şi numai după inregistrarea contractului de vinzsare-
cumpărare a intreprinderii.

Articolul 822. Trecerea dreptului de proprietate

 (1) Dacă in contract nu este prevăzut altfel, dreptul de proprietate
asupra intreprinderii trece la cumpărător la data predării intreprinderii,
urmind să fie inregistrat imediat.
(2) In cazul vinzării intreprinderii sub rezerva proprietarii,
cumpărătorul are dreptul, pină la dobindirea dreptului de proprietate, să
dispună de bunurile şi de drepturile nepatrimoniale incluse in componenţa
intreprinderii predate in măsura in care este necesar scopului pentru care a
fost cumpărată.

(1) Conform prevederilor alin. 1 al articolului comentat dreptul de proprietate

asupra intreprinderii – obiect al vinzării-cumpărării trece de la vinzător la cumpărător
la data predării acesteia.
In baza alin. 3 al art. 821 C.C. al RM intreprinderea se consideră predată către
cumpărător in momentul semnării actului de predare de către ambele părţi şi din
acest moment, riscul pieirii sau deteriorării fortuite a intreprinderii trece la
cumpărător. Aşadar, dreptul de proprietate asupra intreprinderii trece la cumpărător
la data semnării de către ambele părţi a actului de predare.
Legislatorul impune cerinţa inregistrării de stat imediate a trecerii dreptului de
proprietate, ceea ce determină caracterul independent al actului de inregistrare a
trecerii dreptului de proprietate faţă de inregistrarea contractului de vinzare-
cumpărare prevăzută la art. 818 C.C. al RM.
Vorbind la general, procesul de transformare a cumpărătorului intreprinderii in
proprietarul acesteia il putem diviza in trei etape şi anume:
(1795)inregistrarea de stat a contractului de vinzare-cumpărare;
(1796)predarea-primirea intreprinderii;
(1797)inregistrarea de stat a dreptului de proprietate.
Este de menţionat faptul că articolul comentat este o normă avind caracter
dispozitiv. In această ordine de idei părţile contractante pot stabili, prin acordul lor,
alt moment de trecere a dreptului de proprietate decit cel, prevăzut in articolul
respectiv.
(2) Conform prevederilor alin. 2 al articolului comentat in cazul cind contractul
de vinzare-cumpărare a intreprinderii este incheiat sub rezerva dreptului de
proprietate asupra acesteia vinzătorul, pină la momentul trecerii dreptului de
proprietate asupra sa, este in drept să dispună de bunurile şi drepturile
nepatrimoniale ce formează intreprinderea ca complex patrimonial unic. Dreptul de
dispoziţie (vezi comentariu la alin. 1 al art. 821 C.C. al R.M.) asupra intreprinderii este
limitat de către legislator in sensul că poate fi exercitat de către cumpărător doar in
măsura, in care este necesar scopului pentru care a fost cumpărată intreprinderea.

Capitolul II
SCHIMBUL

Articolul 823. Contractul de schimb

Partile contractului de schimb au obligatia de a transmite reciproc

dreptul de proprietate asupra unui bun.
Fiecare parte a contractului de schimb este considerata vinzator al
bunului pe care il instraineaza si cumparator al bunului pe care il
primeste in schimb.

1. Schimbul reprezintă un contract juridico-civil, prin care părţile se obligă să

transmită reciproc din proprietatea uneea in proprietatea alteea anumite bunuri. In
prezentul cod legislatorul a scos in relief norme noi, menite să reglementeze unele
raporturi ce nu s-au aflat pină acum in aria sa de reglementare. Construcţia juridică a
schimbului, expusă in al.1 Art.823 Cod civil permite să evidenţiem particularităţile
juridice, caracteristice acestui tip de contract, care dau posibilitatea să delimităm
schimbul de alte obligaţii contractuale, inclusiv şi de cel mai apropiat după natura sa
contract, ca vinzarea-cumpărarea. Caracterul translativ de proprietate reprezintă
criteriul determinativ al schimbului ca tip aparte de contract. Spre deosebire de alte
contracte cu caracter oneros prin intermediul cărora bunurile se transmit in
proprietate, contractul de schimb se caracterizează prin caracterul specific al
contraprestaţiei, care se exprimă prin darea respectivă a unui bun pentru altul, ceea
ce inseamnă că contraprestaţia imbracă forma unui alt bun. In temeiul schimbului, in
principiu, se exclude returnarea unui bun analogic, precum şi achitarea costului in
bani. Un alt moment semnicativ, care, deşi nu este expres oglindit in prezentul cod,
dar reiese din natura obligaţiei de schimb, reprezintă momentul trecerii dreptului de
proprietate asupra bunurilor schimbate. Legislatorul n-a stabilit o normă specială,
referitoare la momentul trecerii dreptului de proprietate in contractul de schimb, dar
normele generale ale Codului civil ce reglementează acest mecanism (Art.321),
precum şi normele corespondente ale vinzarii-cumpărarii (Art.760) nu pot reflecta
adecvat aceasta particularitate a schimbului. Esenţa juridică a acestei particularitaţi
poate fi expusă in următoarea formulă, in baza contractului de schimb dreptul de
proprietate asupra bunurilor primite trece la fiecare dintre părţi simultan, după ce
obligaţiile de transmitere a bunurilor au fost onorate de către ambele părţi.
Reieşind din caracterul consensual al contractului, momentul incheierii lui nu poate fi
legat de transmiterea de facto a bunurilor, deoarece schimbul de facto a bunurilor
reprezintă executarea unui contract de schimb deja incheiat şi intrat in vigoare.

Articolul 824. Regulile aplicabile schimbului

Asupra contractului de schimb se aplica in modul corespunzator regulile

contractului de vinzare-cumparare.

1. Analiza normelor referitoare la vinzare-cumpărare, ce nu contravin esenţei

schimbului, precum şi a intregului capitol in acest domeniu, putem face concluzia, că
la baza delimitării acestor contracte stau anumite criterii de sistem. Vinzarea-
cumpărarea se bazează pe criteriul obiectului concret (transmiterea cu titlu oneros a
bunului in proprietate), iar schimbul ţine de corelaţia (interacţiunea) a două obiecte
reconvenţionale. Schimbul este caracterizat de aceleaşi caractere de gen ca şi
vanzarea-cumpărarea, se deosebesc numai prin caracterul contraprestaţiei. Prezenţa
sau lipsa unora dintre caractere are o importanţă pentru procesul de formare a legii,
deoarece permite aplicarea faţă de contract, in cazul nostru faţă de contractul de
schimb, a normelor, condiţionate de acest caracter, in măsura in care ele nu vin in
contradicţie caracterului special (forma de marfă a contraprestaţiei).
Contractul de schimb poartă un caracter universal şi poate fi aplicat pentru
reglementarea raporturilor cu participarea oricăror persoane, recunoscute in calitate
de subiecţi ai dreptului civil. In baza Art.192 a prezentului cod Republica Moldova ca
stat, participă la raporturile reglementate de legislatia civila pe principiul egalitatii
participantilor la aceste raporturi. Legea nu stabileşte cerinţe speciale faţă de
calitatea juridică a subiecţilor schimbului, insă urmează să ţinem cont de faptul că
transmiterea reciprocг in proprietate a bunurilor, reprezintă o modalitate de
dispunere a bunurilor, deaceea atit vinzătorul cit şi cumpărătorul, urmează să fie
proprietarii bunurilor schimbate, sau titulari ai altor drepturi, care includ in sine
imputernicirea de a dispune de ele. In cazurile prevăzute de lege sau contract,
imputerniciri de dispoziţie asupra bunurilor pot fi delegate persoanelor, ce nu sint
titulari ai dreptului de proprietate şi anume intr-u executarea de administrare
fiduciară (Art.1053), comision (Art.1061), comisionarul profesionist (Art.1212).
Determinind categoriile de bunuri care pot servi in calitate de obiecte ale contractului
de schimb, legiuitorul face referinţă la normele corespunzătoare ale codului civil
referitoare la vinzare-cumpărare, deoarece normele ce perfectează schimbul nu
stabilesc reguli deosebite in acest sens, limitinduse la noţiunea de bun (Art.285).
Drepturile patrimoniale, privite in mod separat, nu pot aparţine nici unui subiect cu
drept de proprietate, nu se atribuie la categoria de bunuri, formează obiecte aparte
ale drepturilor civile, şi respectiv, nu pot fi atribuite in calitate de obiecte ale
contractului de schimb.
Conform contractului de schimb este exclusă restituirea bunurilor analogice celor
transmise, precum şi achitarea preţului.
Contractul de schimb poate fi incheiat in privinţa bunurilor viitoare, adică in privinţa
bunurilor care nu le deţin părţile la momentul incheierii contractului, dar le vor
dobindi sau le vor produce ăn viitor.
Deseori, in circuitul civil se pune semnul egalităţii intre contractul de schimb şi
operaţiunea de barter. Insă practica judiciară internaţională nu recunoaşte o astfel de
echivalenţă juridică intre aceste doua categorii, deoarece, in contractele de barter
este evidentă obligaţia unei părţi de a livra mărfurile in contul achitării celor
recepţionate (ca o formă deosebită de efectuare a achitărilor pentru mărfurile
livrate). Obiectul contractului de barter nu totdeauna coincide cu obiectul
contractului de schimb, deaceea normele referitoare la schimb, urmează a fi aplicate
faţă de barter nu direct, dar prin analogia legii.

Articolul 825. Compensarea diferentei de valoare

1.In cazul in care bunurile schimbate nu au aceeasi valoare, diferenta

de valoare poate fi compensata printr-o suma de bani, numita sulta, daca
aceasta este prevazuta de contract.
2. Sulta nu poate depasi valoarea bunului.

1. Al.1 a prezentului articol stabileşte principiul echivalenţei economice ale bunurilor

ce se schimbă, fapt ce corespunde esenţei juridice a raportului de schimb. Această
menţiune legală reduce apariţia posibilelor litigii dintre părţi referitoare la preţul
bunurilor contractate. Insă regula generală menţionată este urmată de o excepţie,
conform căreia diferenţa de valoare a bunurilor poate fi compensată in formă
banească. Părţile urmează expres in contract să stabilească un astfel de drept.
2. Mărimea sultei achitate la fel trebuie să reiasă din contract, dar nu să fie
rezultatul ulterioarelor evaluări ale bunurilor. In cazul in care sulta depăşeşte
valoarea bunului contractul de schimb poate fi calificat ca vinzare-cumpărare,
deoarece se depăşeşte esenţa schimbului şi persistă achitarea preponderentă in
bani. Sulta urmează a fi achitată nemijlocit, pină la transmiterea (de către partea ce
este obligată de a o achita) a bunului său contragentului, sau imediat după
executarea obligaţiei sale de transmitere a bunului. In orice caz, achitarea sultei
trebuie să fie efectuată pină la momentul trecerii dreptului de proprietate ale părţilor
asupra bunurilor schimbate. In acest aspect, contractul poate prevedea şi alte
modalităţi de achitare a sultei.

Articolul 826. Dreptul de a refuza predarea bunului

Partea care poate demonstra ca cealalta parte nu este proprietar al

bunului are dreptul, chiar si dupa ce a primit bunul, sa refuze
executarea prestatiei la care s-a obligat. In acest caz, partea poate fi
obligata sa restituie doar ceea ce a primit in baza contractului.
1. Acest articol conţine o normă absolut nouă in cadrul reglementării schimbului.
Esenţa prevederii legale constă in declararea de către legiuitor a dreptului de refuz
unilateral in executarea obligaţiei, pe motiv că o parte este neproprietară a bunului
transmis. Pentru realizarea acestui drept, legea impune prezenţa a două condiţii, a)
dreptul respectiv poate fi realizat după momentul incheierii contractului, b) probarea
cu certitudine a faptului că contragentul nu este proprietarul bunului transmis.
Refuzul de predarea a bunului prezintă un temei pentru rezilierea contractului, şi
nicidecum, o măsură operativă de protejare a drepturilor contractuale. In calitate de
consecinţă a unui astfel de temei de reziliere a contractului, legea prevede numai
obligaţia de restituire a obiectului contractului, fără achitarea unor daune-interese.

Capitolul III
DONATIA

Articolul 827. Contractul de donatie

(1) Prin contract de donatie, o parte (donator) se obliga sa

mareasca din contul patrimoniului sau, cu titlu gratuit, patrimonial
celeilalte parti (donatar).
(2) Contractul de donatie prin care donatorul se obliga sa transmita in
viitor intreg patrimoniul actual sau o fractiune din el fara a specifica
bunurile care urmeaza sa fie predate este nul.
(3) Contractul de donatie care stipuleaza obligatia donatarului de a
achita datorii sau sarcini care nu exista la momentul incheierii
contractului este nul daca natura si intinderea datoriilor sau
sarcinilor nu sint stipulate in contract.
(4) Contractul care prevede predarea bunului dupa decesul
donatorului este nul.

I. Norma comentată este chemată să definească noţiunea unui contract civil

tradiţional – contractul de donaţie. In baza acestui contract, donatorul işi reduce cu
titlu gratuit patrimoniul său in favoarea celeilalte părţi a contractului – donatarului.
Contractul de donaţie este marcat de următoarele trăsături caracteristice:
a) Donaţia este indreptată spre majorarea patrimoniului donatarului;
b) Majorarea patrimoniului donatarului se produce din contul patrimoniului
donatorului gratuit;
c) Majorarea patrimoniului donatarului se face cu intenţia donatorului de a gratifica
(animus donandi).
Contractul de donaţie are un efect translativ de drepturi şi este irevocabil. In
rezultatul incheierii contractului de donaţie, dreptul care reprezintă obiectul
contractului trece din patrimoniul donatorului in cel al donatarului, iar desfacerea
contractului, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege este posibil doar prin
acordul comun al părţilor.
Pornind de la noţiunea patrimoniului (Art. 284), prin contractul de donaţie pot fi
transmise atit drepturi reale cit şi de creanţă. Se va considera donaţie transmiterea
unui bun in proprietate, transmiterea altui drept real, exonerarea donatarului de
executarea unei obligaţii patrimoniale faţă de donator (iertarea datoriei),
transmiterea unei creanţe, stingerea unei datorii ale donatarului faţă de un terţ,
precum şi alte cazuri in care, patrimoniul donatarului se măreşte din contul
patrimoniului donatorului cu intenţie de a gratifica din partea ultimului. Deşi
nu este prevăzut expres, obiect al contractului de donaţie pot fi atit bunurile
prezente, cit şi viitoare.
In principiu, contractul de donaţie este un contract cu titlu gratuit. Sporind
patrimoniul donatarului, donatorul nu urmăreşte obţinerea unor foloase patrimoniale.
Dacă in rezultatul unui contract de donaţie donatorul obţine o contraprestaţie,
donaţia se va considera simulată şi respectiv, lovită de nulitate absolută in condiţiile
Art. 221. Nu se va considera că donatorul obţine o contraprestaţie atunci cind dreptul
transmis este afectat de unele limitări (ex. dreptul de abitaţie a donatorului in casa
donată, servitutea de trecere pe terenul donat, etc). Contractul de donaţie
condiţionată (Art.834), in limita sarcinii impuse in favoarea donatarului sau a unui
terţ are un caracter oneros.
In cadrul contractelor gtratuite donaţia reprezintă o liberalitate, or, spre deosebire de
contractele dezinteresate, in rezultatul donaţiei donatorul işi reduce patrimoniul său.
Deşi noţiunea contractului de donaţie indică asupra caracterului lui
consensual, acesta poate fi atit real, cit şi consensual. Contractul de donaţie este
consensual de fiecare dată cind conţine promisiunea de a dona in viitor (Art.830). In
toate celelalte cazuri, contractul de donaţie are un caracter real, or se consideră
incheiat din momentul transmiterii bunului (Art. 828).
In principiu, contractul de donaţie este unilateral obligaţional, or dă naştere
la obligaţii doar in sarcina uneia din părţi. Astfel, in cazul contractelor reale, donatarul
are o obligaţie legală de recunoştinţă. In cazurile cind contractul conţine promisiunea
de a dona in viitor, donatorul este obligat de a indeplini acţiunile care reprezintă
obiectul contractului.
In limita sarcinii impuse, Contractul de donaţie condiţionată are un caracter
sinalagmatic(vezi com. Art.834).
In calitate de părţi la contractul de donaţie, adică de donator şi donatar, pot
figura atit persoanele fizice, căt şi juridice, inclusiv statul şi unităţile lui administrativ-
teritoriale, prin intermediul organelor acestora (Art.58). Capacitatea anumitor
persoane de a primi sau efectua donaţii poate fi limitată prin lege (vezi com.
Art.832).
II. Conform prevederilor Art. 674, poate fi transmis integral sau in parte doar
acel patrimoniu al transmiţătorului, care există la momentul incheierii contractului.
Din considerentul că patrimoniul viitor nu este transmisibil, alin.2 al articolului
comentat prescrie specificarea expresă a bunurilor care urmează să fie predate in
viitor, in baza unui contract de donaţie a intregului patrimoniu a donatorului sau a
unei fracţiuni din acest patrimoniu. Nerespectarea acestei prevederi atrage nulitatea
absolută a contractului de donaţie.
III. Norma ce se conţine in alin. 3 al articolului comentat se referă in exclusivitate
la contractele de donaţie condiţionată, reglementate de Art. 834, in care condiţia
impusă este achitarea datoriilor şi/sau realizarea anumitor sarcini. Pentru a fi valabil,
contractul de donaţie condiţionată de achitarea datoriilor sau executarea sarcinilor
care nu există la momentul incheierii lui trebuie să conţină referiri la natura datoriilor
sau sarcinilor viitoare, precum şi la intinderea (mărimea) acestora. Prevederile
respective sunt dictate, pe de o parte de faptul că in rezultatul donaţiei, patrimoniul
donatarului urmează să se majoreze din contul patrimoniului donatorului, iar pe de
altă parte, in cazul donaţiei condiţionate, se consideră donaţie doar partea de
patrimoniu care excedează cheltuielile necesare executării condiţiei. In cazul in care
natura şi intinderea datoriilor sau sarcinilor impuse donatarului nu vor fi cunoscute,
nu se poate cunoaşte intinderea obligaţiei donatarului legate de executarea sarcinii
(achitarea datoriilor), ceea ce atribuie contractului de donaţie un caracter aleatoriu
impropriu. Astfel, ar riscul obţinerii unui efect invers decit cel care trebuie să-l
producă un contract de donaţie – majorarea patrimoniului donatorului din contul
patrimoniului donatarului, ceea ce ar reprezenta o viciere a consimţămintul
donatarului, care nu ar accepta un dar generator fe obligaţii care depăşesc valoarea
donaţieie. Nespecificarea naturii şi intinderii sarcinilor şi datoriilor viitoare, impuse
donatarului, duce la nulitatea absolută a contractului de donaţie.
Norma comentată se referă doar la datoriile şi sarcinile care nu există la
momentul incheierii contractului de donaţie. In cazul in care contractul de donaţie
este condiţionat de achitarea datoriilor şi sarcinilor existente la momentul incheierii
contractului, ne-specificare in contract a naturii şi intinderii acestora in contract nu va
afecta valabilitatea contractului.
IV. Contractul de donaţie este un act juridic care se incheie inter vivos şi produce
efecte doar intre părţile lui, in timpul vieţii acestora. Dispunerea de patrimoniu mortis
cauza este posibilă doar prin intermediul testamentului. Pentru a exclude
posibilitatea de a evita aplicarea normelor dreptului succesoral şi de a scoate
(exclude) anumite bunuri din patrimoniul succesoral, legea interzice sub sancţiunea
nulităţii absolute incheierea contractelor de donaţie care stipulează predarea bunului
după moartea donatorului. Dacă un astfel de contract va fi incheiat, el nu va produce
efecte, iar obiectul lui, va fi inclus in patrimoniul succesoral potrivit regulilor
institituite de Art.1444.

Articolul 828. Incheierea contractului de donatie

(1) Contractul de donatie se considera incheiat in momentul

transmiterii bunului.
(2) In cazul in care un bun mobil este transmis fara acordul celeilalte
parti, transmitatorul poate stabili acesteia un termen rezonabil in
interiorul caruia trebuie sa declare ca accepta sau ca refuza sa accepte
donatia. La expirarea termenului, contractul se considera incheiat daca
cealalta parte nu a refuzat sa accepte donatia. In caz de refuz,
transmitatorul are dreptul sa ceara restituirea bunului in conformitate cu
regulile privind imbogatirea fara justa cauza.

Alin.1 stabileşte regula generală cu privire la momentul incheierii contractului

de donaţie. Potrivit acestei norme, contractul de donaţie se consideră incheiat in
momentul transmiterii bunului. Norma comentată nu indică momentul in care bunul
se consideră transmis. Deoarece potrivit Art. 284 prin bunuri se inţelege atit lucrurile
cit şi drepturile patrimoniale, la determinarea momentului transmiterii bunului vom
aplica prevederile Art.322.
Norma ce se conţine in alin.1 urmează a fi interpretată restrictiv, or nu fiecare
predare a bunului are drept efect incheierea contractului de donaţie. Donaţia este un
contract şi nu un act juridic unilateral şi din acest considerent predarea bunului in
condiţiile Art. 322 va avea drept efect incheierea contractului de donaţie doar dacă
este insoţită de acordul părţilor , exprimat in condiţiile Art. 679.
Acordul de voinţă a părţilor de a incheia un contract de donaţie, care nu este insoţit
de transmiterea bunului, nu produce efecte juridice. Aceasta regulă nu este valabilă
in privinţa contractelor care conţin promisiune de a dona in viitor (inclusiv obligaţia
de susţinere materială in fomă de plăţi periodice), care se consideră incheiate in
momentul ajungerii părţilor la un acord referitor la clauzele esenţiale ale contractului
(vezi com. Art.830).
Persoana care are intenţia de a incheia un contract de donaţie poate
transmite bunul mobil şi fără a avea acordul celeilalte persoane de a accepta
donaţia. In acest caz, potrivit alin.2 al normei comentate, transmiţătorul poate stabili
un termen rezonabil, in interiorul cărui cealaltă parte să facă o declaraţie, prin care
să accepte sau să refuze să accepte donaţia. Termenul fixat de transmiţător urmează
a fi suficient de lung, pentru ca potenţialul donatar să poată face declaraţia şi ca
aceasta să ajungă la transmiţător. Tăcerea este calificată ca manifestarea de voinţă
de a incheia contractul, astfel incit, nerecepţionarea refuzului expres de către
transmiţător in cadrul termenului stabilit este echivalată cu acceptarea donaţiei.
Norma comentată poartă un caracter dispozitiv, or lasă la discreţia transmiţătorului
posibilitatea stabilirii termenului pentru acceptarea donaţiei. In situaţiile cind bunul
mobil este transmis cu intenţia de a gratifica, fără acordul celeilalte părţi şi fără
fixarea unui termen pentru acceptare, contractul de donaţie se va considera incheiat,
dacă refuzul expres de acceptare a donaţiei nu va fi recepţionat de transmiţător in
cel mai scurt timp posibil, pornind de la circumstanţele concrete.
Refuzul de a accepta donaţia oferă dreptul transmiţătorului de a cere
restituirea bunului transmis. In acest caz, cererea lui urmează a fi intemeiată pe
normele care reglementează imbogăţirea fără justă cauză (Art.1389 – 1397), or are
loc o reducere a patrimoniului transmiţătorului şi respectiv o imbogăţire a
acceptantului fără temei juridic.

Articolul 829. Forma contractului de donatie

Daca obiect al donatiei este un bun pentru a carui vinzare

(instrainare) este prevazuta o anumita forma a contractului, aceeasi
forma este ceruta si pentru donatie.

Norma comentată stabileşte exigenţele faţă de forma contractului de donaţie. In

cazurile cind pentru vinzarea (instrăinarea) bunului care reprezintă obiectul
contractului de donaţie legea cere respectarea anumitei forme, aceeaşi formă va fi
obligatorie şi pentru contractul de donaţie. Această normă se referă doar la forma
contractelor reale de donaţie, or, contractele consensuale (promisiunea de a dona in
viitor) urmează a fi incheiate in formă autentică de fiecare dată (Art. 830).
La moment, legea prevede forma autentică doar pentru vinzarea (instrăinarea)
intreprinderii ca un complex patrimonial şi pentru instrăinarea terenurilor. Respectiv,
contractul de donaţie a intreprinderii ca un complex patrimonial urmează a fi incheiat
in formă autentică şi inregistrat la Camera Inregistrării de Stat (Art. 818), iar potrivit
Legii privind preţul normativ şi modul de vinzare-cumpărare a pămintului nr/1997,
contractele de donaţie a terenurilor se va incheia in formă autentică sub sancţiunea
nulităţii. In celelalte cazuri, contractul de donaţie urmează a fi incheiat potrivit
cerinţelor legale generale referitor la forma actului juridic (Art.208-213).
In cazurile cind obiect al contractului de donaţie este un bun imobil, contractul
respectiv urmează a fi inregistrat in condiţiile Art. 214 şi Art.321.
Nerespectarea formei cerute de lege pentru incheierea contractului de donaţie va
produce efectele specificate in Art.211, 213 şi Art.830.

Articolul 830. Promisiunea de donatie

(1) Pentru a produce efecte, contractul care contine promisiunea de a

transmite in viitor un bun trebuie incheiat in forma autentica.
Nerespectarea formei nu afecteaza valabilitatea donatiei daca
promisiunea este indeplinita, cu exceptia contractelor care au ca obiect
bunuri pentru a caror instrainare se cere forma autentica.
(2) Donatorul este indreptatit sa refuze indeplinirea promisiunii de a
transmite un bun daca ii este imposibil, tinind cont de celelalte obligatii
ale sale, sa indeplineasca promisiunea fara ca prin aceasta sa-si
pericliteze propria intretinere corespunzatoare sau executarea obligatiilor
sale legale de intretinere a unor alte persoane. Donatarul nu poate cere
despagubiri.

I. Alin. 1 al normei comentate determină particularităţile incheirii contractului

donaţie, care conţine promisiunea de a dona, prin transmiterea unui bun in viitor.
Promisiunea de a dona nu este un act unilateral, or din moment ce aceasta se
conţine in contractul de donaţie, reprezintă nu altceva decit obligaţia donatorului de
a dona in viitor. Spre deosebire de contractele reale de donaţie, contractul care
conţine promisiune de a dona in viitor se consideră incheiate din momentul cind
părţile au convenit asupra condiţiilor esenţiale şi incubă obligaţia donatorului de a
preda bunul. Deşi legea nu indică expres, in rezultatul interpretării sistemice a
normelor care reglementează donaţia, condiţii esenţiale ale contractului de donaţie
sunt obiectul lui şi exprimarea intenţiei de a gratifica (de a mări patrimoniul
donatarului gratuit, din contul patrimoniului donatorului).
Pornind de la noţiunea contractului de donaţie (Art. 827), contractul consensual
de donaţie rămine a fi unilateral din punct de vedere a obligaţiilor, or naşte obligaţii
doar pentru donator. Pină la transmiterea faptică a obiectului contractului
(executarea obligaţiei de a dona), donatarul este in drept să renunţe la donaţie., iar
donatarul nu poate fi obligat să accepte donaţia.
Contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona urmează a fi incheiat in
formă autentică. Condiţia de formă insă, pornind de la prevederile alin.2, Art.208 nu
este cerută pentru valabilitatea contractului. Prin derogare de la alin.1, Art.213,
contractul de donaţie care conţine promisiunea de a transmite un bun in viitor, care
nu a fost autentificat notarial, va fi lovit de nulitatea absolută doar in cazurile cind:
(1798)donatorul nu a respectat promisiunea de a dona;
(1799)indiferent de indeplinirea promisiunii de a dona, obiect al contractului de
donaţie sunt bunuri, pentru a căror instrăinare se cere forma autentică,.
II. Alin.2 al normei comentate prevede expres şi exhaustiv cazurile cind donatorul
este justificat să nu execute obligaţia asumată prin contractul de donaţie care
conţine promisiunea de a dona, fără survenirea consecinţelor negative pentru
neexecutarea obligaţiilor. Instituind această normă, legiuitorul subliniază statutul
juridic specific al donatorului, care, executindu-şi obligaţia, majorează patrimoniul
donatarului din contul patrimoniului său fără a primi ceva in schimb.
Astfel, donatorul este indreptăţit să refuze executarea contractului de donaţie, fără a
fi obligat la plata despăgubirilor, in cazurile cind indeplinirea promisiunii, ţinind cont
de celelalte obligaţii ale sale va pune in pericol propria intreţinere corespunzătoare a
donatorului sau/şi cind aceasta ar periclita executarea obligaţiilor legale ale
donatorului de intreţinere a altor persoane. Evident că obligaţiile donatorului care
fac imposibilă respectarea promisiunii de a dona fără a periclita propria intreţinere
corespunzătoare sau intreţinerea altor persoane să nu existe la momentul incheierii
contractului de donaţie ci să fie contractate (să se nască) după incheierea lui. Aceste
obligaţii trebuie să inrăutăţească starea patrimonială a donatorului in aşa măsură,
incit executarea contractului de donaţie să creieze pericolul survenirii consecinţelor
indicate in alin.2. Inrăutăţirea stării patrimoniale poate avea loc in rezultatul reducerii
veniturilor, creşterii costului vieţii, inrăutăţirea stării sănătăţii, falimentul
intreprinzătorului individual, modificarea statutului stării civile (căsătorie, divorţ),
naşterea obligaţiei de repararea a prejudiciului cauzat, a obligaţiei de plată a pensiei
alimentare, altor obligaţii de intreţinere, etc. Legea nu condiţionează posibilitatea
refuzului donatorului de a executa contractul de comportamentul donatorului, astfel
incit, survenirea imprejurărilor care oferă dreptul donatorului de a renunţa la contract
pot fi legate şi de comportamentul vinovat al lui.
Determinind dacă executarea contractului de donaţie poate să pericliteze
propria intreţinere corespunzătoare a donatorului, urmează să se ţină cont de
imprejurările concrete ale cazului precum şi de faptul că nivelul vieţii acestuia nu
trebuie să se inrăutăţească după indeplinirea promisiunii de a dona. Referindu-se la
„obligaţiile legale de intreţinere a altor persoane”, legiuitorul a avut in vedere doar
obligaţiile de intreţinere, instituite prin lege (obligaţia de intreţinere a copiilor de
către părinţi, a buneilor de către nepoţi, a părinţilor de către copii, pensia alimentară
in privinţa oricăror aceştia, prevăzute de Codul familiei). Obligaţiile de intreţinere
asumate de donator prin contract, (ex. incheierea unui contract de instrăinare a
bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă) nu oferă posibilitatea acestuia de a renunţa
la execuatarea contractului fără a achita despăgubiri.
Renunţarea donatorului la executarea contractului in condiţiile alin. 2 este
posibilă doar pină la transmiterea bunului. După transmiterea bunului contractul de
donaţie poate fi rezolvit in conformitate cu prevederile Art.836.
Din norma ce se conţine in alin. 2 al articolului comentat rezultă că poate
renunţa la indeplinirea promisiunii de a dona doar donatorul – persoană fizică, or, nu
putem vorbi despre „propria intreţinere corespunzătoare” a persoanei juridice.
Similar, o persoană juridică nu poate avea obligaţii legale de intreţinere a altor
persoane.
Contractului de donaţie i se aplică in egală măsură cu alte contracte
dispoziţiile legale cu privire la obligaţii, cu excepţiile expres prevăzute de lege. In
cazul renunţării donatorului de indeplinire a promisiunii de a dona pentru alte motive
decit cele indicate la alin.2, donatarul va putea cere despăgubiri in baza normelor
generale cu privire la răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor.
Renunţarea la executarea contractului de donaţie este un caz de rezoluţiune a
lui. Din acest considerent, actul de rezoluţiune a contractului pentru temeiurile
indicate la alin.2 a normei comentate trebuie imbrăcat in aceaşi formă ca şi
contractul de donaţie care conţine promisiunea de a dona in viitor un bun, adică in
formă autentică.

Articolul 831. Contractul de donatie sub forma de plati periodice

In cazul in care contractul de donatie stipuleaza obligatia privind

sustinerea materiala sub forma de plati periodice, aceasta obligatie
inceteaza o data cu decesul donatorului daca in contract nu este
prevazut altfel.

Norma comentată este dedicată reglementării contractului de donaţie care stipulează

obligaţia donatorului de a susţine material pe donatar, sub forma de plăţi periodice.
Obiect al acestui contract de fiecare dată sunt sume de bani, care se achită cu o
periodicitate determinată de părţi in contract. Ca regulă, in calitate de donatar
figurează persoanele fizice, insă nu este exlusă posibilitatea de susţinere materială
sub formă de plăţi periodice nici a organizaţiilor necomerciale.
Obligaţia donatorului privind susţinerea donatarului in formă de plăţi periodice, in
lipsa unor prevederi contractuale contrare incetează odată cu moartea donatorului.
Dacă contractul conţine o clauză prin care moartea donatorului nu stinge obligaţia
acestuia, ea urmează să fie executată de succesorii donatorului care au acceptat
succesiunea. In acest caz nu vom fi in prezenţa situaţiei reglementate de alin.4,
Art.827, or din momentul semnării contractului de donaţie in formă de plăţi periodice,
donatarul obţine o creanţă certă, care reprezintă un bun prezent. Din acest
considerent, executarea obligaţiei de plăţi periodice contractată de donator nu
reprezintă o donaţie de bunuri viitoare şi după moartea donatorului urmează a fi
atribuită la pasivul succesoral.
Contractul de donaţie prin care se stipulează obligaţia privind susţinerea materială
sub forma de plăţi periodice este in esenţă un contract care conţine promisiunea de
a dona in viitor. Respectiv, lui i se aplică in mod corespunzător prevederile Art.831.

Articolul 832. Inadmisibilitatea donatiei

Este interzisa donatia, cu exceptia donatiei neinsemnate, pentru

realizarea unor obligatii morale:
a) in numele persoanelor incapabile;
b) proprietarilor, administratorilor sau lucratorilor din institutii medicale,
educative, de asistenta sociala si din alte
institutii similare din partea persoanei care se afla in ele sau din partea
sotului sau rudelor acesteia de pina la gradul
patru inclusiv. Aceasta regula nu se aplica in relatiile dintre rudele de
pina la gradul patru inclusiv;
c) in relatiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ.

Articolul comentat stabileşte interdicţii de a dona şi de a accepta donaţii pentru

anumite categorii de persoane. Aceste prevederi derogă de la normele generale cu
privire la capacitatea de a contracta şi sunt indreptate spre evitarea diferitor abuzuri
şi asigurarea unei protecţii maxime a drepturilor şi intereselor persoanelor.
Lit. a) a art. 832 conţine interdicţia de a dona in numele persoanelor incapabile,
cu excepţia donaţiilor neinsemnate, pentru realizarea unor obligaţii morale. Prin
persoane incapabile urmează de inţeles:
(1800)minorii de pină la 14 ani, actele juridice in numele căror, potrivit art.22 se
incheie de părinţi, adoptatori sau tutori;
(1801)pesoanele declarate incapabile de instanţa de judecată, actele juridice in
numele căror, potrivit art.24 se incheie de către tutori;
Norma comentată concretizează prevederile alin.1, Art.43 şi interzice
reprezentanţilor legali a incapabililor să doneze din numele persoanelor pe care le
reprezintă.
Minorii care au implinit 14 ani şi persoanele limitate de capacitate de exerciţiu, deşi
nu nimeresc in categoria incapabililor, nu pot incheia contracte de donaţie in calitate
de donatori. Această restricţie rezultă din alin.1, Art.43, in conformitate cu care
curatorii nu sunt in drept să incuviinţeze actele juridice cu titlu gratuit, prin care cel
pus sub curatelă se obligă sau renunţă la drepturi.
Interdicţia de a dona din numele persoanelor incapabile nu se răsfringe asupra
donaţiilor neinsemnate, de o valoare mică, efectuate pentru realizarea unor obligaţii
morale ale incapabilului. Pornind de la prevederile alin.2, Art. 22, donaţia
neinsemnată se va recunoaşte valabilă chiar şi in cazul in care este efectuată direct
(nu prin intermediul reprezentanţilor legali sau cu acordul lor) de un minor in vărstă
de la 7-14 ani sau care a implinit 14 ani.
Menţionăm că persoanele incapabile pot primi nestingherit donaţii, atăt direct (lit.b),
alin.2, art.22) cit şi prin intermediul sau cu acordul reprezentanţilor săi legali in
celelalte cazuri.
Norma prevăzută de lit.b) a articolului comentat este chemată să lupte cu
abuzurile angajaţilor din sfera socială. Ea interzice proprietarilor, administratorilor şi
lucrătorilor din instituţiile medicale (clinici, laboratoare, spitale, profilactorii şi altele
care oferă servicii medicale), educative (instituţii de invăţămint preşcolar, liceal,
universitar, postuniversitar, etc.), de asistenţă socială (case de copii, case de bătrini,
etc.) şi altor instituţii similare (sanatorii, case de odihnă, centre de reabilitare) să
accepte donaţii din partea:
(1802)persoanelor care se află in ele, avindu-se in vedere persoanele fizice care
beneficiază de serviciile medicale, educative, sociale sau altele oferite de
instituţiile menţionate;
(1803)soţului sau rudelor persoanelor beneficiari de servicii de pină la gradul
patru inclusiv, atit pe linie directă cit şi colaterală.
Prevederile de la lit.b) se vor aplica indiferent de statutul instituţiei (publice sau
private), categoriile de servicii, modul de prestare a lor (gratuit sau contra plată), etc.
Concomitent, nu contează funcţia persoanei angajate. Interdicţia este valabilă in
egală măsură pentru toţi angajaţii, indiferent este legată activitatea lor nemijlocit de
oferirea serviciilor sau nu.
Din sensul normei comentate rezultă că interdicţia este valabilă doar in perioada cind
persoanele beneficiază de serviciile instituţiilor menţionate. Interdicţia respectivă nu
se va aplica in cazul donaţiilor efectuate de beneficiarii serviciilor instituiţiilor
menţionate care sunt in relaţii de rudenie de de pină la gradul IV inclusiv cu
proprietarii, administratorii sau angajaţii acestor instituţii. Norma comentată nu se
va aplica nici asupra donaţiilor neinsemnate, efectuate pentru realizarea obligaţiilor
morale (ex. donarea unui buchet de flori).
Alin.3, art.11 al Legii serviciului public din 4 mai 1995 completează prevederile
articolului comentat şi interzice funcţionarilor publici să primească daruri pentru
indeplinirea atribuţiilor de serviciu, cu excepţia normelor de politeţe şi ospitalitate
recunoscută.
O altă interdicţie stabilită de norma comentată se referă la inadmisibilitatea
donaţiilor in relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ (societăţile
comerciale).
Societăţile comerciale se constituie şi activează pentru a obţine profit. Deoarece prin
efectuarea donaţiei patrimoniul donatorului se reduce in mod actual, irevocabil şi
gratuit, legea, pentru a evita abuzurile şi a proteja interesele creditorilor, interzice
incheierea contractului de donaţie intre persoanele juridice cu scop lucrativ. O
societate comercială poate fi parte la contractul de donaţie doar atunci cind cealaltă
parte este o persoană fizică sau o organizaţie necomercială. Pornind de la prevederile
alin. 3, Art.26, interdicţia de a incheia contracte de donaţie cu societăţile comerciale
este valabilă şi in privinţa intreprinzătorului individual.
Deoarece persoanele juridice cu scop lucrativ nu pot avea obligaţii morale, acestora
le este interzisă chiar şi incheierea contractelor de donaţie neinsemnate, pentru
realizarea unor obligaţii morale.
Aplicind prevederile articolului comentat trebuie de ţinut cont că legea interzice
incheierea de către persoanele juridice cu scop lucrativ doar a contractelor de
donaţie, nu şi a altor acte juridice cu caracter gratuit. Pentru a recunoaşte un act
juridic cu titlu gratuit drept donaţie, urmează ca acesta să corespundă următoarelor
criterii:
(1804)să fie un contract cu titlu gratuit;
(1805)transmitera bunului in baza acestui contract să fie irevocabilă;
(1806)transmiterea bunului să fie efectuată cu intenţia de a gratifica.
Astfel, nu vor putea fi recunoscute donaţie dacă nu corespund criteriilor enunţate mai
sus contractul de remitere a de datorie (Art. 662), cesiunea de creanţă (Art.556),
contractul de comodat (Art.859), contractul de imprumut gratuit (Art.867), depozitul
gratuit (Art.1088).
Nerespectarea prevederilor articolului comentat are drept efect nulitatea
absolută a contractului de donaţie in condiţiile Art.220.

Articolul 833. Donatia in cazul maladiilor prezumate a fi letale

Contractul de donatie incheiat in timpul unei maladii prezumate a fi letale

pentru donator, urmata de insanatosirea acestuia, poate fi declarat nul
la cererea donatorului.

Instituind norma comentată, legiuitorul fixează prezumţia că incheierea contractului

de donaţie in timpul unei maladii considerate a fi letale este dictată de
conştientizarea de către donator a inevitabilităţii decesului său. In cazul in care
donatorul, contrar prezumţiei letalităţii, se insănătoşeşte, legea ii oferă posibilitatea
de a cere declararea nulităţii contractului de donaţie.
Prin maladii prezumate letale urmează de inţeles acele procese patologice (boala),
indiferent de natura lor, care afectează organismul uman şi duc in mod inevitabil la
decesul celui bolnav. Prezumţia letalităţii maladiei trebuie să fie fundamentată din
punct de vedere medical şi nu doar bănuită de donator sau alte persoane.
Pentru a putea cere nulitatea contractului de donaţie incheiate in timpul unei maladii
prezumate letale, insănătoşirea donatorului trebuie să fie de aşa natură, incit să
inlăture pericolul decesului care se prezuma. Insănătoşirea parţială, care doar
idepărtează survenirea decesului pe o perioadă scurtă de timp nu-i oferă dreptul
donatorului de a cere nulitatea contractului.
Donatorul va putea cere nulitatea contractului de donaţie in decursul termenilor
generali de prescripţie, in condiţiile Art. 218. Alte persoane interesate (ex. rudele) nu
vor putea cere declararea nulităţii contractului in baza art.833. In rezultatul
declarării nulităţii contractului vor surveni consecinţele declarate de Art. 219.
Dacă pină la pronunţarea hotăririi judecătoreşti donatorul decedează, contractul nu
va fi declarat nul.

Articolul 834. Donatia conditionata

(1) Partile pot conveni ca efectele donatiei sa fie conditionate de

indeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop.
Scopul poate fi si de utilitate publica. Va constitui donatie numai partea
excedentara cheltuielilor de executare a sarcinii
sau de atingere a scopului.
(2) Indeplinirea sarcinii poate fi ceruta, in afara de donator, de oricare
persoana in al carei interes este stipulata sarcina.
(3) Daca donatarul nu indeplineste sarcina, donatorul poate revoca
donatia.

Norma comentată permite părţilor contractului să condiţioneze donaţia de

indeplinirea unei sarcini sau de realizarea unui scop. In baza unui contract de donaţie
condiţionată donatarul se obligă să execute o sarcină sau să contribuie la realizarea
unui scop stabilite de către donator. Incheind contractul de donaţie condiţionată,
donatarul este ţinut să realizeze sarcina/scopul determinat sub pericolul survenirii
consecinţelor prevăzute de alin.3. Sarcina impusă de donator nu poate fi imposibilă,
ilicită şi amorală. In caz contrar, contractul de donaţie condiţionată va fi lovit de
nulitate absolută in condiţiile Art. 220. Pot fi condiţionate de indeplinirea sarcinilor
atit contractele reale de donaţie cit şi contractele care conţin promisiunea de a dona
in viitor.
In limita sarcinii/scopului impus prin contractul de donaţie, donaţia condiţionată este
un contract sinalagmatic. Respectiv, contractului de donaţie condiţionată i se aplică
in mod corespunzător prevederile comune cu privire la contractele sinalagmatice,
prevăzute la Art.704 – 711. Sarcinile pot fi de mai multe feluri şi pot fi stipulate in
folosul donatorului (achitarea unei datorii a donatorului, rezervarea dreptului de
abitaţie, etc), in folosul donatarului (să utilizeze donaţia pentru procurarea unei
locuinţe, să-şi achite studiile, etc) sau in folosul unui terţ. Dacă sarcina este stiplată
in favoarea unui terţ, donatarul este obligat să gratifice in limitele sarcinii terţul. In
cazul stipulării sarcinii in favoarea terţului vor fi aplicabile normele care
reglementează contractul in folosul unui terţ (Art. 721-724).
In situaţiile cind sarcina este stipulată in favoarea donatorului sau a unui terţ, in
limita sarcinii impuse donaţia condiţionată are un caracter oneros, or executarea
sarcinii este privită ca o contraprestaţie primită de donator. Instituirea sarcinii in
favoarea donatarului nu afectează caracterul gratuit al contractului de donaţie, insă
spre deosebire de donaţiile simple, donaţia condiţionată de o sarcină in favoarea
donatarului poate fi revocată pentru neexecutare.
Potrivit normei de la alin.1, scopul fixat de donator poate fi şi de utilitate publică. Se
consideră scopuri de utilitate publică atunci cind bunul donat urmează a fi utilizat nu
in scopuri personale, familiale sau casnice a donatarului ci in folosul intregii societăţi,
in folosul unei comunităţi sau in folosul unor categorii de persoane (persoane
concrete). Astfel, donaţia filantropică, conform Legii 1420/2002 de fiecare dată este
considerată făcută in scopuri de utilitate publică.
Deoarece contractul de donaţie presupune o imbogăţire a donatorului, stabilirea unei
sarcini micşorează valoarea donaţiei. Pornind de la noţiunea contractului (Art. 827),
in cazul donaţiei condiţionate legea recunoaşte donaţie doar acea parte a bunurilor
care au excedat cheltuielile necesare pentru indeplinirea sarcinii sau realizarea
scopului.
Odată find incheiat, contractul de donaţie condiţionată obligă donatorul să
execute sarcina impusă. Fiind un contract sinalagmatic, donatarul nu poate renunţa
la indeplinirea obligaţiilor stipulate decit sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat
prin neexecutarea contractului. In conformitate cu normele generale, dacă donatarul
nu execută sarcina, donatorul este in drept fie de a cere executarea sarcinii fie de a
revoca donaţia (de a cere rezoluţiunea contractului).
Alin.2 al articolului comentat oferă dreptul donatorului de a-l impune pe donatar să
execute sarcina. Alături de donator, cu acest drept aparţine şi oricărei alte persoane
in al cărei interes este stipulată sarcina. In cazul contractelor de donaţie condiţionată
care stipulează realizarea unui scop de utilitate publică, orice persoană – potenţial
beneficiar al donaţiei care consideră că are un interes legitim este in drept să ceară
donatarului executarea sarcinii. Dacă donatorul a decedat, realizarea sarcinii poate fi
cerută de succesorii săi in drepturi.
Alin.3 al articolului comentat stipulează dreptul donatorului de a cere
revocarea donaţiei in cazul neexecutării sarcinii sau neatingerii scopului fixat in
contractul de donaţie condiţionată. Fiind un contract sinalagmatic in limitele sarcinii
impuse, revocarea donaţiei pentru neexecutarea sarcinii nu este altceva decit
rezoluţiunea contractului, care urmează a fi solicitată conform prevederilor generale
(Art.733 – 746). Revocarea donaţiei nu operează de drept, ci printr-o declaraţie scrisă
faţă de donatar. In caz de litigiu, revocarea donaţiei se va decide de instanţa de
judecată competentă. In cazul in care sarcina este executată parţial, instanţa de
judecată este in drept să aprecieze dacă măsura neexecutării justifică rezoluţiunea
contractului, putind oferi donatarului un termen de graţie pentru executare.
Dreptul de a cere revocarea donaţiei aparţine doar donatorului şi creditorilor acestuia
prin intermediul acţiunii oblice (Art.599), precum şi succesorilor săi legali, care
benefciază de efectele revocării. Terţul beneficiar (in interesul cărui a fost instituită
sarcina), nefiind parte la contract nu poate cere revocarea donaţiei (Art.722), el fiind
in drept să solicite doar realizarea sarcinii, in conformitate cu prevederile alin.2.
Revocarea donaţiei pentru irealizarea sarcinii produce efectele stipulate in Art. 738.

Articolul 835. Revocarea donatiei pentru ingratitudine

(1) Donatia poate fi revocata daca donatarul a atentat la viata

donatorului sau a unei rude apropiate a acestuia, daca se face vinovat de
o alta fapta ilicita fata de donator sau fata de o ruda apropiata a acestuia,
situatii care atesta o ingratitudine grava, sau daca refuza fara motive
intemeiate sa acorde donatorului intretinerea datorata.
(2) Daca donatia este revocata, se poate cere restituirea bunului donat.
(3) Revocarea donatiei poate fi facuta doar in decursul unui an din
momentul in care cel indreptatit sa revoce a luat cunostinta de motivul de
revocare.
(4) Actiunea de revocare a donatiei nu poate fi inaintata contra
mostenitorilor donatarului, nici de mostenitorii donatorului impotriva
donatarului, cu exceptia cazului cind donatorul a decedat pina la
expirarea termenului stipulat la alin.(3).

Fiind un contract unilateral (cu excepţia donaţiilor condiţionate), contractul de

donaţie pur gratuită nu generează obligaţii in sarcina donatarului, ci numai o
indatorire legală, numită „de recunoştinţă”. Mărind patrimoniul donatarului din
contul patrimoniului său cu titlu gratuit, donatorul este in drept să aştepte din partea
donatartului dacă nu o recunoştinţă, atunci cel puţin loialitate, manifestată prin
abţinerea de la săvirşirea unor fapte necorespunzătoare faţă de donator. Articolul
comentat instituie dreptul donatorului de a revoca donaţia pentru ingratitudine, adică
in cazul lipsei de recunoştinţă manifestată de donatar pentru gratificarea infăptuită
prin intermediul contractului de donaţie.
Alin.1 stabileşte expres şi exhaustiv temeiurile de revocarea a donaţiei pentru
ingratitudine.
Revocarea donaţiei pentru atentat la viaţa donatorului sau rudelor lui apropiate se
poate produce atunci cind a existat o incercare a donatarului de a suprima fizic pe
donator sau pe cineva din rudele sale apropiate. Rude apropiate ale donatorului sunt
consideraţi membrii familiei acestuia, precum şi rudele de pină la gradul IV inclusiv.
Faptul că donatarul a comis un atentat la viaţa persoanelor nominalizate reprezintă o
abatere gravă de la datoria de recunoştinţă pe care o are şi este natural ca donatarul
in acest caz să fie inzestrat cu dreptul de a revoca donaţia. In sensul normei
comentate, prin atentat la viaţă urmează de inţeles voinţa donatarului de a omori pe
donator sau pe cineva din rudele lui apropiate. Din acest considerent, este indiferent
dacă a existat doar o tentativă de omor sau fapta s-a consumat, precum şi nu este
necesară o condamnare penală a donatarului pentru fapta săvirşită. Este suficient ca
instanţa de judecată să determine intenţia donatarului de a ucide. In situaţiile cind
atentatul la viaţă a fost săvirşit din imprudenţă sau in stare de iresponsabilitate,
considerăm că donatorul nu va putea cere revocarea donaţiei.
Un alt temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine reprezintă comiterea de
către donatar a altor fapte ilicite faţă de donator sau rudele apropiate ale acestuia,
care atestă o ingratitudine gravă. Aici se incadrează oricare faptă ilicită, manifestată
in forma de agresiuni la sănătatea sau integritatea corporală, injurii, insulte, jigniri
făcute in adresa donatorului sau a rudelor sale menţionate şi care dă dovadă de o
ingratitudine gravă. Deoarece legea nu menţionează exhaustiv faptele ilicite care
denotă o ingratitudine gravă, aprecierea acestora va fi făcută de instanţa de
judecată.
Un ultim temei de revocare a donaţiei pentru ingratitudine prevăzut de lege
reprezintă refuzul nemotivat al donatarului de a oferi donatorului intreţinerea
datorată. Se consideră că ţine de obligaţia de recunoştinţă a donatarului de a oferi
donatorului intreţinere (alimente, haine, etc.) in limita valorii bunurilor donate, atunci
cind donatorul este lipsit de mijloace pentru propria intreţinere. Refuzul de a oferi
intreţinere se va considera ca o ingratitudine atunci cind donatorul a avut nevoie de
intreţinere şi a ceruto de la donatar, insă ultimul, deşi a avut posibilitatea, a refuzat
să o ofere fără o temeinică justificare. Dacă donatorul are rude sau alte persoane
obligate să-l intreţină in baza unui temei legal sau contractual, el nu va putea
pretinde revocarea donaţiei pentru neacordarea de intreţinere din partea
donatarului. In acest caz, el poate cere rezoluţiunea contractului in condiţiile Art. 836.
Pentru a putea aplica norma respectivă, contractul de donaţie nu trebuie să conţină
obligaţia donatarului de intreţinere, or in acest caz suntem in prezenţa contractului
de instrăinare a bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă (Art. 839-846) sau a
contractului de rentă, cu plata rentei in natură (Art.847).
Alin.2 al articolului comentat se referă la consecinţele juridice ale revocării
donaţiei pentru ingratitudine, lăsind la discreţia donatorului de a cere restituirea
bunului donat sau a contravalorii acestuia . Revocarea pentru ingratitudine este
recunoscută ca o restituire a darului cu caracter de sancţiune civilă şi nu o
rezoluţiune a contractului, ca in cazul revocării donaţiei condiţionate (Art.834). In
relaţiile dintre părţile contractului de donaţie revocarea pentru ingratitudine produce
un efect retroactiv. Donaţia se consideră a nu fi existat şi din acest considerent
donatarul este obligat să restituie bunul donat. Deoarece revocarea donaţiei pentru
ingratitudine reprezintă o sancţiune personală impotriva donatarului, aceasta
(revocarea) nu va produce efecte asupra drepturilor terţilor. Dacă bunul nu există in
natură sau a fost instrăinat, donatarul va putea fi obligat la achitarea valorii lui
conform normelor care reglementează imbogăţirea fără justă cauză (Art. 1389-1397).
Termenul de prescripţie pentru revocarea donaţiei pentru ingratitudine este
stabilit de 1 an din momentul cind donatorul a aflat despre comiterea faptei ilicite
care reprezintă temei de revocare. Scurgerea termenului de prescripţie il privează pe
donator sau altă persoană indreptăţită conform alin. 4 să ceară revocarea donaţiei.
Dacă inăuntrul termenului de 1 an revocarea donaţiei pentru ingratitudine nu a fost
cerută, se prezumează că donatarul a fost iertat. In cazurile cind donatarul a comis in
mod succesiv mai multe fapte ilicite pentru care se poate cere revocarea donaţiei,
calcularea termenului se va face din momentul cind donatorul a aflat despre ultima.
Alin. 4 stabileşte cercul de persoane de la care se poate de revocat şi care
pot cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Acţiunea in revocare este o acţiune
strict personală, or doar donatorul este in drept să aprecieze ingratitudinea
donatarului şi să-l ierte pentru fapta comisă. Pornind de la aceasta, doar donatorul
este in drept de a cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine. Moştenitorii
donatorului devin titularii dreptului la acţiune in revocare doar in cazurile cind
donatorul a decedat fără a inainta acţiunea pină la expirarea termenului de un an din
momentul cind a aflat despre fapta ilicită comisă de donatar sau atunci cind acţiunea
a fost inaintată de donator, insă acesta a decedat inainte de terminarea procesului.
Spre deosebire de acţiunea de revocare a donaţiei pentru neexecutarea sarcinii,
creditorii donatorului nu pot cere revocarea donaţiei pentru ingratitudine prin
intermediul acţiunii oblice.
Potrivit normei comentate, acţiunea de revocare a donaţiei nu poate fi intentată
impotriva moştenitorilor donatarului. Deoarece revocarea donaţiei pentru
ingratitudine reprezintă o sancţiune civilă, ea poate fi aplicată doar persoanei
vinovate de săvirşirea ei, iar moştenitorilor nu li se poate imputa vina donatarului.
Dacă donatarul moare pină la pronunţarea hotăririi pe marginea acţiunii de revocare
a donaţiei pentru ingratititudine, succesorii in drepturi ai acestuia nu pot interveni in
proces.

Articolul 836. Rezolutiunea contractului de donatie in cazul starii de nevoie

(1) Daca donatorul, dupa executarea donatiei, nu mai este in stare sa-si
asigure o intretinere corespunzatoare si sa-si indeplineasca obligatiile
legale de intretinere fata de terti, poate cere de la donatar restituirea
bunurilor donate pe care acesta le mai poseda.
(2) Cererea de restituire este inadmisibila cind donatorul si-a provocat
intentionat sau prin culpa grava starea de nevoie.

Spre deosebire de alin.2, Art. 830, care-i oferă posibilitatea donatorului de a

renunţa unilateral la executarea obligaţiei de a dona in cazurile cind prin executare i-
ar deveni imposibil să-şi asigure intreţinerea proprie corespunzătoare sau să-şi
execute obligaţiile legale faţă de terţi, articolul comentat instituie dreptul donatorului
de rezoluţiune unilaterală a contractului de donaţie executat, pentru aceleaşi
temeiuri.
Datorită faptului că rezoluţiunea in condiţiile Art. 836 este cerută după ce contractul
de donaţie a fost executat şi donatarul a devenit titularul dreptului primit, prin
derogare de la prevederile Art. 738, legea limitează efectele rezoluţiunii doar la
restituirea bunurilor donate pe care donatarul le mai posedă. Dacă bunurile nu mai
există in natură sau au fost instrăinate, rezoluţiunea contractului de donaţie este
inadmisibilă, donatorul nefiind in drept să ceară despăgubiri. Rezoluţiunea pentru
temeiurile prevăzute nu are efect asupra drepturilor terţilor referitor la bunul donat,
indiferent de faptul dacă dreptul a trecut la terţ cu titlu gratuit sau oneros. In cazurile
cind bunul este in posesia donatarului, insă este grevat de drepturi ale terţilor,
donatorul va accepta restituirea bunului grevat de drepturi, fără a putea cere
despăgubiri.
Starea de nevoie in care a ajuns donatorul după executarea contractului de
donaţie trebuie să nu fie condiţionată de comportamenul vinovat al lui. Dacă
donatorul şi-a provocat intenţionat sau prin culpă gravă starea de nevoie,
rezoluţiunea contractului de donaţie pentru temeiurile invocate la Alin.1 este
inadmisibilă.

Articolul 837. Lipsa obligatiei de a plati dobinda

Donatorul care este in intirziere nu este obligat sa plateasca dobinda.

Norma comentată poate fi aplicată doar contractelor care conţin promisiunea

de a dona in viitor (inclusiv donaţia in formă de plăţi periodice), atunci cind obiectul
contractului este o sumă de bani. Potrivit regulilor generale, debitorul unei obligaţii
pecuniare care este in intirziere urmează să achite, potrivit Art. 619 dobinzi de
intirziere. Pornind de la specificul contractului de donaţie, in rezultatul cărui donatorul
măreşte patrimoniul donatarului fără nici o contraprestaţie (cu titlu gratuit), norma
comentată exclude posibilitatea donatarului de a cere dobinzi pentru intirzierea
executării obligaţiei de către donator. In acelaşi timp, norma comentată nu exclude
posibilitatea donatarului de a cere repararea prejudiciuli real cauzat, potrivit
normelor comune cu privire la răspunderea pentru neexecutarea obligaţiilor pentru
intirziere.

Articolul 838. Raspunderea donatorului pentru viciul bunului donat

Daca trece sub tacere cu viclenie un viciu al bunului donat, donatorul

este obligat sa despagubeasca pe donatar de prejudiciul cauzat astfel.

Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de viciile bunului donat survine in cazul

intrunirii cumulative a următoarelor condiţii:
(1807)Bunul donat trebuie să fie afectat de un viciu. Legea nu distinge intre
viciile materiale şi juridice ale bunului, respectiv, răspunderea, in cazul
intrunirii celorlalte condiţii va surveni indiferent de natura viciului, cauzator de
prejudicii. Menţionăm insă, că in cazul cind obiect al contractului de donaţie
sunt drepturile patrimoniale, viciile pot fi doar de natură juridică.Viciul bunului
donat trebuie să existe către momentul predării bunului şi nui trebuie să fie
evident.
(1808)Donatorul să ştie cu certitudine despre existenţa viciului bunului donat la
momentul transmiterii. Legea instituie răspunderea donatorului doar pentru
comportamentul vinovat al său. Pentru a putea aplica prevederile articolului
comentat, donatorul trebuie să cunoască că bunul donat este afectat de un
viciu şi intenţionat sau din culpă gravă să nu-l inştiinţeze pe donatar despre
aceasta. Dacă bunul este afectat de un viciu evident, sau dacă donatarului a
fost inştiinţat despre viciu, răspunderea donatorului conform normei
comentate este exclusă.
(1809)Viciul bunului donat să fie generatorul prejudiciului suportat de donatar.
Prejudiciul poate fi cauzat vieţii, sănătăţii sau bunurilor donatorului. Prejudiciul
urmează a fi reparat, indiferent de intinderea sau natura acestui.

Capitolul IV
 INSTRĂINAREA BUNULUI CU CONDIŢIA
INTREŢINERII PE VIAŢĂ

Articolul 839. Contractul de instrăinare a bunului cu condiţia

intreţinerii pe viaţă

(1) In baza contractului de instrăinare a bunului cu condiţia

intreţinerii pe viaţă, o parte (beneficiarul intreţinerii) se obligă să
dea celeilalte părţi (dobinditor) in proprietate un bun imobil sau
mobil, iar dobinditorul se obligă să asigure beneficiarului intreţinere
in natură – locuinţă, hrană, ingrijire şi ajutorul necesar pe timpul cit
va trăi, precum şi inmormintare.
(2) In cazul pluralităţii de părţi, obligaţia de intreţinere este
indivizibilă atit activ, cit şi pasiv.
(3) Creanţa de intreţinere nu poate fi transmisă unei altei
persoane şi nici urmărită de creditori.
(4) Contractului de instrăinare a bunului cu condiţia intreţinere pe
viaţă se aplică in modul corespunzător normele cu privire la renta
viageră dacă aceasta este stipulat in contract.

1. Definiţie conţine elementele de bază şi destinaţia contractului de

instrăinare a bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă (contractul de intreţinere
pe viaţă). Scopul părţilor este reciproc şi constă in dobindirea dreptului de
proprietate asupra unui bun in schimbul intreţinerii pe viaţă. In aceste aspecte
se reflectă şi destinaţia acestui contract. Un deosebit interes contractul de
intreţinere pe viaţă reprezintă pentru oamenii in etate, bolnavii, invalizii,
pensiile şi indemnizaţiile cărora nici pe departe nu acoperă necesităţile de
viaţă. Aceste persoane avind posibilitate de a incheia un asemenea contract
sunt asiguraţi cu cele mai importante condiţii de viaţă pină la deces.
2.Subiecţii contractului sunt beneficiarul intreţinerii şi dobinditorul. Dat fiind
faptul că legea nu stipulează careva restricţii faţă de beneficairul intreţinerii,
in această calitate poate activa orice persoană fizică, care dispune cu titlu de
proprietate de un bun imobil sau mobil şi care poate servi drept obiect al
acestui contract. In această calitate poate activa şi o persoană aptă de
muncă, dar de regulă, beneficiarii intreţinerii sunt pensionarii, bolnavii,
invalizii, sau persoanele care neatingind virsta pensiei nu activează din cauza
şomajului sau alte cauze, dar dispunind de un oarecare bun pot incheia un
asemenea contract. Dobinditorul poate fi orice persoană fizică, care este in
stare de a acorda intreţinere pe viaţă altei persoane. Prin urmare, el trebuie
să fie apt de muncă şi să fie incadrat in cimpul muncii, sau să dispună de alte
surse legale necesare pentru intreţinerea beneficiarului. Legislaţia RM nu
admite posibilitatea participării in acest contract a persoanelor juridice. Codul
Civila al Federaţiei Ruse, de exemplu, admite astfel de situaţii.
3.Norma articolului dat admite pluralitatea părţilor. Astfel alin.2 stipulează că
in cazul pluralităţii de părţi obligaţia de intreţinere este indivizibilă atit activ,
cit şi pasiv. Prin urmare, in cazul pluralităţii părţilor se aplică regulile generale
ale contractului de intreţinere pe viaţă.
4.Obiectul contractului constă din două părţi componente, in principiu,
echivalente: un bun imobil sau mobil şi intreţinerea dobinditorului in natură –
locuinţă, hrană, ingrijire şi ajutor necesar. De regulă, primul component
reprezintă o casă de locuit, un apartament, o vilă, un teren, un automobil, sau
un oarecare alt bun imobil sau mobil, care are o valoare impunătoare şi care
permite incheierea unui asemenea contract. Valoarea acestui obiect are o
importnaţă prioritară pentru dobinditor, deoarece in caz contrar el nu va avea
interes şi, bineinţeles, nu va incheia un asemena contract. Contractul de
intreţinere pe viaţă, fiind un contract cu titlu oneros, necesită şi un echivalent
bunului, care a fost transmis in proprietatea dobinditorului. Acest echivalent,
care este a doua parte componentă, reprezintă costul intreţinerii pe viaţă,
care conţine patru elemente de bază: un spaţiu locativ, alimentare, ingrijire şi
ajutorul necesar, care se prestează in natură. In acest echivalent sunt incluse
şi cheltuielile de inmormintare a beneficiarului intreţinerii, care le va suporta
in cazul decesului acestuia dobinditorul.
5.Termenul contractului nu este determinat de părţi, deoarece el depinde de
durata viaţii beneficiarului intreţinerii şi care incetează odată cu decesul
acestuia.
6.Intreţinerea pe viaţă este un drept pur individual şi alienabil. Din aceste
considerente, legislatorul in alin.3 stipulează că creanţa de intreţinere nu
poate fi transmisă unei altei persoane şi nici urmărită de creditori.
7.Faţă de contractul de intreşţinere pe viaţă pot fi aplicate corespunzător
normele cu privire la renta viageră, dar numai in cazul, cind această condiţie
este direct stipulată in contract.

Articolul 840. Forma contractului de instrăinare a bunului cu

condiţia
intreţinerii pe viaţă.

(1810)Contractul de instrăinare a bunului cu consiţia

intreţinerii pe viaţă se incheie in scris.
(1811)Dacă pentru instrăinarea bunului se cere respectarea
formei autentice, contractul se incheie in formă autentică.

1.Legislatorul a stipulat un criteriu faţă de forma contractului de intreţinere pe

viaţă luind in consideraţie obiectul, scopurile părţilor, termenul contractului şi
altele. Această normă este condiţionată de asemenea, de necesitatea
asigurării intereselor patrimoniale ale părţilor.
2. Forma scrisă a contractului se aplică indiferent de obiectul contractului,
insă dacă obiectul acestui contract este un bun pentru instrăinarea căruia se
cere respectarea formei autentice, atunci contractul se insheie in formă
autentică. Forma autentică se aplică in cazurile stipulate in art. 212 al
prezentului Cod. Astfel, in baza art.3 al Legii 281/1997, se cere
autentificarea notarială in cazul cind obiecutl contractului este un teren.

Articolul 841. Modificarea contractului de instrăinare a bunului cu

condiţia
intreţinerii pe viaţă.

(1812)In cazul neexecutării de către dobinditor a obligaţiei

de intreţinere, beneficairul intreţinerii poate cere
stabilirea obligaţiei de intreţinere prin efectuarea unor
plăţi periodice de bani.
(1813)Stabilirea obligaţiei de intreţinere printr-o sumă de
bani se poate face şi prin acordul părţilor.

1.In acest articol se stabileşte un temei pentru modificarea contractului de

intreţinere pe viaţă – abaterea dobinditorului de la obligaţia sa de bază de a-i
presta beneficairului intreţinere in natură. Iniţierea schimbării formei de
intreţinere ii aparţine doar beneficairului intreţinerii şi ca temei poate servi
numai neexecutarea de către dobinditor a obligaţiilor contractuale. Forma
alternativă este efectuarea plăţii periodice in bani. De obicei, plăţile periodice
se efectuează lunar, dar in principiu, pot avea loc şi alte situaţii.
2.Stabilirea obligaţiei de intreţinere printr-o sumă de bani poate avea loc nu
numai ca rezultat, ca formă de sancţiune pentru neexecutarea obligaţiilor
contractuale pe parcursul executării contractului, dar şi ca o condiţie
contractuală, convenită de părţi şi stipulată in contract la momentul incheierii
lui. Dacă la incheierea contractului părţile au convenit in aşa mod, apoi in caz
de nerespectare de către dobinditor a obligaţiilor contractuale, beneficairul
intreţinerii este in drept, după analogia acestei norme, să ceară schimbarea
intreţinerii in natură.

Articolul 842. Garanţii pentru beneficiarii interţinerii

(1814)In timpul vieţii beneficarului intreţinerii, dobinditorul

nu are dreptul să instrăineze bunul. In cazul imobilelor,
această interdicţie se inscrie in registrul bunurilor
imobile.
(1815)Gajarea sau grevarea in alt mod a bunului se permite
numai cu acordul beneficarului intreţinerii.

1. Scopul suprem al acestei norme constă in protejarea intereselor

patrimoniale ale beneficiarului intreţinerii in caz de rezoluţiune a contractului.
2. Această normă stipulează două garanţii, care asigură interesele
patrimonaile ale beneficiarului intreţinerii. Prima garanţie constă in stabilirea
interdicţiei de instrăinare a bunului transmis de beneficiarul intreţinerii pe
durata vieţii acestuia. Dacă obiectul contractului este un imobil, această
interdicţie se inscrie in registrul bunurilor imobile. A doua garanţie constă in
stabilirea gajului sau altor grevări a obiectului contractului, numai cu
consimţămintul beneficiarului intreţinerii.
 Articolul 843. Riscul pierii bunului

Pieirea bunului nu-l degrevează pe dobinditor de obligaţiile pe care

şi le-a asumat in bază de contract.

1.Dat fiind faptul că ăn baza acestui contract dobinditorul devine

proprietarul bunului transmis la incheierea lui, el poartă toate riscurile legate de
acest patrimoniu. Prin urmare, această normă conţine incă o garanţie de asigurare
a intereselor patrimoniale ale beneficairului intreprinderii, deoarece el işi păstrază
dreptul la intreţinere in cazul pierii obiectului contractului.
2.Un alt moment il constituie faptul că obligaţia dobinditorului de a-l
intreţine pe beneficiar se păstrează in toate cazurile pierii bunului, indiferent din
ce cauză a survenit această piere – fie din cauza unei forţe majore, fie din o altă
cauză.

Articolul 844. Rezoluţiunea contractului de instrăinare a bunului cu

condiţia
intreţinerii pe viaţă.

(1816)Beneficairul intreţinerii este in drept să ceară

rezoluţiunea contractului in cazul nerespectării
obligaţiilor de către dobinditor.
(1817)Dobinditorul poate cere rezoluţuinea contractului in
cazul imposibilităţii executării obligaţiilor conrtactuale in
virtuatea unor circumstanţe independente de voinţa lui.

1.Stipulaţiile acestei norme prevăd dreptul părţilor de a cere rezoluţiunea

contractului. Egalitatea părţilor in acest sens se manifestă prin faptul că
fiecare parte poate cere rezoluţiunea doar in cazurile prevăzute de lege.
Astfel, beneficiarul intreţinerii este in drept să ceară rezoluţiunea contractului
in cazul nerespectării obligaţiilor contractuale de către dobinditor.
Dobinditorul, la rindul său, poate cere rezoluţiunea contractului in cazul
imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale in virtutea unor circumstanţe,
care nu depind de voinţa lui.
2.Din conţinutul acestei norme rezultă, că dreptul beneficiarului intreţinerii
poate fi realizat doar in cazul, cind nerespectarea obligaţiilor contractuale
depinde de insuşi dobinditor. Respectiv, dreptul dobinditorului poate fi realizat
in cazul imposibilităţii executării obligaţiilor contractuale din cauza unor
circumstanţe, care nu depind de voinţa lui. Aceste circumstanţe pot fi
următoarele: invaliditatea, boala, şomajul şi altele, care sunt de ordin obiectiv.
Prin urmare, imposibilitatea executării care depinde de voinţa dobănditorului
nu poate servi temei pentru rezoluţiunea contractului din iniţiativa acestuia.

Articolul 845. Efectele rezoluţiunii contractului de instrăinare a

 bunului cu
condiţia intreţinerii pe viaţă.

(1818)In cazul rezoluţiunii contractului de către beneficiarul

intreţinerii, acesta are drept să ceară fie restituirea
bunului, fie plata valorii lui.
(1819)Valoarea intreţinerii prestate de dobinditor nu trebuie
restituită.

1.Consecinţele rezoluţiunii contractului de intreţinere pe viaţă stipulate in

această normă au loc doar intr-un singur caz, cind iniţiativa rezoluţiunii ii
revine beneficiarului intreţinerii. Prin urmare, dacă inişiativa ii revine
dobinditorului, efectele rezoluţiunii pot fi contrare.
2.Efectele rezoluţiunii au două aspecte:
(1820)restituirea obiectului contractului sau valorii lui;
(1821)eliberarea beneficiarului intreţinerii de obligaţia de a restitui
valoarea intreţinerii prestate. Dreptul de a cere restituirea bunului
in natură sau achitarea valorii lui ii apraţine, bineinţeles,
beneficiarului intreţinerii, dar in dependenţă de situaţie, de
exemplu, dacă se va isca un litigiu judiciar, forma respectivă va fi
stabilită de instanţă reieşind din situaţia reală.

Articolul 846. Efectele decesului dobinditorului

La decesul dobinditorului, drepturile şi obligaţiile lui trec la

succesorii lui.

1.Această normă stipulează o regulă nouă, care nu era cunoscută de legislaţia

naţională veche. Esenţa acestei norme constă in posibilitatea aplicării
succesiunii de drept in cazul decesului dobinditorului.
2.Succesorul de drept poate fi soţul (soţia) supravieţuitor sau un alt membru
major al familie a celui decedat la care trece dreptul de proprietate asupra
obiectului contractului şi care este in stare să presteze intreţinerea
beneficiarului. Bineinţeles, această persoană trebuie să fie de acord să
execute pe viitor obligaţiile contractuale. In caz contrar, beneficiarul
intreţinerii poate cere aplicarea prevederilor stipulate in art.844 şi 845.
3.Succesiunea de drept in acest contract se poate repeta de nenumărate ori.

Capitolul V
RENTA

Articolul 847 Renta

(1822)Renta se constituie printr-un contract in baza căruia o parte

 (debirentier) se obligă să plătească periodic, cu titlu gratuit sau oneros,
o redevenţă cecleilalte părţi (credirentier).
(1823)Renta poate fi plătită in bani sau in natură.
(1824)Renta poate fi constituită in favoarea unui terţ.

(1825)Primar, contractul de rentă a fost reglementat in codul civil francez in scopul

inlăturării imprumutului cu dobandă (Dumitru Macovei, Drept civil. Contracte. Iaşi,
1999, pag. 124.). Pană la adoptarea codului civil in vigoare legislaţia civilă
cunoştea doar o singură varietate a contractului de rentă şi anume contractul de
instrănare a casei de locuit cu condiţia intreţinerii pe viaţă, deşi cat practica
internaţională atat şi legislaţia fostelor republici ale URSS prevedeau deja
dedemult un aşa tip de contracte (a se vedea spre exemplu articolele 583-605 ale
Codului civil al Federaţiei Ruse (partea II adoptată de Duma de Stat a Federaţiei
Ruse ls 22 decembrie 1995 şi pusă in aplicare incepand cu 01 martie 1996)). In
Republica Moldova acest contract incă nu este prea bine cunoscut practicii
contractuale. In pofida acestui fapt, insă, legislatorul nu stabilea vre-o careva
interdicţie in ceea ce priveşte incheierea unui contract de intreţinere decat cel de
instrăinare a casei de locuit cu condiţia intreţinerii pe viaţă. Mai mult decat atat,
la momentul cand părţile care incheiau un atare contract, urmau să stipuleze in
contract absolut toate condiţiile, astfel acoperind lacuna existentă in legislaţie.
Astăzi, codul civil reglementează raporturile de rentă, dand astfel o posibilitate de
a apărea in practica contractuală a Republicii Moldova unui nou cadru de
raporturi contractuale – de rentă. Legislaţia civilă a altor ţări denumeşte in mod
diferit varietăţile contractului de rentă, cum ar fi spre exemplu contractul de
intreţinere. Chiar şi Codul civil in articolele 839-846 stabiles regimul juridic al unei
varietăţi ai contractului de rentă viageră, cum este contractul de instrăinare a
bunului cu condiţia intreţinerii pe viaţă. Esenţial rămane, insă faptul, că acel
contract in baza căruia o parte asigură intreţinere altei părţi contractuale se
numeşte contract de rentă.
După caracterele juridice ale acestui contract il putem determina drept un
contrtact de regulă generator de drepturi, dar poate apărea drept un contract
translativ de drepturi. Şi acest moment deeasemenea ne vorbeşte despre o
deosebire esenţială a contractului de rentă de cel de vanzare-cumpărare, schimb
sau donaţie. Anume in contractul de rentă se naşte un drept neexistent pană la
acel moment – un drept pentru credirentier, şi anume dreptul de a beneficia de o
intreţinere, care uneori poate fi acompaniată de o careva condiţie. Este esenţial,
insă, faptul, că acestă redevenţă după mărimea sa nu poate nicidecum să fie pusă
sub condiţia de a fi echivalentă valorii prestaţiei acordate de către credirentier
debirentierului. De aici noi vedem şi fundamentarea faptului că plata redevenţei
de către debirentier se face periodic. Totodată, prin contrtractul de rentă are loc
transmisiunea unor drepturi. Este vorba, de regulă, de transmisiunea drepturilor
asupra bunuurilor de către credirentier debirentierului. In acest caz este necesar
de a ţine cont de faptul, că după cum prestaţia oferită credirentierului de către
debirentier se oferă doar de către debirentier aşa şi bunul dobandit in baza
contractului de rentă de către debirentier va aparţine cu drept de proprietate
debirentierului. Spre exemplu, bunul trransmis de către credirentier nu va deveni
proprietate comună a soţilor, unul din ei avand calitatea de debirentier, dacă in
contractul de rentă nu figurează ambii soţi in calitate de debirentieri, sau dacă
contractul matrrimonial nu prevede aceasta.
Contractul dee rentă este un contract principal. Caracterul respectiv al
contractului apare drept un indiciu identificatoriu a contractului. Astfel, după
regimul juridic stabilit de către legistrator, scopul principal care este urmărit de
către părţi la incheierea contractului constituie asigurarea plăţii redevenţei. In
cazul, insă, cand plata rentei apare drept rezultat sau condiţie de dobandire de
 către credirentier a dreptului de proprietate asupra unui bun, acesta (renta) nu
poate fi considerat un contract separat, ci după cum este prevăzut de articolele
839-845 Cod civil, acesta apare drept o varietate a contractului de rentă, iar prin
urmare drept un contract principal.
Părţile in contractul de rentă sunt debirentierul şi credirentierul. Debirentierul
este partea contractuală, care in contractul de rentă se obligă să achite periodic o
redevenţă. Credirentierul este partea care beneficiază de plata periodică a
redevenţei. După cum rezultă din aliniatul (3) al prezentului articol, chiar şi in cazul in
care renta se constituie in favoarea unui terţ, calitatea de credirentier o are partea
faţă de care debirentierul se obligă a asigura intreţinere terţului. In ce priveşte
calitatea de credirentier, este necesar de menţionat, că legea civilă nu stabileşte
către acesta condiţia incapacităţii de muncă pentru a fi parte la contract. Astfel,
calitatea de credirentier in contractul de rentă o poate avea atat o persoană care a
implinit virsta prevăzută de pensionare sau o persoană incapabilă de muncă din
cauza sănătăţii, cat şi o persoană care dispune de intreaga capacitate de muncă. La
fel şi calitatea de debirentier nun este limitată de lege in funncţie de capacitatea de
muncă a acestuia. Astfel calitatea de debirentier o poate avea cat o persoană care
are capacitate de muncă atat şi o persoană incapabilă de muncă. Explicaţia poate fi
in acel fapt, că debirentierul care este in realitate o persoană incapabilă de muncă
poate avea alte surse de venit, cum ar fi devidendele primite in baza acţiunilor
deţinute.
Plata periodică a rentei constituie şi un indiciu calificativ prin care deosebim
contractul de rentă de alte contrracte asemănătoare după operaţiunile realizate de
către părţi, cum ar fi cel de donaţie, schimb, vanzare-cumpărare, imprumut etc.
Renta poate fi cu titlu gratuit, dar poate fi şi cu titlu oneros. Atunci cand vorbim,
că contractul de rentă este cu titlu gratui el poarte apărea doar drept o liberalitate,
deoarece debirentierul defiecare dată achitand redevenţa işi micşorează patrimoniul
său, şi anume cu atat cu cat valorează mărimea acestei plăţi. Atunci cand este vorba
despre contractul de rentă cu titlu oneros, acesta apare doar ca un contrract
aleatoriu deoarece debirentierul nu poate cunoaşte mărimea definitivă a prestaţiei la
care se obligă faţă de credirentier, chiar şi atunci cand este vorba despre un contract
de rentă incheiat pe termen. Este vorba spre exemplu despre o situaţie cand
credirentierul a decedat mai devreme de implinirea termenului de executare a
contrtactului. Anume acest moment este şi esenţial pentru deosebirea contractului
de rentă de cel de vanzare-cumpărare şi de schimb, unde operaţiunile de executare a
obligaţiei contractuale la aceste contracte sunt identice după natura lor, insă
contractele de vanzare-cumpărare şi de schimb sunt totdeauna comutative şi nu
aleatorii cum in cazul contractului de rentă.
In ce priveşte redeventa, in general, legislatorul utilizează diferiţi termeni in
această privinţă. Astfel, aceasta este denumită fie redevenţă (articolul 847 Cod civil),
fie rentă (articolul 850 Cod civil), fie plată de intreţinere(articolul 839 Cod civil). In
toate cazurile, insă, se are in vedere prestaţia cu privire la care se obligă
debirentierul.
(1826) In baza contractului de rentă plata cu privire la care se obligă debirentierul la
incheierea contractului poate avea atat exprimare pecuniară, cat şi sub formă de
bunuri. In cazul in care renta este stabilită in bani, părţile urmează a determina
valuta plăţii, precum şi mărimea acestei. In unele cazuri părţile pot conveni
asupra clauzei de ajustare a plăţii rentei in funcţie de rata inflaţiei, fie in funcţie
de fluctuaţia unei valute străine, precum şi in funcţie de alt indiciu-reper. Atunci
cand părţile stabilesc plata rentei in bunuri acestea urmează a determina natura,
cantitatea, volumul, valoarea, precum şi alte caracteristici ale bunurilor ce
urmează a fi transmise credirentierului. Volumul şi cantitatea totală a bunurilor
transmise credirentierului pe durata executării contractului nu poate servi drept
criteriu de determinare a termenului contractului de rentă. Astfel, părţile nu pot
 stabili in contractul de rentă, că termenul contractului de rentă a expirat la
momentul consumării unei cantităţi determinate de bunuri.
Odată ce codul civil nu stabileşte o careva limită in ce priveşte natura bunului,
plata rente poate fi făcută atat in bunuri mobile cat şi in bunuri imobile.
(1827)Constituirea rentei in favoarea unui terţ presupune cazul cand debirentierul
se obligă faţă de credirentier de a asigura plata rentei şi faţă de o terţă persoană.
In cazul respectiv, debirentierul are către terţa persoană intreţinută aceleaşi
obligaţii cum şi faţă de credirentier. Mai mult decat atat, chiar şi in cazul in care
credirentierul a decedat, debirentierul rămane obligat a achita terţei persoane
plata rentei in mărimea cuvenită acesteia in baza contractului Totodată, terţa
persoană nu deţine toate drepturile pe care le are in acest contract credirentierul.
Astfel, terţa persoană nu poate cere modificarea cuantumului sau formei rentei,
nu poate cere rezilierea contractului etc. Singura posibilitate pe care o are terţa
persoană este dreptul de a cere executarea obligaţiei de plată a redevenţei de
către debirentier.
Calitatea de terţă persoană o poate avea atat rudele credirentierului cat şi
persoanele cec nu stau in legătură de rudenie cu acesta. Prin contractul de rentă
poate fi stabilită clauza intrreţinerii terţei persoane atat faţă de una cat şi faţă de mai
multe persoane.

Articolul 848. Termenul rentei

(1828)Renta este viageră in cazul in care durata ei este limitată prin durata
vieţii unei sau mai multor persoane.
(1829)Debirentierul trebuie, in caz de dubiu, să efectuieze plata rentei pe
durata vieţii credirentierului.

(1830)Prin conţinutul prezentului articol legislatorul stabileşte in mod expres că

renta poate fi stabilită pe durata vieţii credirentierului sau/şi terţei persoane ce
beneficiază de intreţinere, şi in mod implicit, că renta poate fi şi pe termen. Astfel,
atunci cand părţile stabilesc un termen, pe durata căruia debirentierul se obligă
de a achita renta, iar la expirarea acestui termen contractul nu mai producee
efecte, contractul de rentă se consideră incheiat pe termen. In cazul in care
contractul prevede obligaţia debirentierului de a asigura intreţinere
credirentierului pe durata vieţii acestuia, această rentă este viageră.
Cat in cazul contractului de rentă viageră atat şi in cazul contractului de rentă
pe termen, părţile urmează a indica momentul inceputului curgerii termenului.
Totodată, este necesar de a nu confunda momentul incheierii valabile a contractului
de rentă cu inceputul curgerii termenului de executare a obligaţiei de plată a rentei.
Astfel părţile pot stabili inceputul executării obligaţiei de plată a rentei fie la o dată
concretă indicată in contract, fie după o perioadă de timp de după incheierea
contractului, fie după săvarşirea de către una din părţi a unui act de natură să
confirme intenţiile contrractuale, cum ar fi transmiterea bunului de către credirentier
debirentierului, fie intr-o altă modalitate stabilită de părţi. Atunci, insă, cand părţile
nu au stabilit momentul inceputului executării obligaţiei de intreţinere, acesta este
considerat momentul incheierii contractului de rentă. In cazul cand contractul de
rentă este constituit pe termen, părţile urmează a prevedea in contract fie perioada
de timp pentru care se achită plata rentei, fie data in care incetează obligaţia de
plată a rentei. In cazul in care părţile la incheierea contractului stabilesc o perioadă
de timp pe durata cărea debirentierul va achita renta, această perioadă va excepta
intervalele de timp pe durata cărora debirentierul nu a achitat renta, chiar şi din
imprejurări obiective. In cazul in care părţile au stabilit dată concretă la care
incetează obligaţia de plată a rentei, intervalel de timp pe durata cărora nu s-a
achitat plata rente, se includ in acest termen.
Este necesar de concretizat, că legislaţia civilă a altor ţări leagă termenul
“rentă viageră” de durata vieţii credirentierului şi a terţei persoane in favoarea cărea
s-a constituit renta. Prin expresia “pe durata vieţii unei sau mai multor persoane”,
insă, se poate de avut in vedere faptul, că părţile determină perioada de executare a
obligaţiei de plată a rentei in funcţie de momentul decesului unei persoane care
poate avea calitatea de parte la contract şi anume credirentierului sau terţei
persoane in favoarea cărea s-a constituit renta, precum şi in funcţie de momentul
decesului unei persoane faţă de care contractul de rentă nu produce efecte –
persoana nu are nici calitatea de credirentier nici calitatea de terţ in favoare cărea s-
a constituit renta. Argumentarea acestui fapt poate fi făcută luand in consideraţie
faptul, că debirentierul şi credirentierul leagă momentul de incetare a executării
obligaţiei de intreţinere cu posibilitatea credirentierului de a obţine moştenire de la o
persoană concretă, care se află in viaţă la momentul incheierii contractului. Totuşi,
după prevederile articolului 858 Cod civil, in cazul incheierii contractului de rentă cu
titlu gratuit, renta incetează din momentul decesului deebirentierului. In aceest sens,
la stipularea carcaterului viager al rentei, durata acesteia poate fi limitată şi cu
decesul debirentierului.
(1831)Prin dispoziţia aliniatului doi, legislatorul a dat soluţie unei situaţii care poate
fi intalnită in legătură cu imposibilitatea aprecierii termenului contractului de
rentă incheiat pe o perioadă determinată. Astfel, atunci cand posibilitatea
aprecierii termenului contractului de rentă incheiat pe o perioadă de timp
determinată, acest contract se consideră incheiat pe durata vieţii credirentierului.
Prin textul acestui aliniat este necesar să atragem atenţia asupra faptului, că la
imposibilitatea determinării termenului contractului de rentă incheiat pe o
perioadă de timp determinată nu se aplică regimul contractului de rentă viageră,
ci termenul se consideră expirat la momentul dececsului credirentierului. Astfel,
atunci cand părţile au incheiat un contract de rentă pe termen in favoarea unui
terţ şi termenul contractului nu poate fi determinat, plata rentei urmează a inceta
la momentul decesului credirendierului, chiar dacă terţul in favoarea căruia s-a
constituit renta este incă in viaţă.

Articolul 849. Forma contractului de rentă

(1832)Pentru valabilitatea unui contract prin care se promite o rentă este

necesară formularea in scris a promisiunii şi autentificarea ei notarială.
(1833)Dacă, in temeiul contractului de rentă, debirentierului i se dă un bun
imobil, contractul urmează a fi inscris in registrtul bunurilor imobile.

(1834)Prin prevederile prezentului articol legislatorul stabileşte forma contractului

de rentă. Atfel, contractul de rentă urmeauză a fi incheiat in formă scrisă şi
autentificat notarial. Condiţia de formă indicată in prezentul articol este stabilită
drept condiţie de validitate. Astfel, chiar dacă persoanele asigură achitarea unnei
plăţi de intreţinere in baza unei inţelegeri scrise, dar neautentificate notarial, nu
va fi posibil in caz de un eventual litigiu intre părţi, de a aplica regimul
contractului de rentă, deoarece aceste condiţii presupun validitatea contractului.
Modificarea contractului de rentă, atat in ce priveşte aliniatul (1) cat şi in ce
priveşte aliniatul (2) se realizează in aceleaşi condiţii de formă – in scris, autentificate
notarial şi in cazul bunurilor imobile – inregistrat in registrul bunurilor imobile.
(1835)In cazul in care obiect a contractului de rentă apare un bun imobil, contractul
serveşte drept temei pentru inregistrarea in registrul bunurilor imobile a dreptului
asupra acestui imobil. Este necesar, insă, de menţionat, că regula stabilită in
acest alineat se referă la condiţia de validitate a contractului de rentă şi prin
 urmare se aplică doar in cazul in care bunul imobil este dobandit de către
debirentier. Astfel, pană la momentul pană cand contrtactul nu este inregistrat in
registrtul bunurilor imobile, mai corect spus, pană cand dreptul de proprietate a
debirentierului asupra bunului imobil nu este inregistrat in registrul bunurilor
imobile, contractul de rentă nu poate produce efecte.
Totodată este necesar de reţinut, că obligaţia de plată a rentei, in acest caz,
trebuie să apară nu din momentul depunerii cererii de inregistrare, care ulterior este
considerat moment de inregistrare a dreptului şi prin urmare – moment de inceput a
producerii efectelor contractului, ci din momentul din care debirentierul a luat
cunoscut cu faptul inregistrării dreptului in registrul bunurilor imobile. Considerarea,
insă, a momentului din care debirentierul a luat cunoscut cu faptul inregistrării
dreptului in registrul bunurilor imobile nu poate depăşi termenul maximal stabilit de
Legea cadastrului bununrilor imobile, in decursul căruia registratorul oficiului
cadastral teritorial este obligat de a efectua inregistrarea dreptului asupra bununlui
imobil sau a refuza această inregistrare cu respectiva inştiinţare despre refuz de
inregistrare. In cazul refuzului neantemeiat de inregistrare a dreptului, debirentierul
este in drept de a ataca decizia registratorului in instanţa de judecată, iar prin
urmare, obligaţia de achitare a rentei va apărea in cazul in care hotărarea instanţei
de judecată va fi definitivă, chiar dacă inscrierea de facto a dreptului va avea loc mai
tarziu ded momentul intrării in vigoare a acestei hotărari.
In contractul de rentă unde debirentierul dobandeşte in proprietate un bun
imobil, legislatorul nu stabileşte un termen special in decursul căruia părţile urmează
a inregistra contractul, iar prin urmare, din momentul in care dreptul asupra bunului
imobil a fost inregistrat şi contractul incepe a produce efecte. Dacă registratorul
oficiului cadastral teritorial a refuzat intemeiat inregistrarea dreptului asupra bunului
imobil – acest contract nu va mai producee efecte.

Articolul 850. Cuantumul rentei

(1836)Cuantumul rentei se stabileşte de către părţi.

(1837)In cazul decesului unuia dintre credirentieri, renta se plăteşte
integral supraveţuitorilor dacă in contract nu este prevăzut altfel.

(1838)Ca fiind un contract negociabil, la incheierea acestuia părţile stabilesc

mărimea rentei. In acest sens mărimea ei de regulă se apreciază in funcţie de
necesităţile credirentierului şi ca regulă nu le depăşesc. Insă, nu putem afirma
despre posibilitatea limitării valorii maxime sau minime a rentei. Părţile sunt in
drept să stabilească, indicand tipul plăţii (in bani sau in bunuri), mărimea plăţii
etc. Părţile pot stabili cuantumul rentei in mărimi diferite pentru perioade de timp
diferite. Aceasta depinde, de regulă, de neceesităţile credirentierului. Astfel, spre
exemplu in contract poate fi stipulat că pentru perioada caldă a anului – linule
aprilie-octombrie – mărimea lunară a rentei o constituie 300 lei, iar pentru
perioada rece a anului – lunile noiembrie-martie – mărimea lunară a rentei o
constituie 700 lei. Totodată, pornind de la caracterele contractului de rentă, ţinem
să conchidem, că cuantumul rentei nu poate fi stabilit in funcţie de valoarea
bunului transmis in proprietate debirentierului de către credirentier. In asemenea
caz acesta va fi confundat cu contractul de vanzare-cumpărare, contractul de
schimb etc.
(1839) In cazul in care la contractul de rentă calitatea de credirentieri o au mai
multe persoane, iar unul din credirentieri a decedat şi plata rentei nu a fost făcută
către acesta, debirentierul achită partea care se cuvenea acestuia celorlalţi
credirentieri. Mărimea acestor plăţi este proporţională numărului credirentierilor
supraveţuitori. Este necesar de menţionat, că in sensul acestui articol
 credirentierilor supraveţuitori li se achită renta care se cuvenea credirentierului
decedat pentru ultima perioadă de achitare a rentei in care acesta incă era viu.
Astfel, dacă plata rentei, unde perioada o constituia luna calendaristică, a fost
stabilită in avans pentru data de 5 a fiecărei luni, iar unul din credirentieri a
decedat la data de 1 şi plata respectiv nu a fost făcută, atunci credirentierul
achită această plată integral celorlalţi credirentieri.

Articolul 851. Plata rentei

(1840)Periodicitatea şi momentul de plată a rentei se stabilesc prin acordul

părţilori, luandu-se in considedraţie forma rentei.
(1841)Renta viageră se plăteşte in avans.
(1842)Renta in bani se plăteşte in avans pentru trei luni dacă in contract
nu este prevăzut altfel. Pentru alte forme de rentă, termenul de plată in
avans se stabileşte in dependenţă dee caracterul şi de scopul rentei.
(1843)Dacă la inceputul perioadei pentrtu care se plăteşte renta
credirentierul este in viaţăţă, lui trebuie să i se dea integral renta
pentru această perioadă.

(1844)Prezentul articol stabileşte condiţia de plată a rentei. Astfel, părţile la

incheierea contractului dee rentă stabilesc fie o dată concretă a lunii (exemplu:
data de 5 a fiecărei luni), fie o zi concretă (exemplu:prima miercure din lună), fie
o zi determinată de producerea unnui fapt sau act juridic (exemplu: primirea
salariului de către debirentier), fie o altă modalitate, care presupune posibilitatea
credirentierului de a pretinde de la debirentier achitarea rentei intr-un moment
concret dee terminat. Perioada pentru care se achită renta este perioada de timp
care este determinată de părţi sau prin lege pentrtu care debirentierul asigură
credirentierului mărimea intreţinerii. In aceest sens părţile urmează să
stabilească inceputul perioadei şi finele acesteia. In cazul in care aceste momente
nu sunt fixate, inceputul perioadei rentiere constituie momentul din care
contractul produce efecte (in acest sens a se vedea comentariul la aliniatul (2) al
articolului 849 Cod civil). Totodată, este necesar de a nu o confunda momentul de
achitare a rentei cu incecputul sau sfarşitul perioadei rentiere. Astfel, perioada
rentieră poate fi patru săptămani, incepand cu ziua de luni a primei săptămani şi
terminand cu ziua dee duminică a celei de-a patras săptămani, iar momentul de
achitare a rentei poate fi ziua de miercuri a primei săptămani.
In cazul in care părţile nu stabilesc periodicitatea plăţii rentei, aceasta se
achită după regula stabilită in aliniatele (2) şi (3) al prezentului articol, sau părţile pot
stabili o altă modalitate, fie prin modificarea contractului, fie prin intermediul
instanţei de judecată.
(1845)Aliniatul (2) al articolului stabileşte regula conform cărea renta viageră se
achită in avans. Aceasta presupune, că achitarea rentei se face anterior
momentului de incepere a curgerii termenului perioadei rentiere. Aceasta se
argumentează cu faptul, că insăşi scopul incheierii contrtactului de rentă
presupune asigurarea intreţinerii credirentierului. Asigurarea intreţinerii in
contextul incheierii contractului dee rentă presupune disponibilitatea resurselor
financiare sau de altă natură in timpul perioadei rentiere, iar prin urmare de
acestea credirentierul trebuie să dispună la pană a apărea necesitatea de a le
consuma. Totodată, prin faptul, că legislatorul nu stabileşte sancţiunea nulităţii
nerespectării clauzei respective, prin aceasta nu se exclude posibilitatea ca
părţile să stabilească şi o altă condiţie a plăţii rentei viagere, cum ar fi la
inceputul perioadei rentiere sau chiar şi pe parcursul sau la finele acesteia, insă
atunci cand părţile lasă in tăcere această clauză la incheierea contractului se
 aplică regula stabilită de prezentul aliniat.
(1846)Prevededrile aliniatului (3) se aplică deasemenea in cazul in care părţile nu
au ţinut să prevadă in contract care este modul de achitare a rentei. Astfel, in
condiţiile prezentului alineat, renta in bani se achită in avans pentru o perioadă
de trei luni. Această normă odată cu determinarea mărimii plăţii rentei stabileşte
totodată şi perioada rentieră, dacă părţile nun au stabilit-o. In cazul, insă, in care
părţile au stabilit perioada rentieră diferită de trei luni, acest alineat nu
presupune schmbarea acestei perioade, dar cuantumul rentei necesare spre
achitare va fi necesar de calculat pornind de la eventuala mărime a rentei pentru
termenul de trei luni. In acest sens, debirentierul va achita o sumă nu mai mică
decat suma calculată pentrru trei luni, astfel cum, dacă perioada rentieră va
constitui patru luni, pentru a patra lună plata rentei poate fi făcută şi in avans, şi
in alt moment cuprins in cadrul perioadei rentiere.
(1847)Aliniatul (4) stabileşte, că credirentierul din moment ce era in viaţă chiar in
prima zi a perioadei pentru care se achită renta (perioadei rentiere) el beneficiază
de intreaga mărime a rentei. Astfel, debirentierul este obligat să dea renta
integral. Atunci cand plata rentei se face in cadrul perioadei rentiere şi pe
parcursul acecsteia credirentierul a decedat, debirentierul, in limitele cuantumului
rentei neachitate răspunde pentru obligaţiile credirentierului, iar in cazul in care
la contract figurează mai mulţi credirentieri şi aceştea au supraveţuit, respectiv
plata se facec supraveţuitorilor.

Articolul 852. Interdicţia instrăinării bunurilor primite de debirentier

(1848)In timpul vieţii credirentierului, debirentierul nu poate, fără acordul

credirentierului, instrăina, ipoteca sau greva in alt fel bunurile
transmise de persoana care a constituit renta. Nu se admite executarea
silită asupra acestor bunuri pentrtu alte obligaţii ale debirentierului.
(1849)Dacă debirentierului a fost transmis un bun imobil, interdicţiile
stipulate in aliniatul (1) se inscriu in registrul bunurilor imobile.

(1850)Articolul 852 stabileşte clauza de inalienabilitate a bunurilor transmise de

către credirentier debirentierului. Astfel, debirentierul, deşi dobandeşte dreptul de
proprietate asupra bunulului trasnsmis de către credirentier, dreptul de
proprietate este grevat cu inalienabilitate. Se argumentează acest fapt prin
efectele eventualei rezilieri a contractului de rentă, care presupun restituirea
bunurilor de către debirentier credirentierului. Deasemenea se exclude şi o
altcareva grevare a dreptului de proprietate, care ar presupune eventuala
instrăinare a acestor bunuri. Prin urmare, se exclude sechestrarea, gajarea,
arenda cu pactul de răscumpărare, transmisiunea in leasing etc. La fel se exclude
posibilitatea urmăririi silite a acecstor bunuri pentru obligaţiile debirentierului.
Unica modalitate după care debirentierul le poate transmite altei persoane este
moştenirea.
Totodată legislatorul stabileşte o excepţie după care debirentierul este in
posibilitate de a efectua instrtăinarea bunurilor primite in baza contractului de rentă
de la credirentier. Aceasta poate avea loc in cazul in care credirentierul dă acordul cu
privire la instrăinarea bunului transmis debirentierului. Este importtant de reţinut, că
acordul cu privire la instrăinarea bunului transmis ce urmează să-l dea
credirentierul nun poate fi exprimat la incheierea contractului de rentă. Acesta
urmează a fi exprimat la momentul inaintării cererii de către debirentier. Totodată, in
contractul de rentă părţile nu pot stipula obligaţia credirentierului de a nu exprima
dezacordul referitor la instrăinarea bununlui de către debirentier, aceasta fiind lovită
de nulitate.
 După regula generală, acordul credirentierului urmează a fi făcut in formă
scrisă in cadrul procedurii notariale.
(1851)In cazul in care obiectul transmis de către credirentier constituie un bun
imobil, grevarea dreptului de proprietate cu clauza inalienabilităţii este supusă
inregistrării in registrul bunurilor imobile. Inregistrarea acesteia are loc odată cu
inregistrarea dreptului de proprietate asupra bunului imobil in baza prevederilor
contractului de rentă. Pentru inregistrarea acestei grevări, nu este necesar
dedpunerea unei cecreri suplimentare. Registratorul oficiului cadastral teritorial,
pornind de la conţinutul contractului, efectuiază inregistrarea grevării din oficiu.
Totodată, pornind de la faptul, că in cazul in care credirentierul a dat acordul de
instrăinare a bunului, spre exemplu prin vanzare-cumpărare, transmisiunea dreptului
de proprietate asupra bunului de la debirentier-vanzător către cumpărătorul bunului
are loc doar in momentul inregistrării bunului imobil, şi registratorul oficiului
cadastral teritorial, in cazul existenţei unei inscrieri in registrul bunurilor imobile
despre existenţa clauzei de inalienabilitate este in drept de a refuza inregistrarea
dreptului in baza uunui contract nou-incheiat, cumpărătorul, pe langă contractul de
vanzare-cumpărare va prezenta registratorului oficiului cadastral teritorial şi acordul
in scris a credirentierului dat debirentierului. Prin urmare in cazul instrăinării de către
dedbirentier a unui bun imobil, acesta va cerea de la credirentier confirmarea in scris
a acordului in cel puţin două exemplare, dintre care unul se va prezenta notarului, iar
al doilea se va prezenta cumpărătorului.

Articolul 853. Schimbarea formei de plată a rentei

In contractul de plată a rentei in natură, părţile pot conveni asupra

inlocuirii acesteia cu o sumă de bani plătită periodic.

Dispoziţia articolului 853 presupune posibilitatea părţilor la contractul de rentă

in natură de a modifica forma de plată a rentei printr-o sumă de bani plătită periodic.
Aceasta presupune, că părţile realizează modificarea contractului de rentă prin care
stabilesc posibilitatea debirentierului de a achita credirentierului renta in bani. In
baza prezentului articol, la schimbarea formei de plată a rentei nun se procedează la
modificarea cuantumului rentei, astfel cum suma pe care o stabilesc părţile urmează
a fi raportată la valoarea bunurilor la care se obliga debirentierul pană la modificarea
contractului. In cazul in care, insă părţile stabilesc o sumă la care se obligă
debirentierul, diferită de valoarea bunurilor care constituiau obiectul plăţii, atunci se
va considera că părţile, odată cu modificarea formei de plată a rentei, au modificat şi
cuantumul acesteia.
In ce priveşte forma contractului de modificare, se aplică regula generală,
conform cărea forma cerută pentru incheierea contractului de rentă este cerută şi
pentru modificarea acestuia.
Totodată, este necesar de ţinut cont de faptul, că şi in cazul contractului de
rentă in bani, părţile pot proceda la modificarea formei de plată a rentei in bunuri,
condiţiile fiind aceleaşi.

Articolul 854. Păstrarea obligaţiei in cazul pierderii ori deteriorării

fortuite a bunului

Obligaţia debirentierului nu se stinge prin pieirea ori deteriorarea

fortuită a bunului care i-a fost transmis in legătură cu constituirea rentei.

Pornind de la idea, că conceeptual scopul principal al incheierii contractului de

rentă constituie asigurarea intrreţinerii credirentierului, iar contraprestaţia
credirentierului faţă de debirentier poartă caracter facultativ, legislatorul stabileşte,
că in cazul in care bunul transmis debirentierului de către credirentier piere sau se
dedteriorează fortuit, debirentierul prelungeşte a fi obligat să plătească renta, in
aceleaşi condiţii ca şi pană la pieirea sau deteriorarea bunului.
Prin peire sau deteriorare fortuită se are in vedere orice intervenţie cat de
origine umană atat şi de altă natură, capabilă să ducă la imposibilitatea utilizării de
mai departe a bunului fără ca să fi fost prezentă culpa uneia din părţi la contract. In
situaţia in care se constată culpa uneia din părţi la contract se aplică prevederile
articolului 856 Cod civil. Deasemenea nu poate fi considerat caz fortuit pieirea
bunului din culpa terţei persoane in favoarea cărea s-a constituit renta. In asemenea
caz se consideră pieire a bunului din culpa intreţinutului, şi la fel se aplică
prevededrile articolului 856 Cod civil.

Articolul 855. Contestarea contractului dee rentă

(1852)Contractul de rentă poate fi contestat de terţul care are dreptul de a

fi intreţinut de cel obligat la plata rentei dacă acesta, din cauza rentei,
nu-şi poate indeplini obligaţiile faţă de terţ. In cazul rezilierii
contractului, bunul dat de cel care a constituit renta se intoarce la
acesta.
(1853)Debirentierul nu poate pretindee credirentierului intoarcerea
ratelolr plătite.

(1854)Presupunand faptul, că renta apare drept un contract la executarea căruia

debirentierul işi micşorează patrimoniul său prin sporirea patrimoniului
credirentierului, iar in unele cazuri poate să beneficieze şi de o careva sporire, dar
care nu este neapărat să fie echivalentă cu cea a credirentierului, pot fi cazuri
cand debirentierul nu este in stare să asigure in deplină măsură intreţinerea
tuturor persoanelor care au dreptul la o aşa intreţinere. Din categoria acestor
persoane fac parte copiii minori ai debirentierului (articolul 57, 74 Codul familiei),
copiii majori, dar inapţi de muncă ce necesită intreţinere (articolul 74 Codul
familiei), părinţii incapabili de muncă, faţă de care debirentierul are obligaţia de
intreţinere (articolul 80 Codul familiei), părinţii vitregi inapţi de muncă (articolul
89 Codul familiei), soţul (articolul 82 Codul familiei), fostul soţ a debirentierului,
dar care după legislaţia familiei este in drept de a primi intreţinere (articolul 83
Codul familiei), fraţii şi surorile minori ai dedbirentierului, care necesită intreţinere
materială şi care părinţii nu o pot acorda (articolul 86 Codul familiei), nepoţii de
pe copii ai debirentierului in condiţiile stabilite de articolul 87 Codul familiei,
bunicii debirentierului, in condiţiile articolului 88 Codul familiei, educatorii
debirentierului in condiţiile articolului 90 Codul familiei, precum şi alţi
credirentieri, care işi asigură in aşa fel exercitarea dreptului la intreţinere apărut
in baza contractului incheiat anterior momentului de incheiere a contractului de
rentă contestat.
Contestarea contractului de rentă nu presupune neapărat adresarea in
instanţa de judecată a terţei persoane interesate. Aceasta se adresează intr-o formă
scrisă sau in altă formă care ar asigura opozabilitatea cerinţelor către una din părţile
la contractul de rentă, acordand un termen rezonabil pentru primirea deciziei, cu
ulterioara inştiinţare. In cazul in care părţile la contractul de rentă benevol nu
realizează rezilierea contractului, persoana terţă interesată se poate adresa in
instanţa de judecată.
Pornind de la faptul, că incapacitatea intreţinătorului-debirentier este
continuă, dreptul de a inainta cerere in judecată nu este supus prescripţiei. Mai mult
decat atat, atunci cand incapacitatea de intreţinere a intreţinătorului-debirentier
incetează, persoana terţă ce beneficiază de intreţinere pierde dreptul de a contesta
contractul de rentă. In acest caz aceasta poate cere doar despăgubiri din partea
intreţinătorului.
In cazurile in care calitatea de persoană terţă ce are dreptul la intreţinere o
are minorul sau persoana limitată in capacitatea de exerciţiu, cererea de contestare
a contractului de rentă o are reprezentanţii legali ai acesteia sau organul de tutelă şi
curatelă, precum şi procurorul (articolul 53 Codul familiei).
Drept rezultat al cănstatării incapacităţii de intreţinere a intreţinătorului-
debirentier, se procedează la rezilierea contractului de rentă. In cazul in care o
persoană terţă ce beneficiază de intreţinerea intreţinătorului-debirentier, inaintează
uneia din părţile la contractul de rentă cererea de contestare. In asemenea caz,
părţile la contractul de rentă pot decide rezilierea contractului. Pornind de la faptul,
că contractul ded rentă este irevocabil, in cazul in care unna din părţile contractante
refuză rezilierea acestuia, cealaltă parte poate cere rezilierea contrractului prin
intermediul instanţei de judecată, chemand de partea sa in calitate de coreclamant
terţa persoană care beneficiază de intreţinere din partea intreţinătorului-debirentier.
In cazul in care terţa persoană care beneficiază de intrreţinere din partea
intreţinătorului-debirentier nuu se prezintă in instanţă in calitate de coreclamant,
temeiul rezilierii este exclus. (de perfectat)
(1855)Drept rezultat al rezilierii contractului de rentă ca urmare a incapacităţii de
intreţinere a intreţinătorului-debirentier bunul transmis deebirentierului se
restituie credirentierului. Credirentierul nu este obligat a restitui debirentierulkui
prestaţiile acordate de către acesta.

Articolul 856. Rezilierea contractului de rentă

(1856)Atat debirentierul, cat şi credirentierul are dreptul de a cere

rezilierea contractului de rentă dacă, in urma neexecutării obligaţiilor
sau din alte motive temeinicec, continuarea acestor raporturi nu mai
este posibilă.
(1857)In urma rezilierii contractului de rentă, bunul trransmis in legătură
cu constituirea rentei este restituit. Prestaţia efectuată de către
debirentier nu este restituită dacă in contract nu este prevăzut altfel.

(1858)După prevederile prezentului articol posibilitatea părţilor de a induce

rezilierea contractului de rentă se stabileşte pentru următoarele cazuri:
(1859)In cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor de către
una din părţi la contract. Această neexecutare sau executare necorespunzătoare
poate aparţine cat credirentierului (intarzierea trransmiterii bunului sau
netransmiterea acestuia), atat şi debirentierului (achitarea cu intarziere a rentei,
achitarea incompletă a cuantumului rentei, neachitarea rentei, instrtăinarea
bunului primit ded la credirentier fără acordul acestuia etc.);
(1860)In cazul survenirii incapacităţii de intreţinere a debirentierului, care se
manifestă prin imposibilitatea acestuia de a achita renta. Situaţia de incapacitate
de achitare a rentei poate aprea drept rezultat al pierderii de către debirentier a
locului de muncă sau a sursei de venit (incetarea activităţii de antreprenoriat),
imposibilitatea de a obţine venite pentru achitarea rentei in virtutea privării de
libertate in baza unei hotărari a instanţei de judeecată etc. Este necesar de
menţionat, că incapacitatea de achitarea a rentei presupune un caracter
perpetuu. Astfel, privarea ilegală de libertate, care are drept urmare neachitarea
rentei sau intarzierea achitării salariului la locul de muncă a debirentierului,
blocarea contului bancar, precum şi alte intervenţii a terţelor persoane, care
poartă caracter vremelnic nu constituie o incapacitate de achitare a rentei.
(1861)In cazul dobandirii capacităţii credirentierului de a se intreţine prin
 dobandirea capacităţii de muncă sau a unei surse de venit neexistentă pană la
acel moment. Este neceesar, insă, de ţinut cont de faptul, că legislatorul nu leagă
incheierea conrtactului de rentă de incapacitatea de muncă a credirentierului,
astfel cum calitatea de credirentier o poate avea şi o persoană cu capacitate
completă de muncă. In acest sens, dobandirea de către credirentierul incapabil de
muncă a capacităţii de muncă poate constitui temei pentru rezilierea contractului
doar dacă acaesta o prevede in mod expres contractul de rentă sau dacă părţile
benevol au convenit asupra rezilierii drept urmare a survenirii a unei aşa fel de
imprejurări, precum şi in cazul in care, după scopul contractului de rentă este
destul de clar, că debirentierul exclude posibilitatea de a achita renta dacă
credirentierul dobandeşte capacitate de muncă;
(1862)In cazul contestării contractului de rentă in condiţiile articolului 855 Cod civil;
(1863)In cazul in care părţile benevol au convenit asupra rezilierii contractului de
rentă, chiar dacă nu sunnt prezente temeiurile prevăzute in cazurile indicate mai
sus;
Este necesar de menţionat, că rezilierea contractului de rentă poate fi
considerată că s-a realizat atunci cand ambele părţi benevol au incheiat acord cu
privire la rezilierea contractului de rentă sau cand hotărarea instanţei de judecată cu
privire la rezilierea contractului a devenit definitivă.
(1864)Efectul principal al rezilierii contractului constituie incetarea executării
obligaţiilor contractuale de către părţi. In ce priveşte rezilierea contractului de
rentă, aceasta este o reziliere cu efecte rezolutorii. Astfel, prestaţiile oferite
credirentierului de către debirentier nu se restituie, iar bunul transmis de către
credirentier debirentierului se restituie credirentierului. Totodată, atunci cand
rezilierea contractului este rezultat al culpei credirentierului, precum şi in cazul in
care contractul prevede aeasta, debirentierul poate pretinde la restituirea
prestaţiei oferite credirentierului. In acest caz, debirentierul poate pretinde la
restituirea prestaţiei in limitele culpei credirentierului.
In cazul in care in timpul executării contractului bunul transmis debirentierului
de către credirentier a fost deteriorat sau in cazul peirii acestuia, dacă aceasta a avut
loc din culpa debirentierului, debirentierul este obligat să restituie credirentierului
valoarea acestui bun. Dacă deteriorarea sau peirea bunului a avut loc din culpa
credirentierului, debirentierul este exonerat de la obligaţia de restituire a bunului.
In cazul in care bunul a fost deteriorat sau a pierit fortuit, deebirentierul este
exonerat de la obligaţia restituirii bunului.

Articolul 857. Stipularea caracterului insesizabil al rentei

Prin contractul de rentă se poate stipula caracterul insesizabil al

rentei numai in cazul in care a fost sonstituită cu titlu gratuit.

Prin conţinutul prezentului articol, se stabileşte faptul, că atat renta cu titlu

oneros, cat şi renta cu titlu gratuit poate constitui obiect de urmărire a creditorilor
credirentierului. Astfel, pentru obligaţiile asumate de către credirentier, acesta poate
duce răspundere şi in limitele rentei. Totodată, prin prezentul articol se stabileşte, că
in cazul rentei gratuite, părţile pot stabili caracterul insesizabil al acesteia. Totodată,
credem, că pornind de la mărimea rentei şi natura obligaţiei pentrtu care s-ar cere
sesizarea rentei, in unele cazuri judecata ar putea stabili posibilitatea urmăririi unei
părţi ai rentei. Este vorba de cazul in care valoarea obligaţiei este esenţialmente mai
mică decat mărimea rentei, iar prin urmare urmărirea respectivei sume nu ar leza
scopul constituirii rentei. Totodată, considerăm, că această situaţie, cu titlu de
excepţie, s-ar aplica doar la obligaţiile de intreţinere a persoanelor inapte de muncă,
a copiilor minori, precum şi in alte cazuri.
Articolul 858.Consecinţele decesului debirentierului

(1865)In caz de deces al debirentierului, obligaţia lui trece la succesorii

care au moştenit bunul.
(1866)Dacă succesorii renunţă la bun, aceesta este transmis
credirentierului. Prin aceasta contractul incetează.

(1867)Prevederile prezentului articol se aplică doar in cazul incheierii contractului

de rentă cu titlu oneros, iar mai mult decat atat, doar in cazul in care bunul
transmis de către credirentier deebirentierul exista la momentul deschiderii
moştenirii (decesul debirentierului). In acest sens, doar atunci, cand credirentierul
a transmis un bun, şi bunul nu era consumptibil, nu a fost deteriorat sau nu a
pierit fortuit, şi dacă moştenitorii debirentierului au acceptat moştenirea acecstui
bun, credirentierul, continuă să beneficieze de plata rentei. Calitatea de
debirentier in aşa caz o obţine moştenitorii deebirentierului decedat. Specificul
constă in aceia, că atunci cand obligaţia de plată a rentei a fost trransmisă prin
moştenire la două sau mai multe persoane, acestea succed această obligaţie in
valoare proporţională mărimii patrimoniului moştenit. Astfel, dacă la moştenirea
paterimoniului debirentierului au venit trrei persoane, credirentierul va putea cere
achitarea rentei de la fiecare in parte, in mărimea raportată la cota-parte
moştenită. Totodată, la cazul respectiv, achitarea rentei nu se limitează cu
valoarea bunului moştenit, dat fiind faptul, că moştenitorii debirentierului nu
răspund din contul averii moştenite pentrru pasivele deebirentierului, ci
dobantesc efectiv calitatea de debirentier. Astfel, dacă, spre exemplu, renta este
viageră şi cu titlu oneros, bunul transmis debirentierului valorează 50000 lei,
cuantumul lunar al rentei constituie 1000 lei şi moştenitorul acceptă moştenirea
bunului, aceasta nu va insemna că peste patru ani şi două luni moştenitorul va
inceta achitarea rentei – el va achita renta pană la dedcesul credirentierului, chiar
şi peste zece ani.
(1868)In cazul, insă, in care moştenitorii debirentierului in condiţiile articolului 1527
Cod civil nu au acceptat moştenirea bunului, acest bun este restituit
credirentierului. In pofida faptului că bunul a constituit patrimoniul debirentierului
decedat, asupra aceestor bunuri nu se aplică regimul articolului 1515 Cod civil, in
ce priveşte patrimoniul vacant. Temei pentru redobandirea dreptului asupra
bunului in cauză va constitui contractul de rentă şi confirmarea făcută de către
notar despre faptul, că succesiunea este vacantă. In cazul in care reprezentantul
statului depune cerere de eliberare a certifiactului asupra moştenirii vacante,
acesta va exclude din patrimoniul vacant bunul ce urmează a fi transmis
credirentierului şi va asigura inregistrarea dreptului, dacă aeasta este stabilit de
lege.

Capitolul VI
COMODATUL

Articolul 859. Contractul de comodat

(1869)Prin contract de comodat o parte (comodant) da cu titlu gratuit un

bun in folosinţa celeilalte părţi (comodatar), iar aceasta se obliga sa
restituie bunul la expirarea termenului pentru care i-a fost dat.
(1870)Contractul de comodat poate prevedea compensarea de către
comodatar a uzurii bunului.
1.Este un contract real, deoarece pentru incheierea lui fiind necesar atat realizarea
acordului de voinţă, cat şi predarea (tradiţiunea) bunului care formează obiectul
contractului. In genere, in materia contractelor reale predarea bunului este necesară
pentru inseşi formarea contractului, ea nefiind o obligaţie izvorată din contract, cum
are loc in contractele consensuale. In acest context este greu explicabilă stipularea
din art.860 p.2 CC care stabileşte obligaţia de reparare a prejudiciului de către
comodant in caz de neonorare a obligaţiei de transmitere a bunului.
De regulă este un contract unilateral, deoarece din momentul incheierii naşte
obligaţii numai pentru comodatar, insă pe parcursul executării contractului se pot
naşte obligaţii şi in sarcina comodantului, dar asemenea obligaţii nu se nasc din
contract si din cauze extracontractuale (gestiunea de afaceri, sau delictul civil).
Este un contract cu titlu gratuit. Acest caracter rezultă expres din art. 859 CC: ”o
parte (comodant) dă cu titlu gratuit un bun in folosinţa”. Anume acest caracter este
unul esenţial care dă posibilitate de a face o distincţie clară dintre comodat şi
locaţiune, deoarece dacă contractul de comodat presupune o remuneraţie din partea
comodatarului pentru folosinţa bunului asemenea contract va fi unul de locaţiune ci
nu comodat. Gratuitatea contractului nu se opune insă stipulării in contract a unei
sume de bani care ar reprezenta echivalentul uzurii suferite de lucru din cauza
folosinţei. Asemenea afirmaţie şi-a găsit expresie in p.2 al art.859 CC care indică că
„contractul de comodat poate prevedea compensarea de către comodatar a
uzurii bunului.” Imprimarea caracterului oneros comodatului ar fi examinat ca un
nonsens juridic. Un contract translativ de folosinţă şi nu translativ de proprietate.
In temeiul contractului comodatarul dobandeşte numai dreptul de folosinţă, devenind
un simplu detentor precar, obligat la inapoierea lucrului. Aceste caractere juridice
indică faptul că institutul locaţiunii urmează a fi pus la baza reglementării tuturor
obligaţiilor translative de folosinţă, deoarece in el se conţin norme unificate,
generate de specificul juridic al acestor categorii de obligaţii, indiferent de caracterul
lor oneros sau gratuit. Legislatorul expres nu stabileşte legătura dintre locaţiune şi
comodat, dar esenţa obligaţiei ne sugerează ideea aplicării faţă de raporturile de
comodat a acelor norme despre locaţiune, care sint condiţionate de transmiterea
bunurilor in folosinţă temporară şi asupra cărora nu influenţează onerozitatea
raportului juridic.
Comodatul poate avea ca obiect numai bunurile nefungibile, individual determinate,
deoarece ele urmează a fi restituite in natură, in individualitatea lor. Bunurile
nefungibile sunt acelea care in executarea unei obligaţii nu pot fi inlocuite cu altele
trebuind predate in natură, iar lucrurile neconsuptibile sunt acelea care pot fi folosite
in mod repetat fără consumarea substanţei. Caracterul nefungibil al bunurilor poate
rezulta din voinţa părţilor, fiind posibil ca bunuri fungibile prin natura lor să fie
considerate de părţi ca nefungibile (ex: o cantitate de mere sunt intrebuinţate nu
pentru consumaţie ci pentru a oforma standul la o expoziţie) In aceste cazuri bunurile
contractate sunt utilizate conform unei destinaţii speciale prevăzute de părţi. La fel
obiect al contractului poate fi orice bun mobil sau imobil in măsura in care
transmiterea folosinţei nu este interzisă prin norme speciale ori permisă numai in
anumite condiţii.

Articolul 860. Raspunderea comodantului

(1) Comodantul poarta raspundere numai pentru intentie sau culpa

grava.
(2) In cazul in care comodantul nu executa obligatia de a da bunul,
comodatarul poate cere doar repararea prejudiciului.
(3) Daca a ascuns cu viclenie viciile bunului transmis in folosinta
gratuita, comodantul este obligat sa repare comodatarului prejudiciul
cauzat astfel.

1. Raspunderea comodantului survine doar pentru acţiunile de executare a

contractului, care se produc cu intentie sau culpa grava. Celelalte categorii ale culpei
comodantului nu duc la răspunderea acestuia. Din conţinutul prezentului aliniat
reiese că comodantul, fiind proprietarul bunurilor, răspunde pentru daunele cauzate
terţilor persoane in rezultatul folosirii lor. In calitate de temeiuri pentru exonerare de
la răspundere pot servi acţiunile cauzatoare de daune, produse cu intenţie sau
neglijenţă ale comodatarului sau ale persoanelor care deţin aceste bunuri cu acordul
lui. Sarcina probaţiunii in acest caz este a comodantului.
2. Ca urmare a neexecutгrii obligaţiei de a transmite bunul (refuzul), comodatarul
este limitat in drepturile sale, in comparaţie cu cele ale locatarului (Art.884), care
prevăd doar repararea prejudiciului. El poate cere doar repararea prejudiciului real,
fără a pretinde la repararea venitului neobţinut.
3. Comodantul răspunde pentru viciile bunului transmise in folosinţa gratuita, in
cazurile cand le-a ascuns cu viclenie (din intenţie sau culpă gravă) la momentul
semnării contractului. Pentru celelalte categorii de vicii, despre care comodantul n-a
ştiut la momentul incheierii contractului, răspunderea comodandului nu survine.

Articolul 861. Uzura bunului

Comodatarul nu poarta răspundere pentru modificarea sau inrautatirea

starii bunului daca aceasta survine in urma folosirii lui in conformitate cu
destinaţia stabilita in contract.

1. Comodatul este un contract esenţialmente gratuit. In cazul in care in contract

părţile ar stipula o contravaloare pentru folosinţa bunului, nu am mai fi in prezenţa
comodatului, cu a unui contract de locaţiune. Din caracterul esenţialmenete gratuit al
contractului rezultă că comodatarul nu este obligat să plătească nici contravaloarea
uzurii bunului rezultată din folosirea acestuia conform destinaţiei specificate.
Gratuitatea contractului nu este inlăturată dacă părţile ar conveni ca comodatarul să
plătească – pe parcursul executării contractului sau la finele acestuia – o anumită
sumă de bani ce ar reprezenta contravaloarea uzurii bunului folosit. Suportarea
contravalorii uzurii de către comodatar nu transformă comodatul intr-un contract cu
titlu oneros, ci reprezintă o concretizare a obligaţiei de restituire a bunului in starea
in care a fost predat.

Articolul 862. Obligatiile comodatarului

(1) Comodatarul trebuie sa pastreze si sa ingrijească bunul cu

diligenta unui bun proprietar si sa-l foloseasca numai in scopul stabilit in
contract sau determinat prin natura bunului.
(2) Comodatarul este ţinut sa suporte cheltuielile necesare folosinţei
bunului. Comodatarul poate cere compensarea cheltuielilor extraordinare,
necesare si urgente pe care a fost nevoit sa le faca pentru conservarea
bunului.
(3) Comodatarul nu poate da bunul in folosinţa unor terţi decit cu
acordul comodantului.

1. Obligaţia de conservare este prevăzută in al.1 al articolului comentat şi impune

comodatarul „sa păstreze si sa ingrijească bunul cu diligenta unui bun
proprietar”. Comodatarul este obligat să conserve bunul chiar cu mai multă grijă
decat lucrurile sale, deoarece contractul este incheiat in interesul său.
2. Comodantul va fi obligat la compensarea cheltuielilor extraordinare, necesare si
urgente pe care a fost nevoit sa le facă pentru conservarea bunului. Justificarea
acestei obligaţii se găseşte fie in gestiunea de afaceri, fie in imbogăţirea fără justă
cauză prevăzute de Cartea III, Cap. 32 şi 33 CC.
Această obligaţie reiese din p.2 al art. 862 CC care prevede că comodatarul este ţinut
sa suporte cheltuielile necesare folosinţei bunului. Comodatarul nu are dreptul de a
cere restituirea acestor cheltuieli de la comodant, acestea fiind un accesoriu al
folosinţei.
Obligaţia de a folosi lucrul potrivit destinaţiei la fel este prevăzută de art. 862 in
temeiul căruia comodatarul trebuie să folosească bunul numai in scopul stabilit de
contract sau determinat prin natura bunului sub sancţiunea reparării prejudiciului
cauzat in caz de neexecutare a acestei obligaţii. Folosinţa abuzivă a bunului
imprumutat justifică şi trecerea riscului pieirii fortuite a bunului asupra
comodatarului, precum şi rezilierea contractului din partea comodantului pentru
neexecutarea culpabilă de obligaţii.

Articolul 863. Raspunderea comodatarului

(1) Daca comodatarul nu-si indeplineste obligatiile stipulate la

art.860, comodantul poate cere imediat restituirea bunului si reparatia
prejudiciului cauzat.
(2) In caz de neexecutare a obligatiilor stipulate la art.860,
comodatarul raspunde si pentru cauza neimputabila lui (cazul fortuit)
daca nu dovedeste ca prejudiciul ar fi survenit chiar daca el si-ar fi
indeplinit obligatiile. Aceasta regula se aplica si in cazul in care
comodatarul nu restituie bunul in termen.
(3) Daca mai multe persoane au luat impreuna cu imprumut acelasi bun,
ele poarta raspundere solidara fata de comodant.

1.Comodatarul va răspunde pentru deteriorarea sau distrugerea bunului dacă este

culpabil de acest fapt. Daca mai multe persoane au luat impreuna cu imprumut
acelaşi bun, adică in cazul pluralităţii de comodatari, ele poarta răspundere solidara
fata de comodant.
Comodantul nu are obligaţia de a-l despăgubi pe comodatar pentru daunele
provocate de viciile lucrului. Art. 860 instituie principiul răspunderii comodantului
numai pentru intenţie sau culpa grava, adică dacă comodantul a ascuns cu viclenie
viciile bunului transmis in folosinţa gratuita, el este obligat sa repare
comodatarului prejudiciul cauzat astfel. Astfel obligaţia dată este de natură delictuală
izvorată dintr-un fapt ilicit al comodantului.
2.De regulă riscul pieirii fortuite a bunului imprumutat este suportat de comodant in
calitate de proprietar, comodatul nefiind un contract translativ de proprietate.
Reieşind din art.863 CC in caz de neexecutare a obligaţiilor stipulate la art. 862 adică
obligaţiile stipulate mai sus, comodatarul va răspunde pentru cauza neimputabilă lui
(cazul fortuit) daca nu dovedeşte ca prejudiciul ar fi survenit chiar daca el şi-ar fi
indeplinit obligaţiile sale.
3. Pentru folosire gratuită a bunurilor de către mai mulţi comodatari, legea a impus
survenirea răspunderii solidare a lor, fapt ce asigură comodantului un mecanism
juridic sigur, pentru restituirea bunurilor transmise sau a valorii lor.

Articolul 864. Obligaţia de restituire a bunului

(1) Comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului

contractului de comodat, bunul primit in folosinta gratuita.
 (2) In cazul in care contractul de comodat nu are stabilit un termen,
comodatarul este obligat sa restituie bunul la sfirsitul valorificarii lui in
scopul mentionat in contract. Comodantul poate cere restituirea bunului
mai devreme daca a trecut o perioada suficienta pentru valorificarea
lui.
(3) Daca termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit in baza
scopurilor de utilizare a bunului, comodantul este in drept sa ceara
restituirea bunului in orice moment.

1.Reieşind din art.864 CC comodatul poate fi incheiat atat pe un anumit termen

stabilit la acordul părţilor, cat şi fără indicarea termenului. In acest context termenul
nu este o condiţie esenţială a contractului.
2.Restituirea bunului apare ca una din principalele obligaţii care reiese din esenţa şi
natura comodatului. Ea este expres prevăzută atat in definiţia legală a comodatului
din art.859 cat şi in art.864 intitulat „Obligaţia de restituire a bunului” in temeiul
căruia comodatarul este obligat sa restituie, la expirarea termenului contractului
de comodat, bunul primit in folosinţa gratuita. In cazul in care contractul de comodat
nu are stabilit un termen, comodatarul este obligat sa restituie bunul la sfarşitul
valorificării lui in scopul menţionat in contract. Comodantul poate cere restituirea
bunului mai devreme daca a trecut o perioada suficienta pentru valorificarea
lui. Daca termenul contractului de comodat nu poate fi stabilit in baza scopurilor de
utilizare a bunului, comodantul este in drept sa ceara restituirea bunului in orice
moment.
In lumina acestei obligaţii, care este conformă principiului executării in natură a
obligaţiilor de a face, comodatarul nu poate oferi, iar comodantul nu poate cere un
alt lucru sau echivalentul in bani a bunului transmis in folosinţă, dacă restituirea in
natură este posibilă. Dacă lucrul a fost deteriorat din culpa comodatarului el este
obligat să-l repare şi să-l restituie in natură. Restituirea se face comodantului,
reprezentanţilor sau moştenitorilor săi, la locul stabilit de contract sau la locul
domiciliului comodantului. O dată cu restituirea lucrului se vor restitui şi fructele
acestuia.
3. De obicei, reieşind din practica contractuală contractul de comodat se incheie
ţinand cont de durata de amortizare a bunurilor, precum şi a scopurilor de utilizare a
lor. Insă legea permite la acordul părţilor atat stabilirea unui anumit termen, cat şi
neindicarea termenului concret. Din acest motiv, comodantul poate in orice moment
sa ceara restituirea bunului, ceea ce ar insemna realizarea dreptului său dispoziţie
asupra bunului. Acest drept nu este condiţionat de o eventuală incălcarea de către
comodatar a obligaţiilor contractuale, şi nu reprezintă rezilierea unilaterală a
contractului. Comodantul nu este investit cu dreptul de reziliere unilaterală a
contractului, deaceea el poate cere rezilierea contractului numai in temeiul Art. 886
Cod Civil.

Articolul 865. Retentia bunului

Comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele fata

de comodant, cu excepţia creantelor privind cheltuielile extraordinare,
necesare si urgente făcute pentru conservarea bunului.

1.Comodatarul are un drept de retenţie asupra lucrului pană la plata de către

comodant a cheltuielilor extraordinare, necesare şi urgente făcute pentru
conservarea bunului. Această declaraţie este expres prevăzută in art. 865. care
indică că comodatarul nu are dreptul de retenţie a bunului pentru creanţele fata de
comodant, cu excepţia creanţelor privind cheltuielile extraordinare, necesare şi
urgente făcute pentru conservarea bunului.
Comodatarul nu poate reţine bunul imprumutat după expirarea termenului nici chiar
dacă are o creanţă impotriva comodantului, neputind invoca compensaţia ca efect al
stingerii obligaţiilor prevăzută in art. 651-659 CC, deoarece compensaţia operează
numai cand este vorba de datorii reciproce ce au ca obiect bunuri fungibile de
aceeaşi specie. Iar după cum am menţionat comodatul are ca obiect doar bunuri
nefungibile.

Articolul 866. Dreptul de reziliere a contractului de comodat

Comodantul poate rezilia contractul de comodat daca:

a) in virtutea unor circumstanţe neprevăzute, comodantul insusi are
nevoie de bun;
b) comodatarul foloseşte bunul neconform destinaţiei stabilite in
contract, da bunul, fara acordul comodantului, in folosinţă unui terţ sau
supune bunul unui pericol mare, ca urmare a nemanifestarii prudentei
cuvenite;
c) comodatarul a decedat;
d) comodatarul persoana juridica si-a incetat activitatea.

1. Articolul comentat indică atat temeiurile de reziliere anticipată a contractului din

iniţiativa comodantului, cit şi temeiuri de stingere necondiţionată a raporturilor de
comodat.
Primele două formează temeiuri ce ţin de dreptul comodantului, iar ultimele două fac
parte din categoria temeiurilor generale de stingere a obligaţiilor civile (Art.664 Cod
Civil).
Rezilierea in baza temeiului de apariţie a unor circumstanţe neprevăzute, in urma
cărora comodantul insusi are nevoie de bun, presupune existenţa unei situaţii, cand
comodantul purcede la reziliere unilaterală pe motivul unei stringente necesităţi de
bun. Insă acest drept nu trebuie să afecteze interesele legitime ale comodatarului,
mai ales in cazurile cand se stabileşte un raport in termen. Cerinţa de reziliere in
baza unui astfel de temei urmează să se conformeze normelor generale ale Codului
Civil despre stingerea obligaţiilor.
Următoarele trei temeiuri de reziliere indicate in p. b) a articolului comentat sint
analogice cu cele prevăzute in Art.906 Cod Civil (vezi comentariul articolului).
In inţelesul punctelor c) şi d) decesul comodatarului şi a incetării activităţii persoanei
juridice (Art.86 Cod Civil), nu se admite transmiterea drepturilor şi obligaţiilor ce reies
din contractul de comodat in ordinea succesiunii, analogic raporturilor de locaţiune
(Art. 902 Cod Civil).

Capitolul VII
IMPRUMUTUL

Articolul 867. Contrctul de imprumut

(1) Prin contractul de imprumut o parte (imprumutător) se obligă să

dea in proprietate celeilalte părţi (imprumutător) bani sau alte bunuri de
acelaşi gen,calitate şi cantitate la expirarea termenului pentru care i-a fost
dat.
(2) Contractul de imprumut este gratuit dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.

1. Contractul de imprumut reprezintă o inţelegere (acord) conform căreia

imprumutărorul se obligă să dea in prorpietate imprumutatului bani sau alte bunuri
fungibile, iar ultimul se obligă să restituie aceiaşi sumă de bani sau bunuri de acelaş
gen, calitate sau cantitate.
Contractul de imprumut este un contract consensual, fiind valabil incheiat la
momentul realizării acordului de voinţă asupra tuturor condiţiilor esenţiale.
Imprumutul este un contract sinalagmatic, dind naştere la obligaţii reciproce pentru
ambele părţi.
Imprumutul este un contract cu titlu gratuit dacă legea sau contractul nu prevede
altfel.Imprumutul acordat de lombard sau de asociaţiile de economii şi imprumut ale
cetăţenilor este intotdeauna oneros, in virtutea prevederilor legale.
Imprumutul este un contract translativ de proprietate, imprumutatul devenind
proprietarul bunurilor imprumutate şi suportind riscurile pieirii fortuite.
Legislaţia in vigoare prevede posibilitatea acordării imprumutului fără a specifica
destinaţia, precum şi acordarea imprumuturilor cu destinaţie specială. Astfel,
asociaţiile de economii şi imprumut ale cetăţenilor acordă imprumuturi cu destinaţie
specială (Legea privind asociaţiile de economii şi imprumut ale cetăţenilor din 18
februarie 1998). In acest caz imprumutătorul are posibilitatea să supravegheze
utilizarea imprumutului după destinaţie de către imprumutat.
2. Părţile contractului de imprumut sunt imprumutătorul şi imprumutatul.
Deoarece contractul este translativ de proprietate, imprumutătorul trebuie să aibă
capacitatea, respectiv, să indeplinească condiţiile cerute de lege pentru actele de
dispoziţie şi să fie proprietatrul bunului care formează obiectul contractului. In unele
cazuri imprumutătorul trebuie să aibă o calitate specială – Lombard sau Asociaţie de
economii şi imprumut ale cetăţenilor.
Imprumutatul trebuie să aibă capacitatea şi să indeplinească condiţiile cerute de lege
pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin faptul că acesta va fi
obligat, după consumarea bunurilor imprumutate, să restituie din patrimoniul său o
valoare echivalentă.
In cazul imprumutului acordat de lombard calitatea de imprumutat o pot avea numai
cetăţenii Republicii Moldova şi cetăţenii străini, iar Asociaţiile acordă imprumut numai
membrilor săi.
3.Obiectul contarctului il constituie banii sau alte bunuri fungibile.Contractul
de imprumut incheiat cu Lombardul sau asociaţia are ca obiect numai bani.
Lombardul acordă imprumut cu amanetarea anumitor bunuri. Mărimea imprumutului
eliberat cu amanet nu trebuie să fie mai mică de 75% din suma evaluării obiectelor
de uz personal şi casnice amanetate. La amanetarea obiectelor din metale preţioase
imprumutul trebuie să constituie cel puţin 90% din suma evaluării.
4. Preţul denumit dobindă, apare ca element al contractului numai atunci cind
legea sau contractul prevăd plata ei.
5. Codul civil nu conţine reguli speciale cu privire la forma contractului de
imprumut, urmind a fi respectate regulile generale cu privire la forma
convenţiei.Imprumutul acordat de asociaţie se perfectează in scris, iar cel acordat de
lombard – prin intocmirea biletului nominativ de amanet (chitanţa de amanet in
varianta art. 458. Cod civil) indiferent de mărimea sumei acordate.
Recipisa este o dovadă in scris a incheierii contractului de imprumut.
6. Termenul contractului urmează să fie stabilit de către părţi.Dacă in contract
nu este stabilit termen de restituire, imprumutul urmează să fie restituit in decurs de
30 zile din momentul cind imprumutatul a primit inştiinţarea de restituire.
7. In cazul imprumuturilor băneşti predarea cu titlu de imprumut in vederea
incheierii contractului se poate face prin predarea titlului la purtător, prin predarea
carnetului nominalizat pe numele imprumutatului, esenţial este că imprumutatul să
poată dispune de sumele imprumutate din momentul acordării imprumutului.

Articolul 868. Neexecutarea obligaţiei de a da cu imprumut.

In cazul in care imprumutătorul nu execută obligaţia de a da cu imprumut,
imprumutatul poate cere doar repararea prejudiciului cauzat astfel.

1. Imprumutătorul este obligat să transmită imprumutatului bani sau bunurile

conform contractului de imprumut.In cazul in care imprumutătorul nu execută
obligaţia de a da cu imprumut, imprumutatul poate cere doar repararea prejudiciului
cauzat.

Articolul 869. Dobinda in baza contractului de imprumut

(1) In baza contractului de imprumut părţile pot prevedea şi plata

unei dobinzi, care trebuie să se afle intr-o relaţie rezonabilă cu rata de
refinanţare a Băncii Naţionale a Moldovei.
(2) Inţelegerea asupra dobinzii prin care se incalcă dispoziţia alin.1
este nulă.
(3) Se plăteşte dobinda la expirarea fiecărui an pentru perioada
dintre momentul incheierii contractului şi cel al restituirii imprumutului
dacă in contract nu este prevăzut altfel.
(4) In cazul in care imprumutatul nu plăteşte dobinda in termen,
imprumutătorul poate cere restituirea imediată a imprumutului şi a dobinzii
aferente.

1. Imprumutul poate fi nu numai cu titlu gratuit, dar şi cu titlu oneros, care

poartă denumire de imprumut cu dobindă. Dobinda constă de regulă, intr-o sumă de
bani şi reprezintă fructele civile produse de bunul imprumutat.
In cazul imprumutului cu dobindă, contractul are un obiect dublu: bunul imprumutat
şi dobinda.
Pentru ca imprumutul să fie purtător de dobinzi, este nevoie de o clauză in acest
sens, iar dacă nu există clauză, dobinda nu este datorată de drept.
Cuantumul dobinzii trebuie să fie intr-o relaţie rezonabilă cu rata de refinanţare a
Băncii Naţionale a Moldovei.
Dacă părţile au stipulat dobinzi fără să stipuleze cuantumul lor, imprumutatul este
obligat să plătească o dobindă egală cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale a
Moldovei (art.585 CC).
2. Dacă prin contract s-a stabilit o dobindă mai mare decit dobinda maximă
admisă, obligaţia de a plăti această dobindă este nulă de drept.
4. Neachitarea in termen a dobinzii acordă dreptul imprumutătorului, de a
cere restituirea imediată a imprumutului şi dobinzii aferente, inclusiv printr-o cerere
de chemare in judecată.
5.In cazul punerii in intirziere a imprumutatului printr-o cerere de chemare in
judecată, dobinda nu poate fi cerută decit pentru suma restantă la data introducerii
acţiunii, chiar dacă partea din datorie achitată pină in acel moment fusese plătită cu
intirziere.

Articolul 870. Revocarea promisiunii de imprumut

Imprumutătorul are dreptul să renunţe la indeplinirea obligaţiilor in cazul in

care situaţia materială a imprumutatului se inrăutăţeşte substanţial, fapt
ce ar pereclita restituirea imprumutului, chiar dacă inrăutăţirea s-a produs
inainte de incheierea contractului şi a devenit cunoscută imprumutatului
ulterior.
 1. Promisiunea de a contracta sau antecontractul poate fi revocată de
promitent (imprumutătorul) in cazul in care situaţia materială a imprumutatului s-a
inrăutăţit substanţial.
Acest drept i se garantează imprumutătorului chiar şi in situaţia cind inrăutăţirea
stării materiale a imprumutatului s-a produs inainte de incheierea contractului şi a
devenit cunoscută imprumutătorului ulterior.
2. Situaţia materială a imprumutatului urmează de demonstrat prin probe
convingătoare , care ar confirma faptul, că imprumutatul nu ar putea restitui
imprumutul, in caz contrar vor urma consecinţele prevăzute de art.868 Cod civil.

Articolul 871. Restituirea imprumutului

(1) Imprumutatul trebuie să restituie imprumutul in termenul şi in modul

stabilit de contract. Dacă nu au fost stabilite dobinzi, el are dreptul să
restituie imprumutul şi pină la expirarea termenului.
(2) Imprumutatul trebuie să restituie bunuri de calitate şi in cantitatea
bunurilor primite şi nimic mai mult, chiar dacă preţurile au crescut ori au
scăzut.
(3) In cazul in care a imprumutat o sumă de bani, imprumutatul are
obligaţia de a restitui suma nominală primită fără a ţine cont de variaţiile
valorii numerarului.
(4) Dacă in contractul de imprumut nu este stabilit nici termenul de
restituire, nici termenul de preaviz, imprumutul trebuie restituit in decursul
a 30 zile de la data la care imprumutatul a primit cererea de restituire.

1. Principala obligaţie a imprumutatului este de a restitui imprumutul in

termenul şi modul prevăzut de contract.
Imprumutatul este obligat să restituie bunurile imprumutate chiar dacă această
obligaţie nu ar fi prevăzută in inscrisul constatator al contractului, deoarece ea
trebuie să fie inţeleasă ca o consecinţă firească, odată ce se dovedeşte că predarea
s-a făcut cu titlu de imprumut.
Imprumutătorul nu poate cere restituirea imprumutului inainte de termen, dacă
termenul este stabilit in favoarea ambelor părţi ( de exemplu in cazul imprumutului
cu dobindă).
Imprumutul poate fi restituit de către imprumutat şi inainte de expirarea termenului
contractului, dacă nu au fost stabilite dobinzi. Restituirea inainte de termen este
posibilă cu acordul imprumutătorului şi in cazul cind au fost stabilite dobinzi, dacă
imprumutătorul refuză de la dobinzi din momentul executării obligaţiei.
2.La scadenă imprumutatul trebuie să restituie bunuri de acelaşi gen şi aceiaşi
calitate, indiferent de eventuala sporire sau scădere a valorii bunurilor din momentul
incheierii contractului şi acela al plăţii.
3. In cazul imprumutului de bani, la scadenţă trebuie să fie restituită suma
imprumutată, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor, cu excepţia cazului
cind prin acte normative speciale se dispune altfel.
Dacă schimbarea valorii are loc după scadenţă şi după ce debitorula fost pus in
intirziere, se admite reevaluarea a sumei imprumutate, in raport cu indicele de
inflaţie, asupra sumei datorate, plătită cu intirziere.
4. Dacă termenul restituirii nu a fost stipulat, in toate cazurile restituirea nu
poate fi cerută imediată, termenul restituirii fiind de 30 zile de la data primirii de
către imprumutat a cererii de restituire.
5. Obligaţia restituirii imprumutului de către imprumutat se consideră
executată din momentul transmiterii imprumutătorului a sumei de bani, a altor
bunuri sau transferării a sumelor de bani pe contul bancar a imprumutătorului, dacă
altă modalitate nu este prevăzută de contract.
Decontarea sumei băneşti de la contul imprumutatului nu-l eliberează pe imprumutat
de obligaţia de a restitui imprumutul dacă aceste surse băneşti nu au parvenit la
contul imprumutătorului.

Articolul 872. Efectele nerestituirii imprumutului

(1) In cazul in care imprumutatul nu restituie in termen imprumutul,

imprumutătorul poate cere pentru intreaga sumă datorată o dobindă in
mărimea prevăzută la art. 619 dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(2) Dacă in contract este prevăzută restituirea imprumutului in rate şi
imprumutatul nu restituie in modul stabilit nici cel puţin o rată,
imprumutătorul poate cere restituirea imediată a intregului imprumut şi a
dobinzii aferente.
(3) in cazul in care nu poate restitui bunul, imprumutatul trebuie să
plătească valoarea acestuia calculată in funcţie de locul şi timpul execuării
obligaţiei.

1. Dacă legea sau contractul nu prevede altfel, imprumutătorul poate cere

pentru intreaga sumă datorată o dobindă egală cu rata de refinanţare a Băncii
Naţionale a Moldovei in cazul in care imprumutatul nu restituie in termen
imprumutul. Această prevedere a legii este aplicabilă şi in cazul cind in contractul de
imprumut deja este prevăzută plata dobinzii in temeiul al. 1 art. 869 CC. Suma totală
in aşa situaţie constă din: suma imprumutului, dobinzi pentru folosirea imprumutului,
dobinzi pentru nerestituirea imprumutului in termen.
2. Dacă restituirea imprumutului se face potrivit contractului in rate eşalonat
in timp, considerăm că rezilierea se poate face in caz de neplată la termenul stabilit a
ratelor cu dobinzi aferente, după punerea in intirziere a debitorului.
3. Dacă după expirarea termenului prevăzut in contract imprumutatul nu
restituie imprumutul, lombardul este in drept să-şi satisfacă creanţele din valoarea
bunurilor amanetate, in modul prevăzut de art. 458 Codul civil. Din suma incasată de
la vinzarea obiectelor amanetate se achită imprumutul şi dobinda aferentă,
cheltuielile de vinzare, iar partea rămasă se restituie posesorului biletului nominativ
de amanet (pct. 30-31 a Regulamentului).
4. In cazul in care la scadenţă, imprumutatul este totuşi in imposibilitate de a
restitui bunuri de aceiaşi natură, el va face plata in bani, după valoare pe care o au
bunurile la termenul şi in locul unde urma a se face restituirea.

Articoul 873. Efectele nerespectării obligaţiilor de garantare a executării.

In cazul in care imprumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea

restituirii bunului, imprumutătorul poate cere restituirea lui imediată şi a
dobinzii aferente.

1.Dacă imprumutatul nu-şi respectă obligaţiile privind garantarea restituirii

bunului, imprumutătorul este in drept să ceară restituirea imediată a bunului sau a
sumei imprumutului şi a dobinzii aferente.
2. Aceleaşi consecinţe pot surveni şi in cazul pierderii garanţiei restituirii
bunului sau inrăutăţirii condiţiilor asigurării garanţiei in legătură cu unele
circumstanţe pentru care imprumutatul nu poartă răspundere ( spre exemplu
denaţionalizarea obiectului gajat etc.).

Articolul 874. Răspunderea imprumutătorului pentru viciile bunului in

conformitate cu regulile de răspundere a comodantului.

Cheltuielile de conservare a bunului sunt in seama imprumutatului ca

proprietar.

Imprumutătorul este răspunzător de daunele cauzate prin viciile ascunse ale bunului
– cunoscute de el şi necomunicate imprumutatului; la fel ca şi comodatul este lipsit
de importanţă practică, căci bunurile fungibile şi consumtibile numai in mod
excepţional pot provoca daune.

Capitolul VIII
LOCAŢIUNEA

Articolul 875. Contractul de locaţiune

Prin contractul de locaţiune, o parte (locator) se obligă să dea

celeilalte părţi (locatar) un bun determinat individual in folosinţă
temporară sau in folosinţă şi poseisune temporară, iar aceasa se obligă să
plătească chierie.

1. Definiţia locaţiunii conţine elementele principale ale acestui contract, şi

anume: scopul, subiecţii, obiectul, termenul şi chiria.
2. Scopul locaţiunii este folosinţa, sau folosinţa şi posesiunea unui bun, care
aparţine unei alte persoane. Folosinţa bunului constă in aplicarea calităţilor utile ale
bunului. Posesia bunului constă in stăpinirea efectivă a bunului. Mai detaliat despre
posesiune vezi Titlul II, Cartea II a prezentului cod.
3. Subiecţii locaţiunii sunt locatorul şi locatarul. In calitate de locator poate
activa orice persoană fizică sau juridică – subiecţi de drept, care dispun de un bun cu
titlu de proprietate sau in baza altui titlu legal. Locatarul poate fi orice subiect de
drept, care dispune de capacitatea de exerciţiu. Mai detaliat vezi Comentariul la
art.19 şi 61 al prezentului cod.
4. Obiectul locaţiunii poate fi doar un bun determinat individual, care nu este
exclus din circuitul civil. Se consideră determinat individual bunul care, potrivit
naturii sale, se individualizează prin semne, insuşiri caracteristice doar lui. Mai
detaliat vezi comentariul la art.294 al prezentului cod. Nu pot servi ca obiect al
locaţiunii doar unele bunuri in privinţa cărora legislaţia stipulează careva restricţii.
Astfel de restricţii sunt stipulate in Decretul Preşedintelui Republicii Moldova din
06.01.1994 “Cu privire la aprobarea Listelor intreprinderilor şi organizaţiilor de stat,
precum şi a tipurilor de bunuri ale statului, a căror arendă nu se admite”. (Monitorul
Parlamentului Republicii Moldova. 1994, nr.1).
5. O particularitate a acestui contract o constituie folosinţa sau folosinţa şi
posesiunea temporară. Din aceste considerente părţile au obligaţia de a stipula in
contract termenul acestuia. Dat fiind faptul, că Legea nu prevede altceva, in
principiu, prin acordul părţilor locaţiunea poate avea loc şi pe un termen
nedeterminat. Un asemenea contract va fi valabil, dar in caz de litigiu, se pot isca
careva probleme.
6. Locaţiunea este un contract cu titlu oneros. Oobligaţia de bază a locatarului
este achitarea chiriei, care se stabileşte prin acordul comun ale părţilor. La stabilirea
cuantumului chiriei se iau in consideraţie un şir de circumstanţe, cum ar fi: termenul,
obiectul şi componenţa lui, uzura acestuia, intensivitatea folosirii bunului şi altele.
Chiria se stabilesc, de regulă, in bani, dar legislaţia nu interzice şi achitarea ei in
natură sau in alt mod. Dacă obiectul locaţiunii este utilizat pentru fabricarea unui bun
sau prestarea unor servicii, chiria poate fi achitată prin transmiterea unei părţi a
bunului produs sau prin prestarea unor servicii.

Articolul 876. Forma contractului de locaţiune.

(1871)Contractul de locaţiune a unui bun imobil trebuie să fie intocmit in

scris.
(1872)Contractul de locaţiune a unui bun imobil pe un termne ce
depăşeşte 3 ani trebuie inscis in registrul bunurilor imobile.
Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului
faţă de terţ.

1. Acest articol conţine o normă de ordin general cu privire la forma contractului

de locaţiune cind obiectul acestuia este un bun imobil. In acest caz legea cere
forma scrisă a contractului. Din aceste considerente se poate deduce, că pentru
bunurile imobile forma contractului poate fi şi verbală, dar părţile pot conveni şi
altfel.
2. Alte criterii faţă de forma contractului de locaţiune sun stipulate in lege
pentru cazul cind obiectul contractului este un bun imobil, care se dă in chirie pe un
termen ce depăşeşte 3 ani, in acest caz se cere inscrierea contractului in Registrul
bunurilor imobile. Mai detaliat vezi Comentariul la art.art.496-511 al prezentului cod.
Nerespectarea acestei reguli are ca efect inopozabilitatea contractului faţă de terţ.
Prin urmare, acest contract are valoare juridică numai pentru părţile contractului şi
nu poate fi invocat faţă de alte persoane.

Articolul 877. Termenul maxim al contractului de locaţiune

Contractul de locaţiune nupoate fi incheiat pe un termen mai mare de

99 nai.

1. Legea stipulează doar o singură restricţie cu privire la termenul locaţiunii, care

nu poate depăşi termenul de 99 de ani. Prin urmare, părţile pot conveni şi stipula
in contract orice termen in aceşti parametri.
2. La determinarea termenului locaţiuinii se iau in consideraţie unele criterii,
cum ar fi: obiectul contractului, gradul lui de uzare şi starea generală a acestuia,
procentul de amortizare ş.a. De asemenea se ţine cont de interesele părţilor,
perspectivele majorării şi extinderii folosirii şi exploatării bunului, posibilităţile
majorării productivităţii, volumul şi termenele de investiţii, alte momente.

Articolul 878. Caracterisitcele bunului inchiriat

(1873)Locatorul este obligat să predea locatarului bunul in starea

corespunzătoare, conform destinaţiei prin contract, şi să menţină bunul
in această stare pe durata locaţiunii.
(1874)Bunul dat de locator trebuie să fie liber de orice viciu material sau
juridic.
(1875)Bunul este considerat liber de orice viciu material cind are
caracteristicele convenite. Bunul este liber de vicii materiale in cazul in
care poate fi folosit conform destinaţiei stabilite in contract, dacă nu s-
a convenit asupra unor anumite caracterisitce, sau conform destinaţiei
 obişnuite a unor asemenea bunuri nu s-a convenit asupra folosinţei.
(1876)Bunul este considerat liber de orice viciu juridic sacă nici un terţ nu
poate valorifica drepturi asupra acestui bun in perioada pentru care a
fost incheita contractul.
(1877)Inainte de a-şi valorifica drepturile, locatarul trebuie să-l informeze
pe locator drept viciile bunului depistat.

1. O obligaţie de bază a locatorului este transmiterea bunului in stare, care

permite folosirea lui conform destinaţiei şi menţinerea bunului in această stare pe
toată durata locaţiunii. Această obligaţiune rezultă din faptul, că locatorul este, de
regulă, proprietarul bunului inchiriat şi el trebuie să suporte toate cheltuielile
necesare pentru menţinerea acestui bun in stare cuvenită. Această regulă este
imperativă şi părţile nu pot conveni altfel.
2. Scopul acestei norme este asigurarea transmiterii in locaţiune a unui bun
care este liber de orice vicii. In lege sunt stipulate caracteristicile de ordin material şi
juridic, prezentate faţă de obiectul locaţiunii.
3. Bunul este considerat liber de orice viciu material cind are caracteristicile
convenite. Aceste caracteristici se referă la criteriile şi cerinţele de ordin calitativ,
care se referă la capacităţile lăuntrice ale bunului şi care trebuie să asigure folosirea
bunului după destinaţie.
4. Bunul este considerat liber de orice viciu material dacă părţile au respectat
minimum o condiţie din cele două legale:
(1878)In contract este stipulată destinaţia obiectului şi starea acestuia permite
folosirea acestui bun după această destinaţie.
(1879)Părţile nu au convenit asupra unor anumite caracteristici de folosinţă, dar
bunul poate fi folosit conform destinaţiei obişnuite a unor asemenea bunuri.
5. Bunul dat este considerat liber de orice viciu juridic dacă nici un terţ nu poate
valorifica dreptul asupra acestui bun in perioada pentru care a fost incheiat
contractul. Prin urmare, obiectul contractului pot fi şi bunurile asupra cărora terţele
persoane pot avea careva drepturi. Principalul moment in acest sens il constituie
faptul, că bunul este considerat liber de orice viciu juridic cu condiţia că nici un terţ
nu poate valorifica dreptul său asupra acestui bun pe toată durata locaţiunii.
6. Contractul de locaţiune este un contract sinalagmatic. Prin urmare, toate
prevederile stipulate in art.art.704-711 ale prezentului cod se aplică respectiv şi la
locaţiune. Drepturile locatarului in locaţiune pot fi realizate doar cu respectarea
prevederilor legale, care stabilesc obligaţia locatarului de a-l informa pe locator
despre viciile depistate. Prin urmare, indată după depistarea viciilor bunului inchiriat
locatarul este obligat să-şi onoreze obligaţia informaţională despre acest fapt faţă de
locator.
7. Soluţionarea divergenţelor legate de viciile depistate poate avea loc, după
situaţie prin acordul părţilor sau pe cale judiciară.

Articolul 879. Reducerea chiriei din cauza viciului bunului inchiriat

(1880)Dacă bunul este afectat de un viciu, locatarul este eliberat de plata

unei părţi din chirie proporţională diminuării folosinţei bunului. Dreputl
de aplăti o chirie redusă incetează cind viciul este remediat. Viciul
nesemnificativ nu este luat in consideraţie
(1881)In cazul inchirierii unei locuinţe, convenţiile prin care se derogă de
la alin. (1) in defavoarea locatarului nu produc efecte

1. Afectarea bunului inchiriat de un viciu este un temei legal pentru reducerea

chiriei. Pentru eliberarea parţială de plata chiriei este necesar ca viciul să fie ascuns
in virtutea naturii sale, ca el să nu fie evident şi să poată fi depistat la prima
apreciere de oricine. Este, de asemenea, necesar ca asupra survenirii viciului să nu
aibă careva influenţă locatarul.
2. Cuantumul reducerii chiriei este proporţional diminuării folosirii. Prin
urmare, criteriul de bază pentru reducerea chiriei este volumul folosirii obiectului,
care este stabilit in contract in dependenţă de situaţii reale şi la care convin părţile.
3. Dreptul locatarului de a plăti chiria redusă incetează odată cu reparaţia sau
inlăturarea in alt mod a viciului depistat.
4. Nu poate servi ca temei pentru reducerea chiriei viciul nesemnificativ. Este
considerat nesemnificativ acel viciu care nu influenţează esenţial la folosinţa bunului
şi pentru inlăturarea căruia nu se cer cheltuieli insemnate.
5. Interesele locatarului in reducerea chiriei din motivul viciilor intr-un contract
de locaţiune a unei locuinţe sunt protejate de lege prin norma care stipulează că in
cazul stabilirii in contract a unei clauze in defavoarea locatarului nu produce efecte.
Prin urmare, reducerea chiriei in contractul de inchiriere a locuinţei nu are efect chiar
şi in cazul dacă astfel au convenit părţile, deoarece această clauză este nulă in
virtutea legii.

Articolul 880. Repararea prejudiciului cauzat de viciile bunului inchiriat

(1882)Dacă un viciu care diminuează folosinţa bunului există in momentul

incheierii contractului sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este
răspunzător locatorul sau dacă acesta este in intirziere in privinţa
obligaţiei sale de a remedia bunul, locatarul poate cere, pe lingă
pretenţiile sale la o chirie redusă, despăgubiri pentru prejudiciul cauzat.
(1883)In cazul intirzierii locatorului, locatarul poate remedia el insuşi
viciul, cerind restituirea cheltuielilor utile.

(1884)Viciul bunului inchiriat are ca efect două aspecte negative:

(1885)reducerea chiriei;
(1886)reparaţia prejudiciului cauzat de acest viciu. Legea stipulează dreptul
locatarului de a cere reparaţia prejudiciului cauzat pe lingă pretenţiile
sale cu privire la reducerea chiriei.
(1887)Realizarea dreptului la despăgubire pentru prejudiciul cauzat de viciul
bunului inchiriat poate avea loc doar in cazul in care are loc unul din cele
trei fapte stipulate in lege:
(1888)viciul există in momentul incheierii contractului;
(1889)sau apare ulterior dintr-o cauză pentru care este răspunzător
locatorul;
(1890)sau dacă locatorul este in intirzierea in privinţa obligaţiei sale de a
remedia bunul.
3. Locatarul dispune suplimentar incă de un drept in cazul existării unui viciu –
drept care poate fi aplicat doar intr-un singur caz- cind are loc intirzierea locatorului.
In această situaţia locatarul personal poate remedia viciu, cerind restituirea
cheltuielilor utile suportate.

Articolul 881. Efectele cunoaşterii viciului de către locatar

Dacă, la momentulincheierii contractului de locaţiune, ştia despre viciul

bunului şi nu a formulat pretenţiile in legătură cu acest fapt, locatarul nu va
beneficia de drepturile prevăzute de art. 879.
(1891)Această normă admite in princiu posibilitatea dării in locaţiune a unui bun cu
vicii fără careva efecte negatove pentru locator. Această situaţie poate avea loc
dacă sunt respectare trei condiţii:
(1892)viciul exista la momentul incheierii contractului;
(1893)locatarul era la curent cu acest viciu;
(1894)locatarul nu a fosrmulat faţă de locator careva pretenţii viza-vi de acest
viciu.
2. Existenţa acestor prevederi legale are ca efect lipsirea locatarului de dreptul de a
cere reducerea chiriei din motivul viciul bunului inchiriat.

Articolul 882. Nulitarea acordului privind exonerarea de

răspundere sau diminuarea ei

Acordul in al cărui temei locatorul este exonerat de răspundere pentru

vicii sau răspunderea lui este diminuată nu produce efecte dacă locatorul
trece cu viclenie viciul sub tăcere.

1. Locatorul poate fi exonerat de răspundere pentru viciu sau răspunderea lui este
diminuată cu condiţia că aceste clauze au fost stipulate in contract prin acordul
comun ale părţilor, şi dacă locatorul e de bună credinţă.
2. Acordul, in care cărui temei este exonetar de răspundere sau răspunderea lui este
diminuată, nu are efecte juridice dacă locatorul e de rea credinţă şi trece cu viclenie
viciul sub tăcere. In acest caz locatarul poate realiza drepturile sale stipulate in art.
879 – 880 CC RM.

Articolul 883. Răspunderea locatorului pentru fapta terţului

(1895)Locatorul este obligat să repare prejudiciul care rezultă din

perturbarea de către un terţ a folosirii bunului numai in cazul in care
terţul este un locator sau dacă locatorul i-a permis folosinţa bunului sau
accesul la el.
(1896)Dacă folosinţa bunului este diminuată, locatarul conservă dreptul la
alte mijloace pe care le are contra locatorului.
(1897)
1. Norma stabilită in acest articol admite posibilitatea folosirii unui bun de mai
multe persoane avind ca bază raporturi contractuale sau alte temeiuri legale.
Folorea bunului inchiriat de citre una din aceste peroane poate prejudicia careva
pagube celorlalte persoane care au acces la acest bun.
2.Răspunderea pentru prejudiciul care rezultă din perturbarea de către un terţ a
folosirii bunului faţă de ceicalţi o poartă locatorul, dar numai cu condiţia că terţul
este un locatar sau dacă locatorul i-a permis terţelui folosirea bunului sau accesul
la el.
3. Dacă in rezultatul intervenţiei terţului folosinţa bunului este diminuată, locatarul
conservă dreptul la alte mijloace legale pe care le are contrac locatorului. In acest
caz locatarul poate realiza drepturile stipulate in art. art. 879-880.

Articolul 884. Efectele intirzierii sau ale refuzului predării bunului

inchiriat

Dacă locatorul nu predă la timp bunul inchiriat sau refuză să-l predea,
locatarul este in drept să ceară executarea acestei obligaţii şi repararea
prejudiciului sau rezilierea contractului şi repararea prejudiciului cauzat
astfel.

1. Fiind un contract consensual locaţiunea i-a naştere din momenrtul cind

părţile şi-au manifestat acordul de voinţă asupra clauzelor contractuale, iclusivb şi
la timpul predării bunului inchiriat. Principala obligaţie a locatarului este de apreda
locatarului bunul inchiriat pentru ca acesta să-şi po0ată exercita dreptul de
folosinţă dobindit prin locaţiune. (Mai detaliat vezi Hamangiu C. şi alţii, vol.II,
Tratat de dretp civil roman, pag. 597 – 588).
2. Nerespectarea obligaţiei principale de către locator se poate
manifesta prin două fapte:
(1898)predarea bunului cu intirziere sau
(1899)refuzul locatorului de a preda obiectul locaţiunii.
3.Natura sinalagmatică a acestui contract se manifestă prin faptul că
nerespectarea de către locator a obligaţiei sale principale are ca efect naşterea
dreptului locatarului de a cere executarea acestei obligaţii şi repararea
prejudiciului sau rezilirea contractului şi repararea prejudiciului cauzat astfel.
4.Dacă părţile nu au convenit in mod amiabil la soluţionarea litigiului cu
privire la intirziere sau refuzul predării bunului inchiriat, locatarul poate iniţia o
acţiune in instanţă. In baza deciziei instanţei poate avea loc executarea silită a
obligaţiei contractuale şi repararea prejudiciului cauzat. Executarea forţată a
obligaţiei locatorului in baza deciziei instanţei poate avea loc, de pildă, in cazul
cind obiectul locaţiunii este predat unui terţ in baza unui alt contract de locaţiune.
In acest caz prioritatea o are locatarul care primul a incheiat contractul, i-ar dacă
acest fapt nu e posibil de stabilit – primul care s-a adresat cu acţiuen in instanţă.

Articolul 885. Interdicţia schimbării formei sau destinaţiei bunului

inchiriat

Nici locatorul, nici locatarul nu are dreptul să schimbe forma sau

destinaţia bunului in timpul locaţiunii.

1. Legea stipulează o interdicţie care se răsfringe in mod egal la ambele părţi ale
locaţiunii. Această interdicţie are două aspecte, şi anume, pe toată durata
locaţiunii părţile in mod unilateral, sau prin acordul comun nu pot schimba: a)
forma; b) destinaţia obiectului locaţiunii.
2. Această interdicţie rezultă din natura judiciă acestui contrac şi este in deplină
concordanţă cu o obligaţiune principală a locatarului care se manifestă prin faptul
că după incetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să restituie
bunul inchiriat in starea in care i-a fost dat sau in starea prevăzută de contract.
Mai detaliat vezi comentariul la art. 908 al prezentului cod.

Articolul 886. Modul de plată a chiriei

(1900)Poate chiriei poate fi efectuată integral la expirarea termenului

stabilit in contractul de locaţiune. Dacă plata chirie este stabilită
pentru anumite perioade, ea trebuie efectuată la expirarea lor.
(1901)Plata cheltuielilor suplimentare este obligatorie numai in cazul in
 care există un acord intre părţi.
(1902)Dacă in folosirea bunului inchiriat au apărut piedici din vina
locatarului, aceasta nu va fi exonerat de plata chiriei.

. 1. Regula generală cu privire la plata chiriei spitulată de lege este efectuare plăţii
integrale la expirarea termenului contractului. Această regulă se aplică numai in
cazul cind părţile nu al convenit altfel.
2.Prin acordul părţilor plata chieiei poate fi stabilită pentru anumite perioade de
timp. Şi in acest caz se aplică regula generală cu privire la momentul efectuării
părţii – la expirarea termenului respectiv.
3.Deoarece legea nu stipulează careva restricţii, părţile pot conveni ca plata chiriei
să fie efectuată anticipat, la intocmirea contractului pentru toată durata acestuia
sau pentru anumite perioade sau in alt mod.
4.Obligaţia locatarului cu privire la plata chiriei este lomitată numai de cuantumul
acestei plăţi. Cheltuielile suplimentare care pot avea loc pe parcursul folosieii
bunului, de pildă, pentru achitarea impozitului şi altele, le poartă locatorul. Aceste
cheltuieli pot fi puse pe seama locatarului numai in cazul cind părţile au convenit
astfel. Pentru a evita careva devirgenţe o astfel de clauză trebuie stipulată direct
in contract.
5. Dacă folosinţa bunului a fost limitată din cauza unor circumstanţe care au
survenir din vina locatarului, acesta nu este exonerat de plata chiriei. Prin urmare,
această plată trebuie să fie achitată pentru toată durata contractului indiferent de
faptul cit au existat piedicile survenite din vina locatarului.

Articolul 887. Temeiurile şi condiţiile de modificare a chiriei

(1903)Cuantumul chiriei poate fi modificat prin acordul părţilor. Locatorul

poate cere modificarea chiriei numai o dată in an şi numai in cazul in
care condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă.
(1904)Locatarul are dreptul să ceară reducerea chiriei in cazul in care
condiţiile, stipulate in contract, de folosire a bunului sau starea lui s-au
inrăutăţit considerabil in virtutea unor circumstanţe independente de
voinţa locatarului.

. 1. Modificarea cuantului chiriei poate avea loc numai cu respectarea regulii

generale – prin acordul prţilor.
2.Din iniţiativa locatorului modificarea chireiei poate avea loc numai dacă există
condiţii legale, şi anume, numai des decit o dată pe an şi numai in cazul in care
condiţiile economice fac ca neajustarea să fie inechitabilă. Din condiţiile legii
rezultă, că din iniţiativa locatarului poate avea loc doar majorarea cuantului chiriei,
deaorece locatorul nu poate acţiona in defavoarea sa.
3.Reducerea chiriei popate avea loc din iniţiativa locatarului, dar pentru a realiza
acest drept sunt necesare existenţa prevederilor legale: a) condiţiile, stipulare in
contract, de folosire a bunului sau starea obiectului locaţiunii s-au inrăutăţit
consideral; b) această inrăutăţirea considerabilă a survenit in virtutea unor
circumstanţşe independente de voinţa locatarului. Prin urmare, dacă o asemenea
inrăutăţire a survenit din vina acestuia el nu este in drept să ceară reducerea
cuantumului chiriei. Inrăutăţirea esenţială poate avea loc, de pildă, din cauza
uzurii sau amortizaţiei depline a bunului inchiriat,din cauza unui accident sau in
urma altor circumstanţe care nu depind de locatar.
 4. Inrăutăţirile sunt cosiderabile dacă inpiedică folosirea bunului după
destinaţie, dacă eficienţa, volumul folosirii bunului s-au redus esenţial. Inrăutăţirea
nesemnificativă nu poate influienţa asupra cuantumului chiriei.

Articolul 888. Obligaţiile locatarului

Locatarul este obligat:

(1905)să folosească bunul la destinaţie şi in confromitate cu prevederile
contractului;
(1906)să păstreze şi să asigure integritatea bunului;
(1907)să acopere cheltuielile curente de folosite şi intreţinere in stare
normală a bunului;
(1908)să efectueze reparaţia curentă a bunului.
1. Acest articol conţine cele mai importante obligaţii ale locatarului, care sunt
respectiv grupate şi care in mare măsură depind de obiectul locaţiunii.
2. Fiecare bun are o destinaţie individuală (specială) care corespunde insuşi
naturii acestui bun. Scopul suprem al locaţiunii este folosirea bunului după această
destinaţie şi satisfacerea intereselor personale ale locatarului.
3. Locatarul este obligat să utilizeze obiectul locaţiunii in strictă conformitate
cu destinaţia acestuia. Un camion nu poate fi utilizat pentru transportarea călătorilor,
iar o incăpere nelocuită – pentru locuinţă. Dacă limitele, parametrele, volumul folosirii
bunului inchiriat sunt stipulate in contract locatarul este obligat să respecte şi aceste
prevederi.
4. Deoarece bunul inchiriat se află in folosinţa sau folosinţa şi posesiunea
locatarului, acesta este obligat să se comporte cu acest bun ca şi cum acesta iar
aparţinea lui personal. Adică comportarea locatarului trebuie să fie, in principiu,
analogică comportării proprietarului. Bai mai mult ca atit, folosinţa şi posesiunea
bunului nu trebuie să violeze sau să influenţeze negativ in alt mod asupra integrităţii
corporale a bunului inchiriat. Din aceste considerente locatarul in virtutea legii este
obligat să păstreze şi să asigure integritatea bunului. Dacă in chirie, să admitem, este
transmis un instrument muzical, apoi acesta urmează să fie păstrat intr-o incăpere cu
temperatură şi umiditate respectivă, iar dacă obiectul contractului este un
autoturism, apoi trebuie să fie păstrat intr-un garaj, sau in altă incăpere respectivă,
sau la o parcare autorizată. Obligaţiile de păstrare se manifestă şi prin faptul că
nimeni, in afară de locatar, nu trebuie să aibă acces liber la bunul inchiriat.
5. Locatarul este obligat să acopere cheltuielile curente de folosire şi
intreţinere in stare normală a bunului. Onorarea acestei obligaţii are o importanţă
semnificativă in primul rind pentru insuşi locatar, deoarece obiectul chiriei va putea fi
folosit după destinaţie doar dacă el permanent va fi in stare cuvenită. Dacă in chirie
se află, bunăoară, un automobil apoi cheltuielile curente se referă la alimentarea lui
cu combustibil, ulei, efectuarea reviziei tehnice ş.a. In altele cazuri cheltuielile
curente de folosire şi intreţinere in stare normală presupun efectuarea curăţeniei
bunului inchiriat, achitarea serviciilor comunale ş.a.
6. Ca şi legislaţia veche, noul Cod civil stipulează obligaţia locatarului de a
efectua reparaţia curentă a bunului inchiriat. Scopul acestei reparaţii este menţinerea
obiectului in stare cuvenită. Reparaţia curentă presupune cheltuieli de ordin operativ
şi sunt nesemnificative. Dacă obiectul locaţiunii este o incăpere nelocuibilă, apoi
reparaţia curentă include lucrări de vopsire, de schimbare a sticlelor in ferestre, a
intrerupătoarelor de lumină ş.a.

Articolul 889. Obligaţia locatarului in raport cu alţi locatari

 (1909)Locatarul are obligaţia de a acţiona intr-o manieră care să nu
impiedice folosirea normală a bunului de către alţi locatari. Locatarul
etae ţinut faţă de locator şi de ceilalţi locatari să repare prejudiciul care
poate rezulta din neexecutarea acestei obligaţii fia că a fost produs de
el, fie de persoane cărora le-a permis folosirea bunului sau accesul la
el.
(1910)Locatorul poate rezilia contractul de locaţiune in cazul neexecutării
obligaţiei prevăzute la alin (1).

1. Dacă la bunului inchiriat au acces legal mai mulţi locatari, apoi fiecare in parte
este obligat de a acţiona in aşa mod, incit să nu impiedice folosirea normală a
bunului de către alţi locatari. Din această regulă rezultă, că toţi locatarii au
aceleaşi drepturi şi obligaţii unul faţă de altul.
2. Cauzarea de către un locatar a unui prejudiciu care rezultă din neexecutarea
acestei obligaţii faţă de insuşi locator sau de un alt locatar are ca efect obligaţia de a
acoperi prejudiciul cauzat.
3. Locatorul, care a impiedicat folosirea normală a bunului de către alţi locatari şi
le-a cauzat un prejudiciu poartă răspundere nu numai in cazul cind această
impiedicare are loc din vina locatarului, dar şi in cazurile cind acest lucru are loc din
culpa altor persoane cărora acest locatar le-a permis folosirea bunului sau accesul la
el. Prin urmare, locatarul poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat atit pentru
acţiunile sale, cit şi a terţelor persoane.
4. Nerespectarea de către un locatar a obligaţiei de a nu impiedica folosirea
normală a bunului de către alţi locatari are şi un alt efect negativ – dreptul locatorului
de a cere rezilierea contractului de locaţiune.

Articolul 890. Dreptul locatarului in cazul deranjării folosinţei sale de

către alt locatar

(1911)Locatarul a cărui folosinţă este deranjată de către un alt locatar sau

de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la
el poate obţine, in dependenţă de circumstanţe, o reducere a chiriei
sau rezilierea contractului dacă inştiinţează locatorul comun despre
incilcarile ce ii afectează folosinţa şi dacă acestea persistă.
(1912)Pe lingă cele prevăzute de alin. (1), locatarul poate cere locatorului
comun repararea prejudiciului, cu excepţia cazului cind ultimul
demonstrează că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă.
(1913) Locatorul se poate intoarce impotriva locatarului vinovat de
prejudiciu.

1. Deranjarea folosirii bunului de către unul din locatari sau de un terţ are
careva consecinţe atit pentru locatarul a cărui folosinţă a fost deranjată, cit şi
pentru locator.
2. In virtutea legii locatarul a cărui folosinţă este deranjată de un alt locatar
sau de persoanele cărora acesta le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el
este in drept, in dependenţă de circumstanţe:
(1914)să ceară reducerea chiriei sau;
(1915)rezilierea contractului.
3. Acest drept poate fi realizat doar dacă există toate prevederile legale, şi
anume:
(1916)folosinţa este deranjată de un alt locatar sau de persoanele cărora acesta le-
a permis folosinţa bunului sau accesul la el;
(1917)locatorul comun este inştiinţat despre această deranjare;
(1918)afectarea folosinţei persistă.
4. Pe lingă acest drept locatarul a cărui folosinţă este deranjată mai poate
cere locatorului comun repararea prejudiciului cauzat de deranjare. Dreptul de
reparaţie a prejudiciului cauzat nu poate fi realizat in cazul cind locatorul comun
va demonstrat că a acţionat cu prudenţă şi diligenţă.
5. Prezentul articol conţine şi o normă care protejează interesele
patrimoniale ale locatorului. Deoarece insuşi deranjarea folosinţei bunului inchiriat
are loc din culpa unuia din locatari sau din persoanele cărora acesta le-a permis
folosinţa bunului sau accesul la el, locatorul dispune de dreptul de regres faţă de
acest locatar vinovat, care trebuie să acopere prejudiciul suportat de locator. Prin
urmare, această regulă se aplică numai in cazul cind locatorul a suportat un
prejudiciul prin satisfacerea cerinţei locatarului a cărui folosinţă a fost deranjată.
6. Realizarea acestui drept al locatorului poate avea loc pe cale amiabilă, iar
in caz de litigiu – in baza deciziei instanţei.

Articolul 891. Dreptul locatarului de a verifica bunul inchiriat şi de a

efectua lucrări asupra lui

Locatorul are dreputl să verifice bunul inchiriat, să efectueze lucrări

asupra lui, in cazul imobilului, să-l prezinte eventualilor cumpărători sau
locatari, fiind obligat să-şi exercite drepturi in mod rezonabil.

1. Legea stipulează un şir de drepturi ale locatorului care au valoare

juridică pe toată durata locaţiunii. Aceste drepturi rezultă din faptul că locatarul
este proprietarul bunului inchiriat şi el poate să dispună de acest bun după propria
sa voinţă. Prin urmare, locatorul poate instrăina acest bun in baza unui contract de
vinzare-cumpărare, poate incheia un nou contract de locaţiune cu o altă persoană,
poate repara bunul inchiriat sau efectua alte lucrări.
2. Drepturile locatarului stipulate in acest articol por fi grupate in felul
următor:
(1919)de a verifica bunul inchiriat, şi anume: de a verifica starea reală a acestui
obiect;
(1920)de a efectua lucrări asupra bunului inchiriat (de renovare, de reparaţie, de
profilactică ş.a.);
(1921)iar dacă obiectul locaţiunii este un imobil locatorul este de asemenea in drept
de a prezenta obiectul inchiriat eventualelor cumpărători sau locatari.
3. Pentru a exercita aceste drepturi locatorul este obligat să respecte şi
interesele locatarului, adică să-şi realizeze drepturile sale in mod rezonabil. Se
presupune că locatarul trebuie să fie in prealabil inştiinţat despre eventualele
verificări, vizitări şi lucrări. Aceste acţiuni trebuie să fie efectuate in perioadele de
timp şi in modul convenabil pentru locatar şi cu condiţia că ele nu vor crea careva
incomodităţi pentru locatar in ce priveşte folosinţa bunului inchiriat.

Articolul 892. Repararea prejudiciului suferit de locator

(1922)Locatarul este ţinut să repare prejudiciul suferit de locator prin

 pierderile survenite la bunul inchiriat dacă nu va demonstra că
pierderile nu se datorează vinovăţiei sale sau a persoanelor cărora le-a
permis folosinţa bunului sau accesul la el.
(1923)In cazul in care bunul inchiriat este un imobil, locatarul nu răspunde
de prejudiciul cauzat prin incendiu dacă nu se va demonstra că el se
datorează faptei locatarului sau a persoanelor cărora acesta le-a permis
folosinţa sau accesul la imobil.

1. Această normă stipulează o regulă generală prin care locatarul este ţinut să
repare prejudiciul suferit de locator prin pierderile survenite la bunul inchiriat.
Legea stabileşte prezumţia vinovăţiei locatarului in cauzarea prejudiciului. Prin
urmare, după cum este stipulat in lege el va vi obligat să acopere prejudiciul
cauzat dacă personal nu va demonstra că pierderile nu se datorează vinovăţiei
sale sau a persoanelor cărora le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el.
2. Pierderile bunului inchiriat presupun survenirea unor consecinţe negative
de ordin material, care se manifestă prin vătămarea, deteriorarea, pierderea unor
părţi componente a bunului inchiriat ş.a.
3. Pentru a-l obliga pe locatar să acopere prejudiciul cauzat este necesar ca
cauzele, care au adus la un aşa efect negativ să fie de ordin subiectiv, adică, să
depindă in oarecare măsură de acţiunile sau inacţiunile locatarului sau a terţelor
persoane cărora el le-a permis folosinţa bunului sau accesul la el. Pierderile de
ordin obiectiv, care nici intr-un caz nu depind de voinţa locatarului, nu pot avea ca
efect răspunderea acestuia.
4. Dacă obiectul locaţiunii este un imobil locatarul nu poartă răspundere
pentru prejudiciul cauzat prin incendiu, dar numai cu condiţia că persoanele
cointeresate nu vor demonstra că incidentul se datorează faptei locatarului sau a
persoanelor cărora acesta le-a permis folosinţa sau accesul la imobil. Prin urmare,
locatarul este considerat nevinovat pină nu se va dovedi contrariul, adică in acest
caz se aplică regula prezumţiei nevinovăţiei locatarului.

Articolul 893. Răspunderea pentru uzura bunului inchiriat

Locatarul nu poartă răspundere pentru uzura obişnuită a bunului

inchiriat dacă acesta a fost utilizat la destinaţie in conformitate cu
prevederile contractului.

(1924)Locatorul, după cum s-a menţionat, este proprietarul bunului inchiriat şi in

virtutea acestui statut el poartă riscul folosirii obişnuite ale bunului inchiriat. Din
aceste considerente locatarul in baza legii este eliberat de răspundere pentru
uzura obişnuită a bunului inchiriat.
(1925)Pentru ca locatarul să fie eliberat de această răspundere el trebuie să
respecte o obligaţie principală pe toată durata locaţiunii şi anume, bunul inchiriat
trebuie să fie utilizat de el in stricta conformitate cu destinaţia sa şi in
conformitate cu prevederile contractului. Mai detaliat vezi comentariu la art. 888
al prezentului cod.

Articolul 894. Sublocaţiunea sau cesiunea locaţiunii

(1926)Locatarul este in drept să dea bunul inchiriat in sublocaţiune sau să

cesioneze locaţiune numai cu consimţămintul locatorului. Pentru
 aceasta, el este obligat să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să
indice numele sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-
i subinchirieze sau să-i cedeze locaţiunea.
(1927)Locatorul nu poate să nu dea consimţămintul la subinchiriere sau la
cesiunea locaţiunii dacă, după incheierea contractului de locaţiune, se
naşte interes legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial,
unui terţ. Această prevedere nu se aplică dacă persoana terţului
constituie un impediment, spaţiul ănchiriat devenind astfel
supraincărcat sau dacă, din alte motive temeinice, nu i se poate impune
loctorului să permită subinchirierea sau cesiunea locaţiunii.
(1928)Dacă nu consimte la sublocaţiune sau la cesiunea locaţiunii,
locatorul este obligat să comunice, in termne de 15 zile, locatarului
motevele; de astfel, se consideră că a consimţit.
(1929)Locatorul care consimte la sublocaţiunea sau la cesiunea locaţiunii
nu poate cere decit compensarea cheltuielilor rezonabile care pot
rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
(1930)In cazul sublocaţiunii, locatarul işi păstrează răspunderea faţă de
locator.
(1931)Termenul contractului de sublocaţiune nu poate depăşi termenul
contractului de locaţiune.
(1932)Cesiunea locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii. In cazul
inchirierii unui alt bun decit imobilul de locuit, părţile pot stabili altfel.

(1933)Un avantaj esenţial al locatarului este dreptul lui legal de a transmite bunul
inchiriat in sublocaţiune sau să cesioneze locaţiunea.
(1934)Pentru realizarea acestul drept locatarul este obligat să respecte prevederile
legale, şi anume, să-l informeze pe locator despre intenţia sa şi să indice numele
sau denumirea, adresa persoanei căreia intenţionează să-i subinchirieze bunul
sau să-i deceze locaţiunea. Din esenţa legii rezultă, că valabilitatea subchiriei şi
cesiunii locaţiunii depind de respectarea acestei obligaţiuni.
(1935)Protejarea intereselor locatarului se manifestă şi prin faptul că prevederile
legale il impun pe locator de a da consimţămantul la sublocaţiune sau la cedarea
locaţiunii dacă există circumstanţe favorabile pentru locatar de ordin obiectiv, şi
anume, interesul legitim pentru locatar de a da bunul, integral sau parţial unui
terţ. Interesul legitim se manifestă prin dobinda, profitul, posibilităţile sau
imposibilitărţile de folosinţă al bunului, alt rezultat pozitiv pe care il dobindeşte
locatarul in contractul respectiv.
(1936)Interesul legitim de a ada bunul in subchrie sau cesienea locaţiunii nu poate
fi realizat dacă există prevederile legale şi anume, persoana terţului constituie un
piediment, spaţiul inchiriat devenind astfel supraincărcat sau dacă, din alte
motine temeinice, nu i se poate impune locatorului să permită subinchirierea sau
cesiunea locaţiunii.
(1937)Legea stipulează de asememnea şi un drept al locatorului - dreptul de nu a
da consimţămintul la sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii, dar numai cu condiţia
că locatul işi onorează obligaţiile sale legale de al informa pe locatar despre
poziţia sa negativă. Ba mai mult ca atit, comunicarea de refuz la sublocaţiune sau
cesiunea locaţiunii trebuie să urmeze in termen de 15 zile din momentul cind lui i
s-a cerut consimţămintul şi dacă locatorul invocă motivele sale de refuz, care
trebuie să fie intemeiate.
(1938)Nerespectarea acestei prevederi legale de manifestare a consimţămintului
din partera locatorului la sublocaţiune sau cesiunea locaţiunii are un efect
favorabil pentru locatar - se consideră că el a primit consimţămintul locatorului.
Prin urmare, consimţămintul poate avea loc şi in formă tăcită.
(1939)Consimţirea sublocaţiounii sau cesiunii locaţiunii are careva avantaje şi
pentru locator, dar aceste avantaje sunt limitate prin lege doar de posibilitatea
compensării cheltuielilor rezonabile care pot rezulta din sublocaţiune sau cesiune.
Prin urmare, dacă locatorul cere aceste compensări el trebuie să prezinte probele
respective că lea suportat.
(1940)Normele cu privire la sublocaţiune nu admit posibilitatea schimbării
subiecţilor contractului de locaţiune. Locatatul in cazul sublocaţiunii rămine
responsabil faţă de locator. Prin urmare, locatarul are relaţii contractuale cu două
persoane – cu locatorul in contractul de locaţiue şi cu sublocatorul in contractul
de sublocaţiune. In ultimul caz locatarul activează faţă de sublocatar ca insuşi
locatorul. Pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale in contract de
sublocaţiune faţă de locatar răspunde sublocatarul, iar locatarul, la rindul său,
răspunde in faţa locatarului şi pentru acţiune sale şi pentru acţiunile
sublocatarului. Dar locatarul are dreptul de regres faţă de sublocatar in mărimea
răspunderii suportate de el faţă de locator.
(1941)O normă de ordin general in contractul de sublocaţiune in constituie faptul că
termenul contractului de sublocaţiune nu pate depăşi termenul contractului de
locaţiune. Prin urmare drepturile sublocatarului asupra folosinţei bunului inchiriat
sunt limitate doar de durata contractului de locaţiune, deoarece această regulă
este stabilită de lege.
(1942)In cazul cesiunii locaţiunii are loc schimbarea subiecţilor locaţiunii, deoarece
in această situaţie dreptuirle şi obligaţiile contractuale ale locatarului pe deplin
trec la un alt locatar. Din aceste considerente legea stipulează că, cesiunea
locaţiunii eliberează locatarul anterior de obligaţii faţă de locator. Această regulă
are un efect imperativ numai pentru contract de lcoaţiune a unui imobil de locuit.
(1943)Dacă obiectul locaţiunii este un alt bun decit un imobil de locuit părţile sunt
in drept de a se abate de la regula generală in ce priveşte eliberarea locatarului
anterior de obligaţiile sale faţă de locator. Prin urmare, in cazul cesiunii locaţiunii,
locatarul anterior, in bază acordului cu locatorul işi poate păstra răspunderea
contractuală faţă de locator.

Articolul 895. Repararea prejudiciului de către sublocatar

(1944)In cazul in care locatorul cere locatarului reparaţia prejudiciului,

sublocatarul este ţinut faţă de locator numai pină la concurenţa chiriei
pentru sublocaţiune datorate locatarului. Sublocatarul nu poate opune
plăţile făcute cu anticipaţie.
(1945)Plata făcută de sublocatar, fie in temeiul unei prevederi a
contractului de sublocaţiune comunicate locatorului, fie in conformitate
cu uzanţele locale, nu este considerată făcută cu anticipaţie.

(1946)După cum s-a menţionat sublocatarul nu are raporturi contractuale cu

locatorul, deoarece ultimul se află in raporturi contractuale cu locatarul care şi
poartă răspundere in contractul de locaţiune. Regula stipulată in acest articol
prevede o excepţie, cind de rind cu locatarul răspunderea o poartă şi
sublocatarul, dar răspunderea acestuia este limitată doar pină la concurenţa
chiriei pentru sublocaţiunei datorate locatarului şi numai in cazul cauzării unui
prejudiciu.
(1947)Dacă sublocatarul a efectuat careva plăţi anticipate, apoi in relaţiile de
reparaţie a prejudiciului faţă de locator sublocatarul nu poate opune plăţile făcute
cu anticipaţie.
(1948)Legea, de asemenea stabileşte că nu este considerată efectuată cu
 anticipaţie plata făcută de sublocatar fie in temeiul unei prevederi a contractului
de sublocaţiune comunicate locatorului, fie in conformitate cu uzanţele locale.

Articolul 896. Efectele neexecutării obligaţiilor de către sublocatar

In cazul in care neexecutarea unei obligaţii de către sublocatar

cauzează un prejudiciu esenţial locatoraului sau altor locatari, locatorul
poate cere rezilierea contractului de sublocaţiune.

(1949)Această normă stipulează un drept legal a locatorului de a cere rezilierea

contractului de locaţiune indiferent de faptul că el nu este parte al acestui
contract. Ca persoane responsabile in acest caz vor fi atrase atit locatarul, cit şi
sublocatarul, acţiunile căruia servesc ca temei iniţierea rezilierii contractului de
sublocaţiune inainte de termen.
(1950)Pentru ca o asemenea cerere a locatorului să fie satisfăcută legea stabileşte
unele condiţii care ţin de culpa sublocatarului şi care se manifestă prin
următoarele:
(1951)neexecutarea unei obligaţii contractuale de către sublocatar;
(1952)cauzarea prin această neexecutare a unui prejudiciu esenţial insuşi
locatorului sau altor locatari.
(1953)Prejudiciul poate fi considerat esenţial dacă neexecutarea obligaţiei are ca
efect deteriorarea, defectarea sau in alt mod afectarea folosinţei bunului inchiriat
după destinaţie sau in conformitate cu prevederile contractuale.

Articolul 897. Efectele neexecutării obligaţiilor de către locator

In cazul in care locatorul nu-şi execută obligaţiile, sublocatarul poate

exercita drepturile locatarului pentru a-l obliga să-şi execute obligaţiile.

(1954)Nefiind parte contractuală a locaţiunii sublocatarul are un drept faţă de

locator – dreptul de a cere de la ultimul executarea obligaţiilor contractuale. Acest
drept este stipulat in articolul dat şi, prin urmare este un drept legal.
(1955)Acest drept rezultă din faptul, că contractul de sublocaţiune a fost incheiat cu
consimţămintul locatorului şi ultimul este la curent că la bunul inchiriat are acces
şi sublocatarul.
(1956)Din conţinutul legii rezultă că sublocatarul este in drept să ceară de la
locatore executarea obligaţiilor contractuale dacă există următoarele condiţii:
(1957)locatorul nu-şi onorează obligaţiile sale contractuale;
(1958)dacă insăşi locatarul nu cere de la locator executarea acestor obligaţii;
(1959)dacă sunt afectate interesele contractuale ale sublocatarului.
(1960)Dacă există aceste condiţii sublocatarul este in drept de a-l inlocui pe insăşi
locatar in dreptul de a cere de la locator onorarea obligaţiilor contractuale. In
asemenea caz executarea poate pe cale amiabilă sau silită – in baza deciziei
instanţei.

Articolul 898. Obligaţia efectuării reparaţiei capitale

(1961)Locatorul este obligat să efectueze reparaţia capitală abunului

inchiriat dacă legea sau contractul nu prevede altfel.
(1962)Reparaţia capitală se efectuează in termenul stabilit in contract sau
cind reiese dintr-o necesitate strigentă.
(1963)Nerespectarea de către ocator a obligaţiei prevăzute la alin. (1) şi
(2) acordă locatarului dreptul să efectueze reparaţia capitală şi să
treacă cheltuielile de reparaţie capitală in contul chiriei.

(1964)Legea stabileşte o normă dispozitivă cu privire la efectuarea reparaţiei

capitale. Această reparaţie ţine de obligaţia locatorului, dar cu condiţia că legea
sau contractul nu prevede altfel.
(1965)Capitală se consideră reparaţia, care este legată de cheltuieli materiale
considerabile şi in cadrul căreia se efectuează schimbul sau restabilirea detaliilor
sau părţilor componente de bază, a construcţiilor şi altor elemente ale obiectului
inchiriat.
(1966)Termenul efectuării reparaţiilor capitale se stabileşte, de regulă, in contract
ţinindu-se cont de nivelul de amortizare, de uzură, starea bunului inchiriat ş.a. Se
pot lua in consideraţie şi normativele respective de efectuare a reparaţiei capitale
pentru construcţii.
(1967)Reparaţia capitală poate fi efectuată şi in cazul unei necesităţi stringente.
Aceste necesităţi pot avea loc in cazul unor circumstanţe excepţionale,
extraordinare, de ordin obiectiv, care pot surveni nu din culpa părţilor.
Necesităţile stringente pot avea loc in cazul unui incendiu, unei avarii, unei
deteriorări sau altele.
(1968)Nerespectarea de către locator a obligaţiei de efectuare a reparaţiei capitale
are ca efect naşterea unui drept al locatarului – dreptul de a efectua personal
această reparaţie, dar cu condiţia că cheltuielile suportate vor fi puse pe contul
locatorului. Prin urmare, dacă locatarul a efectuat o reparaţie capitală, apoi el
trebuie să prezinte documentele respective care vor confirma cheltuielile
efectuate şi cerinţele faţă de locator.

Articolul 899. Obligaţia de informare a locatorului despre vicii

Locatarul care cunoaşte un viciu sau o deteriorare substanţială a

bunului inchiriat este ţinut să-l informeze pe locator intr-un termen
rezonabil, sub sancţiunea reparării prejudiciului.

(1969)Legea admite posibilitatea inchirierii unui bun cu vicii sau in stare deteriorată
care sunt cunoscute de locatar.
(1970)In asemenea situaţii locatarul este obligat de a-l informa pe locator despre
starea vicioasă sau deteriorarea substanţială a bunului inchiriat. Obligaţia
informaţională trebuie să fie efectuată intr-un termen rezonabil, cu scopul ca
părţile contractuale să convină la termenul şi modalităţile de inlăturare a viciilor
sau deteriorărilor substanţiale sau să convină altfel asupra acestor dificultăţi.
(1971)Nerespectarea de către locatar a acestei obligaţii are un efect negativ, şi
anume, el poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat locatorului.
 Articolul 900. Efectele schimbării proprietarului bunului inchiriat

Dacă bunul inchiriat, după ce a fost predat locatarului, este instrăinat

de locator unui terţ,acesta din urmă se subrogă locatorului in drepturile şi
obligaţiile decurgind din locaţiune.

(1972)Locatorul ca proprietar al bunului inchiriat este in drept de a dispune de acest

bun dup buna sa voinţă, inclusiv şi de a-l instrăina.
(1973)Dacă instrăinarea bunului inchiriat a avut loc după incheierea contractului de
locaţiune, atunci contractul işi păstrează valoarea sa.
(1974)In această situaţie terţul care a devenit proprietarul bunului inchiriat se
subrogă locatorului in drepturile şi obligaţiile care decurg din locaţiune. Prin
urmare, in acest caz are loc schimbarea unui subiect al locaţiunii.

Articolul 901. Efectele exproprierii bunului inchiriat

(1975)Exproprierea totală a bunului inchiriat stinge locaţiunea de la data

la care expropriatorul are dreptul să ia bunul in posesiune.
(1976)In cazul in care exproprierea bunului este parţială, locatarul poate,
după imprejurări, obţine reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii.

(1977)Exproprierea patrimoniului public sau privat, inclusiv şi cel inchiriat poate

avea loc in baza Legii 488/2000 prin decizia Organului competent in dependenţă
de interesele naţionale sau locale. Legea stipulează 2 tipuri de expropriere: totală
sau parţială.
(1978)Exproprierea totală a bunului efectuat are ca efect stingerea locaţiunii de la
data la care expropriatorul are dreptul să i-a bunului in posesiune. Această
situaţie se poate explica prin faptul, că exproprierea are loc pentru cauza de
utilitate publică. Prin urmare, bunul expropriat se utilizează in scopuri publice.
(1979)Exproprierea parţială are ca efect reducerea chiriei sau rezilierea locaţiunii.
Alegerea uneia din aceste posibilităţi este prerogativa locatarului, care in
dependenţă de circumstanţele reale poate cere reducerea chiriei sau rezilierea
contractului.
(1980)In cazul reducerii chiriei cuantumul acesteia este in dependenţă de volumul
micşorării folosirii bunului inchiriat, de impedimentele care s-au creat şi de alte
circumstanţe.

Articolul 902. Decesul locatarului sau al locatorului

Locaţiunea nu incetează prin decesul locatarului, nici prin cel al

locatorului dacă in contrac nu este prevăzut altfel sau dacă, in funcţie de
circumstanţe, contractul nu mai poate fi menţinut.

(1981)Legea stabileşte o regulă dispozitivă prin care locaţiunea nu incetează in

catul decesului locaturului sau a locatarului. Sunt stipulate doar două cazuri,
cind decesul unei din părţi are ca efect incetarea raporturilor contractuale şi
 anume, dacă in contract nu este prevăzut altfel sau dacă, in fucnţie de
circumstanţe, contractul nu ami poate fi menţiunit.
(1982)Ca circumstanţă care poate servi ca temei de incetare a locaţiunii poate
fi, bunăoară incherierea unui imobil de un pictor cu renume, care utilizează
acest bun ca atelier de pictură. După decesul acestuia membrii familiei sale
nefiind pictori nu pot folosi acest după destinaţie şi, prin urmare, contractul
nu mai poate fi menţinut.

Articolul 903. Incetarea locaţiunii

Locaţiunea incetează:
(1983)la expirarea termenului contractului;
(1984)in cazul pierderii bunului inchiriat;
(1985)in late cazuri prevăzute de lege sau de contract.

(1986)Legea stipulează două temeiuri tradiţionale de incetare a locaţiunii:

(1987)la expirarea termenului contractului;
(1988)in cazul pieirii bunului inchiriat.
(1989)Expirarea termenului contractului poate servi ca temei de incetare a
locaţiunii dacă părţile au convenit astfel şi bunul inchiriat a fost restituit
locatorului. In cetarea locaţiunii din acest temei poate avea loc şi in cazul, cind
nici una din părţi nu a declarat cu un preaviz părţii opuse despre intenţiile sale de
a continua raporturile contractuale şi dacă prin tăcere prelungirea folosirii bunului
după expirarea termenului nu a avut loc.
(1990)Pieirea bunului inchiriat este un temei ondescutabil de incetare a locaţiunii,
deoarece in acest caz dispare un element principal al contractului – insuşi obiectul
locaţiunii. Prin urmare, dispare şi interesul părţilor.
(1991)Prin acordul părţilor, in dependenţă de obiectul contractului, scopul părţilor şi
alte circumstanţe, in contract pot fi stipulate şi alte temeiuri de incetare a
locaţiunii. Acest lucur poate avea loc şi in alte cazeri prevăzute de lege.

Articolul 904. Prelungirea contractului de locaţiune

(1992)Dacă raporturile contractuale continuă in mod tăcit după expirarea

contractului de locaţiune, aceasta se consideră prelungir pe un termen
nedeternimat.
(1993)La expirarea contractului de locaţiune, locatarul are dreptul prioritar
la incheierea contractului pe un nou termen dacă:
(1994)єi-a onorat anterior obligaюiile contractuale;
(1995)bunul se dă in locaţiune pe un nou termen;
(1996)este de acord cu noile condiţii contractuale stabilite de locator.
(1997)Garanţia constituită de un terţ pentru executarea obligaţiilro de
către locatar nu se extinde asupra locaţiunii reinniote.

(1998)O particularitate a locaţiunii o constituie posibilitatea continuării in mod tăcit

a folosirii bunului inchiriat, fapt care are ca efect prelungirea raporturilor
contractuale pe un termen nedeternimat.
(1999)Pentru ca raporturile contractuale să fie considerate prelungite pe un
termenu determinat este necesar că pină la expirarea termenului contractului
părţile să nu intreprinde careva acţiuni de incetare a raporturilor contractuale şi
restituirea locatorului bunului inchirita. Prin urmare, in mod tăcit prin inacţiunile
 proprii işi manifestă disponibilitatea de a continua aceste raproturi.
(2000)In locaţoune raproturile contzractuale au de regulă un caracter stabil, uneori
de lungă durată, mai ales cind obiectul contractului este un imobil. Ba mai mult
ca atit, deseori după expirarea termenului contractului are loc reinnoirea
raporturilor contractuale, dat fiind faptul că există temeiuri legale. Astfel, alin.2 al
art.904 stipulează un drept prioritar al locatarului de a incheia contractul pe un
nou termen. Din esenţa legii rezultă că termenului noului contract va fi echivalent
cu termenul contractului expirat.
(2001)Pentru realizarea acestui drept sunt necesare existenţa a trei condiţii expres
prevăzute de lege, şi anume:
(2002)єi-a onorat anterior obligaюiile contractuale;
(2003)bunul se dă in locaţiune pe un nou termen;
(2004)este de acot cu noile condiţii contractle stabilite de locator.
(2005)Se consideră că locatarul şia- onorat anterior obligaţiile anterioare dacă el a
respectat prevederile art. 888. Incălcările care por servi ca bază pentru a nu
aplica dreptul prioritar al locatarului la inchirierea contractului pe un nou termen
pot fi considerate temeiurile de reziliere a locaţiunii din iniţiativa locatorlui
stipulate in art. 906.
(2006)Dreptul prioritar al locatarului de incheiere a contractului pe un nou termen
poate fi realizat dacă locatorul va acorda şi pe viitor, minimum pe un nou termen,
obicetul inchiriat in locaţiune.
(2007)La incheierea contractului pe un nou termen locatorul poate stabili careva noi
condiţii contractuale, care urmează să fie acceptate de locatar. Aceste noi condiţii
se pot referi la cuantumul chiriei, la obligaţia locatarului de a efectua reparaţie
capitală pe cont propriu sau al locatorului şi altele.
(2008)Din esenţa legii rezultă că locatarul care are intenţia de a inchiria obiectul
respectiv şi pe viitor este cunoscut cu noile condiţii contractuale stabilite de
locator şi este ţinut de a-l informeze pe acesta despre acceptul său. Acest accept
urmează a fi expediat locatorului intr-un termen rezonabil necesar pentru a
incheia contractul.
(2009)Dreptul prioritar al locatorului de a incheia contractul pe un nou termen poate
fi realizat repetat, pe toată durapa de timp cit vor exista prevederiel stipulate in
acest articol.
(2010)Dacă in contractul anterior un terţ a constituit o garanţie pentru executarea
obligaţiilor de către locatar, apoi această garanţie nu se extinte asupra locaţiunii
reinnoite, şi prin urmare terţul poate institui o nouă garanţie pentru executarea
obligaţiilor de către locatar cu condiţia că există consimţămintul lui.

Articolul 905. Rezilierea contractului de locaţiune

(2011)Rezilierea contractului de locaţiune incheiat făr termen poate avea

loc la cererea oricărei părţi cu un preaviz de 3 luni pentru imobile şi de
o lună pentru bunurile mobile dacă in contract nu este prevăzut altfel.
(2012)Dacă locuinţa sau orice altă incipere destinată pentru locuit se află
intr-o stare ce creează un pericol real pentru sănătate, locatarul poate
rezilia contractul de locaţiune fără respectarea termenului de preaviz.
Locatarul are acest drept şi in cazul in care, la incheierea contractului,
ştia despre pericol şi nu a inainta pretenţii in legătură cu aceasta.
(2013)Rezilirea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilierea
contractului de sublocaţiune dacă in contractul de locaţiune nu este
prevăzut altfel.
(2014)Legislaţia in vigoare nu prevede careva onterdicţii cu privire la incheierea
unui contrac de locaţiune făr termen. Un asemenea contract, dacă va fi incheiat,
poate fi reziliat la cererea oricărei părţi in orice moment, dar cu respectarea
prevederilor legale, şi nume, cu un preaviz de trei luni pentru imobile şi de o lună
pentru bunurile mobile. Această regulă este dispozitivă şi, prin urmare, părţile pot
conveni şi stipula in contract un alt mod de rezilire a contractului incheiat pe un
termen nedeterminat.
(2015)O excepţie cu privire la respectarea termenului de preaviz este stipulat
pentru locuinţe şi alte inchăperi destinate pentru locuit. Această excepţie să
referă numai la locatar. Termenul de preaviz poate să nu fie respectat numai in
cazul cind locuinţa sau altă incăpere destinată pentu lovuit se află intr-o stare ce
crează un pericol real pentru sănătate, bunăoare de a se nărui.
(2016)Termenul de preaviz poate să nu fie respectat de către locatar şi in cazul in
care, la incheierea contractului, ştia despre pericol nu a inaintat pretenţii in
legătură cu aceasta.
(2017)O astfel de normă este stipulat de lege reieşind din necesitatea rezilierii
operative, fără intirziere, urgentă, deoarece respectarea preavizului de trei luni
după cum prevedea legea pentru imobil, poate avea cosecinţe negative in primul
rind pentru locatar.
(2018)Durata contractului de sublocaţiune se află, de regulă, in dependenţă
absolută de termenul contractului de locaţiune. Din aceste considerente legea
stabileşte că rezilierea contractului de locaţiune are ca efect şi rezilirea
contractului de sublocaţiune. Insă această regulă are o natură dispozitivă şi se
referă numai la părţile contractului de locaţiune. Prin urmare, in contractul de
locaţiune părţile pot conveni altfel, bunăoară, la incetarea contractului de
locaţiune sublocatarului, care şi-a onorat obligaţiile contractuale, va avea dreptul
să incheie de sinestătător un contract de locaţiune. In acest caz in folosinţa
sublocatarului poate trece tot obiectul locaţiunii sau numai o porţiune din acesta,
care s-a aflat in folosinţa sublocatarului in baza contractului de sublocaţiune. Noul
contrac de locaţiune cu fostul sublocatar poate fi incheiat pe restul termenului
contractului de locaţiuen sau pe un nou termen, sau fără termen, in dependenţă
cum vor conveni părţile.

Articolul 906. Rezilierea contractului din iniţiativa locatorului

(2019)Locatorul este in drept să ceară rezilierea contractului dacă

locatarul:
(2020)nu foloseşte bunul inchiriat la destinaţie sau in conformitate cu
prevederile contractului;
(2021)admite intenţionat sau din culpă inrăutăţirea stării bunului ori
creează un pericol real pentru o asemenea inrăutăţire;
(2022)nu plăteşte chiria pe parcursul a 3 luni după expirarea
termenului de plată dacă in contract nu este prevăzut altfel;
(2023)incheie un contract de sublocaţiune fără acordul locatorului.
(2024)Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive re reziliere a
contractului de locaţiune din iniţiativa locatorului.

(2025)Legea stabikleşte citeva cazuri de nerespectare a obligaţiilor contractuale

de către locatar care pot servi ca temei de reziliare a contractului de locaţiune
inainte de termen din iniţiativa locatorului.
(2026)Primul temei poate servi faptul că locatarul nu foloseşte bunul inchiriat
după destinaţia sa sau in conformitate cu prevederile contractului. (vezi
 comentariu la art.888).
(2027)Punctul b al prezentului articol prevede trei temeiuri de reziliere
anticipată a locaţiunii, şi anume intgenţioant sau din culpă locatarul admite
inrăutăţirea stării bunului inchiriat sau crează un pericol real pentru o
asemenea inrăutăţire. Sunt considerate intenţionate sau din culpă acţiunile
sau inacţiunile locatarului, care conştient, cu rea credinţă intenţionat admite
inrăutăţirea bunului inchiriat. Bunăoară, obiectul conbzrcatului se află int-ro
stare foarte deplorabilă, intr-un pericol real de a se nărui şi prin urmare,
necesită evident şi urgent reparaţie capitală, care in baza contractului
urmează să fie efectuată de către locatar. Acesta conştient şi din culpă nu-şi
onorează aceastp obligaţie, ba mai mult ca atit, crează impedimente
locatorului de a efectua aceste lucrări.
(2028)Neachitarea la timp a chiriei de asemenea este un temei de reziliere
inainte de termen a locaţiunii, dar lgea stabileşte un termen de trei luni sau,
in bază de contrac ul alt termen, după expirarea căruia poate avea loc
rezilierea contractului. Dat fiind faptul că legea nu prevede altfel, motivele
nerespectării acestei pobligaţii contractuale nu au importanţă pentru
rezilierea anticipată a locaţiunii.
(2029)Accesul la bunul inchiriat in baza unui contract de sublovaţiune poate
avea loc doar cu consimţămintul locatorului. Dacă locatarul fără
consimţămintul proprietarului incheie un contrac de sublicaţiune apoi pentru
nerespectarea acestei obligaţiuni poate avea loc rezilierea contractului de
locaţiune, şi evident a contractului de sublocaţiune.
(2030)Prin acordul părţilor sau in baza legii pot fi prevăzute şi alet motive de
reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatoirului.

Articolul 907. Rezilirea contractului din iniţiativa locatarului

(2031)Locatarul este in drept să ceară rezilierea contractului in cazul in

care:
(2032)єi-a pierdut capacitatea de muncг єi nu poate folosi bunul
inchiriat;
(2033)este privat de libertate şi nu-şi poate executa obligaţiile
contractuale.
(2034)Legea sau contractul pot prevedea şi alte motive decit cele de la
alin. (1) de rezilierea a contractului de locaţiune din iniţinativa
locatarului.

(2035)Legea stabileşte doar două temeiuri de reziliere a locaţiunii din iniţiativa

locatarului, care in principiu un caracter excepţiunal.
(2036)Un temei de ordin obiectiv este pierderea capacităţii de muncă, care are
ca efect imposibilitatea locatarului de a folosi in continuare bunul inchiriat.
Pentru rezilierea contractului din acest motiv locatarul trebuie să prezinte
documente, care cu certitudine confirmă faptul pierderii capacităţii de muncă
de către locatar şi imposibilitatea de a folosi bunul inchiriat pe viitor.
(2037)Un alt temei pentru rezilierea contractului de locaţiune este atragerea
locatarului la răspunderea penală cu aplicarea privaţiunii de libertate, fapt
care exclude posibilitatea executării obligaţiilor contractuale. Petnru rezilierea
contractului din acest temei este necesar de a prezenta sentinţa, care a
rămas definitivă şi prin care locatarul este privat de libertate. Dat fiind faptul
că legea nu prevede altfel, termenul de privaţiuni de libertate nu are careva
importanţă pentru rezilierea contractului din acest motiv.
 (2038)Prin acordul comun ale părţilor sau prin lege pot fi prevăzute şi alte
motive de reziliere a contractului de locaţiune din iniţiativa locatarului.

Articolul 908. Restituirea bunului inchiriat

(2039)După incetarea raporturilor contractuale, locatarul este obligat să

restituie bunul inchiriat in starea in care i-a fost dat sau in starea
prevăzută de contract.
(2040)Prejudiciul cauzat prin inrăutăţirea stării bunului se repară de către
locatar dacă nu dovedeşte lipsa vinovăţiei sale. Locatarul poartă
răspunbdere in aceeaşi măsură pentru inrăutăţirea admisă de membrii
familiei sale, de sublocatar sau de de terţ, cărora le-a permis accesul la
bunul inchiriar.
(2041)Locatarul răspunde pentru deteriorarea bunului in mărimea in care
s-a micşorat valoarea lui dacă in contract nu este prevăzut altfel.

(2042)Restituirea bunului inchiriat după incetarea raporturilor contractuale este

o obligaţie principală a locatarului. Această obligaţie trebuie să fie respectată
in cazul in care prelungirea contractului de locaţiune nu are loc.
(2043)Bunul restituit trebuie să fie in starea in care a fost transmis locatarului
sau in starea prevăzută de contract. La momentul restituirii se iau in
consideraţie doar uzura obişnuită a bunului inchiriat şi dacă acesta a fost
utilizat după destinaţie in conformitate cu prevederile contractului.
(2044)Părţile pot conveni in contract că la restituirea bunului acesta se poate
afla in altă stare decăt cea, care a existat la momentul incheierii contractului.
Bunăoară, obiectul să fie renovat, reparat capital sau imbunătăţit in alt mod.
In asemenea situaţii locatarul este obligat să restiuie bunul in starea
prevăzută de contract.
(2045) Locatarul poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat bunului inchiriat.
Legea stabileşte prezumţia vinovăţiei locatarului in ce priveşte prejudiciul
cauzat prin inrăutăţirea stării bunului. Din aceste consideraţii rezultă că
sarcina probaţiunii faptului că prejudicul a survenit nu din culpa locatarului o
poartă acesta.
(2046)Legea stabileşte că locatarul poartă răspundere nu numai pentru
acţiunile sau inacţiunile proprii, care au ca efect un prejudiciu, dar şi pentru
inrăutăţirea stării bunului inchiriat admisă de membrii familiei sale, de
sublocatar sau de un terţ, cărora locatarul le-a permis accesul la bunul
inchiriat. Această regulă rezultă din dreptul legal al locatarului de a permite
accesul la bunul inchiriat a persoanelor menţionate.
(2047)La rindul său locatarul are dreptul de regres faţă de persoanele care au
avut acces la bunul inchiriat şi din vină cărora a survenit un prejudiciu cauzat
prin inrăutăţirea stării bunului inchiriat.
(2048)Cuantumul răspunderii locatarului este limitat de mărimea in care s-a
mocşorat valoarea lui, dacă in contract nu este prevăzut altfel. Prin urmare,
părţile pot conveni şi stipula in contract o altă mărime sau alt mod de
reparare a prejudiciului cauzat. Bunăoară, reparaţia necesară să fie efectuată
de locator, sau bunul căruia i-a fost cauzat un prejudiciu să fie inlocuit cu un
alt bun de această natură, dimensiuni, calitate, uzură şi altele.

Articolul 909. Soarta imbunătăţirii bunului inchiriat

(2049)La expirarea termenului sau la rezilierea contractului de locaţiune,
locatarul are dreptul să separe imbunătăţirile, efectute cu permisiunea
locatorului, care pot fă separate fără a se deteriora bunul ori să ceară
compensarea valorii lor de către locator dacă legea sau contractul nu
prevede altfel.
(2050)Locatarul are dreptul să separe imbunătăţirile efectuate fără
permisiunea locatorului dacă pot fi separate fără a se deteriora bunul şi
dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor. In cazul in care
imbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului nu pot fi separate
fără a se deteriora bunul, ele devin proprietate a locatorului.
(2051)La cererea locatorului, construcţiile neautorizate de el urmează a fi
demolate de către locatar sau pe contul lui.

(2052)La incetarea raporturilor contractuale părţile urmează să apcieze soarta

imbunătăţirilor bunului inchiriat, efectuate pe toată dutara locaţiunii.
(2053)Din lege rezultă două categorii de imbunătăţiri: efectuate cu permisiune
locatorului şi fără permisiunea acestuia. fiecaRe din aceste imbunătăţiri por fi
separate in două tipuri: imbunătăţirile care pot fi separate fără a se deteriora
bunul şi care nu pot fi separate fără ca bunul să nu fie deteriorat.
(2054)Referitor la imbunătăţirile efectuate cu acordul locatorului şi care por fi
separate fără a se deteriora bunul legea stipulază o normă generală: aceste
imbunătăţiri, la alegerea locatarului pot fi separate de acesta in favoarea sa
sau compensate de locator.
(2055)Alte consecinţe au loc in cazul imbunătăţirilor efectuate cu permisiunea
locatorului, dar care nu por fi separare fără deteriorarea bunului. In acest caz
locatarul are dreptul doar să ceară de la locator numai compensarea valorii
acestor imbunătăţiri.
(2056)Aceste reguli cu privire la imbunătăţirile efectuate cu consimţămintul
loclatorului au un caracter dispozitiv şi prin urmare, in baza contractului sau
prin lege pot fi constituite şi alte modalităţi cu privire la soarta acestor
imbunătăţiri, bunăoară ele devin proprietatea locatorului fără obligaţia
acestuia de a compensa locatarului valoarea imbunătăţirilor.
(2057)In principiu, de această natură sunt şi imbunătăţirile efectuate fără
permisiunea locatorului dar care por fi separate fără deteriorarea bunului şi
dacă locatorul refuză să compenseze valoarea lor.
(2058)Absolut alt efect au imbunătăţirile efectuate fără permisiunea locatorului
şi care nu pot fi separate fără deteriorera bunului. La expirarea termenului
locaţiunii sau la rezilirea anticipată a contractului aceste imbunătăţiri, in
virtutea legii, devin proprietatea locatorului.
(2059)Locatorul dispune de un drept legal faţă de construcţiile efectuate de
locatar fără autorizaţia lui. Aceste construcţii la cererea locatorului urmează a
fi demolate de către locatar sau pe contul lui.

Articolul 910. Consecinţele nerestituirii la timp a bunului inchiriat

Dacă după incetarea raporturilor contractuale, locatarul nu restituie

bunul inchiriat, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată
durata intirzierii. Se poate cere repararea prejudiciului in partea
neacoperită de chirie.

(2060)In caz de nerestiuirea de către locatar a bunuloui inchiriat dupi incetarea

raporturilor contractuale au loc careva consecinţe negative pentru locatar.
 Astfel, locatorul are dreptul să ceară plata chiriei pentru toată durata
intirzierii.
(2061)Dacă nerespectarea acestei obligaţiunii de către locatar a cauzat un
prejudicul locatorului acesta are dreptul la repararea prejudiciului, dar numai
in partea neacoperită de chirie.

Capitolul IX
ARENDA

Articolul 911. Dispoziţii generale cu privire la arendă

(2062)Arenda este contractul incheiat intre o parte – proprietar,

uzufrucruar sau un alt posesor legal de terenuri şi de alte
bunuri agricole (arendator) – şi altă parte (arendaş) cu privire la
expluatarea acestora pe o perioadă determinată şi la un preţ
stabilit de părţi.
(2063)Prin acordul părţilor, dispoziţiile cu privire la arendă se
aplică şi la locaţiunea altor imobile.
(2064)Contractului de arendă se aplică in modul corespunzător
dispoziţiilor cu privire la locaţiune in măsura in care prezentul
capitol nu prevede altfel.

(2065)Definiţia contractului de arendă reflectă destinaţia şi

particularităţile acestui contract. Esenţa lui constă in reglementarea
transmiterii in scopul expluatării temporare a unui teren şi altor bunuri
agricole. Importanţa acestui contract constă anume in transmiterea
bunurilor nu numai in posesiune şi folosinţă temporatară, fapt care are
loc in contractul de locaţiune, dar pentru expluatarea lor. Expluatarea
presupune efectuarea faţă de obiectul contractului a tuturor operaţiilor
pentru posesie, folosire, prelucrare, imbunătăţire şi altele, care sunt
necesare pentru obţinerea unui fruct – scopul final al acestui contrtact.
(Ce reprezintă fructul vezi comentariu la art. 299 CC RM).
(2066)Subiecţii acestui contract sunt arendatorul şi arednaşul, care pot fi
atit persoane fizice , cit şi juridice. De regulă arendatorul este
proprietarul obiectului contractului şi care dispune de toate
documentele necesare de proprietate asupra acestui bun. Arendatorii
terenurilor, care aparţin statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
sunt Guvernul RM şi organele administraţiei publice locale in
dependenţă de competenţa lor (art.41 al Legii 828/1991 ). In această
calitate pot activa şi alţi titulari legali, cum ar fi uzufructuarul,
superficiarul, debitorul gajist sau alt posesor legal. Deoarece aceste
persoane poartă o denumire generală – popsesor legal, se consideră că
ele dispun de titlurile prevăzute de lege, prin care este legalizată
posesia, de regulă, contractul respectiv. Arendaş poate fi orice suciect
de drept al Republicii Moldova. In această calitate, in baza art.41 Legii
828/1991, pot activa şi persoanele fizice şi juridice străine, organizaţiile
şi asociaţiile internaţionale. Persoanele fizice trebuie să fie apte de
muncă şi in stare de a se ocupa cu acticitatea agricolă. Pentru
persoanele juridice această activitate trebuie să fie prevăzută de statut
sau alt document constituitiv.
(2067)Obiectul contractului de arendă este terenul de pămint şi alte
bunuri agricole. O detalizare in acest sens găsim in Legea 828/1991 in
 redacţia Legii 1006/2002. Astfel, art. 41? stipulează, că “obiect al
contractului de arendă pot fi terenurile de orice categorie de destinaţie,
inclusiv dreptul asupra cotei de teren echivalent. Dreptul de arendă a
terenului se extinde şi asupra construcţiilor, instalaţiilor, amenajerilor,
inclusiv asupra plantaţiilor multianuale de pe terenul respectiv, dacă
contractul nu prevede altfel”.
(2068)Contractul de arendă este un contract cu titlu oneros şi se incheie
pe o durată determinată de părţi. Deoarece, acest articol nu stipulează
altceva, insuşi faptul incheierii contractului pe o durată nedeterminată
nu are ca efect nulitatea contractului, insă nerespectarea acstei
prevederi legale poate avea, in caz de litijiu, careva consecinţe
nefavorizate pentru părţi.
(2069)Aliniatul 2 al acestei norme stipulează condiţiile aplicării
dispoziţiilor cu privire la arendă faţă de alte bunuri. Aceste condiţii
sunt: acordul părţilor şi dacă obiectul contractului este un bun imobil.
Prin urmare, normele contractului de arendă nu pot fi aplicare faţă de
un bun mobil.
(2070)Normele locaţiunii, care conţin multe prevederi şi detalizări de
ordin general pot fi aplicate, in baza alin.3 al acestui articol, faţă de
arendă numai cu condiţia că contractul de arendă nu stipulează alte
prevederi.

Articolul 912. Forma contractului de arendă

Contractul de arendă se incheiei in scris.

(2071)Legislatorul a formulat acest criteriu faţă de forma contractului

de arendă luind in consideraţie obiectul, scopurile părţilor, termenul
contractului şi altele. Această normă este condiţionată , de
asemenea, de necesitatea asigurării intereselor patrimoniale ale
părţilor, de necesitatea evitării consecinţelor negative in caz de
nerespectare a obligaţiilor contractuale.
(2072)Forma scrisă a contractului de arendă se aplică indiferent de
faptul cine este parte a contractului - persoană fizică sau juridică. In
afară de norma generală stipulată in acest atricol faţă de forma
contractului de arendă, pentru acest contract se aplică de asemenea
şi condiţiile suplimentare prevăzute de lege in dependenţă de
obiectul şi termenul contractului. Astfel, conform aliniatului 2 al art.
877 CC RM contractul de arendă a unui teren incheiat pe un termen
ce depăşeşte trei ani trebuie să fie inscris in registrul bunurilor
imobile. Această regulă se conţine de asemenea in art. 4 al Legii
1543/1998 şi in art. 41? al Legii 828/1991 in redacţia Legii
1006/2002. In alin. 2 al atr. 41? al aceleiaşi Legi se mai stipulează că
“contractul de arendă a terenului pe un termen mai mic de trei ani se
inregistrează de către primăria satului (comunei), oraşului,
municipiului, in al cărei teritoriu este situat terenul şi care va ţine
registrul unor asemenea contracte de arendă”.

Articolul 913. Descrierea bunului arendat

(2073)Arendatorul şi arendaşul trebuie să intocmească, la

inceputul arendei, un act in care descrie bunul arendat şi starea
 in care se află la momentul predării. La incetarea arendei, se
aplică aceleaşi dispoziţii in modul corespunzător.
(2074)Actul de descriere trebuie să cuprindă ziua intocmirii şi să
fie semnat de ambele părţi.

1. Acest articol detalizează unele aspecte ale modului de incheiere a

contractului şi se referă, in general, la actul de descriere a obiectului
contractului. Destinaţia acestui document constă in aprecierea şi stipularea in
acest act a stării de fapt a obiecutlui contractului la momentul incheierii lui,
sau cum e indicat in lege la inceputul arendei. In acest act trebuie să fie
indicate următoarele momente: denumirea obiectului, locul unde el este
situat, părţile componente ale acestui obiect ş.a. La aprecierea stării de fapt a
obiectului la acest act se indică care imbunătăţiri au fost efectuate anterior,
care este procentul de amortizare, care sint necesităţile de reparaţie şi
imbunătăţire şi altele. Toate aceste aspecte inlfuenţează asupra termenului
contractului, mărimii plăţii arendei ş.a. O detalizare la acest document este
stipulată in alin.3 al art.42 al Legii 828/1991 in redacţia Legii 1006/2002in
care se menţionează “la contractul de arendă se va anexa, in mod obligatoriu,
ca parte componentă a contractului, descrierea terenului cu referinţă la
numărul cadastral sau o copie a planului cadastral al terenului arendat”.
2. Alin.2 al acestui articol stipulează unele cerinţe de ordin
general faţă de documentul intocmit. In el trebuie să fie indicată ziua
intocmirii şi semnat de ambele părţi. Stipularea in contract a acestor două
momente au o importanţă primordială pentru toate consecinţele schimbării
stării obiectului contractului in dependenţă de imbunătăţire sau inrăurăţire a
acestui bun. Aceste momente au importanţă şi pentru stabilirea răspunderii
părţilor in caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuale.

Articolul 914. Particularităţile contractului de arendă a unui teren

In contractul de arendă a unui teren trebuie stipulate condiţiile

de folosire a obiectelor
situate pe teren, inclusiv a utilajului şi tehnicii agricole.

(2075)Pe terenul arendat pot fi situate construcţii, instalaţii, obiecte

de irigare, plantaţii multianuale, drumuri şi alte obiecte agricole. In
contractul de arendă trebuie să fie indicate toate aceste obiecte şi
modalităţile, intensivitatea şi alte condiţii de folosire a acestora.
Pentru aceasta trebuie să se ţină cont de anul dării in exploatare
sau fabricării acestor obiecte, procentul de amortizare, care
imbunătăţiri au fost efectuate anterior, cind a fost efectuată
reparaţia curentă şi capitală, sau care este necesitatea de a le
efectua in viitorul apropiat, care părţi componente ale acestora
urmează a fi schimbate, reparate capital şi altele. Toate aceste
detalii in mare măsură influenţează asupra termenului contractului,
mărimii plăţii arendei ş.a.
(2076)Condiţii de folosire a obiectelor agricole situate pe terenul
arendat se aplică in acelaşi mod şi la utilajul şi tehnica agricolă.

Articolul 915. Termenul arendei

(1) Termenul arendei nu poate fi mai mic de un an.

 (2) Cu trei luni inainte de expirarea arendei, arendatorul
informează printr-un
preaviz arendaşul despre nedorinţa de a prelungi contractul de
arendă.
(3) Dacă terneenul arendei expiră, iar arendatorul nu cere să i se
predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de
arendă se consideră prelungit cu un an.

1.Dat fiind faptul, că obiectul contractului de arendă este un teren şi

alte bunuri agricole exploatarea fructuoasă a cărora poate fi efectuată doar pe
durata unei perioade minime de activitate, legislatorul stabileşte termenul
minimal al acestuia. Prin urmare părţile trebuie să determine durata
contractului, care nu poate fi mai mică de un an. Termenul maximal al arendei
nu este stipulat in lege, dar in acest caz se poate aplica regula generală a
locaţiunii, care poate avea loc pe un termen de pină la 99 de ani.
2.Aliniatul 2 stabileşte o modalitate de incetare a obligaţiilor
contractuale. Prioritatea in ce priveşte incetarea acestor obligaţii ii revine
arendatorului, care avind această intenţie este obligat să facă un preaviz de
trei luni pină la expirarea termenului şi să-l prevină pe arendaş despre această
intenţie. Acest preaviz poate fi exprimat in orice formă, fie verbal, fie in scris
sau in alt mod. Principalul constă in faptul că acest preaviz să ajungă la
destinaţie. Dacă arendatorul a respectat aceste prevederi, iar arendaşul nu a
intreprins careva acţiuni de negociei cu privire la prelungirea contractului
acesta incetează odată cu expirarea termenului lui.
3.Aliniatul 3 stipulează posibilitatea prolongaţiei tacite, sau prolongarea
de fapt a raporturilor contractuale. Condiţiile acestui fapt sunt:
(2077)expirarea termenului contractului;
(2078)arendatorul nu cere restituirea (inapoierea) terenului;
(2079)arendaşul continuă exploatarea terenului arendat.
Legea stabileşte şi consecinţele prelungirii tacite a contractului de arendă: el
se consideră prelungit cu un an. Această situaţie poate fi repetată de
nenumărate ori, dar cu condiţia ca in ansamblu să nu depăşească 99 de ani.

Articolul 916. Plata arendei

(1)Plata arendei se face in natură, in bani sau in natură şi bani,

potrivit acordului dintre părţi, şi se execută in termenul şi in locul
stabilit in contract.
(2) Elementele in funcţie de care se determină arenda pentru
fiecare categorie de folosinţă a bunului pot fi: suprafaţa terenului,
potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul
posibilităţii de efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces,
distanţa faţă de locurile de depozitare, industrializare sau de
comercializare, starea clădirilor, amenajărilor sau altor dotări, gradul
de amortizare a tehnicii agricole arendate.
(3) Arenda in natură se stabileşte intr-o cantitate determinată de
produse sau intr-un procent din producţie. Produsele cu care se
plăteşte arenda se stabilesc de părţi in funcţie de specificul
activităţii agricole şi de zonă.
(4) Termenele şi locul de plată in natură a arendei se stabilesc de
părţi, in funcţie de felul produselor şi de specificul orientării lor.

(1) Această normă stabileşte modalităţile de achitare a plăţii

arendei. Amintim, că regulile generale cu privire la stabilirea cuantumului
plăţii este prevăzută de art.911 şi se apreciază prin acordul comun ale
părţilor.
(2) Legea stabileşte 3 modalităţi de achitare a plăţii de arendă:
(2080)in bani;
(2081)in natură;
(2082)in formă mixtă.
(3) Nu se pot isca careva probleme cind plata se face in bani. Mai
complicat este situaţia, cind plata se face in natură sau in formă mixtă. In
acest caz, după cum este stipulat in alin.3, plata in natură se stabileşte intr-o
cantitate determinată de produse sau intr-un procent din producţie. Dacă
plata arendei este mixtă, apoi părţile sunt obligate să stipuleze in contract in
ce mărime (proporţie) plata se efectuează in bani şi in ce mărime – in natură.
Dacă plata in natură include citeva culturi agricole, apoi, respectiv şi
proporţiile acestora.
(4) Un moment important il constituie faptul, că legea impune părţile
de a aprecia in comun termenul şi locul unde se va achita plata. Acest
moment este foarte important in cazul cind plata arendei se face in natură sau
in formă mixtă. Importanţa acestei condiţii diferă de la caz la caz, de pildă,
dacă este de o greutate impunătoare, este uşor alterabilă, dacă necesită
prelucrare, păstrare sau utilizare in stare proaspătă şi altele. Nu intimplător
legislatorul in alin.4 stipulează că, termenele şi locul de plată in natură a
arendei se stabilesc de părţi, in funcţie de felul produselor şi de specificul
orientării lor. Termenul achitării plăţii trebuie să coincidă cu sfirşitul anului
agricol, cu culesul roadei in genere sau a culturii respective. Locul achitării
plăţii in natură poate fi stabilit nemijlocit pe terenul arendat, la depozitul
arendatorului sau arendaşului, sau in alt loc.
(5) Criteriile de determinare a mărimei plăţii de arendă sunt direct stabilite
de lege şi se apreciază de părţi in dependenţă de categoriile de folosire şi pot
fi diferite de la caz la caz. Astfel, aceste criterii sunt: suprafaţa terenului,
potenţialul de producţie, structura parcelară, relieful şi gradul posibilităţii de
efectuare a mecanizării, posibilităţile de acces, distanţa faţă de locurile de
depozitare, industrializare sau de comercializare, starea clădirilor,
amenajărilor sau altor dotări, gradul de amortizare a tehnicii agricole
arendate. Categoriile de folosinţă pot fi diferite, de pildă: culturi anuale,
multianuale, tehnice, livezi, vii, sau un teren pe care sunt situate depozite,
frigidere, parcuri de tehnică agricolă, unităţi de prelucrare a producţiei
agricole şi altele.

Articolul 917. Reducerea arendei

Dacă mai mult de jumătate din fructele obţinute prin arendare pier
fortuit, arendaşul poate cere reducerea proporţională a plăţii
arendei. Dreptul la reducere subzistă doar pină la separarea
fructelor.

1.Prin această normă legislatorul stipulează un drept patrimonial al

arendaşului – dreptul de a cere reducerea arendei. Dar pentru realizarea
acestui drept legislatorul stabileşte trei condiţii:
(2083)pieirea fructelor obţinute ce depăşeşte 50 procente;
(2084)pieirea fructelor obţinute are loc in mod fortuit;
(2085)dreptul la diminuare are loc numai pină la separarea fructelor.
Acest drept al arendaşului nu poate fi realizat dacă pieirea a avut loc din
altă cauză, decit cea furtuită, de pildă, din cauza gospodăririi proaste a
arendaşului, din culpa membrilor familiei arendaşului ş.a. Reducerea trebuie
să fie proporţională pagubei.
2.Acestă normă poate fi aplicată indiferent de faptul dacă fructele au
fost asigurate şi arendaşul a primit despăgubirea, deoarece legislatorul nu
condiţionează aplicarea acetei norme in dependenţă de acest fapt. Dar,
cererea arendaşului poate să nu fie acceptată de arendator in cazul cind
arendaşul primind despăgubirea de la compania de asigurare nu a suportat
careva prejudicii.
3.Prin acrodul părţilor diminuarea cuantumului plăţii de arendă poate avea
loc şi in alte cazuri.

Articolul 918. Dreptul de gaj al arendatorului

Arendatorul are, in vederea garanţiei cererilor sale ce decurg din

contractul de arendă, drept de amanet asupra bunurilor aduse de
arendaş şi asupra fructelor bunului arendat.

1.Scopul acestei norme este protejarea intereselor patrimoniale ale

arendatorului. Pentru asigurarea acestor interese legea stabileşte două tipuri
de garanţii:
(2086)dreptul de amanet asupra bunurilor aduse de arendaş;
(2087)dreptul de amanet asupra fructelor bunului arendat.
2.Pentru exploatarea terenului arendaşul poate procura diferite bunuri
materiale, cum ar fi: tehnica agricolă, unităţi de transport, utilaj pentru
prelucrarea produselor agricole şi de altă destinaţie, seminţe, animale ş.a.
Totodată arendaşul in rezultatul exploatării obiectului arendat dobindeşte un
product nou, cum ar fi: roadă, carne, lapte, vin, conserve ş.a. Insă in caz de
neexecutare a obligaţiilor contractuale, in primul rind pentru neachitarea la
timp a plăţii arendei, cauzarea unui prejudiciu sau in caz decă există alte
cereri ale arendaşului ele pot fi garantate prin amanent şi in acest caz se
aplică norma acestui articol.

Articolul 919. Schimbarea destinaţiei terenului

Arendaşul poate schimba destinaţia terenului arendat numai cu

acordul prealabil scris al proprietarului şi cu respectarea dispoziţiilor
legale.

1.Legea stabileşte condiţii foarte categorice cu privire la schimbarea

destinaţiei terenului arendat. Aceste condiţii sunt:
(2088)consimţămintul proprietarului, care trebuie să fie prealabil şi
exprimat in formă scrisă;
(2089)respectarea dispoziţiilor legale.
Aceste dispoziţii sunt stipulate in Lwegea 828/1991 in redacţia Legii
1006/2002. Schimbarea destinaţiei terenului in baza art.art. 8, 9, 71, 75 ale
acestei legi poate avea loc, in dependenţă de categoriile terenurilor, in baza
Hotăririi Guvernului sau deciziilor consiliilor raionale şi municipale.
 Articolul 920. Repartizarea contractuală a riscurilor

(1) In contractul de arendă părţile contractante pot stabili, de

comun acord, cazurile şi limitele suportării prejudiciilor cauzate de
calamităţi naturale.
(2) De comun acord, părţile pot să prevadă repartizarea pierderilor
totale sau parţiale ale bunurolor arendate ca urmare a unor cazuri
furtuite, sau unor cazuri de forţă-majoră.

1.Activitatea agricolă este supusă unor riscuri naturale, care pot

surveni independent de voinţa persoanelor implicate in această activitate.
Articolul dat stabileşte dreptul părţilor contractului de arendă printr-un acord
comun de a stipula in contract o condiţie separată, care se referă la
consecinţele calamităţilor naturale.
2.In primul rind părţile trebuie să convină asupra cazurilor şi
parametrilor prejudiciilor cauzate de calamităţile naturale suportate de fiecare
din ele. De regulă aceste cazuri pot fi calamităţile naturale, care au loc in
Republica Moldova – cutremure de pămint, alunecări de pămint, ingheţuri,
grindină, revărsări de apă ş.a. Deasemenea părţile pot conveni asupra
limitelor in care fiecare din ele vor acoperi prejudiciul cauzat. Proporţiile pot fi
diferite: 50%x50%, 40%x60% ş.a. La stabilirea acestor limite trebuie să se
ţină cont de faptul cine poartă, de regulă, riscul pierii fortuite a bunului şi cine
va fi obligat să asigure bunul arendat. In alin.1 al acestui contract se prevăd
două categorii de bunuri – obiectul contractului şi fructele. Din aceste
considerente ambele părţi au un interes patrimonial şi, in principiu, ambele
trebuie să suporte consecinţele calamităţilor naturale.
3.Un moment important il constituie dreptul părţilor de a repartiza total
sau parţional pagubele bunului arendat, care au survenit in urma unor cazuri
fortuite sau a unor cazuri de forţă majoră. In acest caz este vorba doar de
riscul cu privire la obiectul bunului arendat, dar nu şi a fructelor. Interesul
patrimonial il are in primul rind arendatorul, dar arendaşul poate suporta
unele pierderi in baza acordului contractual, deoarece fructele dobindite in
baza exploatării acestui bun devin proprietatea lui. Prin urmare şi el are un
interes patrimonial.

Articolul 921. Incetarea arendei

(2090)Arenda incetează o dată cu expirarea termenului pentru

care a fost convenită.
(2091)Incetarea arendei inainte de termen are loc in conformitate
cu legea.

(2092)Acest articol stipulează doar un singur temei de incetare a

obligaţiilor contractuale – expirarea termenului prevăzut de contract.
Dar in acest caz trebuie să se ţină seama şi de prevederile art. 915 CC
RM, care admite, in caz de expirare a termenului, prolongarea tăcită a
 contractului de arendă.
(2093)Temeiurile legale de incetare a arendei inainte de termen sunt
stipulate in art.art. 41? şi 41-4 al Legii 828/1991 in redacţia Legii
1006/2002.
Astfel, arendatorul in baza art. 41? “poate cere rezilierea anticipată, prin
intermediul instanţei de judecată, a contractului de arendă in umrătoarele
condiţii:
• nerespectarea clauzelor privind arenda;
• folosirea pămintului in condiţii ce contracvin legislaţiei;
• inrăutăţirea intenţionată a calităţii terenului arendat;
• neachitarea arendei pe parcursul a 30 de zile de la data expirării
termenului de plată, cu condiţia că perioada de graţie de 30 de zile
pentru achitarea arendei se va acorda doar o singură dată pe parcursul
perioadei de arendă, astfel că orice neachitare repetată a arendei in
termen va constitui temei pentru a cere rezilierea imediată a
contractului de arendă, in cazul cănd cintractul nu prevede altfel;
• ridicarea construcţiilor neautorizate pe terenul arendat;
• terenul nu a fost folosit timp de un an de la data dării lui in arendă, in
cazul cind contractul nu prevede altfel;
• transmiterea terenului arendat in subarendă fără consimţămintul
proprietarului.
Arendatorul terenului poate cere rezilierea anticipată a contractului şi in
alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
In cazul in care contractul de arendă nu prevede altfel, arendatorul poate
rezilia anticipat contractul de arendă in mod necondiţionat numai după
inştiinţarea in scris, cu cel puţin 3 luni inainte, a arendaşului.
Cu excepţia condiţiilor specifice la alineatul intii din prezentul articol,
arendaşul are dreptul să folosească terenul pină la strinsul roadei inclusiv,
conform termenelor prevăzute de tehnologia de creştere a culturilor”.
Arendaşul, la rindul lui, in baza art. 41-4 “poate cere rezilierea anticipată a
contractului de arendă in cazul in care:

• arendatorul nu-şi indeplineşte obligaţiile contractuale;

• arendaşul este in imposibilitatea de a folosi terenul, cu excepţia
cazurilor de forţă majoră, dacă contractul de arendă nu prevede altfel;
• arendatorul nu a transmis terenul in termenul stabilit in contract.
Arendaşul poate cere rezilierea contractului de arendă şi in alte cazuri
prevăzute de lege sau de contract.
Arendaşul poate cere rezilierea anticipată a contractului de arendă şi din
motive de sănătate, care il pun in imposibilitatea de a respecta pe viitor
clauzele contractului, dacă contractul nu prevede altfel.
Arendaşul poate rezilia anticipat contractul de arendă in mod necondiţionat
doar avertizind arendatorul in scris despre intenţia de reziliere a contractului
cu cel puţin 3 luni pină la recoltare, dacă contractul nu prevede altfel”.

Articolul 922. Consecinţele rezilierii contractului de arendă a unui

teren
 Dacă rezilierea contractului de arendă a unui teren agricol are
loc pină la incheierea anului agricol, arendatorul este obligat să
plătească arendaşului valoarea fructelor care, deşi incă neseparate,
vor putea fi separate inainte de sfirşitul anului in condiţiile unei
gospodăriri normale.

(2094)Această normă presupune o regulă generală care admite rezilierea

contractului de arendă doar după incheierea anului agricol, cind deja e
culeasă recolta şi arendaşul dispune de rezultatul total al muncii sale.
(2095)Dacă contractul este reziliat pe parcursul anului agricol, apoi se
aplică o regulă specială stabilită de acest articol, care se manifestă prin
protejarea intereselor patrimoniale ale arendaşului. Stabilind această
regulă legislatorul a luat in consideraţie faptul, că arendaşul a depus
unele eforturi pentru a creşte o roadă sau a dobindi un alt profit in
rezultatul expuatării obiectului arendat şi dacă nu obţine nici un fruct
din cauza rezilierii anticipate a contractului lui trebuie să-i fie restituite
valoarea acestor fructe. Obligaţia de ale compensa ii aparţine
arendatorului, care a cerut rezilierea anticipată.
(2096)Pentru aplicarea acestei reguli este necesar, ca la momentul
rezilierii contractuluil fructele si nu fie incă separate, dar acest lucru să
fie posibil pină la sfărşitul anului in condiţiile gospodăririi normale. Din
această reiese, că după rezilierea contractului activitatea ulterioară de
expualare a obiectului contractului devine obligaţia arendatorului.

Capitolul X
LEASINGUL

Articolul 923. Contractul de leasing

(1) Prin contractul de leasing, o parte - creditorul financiar

(locator) - se obliga sa dobindeasca in proprietate sau sa producă bunul
mobil specificat in contract si sa-l dea in posesiune si folosinţa, pentru
o perioada determinata in contract, celeilalte parţi (locatar),
iar aceasta se obliga la plata in rate a unei sume de bani (redevenţa).
(2) In lipsa unor prevederi contrare, dreptul de alegere a bunului
sau a vinzatorului aparţine locatarului.
(3) La sfirsitul contractului de leasing, care se incheie cu deplina
amortizare, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite
locatarului.
(4) Locatarul poate fi obligat sau indreptatit prin contractul de
leasing ca, la expirarea termenului acestuia, sa cumpere sau sa
inchirieze bunul daca acest contract nu incetează prin deplina amortizare
a obiectului. In toate cazurile, la calculul preţului sau al chiriei
trebuie sa se ia in considerare amortizarea bunului. In lipsa
unei prevederi contrare, locatarul are dreptul prioritar de a cumpăra sau
de a inchiria in continuare bunul.
(5) Dispoziţiile cu privire la leasing nu se aplica daca bunul
urmeaza sa fie folosit in scopuri personale, familiale sau casnice.
(6) Contractului de leasing se aplica in modul corespunzător
dispoziţiile privind contractul de locatiune in masura in care prezentul
capitol nu prevede altfel.

(2097)Construcţia juridico-civilă a contractului de leasing, stabilită in acest articol,

este diferită de cea existentă in Legea cu privire la leasing. Din acest motiv un
interes deosebit prezintă concurenţa acestor acte normative in calificarea corectă
a acestui contract.
Analiza normelor Codului civil şi a legislaţiei in vigoare in domeniului leasingului
ne permite să scoatem in relief trăsăturile specifice (particularităţile) ale contractului,
care-i imprimă caracterul desinestătător,a) in calitate de parte obligată in contract de
rind cu creditorul-financiar şi locatarul persistă şi vinzătorul bunului, care nu este
parte propriu-zisă a contractului. Insă in inţelesul articolului analizat, acest fapt nu
reprezintă o trăsătură calificativă a contractului, deoarece insăşi prin noţiunea
contractului se admite stabilirea raportului contractual cu participarea a doi subiecţi.
Creditorul financiar nu se află in raport contractual cu vinzătorul bunului, dar este
inzestrat prin lege vcu un şir de drepturi şi obligaţii faţă de el (Art.art 926, 927,929
Cod civil). b) Creditorul- financiar se obligă să dobindească bunul mobil specificat in
proprietate, această obligaţie derivă din conţinutul raportului de leasing. Producerea
de către locator a bunului pentru a fi transmis locatarului in baza unui contract de
leasing, reprezintă o obligaţie improprie lui. c) Un rol activ in obligaţia contractuală
de leasing ii aparţine locatarului. Anume el determină vinzătorul sau bunul, care
urmează a fi procurat de locator. Respectiv locatorul este absolvit de orice
răspundere pentru alegerea vinzătorului sau bunului. Excepţie de la acastă regulă
poate fi cazul, cind prin contract o astfel de obligaţiune se incubă locatorului.
Astfel, prin această construcţie juridică este consemnată valenţa naturii juridice
a contractului de leasing, care in esenţă reprezintă prestarea unui serviciu financiar,
prin intermediul mecanismului de locaţiune.
2. Contractul de leasing se incheie, de obicei, pe un termen anumit. Acest
termen trebuie să includă deplina amortizare a bunului, care corespunde cu termenul
efectiv de expluatare a obiectului contractului. După expirarea termenului
contractului, dreptul de proprietate asupra bunului se transmite locatarului, fără
achitarea preţului rezidual al bunului.
3. In cazurile in care contractul nu incetează prin deplina amortizare a bunului,
locatarul poate fi obligat prin contract să cumpere bunul la un preţ rezidual, sau să
continuie intreţinerea raporturilor contractuale pina la amortizarea deplina a bunului.
Analogic reglementărilor internaţionale in domeniul leasingului financiar, legislatorul
naţional a condiţionat calculul preţului sau a chiriei de amortizarea bunului. In afară
de drepturile specificate mai sus, locatarul prin contract isi poate rezerva dreptul
prioriar de cumpărare sau de inchiriere ulterioară a bunului. Norma dispozitivă
respectivă ii conferă locatarului prioritatea faţă de terţi in contractarea obiectului
contractului, după expirarea termenului iniţial stabilit in contract.
4. Dispoziţiile prezentului articol se aplică numai in cazurile, cind bunurile
contractate vor fi utilizate numai in scopuri comerciale, adică raporturile respective
urmează a fi stabilite intre antreprenori. Acest fenomen juridic la fel se intregeşte in
peisajul de reglementare internaţională. Insă, practica contractuală ne demonstrează,
că in asemenea caz, un şir de tranzacţii care intrunesc toate trăsăturile juridice ale
unui contract de leasing nu pot fi calificate ca leasing, anume din motivul că bunurile
sint folosite in scopuri personale, familiale sau casnice, fapt ce va contribui la
micşorarea numărului de tranzacţii şi participanţi pe piaţa serviciilor de leasing.
5. Prin intermediul prezentei norme, legislatorul exprimă coeziunea dintre
normele generale de reglementare ale contractului de locaţiune (Art.875 - Art.910) şi
contractul de leasing. Reieşind din sensul normei analizate, reglementarea
exhaustivă a raporturilor de leasing se efectuiază de normele prezentului capitol şi de
contract, cind legea dispozitivă prevede acest lucru. In rest, se aplică in modul
corespunzător dispoziţiile privind contractul de locaţiune. Prin menţiunea “ in modul
corespunzător ”, urmează a fi inţeleasă aplicarea acelor norme ale locaţiunii, care nu
 pot modifica natura contractului de leasing, şi anume acele norme ce reglementează
segmentul obligaţional de posesie şi folosire a bunului de către locatar (Art.Art
878,885,886,887 ş.a).

Articolul 924. Forma si conţinutul contractului de leasing

(1) Contractul de leasing se incheie in scris.

(2) Contractul de leasing trebuie sa contina indeosebi:
a) preţul bunului;
b) suma totala, numărul si scadenta ratelor;
c) plata finala si metodele calculării ei in cazul rezilierii contractului.

1. Cerinţa de bază, inaintată de lege, faţă de forma contractului de leasing este

respectarea formei scrise ca condiţie ad probationem. Respectiv, urmează să fie
respectate toate cerinţele legale, referitoare la incheierea, modificarea şi rezilierea
actelor juridice (Art.210). Deci, contractul poate fi incheiat nu numai in forma unui
document semnat de părţi, dar şi prin schimb de scrisori, telegrame, telefonograme
ş.a., care vor fi semnate de către expediator (ofertant) şi vor conţine clauzele
esenţiale ale viitorului contract.
2. Condiţiile specificate in lege, urmează a fi calificate ca clauze esenţiale (al.2
Art 679) ale contractului de leasing. Orice raport contractual de leasing, indiferent de
regimul juridic al bunurilor contractate, trebuie să conţină acordul părţilor asupra
acestor clauze. Spre deosebire de cele prevăzute in art. 7 al Legii cu privire la
leasing, Codul civil ne indică numai trei condiţii. In acest context, este dificil să ne
apreciem care din ele reflectă adecvat natura obligaţiei de leasing. Desigur, articolul
indicat al Legii cu privire la leasing conţine toate condiţiile posibile ale unui
contract de leasing, si deaceea ele nu pot fi examinate ca clauze esenţiale. Norma
analizată conţine acel minim de condiţii necesare, care permit a intregi in linii mari
un contract de leasing. Prevederile Art. 679 CC, conform cărora contractul se
consideră incheiat daca partile au ajuns la un acord privind toate clauzele lui
esentiale, vis-a-vis de contractul de leasing pot fi tălmăcite ca cumulul de condiţii
necesare, care determină valabilitatea juridico-civilă a contractului.

Articolul 925. Conservarea naturii mobiliare a bunului

Bunul care face obiectul contractului de leasing conserva natura

mobiliara pe durata contractului, chiar daca este anexat sau incorporat m
intr-un imobil, in măsura in care nu-si pierde individualitatea.

1.In corelaţie cu Art.923, norma comentată desfăţoară regimul juridic al

obiectului contractului de leasing prin menţinerea naturii mobiliare a bunului, chiar
dacă sint prezente elemente caracteristice de definitivare a bunurilor imobile
(Art.288 al.2). Caracterul individual determinat al bunului mobil (Art.297), reprezintă
cerinţa legală faţă de obiectului contractului de leasing. Spre deosebire de contractul
de locaţiune, unde in calitate de obiecte ale contractului pot figura bunurile imobile,
normele ce reglementează contractul de leasing expres exclud o astfel de categorie
de bunuri. Respectiv, normele locaţiunii referitoare la regimul bunurilor imobile şi
normele corespunzătoare ale arendei, nu-şi răsfring incidenţa asupra raporturilor
contractuale de leasing. Caracterul neconsumptibil al bunurilor nu este direct indicat
de prezentul articol, insă uşor poate fi dedus din sensul general al capitolului Codului
civil feferitor la leasing, şi anume faptul transmiterii bunului in posesie şi folosinţă pe
o anumită perioadă cu amortizarea totală sau parţială pe durata contractului.
 Articolul 926. Informarea cu privire la contractul de leasing

Locatorul este obligat sa informeze vinzatorul cu privire la contractul de

leasing incheiat sau care urmează sa fie incheiat.

1. Obligaţia imperativă a locatorului in contractul de vinzare-cumpărare incheiat

cu vinzătorul bunului, constă in informarea vinzătorului despre contractul de leasing
incheiat sau care urmează a fi incheiat, cu indicarea locatarului concret. Această
informare a vinzătorului serveşte in calitate de temei pentru apariţia unor drepturi şi
obligaţii specifice calităţii lui de parte a raportului de leasing. Lipsa in contract a
indicaţiei despre scopul dobindirii de către locator a bunului nu afectează
valabilitatea contractului, dar poate servi in calitate de temei pentru inaintarea
cerinţelor de reparare a daunelor.

Articolul 927. Raspunderea vinzatorului fata de locatar

(1) Vinzatorul bunului este obligat direct fata de locatar pentru

garantiile legale sau conventionale inerente unui contract de vinzare-
cumparare. Vinzatorul nu raspunde insa in fata locatorului si a
locatarului pentru acelasi prejudiciu.
(2) Prevederile alin.(1) nu dau locatarului dreptul de a rezolvi sau
modifica contractul de vinzare-cumparare fara acordul locatorului.
(3) Locatorul nu raspunde pentru neexecutarea obligatiilor de
catre vinzator, cu exceptia cazului cind vinzatorul a fost ales de catre
locator, daca in contract nu este prevazut altfel.

1. Dreptul la inaintarea directă a pretenţiilor de către locatar vinzătorului pentru

garanţiile legale sau convenţionale ce rezultă dintr-un contract de vinzare-
cumpărare, incheiat intre locator şi vinzător, reprezintă o particularitate distinctă a
acestui contract.
2. Insă, faptul livrării de către vinzător a bunurilor de o calitate
necorespunzătoare nu acordă locatarului dreptul de a rezilia sau modifica contractul
de vinzare-cumpărare fără acordul locatorului. Soluţionarea chestiunei despre
rezilierea contractului ţine de competenţa părţilor.

Articolul 928. Trecerea la locatar a riscurilor si costurilor

(1) Locatarul isi asuma, din momentul preluării posesiunii, toate

riscurile pentru pieirea bunului, inclusiv cele datorate unei forte
majore.
(2) Locatarul suporta toate cheltuielile de intretinere si reparaţie a
bunului.
(3) Prin contract, partile pot deroga de la prevederile alin.(1) si
(2).

1. Conform regulelor generale ale prezentului Cod (Art.318) riscurile peirii sau
deteriorării fortuite a bunului le suportă proprietarul, dacă legea sau contractul nu
prevede altfel. In contractul de leasing proprietar al bunul contractat rămine
locatorul, acest drept avind numai facultatea de a garanta executarea obligaţiilor
contractuale din partea locatarului. Reieţind din natura obligaţiei respective,
legiuitorul a pus in seama locatarului din momentul preluării posesiei asupra bunului,
a tuturor riscurilor pentru pieirea bunului, inclusiv şi cele datorate unei forţe majore,
fapt ce se datorează poziţiei active a locatarului in obligaţie şi interesului său
contractual.
(2098)In acelaşi context, locatarul este obligat să suporte cheltuieli de orice natură
de intreţinere şi reparaţie a bunului (legate de expluatare, efectuarea reparaţiei
curente şi capitale e.t.c.). Această menţiune legală il eliberiază pe locator de
majoritatea obligaţiilor sale de proprietar a bunului, şi scoate in evidenţă
caracterul financiar al obligaţiilor locatorului, precum şi rolul, locul lui in
raporturile de leasing.
3. Regulile despre trecerea la locatar a riscurilor şi a costurilor poartă un
caracter dispozitiv şi prin contract părţile pot stabili o altă formulă de reglementare,
deaceea este extrem de important, ca orice contract să conţină anumite prevederi in
această direcţie.

Articolul 929. Răspunderea locatarului si a locatorului

Locatarul si locatorul răspund pentru obligaţiile lor potrivit

contractului de leasing si in conformitate cu legea.

1.Temeiurile şi mărimea răspunderii locatorului şi locatarului nu sint indicate

expres de prezentul Cod, referinţă făcindu-se la prevederile contractului şi lege. Un
caz stabilit de lege de răspundere a locatorului este prevăzut de al.3 Art.927, şi
anume, locatorul poartă răspundere faţă de locatar, cind ultimul a suportat cheltuieli
(pagube), legate de intervenţia locatorului in alegerea vinzătorului. In acest caz, prin
contract se poate stabili răspunderea solidară a locatorului şi vinzătorului faţă de
locatar (Art.531). Alt caz de răspundere a locatarului este consemnat in Art.9 al.5 al
Legii cu privire la leasing. Unele norme referitoare la locaţiune pot fi aplicate in
calitate de temeiuri pentru survenirea răspunderii părţilor, de exemplu a locatarului.
Insă ele la fel trebuie să reiasă din specificul de posesie şi folosinţă a bunului de către
locatar (Art.890,892,893). Reiesind din poziţia sa specifică in contract, locatorului in
contractul de leasing nu i se pot incuba aceleaşi temeiuri de răspundere ca şi
locatorului in contractul de locaţiune.

Articolul 930. Dispunerea de drepturile ce rezulta din contract

(1) Locatorul poate cesiona sau dispune in alt mod de drepturile

sale asupra bunului sau de drepturile care rezulta din contractul de
leasing. Cesiunea sau dispunerea in alt mod nu-l eliberează pe
locator de obligaţiile ce rezulta din contract si nici nu schimba natura sau
regimul juridic al contractului.
(2) Locatarul poate cesiona dreptul de folosinţa asupra bunului
sau alte drepturi ce rezulta din contract numai cu acordul locatorului si cu
respectarea drepturilor terţilor.

1.Locatorul in intreaga perioadă de acţiune a contractului de leasing rămine

proprietarul bunurilor transmise in leasing, deaceea el poate cesiona (Art.556) sau
dispune in alt mod de drepturile ce rezultă din contractul de leasing. Insă, in esenţă
aceste acţiuni nu-l exonerează pe locator de indeplinirea obligaţiunilor sale
contractuale şi nici nu influienţează in alt mod asupra contractului de leasing.
2. Spre deosebire de locator locatarul poate cesiona dreptul de folosinţă asupra
bunului sau alte drepturi ce rezultă din contract numai cu acordul primului şi cu
respectarea drepturilor terţilor asupra acestui bun. Cesiunea dreptului de folosinţă a
bunului către o persoană terţă (alt locatar) este posibilă pină la momentul executării
de către vinzător a obligaţiunilor sale ce reies din contractul de vinzare-cumpărare, şi
anume, de transmitere a obiectului contractului către locatarul iniţial. Perfectarea
preluării datoriei de către noul debitor urmează a fi insoţită de acordul locatorului,
după care ultimul, trebuie să negocieze cu vinzătorul modificarea condiţiilor
contractului de vinzare-cumpărare referitoare la locatar. Spre deosebire de locaţiune
in raportul de leasing nu putem opera cu noţiunea de subleasing, deoarece acest
fenomen juridic este impropriu acestei construcţii contractuale.

Capitolul XI
ANTREPTIZA ŞI PRESTĂRILE DE SERVICII
Secţiunea 1
DISPOZIŢII GENERALE CU PRIVIRE LA
ANTREPRIZĂ ŞI LA PRESTĂRI SERVICII

Articolul 931. Libertatea alegerii modului de efectuare a lucrărilor

sau de prestare a serviciilor

Antreprenorul sau prestatorul este liber in alegerea modului de

efectuare a lucrărilor sau de prestare a serviciilor. Intre antreprenor sau
prestator şi beneficiar nu există nici o legătură de subordonare.

(2099)Un principiu de bază a activităţii antreprenorului sau presatorului este

libertattea acestora de a alege modul de efectuare a lucrărilor sau de prestare a
serviciilor. Acest principiu rezultă din faptul că antreprenorul sau prestatorul ca
profesionişti, specialişti in domeniul respectiv mai bivne ca oricine ştiu care sunt
modalităţile de efectuare a lucrărilor şi prestare a serviciilor şi care este cea mai
raţională, mai efectivă in situaţia concretă. Prin urmare, beneficiarul nu este in
drept să influinţeze alegerea acestei modalităţi.
(2100)Alt princiu de bază a activităţii de amtrepriză sau prestări de servicii este
autonomia, independenţa, sinestătornicia antreprenorului şi prestatorului in
activitatea sa pe tot parcursul executării obligaţiilor contractuale. Intre
antreprenor sau prestator şi beneficiar nu există şi nici nu pot exista careva
legături de subordonare. Prin acest fapt se manifestă şi principiu egalităţii părţilor
in raporturile contractuale (vezi comentariu la art.1)
(2101)Nu există subordonare intre antreprenor sau prestatoru şi beneficiar şi in
cazul unui contract in cadrul achiziţiei de mărfuri, lucrpri şi servicii pentru
necesităţile statului incheiat in baza Legii 1166/1997.
(2102)Dacă există careva raproturi de subordonare se poate vorbi despre un
contrac de muncă reglementat de Codul muncii, dar nici de cum de contractul de
antrepriză sau prestări de servicii.

Articolul 932. Retribuţia

(2103)Retribuţia se consideră convenită in mod tacit dacă, in raport

cu imprejurările, asemenea lucrări sau prestări se fac numai in
schimbul unor retribuţii.
(2104)Dacă nu este stabilit cuantumul retribuţiei, se consideră că s-a
convenit, in cazul existenţei unor tarife, asupra retribuţiei
tarifare, iar in cazul inexistenţei unor tarife, asupra retribuţiei
obişnuite.
(2105)Efectuarea lucrărilor şi prestarea serviciilor in baza contractelor respective
pot avea loc numai cu titlul oneros, in baza unei retribuţii convenită de părţi. Noul
Cod civil admite posibilitatea unui consensus refetitor la retribuţie in mod tăcit,
dar numai cu condiţia că asemenea lucrări sau prestaţii se fac numai in schimbul
unor retribiţii. Aplicarea acestei reguli poate avea loc doar in dependenţă de
imprejurăi reale.
(2106)Din norma stipulată in alin.1 se poate deduce că, in principiu, efectuare unei
lucrări sau prestarea unui serviciu pot avea loc şi cu titlul gratuit, dar in acest caz
se vor aplica alte norme de drept, bunăoară a Legii 521/1995 “Cu privire la
filantropie şi sponsorizare”.
(2107)Pentru efectuarea unor lucrări sau prestarea unor servicii de către
intreprinderi de stat sau privatre por fi stabilite in mod normativ unele tarife.
Această regulă se apliciă in cazul cind părţile nu au negociat asupra retribuţiei şi
prin urmare se consideră că părţile au convenit in mod tăcit asupra retribuţiei
tarifare.
(2108)In cazul inexistenţei unor tarife se consideră că părţile au convenit in mod
tăcit asupra retribuţiei obişnuite, care se practică in localitatea dată şi in
raproturile respective.

Articolul 933. Devizul estimativ

(2109)In cazul in care, la incheierea contractului, preţul lucrărilor

sau prestaţiilor a făcut obiectul unei evaluări, antreprenorul sau
prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei.
(2110)Beneficiarul nu este obligat să plătească majorarea de la alin.
(1) decit in măsura in care ea rezultă din lucrări, prestaţiile sau
cheltuielile pe care antreprenorul sau prestatorul nu le-au putut
prevedea la momentul incheierii contractului.

(2111)Pentru efectuarea unor lucrări complicate, voluminoase şi costisitoare, de

lungă durată, bunăoară in construcţiile capitale, retribuţia poate fi stabilită in
baza unei forme scrise speciale, o varietate a căreia, după cum reiese din acest
articol, este devizul estimativ. Devizul este un document unde sunt stabilite
valoarea materialelor utilizate şi a lucrărilor sau serviciilor prestate.
(2112)Dacă la incheierea contractului preţul lucrărilor sau prestaţiilor a făcut
obiectul unei evaluări, adică a fost stabilit devizul estimativ, apoi antreprenorul
sau prestatorul trebuie să justifice majorarea retribuţiei. Majorarea retribuţiei,
bunăoară, poate fi justificată in cazul necesităţii efectuării unor lucrpri sau servicii
suplimentare, din materialele de un preţ mai ridicat şi altele.
(2113)Magorarea retribuţiei poate avea loc numai in cazul, cind antreprenorul sau
prestatorul de la bun inceput au activat cu bună credinţă şi din motive intemeiate
nu au putut prevedea această majorare la momentul incheierii contractului. In
asemenea situaţii majorarea retribuţiei se consideră justificată şi benefiaciarul
este obligat să plătească majorarea devizului estimativ. In caz contrar el este
obligat de această obligaţie.

Articolul 934. Darea de seamă a antreprenorului sau a prestatorului

In cazul in care retribuţia este stabilită in dependenţă de valoarea

lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate, antreprenorul sau
prestatorul este obligat, la cererea beneficiarului, să-i dea o dare de
 seamă despre pregresul lucrărilor, despre prestaţiile şi despre
cheltuielile efectuate.

(2114)Legea expres prevede un drept al beneficiarului de a cere o dare de seamă

de la antreprenor sau prestator in care să fie elucidate toate datele despre
progresul lucrărilor, despre serviciilie care au fost prestate şi despre cheltuielile
care au fost efectuate in cadrul executării obligaţiilor contractuale. Acestui drept
ii corespunde o obligaţie respectivă a părţii contractuale opuse.
(2115)Realizarea acestui drept al benefiriarului poate avea loc doar in anumite
condiţii, şi anume, dacă retribuţia este stabilită in dependenţă de valoarea
lucrărilor, serviciilor sau a bunurilor furnizate. Din esenţa legii rezultă că retribuţia
poate fi stabilită in cazul dat atit in baza devizului, cit şi in cazul cind un
asemenea document nu a fost intocmit. Principalul constă in faptul că la cererea
beneficiarului antreprenorul sau presatorul este obligat să prezinte darea de
seamă.

Articolul 935. Preţ forfetar

(2116)In cazul in care lucrarea sau prestaţia a fost contracatată la

un preţ forfetar, beneficiarul este obligat să plătească retribuţia
convenită şi nu poate pretinde o reducere a retribuţiei pe motiv că
lucrarea sau prestaţia a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine
cheltuieli decit se preconizau.
(2117)Similar alin (1) antreprenorul sau prestatorul nu poate cere
majorarea retribuţiei pentru motive contrare.
(2118) Preţul forfetar rămine acelaşi chiar dacă au fost aduse
modificări termenelor sau condiţiilor iniţiale de executare dacă
părţile nu au convenit altfel.

(2119)In acest articol se conţine un termen juridic absolut nou – preţul forfetar, care
poate fi considerat ca un preţ fix, global, definitiv şi care, de regulă, nu poate fi
modificat. Un asemenea preţ se stabileşte de regulă in cazul efectuării unor
lucrări de construcţie sau prestarea unor servicii complicate.
(2120)Preţul forfetar poate fi aplicat doar in cazul cind la incheierea contractului
părţile au convenit la un asemenea preţ. Preţul forfetar are putere juridică pentru
ambele părţi pe toată durata contractului. Prin urmare, in baza legii beneficiarul
nu poate pretinde la o reducere a retribuţiei pe motivul că lucrarea sau prestaţia
a solicitat mai puţin lucru sau mai puţine chelturielile decit se preconizau la
incheieirea contractului. In acest caz beneficiarul este obligat să plătească
contribuţia convenită. In situaţia cind există altă motive in afară de acele două
indicate de lege, in principiu prin acordul părţilor reducerea retribuţiei poate avea
loc.
(2121)Regula stipulată in alin.1 se aplică similar şi faţă de antreprenor sau
prestator, care nu pot cere majorarea retribuţiei pentru motive contrare.
(2122)Preţul forfetar rămine neschimbat şi in cazul modificării contractului. După
cum este stipulat in lege preţul forfetar rămine acelaşi chiar dacă au fost aduse
modificări termenilor sau condiţiilor iniţiale. Această regulă insă, are un caracter
dispozitiv. Prin urmare, la incheierea contractului părţile pot conveni altfel.

Articolul 936. Prestaţia personală

 (2123)Antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectuieze
prestaţia personal doar atunci cind acestă obligaţie reiese din
contract, din imprejurări sau din natura prestaţiei.
(2124)Antreprenorul sau prestatorul conservă supravegherea şi
răspunderea in orice caz.

(2125)Principiul executării persoanel a obligaţiilor contractuale in raporturile de

antrepriză şi prestări de sevicii au un caracter deosebit, care se manifestă prin
faptul, că antreprenorul sau prestatorul este obligat să efectuieze lucririle sau
prestaţiile persoanal doar in trei cazuri, cind această obligaţie rezultă:
(2126)din condiţiile contractului;
(2127)din imprejurările concrete;
(2128)din natura prestaţiei.
Prin urmare legea adimte posibilitatea executării obligaţiilor contractuale de către
terţi.
(2129)Dat fiind faptul că antreprenorul şi prestatorul se află in raporturi
contractuale cu beneficiarul ei poartă răspundere faţă de ultimul in toate cazurile,
şi anume, atiti pentru acţiunile sau inacţiunile persoanale, cit şi a terţelor, dacă
ultimii au executat obligaţiile contractuale. In ultimul cau antreprenorul sau
prestatorul au totodată şi dreptul de supraveghere faţă de terţi pe tot parcursul
executării.
(2130)Fiind responsabil faţă de beneficiari antreprenorul sau presatorul dispun de
dreputl de regres faţă de terţi, care au executat obligaţiile contractuale şi din vina
cărora a survenit răspunderea.

Articolul 937. Obligaţia de informare a beneficiarului

Antreprenorul sau prestatorul este ţinut, inainte de incheierea

contractului, să furnizeze beneficiarului, in mpsura in care circumstanţele o
permit, toate informaţiile referitoare la natura lucrării sau prestaţiei la
bunurile şi termenul necesare lucrării sau prestaţiei.

(2131)O particularitate a contractelor de antreriză şi prestări de servicii este

obligaţia informaţională a antreprenorului şi prestatorului faţă de beneficiar.
Această obligaţie trebuie să fie onorată inainte de incheierea contractului şi are
atribuţie directă la profesionalismul antreprenorului sau prestatorului.
(2132)Obligaţia informaţională constă in faptul, că in dependenţă de posibilitărţile
circumstanţelor reale, antreprenorul sau prestatorul este ţinut să furnizezue
beneficiarului toate datele posibile cu privire la trei aspecte a viitoarelor lucrpri şi
prestaţii, şi anume:
(2133)despre natura lucrpării sau prestaţiei;
(2134)despre materialele care vor fi necesare pentru executare;
(2135)despre perioadele de timp necesare pentru executarea obligaţiilor
contractuale.
(2136)Natura lucrărilor sau prestaţiilor presupune furniozarea informaţiiei despre
esenţa acestora, bunăoară, prestaţiile acordate de un stomatolog pot fi legate, in
oarecare măsură, cu cauzarea unor dureri fizice ş.a., iar lucrările de reparaţie
capitală a apartamentului pot avea ca efect unele incomodităţi de ordin personal
pentru locatari din cauza zgomotului produs de aparatele şi uneltele utilizate, de
aerul poluat, din cauza intreruperii aprovizionării cu apă, gaz ş.a.
(2137)Informaţia cu privire la bunurile necesare pentru lucrpri sau prestaţii trebuie
să conţină date concrete cu privire la volumul de materiale, la asortimentul,
 calitatea acestora. Dacă pe piaţă sunt mai multe oferte de materiale de acelaşi
gen, natură, anptreprenorul sau prestatorul trebuie să argumenteze care din ele
sunt mai calitaive, mai trainice, mai eficiente.
(2138)Informaţia cu privire la termenul executării obligaţiilor contractuale trebuie să
conţină date cu privire la durat normativă, iar dacă acesr termen nu sunt stabilite,
care este durata minimală sau maixmală pentru executarea lucrărilor sau
prestaţiilor concrete, care schimbări pot surveni in acest perioade de timp din
cauze obiective sau subiective, infirmaţia despre posibilitatea şi necesitatea
efectuării lucrărilor in termen redus sau urgent ş.a.

Articolul 938. Furnizarea bunurilor de către antreprenor sau prestator

(2139)Antreprenorul sau prestatorul este obligat să furnizeze toate

bunurile necesare executării contractului dacă nu a fost stipulat
altfel.
(2140)Bunurile trebuie să fie de o calitate bună pentru efectuarea
lucrărilor sau prestarea serviciilor. Antreprenorul sau prestatorul
datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le datorează
vinzătorul.
(2141)Este contract de vinzare-cumpărare, nu contract de antrepriză
sau de prestare a serviciilor, in cazul in care lucrările sau
prestaţiile nu sunt decit un accesoriu in raport cu bunurile
furnizate.

(2142)In contractele de antrepriză şi prestări de servicii tradiţional există o

regulă generală, cu caracter dispozitiv, prin care antreprenorul sau
prestatorul era obligat să furnizeze toate bunurile necesare executării
contractului. Această regulă a fost reprodusă şi in noul Cod civil, dar spre
deosebire de Codul civil vechi, abaterea de la această regulă poate avea
loc doar intr-un singur caz – dacă in contract nu a fost stipulat altfel. Codul
civil vechi admitea o asemenea abatere şi in cazul prevăzut de lege.
(2143)Legea expres stipulează obligaţia antreprenorului şi prestatorului prin
care ei sunt ţuniţi să furnizeze toate bunurile necesare pentru executarea
contractului de o calitate bună. Aceste bunuri trebuie să corespundă
standardelor sau normativelor respective, iar in cazul lipsei acestora –
cerinţelor obişnuite faţă de acest gen de bunuri. In contractul de
antrepriză sau prestare serviciilor garanţiile faţă de calitatea bunurilor
furnizate de către antreprenor sau prestator sunt aceleaşi ca şi in
contractul de vinzare-cumpărare. Antreprenorul sau prestatorul in baza
normei legale datorează pentru bunuri aceleaşi garanţii pe care le
datorează vinzătorul. (vezi comentariu la art.art. 763-764).
(2144)O importanţă deosebită o constituie delimitarea contractului de
antrepriză şi prestări de servicii de alte contracte civile, inclusiv şi de
contractul de vanzare-cumpărare. Din care considerente este necesară
delimitarea? După cum rezultă din lege in dependenţă de această
delimitare depinde aplicarea cuvenită a normelor de drept material. La
executarea obligaţiilor contractuale de către antreprenor sau prestator se
pot isca careva divergenţe cu privire la aplicarea naturii juridice a
acţiunilor in cadrul acestor raporturi civile. Părţile, reieşind din interesele
proprii, le pot interpreta din diferite poziţii. Pentru a evita asemenea
situaţii legea expres stabileşte, că este contract de vinzare-cumpărare,
dar nu contract de antrepriză sau de prestare a servciilor, in cazul in care
lucrările sau prestaţiile nu sunt decit un accesoriu in raport cu bunurile
 furnizate. Respectiv in acest caz se vor aplica normele ce reglementează
contractul de vănzare-cumpărare. Bunăoară de natura acestui contract
sunt considerate lucrprile şi prestaţiile legate de instalarea şi montarea
mobilei, a utilajului de uz casnis şi alte obiecte procurate in reţeaua
comercială cu garanţii din partea vinzătorului şi care sunt efectuate de
angajaţii firmelor respective.

Articolul 939. Folosirea bunurilor beneficiarului

(2145)In cazul in care bunurile sunt furnizate de beneficiar,

antreprenorul sau prestatorul este obligat să le folosească cu
grujă şi să ţină evidenţa folosirii lor.
(2146)In cazul in care bunurile sunt evident improprii folosirii la
destinaţie sau sunt afectate de un viciu evident sau de un viciu
ascuns care devine cunoscut, antreprenorul sau prestatorul este
ţinut să-l informeze imediat pe beneficiar, in caz contrar făcindu-
se răpunzător pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea
bunului.
(2147)Antreprenorul sau prestatorul este obligat să prezinte
beneficiarului o dare de seamă despre modul de folosire a
bunurilor furnizate de acesta şi să-i restituie partea rămasă.

(2148)Legea admite posibilitatea utilizării in contractul de anprepriză sau

prestări de servicii şi a bunurilor furnizate de beneficiar. In acest caz
antreprenorul sau prestatorul este obligat să le folosească, să le consume,
că le cheltuie cu grijă, raţional, econom, cu respectarea normativelor de
cheltuieli respective. Ei au de asemenea obligaţia să nu admită
supracheltuieli şi să ţină evidenţa folosirii bunurilor pentru ca ulterior toate
cheltuielile efectuate să fei fixate in darea de seamă.
(2149)Pe parcursul executării obligaţiilor contractuale, in dependenţă de
circumstanţe reale, se mai poate naşte o obligaţie informaţională a
antreprenorului sau prestatorului. Astfel legea stipuleaztă, că in cazul in
care bunurile sunt evident improprii folosirii la destinaţie sau sunt afectate
de un viciu evident sau de un viciu ascuns care devine cunoscut,
antreprenorul sau prestatorul este ţinut să-l informeze imediat de
beneficiar. Această obligaţie rezultă din capacităţile profesioniste ale
antreprenorului sau prestatorului şi din faptul că unele vicii, fie evidente,
dar mai in deosebi cele ascunse, pot fi depistate doar in cadrul folosirii şi
utilizării acestora.
(2150)Nerespectarea de către antreprenor sau prestator acestei obligaţii
informaţionale are ca efect răspunderea acestor persoane faţă de
beneficiar pentru prejudiciul care poate surveni din folosirea bunului.
(2151)Tradiţional, in cazul in care o lucrare sau un serviciu este prestat cu
ajutorul materialelor furnizare de beneficiar antreprenorul sau prestatorul
este ţinut de a prezenta o dare de seamă. In acest document, conform
prevederilor legii, trebuie să fie descris modul, particularităţile şi volumul
bunurilor folosite, care au fost livtare de beneficiar şi care din ele nu au
fost utilizate. Deasemenea, antreprenorul sau prestatorul este obligat să-i
restituie beneficiarului partea de bunuri, care ii aparţin şi care nu au fost
folosite la executarea obligaţiilor contractuale

Articolul 940. Riscul pieirii sau deteriorării foruite a bunurilor

Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a bunurilor necesare executării
contractului il suportă cel care le-a furnizat dacă in contract nu este
prevăzut altfel.

(2152)In contractul de antrepriză şi prestări de serviciu tradiţional se aplică o

regulă generală prin care riscul pieirii sau deteriorăii fortuite a bunurilor
necesare executării contractului il poartă proprietarul acestui bun. Prin
urmare, riscul il poartă cel care a furnizat bunul.
(2153)Spre deosebire de Codul civil vechi care stipula o normă imperativă cu
privire la un asemenea risc, in noul Cod civil acest fapt este tratat din alte
poziţii şi, ca urmare, norma respectivă a devenit dispozitivă. Astfel, părţile
pot prevedea o altă regulă, bunăoară, că antreprenorul şi prestatorul sau
beneficiarul vor purta riscul in toate cazurile, sau riscul va fi suportat in
mod egal de ambele părţi indiferent de faptul cine a furnizat bunurile
necesare executării contractului.
(2154)Noram stipulată in acest articol va fi aplicată in practică indiferent de
faptul dacă bunurile furnizare au pieirit sau au fost deteriorate (fortuite)
total sau parţial.

Articolul 941. Drepturile antreprenorului sau ale prestatorului in

cazul
neacceptării lucrării sau prestaţioei oferite

(2155)Antreprenorul sau prestatorul poate cere o despăgubire

corespunzătoare fără a fi obligat la o lucrare sau prestaţie
ulterioară dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau prestaţia
oferită. Beneficiarul este obligat la despăgubiri şi atunci cind nu
indeplineşte acţiunile necesare lucrării sau prestaţiei.
(2156)Cuantumul despăgubirii se determină in funcţie de durata
intirzierii şi de cuantumul retribuţiei, cu deducerea a ceea ce
antreprenorul sau prestatorul economiseşte in urma intirzierii
sau refuzului ore a ceea ce a putut dobindi prin utilizarea in alt
mod a forţei sale de muncă.

(2157)Executarea contractului are ca rezultat obligaţia beneficiarului de a

accepta lucrarea sau prestaţia oferită. Nerespactarea acestei obligaţiuni
are consecinţe negative pentru această parte.
(2158)Legea expres stipulează că antreprenorul sau prestatorul poate cere
o despăgubire corespunzătoare dacă beneficiarul nu acceptă lucrarea sau
prestaţia oferită. Ba mai mult ca atit, in asemenea caz antreprenorul sau
prestatorul nu este obligat la o lucrare sau prestaţie ulterioară.
(2159)Beneficiarul este obligat la despăgubiri şi atunci cind nu indeplineşte
accţiunile necesare lucrării sau prestaţiei. Această răspundere poate
avea loc cind beneficiarul nu a efectuat careva acţiuni pregătitoare, care
in prealabil erau necesare lucrării sau prestaţiei, bunăoară, nu a eliberat
apartamentul, care urma a fi reparat, nu admite accesul sau nu pune la
dispoziţia antreprenorului sau prestatorului obiectul respectiv, crează
unele impedimente pentru acest obiect.
(2160)Cuantumul despăgubirii se determină in dependenţă de două
circumstanţe:
(2161)de durata intirzierii beneficiarului;
 (2162)de cuantumul retribuţiei care se cuvine antreprenorului sau
prestatorului. Cuantumul despăgubirii poate fi redus dar, după cum
stabileşte legea, numai in mărimea economisirii pe care o poate avea
antreprenorul sau prestatorul in urma intirzierii sau refuzului, ori
aceea ce a putut dobindi prin utilizarea in alt mod a forţei sale de
muncă.

Articolul 942. Rezilierea contractului de către beneficiar

Beneficiarul poate rezilia contractul oricind pină la rezilierea

completă a lucrării sau a prestaţiei, fiind obligat să plătească
antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru lucrările sau
prestaţiile şi să repare prejudiciul cauzat prin reziliere.

(2163)O particularitate a contractului de antrepriză sau prestări de servicii o

constituie faptul, că beneficiarul dispune de dreptul de a cere rezilierea
contractului in orice monent pină la realizarea completă a lucrării sau
aprestaţiei. Ba mai mult ca atit, acest drept poate fi realizat fără ca
beneficiarul să argumenteze prin careva motive cererea sa de reziliere a
contractului şi fără ca aceste motive să existe in realitate.
(2164)Unica condiţie pentru realizarea acestui drept este obligaţia
beneficiarului de a plăti antreprenorului sau prestatorului retribuţia pentru
lucrările sau prestaţiile efectuate şi să repare prejudiciul cauzat prin
reziliere. Nu se pot isca careva discuţii referitor la costul lucrărilor sau
prestaţiilor efectuate. Mai complicată poate fi situaţia cu prejudicul cauzat
prin reziliere, dar probaţia cuantumului acestui prejudiciu stă pe seama
antreprenorului sau prestatorului.

Articolul 943. Rezilierea contractului de către antreprenor sau

prestator

(2165)In cazul in care nu există un motiv temeinic pentru rezilierea,

antreprenorulo sau prestatorul poate rezilia contrasctului doar in
aşa mod incit beneficiaruzl să obţină pe o altă cale lucrarea sau
prestaţie. Dacă ecistă un motiv temeinic, obligaţia de despăgubire
este exclusă.
(2166)In cazul rezilierii contractului, antreprenorul sau prestatorul
este ţinut să restituie avansul primit.
(2167)Dacă reziliază contractul, antreprenorul sau prestatorul poate
cere pentru lucrările sau prestaţiile efectuate o parte
proporţională a retribuţirei, in măsura in care beneficiarul are un
interes in aceste lucrări sau prestări.

(2168)Antreprenorul sau prestatorul de regulă, pot cere rezilierea anticipată

a contractului doar cind există un motiv temeinic pentru reziliere. In caz
contrar contractul poate fi reziliat numai in aşa mod incit beneficiarul să
obţină pe o altă cale lucrarea sau prestaţia. Prin urmare, dacă in situaţia
reală bneficiarul nu are posibilitate de a obţine pe o altă cale lucrarea sau
prestaţia rezilierea contractului nu poate avea loc. Bunăoară, o asemenea
situaţie se poate isca in cazul cind intr-o localotate rurală lucrările sau
prestaţiile pot fi acordate doar de unicul antreprenor sau prestator.
(2169)Legea stabileşte, că dacă există un motiv temeinic pentru rezilierea
 contractului din iniţiativa antreprenorului sau prestatorului obligaţia de
despăgubire pentru aceşte este exclusă. Prin urmare, ei nu poartă
răspundere in faţa beneficiarului, dar, evident trebuie să prezinte probe
care demonstrează motivul.
(2170)Dacă in contractul respectiv anticipat a fost plătit un avans apoi in
cazul rezilierii contractului antreprenorul sau prestatorului este ţinut să
restituie avansul plătit. Această regulă se aplică numai in cazul cind nu au
fost efectuate careva lucrări sau prestaţii.
(2171)In situaţia cind la momentul rezilierii contractului lucrprile sau
prestaţiile au fost efectuate parţial, iar beneficiarul are un interes
personal in aceste lucrări sau prestaţii, apoi in virtutea legii
antreprenoprul sau prestatorul poate cere pentru lucărirle sau prestaţiile
efectuate o parte proporţională a retribuţiei, in măsura interesului
personal al beneficiarului. Prin urmare, criteriul de bază in acest caz este
mărimea interesului beneficiarului.

Articoluo 944. Decesul beneficiarului

Decesul beneficiarului nu atrage incetarea contractului decit in cazul

in care executarea lui devine imposibilă sau inutilă.

(2172)Decesul beneficiarului nu atrage după sine de obicei inc etarea

contractului. Această regulă este de natură dicpozitivă şi poate fi aplicată
doar in cazul in care executarea şui devine imposibilă sau inutilă.
Bunăoară, rezilierea poate avea loc in cazul decesului beneficiarului, care
a comandat un portret şi care poza in faţa pictorului. O situaţie similară
poate avea loc şi in cazul cind a fost comandată o pereche de incălţăminte
pentru beneficiarul care avea un defect fizic la un picior.
(2173)Norma stipulată in acest articol din care rezultă că obligaţiile
contractuale pot fi prelungite după decesul beneficiarului rezultă din faptul
că lucrările sau serviciile prestate reprezintă, de regulă, un interes nu
numai pentru beneficiarul decedat, dar şi pentru membrii familiei sale.

Articolul 945. Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a

prestatorui

Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau a prestatorului nu

atrage incetarea contractului, doar dacă a fost incheiat datorită
calităţilor persoane ale acestuia sau nu poate fi continuat intr-o
manieră adecvată de către succesorul in aclititate, caz in care
beneficiarul are dreptul de a rezilia contractul.

(2174)Decesul sau incapacitatea antreprenorului sau prestatorului

deasemenea nu atrage, de regulă, după sine incetarea contractului. Şi
această regulă are un caracter dicpozitiv.
(2175)In asemenea situaţii incetarea contractului poate avea loc doar in
două cazuri, şi anume:
(2176)dacă contractul a fost incheiat datorită calităţilor personale ale
antreprenorului sau prestatorului;
(2177)dacă contractul nu poate fi continuat intr-o manieră adecvată de
către succesorul in activitate a antreprenorului sau a prestatorului.
(2178)In primul caz este vorba de principiul executării personale a
obligaţiilor contractuale de către antreprenor sau prestator, ţinindu-se
cont de calităţile şi profesianalismul acestora. In al doilea caz contractul
incetează doar dacă nu poate fi continuat intr-o manieră adecvată de către
succesorul in activitate a antreprenorului sau prestatorului. In acest caz se
aplică o regulă specială – beneficiarul are dreptul, dar nu este obligat de a
cere rezilierea contractului. Prin urmare, in această situaţie raprorturile
contractuale pot fi continuate cu succesorul antreprenorului sau
prestatorului.

S e c t i u n e a a 2-a
ANTREPRIZA

Articolul 946. Contractul de antrepriză

(2179)Prin contractul de antreptiză o parte (antreprenor) se obligă

să efectueze pe riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi
(client), iar aceasta se obligă să recepţioneze lucrarea şi să
plătească preţul convenit.
(2180)Obiectul contractului de antrepriză poate fi atit producerea
sau transformarea unui bun, cit şi obţinertea unor alte rezultate
efectuate de lucrări.

(2181)Din definiţia contractului de antrepriză rezultă elementele

tradiţionale şi obligaţiile principale ale participanţilor acetui contract, şi
anume:
(2182)lucrarea este efectuată pe riscul antreprenorului;
(2183)se efectuiază nu oarecare, dar o anumită lucrare, care după
cum rezultă din esenţa legii, este comandată de client;
(2184)clientul este obligat să recepţionaze lucrarea şi să plătească
preţul convenit.
(2185)Riscul contractului, in virtutea legii, este suportat de antreprenor,
deoarece el benevol şi-a asumat această răspundere semnănd
contractul. Acest risc se manifestă prin consecinţele negative de ordin
material pe care le suportă antreprenorul in toate cazurile pină la
momentul transmiterii lucrăii clientului (vezi comentariu la art. 956).
(2186)In fiecare caz concret antreprenorul efectuiază nu o oarecare
lucrare de ordin general, dar anume acea lucrare, care este solicitată
de client şi care trebuie să corespundă pe deplin cerinţelor, intereselor,
parametrilor şi condiţiilor indicate de acesta.
(2187)O particularitate esenţială a contractului de antrepriză o constituie
obiectul acestuia, care este rezultaul muncii antreprenorului şi care
este determinat individual (vezi comentariu la art. 294). Acest rezultat
poate fi valorificat in forma unui bun absolut nou, produs sau fabricat
de antreprenor, bunăoară, o casă de locuit, un costum, o pereche de
incălţăminte ş.a. Ca obiect al contractului poate fi şi un alt rezultat, şi
anume, un bun material, care a fost confecţionat, restabilit sau
schimbat (reparat, renovat, transformat in altă formă, tip, ş.a.). Munca
antreprenorului poate fi valorificată şi materializată printr-un alt
rezultat, bunăoară, curăţenia, ordinea din apartament, starea
podelelor, care au fost şlefuite şi acoperite cu o substanţă specială
 lucitoare ş.a. Obiectul contractului poate fi de uz personal, familial,
casnic,etc.
(2188)In baza contractului de antrepriză clientul este obligat:
(2189)să recepţioneze lucrarea (vezi comentariu la art. 957, art. 958);
(2190)să plătească preţul convenit (vezi comentariu la art. 932, art.
933, art. 935). In contractul de antrepriză se aplică o regulă
generală prin care, la incheierea contractului, părţile prin acordul
comun stabilesc cuantumul retribuţiei antreprenorului şi modul de
achitare. După cum rezultă din lege plata preţului convenit trebuie
să fie efectuată după recepţionarea lucrării. Prin acordul comun
părţile por coveni şi altfel.

Articolul 947. Transferarea dreptului de proprietate

Dacă efectueazi lucrarea cu materialul său, antreprenorul trebuie să

trensfere in favoarea clientului dreputl de proprietate asupra
bunului.

(2191)O regulă generală a contractului de antrepriză o constituie faptul, că

lucrarea este efectuată din materialele antreprenorului. Dacă executarea a
avut după această regulă antrreprenorul trebuie să transfere in favoarea
clientului dreptul de proprietate asupra bunului. Prin urmare, din
prevederile legale rezultă, că antreprenorul trebuie să transmită atit bunul,
cit şi documentele cu privire la materialele care au fost utilizate pentru
efectuarea lucrării.
(2192)Dacă obiectul contractului după finisarea lucrării a fost inregistrat sau
in alt mod legalizat după antreprenor, apoi acesta este ţinut să transmită
dreptul de proprietate in favoarea cleitnuluui. Este posibilă şi situaţia cind
antreprenorul va fi obligat să respecte şi forma prevăzută de lege pentru
transmiterea unui bun.

Articolul 948. Garanţiile impotriva viciilor

(2193)Antreprenorul trebule să transmită clientului lucrarea liberă

de orice viciu material sau juridic.
(2194)Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calităţi
convenite. In cazul in care nu s-a convenit asupra unor calităţi,
lucrarea este liberă de vicii materale dacă este corespunzătoare
utilizării presupuse in baza contractului sau, dacă nu se poate
deduce o asemnea utilizare, utilizări obişnuite.
(2195)Cu viciul material se asimilează siutaţia in care antreprenorul
prodece o altă lucrare decit cea comandată sau produce lucrarea
intr-o cantitate sau de o dimensiune inferioară, dacă această
executare poate di considetară, pornind de la circumstanţe, ca
execitare a contractului.
(2196)Lucrarea este liberă de vicii juridice atunci cind nici un terţ nu
poate valorifica drepturi impotriva clientului.

(2197)O obligaţie principală a antreprenorului este asigurarea garanţiei

libertăţii lucrării de orice vicii materiale sau juridice. Esenţa acestei
obligaţii constă in asigurarea calităţii respective a obleictului
 contractului şi asigurarea transmiterii dreptului de proprietate asupra
acestui bun fără careva grevări.
(2198)Lucrarea este liberă de vicii materiale dacă are calitărţile
convenite. Prin urmare, calitatea lucrării trebuie să fei convenită prin
acordul părţilor şi să fie stipulată in contract. La stabilirea calităţii
lucrării se i-au in consideraţie, in primul rind, cerinţele, doleanţele,
criteriile de ordin pesonal ale cleintului şi care se referă la totalitatea
insuşirilor şi laturilor esenţaile in virtutea cărora un lucru este ceea ce
este, deosebindu-se de celelalte lucruri (vezi Dicţionarul Explicativ al
Limbii romane, ediţia al doua, Univers enciclopedic, Bucureşti 1998,
pag. 128).
(2199)Dacă părţile nu au convenit asupra criteriilor de ordin calitativ,
lucrarea este considerată liberă de vicii materiale, dacă corespunde
utilizării presupuse in baza contractului, sau dacă nu se poate deduce
o asemenea utilizare utilizării obişnuite.
(2200)Lucrarea este considerată cu viciu material in cazul cind
antrepenorul a produs o altă lucrare decit ceea, care a fost comandată
de client sau a produs lucrarea intr-o cantiate sau de dimensiuni
inferioare cu condiţia că pornind de la circumstanţele reale, se poate
deduce că această executare poate fi considerată ca executarea
contractuală, cu alte cuvinte, in asemenea situaţii, lucrare se consideră
executată, dar cu vicii de ordin material.
(2201)Lucrarea este liberă de vicii juridice in cazul cind nici o terţă
persoană nu are vre-un drept real asupra obeictului contractului şi,
prin urmare, nu poate valorifica careva drepturi impotriva clientului.

Articolul 949. Depăşirea esenţială a devizului

(2202)In cazul necesităţii depăşirii esenţaile a devizului,

antreprenorul este obligat să informeze imediat clientul despre
acest fapt. Nerespectarea unei astfel de obligaţii acordă
clientului dreptul de a cere rezilierea contractului şi repararea
prejudiciului cauzat sau eliberera lui de obligaţia acoperirii
cheltuielilor ce depăşesc devizul convenit.
(2203)Dacă depăşirea esenţială a devizului a fost imprevizibilă la
icheierea contractului, antreprenorul are dreputl numai la
cheltruielile suplimentare suportate, iar clientul este in drept să
accepte această depăşire sau să ceară rezilierea contractului.

(2204)După cum s-a menţional in comentariu la art. 933 in cazul efectuării

unei lucrări complicate, costisitoare, voluminoase şi de lungă durată
antreprentorul intocmeşte un document special care poartă denumirea
de deviz. Codul civil vechi prevedea două tipuri de deviz: fix sau
aproximativ, iar noul Cod civil numai unul – devizul estimativ (art.933),
dar in art. 949 se utilizează un alt termin – devizul. Se poate presupune
că şi in ultimul caz este vorba de devizul estimativ, dar in principiu,
părţile pot conveni asupra unui deviz de ordin general, fără al specifica
că este estimativ sau definitiv. Prin urmare, in practică, in dependenţă
de circumstanţele reale, părţile pot aplica termenul, şi respectiv, norma
legală sau prevederile contractuale.
(2205)Depăşirea devizului, după cum reultă din lege, poate fi de două
tipuri: esenţială sau neesenţială. Efecte juridce poate avea depăşirea
esenţială şi, buneinţeles, dacă antreprenorul argumentează necesitatea
 acestei depăşiri.
(2206)Necesitatea depăşirii devizului poate exista la incheierea
contractului sau se poate isca pe parcursul executării contractului. In
primul caz pot avea loc două situaţii – este previzibilă sau nu in acest
moment necesitatea depăşirii devizului. In dependenţă de aceste situaţii
rezultă şi efectele depăşirii.
(2207)Previzibilitatea necesitării depăşirii devizului ţine de competenţa
antreprenorului ca specialist, profesionist in domeniul respectiv. Aceste
este obligat imediat după ce a depistat o asemenea necesitate să-l
informeze pe client despre acest fapt. Nerespectarea acestei obligaţii
are efecte juridice. Astfel, in asemenea situaţii clientul, in virtutea legii
şi, la alegerea sa, are dreptul:
(2208)de a cere rezielierea contractului şi repararea prejudiciului
cauzat sau;
(2209)eliberea lui de obligaţia acoperirii cheltuielilor ce depăşesc
devizul convenit.
(2210)Dacă necesitatea depăşirii devizului a existat la incheierea
contractului apoi acest fapt poate avea efecte doar intr-un singur caz:
dacă in acel moment necesitatea depăşirii devizului era imprevizibilă.
Prin urmare, antreprenorul in orice moment pe parcursul executării
contractului poate depista necesitatea depăşirii esenţiale ale devizului,
care a existat la incheierea contractului. Din momentul depistăii
necesităţii depăşirii devizului el este ţinut să-şi onoreze obligaţia
informaţională despre acest fapt faţă de client. Şi numai in cazul
respectarii acestor prevederi legale antreprenorul are dreptul doar la
cheltuielile suplimentare deja suportate. Clientul la rindul său, din
momentul cănd a fost informat despre necesitatea depăşirii devizului la
alegerea sa are două posibilită legale:
(2211)să accepte această depăşire şi să acopere cheltuielile legate de
depăşirea esenţială sau;
(2212)să ceară rezilierea contractului – in cazul cind nu este de acord
cu această depăşire.

Articolul 950. Obligaţiile informaţionale ale antreprenorului

(2213)Antreprenorul este obligat să-l informeze pe client despre

faptul că:
(2214)materialul prezentat de client este inutilizabil sau
necalitativ;
(2215)viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat
de vicii;
(2216)respectarea indicaţiilro clientului ameninţă trăinicia sau
utilizarea lucrării;
(2217)există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi
care ameninţă trăinicia sau utilizarea lucrării.
(2218)In cazul cind antreprenorul nu execută obligaţia stipulată la
alin (1), clientul are dreputl să ceară reparatea prejudiciului.

(2219)O particularite a contractului de antrepriză o constituie obligaţia

informaţională a antreprenorului, care trebuie să fie onorată de acesta la
incheierea contractului sau, după situaţia reală, imediat după ce faptele
respective au devenit cunoscute antreprenorului. Această obligaţie
 rezulrtă din necesiatea evitării unei pagube de la bun inceput, cind incă
există o asemea posibilitate.
(2220)Legea prevede patru circumstanţe depsre care antreprenorul este
ţinut să-lş informeze pe client, şi anume:
a) materialul prezentat de client este inutilizabil sau necalitativ;
b) viciile materialelor vor face ca produsul final să fie afectat de vicii;
c) respectarea indicaţiilor clientului ameninţă trăinicia sau utilizarea
lucrării;
(2221)există alte circumstanţe care nu depind de antreprenor şi care
ameninţă trăinicia sau
utilizarea lucrării.
(2222)După cum rezultă din lege obligaţiile informaţionale sunt legate de
activitatea şi calităţile profesioaniste ale antreprenorului, care ca
specialist in domeniul respexctin este obligat să depisteze faptele şi
circumstanţele prevăzute de lege şi să-l informeze despre ele pe client.
(2223)Dacă lucrarea este efectuată din materiualelel cleitnului
antreprenorul este obligat să verifice calitatea şi cantitatea acestora,
deaorece materialele prezentate de cleint pot fi de un volum insuficient,
de o calitate proastă sau inferioară decit cea necesară, sau de aşa natură
incit nu pot fi utiliizate pentru lucrarea comandată. Aceste materiale pot
avea unele vicii, care pot influienţa negativ produsul final.
(2224)Antreprentoul este autonom, sinestătător, independent in ceea ce
priveşte organizarea şi gestionarea activităţii sale. Clientul nu este in
drept să intervină in orice formă sau mod in activitatea antreprenorului,
insă ele este in dreprt de a da careva indicaţii la modul de executare a
lucrării, iar antreprenorul este obligat să respecte aceste obligaţii. Dacă
indicaţiile clientului ameninţă triinicia sau utilitatea lucrării antreprenorul
este ţinut să-şi onoreze obligaţiile informaţionale.
(2225)La incheierea contractului sau pe parcursul executării antreprentorul
poate depista şi alte circumstanţe existenţa cărora nu este influienţată ,
nu depind de el, dar care ameninţă trăinicia sau utilitatea lucrării.
Bunăoară, detaliile, piesele sau alte materiale prezentate de client sunt
de altă marcă, de alte dimensiuni, sunt menite pentru alte lucrări ş.a. Se
poate isca situaţia in care antreprenorul nu dispune de depozite şi alte
incăperi necesare pentru păstrarea materialelor prezentate, nu poate
asigura temperatura, umiditatea necesară din care cauză este
ameninţată trăinicia sau utilitatea lucrării. Despre toate aceste fapte
antreprenorul este obligat să-l informeze pe client pentru a evita
consecinţe negative de ordin material.
(2226)Ne onorarea obligaţiilor informaţionale de către antreprenor are
efecte negative pentru el. Aceste efecte se manifestă prin faptul că in
asemenea situaţii clientul este in drept să ceară repararea prejudiciului
cauzat şi, respectiv, antreprenorul este obligatr să suporte acest
prejudiciu, care a survenit din inacţiunile sale proprii.

Articolul 951. Dreptul antreprenorului de a rezilia contractul

Dacă clinetul, fiind informat de către antreprenor la timp şi in

modul corespunzător, nu inlocuieşte in termenul cuvent materialul
inutilizabil sau necalitativ, nu schimbă indicaţiile referitoare la modul
de executare sau utilitatea lucrării, antreprenorul este in drept să
ceară rezilirea contractului şi repararea prejudiciului.
(2227)Executarea obligaţiilor informaţionale de către antreprenor are ca
efect două categorii de consecinţe, care ţin de obligaţiile clinetului şi
drepturile antreprenorului.
(2228)Clientul fiind informat la timp şi in mod corespunzător despre
circumstanţele care pot influienţa negativ rezultatul lucrării este obligat să
intreprindă acţiuni concrete pentru a imlătura aceste circumstanţe. Din
lege rezultă că el este ţinut să inlocuiească in termenul conventi materialul
inutilizabil sau necalitativ, să schimbe indicaţiile referitoare la modul de
executare a lucrării, sau să inlăture alte circumstanţe care ameninţă
trăinicia sau utilitatea lucrării. Nerespectarea acestor obligaţii are efect
negativ pentru client.
(2229)Dacă clientul a ignorat informaţia care i-a fost furnizată de
antreprenor şi nu a intreprins acţiunile necesare care rezultă din această
informaţie antreprenorul, in virtutea legii, este in drept să ceară rezilierea
contractului şi repararea prejudiciului cauzat, care va fi suportat de client.
Dacă clientul totuşi a insistat la executarea contractului, apoi el va suporta
toate consecinţele negative care pot surveni in rezultatul acestei
executări, iar antreprenorul va avea dreptul la remuneraţia convenită.

Articolul 952. Dreptul de retenţie şi de gaj al antreprenorului

Antreprenorul are dreptul de retenţie şi de gaj asupra bunului mobil

produs sau imbunătăţit de el dacă, in cursul producerii sau al
imbunătăţirii, bunul a ajuns in posesiunea sa. Dicpoziţia aceasta nu
se aplică in cazul in care antreprenorul ştia, in momentul luării in
posesiune, că proprietarul nu este de acord cu producerea sau cu
imbunătăţirea.

(2230)Gajul şi retenţia sunt mijloace de garantare a executării obligaţiilor

(vezi comentariu la art. 454 şi art. 637). Dispoziţiile legale cu privire la
aceste garanţii se aplică şi in contractul de antrepriză pentru protejarea
intereselor antreprenorului.
(2231)Dreptul de retenţie şi de gaj poate fi aplicat doar dacă există
prevederile legale, şi anume:
(2232)obiectul contractului este un bun mobil;
(2233)dacă in cursul producerii sau imbunătăţirii bunul a ajuns in posesia
antreprenorului.
(2234)Acest drept nu poate fi realizat dacă in momentul luării bunului in
posesiunea antreprenorului acesta ştia că proprietarul acestui bun nu este
de acord cu producerea sau cu imbunătăţirea lui. Prin urmare, dispoziţia
legală nu se aplică, dacă de la bun inceput clientul nu a acceptat
executarea lucrărilor cu condiţia că acest bun va putea fi pus in gaj sau
reţinut de antreprenor. In aşa mod clientul utilizează dreptul său stipulat in
art. 942 de a intrerupe raporturile contractuale in orice moment.

Articolul 953. Instituirea ipotecii asupra terenului de construcţie

Dacă obiectul contractului este o construcţie sau o parte din

construcţie, antreprenorul este in drept, pentru garantarea
drepturilor care rezultă din contractul de antrepriză, să ceară
constituirea unei ipoteci asupra terenului de construcţie al clientului.
(2235)Ipoteca de asemenea reprezintă un mijloc de garanţie a executării
obligaţiilor. In contractul de antrepriză scopul epotecii este garantarea
dreptului antreprenorului. Fiind o varietate agajului ipoteca se aplică in
contractul de antrepriză numai asupra terenului de consturcţie şi numai la
cererea antreprenorului.
(2236)Pentru realizarea dreptului antreprentorului de a institui ipoteca
asupra terenului este necesar ca obiectul contractului de antrepriză să fie
o contructucţie sau o parte din construcţie, care să fie situate pe terenul
respectiv, asupra cărui se instiuie ipoteca. Prin acest fapt se manifestă
particularitatea ipotecii in contractul de antrepriză cănd ipoteca se
instituie asupra unui bun care nu este obiect al obligaţiilor civile, dar care
are o legătură organică cu obiectul obligaţiei civile.

Articolul 954. Termenul de executare a contractului de antrepriză

(2237)Părţile contractuale pot conveni asupra unui termen general

de executare, iar in caz de necesitate, şi asupra termenului de
demarare a lucrărilor, asupra termenului de executare a unor
părţi din lucrare şi asupra termenului de finisare a lucrării.
(2238)Termenul poate fi modificat numai cu acordul comul al
părţilor.
(2239)Dacă părţile convin, executarea poate avea loc intr-un termen
redus sau imediat, in prezenţa clientului.

(2240)O clauză esenţială a contractului de antrepriză o constituie termenul

de executare. In acest contract termenul de executare se stabileşte prin
acordul comun ale părţilor la incheierea contractului. Nu este exclus şi
faptul de existenţa a unor termene normative, bunăoară, cind se
efectuează construcţii capitale. Necesitatea stabilirii termenului executării
contractului are o importanţă deosebită in cazurile cind volumul lucrărilor
este impunător şi lucrările vor fi efectuate pe o perioadă de lungă durată.
Stabilirea termenelor asigură efectuare ritmică a lucrărilor, asigură
posibilitatea clientului de a controla cursul lucrărilor, pentru ca lucrările să
fie efectuate la timp, calitativ etc.
(2241)Părţile pot conveni asupra unui termen de ordin general de executare
a contracturlui in ansamblu, iar in dependenţă de circumstanţe şi
necesitate şi asupra termenului de demarare a lucrărilor, asupra
termenului de executare a unor părţi din lucrare şi asupra termenelului de
finisare a lucrării. Prin urmane, in contractul de antrepriză termenele
executării obligaţiilor contractuale pot fi separate in următoarele tipuri:
general, de demarare, intermendiar (de executare a unor părţi din lucrare)
şi de finisare a lucrării.
(2242)Fiind o clauză esenţială a contractului de antrepriză teremenului
executării poaste fi modificat numai cu acordul părţilor. Iniţiativa
modificării termenului ii revine părţilor in aceeaşi măsură, dar in practică
această modificare are loc de regulă din iniţiativa antreprenorului.
Indiferent cine este iniţiatorul modificrării cert este faptul că partea
respectivă trebuie să argumenteze necesitatea modificării.
(2243)Legea admite posibilitatea executării contractului de antrepriză intr-un
termen restrins, redus, de scurtă durată, de urgenţă sau executarea
imediată, in prezenţa cleintului. Aceste termene sunt stabilite de regulă in
contractele de deservire curentă a cetăţenilor. Bunăoară, in termen redus
 se execute lucrările de curăţire chimică a imbrăcămintei, de reparaţie a
incălţămintei ş.a. In prezenţa clientului, bunăoară, pot fi efectuate lucrări
de schimbare a unui fermuar, a unei tălpi la incălţăminte.
(2244)Unica condiţei legală, care trebui să fie respectată la stabilirea
termeneloe este acordul comun ale părţilor. Bineinţeles, in primul rind., se
i-au in consideraţie posibilităpţile antreprenorului de a efectua lucrări
respective in termen redus.

Articolul 955. Efectele imposibilităţii termenării lucrării

(2245)Dacă terminarea lucrării devinme imposibilă din motive

independente de voinţa părţilor, antreprenorul nu are dreptul să
ceară plata retribuţiei.
(2246)Antreprenorul are dreputl la retribuţie dacă imposibilitatea
terminării lucrării are loc din cauza materialului necalitativ
prezentat de client sau a indicaţiilor acestuia, cu condiţie că
antreprenorul şi-a execitat obligaţiile informaţionale.

(2247)In contractul de antrepriză este stipulată o regulă generală prin care

antreprenorul poartă riscul inposibilităţii terminării lucrării. Acest risc se
manifestă prin faptul că antreprenorul nu are dreptul să ceară plata
retribuţiei dacă terminarea lucrării devine imposibilă din motive
independente de voinţa părţilor. Prin urmare, principalul moment il
constituie faptul, că imposibilitatea terminării lucrării poate fi de ordin
obiectiv, care rezultă din moteve ce nu depind de voinţa sau dorinţa
părţilor. Bunăoară, imposibilitatea se poate datora cazului fortuit, forţei
majore sau altor circumstanţe care nu depind de părţi.
(2248)Din această regulă generală există unele excepţii, expres prevăzute
de lege, cind antreprenorul are dreptul la retribuţia convenită. Astfel,
antreprenorul are dreptul la retribuţie dacă imposibilitatea terminării
lucrării are loc:
(2249)din cauza materialului calitativ, prezentat de client, sau;
(2250)din cauza indicaţiilor clientului cu privire la modul de executare a
lucrărilor;
(2251)dacă antreprenorul şi-a onorat obligaţiile informaţionale.
(2252)Prin urmare, existenţa acestor condiţii in amsamblu ii acordă
antreprenorului dreptul de a primi plata retribuţiei in volum deplin,
deoarece imposibilitatea terminării lucrării ţine de vinovăţia clientului,
care din aceste considerente este obligat să achite retribuţia convenită.

Articolul 956. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite a obiectului

contractului

(2253)Riscul pieirii sau deteriorării frotuite a obiectului contractului

pină la recepţionarea lui il suportă antreprenorul. Acest risc trece
la client o dată cu recepţionarea lucrării.
(2254)In cazul in care clientul intirzie să recepţioneze lucrarea, riscul
trece asupta lui de la data la care s-a pus in intirziere.

(2255)In noul Cod civil sunt diferenţiate căteva riscuri referiotare la

contractul de antrepriză, şi anume:
 (2256)riscul pieirii bunului (materialelor) (art. 940);
(2257)riscul imposibilităţii terminării lucrării (art. 955);
(2258)riscul pieirii sau deteriorăii fortuite a obiectului contractului (art.
956);
(2259)riscul intitrzieri recepţionării obiectului de către client (art. 956).
(2260)Repartizarea riscvului este supusă unor reguli speciale. Norma
generală constă in faptul că riscul contractului este suportat de
antreprenor, deoarece el şi-a asumat obligaţi de a efectua o lucrare pe
riscul său (art. 946). Acest risc să păstrează păni la transmiterea obiecului
contractului clientului. Legea expres stipulează că riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a obiectului contractului pină la recepţionarea lui il
suportă antreprenorul. Această regulă se aplică şi in cazul intirzierii
recepţiponării din culpa antreprenorului.
(2261)După cum s-a menţionat in art. 940 clientul poartă riscul pieirii sau
deteriorării fortuite a bunului dacă el este proprietarul acestui bun. Clientul
poartă, de asemenea riscul pieirii fortuite a obiectului contractului din
momentul recepţionării lui. Clientul poartă acest risc şi in cazul in care el
intărzie cu recepţionarea lucrării. In acest caz riscul trece asupra clientului
de la data in care el s-a pus in intirziere, adică de la data cind
recepţionarea urma să aibă loc.
(2262)Riscul pieirii sau deteriorării obiectului contractului, decăt cel fortuit, il
suportă, după caz subiectul care este vinovat de pieirea sau deteriorarea
bunului.

Articolul 957. Recepţionarea

(2263)După executarea lucrării, clientul este obligat să recepţioneze

lucrarea in modul, la locul şi in termenul stabilit de legislaţie sau
de contrtact.
(2264)Recepţionarea este o declaraţie prin care clientul acceptă
lucrarea, cu sau fără rezerve.
(2265)Recepţionării i se asimilează situaţia in care clientul nu preia
lucrarea in termenul satbilit in acest scop de antreprenor.

(2266)O obligaţie principală a clientului o constituie recepţionarea lucrării,

care trebuie să fie efectuată după executarea contractului. Din esenţa legii
rezultă, că antreprenorul este ţinut să-l informeze pe client despre acest
fapt.
(2267)Recepţionarea lucrării poate avea loc doar cu respectarea prevederilor
stipulate de legislaţie şi de contract. Aceste prevederi se referă la modul,
locrul şi termenul recepţionării. Prin urmare, dacă legislaţia nu stipulează
asemenea prevederi părţile sunt obligate să convină asupra acestor clauze
la incheierea contractului. In caz contrar se pot isca careva divergenţe,
care urmează a fi soluţionate de către părţi imediat după ce antreprenorul
a declarat clientului despre finisarea lucrării. Careva reguli generale in
această privinţă, cu excepţia termenului, legislaţia nu stipulează, dar
reieşind din circumstanţele reale se poate menţiona, bunăoară, că dacă
lucrarea reprezintă o constructuţie, apoi locul este determilat de natura şi
locul acestui obiect, cu prezenţa, după caz, şi necesitate a specialiştilor
sau experţilor in construcţie.
(2268)Legea stabileşte o regulă generală prin care recepţionării i se
asimilează situaţia in care clientul nu preia lucrarea in termenul stabillit in
 acest scop de antreprenor. Din această regulă rezultă, că antreprenorul
poate stabili termenul de recepţionare a lucrării şi dacă cleitnul nu
efectuiază recepţionarea in acest termen, apoi această situaţie este
considerată, in virtutea legii, ca recepţionare. Prin urmare, in asemenea
situaţii cleitnul va purta şi riscul intirzierii recepţionării.
(2269)In lege este stipulată o regulă specială care confirmă insuşi faptul
recepţionării lucrării de către client. Astfel, recepţionarea este o declaraţie
prin caew clientul acceptă lucrarea, cu sau fără rezerve. Această
declaraţie poate fi efectuată atătă in formă verbală, cit şi in formă scrisă,
sau prin acţiunile concrete ale clientului, care demonstrează
consimţămintul de a accepta lucrarea. Dacă recepţionarea este efectuată
cu careva rezerve se cere forma scrăsă a acceptării lucrării.

Articolul 958. Documentarea recepţionării

(2270)Viciile şi abaterile constatate trebuie stipulate in actul de

recepţionare semnat de părţi sau intocmit unilateral, in care se
stabileşte modul, condiţiile şi termenul de inlăturare pe condul
antreprenorului.
(2271)Viciiler şi abaterile sunt inlăturate pe contul antreprenorului.
(2272)Clientul care a acceptat lucrarea fără rezerve conservă totuşi
dreptruile impotriva antreprenorului in cazul viciilor ascunse.

(2273)Dacă in cadrul revcepţionării lucrării au fost depistate careva vicii şi

abateri de la indicaţiile clientuzlui sau condiţiile contractuale părţile sunt
ţinute de a intocmi un document special – actul de recepţionare. Legea
stipulează unele prevederi faţă de acest document, şi anume: in el să fie
stipulate viciile şi abaterile fie evidente sau ascunse şi stabilite in cadrul
recepţionării lucrării, să fie semnate de ambele părţi şi să fie stabilite
modul, condiţiile şi termenele de inlăturare a viciilor şi a abaterilor
constatate. Dacă o parte se eschivează de la intocmirea sau semnarea
acestui document legea admite posibilitatea intocmirii unilaterale a unui
astfel de document, care va avea aceeaşi valoarea juridică ca şi
documentul intocmit şi semnat de ambele părţi.
(2274)Foarte inportatn este faptul că la intocmirea actului de recepţionare
părţile sunt ţinute de a conveni asupra modului condiţiilor şi termeneilor
de inlăturare a viciilor şi a abaterilor constatate. Aceste fapte sunt
apreciate, după caz, reieşind din natura, mărimea, graviditatea viciilor şi
abaterilor constatate, timpul, volumul materialelor necesare pentru
efectuarea lucrărilor suplimentare. Părţile stabilesc de asemenea cine va
efectua aceste lucrări şi in ce ordine etc.
(2275)Legea expres stipulează o regulă imperativă cu privire la costul
lucrărilor necesare pentru inlăturarea viciilor şi abaterilor, şi anume, ele
sunt efectuate pe contul antreprenoului. Din esenţa legii rezultă, că aceste
lucrări trebuie să fei efectuate de antreprenor, iar in caz contrar este
posibil să fie efectuate de o altă persoană sau client, dar in toate cazurile
pe contul antreprenorului.
(2276)Dacă la recepţionarea lucrării nu au fost constatate careva vicii şi
abateri şi clientul a acceptat lucrarea fără rezerve, apoi el este in drept, in
virtutea legii, de a prezenta antreprenorului reclamaţii in cazul dacă pe
parcursul expoatării sau folosirii lucrării vor fi descoperite careva vicii
ascunse, care nu au putut fi constatate in momentul recepţionării lucrării.
 Articolul 959. Reclamaţiile

Reclamaţiile referitoare la viciile ascunse sau la abaterile de la

condiţiile contratului care nu au putut fi descoperite in momentul
recepţionării lucrării urmează a fi prezentate antreprenorului imediat
după costatatea lor.

(2277)Clientul este in drept de a prezenta antrepreorului reclamaţii numai cu

privire la vaciile ascunse sau la abaterile de la condiţiile contractului care
nu au putu fi descoperite in momentul recepţionării lucrării. Prin urmare,
reclamaţiile cu privire la viciile sau abaterile evidente pe care clientul era
obligat să le descopere in momentul recepţionării lucrării nu pot fi
inaintate antreprenorului. Această regulă se aplică şi la viciile şi abaterile
descoperite in acest moment, dar in privinţa cărora părţile au convenit la
modul, condiţiile şi termenenel de inlăturare a lor.
(2278)Legea stipulează o regulă imperativă cu privire la ordinele de
prezentare a reclamaţiilor. Cleintul este obligat să prezinte antreprenorului
reclamaţiile imediat după constatarea viciiloe şi abaterilor ascunse. Prin
urmare, dacă reclamaţiile vor fi prezentate peste o perisoadă de timp, cu
intărziere interesele clientului pot să nu fie protejate din cauza ignorării
obligaţiilor proprii , care sunt prevăzute de lege.

Articolul 960. Remedierea viciilor

(2279)Dacă lucrarea are vicii, clientul poate cere remedierea lor.

Antreprenorul poate alege fie remedierea viciilor, fie efectiarea
unei noi lucrări.
(2280)Antreprenorul suportă cheltuielile necesare remedieirii, in
special chelturielile de transport, de deplasare, de muncă, precum
şi preţul materialelor.
(2281)Antreprenorul poate refuza remedierea dacă este posibilă
doar cu cheltuieli disproporţionate.

(2282)Dacă in momentul recepţionării lucrării sau mai tărziu au fost

descoperite careva vicii cleintul este in drept de a cere remedierea lor.
Din esenţa legii rezultă, că acest drept poate fi realizat in toate cazurile
depistării viciilor – fie evidente sau ascunse. In ultimul caz se aplică
prevederile art. 959.
(2283)Constatarea viciilor are ca efect obligaţia antreprenorului de a le
inlătura, dar legea prevede două modalităţi de soluţionare a problemei
viciilor. Antreprenorul, la alegerea sa, poate remedia viciile sau efectua o
nouă lucrare. Acest drept ii aparţine exclusiv antreprenorului şi clientul nu
poate intervenei la alegerea uneia din aceste două posibilitări.
(2284)In virtutea legii antreprenorul suportă toate cheltuielile necesare
pentru remedierea viciilor sau efectuarea unei noi lucrări. In volumul
cheltuielilor sunt incluse nu numai costul lucrărilor, dar şi cheltuielile de
transport, de deplasare, de muncă, precum şi preţul materialelor.
(2285)Antreprenorul este in drept de a refuza remediaerea viciilor doar intr-
un singur caz, şi nume, dacă pentru remedierea vor fi necesare cheltuielir
disproporţionale faţă de costul remediereii. In acest caz antreprenorul
este in drept de a efectua o nouă lucrare sau rezolva problema viciioor in
 alt mod, inclusiv repararea prejudiciului cauzat clientului. In asemenea
situaţii se pot aplica şi prevederile art. 962.

Articolul 961. Dreptul antreprenorului in cazul realizării unei noi

lucrări

Dacă realizează o nouă lucrare, antreprenorul poate cere clientului

restituirea lucrării afestate de vicii, conform dispoziţiilor privind
rezilierea contractului.

(2286)Dacă antreprenorul, la alegerea sa, a efectuat o nouă lucrare in locul

lucrării cu vicii, apoi el este in drept să ceară de la client restituirea lucrării
afectate de vicii. Acest drept al antreprenorului rezultă din faptul că toate
cheltuielile necesare pentru efectuarea unei lucrări noi sunt suportate de
el. In caz contrar clientul recepţionind două obiecte contractuale ar dobindi
unul din ele fără just temei.
(2287)In cazul restituirii antreprenorului lucrării cu vicii din motovul
efectuării unei noi lucrări se aplică prevederile privind rezilierea
contractului ((vezi comentariu la art. 709 şi art. 963).

Articolul 962. Dreptul clientului de a remedia viciul

(2288)Clientul poate, in urma expirării fără rezultat a termenului

stabilit de el pentru remediere, să remedieze el insuşi viciul şi să
ceară compensarea cheltuielilor necesare dacă antreprenorul nu
refuză remedierea din cauza costurilor disproporţionate.
(2289)Situaţia prevăzută la alin. (1) se aplică art.709 in modul
corespunzător. Nu este necesară stabilirea unui termen nici in
cazul in care remedierea a eşuat.
(2290)Clientul poate cere antreprenorului un avans pentru
cheltuielile de remediere a viciului.

(2291)In baza acestei norme clientul este in drept de a remedia viciul

personal. Pentru realizarea acestui drept se cere respectarea prevederilor
legale, şi anume:
(2292)expirarea fără rezultat a termenului stabilit de client pentru
remediere;
(2293)compensarea de către antreprenor a cheltuielilor necesare pentru
remedierea viciului;
(2294)antreărenorul nu refuză remedierea din cauza costurilor
disproporţionale.
(2295)In dependenţă de situaţiile reale cu privire la dreptul clientului e a
remedia viciul personal pot fi aplicate, in mod corespunzător, prevederile
art. 709. Necesitatea stabilirii unui termen pentru remedierea viciului
decade şi in cazul in care remedia a eşiuat, indiferen de faptul cine şi in
ce mod anterior a intreprins careva acţiuni de remediarea viciilor.
(2296)Dacă viciul va fi remediat de client personal, apoi acesta este in drept
să ceară antreprenorului un avans pentru cheluielile de remediere a
viciului. In asemena situaţie clientul trebuie să argumenteze volumul
cheltuielilor necesare pentru remedierea viciilor in ansamblu şi de ce
mărime a avansului are nevoie.
Articolul 963. Rezilirea contractului din cauza viciilor.

(2297)Clientul poate rezilia contractul, in conformitate cu art, 709,

pentru un viciu al lucrării.
(2298)In afara cazurilor prevăzute in art. 709, alin (2), stabilirea
unui termen nu este necesară atunci cind remedierea a esuat.
(2299)Antreprenorul trebuie să repare clientului prejudiciul cauzat.

(2300)Rezilierea contractului din iniţiativa clientului din motivul existenţei

unui viciu al lucrării poate avea loc in conformitate cu prevederile
stipulate in art. 709.
(2301)Necesitatea stabilirii unui termen pentru remedierea viciului nu are
rost, după cum stabileşte norma din alin. 2, art. 709, dacă in raport cu
felul neexecutării obligaţiei nu se poate stabili un termen. Această regulă
poate fi aplicată şi in cazul cind remedierea a eşuat. După cum deja s-a
menţionat, nu importă din care cauză a eşuat remedierea.
(2302)Dacă rezilierea contractului de antrepreiză a avut loc din cauza
viciilor, antreprenorul este obligat să repare clientului prejudiciul cauzat
(vezi comentariu la asrt. 602 şi art. 610).

Articolul 964. Diminuarea valorii lucrării

Clientul care nu a cerut remedierea viciului după termenul

corespunzător stabilit in acest scop de antreprenor şi nici nu a
reziliat contractul poate doar reduce retribuţia cu o sumă
corespunzătoare diminuării valorii lucrării din cauza viciului.

(2303)Dacă clientul nu şi-a realitar drepturile sale de a cere remedierea

viciului după termenul corespunzător stabilit de acest scop de
antreprenor sau de a rezilia contractul din motivul existenţei viciilor, el
dispune incă de o posibilitate legală. Astfel, el este in drept de a reduce
retribuţia cu o sumă corespunzptoare diminuării valorii lucrării din cauza
viciliului. Reducerea retribuţier poste fi in raport procentual cu procentul
diminuării valorii lucrării sau in alt mod. In toate cazurile trebuie să existe
un echilibru corespunzător intre reducerea valorii lucrării şi reducerea
retribuţiei. Stabilirea cuantumului reducerii retribuţiei ţine de dreptul
cleitnului, dar nu se exclude posibilitatea de a conveni asupra acestei
reduce ri prin acordul părţilor.
(2304)Norma stipulată in acest articol are scopul de a proteja interesele
clientului şi rezultă din faptul că existanţa viciilor se datorează activităţii
antreprnorului, ba mai mult ca atăt, el nu a remediat viciile in termenul
corespunzător stabilit de el insuşi şi, prin urmare, trebuie să suporte
toate consecinţele negative.

Articolul 965. Efectele vicleniei

Dacă viciile au fost trecute sub tăcere cu viclenie, antreprenorul nu

poate invoca o convenţie prin care dreptuirle clientului privind
viciile sunt excluse sau restrinse.
(2305)Trecerea vicilor sub tăcere cu viclenie din partea antreprenorului are
cinsecinţe negative destul de dure pentru el. Graviditateta acestei
comportări se manifestă prin faptul că antreprenorul conştient, cu rea-
credinţă a trecut viciile prin tăcere. Prin urmare, el cunoştea viciile
lucrării după finisarea ei, dar nu lea remediat şi nu l-a informat pe client
despre acestea.
(2306)Legea stabileşte că orice convenţie prin care drepturile cleintului
privind viciile sunt excluse sau restrinse nu are valoare juridică pentru
antreprenor şi el nu poate invoca o asemenea convenţie.
(2307)Din norma acestui articol rezultă că părţile, in principiu, pot conveni
asupra restrăngerii sau excluderii drepturilor clientului cu privire la viciile
lucrării, dar in cazul trecerii sub tăcere cu viclenie a antreprenorului,
acesta nu poate fi cumva protejat prin asemenea convenţii.

Articolul 966. Achitarea retribuţiei conform contrcatului de

antrepriză

(2308)După recepţionarea lucrării, clientul este obligat să plătească

retribuţia convenită de părţi, dacă legislaţia sau contractul nu
prevăd plata in rate sau in alt mod.
(2309)Clientul are dreputl să reţină din retribuţie o sumă suficientă
pentru a acoperi rezervele pe care le-a făcut la recepţionarea
privind viciile lucrării, pină vor fi făcute reparaţiile sau corecţiile
necesare.
(2310)Clientul nu-şi poate exercita dreptul stipulat la alin. (2) dacă
antreprenorul acordă suficiente garanţii executării obligaţiei
sale.

(2311)In contractul de antrepriză se aplică o normă generală, de ordin

dispozitiv, prin care achitarea retribuţie are loc după recepţionarea
lucrării. In practică această normă de regulă se respectă.
(2312)Legislaţia sau contractul pot prevedea şi alte modalităţi de plată a
retribuţiei, bunăoară, in rate, cu un avans, anticipat sau in alt mod. In
asemenea situaţii nu se aplică regula generală, dar cea stipulată in
legislaţia sau in contract.
(2313)O modalitate de protejare a intereselor clientului in privinţa viciilor
descoperite este dreptul acestuia de a reţine in asemenea cazuri din
retribuţie o sumă suficientă pentru inlăturarea viciilor. Pentru realizarea
acestui drept legea stipulează careva condiţii, şi anume:
(2314)viciile trebuei să fie descoperite la recepţionarea lucrării;
(2315)rezervele cu privire la vicii să fie făcute de client in momentul
recepţionării lucrării;
(2316)reţinerea din retribuţie poate avea loc doar păni la efectuarea
reparaţiilor sau corecţiilor necesare a lucrării cu vicii.
(2317)Dreptul clientului de a reţine din retribuţie o sumă respectivă din
cauza viciilor depistate nu poate fi realizat numai in cazul in care
antreprenorul acordă clientului suficiente garanţii cu privire la
executarea obligaţiilor sale. Din esenţa legii rezultă că aceste garanţii
din partea antreprenorului trebuie să fie declarate in momentul
descoperirii viciilor şi reparaţiile sau corecţiile necesare a viciilor să fie
efectuate in modul şi termenul convenit de părţi.
 Articolul 967. Economia antreprenorului

(2318)Reducerea de către antreprenor a costului lucrării in raport

cu cel stipulat in contract fără reducerea calităţii şi cantităţii
lucrării nu eliberează clientul de obligaţia de aplăti retribuţia
stabilită.
(2319)Părţile pot conveni asupra unui alt mod de repartizare a
economiei obţinute in urma reducerii costului lucrării.

(2320)Pe parcursul executării obligaţiilor contractuale, in dependenţă de

circumstanţele, necesităţile şi posibilităţile reale, antreprenoruol poate
utiliza unele materiale sau metode noi, care au ca efect reducerea
costului lucrării in ansamblu in raport cu costul lucrării stipulat in
contact. In asemenea situaţii, in virtutea legii, economia obţinută ii
aparţine antreprenorului, deoarece clientul nu este eliberat in acest caz
de obligaţia sa de a plăti retribuţia in volumul convenit.
(2321)Pentru realizarea dreptului antreprenorului la această economie
este necesar respactarea unei condiţii, şi anume, lucrarea in ansamblu
să fie efectuată fără reducerea calităţii şi cantităţii lucrării. Existenţa
acestei condiţiii este obligatorie.
(2322)Norma cu privire la economia antreprenorului este de ordin
dispozitiv. Prin urmare, părţile pot conveni asupra unui alt mod de
repartizare a economiei obţinute in urma reducerii costului lucrării.
Bunăoară, economia se poate impărţi intre părţi in mod echivalent sau
in alte proporţii. Dat fiind faptul că obţinerea economiei se datorează
activităţii fructuoase a antreprenorului, apoi in cazul stabilirii prin
acordul părţilor a unui alt mod de repartizare a economiei trebuie să se
ţină cont, in primul rind, de acest fapt, şi in al doilea rind, de faptul că in
toate cazurile interesele clientului referitoare la calitate şi cantitate sunt
respectate.

Articolul 968. Prescripţia in contractul de antrepriză

(2323)Termenul de prescripţie este de un an din momentul

recepţionării lucrării.
(2324)Acţiunea care se referă la construcţii poate fi intentată in
decurs a 5 ani.
(2325)Dacă contractul prevede recepţionarea lucrării pe părţi,
termenul de prescripţie curge din ziua recepţionării lucrării in
ansamblu.

(2326)O particularitate a contractului de antrepriză o constituie durata

termenului de prescripţie stabilită de lege, care este de un an. Curgerea
acestui termen incepe din momentul recepţionării lucrării. Acest termen
se aplică faţă de toate tipurile de vicii, atit evidente, care trebuei să fie
depistate in momentul recepţionării lucrării printr-un control vizual
simplu, fără aplicarea unor metode, dispozitive sau cunoştinţe speciale,
cit şi ascunse, care pot fi descoperite doar pe parcursul folosirii,
expluatării obiectului contractului.
(2327)Un termen de prescripţie special cu durata de 5 ani este stabilit
pentru cazurile cind obiectul contractului este o construcţie. Comparativ
 cu Codul civil vechi această normă reprezintă o novaţie esenţială.
Necesitatea stabilirii unui asemenea termen poate fi explicat prin faptul
că construcţiile reprezintă un obiect foarte complicat, voluminos şi
costisitor, exploatarea căruia este de zeci de ani şi stabilirea unui
asemena termen este binevenot, deoarece depistarea poate avea loc
doar pe parcursul expoatării construcţiilor.
(2328)Pentru unele obiecte, in deosebi pentru construcţii, părţile por
conveni asupra recepţionării pe părţi, pe etape. In asemenea cazuri
curgerea termenilor de prescripţie incepe din ziua recepţionării
obiectului in ansamblu.

Articolul 969. Termenul de garanţie

Dacă legislaţia sau contractul stabilesc un termen de garanţie.

Reclamaţia poate fi inaintată in interiorul asectui termen. Termenul
de prescripţie curge din momentul inaintării reclamaţiei, iar dacă
reclamaţia nu a fost inaintată, termenul de prescripţie curge de la
data expirării termenului de garanţie.

(2329)La incheierea contractului de antrepriză părţile pot stabili şi unele

termene de garanţie, care reprezintă o chezăşie a antreprenorului in
siguranţa expuatării şi folosirii obiectului contractului cu condiţia că se
vor respecta regulile de expluatare şi păstrare a bunului. Termenul de
garanţie poate fi stabilit şi de legislaţie. Pe parcursul termenului de
garanţie clientul este in drept să inainteze o reclamaţie cu privire la
viciile descoperite, iar antreprenorul este obligat să inlăture aceste vicii
pe contul său şi cu forţele proprii.
(2330)Durata termenului de garanţie stabilită de legislaţie sau contract
poate fi diferită şi se stabileşte de la caz la caz in dependenţă de
circumstanţele reale, şi anume, de volumul, costul, complicitatea lucrării,
de perioada expuatării şi folosirii obiectului contractului ş.a.
(2331)Dacă legislaţia sau contractul au stabilit un termen de garanţie,
apoi termenul de prescripţie curge din momentul inaintării reclamaţiei,
iar dacă reclamaţia nu a fost inaintată, termenul de prescripţie curge de
la data expirării termenului de garanţie.

S e c t i u n e a a 3-a
PRESTARI SERVICII

Articolul 970. Contractul de prestări servicii

(2332)Prin contractul de prestări servicii, o parte (prestatpr) se

obligă să presteze celeilalte părţi (beneficiar) anumite servicii,
iar aceasta se obligă să plătească retribuţia convenită.
(2333)Obiectul contractului de prestări servicii il constituie
serviciile de orice natură.
(2334)Contractele de muncă sunt reglementate prin legislaţia
muncii.

(2335)Definiţia contractului de prestări servicii conţine elementele de bază

ale acestor raporturi juridice, şi anume, contractul este consensual,
 sinalagmatic, cu titlul oneros, iar obiectul reprezintă anumite servicii.
(2336)Legea stipulează că obiectul contractului pot fi servicii de orice
natură. Prin urmare, spectrul de servicii prestate este foarte larg,
nedeterminat, nelimitat şi poate include orice servicii care sunt solicitate
de persoanele fizice sau juridice. In situaţii reale beneficiarului i se
acordă nu o oarecare, dar un anumit serviciu, de care acesta are nevoie.
Bunăoară, servicii de deservre curentă a cetăţenilor, care include o
gamă foarte bogată, servicii de audit, consultative, informaţionale, de
comunicaţii, medicale, muzicale, poştale, de comunicaţii teleradiovideo,
de repetitor, veterinare ş.a. Obiectul serviciilor prestate poate fi un
rezultat materializat, bunăoară, serviciile prestate de un medic-
stomatolog, reparaţia imbrăcămintei, incălţămintei, sau un rezultat
nematerial – serviciile de comunicaţie, informaţionale, consultative ş.a.
In toate cazurile insă persistă un element obligatoriu – prestarea
serviciile este un rezultat al acţiunilor, al activităţii prestatorului.
(2337)Părţile contractului sunt beneficiarul şi prestatorul. In aceste calităţi
pot activa liber persoane fizice sau juridice – subiecţi de drept. In unele
cazuri, pentru prestarea unor anumite servicii este necesar respectarea
condiţiilor speciale, care se referă numai la prestator. Astfel, pentru
prestarea serviciilor de audit, medicale, teleradiovideo comunicaţii este
necesară licenţa sau o altă legitimaţie de activitate.
(2338)Contractul de prestări servicii este un contract pur civil. Delimetarea
acestui contract de contractuil de muncă constă in natura juridică a
acestor contracte. In primul rind ele fac parte din două ramuri de drept
separate, prin urmare, baza juridică a fiecărui din aceste contracte este
diferită – respectiv Codul civil şi Codul muncii. In contractul de prestări
servicii, ca şi in contractul de antrepriză, nu persisită raporturi de
subordonare, fapt care este caracteristic pentru contractul de muncă. In
contractul de prestări servicii se aplică principiul egalităţii părţilor. In
contractul de muncă angajatul se supune dispoziţiilor şi indicaţiilor
patronului, care organizează şi dirijază procesul de muncă. Angajatul in
contractul de muncă este de asemenea obligat să-şi exercite obligaţiile
profesionale de serviciu in limitele de timp, de regulă, strict determinate,
să respecte disciplina muncăă şi alte reguli. In contractul de prestări
servicii prestatorul este absolut autonom, independent, activează de
sine stătător, după buna sa voinţă.
(2339)Delimetarea contractului de prestări servicii de contractul de muncă
se manifestă şi prin obiectul acestor contracte. După cum deja s-a
menţionat obiectul de prestări servicii reprezintă un anumit serviciu, un
rezultat al activităţii prestatorului. Obiectul contractului de muncă este
insuşi activitatea profesionistă a angajatului in conformitate cu
specialitatea, calificarea acestuia. In baza contractului de muncă
remuneraţia se plăteşte după cantitatea şi calitatea muncii depuse. In
contractul de prestpări servicii remuneraţia se plăteşte in dependenţă de
serviciile prestate şi rezultaul obţinut.
(2340)Contractul de prestări servicii poate fi un contract public in cazurile
cind prestatorul, ca un antreprenor cu activitate publică, este obligat de
a presta servicii oricărei persoane care le solicită. Astfel, pot fi
consioderate publice serviciile de audit, medicale, de teleradiovideo
comunicaţii, poşltale ş.a.
(2341)Unele servicii au o reglementare specială mai detaliată, care este
stipulată in capitolele XII – XXVI, titlul III, cartea a treia.
 Articolul 971. Termenul de plată

(2342)Plata pentru serviciu se efectuează după prestarea

serviciior.
(2343)Dacă plata pentru servicii se calculează pe anumite
perioade, sumele vor fi acordate după incheierea fiecărei
perioade in parte.

(2344)Legea stipulea o regulă geneală prin care plata pentru servicii se

efectuiază după prestarea serviciilor. Dat fiind faptul că legea nu
prevede careva interdinţii părţiule por conveni şi la un alt mod de plată,
bunăoară, plata anticipată, cu un avans, in rate sau altfel.
(2345)Cuantumul plăţii poate fi stabilit prin acordul părţilor sau in mod
normativ. Astfel sunt stabilite tarifele pentru unele servicii publice,
bunăoară, poştale, de teleradiovideocomunicaţii şi altele. Asupra
mărimii plăţii pot influienţa careva circumstanţe şi anume: prestarea
serviciilor in mod urgent, la domiciliu etc.
(2346)Legea admite posibilitatea calculării şi achitării plăţii pentru
serviciile prestate in ansamblu, sau pentru anumite perioade de
prestare a serviciilor. In ultimul caz se aplică regula generală – sumele
respective vor fi acordate in parte, după incheierea fiecărei perioade.
Dar şi in acest caz părţile pot conveni altfel, deoarece legea nu
stipulează careva interdicţii.

Articolul 972. Intirzierea preluării serviciilor

In cazul in care beneficiarul intirzie să preia serviciile,

prestatourl este indreptăţit să solicite plata sumei convenite
pentru serviciile care nu au putut fi efectuate din cauza intărzierii
şi nu este obligat să presteze servicii pentru această sumă. El
trebuie insă să accepte ca din suma de plată să se scadă
contravaloarea pentru economiile pe care le-a făcut prin
neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin
prestarea de sevicii faţă de alţii in aceeaşi perioadă, sau pentru
setviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă.

(2347)Intirzierea preluării serviciilor de către beneficiar are careva efecte

negative pentru acesta. Astfel, in asemenea caz prestatorul este
indreptăţit să solicite plata sumei convenite pentru serviciile care nu au
putut fi efectuate din cauza intirzierii beneficiarului şi nu este obligat să
presteze servicii pentru această sumă. Prin urmare, beneficiarul este
obligat să achite plata pentru serviciile neacordate din cauza propriei
intirzieri.
(2348)Intirzierea preluării serviciilor de către beneficiar poate avea şi alte
consecinţe. Astfel, legea prevede că beneficiarul nu este obligat să-i
achite prestatorului contravaloarea pentru economie pe care acesta le-
a făcut prin neefectuarea serviciilor sau pentru veniturile obţinute prin
prestarea de servicii faţă de alţi in această terioadă, sau pentru
serviciile pe care nu le prestează cu rea-credinţă. Prin urmare, in
asemenea situaţie interesele beneficiarului sunt protejate in virtutea
faptului că prestatorul nu a acordat serviciile necesare cu rea-credinţă,
iar contravaloarea economie poate fi privită ca o imbogăţire fără just
temei şi nu urmează a fi achitată.
 Articolul 973. Asigurarea condiţiilor de prestare a serviciilor

(2349)Beneficiarul, in cazul in care este răspunzător, trebuie să

amenajeze şi să intreţină astfel spaţiile, echipamentele sau
aparatele pe care trebuie să le procure pentru prestarea
serviciilor şi să reglementeze astfel prestarea serviciilor care
trebuie efectuate sun conducerea şi in conformitate cu
dispoziţiile sale, incit prestatorul să fie protejat contra
riscurilor pentru viaţă şi sănătate in măsura in care natura
serviciului prestat o permite.
(2350)Obligaţiile care revin beneficiarului conform alin. (1) nu pot
fi excluse sau limitate in prealabil printr-un contract.

(2351)Asigurtarea condiţiilor necesare de prestare a serviciilor ţine, de

regulă, de obligaţia prestatorului dacă serviciul este prerstat in locul, in
sediul permanent, staţionar de activitate acestuia. Bineinţeles că
prestatorul poartă şi riscurile legate de prestarea serviciilor. Din
această regulă generală pot fi stabilite careva excepţii prin care
asigurarea condiţiile de prestare a serviciilor este o obligaţie a
beneficiarului. Aceste excepţii pot avea loc in cazurile cind serviciile
sunt prestate la domiciliul, la sediul beneficiarului, sau dacă această
cauză este stipulată in contract sau rezultă din natura serviciiului
prestat.
(2352)Dacă beneficiarul este răspunzător pentru asigurarea condiţiilor de
prestare a serviciilor acesta trebuie să amenajeze şi să instaleze astfel
spaţiilor, echipamentale sau aparatele pe care trebuie să le procure
pentru prestarea serviciilor şi să reglementeze astfel părestarea
serviciilor care trebuie efectuate sub conducerea şi in conformitate cu
dispoziţiile sale, incit prestatorul să fie protejat contracriscurilor pentru
viaţă şi sănătate in măsura in care natura serviciilor prestat o permite.
Scopul acestei asigurări este protejarea intereselor prestatorului. Prin
urmare, in asemenea cazuri, beneficiarul poartă toate riscurile prestării
serviciilor.
(2353)Obligaţiile care ii revin beneficiarului pentru asigurarea condiţiilor
de prestare a serviciilor nu pot fi excluse sau limitate in prealabil printr-
un contract. Prin urmare, in cazul in care beneficiarul este responsabil
pentru asigurarea condiţiior de prestare a serviciilor se apşică o normă
imperativă şi părţile nu pot deroga de la această regulă.

Articolul 974. Incetarea raporturilor din contractul de prest ări

servicii

(2354)Raporturile din contractul de prestări servicii incetează la

expirarea perioadei pentru care au fost stabillite.
(2355)In cazul in care nu s-a convenit asupra duratei raporturilor
contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un
termen, fiecare parte poate să rezilieze contractul.

(2356)Un temei special de incetare a raporturilor contractuale in

contractul de prestări servicii este expirarea perioadei de timp pentru
care a fost stabilită. Legea condiţionează incetarea raporturilor
 contractuale de survenirea unui singur fapt – expirarea perioadei
pentru care au fost stabilite. Prin urmare, această regulă nu poate fi
aplicată pentru alte circumstanţe. Norma stipulată in acest articol se
aplică numai in cazul cind părţile au convenit asupra perioadei
raporturilor contractuale.
(2357)Dacă părţile nu au convenit asupra duratei raporturilor
contractuale sau din natura ori scopul serviciilor nu rezultă un termen,
fiecare poate să rezilieze contractul. Prin urmare, părţile sunt in drept,
in măsură egală in orice moment să ceară rezilierea contractului.
Deoarece legea nu stipulează careva condiţii speciale pentru rezilierea
contractului de prestări servicii, trebuie să se ţină cont de prevederile
legale generale cu privire la incetarea raporturilor contractuale,
stipulate in articolele 733-748.
(2358)Consecinţele rezilierii contractlui de prestări servicii pot fi diferite
in dependenţă de circumstanţele reale şi de prevederile contractului.
Insă din conţinutul articolului dat rezultă că partea care a iniţiat
rezilierea contractului incheiat pe o perioadă nedeterminată nu suportă
careva consecinţe negative.

Articolul 975. Termenul de rezilire a raporturilor din contractul

de prestăro servicii

Raportuirle din contractul de prestări servcii pot fi reziliate:

(2359)zilnic, incepind cu sfărşitul zilei următoare, dacă plata se
face pe zi;
(2360)cel mai tirziu in prima zi lucrătoare din cursul unei
săptămini, incepind cu sfirşitul următoarelor tile de simnătă,
dacă plata se calculează pe săptămină;
(2361)cel mai tirziu pe data de 15 a lunii, incepind cu sfirşitul
lunii calendarisitce, dacă plata se calculează pe lună;
(2362)cu respectarea termenului de preaviz de 6 săptămini,
incepind cu sfirşitul tremestrului calendaristice, dacă plata se
calculează pe trimestre sau pe perioade mai mari;
(2363)oricind dacă plata nu se face in dependenţă de intervalele
de timp. In cazul in care relaţiile privind prestarea se servicii
ocupă tot timpul de lucrul al prestatorului, termenul pentru
preaviz trebuie să fie de 2 săptătmină.

(2364)Un alt temei special de incetarea a raporturilor contractuale in

contractul de prestări servicii este rezilierea contractului in
dependenţă de termenul achitării plăţii. Legea stipulează cinci
varietăţi de reziliere a contractului. Dreptul de a rezilia contractul din
acest motiv il au ambele părţi in mod egal. Calcularea termenilor are
loc in confomitate cu prevederile art. 259-266.
(2365)Dacă plata se face pe zi, raporturile din contractul de prestiri
servicii pot fi reziliate zilnic, in orice zi, incepind cu sfirşitul zilei
următoare. Din esenţa legii rezultă, că dacă părţile sau una din ele
este agent economic apoi declaraţia de reziliere trebuie să fie făcută
in orele de lucru a organizaţiei sau organizaţiilor respective.
(2366)Dacă plata se calculează pe săptămină apoi raporturile
contractuale pot inceta cel mai tirziu in prima zi lucrătoare din cursul
unei săptămină, incepind cu sfărşitul următoarei zile de săptămină.
 Din această normă rezulră, că declaraţia de reziliere a contractului
poate fi efectuată in orice zi a săptăminii care urmează după
săptămina pentru care s-a calculat plata dar nu mai tirziu decit prina
zi lucrătoare din a treia săptămină.
(2367)Dacă plata de calculează pe lună raporturile contractulae por fi
incetate cel mai tirziu pe data de 15 al lunii următoare.
(2368)Dacă plata se calculează pe trimeste sau pe perioade mai mari se
aplică un alt principiu de incetare a raporturilor contractuale. Astfel, in
asemenea cazuri pareta care iniţiază rezilierea contractului trebuie să
facă un preaviz de 6 săptămini, incepind cu sfirşitul unui trimestru
calendaristic curent. Preavizul trebuie să fie efectuat intr-o formă,
care va putea fi probată in caz de litigiu.
(2369)Dacă plata nu se face in dependenţă de intervale de timp, apoi
raproturile conttactuale pot fi intrerupte oricind, in orice moment.
Legea stipulează o regulă specială pentru cazul in care relaţiile
privind prestarea servicii ocupă tot timpul de lucru al prestatorului.
Bunăoară, serviciile telefonice se acordă neintrerupt, pe parcursul a
24 ore pe zi, fără zile de odihnă şi sărbători. In asemena situaţii
pentru incetarea raproturilor contractuale este necesar un preaciz de
două săptămini pină la momentul cind vor inceta relaţiile
contractuale.

Articolul 976. Contractele de prestări servicii pe termen lung

In cazul in care contractul de prestări servicii este incheiat

pentru perioada mai lung de 5 ani, prestatorul poate rezilia
contractul după 5 ani. Termenul pentru preaviz este de 6 luni.

(2370)Noul Cod civil admite posibilitatea incheierii conrtactului de

prestări servicii pe un termen lung, inclusiv şi pe un termen ce
depăşeşte şi cinci ani. Dacă termenul contractului nu depăşeşte 5 ani,
apoi incetarea raporturilor conttactuale poate avea loc in conformitate
cu prevederile art.art. 733-748 şi art.art.974-975.
(2371)Dacă durata contractului depăşeşte cinci ani, apoi conform legii
numai din iniţiativa prestatorului contractul poate fi reziliat daor după
expirarea termneului de cinci ani. Aceasta este prima prevedere
legală obligatorie de reziliere a unui asemenea contract. Din esenţa
legii rezultă, că in aşa mod sunt protejate interesele beneficiarului,
care in multe cazuri are nevoie de servicii prestate permanetn, pe
perioade indelungate, bunăoare de servicii legate de comunicaţii şi
altele.
(2372)Dreptul prestatorului de a rezilia contractul de prestări servicii
incheiat pe un termen ce depăşeşte cinci ani poate fi realizat dacă
există şi a doua prevedere legală, şi anume, dacă declaraţia de
incetare a raporturilor contractuale este efectuată cu un preaviz de 6
luni. Preavizul trebuie să fie efectuat intr-o formă, care va putea fi
probată in caz de litigiu.

Articolul 977. Prelungirea tăcită a contractului de prestări

servicii

Dacă relaţiile dintre părţi vor continua, cu ştiinţa celeilalte

părţi, şi după incetarea termenului, contractul de prestări servicii
se consideră prelungit pe termen nelimitat in măsura in care
cealaltă parte nu respinge imediat această prelungire.

(2373)Contractul de prestări servicii poate fi continuat in mod tăcit dacă

sunt respectate patru prevederi legale:
(2374)raporturile contractuale continuă după expirarea termenului
contractului;
(2375)partea care doreşte prelungirea raporturilor contractuale v-a
inştiinţa cealaltă parte despre intenţiile sale. Forma inştiinţerii
trebuie să fie exprimată in aşa mod ca să nu stărnească careva
dubii;
(2376)partea care a fost inştiinţată despre prelingirea raporturilor
contractuale nu respinge imediat, fără intirziere, in formă evidentă,
această prelungire;
(2377)partea care a fost inţtiinţată despre prelungirea raperoturilor
contractuale in mod tăcit işi exprimă consimţămintul de a continua
aceste raproturi.
(2378)Existenţa acestor prevederi legale are un singur efect: contractul
de prestări servicii se consideră prelungit pe un termen nelimitat şi pe
viitor părţile in orice moment, in baza art.974 vor fi in drept de a cere
rezilierea contractului.

Articolul 978. Rezilirea contractului de prestări servicii din

motivele intemeiate

(2379)In cazul in care, după inceperea relaţiilor contractuale,

contractul de prestări servicii se reziliază din motive
intemeiate conform art. 748, prestatorul este indreptăţit să
solicite o parte din retribuţie pentru serviciile prestate pină la
momentul rezilierii.
(2380)Dacă prestatorul reziliază contractul de prestări servicii
din motive care nu ţin de nerespectarea condiţiilor
contractului de către beneficiar sau dacă beneficiarul reziliază
contractul din cauza că prestatouel nu respectă prevederile
conttractului, prestatorul nu are dreputrl la retribuţie in
măsura in care serviciile sale de pă
(2381)ni atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte in urma
rezilierii. Dacă sa. Efectuat plata serviciilor in avans,
prestatorul este obloigat să restituie sumele conform art. 738
sau, in cazul in care rezilierea are loc din motive neintemeiate
prestatorului, conform rezulilor privind imbogăţirea fără justă
cauză.
(2382)Dacă rezilirea are loc din cauza incălcării condiţiilor
contractulkui de către cealaltă parte, aceasta este obligată să
suporte costurile pentru paguba cauzată prin rezilierea
contractului.

(2383)Rezilirea contractului de prestări servicii din motive intemeiate

conform art.748 are careva consecinţe deosebite din cauza că
rezilierea survine in virtutea circumstanţelor, care nu depind de părţi.
Din aceste considerente legea stipulează că prestatorul este
 indreptăţit să solicite doar o parte din retribuţia convenită.
Cuantumul acestei retribuţii este proporţional serviciilor prestate păni
la momentul rezilierii.
(2384)Legea stipulează incă două cazuri cind prestatorul in cazul
rezilierii contrtactului are dreptul la remuneraţia parţială, şi anume:
(2385)dacă iniţiativa rezilierii contractulu ii revine prestatorului din
motive care nu ţin de nerespectarea condiţiilor contractuale de
către beneficiar;
(2386)dacă beneficiarul reziliază contractul din cauza că prestatorul
nu respectă prevederile contractului.
(2387)In aceste două situaţii cel mai dificil este faptul aprecierii
cuantumului remuneraţiei parţiale. După cum este stipulat in lege
prestatorul nu are dreptul la retribuţie in măsură in care serviciile
sale de pină atunci nu prezintă interes pentru cealaltă parte in urma
rezilierii. Prin urmare, dacă beneficiarul nu are nici un interes faţă de
servciile deja prestate păni la rezilierea contractului prestatorul nu va
primi nici o remuneraţie. Dacă prestatorul are un interes faţă de
serviciile parţial prestate, apoi plata va fi efectuată numai in
mărimea serviciilor prestate, care reprezintă un interes pentru
beneficiar.
(2388)Dacă pină la rezilierea contractului s-a efectuat plata serviciilor
in avans prestatorul este obligat să restituie sumele primite conform
art. 738 sau, in cazul in care rezilierea are loc din motive
neimputabile prestatorului, conform regulilor privind imbogăţirea fără
justa cauză.
(2389)Incălcarea obligaţiilor contrtactuale de către una din părţie are
ca efect două consecinţe negative pentru această parte, şi anume:
(2390)rezilierea contractului din motivul nerespectării obligaţiilor
contractuale;
(2391)obligaţia părţii vinovate de a acoperi toate costurile pentru
paguba cauzată prin rezilierea contractului. Prin urmare, toate
efectele negative de ordin material le suportă partea care s-a
făcut vinovată de rezilierea contractului.

Articolul 979. Adeverinţa despre munca depusă de prestator

La incheierea unui raport de lung ă durată, prestatorul

poate solicita celeilalte părţi o adevetinţă scrisă despre munca
depusă şi despre perioada de lucru.

(2392)După cum rezultă din art. 976 contractul de prestări servici poate
fi incheiat pe un termen de lungă durată. In asemenea cazuri
prestatorul poate solicita celeilalte părţi o adeverinţă scrisă depsre
munca depusă şi despre perioada de lucru. Solicitarea acestor
documente poate fi dictată de necesitatea prezentării unei dări de
seamă, unei declaraţii despre activitatea de antreprenoriat ş.a.
(2393)Adeverinţa despre munca depusă şi perioada de luncu in cadrul
contractului de prestări servicii poate conţine, in principiu, şi alte date,
dacă acestea sunt solicitate de prestator.

Capitolul XII
 TRANSPORTUL
Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE
CU PRIVIRE LA TRANSPORT

Articolul 980. Contractul de transport

(2394)Prin contractul de transport, o parte (cărăuşul, transportor) se

obligă faţă de cealaltă parte (pasager sau client) să o transporte
impreună cu bagajele ei sau, să transporte incărcătura la locul de
destinaţie, iar cealaltă parte se obligă să plătească remuneraţia
convenită.
(2395)Transportarea gratuită a persoanei sau a bunului, cu excepţia
cazului cind este efectuată in activitatea de intreprinzător de persoana
care ofetă public servicii de transport, nu este guvernată de regulile
stipulate in prezentul capitor şi transportatorul poartă doar o obligaţie
de prudenţă şi diligenţă.

(2396)Noţiunea contractului de transport include elementele şi obligaţiile

principale ale acestor raporturi civile. Contractul de transport este un contract
sinalagmatic şi cu titlul oneros. Acest contract poate fi real sau consensual.
Este considerat consensual contractul de transport maritim, aerian ş.a.
(2397)Subiecţii contractului de transport sunt cărăuşul (transportatorul) şi
clientul sau pasagerul. In calitate de client sau pasager poate activa orice
subiect de drept. Pentru a activa in calitate de cărăuş este necesar
respectarea unor prevederi legale. Transportarea de bunuri şi de pasageri
este o activitate foarte responsabilă, importantă şi complicată pentru
economia naţională. Din aceste considerente, cărăuşul pentru a se ocupa cu
activitatea de transportator trebuie să fie inregistrat intr-o formă
organizatorico-juridică de antreprenoriat prevăzută de lege. Ba mai mult ca
atit, el trebuie să dispună de licenţa respectivă. In unele cazuri cărăuşul
trebuie să dispună şi de alte documente necesare. Astfel, in baza art.17 al
Legii 1237/1997 transportul aerian de pasageri, bagaje, mărfuri şi poştă
contra plată, (transport comercial) poate fi executat numai de către o
persoană fizică sau juridică care posedă un certificat valid de operator aerian,
licenţă pentru genul respectiv de activitate aeronautică şi o autorizaţie de
expluatare a rutei aeriene sau o autorizaţie de zbor. Ca subiecţi ai contractului
de transport pot fi menţionate organizaţiile specializate de transport, cum ar fi
intreprinderile auto, căile ferate, direcţiile teritoriale ale aviaţiei civile ş.a.
(2398)In contractul de transport participă incă un subiect de drept, care
necătind la faptul că direct nu este indicat in definiţia contractului, totuşi
activează in cadrul acestui contract. Este vorba de destinatarul bunului
transportat, calitate in care poate activa orice subiect de drept. In art.1001-
1002 şi altele destinatarul este direct menţionat ca participant al contractului
de transport. Destinatarul nu particpă la incheierea contractului, insă in
virtutea lergii dispune de un şir de drepturi şi obliogaţiuni in cadrul executării
contrtactului de transport.
(2399)Obiectul contractului sunt serviciile de deplasare in spaţiu a bunurilor,
pasagerilor şi bagajului. Scopul principal al contractului de transport este
asigurarea juridică a transportării bunurilor şi perosanelor fizice de la staţia de
imbarcare pină la staţia de destinaţie a acestora. In cadrul serviciilor de
deplasare in spaţiu a bunurilor şi pasagerilor pot fi prestate şi alte servicii,
care au un caracter auxiliar, suplimentar. Bunăoară, de incărare, descărcare a
 mărfurilor ş.a.
(2400)O particularitate deosebită a contractului de transport este reglementarea
juridică a acestuia. In afară de prevederile generale, stipulate in Codul civil,
contractul de transport este reglementat şi de unele acte normative speciale.
Din acestea fac parte Legea 1194/1997, Legea 1237/1997, Legea 116/1998,
legea 599/1999 ş.a. Un loc deosebit il ocupă actele normative adoptate de
Guvern şi ministerul respectiv - regulamnetele transporturilor de călători şi
bagaje, de mărfuri, de mărfuri periculoase, etc. aprobate pentru fiecare tip de
transport. Bunăoară, HG 672/2002, decizia Ministerului Transporturilor şi
Comunicaţiilor din 09.12.1999. Aceste acte normative conţin unele norme de
ordin organizatoric, care parţial pot fi condsiderate norme cu element public.
Totodată ele conţin şi norme civile.
(2401)Contractul de transport este, de regulă, cu titlul oneros, insă transportare
bunurilor sau a pasagerilor in unele cazuri poate fi şi gratuită. Transportarea
gratuită nu este reglemenată de regulile stipulate in Codul civil. Din această
regulă există excepţii. Astfel, regulile stipulate in Codul civil se aplică in cazul
cind transportare este efectată in cadrul activităţii de ăntreprinzător de către
o persoană care oferă public servicii de transport. Este vorba, in primul rind,
de transportarea grastuită a diferitor categorii de persoane fizice de către
transportul public urban, electric şi auto.

Articolul 981. Obligaţia de a incheia contract de transport

Persoana care face publică oferta de transport de persoane şi bunuri

este obligată să incheie un contract de transport, cu excepţia cazurilor in
care există un motiv serios de a refuza.

(2402)Contractul de transport este un contract civil care conţine unele elemente

de ordin public, cind o parte este obligată de a contracta. In literatura juridică
astfel de contracte sunt considerate contrcate publice. Astfel de contracte
sunt prevăzute şi de legislaţia civilă naţională. Vezi comentariu la art.669.
Obligaţia cărăuşului de a incheia un contract de transport se manifestă prin
faptul că agentul economic, care practică activitatea publică de transportator
nu este in drept să respingă acceptul clientului sau a pasagerului de a incheia
un contract de transport. Insuşi activitatea acestor intreprinderi de transport
este considerată ca o oferă publică adresată către toţi cu propunerea de a
stabili raporturi contractuale. Prin urmare, legea stipulează obligaţia
persoanei care face publică oferta de transport de a incheia un contract de
transport.
(2403)Din această regulă generală pot fi stipulate unele excepţii cind agentul
economic care facă publică oferta de transport nu este obligat de a incheia un
contract de transport. Ca temei de refuz poate servi doar un motiv serios, de
ordin obiectiv, care de regulă, nu depinde de părţi. Bunăoară, existenţa unor
calamităţi naturale, avarii, incendii, care fac imposibile executarea
contractului de transport, lipsa de combustibil, greve ş.a. (Vezi de asemenea
comentariul la art.669.)
(2404)Din esenţa legii rezultă că cărăuşul public, care a refuzat incheirea unui
contract de transport din motive serioase este obligat, in caz de litigiu, să
prezinte probe evidente care vor confirma acest fapt. In caz contrar, dacă
clientului prin acest rezuz i s-a cauzat un prejudiciu acesta, poate cere
recuperarea daunei. Poate exista şi o altă situaţie, şi anume, partea care a
acceptat oferta poate apela la instanţa judiciară cu cererea de a obligas
cărăuşul de a incheia contractul. In asemena caz contractul va fi incheiat in
 baza deciziei instanţei rămase definitive.

Articolul 982. Transportul succesiv şi transportul combinat

(2405)Transport succesiv este transportul efectuat de mai mulţi cărăuşi

care se succed utilizind acelaşi mod de transport (vehicul).
(2406)Transport combinat este transportul in care cărăuşii se succed
utilizind diferite moduri de transport (vehicule).

(2407)Acest asrticol prevede două varietăţi de transport, care sunt stabilite

după următoarele criterii: tipul sau modul de transport, numărul participanţilor
şi consecutivitatea participării la procesul de transport.
(2408)Prima varietate de transport este transportul succesiv. Acesta este
considerat transportul efectuat de maia mulţi cărăuşi care se succed utilizind
acelaşi mod de transport (vehicul). Prin urmare, in transportul succesiv
participă cel puţin două intreprinderi de transport de acelaţi tip de transport şi
care utilizează acelaşi mod de transport. Cărăuşii care execută obligaţiile
contractuale, activează in lanţ, unul după altul.
(2409)Transportul combinat este considerat transportul in care cărăuşii se
succed utilizind diferite moduri de transport (vehicule). In această varietate de
transport deasemena participă minimum doi cărăuşi, dar spre deosebire de
transportul succesiv, aceştea reprezintă două tipuri de transport sau
respectiv, diferite moduri de transport. Transportul combinat are loc in cazul
cind bunurile sunt parţial transportate de o companie a aviaţiei civile şi parţial
cu transportul auto. Dar şi in acest caz cărăuşii execută obligaţii contractuale
in lanţ, unul după altul, adică se succid.

Articolul 983. Substituirea transportatorului

(2410)In cazul cind transportatorul transmite, total sau parţial, executarea

obligaţiilor sale, persoana care il substituie este considerată parte a
contractului de transport.
(2411)Plata făcută de client unuia dintre trasportatori este liberatorie.

(2412)Din esenţa legii rezultă că transportare de bunrui şi pasageri poate fi

efectuată de unul sau mai mulţi cărăuşi. In ultimul caz are loc substuirea
transportatorului. Această substiuire constă in faptul că in cazul cind
transportatorul transmite, total sau parţial executarea obligaţiilro sale,
persoana care il substiuie este considerată parte a contractului de transport.
Prin urmare, toţi cărăuşii care au participat la transportare unui bun sau a
unui pasager sunt consideraţi ca un subiect, ca o parte integră a contractului.
(Vezi comentariu la art. 666, alin.3.)
(2413)In cazul substiuirii transportatorului este vorba de trei categorii de raporturi
civile:
(2414)raporturile dintre client şi cărăuşul cu care a fost incheita contractul
de transport şi căruia i s-a transmis bunul pentru transportare;
(2415)raporturile dintre clietn şi ceilalţi cărăuşi;
(2416)raporturile dintre cărăuşi, care au participat la transportarea aceluiaşi
obiect.
Toate acestea raporturi cad sub influienţa Codului civil şi alte acte normative
speciale.
 (2417)O altă regulă de ordin general in cazul substiuirii transportatorului constă
in faptul că plata făcută de client unuia dintre transportatori este liberatorie.
Prin urmare, clinetul care şi-a onorat obligaţia de a achita taxa de stat faţă de
un participant la contractul de transport este eliberat de această obligaţie
faţă de ceilalţi transportatori care au participat in transportul succesiv sau
transprotul combinat.

Articolul 984. Termenul transportării pasagerului sau a incărcăturii

(2418)Cărăuşul este obligat să transporte pasagerul şi bagajele sau

incărcătura in termenele stabilite de lege sau de contract, iar in lipsa
unor astfel de termeme, intr-un termen rezonabil.
(2419)Transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi
rezonabilă.

(2420)O obligaţie principală a cărăuşului este transportarea la timp a bunurilor

şi pasagerilor la punctul de destinaţie. Termenele de transport pot fi stabilite
de lege sau de contract. Regula generală constă in faptul că aceste termene
sunt stabilite de codurile, legile şi alte acte normative cu privire la transporturi
pentru fiecare tip de transport separat. Termenele de transport diferă,
bunăoară, de viteza cu care se deplasează cărăuşul, de volimul, dimensiunile
mărfii ş.a. Sunt stabilite termene reduse pentru transportarea mărfurilor
perisabile.
(2421)Dacă termenile de transport nu sunt stabilite de lege sau de contract
transportarea urmează să fie efectuată intr-un termen rezonabil. Pentru
aprecierea acestui termen pot fi luate in consideraţie următoarele criterii:
termenile de transportare stabilite pentru tipul de transport respectiv,
distanţa, viteza de deplasare a cărăuşului, volumul mărfii, starea drumurilor
ş.a.
(2422)Obligaţia cărăuşului constă, de asemenea, in faptul, că transportarea
trebuei să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi rezonabilă. Este necesară
respectarea acestor criterii in ansamblu. Prin urmare, cărăuşul trebuie să
alegă ruta cea mai favorabilă pentru client din punct de vedere al lungimii ei
şi eficienţii transportării. Dacă există citeva căi de transportare apoi
transportarea trebuie să fie efectuată pe calea cea mai scurtă şi cea mai
accesibilă pentru transportul respectiv in cazul dat, ţinindu-se cont de starea
acestei căi, care trebuie să asigure integritatea mărfii pe tot parcursul
transportării.

Art. 985. Taxa de transport

(2423)Pentru transportarea pasagerului şi bagajelor sau a incărcăturii, se

plăteşte taxa de transport prin acordul părţilor dacă legea nu prevede
altfel.
(2424)Taxa de transport se plăteşte pină la transportarea pasagerului şi
bagajului sau a incărcăturii dacă legea sau contactul nu prevede altfel.
(2425)Cărăuşul are dreptul de retenţie asupra bagajului şi incărcăturii pină
la achitarea taxei de transport.

(2426)Obligaţia principală a clientului o constituie plata taxei de transport,

mărimea căreia poate fi convenită prin acordul părţilor dacă legea nu prevede
 altfel. Prin urmare, această normă dicpozitivă poate fi utilizată de părţi numai
intr-un singur caz – dacă legea nu stipulează modalitatea de stabilire a plăţii
de transport.
(2427)Taxele de transport sunt stabilite de organele competente in baza
Nomenclatotrului de tarifuri şi servicii, preţurile şi tarifele cărora se
reglementează de ministere, executivele raionale şi primăriile muncipiilor
aprobat prin HG, nr.547 /1995. Astfel, conform anexei nr. 2 la această
hotărirea in competenţa Ministerului Economiei de comun acord cu Organele
publice de specialitate este stabilirea Tarifelor la toate tipurile transportului de
pasageri (cu excepţia taximetrilor şi transportului de uz comun), in
competenţa Ministerului Transporturilor – stabilirea Tarifelor la transportul
feroviar, la traficul de mărfuri, in competenţa Comitetelor executive raionale şi
primăriilor municipiale - stabilirea Tarifelor pentru transportarea pasagerilor
in transportul de uz comun (pe teritoriul raionului, oraşului şi altor localităţi).
Penmtru transportul auto prin HG nr.675/1992 Ministerul Transporturilor şi
Cominicaţiilor se autorizează cu dreptul de stabilirea de tarife pentru
transporturile de pasageri cu automobilul pe teritoriul Republicii Moldova. In
aviaţia civilă tarifele pentru transporturile aerian internaţionale de pasageri
sunt elaborate de Administraţia de Stat a Aviaţiei Civile in baza
Regulamentului cu priviere la modul de aprobare a tarifelor pentru
transporturile internaţionale de pasageri, aprobat prin ordinul Administraţie de
Stat a Aviaţiei Civile, nr.88/GEN din 17.12.2002
(2428)In contractul de transport se aplică o normă dispozitivă cu privire la
timpul achitării taxei de transport. Regula generală constă in faptul că taxa de
trasnport se plăteşte pină la transportarea pasagerului şi bagajului sau a
incărcăturii. Prin urmare, prin lege sau in baza contractului pot fi stabilite alte
modalităţi şi perioade de achitare a taxei de transport. Bunăoară, plata va fi
achitată parţial la transmiterea incărcăturii pentru transportare şi parţial după
exdcutarea contractului, sau chiar după executarea contractului. In realitate,
la toate tipurile de transport, se aplică de regulă norma generală. Excepţie are
loc la transportarea pasagerilor de către taximetri, cind taxa de transport se
achită după executarea obligaţiilor contractule.
(2429)Legea expres stipulează o garanţie pentru asigurarea dreptului cărăuşului
de a primi taxa de transport. Astfel, cărăuşul are dreptul de retenţie asupra
bagajului şi incărcăturii pină la achitarea taxei de transport. Acest drept are o
importanţă deosebită in cazurile cind taxa de transport este plătită nu după
regula generală, adică pină la transportare pasagerului şi bagajului sau a
incărcăturii, dar in alte perioade de timp.

S e c ţ i u n e a a 2-a
TRANSPORTUL DE PERSOANE

Articolul 986. Biletul (titlul de călătorie)

(2430)Contractul de transport de persoane se confirmă (se documentează)

print-un bilet (titlu de călătorie).
(2431)Biletul (titlul de călătorie) poate fi eliberat transmisibil sau
intransmisibil. Posibilitatea transmiterii incetează cel tărziu la inceputul
călătoriei.

(2432)Stabilirea raporturilor civile in contractul de transport de persoane are loc, de

reguzlă, prin intocmirea unui document special care poartă denumirea de bilet
 sau titlu de călătorie. In primul rind procurarea buletului demonstrează in exterior
consimţămantul, acceptul pasagerului faţă de oferta publică a cărăuşului. In al
doilea rind, biletul este o confirmare in scris a raporturilor contratuale. De regulă,
contractul de transport de călători este considerat incheiat din momentul
procurării biletului. Prin procurarea buletului se documentează şi faptul executării
obligaţiei principale a pasagerului – achitarea taxei de transport şi naşterea
obligaţiilor contractuale ale cărăuşului.
(2433)Noţiunea şi importanţa juridică a titlului de călătorie este stipulată şi in
legislaţia naţională. Astfel, in contractul de transport auto in baza Legii 116/1998
biletul este tratat ca un document care dovedeşte achitarea taxei de transport,
acordul călătorului de a se deplasa cu autobuzul (microbuzul) pină la punctul de
destinaţie indicat şi confirmă existenţa asigurării obligatorii a călătorului.
Regulamentul transporturilor auto de călători şi bagaje de asemenea tratează
definiţia biletului ca un document care conficmă plata şi dreptul la călătorie al
pasagerului, incheierea contractului de transport intre agentul transportator şi
pasager, precum şi existenaţa asigurării obligatorie a pasagerului.
(2434)Codul civil expres prevede două tipuri de bilete: transmisibile şi
intransmisibile. Titlul de călătorie transmisibil este un document purtător, la
vedere, care nu este individualizat şi fiecare persoană fizică care dispune de
acest bilet este in drept de a călători cu transportul respectiv. Posesorul biletului
transmisibil este considerat partea contractuală şi călătorul este obligat să-şi
execute faţă de această persoană obligaţiile sale contractuale. Posibilitatea
transmiterii titlului de călătorie transmisibil poate fi realizat doar pe parcursul
unui interval de timp strict determinat, şi anume, din momentul procurăii biletului
şi pină la inceperea călătoriei. După cum este stipulat in lege posibilitatea
transmiterii incetează cel tirziu la inceputul călătoriei.
(2435)Biletul intransmisibiul este un inscris de ordin pur individual, care nu poate fi
transmis altei persoane. Această interdicţie se manifestă prin faptul că in bilet
este indicat insuşi numele de familie a pasagerului, care in aşa mod
individualizează posesorul titular al biletului. Iniţial, bilete intransmisibile se
utilizau la transportul aerian, insă ulterior un astfel de bilet este aplicat şi in alte
tipuri de transport.
(2436)Titlurile de călătorie pot fi clasificate şi după alte criterii, bunăoară, după
durata de valabilitate, după numărul de călătorii ş.a. Astfel, biletul pate avea
valoare pe un termen de două săptămini, de o lună sau pe o altă perioadă de
timp. Biletul poate fi utilizat pentru o singură călătorie, pentru călătorie tur-retur
sau pentru un alt număr de călătorii.
(2437)Dat fiind faptul că lgea nu stipulează careva norme obligatorii cu privire la
forma contractului de transport de persoane se poate menţiona că un asemena
contract va fi valabil şi in cazul cind va fi incheiat in formă verbală. Practica
transportului de călări cu taxi confirmă acest fapt.
(2438)Biletul se procură, de regulă, pină la inceputul călătoriei, dar in unele tipuri
de transport, bunăoară, in transportul urban auto sau electric, biletul poate fi
procurat pe parcursul transportării pasagerilor. In asemena cazuri, insă, biletul
trebuoe să fiue procurat la inceputul călătoriei.
(2439)In practică pot avea loc cazuri cind posesorul pierde titlul de călătorie. In
asemenea cazuri se aplică, de regulă, o normă generală prin care biletul nu poate
fi reinnoit şi costul lui nu se restituie. Astfel, in baza punctului 25 al
Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje in cazul pierderii
biletului duplicatul nu se eliberează, costul biletului nu se restituie, pretenţiile nu
se primesc, pasagerului nu i se permite călătoria. Din această regulă generală pot
exista şi careva excepţii. Astfel, in acelaşi p.25 al Regulamentului transporturilor
auto se stipulează, că in rutele interurbane şi internaţionale, pasagerului, care a
pierdut biletul, i se permite călătorie dacă numele lui fixat in borderoul din casă
 este conformat prin documente ce atestă identitatea. O asemena excepţie există
şi in alte tipuri de transport.

Articolul 987. Intinderea obligaţiei

(2440)Transportul de persoane include operaţiunile de imbarcare,

transport şi debarcare.
(2441)Cărăului este ţinut să transporte pasagerul la destinaţie in
siguranţă.

(2442)Executarea obligaţiilor contractuale in contractul e transport de persoane

poate fi separat in trei etape: de imbarcare, transportare şi debarcare. Pe
parcursul acestor trei etape are loc intinderea obligaţie cărăuşului, care este ţinut
să organizeze şi să gestioneze tot procesul de transportare a pasagerilor. Şi
pasagerul este obligat in această perisoadă să respecte prevederile stipulate in
Regulamentele transporturilor de călători şi bagaje.
(2443)Etapa de imbarcare include perioada de timp din momentul anunţării oficiale
a imbarcării şi pină la inceputul călătoriei. Anunţarea imbarcării poate avea loc
prin mijloace tehnice, bunăoară prin radio, sau rezultă din faptul sosirii la punctul
de imbarcare ( la gara auto, feroviară etc.) a unităţii de transport respective. La
această etapă cărăuşul este ţinut să pună la dispoziţia pasagerului unitatea de
transport pentru care a fost procurat biletul. Această obligaţie trebule dă fie
executaă la timp, in confomitate cu graficul cursei sau rutei respective.
(2444)Etapa de trasprotare propriu zisă include transpotarea de persoane de la
staţia de imbarcare pină la staţie de destinaţie (de debarcare). In această etapă
sunt incluse şi peroadele de timp de staţionare la staţiile intermediare, de pe tot
cursul călătoriei. Cărăuşul este obligat pe tot parcursul călătoriei să asigure
sigaranţa corporală a pasagerului şi integritatea bagajului, condiţiile necesar
posibile de confort, să-i presteze serviciile respective.
(2445)Etapa de debarcare include perioada de timp cuprinsă din momentul sosirii
unităţii de transport la punctul de destinaţie şi pină la părăsirea pasagerului a
teritoriului acestei staţii. Ca şi la etapa de imbarcare la etapa finală cărăuşul este
ţinut să-i asigure pasagerului deservirea necesară prin acordarea posibilităţii de a
se folosi, bunăoară, de camera mamei şi copilului şi de alte servicii.

Articolul 988. Răspunderea cărăuşului

(2446)Cărăuşul este ţinut să repare prejudiciul cauzat pasagerului, cu

excepţia cazului cind acest prejudiciui este rezultatul unei forţe majore,
al stării de sănătate a pasagerului sau al faptei acestuia. Cărăuşul este
ţinut să repare prejudiciul şi in cazul in care acesta se datorează stării
sale de sănătate, a prepuşilor săi sau a stării ori funcţionării vehiculului.
(2447)Răspunderea cărăuşului pentru prejudiciile care rezultă din
intirziere este exclusă dacă altfel nu s-a convenit in mod expres sau
dacă transportatorul nu a acţionat cu intenţie sau din culpă gravă.
(2448)Răapunderea cărăuşului nu poate fi exlusă sau limitată prin
contract.
(2449)Limitările in mărimea despăgubirilor in transportul public de
persoane trebuie aprobate de Guvern.

(2450)Răspunderea cărăuşului in contract de transport de persoane poare fi

 divizată in două părţi: răpsunderea pentru vătămarea sănătăţii pasagerului şi
pentru cauzarea unui prejudiciu de ordin pur material. De regulă, cărăuşul poartă
răpaundere pentu prejudiciul cauzat in toate cazurile, insă legea expres prevede
trei situaţii, cind cărăuşul este exsonerat de răspundere, şi anume:
(2451)cind prejudiciul este rezultatul unei forţe majore (vezi art.606);
(2452)al stării de sănătate al pasagerului;
(2453)este rezultatul faptei pasagerului.
Prin urmare, in asemena situaţii cauzarea prejudiciului nu ţine de
comportamentul cărăuşului, nu a survenit din culpa lui şi acesta nu poartă nici o
răpaundere.
(2454)Pentru prejudiciul cauzat pasagerului, care se datorează stării de sănătate a
cărăuşului, acesta este obligat să repare prejudiciul cauzat pasagerului. Această
regulă se aplică şi in cazul cănd prejudiciul se datorează stării de sănătate a
prepuşilor săi (angajaţilor cărăuşului) sau a stării ori funcţionării vehicolului. Din
esenţa acestei norme rezultă că cărăuşul poartă răspundere şi in cazul lipsei
culpei sale. Cărăului este ţinut să repare şi prejudiciul, care se datorează stării
sau funcţionării vehicolului, deoarece cărăuşul este obligat să asigure fucţionarea
şi starea normală a unităţii de transport. Această regulă pe deplin corespunde
normei generale cu privire la răspunderea pentru prejudicul cauzat de un izvor de
pericol sporit (vezi art.1410).
(2455)Cărăuşul poartă răpindere pentru prejudiciul cauzat pasagerului, care rezultă
din intirziere doar in cazul cănd o astfel de răspundere este expres prevăzută in
contract sau legislaţie. Cărăuşul este ţinut să repare şi prejudicul cauzta prin
acţiunile sale cu intenţie sau din culpa gravă.
(2456)Noul Cod civil stipulează o normă tradiţională prin care acordul comun ale
părţilor nu poate servi ca temei pentru excluderea sau limitarea răspunderii
cărăuşului. Prin urmare, orice condiţie contractuală, care exclude sau limitează
răspunderea cărăuşului nu are valoare juridică.
(2457)Pentru prejudiciul cauzat de transportul public cărăuşul poartă răspundere
faţă de călător in conformitate cu limitările şi mărimea despăgubirilor aprobate de
Guvern. Astfel de prevederi sunt stipulate, bunăoară, in Regulamentul
transporturilor auto de călători şi bagaje din 9 decembrie 1999.

Articolul 989. Răspunderea cărăuşului pentru bagaje

(2458)Cărăruşul răpsunde pentru poerderea, distrugerea sau deteriorarea

bagajelor care i-au fost incredinţate de pasageri, cu excepţia cazului
cind va dovedi forţa majoră, viciul propriu al bunului sau vina
pasagerului.
(2459)Cărăuşul nu răspunde pernsi pierderea documentelor, banilor sau a
altor bunuri de mare valoare, cu excepţia cazului cind i s-a declarat
natura sau valoarea bunului şi el a acceptat să il transporte. Cărăuşul
nu este cu atit mai mul răspunzător pentru pierderea bagajelor de mină
care au rămas sub supravegherea pasagerului, cu excepţia cazului cind
ultimul va demonstra vinovăţia cărăuşului.

(2460)Regula generală pirn care se stabileşte răspunderea cărăuşului pentru bagaje

constă in faptul că acesta răspunde pentru piederea, distrugerea sau deteriorarea
bagajelor incredinţate de pasager. Se consideră că bagajul a fost incredinţat
cărăuşului din mometnul cind acest bun a fost transmis cărăuşului, fapt care este
confirmat prin eliberare pasagerului a unui document special care poatră
denumire de chitanţă sau a unui alt semn, bunăoară a unui jeton cu număr,
 cotorul căruia se fixeasă pe bagaj (p.33 al Regulamentului transporturilor auto de
călători şi bagaje din 9.12.1999).
(2461)Mărimea răspunderii cărăuşului nu este stipulată in Codul civil. Prin urmare,
in fiecare caz concret este necesar de apelat la actele normative speciale, care
reglementează activitatea a diferitor tipuri de transport. Bunăoară, art. 43 al Legii
116/1998 stabileşte, că pentru pierderea bagajelor primite la transport sau lipsa
in ele, agenţii transportatori poartă răspundere materială in următoiarele mărimi:
(2462)pentu bagajele primite la transport cu valoarea declarată - in mărimea
valorii declarate, dacă nu se va dovedi că aceasta nu corespunde valorii lor
reale;
(2463)pentru bagajele primite la transport fără declalarea valorii lor - in
mărimea valorii bagajelor pierdute sau lipsă.
In cazul alterării sau vătămării bagajelor, agentul transportator va compensa
suma cu care s-a micşorat.
(2464)Din lege rezuntă că cărăuşul este considerat vinovat in toate cazurile de
pierdere, distrugere sau deteriorare pină cind el nu va dovedi lipsa culpei sale.
Cărăuşul nu va purta răspundere numai in cazurile cind el insuşi va dovedi că
pierderea, distrugerea sau deteriorarea bagajelor se datorează forţei majore (art.
606), viciului propriul al bunului sau culpei pasagerului.
(2465)Pentru pirderea documentelor, banilor sau altor bunuri de mare valoare
cărăuşul, de regulă, nu poartă răspundere. Răspuderea acestuai poate avea loc
doar in cazurile cind i s-a declarat natura sau valoarea bunului şi el a acceptat
să-l transporte. In asemenea situaţii este necesar ca această declaraţie si fie
cumva documentată, fapt care va confirma atit valorae documentelor, banilor sau
altor bunuri de mare valoare, cit şi răspunderea cărăuşului. In acestă declaraţie
pot fi descrise sau enumerate toate bunurile şi alte obiecte pentru care cărăuşul
şi-a asumat răspunderea.
(2466)Cărăuşul nu poartă răspunder pentru pierderea bagajelor de mină care au
rămas sub supravegherea pasagerului. In transportul auto de călători şi bagaje,
bunăoară, este considerat bagaj de mină obiectele pasagerului care se permit a fi
transportate fără plată in salonul autovehicolului (p.6 al Regulamentului
transporturilor auto de călători şi bagaje din 91.12.1999).
(2467)Cărăuşul poate purta răspundere pentru pierderea bagajelor de mină doar
intr-un singur caz, şi anume, cimd pasagerul va demonstra vinovăţia cărăuşului
pentru pierderea bygajului de mină. Prin urmare, din esenţa legii rezultă că,
referitor la răspunderea cărăuşului pentru pierderea bagajelor de mină se aplică
prezumţia nevinovăţiei acestuia.

Articolul 990. Răspunderea cărăuşului in cazul transpotului succesiv sau

combinat de persoane

In cazul transportului succesiv sau combinat de persoane, cel care

efectuează transportul in cursul căruia s-a cauzat prejudiciul este
răpsunzător, cu expecţia cazului in care, printr-o stipulaţie expresă, unul
sintre cărăuşi şi-a asumat răspunderea pentru intreaga călătorie.

(2468)In cazul transportului succesiv sau combinat de persoane se aplică o regulă

specială cu privire la răscpunderea cărăuşului. Această normă constă in faptul că
in aceste cazuri, de regulă, răspunderea o poartă cărăuşul care efectua
transportul in cursul căruia pasagerului i sa cauzat un prejudicul.
(2469)Din această regulă generală legea admite doar o singură excepţie, cind
răspunderea o poartă nu cărăuşul care efectua transportul in cursul căruia
 pasagerului i s-a cauzat un prejudicul, dar un alt cărăuş care este participant la
transportul succesiv sau combinat. Această excepţie poate avea loc doar in cazul
cind in contractul de transport de persoane unul dintre cărăuşi şi-a asumat
răspunderea pentru intreaga călătorie. Ba mai mult ca atit, această condiţie
contractuală trebuie expres stipulată şi, bine inţeles, documentaă respectiv.
Această stipulaţie poate fi inclusă insuşi in biletul pasagerului sau documentat in
alt mod.

Articolul 991. Răspunderea pasagerului

Pasagerul răspunde pentru prejudiciile cauzate cărăuşului prin

comportamentul său sau prin natura sau starea bagajelor de mină, cu
excepţia cazului in care prejudiciul s-a născut in pofida comportamentului
diligent al pasagerului.

(2470)Pasagerul poartă răspundere faţă de cărăuş penru prejudiciul cauzat acestuia

dacă acest prejudicul se datorează:
(2471)comportamentului pasagerului;
(2472)naturii bagajului de mină sau ;
(2473)stării bagajului de mină.
Prin urmare, in baza acestei norme pasagerul nu poartă răspundere faţă de
cărăuş pentru prejudicul cauzat din virtutea naturii sau stării bagajului transmis
cărăuşului şi care nu face parte din bagajul de mină. In asemenea situaţii, insă,
pasagerul poate răspunde faţă de cărăuş in baza normelor cu privire la obligaţiile
care se nasc din cauzarea de daune (art. 1398, 1399).
(2474)Pasagerul nu poartă răspundere pentru prejudicul cauzat cărăuşului din
cauza bagajului de mină doar in cazul, cind prejudiciul s-a născut in pofida
comportamentului diligent al pasagerului. Lipsa culpei pasagerului care se
manifestă prin acest comportament trebuie să fie probată de insuşi pasager.

Articolul 992. Rezilierea contractului

(2475)Pasagerul poate rezilia contractul in orice moment dacă prin aceasta

nu cauzează intirzieri. El este obligat să plătească transportatorului
despăgubirile cauzate de reziliere.
(2476)Dacă devin cunoscute imprejurările in sfera transportatorului despre
care pasagerul nu putea să ştie şi care, dacă le cunoştea, i-ar fi dat un
motiv intemeiat să nu incheie contractul de transport, el poate rezilia
contractul.
(2477)Pasagerul poate rezilia contractul şi atunci cind este previzibil că vor
avea loc intirzieri in comparaţie cu timpul şi durata convenită. In aceste
cazuri, nu se naşte obligaţia de despăgubire.

(2478)Noul Cod civil stipulează două tipuri de consecinţe in cazul rezillierii

contractului din iniţiativa pasagerului:
(2479)cu achitarea cărăuşului despăgubirilor şi;
(2480)fără achitarea despăgubirilor. Consecinţele depind de motivul rezilierii.
(2481)Regula generală constă in faptul că pasagerul este in drept să rezilieze
contractul de transport de călători in orice moment. Legea nu stipulează obligaţia
pasagerului de a motiva sau de a prezenta careva probe, care pot servi temei de
reziliere a contractului. Unicul impediment legal este faptul că rezilirea să nu
 cauzeze intirzieri. Efectul rezilierii in asemena situaţii este obligaţia pasagerului
de a plăti cărăuşului despăgubirile cauzate de reziliere. Din esenţa legii rezultă
că, cărăuşul este obligat să probeze insuşi faptul existenţei prejudiciului şi
mărimea acestuia.
(2482)Obligaţia pasagerului de despăgubire a cărăuşului nu poate avea loc in cazul
rezilierii contractului din iniţiativa pasagerului cind acestuia ii devin cunoscute
imprejurări in sfera transportatorului despre care pasagerul nu putea să ştie la
incheierea contractului şi care, dacă le cunoştea, iar fi dat un motiv intemeiat să
nu incheie contractul de transport. Aceste imprejurări, după cum rezultă din lege,
ţin de activitatea trasnportatorului şi nu au un caracter obiect care nu depind de
el.
(2483)Pasagerul poate cere rezilirea contractului şi atunci cind după incheierea
contractului şi pină al executzarea lui devine previzibil faptul că vor avea loc
intirzieri in comparaţie cu timpul şi durata convenită la incheierea contractului.
Cauza unor asemenea intirzieri poate fi de ordin subiectiv, care depind de cărăuş,
şi de ordin obiectin, care nu depind de el. In aceste cazuri de rezilierea a
contractului din iniţiativa pasagerului nu se naşte obligaţia de despăgubire.

Secţiunea a 3-a
TRANSPORTUL DE BUNURI

Articolul 993. Transportul cu citeva vehicule

Dacă vehiculul pe care este incărcat bunul ce se transportă străbate o

porţiune de dreum pe mare, pe calea ferată, pe un fluviu sau canal sau pe
calea aerului, iar bunul nu este descărcat (transbordat), dispoziţiile
prezentei secţiuni se aplică asupra intregului transport.

1. Pentru legislaţia naţională norma stipulată in acest articol este absolut nouă.
Esenţa acestei norme constă in aplicarea normelor generale ce reglementează
transportul de bunuri şi in cazul unui nou tip de transport, şi anume,
transportarea unui bun cu citeva unităţi de transport din diferite tipuri de
transporturi fără ca bunul să fie descărcat (transbordat) pe parcursul
transportării in ansamblu.
2. Pentru acest tip de transport sunt catacteristice următoarele particularităţi:
a) bunul este incărcat pe un vehicul care străbate o porţiune de drum pe
mare, pe cale ferată, pe un fluviu sau canal sau pe calea aerului;
b) pe tot parcursul transportării bunul se află in acelaşi vehicul in care a
fost incărcat iniţial şi nu este descărcat (transbordat) pe alt vehicul sau
altă unitate de transport.
3. Aplicarea acestui tip de transport in practică poate avea loc, bunăoară, in
cazul cind bunul este amplasat intr-un container, care străbate tot bunul fără
a fi descărcat (transbordat).

Articolul 994. Forma contractului de transport

(2484)Contractul de transport este contrtact print-ro scrisoare de trăsură

(conosament sau alt documetn echivalent).
(2485)Lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de trăsură nu afectează
valabilitatea contractului de transport.
 1. Destinaţia acestei norme este stabilirea regulilor cu privire la forma
contractului de transport de bunuri. Regula generală constă in faptul că acest
contract trebuie să fie intocmit in formă scrisă. Acest inscris are o denumire
specială, care este, de regulă, scrisoarea de trăsură, sau după caz,
conosamentul sau alt document echivalent.
2. Codul civil nu conţine o normă specială care ar stabili rechizitele scrisorii de
trăsură, dar aceste date pot fi stabilite in alte acte normative. Bunăoară, in
art. 141 al Legii 599/1999 este indicat conţinutul charterului, iar in art. 143 al
aceleiaşi legi – datele conosamentulul.
3. Importanţa scrisorii de trăsură ca formă scrisă a contractului de transport este
expres stipulată in art. 1000.
4. O novaţie foarte importantă pentru legislaţia naţională este norma stipulată in
alin.2, unde este indicat că lipsa, pierderea sau deteriorarea scrisorii de
trăsură nu afectează valabilitatea contractului de transport. Prin urmare,
existenţa acestor circumstanţe nu pot influenţa negativ asupra valabilităţii
contractului de transport de mărfuri. Din esenţa legii, insă, rezultă, că
scrisoarea de trăsură a fost intocmită la incheierea contractului şi acest fapt
este conformat prin alte probe sau nu este negat de părţi. Prezentarea
probelor respective va fi necesară doar in cazul unui litigiu.

Articolul 995. Intocmirea scrisorii de trăsură

(2486)Scrisoarea de trăsură se intocmeşte de client dacă părţiel nu au

convenit altfel.
(2487)Scrisoarea de trăsură se intocmeşte in cel puţin 3 exemplare
originale care se semnează de către client şi cărăuş. Primul exemplar se
păstrează la cleint, al doilea insoţeşte incărcătura, iar al treilea este
remis cărăuşului.
(2488)Dacă bunurile sunt incărcare in mai multe vehicule sau daci este
vorba de incărcături diferite feluri ori de incărcături repartizate in
diferite locuri, atit cărăuşul, cit şi cleintul poate cere intocmirea unui
număr de scrisori de trăsură egal cu numărul vehiculelor utilizate sau cu
numărul categoriilor incărcăturilor sau al locurilor de unde se expediază
incărcăturile.

1. Scopul acestei norme este stabilirea obligaţiei părţilor cu privire la intocmirea

scrisorii de trăsură şi asigurarea participanţilor la procesul de transport cu
documentul primar de bază.
2. Norma dispozitivă din acest articol stabileşte regula generală prin care
intocmirea scrisorii de trăsură ţine de obligaţia clientului. Această regulă
rezultă din faptul că iniţiativa incheierii contractului ii revine clientului şi el
dispune, in principiu de toate datele care urmează a fi stipulate in scrisoarea
de trăsură. Această obligaţie ii revine clientului doar in cazul cind părţile nu au
convenit altfel. Prin urmare, intocmirea scrisorii de trăsură poate efectuată şi
de cărăuş sau de alt subiect in baza dispoziţiilor părţilor.
3. Deoarece numărul minim al participanţilor la contractul de transport este de
regulă trei (clientul, cărăuşul şi destinatarul) legea stipulează şi numărul
respectiv al exemplarelor originale ale scrisorii de trăsură, care de asemenea
este de trei. Fiecare parte contractuală dispune de cite un exemplar original,
iar al treilea exemplar al scrisorii de trăsură insoţeşte incărcătura şi este
transmis destinatarului impreună cu marfa respectivă.
4. Legea admite posibilitatea intocmirii scrisorii de trăsură intr-un număr mai
mare decit trei. Acest lucru insă, poate avea loc doar la cererea cărăuşului
sau a clientului şi numai in cazurile expres prevăzute de lege, şi anume:
 a) dacă bunurile sunt incărcate in mai multe vehicule sau;
b) dacă se transportă diferite categorii de incărcături sau;
c) dacă incărcăturile transportate sunt repartizate in diferite locuri de
destinaţie.
In asemenea cazuri poate fi intocmit un număr de scrisori de trăsură egal cu
numărul vehiculelor utilizate sau cu numărul categoriilor incărcăturilor sau al
locurilor unde se expediază incărcăturile.

Articolul 996. Incorectitudinea datelor inscrise in scrisoarea de trăsură

(2489)Partea răspunde pentru prejudiciile cauzate celeilalte părţi in urma

furnizării unor date false ori invomplete pentru scrisoarea de trăsură.
(2490)Răspunderea pentru incorectitudinea scrisoarei de trăsură o poartă
cel care a intocmit sau a modificat scrisoarea de trăsură.

(2491)Destinaţia acestei norme este stabilirea răspunderii părţii contractuale care

poartă riscul incorectitudinii datelor inscrise in scrisoarea de trăsură.
(2492)Regula generală constă in faptul, că răspunderea pentru incorectitudinea
scrisorii de trăsură o poartă partea care a intocmit sau a modificat scrisoarea de
trăsură. Această prevedere se aplică in cazul cind toate datele incluse in
scrisoarea de trăsură au parvenit de la insuşi partea contractuală, care a intocmit
sau a modificat scrisoarea de trăsură.
(2493)Altă situaţie poate avea loc in cazul cind scrisoarea de trăsură este intocmită
in baza datelor proprii a persoanei care intocmeşte acest document şi datelor
furnizate de cealaltă parte. In asemenea caz răspunderea pentru prejudiciul
cauzat unei părţi o poartă partea care a furnizat unele date false ori incomplete şi
care au fost incluse in scrisoarea de trăsură. Riscul incorectitudinii datelor inscrise
in scrisoarea de trăsură se aplică şi in cazul cind acest document a fost intocmit
in baza datelor incorecte furnizate numai de o parte contractuală.

Articolul 997. Obligaţia cărăruşului la preluarea incărcăturii

(2494)La preluarea incărcăturii, cărăuşul este obligat să verifice:

(2495)corespunderea datelor din scrisoarea de trăsură cu numărul,
cantitatea şi semnele coletelor;
(2496)aspectul exterior al incărcăturii şi al ambalajului;
(2497)modul de incărcare şi aranjare a incărcăturii in vehicul.
(2498)Dacă transportatorul nu dispune de mijloace corespunzătoare pentru
a verifica datele menţionate la alin.(1), lit.a), va consemna rezervele
faţă de starea exterioară sau ambalajul incărcăturii. Rezervele nu-l
obligă pe client dacă nu le-a recunoscut expres in scrisoarea de trăsură.
(2499)Clientul poate cere cărăuşului să verifice greunatera brută sau
calitatea exprimată in alt mod a incărcăturii, precum şi conţinutul
coletelor. Cărăuşul are dreputl al compensarea cheltuielilor de
verificare. rezultatul verificării se consemnează in scrisoarea de trăsură.

1. Preluarea incărcături de către cărăuş este o etapă foarte importantă in

contratul de transport de mărfuri. Importanţa acestei etape se manifestă prin
faptul că de nivelul şi modul de efectuare a obligaţilor contractuale de către
cărăuş depinde, in mare măsură, insuşi executarea contractului şi
răspunderea părţilor.
 2. Esenţa obligaţiilor contractuale ale cărăuşului la preluarea incărcăturii constă
in verificarea circumstanţelor cu privire la starea, calitatea şi cantitatea
bunurilor, care urmează a fi transportate şi a ambalajului.
3. Legea expres stipulează care acţiuni de verificare trebuie să fie efectuate de
cărăuş. In primul rind trebuie să fie verificată identitatea datelor din scrisoarea
de trăsură cu numărul, cantitatea şi semnele coletelor prezentate real de
către client pentru transportare.
4. O altă obligaţie a cărăuşului este verificarea vizuală sau in alt mod a
aspectului exterior al incărcăturii şi al ambalajului. Scopul acestor acţiuni este
de a verifica dacă incărcătura şi ambalajul nu sunt deteriorate, defectate, nu
au alte semne care pot avea careva consecinţe negative ulterior pe parcursul
transportării.
5. Nu mai puţin important este şi verificarea modului de incărcare şi aranjare a
incărcăturii in vehicul. Pentru fiecare tip de transport există reguli şi norme
tehnice care stipulează cerinţele faţă de modul şi ordinea de incărcare şi
aranjare a incărcăturii in vehicul. Ne respectarea acestor reguli poate avea ca
rezultat deteriorarea sau pierderea incărcăturii pe parcursul transportării.
6. Dacă transportatorul nu dispune de mijloacele corespunzătoare pentru a
verificarea corespunderea datelor din scrisoarea de trăsură cu numărul,
cantitatea şi semnele coletelor, acesta este in drept de a consemna rezervele
sale in scrisoarea de trăsură. Legea expres stipulează că aceste rezerve
trebuie să fie motivate. De asemenea pot fi consemnate şi rezervele motivate
faţă de starea exterioară sau ambalajul incărcăturii.
7. Clientul in baza normei stipulate in alin. 2 este ţinut să-şi exprime in formă
scrisă propria sa poziţie faţă de rezervele consemnate de cărăuş in scrisoarea
de trăsură. Aceste rezerve nu au careva rezerve pentru client dacă acesta nu
le-a recunoscut expres in scrisoarea de trăsură.
8. Legea expres stipulează un drept al clientului de a cere de la cărăuş
verificarea greutăţii brute sau cantităţii incărcăturii exprimate in alt mod decit
cel obişnuit, precum şi conţinutul coletelor. Acest drept poate fi realizat doar
cu condiţia că cheltuielile suportate de cărăuş pentru efectuarea acestor
verificări vor fi compensate de client. Rezultatul acestor verificări, conform
legii, urmează a fi de asemenea consemnate in scrisoare in trăsură.

Articolul 998. Răspunderea clientului pentru ambalaj

Clientul răspunde faţă de cărăuş pentru prejudiciul cauzat, părin

ambalarea necorespunzătoare a incărcăturii, personalului căaăuşului,
materialului sau instalaţiilor de transport sau altor incărcături, precum şi
pentru toate cheltuielile generale de o astfel de ambalare dacă deficienţele
nu erau evidente şi dacă nu erau cunoscute de cărăuş la preluare, fără ca
acesta să facă rezerve.

1. Acest articol conţine o normă nouă, care prevede răspunderea clientului faţă
de cărăuş pentru prejudiciul cauzat de ambalaj. Această răspundere poate
avea loc doar dacă există condiţiile expres prevăzute de lege, şi anume:
a) prejudiciul are lor din cauza ambalării necorespunzătoare;
b) deficienţele nu erau evidente la momentul preluării incărcăturii;
c) deficienţele nu erau cunoscute de cărăuşi la preluare.
Din aceste considerente cărăuşul nu a făcut careva rezerve la preluarea
incărcături. Prin urmare, dacă deficienţele erau evidente sau cărăuşul ştia
despre aceasta şi n-a făcut careva rezerve in scrisoarea de trăsură, clientul nu
poartă nici o răspundere pentru prejudiciul cauzat de ambalajul
necorespunzător.
 2. Legea stipulează de asemenea, subiecţii sau obiectele prejudicierea cărora
are ca efect răspunderea clientului. Astfel, răspunderea are loc dacă:
a) prejudiciul este cauzat personalului cărăuşului sau;
b) prejudiciul este cauzat materialului sau instalaţiilor de transport sau;
c) prejudiciul este cauzat altor incărcături;
d) există alte cheltuieli care au loc din cauza ambalării
necorespunzătoare.

Articolul 999. Anexele la scriosarea de trăsură

(2500)Clientul să anexeze la scrisoarea de trăsură documentele necesare

trecerii prin vamă ori altor operaţiuni similare, anterioare momentului
livrării la destinaţie, sau să pună aceste documente la dispoziţia
cărăuşului cu toate indicaţiile necesare.
(2501)Cărăuşulş nu este obligat să verifice dacă documentele sau
indicaţiile sunt corespunzătoare şi suficiente. Clientul răspunde faţă de
cărăuş pentru prejudiciul cauzat prin erori sau prin caracterul incomplet
ori fals al documentelor sau al indicaţiilor dacă transportatorul nu
poartă o parte din vinovăţie.

1. Scopul acestei norme este asigurarea documentară a transportării bunurilor

prin stipularea obligaţiei clientului de a anexa la scrisoarea de trăsură a
documentelor necesare.
2. La scrisoarea de trăsură clientul trebuie să anexeze, după caz, documentele
care sunt necesare pentru:
a) respectarea regulilor de trecere prin vamă;
b) respectarea regulilor sanitare;
c) respectarea regulilor veterinare;
d) efectuarea altor operaţiuni similare.
3. Ca alternativă anexării documentelor la scrisoarea de trăsură clientul poate
transmite aceste documente direct cărăuşului şi suplimentar să-i dee acestuia
indicaţiile necesare cu privire la utilizarea acestor documente.
4. Riscul incorectităţii acestor documente sau indicaţiilor respective le poată
clientul. Această răspundere faţă de cărăuş are loc pentru prejudiciul cauzat
prin erori sau prin caracterul incomplet ori fals al documentelor sau al
indicaţiilor, dacă transportatorul nu poartă o parte din vinovăţie. Prin urmare,
răspunderea clientului poate fi limitată dacă cărăuşul poartă o parte din
vinovăţie pentru prejudiciul cauzat.
5. La preluarea documentelor anexate la scrisoarea de trăsură sau inminate direct
cărăuşului acesta nu este obligat să verifice dacă documentele sau indicaţiile sunt
corespunzătoare şi suficiente. In schimb, cărăuşul poartă riscul pierderii sau
utilizării necorespunzătoare a documentelor anexate la scrisoarea de trăsură sau
inminate lui. Legea expres stipulează răspunderea cărăuşului pentru aceste fapte.
Insă această răspundere a cărăuşului este limitată. După cum este indicat in alin.3
cărăuşul nu trebuie să plătească despăgubiri mai mari decit cele pentru pierderea
incărcăturii.

Articolul 1000. Efectele semnării scrisorii de trăsură

(2502)Scrisoarea de trăsură semnată de cărăuş serveşte drept dovadă,

pina la prona contrară, a incheierii şi a cuprinsului contractului de
transport, precum şi a preluării incărăcturii de către cărăuş.
(2503)Dacă scrisoarea de trăsurăă nu cuprinde rezervele motivate ale
cărăuşului, se prezumă, pină la proba contrară, că incărcătura şi
ambalajul erau la preluare in stare bună, iar numărul, cantitatea şi
semnele coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură.

1. Scopul acestei norme constă in stabilirea efectelor juridice a semnării scrisorii

de trăsură de către cărăuş. Valoarea acestui document ca act juridic se
manifestă prin următoarele caracteristici:
a) serveşte drept probă a incheierii contractului de transport;
b) stabileşte conţinutul contractului;
c) confirmă faptul preluării incărcăturii de către cărăuş. Prin aceste
caracteristici se manifestă efectele juridice ale scrisorii de trăsură semnate de
cărăuş. Toate aceste caracteristici sunt prezumate pină la momentul cind, in
caz de litigiu, nu vor fi prezentate probe contrare.
2. In acest articol este stipulată incă o prezumţie. Astfel, dacă scrisoarea de
trăsură nu cuprinde rezervele motivate ale cărăuşului, se prezumă, că
incărcătura şi ambalajul erau, la preluare, in stare bună, iar numărul,
cantitatea şi semnele coletelor corespundeau datelor din scrisoarea de
trăsură. Sarcina probaţiunii, prin urmare, in caz de litigiu, ii va reveni
persoanei cointeresate care va fi obligată să prezinte probele necesare care
vor confirma faptul că la preluarea incărcăturii şi ambalajului acestea nu erau
in stare corespunzătoare, iar numărul, cantitatea şi semnele coletelor nu
corespundeau datelor din scrisoarea de trăsură.

Articolul 1001. Dreptul clientului de a dispune de incărăctură

(2504)Clientul are dreptul să dispune de incărăctură. El poate, in

special, să ceară cărăuşului să nu transporte incărăctura mai
departe, să schimbe locul de livrare sau destinatarul menţionat in
scrisoarea de trăsură.
(2505)Dreptul prevăzut in prezentul articol la alin.(1) incetează la
momentul in care cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură
este inminat destinatarului sau cind acesta işi valorifică dreptul
prevăzut la art.1002, alin (2). Din acest moment, cărăuşul trebuie să
se conformeze indicaţiilor destinatarului.
(2506)Dreptul de dispoziţie se naşte pentr4u destinatar in momentul
intocmirii scrisorii de trăsură in cazul im care clientul inscrie in
scrisoarea de trăsură o notă in acest sens.
(2507)Dacă destinatarul, exercitindu-şi dreptul de dicpoziţie, a dispus
livrarea incărăcturii către terţ, acesta din urmă nu are dreptul de a
desemna, la rindul său, un alt destinatar.
(2508)Exercitarea dreptului de dispoziţie se subordonează
următoarelor reguli:
(2509)clientul sau destinatarul menţionat la alin.(3) trebuie, in cazul
in care vrea să-şi exercite dreptul la dispoziţie, să prezinte primul
exemplar al scrisorii de trăsură, in care se inscriu noile indicaţii
date cărăuşului, şi să suporte prejudiciul, inclusiv cheltuielile
apărute in seama cărăuşului prin indeplinirea acestor indicaţii;
(2510)indeplinirea indicaţiilor trebuie să fei posibilă in momentul in
care acestea ajung la persoana care urmează să le indeplinească
şi nu trebuie să impiedice activitatea curentă a cărăuşului şi nici
să cauzeze pagube altor clienţi sau destinatari;
 (2511)indicaţiile nu trebuie să ducă la o fragmentare a transportării.
(2512)dacă nu poate indeplini in temeiul alin(5), lit. c) indicaţiile
primite, cărăuşul trebuie să incunoştinţeze de indată pe cel care a
dat indicaţiile.
(2513)Cărăuşul care nu indeplineşte indicaţiile date cu respectarea
dispoziţiilor din prezentul articokl sau care indeplineşte asemenea
indicaţii fără a cere primul exemplar din scrisoarea de trăsură
răspunde faţă de cel in drept pentru prejudiciul cauzat astfel.

1. Acest articol stipulează un şir de norme şi reguli absolut noi pentru legislaţia
naţională cu privire la dreptul clientului şi de a destinatarului de a dispune de
incărcătură. Din esenţa legii rezultă regula generală prin care dreptul
clientului de dispoziţie asupra incărcăturii ia naştere din momentul
transmiterii bunului cărăuşului, fapt conformat prin semnarea scrisorii de
trăsură şi pe o perioadă de timp expres prevăzută de lege.
2. Dreptul de dispoziţie asupra incărcăturii aparţine doar clientului şi
destinatarului in limitele stipulate de lege. Acest drept ii aparţine clientului pe
tot parcursul transportării, cu careva excepţii, şi se manifestă prin
posibilitatea clientului de a stopa transportarea incărcăturii in orice moment,
de a schimba locul de destinaţie a incărcăturii sau chiar de a schimba
destinatarul menţionata in scrisoarea de trăsură.
3. Clientul poată să-şi realizeze acest drept doar pe o anumită perioadă de timp
şi numai in cazurile prevăzute de lege, şi anume:
a) pină in momentul in care cel de-al doilea exemplar al scrisorii de
trăsură este inminat destinatarului sau;
b) dacă s-a constatat pierderea incărcăturii sau;
c) dacă incărcătura nu a ajuns la destinaţie in termenul prevăzut la art.
1010. La survenirea acestor circumstanţe se consideră că dreptul clientului
de a dispune de incărcătură incetează, iar cărăuşul din acest moment trebuie
să se conformeze indicaţiilor destinatarului.
4. Dreptul destinatarului de a dispune de incărcătură depinde de voinţa
clientului. Dacă la intocmirea scrisorii de trăsură clientul a efectuat in acest
document o notă specială prin care ii oferă destinatarului dreptul de dispoziţie
asupra incărcăturii, ultimul işi poate realiza acest drept doar in conformitate
cu această notă şi din momentul intocmirii scrisorii de trăsură.
5. După cum deja s-a menţionat dreptul de dispoziţie asupra incărcăturii poate
aparţine doar clientului şi destinatarului. Prin urmare, alte persoane nu pot fi
imputernicite cu un asemenea drept. Legea expres stipulează că dacă
destinatarul, exercitindu-şi dreptul de dispoziţie, a dispus livrarea incărcăturii
către un terţ, acesta din urmă nu are dreptul de a desemna, la rindul său, un
alt destinatar.
6. Executarea dreptului de dispoziţie asupra incărcăturii poate avea loc doar cu
respectarea prevederilor legale, şi anume:
a) clientul ori destinatarul trebuie să prezinte primul exemplar al scrisorii
de trăsură, in care se inscriu noile indicaţii date cărăuşului, şi să
suporte prejudiciul, inclusiv cheltuielile apărute in seama cărăuşului
prin indeplinirea acestor indicaţii;
b) indeplinirea indicaţiilor cărăuşului şi destinatarului trebuie să fie
posibilă in momentul in care acestea ajung la persoana care urmează
să le indeplinească şi nu trebuie să impiedice activitatea curentă a
cărăuşului şi nici să cauzeze pagube altor clienţi sau destinatare;
c) indicaţiile nu trebuie să ducă la o fragmentare a transportării.
7. Imposibilitatea indeplinirii indicaţiilor clientului sau a destinatarului il obligă pe
cărăuş imediat, fără intirziere, să-l informeze pe cel care a dat indicaţiile
respective despre acest fapt.
 8. Legea stipulează două cazuri de răspundere a cărăuşului pentru prejudiciul
cauzat clientului sau destinatarului, şi anume:
a) dacă acest prejudiciul este cauzat in rezultatul neexecutării dispoziţiilor
acestuia sau;
b) dacă prejudiciul este cauzat prin respectarea indicaţiilor clientului sau
a destinatarului, dar fără a cere primul exemplar din scrisoarea de
trăsură.

Articolul 1002. Drepturile destinatarului la recepţionarea incărcăturii

(2514)După se incărcătura ajunge la locul prevăzut pentru livrare,

destinatarul are dreptul să ceară cărăuşului, contra unei recipise de
primire, cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi predarea
incărăcturii.
(2515)Dacă s-a constatat pierderea incărăcturii sau dacă incărăctura nu a
ajuns in termenul prevăzut la art.1010, destinatarul poate valorifica in
nujme propriu impotriva cărăuşului dreptuirle se decurg din contractul
de transport.
(2516)Destinatarul care valorifică drepturiel ce-i revin in temeiul alin (1)
trebui să plărească suma totală a cheltuielilor care rezultă din
scrisoarea de trăsură. In cazul unor divergenţe sub acest aspect,
cărăuşul este obligat să livreze incărcătura numai dacă destinatarul
acordă garanţii.

1. Executarea de către cărăuş a obligaţiei sale principale are ca rezultat

transportarea incărcăturii la punctul de destinaţie. Din acest moment iau
naştere raporturi juridice dintre cărăuş şi destinatar cu privire la recepţionarea
incărcăturii.
2. De la sosirea incărcăturii la punctul de destinaţie destinatarul este in drept să
ceară cărăuşului cel de al doilea exemplar a scrisorii de trăsură şi predarea
incărcăturii. La rindul său destinatarul in schimbul scrisorii de trăsură este
obligat să elibereze cărăuşului o recipisă, care confirmă faptul recepţionării
incărcăturii şi documentelor necesare. Recipisa confirmă, prin urmare, şi
faptul executării de către cărăuş a obligaţiilor contractuale.
3. Dacă pe parcursul transportării a avut loc pierderea incărcăturii, fapt care a
fost respectiv constatat, sau dacă incărcătura nu a ajuns la destinaţie in
termenul prevăzut la art.1010, destinatarul din propriul nume este in drept să-
şi valorifice impotriva cărăuşului dreptul ce decurge din contractul de
transport. Prin urmare, din acest moment destinatarului ii revine drepturile
părţii contractuale. Aceasta este o regulă tradiţională, care era cunoscută şi
legislaţiei civile vechi.
4. Valorificarea de către destinatar a drepturilor părţii contractuale are ca efect
naşterea obligaţiei acestuia de a plăti suma totală a cheltuielilor care rezultă
din scrisoarea de trăsură. Dacă in legătură cu achitarea acestor cheltuieli sau
iscat careva divergenţe dintre cărăuş şi destinatar, ultimul poate primi
incărcătura doar dacă va prezenta cărăuşului garanţiile de achitare. Numai
faptul acordării garanţiilor de plată de către destinatar il obligă pe cărăuş să
livreze incărcătura .

Articolul1003. Imposibilitatea executării contractului

(2517)Dacă, inainte sau după ce incărcătura a ajuns la destinaţie,

 executarea contractului in condiţiile stabilite in scrisoarea de trăsură
este dau devine imposibilă, cărăuşul trebuie să ceară indicaţii celui
indreptăţit, in baza art.689, de a dispune de incărăctură.
(2518)Dacă imprejurările permit executarea transportului in condiţii
diferite de cele stabilite in scriosarea de trăsură şi nu poate obţine in
timp rezonabil indicaţii de la cel indreptăţit, cărăuşul trebuie să ia
măsuri care par să corespundă cel mai mult intereselor celui indreptăţit
să dispună.

1. Scopul acestei norme este stabilirea modului de comportare a părţilor in cazul

imposibilităţii executării contractului. Regula generală constă in faptul că
dacă, inainte sau după ce incărcătura a ajuns la destinaţie, executarea
contractului in condiţiile stabilite in scrisoarea de trăsură este sau devine
imposibilă, cărăuşul este obligat de a-l informa despre aceste cirsumstanţe pe
cel indreptăţit, in baza art. 689, şi este in drept să dispună de incărcătură. La
rindul său cel indreptăţit este obligat de a da cărăuşului indicaţiile, conform
cărora acesta trebuie să procedeze in situaţia creată. In dependenţă de
situaţiile reale pot fi diferite variante de acţiuni ale cărăuşului, şi anume,
incărcătura urmează a fi depozitată, realizată pe loc, să fie schimbat punctul
de destinaţie, să fie transportată inapoi clientului etc.
2. Legea admite posibilitatea executării contractului de transport in condiţii
diferite de cele stabilite in scrisoarea de răsură. Pentru ca executarea să fie
realizată cu asemenea abateri sunt necesare următoarele condiţii:
a) imprejurările reale permit executarea transportului in alt mod;
b) cărăuşul nu poate obţine in timp rezonabil indicaţii de la cel indreptăţit de a
dispune de incărcătură;
c) cărăuşul este ţinut să intreprindă acele acţiuni care vor corespunde cel mai
mult intereselor celui indreptăţit să dispună.
Scopul acestor acţiuni ale cărăuşului este executarea cit mai raţională a
contractului de transport şi protejarea intereselor atit a clientului, cit şi a
destinatarului.

Articolul 1004. Circumstanţele care impiedică predarea incărcăturii

(2519)Dacă destinatarul refuză să preia incărcătura, cărăuşul are dreptul

să dicpună de ea fără a prezenta primul exemplar al scrisorii de trăsură.
(2520)Destinatarul poate, chiar şi in cazul refuzului de a prelua
incărcătura, să mai ceară livrarea ei cit timp cărăuşul nu a primit o
indicaţie concretă de la client sau nu a dispus de incărcătrură.
(2521)Dacă apare un impediment de livrare după ce destinatarul a dat
indicaţii, in baza prerogativelor sale prevăzute la art.1001 alin. (3), ca
incărcătura să fie livrată unui terţ, atunci, la aplicarea alin (1) şi (2) din
prezentul articol, destinatarul ia locul clientului, iar terţul locul
destinatarului.

1. Destinaţia acestei norme este stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor in

cazul survenirii unor circumstanţe care impiedică predarea incărcăturii.
Regula generală constă in faptul că cărăuşul este in drept să dispună de
incărcătură fără a prezenta primul exemplar al scrisorii de trăsură in cazul in
care destinatarul refuză să preia incărcătura. Din esenţa legii rezultă, că
refuzul destinatarului este confirmat in mod respectiv.
2. Destinatarul care a refuzat să preia incărcătura, dispune totuşi de un drept
legal asupra acestor bunuri, şi anume, dreptul de a-şi schimba propria poziţie
 şi de a cere livrarea incărcăturii. Legea incă stipulează că acest drept poate fi
realizat doar intr-un timp limitat, şi anume, pină la momentul cind cărăuşul nu
a primit o indicaţie contrară de la client in baza drepturilor acestuia stipulate
in art. 1001 CC., sau pină la momentul cind destinatarul nu a dispus de
incărcătură.
3. Survenirea unui impiediment de livrare a incărcăturii după ce destinatarul şi-a
realizat dreptul de a dispune de acest bun in baza alin.3, art.1003 CC printr-o
indicaţie conform căreia incărcătura a fost livrată unui terţ are ca efect aplicarea
drepturilor stipulate in alin.2 din acest articol, şi anume, in asemenea situaţii
destinatarul ocupă locul clientului iar terţul – locul destinatarului.

Articolul 1005. Dreptul cărăuşului la compensarea cheltuielilor de

indeplinire a indicaţiilolr clientului

(1) Cărăuşul are dreptul la compensarea cheltuielilor prilejuite de

cererea şi indeplinirea indicaţiilor dacă nu este dator, in baza contractului
sau a legii, să suporte aceste cheltuieli
(2) In cazurile menţionate la art. 1003 alin . (1) şi la art. 1004,
cărăuşul poate descărca imediat incărcătura pe cheltuiala celui indreptăţit
să dispună. După descărcare, transportul se consideră incheiat. Cărăuşul
urmează să păstreze incărcătura pentru persoana indreptăţită să dispună.
El poate să o incredinţeze, totuşi, unui terţ şi să răspundă, in acest caz,
doar pentru diligenţa la alegerea terţului. Incărcătura rămine grevată cu
pretenţiile care decurg din scrisoarea de trasură ca şi cu toate celelalte
cheltuieli.
(3) Cărăuşul poate organiza vinzarea incărcăturii fără a mai aştepta
indicaţii din partea celui indreptăţit dacă este vorba de bunuri perisabile
sau dacă starea incărcăturii justifică o asemenea măsură, sau dacă
costurile păstrării sint disproporţionate faţă de valoarea incărcăturii. El
poate organiza vinzarea şi in alte cazuri dacă in interiorul unui termen
corespunzător nu primeşte din partea celui indreptăţit indicaţii contrare a
căror executare ii poate fi pretinsă in baza principiului echităţii.
(4) Dacă incărcătura este vindută conform dispoziţiilor prezentului
articol, preţul obţinut va fi pus la dispoziţia celui indreptăţit să dispună de
incărcătură după scăderea costurilor care au grevat incărcătura. Dacă
aceste costuri depăşesc preţul obţinut, cărăuşul poate pretinde diferenţa.

(5) Modul vinzării se determină conform legilor şi obiceiurilor locului in

care sde găseşte incărcătura.
1. Condiţia esenţială, impusă de legiuitor, in cazul refuzului destinatarului de a
primi mărfurile transportate este ca acest refuz să fie independent de acţiunile
agentului transportator.
2. Executarea indicaţiilor suplimentare ale persoanei indreptăţite să dispună
implică pentru cărăuş un şir de cheltuieli. Dacă, conform legii sau prevederilor
contractuale, cărăuşul nu este dator să suporte aceste cheltuieli neprevăzute, atunci
el are dreptul la recompensă din partea persoanei indreptăţite să dispună de marfă.
3. Costul transportării mărfurilor in ambele direcţii, precum şi amenda pentru
staţionarea neproductivă a automobilului se achită de către expeditor indiferent de
faptul dacă destinatarul a refuzat motivat sau nu.
Despre refuzul său destinatarul este obligat să menţioneze in scrisoarea de
trăsură, care urmează a fi legalizată prin semnătură, ştampilă.
4. Modificarea contractului de transport auto poate fi făcută şi de către
cărăuş in cazul apariţiei unor obstacole de natură obiectivă (calamităţi naturale,
inundaţii, precum şi in cazul refuzului destinatarului). Potrivit prevederilor legale,
dacă inainte sau după ajungerea incărcăturii la locul de destinaţie, executarea
contractului in condiţiile stabilite in scrisoarea de trăsură este sau devine imposibilă,
cărăuşul trebuie să ceară indicaţii de la cel indreptăţit să dispună de incărcătură. In
acest caz cărăuşul poate descărca marfa pe contul celui indreptăţit să dispună de
ea, fiind obligat să o păstreze.
Dacă nu dispune de depozite, instalaţii, incăperi amenajate pentru păstrarea
categoriei de mărfuri transportate, cărăuşul poate transmite incărcătura la păstrare
unui terţ, astfel, răspunzind doar pentru alegerea depozitarului. După descărcare
transportul se consideră incheiat. Necătind la acest fapt, persoana indreptăţită va fi
ţinută să restituie toate cheltuielile efectuate de cărăuş (incărcare, descărcare,
depozitare), incărcătura răminind in continuare grevată cu pretenţiile ce decurg din
scrisoarea de trăsură.
5. Legislaţia in vigoare nu prevede un termen strict in interiorul căruia
persoana indreptăţită să dispună este obligată să dea indicaţii cărăuşului aflat in
imposibilitate obiectivă de executare a contractului de transport. Luind in
consideraţie teritoriul R.Moldova, considerăm raţional termenul de 24 ore din
momentul inştiinţării expeditorului sau destinatarului despre acest fapt. Momentul
dat poate fi prevăzut in contractul de transport. Legiuitorul a prevăzut doar un
termen raţional in interiorul căruia persoana indreptăţită să dispună trebuie să dea
indicaţii cărăuşului privind redirijarea mărfii, in baza principiului echităţii. Dacă in
interiorul acestui termen nu parvin indicaţiile necesare şi acest fapt il prejudiciază
cărăuşul poate vinde mărfurile transportate.
6. Marfa transportată poate fi vindută de către cărăuş fără a mai aştepta
indicaţiile persoanei indreptăţite să dispună in următoarele momente:
a) in caz că este vorba de mărfuri perisabile (uşor alterabile) – se efectuează
in vederea evitării deteriorării incărcăturii sau a inrăutăţirii calităţii; b) cind starea
incărcăturii justifică o asemenea măsură – au ieşit din funcţiune camefrele frigorifice,
deteriorarea materialului rulant, au apărut semne de alterare a mărfii (pigmentaţie,
schimbarea culorii, miros ş.a.);
c) mărfurile, depozitarea cărora necesită condiţii speciale de temperatură,
prelucrare, aerisire, ce implică cheltuieli disproporţional de mari faţă de valoarea lor
reală pot fi vindute fără indicaţiile persoanei indreptăţite să dispună. 7. In
dependenţă de localitatea, regiune, tipul mărfii, ea se comercializează prin reţeaua
de comerţ en-gros şi cu amănuntul, ţinindu-se cont de obiceiurile şi legislaţia locului
in care se găseşte incărcătura.
8. Sumele realizate in urma vinzării incărcăturii, după scăderea costurilor care
au grevat incărcătura (cheltuieli de depozitare, lucrări de incărcare-descărcare,
cheltuieli efectuate in legătură cu vinzarea bunului), sunt puse la dispoziţia celui
indreptăţit să dispună.
Aceste sume sunt virate la contul destinatarului in caz că el a achitat preţul
transportului. In restul cazurilor sumele realizate se transferă la contul expeditorului.
Dacă sumele realizate din vinzarea incărcăturii nu acoperă toate cheltuielile
transportatorului, obligaţia nu se consideră stinsă. Cărăuşul obţine o creanţă faţă de
expeditor (destinatar) pină la limita compensării tuturor cheltuielilor efectuate.

Articolul 1006. Dreptul de retenţie asupra incărcării

Cărăuşul are drept de retenţie asupra incărcăturii atita timp cit poate
dispune de incărcătură pentru toate costurile care decurg din contractul de
transport.

Potrivit contractului de transport destinatarul poate avea unele obligaţii

pecuniare la recepţionarea mărfii. Atit timp cit destinatarul nu achită toate
cheltuielile efectuate de către cărăuş, in legătură cu executarea contractului, acesta
din urmă are un drept de retenţie asupra incărcăturii. Cheltuielile transportatorului
constau din taxa de transport restantă, depozitare ş.a.
Retenţia presupune posibilitatea cărăuşului de a nu elibera marfa persoanei
indreptăţite pină nu va fi plătit.
Este instituită de către legiuitor ca o garanţie a executării obligaţiilor
contractuale in folosul cărăuşului.

Articolul 1007. Temeiul răspunderii cărăuşului

(1) Cărăuşul răspunde pentru distrugerea, pierderea totală sau

parţială ori pentru deteriorarea incărcăturii in măsura in care distrugerea,
pierderea sau deteriorarea a avut loc intre momentul preluării şi cel al
livrării, precum şi pentru depăşirea termenului de livrare. Cărăuşul este
ţinut, de asemenea, să repare prejudiciul cauzat prin neexecutarea altor
obligaţii contractuale. Mărimea pretenţiei de despăgubire poate fi limitată
prin contract.
(2) Pentru intirzierea transportării incărcăturii la destinaţie, cărăuşul
poartă răspundere in proporţie de 100% din taxa de transport şi este
obligat să repare prejudiciul cauzat astfel.
(3) Cărăuşul nu poartă răspundere şi nu-şi poate limita răspunderea
decit in cazurile şi in condiţiile prevăzute de lege.

1. Asigurarea integrităţii incărcăturii transportate este una dintre obligaţiile de

bază a cărăuşului conform contractului de transport. Cărăuşul este răspunzător de
executarea transportului din momentul primirii mărfii la punctul de expediţie şi pină
la cel al eliberării la destinaţie. Aceasta implică răspunderea sa nu numai in timpul
transportului efectiv, dar şi in perioada aflării mărfii la depozitele cărăuşului după
preluarea ei de la expeditor, precum şi după transportarea sa la punctul de
destinaţie, dar pină la remiterea către persoana indreptăţită să dispună.
2. Legea stipulează 4 temeiuri prin care se angajează răspunderea cărăuşului:

- in caz de distrugere, pierdere, deteriorare, precum şi pentru depăşirea

termenului de livrare.
Cărăuşul este ţinut, de asemenea, să repare prejudiciul cauzat prin
neexecutarea altor obligaţii contractuale.
3. Temeiurile de angajare a răspunderii cărăuşului nu sunt limitate la
prevederile legale, părţile putind să sporească răspunderea cărăuşului.
Cu toate acestea părţile nu pot, prin acordul său de voinţă, exonera sau
diminua răspunderea cărăuşului.
Legislaţia anterioară, sub sancţiunea nulităţii absolute, interzicea părţilor de a
modifica mărimea şi temeiurile angajării răspunderii cărăuşului.
4. Faptul distrugerii, pierderii, deteriorării sau depăşirii termenului de livrare nu
implică neapărat răspunderea cărăuşului; - este necesară vinovăţia
transportatorului (culpa). Este instituită prezumţia legală a culpei transportatorului.

Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea

termenului de livrare nu-i sunt imputabile revine cărăuşului (art.1008 Cciv).
5. In sensul articolului dat inţelegem imposibilitatea cărăuşului de a livra marfa
in termenul prevăzut de lege sau contract. După expirarea termenelor contractuale
sau legale, dacă marfa nu a fost livrată la punctul de destinaţie ea se consideră
pierdută (art.42 CTA, p.111 ETAM), iar persoana indreptăţită are dreptul de a
solicita recuperarea prejudiciului.
Pierderea este totală cind marfa a fost integral distrusă, a dispărut sau a ieşit
altfel din posesia cărăuşului.
Pierderea este parţială in cazul diferenţelor cantitative intre mărfurile primite
spre transportare şi cele predate la punctul de destinaţie.
Deteriorarea presupune neconformitatea indicilor calitativi ai mărfii la punctul
de destinaţie faţă de punctuil de pornire. Aceasta se poate datora unor schimbări
cnhimice, biologice a mărfii in procesul transportării.
Incărcătura mai poate fi deteriorată şi in rezultatul aplicării unor factori
mecanici din exterior (fisurări, zgirieturi, rupturi). Deteriorarea poate fi şi in rezultatul
pierderii unei părţi componente a unui obiect (ex.pierderea unor părţi componente,
mecanisme la transportul unor strunguri, tehnică agricolă etc.).
6. Ţinind cont de faptul că neexecutarea obligaţiilor contractuale de livrare a
mărfii la termenul stabilit produce prejudicii considerabile destinatarului, legiuitorul a
stabilit o clauză destul de drastică. Astfel, cărăuşul poartă răspundere in proporţie de
100% din taxa de transport şi este obligat să repare prejudiciul astfel cauzat.
Despăgubiri mai mari pot fi pretinse doar in cazul cind in scrisoarea de trasură
a fost consemnat interesujl special in privinţa livrării la timp (art.1016 Cciv).
7. Pentru temeiurile prevăzute anterior cărăuşul poartă răspundere in limita
prejudiciului real cauzat, dacă nu va demonstra că distrugerea , pierderea sau
deteriorarea nu-i sunt imputabile. La acordul părţilor temeiurile şi limitele
răspunderii cărăuşului pot fi mărite. Micşorarea şi exonerarea de răspundere este
prohibită.

Articolul 1008. Exonerarea de răspundere

(1) Cărăuşul este exonerat de răspundere pentru distrugerea,

pierderea, deteriorarea incărcăturii sau depăşirea termenelor de
transportare dacă:
a) acestea se datorează vinovăţiei celui indreptăţit să dispună de
incărcătură;
b) reprezentantul clientului a insoţit transportarea incărcăturii;
c) aceasta se datorează indicaţiilor celui indreptăţit să dispună
de incărcătură in cazul n care nu au fost provocate de cărăuş;
d) acestea se datorează unui viciu propriu ăncărcăturfii;

e) acestea se datorează perisabilităţii naturale a incărcăturii.

(2) Cărăuşul nu poate fi exonerat de răspundere din motivul
defecţiunilor vehicululuiinchiriat sau vinovăţiei locataruluii şi angajaţilor
lui, implicaţi in procesul de transportare a incărcăturii.
(3) Sub rezerva prevederilor art. 1009 alin (2) – (5), cărăuşul este
exonerat de răspundere dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea
incărcăturii se datorează unei sau mai multor din următoaele imprejurări:

a) utilizarea unor vehicule deschise, fără prelată, dacă această

utilizare a fost convenită expres şi consemnată in scrisoarea de trăsură;

b) lipsa sau defectele ambalajului;

c) manipularea, incărcarea, aranjarea sau descărcarea au fost
efectuate de client, distinatar sau de un terţ care acţionează pentru client
ori destinatar;
d) pagubele sint rezultatul caracteristicilor naturale ale unor anumite
incărcături, din cauza cărora acestea din urmă au fost expuse pieirii totale
sau parţiale ori deteriorării i n special prin rupere, coroziune, alterare
interioară, uscare, vărsare, pierdere normală in greutate sau atacului
insectelor ori rozătoarelor;
e) transportarea animalelor vit.
 (4) In cazul in care, conform prezentului articol, prejhudiciul a fost
cauzat in parte datorită circumstanţelor pentru care transportatorul nu
poartă răspundere şi in parte datorită unor imprejurări imputabile lui,
acesta va răspunde numai in măsura in care pagubele au fost cauzate de
imprejurările din cea de-a doua categorie.

1. Acest articol imparte 2 categorii diferite de cauze ce exonerează

transportatorul rutier de răspundere.
La alin. (1) sunt analizate caracteristicile cauzelor de ordin general, adică ale
temeiurilor de drept comun ce exonerează de răspundere. A doua categorie expusă
in alin. (3) prevede cauze “speciale” de exonerare de răspundere.
2. Poziţia transportatorului este mai favorabilă in cadrul temeiurilor speciale de
nerăspundere, in primul rind pe plan probator.
Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori depăşirea
termenului de livrare se datorează uneia din imprejurările prevăzute in alin. (1)
revine cărăuşului. In cadrul temeiurilor speciale alin. (3) legiuitorul instituie o serie de
prezumţii in favoarea cărăuşului.
Temeiurile speciale onosferă mai restrinsă de aplicare – ele nu au incidenţă
asupra exonerării de răspundere in cazurile depăşirii termenului de livrare.
Pe lingă temeiurile generale şi speciale, expuse in acest articol, cărăuşul mai
are posibilitatea să beneficieze şi de alte cauze care inlătură caracterul ilicit al faptei.
3. Temeiurile generale de exonerare de răspundere a cărăuşului sunt:
a) vinovăţia celui indreptăţit să dispună de incărcătură (expeditor, destinatar).

Dacă cărăuşul va demonstra că distrugerea, deteriorarea, pierderea incărcăturii

a avut loc din cauza neindeplinirii obligaţiilor contractuale de incărcare, descărcare,
stivuire, fixare, completarea greşită a scrisorii de trăsură, nepunerii la dispoziţia
cărăuşului a certificatelor de calitate, sanitare din vina persoanei indreptăţite să
dispună , el va fi exonerat de răspundere.
Vinovăţia destinatarului, de cele mai dese ori se manifestă prin nerecepţionarea
incărcăturii la timpul stabilit, ce aduce, drept consecinţă, la derteriorarea sau chiar
distrugerea incărcăturii.
b) reprezentantul clientului a insoţit transportarea incărcăturii.
Unele mărfuri, in procesul de transportare au nevoie permantă de ingrijiri
speciale, supraveghere şi intervenţie in caz de necesitate (ex. ventilarea şi incălzirea
transportului in cazul transportării mărfurilor ce necesită un regim special de
temperatură, hrănirea şi adăparea animalelor, etc.). Astfel de incărcături trebue să
fie insoţite de reprezentantul clientului, care este obligat să vegheze asupra
integrităţii transportului (mărfii). In caz de pierdere, deteriorare, distrugere se
prezumă gafa insoţitorului; - drept consecinţă – vinovăţia expeditorului sau
destinatarului, angajat sau reprezentant al căror se află insoţitorul.
c) prejudiciul se datorează indicaţiilor celui indreptăţit să dispună de incărcătură
in cazul in care nu au fost provocate de cărăuş.
Prin această cauză de nerăspundere in favoarea cărăuşului, legiuitorul a avut in
vedere efectele modificării unilaterale a contractului de transport in timpul deplasării
din dispoziţia expeditorului sau destinatarului. Un asemenea contra-ordin şi
instrucţiuni fiind obligatorii pentru transportator, dacă stau la baza producerii
pagubei, il eliberează de răspundere.
d) prejudiciul se datorează unui viciu propriu al incărcăturii.
Unele bunuri au calităţi naturale (chimice, biologice), specifice, care in procesul
transportării pot duce la deteriorarea lor.
Se impune delimitarea intre “viciul propriu” al mărfii şi “natura mărfii”.
In cazul nerespectării regimului de temperatură, aerisire a mărfurilor perisabile
in timpul transportării lor se ajunge la deteriorarea sau distrugerea lor. In cazul dat
nu suntem in prezenţa “viciului propriu”, ci a “naturii mărfii”.
 Dacă paguba ivită in timpul deplasării rezultă din particularităţi cu caracter
excepţional (neobişnuit) ale mărfii se poate vorbi de “viciu propriu” in sensul
articolului dat. Marfa cu un viciu propriu se va deteriora sau distruge indiferent de
efortul cărăuşului in vederea conservării ei. De exemplu, apariţia coroziei metalului,
autoinflamarea, deteriorarea produselor uşor alterabile chiar şi atunci cind au fost
respectate regimurile de temperatură şi umiditate.
La baza suportării prejudiciilor intre expeditor şi destinatar nu stă vinovăţia, ci
princiul suportării riscului pierii fortuite (deteriorării) a incărcăturii, el este suportat
de către proprietar – respectiv de către expeditor sau destinatar.
Pentru a putea fi invocat, viciul propriu trebue să existe incă din momentul
preluării mărfii de către cărăuş de la expeditor.
e) prejudiciul se datorează perisabilităţii naturale a incărcăturii.
Diminuarea cantitativă sau calitativă a unor categorii de mărfuri se datorează
perisabilităţii lor naturale. Limitele perisabilităţii naturale a produselor sunt stabilite
in hotărirea cu privire la aprobarea normelor perisabilităţii naturale şi a Instrucţiunii
privind aplicarea lor 03.09.1996.
4. In calitate de parte, cărăuşul işi asumă o răspundere personală pentru
incălcarea obligaţiilor contractuale. In baza acestei ipoteze legiuitorul instituie
regula conform căreia cărăuşul nu poate fi exonerat de răspundere din motivul
defecţiunilor vehicolului inchiriat sau vinovăţiei locatarului şi angajaţilor lui, implicaţi
in procesul de transportare a incărcăturii.
Transportatorul va răspunde ca de propriile sale acţiuni şi omisiuni, de acţiunile
prepuşilor săi şi oricăror alte persoane dacă acestea acţionează in exerciţiul
funcţiilor lor. Ex. cărăuşul care angajează un specialist la punctul de destinaţie
pentru a descărca marfa (in caz că destinatarul refuză recepţionarea ei), va
răspunde de greşelile ei, cu toate că această persoană nu are calitatea de prepus al
cărăuşului.
In caz că pentru pierderea, deteriorarea sau intirziere intervine răspunderea
extracontractuală a unei dintre persoanele pentru care transportatorul este chemat
să răspundă, această persoană se poate prevala de dispoziţiile ce exclud
răspunderea cărăuşului sau care limitează despăgubirile datorate.
5. Alin.3 prevede cinci cauze speciale de exonerare de la răspundere a
transportatorului. In vederea evitării oricăror abuzuri, lista acestor cauze speciale
este exhanstivă. Sarcina probei revine persoanei indreptăţite să dispună. Totuşi
legiuiotorul impune careva rezerve in acest sens (1009 Cciv).
a) Prima cauză specială de exonerare de răspundere a cărăuşului este utilizarea
unor vehicole deschise, fără prelată.
Mărfurile transportate in acest mod sunt expuse la riscuri mult mai mari de
avariare sau depreciere decit cele transportate intr-un camion acoperit cu prelată,
fiind mai puţin apărate impotriva frigului, umidităţii, zăpezii, vintului, căldurii
excesive etc.
Dacă se constată pierderea, distrugerea sau deteriorarea mărfii se prezumă că
izvorul pagubei a fost tocmai faptul deplasării incărcăturii in condiţii
necorespunzătoare.
Anumite categorii de mărfuri nu pot fi deplasate cu vehirole deschise, fără
respectarea condiţiilor de umiditate, regimurilor de temperatură etc. Cărăuşul, va
accepta transportarea unor astfel de mărfuri cu titlu de excepţie, la solicitarea
expeditorului.
Legislaţia anterioară prevedea acordul expres al persoanelor indreptăţite să
dispună (atit al expeditoului cit şi al destinatarului).
In prezent, este suficient respectarea cumulativă a 2 condiţii legale:
• acordul expres intre expeditor şi cărăuş;
• acorul respectiv să fie consemnat in scrisoarea de trăsură.
b) cărăuşul nu va purta răspundere materială in caz că deteriorarea sau
pierderea se datorează lipsei sau defectelor ambalajului.
 Asigurarea integrităţii incărcăturii este o obligaţie atit a transportatorului cit şi a
expeditorului. Obligaţia de bază a expeditorului este punerea spre transportare a
incărcăturii ambalate corespunzător.
Ambalajul este condiţionat de natura mărfii, particularităţile specifice,
individuale precum şi de modalitatea ei de transportare
Cărăuşul, la primirea mărfii spre transportare este obligat să verifice aspectul ei
exterior şi ambalajul (997 Cciv.),
Dacă se constată careva neregularităţi sau defecţiuni la ambalaj, cărăuşul
inscrie rezervele sale in scrisoarea de trăsură sau refuză primirea incărcăturii.
Predarea incărcăturii intr-un ambalaj necorespunzător sau cu defecte
eliberează cărăuşul de răspundere dacă aceste dificienţe nu au putut fi observate de
cărăuş la primirea mărfii.
Cărăuşul este exonerat de răspundere pentru pierderea, distrugerea
incărcăturii, condiţionată de defectuozitatea ambalajului, dacă marfa se transporta
in ambalaj necorespunzător, dar a fost incărcagă şi sigilată, plombată de către
expeditor.
Cărăuşul nu este obligat să verifice corespunderea ambalajului categoriei de
mărfuri transportate sau standardelor.
Toate consecinţele negative sunt suportate de către expeditor.
Dacă, insă, incărcătura a sosit a punctul de destinaţie cu semne evidente de
deteriorare ale ambalajului in timpul transportării, cărăuşul nu va fi exonerat de
răspundere. In acest caz operează prezumţia vonovaţiei transportatorului.
Pentru a fi exonerat de răspundere el va fi obligat să demonstreze că nu există
legătură cauzală intre ambalajul deteriorat şi pierderea, distrugerea mărfii, sau
deteriorarea ambalajului este condiţionată de imprejurări pe care cărăuşul nu le
putea preintimpina sau inlătura; adică lipsa vinovăţiei sale (ex. deteriorarea
ambalajului ca rezultat al incărcării, stivuirei şi fixării mărfii de către expeditor).
Deteriorarea suferită de incărcătură ca rezultat al accidentului rutier, inlătură
posibilitatea pentru transportator de a invoca prevederile prezentului articol, deşi
ambalajul ar fi fost intr-adevăr defectuos. Ambalajul trebuie să corespundă condiţiilor
unei transportări normale, fără accidente rutiere, nu şi să asigure integritatea
incărcăturii in caz de accident.
c) o altă cauză specială care poate exonera de răspundere pe transportator
este manipularea, incărcarea, aranjarea sau descărcarea incărcăturilor efectuate de
client, destinatar sau terţ care acţionează pentru client sau destinatar. De rind cu
clientul sau destinatarul la efectuarea incărcării, descărcării, manipulării mărfii poate
participa şi cărăuşul. Acest fapt este irelevant.
Criteriul de bază constă in conducerea şi controlul asupra operaţiunilor date.
Dacă atribuţiile date şi-le asumă expeditorul sau destinatarul, atunci cărăuşul va fi
exonerat de răspundere, necătind la faptul că a participat personal la aceste
operaţiuni.
Cărăuşul are obligaţia de a verifica dacă incărcarea şi stivuirea au avut loc in
condiţii normale. Este ţinut să facă rezervele sale in foaia de trăsură.
Dacă nu face rezerve la omisiuni grave, evidente de manipulare a mărfii,
cărăuşul, la aprecierea instanţei, poate să nu fie exonerat de răspundere.
d) o categorie specială de mărfuri sunt acelea care pot pierde din greutate sau
volum, sau riscă să se deterioreze in timpul transportării, din cauza unor
caracteristici naturale, particularităţi speciale ale incărcăturii.
Юinind cont de aceste imprejurгri, legiuitorul degreveazг cгrгuєul de
rгspundere, prezumindu-se cг pagubele s-au produs ca urmare a naturii mгrfii
transportate.
Aceste mărfuri, datorită naturii sale se expun la 2 feluri de pericole: a) la
pierdere totală sau parţială; b) la deteriorare “in special prin rupere, coroziune,
alterare interioară, uscare, vărsare, pierdere normală in greutate sau atacul
insectelor ori rozătoarelor”.
 După cum s-a menţionat la alin. 1 lit d), trebuie de făcut delimitarea strictă
intre “natura mărfii” şi “viciu propriu al mărfii”. In acest context “viciu propriu” al
mărfii produce efecte mai restrinse in planul degrevării de răspundere a
transportatorului.
Cărăuşul nu este exonerat de răspundere in caz că diminuarea nu depăşeşte
pierderea naturală a incărcăturii, dar se manifestă prin lipsa unui loc sau a unei
unităţi de marfă. Nu se admite că marfa deteriorată din vina cărăuşului să fie
acoperită de limita admisibilă la deteriorarea produsă de natura mărfii, raportată la
intregul volum sau cantitate a transportului (ex. din vina transportatorului a fost
deteriorată 4% din incărcătură. Datorită naturii sale marfa s-a detriorat cu 5%. Limita
admisă de deteriorare, pierdere datorită “naturii mărfii” la transportare este de 10%.
Indiferent de faptul că deteriorarea nu a depăşit limita de 10%, cărăuşul va fi ţinut la
despăgubiri).
e) faţă de transportul mărfii, a obiectelor neinsufleţite, animalele vii formează o
categorie aparte, specială. Ele necesită o mulţime de cerinţe la transportare:
alimentarea şi adăparea animalelor, ventilarea camionului, păstrarea curăţenii etc.
Drept consecinţă, legiuitorul atribuie astfel de transport printre cauzele speciale de
exonerare de răspundere a cărăuşului.
6. Articolul comentat prevede cauze, atăt generale cit şi speciale de
exonerare a cărăuşului, de răspundere pentru distrugerea, pierderea şi deteriorarea
incărcăturii. Dar la originea daunei (prejudiciului) pot sta o pluralitate de factori.
Astfel, este necesar de stabilit vinovăţia fiecărui subiect care a contribuit la
incălcarea obligaţiilor contractuale, şi atragerea sa la răspundere materială. Desigur,
dacă pierderea sau deteriorarea, distrugerea incărcăturii a survenit in rezultatul
incălcărilor comise numai de expeditor sau destinatar, atunci cărăuşul nu va purta
nici o răspundere. In practică sunt des intilnite situaţii cind paguba s-a produs ca
rezultat al acţiunilor (omisiunilor) atit a persoanei indreptăţite să dispună cit şi a
cărăuşului. In acest caz se va stabili vinovăţia comună a părţilor. Se impune analiza
cauzelor prejudiciului şi intinderea răspunderii fiecărui participant pentru a evita
răspunderea nemotivată a unei părţi şi exonerarea de răspundere a celeilalte.
Analiza cauzelor prejudiciului presupune mărimea, intinderea incălcării
obligaţiilor contractuale. Cărăuşul va răspunde doar in limita (proporţional)
vinovăţiei sale; pentru atingerea adusă incărcăturii, neimputabilă cărăuşului,
răspunderea o va suporta persoana vinovată.

Articolul 1009. Sarcina probaţiunii

1) Sarcina probei faptului că distrugerea, pierderea, deteriorarea ori

depăşirea termenului de livrare de datorează uneia din imprejurările
menţionate la art. 1008 alin. (1) revine cărăuşului.
(2) In cazul in care transportatorul susţine, că in raportul de
imprejurări , distrugerea, pierderea sau deteriorarea se putea produce din
cauza unui sau mai multor pericole menţionate la art.1008 alin. (3), se
prezumă că prejudiciul s-a produs in acest fel. Cel indreptăţit să dispună de
incărcătură poate insă dovedi că prejudiciul nu s-a produs ori nu s-a produs
exclusiv in una dintre aceste imprejurări periculoase.
(3) Prezumţia stipulată la alin. (2) nu operează in cazul prevăzut la
art.1008 alin. (3) lit.a) pentru expedierea extraordinară sau pentru
pierderea unor colete intregi.
(4) La transportul cu un vehicul dotat cu instalaţii speciale de protecţie
a incărcăturii impotriva efectelor căldurii, friului, ale schimbărilor de
temperatură sau umedităţii, cărăuşul poate invoca dispoziţiile art.1008 alin.
(3) numai dacă dovedeşte că a luat toate măsurile posibile in vederea
alegerii, intreţinerii şi utilizării acestor instalaţii speciale şi că a respectat
indicaţiile speciale date in acest sens.
(5) Cărăuşul poate invoca dispoziţiile art.1008 alin.(3) lit. d) doar dacă
dovedeşte că a luat toate măsurie care, in mod obişnuit, trebuiesc luate şi
că a respectat indicaţiile speciale pe care le-a primit.

1. Legislaţia in vigoare stabileşte dualitatea regimului probelor.

Faptul că deteriorarea, pierderea, distrugerea incărcăturii se datorează,
vinovăţiei celui indreptăţit să dispună de marfă, in caz că marfa a fost insoţită de
reprezentantul clientului, indicaţiilor celui indreptăţit să dispună, unui viciu propriu
incărcăturii, perisabilităţii naturale a obiectului transportat - este in sarcina
cărăuşului. Se instituie o prezumţie legală a vinovăţiei transportatorului. Dacă se
constată o pierdere sau deteriorare a incărcăturii se consideră că ea a survenit in
urma vinovăţiei cărăuşului. Persoana indreptăţită să dispună la inaintarea pretenţiei
nu este obligată să demonstreze vinovăţia cărăuşului.
In schimb, transportatorul, pentru a fi exonerat de răspundere pentru prejudiciul
cauzat, trebuie să demonstreze că pierderea sau deteriorarea au avut loc ca rezultat
al unor factori obiectivi ce nu au putut fi evitaţi şi inlăturarea consecinţelor cărora nu
a depins de el.
2. Lista prevederilor ce exonerează cărăuşul de la răspundere este
aproximativă (nu este excaustivă). El poate invoca (pe lingă cele expuse), oricare
alte cauze ce l-ar degreva de răspundere. Aceste fapte trebuie să fie in legătură
cauzală directă cu deteriorarea incărcăturii.
3. In cazurile prevăzute de art. 1008 alin.3 sarcina probei vinovăţiei cărăuşului ii
aparţine persoanei indreptăţite să dispună.
Cărăuşul, invocind una dintre cauzele exonerătoare de răspundere, nu este
obligat să facă dovada legăturii cauzale intre cauza dată şi prejudiciul produs. Este
instituită prezumţia nevinovăţiei cărăuşului, pină la proba contrarie.
Cauzele prevăzte la art.1008 alin. 3 au caracter exhaustiv. In oricare alte
cazuri, decit cele prevăzute la art.1008 alin. 3, sunt aplicabile dispoziţiile alin. 1
aceluiaşi articol şi prevederile legislaţiei in vigoare.
Invocarea uneia dintre cauzele nominalizate nu scuteşte definitiv cărăuşul de
răspundere pentru pierdere, deteriorare, distrugere a incărcăturii. Dacă persoana
indreptăţită să dispună va demonstra că, necătind la existenţa acestor cauze,
paguba s-a produs din vina cărăuşului. Cu toate că este pusă in discuţie necesitatea
probării vinovăţiei cărăuşului, - persoana indreptăţită să dispună trebuie să
demonstreze că nu există legătură cauzală intre “cauzele speciale” de exonerare de
răspundere şi deteriorarea incărcăturii, sau invers, incălcarea de către transportator
a condiţiilor contractuale sau legale ce au determinat provocarea prejudiciului. In
acest caz se va prezuma vinăvăţia cărăuşului. Sarcina probei se va inversa.
4. Sunt impuse de către legiuitor şi unele restricţii , limitări la regimul special
exonerator de răspundere a cărăuşului:
a) Astfel, prezumţia de nerăspundere a cărăuşului nu este aplicabilă in cadrul
transportării incărcăturilor cu utilizarea unor vehicole deschise fără prelată. Deşi, in
principiu, folosirea acestui tip de transport il exonerează pe cărăuş de răspundere,
totuşi, prezumţia de nerăspundere menţionată, nu operează in cazul expedierii
extraordinare sau pierderii unor colete intregi;
b) Cărăuşului nu i se va prezuma nevinovăţia şi in cazul transportării unor
mărfuri care datorită naturii sale sunt expuse deprecierii. Dacă deplasarea este
efectuată cu ajutorul unui vehicol amenajat in vederea protejării mărfurilor impotriva
căldurii, frigului, imedităţii sau schimbărilor de temperatură, cărăuşul nu va beneficia
de prezumţia nevinovăţiei numai dacă va demonstra că a luat toate măsurile posibile
in vederea alegerii, intreţinerii şi utilizării acestor instalaţii speciale şi că a respectat
indicaţiile speciale date in acest sens.
c) Alineatul (5) din prezentul articol face referire la art. 1008 alin. (3) p,d).
Considerăm că este o lacună care necesită a fi interpretată prin prisma art.7 Cod civil
şi art. 18. p.5) Convenţia relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor
pe şosele din 19 mai 1956 (in vigoare pentru Republica Moldova din 26 mai 1993),
care prevede că prezumţia de nevinovăţie a cărăuşului ce decurge dintr-un transport
de animale vii cu un autovehicol rutier este condiţionată de o serie de factori
suplimentari. Transportatorul se poate prevala de prezumţia nevinovăţiei doar in caz
că va demonstra că a executat toate ordinele persoanei indreptăţite să dispună,
precum şi că a luat toate măsurile speciale necesare in cazul unui astfel de transport.

Articolul 1010. Incălcarea termenului de livrare a incărcăturii

Termenul de livrare este incălcat atunci cind incărcătura nu a fost

livrată in interiorul termenului convenit sau, in cazul in care nu s-a
convenit asupra unui termen, cind durata efectivă a transportului, cu luarea
in considerare a imprejurărilor, depăşeşte durata care poate fi acordată in
mod rezonabil unui cărăuş diligent.

1. După cum s-a menţionat anterior (vezi comentariul art.984) de rind cu

obligaţia de transportare a mărfii fără defecte şi neajunsuri, cărăuşul trebuie să
livreze marfa in termen.
Deosebim termene legale şi contractuale; după cum scrisoarea de trăsură a
fixat sau nu o dată pentru ajungerea la destinaţie.
Dacă termenul limită de livrare a fost fixat in contract atunci “incălcare” se
consideră depăşirea acestui termen. Respectarea datei fixate este obligatorie, fără a
mai fi necesar de vreo avertizare a transportului. Termenul in acest caz are caracter
imperativ. Sosirea la ziua fixată se impune de plin drept.
In lipsa unei date stabilite de lege sau contract criteriul de apreciere este timpul
care in mod rezonabil este acordat unui transportator deligent, luindu-se in
consideraţie volumul mărfii, viteza de deplasare, starea drumurilor etc.
Termenul de livrare incepe să curgă de la orele 24 din ziua cind incărcătura a
fost percepută spre transportare. Acest fapt trebuie să fie inclus (ştampilat, parafat)
in scrisoarea de trăsură.
Se consideră transportul efectuat in termen dacă este descărcat de către cărăuş
la punctul de destinaţie sau este prezentat spre descărcare destinatarului pină la
expirarea termenului stabilit, fapt consemnat in scrisoarea de trăsură.
Cărăuşul este obligat să anunţe destinatarul in ziua sosirii la destinaţie, dar nu
mai tirziu de orele 12 a zilei următoare.
In cadrul transportului succesiv şi combinat (vezi art. 982) termenul de livrare
se calculează cumulativ luindu-se in consideraţie termenele prevăzute de
Regulamentele fiecărui tip de transport ce participă la deplasarea incărcăturii.
Pentru incălcarea termenului de livrare cărăuşul poartă răspundere materială.
2. Transportatorul va fi atras la răspundere numai dacă intirzierea la livrare de
datorează vinovăţiei sale. Cărăuşul este exonerat de răspundere dacă va demonstra
că intirzierea nu-i este imputabilă sau se datorează unui fapt ce nu putea fi prevăzut
sau inlăturat (inundaţii, interdicţii guvernamentale, alunecări de teren etc.).
Vinovăţia cărăuşului se prezumează. Sarcina probei ii aparţine.
3. Răspunderea materială a cărăuşului in cazul intirzierii la livrare presupune
doar o penalitate de intirziere. Se incasează doar penalitatea nu şi despăgubirile
pentru deteriorarea incărcăturii. Prin acordul său de voinţă părţile nu pot limita sau
exclude răspunderea cărăuşului.
Mărimea penalităţilor este stabilită de prezentul cod şi alte acte normative.
Astfel, legislaţia anterioară prevedea o penalitate pentru intirziere la livrare de pină
la 60 % – la transportul auto (art.136 RTA), de pină la 75% – in cadrul transportului
feroviar (art.153 RTF URSS).
 In prezent (vezi 1007 alin.2) legiuitorul a impus o normă mai drastică, conform
căreia pentru intirzierea transportării la punctul de destinaţie, cărăuşul poartă
răspundere in proporţie de 100% din taxa de transport.
4. Plata penalităţii pentru intirziere la livrare nu-l eliberează pe cărăuş de
efectuarea despăgubirilor pentru pierderea , deteriorarea sau distrugerea
incărcăturii.
Faptul intirzierii la livrare nu atrage automat răspunderea cărăuşului pentru
distrugerea, pierderea, deteriorarea mărfii transportate. Este necesar de a stabili
legătura cauzală intre depăşirea de către cărăuş a termenului de livrare şi
deteriorare, distrugerea mărfii.
Dacă incărcătura s-a deteriorat din vina persoanei indreptăţite să dispună (in
timpul incărcării, descărcării, ambalaj defectuos), in acest caz cărăuşul nu va fi ţinut
la despăgubiri, chiar dacă a depăşit termenul limită de livrare.
5. O importanţă deosebită o are termenul la transportarea mărfurilor parisabile.
La aceste incărcături trebuie să se indice termenul de transportabilitate. Acest
termen este stabilit de către expeditor, in dependenţă de caracteristica mărfii,
calităţilor individuale, precum şi de condiţiile de transportare. Este interzisă
transportarea mărfurilor perisabile, in caz că termenul de transportabilitate este mai
mic decit termenul de transportare.
Dacă cărăuşul incalcă aceste prevederi şi primeşte spre transportare marfă uşor
alterabilă, termenul de transportabilitate al căreia este mai mic decit termenul de
transportare, el va răspunde pentru deteriorarea incărcăturii, dacă această
deteriorare se datorează transportării indelungate. In oricare caz e necesar de
stabilit legătura cauzală intre aceste momente. Dacă se va stabili că pierderea,
deteriorarea sau distrugerea au survenit in rezultatul incălcărilor prevederilor
contractuale atit de către expeditor (ambalaj necorespunzător, indicaţii greşite), cit şi
de către cărăuş (incălcarea termenului de livrare, a regimului de temperatură), atunci
se va impune o răspundere proporţională vinovăţiei fiecăruia.
Dacă nu este stabilit termenul de transportare de către părţi, acesta se
calculează ţinind cont de viteza de transportare.
Legiuitorul acordă termeni mai restrinşi la transportarea mărfurilor perisabile.
Astfel, conform pct.87 Regulamentul transporturilor de mărfuri parisabile, cărăuşii
sunt obligaţi să transporte mărfuri uşor alterabile la destinaţie, reieşind din parcursul
mediu de 350 km in 24 ore.

Articolul 1011.Prezumţia perderii incărcăturii

(1) Cel indreptăţit să dispună, fără a mai aduce alte dovezi, poate
considera pierdută incărcătura care nu a fost livrată in decursul a 30 de zile
de la expirarea termenului de livrare sau, in cazul in care nu s-a convenit
asupra unui astfel de termen, in decursul a 60 de zile de la preluarea
incărcăturii de către cărăuş.
(2) Cel indreptăţit să dispună poate cere in scris, la primirea
despăgubirii pentru incărcătura pierdută, să fie imediat notificat dacă
inmcărcătura a fost găsită pe parcursul unui an de la plata despăgubirii.
Această cerere trebuie confirmată in scris de către persoana obligată.
(3) Cel indreptăţit să dispună poate pretinde, in decursul a 30 de zile
de la primirea notificării prevăzute la alin. (2), ca incărcătura să-i fie
livrată contra satisfacerii pretenţiilor care decurg din scrisoarea de trăsură
şi restituirii despăgubirii primite, reţinindu-se, după caz, cheltuirlile de
recuperare a prejudiciului. Pretenţiile sale la despăgubire pentru incălcarea
termenului de livrare conform art. 1003 şi, art. 1016 rămin neatinse.
(4) Dacă nu s-a formulat cererea prevăzută la alin. (2) sau nu s-a dat
nici o indicaţie in termenul menţionat la alin. (3), sau dacă incărcătura a
fost găsită după trecerea a mai mult de u n an de la plata despăgubirii,
cărăuşul poate dispune de incărcătură conform legilor locului unde se află
ea.

1. Dispariţia mărfii in timpul transportării, mai ales prin deteriorare totală,

distrugere (accident, incendiu) nu ridică in plan probator, de regulă, nici o problemă.
Există, insă, situaţii de incertitudine, cind pierderea mărfii doar se presupune,
este nesigură, rezultată numai din faptul că ea nu a ajuns la punctul de destinaţie. In
acest caz, legiuitorul, pentru a evita aceste stări de incertitudine, a instituit unele
prezumţii.
Astfel, persoana indreptăţită să dispună poate considera marfa pierdută, fără a
prezenta alte dovezi, cind aceasta nu a fost eliberată in termen de 30 zile de la
expirarea termenului convenit. Dacă in scrisoarea de trăsură nu s-a stabilit data la
care urmează să fie executată prestaţia, atunci incărcătura se consideră pierdută la
expirarea unui termen de 60 zile de la primirea ei de către cărăuş in vederea
executării deplasării. Ţinem să menţionăm că aceste termene sunt aplicabile doar in
transportul interurban. Codul transporturilor auto (art.42 alin.3), precum şi
Regulamentul transporturilor auto de mărfuri (pct.111) prevăd un termen mai
restrins – de 10 zile din ziua primirii mărfurilor la transport, pentru pierderea
incărcăturii in traficul urban şi suburban.
Deasemenea este instituit termenul de 10 zile după incheierea termenului de
transportare a bagajului in transportul auto de călători şi bagaje (RTACB).
2. Dacă cărăuşul in baza art.art. 1003 alin. 2, 1005 alin.3, a dispus de
incărcătură, ea nu se consideră pierdută, cu toate că marfa nu poate fi pusă la
dispoziţia persoanei indreptăţite să dispună. Preţul obţinut va fi pus la dispoziţia celui
indreptăţit să dispună după scăderea costurilor care au grevat incărcătura. Luind in
consideraţie că obligaţiile de transportare a cărăuşului incetează in baza legii,
precum şi din motive neimputabile lui, şi posibilele daune rezultate din diferenţa de
valoare reală a mărfii şi preţul obţinut din realizarea ei, sunt suportate de către
persoana indreptăţită.
3. Cărăuşul care a pierdut incărcătura este obligat, după expirarea termenelor
prezumate, să efectueze o despăgubire către persoana indreptăţită să dispună.
Beneficiarul despăgubirii la rindul său, are opţiunea de a alege este el sau nu
cointeresat să intre in posesia mărfii considerate ca dispărute, după eventuala ei
descoperire. Dacă vrea să obţină eleiberarea incărcăturii trebuie să depună o cerere
scrisă, să fie imediat informat, in cazul in care marfa ar fi găsită in cursul anului care
urmează plăţii despăgubirii.
Datorită acestei particularităţi (opţiunea persoanei indreptăţite să dispună)
reglementările in cadrul transportului auto se deosebesc de celelalte tipuri de
transport. Bunăoară, in cadrul transportului de incărcătură pe cale ferată (art.154
Statutul Căilor Ferate) beneficiarul nu dispune de această opţiune. In caz de
evantuală regăsire a mărfurilor el este obligat să le recepţioneze şi să restituie
despăgubirile efectuate de cărăuş.
4. Odată ce marfa a fost regăsită transportatorul notifică acest fapt, de urgenţă,
persoanei indreptăţite să dispună. In vederea urgentării transmiterii incărcăturii către
destinatar, pentru evitarea pagubelor şi deteriorărilor, legiuitorul impune un termen
de 30 zile de acceptare a notificării. Despăgubirile efectuate de către cărăuş pentru
pierderea incărcăturii se vor restitui.
Destinatarul va recepţiona marfa, conform condiţiilor generale, verificind
cantitatea şi calitatea mărfii. Dacă se va constatat deteriorarea, pierderea sau
distrugerea mărfii, destinatarul va putea pretinde despăgubiri conform prevederilor
art.art.1007 şi 1014. Luind in consideraţie că marfa a sosit la destinaţie cu o
intirziere mare, destinatarului i se păstrează dreptul să inainteze pretenţii la
despăgubire pentru incălcarea termenului de livrare conform art. 1007 şi, eventual,
dacă s-a consemnat in scrisoarea de trăsură interesul special, (art. 1016).
5. Situaţia in care persoana indreptăţită să dispună nu-şi manifestă interesul
faţă de marfa pierdută se poate exterioriza in două moduri:
- in primul rind prin lipsa cererii de eliberare a incărcăturii pierdute, in
eventualitatea descoperirii ei ulterioare;
- in al doilea rind, prin lipsa de răspuns la inştiinţarea despre regăsirea mărfii,
făcută de către transportator persoanei indreptăţite să dispună de marfă. Aceste
două situaţii se asimilează cu cazul in care marfa pierdută este regăsită după
expirarea unui an de la plata despăgubirilor de către cărăuş. Asimilarea dată se
motivează prin faptul că cererea de restituire a mărfii pierdute produce efecte numai
dacă incărcătura este găsită pină la un an de la data plăţii despăgubirilor.
Aşa cum, bunul este, practic, abandonat, transportătorul poate dispune de bun
după bunul său plac, ţinind cont de legile locului unde el se află.

Articolul 1012. Livrarea incărcăturii fără preluarea rambursului

Dacă incărcătura este livrată destinatarului fără preluarea rambursului

pe care, conform contractului, cărăuşul trebuia să-l preia, acesta,
păstrindu-şi dreptul de regres impotriva destinatarului, este obligat să-l
despăgubească pe client pină la valoarea rambursului.

Una dintre obligaţiile cărăuşului este şi incasarea la punctul de destinaţie a

costului transportului (taxele restante, precum şi orice alte cheltuieli ivite pe parcurs-
inclusiv cele legate de inctrucţiunile suplimentare date de către expeditor pentru
inlăturarea unor obstacole la transportare).
Dacă, conform contractului , destinatarul este ţinut la plata cheltuielilor de
transport, cărăuşul prevalindu-se de dispoziţiile art. 1006 are dreptul de retenţie
asupra incărcăturii pină cind nu-i vor fi rambursate toate cheltuielile aferente
transportului.
Prezentul articol impune o “sancţiune” pentru neglijenţa cărăuşului de a incasa
de la destinatar plata sumelor datorate.
In caz că, ignorind prevederile din scrisoarea de trăsură, cărăuşul va elibera
marfa către destinatar fără incasarea sumei ramburs, el va fi obligat să-l
despăgubească pe expeditor personal pină la limita sumei rambursabile.
Totuşi cărăuşul, după efectuarea plăţilor către expeditor, are posibilitatea de a
inainta o acţiune de regres către destinatar pentru recuperarea prejudiciului său,
produs prin această plată.

Articolul 1013. Regulile de expediere a incărcăturilor periculoase

(1) Clientul trebuie să-l informeze pe cărăuş, dacă ăi remite

incărcături periculoase, despre natura exactă a pericolului şi să-i indice
măsurile de siguranţă necesare. Dacă toate acestea nu sint consemnate in
scrisoarea de trăsură, clientul sau destinatarul trebuie să dovedească in alt
mod că transportatorul cunoştea natura exactă a pericolelor legate de
transportul incărcăturii.
(2) In cazul in care cărăuşul nu cunoştea pericolul in condiţiile alin. (1),
incărcăturile periculoase pot fi descărcate, distruse ori făcute inofensive
de către cărpuş oricind şi fără obligaţia despăgubirii. Clientul răspunde, in
plus pentru prejudiciul, inclusiv cheltuielile, cauzat de predarea,
transportul, descărcarea şi distrugerea unor astfel de incărcături.
In sensul pct.8 al Regulamentului transporturilor de mărfuri
periculoase şi prezentului articol se consideră mărfuri periculoase
substanţe, materiale, articole şi deşeuri ale căror proprietăţi fizice, chimice
şi biologice pot dăuna mediului inconjurător, sănătăţii şi securităţii
populaţiei, clădirilor etc.

1.Ţinind cont de caracterul periculos al mărfurilor transportate se impune cu

certitudine aplicarea unor condiţii suplimentare, norme tehnice de protecţie atit a
cărăuşului cit şi a mediului inconjurător şi altor persoane.
Clientul este obligat să declare toate calităţile mărfii, natura exactă a
pericolului şi să indice toate măsurile neceare de siguranţă. Aceste momente
expeditorul este obligat să le includă in scrisoarea de trăsură.
Nu oricare cărăuş poate efectua transportarea mărfurilor periculoase. Sunt
necesare mijloace de transport utilate adecvat precum şi şoferi instruiţi suplimentar.
Legislaţia mai stabileşte, din cauza pericolului potenţial sporit, la transportarea unor
categorii de mărfuri, coordonarea obligatorie a traseului de transport cu organele
competente.
Sarcina probei, faptul că transportatorul cunoştea natura periculoasă a mărfii ii
revine clientului, dacă acest fapt nu este consemnat in scrisoarea de trăsură.
2. Sancţiunea nedeclarării caracterului periculos al mărfii de către client este
posibilitatea acordată cărăuşului de a descărca sau distruge incărcătura. Pentru
aceste fapte el nu va fi obligat să recupereze prejudiciul astfel cauzat clientului.

Clientul va fi obligat să achite, in baza art. 45 Codului transporturilor auto, o

amendă in mărimea stabilită de lege.
Amenda se va incasa doar pentru faptul comiterii abaterii nominalizate, dar cu
condiţia că incărcătura să fi fost primită spre transportare. Dacă a fost stipulată
natura mărfii sau s-a refuzat transportul, amenda nu se incasează.
Mărimea amenzii in legislaţia cu privire la transportul auto de mărfuri nu este
stabilită. Legislaţia anterioară cu privire la transportul auto, precum şi statutul căilor
ferate al URSS (in vigoare) prevedeau o amendă in mărime de 500% din taxa de
transport.
Independent de achitarea amenzii, clientul este obligat să restituie cărăuşului
toate prejudiciile cauzate in acest fel, – in speţă deteriorarea materialului rulant, ce
necesită curăţare, reparaţii suplimentare; cheltuieli de incărcare, descărcare,
depozitare, eventual distrugerea incărcăturii.
In unele cazuri este posibilă răspunderea clientului faţă de terţi. Astfel, dacă s-a
aprins incărcătura de substanţe uşor inflamabile, transmisă spre transportare fără
indicarea naturii mărfii şi ca rezultat a fost deteriorată incărcătura altui expeditor, va
răspunde nu cărăuşul (lipsa vinovăţiei acestuia), ci clientul care a transmis marfa
periculoasă spre transportare fără indicarea acestui fapt. Răspunderea este
antrenată in baza generală conform răspunderii civile delictuale. Practica judiciară a
deviat puţin de la această cale: va răspunde in aceste cazuri cărăuşul, care,
compensind prejudiciul terţelor persoane, are acţiune de regres faţă de clientul
vinovat.

Articolul 1014. Determinarea valorii incărcăturii la pierderea ei şi plata

Despăgubirilor

(1) Dacă, in baza dispoziţiilor din prezenta secţiune, transportatorul

trebuie să plătească despăgubiri pentru pierderea totală ori parţială a
incărcăturii, despăgubirea se va calcula in funcţie de valoarea incărcăturii
la locul şi din momentul preluării.
(2) Valoarea incărcăturii se determină in baza preţului de bursă, iar in
lipsa unui asemenea preţ, in baza preţului de piaţă, iar in lipsa unor
asemenea preţuri, la preţul obişnuit al bunurilor cu aceleaşi caracteristici.
 (3) In afară de plata despăgubirilor prevăzute la alin. (1), urmează a fi
restituite taxele de transport, taxele vamale şi alte cheltuieli de transport,
şi anume, in cazul pierderii totale a incărcăturii – integral, iar in cazul
pierderii parţiale – parţial.
(4) Dacă incărcătura a fost livrată cu intirziere, iar cel indreptăţit să
dispună dovedeşte că prin aceasta a suferit un prejudiciu, cărăuşul va plăti
o despăgubire, insă numai pină la valoarea transportului.
(5) Despăgubiri in volum mai mare decit cel stabilit la alin. (4) pot fi
pretinse doar atunci cind valoarea incărcăturii sau un interes special in
privinţa livrării este consemnat conform art.1016.

1. După cum s-a menţionat in cadrul raporturilor juridice de transport, pentru

pierderea totală sau parţială a mărfii, se aplică principiul răspunderii limitate a
cărăuşului.
Transportatorul va răspunde doar in limitele valorii (costului) incărcăturii.
Beneficiul ratat nu poate fi incasat. Nu se incasează nici prejudiciul indirect, cauzat
persoanei indreptăţite să dispună, prin pierdere totală sau parţială a mărfii dacă el nu
este inclus in costul mărfii (de ex: cheltuieli pentru construcţia unui depozit,
staţionarea intreprinderii fără materie primă). Poate fi incasată suplimentar taxa de
transport, pentru marfa pierdută total sau parţial, dacă ea nu a fost inclusă in costul
mărfii.
2. Despăgubirea pentru pierderea totală sau parţială a mărfii se calculează in
funcţie de valoarea incărcăturii la locul şi din momentul preluării. Acest criteriu il
favorizează pe cărăuş, deoarece preţul mărfii, de obicei este cu mult mai mare la
punctul de destinaţie decit la punctul de expediere, ca efect al plusului de utilitate
astfel realizat.
Determinarea valorii mărfii pierdute se face in dependenţă de caracteristicele
ei.
Astfel, la transportarea bunurilor omogene, prejudiciul se calculează luind in
consideraţie costul mărfii pierdute raportată la intreaga incărcătură. La
transportarea bunurilor neomogene sunt posibile 2 soluţii: a) dacă in documentele de
insoţire sunt indicate costurile fiecărei categorii de mărfuri sau a părţilor sale
componente, atunci intinderea prejudiciului se calculează in dependenţă de partea
lipsă a bunurilor pierdute (de ex.: la transportarea unui set de mobilă a fost pierdut
un fotoliu, preţul căruia este indicat in actele de insoţire a mărfii); b) a diua soluţie
este analogică calculării prejudiciului prin pierdere a bunurilor omogene – raportarea
valorii mărfii pierdute la valoarea intregii incărcături.
O importanţă deosebită prezintă transportarea incărcăturii ca un tot unitar, un
set individual.
Dacă ulterior este posibilă reutilarea, completarea cu piese de rezervă şi
aducerea mărfii la starea incipientă, aceasta trebuie de interpretat ca o pierdere
parţială. Altfel, pierderea, chiar şi parţială, urmează a fi privită ca o deteriorare a
incărăturii.
Pentru evaluarea costului categoriei de marfă transportată se ia in consideraţie
cursul bursei sau preţul curent al pieţei. In lipsa acestora se ţine seama de valoarea
uzuală a mărfurilor de acelaşi fel şi de aceeaşi calitate.
3. Contractul de transport auto de mărfuri este unul cu titlu oneros – pentru
serviciile cărăuşului, beneficiarul transportului achită o taxă de transport (vezi art.
985).
In caz de pierdere totală sau parţială a incărcăturii contractul de transport
rămine neexecutat, şi respectiv, taxele de transport sunt primite de către cărăuş fără
nici un temei, deoarece serviciul pretins nu s-a prestat.
Raporturile juridice dintre expeditor şi destinatar (contractul de vinzare-
cumpărare) pot prevedea includerea taxei de transport in costul incărcăturii.
Dacă taxa de transport este inclusă in costul incărcăturii, atunci restituirea
prejudiciului pentru pierderea totală sau parţială a mărfii, presupune şi restituirea
taxei de transport.
Dacă taxa de transport nu este inclusă in costul incăcăturii, atunci cărăuşul pe
lingă prejudiciul pentru pierderea totală sau parţială a mărfii va restitui proporţional
incărcăturii pierdute şi taxa de transport.
Pe lingă restituirea taxei de transport (in caz de pierdere totală a incărcăturii –
intergal, in caz de pierdere parţială – proporţional), cărăuşul va mai restitui taxele
vamale, cheltuielile necesitate de conservarea mărfii, primele de asigurare, cheltuieli
suportate in urma unei noi stivuiri a mărfii in camion, cheltuieli de expertizare şi
evaluare a intinderii prejudiciului ş.a.
4. Transportatorul va fi obligat de a plăti despăgubiri in situaţia depăşirii duratei
convenite pentru deplasare numai in cazul dacă din această intirziere a rezultat un
prejudiiu. Sarcina probei existenţei prejudiiului şi intinderea acestuia ii revine
persoanei indreptăţite să dispună.
Conform principiului general, de care este guvernat intreg contrcatul de
transport – răspunderii limitate a cărăuşului, transportatorul va fi ţinut la recuperarea
daunei cauzate astfel, dar numai pină la incidenţa cu valoarea transportului.
Dacă transportarea in termen a incărcăturii are o importanţă majoră pentru
persoana indreptăţită să dispună, ea işi poate consemna in scrisoare de trăsură
interesul său special in privinţa livrării. In acest caz, conform art.1016, cărăuşul va fi
obligat la despăgubiri mai mari decit cele prevăzute la alin. (4) din prezentul articol.

Articolul 1015. Răspunderea pentru deteriorarea incărcăturii

(1) La deteriorarea incărcăturii, căruşul poartă răspundere egală cu

diminuarea valorii incărcăturii. Intinderea despăgubirii se determină
conform art.1014 alin. (1), (2) şi (4).
(2) In cazul in care intreaga incărcătură este depreciată in urma
deteriorării, despăgubirea calculată conform alin.(1) nu poate depăşi suma
care ar fi trebuit plătită in situaţia pierderii totale.

1. Reglementările pentru deteriorarea incărcăturii sunt in cea mai mare parte

similare celor aplicabile pierderii incărcăturii. Extinderea este expres prevăzută de
prezentul articol prin trimiterea pe care o face la modul de calcul al despăgubirilor
datorate de transportator in cazul lipsei totale sau parţiale de marfă, precum şi la
cheltuielile adiţionale ce cad de asemenea in sarcina sa. Deci, in cazul
deteriorării incărcăturii, cărăuşul va purta răspundere egală cu diminuarea valorii
incărcăturii.
Prezentul articol prin deteriorare subinţelege atit deteriorări mecanice, produse
in procesul de transportare, cit şi alterarea mărfurilor perisabile. Dar urmările
deteriorării şi alterării mărfurilor pot fi evaluate şi de sinestătător, deaceea
modalitatea de stabilire a prejudiciului in unele cazuri de deteriorare şi alterare sunt
diferite.
Alterarea mărfurilor perisabile in toate cazurile duce la schimbarea indicilor
calitătivi, in dependenţă de care se va stabili intinderea prejudiciului cauzat. Marfa
poate fi alterată total sau parţial. Dacă este posibilă evaluarea numai părţii alterate,
prejudiciul se va recupera luind in consideraţie diminuarea valorii acestei părţi. Dacă
nu este posibilă o astfel de delimitare, atunci prejudiciul se va calcula luind in
consideraţie diminuarea valorii intregii incărcături.
La deteriorarea incărcăturii, uneori este posibilă repaţia bunului, redindu-i
forma, complectaţia şi utilitatea iniţială. In aceste cazuri prejudiciul se va restitui in
mărimea reparaţiei bunului şi plus pieselor componente, cheltuielile de transportare
(tur-retur) spre locul de reparaţie. Dacă reparaţia este imposibilă, prejudiciul se va
incasa proporţional diminuării valorii incărcăturii.
 Prejudiciul poate fi reparat numai in formă bănească. Persoana indreptăţită să
dispună nu poate cere cărăuşului compensarea prejudiciului in natură. In speţă, nu
pot fi puse in sarcina cărăuşului lucrările de reparaţie a bunului deteriorat sau
obligaţia de a găsi o intreprindere (agent economic) care ar executa aceste lucrări.
2. Alterarea şi deteriorarea incărcăturii limitează posibilitatea folosirii sale
efective şi ca rezultat duce la diminuarea valorii sale. Dar alterarea şi deteriorarea
mărfii poate duce, in unele cazuri nu numai la limitarea folosirii bunului după
destinaţie, ci, in genere, la imposibilitatea utilizării sale (distrugere totală, alterare
avansată). Luind in vedere impactul economic pe care il are acest fapt pentru
destinatar, legiuitorul a echivalat deprecierea intregii incărcături in urma deteriorării
cu pierderea ei totală. Aceasta, deoarece, persoana indreptăţită să dispună, practic,
este “deposedată” de incărcătură şi de facto, este pentru el pierdută. Din aceste
considerente, deprecierea integrală a incărcăturii in urma deteriorării produce
aceleaşi efecte juridice ca şi pierderea totală.
La o astfel de deteriorare, destinatarul este in drept să refuze preluarea mărfii
la punctul de destinaţie şi să solicite despăgubiri pentru pierderea totală a
incărcăturii.
Sarcina probei imposibilităţii folosirii după destinaţie (sau deprecierii integrale)
revine persoanei indreptăţite să dispună.

Articolul 1016. Interesul special al clientului

(1) In schimbul unui supliment la taxa de trancport, clientul poate

stabili, prin consemnare in scrisoarea de trăsură, suma care reprezintă
pentru el interesul ca incărcătura să nu fie distrusă, pierdută, deteriorată
ori livrată cu intirziere.
(2) Dacă s-a comunicat interesul special in privinţa livrării, se poate
pretinde, independent de despăgubirea prevăzută la art.1014 şi 1015,
repararea pagubei pină la mărimea sumei menţionate ca reprezentind
special in privinţa livrării.

1. Prezentul articol instituie citeva excepţii de la regula răspunderii limitate a

cărăuşului. Excepţiile date sunt de o strictă interpretare. Legiuitorul oferă persoanei
indreptăţite să dispună posibilitatea să beneficieze de despăgubiri mai mari decit
prejudiciul real cauzat in caz că a fost declarată valoarea mărfii sau s-a declarat un
interes special la livrare.
Astfel, in caz de pierdere, deteriorare, distrugere sau livrare cu intirziere a
mărfii cu valoarea declarată, cărăuşul va fi ţinut să despăgubească persoana
indreptăţită să dispună pină la limita valorii declarate a mărfii, dacă nu se va dovedi
că valoarea declarată nu corespunde costului real al morfurilor (art.111
Regulamentul transporturilor auto de mărfuri). Sarcina probei aparţine cărăuşului.
Expeditorul nu poate invoca (proba) faptul că valoarea reală a incărcăturii este mai
mare decit valoarea declarată şi să solicite recuperarea prejudiciului conform valorii
reale. Aceasta deoarece, diminuind valoarea mărfii expeditorul induce in eroare
cărăuşul, şi respectiv in caz de producere a daunei expeditorul va suportă riscul
diferenţei intre valoarea reală şi cea declarată.
Reieşind din prevederile art. 111 Regulamentul transporturilor auto de mărfuri,
prejudiciul in mărimea valorii declarate va fi restituit doar in cazul pierderii totale a
incărcăturii. In caz de pierdere parţială, deteriorare, distrugere, cărăuşul va avea
posibilitatea de a stabili valoarea reală a incărcăturii, recuperind persoanei
indreptăţite să dispună doar partea lipsă, sau diferenţa de valoare cu care s-a
diminuat incărcătura.
Pentru a putea beneficia de despăgubiri pină la limita valorii declarate a mărfii
expeditorul va fi ţinut să indeplinească cumulativ 2 condiţii. In primul rind, să declare
valoarea pe care o atribuie mărfii, inscriind suma respectivă in cuprinsul scrisorii de
trăsură. In al doilea rind, va fi obligat să plătească un supliment de preţ, convenit cu
transportatorul , ca echivalent al unor eventuale despăgubiri majorate.
2. Spre deosebire de declararea valorii mărfii, care este ţinută să asigure
majorarea despăgubirii pentru daune materiale cauzate prin pierdere, declararea de
interes special la livrare are un obiect mai larg, urmărind depăşirea limitei maxime a
despăgubirii in cazul pierderii, distrugerii, deteriorării sau livrării cu intirziere a
incărcăturii.
Юinind cont de importanюa deosebitг a incгrcгturii pentru persoana
indreptгюitг sг dispunг, acesta iєi asigurг interesul sгu special. Am putea spune cг
interesul special acoperг “dauna moralг” a distinatarului in caz de neexecutare a
obligaюiilor contractuale. Pentru a-şi asigura interesul special, la fel ca şi in cazul
mărfii cu valoare declarată, clientul trebuie să achite un supliment de taxă şi să-şi
consemneze interesul in scrisoarea de trăsură.
Independent de faptul achitării despăgubirilor pentru intirziere, pierdere,
deteriorare sau distrugere, efectuate conform normelor generale (art.art. 1014,
1015) care prevăd răspunderea limitată, cărăuşul va despăgubi persoana indreptăţită
să dispună pină la limita interesului special declarat.

Articolul 1017. Dreptul la dobinzi al celui indreptăţit să dispună

Cel indreptăţit să dispună poate pretinde pentru despăgubirea

datorată
dobinzii in mărimea stabilită de art.619. Dobinzile incep să curgă din
momentul reclamaţiei faţă de cărăuş sau, dacă nu a fost formulată o
asemenea reclamaţie, din momentul chemării sale in judecată.

1. Pentru prejudiciul suferit persoana indreptăţită să dispună de marfă poate

pretinde dobinzi.
Intinderea dobinzilor datorate sunt dependente de rata de refinanţare a Bincii
Naţionale a Moldovei. La această rată se adaugă 5% din creanţa pe care o deţine
clientul.
Părţile in contractul de transport pot prevedea dobinzi diferite de cele
prevăzute in prezentul articol. Legea admite reclacularea dobinzilor datorate (in
sensul micşorării) dacă cărăuşul va demonstra că clientului i s-a produs un prejudiciu
mai redus.
Dobinzile anuale pot fi pretinse:
- din ziua reclamaţiei adresate in scris transportatorului;
- din ziua introducerii acţiunii in justiţie (dacă nu a existat o reclamaţie
prealabilă).

Articolul 1018. Dreptul cărăuşului in cazul unor pretenţii

Extracontractuale

(1) Dacă distrugerile, pierderile, deteriorările sau intirzierile apărute la

un transport care intră sub incidenţa dispoziţiilor prezentei secţiuni duc, in
conformitate cu dreptul aplicabil, la formularea unor pretenţii
extracontractuale, cărăuşul poate să se opună acestora prin invocarea
dispoziţiilor prezentei secţiuni care exclud răspunderea sa ori care
precizează sau limitează intinderea despăgubirilor datorate.
(2) dacă sint formulate pretenţii extracontractuale pentru distrugere,
pierdere, deteriorare sau intirziere impotriva unui prepus, acesta va putea
invoca, de asemenea, dispoziţiile prezentului capitol in măsura in care
exclud răspunderea sa ori precizează sau limitează intinderea
despăgubirilor datorate.
1. In complexitatea sa, transportul de mărfuri, pe lingă deplasarea in spaţiu a
incărcăturii, mai implică o multitudine de operaţiuni conexe acestui proces.
De aceea, in cazul distrugerii, pierderii, deteriorării sau intirzierii la livrare a
incărcăturii se antrenează răspunderea transportatorului atit pe plan contractual cit
şi pe plan delictual. Transportatorul va purta răspundere atit pentru fapta proprie cit
şi pentru faptele prepuşilor săi.
Dat fiind faptul interconexiunii dintre deplasarea mărfii in spaţiu şi operaţiunile
aferente ei, legislatorul, in prezentul articol, a ţinut să acorde acelaşi regim juridic
răspunderii cărăuşului pentru prejudicii rezultate din contractul de transport propriu-
zis, cit şi din raporturile extracontractuale.
Dacă impotriva cărăuşului au fost formulate unele pretenţii extracontractuale
pentru pierderea, deteriorarea sau intirzierea la livrare a incărcăturii el va fi in drept
să invoce prevederile articolelor 1008, 1014, 1015, care limitează sau exclud
răspunderea sa.
2. In calitate de parte la contractul de transport, cărăuşul işi asumă, in primul
rind, o răspundere personală pentru neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a obligaţiunilor contractuale. Totodată el va răspunde şi de
acţiunile şi omisiunile prepuşilor să şi ale oricăror alte persoane la serviciile cărora
recurge pentru executarea transportului, dacă aceşti prepuşi sau aceste persoane
acţionează in exeriţiu funcţiilor lor.
Legiuitorul, in alineatul 2 al articolului dat, prevede că prepusul, in caz de
formulare a unor pretenţii extracontractuale, pentru cauzarea prejudiciului se va
putea prevala de drepturile oferite cărăuşului privind limitarea sau excluderea
răspunderii sale.
Trebue de adăugat că de aceste prevederi se va putea prevala şi un terţ care
nu are calitatea de prepus al cărăuşului (de ex.cărăuşul angajează un terţ pentru
efectuarea operaţiunilor de incărcare-descărcare, stivuire). Obligaţia de bază, impusă
de lege, in acest sens, este ca atit prepusul cit şi terţul să acţioneze in exercitarea
funcţiilor sale.

Articolul 1019. Interzicerea exonerării cărăuşului de răspundere

Cărăuşul nu poate invoca dispoziţiile din prezenta secţiune care

exclud sau limitează răspunderea sa ori care răstoarnă sarcina probei dacă
prejudiciul a fost cauzat cu intenţie sau din culpă gravă.

In vederea evitării abuzurilor din partea cărăuşilor, legea instituie unele

agravante asupra regimului răspunderii limitate a cărăuşului.
In caz de intenţie(dol) sau culpă gravă transportatorul nu va beneficia de
prevederile ce-l exonerează, limitează in răspunderea sa sau răstoarnă sarcina
probei.
Dolul (intenţia) presupune săvirşirea unei fapte de către transportator cu
intenţie, prevăzind rezultatele posibile, fie că le-a urmărit sau nu.
Culpa (in ambele sale manifestări – neglijenţă şi imprudenţă) poate atrage
uneori un nivel de gravitate foarte mare care poate atinge nivelul dolului (intenţiei).
Pe lingă răspunderea cărăuşului, aceeaşi agravantă intervine şi dacă faptele
intenţionate sau din culpă gravă sunt ale prepuşilor transportatorului sau ale
oricărei alte persoane la serviciile cărora el recurge pentru executarea deplasării,
dacă aceşti prepuşi lucrează in exerciţiu funcţiunilor. In acest caz, nici prepuşii, nici
celelalte persoane nu au dreptul de a se prevala de prevederile care exclud sau
limitează răspunderea lor sau care răstoarnă sarcina probei.
Determinarea “culpei grave” este de competenţa instanţei de judecată. Printre
astfel de cazuri putem considera: - pierdarea documentelor vamale de către cărăuş; -
neglijenţa şoferului la traversarea unui pod, ce a condus la deteriorarea mărfii ş.a.

Articolul 1020. Prezentarea reclamaţiilor

(1) In cazul nerespectării obligaţiilor contractuale, părţile sint obligate

să inainteze in prealabil o reclamaţie.
(2) Dacă destinatarul preia incărcătura fără a verifica, impreună cu
cărăuşul, starea acesteia şi fără a formula faţă de cărăuş obiectul cu
indicarea distrugerilor, pierderilor sau deteriorărilor, se va prezuma, pină la
proba contrară, că destinatarul a priomit incărcătura in starea descrisă in
scrisoarea de trăsură. Obiecţiile urmează a fi făcute, dacă este vorba de
pierderi sau deteriorări ce pot fi observate la o examinare exterioară , cel
tirziu la recepţionarea incărcăturii.
(3) Dacă destinatarul şi cărăuşul au verificat impreună starea
incărcăturii, dovadă contrară rezultatului acestei verificări se admite doar
in cazul unor pierderi sau deteriorări ce nu pot fi recunoscute la examinarea
exterioară şi in cazul formulării de către destinatar a unor obiecţii scrise
faţă de cărăuş in decursul a 7 zile, neluind in considerare duminicile şi
sărbătorile legale.
(4) Dacă rezervele nu privesc pierderi sau deteriorări care pot fi
recunoscute la o examinare exterioară , obiecţiile urmează a fi făcute in
scris, in decursul a 7 zile, neluind in considerare duminicile şi sărbătorile
legale, după recepţionare.
(5) Pentru incălcarea termenului de livrare se pot cere despăgubiri
doar dacă, in termen de 21 de zile din momentul in care incărcătura a fost
pusă la dispoziţia destinatarului, este inaintată o obiecţie scrisă către
cărăuş.
(6) La calculul termenelor stabilite in prezentul articol nu se ia in
considerare ziua recepţionării sau ziua in care incărcătura a fost pusă la
dispoziţia destinatarului.
(7) Cărăuşul şi destinatarul sint obligaţi să-şi acorde toate inlesnirile
corespunzătoare pentru constatările şi verificările necesare.

1.Prezentul articol instituie regula generală de soluţionare a litigiilor pe cale

extrajudiciară, intre cărăuş şi persoana indreptăţită să dispună. Pină la
intentarea acţiunilor referitor la transporturile auto este obligatorie inaintarea
pretenţiei faţă de participanţii la transpotr (art. 49 Codul transporturilor auto, art.
116 Regulamentul transporturilor auto de mărfuri). Pretenţia constituie o
cale extrajudiciară efectivă de soluţionare amiabilă a litigiilor provenite din
neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor rezultate din
contractul de transport.
Reclamaţia poate avea ca obiect o cerere de despăgubiri izvorite nu numai din
raporturi contractuale cu transportatorul, ci şi din fapte delictuale, ce-i sunt
imputabile.
Calea extrajudiciară de soluţionare a litigiilor in cadrul raporturilor de transport
diferă esenţial de regimul soluţionării prealabile a diferentelor intre persoanele
juridice.
In cadrul raporturilor contractuale de transport (atit la transportul de mărfuri, cit
şi cel de pasageri şi bagaje), pentru valorificarea creanţelor sale atit persoana
juridică cit şi persoana fizică este obligată să inainteze o pretenţie cărăuşului.
Deasemenea, diferenţa esenţială constă in faptul că termenul de prescripţie a
dreptului la acţiune, in litigiile izvorite din transport, incepe să curgă doar după
expirarea termenului de inaintare a pretenţiei sau după respingerea ei. Deci,
momentul apariţiei dreptului la acţiune cu momentul apariţiei dreptului la inaintarea
pretenţiei nu sunt identice.
Omiterea termenului de inaintare a pretenţiei conduce la puerderea dreptului
la acţiune. Instanţa de judecată nu poate repune părţile in termenul de inaintare a
pretenţiei.
Dacă este depusă o acţiune in judecată fără a se formula, in prealabil, o
pretenţie instanţa va refuza primirea cererii, iar dacă cererea a fost primită, ea va fi
scoasă de pe rol.
Pretenţia se va depune in scris. La ea vor fi anexate toate documentele
justificative, probele ce confirmă pierderea, deteriorarea incărcăturii, intirzierea la
livrare sau alte incălcări ale prevederilor contractuale (act de formă generală, act
comercial). In caz de pierdere sau deteriorare a mărfii de vor depune probe ce
confirmă valoarea ei.
Dreptul de a inainta pretenţii şi acţiuni in instanţă o are numai persoana
indreptăţită să dispună. Cesiunea către alte persoane fizice şi juridice a dreptului de
inaintare a pretenţiilor şi de intentare a acţiunilor nu se admite, cu excepţia cazurilor
cind expeditorul de mărfuri cedează acest drept destinatarului mărfurilor sau
destinatarul mărfurilor expeditorului, sau persoana indreptăţită să dispună
(expeditor sau destinatar) organizaţiei ierarhic superioare sau organizaţiei de
transport şi expediţie (art.50 Codul transporturilor auto, art.117 Regulamentul
transporturilor auto de mărfuri din 09.12.1999).
Din lipsă de prevederi exprese in Codul civil, precum şi in actele normative ce
reglementează acest tip de transport, referitor la locul de inaintare a pretenţiilor şi
acţiunilor se vor aplica dispoziţiile generale ale Codului de procedură civilă (art.38).
Această omisiune, limitează posibilităţile persoanei indreptăţite să dispună
doar la sediul cărăuşului.
Soluţia dată este injustă in cazul transportului auto de pasageri şi bagaje.
Făcind analogie cu transportul feroviar, aerian, maritim de pasageri şi bagaje (art.170
Statutul căilor ferate, 383 Codul navigaţiei maritime comerciale) considerăm
aplicabile aceste prevesdri şi in cazul transportului auto – pasagerul poate inainta
pretenţii şi acţiuni atit la punctul de pornire cit şi la cel de destinaţie.
2. Alineatele 2-5 ale prezentului articol stabilesc termenele şi modalităţile de
inaintare ale reclamaţiilor către cărăuş in dependenţă de faptul dacă deteriorările
pot fi depistate la o examinare exterioară sau nu, precum şi in cazul intirzierii la
livrare.
Legiuitorul instituie o prezumţie conform căreia marfa se va considera livrată
fără deteriorări sau lipsă dacă desinatarul la recepţionare nu va verifica starea
mărfii şi nu-şi va consemna rezervele in scrisoarea de trăsură. Sarcina probei
contrarii revine persoanei indreptăţite să dispună.
Pentru viciile evidente (deteriorări şi pierderi ce pot fi observate la o examinare
exterioară) obiecţiile urmează a fi făcute la data recepţionării. Dacă nu s-au
consemnat aceste rezerve asupra viciilor evidente a incărcăturii,- ulterior, ele nu vor
putea fi invocate.
Independent de faptul dacă s-au depistat sau nu vicii evidente la recepţionarea
mărfii, legiuitorul acordă posibilitatea persoanei indreptăţite, să formuleze, faţă de
cărăuş, pretenţii pentru viciiloe ascunse (deteriorări ce nu puteau fi observate la o
examinare exterioară). Termenul de inaintare a pretenţiei pentru viciile ascunse ale
incărcăturii este stabilit la 7 zile.
Destinatarul (expeditorul) va beneficia de despăgubiri pentru prejudicii cauzate
de livrarea cu intirziere a incărcăturii, doar in cazul in care va inainta o obiecţie scrisă
cărăuşului timp de 21 de zile din mometul cind i-a fost pusă la dispoziţie
incărcătura.
La calculul termenului de 7 zile pentru inaintarea pretenţiei asupra viciilor
ascunse ale bunului nu se includ duminicile precum şi zilele de sărbătoare.
 La inaintarea pretenţiei pentru depăşirea termenului de livrare, zilele de
duminică şi sărbătorile nu se exclud. Toare termenele de inaintare ale pretenţiilor
către cărăuş incep să curgă din ziua imediat următoare zilei in care marfa s-a
recepţionat sau a fost pusă la dispoziţia destinatarului.
După cum s-a menţionat, repunerea in termenul de inaintare a pretenţiei,
indiferent de motivele omiterii (obiective, subiective), este inadmisibilă.
3. In comparaţie cu legislaţia anterioară, precum şi reglementările altor tipuri
de transport, normele in vigoare nu stabilesc un termen de examinare şi soluţionare
a reclamaţiilor inaintate.
In situaţia creată reclamantul singur va indica termenul de examinare a
reclamaţiei de către cărăuş, dacă acest termen nu a fost stipulat expres in contractul
de transport.
Articolul 175 Statutul căilor ferate prevede că calea ferată este obligată timp
de 3 luni să examineze şi să dea răspuns la pretenţie; termenul de 6 lun i este
prevăzut pentru răspunsul la reclamaţiile in cadrul transportului mixt; pentru
reclamaţiile cu privire la plata amenzii este stabilit un termen de 45 zile. Prevederi
analogice conţine şi Codul navigaţiei maritime comerciale (art.387). Dacă cărăuşul
restituie reclamaţia, lăsind-o fără examinare, pe motiv că a fost incălcat termenul sau
modalitatea de inaintare a pretenţiei, acest fapt nu echivalează cu refuzul in
satisfacerea reclamaţiei şi nu oferă expeditorului (destinatarului) dreptul de a
inainta acţiunea in instanţă, privind soluţionarea cauzei in fond. Persoana indreptăţită
să dispună poate depune acţiune in judecată privind stabilirea corectitudinii
inaintării reclamaţiei către cărăuş. Dacă acest fapt se confirmă, instanţa reţine cauza
spre examinare in fond.

Articolul 1021. Termenul de prescripţie in contractul de transport

(1) Termenul de prescripţie in raporturile de transport edte de un an.

In cazul intenţiei sau al culpei grave, termenul de prescripţie este de 3 ani.
(2) Curgerea termenului de prcripţie incepe:
a) in caz de pierdre parţială, de deteriorare a incărcăturii sau de
incălcare a termenului de transportare – din ziua predării incărcăturii către
destinatar;
b) in cazul distrugerii sai pierderii totale – in a 30-a zi de la expirarea
termenului de transportare, iar dacă acest termen nu este stabilit de părţi
sau de lege – ăn cea de-a 60-a zi din ziua preluării incărcăturii de către
cărăuş;
c) in toate celelalte cazuri – in ziua expirării unui termen de 3 luni de la
data incheierii contractului de transport.

1. Persoana indreptăţită poate inainta acţiune in justiţie impotriva cărăuşului

doar in 3 cazuri: a) dacă reclamaţia a fost respinsă integral; b) dacă reclamaţia a fost
satisfăcută parţial; c) dacă, in termenii stabiliţi reclamantul nu a primit răspuns la
reclamaţie. Astfel, o
condiţie obligatorie pentru posibilitatea inaintării acţiunii in judecată este prezentarea
anterioară a reclamaţiei. Este posibilă atragerea cărăuşului, in calitate de pirit, intr-un
proces in curs de derulare, din iniţiativa instanţei, fără respectarea procedurii
extrajudiciare, dar inăuntru termenului de prescripţie a dreptului la acţiune.
Prezentul articol stabileşte două termenein interiorul căfruia reclamantul poate
depune acţiune in justiţie. Primul termen de prescripţie extinctivă este stabilit la un
an. Termenul dat se aplică atit in acţiunile cărăuşului către expeditor sau destitatar,
cit şi in cazul acţiunilor acestora din urmă către transportator. Al doilea termen este
de 3 ani, şi se aplică ori de cite ori cărăuşului ii este imputabilă neexecutarea
obligaţiilor contractuale din intenţie sau culpă gravă. In comparaţie cu termenele
de inaintare a pretenţiei, care nu pot fi nestabilite, termenul de prescripţie asupra
dreptului la acţiune poate fi restabilit de către instanţă dacă sunt prezentate probe
intemeiate.
2. Data de cind incepe să curgă prescripţia extinctivă de 1 an şi 3 ani este
calculată diferit.
Regula generală, inscrisă in alin.2 pct.c), prevede că durata prescripţiei curge
incepind de la expirarea unui termen de 3 luni de la data incheierii contractului de
transport.
Punctele a) şi b) alin .2 al prezentului articol constituie nişte excepţii de la
regula menţionată.
In caz de pierdere parţială, deteriorare a mărfii, precum şi intirziere la livrare
termenul de prescripţie va incepe să curgă din ziua predării incărcăturii către
destinatar. In cazul distrugerii sau pierderii totale termenul de prescripţie va incepe
să curgă in a 30 zi după expirarea termenului convenit de livrare, iar dacă un astfel
de termen nu s-a convenit – din a 60 zi de la primirea mărfii de către transportator.
Aceste termene sunt exagerate in transportul urban şi suburban, precum şi in
cel aerian.
3. Termenului de prescripţie al dreptului la acţiune, rezultat din raporturile
contractuale de transport, ii sunt aplicabile dispoziţiile generale (titlul IV Cartea I) cu
privire la suspendarea, intreruperea şi restabilirea termenului.
Pe lingă temeiurile generale de suspendare a cursului prescripţiei, in raporturile
juridice de transport deosebim şi o cauză specială. După cum s-a menţionat anterior,
inaintarea reclamaţiei suspendă cursul prescripţiei. O reclamaţie verbală nu
suspendă cursul prescripţiei extinctive.
Reclamaţia suspendă cursul prescripţiei doar in cazul inaintării acţiunii către
transportator. La inaintarea acţiunii către expeditor, destinatar, pasager introducerea
reclamaţiei nu va produce efectele menţionate.
La expirarea termenului, dreptul de inaintare a acţiunii in instanţă se prescrie.
Este inadmisibilă folosirea oricărei alte căi de apărare – cum ar fi introducerii unei
cereri reconvenţionale.

Articolul 1022. Răspunderea cărăuşilor succesivi

(1) Dacă un transport care constituier obiectul unui singur contract

este realizat de mai mulţi cărăuşi succesivi, fiecare din ei răspunde pentru
executarea intregului transport.
(2) Cel de-al doilea cărăuş şi oricare cărăuş care urmează devin, prin
preluarea incărcăturii şi a scrisorii de trăsură, părţi in contract in măsura
condiţiilor stabilite in scridoarea de trăsură.
1. Articolul in cauză instituie intinderea răspunderii pentru neexecutarea sau
executarea defectuoasă a unui contract de transport efectuat de către cărăuşii
succesivi. In sensul pevederilor analizate, poate fi considerat succesiv un transport
ce intruneşte următoarele elemente: a) unicitatea scrisorii de trăsură pentru intreg
parcursul, de la punctul de pornire pină la punctul de destinaţie; b) pluralitatea de
cărăuşi; c) aderarea fiecăruia dintre ei la documentul de transport unic (scrisoarea de
trăsură). De aici rezultă că nu intră in sfera prevederilor menţionate in acest articol,
atit transporturile succesive efectuate de cărăuşi independenţi unul de altul (in
afara unei scrisori unice de trăsură), cit şi transporturile succesive efectuate prin
intermediul unui intermediar (a unei persoane ce prestează servicii de expediţie). Nu
este transăprtator succesiv, in sensul prezentului articol, nici persoana căreia i-a fost
transmisă, de către cărăuş, executarea obligaţiilor sale. In situaţia dată există un
singur transportator, cel care a eliberat scrisoarea de trăsură, executantul fiind o
persoană pentru care primul va răspunde conform prevederilor legale (a se vedea
art.art.983, 1018). 2. Intrunirea cumulativă a două condiţii, efectuate de către “al
doilea şi oricare cărăuş care urmează”, conferă acestora calitatea de părţi la
contractul de transport.
Aceste condiţii presupun, in primul rind, preluarea incărcăturii de la predecesor,
precum şi insăşi scrisoarea unică de trăsură. Oricare transportator, avind calitatea
de cărăuş succesiv va avea o răspundere solidară şi va fi răspunzător pentru
executarea contractului de transport pe tot parcursul.

Articolul 1023. Preluarea incărcăturii de la cărăuşul anterior

(1) Cărăuşul care preia incărcătura de la cărăuşul anterior trebjuie să

inmineze acestuia o adeverinţă de primire, datată şi semnată. El trebuie să-
şi inscrie numele şi adresa pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de
trăsură. Dacă este cazul, va scrie obiecţiile sale conform art.997 alin. (2) pe
cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură şi pe adeverinţa de primire.

(2) Relaţiile dintre cărăuşii succesivi sint reglementate de dispoziţiile

art.1000.

Transferul incărcăturii dintr-o posesie in alta implică, deasemenea, indeplinirea

unei duble formalităţi. Mai intii, transportatorul care preia marfa de la cărăuşul
precedent ii remite acestuia o confirmare de primire datată şi semnată.
Această adeverinţă este foarte importantă la delimitarea răspunderii cărăuşilor
succesivi, deoarece din momentul transmiterii – primirii răspunderea trece la
următorul cărăuş.
Pe de o altă parte , cărăuşul care preia incărcătura işi va inscrie numele şi
adresa sa pe cel de-al doilea exemplar al scrisorii de trăsură.
2. Dacă la o examinare a incărcăturii sunt depistate vicii aparente ale
ambalajului şi incărcăturii, sau cind nu are posibilitatea să verifice exactitatea datelor
din scrisoarea de trăsură asupra calităţii şi cantităţii mărfii, cărăuşul succesiv va
consemna rezervele sale in adeverinţa de primire, precum şi pe cel de al doilea
exemplar al scrisorii de trăsură.
Totodată, legiuitorul face referire expresă la prevederile art. 1000 din care
rezultă că dacă in scrisoarea de trăsură cărăuşul succesiv nu a făcut careva rezerve
motivate , se prezumă că ambalajul şi marfa erau la recepţionare in stare bună şi că
numărul de colete, marcajele şi numărul lor erau conforme cu menţiunile din
scrisoarea de trăsură.

Articolul 1024. Inaintarea pretenţiilor contra cărăuşilor succesivi

(1) Pretenţiile de despăgubirea, pierderea şi deteriorarea incărcăturii

sau pentru incălcarea termenului de livrare pot fi valorificate numai
impotriva primului cărăuş, a ultimului sau aceluia care a executat acea
parte a transportului in care s-a produs evenimentul sau faptul ce a cauzat
distrugerea, pierderea, deteriorarea sau intirzierea.
(2) Una şi aceeaşi cerere de chemare in judecată poate fi indreptată
impotriva mai multor cărăuşi.

1. Ţinind cont de faptul că intr-un contract de transport siccesiv pot participa o

multitudine de cărăuşi, reclamantul, in cererea de reparare a prejudiciului suferit
trebuie să ştie impotriva cui poate introduce acţiunea judiciară.
Soluţia acordată de prezentul articol prevede că acţiunea in despăgubire pentru
distrugerea, pierderea şi deteriorarea incărcăturii sau pentru incălcarea termenului
de livrare poate fi introdusă impotriva unuia din următorii cărăuşi ce au participat la
transportul succesiv:
a) impotriva operatorului transportului succesiv.
Deoarece operatorul transportului s-a angajat prin scrisoarea unică de trăsură
ca marfa să ajungă intactă şi in termen la punctul de destinaţie, este irelevant
faptul dacă daunele au survenit din culpa sa ori datorită acţiunii cărăuşilor
subsecvenţi.
Primul cărăuş va răspunde pentru porţiunea de traseu pe care a transportat
incărcătura in calitatea sa de transportator ce a emis scrisoarea de trăsură şi a
străbătut acea distanţă, iar pentru restul traseului prin calitatea sa de operator al
transportului succesiv.
De regulă, acţiunea impotriva primului cărăuş se introduce de către expeditor.
b) impotriva ultimului transportator.
Se introduce acţiune impotriva ultimului cărăuş ţinind cont de faptul că acesta
işi asumă răspunderea pentru intregul parcurs, odată ce nu a formulat rezerve in
scrisoarea de trăsură in momentul recepţionării mărfii de la cărăuşul anterior.
De regulă, acţiunea impotriva ultimului cărăuş se depune de către destinatar.
Despăgubirea se poate obţine de la ultimul cărăuş in aceleaşi condiţii ca şi cum
ar fi chemat in judecată pe primul transportator.
Convenţiile limitative de răspundere dintre cei doi cărăuşi sunt inopozabile
destinatarului.
c) impotriva cărăuşului ce a executat acea parte a transportului in care s-a
produs evenimentul sau faptul ce a cauzat distrugerea, pierderea, deteriorarea sau
intirzierea.
Reclamantul se va afla, in acest caz, intr-o poziţie procedurală mai complicată
decit cea dacă ar fi introdus acţiundea impotriva operatorului transportului succesiv
sau ultimului cărăuş.
Aceasta deoarece, sarcina probei că distrugerea, pierderea, deteriorarea
mărfii, intirzierea la livrare s-a produs anume pe porţiunea acestui cărăuş, aparţine
reclamantului. Acest fapt, uneori, poate fi foarte dificil şi chiar imposibil.
2. Din analiza reglementărilor de mai sus, reiese că reclamantul ce a suferit un
prejudiciu in cadrul unui transport succesiv poate inainta, in acelaşi timp, acţiunea
sa impotriva mai multor dintre aceşti transportatori.
Acest fapt este expres consacrat in alineatul 2 al prezentului articol.

Articolul 1025. Dreptul la regres

Dacă un cărăuş a plătit despăgubiri in baza dispoziţiilor prezentului

capitol, el are drept de regres conform următoarelor reguli:
a) dacă distrugerea, pierderea ori deteriorarea a fost cauzată de un
cărăuş, acesta trebuie să suporte singur despăgubirile plătite de el sau de
un alt cărăuş; b) dacă distrugerea, pierderea sau deteriorarea a fost
cauzată de doi sau de mai mulţi cărăuşi, fiecare va plăti o sumă
proporţională părţii sale de răspundere. In cazul in care nu se poate stabili
partea de răspundere a fiecăruia, cărăuşii răspund in funcţie de partea care
le revine din taxa de transport;
c) dacă nu se poate stabili care din cărăuşi răspunde pentru prejudiciu,
despăgubirea va fi plătită de toţi cărăuşii in proporţia care se va determina
conform regulii menţionate la lit. b).

1. Ţinind cont de faptul, că in cadrul raporturilor juridice de transport,

reclamantul poate introduce acţiune impotriva primului sau ultimului cărăuş, care
răspund pentru intreg parcursul străbătut de către incărcătură, se poate ajunge la o
soluţie injustă, neconformă principiului răspunderii civile delictuale (răspunderea
persoanei vinovate). Piritul poate fi obligat la plata despăgubirilor, necătind la faptul
că vinovat pentru cauzarea prejudiciului este alt cărăuş.
Pentru a inlătura această inechitate legiuitorul oferă posibilitatea, cărăuşului ce
a efectuat despăgubirea (solvens), de a recupera suma plătită (total sau parţial), fie
pe cale amiabilă, fie prin judecată, de la cărăuşul vinovat de producerea prejudiciului.
Plata efectuată către destinatar sau expeditor, in baza hotăririi instanţei de
judecată, este una prealabilă, achitată in scopul de a lichida de urgenţă pretenţiile
legitime ale reclamantului. Calea procedurală, care are drept scop reechilibrarea
situaţiei patrimoniale in raporturile dintre toţi cărăuşii succesivi constă in executarea
dreptului de regres de către cărăuşul ce a efectuat despăgubirea impotriva cărăuşilor
vinovaţi de producerea prejudiciului.
Prin acţiunea de regres se pot solicita de la cărăuşii vinovaţi sumele plătite, şi
dobinzile aferente, precum şi alte cheltuieli efectuate de către pirit in favoarea
reclamantului.
Transportatorii succesivi pot de sinestătător să soluţioneze litigiul, pe cale
amiabilă, şi să-l despăgubească pe piritul iniţial (solvens).
Dacă nu se va ajunge la o soluţie de compromis, pe cale amiabilă, solvensul se
va prevala de prevederile prezentului articol şi va inainta o acţiune de regres in
instanţa de judecată. Este posibilă inaintarea unei acţiuni impotriva tuturor cărăuşilor
succesivi vinovaţi de producerea prejudiciului, pentru care solvensul a efectuat
despăgubirile către expeditor sau destinatar.
2. Modul de repartizare a despăgubirilor intre cărăuşii succesivi se determină in
dependenţă de unele criterii obiective: in funcţie de numărul participanţilor la
executarea contractului de transport; de posibilitatea de evaluare a vinovăţiei
fiecăruia dintre cărăuşii succesivi; de solvabilitatea lor. Dacă există numai un singur
cărăuş vinovat, prin acţiunile (sau omisiunile) căruia s-au produs distrugerea,
pierderea sau deteriorarea incărcăturii, el va suporta singur toate cheltuielile de
despăgubire. El va avea calitatea de pirit unic in acţiunea de regres. Dacă cărăuşul
vinovat l-a despăgubit pe destinatar sau expeditor, in mod normal, el nu va avea
dreptul de a inainta acţiune de regres faţă de ceilalţi cărăuşi, participanţi la
transportul succesiv.
In caz de pluralitate de transportatori succesivi vinovaţi este necesar de
delimitat intin derea răspunderii fiecăruia pentru prejudiciul cauzat.
Punctul b) al articolului analizat stabileşte că fiecare cărăuş va fi obligat să
restituie solvensului “o sumă proporţională părţii sale de răspundere”.
Situaţia in care evaluarea gradului de vinovăţie a cărăuşilor succesivi este
imposibilă se va aplica un alt criteriu de devizare a despăgubirilor intre
transportatorii vinovaţi.
Astfel, ei vor fi ţinuţi să despăgubească pe reclamant (solvens) in dependenţă
de partea ce le revine din taxa de transport. Deci, se renunţă la criteriu de evaluare a
despăgubirilor conform gradului de vinovăţie a fiecăruia şi se aplică un criteriu
obiectiv de calcul, care de bazează pe distanţa parcursă (kilometraj) de autovehicol
cu incărcătura.
O situaţie distinctă este atunci cind devine imposibil de stabilit cine dintre
transportatori este vinovat pentru producerea pagubei. Cu toate că, uneori, această
soluţie este inechitabilă faţă de transportatorii nevinovaţi, despăgubirea se va
impărţi la toţi cărăuşii implicaţi in transportul succesiv dat.
Legiuitorul face trimitere la punctul b) al articolului dat, pentru stabilirea
proporţiei despăgubirilor datorate solvensului de către cărăuşii succesivi. Aşa cum
vinovăţia transportatorilor succesivi nu poate fi stabilită, se va aplica doar al doilea
criteriu – cel al răspunderii in funcţie de partea care le revine din taxa de transport.
3. Termenul de prescripţie in acţiunea de regres a solvensului faţă de cărăuşii
succesivi este de 1 an, iar in cazul intenţiei sau culpei grave – de 3 ani.
Aceste termene incep să curgă din momente diferite; in dependenţă de faptul
cum au fost despăgubiţi expeditorul sau destinatarul.
Dacă despăgubirea a fost făcută pe cale amiabilă, de bună voie, termenul de
prescripţie de 1 an şi 3 ani va incepe să curgă din ziua plăţii.
Dacă, despăgubirea a fost efectuată in baza hotăririi instanţei de juecată,
prescripţia de 1 an şi 3 ani va incepe să curgă din ziua cind hotărirea va deveni
definitivă.

Articolul 1026. Incapacitatea de plată a unuia din cărăuş

Dacă un cărăuş este in incapacitate de plată, partea care ii revine din

espăgubiri şi pe care nu a plătit-o se suportă de ceilalţi cărăuşi proporţional
părţii ce le revine din taxa de transport.

Participanţilor la transportul succesiv, li se va agrava situaţia dacă unul dintre

piriţi, obligat la despăgubiri prin hotărirea instanţei se află in imposibilitate de plată.
Aceasta deoarece, “partea care ii revine din despăgubiri şi pe care nu a plătit-o
cărăuşul insolvent, se suportă de ceilalţi cărăuşi proporţional părţii ce le revine din
taxa de transport.”
Această parte se devide proporţional intre toţi transportatorii, indiferent de
vinovăţia lor. Cărăuşul nevinovat va fi ţinut de rind cu cel vinovat la efectuarea
despăgubirilor către solvens, proporţional taxei de transport recepţionate.
Aceste prevederi nu au caracter imperativ, părţile avind posibilitate să
stabilească, in contractul de transport, o altă modalitate de recuperare a prejudiciului
achitat de către solvens.
Sarcina probei insolvabilităţii sale aparţine cărăuşului care o invocă. Aprecierea
acestor probe este de competenţa subiectivă a instanţei de judecată.
Invocarea incapacităţii de plată a cărăuşului vinovat nu implică intentarea
procedurii de declarare a insolvabilităţii (in cazul pers.juridice).

Articolul 1027. Excepţiile opuse in cazul acţiunii in regres

Cărăuşul impotriva căruia se exercită, in temeiul art.1025 şi 1026,

dreptul de regres nu poate obiecta că transportatorul care exercită
regresul a plătit celui prejudiciat fără să datoreze dacă despăgubirea a fost
stabilită prin hotărire judecătorească şi dacă transportatorul asupra căruia
se exercită regresul a fost inconoştinţat in mod reglementar de procesul in
curs avind posibilitatea de a interveni in acest proces.

După cum s-a menţionat in artiolele analizate anterior, volumul despăgubirilor

datorate de către cărăuşii succesivi, vinovaţi in producerea pagubei, poate fi stabilit
fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească.
In instanţă solvensul are sarcina de a demonstra că suma pe care a plătit-o cu
titlu de despăgubire către client era datorată integral. Volumul despăgubirilor
efectuate poate fi pus la indoială şi contestat numai in cazul in care el a fost stabilit
prin inţelegere amiabilă.
In baza principiului autorităţii lucrului judecat, despăgubirea stabilită de către
instanţa de judecată nu poate fi contestată.
Dacă cărăuşul, impotriva căruia se indreaptă acţiunea de regres, nu a fost citat
legal in instanţă unde a fost stabilită intinderea despăgubirii datorate clientului, şi el
nu a avut posibilitatea de a interveni efectiv in acest proces, se admite contestarea
volumului despăgubirilor efectuate de solvens.
Dacă, in baza probelor prezentate de pirit, se va demonstra că solventul a
efectuat o despăgubire mai mare decit prejudiciul real cauzat, atunci piritul va fi ţinut
să retituie doar partea procentuală ce-i revine, calculată in baza prejudiciului real.
 Articolul 1028. Dreptul cărăuşilor de a deroga
de la dispoziţiile prezentului cod

Cărăuşii au dreptul, fără a prejudicia interesele clientului sau ale

destinatarului, să convină asupra unor reguli care să deroge de la
prevederile art.1025 şi 1026.

Prevederile articolelor 1025, 1026 nu au caracter impertiv. Părţile, prin acordul

său de voinţă, pot stabili clauze diferite de cele legale.
Dacă intre cărăuşi există un contract de organizare a transportului succesiv pe
un termen indelungat aceste prevederi vor fi incluse, de regulă, in el.
După cum s-a menţionat, soluţiile legale nu tot timpul sint in concordanţă cu
principiul echităţii şi a răspunderii pentru fapta imputabilă. De aceea s-a admis
derogarea de la normele legale. Astfel, părţile pot stabili că vor fi ţinut la despăgubiri
către solvens, in cazul incapacităţii de plată a unui cărăuş, numai transportatorii
vinovaţi in cauzarea prejudiciului. Deasemenea, poate fi stabilită răspundere egală
pentru toşi cărăuşii, neluindu-se in consideraţie distanţa parcursă efectiv şi partea
fiecăruia din taxa de transport ş.a.
Dispoziţiile derogatorii de la norma legală , sub sancţiunea nulităţii absolute,
trebuie să indeplinească o singură condiţie : - să nu prejudicieze interesele clientului
sau ale destinatarului.

Articolul 1029. Nulitatea convenţiilor

(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor art.1028, orice clauză care, in

mod dorect sau indirect, dirogă de la dispoziţiile prezentului capitol este
nulă şi lipsită de efecte. Nulitatea unor asemenea clauze nu are drept
consecinţă nulitatea celorlalte clauze din contract.
(2) Este nulă indeosebi acea convenţie prin care cărăuşul trece pe
seama asigurării incărcăturii pretenţiile in despăgubire, precum şi orice
convenţie asemănătoare.
(3) Nulă este şi convenţia in a cărei bază sarcina probei este
răsturnată.

Capitolul XIII
MANDATUL

Articolul 1030. Contractul de mandat

(1) Prin contractul de mandat o parte (mandant) imputerniceşte cealaltă

parte (mandatar) de a o reprezenta la incheierea de acte juridice, iar
aceasta, prin acceptarea mandatului, se obliga sa acţioneze in numele si
pe contul mandantului.
(2) Mandantul este obligat sa coopereze cu mandatarul in scopul exercitării
mandatului.

1. Raporturile de mandat persistă atat intre persoanele fizice, cit şi cu

participarea subiectelor de drept civil cu statut de persoană juridică. Esenţa juridică a
raportului de mandat constă in posibilitatea figurării in calitate de parte (subiect) a
acestui raport prin intermediul unei alte persoane terţe, imputernicită să reprezinte in
astfel de raporturi interesele patrimoniale ale persoanei reprezentate. Anume prin
 această particularitate juridică a raportului de mandat, legislatorul scoate in relief
calitatea specifică a mandatului ca formă juridică de intermediere. Cu toate că
normele speciale despre intermediere in general şi intermedierea comercială se
conţin intr-un capitol aparte al Codului Civil (Art.art.1179-1198), şi legislatorul n-a
evidenţiat legătura expresă dintre aceste construcţii juridice, conţinutul normelor in
cauză ne indică posibilitatea aplicării faţă de normele intermedierii a normelor ce
reglementează mandatul. In acelaşi context poate fi stabilită legătura juridică dintre
mandat şi reprezentare (Art. art. 242-258). Legătura dintre mandat şi reprezentare
este unidirecţională, ceea ce inseamnă că mandatul presupune raporturi de
reprezentare. Reprezentarea insăşi nu este legată organic de mandat. Vis-a-vis de
instituţiile tradiţionale ale dreptului civil cu care poate fi analizată in plan comparativ
mandatul, actualul Cod Civil conţine unele construcţii juridice, care datorită diferitor
mecanisme de incheiere, executare, efecte juridice pot fi in practica contractuală
asemuite cu mandatul. Astfel reglementările contractului in folosul unui terţ prin care
debitorul (promitentul) se obligă sa efectueze prestaţia nu creditorului
(stipulantului), ci terţului (beneficiarului), indicat sau ne indicat in contract, care
obţine in mod nemijlocit dreptul sa pretindă prestaţia in folosul său, pot fi
contrapuse cu cele din materia mandatului. O situaţie analogică poate apărea şi in
cazul raportului de fidejusiune, unde o parte (fidejusor) se obliga faţă de cealaltă
parte (creditor) sa execute integral sau parţial, gratuit sau oneros obligaţia
debitorului. Elementul juridic de prestaţie in folosul altei persoane, sau pentru altă
persoană nu poate forma o identitate juridică dintre aceste contracte.
Conform definiţiei legale, expuse in acest articol, contractul de mandat se atribuie la
categoria obligaţiilor juridico-civile de prestare a serviciilor juridice. Acest fapt denotă
interferenţa juridică a acestui contract cu celelalte contracte de prestare a serviciilor,
in special cu cele de prestare a serviciilor juridice, ca comisionul şi agenţia,
administrarea fiduciară, expediţia ş.a. Insă legislatorul a modelat această construcţie
juridică, ţinand cont de caracterele indispensabile ale mandatului, şi anume:
caracterul fiduciar al raportului respectiv, care la randul său este determinat de
faptul că acţiunile mandatarului condiţionează apariţia, modificarea şi stingerea
drepturilor şi obligaţiilor, precum şi faptul că mandatarul săvarşeşte aceste acţiuni
juridice din numele mandantului. Anume această trăsătură juridică delimitează
contractul de mandat de contractul de acordare a serviciilor de asistenţă juridică in
instanţele de judecată, care nu prevede apariţia, modificarea şi stingerea drepturilor
şi obligaţiilor. Un asemenea contract urmează să fie guvernat de normele Codului
Civil privitoare la prestarea serviciilor (art.art 970-978).

2. Pentru reglementarea juridică a raporturilor de mandat legislatorul utilizează

noţiunea de cooperare, făcand trimitere la raportul contractual dintre mandant şi
mandatar. Conţinutul obligaţiei de cooperare dintre părţile vizate, reprezintă o
consecinţă logică a caracterului fiduciar a relaţiilor dintre părţi. Mandantul nu se
eliberează totalmente de obligaţii in urma incheierii contractului şi transmiterii
imputernicirilor, dar urmează activ să susţină mandantul in exercitarea mandatului
prin crearea condiţiilor optime pentru activitatea mandatarului şi anume, punerea la
dispoziţie a informaţiei, documentaţiei necesare mandatarului, achitarea la timp a
conturilor şi.a.

Articolul 1031. Acceptarea mandatului

Acceptarea mandatului este expresa sau tacita. Acceptarea este tacita daca
rezulta din actele sau chiar din tăcerea mandatarului.

In materia incheierii contractului de mandat, prezentul articol reflectă prevederile

generale expuse in Codul Civil (art.art. 679-703) despre incheierea contractelor.
 Acceptarea expresă rezidă in acceptarea declaraţiei destinatarului ofertei sau o alta
acţiune, din care atestă consimţirea ofertei. Vezi comentariul art. 687 Cod Civil.

Articolul 1032. Mandatul special si mandatul general

(1) Mandatul poate fi special pentru o operaţie juridica sau pentru

anumite operaţii determinate (pentru o afacere sau pentru anumite
afaceri) ori general (pentru toate afacerile mandantului).
(2) Mandatul formulat in termeni generali nu conferă decat
imputernicirea de a incheia acte de administrare si conservare.
Imputernicirea de a incheia alte acte urmează a fi formulata numai
printr-o clauza expresa, cu excepţia mandatului autentificat notarial si
dat in avans pentru incapacitatea mandantului.

1. Noţiunea de mandat, reieşind din prevederile articolului comentat, este

utilizată de Codul Civil pentru denumirea insăşi a contractului propriu-zis, cit şi pentru
consemnarea volumului de imputerniciri transmise in baza contractului. Legislatorul
denumeşte in funcţie de volumul de imputerniciri mandatul special şi mandatul
general. Deosebirea dintre regimurile juridice constă in faptul posibilităţii săvarşirii de
către mandatar a unor categorii stricte (anumite) de acte juridice, care constau in
acoperirea unei operaţii juridice (incheierea unui contract de antrepriză capitală) sau
pentru anumite operaţii determinate (de acelaşi gen), ca de exemplu, imputerniciri
pentru perfectare tuturor tipurilor de prestări servicii. Mandatul special urmează să
fie expres determinat in contract sau in procură. Mandatul general se perfectează
pentru toate acţiunile posibile de reprezentare ale mandatarului, şi este necesară
formularea imputernicirilor reprezentantului. In calitate de exemplu putem aduce
mandatul eliberat de către o persoană juridică conducătorului filialei sau
reprezentanţei sale, sau persoanei ce prestează servicii juridice.
2. Conţinutul mandatului sau imputernicirea de a incheia acte juridice
urmează să fie explicit formulat in contract, in caz contrar, legea prevede apariţia
imputernicirii de incheiere a actelor de administrare şi conservare. Formularea
mandatului in termeni generali presupune perfectarea scrisă a contractului de
mandat sau, eventual, eliberarea procurii, unde nu sint indicate imputerniciri
speciale. Urmează să delimităm cazurile, cand pentru săvarşirea acţiunilor din
numele mandantului este suficientă trimiterea la contractul de mandat, şi, cazurile
cand este necesară procura. Procura, de obicei, este necesară pentru incheierea
contractelor şi săvarşirea altor acţiuni cu titlurile de valoare, mijloacele băneşti ale
mandantului. Funcţiile procurii in astfel de situaţii sint următoarele: in lipsa
contractului de mandat, perfectat in formă scrisă, procura atestă existenţa unui astfel
de contract, procura este o condiţie de executare a contractului de mandat, deoarece
in lipsa ei nu pot fi săvarşite de către mandatar unele acţiuni juridice, şi, respectiv,
procura concretizează şi specifică volumul imputernicirilor mandatarului, drepturile şi
obligaţiile lui.
In cazurile divergenţilor intre procură ţi contract de mandat in raporturile dintre
mandant şi mandatar, prioritare pentru aplicare au prevederile contractuale, iar intre
mandatar şi persoană terţă – procura.

Articolul 1033. Remunerarea mandatarului

(1) Mandantul este obligat sa plătească mandatarului remuneraţie

numai in cazurile prevăzute de lege sau de contract.
(2) Mandatul profesional este rezumat cu titlu oneros.
(3) In cazul mandatului oneros, mandantul este obligat sa
plătească mandatarului retribuţia stabilita prin contract, in baza legii,
prin uzanţe sau in dependenta de valoarea serviciilor acordate.
(4) Mandatarul are dreptul sa retina din sumele pe care trebuie sa
le remită mandantului ceea ce mandantul ii datorează pentru
executarea mandatului. El are dreptul sa retina din sumele
incredinţate pentru executarea mandatului ceea ce i se cuvine.

1. Obligaюia achitгrii remuneraюiei de cгtre mandant urmeazг sг parvinг expres din

lege sau sг fie stabilitг de pгrюi in contract. De exemplu, Art 9. a Legii cu privire la
asigurгri stabileєte cг, incheierea si indeplinirea contractului de asigurare se
efectueaza prin intermediar de asigurare - agent de asigurare, comisar de avarie,
misit de asigurare. Insг, numai agentul de asigurare єi comisarul de avarie sint
reprezentanюi ai asiguratorului pentru o anumita retribuюie, desfгєoarг o astfel de
activitate in numele acestuia. Este o situaюie legalг concretг, cind legea
prestabileєte caracterul oneros al raportului de mandat. Regulamentul
reprezentantilor in proprietatea industrialг, aprobat prin HG № 1362 din
21.10.2002, elaboratг in conformitate cu prevederile Legii nr. 461-XIII din 18
mai 1995 "Privind brevetele de inventie" reglementeaza activitatea
profesionala a reprezentantilor in acest domeniu desfasurata de ei in conformitate
cu legislatia privind protectia proprietatii industriale.
2. Pentru activitatea mandatarului profesional achitarea remuneraюiei este
obligatorie, numai dacг pгrюile n-au stabilit caracterul gratuit al contractului. In caz
de neindicare in contract a cuantumului remuneraюiei, ea poate fi stabilitг prin
analogia normelor Art. 1202, єi anume, dacг suma remuneratiei nu este stipulata,
se considera ca s-a convenit asupra unei remuneratii obisnuite pentru acest
domeniu de activitate. In cazul imposibilitatii de a se stabili o remuneratie
obiєnuita, se achitг o remuneratie rezonabila pentru serviciile prestate. In scopul
stimulгrii activitгюii mandatarului este necesar de prevгzut in contract cг beneficiul
obюinut supralimitг, urmeazг sг fie egal impгrюit intre pгrюi.
3. Pentru executarea contractului de mandat mandatarul săvirşeşte acţiuni
faptice, cit şi cu caracter juridic. Referitor la acţiunile faptice, atunci ele pot fi
separate de cele juridice şi desinestătător apreciate din punct de vedere economic. In
asemenea imprejurări, se iveşte problema achitării pentru serviciile faptice in baza
articolului comentat. Dezlegarea juridică a situaţiei susindicate poate fi făcută, ţinind
cont de prevederile Art.1030 CC, conform căruia, pentru subiecţii contractului de
mandat efecte juridice produc numai acţiunile juridice, toate celelalte categorii de
acţiuni, răminind in afara spectrului de interese a părţilor. O continuitate logică a
acestui gind fiind situaţia juridică, conform căreia, intreruperea anticipată a
raporturilor de mandat poate servi ca temei pentru neachitarea acţiunilor faptice.
Dar, in situaţia in care mandantul a recepţionat rezultatele acţiunilor faptice, care pot
avea o importanţă economică desinestătătoare, acest subiect se vede obligat in
achitarea acestor categorii de servicii, deoarece prin semnarea actului de primire-
predare a rezultatelor acţiunilor faptice, se consideră că părţile au reperfectat
contractul de mandat in contract de prestare a serviciilor. Insă poate fi creată
situaţia, cind rezultatele acţiunilor faptice nu sint acceptate de mandant ca servicii
aparte şi deci, serviciile pot fi achitate cu condiţia rezilierii anticipate a contractului
din iniţiativa mandantului. Costul serviciilor prestate pot fi incasate in calitate de
despăgubiri pentru rezilierea antticipată a contractului din iniţiativa mandantului (Art
1050 al.4).
4. Retribuţia pentru serviciile acordate de mandatar poate fi stabilită in mod
diferit in funcţie de inţelegerea dintre părţi – intr-o sumă bănească fixă, achitată
integral la momentul incheierii sau executării contractului, or prin achitarea
eşalonată a sumelor de bani. Părţile pot negocia şi achitarea serviciilor de
intermediere printr-o cotă procentuală, coraportată beneficiului obţinut din această
tranzacţie, sau retribuţia poate fi exprimată nu intr-o mărime bănească, dar in
acordarea mandatarului cărorva beneficii patrimoniale. Remuneraţia poate fi
 plafonată in cazul cind părţile se referă la careva uzanţe sau tarife de stat sau
stabilită in dependenţă de valoarea sereviciilor acordate. Poziţia legislatorului in
privinţa caracterului oneros al mandatului se poate face concluzia că neonerositatea
contractului este o atribuţie nesemnicativă, decit obligatorie, care ar determina
valabilitatea contractului.
5. Instituţia retenţiei (reţinerii) sumelor datorate de mandant in contul
executării obligaţiilor contractuale este prevăzută de legislator şi pentru mandat,
ceea ce inseamnă că accentul in acest raport este pus pe caracterul oneros. Din
sensul normei comenate reiese, că mandatarul are derptul să reţină plata pentru
serviciile acordate atit din sumele pe care trebuie sa le remită mandantului, adică
din cele care deja se află in posesia mandatarului, cit şi din sumele incredinţate
pentru executarea mandatului, care pot fi plăţile de avans sau acoperirea altor
cheltuieli.

Articolul 1034. Imputernicirile mandatarului

(1) Imputernicirile mandatarului nu se limitează la prevederile exprese ale

mandatului, ci se extind asupra a tot ce poate fi dedus din cuprinsul si
esenţa acestuia, cu excepţiile prevăzute la art.1032 alin.(2).
(2) Mandatarul poate incheia toate actele care pot fi deduse din
imputernicirile lui si care sint necesare pentru indeplinirea mandatului.
(3) Imputernicirile date unei persoane pentru a incheia acte care ţin de
profesia sau funcţia pe care o exercita si care rezulta din natura lor nu
trebuie sa fie stipulate expres.

(2522)Menţiunea legală despre faptul că imputernicirile mandatarului nu se

limitează la prevederile exprese ale mandatului ne vorbeşte despre
coraportul dintre prescripţiile mandatului şi drepturile ce decurg din el.
Prevederile mandatului urmează a fi tălmăcite de către părţi in mod extensiv
(prin prisma cuprinsului şi esenţei acestuia) cu deducerea tuturor
imputernicirilor. Legislatorul nu stabileşte noţiunea de imputernicire in sens
juridico-civil, dar in esenţă imputernicirea reprezintă un act juridic ce denotă
capacitatea unei persoane concrete de a fi reprezentantul altei persoane.
Insă, totuşi, o astfel de formulare a normei ce reglementrază limitele
maxime şi minime ale imputernicirilor părţilor contractrului de mandat prezintă
un pericol in sensul stabilirii criteriilor de depăşire de către mandatar a acestor
limite.
(2523)O tratare mai largă a imputernicirilor mandatarului este expusă in al.2 ai
acestui articol, prin care mandatarul este investit cu dreptul de a intreprinde
acele acţiuni care sint necesare pentru indeplinirea mandatului. Legislatorul
operează cu noţiuni relative, care pot invoca tălmăciri diferite ale mandatului
şi care pot pune in pericol principiul conform căruia, mandatul din punct de
vedere al reprezentării serveşte in calitate de izvor cert al informaţiilor despre
imputerniciri. Intr-o astfel de situaţie mandantul cu uşurinţă poate invoca
mandatarului depăşirea mandatului cu aplicarea sancţiunilor respective de
drept civil. Iar in calitate de document probatoriu intr-un eventual litigiu dintre
părţi poate servi in primul rind imputernicirile expuse in forma scrisă.
(2524)In calitate de novelă pentru legislaţia naţională reprezintă delegarea
imputernicirilor pentru incheierea actelor care ţin de profesia sau funcţia
mandatarului. In acest aspect contractul de mandat se examinează in calitate
de probă pentru eliberarea mandatului verbal, dearece mandantul
imputernicind mandatarul să săvirşească anumite acţiuni juridice, acceptă
caracterul lor reprezentativ.
 (2525)Deseori raporturile de intermediiere reies din funcţiile pe care o exercită
mandantul sau rezultă din natura acestor atribuţii. Spre exemplu, o astfel de
calitate o are reprezentantul vinzătorului - casierul magazinului, sau eventual
operatorul ce deserveşte banca comercială. Insăşi aflarea lor in ghişeul de
deservire a băncii sau in interioriaul magazinului ii imprimă o astfel de calitate
de reprezentant. Şi, respectiv, nu este necesar de a elibera mandat scris
pentru indeplinirea indatoririlor de serviciu (incheierea actelor juridice de
vinzare-cumpărare, deservirea clienţilor băncii), in fond a tuturor actelor, care
presupun reprezentarea.

Articolul 1035. Prudenta si diligenta mandatarului

Mandatarul este obligat sa acţioneze in interesul mandantului cu prudenta

si diligenta si sa evite apariţia conflictelor intre interesele sale personale si
interesele mandantului.

(2526)Stipularea in capitolul Codului Civil a prezentei norme este cu certitudine

dictată de insăşi natura contractului de mandat, modelat de legislator in
calitate de contract fiduciar (Vezi comentariul Art. 1030). Delegarea
imputernicirilor mandatarului il plasează faţă de terţele persoane intr-o
calitate juridică deosebită, capabilă să acţioneze in interesul reprezentantului
la fel, precum ar acţiona in interesele proprii. Anume aceste circumstanţe
juridice au determinat legislatorul să marcheze in mod separat aceste
obligaţii.
(2527) Prudenta şi diligenţa mandatarului in acţionarea in interesul
mandantului este apreciată de către legiuitor ca o obligaţie legală şi,
respectiv, urmează să fie prezentă pe parcursul intinderii executării
obligaţiilor de mandat. La fel in calitate de obligaţie legală sint specificate
acţiunile de evitare a apariţiei conflictelor intre interesele personale ale
mandatarului şi cele ale mandantului. Norma expusă analizei, urmează a fi
apreciată din punct de vedere a greutăţii juridice al acestei obligaţii, şi anume,
acţiunile contrarii ale mandatarului pot invoca rezilierea contractului conform
Art. 1050 CC.

Articolul 1036. Transmiterea executării mandatului către un terţ

(1) Mandatarul este obligat sa execute mandatul personal daca nu i se

permite prin contract transmiterea mandatului către un terţ. Se permite
atragerea de ajutoare pentru a-l asista pe mandatar in exercitarea
mandatului.
(2) In cazul in care o cer interesele mandantului, mandatarul trebuie sa
transmită imputernicirile către un terţ daca, din cauza unor
circumstanţe imprevizibile, nu poate exercita mandatul si nu are
posibilitatea sa-l informeze despre aceasta pe mandant in timp util.
(3) Pentru actele persoanei căreia i-a transmis mandatul fara a fi autorizat,
mandatarul răspunde ca pentru actele proprii.
(4) Daca transmiterea mandatului către un terţ este permisa, mandatarul
răspunde doar pentru vina ce-i revine in privinţa alegerii terţului si
pentru modul in care i-a transmis instrucţiunile.
(5) Mandantul are in toate cazurile dreptul de a intenta acţiune persoanei
care l-a asistat sau l-a substituit pe mandatar.
 (2528)Pentru inţelegerea sensului juridic al articolului comentat este necesar de
făcut o remarcă, conform căreia mandatarul nu transmite mandatul către un
terţ, adică substituitului său, dar numai ii deleghează terţului drepturile sale
de reprezentare, păstrind drepturile respective asupra sa. Prezentul articol
indică faptul, că obligaţia mandatarului de a executa personal mandatul
reprezintă regula generală care se desprinde din sensul acestei norme. In
cazul stipulării nemijlocite in contract a dreptului delegării acestor
imputerniciri unui terţ, mandatarul poate contracta persoana terţă pentru
executarea mandatului. Legiuitorul n-a stabilit pentru mandatar careva
condiţii şi temeiuri pentru transmiterea mandatului către un terţ. O novelă
legală constă in specificarea dreptului mandatarului de a atrage ajutoare
pentru a-l asista pe mandatar in exercitarea mandatului, ceea ce ar
insemna sacţionarea legală a participării terţilor persoane de rind cu
mandatarul la executarea mandatului. Forma atragerii ajutoarelor in acest
sens nu se menţionează de către legislator, dar urmează să concluzionăm că
atragerea persoanelor terţe urmează să aibă loc fără contractarea lor, şi
respectiv, fără survenirea răspunderii lor pentru acţiunile intreprinse.
(2529)Interesele mandantului sint apreciate de către legiuitor ca factor
dominant in infăptuirea imputernicirilor mandatarului, şi transmiterea
imputernicirilor către un terţ poate rezulta şi din factori obiectivi:
- circumstanţele imprevizibile in urma cărora mandatarul nu poate
exercita mandatul,
- imposibilitatea informării despre aceste circumstanţe pe mandant in timp util.
Perfectarea transmiterii drepturilor către o terţă persoană in asemenea cazuri
urmează să fie efectuată in ordinea stabilită de al.1 al prezentului articol.
(2530)Problema principală soluţionată de către legislator constă nu atit in faptul
transmiterii imputernicirilor unei terţe persoane, dar in faptul răspunderii
mandatarului pentru acţiunile persoanei terţe. Transmiterea fără autorizare a
mandatului de către mandatar invocă necondiţionat răspunderea
mandatarului pentru actele persoanei căreia i-a transmis mandatul ca
pentru ale sale proprii. In cazul sancţionării de către mandant a transmiterii
mandatului către o persoană terţă răspunderea mandatarului se limitează
numai in privinţa alegerii terţului, sau pentru netransmiterea integrală sau cu
intirziere a instrucţiunilor despre executarea mandatului.
Protejarea drepturilor mandantului in cazul transmiterii imputernicirilor ce reies din
contractul de mandat către un terţ se efectuiază prin menţinerea dreptului
mandantului de a inainta acţiuni in judecată de orice natură faţă de persoanele care
l-au asistat sau l-au substituit pe mandatar, indiferent de legătura juridică stabilită
intre mandatar şi terţă persoană.

Articolul 1037. Desemnarea mai multor mandatari

(1) Daca, pentru incheierea unui act juridic, sint desemnaţi mai mulţi
mandatari, mandatul produce efecte numai in cazul in care este acceptat
de toţi mandatarii.
(2) Mandatarii urmează sa incheie impreuna toate actele vizate in mandat
daca altfel nu este stipulat sau nu rezulta cu certitudine din mandat.
Pentru executarea obligaţiilor asumate ei răspund solidar.
(3) Daca incheie singur actele juridice pe care a fost imputernicit sa le incheie
impreuna cu o alta persoana, mandatarul isi depăşeşte imputernicirile,
cu excepţia cazului cind incheie actul juridic in condiţii mai avantajoase
pentru mandant decit cele convenite.
 (2531)Prin intermediul normei comentate se reglementează desemnarea mai
multor mandatari pentru incheierea impreună a unui act juridic. Mandantul
poate desemna printr-un contract mai mulţi mandatari sau poate incheia
contracte aparte cu fiecare din mandatari, indicind in contract executarea
aceloraşi acţiuni juridice din numele şi pe contul mandantului. Condiţia de
bază pentru valabilitatea executării mandatului in această formulă juridică
reprezintă acceptarea acţiunilor intreprinse in vederea executării mandatului
de către toţi mandatarii. Acceptarea poate fi exprimată prin săvirşirea
impreună de către mandatari a acţiunilor respective, sau prin aprobarea in
scris sau in altă formă prescrisă de lege a acţiunilor celorlalţi mandatari.
(2532)Incheierea impreună a tuturor actelor vizate in mandat nu reprezintă o
condiţie obligatorie a activităţii mai multor mandatari. In contractul de mandat
sau in mandatul propriu-zis pot fi specificate şi alte modalităţi de acţiune a co-
mandatarilor. La răndul său, co-mandatarii sint in drept să stabilească
mecanismul corporativ de executare a mandatului, principial rămine faptul
acceptării executării din partea tuturor mandatarilor. Obligativitatea incheierii
in comun a actelor juridice este racordată de către legiuitor cu răspunderea
solidară a co-mandatarilor, care poate surveni pentru executarea
necorespunzătoare sau neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract.
3. Se consideră depăşirea imputernicirilor mandatului incheierea de una singură a
actelor juridice pe care a fost imputernicită sa le incheie impreună cu o altă
persoană, dacă actul juridic a fost incheiat in condiţii mai puţin avantajoase pentru
mandant decit cele convenite. In celelalte cazuri legea permite incheierea de una
singură a actelor juridice.

Articolul 1038. Dubla reprezentare

(1) Mandatarul care accepta sa reprezinte, pentru incheierea aceluiaşi act,

persoane ale căror interese sint sau ar putea fi in conflict este obligat
sa informeze fiecare mandant, cu excepţia cazului cind uzanţele sau
cunoaşterea de către mandanţi a dublei reprezentări il exonerează de
aceasta obligaţie pe mandatar.
(2) In cazul dublei reprezentări, mandatarul va acţiona fata de fiecare
mandant in mod imparţial.
(3) Mandantul care nu este in măsura sa cunoască dubla reprezentare poate,
in cazul in care a suferit un prejudiciu, sa ceara declararea nulitatii
actului incheiat de mandatar.

(2533)Prezentul articol permite mandatarului reprezintarea pentru incheierea

aceluiaşi act a mai multor persoane (mandanţi). Insă pentru realizarea acestor
imputerniciri urmează să fie respectate unele condiţii cum ar fi:
(2534)informarea obligatorie a fiecarui mandant ale căror interese sint sau ar
putea fi in conflict despre această calitate juridică de dublă reprezentare,
(2535)respectarea intereselor fiecărui mandant (imparţialitatea) pentru
incheierea aceluiaşi act.
Nu este necesară informarea fiecărui mandant despre această situaţie, dacă
uzanţele ce reglementează incheierea şi realizarea actelor respective permit acest
fapt, sau cunoaşterea de către mandanţi a dublei reprezentări la momentul
incheierii actului juridic.
(2536)Pentru apariţia dreptului mandantului la protejarea intereselor sale
patrimoniale prin declararea nulitatii actului incheiat de mandatar sint cerute
prezenţa a două condiţii obligatorii:
(2537)necunoaşterea de către mandant a faptului dublei reprezentări, care, de
 obicei, se exprimă prin neinformarea la timp a mandantului sau tăinuirea
informării acestuia,
(2538)suferirea de către mandant a unui prejudiciu.
In acest caz legislatorul invocă nulitatea relativă a actului juridic, conform
normelor art. 218 ale prezentului cod.

Articolul 1039. Incheierea unui act cu sine insusi

(1) Mandatarul nu poate incheia acte juridice in numele mandantului cu sine

insusi, chiar si prin reprezentant, cu excepţia cazului cind este autorizat
expres sau cind mandantul cunoaşte faptul si nu obiectează impotriva
lui.
(2) Numai mandantul poate cere declararea nulitatii actului juridic incheiat
cu incălcarea regulii prevăzute la alin.(1).

(2539)Articolul comentat este chemat să stabilească limitele capacităţii juridice

ale mandatarului in sensul interzicerii incheierii actelor juridice in numele
mandantului cu sine insuşi. Regula generală se pronunţă pentru protejarea
intereselor mandantului, şi anume prin faptul, că imputernicirile delegate
mandatarului de către mandant ii pot permite primului dezavantajarea
economică a contragentului, cu atit mai mult că Codul Civil - Art.1034
prevede un spectru larg al imputernicirilor mandatarului, care nu se reduc
numai la prescripţiie exprese ale contractului sau ale procurii. Regula generală
este exceptată de două cazuri:
(2540)cind mandatarul este autorizat expres de mandant,
(2541)cind mandantul cunoaşte faptul incheierii actelor juridice in numele
mandantului cu sine insuşi si nu obiectează impotriva lui.
Faptul cunoaşterii de către mandant a unei asemenea imputerniciri trebuie să
premargă săvirşirea acţiunilor mandatarului, pentru a nu pune in pericol valabilitatea
actelor juridice incheieate.
2. Subiectul inzestrat cu dreptul de a cere nulitatatea actului juridic
incheiat cu incălcarea regulii prevăzute la alin.1 este numai mandantul, deoarece
conform Art.226 Cod Civil nulitatea poate fi declarată numai in cazul in care se
demonstreaza ca cealalta parte a ştiut sau trebuia sa ştie despre limitari. In cazul
specificat numai mandantul poate autoriza mandatarul pentru incheierea actelor cu
el insuşi şi respectiv, ştie sau trebuia să ştie despre aceste circumstanţe.

Articolul 1040. Abaterea de la indicaţiile mandantului

(1) Mandatarul este obligat sa indeplinească indicaţiile mandantului.

(2) Mandatarul este in drept sa se abată de la indicaţiile mandantului daca, in
funcţie de circumstanţe, poate presupune ca mandantul, avind
cunostinta de situaţia creata, ar fi aprobat o asemenea abatere. Pina la
abaterea de la indicaţiile mandantului, mandatarul este obligat sa-l
notifice despre noile circumstanţe si sa aştepte decizia lui, cu excepţia
cazurilor cind aminarea prezintă un pericol pentru executare.
(3) Daca executarea de către mandatar a indicaţiilor date de mandant duce,
in mod vizibil, la dezavantajarea acestuia din urma, mandatarul trebuie
sa execute indicaţiile doar după ce a comunicat mandantului
dezavantajele posibile, iar acesta insista asupra indicaţiilor.

(2542)Prezentul articol prevede un regulator suplimentar al relaţiilor dintre

 mandant şi mandatar, care persistă in afara contractului propriu-zis şi a
procurii - indicaţiile mandantului. Caracterul acestor indicaţii (verbal sau
scris) nu se specifică de lege, ceea ce ne permite să facem concluzia că orice
indicaţie, indiferent de forma expunerii ei, urmează să fie indeplinită de către
mandatar. In contract este deosebit de important de stabilit ordinea fixării
indicaţiilor date de mandant pentru a nu se admite o neconcordanţă intre ele.
Expres de către lege nu sint stabilite cerinţele faţă de aceste indicaţii, insă ele
urmează să se conformeze criteriilor legalităţii, concretităţii şi posibilităţii de
realizare. Indicaţiile mandantului permit corectarea operativă a condiţiilor
iniţiale ale contractului, şi din acest motiv, legislatorul il plasează pe o treaptă
mai superioară vis-a-vis de alte acte in această privinţă. Din sensul acestui
articol, mandatarul se consideră că şi-a onerat obligaţiile contractuale, dacă a
acţionat anume in corespundere cu aceste indicaţii. Legea menţionează
indeplinirea integrală a indicaţiilor mandantului, fără a specifica contractul de
mandat propriu-zis. Indicaţiile mandantului in privinţa condiţiilor de vinzare
(cumpărare) a mărfurilor se por referi la parametrii tehnici şi calitativi a
mărfurilor, durata termenilor de garanţie, cuantumul maxim al plăţilor,
garanţiile plăţilor ş.a.
(2543)Reieşind din principiul că acţiunule mandatarului trebuie in mod
obligatoriu să avantajeze mandantul, indicaţiile date de mandant urmează să
contribuie la realizarea scopului contractului. In cazurile cind executarea
indicaţiilor mandantului duc, in mod vizibil, la dezavantajarea acestuia,
mandatarul iniţial trebuie să comunice despre aceasta contragentului său, şi
numai in cazul cind indicaţiile nu sint modificate sau anulate, ele urmează să
fie executate de mandatar. Efectele juridice ale acestei obligaţii ale
mandatarului nu sint expres stabilite de către lege, insă in acest caz
mandatarul este protejat de eventualele cereri de despăgubire ale
mandantului, deoarece, fiind inştiinţat despre posibilele dezavantaje pentru
sine, consimte acest fapt.

Articolul 1041. Obligaţia prezentării informaţiilor si a darii de seama despre

executarea mandatului

(1) Mandatarul este obligat sa transmită mandantului toate informaţiile

necesare, sa dea lămuririle cerute de mandant asupra executării
mandatului, iar la executarea acestuia, sa-l informeze neintirziat si sa
prezinte darea de seama.
(2) Convenţia in al carei temei obligaţiile mandatarului prevăzute la alin.(1)
sant, pentru viitor, excluse sau limitate se face in scris.

(2544)Legea obligă mandatarul să comunice mandantului la cererea sa toate

informaţiile despre mersul executării contractului, să dea lămuririle necesare
şi in final să prezinte darea de seamă verbal sau scris asupra tuturor acţiunilor
de reprezentare. Mandatarul urmează necondiţionat şi la prima cerere a
mandantului să-şi onoreze aceste obligaţii legate indeosebi de executare.
Ţinind cont de faptul că toate obligaţiile contractuale sint puse in sarcina
mandantului, legea ii asigură prin intermediul normei comentate o mobilitate
juridică suficientă participării sale (pe calea suportării cheltuielelor şi riscurilor
ca titular de drepturi) la aceste tranzacţii. Deaceea toate mărfurile obţinute,
sumele de bani, titlurile de valoare, originalele contractelor semnate şi alte
documente, care atestă apariţia obligaţiilor in rezultatul acţiunilor
mandatarului urmează, de rind cu actele constatatoare de drepturi
patrimoniale şi nepatrimoniale ale mandantului, să fie puse la dispoziţia
mandantului.
 (2545)Ca excepţie de la prevederile aliniatului 1 al articolului comentat părţile
pot conveni asupra excluderii integrale sau limitării volumului de obligaţii.
Insă pentru astfel de posibilităţi legea inaintează următoarele condiţii:
(2546)perfectarea convenţiei in al carei temei se exclud sau se limitează aceste
obligaţii numai in formă scrisă,
(2547)obligaţiile menţionate ale mandatarului urmează să fie prevăzute pentru
viitor.
Reieşind din sensul normei comentate, derogare de la obligaţia prezentării
informaţiilor şi a dării de seama despre executarea mandatului urmează să fie
stipulată expres in contract.

Articolul 1042. Confidenţialitatea informaţiei cunoscute de mandatar

(1) Mandatarul este obligat sa nu divulge informaţia care i-a deveni

cunoscuta in cadrul activitatii sale daca mandantul are un interes
justificat in păstrarea secretului asupra lor si daca nu exista, in baza
dispoziţiilor legale, o obligaţie de dezvăluire sau dezvăluirea nu este
permisa de mandant.
(2) Obligaţia de păstrare a confidentialitatii subzista si dupa incetarea
mandatului.

(2548)Săvirşirea acţiunilor juridice, presupune acumularea informaţiei atit

despre starea economico-financiară a mandantului, cit şi despre afacerile sau
alte acţiuni juridice, care sau derulat cu participarea mandatarului. Interesul
mandantului despre nedivulgarea informaţiei poate fi stabilit expres in
contract prin formularea unei clauze contractuale in acest sens.
Legea poate obliga mandatarul să divulge informaţia care i-a deveni cunoscută
in cadrul activitatii sale, şi respectiv, aceste acţiuni nu pot fi calificate ca nepăstrare
a a confidentialitaţii.

Articolul 1043. Obligaţia mandatarului de a preda către mandant rezultatele

executării

Mandatarul este obligat sa remită mandantului tot ceea ce a primit

pentru executarea mandatului si nu a utilizat in acest scop, precum si
tot ceea ce a dobindit in executarea obligaţiilor sale contractuale.

1. Regula expusă in articolul comentat a persistat şi in Codul Civil din 1964, iar esenţa
juridică este condiţionată de construcţia juridică a raportului de mandat, unde
mandatarul se obligă să acţioneze in numele şi pe contul mandantului, in esenţa
fiind doar un reprezentant. Prin efectul legii mandatarul nu dobăndeşte nici un drept
asupra bunurilor dobindite in executarea obligaţiilor sale contractuale şi este obligat
să remită necondiţionat şi imediat totul mandantului, inclusiv şi procura cu termen
de valabilitate nestins.

Articolul 1044. Interdicţia de a folosi informaţia sau bunurile in interes propriu

(1) Mandatarul nu are dreptul sa folosească in avantajul sau informaţia

pe care o obţine sau bunurile pe care le primeşte ori pe care este obligat
sa le administreze in exercitarea mandatului daca nu are consimtamintul
mandantului sau daca dreptul de folosinţa nu rezulta din lege sau din
 mandat.
(2) Pe lingă compensaţiile la care este ţinut pentru prejudiciul cauzat,
mandatarul, in cazul folosirii informaţiei sau bunurilor fara autorizaţie,
trebuie sa plătească mandantului pentru folosirea informaţiei o suma
echivalenta cu imbogatirea sa datorita folosirii ei, iar in cazul cind a
folosit un bun, o chirie corespunzătoare. Daca foloseşte pentru sine
banii pe care trebuie sa-i remită mandantului ori sa-i utilizeze in favoarea
acestuia, mandatarul va datora dobinzi din momentul cheltuirii banilor.

(2549)Prin intermediul normei respective legiuitorul incă odată remarcă

caracterul relaţiilor contractuale dintre mandant şi mandatar, care rezultă in
prestarea serviciilor juridice de către mandatar mandantului, pentru care,
după caz, primul este remunerat sau nu. In rest, toate cele dobindite prin
acţiunile mandatarului formează proprietatea mandantului sau cad sub
incidenţa nemijlocită şi necondiţionată a drepturilor patrimoniale şi
nepatrimoniale ale mandantului. Numai consimţămintul mandantului,
prevederile mandatului şi prescripţia legii pot permite mandatarului să
folosească in avantajul sau informaţia pe care o obţine sau bunurile pe
care le primeşte ori pe care este obligat sa le administreze in exercitarea
mandatului. Norma comentată poartă un caracter dispozitiv, deaceea părţile
urmează direct in contract să specifice regimul folosirii de către mandatar a
informaţiei pe care o obţine sau a bunurilor pe care le primeşte.
(2550)Aliniatul 2 al prezentului articol conţine măsuri concrete de protejare a
intereselor mandantului in cazul folosirii fără autorizaţie a informaţiei sau a
bunurilor. In afară de compensarea prejudiciului real cauzat mandantului prin
folosirea informaţiei sau bunurilor fara autorizaţie mandatarul in funcţie de
folosirea diferitor obiecte ale drepturilor civile, urmează să achite mandantului
in calitate de despăgubiri,
(2551)pentru folosirea informaţiei o suma echivalenta cu imbogatirea sa
datorita folosirii ei,
(2552)pentru folosirea bunurilor chiria corespunzătoare,
pentru folosirea banilor dobinda, conform art.585 Cod Civil, din momentul
cheltuirii banilor.

Articolul 1045. Protecţia drepturilor mandantului

Bunurile dobindite de către mandatar, in numele sau dar pe contul

mandantului, in cadrul executării obligaţiilor contractuale sau care i-au
fost transmise de mandant pentru executarea mandatului sint
considerate, in raport cu creditorii mandatarului, bunuri ale mandantului.

1. Menirea legislatorului este de a proteja partea slabă in obligaţie şi anume, protecţia

drepturilor mandantului, indeosebi interesele sale patrimoniale care pot fi uşor lezate
de către mandatar. Mandatarul nu are dreptul să pretindă la bunurile dobindite in
cadrul executării obligaţiilor contractuale sau care i-au fost transmise de mandant
pentru executarea mandatului. Ele urmează din start a fi separate de cele ale
mandantului pentru a le proteja de urmărirea creditorilor mandatarului. De aceea nu
poate fi admisă nici un fel de pretenţie din partea creditorilor mandatarului faţă de
bunurile mandantului, aflate in posesia mandantului.

Articolul 1046. Compensarea cheltuielilor efectuate de mandatar

 (1) Cheltuielile pe care mandatarul le efectuează pentru executarea
obligaţiilor contractuale si pe care, in funcţie de imprejurări, acesta le
considera necesare trebuie compensate de către mandant.
(2) Nu pot fi inaintate pretenţii, in temeiul alin.(1), atunci cind cheltuielile
urmează a fi compensate prin remuneraţie. Cheltuielile care se fac in mod
obişnuit la executarea unor obligaţii de felul celor stipulate in contract
sau cheltuielile care ar fi fost făcute de mandatar si in absenta
contractului sint considerate compensate prin remuneraţie daca restituirea
lor nu se face in mod obişnuit si daca nu s-a convenit altfel.
(3) La cererea mandatarului, mandantul este obligat sa plătească acestuia
un avans pentru cheltuielile necesare executării mandatului.

(2553)Legea permite mandatarului să intreprindă şi alte acţiuni, decit cele

prevăzute de mandat (Vezi comentariul la art.1040 Cod Civil). Respectiv,
mandatarul efectuiază şi un şir de cheltuieli motivate suplimentare necesare
in acest sens, care trebuie compensate de către mandant. Compensarea
cheltuielelor efectuatre de către mandatar reprezintă una din obligaţiile de
bază ale mandantului, deoarece ea survine din insăşi esenţa construcţiei
contractului de mandat, unde mandatarul acţionează atit din numele
mandantului, cit şi din contul său. Participarea mandatarului cu cheltuieli
proprii ar duce la o calificare deosebită din punct de vedere juridico-civil a
acţiunilor sale, diferită de raportul de mandat.
(2554)Articolul 1033 a prezentului cod prin noţiunea de remuneraţie stabileşte
retribuţia stabilită prin contract, sau, cu alte cuvinte, aceea sumă de bani pe
care mandantul o datorează mandatarului in contul serviciilor prestate.
Conţinutul remuneraţiei urmează să fie stabilit expres in contract pentru a
avea posibilitatea delimitării retribuţiei pentru serviciile acordate şi alte plăţi şi
compensaţii ce pot fi negociate de către părţi la incheierea contractului.
Cheltuielele prevăzute in al.1 a prezentului articol pot fi incluse in conţinutul
(componenţa) remuneraţiei de bază şi atunci ele se calculează şi se achită in
acelaşi timp. Insă acestă regulă se răsfringe numai la acele cheltuieli
efectuate de mandatar care nu se fac in mod obişnuit la executarea unor
obligaţii de felul celor stipulate in contract sau care ar fi fost făcute de
mandatar şi in absenţa contractului, adică executarea acţiunilor faptice, care
nu formează obiectul contractului de mandat.
3. Pentru susţinerea financiară a derulării raporturilor de mandat mandantul
acoperă din contul său toate cheltuielele necesare, iar in cele mai dese cazuri achită
mandatarului un avans pentru cheltuielile necesare executării mandatului. Avansul
reprezintă o sumă de bani necesară pentru acoperirea cheltuielelor iniţiale, deoarece
mandatarul nu neste obligat să suporte nici un fel de cheltuieli legate de executarea
mandatului. Plata avansului poate fi efectuată la cererea mandatarului, fără a fi
specificat acest lucru in contract şi respectiv, mărimea avansului este o categorie
apreciabilă de către părţi in funcţie de circumstanţele contractuale.

Articolul 1047. Repararea prejudiciului cauzat mandatarului

(1) Mandantul este obligat sa repare si prejudiciul produs fara vina sa pe

care mandatarul l-a suferit in executarea mandatului daca prejudiciul
este rezultatul unui pericol legat de obligaţia contractuala ori s-a produs in
urma executării unei indicaţii a mandantului.
(2) Nu se poate formula o pretenţie in temeiul alin.(1) atunci cind un
prejudiciu de felul celui care s-a produs urmează a fi acoperit prin
remuneraţie sau cind prejudiciul a fost practic produs printr-o acţiune
care nu era necesara executării obligaţiilor contractuale ale
 mandatarului sau printr-o omisiune a lui. Daca acoperirea prejudiciului
din contul remuneraţiei va fi contestata, sarcina probei se pune pe
seama mandatarului.

(2555)In afară de repararea prejudiciilor produse din vina mandantului, ce reiese

din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor
contractuluale, mandantul este ţinut să răspundă in forma reparării
prejudiciului produs fără vină. Dar, legislatorul incadrează apariţia răspunderii
fără vină in interiorul raporturilor contractuale, specificind că prejudiciul
cauzat mandatarului urmează să fie rezultatul unui pericol legat de obligaţia
contractuală, sau să fie cauzat in urma unei indicaţii a mandantului, care la fel
se incadrează in acest spectru de relaţii.
(2556)In aliniatul 2 al articolului comentat sănt expuse temeiurile de eliberare
de răspundere a mandantului faţă de mandatar.
Primul temei - acoperirea prin remuneraţie a prejudiciului, practic diferă de
celelalte temeiuri, deoarece in cazul cind in contract din start este prestabilită o
astfel de obligaţie a mandantului, mandatarul nu se poate formula o pretenţie in
temeiul alin.(1) a prezentului articol. Iar in cazul remuneraţia deja achitată nu va
acoperi intreg prejudiciul cauzat, atunci mandatarul se poate adresa cu asemenea
pretenţii faţă de mandant, avind in acelăşi timp sarcina probei, aducă dovedirea
mărimei prejudiciului neacoperit de remuneraţie.

Articolul 1048. Solidaritatea mandanţilor

Cind mai multe persoane, pentru o afacere comuna, au numit un

mandatar, fiecare dintre ele răspunde solidar pentru toate efectele
mandatului.

O novelă legală in domeniul reglementării mandatului reprezintă instituţia

solidaritatăţii mandanţilor, şi anume cazul, cind mandanţii decid contractarea pentru
o afacere comună a unui singur mandatar. Acest mecanism juridic implică in mod
inerent stabilirea corelaţiei dintre co-mandanţi şi mandatar in domeniul răspunderii.
Legislatorul a mers pe calea cea mai sigură in reglementarea acestei situaţii,
stabilind răspunderea solidară a mandanţilor.

Articolul 1049. Răspunderea mandatarului in cazul mandatului gratuit

Daca indeplineste mandatul cu titlu gratuit, mandatarul va răspunde doar

pentru actele sale intenţionate sau pentru culpa grava.

Mandatul gratuit presupune survenirea răspunderii doar pentru acţiunile sale

intenţionate sau pentru culpa gravă, care au produs pagubă mandantului. In celelalte
cazuri de diminuare a intereselor mandantului mandatarul este absolvit de
răspundere patrimonială.

Articolul 1050. Denunţarea mandatului

(1) Mandatul poate fi denunţat oricind de oricare din parti.

(2) Revocarea mandatului notificata numai mandatarului nu se poate opune
terţilor care, fara a şti despre revocare, au contractat cu buna-
credinţa cu mandatarul. In acest caz, mandantul are drept de regres
impotriva mandatarului.
(3) Mandatarul poate denunţa mandatul doar in aşa fel incit sa fie posibil
pentru mandant sa se ingrijească in continuare de actele asupra cărora s-
a contractat, cu excepţia cazului cind exista motiv intemeiat pentru a
denunţa.
(4) Daca a denunţat, mandantul este obligat fata de mandatar la
compensarea tuturor cheltuielilor apărute in executarea contractului.
Daca mandatul este cu titlu oneros, mandantul trebuie sa plătească
mandatarului remuneraţia convenita.
(5) Este nula clauza prin care se exclude dreptul unei parti de a denunţa
mandatul.

(2557)O particularitate distinctă a mandatului reprezintă dreptul fiecărei din părţi

de a denunţa unilateral in orice timp contractul. Această particularitate se
datorează caracterului fiduciar al raporturilor dintre părţi, insă aplicarea ei in
cadrul jurisprudenţei necesită respectarea unor reguli expuse in următoarele
aliniate ale prezentului articol.
(2558)Legislatorul in cazul formulării normelor despre denunţarea contractului
operează şi cu noţiunea de revocare, care este după conţinutul său juridic
echivalentă cu denunţarea. Revocarea mandatului de către mandant ţine
evident de notificarea mandatarului, care este partre a contractului. Terţele
persoane, care au fost la rindul său contractate de către mandatar in vederea
realizării contractului, nu intotdeauna pot şti despre revocare. In cazul cind
terţii cu buna-credinţa au contractat cu mandatarul, chiar şi după revocarea
mandatului de către mandant, efectele acestei revocări nu se pot opune
terţilor. Cele executate de către terţi după revocarea contractului pot fi
dobindite de către mandant prin intermediul regresului impotriva
mandatarului.
(2559)Condiţiile denunţării mandatului din iniţiativa mandatarului ţin iminent de
protejarea intereselor mandantului. Momentul denunţării contractului trebuie
să coincidă cu posibilitatea mandantului de a avea grijă de soarta bunurilor şi
drepturilor dobindite, deaceea este nevoie, totuşi, de un preaviz din partea
mandatarului prin care mandantul trebuie să fie informat despre termenii de
restituire a imputernicirilor (procurii şi altor documente). In cazul cind
mandatarul nu oferă mandantului posibilitatea de a ingriji in continuare de
actele asupra cărora s-a contractat, mandantul poate cere despăgubiri
pricinuite in urma pierderii bunurilor şi drepturilor sau in urma deteriorării
(diminuării) lor. In cele ce priveşte existenţa motivelor intemeiate, care ar servi
ca temei pentru nerespectarea regulii de mai sus, aceste motive nu sint
enumerate de lege, şi, părţile pot direct in contract să le stipuleze.
(2560)Condiţia obligatorie a denunţării mandatului din iniţiativa mandantului ţine
de obligaţia compensării tuturor cheltuielilor suportate de mandatar, apărute
in executarea contractului, indiferent de nivelul sau etapa de executare.
Ţinind cont de faptul, că contractul de mandat face parte din categoria
contractelor de prestări servicii (ca noţiune de gen), mandantul este obligat
sa plătească mandatarului remuneraţia convenită, corespunzător nivelului de
executare (prin analogia Art.943 a prezentului cod).
Este lovită de nulitate absolută orice invoială a părţilor de a exclude
dreptul unei părţi de a denunţa mandatul.

Articolul 1051. Decesul sau incapacitatea mandantului

(1) Raporturile contractuale nu incetează prin decesul sau prin

incapacitatea mandantului daca nu s-a convenit altfel sau daca aceasta nu
 rezulta din conţinutul obligaţiei contractuale.
(2) Daca raporturile contractuale incetează prin decesul ori prin
incapacitatea mandantului, mandatarul trebuie sa continue executarea
obligaţiilor contractuale in cazul in care aminarea ar fi legata de
pericolul unor pierderi pentru mandant sau pentru succesorii lui.
Executarea mandatului continua pina cind succesorul sau
reprezentantul legal al mandantului poate lua toate masurile necesare.
Raporturile contractuale sint considerate in aceasta privinţa ca fiind
valabile.
(2561)Daca raporturile contractuale incetează prin decesul sau prin
incapacitatea mandantului, fata de mandatar contractul se
considera valabil pina in momentul in care acesta ia cunostinta
ori trebuie sa cunoască motivul incetării.

(2562)Regula generală stabilită de legiuitor este că decesul sau incapacitatea

mandantului nu duc in mod automat la stingerea raporturilor contractuale.
Prin contract sau ţinind cont de conţinutul obligaţiei contractuale se poate
deroga de la această regulă, admiţind ca succesorii in drepturi sau alte
persoane imputernicite să preia executarea obligaţiilor.
(2563)Aliniatul respectiv protejează in mod sporit interesele mandantului,
menţionind că chiar dacă totuşi raporturile contractuale incetează in temeiul
decesului or prin incapacitatea mandantului este obligat să continue
executarea obligaţiilor contractuale, dacă există pericol de pierdere a celor
obţinute in urma executării contractului, condiţionat de aminarea executării.
Intinderea executării obligaţiilor de către mandatar in aceste condiţii este pina
la momentul cind mandatarul se convinge că succesorul sau reprezentantul
legal al mandantului pot lua toate masurile necesare de preintimpinare a
eventualelor pierderi. Iar legea expres menţionează că raporturile
contractuale nu se sting in astfel de imprejurări, dar sint pe deplin valabile
pină la consumarea lor.
(2564)Decesul sau prin incapacitatea mandantului de la sine nu inseamnă că
raporturile contractuale sau stins. Legea leagă momentul stingerii bilaterale a
raporturilor contractuale de faptul mandatarul trebuie să ţtie cu certitudine
motivul incetării acestor raporturi prin deces sau prin incapacitate. In caz
contrar, contractul de mandat işi menţine valabilitatea pentru mandatar.

Articolul 1052. Incetarea raporturilor contractuale prin decesul mandatarului

(1) Raporturile contractuale incetează prin decesul mandatarului daca nu s-a

convenit altfel ori daca din obligaţia contractuala nu rezulta altfel.
(2) Moştenitorul mandatarului trebuie sa informeze neintirziat mandantul
despre decesul mandatarului si sa ia masurile necesare pentru protecţia
drepturilor mandantului.

1. Ca şi in cazul mandantului, pentru mandatar legiuitorul stabileşte prezumţia

incetării raporturile contractuale de mandat prin decesul mandatarului. Această
regulă işi are aplicarea in condiţiile nestipulării de către părţi in contract a preluării
obligaţiilor contractuale de către succesorii mandatarului. La fel, natura obligaţiei
contractuale stabilite intre părţi nu poate admite incetarea raporturilor contractuale
prin decesul mandatarului.
2.Prezentul aliniat stabileşte pentru terţele persoane a raportului de mandat
(moştenitori) obligaţii in cazul decesului mandatarului. Obligaţiile sint legate de
protejarea intereselor mandantului. In acest caz moştenitorii mandatarului sint
 obligaţi:
- imediat să informeze mandantul despre decesul mandatarului,
- să ia măsurile necesare pentru protecţia drepturilor mandantului, care pot
consta in păstrarea bunurilor şi a documentelor mandantului, precum şi transmiterea
lor către posesorul lor legitim. Această regulă a persistat şi in Codul civil din 1964.

Capitolul XIV
ADMINISTRAREA FIDUCIARA

Articolul 1053. Contractul de administrare fiduciara

(1) Prin contractul de administrare fiduciara, o parte (fondator al

administrării, fiduciant) preda bunuri in administrare fiduciara
celeilalte parti (administrator fiduciar, fiduciar), iar aceasta se obliga
sa administreze patrimoniul in interesul fondatorului
administrării.
(2) Prin contract poate fi desemnat in calitate de beneficiar un tert,
care poate inainta pretentii proprii fata de administratorul fiduciar.
(3) Autoritatile publice nu pot exercita funcţia de administrator
fiduciar.
(4) Administratorul fiduciar nu poate fi beneficiar.
(5) In cazurile cind administrarea fiduciara a patrimoniului se
constituie pe motive prevăzute de lege, drepturile fondatorului
administrării aparţin autoritarii tutelare sau unei alte persoane
menţionate in lege.

1. Modelul contractual al administraţiei fiduciare reprezintă un institut relativ

nou pentru legislaţia naţională, diferit de administrarea patrimoniului persoanei
declarată absentă fără veste şi administrarea patrimoniului defunctului, pină la
acceptarea lui de către succesori. Codul civil operează cu noţiunea de administrare
fiduciară şi nu de proprietate fiduciară, cunoscută sistemului de drept common-law.
Administrarea fiduciară presupune unele trăsături juridice specifice contractuale,
care se desprind din prezentul capitol:
a) transmiterea patrimoniului in administrarea fiduciară este o formă de
realizare a imputernicirilor proprietarului. Anume el determină scopul constituirii
admimistrării fiduciare şi volumul imputernicirilor transmise.
b) executarea contractului poate fi in interesul fondatorului, sau a persoanei
desemnate de el. In ultimul caz, contractul de administrare fiduciară apare ca un
contractincheiat in folosul unei terţe persoane.
c) transmitera patrimoniului in admimistrăre fiduciară nu duce la trecerea
dreptului de proprietate către administratorul fiduciar, respectiv atributele dreptului
de proprietate nu sint transmise in baza acestui contract. Prerogativele unui
proprietar, transmise in baza acestui contract, ii acordă dreptul numai de a exercita
aceste atribute in numele său, prin aceasta prestind servicii cu caracter juridic şi
faptic fiduciantului.
Contractul de admimistrăre fiduciară are tangenţe cu un şir de contracte civile
ca contractele de mandat, comision şi agenţie. Posibilitatea de a săvirşi orice acţiuni
juridice şi faptice in interesul fiduciantului sau a beneficiarului, precum activitatea in
nume propriu, dar pe contul fiduciantului constituie esenţa juridico-civilă a acestui
contract desinestătător. La fel, acest contract urmează a fi delimitat de acţiuni de
administrare a patrimoniului din partea organelor interne ale societăţilor comerciale,
necomerciale sau a intreprinderilor de stat. In acest caz, directorul intreprinderii sau
alt organ statutar infăptuiesc administrarea internă a acestora, cu toate că posedă
imputerniciri de dispoziţie a bunurilor acestor subiecţi, nu delimitează bunurile
administrate intru-o balanţă contabilă aparte şi nu poartă răspundere juridico-civilă
faţă de aceşti subiecţi, decit in cazurile prevăzute de lege.
Autorităţile publice in virtutea atribuţiilor stailite de lege nu fot figura in
calitate de administrator fiduciar. O interdicţie legală este imposibilitatea
corespunderii calităţii de administrator fiduciar şi beneficiar.
In unele cazuri, prevăzute de lege, in calitate de fondator poate figura şi
neproprietarul patrimoniului, adică o altă persoană abilitată (autoritate tutelară).
Insă, in aceste cazuri persoanele indicate in lege trebuie să acţioneze exclusiv in
interesele proprietarului.

Articolul 1054. Forma contractului de administrare fiduciara

Contractul de administrare fiduciara a proprietatii se incheie in

scris.

Articolul respectiv cere forma scrisă a contractul de admimistrăre fiduciară.

Părţile sint libere in determinarea modalităţii scrise de incheiere a contractului.
Important este respectarea prevederilor prezentului cod referitoare la incheierea
contractelor scrise (art.art 679-703). In privinţa transmiterii bunurilor imobile este
necesară respectarea prevederilor art.290 a Codului civil. Analiza noţiunii legale a
contractului ne permite să relevăm caracterul lui real, ceea ce inseamnă că
contractul se consideră incheiat din momentul transmiterii patrimoniului către
fiduciar.

Articolul 1055. Obiectul administrării fiduciare

(1) Poate fi dat in administrare fiduciara orice bun, inclusiv o

universalitate de bunuri, atit existente la momentul incheierii
contractului, cit si dobindite in viitor, inclusiv bunurile dobindite de
administratorul fiduciar in exercitarea contractului.
(2) Patrimoniul dat in administrare fiduciara include si bunurile
care, in calitate de echivalent sau in urma unor acte juridice, iau locul
bunurilor originale.
(3) Mijloacele banesti nu pot fi date separat in administrare
fiduciara, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
(4) Bunurile date in administrare fiduciara se separa de alte
bunuri ale fondatorului administrării, precum si de bunurile
administratorului fiduciar.

1.In calitate de obiecte ale contractului de admimistrare fiduciară poate figura

atit intreg patrimoniul fiduciantului, cit şi o parte din el (bunuri sau drepturi
separate), de exemplu intreprinderile ca complexe patrimoniale unice, bunurile
mobile şi imobile, titlurile de valoare, drepturile patrimoniale, ş.a. Legea nu cere ca
patrimoniul transmis să existe la momentul incheierii contractului, important prezintă
faptul,ca in contract să se consemneze care bunuri , dobindite pe viitor vor constitui
obiect de administrare.
2. Norma expusă in acest aliniat, indică asupra posibilităţii modificării
componenţei patrimoniului transmis in administrare fiduciară, admiţind ca bunurile
echivalente sau cele dobindite in urma unor acte juridice, să ia locul bunurilor
originale. Această regulă, insă, nu admite micşorarea conţinutului acestui patrimoniu
in urma acţiunilor de executare a contractului din partea părţilor. Deci, legea
protejează prin această menţiune legală interesele interesele fondatorului
administrării, parte slabă in obligaţia respectivă.
 3. Mijloacele băneşti in calitate de categorie a bunurilor in circuitul civil nu pot
figura de sinestătător in calitate de obiecte ale administrării fiduciare. Utilizarea lor in
circuitul civil presupune pierderea dreptului de proprietate asupra bancnotelor, şi
respectiv ei nu pot fi restituiţi proprietarului la finele contractului. Desigur,
proprietarul nu este interesat in restituirea aceloraşi bancnote. Poate fi vorba despre
pastrarea şi inmulţirea sumei de bani, care nu poate fi recunoscută ca bun. Virarea
banilor la contul bancar in realitate prezintă o forma de evidenţă a lor, depozitul
bancar sau o altă sumă de bani la cont reprezintă in sine drepturi obligaţionale de
creanţă faţă de bancă, deaceea legislatorul a exclus mijloacele băneşti din rindul
obiectelor administrării fiduciare. Excepţie de la regula generală formează
prevederile art.26 a Legii instituţiilor financiare, in baza căreia instituţia
financiară fără acordarea unei licenţe speciale poate acorda servicii fiduciare
(investirea şi gestionarea fondurilor fiduciare).
4. Conform prevederilor prezentului aliniat, bunurile date in administrare
fiduciară se separă in mod obligatoriu şi se duce evidenţa intr-o balanţă separată sau
pe un cont bancar separat. Necesitatea unei astfel de delimitări este dictată de insăşi
natura raporturilor de administrare fiduciară, care nu admite posibilitatea conexiunii
patrimoniului ce se află in administrare fiduciară şi patrimoniul propriu al fiduciarului.
La rindul său, acest fapt exclude transmiterea in administrare fiduciară a bunurilor
mobile destinate pentru consum, deoarece separarea lor in sens juridic este
imposibilă.

Articolul 1056. Drepturile si obligaţiile administratorului fiduciar

(1) Administratorul fiduciar este obligat sa administreze in nume

propriu proprietatea incredintata, dar pe riscul si pe contul
fiduciantului.
(2) In raporturile cu terţii, administratorul fiduciar are prerogativele
unui proprietar. Daca nu manifesta fata de interesele fiduciantului
diligenta de care da dovada in afacerile proprii, fiduciarul este obligat
sa repare prejudiciul cauzat astfel.
(3) Administratorul fiduciar este obligat sa faca public faptul
separării bunurilor luate in administrare fiduciara de bunurile sale si sa
mentina aceasta publicitate. El răspunde fata de fondatorul
administrării pentru dezavantajele, pierderile si prejudiciile care
rezulta din confuziunea celor doua patrimonii.
(4) Administratorul fiduciar poate dispune de un imobil doar in
cazurile prevăzute de lege sau de contractul de administrare fiduciara.
(5) Drepturile obţinute de administratorul fiduciar ca rezultat al
activitatii de administrare fiduciara se includ in componenta
patrimoniului primit in administrare daca in contract nu este prevăzuta
obligaţia de a le preda fiduciantului sau beneficiarului.
(6) Obligaţiile rezultate din activitatea fiduciarului se executa din
contul bunurilor care se afla in administrare fiduciara.

1. Spre deosebire de mandatar, precum şi de agentul comercial administratorul

fiduciar acţionează numai din nume propriu, dar pe riscul şi pe contul fiduciantului.
Acest model contractual se aseamănă mult cu contractul de comision, insă caracterul
serviciilor prestate de către fiduciar şi obligativitatea inştiinţării terţilor despre
calitatea sa juridică, il deosebesc totuşi de comisionar. Mai mult ca atat, intre părţi nu
se stabilesc raporturi de incredere personală „fiduciare”, iar termenul „fiduciar” faţă
de administrarea in baza acestui contract are un caracter simbolic єi nu genereazг
efecte juridice.
2. In privinţa patrimoniului transmis in administrare fiduciară fiduciarul exercită
prerogativele unui proprietar (Art.315 Cod Civil). Cu alte cuvinte, in raporturile cu
terţii fiduciarul se manifestă ca un proprietar, cu toate că juridic nu posedă o astfel
de calitate. Fiduciantul nu transmite administratorului fiduciar imputernicirile sale de
proprietar, dar numai posibilitatea realizării lor prin intermediul săvarşirii acţiunilor de
administrare. in această situaţie statutul administratorului fiduciar are asemănări
considerabile cu cele ale reprezentantului. Manifestarea diligenţei sporite fata de
interesele fiduciantului reprezintă o trăsătură de bază a exercitării prerogativelor
fiduciarului, iar in cazul unei vădite nemanifestări de abnegaţie in exercitarea
competenţelor sale contractuale, fiduciarul este obligat sa repare prejudiciul cauzat.
Lipsa diligenţei corespunzătoare mărturiseşte despre existenţa in activitatea
fiduciarului a unor elemente ale vinovăţiei in sensul dreptului civil, cu toate că in
acest caz, legislatorul nu condiţionează apariţia răspunderii fiduciarului de prezenţa
vinovăţiei sale.
3. Printre obligaţiile de bază ale fiduciarului, consemnate in lege, persistă şi
separarea bunurilor transmise in administrarea fiduciară, precum şi efectuarea unei
publicităţi in acest sens. Juridic aceste relaţii urmează să fie consemnate intr-un act
de transmitere-predare, care de rand cu contractul vor demonstra in caz de litigiu,
faptul separării bunurilor transmise in administrare fiduciară de patrimoniul
fiduciantului sau a fiduciarului. Formele de separare pot fi oglindirea bunurilor intr-o
balanţă contabilă aparte, cont bancar ş.a. Confuziunea celor doua patrimonii, urmată
de dezavantaje, pierderi si prejudiciu pentru fiduciant, reprezintă un temei direct
pentru răspunderea fiduciarului. In acest caz la fel, răspunderea survine indiferent de
vinovăţia fiduciarului.
4. Dispunerea de un imobil de către administratorul fiduciar (instrăinarea, locaţiunea,
transmiterea in comodat, ipotecarea), poate fi făcută doar in cazurile prevăzute de
lege sau de contract, sub riscul aplicării faţă de aceste tranzacţii a consecinţelor
nulităţii relative (Art. 218 Cod Civil).
5. Reieşind din construcţia legală a administrării fiduciare, fiduciantul, ca proprietar
al patrimoniului, poartă povara intreţinerii patrimoniului. Intreg riscul micşorării sau
măririi patrimoniului administrat, inclusiv apariţia drepturilor şi obligaţiilor ce decurg
din contract il suportă proprietarul. Insă contractul poate prevedea şi obligaţia de a le
preda fiduciantului sau beneficiarului imediat după dobandirea lor, fapt ce exclude
majorarea din contul lor a patrimoniului administrat.
6. Prezentul aliniat reprezintă o continuitate a art.1053 Cod Civil, prin care
fiduciarului i se transmit bunurile in administrare fiduciară şi, respectiv, obligaţiile
rezultate dintr-o astfel de activitate sint executate din contul acestui patrimoniu.

Articolul 1057. Remuneraţia, cheltuielile si fructele

(1) Administratorul fiduciar nu primeşte remuneraţie pentru

activitatea sa daca partile nu au convenit altfel sau daca aceasta nu
rezulta din lege.
(2) Daca este prevăzuta, remuneraţia poate fi exprimata fie in
procente fata de venitul (profitul) obţinut din administrarea fiduciara a
bunurilor, fie intr-o suma fixa de bani, fie in forma de procurare a unei
parţi a bunurilor administrate de fiduciar in conformitate cu contractul de
administrare fiduciara.
(3) Cheltuielile de administrare fiduciara le suporta fondatorul
administrării daca legea sau contractul nu prevede altfel.
(4) Fructele bunurilor revin fondatorului administrării.

1. Executarea obligaţiilor contractuale ce reies din contractul de administrare

fiduciară poartă un caracter gratuit. Insă legislatorul a lăsat un spaţiu larg de
manevră pentru părţi, indicand in această normă cu caracter dispozitiv, posibilitatea
negocierii unei remuneraţii pentru activitatea fiduciarului. Dreptul la remuneraţie
pentru fiduciar poate reieşi din lege. Normele prezentului Cod Civil nu stabilesc un
regim juridic aparte pentru activitatea antreprenorilor in calitate de fiduciari, de
aceea, in fiecare caz aparte in contract se stipulează condiţiile referitoare la
remuneraţie.
2. In cazul stabilirii in contract a remuneraţiei pentru fiduciar, legea prescrie părţilor
anumite modalităţi de exprimare a remuneraţiei şi anume, a) procente fata de
venitul (profitul) obţinut din administrarea fiduciara a bunurilor, b) sumă fixă de bani,
c) in forma de procurare a unei parţi a bunurilor administrate de fiduciar.
Modalităţile de exprimare a remuneraţiei in mare măsură sint puse in dependenţă de
activitatea fiduciarului, fapt ce poate contribui la sporirea intensităţii de activitate a
lui.
3. Cheltuielile de administrare fiduciară la fel constituie un risc a fondatorul
administrării, de aceea norma dispozitivă a prezentului aliniat le atribuie
fiduciantului. In această situaţie, iarăşi in anumite condiţii, legea sau contractul pot
stabili un alt regim de suportare a cheltuielelor.
4. In baza art.299 Cod Civil fruct al lucrului este venitul, sporul si productele pe care
le dă acest lucru, eventual patrimoniul administrat. In privinţa apartenenţei acestora,
legea prin intermediul normei cu caracter imperativ indică că ele revin fondatorului
administrării şi nu se includ in patrimoniul administrării fiduciare, precum drepturile
obţinute din rezultatul activităţii de administrare fiduciară.

Articolul 1058. Răspunderea administratorului fiduciar

(1) Administratorul fiduciar este răspunzător, in raporturile cu terţii,

pentru toate actele incheiate in limitele imputernicirilor conferite de
contractul de administrare fiduciara. Răspunderea se limitează la
bunurile pe care le-a primit in administrare fiduciara.
(2) După incetarea administrării fiduciare si transmiterea către
fiduciant a bunurilor, acestea pot fi urmărite in continuare pentru
pretenţiile născute in legătura cu administrarea fiduciara.
(3) Bunurile date in administrare fiduciara nu pot fi urmărite pentru
satisfacerea pretenţiilor inaintate fata de administratorul fiduciar
personal.
(4) Fondatorul administrării fiduciare si beneficiarul răspund pentru
acţiunile administratorului fiduciar numai atunci cand li se poate imputa
un comportament ilicit.

1. Conform prevederilor aliniatului unu al articolului comentat, răspunderea

administratorului fiduciar in raporturile cu terţii se limitează la bunurile pe care le-
a primit in administrare fiduciară. In domeniul răspunderii civile, legislatorul a stabilit
răspunderea fiduciarului pentru toate actele incheiate in limitele imputernicirilor
conferite prin contract, respectiv pentru celelalte categorii de acte, care ies din limita
imputernicirilor acordate, răspunderea este suportată de fiduciar din contul
patrimoniului personal.
2. Incetarea administrării fiduciare si transmiterea către fiduciant a bunurilor
rezultate din contract nu reprezintă temei pentru sistarea răspunderii. Pretenţiile
născute in legătura cu administrarea fiduciară, urmează să fie satisfăcute in
continuare din contul patrimoniului de către fiduciant. Insă legea nu stabileşte
consecinţele juridice pentru cazurile, cand patrimoniul respectiv nu este suficient
pentru indestularea creanţelor. Această situaţie juridică poate genera diferite
interpretări a soluţiei, şi anume, satisfacerea creanţelor din contul bunurilor
fiduciarului, precum ulterior, din contul bunurilor fiduciantului, ceea ce ar insemna
construirea unei scheme de răspundere subsidiară. Dezlegarea legislativă a
problemei răspunderii părţilor in contractul de administrare fiduciară prezintă interes
şi in domeniul dreptului procesual. Reieşind din situaţia că povara răspunderii o
suportă fiduciantul, in plan procesual ambele părţi fiduciantul şi fiduciarul urmează a
fi atraşi in proces in calitate de copiriţi.
3. Aliniatul 3 al art.1058 instituie norma potrivit căreia, pentru satisfacerea
pretenţiilor inaintate fata de administratorul fiduciar personal, nu pot fi urmărite
bunurile date in administrare fiduciară. Respectiv, din patrimoniul administrat care
aparţine cu drept de proprietate fiduciantului nu pot fi satisfăcute pretenţiile, ce reies
din activitatea extracontractuală a fiduciarului.

Articolul 1059. Indicarea calităţii de administrator fiduciar la incheierea

actelor juridice

(1) Administratorul trebuie sa indice in actul juridic faptul ca el

acţionează in calitate de fiduciar. Aceasta condiţie se considera
respectata daca:
a) la incheierea actului juridic cealaltă parte ştia sau trebuia sa ştie
despre faptul ca actul juridic este incheiat de administratorul fiduciar
in aceasta calitate;
b) in actul juridic incheiat in scris s-a introdus, după numele sau
denumirea administratorului fiduciar, menţiunea "A.F."
(2) In cazul cand in actul juridic nu se indica faptul ca
administratorul fiduciar a acţionat in aceasta calitate, el se obliga
personal in fata terţilor si răspunde in fata acestora doar cu
patrimoniul propriu.

1. In toate raporturile cu terţii administratorul fiduciar urmează să indice expres in

actele juridice verbale sau scrise, perfectate in scopul executării contractului, faptul
că acţionează intr-o astfel de calitate. Această cerinţă legală rezultă nemijlocit din
atribuţiile juridice ale fiduciarului şi efectele executării de catre el a obligaţiilor
contractuale. Sant echivalente cu respectarea cerinţei date, acţiunile indicate in
cuprinsul aliniatului comentat. Circumstanţele că terţul ştia sau trebuia sa ştie
despre faptul ca actul juridic este incheiat de administratorul fiduciar, urmează
să fie probate de către ultimul.
Numai in aceste condiţii, fiduciarul obţine calitatea juridică de parte a actelor juridice
incheiate cu terţii şi, respectiv, datoriile survenite din astfel de obligaţii sint pasibile
compensării din contul patrimoniului administrat.
2. In lipsa unei astfel de informaţii se consideră că administratorul fiduciar a acţionat
in propriile interese, şi va purta răspundere personală din contul patrimoniului său,
dar nu din contul celui administrat. Obligaţia de informare obligatorie a terţilor
despre acest fapt reprezintă un element esenţial de delimitare a contractului
menţionat de contractele de mandat, comision, agenţie.

Articolul 1060. Aplicarea dispoziţiilor referitoare la mandat

Raporturilor fiduciare se aplica in modul corespunzător dispoziţiile

referitoare la mandat.

1. Aplicarea dispoziţiilor prezentului Cod Civil referitoare la mandat faţă de

raporturile fiduciare, denotă legătura juridică de gen intre mandat şi administrare
fiduciară, care poate fi exprimată prin formula: in cele nereglementate de normele
prezentului capitol referitoare la administrarea fiduciară se aplică normele
 corespunzătoare referitoare la mandat.

Capitolul XV

COMISIONUL

Articolul 1061. Contractul de comision

(1) Prin contractul de comision, o parte (comisionar) se obliga sa incheie acte

juridice in nume propriu, dar pe contul celeilalte parti (comitent), iar
aceasta sa plateasca o remuneratie (comision).
(2) Actul juridic incheiat de comisionar cu un tert da nastere unor drepturi si
obligatii numai pentru comisionar, chiar si in cazul in care comitentul este
numit sau a participat la executarea actului juridic.
(3) Intre comitent si comisionar exista aceleasi drepturi si obligatii ca intre
mandant si mandatar, cu deosebirile stabilite in prezentul capitol.

1. Formula juridică actuală a contractului de comision, expusă de legiuitor in

prezentul articol, este una deosebită de cea existentă in Codul civil din 1964 prin
faptul că comisionarul poate incheia in nume propriu, dar pe contul celeilalte
parti comitent nu numai convenţii civile, dar orişice acte juridice, care, evident, ca
conţinut şi număr sint mai multiple. In celelalte reglementări, legiuitorul a păstrat
acelaşi mecanism de perfectare a raporturilor de comision cu unele excepţii,
stabilite de art.1066, art.1068 a prezentului cod. Caracteristica juridică a
contractului de comision expusă in definiţie conţine in sine toate trăsăturile
contractelor de prestări servicii juridice cu excepţia unor trăsături ce-i marchează
esenţa obligaţiunii. Pentru a inţelege acest specific este necesar să exemplificăm
o anumită situaţie. Proprietarul are o necesitate de realizare a unor mărfuri, insă
nu are cumpărători. In acelaşi timp există un intermediar, gata să acorde servicii
de căutare a cumpărătorului. Dar, increderea proprietarului in intermediar nu este
in aşa măsură, ca să-i permită intermediarului să incheie contract din numele lui.
In această situaţie proprietarul şi intermediarul nu pot incheia nici contract de
prestare a serviciilor faptice de căutare a cumpărătorului, deoarece nivelul
relaţiilor fiduciare nu le permite acest lucru. Ieşirea optimă din situaţie se prezintă
a fi recurgerea de către părţi la modelul contractului de comision, care presupune
prestarea de servicii juridice din numele comisionarului, dar pe contul
comitentului, in rezultatul contractului partea obligată faţă de cumpărător devine
nu proprietarul mărfii, dar comisionarul (intermediarul).
Contractul de comision este formulat de către legiuitor ca un act juridic
(obligaţie) cu titlu exsclusiv oneroasă. Deaceea caracterul gratuit nu este
compatibil caracterului comercial al comisionului, determinat de faptul că,
prestind un serviciu juridic, comisionarul acţionează in nume propriu. Prin urmare,
chiar dacă părţile au indicat in contract caracterul gratuit al obligaţiei (serviciului
prestat), această condiţie trebuie să fie lovită de nulitate absolută in temeiul
art.217 şi art.220 ale prezentului cod, iar comisionarul are dreptul in orice caz la
remuneratie (comision).
2. Ideea expusă mai sus este redată de către legislator in al. 2 al articolului
comentat, unde expres se specifică faptul, că dacă comitentul este desemnat in
contract sau a participat la executarea lui, atunci totuşi, actul juridic incheiat de
comisionar cu un terţ dă nastere drepturilor si obligatiilor, ce reiese din acest act
juridic, numai pentru comisionar. Insă pe cealaltă extremă a obligaţiei de
comision, riscul antreprenorial, adică riscul obţinerii beneficiului şi a suportării
 cheltuielelor il suportă comitentul in calitate de proprietar al mărfurilor.
3. Legătura juridică dintre contractele de comision şi mandat, sau incidenţa
normelor ce reglementează mandatul asupra comisionului este dezvăluită prin
existenţa aceloraşi drepturi şi obligaţii intre comitent şi comisionar, ca intre
mandant si mandatar cu deosebirile stabilite in capitolul prezentului cod, ce
reglementează comisionul. Deosebirile de reglemetare juridică pot fi observate
prin:
(2565)caracterul exclusiv oneros al contractului de comision (art.1061 Cod civil),
(2566)posibilitatea incheierii unui contract de subcomisie (art.1067 Cod civil),
(2567)existenţa regulelor speciale de reziliere a contractului (art.1072-1073
Cod civil).
Delimitarea acestor contracte poate fi făcută şi in baza altor caracteristici,
ca de exemplu, persistenţa in contractul de comision a serviciilor nu numai de
incheiere a actelor juridice, dar şi de executare a lor, fapt care trebuie apreciat in
cazul stabilirii remuneraţiei de comision, ce trebuie achitată comisionarului in
cazul rezilierii anticipate a contractului (vezi art. 1063, art.1064, art.1072 ale
prezentului cod). O particularitate importantă a contractului de comision, ce-l
deosebeşte de principiile generale ale dreptului contractual reprezintă faptul, că
comisionarul nu răspunde in faţa comitentului pentru neexecutarea convenţiilor
(actelor juridice) de către terţele persoane, deoarece actele juridice cu terţii
comisionarul le incheie in nume propriu, iar riscul neexecutării obligaţiei il suportă
comitentul.

Articolul 1062. Executarea obligatiilor de catre comisionar

(1) Comisionarul trebuie sa respecte indicatiile primite de la comitent si sa

execute obligatiile pe care si le-a asumat in conditii cit mai favorabile
pentru acesta.
(2) In cazul in care comisionarul incheie acte juridice in conditii mai avantajoase
decit cele stipulate de comitent, beneficiile se impart egal intre el si
comitent daca in contract nu este prevazut altfel.

(2568)Articolul dat conţine norme deja stabilite in dreptul civil cu referinţă la

reglementarea contractului de comision, conform cărora comisionarul este
obligat să respecte indicatiile primite de la comitent şi să execute in
condiţii cit mai favorabile pentru acesta. In lipsa unor indicaţii anumite,
comisionarul trebuie să execute in corespundere cu cerinţele circuitului civil
sau a cerinţelor obişnuite, inaintate faţă de asemenea obligaţii. Dar principal
este faptul ca comisionarul să respecte interesele şi indicaţiile comitentului.
(2569)Aliniatul 2 al prezentului articol stabileşte o novelă in reglementarea
drepturilor şi obligaţiilor părţilor de comision, care constă faptul că, dacă
comisionarul incheie acte juridice in conditii mai avantajoase decit cele
stipulate de comitent, atunci beneficiile se impart egal intre el şi comitent,
dacă o altă proporţie de divizare a beneficiului sau o altă formulă de
determinare a sorţii beneficiului nu este stabilită in contract. Spre deosebire
de Codul civil din 1964, actuala reglementare in mod real stimulează
comisionarul pentru incheierea actelor juridice in condiţii mai avantajoase
pentru comitent.

Articolul 1063. Remuneratia comisionarului

(1) Comitentul este obligat sa acorde comisionarului remuneratia stabilita de

contract sau de uzante.
(2) Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar si in cazul in care
executarea actului juridic incheiat de el nu a avut loc, dar faptul acesta
se datoreaza vinovatiei comitentului sau se afla in legatura cu
personalitatea lui.

(2570)Interesul comercial al comisionarului constă in obţinerea remuneraţiei.

Tradiţional remuneraţia se stabileşte in proporţie procentuală de la costul
(valoarea) actului juridic incheiat sau executat. Legiuitorul n-a specificat
expres anumite mărimi sau criterii de calculare a remuneraţiei, făcind
referinţă la inţelegerea părţilor in contract, iar in cazul lipsei unei astfel de
prevederi contractuale, la uzanţele comerciale. La fel, de lege nu este
stipulată periodicitatea achitării remuneraţiei, insă ţinind cont de practica
contractuală in domeniu, achitarea deplină se efectuiază după executarea
integrală a contractului de comision, cu toate că se mai poate stabili in
contract achitarea eşalonată pentru fiecare partidă de marfă realizată sau alte
modalităţi. In ceea ce priveşte referirea la anumite uzanţe, comercianţii pot
face trimitere la anumite reglementări, cum ar fi Condiţiile de bază de
reglementare a raporturilor contractuale in executarea operaţiunilor de
import-export, aprobate şi funcţionale in perioada sovietică.
(2571)Remuneraţia se achită şi in cazul, cind executarea actului juridic
incheiat de comisionar nu a avut loc din motive dependente de comitent. In
cazul cind contractul de comision a fost executat parţial, comisionarul poate
pretinde la remuneraţie proporţional cu executarea contractului.

Articolul 1064. Abaterea de la indicatiile comitentului

(1) Comisionarul este in drept sa se abata de la indicatiile comitentului

daca o cer interesele comitentului sau daca nu are posibilitatea de a
cere aprobarea prealabila a comitentului, sau nu a primit raspunsul in
timp util.
(2) In cazul in care a vindut bunurile la un pret mai mic decit cel indicat de
comitent, comisionarul trebuie sa acopere diferenta daca nu
demonstreaza ca nu a putut vinde bunul la pretul indicat si ca prin
vinderea la un pret mai mic a evitat un prejudiciu mai mare.
(3) In cazul in care comisionarul cumpara un bun la un pret mai mare decit cel
indicat, comitentul trebuie sa declare ca renunta la actul juridic incheiat
de comisionar imediat ce este instiintat despre incheierea actului
juridic. In caz contrar, se considera ca a acceptat conditiile cumpararii.
(4) Daca comisionarul declara ca acopera diferenta de pret, comitentul nu are
dreptul sa renunte la actul juridic.

(2572)Prezentul articol stabileşte temeiurile şi consecinţele juridice ale abaterii

comisionarului de la indicaţiile comitentului. Temeiul de bază, care ar permite
abaterea de la indicaţiile comitentului prezintă interesele comitentului, care
urmează să fie protejate in primul rind. Orice diminuare a intereselor
comitentului de la sine nu permit abaterea unilaterală a comisionarului.
Celelalte temeiuri sint organic legate de legislator de primul şi numai in cumul
cu el, comisionarul este in drept sa se abata de la indicatiile
comitentului,
- nu are posibilitatea de a cere aprobarea prealabilă a comitentului,
- nu a primit raspunsul in timp util.
Consecinţele juridice ale nerespectării unor astfel de cerinţe legale sint suportate
integral de comisionar.
Legislatorul, in reglementarea respectivă, porneşte de la ideea aprobării prealabile
 a comitentului prin formarea unui răspuns cert la cererea comisionarului in privinţa
abaterilor. Respectiv, comisionarului ii revine sarcina probaţiunii imposibilităţii
aprobării prealabile a comitentului şi a nesurvenirii răspunsului despre aprobare sau
dezaprobarea abaterilor in timp util.
2. Vinderea bunurilor la un preţ mai mic decit cel indicat de comitent, sau
cumpărarea unui bun la un preţ mai mare decit cel indicat produce efecte analogice
celor indicate in Codul civil din 1964. O noua regulă este expusă in al.4 al
prezentului articol, care stabileşte că comitentul nu are dreptul sa renunte la actul
juridic, daca comisionarul declară ca acoperă diferenţa de preţ, adică işi asumă acest
risc de achitare.

Articolul 1065. Dreptul asupra bunului care este obiectul actului juridic

Comitentul are drept de proprietate asupra bunului predat

comisionarului sau primit de acesta pentru comitent.

Dreptul de proprietate asupra bunurilor care formează obiectul actelor juridice exercitate de
comisionar in nume propriu, dar pe seama comitentului este garantat de către lege
comitentului.Esenţa juridică a acestei norme constă in stabilirea dreptului de
proprietate asupra tuturor bunurilor, trantacţionate in cadrul contractului de comision
persoanei comitentului. Comisionarul este numai posesorul legitim al bunurilor
predate de către comitent pentru săvirşirea actelor juridice sau primite de la terţi in
cadrul executării obligaţiunilor contractuale, şi, nicidecum proprietarul lor. Prin
acţiunile săvirşite in nume propriu comisionarul dobindeşte bunurile pentru comitent
şi ele urmează in baza art.1070 a prezentului cod să fie transmise comitentului.

Articolul 1066. Dreptul de retentie al comisionarului

In scopul garantarii creantelor ce izvorasc din contractul de comision,

comisionarul este in drept sa retina bunurile care trebuie sa le predea
comitentului sau persoanelor indicate de acesta.

1. Pentru asigurarea achitării remuneraţiei de comision şi acheltuielelor ce izvorăsc din

contractul de comision, comisionarul are dreptul la retenţia bunurilor comitentului,
conform art.art. 637-641ale prezentului cod. Reţinerea unilaterală de către
comisionar a unei sume de bani destinate comitentului, nu se admite de către
legiuitor in calitate de măsură de garantare a rambursării creanţelor. In baza
regulelor despre retenţie, retentorul poate numai reţine bunurile străine, fără a
admite trecerea lor in proprietatea sa, pe cind reţinerea unilaterală de către
comisionar a unei sume de bani şi apariţia in acel moment a dreptului de proprietate
asupra lor ar fi un mijloc mai eficient de asigurare a intereselor comisionarului.

Articolul 1067. Executarea actului juridic incheiat de comisionar

(1) Comisionarul trebuie sa execute toate obligatiile si sa exercite toate

drepturile care rezulta din actul juridic incheiat in numele sau, dar pe
contul comitentului.
(2) Comisionarul nu raspunde pentru neexecutarea obligatiilor de catre tert, cu
exceptia cazului cind a garantat in fata comitentului executarea obligatiilor
de catre tert. In schimbul garantiei, comisionarul are dreptul la o
remuneratie speciala, numita provizion.
(3) In cazul in care tertul a incalcat obligatiile, comisionarul trebuie sa-l
 informeze imediat pe comitent si sa adune probele necesare.
La cererea comitentului, comisionarul ii cesioneaza drepturile care rezulta din
actul juridic incheiat intru executarea contractului de comision.

(2573)Principiul de bază al activităţii comisionarului, stipulat de legiuitor in acest

articol, constă in faptul, că toate obligaţiile şi toate drepturile, care rezultă
din actul juridic incheiat in numele său, dar pe contul comitentului, trebuie să
fie exercitate in corespundere cu prevederile contractului şi conform
indicaţiilor clientului, precum şi in condiţii favorabile pentru comitent.
Nerespecrarea acestor reguli (principii) duce la survenirea răspunderii
comisionarului. Codul civil actual a reprodus modelul existent al contractului
de comision in condiţiile de delcredere, ceea ce inseamnă că comisionarul
garantează in faţa comitentului executarea obligatiilor de către terţ, de
exemplu asumarea riscului efectuării plăţii de către cumpărător (terţa
persoană), căruia marfa ia fost transmisă in credit (cu achitare ulterioară).
Condiţia delcredere urmează a fi in mod aparte stabilită de părţi in contract, la
fel in mod separat de remuneraţia de bază se stabileşte şi plata pentru riscul
sporit al comisionarului in regim de delcredere numită provizion. In multe
cazuri se confundă condiţiile contractuale de răscumpărare de către
comisionar a mărfurilor nerealizate cu condiţiile de delcredere. Condiţiile de
răscumpărare pot servi in calitate de mijloc de asigurare a executării
obligaţiilor de către comisionar, iar garanţia, cerută de lege poate fi acordată
numai pentru un terţ.
(2574)Юinind cont de faptul, cг riscul neexecutгrii obligaюiilor il suportг
comitentul, atunci pentru formarea cerinюelor comitentului faюг de terюele
persoane, comisionarul, la cererea comitentului, ii cesioneazг toate
drepturile, ce rezultг din actele juridice incheiate sau executate. Deaceea, in
contractele de comision trebuie din timp prevăzută in contract cesiunea
drepturilor faţă de terţele persoane, precum şi stabilirea termenilor concreţi
de transmitere de către comisionar comitentului a documentelor, necesare
pentru perfectarea cererii de chemare in judecată. Dacă nu se efectuiază
cesiunea de creanţe, atunci comisionarul singur, in calitate de creditor in
obligaţiile respective, poate inainta pretenţii sau acţiuni in instanţele de
judecată. Iar adunarea probelor necesare, precum şi informarea imediată a
comitentului de incălcarea de către terţ a obligaţiilor ţine de responsabilitatea
comisionarului.

Articolul 1068. Obligatia comisionarului de a asigura bunul comitentului

Comisionarul este obligat sa asigure bunurile primite de la comitent sau

pentru comitent numai in cazurile in care faptul acesta este stipulat in
contract sau rezulta din uzante.

Comisionarul, in temeiul faptului că este posesorul bunurilor primite de la comitent sau

pentru comitent, este obligat să incheie contract de asigurare a lor, dacă acestă
obligaţie rezultă expres din contract sau din uzanţele stabilite. In celelalte cazuri,
nerespectarea obligaţiei nominalizate nu atrage după sine consecinţe juridice.

Articolul 1069. Darea de seama a comisionarului

Dupa executarea obligatiilor sau dupa rezilierea contractului, comisionarul

preda tot ceea ce a primit in baza contractului si prezinta o dare de
seama. In cazul in care exista obiectii in legatura cu darea de seama,
 comitentul este obligat sa-l informeze pe comisionar in termen de 15 zile
de la primirea darii de seama daca contractul nu prevede un alt termen.

(2575)Obligaţia comisionarului de a prezenta darea de seama comitentului cu

predarea a tot ce a primit in baza contractului dupa executarea obligatiilor
sau dupa rezilierea contractului a fost prezentă şi in Codul civil din 1964.
Spre deosebire de vechea reglementare, comitentului i se acordă un termen
de 15 zile pentru formularea obiecţiilor in legatură cu darea de seamă
prezentată. In caz contrar, darea de seama se consideră integral acceptată.
Comisionarul, care nu prezintă darea de seamă in termenii şi modul stabilit de
contract, este obligat să restituie comitentului mijloacele băneşti sau alte bunuri in
procesul exercutării contractului.

Articolul 1070. Receptionarea executarii de catre comitent

Comitentul receptioneaza tot ceea ce a executat comisionarul in baza

contractului de comision, examineaza bunurile, il informeaza imediat pe
comisionar despre vicii si il elibereaza de toate obligatiile pe care si le-a
asumat fata de tert in executarea contractului de comision.

1. Obligaţia comitentului de a recepţiona tot ceea ce a executat comisionarul in baza

contractului, adică intrarea in posesia reală a bunurilor, precum şi transferarea
asupra sa a drepturilor şi obligaţiilor respective după conţinut sunt analogice cu cele
ale mandantului. O astfel de normă a existat şi in Codul civil din 1964.

Articolul 1071. Compensarea cheltuielilor comisionarului

(1) Comitentul este obligat sa compenseze toate cheltuielile utile suportate de

comisionar in executarea contractului de comision.
(2) Cheltuielile de pastrare a bunurilor comitentului, inclusiv a celor primite
de la terti, le suporta comisionarul daca in lege sau in contract nu este
prevazut altfel.

1. Comisionarul are dreptul la compensarea tuturor cheltuielelor utile suportate in

executarea contractului de comision. Cheltuielele pot fi legate de transportare,
descărcare, reestimare, asigurare, dacă este prevăzută şi altele. In acelaşi timp,
conform al.2 al articolului comentat, comisionarul nu are dreptul să pretindă la plata
remuneraţiei in caliltate de depozitar al bunurilor şi nici a cheltuielelor aferente,
legate de păstrarea lor, dacă alceva nu este prevăzut de lege sau de contract. La
capitolul cheltuieli ale comisionarului nu urmează să fie atribuite şi salariile achitate
personalului comisionarului, achitat pentru executarea contractului. In cazul, cind
comisionarul işi asumă obligaţiuni suplimentare celor caracteristice activităţii de
comisionar (operaţiunile de marketing, publicitate, pregătirea de vinzare a mărfurilor,
deservirea in termenul de garanţie a cumpărătorilor şi.a.), plata pentru astfel de
servicii urmează să fie oglindită in contract aparte de cota remuneraţiei de comision.

Articolul 1072. Rezilierea contractului din initiativa comitentului

(1) Comitentul are dreptul sa rezilieze contractul in orice moment.

(2) In cazul rezilierii contractului, comitentul este obligat sa plateasca
comisionarului pentru actele juridice deja incheiate remuneratia
stipulata si sa repare prejudiciul cauzat prin rezilierea contractului.
 (2576)Regula, conform căreia comitentul, din iniţiatuvă proprie, are dreptul sa
rezilieze contractul in orice moment este nouă in reglementarea civilă,
deoarece conform prevederilor Codului civil din 1964, comitentul nu avea
dreptul analogic cu cel al mandantului să rezilieze contractul in orice moment
prin anularea mandatului comisionarului.
Articolul comentat, reglementează situaţia rezilierii anticipate a contractului din
initiativa comitentului, deaceea al.2 conţine efectele juridice ale rezilierii
contractului, care prevăd remunerarea comisionarului pentru actele juridice deja
incheiate, precum şi repararea prejudiciului cauzat prin rezilierea contractului.

Articolul 1073. Rezilierea contractului de catre comisionar

Comisionarul poate rezilia contractul de comision numai in cazul prevazut de

contract, in cazul inexistentei posibilitatii de a executa obligatia asumata
sau in cazul in care comitentul nu executa obligatiile contractuale.

(2577)Drepturile comisionarului de reziliere a contractului sint expres legate de

legiuitor de prevederile contractuale, ceea ce inseamnă că in mod unilateral,
de regulă, comisionarul nu poate purcede la reziliere. Insă, această regulă
generală poate fi modificată de părţi prin contract, unde poate fi prevăzut
acest drept, ceea ce ar insemna că norma dispozitivă permite o astfel de
modelare a raporturilor intre părţi.
Celelalte temeiuri de reziliere a contractului de catre comisionar ţin atăt de
imposibilitatea executării obligaţiei asumate cu referinţă in special la art. 606 Cod
civil, precum şi in cazul cind comitentul nu executa obligatiile contractuale.
Legiuitorul a lăsat la dispoziţia părţilor stabilirea in contract a acelor temeiuri
(obligaţii), care pot servi in calitate de argumente juridice pentru rezilierea
contractului din iniţiativa comisionarului. La fel nereglementat este şi intreg
mecanismul de notificare prealabilă dintre părţi cu indicarea termenilor concreţi
pentru reziliere.

Articolul 1074. Dispozitia asupra bunurilor comitentului

(1) In cazul in care a reziliat contractul sau a fost notificat despre rezilierea
contractului de catre comisionar, comitentul este obligat sa dea, in
termen de o luna, indicatii privind bunurile aflate la comisionar.
(2) In cazul in care comitentul nu executa obligatia prevazuta la alin.(1),
comisionarul are dreptul sa predea bunurile comitentului in depozit pe
contul acestuia ori sa le vinda la un pret cit mai convenabil pentru
comitent.

(2578)Norma juridică expusă in articolul respectiv reglementează drepturile şi

obligaţiile părţilor privitor la bunurile aflate la comisionar, in cazul rezilierii
contractului de către comitent sau a notificării despre rezilierea contractului
de către comisionar. Comitentul, in termen de o luna, este obligat sa dea
indicatii concrete comisionarului privind dispoziţia asupra bunurilor sale, care
poate consta in păstrarea, transmiterea către un terţ sau chiar şi vinderea lor
directă cu transmiterea ulterioară a banilor obţinuţi.
Pentru neexecutarea obligaţiei de dispunere asupra bunurilor sale rămase la
comisionar, legea prevede dreptul comisionarului să predea bunurile comitentului in
depozit pe contul acestuia cu achitarea cheltuielelor de depozitare de către comitent,
sau vinderea la un preţ cit mai convenabil pentru comitent cu acoperirea cheltuielelor
 de vinzare, suportate de către comisionar. In ambele cazuri pentru neexecutarea
obligaţiei expuse in al.1 al acestui articol, comitentul suportă cheltuieli suplimentare.

Capitolul XVI
EXPEDITIA

Articolul 1075. Contractul de expeditie

(1) Prin contractul de expeditie o parte (expeditor) se obliga, pe contul si in

numele celeilalte parti (client) sau in nume propriu, sa incheie un
contract de transport si sa efectueze actele necesare in vederea
efectuarii transportarii, iar clientul se obliga sa achite remuneratia
convenita (comision).
(2) Contractul de expeditie se incheie in scris. Clientul urmeaza sa elibereze
expeditorului procura daca aceasta este necesara pentru executarea
obligatiilor contractuale.
(3) Raporturilor din contractul de expeditie se aplica in modul corespunzator
dispozitiile referitoare la mandat, daca prezentul capitol nu prevede altfel.
(4) Normele prezentului capitol se aplica si in cazurile in care, in conformitate
cu conditiile contractului de transport, obligatiile expeditorului le
executa transportatorul.

(2579)La categoria serviciilor de expediţie sau efectuarea actelor necesare in

vederea efectuării transportarii legiuitorul atribuie organizarea transportării
mărfurilor cu mijloacele de transport şi pe rutele stabilite de expeditor sau client,
incheierea din numele expeditorului sau clientului a contractelor de transport,
asigurarea recepţionării sau trimiterii incărcăturilor, obţinerea documentelor
necesare pentru perfectarea operaţiilor import-export, pregătirea şi executarea
formalităţilor vamale şi de altă natură, controlul calităţii şi cantităţii incărcăturilor,
incărcării şi descărcării lor, achitarea taxelor, plăţilor şi altor cheltuieli puse in
seama clientului, la fel păstrarea incărcăturilor şi recepţionarea lor in punctul de
destinaţie.
Spectrul serviciilor menţionate poate fi lărgit de către părţi in contract, insă, toate
acestea urmează, după cum reiese din conţinutul normei comentate, să fie efectuate
in vederea efectuării transportarii. Privite in mod separat, aceste obligaţii formează
obiectul altor construcţii contractuale, iar in contextul transportării ele formează o
categorie nouă de obligaţii juridico-civile, reglementate de un capitol aparte ale
Codului civil.
Obligaţiuni de expediere a bunurilor pot fi indeplinite de companiile specializate in
domeniu, cit şi de insăşi companiile de transport. In unele cazuri serviciile respective
sint acordate de persoanele, care infăptuiesc nemijlocit transportarea, de exemplu
şoferii. Pentru operaţiunile de expediere ei au dreptul la o plată suplimentară la
salariu. Delimitarea strictă a raporturilor ce reies din contractele de transport şi
expediţie prezintă un interes practic. In situaţia descrisă mai sus, cind funcţiile de
expediere le execută companiile de transport se aplică cu preponderenţă normele ce
reglementează transportul de bunuri.
(2580)Din conţinutul normei comentate urmează să tragem concluzia, că in calitate
de client in contractul de expediţie de rind cu destinatarul şi persoana ce trimite
spre transportare bunurile poate figra insăşi proprietarul mărfurilor, cărăuşul sau
alte persoane, interesele cărora sint legate de transportare ca urmare a
raporturilor contractuale cu primii.
(2581)Expeditorul se obliga să incheie contracte pe contul єi in numele celeilalte
parti sau in nume propriu, ceea ce inseamnă că el poate activa atit in formula
 mandatului, cit şi in cea a comisionului. Acest fapt permite aplicarea subsidiară
faţă de raporturile de expediţie a normelor corespunzătoare ale mandatului şi
comisionului.In cazul in care obligaţiile de expediere sint executate de compania
de transport, atunci expeditorul nu poate incheia contract de transport din nume
propriu.

Articolul 1076. Diligenta expeditorului

Expeditorul trebuie sa indeplineasca expedierea in special sub aspectul

alegerii transportatorului, cu grija unui expeditor diligent. In acest sens, el
trebuie sa tina seama de interesele clientului si sa urmeze indicatiile
acestuia.

1. Accentul de bază in indeplinurea obligaţiilor sale contractuale este pus de către legiuitor
pe alegerea transportatorului, care urmează să efectuieze nemijlocit transportarea
bunurilor. Diligenta expeditorului trebuie să asigure executarea cu succes a
obligaţiilor contractului. La fel ca şi mandatarul, comisionarul, agentul comercial
expeditorul trebuie să ţină seama de interesele clientului si să urmeze indicatiile
acestuia (Vezi comentariul art.1035 Cod Civil).

Articolul 1077. Obligatiile clientului

(1) Clientul este obligat, la cererea expeditorului, sa ii furnizeze la timp

informatii asupra bunului, informatii pentru intocmirea documentelor de
transport, precum si indeplinirea procedurilor vamale si altor formalitati.
Clientul este obligat sa transmita expeditorului documentele care atesta
exactitatea unor astfel de informatii.
(2) In cazul unor bunuri periculoase, clientul trebuie sa atraga atentia
expeditorului asupra naturii pericolului si asupra masurilor de precautie.
(3) Bunurile despre al caror pericol expeditorul nu a fost informat pot fi
descarcate, distruse ori facute inofensive oricind, oriunde si fara plata
vreunei despagubiri.
(4) Daca natura bunurilor reclama aceasta, clientul este obligat sa le ambaleze in
asa fel incit sa corespunda cerintelor transportului.
(5) Daca bunul trebuie individualizat prin semne, ele trebuie aplicate in asa fel
incit sa ramina lizibile pina la livrare.
(6) Clientul raspunde pentru prejudiciile aduse expeditorului prin
nerespectarea obligatiilor stabilite in prezentul articol, cu exceptia
cazului in care expeditorul nu formuleaza obiectii fata de lipsurile sau
defectele ambalajului sau ale semnelor aplicate conform alin.(4) si (5),
desi aceste lipsuri ori defecte ii erau evidente si avea cunostinta de ele
in momentul preluarii bunului.

(2582)Prezentul articol reglementează obligaţiile clientului de a prezenta

expeditorului tot necesarul pentru executarea obligaţiilor. Legislatorul, insă, nu
denumeşte concret categoriile de informaţii şi documente, necesare in acest
sens, aceasta fiind o competenţă a părţilor contractante. Clientul suportă riscul
exactităţii informaţiilor furnizate, precum şi a corespunderii dintre caracterul
documentelor şi a incărcăturilor expediate. Expeditorul, la rindul său, trebuie să
informeze urgent clientul despre lipsa sau neajunsurile informaţiilor sau actelor
prezentate, in caz contrar poate suporta consecinţele nefavorabile ale intirzierii
sale.
Expeditorul este in drept să nu purceadă la executarea obligaţiilor sale
 contractuale, preavizind clientul, dacă informaţia sau documentele n-au fost
prezentate in genere sau intr-o doză mică, sau cu neajunsuri vădite.
2. Pentru expediere unor bunuri, care se referă la categoria celor periculoase, clientul
de rind cu obligaţiile indicate mai sus, urmează să atragă atenţia expeditorului atit
asupra naturii pericolului, cit şi asupra masurilor de precauюie. Neinformarea
expeditorului despre acestea, atrage după sine alte consecinţe, şi anume,
exonerarea expeditorului de răspundere in caz de distrugere, declaraea lor
inofensive.

Articolul 1078. Verificarea incarcaturii de catre expeditor

In schimbul unei taxe speciale, clientul poate cere verificarea continutului

coletelor (unitatilor de incarcatura) in momentul preluarii de catre
expeditor.

1. Obligaţia expeditorului de a verifica incarcatura in momentul preluarii legislatorul a

plasat-o in mod separat de celelalte obligaţii, deoarece ea nu este legată organic de
transportarea incărcăturilor şi, poate după caz, fi executată de alţi subiecţi. Deaceea
pentru executarea ei expeditorul poate pretinde o taxă aparte de remuneraţia de
bază prevăzută de art. 1085 Cod Civil.

Articolul 1079. Obligatia de asigurare a incarcaturii

Expeditorul este obligat la asigurarea bunului doar atunci cind a

primit o indicatie in acest sens de la client. In lipsa unei indicatii
speciale, expeditorul este obligat sa asigure incarcatura in modul
obisnuit cu un asigurator ales de el.

1. Obligaţia de asigurare a bunului survine doar in cazul, cind clientul remite o indicatie in
acest sens. Lipsa unei indicaţii de acest gen nu inseamnă că bunurile vor fi expediate
fără a fi asigurate in genere. Expeditorul se obligă in cazul dat să efectuieze
asigurarea incărcăturii la discreţia sa prin alegerea liberă şi necondiţionată a
companiei de asigurare.

Articolul 1080. Determinarea starii bunului la destinatie

Daca starea bunului a fost constatata in absenta partilor, atunci

livrarea bunului catre destinatar justifica prezumtia ca bunul a fost
primit fara pierderi sau deteriorari, cu exceptia situatiei in care
destinatarul a formulat, fata de persoana care a facut livrarea, obiectii in
care a mentionat caracterul prejudiciului. Daca pierderile sau
prejudiciile pot fi constatate din exterior, obiectia trebuie facuta cel tirziu
in momentul livrarii, iar daca pierderile si prejudiciile nu pot fi constatate
la o examinare din exterior, obiectia trebuie facuta cel tirziu pina in a 3-a
zi din ziua livrarii.

1. Prezentul articol reglementează mecanismul juridic primire-predare a bunurilor in

cadrul contractului de expediţie. Starea bunului in momentul livrarii către destinatar
poate fi constatată de către părţi sau in lipsa lor de către persoanele autorizate.
Faptul livrării lui către destinatar in condiţiile constatării stării bunului fără
participarea părţilor certifică faptul că bunurile au fost primite fără pierderi sau
deteriorari. Această regulă nu are putere juridică, dacă totuşi destinatarul formulează
 faţă de persoana care a facut livrarea obiecţii care indică caracterul prejudiciului.
Obiecţiile urmează a fi efectuate de către destinatar in formă scrisă cu indicarea
tuturor circumstanţelor depistate la momentul recepţionării, fapt ce ar permite
stabilirea cu certitudine a motivelor piederilor şi deteriorărilor aduse bunurilor. In caz
contrar, conform normei comentate se prezumează că bunul a fost primit fara
pierderi sau deteriorari. Legislatorul stabileşte şi condiţii suplimentare vis-a-vis de
termenii de inaintare a obiecţiilor respective, şi anume, daca pierderile sau
prejudiciile pot fi constatate din exterior, fără aplicarea mijloacelor speciale de
examinare cum ar fi cintărirea, măsurarea, efectuarea de probe ş.a, atunci obiectia
trebuie facuta cel tirziu in momentul livrarii. Iar dacă nu este posibilă constatarea la
prima vedere (din exterior) a pierderilor sau prejudiciilor, obiectia trebuie facuta cel
tirziu pina in a 3-a zi din ziua livrarii. Nerespectarea termenilor indicaţi duce implicit
la justificare prezumtiei că bunul a fost primit fara pierderi sau deteriorări.

Articolul 1081. Aplicarea dispozitiilor cu privire la transport

Daca destinatarul nu preia bunul la destinatie sau daca bunul nu poate fi

livrat din alte motive, drepturile si obligatiile expeditorului se stabilesc
conform normelor cu privire la contractul de transport.

1. Incidenţa normelor cu privire la contractul de transport asupra expeditorului se produc in

cazurile pevăzute de prezentul articol, ceea ce ar insemna, că in cazurile cind
expeditorul pe deplin şi-a onerat obligaţiile sale contractuale, atunci se produc
efectele caracteristice unui raport de transport prevăzute de normele Codului Civil
(art.art.993-1028), precum şi de legile şi actele subordote legii, ce reglementează
transportul de mărfuri.

Articolul 1082. Dreptul expeditorului de a efectua transportul cu forte proprii

(1) Expeditorul este autorizat, daca nu s-a dispus altfel, sa execute el insusi
transportul. Autorizarea exista doar in masura in care este executata
obligatia de a tine seama de drepturile si de interesele clientului.
(2) Daca face uz de dreptul specificat la alin.(1), expeditorul va avea in acelasi
timp drepturi si obligatii de caraus.

1. Noua reglementare, expusă in prezentul articol, permite expeditorului să execute el insuşi

transportul, activind in postură prpriu-zisă de cărăuş. Cu alte cuvinte, legislatorul
autorizează expeditorul pentru prestarea serviciilor de transport, dacă din anumite
motive serviciile respective nu sint executate de un cărăuş. Dreptul expeditorului de
a efectua transportul cu forţele proprii reprezintă unul din drepturile sale, şi,
nicidecum nu poate modifica natura obligaţiei expeditorului.

Articolul 1083. Raspunderea expeditorului

(1) Expeditorul raspunde, de regula, pentru obligatiile care decurg din

contractul de expeditie doar in cazul vinovatiei proprii sau a
ajutoarelor sale.
(2) Expeditorul nu poate invoca dispozitiile din prezentul capitol care exclud
sau restring raspunderea sa ori care rastoarna sarcina probei daca
prejudiciul a fost produs cu intentie sau din culpa grava.

1. Survenirea răspunderii expeditorului este reglementată de către legislator prin prisma

 propriei sale vinovăţii, regulă stabilită pentru majoritatea participanţilor circuitului
civil, cit şi pentru acţiunile vinovate ale ajutoarelor sale, adică a celor persoane,
care au contribuit la executarea contractului, nefiind angajate prin contract.

Articolul 1084. Cauzarea prejudiciului de catre un tert

Daca prejudiciul este cauzat de o terta persoana participanta la executarea

contractului, expeditorul este obligat, la cererea clientului, sa-i transmita
pretentiile sale fata de terta persoana, cu exceptia cazului cind, in
baza unui acord special, expeditorul isi asuma valorificarea pretentiei
pe contul si pe riscul clientului.

1. Poziţia juridică a expeditorului in raportul de expediţie determină posibilitatea sa de a

valorifica pretenţiile faţă de persoanele terţe care au cauzat prejudiciu in cadrul
executării contractului. Numai existenţa unui acord special despre imputernicirile
expeditorului de valorificare a pretenţiei de la terţa persoană pe contul şi pe riscul
clientului il poate desemna să acţioneze din nume propriu. In celelalte cazuri, este
obligatorie transmiterea pretenţiilor faţă de terţa persoană.

Articolul 1085. Plata remuneratiei

Remuneratia, conform contractului de expeditie, este exigibila in momentul in

care expeditorul a predat transportatorului bunul.

1. Achitarea remuneraţiei către expeditor este condiţionată de executarea segmentului de

obligaţii, strins legate de transportarea incărcăturilor, şi anume, predarea bunului
transportatorului. Din acest moment expeditorul are dreptul să ceară plata
remuneraţiei pentru serviciile acordate. Reglementind obligaţia clientului de achitare
a remuneraţiei, legislatorul menţine poziţia unică, caracteristică raporturilor de
prestare a serviciilor, conform căreia, numai după executarea obligaţiei contractuale,
survine dreptul la remuneraţie.

Capitolul XVII
DEPOZITUL

Articolul 1086. Contractul de depozit

Prin contract de depozit o parte ( depozitar ) se obligă să păstreze bunul

mobil, predat de cealaltă parte ( deponent ), o perioadă determinată sau
nedeterminată şi să-l restituie la cerere.

1. Scopul contractului urmărit prin incheierea contractului de depozit este

păstrarea (conservarea ) bunului depozitat in vederea restituirii lui in natură la
cererea deponentului.
2. De regulă, contractul de depozitse consideră incheiat din momentul
transmiterii bunului la păstrare şi prin urmare este un contract real. Insă după cum
rezultă din conţinutul art. 1087 Cod civil ( refuzul de a preda sau de a primi bunul ),
contractul de depozit este şi un contract consensual, deoarece in cazul contractelor
reale nu se pune problema de a preda sau primi bunul la păstrare pentru că predarea
/ primirea bunurilor la păstrare constituie o condiţie necesară pentru incheierea
contractului. Dacă bunul n-a fost predat, contractul se consideră neincheiat. Astfel
stau lucrurile in cazul contractelor consensuale, unde predarea bunului nu este o
condiţie necesară pentru incheierea contractului, ci un act de executare a
obligaţiunilor contractuale.
Contractul de depozit, poate fi precedat de o promisiune, de un antecontract
de depozit, care se poate perfecta prin simplul consimţămint al părţilor.
Depozitul poate fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Depozitul gratuit este un
contract unilateral, intrucit dă naştere la obligaţii numai pentru depozitar. Depozitul
gratuit rămine un contract unilateral chiar dacă – ulterior incheierii – se nasc anumite
obligaţii şi pentru deponent datorită unui fapt posterior şi accidental, care nu derivă
din voinţa comună a părţilor ( de exemplu, prejdiciu cauzat depozitarului prin viciile
bunului depozitat ) ci dintr-o cauză extracontractuală ( delict ) aceste obligaţii nefiind
interdependente cu obligaţiile depozitarului.
Contractul de depozit cu titlu oneros este sinalagmatic, deoarece din
momentul incheierii sale dă naştere la obligaţii reciproce şi interdependente pentru
ambele părţi.
3. Părţi in contractul de depozit sunt depozitarul şi deponentul Pentru
validitatea contractului se cere ca deponentul să aibă capacitatea pentru a incheia
acte de administrare. In calitate de deponent poate fi proprietarul bunului, alt titular
al unui drept real asupra bunului (de exemplu uzufructuarul sau creditorul gajist),
precum şi persoana imputernicită de prorpietar sau de lege să depoziteze bunul.
In cazul depozitului prestat de lombard sau de camerele de păstrare ale
gărilor sau staţiilor auto, deponent este persoana fizică, iar depozitar lombardul sau
camera de păstrare a gării respectve.
4. In practică apar probleme referitor la persoana depozitarului, dacă bunurile
se predau către salariatul intreprinderii, instituţiei, organizaţiei firmei fără intocmirea
documentelor respective, contrar regulilor stabilite. In aşa caz depozitar se consideră
nu persoana juridică, dar acel salariat care şi-a asumat obligaţiile respective.
Persoana indicată şi poartă răspundere pentru consecinţele survenite faţă de
deponent.
5. Obiect al contractului de depozit pot fi orice bunuri mobile corporale. Pot
forma obiectul contractului şi creanţele ( bunuri incorporale ) constatate printr-un
titlu la purtător, asimilate bunurilor mobile corporale. Intrucit depozitarul este obligat
să restituie bunul depozitat, obiectul contractului trebuie să fie individual determinat.
6. Depozitul poate avea ca obiect şi bunuri determinate generic. In asemenea
caz depozitarul va fi obligat să restituie deponentului alte bunuri de acelaşi gen,
aceiaşi cantitate şi calitate ( art. 1104 Cod civil).
Obiect al depozitului prestat de camere de păstrare sunt bagaje ( pct. 34 a
Regulamentului transporturilor auto de călători şi bagaje ), iar cel prestat de lombard
– bunuri de uz personal şi casnic. Lombardul nu are dreptul să primească la păstrare
valută străină, valori mobiliare, bunuri imobile, obiecte de anticariat, monede din
metale preţioase, care constituie materie primă, mijloace de transport (pct. 19 a
Regulamentului cu privire la modul de organizare, funcţionare şi licenţiere a activităţii
lombardurilor, adoptat prin hotărirea Guvernului Republicii Moldova din 28.03.1995 ).
7. Nu pot fi obiect al contractului, de depozit animalele, deoarece in aşa cazuri
pot fi incheiate contracte de prestări de servicii. Animalele de regulă se dau la
intreţinere sau folosinţă.
8. Contractul de depozit poate fi incheiat pe o perioadă determinată sau
nedeterminată. Cu toate acestea deponentul are dreptul să ceară restituirea oricind,
chiar dacă s-ar fi stipulat un termen pentru restituire. Dacă termenul de depozitare n-
a fost concret stipulat, depozitarul este in drept să ceară deponentului oricind să-şi
ridice bunul depozitat Camerele de păstrare primesc bunuri la păstrare pe o anumită
perioadă, dar nu mai mare de 30 zile.Lombardul de asemenea incheie contract de
păstrare a bunurilor pe o perioadă determinată de timp.
9. Codul civil nu conţine prevederi speciale cu privire la forma contractului de
depozit, urmind a fi aplicate prevederile generale cu privire la forma convenţiei ( art.
208-210 Cod civil).
Depozitul prestat de camerele de păstrare se atestă prin chitanţă de bagaje sau
jeton, iar cel prestat de lombard – prin chitanţă nominativă de depozit.
Pentru recunoaşterea valabilităţii contractului de depozit in caz de nerespectare a
formei scrise nu sunt admisibile probe cu martori pentru confirmarea faptului
incheierii contractului de depozit.
Nerespectarea formei scrise a contractului de depozit atrage nulitatea lui numai in
cazul in care acest efect este expres prevărut de lege sau prin acordul părţilor.
9. Preţul, denumit remuneraţie apare in cazul contractului cu titlu oneros.
10. Obligaţia de depozitare poate fi şi in cazurile prevăzute de lege ( de
exemplu dacă s-a găsit un bun fără stăpin – trebuie reţinut spre păstrare şi ulterior
transmis la organele de poliţie sau organelor administraţiei publice ).
Corpurile delicte, producţia care nu se primeşte de către cumpărător – se păstrează
pină la venirea cumpărătorului.

Articolul 1087. Refuzul de a preda sau de a primi bunul.

(1) Depozitarul nu are dreptul să ceară deponentului să predea bunul.

Deponentul insă răspunde pentru prejudiciul cauzat depozitarului
intenţionat sau din culpă gravă prin refuzul de a preda bunul dacă legea
sau contractul nu prevede altfel.
(2) Depozitarul are dreptul să refuze primirea bunului in cazul in care nu i-a
fost predat in termenul stabilit altfel.

1.Prevederile articolului 1087 Cod civil se referă la obligaţiile depozitarului pe

viitor de a primi la păstrare.
Deponentul este obligat să predea bunul la păstrare in termenul prevăzut in
contract. Obligaţia dată are un caracter condiţional şi işi pierde valoarea, dacă
deponentul nu s-a folosit de posibilitatea de a-l anunţa pe depozitar despre refuzul de
la serviciile de depozitare. Pentru a fi eliberat de la răspundere, deponentul trebuie
să inainteze refuzul intr-un termen rezonabil.
Norma dată prevede consecinţele neexecutării şi executării necorespunzătoare a
obligaţiilor de depozitare a deponentului de a preda bunul la păstrare şi nu exclude
dreptul depozitarului de a cere compensarea daunelorin legătură cu incălcarea
termenului de transmitere a bunului la păstrare.
Specific este faptul că depozitarul este lipsit de dreptul de a cere de la deponent
predarea bunului. In acest caz cerinţa de a executa obligaţia in natură ( predarea
bunului ) contravine esenţei serviciului acordat: nu poate fi acordat un serviciu celui,
care a refuzat de la el.
2. Dacă bunul nu a fost predat in termenul stabilit depozitarul este in drept să
refuze primirea lui, dacă contractul nu prevede altfel. Norma dată poartă un caracter
dispozitiv şi depozitarul nu este lipsit de dreptul de a primi bunul la păstrare şi in
situaţia elucidată, dacă aceasta nu contravine intereselor lui.

Articolul 1088. Remuneraţia depozitarului.

(1) Depozitul are titlu gratuit dacă in contract nu este prevăzut altfel. In
cazul in care depozitarul execută depozitul in cadrul unei activităţi
profesionale, se consideră că asupra remuneraţiei s-a convenit in mod tacit.
(2) Dacă asupra mărimi remuneraţiei datorate nu s-a convenit, se consideră
convenită, in cazul unui tarif stabilit, retribuţia tarifară, iar in lipsa tarifului,
remuneraţia obişnuită.
(3) Deponentul este obligat să compenseze depozitarului cheltuielile
necesare păstrării bunului.

1. Depozitul este un contract cu titlu gratuit dacă legea sau contractul

nuprevede plata remuneraţiei depozitarului. Dacă depozitarul desfăşoar activitate de
păstrare cu carater profesional (nu ocazional ), contractul de depozit este prezumat
cu titlu oneros. In asemenea caz se consideră că părţile au convenit asupra
remuneraţiei in mod tacit.
2. Remuneraţia se stabileşte prin acordul părţilor. Dacă in contract lipseşte o
asemenea clauză, se consideră convenit asupra remuneraţiei tarifare, in cazul
existenţei unui tarif stabilit, iar in lipsa tarifului reieşind din retribuţia obişnuită, se
are in vedere remuneraţia in circumstanţe comparative, ce este incasată pentru
serviciile similare, mărfuri, lucrări etc.
Depozitul prestat de camerele de păstrare şi lombard este oneros, remuneraţia
plătindu-se conform tarifelor.
Dacă contractul nu prevede altfel, remuneraţia se plăteşte la incetarea acestuia, insă
poate fi achitată şi periodic, fiind incasată in rate la sfirşitul fiecărei din perioadele
corespunzătoare.
Neachitarea remuneraţiei in termenul stabilit atrage după sine răspunderea
deponentului de a compensa daunele.
Dacă deponentul este in intirziere cu achitarea remuneraţiei pe mai mult de o
jumătate din perioada, pentru care urma să fie achitată, la depozitar apare dreptul de
a renunţa la executarea contractului şi de a cere deponentului să-şi ia bunurile.
In acest caz şi alte cazuri in care renunţarea la executarea contractului este datorată
unor imprejurări pentru care depozitarul nu răspunde i se recunoaşte dreptul la
remuneraţie pe perioada respectivă.
Dacă rezilierea contractului este datorată unor imprejurări pentru care poartă
răspundere depozitarul el nu este in drept de a primi remuneraţie.
3. In toate cazurile deponentul este obligat să compenseze depozitarului
cheltuielile suportate in legătură cu păstrarea bunului dacă aşa cheltuieli au fost
realmente.
In cadrul contractului cu titlu oneros, de regulă, cheltuielile necesare pentru
păstrarea bunului se includ in mărimea remuneraţiei şi nu se delimitează separat.
Articolul comentat insă se referă la categoria cheltuielilor exclusive. Dacă de contract
nu este prevăzut altfel, cheltuielile exclusive sunt percepute in afara remuneraţiei
pentru depozitare.
Cheltuielile necesare se caracterizează prin faptul că in primul rind ele depăşesc
după mărime, cheltuielile obişnuite pentru astfel de tip de depozitare şi in al doilea
rind sunt neprevăzute de părţi: pe care nu le-au prevăzut şi nici nu puteau să le
prevadă la momentul incheierii contractului.
Cheltuielile suplimentare ( exclusive ) se compensează in cazurile:
(2583)dacă deponentul a fost inştiinţat despre cheltuielile suplimentare şi le-a
acceptat;
(2584)dacă deponentul este inştiinţat despre cheltuielile suplimentare, insă n-a
dat răspuns in termenul stabilit se consideră că le-a acceptat;
(2585)dacă nu a fost inştiinţat şi nici nu le-a acceptat, vor fi compensate dacă
depozitarul va dovedi că au fost suportate pentru preintimpinarea
prejudiciului, care putea fi adus bunului dacă nu se luau măsurile necesare.

Articolul 1089. Obligaţia de păstrare a bunului.

(1) In cadruldepozitului cu titlu oneros, depozitarul este obligat să se

ingrijească de integritatea bunului primit cu prudenţa şi diligenţa unui bun
profesionist.
(2) In cazul in care depozitarul are titlu gratuit, depozitarul este obligat să
se ingrijească de integritatea bunului ca de propriul bun.

1. Depozitarul este obligat să păstreze bunul primit la păstrare. Această

obligaţie se realizează diferit, după cum depozitul este oneros sau gratuit.
In contract urmează să fie stipulate măsurile speciale pentru asigurarea păstrării
bunurilor, evitării furturilor, deteriorării, pierderii şi aceste condiţii trebuie să fie
respectate de către depozitar.
In cazul depozitului cu titlu oneros răspunderea depozitarului este mai sporită şi
culpa se apreciază cu mai mare rigoare, după tipul abstract al omului prudent şi
diligent. Nerespectarea obligaţiei de păstrare a bunului dat in depozit atrage
răspunderea depozitarului. In cazul dat grija de integritatea bunului ca de propriul
bun fiind suficientă, acesta fiind obligat să repare prejudicii cauzate deponentului.
Regulile privitoare la răspunderea depozitarului sunt reguli supletive. Astfel fiind,
părţile pot stipula şi o cauză de neresponsabilitate, caz in care depozitarul răspunde
pentru dol sau culpă gravă, clauză care trebuie să fie acceptată expres de către
deponent.
2. Dacă depozitul este cu titlu gratuit, depozitarul trebuie să păstreze bunul ca
pe al său propriu, culpa depozitarului se apreciază in concret, in funcţie de grija
depusă in conservarea propriilor lucruri. Deponentul nu poate pretinde depozitarului
să păstreze bunul depozitat cu mai mare grijă decit propriile bunuri. Depozitarul va fi
exonerat de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin pierderea, deteriorarea sau
distrugerea bunurilor depozitate dacă va proba că le-a păstrat ca pe ale sale proprii.
De exemplu, depozitarul nu va răspunde pentru pierderea, distrugerea sau
deteriorarea bunului dacă el in caz de pericol a salvat numai bunurile sale şi nu va
dovedi, că salvarea bunurilor primite la păstrare gratuit a fost imbosibilă.
3. Depozitarul nu poartă răspundere pentru distrugerea, pierderea sau
deteriorarea bunului provenit din forţa majoră, inclusiv cazul fortuit, in afară de cazul
in cind a fost pus in intirziere pentru restituirea bunului.

Articolul 1090. Interdicţia solicitării probei calităţii de proprietar.

Depozitarul nu poate cere deponentului sau persoanei căreia trebuie să-i

restituie bunul dovada faptului că este proprietar.

1.Depozitarul este obligat să restituie bunul deponentului, respectiv

mandantului ( dacă depozitarea s-a făcut in numele sau de către mandatar ), sau
persoanei indicate de deponent, neavind dreptul să pretindă că deponentul să
dovedească dreptul de prorpietate asupra bunului. Evident, că la cererea restituirii
bunului atit proprietarul bunlui cit şi altă persoană care pretinde restituirea bunului
urmează să prezinte probe respective precum că una sau altă persoană au calitatea
de deponent al bunului transmis la păstrare.
2. In caz de moarte a deponentului, bunul se ca restitui moştenitoriloi
acestuia.

Articolul 1091. Inadmisibilitatea transmiterii bunului spre depozitare unui

terţ.

(1) Depozitarul nu are dreptul fără incuviinţarea deponentului, să transmită

uni terţ spre depozitare bunul primit.
(2) In cazul transmiterii, cu permisiunea deponentului, unui terţ a bunului
primit, depozitarul poartă răspundere in continuare doar pentru alegerea
teţului şi a locului de depozitare.
 1. Depozitarul este obligat personal să execute obligaţia de păstrare a
bunului. El poate transmite unei terţe persoane bunul spre depozitare numai cu
permisiunea deponentului.
Prin urmare depozitarul poate depune bunurile in miinile altui depozitar
( subdepozitar ) dacă a fost imputernicit in acest sens, răspunzind pentru alegerea
subdepozitarului ( trebuie să ia in consideraţie calităţile personale a persoanei terţe,
diliganţa pe care acesta o manifestă faţă de bunurile sale, solvabilitatea lui etc. ) şi
locul de depozitre ( in dependenţă de obiectul depozitării, dacă sunt necesare careva
condiţii speciale pentru păstrarea bunului etc. ). Avind in vedere că alegerea
persoanei depozitarului are o mare importanţă considerăm că dreptulde substituire
nu poate fi recunoscut dacă nu s-a prevăzut in contract. In consecinţă depozitarul
răspunde nu numai pentru alegerea persoanei terţe, dar şi pentru toate faptele
acestuia, ca pentru ale sale proprii.
2. In cazul transmiterii bunului unui terţ cu permisiunea deponentului relaţiile
contractuale intre depozitarul iniţial şi deponent continuă.
Deoarece nu este vorba despre cesiunea de creanţă sau cesiunea de datorie, ci
transmiterea executării obligaţiilor unor terţe persoane. Codul civil nu prevede
posibilitatea de a inainta persoanei terţe de către deponent a careva pretenţii, sau
cerinţe, precum şi persoana terţă deponentului. Toate relaţiile decurg intre depozitar
şi deponent şi invers, cu excepţia comiterii delictelor cind fiecare răspunde de
sinestătător.

Articolul 1092. Inadmisibilitatea folosirii bunului depozitat.

Dacă contractul nu prevede altfel, depozitarul nu are dreptul să folosească,

fără permisiunea deponentului, bunul predat in depozit, cu excepţia cazului
cind aceasta este necesar conservării bunului.

1. Obligaţia de păstrare nu-l indreptăţeşte pe depozitar să folosească bunul

depozitat. Prezenţa acestei obligaţii este condiţionată de faptul că in
rezultatulutilizării bunului are loc, devaluarea treptată a acestuia, ceea ce contravine
intereselor pe care le urmăreşte deponentul prin transmiterea bunului spre păstrare.
Legiuitorul nu exclude complet posibilitatea folosiri bunului predat in depozit, dacă
este prevăzut expres in contract, sau dacă este necesară conservarea bunului.
In caz de nerespectare a acestei prohibiţii depozitarul va fi expus la plata daunelor.
Nu este in drept să se folosească de bunurile transmise la depozitare dără
permisiunea deponentului, nu numai depozitarul dar şi alte persoane terţe.
2. In egală măsură depozitarul nu este in drept să administreze bunul
transmis spre depozitare. Administrarea bunului depozitat este privit ca modificarea
condiţiilor contractuale şi ca rezultat are loc compensarea daunelor.
Excepţie este cazul cind depozitarul este in drept să vindă bunul, dacă este un pericol
real de distrugere şi deteriorare a bunului ( art. 1093 CC).

Articolul 1093. Modificarea condiţiilor de depozitare.

(1) Depozitarul are dreptul să modifice, după caz condiţiile de depozitare

numai după ce l-a inştiinţat pe deponent şi a obţinut incuviinţarea lui. De
asemenea, depozitarul trebuie să-l informeze pe deponent despre
confiscarea sau realizarea unor drepturi ale terţilor asupra bunului
depozitat.
(2) In cazul in care modificarea condiţiilor depozitului este strict necesară
pentru inlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau deteriorare a
bunului, depozitarul este in drept să modifice modul, locul şi alte condiţii de
păstrare, fără a cere deponentului incuviinţarea.
(3) Apariţia unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului
depozitat ori apariţia unor alte condiţii care ameninţă siguranţa păstrării
bunului dă depozitarului dreptul să vindă bunul la un preţ determinat de
situaţia crată in cazul in care deponentul nu poate intreprinde vre-o
acţiune.
(4) Dacă circumstanţele menţionate la alin. (3) au apărut anumite cauze
pentru care depozitarul nu poartă răspundere, el are dreptul să reţină
cheltuielile de vindere a bunului din contul preţului primit.

1. Depozitarul este obligat să respecte condiţiile de păstrare prevăzute de

contract. In virtutea diferitor imprejurări poate apărea necesitatea de a modifica
aceste condiţii. Deoarece aceste modificări pot atinge interesele deponentuluieste
necesar de a-l anunţa prealabil pe deponent şi a primi acordul acestuia. Dacă
depozitarul a modificat condiţiile contractuale fără incuviinţarea deponentului, el va
suporta consecinţele negative, inclusiv scumpirea depozitului.
Depozitarul de asemenea inştiinţează deponentul dacă a fost inştiinţat pe cale legală
că asupra acelui bun s-au făcut forme de urmărire ( sechestru judiciar ) sau că există
opoziţie din partea unui terţ care pretinde că este proprietarul bunului. După caz
aceste bunuri rămin mai departe la păstrare depozitarului ( chiar şi peste termen )
pină la limpezirea drepturilor creditorilor deponentului sau a terţului, in cazul
sechestrului locul depozitului poate fi schimbat.
2. De la această regulă există o excepţie, atunci cind modificarea condiţiilor
depozitului este necesară pentru inlăturarea riscului de distrugere, pierdere sau
deteriorare a bunului.
In asemenea cau depozitarul este in drept să modifice modul, locul, condiţiile de
păstrare fără a cere deponentului incuviinţarea.
3. In caz de apariţie a unui pericol real de deteriorare sau degradare a bunului
ori a unor condiţii care ameninţă siguranţa păstrării bunului, depozitarul are dreptul
să vindă bunul ( sau o parte din el ) dacă din partea deponentului este imposibilă
intreprinderea a careva măsuri.
Realizarea bunurilor urmează să fie infăptuită după preţul corespunzător situaţiei
create in locul păstrării bunului.
4. In cazul in care circumstanţele de vinzare a bunului, apărut din cauze ce nu
au depins de depozitar, ultimul transmite suma primită din realizare deponentului,
fiindu-i rezervat dreptul de areţine cheltuielile efectuate la vinzare, din suma primită.

Articolul 1094. Reparaţia prejudiciului cauzat depozitarului prin

caracteristicile bunului.

Deponentul este obligat să repare prejudiciul cauzat depozitarului prin

caracteristicile bunului in cazul in care ştia sau trebuia să ştie despre ele.
Deponentul nu răspunde de acest prejudiciu dacă l-a anunţat pe depozitar
in privinţa caracteristicilor bunului sau dacă depozitarul le cunoştea.

1. Transmiţind bunul spre păstrare, deponentul trebuie să aducă la cunoştinţă

depozitarului modul de păstrare a bunului depozitat. Cu toate că această obligaţie nu
este in mod expres prevăzută de lege, ea rezultă, in general, din prevederile privind
depozitul.
Temei pentru a atrage la răspundere deponentul este vina lui, care se exprimă in
aceea, că el la transmiterea bunului depozitat nu a comunicat depozitarului despre
caracteristicile periculoase a bunului care le ştia sau trebuia să le ştie, şi nu se ia in
consideraţie faptul că a făcut acest lucru intenţionat sau fără vnă.
Spre exemplu, dacă deponentul, transmiţănd la depozitare bunuri uşor inflamabile
sau periculoase prin natura lor, nu a informat depozitarul despre aceste calităţi ale
bunului, dacă ştia sau trebuia să ştie despre ele. In caz contrar el va purta
răspundere pentru prejudiciul cauzat in legătură cu păstrarea acestor bunuri faţă de
depozitar şi persoane terţe, cărora li s-au cauzat daune.
Spre exemplu, in urma exploziei bunurilor la depozit au fost distruse şi bunurile altor
deponenţi, sau dacă a suferit un simplu trecător.
2. In cazul depozitului infăptuit in cadrul activităţii profesionale, o parte din
pericol trece in seama depozitarului, se are in vedere, că consecinţele negative
pentru deponent in legătură cu transmiterea la depozitare a bunurilor cu insuşiri
periculoase, survine atunci cind depozitarul dovedeşte că bunurile au fost depozitate
sub denumire greşită şi in aşa mod a fost dus in eroare referitor la pericol ce il
prezintă bunul depozitat. Desigur luindu-se in consideraţie faptul, că la momentul
primirii bunului spre depozitare, la controlul exterior, depozitarul nu putea să se
incredinţeze despre calităţile periculoase a bunului.
3. Totodată deponentul nu va purta răspundere dacă depozitarului i s-a
comunicat despre caracteristicile bunului sau le cunoştea.

Articolul 1095. Obligaţia de restituire.

(1) Depozitarul este obligat să restituie bunul in starea in care se afla la

momentul restituirii. Riscul pieirii sau deteriorării fortuite rămine in sarcina
deponentului.
(2) Depozitarul căruia i s-a luat bunul şi care a primit in loc o sumă de bani
sau un alt bun trebuie să predea deponentului ceea ce a primit.
(3) Succesorul depozitarului care a vindut cu bună-credinţă bunul despre
care nu ştia că este depozitar este ţinut să restituie doar preţul primit sau
să cedeze creanţa sa contra cumpărătorului dacă preţul nu s-a stabilit.

1. Depozitarul trebuie să restituie insăşi lucrul depozitat, in natură.

Restituirea in natură se face in starea care se află lucrul la momentul restituirii, riscul
pieirii fortuite sau degradării fortuite fiind, in condiţiile arătate, in sarcina
deponentului.
2. In caz de pieire fortuită – totală sau parţială – a bunului, inclusiv pieire
pentru care se poate angaja răspunderea unei terţe persoane, depozitarul este insă
obligat să predea deponentului suma de bani sau orice alt lucru primit drept
despăgubiri.
In caz de neexecutare a obligaţiei de restituire, depozitarul compensează
deponentului daunele pentru repararea prejudiciului.
Dacă depozitarul refuză, fără temei, să restituie bunul, deşi acesta se află in detenţia
sa, deponentul poate obţine executare silită conform regulilor aplicabile obligaţiei de
predare a unui bun individual determinat.
3. Dacă depozitarul moare, obligaţia de restituire a bunului trece la
moştenitorii acestuia. De la această regulă există o excepţie: dacă moştenitorii vind
bunul depozitat cu bună credinţă, socotind că face parte din masa succesorală,
răspunderea lor se rezumă la restituirea preţului sau, dacă preţul nu s-a plătit, ei sunt
obligaţi să cedeze deponentului creanţa lor contra cumpărătorului.

Articolul 1096. Dreptul de a ridica bunul depozitat.

(1) Deponentul are dreptul să-şi ridice bunul depozitat, chiar şi atunci cind
contractul prevede un termen de depozitare.
(2) In cazul in care depozitul este făcut in interesul depozitarului
deponentul este obligat să repare prejudiciul cauzat prin preluarea
anticipată a bunului.

1. Deponentul are dreptul să ceară restituirea bunul oricind, chiar dacă

contractul prevede un termen de depozitare, deoarece termenul este stipulat in
interesul deponentului.
2. Dacă termenul este stipulat şi in interesul depozitarului ( de exemplu
depozit remunerat sau depozitarul are dreptul să se folosească de bunul depozitat )
el are dreptul la remuneraţia stipulată sau deponentul este obligat să repare
prejudiciul cauzat prin preluarea anticipată a bunului.

Articolul 1097. Obligaţia de a-şi ridica bunul depozitat

(1) Depozitarul poate cere oricind deponentului să-şi ridice bunul depozitat
dacă in contract nu este stabilit un termen de depozitare.
(2) Depozitarul poate să-şi exercite dreptul specificat la alin, (1) doar in aşa
fel incit deponentul să poată depozita in alt loc bunul, cu excepţia cazurilor
cind există motive intemeiate pentru a pretinde ridicarea imediată.

1. Dacă in contract este stabilit un termen de depozitare, deponentul este

obligat să ridice bunul imediat la expirarea termenului. Dacă deponentul nu a ridicat
bunul depozitat in termenul stabilit, se consideră pus in intirziere, şi in caz de
deteriorare, degradare sau distrugere a bunului, va răspunde depozitarului dacă a
existat din partea lui intenţie sau neglijenţă.
Dacă deponentul nu ridică bunul in termenul stabilit, depozitarul nu este indreptăţit
să vindă bunul.
2. Dacă contractul s-a incheiat pe o perioadă nedeterminată, depozitarul
poate cere oricind deponentului să-şi ridice bunul depozitat. Totodată, el trebuie să-i
acorde deponentului un termen suficient, pentru că acesta să poată depozita bunul in
alt loc, cu excepţia cazurilor cind există motive intemeiate de a pretinde ridicarea
imediată ( de exemplu in caz de lichidare sau reorganizare a persoanei juridice ).

Articolul 1098. Locul restituirii bunului depozitat

Bunul depozitat se restituie la locul unde a fost predat depozitarului dacă

părţile nu au convenit altfel.

1. In lipsă de specificaţie specială contrară, restituirea se face la locul unde

bunul se află depozitat.
2. Dacă părţile au convenit asupra altui loc de restituire, cheltuielile de
transport in cazul contractului gratuit sunt in sarcina deponentului.

Articolul 1099. Obligaţia de a remite fructele bunului depozitat

(1) Depozitarul este obligat să remită fructele bunului depozitat, percepute

in timpul
(2) Deponentul este obligat să compenseze cheltuielile necesare de
percepere sau păstrare a fructelor.
(3) Depozitarul este obligat să plătească dobinda pentru banii depozitaţi
numai din ziua in care a fost pus in intirziere privind restiutirea banilor.

1. Pe timpul depozitului, depozitarul nu are dreptul de a folosi bunul fără

consimţămintul expres sau tacit al deponentului. De aici rezultă şi obligaţia
depozitarului de a restitui fructele produse de bunul depozitat deponentului, nu insă
şi fructele pe care putea să le perceapă, dar nu le-a perceput. Riscul pieirii fortuite
sau deteriorării fructelor ca şi in cazul bunului, este pusă in seama deponentului.
In caz de neexecutare a obligaţiei depozitarul va purta răspundere numai in caz de
intenţie sau culpă gravă. Dacă neexecutarea obligaţiei este datorată din cauza
depozitarului, ultimul va fi obligat să plătească daunele.
2. Deponentul de asemenea este obligat să suporte şi cheltuielile necesare
legate de păstrarea fructelor.
In cazul contractului cu titlu oneros de regulă aceste cheltuieli sunt introduse in plata
remuneraţiei.
Insă in cazul cheltuielilor suplimentare, sunt incasate in afara platei pentru
remuneraţie, deoarece n-au fost prevăzute şi nici nu puteau fi prevăzute de către
părţi la momentul incheierii contractului.
In cazul contractului cu titlu gratuit, de asemenea sunt incasate cheltuielile
suplimentare legate de păstrarea fructelor, fiind ca o obligaţie extracontractuală a
deponentului.
3. In cazul cind obiect al contractului de depozit este o sumă de bani,
depozitarul plăteşte dobinda numai din ziua in care a fost pus in intirziere in privinţa
obligaţiei de restituire printr-o acţiune in justiţie.
Mărimea dobinzii se determină conform art. 869 al.1 CC.

Articolul 1100. Costurile restituirii

(1) In cazul in care depozitul are titlu gratuit, costurile restituirii revin
deponentului.
(2) In cazul in care depozitul are titlu oneros, costurile restituirii revin
depozitarului.

1. Depozitul cu titlu gratuit, fiind un contract unilateral, nu dă naştere la

obligaţii decit in sarcina depozitarului. Insă se pot naşte anumite obligaţii
extracontractuale şi in sarcina deponentului. Astfel cheltuielile legate de restituirea
bunului sunt puse in seama deponentului.
Astfel, de exemplu dacă locul restituirii bunului este altul decit locul unde bunul a fost
predat sau este depozitat.
2. In cazul depozitului cu titlu oneros deponentul nu datorează costurile
restituirii, deoarece acestea sunt incluse in remuneraţia stipulată.

Articolul 1101. Răspunderea depozitarului in cazul incălcării termenului de

ridicare a bunului.

Dacă s-a stabilit un termen pentru ridicarea bunului, la expirarea lui

depozitarul răspunde doar pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau din
culpă gravă.

1. Depozitarul nepus in intirziere suportă riscurile, iar posibilitatea agravării

răspunderii este prevăzută pentru prejudiciul cauzat din intenţie sau culpă gravă.
Riscul pieirii fortuite sau deteriorării fortuite a bunului in cazul dat este pus in seama
deponentului.

Articolul 1102. Obligaţia de a plăti remuneraţia

Dacă depozitul are titlu oneros, deponentul se obligă să plătească

remuneraţia la incetarea depozitului dacă in contract nu este prevăzut
altfel.

1. Remuneraţia poate fi plătită o singură dată la incetarea depozitului sau pe

perioade, ultima fiind achitată după expirarea fiecărei perioade in mărimea
corespunzătoare acestei perioade.
Dacă in contract nu este specificat clauza specială contrară, remuneraţia se plăteşte
la incetarea contractului.
2. Mărimea remuneraţiei se determină in condiţiile prevăzute de art. 1088 CC.

Articolul 1103. Dreptul de detenţie a bunurilor depozitate

Depozitarul are dreptul să reţină bunul depozitat peste termenul prevăzut

in contract pină la momentul retribuirii sale şi compensarea cheltuielilor de
păstrare.

1. Executarea obligaţiilor deponentului este garantată prin dreptul de retenţie,

prevăzut expres de lege, pe care depozitarul il are asupra bunului depozitat. El poate
refuza restituirea bunului pină la plata integrală a sumelor la care are dreptul din
cauza depozitului.
2. Cu toate că legea nu face precizări expres in acest sens este evident că
deponentul nu poate reţine bunul depozitat in compensaţie, intrucit acesta nu este
fungibil şi de aceiaşi specie cu obiectul datoriei corelative.

Articolul 1104. Depozitarea bunurilor determinate prin caracteristici de gen

Dacă in depozit au fost predate bunuri determinate generic, bunurile trec,

in lipsa unei inţelegeri, in proprietatea depozitarului. In astfel de caz,
depozitarul se obligă să restituie deponentului o cantitate de bunuri egală
sau stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceiaşi calitate.

1. In cazul dat bunurile fiind fungibile şi consumptibile, nu trebuie să fie

restituite in individualitatea lor, ci prin alte bunuri asemănătoare.
Astfel de relaţii contractuale pot fi intilnite la depozitare in depozitele de fructe şi
legume, produse agricole, in elevatoare etc.
2. In cazul predării in depozit a bunurilor determinate generic, depozitarul
devine proprietarul lor, putind folosi, culege fructele şi despune de ele, dar in calitate
de proprietar suportă şi riscul pieirii ori degradării fortuite.
3. La cerere depozitarul este obligat să restituie lucruri de acelaşi gen, de
aceiaşi calitate şi cantitate, inclusiv fructele percepute, deponentul fiind titularul unei
creanţe.
Deoarece in cazul dat contractul de depozit este translativ de proprietate, deponentul
trebuie să fie proprietarul bunurilor sau să fi acţionat cu imputernicire din partea
proprietarului.
4. De asemenea nu este aplicabil nici dreptul de retenţie, deoarece
depozitarul in calitate de proprietar, suportă eventualele cheltuieli de conservare.

Articolul 1105. Particularităţile depozitului hotelier

(1) Hotelurile, căminele, sanatoriile, casele de odihnă şi altele asemenea

răspund pentru distrugerea, pierderea sau deteriorarea bunurilor
persoanelor fizice, pe care acestea le au cu ele in incăperile rezervate lor
chiar dacă bunurile, cu excepţia banilor, titlurilor de valoare şi bijuteriilor,
nu au fost predate in depozit in mod special. Convenţia contrară este nulă.
(2) Răspunderea prevăzută la alin. 1 se exclude in cazul in care prejudiciul
este cauzat de o forţă majoră, de către un oaspete al clientului sau de
proprietăţile bunului.

1. Specific pentru depozitul hotelier este faptul că el apare in legătură cu

incheierea contractului de prestări servicii de către instituţiile respective. Astfel,
depozitul hotelier este, de fapt, un accesoriu al contractului hotelier, al contractului
de servicii turistice ori a altor raporturi juridice.
Legea nu face o enumerare exhaustivă a instituţiilor care cad sub incidenţa
depozitului hotelier, astfel incit dispoziţiile art. 1105 Cod civil se vor aplica şi in cazul
restaurantelor sau altor unităţi de alimentaţie publică, localurilor de spectacole,
frizeriilor, bibliotecilor etc. Dar numai in privinţa bunurilor depuse la garderobă,
vestiare sau alte locuri destinate in mod special pentru paza bunurilor.
Pentru păstrarea bunurilor in garderobă se aplică o modalitate simplă de intocmire a
contractului de depozit. Deponentul in confirmarea contractului de depozit i se
eliberează un jeton, sau alte semne specifice ce pot fi asimilate cu probele scrise
prevăzute in art. 208, 210 CC.
2. Depozitul hotelier poate fi dovedit cu orice mijloc de probă indiferent de
valoarea bunurilor depozitate. Călătorul cazat la hotel, indiferent de durata mai
scurtă sau mai lungă a cazării, trebuie să probeze că bunurile au fost aduse de el
insuşi sau de altul pentru el – in hotel, că au fost pierdute sau deteriorate de acolo şi
valoarea lor.
In privinţa valorii bunurilor legea nu stabileşte limite, insă trebuie să fie vorba de
bunuri care, in mod obişnuit se aduc la hotel.
Răspunderea depozitarului nu se angajează pentru pierderea sau deteriorarea
banilor, titlurilor de valoare, bijuteriilor. Aceste bunuri trebuie predate in special la
păstrare, in dulapuri metalice individuale sau trebuie să fie incredinţate
administraţiei hotelului.
De regulă, hotelierii aduc la cunoştinţă că cei cazaţi beneficiază gratuit de păstrarea
obiectelor de valoare prin depozitare in dulapuri metalice, individuale sau
incredinţarea acestora administraţiei. Această dispoziţie nu are semnificaţia de a
califica acest depozit neremunerat, contravaloarea acestui serviciu fiind inclus in
preţul cazării.
3. In hoteluri, cămine, sanatorii, case de odihnă şi altele depozitarul poartă
răspundere pentru distrugerea, pierderea, deteriorarea bunurilor deponentului fără o
inţelegere specială sau incheierea unui contract de depozit.
Hotelierul răspunde nu numai pentru furtul sau deteriorarea – parţială sau totală a
bunurilor călătorului săvirşite de prepuşi, dar şi de străinii care frecventeză hotelul,
indiferent dacă au fost sau nu cazaţi acolo.
Pentru faptul săvirşit de străini, hotelierul este exonerat de răspundere numai dacă
dovedeşte că s-a comis cu forţa ,ajoră, de exemplu cu ocazia cutremurului, inundaţiei
etc., şi in cazul cind prejudiciul este cauzat de către un oaspete al clientului.
De asemenea hotelierul nu răspunde dacă prejudiciul a fost cauzat prin proprietăţile
bunului.
Anunţurile in hoteluri şi alte organizaţii nominalizate precum că depozitarul nu
răspunde pentru păstrarea bunurilor nu are vloare juridică.
Dispoziţii privitoare la depozitul hotelului sunt aplicabile şi in privinţa autovehicolelor
parcate in garajul hotelului. Nu sunt aplicabile in privinţa autivehicolului parcat in
apropierea hotelului, chiar dacă in locuri speciale amenajate, intrucit nu reprezintă
localul hotelierului. Dacă insă parcarea este cu plată ( fie şi inclusă in preţul camerei )
şi pază asigurată de intreprinderea hotelierului, răspunderea acesteia se poate
angaja in condiţiile de lege pentru depozitul obişnuit cu plată.
Articolul 1106. Sechestrul

Sechestrul este depozitul in baza căruia persoanele remit un bun in litigiu

unui terţ, care se obligă să-l restituie, după terminarea procesului, celui
care are drept asupra lui.

1. Prin sechestru se inţelege depozitarea unui lucru aflat in litigiu la o terţă

persoană, pină la soluţionarea definitivă a litigiului.
2. Părţile in contractul de depozit sechestru sunt: sechestrul – persoana care
primeşte bunul la păstrare şi sechestrantul – persoana care depune bunul spre
păstrare.
3. Sechestrul este de două feluri : convenţional şi judiciar.
Sechestrul convenţional se incheie prin consimţămintul părţilor aflate in litigiu de a
incredinţa unei terţe persoane, pentru a-l păstra pe timpul procesului şi a-l preda
părţii stabilite de instanţa judecătorească, după soluţionarea definitivă a provesului.
4. Sechestrul are ca obiect atit bunuri mobile, căt şi bunurile imobile, ceea ce-l
distinge de depozitul tradiţional, care nu poate avea ca obiect decit bunuri imobile.
Sechestrul poate fi cu titlu gratuit, caz in care răspunderea depozitarului se apreciază
cu mai puţină severitate sau cu titlu oneros, caz in care răspunderea depozitarului va
fi apreciată mai exigent.
5. Remunerarea depozitului de sechestru cu titlu oneros are loc in condiţiile
prevăzute de art. 1088 CC.

Articolul 1107. Alegerea depozitului in cazul sechestrului

(1) Depozitarul insărcinat cu sechestrul este ales de către părţi prin acord
mutual. Părţile pot să desemneze pe unul dintre ei.
(2) In cazul in care nu ajung la un acord privind depozitarul sau privind
condiţiile sechestrului, părţile pot cere instanţei de judecată să decidă.

1. Articolul 1107 CC, admite posibilitatea de a numi in calitate de depozitar

imputernicit chiar pe unul pe unul dintre ei. Dacă părţile nu ajung la un acord comun
privind depozitarul, acesta va fi desemnat de către instanţa de judecată, la cererea
lor.
2. Părţile decid prin acord şi condiţiile sechestrului. In caz de divergenţe intre
părţi referitor la depozitar sau privind condiţiile sechestrului ele pot solicitainstanţa
de judecată care examinează cauza să decidă asupra acestor chestiuni prin
adoptarea actului procesului prevăzut de Codul de procedură civilă.

Articolul 1108. Drepturile depozitarului insărcinat cu sechestru

(1) Depozitarul insărcinat cu sechestru nu are dreptul să facă in privinţa

bunului nici o cheltuială sau alte acte, cu excepţia celor de conservare, in
lipsa unei stipulări contrare sau autoriuaţii a instanţei de judecată.
(2) Depozitarul poate, totuşi cu sau fără consimţămintul părţilor, cu
autorizaţia instanţei de judecată, să vindă bunurile a căror depozitare
implică cheltuieli disproporţionale in raport cu valoarea lor. Suma incasată
din vinzarea bunului rămine la depozitar in condiţiile sechestrului.

1. Depozitarul insărcinat cu sechestru este limitat in drepturi. El nu dispune de

dreptul de a efectua cheltuieli sau alte acte in privinţa bunului cu excepţia
cheltuielilor necesare pentru conservare. Insă in situaţia cind sunt alte stipulări
contrare sau autorizaţia instanţei de judecată, drepturile depozitarului pot fi lărgite in
aspectul stipulărilor părţilor sau autorizaţiei instanţei de judecată.
2. In situaţia cind păstrarea bunurilor depozitate implică cheltuieli
disproporţionale in raport cu valoarea lor, depozitarul cu titlu de excepţie cu
autorizaţia instanţei de judecată, are dreptul fără consimţămintul părţilor să vindă
bunurile şi să reţină suma incasată din vinzarea bunului in condiţiile sechestrului pină
la soluţionarea litigiului.

Articolul 1109. Incheierea sechestrului

(1) Sechestrul se incheie după soluţionarea litigiului prin restituirea bunului

către cel indreptăţit.
(2) Depozitarul nu poate, inainte de soluţionarea litigiului, să fie eliberat şi
să restituie bunul decit cu consimţămintul tuturor părţilor sau, in lipsa
consimţămintului, dacă există un motiv intemeiat, prin autorizarea
instanţei de judecată.

1. Sechestrul se consideră incheiat după soluţionarea litigiului prin restituirea

bunului celui indreptăţit.
Terţul va trebui să restituie bunul părţii, care a ciştigat cauza in litigiu. Restituirea se
va face după răminerea definitivă a hotăririi judecătoreşti.
2. Pină la soluţionarea litigiului depozitarul poate restitui bunul doar cu
consimţămintul tuturor părţilor sau in baza autorizaţiei instanţei judecătoreşti, dacă
există un motiv intemeiat: spre exemplu in sotuaţia cind menţinerea bunului
depozitat ar cauza depozitarului prejudicii sau cind condoţiile depozitului prezintă
pericol pentru păstrarea bunului depozitat.

Articolul 1110. Darea de seamă

Depozitarul insărcinat cu sechestru trebuie să facă o dare de seamă la

sfirşitul depozitului sau pe parcursul lui, la cererea părţilor sau a instanţei
de judecată

1. La solicitarea părţilor sau a instanţei de judecată depozitarul este obligat să

prezinte o dare de seamă cu privire la depozitul sechestru pe parcursul sau la sfirşitul
depozitului.
2. Legea nu prevede expres forma dării de seamă, insă din dispoziţiile legale
se poate concluziona că forma şi conţinutul dării de seamă se stabileşte de părţi sau
de instanţa de judecată.

Articolul 1111. Sechestrul judiciar

Sechestrul poate fi instituit şi de instanţa de judecată. In acest caz el este

supus regulilor stabilite de Codul de procedură civilă, precum şi de
prezentul capitol, in măsura in care nu sunt incompatibile.

1. Spre deosebire de sechestrul convenţional, sechestrul judiciar reprezintă o

măsură de asigurare, care se aplică conform Codului de procedură civilă, ţinăndu-se
cont şi de capitolul XVII Codul civil, in măsura in care este compatibil cu Codul de
procedură civilă.
2. Sechestrul judiciar intrucit este o măsură cu o anumită gravitate, instituirea
sechestrului trebuie să fie justificată de partea care il solicită. Este necesar dovedirea
necesităţii infiinţării sechestrului judiciar: spre exemplu faptul că partea care deţine
bunul il deteriorează, există primejdia de a fi instrăinat sau bunul comun este folosit
numai de un soţ etc.
Cealaltă parte nu se poate opune incuviinţării sechestrului judiciar oferind o cauţiune
in loc deoarece acest drept este recunoscut de lege doar in cazul sechestrului
asigurător.
3. Bunul supus sechestrului poate fi transmis atit persoanei (depozitarului)
asupra cărei s-au decis părţile cit şi unei persoane numite de instanţa de judecată.
In absenţa acordului părţilor, nu va fi numit sechestru o persoană care este
interesată in cauză. Spre exemplu nu va putea fi incredinţată paza bunului unei rude
apropiate a uneia din părţi.
4. Admiterea cererii şi instituirea sechestrului judiciar este lăsat la aprecierea
instanţei, care trebuie să examineze cu atenţie, seriozitatea şi temeinicia cererii:
- să existe un proces in legătură cu proprietatea sau posesia unui bun cu privire la
administrarea sau folosinţa lui;
- cerereapentru infiinţarea sechestrului trebuie să fie făcută de reclamant;
- instanţa de judecată să găsească oportună infiinţarea sechestrului;
- cind instanţa apreciază că este necesar, reclamantul are obligaţia de a depune o
sumă de bani cu titlu de cauţiune.
In practica judiciară sechestrul judiciar este infiinţat in cauzele de partaj a bunurilor
comune, in special cind e vorba de autoturisme, uele obiecte de valoare şi pentru
recolta de produse de pe terenurile agricole care formează obiectul litigiului.

Capitolul XVIII
MAGAZINAJUL

Contractul de magazinaj (numit şi contract comercial de depozit) este destinat

satisfacerii necesităţilor de păstrare a bunurilor aflate in circuitul comercial. Spre
deosebire de contractul civil de depozit care este, de regulă, gratuit (art. 1088 alin,
(1)), contractul comercial de magazinaj este in toate cazurile oneros, preţul prestaţiei
efectuate de magaziner (depozitar) fiind determinat de aşa criterii ca volumul şi
termenul de depozitare, complexitatea tehnologică a măsurilor de conservare a
mărfii etc. Alte deosebiri esenţiale dintre contractul de magazinaj şi contractul de
depozit sint caracterizate de statutul părţilor la contract şi caracteristicile specifice
ale bunurilor transmise spre păstrare. O parte la contractul de magazinaj intotdeauna
este magazinerul (depozitul de mărfuri), care trebuie să fie inregistrat in una din
formele activităţii de intreprinzător (fie chiar şi fără constituirea unei persoane
juridice) şi să fie autorizat in modul corespunzător pentru prestarea serviciilor de
depozitare a mărfurilor. Cealaltă deosebire constă in faptul că obiectul contractului
de magazinaj este păstrarea mărfurilor şi nu a oricăror bunuri. Marfa este bunul sau
totalitatea bunurilor obţinute in procesul de producţie şi destinate schimbului
comercial. Depozitarea unor categorii de mărfuri poate fi condiţionată de existenţa
statutului de persoană juridică şi/sau de primirea unei licenţe (depozitarea alcoolului,
materialelor chimice, toxice sau explozive etc.). In afară de deosebirile menţionate,
merită a fi accentuat că, in cadrul raporturilor de magazinaj, o importanţă
semnificativă primeşte circulaţia recipisei de magazinaj la ordin in calitate de titlu de
valoare transmisibil şi gajul mărfii inmagazinate prin intermediul recipisei de gaj al
inmagazinării (warant).
Constituind ele inseşi acte de comerţ, inmagazinarea mărfurilor la depozite
are importante funcţii in comerţul internaţional. Printre aceste funcţii, una esenţială
este că inlesneşte vinzare-cumpărarea datorită circulaţiei recipisei de magazinaj, dar
o importanţă mare se atribuie obţinerii de credite cu ajutorul recipisei de gaj al
inmagazinării, deoarece transmiterea acesteia creditorului prin andosare duce la
constituirea gajului asupra mărfurilor aflate in depozit şi ţine loc de remitere a
gajului. O dezvoltare puternică a raporturilor de magazinaj poate fi urmărită in statele
industrial dezvoltate, cu economii de piaţă consolidate, iar in ultimul timp in Rusia şi
alte state CSI. Drept sursă de inspiraţie pentru interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
noului Cod civil şi pentru dezvoltarea cadrului normativ naţional in domeniul
magazinajului putem recomanda Codul comercial francez (art. L522-1-L522-40 Des
depots en magasins generaux), Codul comercial uniform al SUA (Uniform Commercial
Code, art. 7 -Warehouse Receipts, Bills of Landing and Other Documents of Title),
Legea Canadei cu privire la recipisele de magazinaj (Warehouse Receipts Act ), dar şi
cadrul normativ in proces de formare al Federaţiei Ruse in domeniul respectiv.
Trebuie totuşi subliniat faptul că, spre deosebire de dreptul continental, care
reglementează atit recipisa de depozit, cit şi recipisa de gaj al inmagazinării
(warantul), dreptul anglo-saxon nu cunoaşte sistemul titlului dublu, depozitele
emiţind numai recipisa de magazinaj. Prin urmare, gajarea mărfurilor se face numai
prin andosarea (girarea) acestei recipise. Soluţia adoptată de dreptul continental
prezintă avantajul, că prin folosirea separată a recipisei de gaj al inmagazinării pot fi
obţinute credite numai pe baza inminării acestui document creditorului, operaţie ce
are ca efect gajarea mărfurilor şi ţine locul remiterii gajului, posesorul recipisei de
magazinaj avind posibilitatea să dispună in continuare de marfa respectivă.

Articolul 1112. Normele aplicabile raporturilor de magazinaj

Raporturilor de magazinaj, care este un contract de predare a

bunurilor spre păstrare la un depozit de mărfuri, se aplică in modul
corespunzător dispoziţiile referitoare la depozit dacă prezentul capitol nu
prevede altfel.

Contractul de magazinaj poate fi definit ca contractul comercial in temeiul

căruia o parte (magazinerul) se obligă să preia, pentru o perioadă determinată sau
nedeterminată, spre păstrare şi conservare marfa unei alte părţi (deponent) şi să
presteze alte servicii legate de păstrarea mărfii, iar la expirarea termenului
contractului sau la cererea deponentului sau a altei persoane imputernicite să
restituie aceiaşi marfă, iar deponentul se obligă să transmită şi să preia marfa in
termen şi să remunereze magazinerul pentru păstrarea mărfii şi serviciile aferente
păstrării. Suplimentar păstrării nemijlocite a mărfii, in cadrul raportului de magazinaj
pot fi efectuate aşa operaţiuni de pregătire a mărfurilor depozitate pentru
comercializare şi transportare cum ar fi: reorganizarea loturilor de mărfuri; pregătirea
şi constituirea livrărilor; sortarea; ambalarea; reambalarea; marcarea; incărcarea;
descărcarea; operaţiuni simple de completare a mărfurilor sau de aducere a lor in
stare de funcţionare; deplasarea mărfurilor in limitele depozitului in scopul amplasării
lor raţionale; expunerea mărfurilor pe standuri de mostre; testarea mărfurilor etc.
Fiind un contract real, contractul de magazinaj nu se formează decit in urma
predării efective a mărfurilor in posesia magazinerului care, avind obligaţia de a le
conserva, işi asumă răspunderea contractuală corespunzătoare. Faptul că
magazinerul practică activitatea de păstrare a mărfurilor in calitate de intreprinzător,
urmărind un scop de profit, dă naştere obligaţiei generale de bună-credinţă, unul din
efectele căreia este că magazinerul nu poate refuza fără motive intemeiate intrarea
intr-un raport contractual cu privire la inmagazinarea mărfurilor. Drept intemeiate
pentru refuzul de a incheia un contract de magazinaj pot fi recunoscute motivele
legate de caracteristicile mărfii, ce nu permit inmagazinarea acesteia, lipsa spaţiului
de inmagazinare, asumarea prealabilă a unei obligaţii faţă de alt deponent şi
imposibilitatea executării concomitente a ambelor contracte, prevederile statutare
prin care scopul depozitului de mărfuri este redus la deservirea uneia sau mai multor
persoane concrete (depozit departamental, depozit vamal de tip inchis) etc.
 Deoarece are numeroase caracteristici comune cu contractul de depozit,
contractul de magazinaj a fost reglementat doar in ceea ce priveşte aspectele
specifice, caracteristice lui, pentru aspectele generale fiind prevăzută o normă de
blanchetă, ce face trimitere la dispoziţiile capitolului destinat contractului de depozit.
Totuşi, anume asemănarea celor două contracte poate genera confuzii in
interpretarea şi aplicarea legii, din care cauză o atenţie sporită trebuie acordată
elementelor ce deosebesc contractul de magazinaj de cel de depozit.
Avind in vedere că pină la momentul intrării in vigoare a Codului civil,
legislaţia naţională nu conţinea o reglementare separată a contractului abordat,
normele juridice in domeniul magazinajului incă mai urmează să fie dezvoltate şi
detaliate. In particular, considerăm necesară elaborarea unei legi speciale cu privire
la magazinaj, care ar reglementa in detalii astfel de aspecte ca drepturile şi
obligaţiile tuturor participanţilor la raporturile de magazinaj şi alte raporturi aferente
acestora, tipurile recipiselor de magazinaj şi particularităţile circulaţiei lor, gajarea
bunurilor inmagazinate şi regulile exercitării dreptului de gaj etc. Această necesitate
este dictată şi de faptul că recipisele de magazinaj, in calitate de documente de
dispoziţie asupra mărfii şi titluri de valoare pot juca un rol semnificativ in stimularea
circuitul comercial şi creşterea economică.
Numeroase operaţiuni comerciale pot implica in derularea lor şi un raport de
magazinaj. De exemplu, vinzarea prin consignaţie (formă a contractului de comision)
implică uneori stabilirea intre consignatar şi consignant şi a unui raport juridic de
magazinaj, in baza căruia cel dintii dobindeşte şi calitatea de magaziner al mărfurilor
celui de-al doilea. Tot astfel, concesiunea comercială şi alte forme ale intermedierii
comerciale pot da naştere unui raport secundar de magazinaj.
O formă răspindită a depozitelor de mărfuri sint depozitele vamale, activitatea
cărora este reglementată de Codul vamal nr. 1149-XIV din 20.07.2000 şi alte acte
normative.

Articolul 1113. Obligaţia de diligenţă a magazinerului

Magazinerul trebuie să asigure inmagazinarea şi păstrarea bunurilor

preluate cu diligenţa unui bun profesionist.

Codul civil il defineşte pe magaziner in calitate de profesionist, deoarece

acesta practică activitatea de depozitare a mărfurilor cu scop de profit. De aici
rezultă şi răspunderea sporită a magazinerului in privinţa tuturor faptelor intreprinse
intru executarea obligaţiilor contractuale şi consecinţelor acestora. In cadrul
depozitului cu titlu gratuit, depozitarul urmează să se ingrijească de integritatea
bunului transmit cu diligenţa unui bun proprietar, iar in cazul depozitului cu titlu
oneros, ca şi in cazul contractului de magazinaj, depozitarul trebuie să se comporte
ca un profesionist diligent.
Deosebirea obligaţiei de diligenţă in cele două cazuri nu este atit de evidentă,
avind in vedere că legislaţia anterioară extrem de rar manipula cu conceptele date şi
cu atit mai puţin făcea vreo delimitare intre ele. Avind in vedere că calificativul „bun”
denotă mai degrabă un nivel mediu de performanţă, după părerea noastră, in
ambele cazuri instanţele de judecată se vor conduce de etalonul proprietarului şi
profesionistului cu cunoştinţe şi experienţă medii. Totodată, orice antreprenor ce se
antrenează benevol intr-o activitate dintr-un anumit domeniu se va prezuma
profesionist pentru domeniul dat. Spre deosebire de proprietar, profesionistul trebuie
să cunoască mult mai bine aspectele tehnice, ştiinţifice, practice şi economice,
precum şi riscurile legate de activitatea in care este angajat, din care cauză ceea ce
un proprietar mediu poate să nu cunoască, un profesionist trebuie să aprecieze
corect aproape in toate cazurile. In vederea aprecierii diligenţei unui magaziner,
judecătorul va apela la opiniile experţilor, adresindu-le, in particular, intrebarea dacă
un profesionist cu performanţe bune (spre deosebire de cel cu performanţe
excelente) trebuia să prevadă riscurile faptei sau circumstanţelor ce au provocat
prejudiciile şi dacă acesta putea să le prevină.
Cu toate că redacţia articolului comentat se referă la cerinţa de diligenţă in
cadrul activităţilor de inmagazinare şi păstrare a bunurilor, aceeaşi obligaţie de
diligenţă se va răspindi şi asupra altor servicii şi activităţi aferente inmagazinării.

Articolul 1114. Constatarea cantităţii şi felului bunurilor

(1) Magazinerul nu este obligat, dacă legea sau contractul nu

prevede altfel, să constate la preluarea bunurilor cantitatea (numărul,
măsura ori greutatea), genul, felul sau alte caracteristici ale lor.
(2) Dacă bunurile predate spre inmagazinare se află la livrare intr-o
stare de depreciere sau deteriorare ce poate fi constatată din exterior,
magazinerul trebuie să conserve drepturile in despăgubire impotriva
transportatorului, să se ingrijească de dovada acestei stări a bunurilor
inmagazinate şi să-l anunţe neintirziat pe deponent. In caz de omisiune, el
este obligat să repare prejudiciul produs prin aceasta.

1. De cele mai multe ori mărfurile sint supuse unor procese naturale de
diminuare a substanţei, schimbare a aspectului exterior şi altor deprecieri. Acest
fenomen dictează un control al caracteristicilor mărfii inmagazinate la etapele
preluării şi predării acesteia, precum şi pe parcursul păstrării ei. Controlul
caracteristicilor mărfii poate fi util atit pentru deponent (posesorul legitim al recipisei
de magazinaj), cit şi pentru magaziner, deoarece il va proteja pe acesta din urmă de
pretenţii neintemeiate din partea deponentului dau a persoanei indreptăţite de a
ridica marfa.
Norma art. 1114 alin (1) prezintă o soluţie acceptabilă doar pentru etapa
iniţială de reglementare juridică şi dezvoltare a raporturilor de magazinaj. O
asemenea regulă poate satisface ambele părţi ale contractului doar in cazurile in
care magazinerul pune la dispoziţia deponentului un spaţiu corespunzător pentru
păstrarea anumitor categorii de mărfuri, dar nu-şi asumă alte obligaţii caracteristice
magazinajului, obligaţii care prin natura lor implică controlul cantităţii, calităţii şi altor
caracteristici ale mărfii de către magaziner. Astfel, dacă magazinerul nu va constata
cantitatea şi celelalte caracteristici ale mărfii recepţionate, el nu va putea executa pe
deplin obligaţiile de informare (art. 1116), de eliberare a recipisei complete de
magazinaj (art. 1121) etc. Cele menţionate ne face să sugerăm participanţilor la un
raport de magazinaj să prevadă expres, in cadrul contractului, clauze cu privire la
obligaţiile magazinerului de control al caracteristicilor mărfurilor recepţionate spre
păstrare.
Regula comentată nu interzice magazinerului să verifice cantitatea şi alte
caracteristici ale mărfii recepţionate, dar el va suporta de sine stătător toate
cheltuielile legate de această operaţiune, dacă contractul nu prevede altceva.
2. Alin. (2) al articolului comentat, in calitate de excepţie de la dispoziţia
alineatului precedent, stabileşte că magazinerul este obligat să verifice pe contul
propriu cel puţin aspectul exterior al mărfii preluate de la un transportator (cărăuş),
bineinţeles dacă contractul nu prevede altceva. Dacă bunurile predate spre
inmagazinare de către un transportator se află intr-o stare de depreciere sau
deteriorare ce poate fi constatată din exterior, magazinerul trebuie să conserve
drepturile deponentului la despăgubire din partea transportatorului. Intru executarea
acestei obligaţii, magazinerul se va ingriji de dovada stării mărfii inmagazinate, va
inainta obiecţiile corespunzătoare faţă de transportator, in conformitate cu art. 1020
(2) şi-l va anunţa neintirziat pe deponent. In cazul neexecutării obligaţiei menţionate,
magazinerul poate fi obligat să repare prejudiciul produs prin imposibilitatea realizării
drepturilor deponentului faţă de transportator.
Aşadar, pentru a putea fi invocată răspunderea magazinerului in condiţiile
alineatului comentat, este necesară dovada faptului că dreptul deponentului la
despăgubire din partea transportatorului nu poate fi realizat. Considerăm că pentru
constatarea acestei circumstanţe nu este necesară epuizarea tuturor mijloacelor
procedurale existente la dispoziţia deponentului in calitate de parte la contractul de
transport. Instanţa de judecată va aprecia obiectiv toate circumstanţele cauzei,
inclusiv disponibilitatea unor mijloace de probă alternative pentru dovedirea
neexecutării corespunzătoare a obligaţiilor transportatorului. Un unele cazuri, pot fi
recunoscute ca suficiente pentru angajarea răspunderii magazinerului neexecutarea
de către acesta a obligaţiei de conservare a drepturilor la despăgubire impotriva
transportatorului şi refuzul transportatorului de a recunoaşte pretenţiile
deponentului.

Articolul 1115. Dreptul de inspectare a bunurilor

Magazinerul este obligat să permită, pe parcursul orelor de lucru,

deponentului sau unei alte persoane indreptăţite să ia mostre, să
inspecteze bunurile inmagazinate şi să adopte măsurile necesare
conservării lor.

După cum sa menţionat deja, verificarea stării mărfii la diferite etape de

păstrare a acesteia este de o importanţă majoră pentru magaziner, dar mai ales
pentru deponent (posesorul legitim al recipisei de magazinaj). Avind in vedere regula
generală, instituită prin art. 1114 alin. (1), posibilitatea deponentului de a verifica
integritatea şi caracteristicile mărfii sale, depozitate in spaţiile comerciale ale
magazinerului, capătă o semnificaţie sporită. Acest control permite constatarea
timpurie a pierderilor, deteriorărilor şi altor deprecieri anormale ale mărfii şi
preintimpinarea unor pagube economice considerabile.
Realizarea dreptului de inspectare implică accesul fizic al deponentului sau
reprezentanţilor acestuia la spaţiile de depozitare a mărfii, precum şi posibilitatea
inspectării mărfii, preluării probelor, efectuării unor măsurări ale parametrilor fizici şi
chimici din spaţiile de depozitare etc. Dacă marfa se depozitează prin amestecare cu
bunuri de acelaşi gen, deponentului i se va asigura realizarea dreptului de inspectare
prin punerea la dispoziţia acestuia a mostrelor şi probelor din stocul rezultat prin
amestec.
Dreptul deponentului de a inspecta mărfurile impune şi obligaţia acestuia de a
nu impiedica activitatea in condiţii normale a magazinerului şi angajaţilor lui. Drept
exemplu de realizare a acestei cerinţe poate servi prescripţia conform căreia
magazinerului nu i se poate pretinde oferirea accesului la spaţiile de depozitare a
mărfii in afara orelor de lucru. Periodicitatea inspecţiilor organizate de deponentul
mărfii nu trebuie să depăşească limita rezonabilului, avind in vedere proprietăţile
mărfii şi reputaţia magazinerului.
In rezultatul inspectării mărfii, deponentul poate să intreprindă măsurile
necesare pentru conservarea acesteia, măsuri care pot lua şi forma ridicării mărfii de
la magaziner. Temei pentru o astfel de acţiune poate servi atit neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiilor contractule de către magaziner, cit şi
prevederile art. 1096, mai ales atunci cind deponentul nu poate dovedi vinovăţia
magazinerului sau deprecierea mărfii are loc din motive obiective.

Articolul 1116. Obligaţia de informare

Dacă se schimbă locul de inmagazinare, dacă au apărut schimbări ale

caracteristicilor bunurilor sau dacă asemenea schimbări sint pe cale de a se
produce, magazinerul este obligat să anunţe de indată faptul acesta.
Anunţul va fi făcut către ultimul deţinător, cunoscut de magaziner, al
recipisei de magazinaj. In caz de omisiune, magazinerul este obligat să
repare prejudiciul produs prin aceasta.

Articolul 1116 se referă la două situaţii diferite: (i) informarea deponentului

despre schimbarea condiţiilor de inmagazinare a mărfurilor şi (ii) informarea
deponentului despre schimbarea caracteristicilor mărfurilor pe parcursul păstrării
acestora.
In conformitate cu normele stabilite pentru contractul de depozit, aplicabile şi
contractului de magazinaj in temeiul art. 1112, magazinerul nu are dreptul, fără
incuviinţarea deponentului, să transmită unui terţ spre inmagazinare mărfurile
recepţionate de la deponent (vezi art. 1091 alin. (1)). Totodată, magazinerul poate să
schimbe de sine stătător locul de inmagazinare (dar numai in cadrul spaţiilor proprii
de depozitare), atunci cind această schimbare este dictată de necesitatea conservării
mărfii, utilizării eficiente a spaţiilor comerciale sau de alte necesităţi obiective. In
acest caz, magazinerul va acţiona in interesul deponentului şi-l va informa pe acesta
cit mai curind despre schimbarea locului de inmagazinare a mărfurilor şi
circumstanţele care au condiţionat această schimbare. Cu toate că redacţia art. 1116
se referă doar la locul de inmagazinare, magazinerul va adopta acelaşi
comportament şi in cazurile de modificare a altor condiţii de inmagazinare, in
comparaţie cu cele convenite prin contract. In aşa fel, spre deosebire de contractul
de depozit (vezi art. 1093 alin. (1)), magazinerul nu este obligat să obţină
incuviinţarea prealabilă a deponentului pentru schimbarea locului şi altor condiţii de
păstrare a mărfii. Această opţiune a legiuitorului se explică prin statutul de
profesionist al magazinerului şi controlului sporit pe care acesta il exercită asupra
condiţiilor de păstrare a mărfurilor.
Dacă schimbarea locului de inmagazinare şi a altor condiţii de inmagazinare
va duce la sporirea considerabilă a cheltuielilor de inmagazinare, repartizarea acestor
cheltuieli se va face in conformitate cu prevederile art. 623 „Ajustarea contractului in
cazul modificării imprejurărilor”, luindu-se in consideraţie şi gradul de vinovăţie a
părţilor pentru intervenirea noilor circumstanţe şi intinderea cheltuielilor
suplimentare. Astfel, dacă magazinerul nu va putea dovedi că cheltuielile
suplimentare nu se datorează vinovăţiei sale şi nu puteau fi prevăzute sau evitate
prin diligenţa unui bun profesionist, acesta nu va putea cere compensarea de către
deponent a diferenţei dintre cheltuielile prevăzute şi convenite la momentul incheierii
contractului şi cele efectiv suportate.
Dreptul deponentului la controlul caracteristicilor mărfii inmagazinate şi la
informare din partea magazinerului se incununează cu obligaţia acestuia din urmă de
a comunica deponentului modificările caracteristicilor mărfii, care au avut loc sau
iminente şi care depăşesc limitele pierderilor (deprecierilor) naturale sau convenite
contractual (in ceea ce priveşte conţinutul dreptului şi obligaţiei părţilor la un raport
obligaţional de a se informa reciproc vezi şi art. 516). Implică oare această obligaţie a
magazinerului şi obligaţia de verificare a stării mărfii inmagazinate? In mod normal,
răspunsul la această intrebare urmează să-l dea contractul, deoarece diferite
categorii de mărfuri şi condiţii de păstrare condiţionează comportament diferit din
partea magazinerului. Dacă contractul nu a făcut referire expresă la obligaţiile
magazinerului in acest sens, magazinerul va fi obligat să verifice doar aspectul
exterior al mărfii sau acele caracteristici, care nu implică desfacerea ambalajului,
efectuarea expertizelor etc. (de exemplu, la o examinare exterioară se constată
scurgerea din ambalaje; aspectul exterior şi mirosul mărfii indică asupra unor
procese de alterare; a fost incălcat regimul de temperatură, prescris de
reglementările tehnice şi standardele naţionale pentru păstrarea mărfurilor
alimentare etc.). Periodicitatea verificării caracteristicilor mărfii va depinde de
categoria acesteia şi practica activităţii profesioniştilor in domeniu, dacă nu a fost
prevăzut expres altceva.
Obligaţia de informare, prescrisă de articolul comentat, se execută neintirziat,
adică in termenul minim posibil, avind in vedere toate circumstanţele cauzei (mai
ales mijloacele de comunicare disponibile), iar anunţul despre schimbarea locului sau
a altor condiţii de inmagazinare va fi făcut oral sau in scris către ultimul deţinător,
cunoscut de magaziner, al recipisei de magazinaj. Deoarece, in cazul neexecutării
obligaţiei de informare, magazinerul este ţinut să repare prejudiciul produs prin
aceasta, el urmează să se ingrijească de dovada probei privind executarea
corespunzătoare a obligaţie de informare. Prejudiciul la care se face referire va fi
apreciat luindu-se in consideraţie posibilităţile reale pentru preintimpinarea sau
diminuarea acestuia in cazul executării corespunzătoare a obligaţie de informare.
Cu toate cг este reglementatг expres doar obligaюia de informare ce-i
incumbг magazinerului, deponentul este єi el obligat sг-l informeze pe magaziner
despre circumstanюele ce au importanюг pentru executarea corespunzгtoare a
contractului єi pentru prevenirea prejudiciilor ce ar putea fi cauzate prin
caracteristicile bunului (in temeiul aceluiaєi art. 516). La transmiterea spre
inmagazinare a unor materiale volatile, explozive, toxice sau altor substanюe
periculoase, deponentul este obligat sг-l informeze pe magaziner despre caracterul
mгrfii єi sг-i punг la dispoziюie documentele corespunzгtoare, dacг din condiюiile
inmagazinгrii nu reiese implicit caracterul periculos al mгrfii. In cazul nerespectгrii
acestei obligaюii, magazinerul poate refuza recepюionarea mгrfurilor respective sau
intreprinde pe contul deponentului mгsurile necesare pentru prevenirea prejudiciilor
(vezi єi art. 1094).

Articolul 1117. Răspunderea magazinerului

Magazinerul este răspunzător de distrugerea, pierderea ori

deteriorarea bunurilor aflate in paza sa dacă distrugerea, pierderea sau
deteriorarea nu s-au produs ca urmare a unor imprejurări care nu pot fi
evitate prin grija unui depozitar profesionist.

Ca şi in cazul depozitului cu titlu oneros, magazinerul este obligat să se

ingrijească de integritatea mărfii primite cu prudenţa şi diligenţa unui bun
profesionist. El trebuie să conserve mărfurile preluate spre păstrare, să nu se
folosească de ele contrar scopului contractului, să le restituie la cerere şi, dacă s-a
prevăzut expres in contract, să păstreze secretul operaţiei. Neexecutarea obligaţiilor
de păstrare şi conservare a mărfii, precum şi a altor obligaţii ce reies din raportul de
magazinaj, atrage răspunderea civilă contractuală a magazinerului faţă de deponent
sau posesorul legitim al recipisei de magazinaj.
Am putea afirma că dispoziţia art. 1117 nu face altceva decit să repete regula
generală a răspunderii civile contractuale, cu acea diferenţă că vinovăţia
magazinerului (in special in forma imprudenţei) va fi apreciată reieşind din calitatea
acestuia de profesionist (vezi comentariul la art. 1113). Nu considerăm necesar ca in
cadrul comentariului la acest articol să expunem caracteristicile juridice ale
neexecutării obligaţiilor contractuale şi efectelor unei astfel de neexecutări (vezi art.
602-623), chiar dacă s-ar face referire la cazul specific de neexecutare a obligaţiilor
ce reies din contractul de magazinaj.
Grija unui magaziner faţă de marfa depozitată presupune intreprinderea
acţiunilor convenite contractual, uzuale sau care pot fi aşteptate in mod normal de la
un bun profesionist, avind in vedere condiţiile depozitării şi particularităţile mărfii,
indreptate spre prevenirea sau diminuarea pagubei ce poate fi cauzată de
distrugerea sau degradarea bunului inmagazinat. O listă indicativă a măsurilor ce pot
fi intreprinse de un magaziner in vederea conservării mărfurilor depozitate este
oferită de HG 608/1994 „Despre crearea pe teritoriul Republicii Moldova a depozitelor
vamale libere”, conform pct. 38 al căreia: ”in scopul asigurării integrităţii lor,
mărfurile păstrate la depozitul vamal pot fi supuse următoarelor operaţiuni: curăţire;
ventilare; uscare (inclusiv cu crearea fluxului de căldură); crearea condiţiilor optime
de temperatură pentru păstrarea mărfurilor (răcire, congelare, incălzire); utilizarea
ambalajului de protecţie; aplicarea conservanţilor; vopsire in scopul protejării de
rugină; tratarea cu substanţe chimice de protecţie”.
Probabil nu va fi inutil să amintim că, conform art. 602 (1) debitorul este ţinut
să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat prin neexecutarea obligaţiei
dacă nu dovedeşte că neexecutarea nu-i este imputabilă, ceea ce inseamnă că şi in
cazul raportului de magazinaj vinovăţia magazinerului, dacă obligaţia acestuia nu
este execută in mod corespunzător, se prezumă. In cazul in care magazinerul va
putea dovedi lipsa de vinovăţie din partea sa pentru producerea prejudiciului,
existenţa şi gradul de vinovăţie pentru intinderea acestuia se va aprecia separat,
deoarece deseori, chiar dacă producerea prejudiciului nu poate fi prevăzută şi
preintimpinată, volumul pagubelor materiale poate fi diminuat prin acţiuni adecvate
ale magazinerului. In situaţii speciale, comportamentul diligent al magazinerului
poate presupune şi acţiuni indreptate spre valorificarea economică a stocului de
mărfuri, care nu poate fi salvat altfel sau fără cheltuieli disproporţionate. Este exclusă
răspunderea magazinerului atunci cind distrugerea, pierderea ori deteriorarea
bunurilor aflate in paza lui sau datorat unui caz fortuit sau de forţă majoră (vezi art.
318, 606).

Articolul 1118. Inmagazinarea bunurilor determinate prin

caracteristici de gen

(1) In cazul inmagazinării unor bunuri determinate generic,

magazinerul este indreptăţit să le amestece cu bunuri de acelaşi gen doar
dacă i s-a permis in mod expres.
(2) Faţă de stocul total rezultat prin amestec, proprietarii bunurilor
amestecate sint coproprietari pe cote-părţi. Cota-parte se determină, in
cazul in care nu s-a convenit altfel, in funcţie de cantitatea de bunuri
inmagazinate.
(3) Magazinerul are dreptul şi obligaţia de a preda fiecărui
deponent, din stocul total, partea ce i se cuvine, fără incuviinţarea celorlalţi
deponenţi.

1. In cadrul contractului civil de depozit, dacă spre depozitare au fost predate

bunuri determinate generic, acestea trec, in lipsa unei inţelegeri contrare, in
proprietatea depozitarului. In calitate de proprietar al bunurilor, depozitarul poate să
le amestece şi să dispună de ele după bunul său plac, fiind obligat să restituie
deponentului (posesorului recipisei de magazinaj) o cantitate de bunuri egală sau
stipulată de părţi, de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate. Conform articolului comentat,
pentru contractul de magazinaj este stabilită o regulă diametral opusă, in sensul că
magazinerul nu devine proprietarul bunurilor de acelaşi gen, recepţionate spre
păstrare de la diferiţi deponenţi şi doar atunci poate să le amestece, cind acest drept
este prevăzut expres in contractul incheiat intre părţi. Mai mult ca atit, chiar dacă a
amestecat, fiind indreptăţit, bunurile de acelaşi gen, magazinerul nu obţine dreptul
de proprietate asupra stocului rezultat prin amestecare.
Reglementind contractul civil de depozit, scopul legiuitorului a fost de a
proteja deponentul, care nu este comerciant şi participă de multe ori la raportul
respectiv in calitate de consumator. In acest sens, riscul pieirii fortuite a bunurilor
depozitate, determinate prin caracteristici de gen a fost pus pe umerii depozitarului,
datorită prezumţiei că acesta devine proprietar al bunurilor respective după predarea
lor de către deponent. In cazul contractului de magazinaj această soluţie devine
contraefectivă, deoarece ambii participanţi la raport sint, de regulă, comercianţi, iar
datorită faptului că magazinerul activează cu o marjă de profitabilitate mică, dar cu
cantităţi mari de mărfuri, transferarea riscului pieirii fortuite a bunurilor determinate
prin caracteristici de gen asupra lui nu este echitabilă din punct de vedere al
repartizării riscurilor contractuale. Pe de altă parte, aplicarea aceleiaşi soluţii ca şi in
cazul contractului de depozit ar face imposibilă circulaţia recipiselor de magazinaj la
ordin şi recipiselor de gaj al inmagazinării.
Dacă conform contractului magazinerul este indreptăţit să amestece bunurile
deponentului determinate prin caracteristici de gen cu bunuri de acelaşi gen ale altor
deponenţi, acest fapt urmează a fi consemnat in recipisa de magazinaj.
2. Cel mai frecvent anume contractele de inmagazinare a produselor agricole,
zăcămintelor minerale şi altor materii prime prevăd dreptul magazinerului de a
amesteca produsele de acelaşi gen şi calitate, recepţionate de la diferiţi deponenţi,
fapt ce se datorează in mare parte particularităţilor tehnologice de recepţionare,
stocare şi păstrare a mărfurilor respective. Proprietarii mărfurilor amestecate devin
coproprietari pe cote-părţi in privinţa stocului rezultat prin amestec, iar cota parte a
fiecăruia se determină in dependenţă de cantitatea mărfurilor depuse spre păstrare.
In principiu, rareori se determină o cotă procentuală de care dispune fiecare
deponent din stocul global al mărfii inmagazinate, această operaţiune fiind greu
realizabilă cind marfa este depozitată şi restituită incontinuu sau pe parcursul unor
perioade indelungate. La restituirea mărfii, fiecăruia dintre deponenţi i se restituie
mărfurile in volumul depozitat, scăzindu-se procentajul pierderii tehnologice obişnuite
la păstrare pentru marfa respectivă, proporţional perioadei pentru care a fost
depozitată. Utilitatea determinării cotei procentuale din proprietatea comună devine
evidentă atunci cind o parte din marfă a fost distrusă sau a degradat substanţial,
proprietarii suportind pierderile proporţional cotei fiecăruia. Magazinerul va fi nevoit
să efectueze operaţiunea de determinare a cotei-părţi ideale a fiecărui deponent şi
partajarea proprietăţii comune rămase conform acestor cote-părţi, indiferent de
faptul dacă deponenţii s-au adresat concomitent sau la anumite intervale de timp
pentru restituirea mărfii.
3. In cazul in care unul sau o parte din deponenţii (posesorii recipiselor de
magazinaj), coproprietari pe cote-părţi ai stocului rezultat prin amestecare, se
adresează către magaziner cu cererea de restituire a mărfurilor, acesta din urmă are
dreptul şi obligaţia de a preda fiecărui deponent partea ce i se cuvine din stocul total,
fără incuviinţarea celorlalţi deponenţi. In acelaşi timp, acţionind cu diligenţa unui bun
profesionist, inainte de eliberarea părţii ce se cuvine unui deponent, magazinerul
urmează să aprecieze starea intregului stoc, pentru a constata pierderile
extranormative a mărfurilor şi a evita prejudicierea celorlalţi coproprietari prin
eliberarea unui volum de marfă neproporţional cotei-părţi a deponentului respectiv.
In caz contrar, magazinerul va purta răspundere faţă de ceilalţi deponenţi pentru
imposibilitatea restituirii mărfii in volumul ce li se cuvine fiecăruia dintre aceştia.

Articolul 1119. Vinzarea, in cazul degradării, a bunului inmagazinat

(1) Dacă bunul inmagazinat este expus degradării sau dacă se

produc modificări ale lui care implică un pericol de depreciere şi nu mai
este timp pentru prevenirea sau inlăturarea degradării sau deprecierii ori
cel indreptăţit, fiind informat, nu a decis in timp util, magazinerul poate
organiza vinzarea bunului la licitaţie.
(2) Suma obţinută din vinzare conform alin. (1) este predată
deponentului după ce au fost reţinute cheltuielile de păstrare şi vinzare.

1. In continuare celor prevăzute la art. 1116, pe lingă obligaţia de informare a

deponentului despre schimbările caracteristicilor mărfii, magazinerul este indreptăţit
să scoată la licitaţie marfa supusă degradării sau pericolului iminent de degradare.
Pentru ca magazinerul să poată instrăina marfa aflată in paza sa, in temeiul
articolului comentat, trebuie intrunite două condiţii:
(2586)marfa să fie supusă unor procese de degradare şi depreciere, care
depăşesc limitele pierderilor naturale sau convenite contractual, sau să
se afle intr-un pericol real de producere a unor astfel de procese;
(2587)să nu existe timp suficient pentru prevenirea sau inlăturarea
degradării sau deprecierii mărfii; ori
persoana indreptăţită de a dispune de marfa in cauză să nu poată fi
informată in timp util pentru a decide soarta mărfii sau, fiind informată,
ezită să dea indicaţiile necesare magazinerului.
Schimbarea conjuncturii peţii, in urma căreia valoarea mărfii inmagazinate se
depreciază, nu poate constitui temei pentru scoaterea acesteia la licitaţie de către
magaziner.
Se cere a fi accentuat faptul că vinzarea bunurilor la licitaţie este dreptul şi nu
obligaţia magazinerului, ceea ce inseamnă că acestuia nu i se poate imputa, in
temeiul articolului comentat, lipsa de acţiune in vederea licitării mărfii supuse
degradării. Totuşi, grija unui bun profesionist faţă de marfa depozitată (vezi art.
1117) presupune şi acţiuni indreptate spre prevenirea sau diminuarea pagubei ce
poate fi cauzată de degradarea bunului inmagazinat, inclusiv prin valorificarea
economică a stocului respectiv cu sau fără acordul prealabil al deponentului, in
dependenţă de caz.
Cu toate că legea nu conţine vreo indicaţie expresă, este recomandabilă
scoaterea mărfii la licitaţie prin intermediul burselor de mărfuri (Legea 1117/1997),
măsură ce va proteja magazinerul impotriva eventualelor pretenţii privind legalitatea
organizării şi petrecerii licitaţiei, cu atit mai mult că legislaţia naţională la acest
capitol este incă slab dezvoltată. In orice caz, la organizarea licitaţiei şi adjudecarea
mărfii se vor respecta dispoziţiile art. 698 şi 809-816 privind incheierea contractului
la licitaţie şi vinzarea la licitaţie, precum şi prevederile altor acte normative cu privire
la organizarea licitaţiilor de mărfuri industriale, agricole şi alte tipuri de produse (vezi
HG 551/1991).
2. Suma obţinută din vinzarea efectuată conform art. 1119 alin. (1) se
transmite deponentului sau persoanei indreptăţite de a dispune de marfă
(posesorului recipisei de magazinaj), reţinindu-se cheltuielile de păstrare şi vinzare.
Prin analogie cu alte norme ale Codului civil (vezi art. 781 alin. (3) ), magazinerul are
dreptul de a reţine doar cheltuielile rezonabile de vinzare.
Dacă circumstanţele ce au dictat licitarea mărfii inmagazinate au apărut din
cauze pentru care poartă răspundere magazinerul, se va aplica dispoziţia art. 1093
(4), magazinerul fiind obligat să suporte cheltuielile de vinzare. In asemenea cazuri,
tot magazinerul va fi ţinut să repare şi alte prejudicii cauzate deponentului (de
exemplu, venitul nerealizat datorită vinzării mărfurilor sezoniere la preţuri
dezavantajoase).

Articolul 1120. Recipisa de magazinaj

La primirea bunurilor, magazinerul are obligaţia să elibereze o

recipisă de magazinaj.

Recipisa de magazinaj este documentul, care se intocmeşte şi eliberează de

către magaziner deponentului, cu scopul constatării faptului incheierii contractului şi
predării mărfii la depozitul magazinerului. Recipisa de magazinaj se alcătuieşte in
formă scrisă (prin imprimare, completare a unui formular sau chiar scriere de mină,
dacă legea sau contractul nu stipulează altceva) şi se eliberează in mod obligatoriu
deponentului la momentul recepţionării mărfii. Intocmirea recipisei este suficientă
pentru a considera forma scrisă a contractului respectată, iar alcătuirea separată a
unui contract scris nu scuteşte magazinerul de obligaţia de a elibera deponentului
recipisa de magazinaj. Magazinerul este responsabil pentru intocmirea recipisei de
magazinaj şi, respectiv, pentru corectitudinea intocmirii acesteia şi exactitatea
datelor inscrise in ea, cu excepţia cazului in care consemnează prin inscriere pe
recipisă că datele inscrise se bazează exclusiv pe comunicările deponentului sau ale
unui terţ. (vezi şi comentariul la 1124).
Utilizarea recipiselor de magazinaj comportă un şir de aspecte economice
atractive pentru producători, comercianţi şi finanţatorii acestora. Insă, emiterea unei
recipise de magazinaj incă nu inseamnă că in privinţa acesteia se pot efectua acte de
comerţ, deoarece, după cum vom vedea, pentru a putea fi pusă in circulaţie in
calitate de titlu de valoare transmisibil, recipisa de magazinaj trebuie să corespundă
unor criterii care ar asigura interpretarea corectă şi uniformă a informaţiei inscrise pe
ea şi ar proteja-o de falsificare, garantind, in acest fel, drepturile şi interesele părţilor.
Cu părere de rău, textele Codului civil nu sint suficient de explicite in privinţa
tipurilor recipisei de magazinaj şi particularităţile acestora, ceea ce indică odată in
plus necesitatea dezvoltării reglementărilor Codului la acest capitol intr-o lege
specială. Reieşind din indicii pe care ni le oferă art.1123-1125, putem concluziona că
intenţia legiuitorului a fost de a reglementa două tipuri de recipise de magazinaj:
simplă şi la ordin. Recipisa simplă de magazinaj (care mai poate fi numită şi chitanţă
de inmagazinare) constituie dovada incheierii contractului şi respectării formei scrise
a acestuia, adevereşte predarea mărfii la depozitul magazinerului şi conferă
deponentului dreptul de a ridica marfa respectivă. După părerea noastră, recipisa
simplă de magazinaj, aşa cum este reglementată de prezentul Cod, nu oferă
posibilitatea de a dispune de marfă, adică nu este transmisibilă. Cesiunea drepturilor
ce reies din această recipisa urmează a se efectua conform normelor generale
privind cesiunea creanţei (vezi art. 556-566).
Recipisa de magazinaj la ordin este un titlu de valoare transmisibil, care, pe
lingă funcţiile indeplinite de recipisa simplă, oferă posesorului şi dreptul de dispoziţie
asupra mărfii prin intermediul operaţiunii de andosare. Magazinerul este obligat să
elibereze marfa deţinătorului legitim al recipisei de magazinaj la ordin.
In calitate de titlu de valoare transmisibil, recipisa de magazinaj la ordin
posedă următoarele caracteristici:
(2588)este un titlu ce confirmă drepturi patrimoniale care pot fi realizate sau
transmise doar prin prezentarea acestuia;
(2589)este obiect al drepturilor şi obligaţiilor civile;
(2590)trebuie să corespundă in mod obligatoriu unor condiţii expres stabilite
de formă şi conţinut. Unul dintre principalele rechizitele ale recipisei de
magazinaj la ordin este inseşi menţiunea că titlul respectiv este eliberat la
ordin.
Avind in vedere că in cadrul raporturilor de magazinaj mai poate fi eliberată şi
recipisa de gaj al inmagazinării, care impune condiţii speciale de circulaţie a recipisei
de magazinaj şi de realizare a drepturilor posesorilor acestor recipise, in legislaţiile
unor state s-a reglementat o formă specială a recipisei de magazinaj, numită recipisă
dublă de magazinaj, care este alcătuită din recipisa de magazinaj şi recipisa de gaj al
inmagazinării. Cu toate că părţile aşa-numitei „recipise duble de magazinaj” pot fi
separate şi circula independent, magazinerul eliberează marfa doar la prezentarea
ambelor părţi, sau la prezentarea recipisei de magazinaj şi a documentelor ce
adeveresc achitarea datoriei garantate prin recipisa de gaj al inmagazinării. Formal,
Codul civil al Republicii Moldova nu constituie o astfel de categorie, dar in practică
consecinţele eliberării, pe lingă recipisa de magazinaj, a recipisei de gaj al
inmagazinării, duce la aceleaşi consecinţe juridice.
 Articolul 1121. Conţinutul recipisei de magazinaj

(1) Recipisa de magazinaj trebuie să conţină:

a) data intocmirii şi numărul inscrierii in registrul de magazinaj;
b) numele sau denumirea şi adresa persoanei ale cărei bunuri se
inmagazinează;
c) locul de inmagazinare;
d) regulile magazinajului;
e) cantitatea (numărul, măsura ori greutatea) bunurilor inmagazinate
şi calitatea, iar in cazul bunurilor ambalate, descrierea ambalajului;
f) costul de magazinaj, alte costuri care pot să apară;
g) faptul că bunul inmagazinat trebuie sau nu asigurat şi, după caz,
costul de asigurare;
h) termenul magazinajului şi data expirării lui ori inexistenţa
termenului;
i) alte date, la alegerea părţilor;
j) semnătura magazinerului şi ştampila.
(2) Lipsa unor date nu poate invalida recipisa de magazinaj.

1. Recipisele de magazinaj constituie proba apartenenţei mărfii unei persoane

anumite, identifică magazinerul care a preluat marfa pentru păstrare, conţine
indicaţii cu privire caracteristicile esenţiale ale mărfii şi stipulează principalele
obligaţii ale deponentului faţă de magaziner. In principiu, condiţiile stipulate in
alineatul analizat, la lit. a)-h) şi j) urmează a fi considerate condiţii minime obligatorii
pentru recipisa de magazinaj la ordin (şi recipisa de gaj al inmagazinării), deoarece
numai aceasta este un document strict formalizat, care trebuie să conţină toate
rechizitele prevăzute de lege, pentru a fi considerat valabil. Putem indica două
motive, pentru care este necesar de a se reglementa conţinutul recipisei de
magazinaj:
- dacă recipisa de magazinaj este unicul inscris, care constată faptul incheierii
contractului, aceasta trebuie să conţină indicii cu privire la toate elementele esenţiale
ale contractului: părţile, obiectul, preţul;
- dacă recipisa de magazinaj este transmisibilă, ea urmează să conţină indicii
necesari pentru constatarea caracteristicilor şi valorii bunurilor pe care le reprezintă
şi pentru exercitarea drepturilor pe care le conferă.
Condiţiile de inscriere şi conţinutul elementelor informaţionale concrete
urmează a fi detaliate intr-o lege specială, necesitatea elaborării căreia s-a menţionat
deja. Totuşi, ne vom referi pe scurt la cerinţa literei (a), deoarece aceasta face
trimitere la un aspect important al activităţii de magazinaj, care n-a fost atins.
Aşadar, magazinerul este obligat, in cadrul activităţii sale profesionale, să ţină
registrul de magazinaj, care trebuie să includă informaţii referitoare la elementele
contractului, in special cu privire la momentul inmagazinării, identitatea deponentul,
caracteristicile esenţiale ale mărfii etc. Tot in acest registru se vor consemna şi
grevările mărfii. In practică, ceea ce se numeşte registru de magazinaj este alcătuit
din cel puţin două registre separate: registrul mărfurilor primite spre inmagazinare şi
registrul recipiselor de magazinaj.
Deoarece inscrierea in registrul de magazinaj şi eliberarea recipisei de
magazinaj se efectuează concomitent sau la intervale scurte de timp şi indeplinesc
aceeaşi funcţie probantă, informaţiile pe care le conţin trebuie să fie identice,
magazinerul purtind răspundere deplină pentru aceasta. Considerăm că, in cazul in
care se va constata necoincidenţa datelor din registrul de magazinaj şi recipisa de
magazinaj şi nu vor exista mijloace probante sau circumstanţe concludente in
favoarea corectitudinii unuia dintre aceste inscrisuri, se vor considera corecte datele
mai favorabile pentru deponent. Deşi legea nu specifică expres o asemenea
consecinţă, aceasta este echitabilă in virtutea calităţii profesionale a magazinerului şi
responsabilităţilor acestuia pentru intocmirea registrului şi recipisei de magazinaj.
Un mare interes practic prezintă şi cerinţa inscrierii regulilor magazinajului in
recipisa de magazinaj (lit. d)). Aceasta nu trebuie să insemne că in recipisă se vor
indica normele cu privire la contractul de magazinaj sau condiţiile şi consecinţele
incheierii acestuia. Se are in vedere că recipisa de magazinaj va conţine indicaţii cu
privire la condiţiile care nu sint reglementate de lege, care completează regulile
stabilite prin norma de drept, sau care derogă de la regula generală cu caracter
permisiv. Astfel, se vor indica aşa aspecte ca faptul eliberării, pe lingă recipisa de
magazinaj, a unei recipise de gaj al inmagazinării, dreptul magazinerului de a
amesteca bunurile determinate prin caracteristici de gen sau de a instrăina mărfurile
inmagazinate etc.
Recipisa de magazinaj se autentifică prin semnarea acesteia de către
persoana imputernicită şi aplicarea ştampilei magazinerului.
2. Dispoziţia alin. (2) trebuie interpretată cu atenţie, deoarece ea nu indică
nici măsura in care, in privinţa unor recipise de magazinaj, se poate face abstracţie
de cerinţele legale privind conţinutul acestor documente, nici consecinţele juridice
ale eliberări unor recipise de magazinaj incomplete. O simplă confruntare logică a
celor două alineate ale art. 1121 ar demonstra inconsecvenţa legiuitorului, dacă nu
am incerca să identificăm intenţia acestuia. Iar intenţia a fost de a stabili condiţiile de
conţinut al recipisei de magazinaj şi de a indica deosebirea dintre caracterul
imperativ al cerinţelor respective in cazul recipisei de magazinaj la ordin şi cerinţele
mult mai liberale faţă de conţinutul recipisei simple de magazinaj. O redacţie mai
reuşită a alin. (2) ar fi, după părerea noastră, următoarea: „(2) Recipisa de
magazinaj, care nu conţine unele date indicate la alin. (1), lit. a)-h) şi j), nu va fi
invalidată dar nu se va recunoaşte recipisă de magazinaj la ordin.”.
Avind in vedere cele menţionate, lipsa unor date nu invalidează recipisa de
magazinaj, dar toate recipisele de magazinaj care nu corespund condiţiilor de
conţinut prevăzute la alineatul precedent vor fi considerate recipise simple, adică nu
se vor constitui ca titluri de valoare negociabile.

Articolul 1122. Dreptul de grevare a bunului inmagazinat

Posesorul recipisei de magazinaj poate greva bunul inmagazinat in

calitate de garanţie pentru o altă creanţă dacă bunul rămine in depozit.

Grevarea cu sarcini reale a mărfurilor inmagazinate constituie un act juridic de

dispoziţie. Totodată, garanţia este acel mijloc juridic care, dincolo de limitele
dreptului general de gaj şi in plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat
anumite prerogative suplimentare spre a contribui la asigurarea executării reale a
obligaţiei, la conservarea anumitor bunuri in vederea executării silite sau la
despăgubirea creditorului, in cazul in care executarea reală nu mai are loc. Teoretic,
grevarea mărfurilor inmagazinate poate lua mai multe forme (arvuna, garanţia
debitorului, gajul), dar in practică aceasta se realizează, in special, prin gajarea lor. In
ipoteza unei grevări, magazinerul va fi solicitat să elibereze, după caz, o recipisă de
gaj al inmagazinării şi/sau să consemneze grevarea in registrul de magazinaj.

Articolul 1123. Andosarea recipisei de magazinaj

Dacă magazinerul a intocmit o recipisă de magazinaj la ordin, aceasta

poate fi transmisă unui terţ prin andosare.

Procedura de andosare a recipisei de magazinaj la ordin urmează a fi stabilită

prin lege, din care cauză, in cele ce urmează, nu putem decit să formulăm doar unele
recomandări pentru viitoarele reglementări. Andosarea propriu-zisă trebuie să se
efectueze in limba de stat sau in limba in care a fost intocmită recipisa de magazinaj,
dar nu trebuie exclusă şi efectuarea andosării intr-o limbă de circulaţie
internaţională. Andosamentul trebuie să conţină:
(2591)denumirea andosantului şi a andosatului, cu indicarea adreselor şi
formelor de organizare juridică (in cazul persoanelor juridice);
(2592)semnătura persoanei imputernicite de a acţiona din numele
andosantului şi ştampila andosantului persoană juridică;
(2593)data săvirşirii andosării.
Andosarea trebuie să fie simplă şi necondiţionată. Orice condiţie inserată in
textul andosării se consideră nescrisă. La efectuarea andosării ulterioare nu se
admite inserarea unor modificări in textul andosărilor anterioare, in textul recipisei de
magazinaj sau cel al recipisei de gaj al inmagazinării. Andosamentul care prevede
transmiterea dreptului de a ridica doar o parte din mărfurile reprezentate prin
recipisa de magazinaj este nul. Andosamentul barat sau efectuat cu incălcarea
prevederilor legii se va considera nescris.

Articolul 1124. Răspunderea magazinerului in cazul andosării

(1) In cazul in care recipisa de magazinaj a fost transmisă prin

andosare, magazinerul răspunde faţă de posesorul legitim al recipisei
pentru exactitatea datelor inscrise in ea dacă nu s-a consemnat prin
inscriere pe recipisă că aceste date se bazează exclusiv pe comunicările
deponentului sau ale unui terţ.
(2) Dacă magazinerul cunoştea inexactitatea datelor, va răspunde şi
atunci cind a inscris in recipisă o consemnare de felul celor menţionate la
alin. (1).
(3) In cazul unui magazinaj de colectare, magazinerul nu are dreptul
să inscrie in recipisă consemnări de felul celor menţionate la alin. (1).

1. După cum s-a menţionat deja, magazinerul este cel care intocmeşte
recipisa de magazinaj şi recipisa de gaj al inmagazinării, din care cauză el poartă
răspundere pentru corectitudinea intocmirii acestora şi exactitatea datelor inscrise in
ele. Avind in vedere caracterul transmisibil al recipiselor de magazinaj la ordin şi de
gaj al inmagazinării, responsabilitatea magazinerului devine şi mai importantă,
deoarece terţele persoane, care intră in raporturi juridice in privinţa acestor
documente, acţionează in temeiul increderii in veridicitatea şi corectitudinea datelor
pe care le conţin.
Totuşi, activitatea de depozitare a mărfurilor este atit de complexă şi
diversificată, inclusiv datorită dinamismului circuitului comercial şi caracteristicilor
specifice diferitor categorii de mărfuri, incit magazinerul nu este intotdeauna in stare
să verifice cu siguranţă cantitatea, calitatea sau alte caracteristici ale mărfurilor
recepţionate pentru inmagazinare. Alteori deponenţii şi partenerii lor comerciali
acţionează in condiţiile unei increderi mutuale şi n-au nevoie decit să micşoreze
cheltuielile de depozitare, din care cauză doresc să evite angajarea responsabilităţii
magazinerului şi implicit costurile sporite de magazinaj. Aceste circumstanţe au
generat practica şi recunoaşterea, in temeiul principiului libertăţii contractuale, a
posibilităţii emiterii recipiselor de magazinaj şi, pe cale de consecinţă, a celor de gaj
al inmagazinării, care conţin menţiuni despre faptul că datele ce le conţin sint
inscrise exclusiv in baza declaraţiilor deponentului sau ale unui terţ (de exemplu –
expeditor, transportator, reprezentant, expert etc.) şi n-au fost verificate de către
magaziner. Persoana care primeşte o asemenea recipisă in temeiul unui contract sau
in calitate de garanţie, este conştientă şi i-şi asumă de bună voie riscurile legate de
eventuala inexactitate a datelor inscrise.
 2. Aşadar, in conformitate cu primul alineat, dacă magazinerul a consemnat
pe documentele de inmagazinare faptul că datele inscrise se bazează exclusiv pe
comunicările deponentului sau ale unui terţ, el este eliberat de răspundere in cazul
unui eventual litigiu. Această regulă nu mai este valabilă şi atunci cind magazinerul a
acţionat fără bună-credinţă. In toate cazurile in care cunoaşte necorespunderea
datelor declarate de deponent sau terţul care acţionează in interesul acestuia şi
realitatea, magazinerul urmează să refuze inscrierea datelor declarate in recipisa de
magazinaj.
3. Deoarece magazinajul de colectare este unul specializat, iar mгrfurile
colectate єi depozitate posedг, de regulг, aceleaєi caracteristici constante,
prevederile alin. (1) єi (2) nu se mai aplicг, magazinerul fiind obligat sг verifice atent
caracteristicile mгrfii inmagazinate єi sг urmгreascг cu stricteюe corectitudinea
datelor inscrise in recipisele pe care le elibereazг.

Articolul 1125. Livrarea bunurilor in cazul recipisei la ordin

(1) In cazul intocmirii unei recipise de magazinaj la ordin,

magazinerul este obligat să livreze bunurile inmagazinate numai
posesorului legitim al recipisei şi numai in schimbul recipisei.
(2) Dacă s-a intocmit o recipisă prin care s-a constituit un gaj asupra
bunurilor inmagazinate, magazinerul trebuie să ceară şi restituirea acestei
recipise.
(3) Magazinerul nu este obligat să verifice autenticitatea
andosamentelor. Livrarea se atestă prin inscriere pe recipisa de
inmagazinare.

1. Posesorul recipisei de magazinaj la ordin poate dispune de mărfurile

inmagazinate in deplină măsură. Pentru a ridica mărfurile de la depozit, posesorul
recipisei de magazinaj urmează să se prezinte sau să trimită un reprezentant la locul
inmagazinării şi să adreseze o cerere scrisă magazinerului, aducind dovada posesiei
originalului recipisei de magazinaj. Marfa se transmite doar contra originalului
recipise de magazinaj, pe care posesorul recipisei sau reprezentantul său
consemnează recepţionarea mărfii. După ce marfa este transmisă persoanei
indreptăţite, recipisa de magazinaj se anulează (stinge) in conformitate cu legea,
consemnindu-se acest fapt in registrul de magazinaj.
2. Posesorul recipisei de magazinaj, in cazul in care a fost eliberată şi o
recipisă de gaj al inmagazinării, poate cere transmiterea mărfurilor doar in cazul in
care posedă şi această recipisa. Dacă prezintă doar recipisa de magazinaj, persoana
poate cere transmiterea mărfurilor, aducind dovada achitării creanţei garantate prin
recipisa de gaj al inmagazinării. In unele cazuri, magazinerul poate elibera mărfurile
inmagazinate, dacă posesorul recipisei de magazinaj consemnează la contul
magazinerului suma datorată, conform recipisei de gaj al inmagazinării. Magazinerul
care va preda marfa cu incălcarea prevederilor alineatului comentat va purta
răspundere faţă de posesorul recipisei de gaj al inmagazinării in limitele creanţei
garantate prin gajul mărfurilor.
3. Magazinerul nu este obligat (dar legea nu-i interzice) sг verifice
autenticitatea andosamentelor fгcute pe recipisa de magazinaj sau cea de gaj al
inmagazinгrii. Totuєi, magazinerul trebuie sг examineze recipisele respective cu
diligenюa unui bun profesionist, pentru a constata andosгrile nule.

Articolul 1126. Distrugerea sau pierderea recipisei de inmagazinare

(1) Dacă recipisa de inmagazinare este distrusă sau pierdută in alt

mod, cel indreptăţit poate cere, pe calea procedurii anunţului public,
declararea nulităţii ei şi intocmirea unei noi recipise. In acest caz, se aplică
dispoziţiile speciale ale Codului de procedură civilă.
(2) In baza unei hotăriri judecătoreşti, magazinerul va intocmi o a
doua recipisă de magazinaj şi o a doua recipisă de gaj al inmagazinării,
după caz.

1. Art. 319 al Codului de procedură civilă stipulează că persoana care a

pierdut un titlu de valoare la purtător sau un titlu de valoare la ordin poate cere, in
cazurile prevăzute de lege, instanţei judecătoreşti să declare nul documentul pierdut
şi restabilirea in drepturi asupra lui. Dacă a pierdut recipisa de magazinaj, recipisa de
magazinaj la ordin sau recipisa de gaj al inmagazinării, persoana indreptăţită se va
adresa fără intirziere magazinerului. Fiind notificat despre pierderea documentelor de
inmagazinare, magazinerul va fi obligat să intreprindă măsurile necesare pentru
protecţia drepturilor persoanelor interesate, inclusiv să se abţină de la livrarea
mărfurilor sau exercitarea altor drepturi de către posesorii de rea-credinţă a acestor
documente. Duplicate ale documentelor menţionate nu se eliberează.
Pricinile privind declararea nulităţii recipisei de magazinaj distrusă sau
pierdută şi intocmirea unei noi recipise se examinează de către instanţele de
judecată in procedură specială. Dacă, la depunerea cererii sau la examinarea pricinii
in procedură specială, se constată un litigiu de drept ce ţine de competenţa
instanţelor judecătoreşti, instanţa scoate cererea de pe rol printr-o incheiere şi
explică petiţionarului şi persoanelor interesate dreptul de a cere soluţionarea litigiului
in procedură de acţiune civilă.
Dacă recipisa de magazinaj sau recipisa de gaj al inmagazinării au fost doar
deteriorate, magazinerul este in drept să elibereze, pe contul persoanei ce solicită
schimbarea acestora, documente noi, fără a modifica rechizitele lor obligatorii.
Documentele deteriorate se scot din circuit şi se anulează in conformitate cu legea,
fapt despre care se efectuează o inregistrare in registrul de magazinaj.
2. In conformitate cu normele Codului de procedură civilă, cererea de
declarare a nulităţii documentului pierdut se depune la instanţa judecătorească de la
sediul instituţiei (persoanei) care a eliberat documentul. In caz de admitere a cererii
petiţionarului, instanţa judecătorească emite o hotărire prin care declară nul
documentul pierdut. Hotărirea constituie temeiul eliberării mărfurilor petiţionarului
sau al eliberării unei noi recipise in locul celei declarate nulă. Cheltuielile adiţionale,
suportate de magaziner in legătură cu prelungirea termenului de păstrare, se
compensează de persoana ce-şi realizează drepturile atestate prin documentele
pierdute.

Articolul 1127. Remiterea gajului asupra bunului inmagazinat

(1) Dacă proprietarul instituie un drept de gaj asupra bunurilor

inmagazina
te, andosarea şi remiterea recipisei de gaj al inmagazinării vor ţine loc de
remitere a gajului.
(2) Andosamentul trebuie să indice creditorul gajist şi cuantumul
creanţei.
(3) Magazinerul trebuie anunţat in privinţa gajării. El trebuie să
consemneze că a avut loc gajarea.

1. Dacă deponentul, căruia i-au fost eliberate recipisa de magazinaj şi

recipisa de gaj al inmagazinării, are nevoie de un credit, el poate transmite
recipisa de gaj al inmagazinării creditorului (băncii sau unei alte instituţii de
credit). Conform art. 460 (2), gajarea titlurilor de valoare care confirmă dreptul
asupra unor anumite bunuri (titluri reprezentative ale bunurilor) inseamnă şi
gajarea bunurilor respective. In acest caz, deponentul prezervă dreptul de
dispoziţie asupra mărfii inmagazinate, dar nu poate cere restituirea acesteia. La
rindul său, creditorul gajist nu se bucură de dreptul de dispoziţie asupra mărfii
inmagazinate, dar o poate gaja in mod repetat, in mărimea creanţei sale faţă de
posesorul recipisei de magazinaj, luind in consideraţie şi interesului aferent
creditului. Pină la survenirea momentului plăţii, in conformitate cu condiţiile
recipisei de gaj al inmagazinării, deţinătorul acesteia poate dispune liber de ea.
Despre orice gaj ulterior se efectuează consemnarea corespunzătoare, in
condiţiile articolului comentat.
Conform art. 22 al Legii 449/2001 cu privire la gaj, amanetul care grevează
bunuri reprezentate printr-un conosament sau prin alt titlu negociabil apare in
momentul in care creditorul gajist şi-a executat prestaţia dacă titlul ii este remis in
următoarele 10 zile. Dacă titlul este negociabil prin andosare, transmiterea lui către
creditorul gajist are loc prin andosare şi remitere. Aşadar, gajul mărfurilor
inmagazinate se consideră un gaj cu deposedare (amanet), din care cauză nu se
inscrie in registrul gajului.
Pentru a primi plata ajunsă la scadentă şi garantată prin gajul mărfurilor
inmagazinate, posesorul recipisei de gaj al inmagazinării urmează să se adreseze
fără intirziere (termenul se va stabili prin lege) cu o cerere scrisă privind efectuarea
plăţii primului andosant. Dacă plata creanţei garantate prin gaj este efectuată in mod
corespunzător, posesorul recipisei de gaj al inmagazinării este obligat să transmită
recipisa primului andosant, efectuind o nouă andosare pe numele acestuia şi aplicind
menţiunea despre primirea plăţii.
Dacă obligaţia garantată prin gaj nu se executată sau este executată in mod
necorespunzător, posesorul recipisei de gaj al inmagazinării poate incepe procedura
de urmărire a obiectului gajului. In acesta caz se vor aplica regulile stabilite prin
Legea 449/2001 şi Codul de procedură civilă.
2. Prima andosare a recipisei de gaj al inmagazinării trebuie să conţină
obligaţia simplă şi necondiţionată de a plăti persoanei, inscrise in calitate de prim
deţinător al recipisei de gaj al inmagazinării (andosat), sau la ordinul acesteia o
anumită sumă de bani. Afară de rechizitele andosantului şi andosatului, la care s-a
făcut referire in comentariul la art. 1123, urmează a se indica şi condiţiile plăţii
datorate (termenul, dobinda, locul efectuării plăţii). Inregistrările cu privire la suma
datorată şi condiţiile de efectuare a plăţii, efectuate pe recipisa de gaj al
inmagazinării, urmează a fi dublate şi pe recipisa de magazinaj.
3. Gajul mărfurilor inmagazinate se inregistrează in registrul de magazinaj.
Este obligată să-l informeze pe magaziner despre gajarea mărfurilor inmagazinate
persoana care a efectuat andosarea, indicind andosatul, suma datorată şi condiţiile
de efectuare a plăţii.

Articolul 1128. Dreptul de gaj al magazinerului

(1) In privinţa costurilor de magazinaj, magazinerul are un drept de

gaj asupra bunului cit timp acesta se află in posesiunea sa.
(2) Dacă recipisa de inmagazinare a fost transmisă prin andosare,
dreptul de gaj va exista doar faţă de posesorul legitim al recipisei de
inmagazinare.

1. Cu toate că nu este considerat un gaj legal, in sensul ingust al acestei

noţiuni, dreptul de gaj al magazinerului asupra mărfurilor pe care le deţine in temeiul
contractului de magazinaj se instituie automat, in virtutea legii, chiar dacă contractul
de magazinaj nu conţine prevederi in acest sens. Această garanţie se supune
regulilor amanetului şi acoperă exclusiv creanţele magazinerului in legătură cu
contractul respectiv, adică toate costurile de magazinaj. In cazul in care mărfurile
inmagazinate au fost gajate in temeiul unei recipise de gaj al inmagazinării,
magazinerul va avea gradul superior de prioritate, faţă de ceilalţi creditori gajişti.
Dreptul de gaj al magazinerului urmează a fi tratat in conexiune directă cu
dreptul de retenţie, prevăzut de art. 1103 şi art. 637-641, deoarece, odată ce nu a
făcut uz de dreptul de retenţie şi a cedat posesia mărfii, magazinerul pierde in
consecinţă şi dreptul de gaj in privinţa mărfii respective, indiferent de faptul dacă
aceasta a fost transmisă deponentului sau unui terţ.
Dreptul de gaj, reglementat de articolul comentat, nu trebuie inscris in
registrul de magazinaj.
2. Atit timp cit marfa rămine in posesia magazinerului, dreptul de gaj in
privinţa costurilor inmagazinării poate fi exercitat faţă de deţinătorul legal al recipisei
de magazinaj. Totodată, dacă marfa depozitată a fost grevată cu un gaj prin
intermediul andosării recipisei de gaj al inmagazinării, creanţa magazinerului va fi
prima in ordinea de preferinţă a gajului. Aceste consecinţe par să defavorizeze
dobinditorii mărfurilor inmagazinate şi alţi creditori gajişti, dar cerinţele legii cu
privire la conţinutul recipiselor de magazinaj şi gaj al inmagazinării, care trebuie să
includă şi informaţii cu privire la costurile de magazinaj şi alte costuri care pot să
apară, constituie, de fapt, garanţie pentru informarea adecvată a părţilor respective.

Articolul 1129. Dreptul magazinerului de a cere ridicarea bunului

inmagazinat

(1) Magazinerul nu poate cere ridicarea bunului inmagazinat inainte

de expirarea termenului convenit pentru magazinaj, iar dacă nu s-a
convenit asupra unui astfel de termen, inainte de a expira 3 luni de la
inmagazinare.
(2) Dacă nu s-a convenit asupra unui termen de magazinaj sau dacă
păstrează bunul după expirarea termenului, magazinerul poate cere
ridicarea bunului numai in urma rezilierii contractului cu respectarea unui
termen de preaviz de o lună.

1. Ultima etapă de executare a contractului de magazinaj se referă la

ridicarea de către deponent (aici şi in comentariul la articolul următor, prin deponent
se va subinţelege posesorul legitim al recipisei de magazinaj) a bunurilor
inmagazinate. Deoarece contractul de magazinaj necesită o reglementare juridică
care ar garanta stabilitate sporită relaţiilor respective, această stabilitate şi-a găsit
reflectare şi in:
- limitele impuse magazinerului in ceea ce priveşte exercitarea dreptului de a
cere ridicarea mărfurilor, atunci cind contractul nu stabileşte expres termenul de
inmagazinare sau atunci cind, după expirarea termenului contractului de magazinaj,
acesta a fost prelungit tacit pentru o perioadă nedeterminată;
- condiţiile ce urmează a fi respectate de către magaziner pentru a-şi satisface
creanţele prin vinzarea mărfurilor care nu sint ridicate de deponent.
Termenul minim al inmagazinării, dacă contractul nu stipulează expres
altceva, este de trei luni. Totodată, acest minim nu-i poate fi invocat deponentului şi
il leagă doar pe magaziner, in sensul că deponentul poate să-şi ridice marfa oricind
(vezi art. 1096). Dacă, pină la expirarea termenului de trei luni, magazinerul il
inştiinţează pe deponent despre intenţia sa de a rezilia contractul de magazinaj,
acesta din urmă se va considera in intirziere, dacă nu-şi va ridica marfa la data
expirării termenului de trei luni din momentul inmagazinării sa a unei luni din
momentul inştiinţării despre intenţia magazinerului de a rezilia contractul, oricare
dintre aceste momente va surveni ultimul.
Dacă deponentul se prezintă in termen pentru ridicarea mărfii, dar nu achită
remuneraţia cuvenită magazinerului, in cazul in care contractul nu prevede achitarea
ulterioară a preţului magazinajului sau nu se convine asupra unor garanţii suficiente,
deponentul va fi pus in intirziere, cu toate consecinţele corespunzătoare.
2. Dacă, după expirarea termenului convenit prin contract, magazinerul nu
obiectează neintirziat (conform uzanţelor comerciale) impotriva faptului că marfa nu
a fost ridicată, contractul de magazinaj se consideră prelungit in mod tacit pentru o
perioadă nedeterminată. In asemenea caz, precum şi dacă contractul a fost incheiat
pe o perioadă nedeterminată, deponentul se va considera in intirziere doar dacă nu-şi
va ridica marfa timp de o lună din momentul inştiinţării despre intenţia magazinerului
de a rezilia contractul (sau, in cel de-al doilea caz, a trei luni din momentul
inmagazinării, dacă acestea expiră ulterior termenului de preaviz).
Prezentul articol se referă la momentul terminării contractului şi condiţiile
punerii in intirziere a deponentului, dar nu se referă la consecinţele unei astfel de
intirzieri. Considerăm că aici sunt aplicabile prevederile art. 595-597, care se referă
la efectele intirzierii creditorului. In afară de aceasta, magazinerul obţine şi dreptul de
a vinde, in urma unei somaţii, mărfurile neridicate la licitaţie (vezi art. 1130)
Costurile restituirii revin magazinerului (vezi art. 1100).

Articolul 1130. Vinzarea bunului la licitaţie

(1) Dacă deponentul nu ridică la expirarea termenului de magazinaj

bunul inmagazinat, magazinerul are dreptul, in urma unei somaţii, să vindă
bunul la licitaţie. Aceasta nu poate avea loc inainte de expirarea unei luni
de la somaţie.
(2) După ce creanţele magazinerului decurgind din magazinaj şi
organizarea licitaţiei au fost satisfăcute din suma obţinută din vinzare,
restul va fi predat de către magaziner posesorului legitim al recipisei de
magazinaj.

1. Pentru ca magazinerul să poată vinde mărfurile, pe care le deţine in

temeiul unui contract de magazinaj, urmează a fi intrunite următoarele condiţii:
- deponentul să fie in intirziere;
- deponentul să fi fost somat despre intenţia magazinerului de a vinde marfa;
- să fi expirat o lună de la momentul somării deponentului, fără ca acesta să fi
ridicat marfa, achitind in prealabil costurile inmagazinării şi prejudiciul
cauzat prin intirziere;
- marfa să fie vindută doar prin intermediul unei licitaţii organizate in
conformitate cu legea.
Organizarea şi petrecerea licitaţiei se va efectua in strictă conformitate cu
legislaţia (vezi art. 809-816, HG 551/1991 Despre aprobarea Regulamentului cu
privire la organizarea licitaţiilor de mărfuri industriale, agricole şi alte tipuri de
produse şi Legea 1117/1997 privind bursele de mărfuri), fiind recomandabilă
vinzarea la bursa de mărfuri (vezi comentariul la art 1119).
2. Preţul incasat in urma vinzării mărfii la licitaţie se restituie posesorului
legitim al recipisei de magazinaj, reţinindu-se sumele necesare pentru satisfacerea
creanţelor magazinerului, decurgind din magazinaj şi cheltuielile rezonabile, legate
de vinzare. Dacă nu este cunoscut posesorul legitim al recipisei de magazinaj,
sumele respective se trec intr-un cont de depozit la vedere separat.
Urmează a se lua in consideraţie că magazinerul, participind la raportul de
magazinaj in calitate de profesionist, trebuie să acţioneze cu diligenţă in vederea
minimizării cheltuielilor legate de organizarea şi petrecerea licitaţiei de vinzare a
mărfurilor inmagazinate şi obţinerii unui preţ rezonabil (preţ obişnuit la momentul
vinzării pe piaţa relevantă). In cazul nerespectării acestei obligaţii, posesorului
legitim al recipisei de magazinaj va putea cere repararea prejudiciului cauzat.
 Capitolul XIX
CONTRACTUL DE SERVICII TURISTICE

Articolul 1131. Contractul de servicii turisitice

(1) Prin contract de servicii turistice, o parte (organizatorul călătoriei,

agentul turistic) se obligă să acorde celeilalte părţi (turist) serviciile
stipulate, iar aceasta se obligă să achite costul lor.
(2) Declaraţia că se intermediază doar contracte cu persoane care vor
realiza călătoria (prestator de serviciu) nu va fi luată in considerare dacă
celelalte imprejurări confirmă faptul că autorul declaraţiei execută pe
propria răspundere prestaţiile contractuale ce ţin de călătorie.

I. Contractul analizat a devenit un contract numit odată cu adoptarea noului cod civil
al Republicii Moldova. Fiind un contract din categoria celor care mediază prestările de
servicii in sfera turismului, datorită complexităţii raporturilor reglementate,
importanţei lui şi necesităţii protejării cit mai ample a drepturilor turistului a fost scos
de sub incidenţa normelor cu privire la contractul de prestări servicii şi şi-a găsit o
proprie reglementare in cap. XIX, titlul III al cărţii a III-a, Cod civil.
In conformitate cu art.1 a Legii turismului din 11.02.2000, turismul reprezintă
domeniul economiei naţionale, cu funcţii complexe, ce reuneşte un ansamblu de
bunuri şi servicii oferite spre consum persoanelor care călătoresc in afara mediului lor
obişnuit pe o perioadă mai mică de un an şi al căror motiv este altul decat
exercitarea unei activităţi remunerate in locul vizitat.
Contractul de servicii turistice este consensual or se consideră incheiat din
momentul cand părţile au convenit in forma cerută de lege asupra clauzelor esenţiale
ale lui. Potrivit art. 1134 Cod civil, părţile trebuie să convină expres asupra:
itinerarului, locul de destinaţie şi termenele de aflare cu indicarea datelor; data
plecării şi data sosirii, vehiculele cu care se va efectua deplasarea, caracteristicile şi
clasele lor; clauzelor cu privire la locul cazării, nivelul de confort şi condiţiile de
alimentare; serviciilor suplimentare incluse in costul călătoriei (vizite, excursii etc);
denumirea şi adresa organizatorului şi a asiguratorului; preţul călătoriei, costul
serviciilor suplimentare neincluse in preţ, posibilitatea de modificare a preţului,
modul şi termenele de achitare a preţului şi a celorlalte costuri. Părţile pot negocia şi
asupra altor clauze esenţiale ale contractului de servicii turistice.
Ambele părţi ale contractului sunt obligate reciproc şi corelativ, ceea ce
determină caracterul sinalagmatic al contractului de prestări servicii.
Turistul beneficiază de serviciile prestate in schimbul unui preţ. Din moment
ce ambele părţi urmăresc obţinerea de foloase patrimoniale, contractul de servicii
turistice are un caracter oneros.
Serviciile turistice care reprezintă obiectul contractului se prestează in
decursul unei perioade de timp, succesiv. Datorită acestui fapt, desfacerea
contractului in cazul neexecutării sau executării necorespunzătoare a obligaţiilor va
opera prin reziliere.
Suplimentar normelor din codul civil care reglementează raporturile dintre
părţile contractului, relaţiile ce apar in sfera turismului sunt reglementate de acte
normative speciale. Este vorba despre Legea turismului din 11.02.2000 (MO
nr.54-56 din 2000) Hotărarea Guvernului Republicii Moldova cu privire la
introducerea contractului turistic, voucherului turistic şi a fişei de evidenţă statistică
a circulaţiei turiştilor la frontiera Republicii Moldova nr.1470 din 27.12.2001 (MO
nr.161/1484 din 31.12.2001) şi Ordinul Agenţiei Naţionale de Turism cu privire la
aprobarea modului de aplicare a voucherului turistic nr.62 din 11.02.2002 (MO nr.46-
48/118 din 04.04.2002). O altă particularitate a contractului de servicii turistice este
determinată de statutul special al turistului, care, după cum rezultă din prevederile
legale poate fi doar o persoană fizică, ce consumă produsul turistic in scopuri
personale şi nu de intreprinzător sau pentru desfăşurarea activităţii profesionale. Din
acest considerent, contractului de servicii turistice i se vor aplica in mod
corespunzător prevederile generale ale codului civil destinate raporturilor cu
participarea consumatorului, iar turistul va dispune şi de mijloacele de protecţie
juridică specifice.
Fiind un contract la care participă consumatorul, contractul de servicii turistice
este marcat de caracterele juridice specifice acestora – caracterul de contract de
adeziune şi caracter public. Ca regulă, clauzele contractului de servicii turistice sunt
redactate de agentul turistic şi nu pot fi negociate, iar potrivit alin.2, art.1132 Cod
civil, condiţiile incluse in anunţul publicitar, in ofertă sau in altă informaţie prezentată
clientului de către organizator sunt obligatorii pentru ultimul.
II. Alin. 2 a normei comentate exclude limitarea răspunderii agentului turistic
sau clauza de non-răspundere in situaţiile cind acesta face o declarţie că doar
intermediază incheierea contractelor cu persoane care vor realiza călătoria, dacă
celelalte imprejurări confirmă faptul că autorul declaraţiei execută pe proprie
răspundere prestaţiile contractuale ce ţin de călătorie. Aplicind norma dată se va ţine
cont de toate imprejurările concrete, in special este incheiat contractul in nume
propriu sau din numele unui terţ, care sunt drepturile şi obligaţiile agentului turistic,
răspunderea stabilită, remuneraţia etc.

Articolul 1132. Informaţia preliminară

(1) Orice anunţ publicitar, ofertă sau altă informaţie prezentată de

organizator despre serviciile turistice trebuie intocmite astfel incit să se
excludă interpretarea lor eronată.
(2)Condiţiile incluse in anunţul publicitar, in ofertă sau in altă informaţie
prezentată clientului de către organizator sint obligatorii pentru acesta din
urmă, cu excepţia cazurilor in care clientul a fost notificat, inainte de
incheierea contractului, despre modificarea condiţiilor.

Agentul turistic are un şir de obligaţii legale, care se nasc anterior incheierii
contractului. Potrivit articolului comentat, organizatorul călătoriei este obligat să
prezinte informaţia despre călătorie in anunţurile publicitare, ofertă sau in alte
informaţii cit mai exact, pentru a exclude interpretarea lor eronată. Din momentul
prezentării informaţiei clientului prin intermediul anunţurilor publicitare, ofertei sau in
alt mod, condiţiile anunţate sunt obligatorii pentru agentul turistic, cu excepţia
cazurilor cand clientul a fost notificat despre modificarea condiţiilor călătoriei,
anterior incheierii contractului. Dacă nu a notificat clientul despre schimbarea
condiţiilor călătoriei, condiţiile anunţate de agentul turistic trebuie asigurate de
ultimul, indiferent dacă au fost prevăzute in contract sau nu. Obligaţiile
precontractuale ale organizatorului se datorează calităţii de consumator, dobandită
de turist din momentul cand intenţionează să beneficieze de servicii turistice (art.1 al
Legii nr.105 cu privire la protecţia consumatorilor din 13.03.2003) şi sunt indreptate
spre excluderea publicităţii neveridice in scopul atragerii clienţilor.

Articolul 1133. Informaţia obligatorie

(1) Pină la momentul incheierii contractului, organizatorul este obligat să

pună la dispoziţia clientului, in scris sau in orice altă formă adecvată, o
informaţie despre regimul de vize şi paşapoarte, precum şi despre cerinţele
de asigurare a sănătăţii pe durata călătoriei.
(2)Intr-un termen rezonabil de pină la inceperea călătoriei, organizatorul
este obligat să prezinte clientului, in scris sau in orice altă formă adecvată,
o informaţie despre:
(2594)timpul şi locul staţionărilor intermediare şi al joncţiunilor de
transport, precum şi detaliile amplasării clientului in interiorul
vehiculului (cabină pe navă, compartiment in tren etc.);
(2595)numele, adresa şi numărul de telefon al reprezentanţilor locali ai
organizatorului său, in absenţa acestora, datele de identificare ale
agenţiei locale cărei i se va adresa clientul la necesitate. In cazul
absenţei unor astfel de reprezentanţi sau agenţi, clientul urmează să
fie informat despre datele de contact cu organizatorul;
(2596)in cazul călătoriei unor minori – datele de contact direct cu
minorul sau cu persoana responsabilă de el la locul de destinaţie;
(2597)posibilitatea procurării poliţei de asigurare care să acopere, in
caz de accident sau boală, responsabilitatea clientului pentru faptul
că a renunţat la călătorie, precum şi alte cheltuieli.

I. Agentul turistic este obligat să execute obligaţii informaţionale atat pană la

incheierea contractului cit şi după semnarea lui, pană la inceputul călătoriei. Aliniatul
1 al articolului comentat stabileşte obligativitatea prezentării pană la incheierea
contractului a informaţiei referitor la regimul de vize şi paşapoarte, precum şi
cerinţele de asigurare a sănătăţii pe durata călătoriei. Neexecutarea acestei obligaţii
va obliga agentul turistic să repare daunele cauzate clientului.
II. Alin.2 se referă la informaţia obligatorie de furnizat clientului după semnarea
contractului, dar intr-un termen rezonabil pană la inceputul călătoriei. Suplimentar la
cele prevăzute de articolul comentat, potirvit art. 21al Legii turismului agentul turistic
este dator să furnizeze informaţii referitor la legile ţării de aflare temporară,
obiceiurile populaţiei autohtone şi alte particularităţi a căror cunoaştere este
necesară pentru cultivarea respectului faţă de valorile culturale naţionale. Dacă din
lipsa informaţiei respective clientul a suportat anumite daune materiale şi/sau
morale, agentul turistic va fi obligat să le repare integral.
III. Informaţia obligatorie trebuie prezentată clientului in scris sau in orice altă
formă adecvată, pe un suport care să asigure clientului posibilitatea recepţionării şi
păstrării informaţiei.

Articolul 1134. Conţinutul contractului de servicii turistice

(2598)Contractul de servicii turistice trebuie să conţină următoarele

clauze:
a) itinerarul, locul(locurile) de destinaţie şi termenele de aflare,
cu indicarea datelor;
b) vehiculele, caracteristicile şi clasele lor, data şi locul plecării şi
sosirii;
c) informaţii despre cazare, categoria sau nivelul de confort,
caracteristicile lui de bază, serviciile alimentare;
d) in cazul stabilirii unui număr minim de persoane necesar
pentru realizarea călătoriei, termenul limită de notificare a
clientului in caz de contramandare a acesteia;
e) vizitele, excursiile şi alte servicii incluse in preţul unic al
călătoriei;
f) denumirea şi adresa organizatorului (agentului turistic) şi a
 asigurătorului, după caz;
g) preţul călătoriei, posibilitatea de modificare a preţului, costul
anumitor servicii suplimentare (taxa de imbarcare şi debarcare
in porturi şi aeroporturi, taxele turistice) neincluse in preţul
unic al călătoriei şi posibilitatea de modificare a acestuia;
h) termenele şi modalitatea de plată a preţului şi a celorlalte
costuri;
i) condiţiile specifice, convenite de părţi la cererea clientului;
j) termenele de formulare a pretenţiilor privind neexecutarea sau
executarea necorespunzătoare a contractului;
k) alte condiţii.
(2) Toate condiţiile contractuale trebuie prezentate clientului in scris,
inainte de incheierea contractului.
(3) Dispoziţiile alin.(2) nu exclud posibilitatea incheierii contractului in
ultimul moment.

Contractul de servicii turistice urmează să fie incheiat in formă scrisă (art.17

al Legii turismului) potrivit modelului aprobat prin Hotărarea Guvernului Republicii
Moldova cu privire la introducerea contractului turistic, voucherului turistic şi a fişei
de evidenţă statistică a circulaţiei turiştilor la frontiera Republicii Moldova. Clauzele
obligatorii ale contractului de servicii turistice sunt prevăzute de art. 1134 Cod civil,
care urmează a fi prezentate turistului in scris, pană la incheierea contractului. In
afară de clauzele oblgatori stabilite de lege, părţile pot stabili şi alte condiţii in
contract. Dacă nu s-a convenit asupra tuturor clauzelor obligatorii, contractul de
servicii turistice se consideră neincheiat.
Art.18 al Legii turismului obligă agentul turistic să intocmească şi să elibereze
turistului voucherul turistic. In conformitate cu p.6 al Regulamentului cu privire la
modul de aplicare a voucherului turistic, acesta reprezintă o parte integrantă a
contractului care cuprinde intregul volum de informaţii despre serviciile turistice
acordate, confirmă plata unor servicii concrete cum ar fi: transportul, cazarea, hrana,
deservirea excursionistă etc, şi serveşte drept bază pentru obţinerea acestor servicii.

Articolul 1135. Călătoria unui terţ

(1) Turistul are dreptul să ceară, inainte de inceputul călătoriei, ca un terţ

să preia drepturile şi indatoririle sale din contractul de călătorie.
Organizatorul poate refuza cererea turistului in cazul in care terţul nu
corespunde condiţiilor călătoriei.
(2)Organizatorul este in drept să ceară turistului compensarea cheltuielilor
suplimentare suportate prin inlocuirea cu terţul.

Normele ce se conţin in art. 1135 Cod civil permit turistului, pană la inceputul
călătoriei, să transmită drepturile şi obligaţiile ce decurg din contractul de servicii
turistice unui terţ. Turistul trebuie să inştinţeze agentul turistic in termeni utili despre
cesiunea drepturilor, pentru a putea oforma toate formalităţile legate de substituire.
Organizatorul călătoriei este obligat să accepte substituirea turistului, cu excepţia
cazurilor cand terţul nu corespunde condiţiilor călătoriei. Dacă inlocuirea turistului cu
un terţ generează cheltuieli suplimentare pentru agentul turistic, acestea vor fi
suportate de turist.
Articolul 1136. Modificarea clauzelor esenţiale ale contractului

(1) Dacă, inainte de inceputul călătoriei, este nevoit să modifice

considerabil clauzele esenţiale ale contractului, inclusiv preţul,
organizatorul este obligat să-l notifice imediat pe client despre acest fapt.
(2) Preţul menţionat in contract nu poate fi modificat, cu excepţia cazului in
care contractul prevede o astfel de posibilitate şi indică modalitatea
calculării preţului modificat. Preţul indicat in contract poate fi modificat in
mod excepţional, in cazul schimbării preţurilor pentru transport, a taxelor
pentru anumite servicii (taxa de imbarcare şi debarcare in porturi şi
aeroporturi, alte taxe). Preţul nu poate fi majorat in termen de 20 zile pină
la data inceperii călătoriei.
(3) In cazul prevăzut la alin.(1), clientul poate renunţa la contract sau
accepta modificarea lui, fiind obligat să-l notifice pe organizator in cel mai
scurt timp despre decizia sa.

Preţul este remuneraţia datorată de turist organizatorului călătoriei pentru

serviciile prestate şi reprezintă una din clauzele obligatorii ale contractului. Preţul se
determină la inţelegerea părţilor şi urmează a fi prevăzut in contract. Clauza cu
privire la preţ urmează să prevadă atat preţul unic al călătoriei, cit şi costul serviciilor
suplimentare (taxa de imbarcare şi debarcare in porturi şi aeroporturi, taxe turistice
etc). Potrivit alin.2, art. 1136 Cod civil clauza cu privire la preţ poate fi modificată in
următoarele cazuri:
(2599)dacă contractul prevede posibilitatea de modificare a preţului şi indică
parametrii de calculare a preţului modificat;
(2600)in mod excepţional, in caz de schimbare a preţului pentru transport sau a
taxelor pentru diferite servicii (taxa de imbarcare şi debarcare in porturi şi
aeroporturi, alte taxe).
In orice caz, preţul contractului de servicii turistice nu poate fi majorat in ultimele
douăzeci zile pană la inceputul călătoriei.
Turistul poate accepta modificarea clauzelor esenţiale sau poate rezilia
contractul, fiind obligat la randul său să inştiinţeze organizatorul călătoriei despre
decizia adoptată in cel mai scurt timp.

Articolul 1137. Acordarea de garanţii şi inlăturarea neajunsurilor

(1) Organizatorul este obligat să organizeze astfel călătoria incat să aibă

calităţile promise şi să nu fie afectată de lipsuri care i-ar diminua valoarea
sau utilitatea dedusă din contract sau din practica obişnuită.
(2) In cazul in care depistează neajunsuri in timpul călătoriei, turistul are
dreptul să ceară inlăturarea lor imediată. Organizatorul poate refuza
inlăturarea neajunsurilor dacă aceasta cere cheltuieli disproporţionate.
(3) In cazul in care organizatorul nu inlătură neajunsurile in termenul
stabilit de turist, acesta poate să le inlăture singur şi să ceară
organizatorului compensarea cheltuielilor suportate. Nu se stabileşte
termen in cazul in care organizatorul refuză să inlăture neajunsurile sau
turistul este interesat ca acestea să fie inlăturate imediat.

Obligaţiile asumate de agentul turistic urmează a fi executate corespunzător,

in modul şi termenii prevăzuţi de contract. Potrivit art. 1137 Cod civil, organizatorul
este obligat să organizeze astfel călătoria incat să aibă calităţile promise şi să nu fie
afectată de lipsuri care i-ar diminua valoarea sau utilitatea dedusă din contract sau
din practica obişnuită. Norma comentată stabileşte dreptul turistului care turistul
depistează neajunsuri in timpul călătoriei de a cere inlăturarea lor. Organizatorul
este ţinut să inlăture neajunsurile despre care a fost inştiinţat in termenul stabilit de
turist. Stabilirea termenului nu este o condiţie obligatorie dacă turistul este interesat
ca acestea să fie inlăturate imediat (ex. cazarea intr-un hotel de o clasă inferioară
celei prevăzute in contract) sau dacă agentul turistic a refuzat inlăturarea
neajunsurilor. In cazurile in care inlăturarea neajunsurilor solicită cheltuieli
disproporţionate, organizatorul poate refuza solicitarea clientului, rămanand
responsabil pentru neexecutarea contractului.
Dacă organizatorul călătoriei nu indeplineşte solicitarea in termenul stabilit,
turistul poate să inlăture singur neajunsurile şi să ceară organizatorului repararea
daunelor cauzate prin suportarea cheltuielilor suplimentare.

Articolul 1138. Reducerea preţului pentru neajunsurile călătorie

(1) In cazul in care, pe parcursul călătoriei, se descoperă neajunsuri, preţul

ei se reduce, luindu-se in considerare momentul descoperirii.
(2) Preţul călătoriei nu se reduce dacă turistul, din intenţie sau din culpă
gravă, nu l-a anunţat pe organizator intr-un termen rezonabil despre
neajunsul depistat.

Norma comentată instituie dreptul turistului de a solicita reducerea

corespunzătoare a preţului călătoriei in cazul depistării neajunsurilor. Preţul urmează
a fi redus ţinand cont de momentul descoperirii neajunsurilor, adică, luindu-se in
calcul perioada de timp in care turistul a fost privat de posibilitatea de a beneficia de
ceea ce era in drept să se aştepte potrivit clauzelor contractuale.
In conformitate cu alin.2, art.1138 Cod civil, cererea turistului de reducere a
preţului poate fi respinsă de organizatorul călătoriei dacă turistul intenţionat sau din
culpă gravă nu l-a inştiinţat intr-un termen rezonabil despre neajunsul depistat.
Această prevedere este chemată să inlăture eventualele abuzuri din partea clienţilor
de rea-credinţă.

Articolul 1139. Rezilierea contractului din cauza neajunsurilor

(1) In cazul in care călătoria este, ca urmare a unor lipsuri de felul celor
menţionate la art.1138, prejudiciată in mod considerabil, turistul poate
rezilia contractul. El poate rezilia contractul şi atunci, cand ca urmare a
unor asemenea lipsuri, dintr-un motiv important care poate fi recunoscut
de către organizator, nu i se poate pretinde să mai facă acea călătorie.
(2) Rezilierea contractului este admisibilă doar dacă organizatorul a lăsat
să expire un termen care i-a fost stabilit de către turist, fără a efectua
remedierea. Nu este necesară stabilirea unui termen dacă remedierea este
imposibilă sau este refuzată de organizator ori dacă rezilierea imediată a
contractului este justificată d un interes special al turistului.
(3) In cazul rezilierii contractului, organizatorul pierde dreptul asupra
preţului convenit. El poate cere totuşi o indemnizaţie corespunzătoare
pentru serviciile prestate deja şi pentru cele necesare in vederea incheierii
călătoriei, cu excepţia cazului in care serviciile nu prezintă interes pentru
turist in legătură cu rezilierea contractului.
(4) Organizatorul călătoriei este obligat, in urma incetării prin reziliere a
contractului, in special in cazul in care contractul prevede intoarcerea, să ia
măsurile necesare pentru a-l transporta inapoi pe turist. Cheltuielile
suplimentare sint suportate de organizator.

Contractul de servicii turistice poate fi reziliat in cazul neexecutării esenţiale,

din iniţiativa turistului şi in situaţiile de forţă majoră.
Potrivit prevederilor art. 1139 Cod civil contractul de servicii turistice poate fi
reziliat dacă călătoria este prejudiciată in mod considerabil in rezultatul neajunsurilor
sale. Călătoria se va considera prejudiciată in mod considerabil dacă in rezultatul
neexecutării sau executării necorespunzătoare esenţiale din partea agentului turistic
serviciile nu corespund prevederilor contractuale, standardelor sau aşteptărilor
turistului, care rezultă din oferta sau publicitatea făcută. Neajunsurile esenţiale pot
determina imposibilitatea utilizării serviciului (schimbarea itinerarului turistic care
privează turistul de posibilitatea vizitării anumitor locuri) , inadmisibilitatea utilizării
lui (existenţa pericolului pentru viaţa şi sau sănătatea turistului in cazul neexecutării
obligaţiei de informare despre necesitatea vaccinării) sau cheltuieli financiare
considerabile pentru inlăturarea lor. In orice caz, la determinarea caracterului de
neexecutare esenţială vom aplica prevederile art.735 Cod civil.
Pentru a putea pretinde rezilierea contractului, turistul este ţinut mai intai să
ofere organizatorului o perioadă de timp pentru remedierea neajunsurilor. La
expirarea fără rezultat a perioadei de timp stabilite, turistul poate rezilia contractul,
atat in timpul călătoriei, cit şi pană la inceputul ei. In conformitate cu alin.2, art.1139
Cod civil nu se cere stabilirea unui termen dacă remedierea este imposibilă sau
refuzată de organizator (imposibilitatea sau refuzul de a fi schimbat intr-un hotel de
clasa corespunzătoare prevederilor contractului) sau dacă rezilierea imediată a
contractului este justificată de un interes special al turistului (ex. pierderea
interesului pentru călătorie in cazul modificării itinerarului turistic).
Drept consecinţă a rezilierii contractului agentul turistic pierde dreptul asupra
preţului convenit. In pofida faptului incetării contractului prin reziliere organizatorul
este obligat, in special in cazul cand contractul prevedea intoarcerea, să i-a măsurile
necesare pentru a-l transporta pe turist inapoi şi să suporte cheltuielile suplimentare.

Articolul 1140. Repararea prejudiciului cauzat prin neajuns

Turistul poate cere, indiferent de faptul dacă a solicitat reducerea

preţului sau a reziliat contractul, despăgubiri pentru neindeplinirea
contractului in cazul in care lipsurile se datorează unei imprejurări pentru
care răspunde organizatorul.

In conformitate cu art. 1140 Cod civil turistul poate cere despăgubiri pentru
neexecutarea contractului dacă neajunsurile călătoriei se datorează imprejurărilor
pentru care este responsabil organizatorul, indiferent de faptul dacă a solicitat
reducerea preţului sau dacă a reziliat contractul. Organizatorul va fi responsabil şi de
acţiunile culpabile ale terţelor persoane antrenate in executarea contractului de
servicii turistice. Pornind de la statutul de consumator al turistului, acesta poate
pretinde atat repararea prejudiciului material, cit şi a celui moral.
Articolul 1141. Termenul de inaintare a pretenţiilor şi termenul de
prescripţie

(1) Pretenţiile intemeiate pe prevederile art.1137-1140 pot fi inaintate de

către turist organizatorului in decursul unei luni din momentul prevăzut in
contract pentru incheierea călătoriei. Pretenţiile pot fi inaintate şi după
expirarea termenului de o lună dacă termenul este omis din motive
neimputabile turistului.
(2) Termenul de prescripţie al acţiunilor intentate de turist este de 6 luni,
calculate din ziua care, conform contractului, este ultima zi a călătoriei.
Dacă turistul inaintează pretenţii, curgerea prescripţiei se suspendă pină in
ziua in care organizatorul respinge in scris pretenţiile.

Pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin neexecutare sau executare

necorespunzătoare a prevederilor contractuale, turistul poate inainta pretenţiile sale
organizatorului in decurs de 1 lună din momentul prevăzut de contract pentru
incheierea călătoriei. Dacă acest termen a fost omis din motive neimputabile
turistului, pretenţiile pot fi inaintate şi după expirarea termenului de o lună.
Termenul de prescripţie pentru acţiunile ce decurg din neexecutarea
contractului de servicii turistice este de 6 luni şi se calculează de la ultima zi de
călătorie, determinată potrivit prevederilor contractuale. Dacă turistul a inaintat
organizatorului pretenţii, scurgerea prescripţiei se suspendă pană in ziua in care
turistul respinge in scris cerinţele formulate.

Articolul 1142. Admiterea limitării răspunderii

In baza unui acord cu turistul, organizatorul poate să-şi limiteze

răspunderea pentru prejudicii, altele decit vătămarea corporală la triplul
preţ al călătoriei dacă:
(2601)prejudiciul nu este cauzat din intenţie sau culpă gravă;
(2602)prejudiciul este cauzat turistului doar din greşeala unui prestator
de servicii implicat in derularea contractului.

Norma comentată prevede dreptul organizatorului de a-şi limita răspunderea

pentru eventualele prejudicii cauzate turistului la triplul preţ al călătoriei. Pentru a-şi
putea limita răspunderea trebuie să se intrunească următoarele condiţii:
(2603)să existe un acord in scris referitor la limitarea răspunderii;
(2604)prejudiciul să nu fie cauzat din intenţie sau culpă gravă a organizatorului
sau
(2605)prejudiciul să fie rezultatul doar a greşelii unui prestator de servicii
implicat in derularea contractului. Dacă prejudiciul este rezultatul intenţiei sau
culpei grave a terţului implicat in derularea contractului clauza de limitare a
răspunderii nu se va aplica.
In orice caz, organizatorul nu-şi va putea limita răspunderea pentru prejudiciul
cauzat prin vătămarea corporală a turistului, fiind obligat să-l repare integral,
potrivit prevederilor legale.

Articolul 1143. Rezilierea contractului de către turist

(1) Inainte de inceputul călătoriei, turistul poate rezilia oricind contractul.
(2) In cazul in care turistul reziliază contractul, organizatorul pierde dreptul
asupra preţului călătoriei. El poate totuşi, să ceară o despăgubire
corespunzătoare. Cuantumul despăgubirii se determină in funcţie de preţul
călătoriei, scăzindu-se cheltuielile neefectuate de organizator, precum şi
ceea ce organizatorul ar fi putut dobindi prin valorificarea in alt mod a
prestaţiilor sale.

Art.1143 Cod civil oferă dreptul turistului de a rezilia contractul oricand, pană
la inceputul călătoriei. Este unul din cazurile cand legea admite refuzul unilateral de
executare a obligaţiilor. Această situaţie nu presupune existenţa anumitor neajunsuri
a călătoriei şi se datorează calităţii de consumator al turistului. Agentul turistic nu
poate pretinde achitarea costului călătoriei fiind in drept să ceară doar o despăgubire
corespunzătoare. Mărimea despăgubirii se va determina pornind de la preţul
călătoriei, scăzandu-se cheltuielile neefectuate de organizator, precum şi ceea ce
organizatorul ar fi putut dobandi prin valorificarea in alt mod a prestaţiilor sale ( ex.
prestarea serviciului altei persoane).

Articolul 1144. Rezilierea contractului din cauza unei forţe majore

(1) In cazul in care călătoria este ingreuiată, periclitată sau prejudiciată

considerabil din cauza unei forţe majore ce nu putea fi prevăzută in
momentul incheierii contractului, atit organizatorul, cit şi turistul poate
rezilia contractul fără nici o altă condiţie.
(2)Dacă se reziliază contractul in temeiul alin.(1), se vor aplica dispoziţiile
art.1139 alin.(3) şi prima dispoziţie din alin.(4). Costurile suplimentare ale
transportului la intoarcere se vor suporta, in mod egal, de către părţi. In
alte cazuri, costurile suplimentare se suportă de către turist.

Norma comentată oferă dreptul ambelor părţi să rezilieze contractul

necondiţionat dacă călătoria este ingreuiată, periclitată sau prejudiciată considerabil
din cauza unei forţe majore. Potrivit art. 1144 Cod civil, in acest caz organizatorul va
putea pretinde o indemnizaţie pentru serviciile real prestate şi pentru cele necesare
incheierii călătoriei, fiind dator să intreprindă toate măsurile necesare pentru
transportarea turistului inapoi. Costurile de transportare vor fi impărţite intre turist şi
organizatorul călătoriei in mod egal.

Articolul 1145.Excluderea derogărilor

Nu se poate deroga de la normele prezentului capitol in defavoarea

turistului.

Potrivit art.1145 nu se permite derogarea de la prevederile legale care

reglementează contractul de servicii turistice in defavoarea turistului. Orice clauză
contractuală care inrăutăţeşte situaţia turistului comparativ cu drepturile acestuia
consfinţite de art. 1131-1145 va fi lovită de nulitate absolută ca fiind contrară
prevederilor legii.

Capitolul XX
FIDEJUSIUNEA
 Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA FIDEJUSIUNE

Articolul 1146. Contractul de fidejusiune

(1) Prin contract de fidejusiune, o parte (fidejusor) se obligă faţă de

cealaltă parte (creditor) să execute integral sau parţial, gratuit sau
oneros obligaţia debitorului.
(2) Prin fidejusiune se poate garanta şi o obligaţie viitoare sau
afectată de modalităţi.

1. Fidejusiunea este o garanţie personală şi constă in angajamentul pe care şi-l

ia o persoană (fidejusor) faţă de creditor de a executa obligaţia debitorului principal
in cazul că acela nu o va executa. Creditorul are astfel certitudinea că in caz de
nevoie creanţa sa va fi realizată prin două gajuri generale: patrimoniul debitorului şi
patrimoniul fidejusorului. Astfel, efectivitatea fidejusiunii depinde atit de calităţile
personale ale fidejusorului, cit şi de situaţia materială a acestuia. Din aceste
considerente, fidejusiunea indeplineşte funcţia de garanţie.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi judiciară.
Contractul de fidejusiune este bilateral şi este incheiat intre creditorul obligaţiei
principale şi fidejusor. De regulă, debitorul obligaţiei de bază este cel ce se
adresează fidejusorului pentru ca acesta să-i ofere o garanţie, in acest sens,
incheindu-se intre ei un acord privind prestarea serviciilor de fidejusiune. In mod
practic pot fi intilnite contracte semnate de trei părţi: fidejusor, creditor şi debitor.
Acestea nu contravin legislaţiei, nu ştirbesc caracterul relaţiilor de fidejusiune şi vor
fi calificate drept contracte complexe, cu elemente ale contractului de fidejusiune şi
a celui de prestare a serviciilor de fidejusiune.
Contractul de fidejusiune poate fi incheiat anterior sau odată cu incheierea
contractului de bază, fie ulterior, de pildă la cererea creditorului care, reieşind din
circumstanţele concrete consideră in mod rezonabil că va exista o neexecutare
esenţială din partea debitorului şi insistă asupra prestării unei garanţii suficiente
(art.736).
Caracterele juridice ale contractului de fidejusiune sint:
- este consensual, adică va produce efecte după ce părţile au ajuns la un acord
de voinţă (in forma cerută de lege) asupra clauzelor esenţiale ale contractului.
Important este faptul ca in contract să fie stabilite cu certitudine obligaţiile
fidejusorului, căci orice interpretare a clauzelor contractului va fi făcută in favoarea
acestuia;
-este accesoriu, deoarece fidejusiunea nu poate exista in afara unei obligaţii
principale şi va urma tot timpul soarta acesteia cit priveşte cauzele de valabilitate
şi cele de stingere.
Prin fidejusiune nu se poate garanta decit o obligaţie valabilă. Dacă obligaţia
principală este nulă (nulitate absolută), fidejusorul nu va avea ce garanta.
Fidejusorul nu poartă răspundere pentru nevalabilitatea obligaţiei principale, el fiind
ţinut să răspundă doar pentru neexecutarea totală sau parţială a acesteia. Cit
priveşte obligaţiile anulabile, trebuie să ţinem cont că acestea işi produs totuşi
efectele pină in momentul in care intervine constatarea incetării lor. Din moment ce
atare obligaţie a fost desfiinţată, fidejusiunea va fi desfiinţată de drept. Nu poate fi
garantată prin fidejusiune o obligaţie naturală, deoarece acestea sint lipsite de
sancţiune şi fidejusorul nu ar putea valorifica dreptul său de regres contra
debitorului.
Caracterul accesoriu al fidejusiunii se dovedeşte prin aceea că fidejusiunea nu
poate intrece datoria debitorului şi nu poate fi făcută in condiţii mai oneroase (art.
1152 alin.(2)); in absenţa unei clauze contrare, fidejusorul răspunde in toate
cazurile doar pină la suma maximă menţionată in contract (art. 1153 alin. 2);
fidejusiunea incetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate (art. 1167 alin. 1),
precum şi prin alte norme.
- este un contract unilateral, deoarece doar creditorul este investit cu drepturi,
fidejusorul fiind cel ce se obligă să execute in locul debitorului in tot ori in parte
obligaţia neexecutată. Cu toate că şi creditorul poartă obligaţia, in baza art. 1161
să remită fidejusorului toate documentele, ce atestă creanţa impotriva debitorului,
după ce fidejusorul execută obligaţia garantată, iar fidejusorul are dreptul corelativ,
investit cu forţă de constringere, in caz de necesitate, aceasta nu face să schimbe
caracterul unilateral al contractului de fidejusiune. Această obligaţie rămine in afara
limitelor obligaţiei de fidejusiune.
- este gratuit, deoarece in schimbul prestaţiei fidejusorului, creditorul nu se
obligă la o contraprestaţie.
Orice obligaţie este susceptibilă de a fi garantată prin fidejusiune, deoarece legea
nu stabileşte excepţii in această privinţă. Articolul comentat stabileşte că
fidejusorul se obligă faţă de creditor să execute obligaţia debitorului. De fapt
legiuitorul impune fidejusorul să răspundă, de rind cu debitorul, in caz că ultimul nu
execută obligaţia. Dacă fidejusorul va purta obligaţia să execute in natură ceea ce
n-a executat debitorul, ponderea fidejusiunii ca garanţie va fi foarte neinsemnată,
deoarece in primul rind deseori obligaţiile asumate de debitor sint personale, adică
in mare parte executarea lor ţine de calităţile personale ale debitorului, iar in rindul
al doilea, obligaţia de a executa in natură l-ar impune pe fidejusor ori de cite ori să
aducă argumente pentru a proba incapacitatea sa de executare. Iată de ce
fidejusorul va executa obligaţia debitorului in natură, atunci cind obiectul acesteia
este, de regulă, o sumă de bani, deşi in contractul de fidejusiune se poate specifica
şi o modalitate concretă de executare in natură a obligaţiei, de exemplu, predarea
unei anumite cantităţi de bunuri de gen de către fidejusor creditorului. Dacă este
vorba de obligaţii de a executa o lucrare, presta un serviciu sau de obligaţii de a nu
face, fidejusorul garantează plata daunelor la care ar putea fi obligat debitorul
atunci cind nu execută obligaţia.
Prin fidejusiune se poate garanta obligaţia debitorului integral sau parţial (art.
1153), gratuit sau oneros. Codul civil reglementează dreptul de regres al
fidejusorului către debitor, pentru a percepe de la acesta tot ceea ce a fost plătit
creditorului. . Insă fidejusorul poate renunţa la acest drept, gratificindu-l astfel pe
debitor. Dacă fidejusorul şi debitorul sint persoane juridice cu scop lucrativ,
asemenea acte de „donaţie” nu vor fi valabile (art. 832).Fidejusiunea poate avea şi
caracter oneros atunci, cind pentru serviciile sale fidejusorul beneficiază de o
remuneraţie,plătită de debitor.
2. Prin fidejusiune se poate garantata şi o obligaţie viitoare, nu numai cele apărute
concomitent sau pină la instituirea fidejusiunii. Specific relaţiilor de fidejusiune este
faptul că, pe lingă atingerea acordului de voinţă dintre fidejusor şi creditor, mai
este necesară existenţa unei obligaţii de bază valabile, garantată prin fidejusiune.
Dacă se garantează o obligaţie viitoare, contractul de fidejusiune astfel incheiat
confirmă doar legătura juridică intre fidejusor şi creditor, fidejusorul fiind obligat
numai dacă in viitor va lua naştere obligaţia garantată. Contractul de fidejusiune
este considerat incheiat sub condiţie suspensivă (art. 239), fidejusorul fiind in drept
să rezilieze contractul in condiţiile prevăzute de art. 1166 alin.( 1.) Garantarea unei
obligaţii viitoare poate avea loc, de exemplu, atunci cind fidejusorul asigură plata
arenzii in modul corespunzător de către arendaş nu numai pe durata contactului de
arendă, care expiră la finele anului curent, dar şi pentru arenda ce se va plăti in
anul următor, in cazul prelungirii contractului de arendă.
Prin fidejusiune poate fi garantată şi o obligaţie afectată de modalităţi (termen,
condiţie ori sarcină). Majoritatea obligaţiilor contractuale sint afectate de
modalităţi, cea mai des intilnită fiind modalitatea termenului.
 Varietăţi ale fidejusiunii sint avalul, precum şi garantarea de către comisionar a
executării obligaţiei asumate de către un terţ faţă de comitent. In schimbul
garanţiei, comisionarul are dreptul la o remuneraţie, numită provizion (art. 1067
alin. 2).
Prin aval poate fi garantată plata unui cec, parţial sau integral (art. 1270) sau a
unei cambii (art. 26 Legea nr. 1527/1993). Deosebirea dintre aval-cauţiune
cambială şi instituţia fidejusiunii de drept comun rezidă in faptul , că avalizatorul se
obligă intotdeauna in mod solidar, fără a invoca cauza excepţiei care l-ar scuti de
plată. Fidejusorul insă, poate răspunde şi in mod subsidiar (art. 1157). Prin urmare,
obligaţia avalistului este valabilă chiar dacă obligaţia in baza căreia a fost eliberată
cambia, devine nulă din cauza diverselor motive, decit cele de formă. In plus, avalul
este o convenţie unilaterală, spre deosebire de contractul de fidejusiune.

Articolul 1147. Forma contractului de fidejusiune

Contractul de fidejusiune, pentru a fi valabil, trebuie incheiat in scris.

In cazul in care fidejusorul execută obligaţia, viciul de formă se
consideră inlăturat.

Contractul de fidejusiune trebuie să fie incheiat in mod obligatoriu in formă scrisă.

Forma scrisă simplă este de ajuns pentru ca contractul să fie valabil, chiar dacă
obligaţia garantată prin fidejusiune necesită o formă mai strictă, cum este forma
autentică. Forma este o condiţie de valabilitate a actului juridic numai in cazurile
expres prevăzute de lege (art. 208 alin. 2). Forma scrisă ad validitatem exprimă
faptul că condiţia de formă, in cazul dat este cerută de lege pentru valabilitatea
contractului, dar nu pentru dovada acestui contract. In baza art. 211, nici
fidejusorul, nici creditorul obligaţiei de bază nu vor putea aduce proba cu martori
pentru a dovedi faptul incheierii contractului de fidejusiune. Doar prin excepţie,
nerespectarea formei simple scrise poate lăsa contractul valabil: atunci cind
fidejusorul execută obligaţia asumată.
Deoarece in contractul de fidejusiune se obligă doar fidejusorul, părţile pot semna
şi un singur inscris. Contractul poate fi incheiat şi printr-un schimb de scrisori,
telegrame, telefonograme, altele asemenea, semnate de partea care le-a expediat
(art. 209 alin. 2). Important este ca părţile să poată stabili cu certitudine că inscrisul
e semnat de persoana respectivă. In aceste situaţii dovada faptului incheierii
contractului va fi inştiinţarea scrisă, trimisă de către creditor fidejusorului privind
acceptarea fidejusiunii (garanţiei). Dacă creditorul nu a făcut un astfel de inscris,
apariţia raportului de fidejusiune poate fi probată prin inserarea in contractul de
bază a clauzei cu privire la obligaţia fidejusorului. Dacă o astfel de referinţă
lipseşte, se consideră că contractul de fidejusiune n-a fost incheiat. Prin inţelegerea
părţilor, contractul de fidejusiune poate fi autentificat notarial (art. 212) sau poate
conţine rechizite adăugătoare.

Articolul 1148. Neobligativitatea acordului debitorului la constituirea

fidejusiunii

O persoană poate deveni fidejusor fără acordul debitorului şi chiar fără

ştirea acestuia.

Prin natura sa, fidejusiunea este o garanţie care apare in baza unui
contract.Părţile contractului sint creditorul obligaţiei de bază şi fidejusorul.De
regulă, fidejusorul se angajează să garanteze la cererea (indicaţia) debitorului in
raportul obligaţional chiar şi atunci cind potrivit art.1150,alin.(2) creditorul a cerut
 in calitate de fidejusor o anumită persoană.
Articolul comentat reglementează insă, două situaţii-excepţie de la regula
enunţată mai sus.In realitate, valabilitatea contractului de fidejusiune nu depinde
de faptul existenţei sau lipsei acordului debitorului la incheierea acestuia intre
creditor şi fidejusor, deoarece fidejusorul se obligă nu către debitor, ci in faţa
creditorului.Cererea debitorului serveşte doar motiv pentru incheierea acestui
contract, dar nu este elementul juridic al fidejusiunii.Iată de ce legea admite
incheierea contractului de fidejusiune fără acordul debitorului şi chiar fără ştirea
acestuia. Important este că, chiar şi in aceste condiţii fiind prestată,fidejusiunea nu
poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi făcută in condiţii mai oneroase
(art.1152).
Fără ştirea debitorului fidejusiunea poate să apară ca urmare a gestiunii de
afaceri.Astfel fidejusorul, fără a avea mandat sau fără să se fi obligat altfel, fără
ştirea debitorului (din lipsa posibilităţii pentru moment de a-i comunica aceste
imprejurări), incheie act juridic prin care garantează executarea obligaţiei acestuia
către creditor, acţionind astfel in interesul debitorului (art.1378).Fidejusorul va fi
obligat, insă, să-l inştiinţeze pe debitor de indată ce este posibil (art.1379).Dacă
debitorul acceptă această gestiune de afaceri, asupra relaţiilor intre ei se aplică in
modul corespunzător dispoziţiile cu privire la mandat.In această ipoteză fidejusorul,
după ce l-a inştiinţat pe debitor despre prestarea fidejusiunii, poate cere să fie
eliberat de fidejusiune, in condiţiile articolului 1164.
In alte cazuri de prestare a fidejusiunii fără ştirea debitorului, ultimul va
cunoaşte, totuşi, despre acest fapt cel tirziu la momentul cind fidejusorul va inainta
către el cererea de regres (dacă nu a dorit să-l gratifice prin garanţia oferită).

Articolul 1149. Fidejusiunea multiplă

(1) Fidejusiunea poate fi prestată atit pentru debitorul principal, cit şi

pentru fidejusor.
(2) Fidejusorul ulterior care s-a obligat in privinţa indeplinirii obligaţiei
fidejusorului anterior răspunde alături de acesta in acelaşi fel ca primul
fidejusor alături de debitorul principal.

1.Instituţia fidejusiunii multiple este apropiată, insă nu este identică cu cea a

garantării unei obligaţii de către mai mulţi fidejusori.Esenţa fidejusiunii multiple
rezidă in aceea, că o terţă persoană, numită fidejusor ulterior garantează către
creditorul obligaţiei principale că fidejusorul anterior va executa obligaţia asumată
prin contractul de fidejusiune.Aceasta este pe deplin valabil deoarece insuşi
executarea obligaţiei asumate de fidejusor,fiind de natură contractuală, poate fi
asigurată prin alte garanţii cum ar fi gajul,garanţia bancară sau o fidejusiune
ulterioară.
Iniţiativa angajării unei fidejusiuni ulterioare vine de la creditor,care este
interesat să obţină in mod sigur executarea obligaţiei principale,reducindu-şi astfel
cit mai mult propriul risc.De menţionat că creditorul, pentru atingerea aceluiaşi
scop poate alege calea de a-l obliga pe insuşi debitor să presteze mai multe
garanţii in vederea asigurării executării obligaţiei asumate.

2 Dacă fidejusorul anterior se obligase să răspundă alături de debitor in mod

solidar,atunci fidejusorul ulterior va fi ţinut să răspundă la fel,solidar.Norma din
alineatul (2) al acestui articol nu admite derogări de la acestă regulă.Aşa cum legea
nu limitează numărul potenţialilor fidejusori ulteriori,in cazul cind au fost mai mulţi
astfel angajaţi,se va respecta aceeaşi regulă.In caz că fidejusorul anterior se
obligaseră să răspundă subsidiar,fidejusorii ulteriori vor răspunde de asemenea,
subsidiar, adică faţă de ultimul fidejusor poate fi inaintată spre executare cererea
 creditorului doar după ce executarea a fost pretinsă fără succes fidejusorului
anterior.

Articolul 1150. Temeiul apariţiei fidejusiunii

(1) Fidejusiunea poate să rezulte din acordul părţilor, poate fi impusă

prin lege sau poate fi instituită de instanţa de judecată.
(2) Debitorul obligat să furnizeze o fidejusiune trebuie să propună o
persoană fizică cu domiciliu sau reşedinţa in Republica Moldova sau o
persoană juridică inregistrată in Republica Moldova, care să dispună de
bunuri suficiente pentru a garanta obligaţia. In cazul in care persoana
propusă nu este acceptată, debitorul trebuie să propună o altă persoană.
Această regulă nu este aplicată atunci cind creditorul a cerut in calitate
de fidejusor o anumită persoană.

1.Din definiţia fidejusiunii rezultă că aceasta este intotdeauna de natură

contractuală (art. 1146). Insă articolul comentat, cit şi art. 1151, reglementează,
pe lingă fidejusiunea convenţională, fidejusiunea legală şi cea judiciară.
Fidejusiunea este convenţională atunci cind părţile raportului de obligaţie,
debitorul şi creditorul, ajung la un acord asupra necesităţii instituirii unei astfel de
garanţii. Fidejusiunea legală presupune o dispoziţie legală care-l obligă pe debitor
să aducă un fidejusor pentru garantarea obligaţiilor ce-i revin. Este
judecătorească acea fidejusiune care apare ca urmare a unei hotăriri
judecătoreşti in procesul soluţionării unei pricini, astfel, instanţa obligindu-l pe
debitor să aducă un garant.Indiferent dacă apare in baza legii sau a unei hotăriri
judecătoreşti, fidejusiunea nu-şi pierde natura sa contractuală.
2.Pentru a avea calitatea de fidejusor persoana trebuie să aibă capacitatea de a
contracta, adică să dispună de capacitatea de exerciţiu.Pentru fidejusorul-
persoană juridică este necesar ca organul de conducere al acesteia să aibă
imputerniciri pentru a incheia astfel de acte juridice.
Pe lăngă capacitatea de a contracta, legea mai impune incă două condiţii faţă
de fidejusor:
- pentru fidejusorul persoană fizică – să aibă domiciliu sau reşedinţa in
Republica Moldova (nu este obligatoriu să fie cetăţean al Republicii Moldova);
pentru persoana juridică – să fie inregistrată in Republica Moldova (poate fi şi cu
capital străin sau mixt);
-fidejusorul trebuie să fie solvabil, adică să fie capabil in caz de necesitate, să
acopere datoria debitorului. Dacă intre timp fidejusorul a devenit insolvabil,
debitorul trebuie să caute şi să aducă alt fidejusor, care să intrunească condiţiile
sus menţionate, in afară de cazul cind fidejusorul a fost ales de insuşi creditor.
Cerinţele inaintate faţă de fidejusor in acest articol se referă in egală măsură
asupra fidejusorilor in bază de fidejusiune convenţională,legală sau judiciară.

Articolul 1151. Dreptul inlocuirii garanţiei

Debitorul ţinut să furnizeze o fidejusiune legală sau judiciară poate da in

schimb o altă garanţie suficientă.

Inlocuirea fidejusiunii prin altă garanţie este admisă numai in materie de

fidejusiune legală sau judecătorească.Articolul 1151 nu se va aplica asupra
fidejusiunii convenţionale,care este rezultatul inţelegerii părţilor.
Iniţiativa de a presta o altă garanţie decit fidejusiunea legală sau judiciară poate
veni atit de la debitor,cit şi de la creditor.Astfel, ei pot negocia incheierea unui
contract accesoriu de gaj,ipotecă ,clauză penală.
Atit legea,care prevede posibilitatea instituirii unei fidejusiuni legale,cit şi o
hotărire judecătorească ,prin care se stabileşte aducerea unei garanţii-fidejusiune
judiciară poartă caracter de recomandare,deoarece Codul civil admite inlocuirea
acestor garanţii cu orice alte garanţii suficiente să satisfacă interesul creditorului.

Articolul 1152. Limitele fidejusiunii

(1) Fidejusiunea nu poate exceda datoria debitorului şi nu poate fi

făcută in condiţii mai oneroase .
(2) Fidejusiunea care excedă datoria debitorului sau care este făcută in
condiţii mai oneroase este valabilă in limitele obligaţiei principale.
(3) Fidejusiunea poate fi contractată pentru o parte a obligaţiei şi in
condiţii mai puţin oneroase.
(4) Obligaţia fidejusorului nu se majorează, după preluarea fidejusiunii,
prin actele juridice făcute de debitorul principal.

1.Norma din articolul comentat ţine să accentuieze caracterul accesoriu al

fidejusiunii prin aceea, că obiectul fidejusiunii nu poate fi mai mare decit cel al
obligaţiei principale.Creditorul nu poate pretinde fidejusorului mai mult decit este in
drept să pretindă debitorului principal.In ipoteza in care debitorul i-şi asumase mai
multe obligaţii (distincte sau care decurg din acelaşi raport juridic) faţă de
creditor,iar fidejusorul garantase doar pentru executarea unora din ele,ultimul nu
va fi obligat să răspundă pentru neexecutarea obligaţiilor neacoperite prin garanţie.
La fel, atunci cind fidejusorul s-a obligat să execute in locul debitorului pină la suma
maximă,indicată in contractul de fidejusiune,el nu poate fi impus la o plată mai
mare (oneroasă) decit aceea,pe care creditorul ar fi putut-o pretinde debitorului.
2.Dacă contractul de fidejusiune conţine clauze, prin care fidejusorul se obligă in
condiţii mai oneroase sau in măsură ce excede datoria principală, fidejusiunea este
valabilă numai pină la concurenţa obligaţiei principale.In rest, clauzele contractului
nu vor produce efecte,potrivit legii.
3.O fidejusiune poate fi constituită insă,in condiţii mai uşoare sau in aceleaşi
condiţii,dar numai pentru o parte din obligaţie,deoarece obligaţia accesorie nu
poate exceda obligaţia principală.Astfel, fidejusorul se poate obliga fie să repare
doar prejudiciul efectiv, fie să plătească numai dobinda, sau se va alege o altă
modalitate.
4.După incheierea contractului de fidejusiune,in conţinutul obligaţiei principale
pot interveni diferite modificări,atit indreptate spre reducerea, cit şi majorarea
valorii obligaţiei.Char dacă a avut loc o majorare a acesteia,fidejusiunea rămine
neatinsă,in măsura in care contractul de fidejusiune nu a fost modificat ulterior sau
n-a fost incheiat un alt contract de fidejusiune,care să garanteze şi aceste din urmă
obligaţii.Părţile pot negocia in contractul de fidejusiune clauza privind extinderea
fidejusiunii asupra modificărilor ce vor surveni in viitor in conţinutul obligaţiei de
bază şi acesta va fi valabil, deoarece fidejusiunea, in acea parte , se va considera
constituită pentru obligaţiile ce vor lua naştere in viitor (art.1146,alin.(2))

Articolul 1153. Intinderea obligaţiilor fidejusorului

(1) Fidejusorul răspunde in toate cazurile doar pină la suma maximă

menţionată in contractul de fidejusiune.
(2) Pină la suma maximă menţionată in contractul de fidejusiune,
fidejusorul răspunde, in absenţa unei clauze contrare, pentru:
a) totalul, din momentul respectiv, al datoriei principale, in special
atunci cind datoria principală a fost modificată datorită vinovăţiei ori
intirzierii debitorului principal, insă in situaţia unei penalităţi contractuale
sau a unei despăgubiri globale prevăzute pentru cazul incetării
contractului, doar atunci cind s-a convenit expres in acest sens;
b) cheltuielile de reziliere a contractului şi de urmărire in justiţie dacă
trebuie suportate de debitorul principal in măsura in care fidejusorului i s-
a dat la timp posibilitatea de a le evita prin satisfacerea cerinţelor
creditorului;
c) dobinzile datorate de debitorul principal dacă s-a convenit in mod
expres asupra acestui lucru.

1.Clauzele contractului de fidejusiune trebuie să fie clar formulate,din care să

rezulte voinţa reală a părţilor.Fidejusiunea este de strictă interpretare şi aceasta va
fi făcută tot timpul in favoarea fidejusorului.Dacă n-au fost stabilite anumite limite
ale răspunderii fidejusorului, acesta va răspunde pină la suma maximă, menţionată
in contract.
2.Norma din alin.(2) al articolului comentat este dispozitivă.La baza acesteia se
află principiul potrivit căruia, dat fiind natura accesorie a contractului de fidejusiune
şi in lipsa unei stipulări contrare, răspunderea fidejusorului echivalează răspunderii
debitorului principal.Această concluzie rezultă şi din noţiunea fidejusiunii (art.1146).
Fidejusorul răspunde, deci, pentru totalul din obligaţie, valoarea căruia este
apreciat la momentul instituirii fidejusiunii.Orice majorare a obligaţiei
principale,care intervine ulterior incheierii contractului de fidejusiune afectează şi
răspunderea fidejusorului doar dacă acesta a acceptat expres (art.1152,
alin.4).Totalul din obligaţie,pentru care va răspunde fidejusorul se reduce la suma
despăgubirilor pentru prejudiciul efectiv,venitul ratat,clauza penală, cit şi dobinda
de intirziere, calculată potrivit art. 619.Dacă, drept urmare a comportamentului
culpabil al debitorului principal, obligaţia lui devine mai oneroasă,fidejusorul va
răspunde alături de acesta.
Pentru a evita rezilierea contractului principal in cazul neexecutării acestuia,
creditorul este in drept să se adreseze fidejusorului pentru a cere executarea.Dacă
fidejusorul refuză executarea şi rezilierea este inevitabilă, cheltuielile de reziliere şi
de urmărire in justiţie le va suporta fidejusorul,chiar dacă contractul de fidejusiune
nu prevede expres aceasta.
Fidejusorul va răspunde doar dacă s-a angajat expres in contract, pentru:
(2606)plata unei penalităţi( art.745) sau a unei despăgubiri globale (art.738) ,
stabilite in contractul dintre părţile raportului principal de obligaţie, pentru
cazul incetării contractului (prin reziliere, rezoluţiune ) din vina debitorului;
(2607)pentru dobinzile, la care s-a obligat debitorul principal către creditor
potrivit contractului,dacă obligaţia este purtătoare de dobindă (vezi art.869).

Articolul 1154. Raporturile dintre mai mulţi fidejusori

(1) In cazul in care mai mulţi fidejusori au prestat fidejusiune pentru

acelaşi debitor şi pentru aceeaşi obligaţie, fidejusorul care a executat
obligaţia are dreptul de regres contra celorlalţi fidejusori pentru partea
fiecăruia din ei.
(2) In cazul insolvabilităţii unuia din fidejusori, partea acestuia se
repartizează proporţional intre ceilalţi fidejusori.

1. Intr-un contract de fidejusiune se pot angaja de partea fidejusorului mai multe

persoane pentru a garanta obligaţia aceluiaşi debitor. In acest caz vom fi in
prezenţa pluralităţii pasive – a cofidejusorilor. Răspunderea cofidejusorilor poate fi
atit solidară, cit şi pe cote-părţi (art. 1159). Articolul comentat se răsfringe asupra
 cazurilor de răspundere solidară a fidejusorilor in faţa creditorului. Aceasta reiese
din alin (1) , din care deducem că creditorul poate indrepta acţiunea sa către un
singur cofidejusor pentru a fi executată obligaţia in intregime. Dacă fidejusorii se
angajează in faţa creditorului in mod solidar cu debitorul de bază, rămine la
discreţia creditorului să aleagă către cine va indrepta cerinţa sa: către debitor,
către fidejusori impreună sau către un (unii) fidejusori sau poate pretinde
executarea prestaţiei atit de la debitor, cit şi de la fidejusori in egală măsură . De
reţinut că intr-o asemenea situaţie interesul creditorului este cel mai bine protejat.
Dacă fidejusorii s-au obligat subsidiar faţă de creditor, ultimul este in drept să
pretindă executarea de la fidejusori numai după ce a inaintat (fără succes)
pretenţia sa către debitorul de bază, dar şi in această ipoteză cofidejusorii vor
răspunde solidar.
Dacă mai mulţi fidejusori au garantat in mod solidar pentru debitor se vor aplica
articolele ce reglementează solidaritatea debitorilor (art. art. 530-548), cu
excepţiile respective, inclusiv art. 544 in virtutea căruia fidejusorul care a executat
obligaţia in intregime are dreptul de regres către ceilalţi fidejusori pentru partea
fiecăruia din ei. Astfel, acţiunea in regres contra celorlalţi cofidejusori este
intotdeauna divizibilă, fiecare fidejusor nu poate fi urmărit decit pentru partea ce
trebuie să suporte.
Prevederile articolului dat nu se vor aplica pentru situaţia in care mai multe
persoane au oferit garanţie de fidejusiune pentru acelaşi debitor, aceeaşi obligaţie,
dar in mod independent, in baza diferitor contracte. Răspunderea acestora nu va fi
solidară chiar dacă in particular fiecare dintre ei se obligase solidar cu acel debitor.
2. Insolvabilitatea unui cofidejusor va fi suportată de către ceilalţi, in părţi egale
(inclusiv acel fidejusor care a executat in intregime). Această normă protejează şi
interesele fidejusorului, care beneficiază de dreptul de regres contra celorlalţi
fidejusori.

S e c t i u n e a a 2-a
RAPORTURILE DINTRE
CREDITOR SI FIDEJUSOR

Articolul 1155. Obligaţia creditorului de a informa

(1) Creditorul este obligat să furnizeze, la cererea fidejusorului, toate

informaţiile utile privind conţinutul şi modalităţile obligaţiei principale şi
privind stadiul de executare a acesteia.
(2) Fidejusorul nu poate renunţa anticipat la dreptul de informare.

1. Norma prevăzută de articolul dat este dispozitivă şi reglementează dreptul

fidejusorului de a cere de la creditor orice informaţie utilă legată de obligaţia,
executarea căreia fidejusorul a garantat-o. Legea nu instituie aceeaşi obligaţie
pentru debitor, fiindcă acesta deseori s-ar putea arăta interesat in tăinuirea
informaţiilor utile fidejusorului.
Obligaţia creditorului de a-l informa pe fidejusor apare chiar din momentul
negocierii contractului de fidejusiune şi se menţine pe toată perioada de acţiune a
acestuia. Creditorul trebuie să furnizeze informaţiile despre conţinutul (drepturile şi
obligaţiile corelative) raportului obligaţional, despre termenul şi condiţia in care a
fost asumată obligaţia, modul de executare, periodicitatea executării obligaţiilor
succesive etc. Dacă părţile raportului obligaţional operează modificări fără a-l
informa pe fidejusor pentru ca acesta să-şi dea acordul de a menţine garanţia,
ultimul, in condiţiile prevăzute de art. 1167 alin. (2) poate invoca temeiul de
stingere a fidejusiunii.
 2.Orice inţelegere, prin care fidejusorul renunţă anticipat la dreptul de informare
este nulă.

Articolul 1156. Răspunderea fidejusorului

(1) In cazul neexecutării obligaţiei principale, fidejusorul şi debitorul sint

obligaţi solidar in faţa creditorului dacă in contract nu este prevăzut
altfel.
(2) Părţile pot conveni ca fidejusorul să fie obligat să plătească datoria
numai după urmărirea debitorului. In acest caz, fidejusorul trebuie să
indice bunurile debitorului şi să avanseze cheltuielile pentru urmărirea
acestor bunuri.

1. Dacă debitorul obligaţiei principale n-a executat-o, creditorul poate porni

urmărirea silită. Acest drept creditorul il are doar din momentul ajungerii obligaţiei
la scadenţă. Articolul comentat stabileşte că debitorul şi fidejusorul vor răspunde
solidar in toate cazurile, in afară decit dacă contractul nu prevede răspunderea
subsidiară a fidejusorului. Răspunderea solidară inseamnă că creditorul este in
drept să ceară executarea obligaţiei (repararea prejudiciului) fie de la debitor, fie
de la fidejusor sau de la ambii concomitent. Rămine la discreţia creditorului de a
alege modalitatea exercitării dreptului său. Normele privind obligaţiile solidare (art.
art. 530-549) se vor aplica in măsura in care nu contravin normelor ce
reglementează fidejusiunea, naturii specifice a acestor raporturi accesorii.
2. Atunci cind contractul stabileşte răspunderea subsidiară, creditorul va putea
urmări fidejusorul numai după ce a preintimpinat debitorul ca acesta să execute şi
a primit un răspuns negativ sau, intr-un termen rezonabil nu a primit nici un
răspuns. Totodată creditorul trebuie să ţină cont de faptul că legea il eliberează pe
fidejusor de obligaţia sa după expirarea unui an de zile de la momentul cind
obligaţia de bază a ajuns la scadenţă, in cazul cind contractul de fidejusiune nu a
fost incheiat pentru un anumit termen (art. 1170). Acest termen este suficient
pentru creditor ca acesta să facă uz efectiv de dreptul său.
Articolul dat impune, insă, citeva reguli suplimentare dacă părţile contactului de
fidejusiune au ales calea răspunderii subsidiare. Fidejusorul trebuie să indice
creditorului care bunuri ale debitorului principal sint susceptibile de urmărire. Legea
nu insistă asupra faptului, ca bunurile respective să fie situate in circumscripţia,
unde se află sediul instanţei de judecată, de competenţa căreia este soluţionarea
litigiului dat.
Fidejusorul nu poate fi făcut responsabil de neglijenţa creditorului şi, dacă ultimul
nu urmăreşte bunurile indicate de fidejusor şi ulterior debitorul devine insolvabil,
obligaţia de garanţie a fidejusorului nu mai produce efectele scontate de creditor.
Fidejusorul se obligă să suporte cheltuielile necesare urmăririi acelor bunuri şi să
avanseze sumele respective de bani, deoarece este posibil ca urmărirea bunurilor
indicate de fidejusor să nu conducă la un rezultat pozitiv.

Articolul 1157. Excepţiile pe care le poate invoca fidejusorul

(1) Fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile pe care le-ar

putea opune debitorului. In caz de deces al debitorului principal,
fidejusorul nu se poate preleva de faptul că moştenitorii răspund limitat
pentru obligaţia debitorului.
(2) Fidejusorul nu pierde dreptul de a invoca o excepţie doar prin faptul
că debitorul principal renunţă la aceasta.
(3) Fidejusorul poate refuza satisfacerea cerinţelor creditorului atit timp
cit debitorul are dreptul de a ataca actul care stă la baza obligaţiei.
(4) Dreptul prevăzut la alin. (3) este recunoscut fidejusorului şi in cazul
in care creditorul poate să-şi satisfacă creanţa faţă de debitorul principal
prin compensarea datoriei sale faţă de acesta.

1. Pe lingă riscul asumat prin contractul de fidejusiune, fidejusorul este investit, in

virtutea legii, şi cu unele garanţii, dintre care menţionăm dreptul acestuia de a
opune excepţii creditorului. Excepţiile pot fi de două categorii:
- cele ce se bazează pe insuşi contractul de fidejusiune şi le poate opune doar
fidejusorul ,de exemplu, acesta poate obiecta că creditorul nu a pretins mai intii
debitorului executarea, in cazul răspunderii subsidiare a fidejusorului; modificarea
obligaţiei de bază fără acordul fidejusorului; valabilitatea contractului de
fidejusiune; intinderea garanţiei etc.;
- cele pe care le-ar putea opune debitorul, de exemplu prin care se invocă un
temei de nulitate atit absolută , cit şi relativă a actului din care a luat naştere
obligaţia principală; poate opune compensarea a ceea ce creditorul datorează
debitorului (art. 658). Trebuie de reţinut că, in baza articolului comentat,
fidejusorul poate opune acele excepţii, pe care le-ar opune debitorul faţă de
creditor.
Dacă obligaţia garantată a trecut prin succesiune la moştenitorii debitorului,
fidejusorul nu poate opune acest fapt pentru a-şi limita sau exclude răspunderea.
2. Dacă debitorul renunţă la vreo obiecţie sau recunoaşte obligaţia născută dintr-
un act nul (nulitate absolută), fidejusorul păstrează dreptul de a opune in
continuare creditorului obiecţiile in cauză.Fidejusorul nu poate invoca,insă, temeiul
nulităţii relative a actului juridic principal, dacă debitorul şi-a exprimat
voinţa,expres sau tacit, in mod cert şi evident de a confirma valabilitatea actului
(art.218 alin (2)).La fel,fidejusorul păstrează dreptul de a opune excepţia de
nulitate absolută a actului juridic, ce a stat la baza apariţiei raportului obligaţional
principal fiindcă, in baza art.217 aceasta poate fi invocată de orice persoană care
are un interes născut şi actual. Acţiunea in constatarea nulităţii absolute este
imprescriptibilă (art.217 alin.(3).
3. Debitorul obligaţiei principale poate invoca unul dintre temeiurile nulităţii
relative ale actului juridic in baza căruia şi-a asumat acea obligaţie. Legislaţia civilă
stabileşte că asemenea cerinţe sint prescriptibile, termenul de prescripţie fiind de 6
luni (actele incheiate prin eroare, dol, violenţă şi leziune), fie de 3 ani, pentru
celelalte temeiuri ale nulităţii relative. In această perioadă fidejusorul poate refuza
executarea, invocind unul din aceste temeiuri. Dacă instanţa il va admite, aceasta
va duce la desfiinţarea obligaţiei principale, şi implicit şi a fidejusiunii.
Pentru creditor este important ca să inainteze cerinţa sa pină la expirarea
termenului contractului de fidejusiune sau pină la expirarea unui an, conform art.
1170, pentru a nu oferi fidejusorului un alt temei de a refuza executarea obligaţiei
garantate – expirarea termenului de perimare şi, respectiv, stingerea fidejusiunii.
Dacă se va constata legalitatea obligaţiei principale, creditorul poate pretinde şi
daune-interese pentru perioada de timp in care fidejusorul şi debitorul au ezitat să
execute.
4. Dacă creditorul, la rindul său, are o obligaţie faţă de debitorul principal, şi in
raporturile dintre ei este posibilă stingerea obligaţiilor prin compensaţie (art. art.
651-659), fidejusorul la fel are dreptul de a refuza satisfacerea cerinţelor
creditorului ,invocind stingerea obligaţiei prin compensaţie.

Articolul 1158. Micşorarea de către creditor a garanţiilor

Dacă creditorul micşorează, in defavoarea fidejusorului, anumite

 drepturi de gaj ori alte garanţii sau drepturi de preferinţă, existente in
momentul constituirii fidejusiunii ori obţinute ulterior de debitorul
principal şi destinate dreptului garantat prin fidejusiune, obligaţia
fidejusorului se reduce cu o sumă corespunzătoare acestei micşorări.

Executarea unei obligaţii poate fi asigurată prin mai multe garanţii. In sens larg,
garanţiile obligaţiilor cuprind:
- mijloacele preventive menite să conserve anumite bunuri ale debitorului in
vederea executării silite a creanţei, cum este dreptul de retenţie;
- mijloacele de asigurare a executării in natură a obligaţiei (arvuna, clauza
penală);
- garanţiile reparatorii, care asigură creditorului garantat o situaţie avantajoasă
faţă de ceilalţi creditori chirografari cu ocazia executării silite: fidejusiunea, gajul,
ipoteca, cauzele legate de preferinţă.
Alături de garanţiile obligaţiilor mai sint şi alte instituţii ale dreptului civil,care
pot indeplini funcţii de garantare a executării unor obligaţii: solidaritatea,
indivizibilitatea.
Articolul comentat are menirea să protejeze fidejusorul contra acţiunilor arbitrare
ale creditorului prin care acesta renunţă la anumite garanţii, ce insoţesc obligaţia
de bază. Odată ce fidejusorul va executa obligaţia pentru care a garantat, el
urmează să se substituie creditorului şi va intra in toate drepturile acestuia, inclusiv
va obţine toate garanţiile care insoţesc acest drept. Este vorba anume de acele
garanţii care au fost constituite nemijlocit pe lingă acest drept de creanţă. Acest
articol nu se referă la garanţiile ce insoţesc alte drepturi de creanţă, născute din
raporturi obligaţionale distincte, chiar dacă au apărut intre acelaşi creditor şi
debitor.
Dreptul de creanţă va fi preluat de fidejusor impreună cu toate garanţiile
respective, indiferent de faptul cind au fost acestea constituite: anterior sau ulterior
constituirii fidejusiunii.
Legea nu interzice creditorului să renunţe la anumite garanţii ale dreptului ce-i
aparţine insă, dacă in urma acestei renunţări creşte riscul fidejusorului de a nu-şi
putea valorifica ulterior dreptul său de regres impotriva debitorului, fidejusorul
păstrează dreptul de a cere reducerea garanţiei sale proporţional garanţiilor la care
s-a renunţat.
Dacă creditorul a renunţat la toate garanţiile in afară de fidejusiunea respectivă,
fidejusorul poate invoca temeiul de stingere a fidejusiunii, garantat prin art. 1169.

Articolul 1159. Solidaritatea fidejusorilor

(1) In cazul in care mai multe persoane au prestat o fidejusiune aceluiaşi

creditor pentru aceeaşi obligaţie, fiecare din ele este obligată pentru
intreaga datorie dacă părţile nu au convenit asupra beneficiului de
diviziune.
(2) In cazul in care părţile au convenit asupra diviziunii, fidejusorii pot
cere ca creditorul să-şi divizeze acţiunea şi să o reducă la partea pe care
o datorează fiecare dintre ei.

1.Dacă la contractul de fidejusiune, de partea fidejusorului participă mai multe

persoane (cofidejusori) aceştia se obligă in faţa creditorului in mod solidar (art.
1154), in măsura in care părţile nu negociază clauza privind beneficiul de diviziune,
adică limitarea răspunderii lor la anumite cote, cunoscute la momentul semnării
contractului. Cotele pot fi egale sau inegale. La fel, părţile pot stipula doar regula
după care se vor deduce limitele răspunderii fiecăruia,de exemplu, cine şi in ce
măsură va fi chemat să acopere daunele cauzate prin pierderea, deteriorarea unui
 bun, pentru venitul ratat ,dobinda de intirziere etc.
2. Dacă in contract s-a stipulat beneficiul de diviziune, fiecare cofidejusor va fi
ţinut să răspundă in limita cotei pentru care a garantat, iar creditorul nu poate cere
de la fidejusor mai mult decit ceea ce i se cuvine.
Limitarea răspunderii fidejusorului la anumite cote nu profită creditorului,
deoarece duce la incomodităţi suplimentare şi o complexitate sporită a procedurii
de urmărire silită a acestora. Pe de altă parte, mai este şi riscul insolvabilităţii unor
fidejusori, risc pe care-l va purta creditorul.

Articolul 1160. Informarea despre intirzierea executării obligaţiilor

Dacă debitorul principal este in intirziere cu executarea obligaţiei sale,

creditorul trebuie să-l informeze despre aceasta pe fidejusor.
Creditorul este obligat de a-l informa pe fidejusor despre faptul că debitorul
principal este in intirziere. Creditorul, insă, mai intii trebuie să-l pună in intirziere pe
debitor in condiţiile prevăzute la art. 617. Informaţia pe care creditorul este obligat
s-o furnizeze fidejusorului trebuie să fie insoţită de probe, ce atestă faptul aflării
debitorului in intirziere.
Neexecutarea obligaţiei stabilită la articolul dat poate atrage consecinţe negative
pentru creditor. Fidejusorul poate opune această excepţie creditorului, invocind
imprejurarea că, dacă ar fi ştiut la timp despre aflarea in intirziere a debitorului el
insuşi ar fi efectuat acţiuni de executare efectivă a obligaţiei garantate, evitind
astfel survenirea anumitor prejudicii.

Articolul 1161. Subrogarea fidejusorului in drepturile creditorului

(1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală se subrogă in drepturile

pe care creditorul le avea contra debitorului. Transmiterea dreptului de
creanţă nu se poate efectua in dauna creditorului. Excepţiile debitorului
principal bazate pe relaţia dintre el şi fidejusor rămin neatinse.
(2) După ce fidejusorul execută obligaţia, creditorul este obligat să-i
remită documentele care atestă creanţa impotriva debitorului, precum şi
drepturile care garantează această creanţă.

1. Dacă fidejusorul a executat obligaţia pentru care a oferit garanţie, el se

subrogă creditorului iniţial (subrogaţie personală). Dacă obligaţia a fost executată
parţial, respectiv va fi in drept să preia creanţa, inclusiv garanţiile constituite pe
lingă această creanţă, doar in limitele celor executate din obligaţie.
Subrogaţia personală inseamnă substituirea persoanei creditorului unui raport
juridic de obligaţie de către o altă persoană care, plătind creditorului iniţial datoria
debitorului, devine creditor al acestuia din urmă, preluind toate drepturile celui pe
care il plăteşte. Subrogatul ia locul creditorului pe care l-a plătit şi poate exercita
toate drepturile şi acţiunile acestuia impotriva debitorului, bucurindu-se şi de toate
garanţiile care insoţeau creanţa respectivă.
Subrogaţia personală a fidejusorului şi creditorului este o subrogaţie ce apare in
baza legii (art. 566).
La această etapă debitorul principal nu poate opune fidejusorului nici o excepţie,
bazată pe relaţiile dintre ei.Eventualele excepţii vor putea fi opuse de debitor la
momentul, cind fidejusorul va inainta acţiune in regres către acesta.
2. Pentru a putea inainta acţiune in regres impotriva debitorului, fidejusorul are
nevoie de toate actele, inscrisurile, probele ce atestă existenţa obligaţiei
debitorului. Creditorul este obligat să le remită, la fel e obligat să prezinte toate
actele, in baza cărora se va stabili existenţa unor garanţii instituite valabil. Această
 obligaţie a creditorului reiese şi din art. 556 alin.(3).

S e c t i u n e a a 3-a
RAPORTURILE DINTRE
FIDEJUSOR SI DEBITOR

Articolul 1162. Introducerea in cauză a debitorului

Dacă se intentează o acţiune impotriva fidejusorului, acesta este

obligat să-l introducă in cauză pe debitor. In caz contrar, debitorul are
dreptul să ridice in acţiunea de regres a fidejusorului toate excepţiile pe
care le-ar fi putut opune creditorului.

Deşi debitorul şi fidejusorul răspund, de regulă, in faţa creditorului in mod solidar,

răspunderea fiecăruia dintre ei are drept temei diferite raporturi: pentru debitor –
raportul obligaţional principal; pentru fidejusor – contractul de fidejusiune. Dat fiind
caracterul accesoriu al fidejusiunii, fidejusorul după ce a executat obligaţia de bază
are dreptul de regres impotriva debitorului. Pentru a evita anumite inconveniente la
această etapă, el este obligat să-l atragă in proces pe debitor, care va participa in
calitate de terţă persoană care nu formulează pretenţii proprii (art. 67 CPC).
Atragerea in proces a debitorului are drept scop inlăturarea a oricăror obstacole
in stabilirea adevărului pe această cauză, fiindcă debitorul va avea dreptul , cu
această ocazie să opună excepţiile sale către creditor, care ar putea avea drept
efect reducerea volumului pretenţiilor creditorului sau chiar excluderea acestora.
Astfel, debitorul poate face proba nulităţii temeiului, in baza căruia a luat naştere
obligaţia principală, poate invoca stingerea obligaţiei respective prin compensaţie
etc.
Efectul negativ al nerespectării acestei norme se va răsfringe asupra fidejusorului,
care riscă să nu poată valorifica dreptul de regres, pe această cale.

Articolul 1163. Regresul contra debitorului

(1) Fidejusorul care a executat obligaţia principală are drept de regres

contra debitorului in mărimea sumelor pe care le-a plătit, inclusiv datoria
principală, dobinda aferentă, precum şi toate cheltuielile pe care le-a
suportat in legătură cu fidejusiunea.
(2) Fidejusorul nu are drept de regres faţă de debitorul care, de
asemenea, a plătit datoria din cauza faptului că fidejusorul nu l-a anunţat
despre plata efectuată.
(3) Fidejusorul poate acţiona contra debitorului chiar inainte de a fi
plătit in cazul in care fidejusorul este urmărit in justiţie pentru plată sau
dacă debitorul s-a obligat să-l elibereze de fidejusiune intr-un termen
determinat şi acesta a expirat.
(4) In cazul in care există mai mulţi debitori solidari, fidejusorul care a
prestat fidejusiunea pentru toţi aceşti debitori are drept de regres contra
fiecăruia din ei pentru a recupera integral ceea ce a plătit.

1. In cazul in care fidejusorul a plătit datoria debitorului, el are dreptul de regres

impotriva acestuia pentru a obţine restituirea prestaţiei executate. Acest drept
apare in virtutea legii, ca urmare a survenirii imprejurărilor prevăzute de lege:
executarea obligaţiei principale garantate, insă datorită specificului raportului de
 fidejusiune, instituţia acţiunii de regres in raporturile de solidaritate a codebitorilor
nu poate fi aplicată (art. 544).
Dacă fidejusorul nu a executat obligaţia in intregime, va putea pretinde
debitorului in ordine de regres doar proporţional părţii executate din obligaţie.
Fidejusorul este in drept să ceară: suma efectiv plătită (capitalul, dobinzile care
erau in sarcina debitorului şi eventual daunele pe care le-a suportat creditorul prin
intirzierea plăţii, precum şi dobinda la suma efectiv plătită, cheltuielile ce i-au fost
provocate prin urmărirea sa de către creditor, insă numai cele făcute după ce a
notificat debitorul despre urmărire. La fel, fidejusorul poate pretinde daunele pe
care a fost impus să le suporte prin urmărirea sa pentru datoria debitorului
principal).
Fidejusorul are dreptul să ceară debitorului dobinda de intirziere, calculată
conform art. 619, care se raportează la toată suma plătită in locul debitorului
(despăgubiri, clauza penală, dobinda plătită creditorului), exceptind sumele dobinzii
plătite de fidejusor datorită propriei intirzieri. Acest drept permite fidejusorului să
compenseze pierderile, apărute in legătură cu oferirea sumelor de bani pentru
executarea obligaţiei de bază in locul debitorului.
2. Fidejusorul care a plătit trebuie să-l notifice despre aceasta pe debitor, pentru
a evita plata dublă către creditor. In caz contrar, fidejusorul pierde dreptul de
regres către debitor, insă păstrează dreptul de a pretinde creditorului cele plătite,
in baza normelor privind imbogăţirea fără justă cauză.
3. De regulă, fidejusorul este ţinut de obligaţia de garanţie pe care şi-a asumat-o
pină la stingerea acesteia, in modul prevăzut de lege. Insă alin. (3) reglementează
două situaţii cind fidejusorul poate acţiona contra debitorului, inainte de a fi plătit.
4. In raportul obligaţional, de partea debitorului pot fi mai multe persoane, numite
codebitori. Acestea pot fi obligate in faţa creditorului atit in mod solidar, cit şi pe
cote-părţi. Un fidejusor poate garanta obligaţia solidară in intregime. Prin efectul
subrogaţiei personale, fidejusorul preia de la creditor dreptul aşa cum acesta exista
in momentul transmiterii (art. 558). Astfel, debitorii fiind ţinuţi să răspundă solidar
in faţa noului creditor, ultimul va putea pretinde de la toţi sau de la fiecare in parte
pină va recupera tot ceea ce a plătit.

Articolul 1164. Cererea fidejusorului de a fi eliberat de fidejusiune

(
1) Dacă s-a obligat la indicaţia debitorului principal sau dacă, in urma
prestării fidejusiunii, are drepturi de mandatar, in baza dispoziţiilor
referitoare la gestiunea de afaceri, faţă de debitorul principal, fidejusorul
poate cere acestuia să-l elibereze de fidejusiune dacă:
a) situaţia patrimonială a debitorului principal s-a inrăutăţit
considerabil;
b) urmărirea in justiţie a debitorului principal este ingreuiată
considerabil după preluarea fidejusiunii din cauza schimbării domiciliului,
reşedinţei, sediului acestuia;
c) debitorul principal este in intirziere cu indeplinirea obligaţiei sale;
d) creditorul a obţinut o hotărire judecătorească investită cu formulă
executorie impotriva fidejusorului.
(2) In cazul in care obligaţia principală nu este insă scadentă, debitorul
principal poate să dea fidejusorului garanţii in loc să-l elibereze.

1.Părţile contractului de fidejusiune sint creditorul şi fidejusorul. Deseori

fidejusorul acceptă să ofere garanţia respectivă la indicaţia debitorului (este
specific relaţiilor comerciale , unde intre debitor şi fidejusor există careva relaţii
interne, ce işi au originea intr-un raport obligaţional distinct, unde fidejusorul este
debitor, iar creditor este persoana, care in raportul juridic de bază de obligaţie,
examinat de noi, este debitorul) sau fidejusiunea este oferită fără ştirea debitorului
ca urmare a gestiunii de afaceri(art.1378;1380).
Intr-un contract de fidejusiune numai creditorul este indrituit să-l elibereze de
drept pe fidejusor de obligaţia sa. Acceptarea cererii in cauză are drept consecinţă
faptul, că creditorul se lipseşte efectiv de această garanţie, iar fidejusorul se
eliberează definitiv, єi ca rezultat, contractul se desfiinţează.
Articolul comentat nu reglementează insă această situaţie. Este vorba despre o
eliberare de fidejusiune in mod indirect, adică prin inaintarea unei cereri către
debitor. Fidejusorul poate cere ecestuia luarea tuturor măsurilor necesare şi utile,
care, drept urmare vor duce la eliberarea de fidejusiune, de exemplu, să execute
obligaţia de bază, să ofere creditorului alte garanţii in locul fidejusiunii respective
etc. La fel, debitorul poate interveni către creditor cu propunerea de a iniţia
desfacerea contractului de fidejusiune şi eliberarea fidejusorului.
Situaţiile, in care se poate depune o astfel de cerere sint exhaustiv prevăzute
in alin. (1)
(2608)situaţia patrimonială a debitorului principal s-a inrăutăţit considerabil, de
exemplu , persoana juridică-debitor a devenit insolvabilă (insolvabilitate
absolută,ceea ce presupune că pasivul din patrimoniul debitorului excede
activul);
(2609)după incheierea contractului de fidejusiune debitorul- persoană fizică şi-a
schimbat domiciliul/ reşedinţa,iar persoana juridică şi-a schimbat sediul şi,
drept consecinţă, urmărirea in justiţie a acestora a devenit dificilă.
(2610)debitorul principal este in intirziere,in condiţiile in care s-a respectat
procedura de punere in intirziere, stabilită de articolul 617.
(2611)la cererea creditorului s-a pronunţat o hotărire a instanţei de judecată,
prin care fidejusorul este impus să execute obligaţia garantată.
2.Dacă termenul stabilit pentru executarea obligaţiei principale incă nu s-a
implinit,fidejusorul poate cere debitorului oferirea unor garanţii suplimentare (o altă
fidejusiune sau o garanţie reală) , pentru a fi sigur că ulterior işi va putea valorifica
efectiv dreptul de regres, prevăzut de articolul 1163. Prin această cerere fidejusorul
nu poate pretinde careva despăgubiri, fiindcă el insuşi nu a fost supus incă la nici o
plată.

Articolul 1165. Inştiinţarea fidejusorului despre executarea obligaţiei

de către debitor

Debitorul care a executat obligaţia garantată prin fidejusiune trebuie să

inştiinţeze de indată fidejusorul. In caz contrar, fidejusorul care a executat
obligaţia işi menţine dreptul de a intenta o acţiune de regres impotriva debitroului.

Debitorul poate executa obligaţia asumată fie atunci cind aceasta a ajuns la
scadenţă, fie chiar inainte de termenul stabilit, dacă aceasta nu contravine
intereselor creditorului (art. 575 alin. 2). La fel, este de datoria debitorului să
execute obligaţia atunci cind creditorul a inaintat impotriva acestuia acţiunea dacă
contractul de fidejusiune prevede răspunderea subsidiară a fidejusorului.
In situaţiile sus indicate, dacă debitorul execută efectiv obligaţia sa, fidejusorul nu
poate să cunoască această imprejurare şi este probabil să execute el insuşi
obligaţia garantată. Astfel, in condiţia in care debitorul şi fidejusorul nu se
informează reciproc, obligaţia poate di executată dublu, avind drept rezultat
imbogăţirea fără justă cauză a creditorului. Acesta este motivul pentru care legea
impune atit fidejusorul de a-l informa pe debitor despre executarea făcută (art.
1163 alin. 2), cit şi debitorul este obligat să-l informeze imediat pe fidejusor, potrivit
articolului comentat.
Dacă debitorul nu execută obligaţia de informare, iar fidejusorul a executat
obligaţia principală, ultimul păstrează dreptul de regres impotriva debitorului, iar
debitorul va avea dreptul inaintării unei acţiuni către creditor, ca urmare a
imbogăţirii fără justă cauză (art. 1389). Debitorul va putea pretinde creditorului şi
fructele obţinute sau care trebuia să le obţină ca urmare a acestui fapt, precum şi
dobinda de intirziere (art. 1395).

S e c t i u n e a a 4-a
INCETAREA FIDEJUSIUNII

Articolul 1166. Dreptul de reziliere a fidejusorului

(1) Dacă fidejusiunea s-a constituit pentru garantarea obligaţiei

viitoare sau nedeterminate sau dacă nu s-a stabilit un termen pentru
fidejusiune, fidejusorul are dreptul, după expirarea a 3 ani de la
constituirea fidejusiunii, să rezilieze contractul, cu un preaviz de 3 luni
faţă de creditor, de debitorul principal şi de ceilalţi fidejusori.
(2) O fidejusiune stabilită pe termen poate fi reziliată după 5 ani cu
respectarea unui termen de preaviz de 3 luni.
(3) După reziliere, fidejusiunea se mai menţine doar pentru obligaţiile
deja născute, chiar dacă acestea sint afectate de modalităţi.

1. De regulă, instituţia rezilierii contractelor la iniţiativa unei părţi operează atunci

cind temei serveşte comportamentul culpabil al celeilalte părţi (art. 735). Articolul
comentat ţine să reglementeze insă o excepţie de la această regulă. In baza alin.
(1), fidejusorul poate cere rezilierea contractului dacă:
(2612)obiect al garanţiei este o obligaţie viitoare sau nedeterminată;
(2613)contractul de fidejusiune a fost incheiat pentru o perioadă nedeterminată.
Dreptul de reziliere poate fi valorificat doar dacă se respectă următoarele condiţii:
- să fi expirat termenul de 3 ani de zile de la momentul incheierii contractului de
fidejusiune:
- inainte de a depune cererea de reziliere, fidejusorul trebuie să notifice (printr-un
aviz) creditorul, debitorul de bază şi pe ceilalţi fidejusori, dacă au garantat mai
mulţi fidejusori.
O obligaţie poate fi garantată de mai mulţi fidejusori atit printr-un singur contract
de fidejusiune, cit şi in mod separat, in bază de contracte distincte. Se impune
opinia că regula care se cuprinde la articolul dat nu-l obligă pe fidejusor să anunţe
decit pe cofidejusorii care au garantat impreună cu el. Intr-o ipoteză contrară
fidejusorul ar putea pur şi simplu să nu cunoască faptul că pentru executarea acelei
obligaţii au mai fost constituite şi alte garanţii similare de către alţi fidejusori.
Termenul de preaviz este de trei luni. La reglementarea acestei situaţii, legiuitorul
a ţinut cont şi de interesele creditorului, fiindcă de exemplu, dacă obligaţia
garantată este fără termen de executare, primind preavizul respectiv, creditorul, in
baza art. 575 poate pretinde executarea imediată a obligaţiei (sau cel mult in
termen de 7 zile). Neexecutarea acesteia oferă şansa creditorului de a face uz
imediat de dreptul său, in baza contractului de fidejusiune, iar fidejusorul nu va
putea invoca in acest caz prevederile articolului dat.
2. Alineatul (2) se referă la dreptul de reziliere a contractului din iniţiativa
fidejusorului, atunci cind contractul a fost incheiat pentru o perioadă indelungată de
timp (mai mult de 5 ani). Fidejusorul va putea invoca temeiul de reziliere numai
după expirarea a 5 ani de zile din momentul incheierii contractului şi cu
respectarea procedurii de preaviz, prevăzută la alin.(1).
3. Dacă pină la expirarea termenului (3 ani şi 5 ani), care oferă fidejusorului
dreptul de reziliere a contractului, s-a născut obligaţia, pentru care se oferise
garanţia şi aceasta are caracter de executare succesivă, rezilierea se va răsfringe
doar asupra acelei părţi din obligaţie care incă nu a ajuns la scadenţă şi din contra
se va menţine pentru obligaţiile deja născute.

Articolul 1167. Stingerea sau modificarea obligaţiei garantate

(1) Fidejusiunea incetează o dată cu stingerea obligaţiei garantate.

(2) Fidejusiunea incetează in cazul modificării, fără acordul fidejusorului,
a obligaţiei garantate cind această modificare atrage mărirea răspunderii
sau alte consecinţe nefavorabile pentru fidejusor.
(3) Fidejusiunea incetează in cazul remiterii datoriei garantate către o
altă persoană dacă fidejusorul nu a acceptat să garanteze executarea
obligaţiei de către noul debitor.

1. Caracterul accesoriu al fidejusiunii este reflectat şi in norma alineatului

comentat. Fidejusiunea nu poate exista de sine stătător, ci doar pe lingă o creanţă
valabilă, nestinsă incă, conform normelor generale de stingere a obligaţiilor (art.
art. 642-665). In afară de aceasta, insăşi obligaţia de fidejusiune se poate stinge
atit prin mijloace directe, independent de obligaţia principală (printr-un mod
obişnuit de stingere a obligaţiilor) cit şi prin mijloace indirecte. La categoria
mijloacelor directe atribuim, de exemplu, remiterea de fidejusiune, atunci cind
creditorul renunţă la această garanţie; confuziunea (cu precizarea că intrunirea de
către aceeaşi persoană a calităţilor de creditor şi debitor are drept efect stingerea
atit a obligaţiei de bază, cit şi a fidejusiunii, iar intrunirea de către aceeaşi persoană
a calităţii de fidejusor şi de creditor sau de fidejusor şi de debitor duce la stingerea
fidejusiunii, nu şi a obligaţiei principale (art. 661)); compensaţia ş.a.
La categoria mijloacelor indirecte de stingere a fidejusiunii menţionăm situaţia
cind fidejusorul poate opune creditorului toate excepţiile debitorului principal şi cea
mai insemnată dintre ele: executarea făcută de insuşi debitorul principal (art.
1157). Dacă obligaţia a fost executată, insă de un terţ (art. 582), atunci
fidejusiunea nu se stinge, deoarece terţul ia locul creditorului cu toate garanţiile
(afară de cazul cind terţul a executat obligaţia debitorul cu titlu gratuit ).
2. Alineatele (2) şi (3) reprezintă norme-garanţii in favoarea fidejusorului. Astfel,
fidejusiunea va produce efecte potrivit contractului incheiat atit timp cit nu
intervine o modificare in conţinutul obligaţiei de bază, precum şi atunci cind
fidejusorul a fost de acord cu aceste modificări.
Dacă obligaţia de bază a fost modificată fără acordul fidejusorului, se disting două
situaţii:
- fidejusiunea va inceta, dacă modificarea atrage mărirea răspunderii sau alte
consecinţe nefavorabile pentru fidejusor;
- fidejusiunea nu incetează, dacă nu se intrunesc condiţiile enunţate mai sus.
Sintem in prezenţa imprejurărilor cind modificarea obligaţiei de bază atrage
consecinţe negative pentru fidejusor, de exemplu, atunci cind creşte valoarea
 acesteia; cind termenul de executare a obligaţiei de bază s-a majorat sau redus,
după caz etc. De reţinut că nu are importanţă dacă obligaţia de bază este
modificată prin acordul de voinţă al ambelor părţi (debitorul şi creditorul) sau doar
prin voinţa unei părţi (al creditorului in contractul de credit bancar (art. 1237)).
Poate fi temei de incetare a fidejusiunii in condiţiile articolului comentat şi situaţia
cind intr-un contract de credit bancar va fi majorat termenul de rambursare a
creditului, deşi in limitele termenului contractului de fidejusiune, iar schimbările
intervenite pe piaţa valutar-financiară au dus la majorarea sumei dobinzii, şi
implicit, la mărirea responsabilităţii fidejusorului.
3. Dacă are loc preluarea datoriei de către o terţă persoană, acesta se subrogă
debitorului iniţial. Fidejusorului nu-i este indiferentă persoana debitorului, fiindcă
acordul său privind insituirea unei astfel de garanţii depinde in mare parte de
increderea investită in acel debitor. Astfel, dacă fidejusorul n-a dat acordul să
garanteze executarea obligaţiei de către noul debitor, fidejusiunea incetează (art.
571). Fidejusorul rămine insă obligat atunci cind obligaţia principală se transmite
prin moştenire (art. 1157 alin. 1).

Articolul 1168. Decesul fidejusorului

Fidejusiunea incetează in caz de deces al fidejusorului. Orice clauză

contrară este nulă.

Obligaţia fidejusorului nu trece prin succesiune nici in temeiul legii, nici a

testamentului, ca urmare a decesului fidejusorului. Obligaţia respectivă, deşi are
conţinut economic, nu face parte din pasivul succesoral şi, fiind valabilă numai in
timpul vieţii celui ce a lăsat moştenirea, incetează prin efectul decesului
fidejusorului (art. 1446).
Dacă fidejusorul a executat parţial obligaţia, aceasta, in partea neexecutată nu se
va transmite prin succesiune, considerindu-se stinsă (art.664 alin. 1) Moştenitorii
păstrează insă dreptul de a inainta acţiune in regres către debitor, in partea
executată din obligaţie. Executarea integrală a obligaţiei de către fidejusor
presupune dreptul corespunzător al succesorilor acestuia.

Articolul 1169. Imposibilitatea subrogării

Fidejusiunea incetează şi atunci cind, din cauza creditorului, nu mai

poate avea loc subrogarea fidejusorului in drepturile creditorului faţă de
debitor. Fidejusorul, in acest caz, este eliberat in măsura prejudiciului
suferit.

O creanţă poate fi garantată prin mai multe categorii de garanţii concomitent,

inclusiv prin fidejusiune. Creditorul care deţine mai multe garanţii este liber să le
păstreze sau din contra, să renunţe la unele din ele (sau la toate).
De menţionat că odată ce fidejusorul a executat obligaţia garantată prin
contractul de fidejusiune, el se subrogă in drepturile creditorului (art. 1161). Prin
urmare, fidejusorul este de-a dreptul interesat să preia creanţa cu toate garanţiile
ce o insoţesc, pentru a fi sigur că va putea realiza ulterior dreptul său de regres
contra debitorului.
Articolul comentat instituie un drept de bază al fidejusorului, care se reduce la
faptul că acesta se poate opune urmăririi pornite de către creditor impotriva sa,
dacă din vina creditorului (indiferent de forma vinovăţiei) s-au pierdut drepturile şi
garanţiile ce au insoţit creanţa (gajul, ipoteca, altă fidejusiune).
Această normă se va aplica atunci cind garanţiile care au fost pierdute din cauza
creditorului erau dobindite de acesta atit pină la instituirea fidejusiunii, cit şi după
acest moment.
O alternativă a acestei soluţii putea fi impunerea creditorului de a plăti
fidejusorului daune interese, in această situaţie şi păstrarea fidejusiunii, insă
legiuitorul nu a acceptat această cale.
Dacă creditorul mai păstrează careva garanţii, fidejusiunea se va păstra in
mărimea acestora.

Articolul 1170. Incetarea fidejusiunii prin expirarea termenului

(1) Fidejusiunea incetează o dată cu expirarea termenului pentru care

a fost prestată.
(2) In cazul in care termenul nu este determinat, fidejusiunea incetează
dacă creditorul, in decursul unui an de la scadenţa obligaţiei garantate,
nu a intentat nici o acţiune contra fidejusorului.

1. Contractul de fidejusiune poate fi incheiat pe un termen determinat sau fără

indicarea unui termen. Dacă fidejusiunea a fost instituită pentru o anumită perioadă
de timp, aceasta trebuie să fie mai mare decit durata de timp stabilită pentru
executarea obligaţiei garantate. Intr-o ipoteză contrară, fidejusiunea nu ar avea nici
o valoare juridică, deoarece de regulă, creditorul nu poate pretinde executarea
obligaţiei inainte de scadenţă (art. 575 alin. 2) decit in cazurile prevăzute de lege
(art. 576). Esenţial este că creditorul işi va putea indeprta spre executare creanţa
sa inăuntrul termenului contractului de fidejusiune, ţinindu-se cont totodată de
termenul de prescripţie stabilit de lege pentru obligaţia garantată. Dacă termenul
contractului de fidejusiune expiră inainte de expirarea termenului de prescripţie,
fidejusorul pierde dreptul de a mai inainta creanţa spre executare fidejusorului.
Legiuitorul a instituit posibilitatea constituirii fidejusiunii pe termen, deoarece
fidejusorul astfel işi va limita de sine stătător riscul legat de garanţia oferită.
Aceasta va duce la ponderea respectivei garanţii atit in raporturile dintre
persoanele fizice, cit şi cu participarea persoanelor juridice.
2. Dacă nu a fost constituită pentru un termen anumit, fidejusiunea incetează
dacă creditorul timp de un an de zile de la scadenţa obligaţiei principale nu a făcut
uz de dreptul său, in baza contractului de fidejusiune. Atunci cind creditorul nu
stabilise debitorului termenul de executare a obligaţiei sale sau termenul nu reiese
din natura obligaţiei, creditorul este in drept să primească executarea in termen de
7 zile din momentul inaintării cererii (art. 575). Deci ziua ajungerii obligaţiei
garantate la scadenţă este ziua in care expiră termenul de 7 zile stabilit de art.
575.
Termenul stabilit in contractul de fidejusiune, precum şi termenul de un an de
zile, indicat la alineatul dat, după natura sa nu este un termen de prescripţie
deoarece:
- acest termen nu este instituit pentru apărarea unui drept incălcat. Acesta este
un termen de existenţă a obligaţiei accesorii – fidejusiunea, inăuntrul căruia
fidejusorul rămine obligat faţă de creditor;
- termenul fidejusiunii poate fi stabilit sau modificat prin contract, ceea ce este
inadmisibil pentru termenul de prescripţie;
- termenul de prescripţie se aplică numai la cererea persoanei in a cărei favoare a
curs prescripţia (art. 271), in timp ce termenul după care fidejusiunea se consideră
incetată, se aplică de instanţa de judecată din oficiu. In concluzie, termenul
 fidejusiunii este un termen de perimare.

Capitolul XXI
FRANCHISINGUL

Articolul 1171. Contractul de franchising

Prin contract de franchising, care este unul de executare succesivă in

timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee) intreprinderi
autonome se obligă reciproc să promoveze comercializarea de bununri şi
servicii prin efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice.

Contractul de franchising este cunoscut practicii contractuale in Republica

Moldova incepand cu adoptarea Legii nr. 1335-XIII din 01.10.1997 cu privire la
franchising. Codul civil prin articolele 1171-1178 modifică conţinutul reglementărilor
ce privesc franchisingul, stabilind anumite reguli specifice, iar in unele cazuri puţin
deosebite decit cele reglementate de Legea cu privire la franchising. Astfel, baza
juridică a reglementării contractului de franchising o constituie Codul civil şi Legea nr.
1335-XIII din 01.10.1997 cu privire la franchising.
Articolul 1171 Cod civil defineşte contractul de franchising prin relevarea unor
anumite caractere, cum ar fi că: este un contract de executare succesivă; calitatea
de părţi – franchiser şi franchisee – la contractul de franchising o au doar
intreprinderile; in temeiul contractului de franchising părţile promovează
comercializarea de bunuri şi servicii; intre părţile contractante, in vederea promovării
comercializării de bunuri şi servicii se stabileşte executarea unor prestaţii specifice.
Executarea succesivă a contractului de franchising presupune existenţa unor
relaţii contractuale pe durată lungă. Arrticolul 1176 Cod civil stabileşte regula
generală, după care durata contractului este stabilită in funcţie de posibilitatea
desfacerii bunurilor sau serviciilor, iar dacă termenul nu este stipulat in contract,
perioada minimă in care contractul va fi pus in executare nu va fi mai mică de un an.
Calitatea de părţi la contractul de franchising o are franchiserul şi franchisee.
Franchiserul este partea care dispune de un nume şi reputaţie in producerea
anumitor bunuri sau prestarea anumitor servicii, li care pune la dispoziţia franchisee
drepturi, materiale, instruire, precum şi informaţii cu privire la producerea şi
desfacerea bunurilor sau serviciilor. Franchisee este partea care beneficiază de
drepturile, materialele, instruirea etc. transmisă de către franchiser, asigură
producerea şi/sau comercializarea bunurilor sau serviciilor şi achită franchiserului
plata pentru acestea. Pentru calitatea de părţi in contractul de franchising este
necesar ca acestea să aibă statut de intreprindere şi să fie autonome una de cealaltă.
Prin calitatea de intreprindere se are invedere orice persoană juridică cu scop
lucrativ, care realizează activitatea de antreprenoriat in condiţiile stabilite de
legislaţie, cat pe teritoriul Republicii Moldova, atat şi din afara teritoriului acesteia.
Autonomia intreprinderilor presupune imposibilitatea in mod direct de a influienţa
activitatea reciprocă, cum ar fi raportul de dependenţă (intreprinderea dependentă,
intreprinderea afiliată, holdingul, uniunile de intreprinderi etc.), precum şi faptul că
una din acestea nu figurează in calitate de fondator sau acţionar al celeilalte.
Este necesar de menţionat, că la incheierea contractului de franchising, unde
calitatea de parte la acest contract are o persoană străină, se aplică legislaţia
Republicii Moldova, dacă activitatea este desfăşurată pe teritoriul Republicii Moldova
şi dacă intre Republica Moldova şi statul, a cărei rezident este partea contractantă,
nu este incheiat uun acord care preveded altceva.
Prin promovarea comercializării de bunuri se are in vedere asigurarea unei
politici unicee in ce priveşte calitatea bunurilor sau serviciilor, modul lor de prestare,
asigurarea reţelei de comercializare, asigurarea sistemului de reclamă, organizarea
depistării cazurilor de contrafacere, falsificare, plagiere şi a altor modalităţi de impact
negativ asupra reputaţiei producătorului bunurilor şi serviciilor, precum şi alte
domenii de facilitare a activităţii comerciale.
Prin executarea unor prestaţii specifice se are in vedere realizarea acelor
activităţi, care presupun asigurarea producerii bunurilor sub numele franchiserului
sau asigurarea comercializării bunurilor sau serviciilor sub numele franchiserului cu
toate consecinţele care pot surveni din aceasta. In categoria de prestări specifice pot
fi incluse transmisiunea dreptului de a utiliza numele franchiserului, transmisiunea
documentaţiei tehnologice privind fabricarea bunului sau prestarea serviciului,
instruirea personalului franchiseeului de către franchiser etc.
Este necesar de precizat, că in funcţie de natura prestaţiei pe care o
determină părţile in contractul de franchising putem deosebi franchisingul comercial
şi franchisingul corporativ (articolul 6 al Legii cu privire la franchising). Franchisingul
comercial presupune participarea franchiseeului la intrtegul ciclu de producţie şi la
comercializarea bunurilor sau serviciilor, pe cand franchisingul comercial presupune
posibilitatea ranchiseeului de a participa doar la comercializarea bunurilor fabricate
dee franchiser. In funcţie de aceasta se stabilesc şi clauzele contractuale intrte părţi,
precum şi efectele ce rezultă din acestea.
După forma cerută de legislaţie contractul dee franchising este un contract ce
se incheie in formă scrisă şi care este necesar de a fi inregistrat la Agenţia de Stat
pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Inregistrarea este făcută pentrru
opozabilitate, iar prin urmare neinregistrarea acestuia nu afectează validitatea
contractului.

Articolul 1172. Forma şi clauzele contractului de franchising

(2614)Contractul de franchising se incheie in scris sub sancţiunea nulităţii.

(2615)In contrtactul de franchising, pe langă obligaţiile reciproce clar
precizate ale părţilor, durata contractului, dispoziţiile referitoare la
reziliere şi la prelungire, şi pe langă alte elemente importante, se facec
şi o descriere completă a programului de prestare a franchisei.

(2616)După cum este stabilit in aliniatul unu al prezentului articol, forma cerută
pentru validitatea contractului de franchising este forma scrisă. Nerespectarea
acestei forme ducec la nulitatea contractului. Totodată, Legea cu privire la
franchising prevede obligaţia inregistrării contractului de franchising la Agenţia de
Stat pentru Protecţia Proprietăţii Industriale. Cerinţa referitor la inregistrarea
contrtactului de franchising nu este stabilită pentru validitatea acestuia, mai mult
decit atat, legislatorul nun stabileşte un careva termen de inregistrare. Prin
urmare, inregistrarea contractului de franchising este necesară pentrtu
opozabilitatea acestuia.
(2617)Alineatul doi stabileşte condiţia obligatorie de a descrie in mod detaliat in
conţinutul contractului programul de prestare a franchisei. Cerinţa respectivă
rezultă din importanţa deescrierii acestei informaţii in conţinutul contractului,
astfel cum aceasta devine o condiţie a acestuia. Fiecare cerinţă a programului,
etapă de realizare, măsuri necesare de a fi intreprinse, precum şi efectele
nerespectării (penalităţi, garanţii etc.) trebuie să-şi găsească oglindire in
conţinutul contractului. In ce priveşte tehnica intocmirii contractului, menţionăm,
că insăşi programul, poate să fie reprezentat printr-o anexă la contract, care
evident este parte integrantă a acestuia.
Totodată, alineatul doi al prezentului articol mai menţionează care urmează a fi
clauzele obligatorii ale contractului. Pe lingă cele menţionate in prezentul articol,
clauzele ce urmează să-şi găsească locul in contractul de franchising sunt enumerate
in articolul 9 al Legii cu privire la franchising.

Articolul 1173. Obligaţiile franchiserului

(2618)Franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului o

totalitate de bunuri incorporale, de drepturi, mărci de producţie, de
modele, aranjamente, decoraţii, de concepte asupra aprovizionării,
desfacerii şi organizării, precum şi de alte date sau cunoştinţe utile
promovării vanzărilor.
(2619)Franchiserul este obligat, in plus, să protejeze programul comun ded
prestare a franchizei impotriva intervenţiei unor terţi, să-l perfecţioneze
pe parcurs şi să sprijine frranchiseeul in activitatea acestuia prin
indrumare, informare şi perfecţionare profesională.

(2620)Prezentul articol face referinţă la anumite categorii ale obligaţiilor

franchiserului. Astfel, după prevederile alineatului doi franchiserul este obligat să
pună la dispoziţia franchiseeului bunuri incorporale, drepturi, mărci de producţie,
modele, aranjamente, decoraţii, concepte asupra aprovizionării, desfacecrii,
organizării, precum şi alte date sau cunoştinţe.
Prin bunuri incorporale se are in vedere informaţia cu privire la modul şi
condiţiile de fabricare a bunurilor ce urmează a fi comercializate, cu privire la
condiţiile de calitate,cu privire la metodica şi forma de prestare a serviciilor, cu
privire la particularităţile ce privesc fabricarea bunurilor sau prestarea serviciilor, cu
privire la modul de prezentare a mărfii sau serviciilor pentru comercializare etc.
Prin drepturi se are in vedere acele drepturi care sunt trasmise de către
franchiser franchiseeului in ce priveşte utilizarea tehnologiilor, proceselor, metodelor
etc. de fabricare a bunurilor sau prestare a serviciilor, drepturile de utilizare
experienţei obţinute de franchiser şi transmise prin instruirea personalului
franchiseeului etc.
Prin mărci de producţie se are in vedere utilizarea mărcilor utilizate de către
franchiser in comercializarea produselor fabricate şi care pot fi utilizate de către
franchisee. In cazul, insă in care, insă, franchiseeul utilizează marca franchiserului,
acesta asigură identificarea acesteia prin inscrisuri care diferenţiază producţia
fabricată de franchiser de cea fabricată de franchisee. Inscrisurile identificatorii se
specifică in momentul incheierii contractului. Mostra sau clişeul ce reflectă marca de
producţie a frranchiserului se anexează la contract şi constituie parte integrantă a
acestuia.
Prin modele, aranjamente şi decoraţii se are in vedere acele mostre sau
materiale orientative, care permite franchiseeului să fabrice produsul sau să presteze
serviciul. Ele trebuie să reflecte deplin, clar şi suficient volumul de informaţie necesar
franchiseeului pentru fabricarea bunurilor sau prestarea serviciilor. Modelele, copiile
sau imaginile foto ale acestora, schiţele decoraţiilor, proiectele, planurile, precum şi
alte materiale sau copiile foto cu reflectarea elementelor identificatorii ale acestora
constituie parte integrantă a contractului şi se anexează la contract. Dacă pe
parcursul activităţii de franchising apre nececsitatea de a modifica sau completa
modelele, aranjamentele, decoraţiile, schiţele, planurile etc., părţile vor conveni
asupra acestor fapte in aceleaşi condiţii şi formă in care a fost incheiat contractul.
Aceasta va constitui o modificare sau completare a contractului.
Drept rezultat al faptului, că franchiserul nu asigură franchiseeul cu informaţia
deplină, precum şi cu materialele şi mostrele necesare, acesta duce răspundere
pentru necalitatea produsului, precum şi pentru pierderile sau daunele care au
survenit drept rezultat al acecstei necalităţi.
(2621)Alineatul doi face referinţă la o obligaţie specifică care ţine de protejarea
programului comun de prestare a serviciilor şi de fabricare a bunurilor de
intervenţiile terţelor persoane. In acest sens, la constatarea cărorva intervenţii,
de natură să lezeze calitatea produsului sau serviciului, modul şi procedura de
fabricare a produsului şi prestare a serviciului, să ducă la pierderea sau
divulgarea informaţiei despre tehnologia fabricării produsului sau prestării
serviciului etc., chiar dacă franchiseeul nu cunoaşte despre aceasta, franchiserul
intreprinde toate măsurile menite să preantampine aceste intervenţii. In cazurile
de necesitate, franchiserul implică şi franchiseeul in realizarea măsurilor de
preantampinare a asemenea intervenţii.
Totodată, aliniatul doi al prezentului articol stipulează obligaţia franchiserului
de a asigura indrumarea, informarea şi perfecţionarea profesională a franchiseeului.
Existenţa acestei obligaţii reiese din insăşi necesitatea asigurării calităţii produsului
sau serviciului intru excluderea diferenţei de calitate intre produsul fabricat sau
serviciul prestat de franchiser şi produsul fabricat sau serviciul prestat de franchisee.
Instruirea şi pregătirea profesională, indrumarea şi informarea este realizată de către
franchiser prin includerea in procesul de producţie la obiectele franchiseeului a
specialiştilor angajaţi ai franchiserului, care chiar in procesul de producţie asigură
instruirea personalului franchiseeului. Deasemenea, angajaţii franchiseeului pot trece
stagierea sau instruirea la obiectivele de producţie a franchiserului. In fine părţile pot
realiza orice formă existentă şi efectivă de instruire şi schimb de informaţie. In acest
sens, la incheierea contractului părţile stabilesc programul de instruire, graficul şi
tematica cursurilor sau ciclelor de instruire etc., acestea constituind parte integrantă
a contractului.
Totodată, franchiserul este obligat să pună la dispoziţia franchiseeului nu doar
informaţia genunl cărea a fost stipulat in contract, dar şi acele categorii de informaţii,
care sunt obiectiv necesare franchiseeului. Aceste informaţii pot privi atat unele
neajunsuri in ce priveşte tehnologia fabricării produsului, dar despre care la
momentul incheierii contractului nu se ştia, cat şi despre limitările in comercializarea
produsului sau prestarea serviciilor, dictate de actele emise de autorităţile publicee
sau dictate de careva imprejurări de ordin obiectiv. Aceeste categorii de informaţii,
precum şi altele cu caracter de urenţă se pun la dispoziţia franchiseeului de către
franchiser, fără a mai realiza procedura obişnuită de modificare a contractului, dar in
termenii rezonabili.
Lipsa sau intarzierea furnizării informaţiei menţionate mai sus, duce la
posibilitatea răspunderii franchiserului pentru daunele suportate de franchisee sau de
terţi, in legătură cu utilizarea bunurilor sau serviciilor.

Articolul 1174. Obligaţiile franchiseeului

Franchiseeul este obligat să plătească o sumă de bani a cărei mărime

se calculează, in principiu, ca o fracţiune din volumul de vanzări care să
corespundă cu contrtibuţia programului de prestare a franchizei la volumul
de vanzări. El mai este obligat să utilizeze programul de prestare a
franchizei in mod activ şi cu deligenţa unui bun intreprinzător, precum şi să
procure bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul unei persoane
desemnate de acesta dacă măsura respectivă are legătură nemijlocită cu
scopul contractului.

Prezentul articol reglementează conţinutul a trei obligaţii de bază a

franchiseeului. Este vorba de: a) obligaţia de achitare a plăţii pentru franchiză; b)
obligaţia de utilizare a programului de prestare a franchizei in mod activ şi cu
deligenţa unui bun intreprinzător; c) obligaţia de procurare a bunurilor şi serviciilor
prin franchiser sau prin intermediul unei persoane desemnate de acesta dacă măsura
respectivă are legătură nemijlocită cu scopul contractului.
Pornind de la faptul, că contractul de franchising este un contract cu titlu
oneros, in contract una din obligaţiile principale care şi le asumă franchiseeul este
obligaţia de achitare a plăţii pentru franchiză. După cum prevede articolul 1174 Cod
civil, această plată este raportată la volumul de vanzări realizate de către franchisee.
Astfel, părţile stabilind clauza plăţii pentrtru franchiză pot stabili fie o cifră concretă,
fie un procent (parte) din veniturile obţinute de franchisee in rezultatul vanzărilor
realizate a bunurilor produse in baza contractului de franchising. Totodată, păărţile la
incheierea franchizei pot stabili şi alte plăţi, cum ar fi plăţile pentru utilizarea mărcii,
plăţii pentru instruirea angajaţilor franchiseeului, plăţile pentru relizarea anumitor
activităţi care puteu fi realizate de către franchisee, dar care necesitau o anunmită
practică şi experienţă etc. In acest sens Legea cu privire la franchising face deosebire
intre plata ce rezultă din vanzările bunurilor sau prestarea serviciilolr in baza
contractului de franchising şi celelalte plăţi, denumind-o pe cea dintai royalty. In
aceest sens, este necesar de reţinut, că royalty se achită periodic la finele perioadei
stabilite de către părţi, iar ceclelalte plăţi poartă, de regulă, un caracter unic şi sunt
stabilite prin sume fixate.
Utilizarea programului de prestare a franchizei in mod activ şi cu deligenţa
unui bun intreprinzător presupune atat buna credinţă in executarea contractului, cat
şi corectitudinea in realizarea activităţii de producere a bunurilor sau de prestare a
serviciilor in raport cu alţi parteneri, precum şi cu clienţii. Pornind de la faptul, că
orice greşală comisă in activitatea sa de către franchisee poate aduce leziune mărcii
franchiserului, franchisee este obligat să excludă orice activităţi efectul cărora ar
duce atingere reputaţiei şi mărcii, iar mai mult decat atat el este obligat să inlăture,
cu sau fără ajutorul franchiserului, orice influienţă a terţelor de natură să aducă la
asemenea urmări.
Obligaţia de procurare a bunurilor şi serviciilor prin franchiser sau prin
intermediul unei persoane desemnate de acesta, dacă măsura respectivă are
legătură nemijlocită cu scopul contractului, constituie o obligaţie specifică menită să
apere atat interesele franchiserului in ce priveşte posibilitatea acestuia de a ţine sub
control procesul de producere a bunurilor sau de prestare a serviciilor, cat şi să
asigure dezvoltarea relaţiilor franchiseeului cu partenerii franchiserului. Totodată,
legislatorul nu stabileşte un caracter imperativ acestei obligaţii. Astfel, atunci cand
părţile la contract nu au stabilit obligaţia franchiseeului de a procura materia primă
de la furnizorii franchiserului sau de la persoanele desemnate de acesta, franchiseeul
este in drept să determine desinestătător persoanele care vor asigura activitatea de
producere cu materie primă. Uneori, insă, deşi in contract nu este stipulată obligaţia
franchiseeului de a procurara bunuri şi servicii prin franchiser sau prin intermediul
unei persoane desemnate de acesta, totuşi această obligaţie poate să aparţină
franchiseeului reieşind din scopul incheierii contracului. Astfel, cand realizarea
acordului de incheiere a franchizei a fost condiţionat ded faptul că franchiseeul va
procur abunurile de la frranchiser sau de la persoana indicată de el sau cand este
destul de evident, că in lipsa acestei condiţii franchiserul nu ar fi incheiat acest
contract, precum şi in alte cazuri care pot releva acest fapt.

Articolul 1175. Obligaţia de informare şi confidenţialitate

La incheierea contractului, părţile au obligaţia de a se informa in mod

deschis şi complet despre circumstanţele care vizează franchisingul şi de a
pune la dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară in conformitate cu
principiul bunei-credinţe. Părţile sunt obligate să păstreze secretul asupra
datelor confideenţiale, inclusiv in cazul in care contractul nu se mai incheie.

Articolul 1175 Cod civil stabileşte două obligaţii reciproce ale franchiserului şi
franchiseeului – cea de informare reciprocă şi cea de confidenţialitate. Imprejurările
in care ppărţile urmează a se informa reciproc sunt acelea ce ţin de impactul din
partea terţilor, constatat in procesul activităţii, calitatea necorespunzătoare a
bunurilor produse de părţi sau calitatea necorespunzătoare a materiei prime folosite
de aceestea, schimbările in tehnologia şi procesul de producere a bunuurilor sau
prestare a serviciilor etc. Deşi contractul de franchising trebuie să prevadă anumite
procedee, termene şi condiţii de transmitere a asemenea informaţie, totuşi
legislatorul stabileşte, că această furnizare dede informaţie trebuie să aibă loc pe
baza principiului bunei-credinţe. Astfel, pornind de la interesul comun, părţile
urmează a se informa in termene rezonabile şi să asigure accesul deplin a celeilalte
părţi la informaţia transmisă. Această informaţie trrebuie să fie cat mai accesibilă
pentru părţi, veridică şi oportună.
Obligaţia de confidenţialitate presupune, că părţile nu vor divulga informaţia
legată de program, de tehnologiile de producere a bunurilor şi prestare a serviciilor,
precum şi alte informaţii de care sau făcut cunoscut părţile in procesul de executare
a contractului. In acest sens in categoria informaţiei confidenţiale intră atat cea care
constituie secret comercial, cat şi cea cărea părţile i-a conferit asemenea titlu. Este
important de reţinut faptul, că obligaţia de confidenţialitate aparţine ppărţilor şi după
incetarea contractului de franchising, iar in unele cazuri, chiar şi in cazul in care
contractul nu a fost incheiat, iar acestă informaţie s-a făcut cunoscută părţilor la
etapa negocierii contractului ulterior neancheiat sau dedeclarat nul. In acest sens,
părţile pot stabili anumite limite in timp după incetarea contractului, pe durata căruia
partea contractantă este obligată să asigure confidenţialitatea informaţiei.

Articolul 1176. Termenul contractului

(2622)Durata contractului se determină de părţi cu luarea in considerare a

cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit.
(2623)Dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, oricare din
părţi are dreptul, să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de
preaviz de un an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul de reziliere,
contractul se prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani.

(2624)După caracterele definitorii ale contractului de franchising, acesta apare

drept un contract ded executare succesivă, iar prin urmare părţile stabilesc
perioada de executare a contrtactului, care se determină prin indicarea
inceputului executării şi momentului cand franchiza incetează a mai fi executată.
Părţile sunt libere de a stabili desinestătător termenul contractului de franchising,
insă această perioadă totdeauna trebuie să fie raportată la posibilităţile şi
cerinţele de desfacere a bunurilor şi serviciilor. Prin cerinţe de desfacere a
bunurilor se are in vedere perioadeele de garanţie oferite, perioade pe decursul
cărora real pot fi instrăinate bunurile, randamentul activităţii, posibilitatea
franchiseeului de a revendica investiţiile făcute etc. Pe tot parcursul aceestui
termen contractul este irevocabil, şi părţile pot inducee rezilierea contractului in
condiţiile generale prevăzute de legislaţie. Deasemenea părţile pot să nu
specifice unn termen concret a franchizei, astfel contractul considerandu-se
incheiat pe termen nedeterminat.
(2625)Aliniatul doi stabileşte un specific in ceea ce priveşte rezilierea contractului
de franchising intr-o procedură mai simplificată. Astfel, atunci cand părţile au
incheiat contractul pe un termen nedeterminat sau pe un termen mai mare de 10
ani, fiecare din părţi are dreptul, făcand un preaviz cu uun an inainte de a induce
rezilierea contractului. Atunci, cand nu este respinsă de către partea opusă
rezilierea (se constată tăcerea sau se face acceptarea expresă a rezilierii), la
 expirarea termenului de un an, contractul se consideră reziliat şi incetează a mai
fi executat, iar tăcecrea la preaviz se consideră in virtutea aceestui arrticol drept
acceptare a rezilierii.
In cazul in care termenul contractului de franchising este nedeterminat sau
depăşeşte 10 ani, dacă părţile nu au indus rezilierea contractului, acesta se consideră
prelungit pe un termen de doi ani. Specific este faptul, că atunci cand este vorba de
termenul mai mare de 10 ani, la expirarea termenului indicat in contract, chiar dacă
părţile nu au indus rezilierea, acest termen nu se mai prelungeşte cu doi ani. Spre
exemplu, dacă părţile au stabilit un termen de 15 ani, termenul contractului se va
considedera prelungit de şapte ori, nedepăşind in fine perioada de 15 ani. La
expirarea termenului de 15 ani, chiar dacă cea de-a opta perioadă nu a fost implinită,
contractul oricum incetează a produce efecte.

Articolul 1177. Obligaţia de concurenţă loială

(2626)Părţile sunt obligate la o concurenţăţ loială şi după incetarea

contractului. In acest cadru, se poate impune franchiseeului pe plan
local interdicţie de concurenţăţ, care, insă, nu poate depăşi un an.
(2627)Dacă interdicţia de concurenţă are drept consecinţă pereclitarea
activităţii profesionale, trebuie să se acorde franchiseeului, indiferent
de motivul incectării contractului, o compensaţie financiară
corespunzătoare.

(2628)Incheierea contractului de franchising presupune posibilitatea părţilor la

contract, pe durata executării acestuia de a face cunoscut cu intreaga stare a
lucrurilor la partener. Astfel fiecare din părţi poate afla laturile slabe ale activităţii
partenerului său in contractul de franchising. Şi dacă pe durata executării
contractului există obligaţii reciproce, executarea cărora are menirea dee a
inlătura momentele negative sau neajunsurile părţii la contract, atunci după
incectarea contractului aceste cunoştinţe despre fostul partener pot fi eventual
utilizate in defavoarea acestuia. Cel mai mult la acest capitol poate fi afectat
anume franchiserul. In acest sens, legislatorul a stabilit obligaţia de concurenţă
loială a părţilor la contractul de franchising, chiar şi după incectarea contractului.
Concurenţa loială presupune posibilitatea ppăărţilor de a activa pe aceiaşi piaţă,
fabricarea aceluiaşi gen de produse, prestarea acelolraşi servicii, dar in aşa fel
incat aceasta să nu dăuneze fostului partener. Legea nr. 906-XII privind limitarea
activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei din 29.01.1992 stabileşte
limitele concurenţei loiale. Pe langă cele menţionate in legea susnumită,
franchiseeul are obligaţia de a garanta concurenţa loială prin respectarea unor
cerinţi suplimentare, cum ar fi, spre exemplu, excluderea inducerii in eroare a
clienţilor prin răspandirea unor informaţii despre diferenţa de calitate intre
bunurile ce le produce şi bunurile produse de fostul partener, argumentand cu
faptul că a stat in raporturi contractuale cu acesta.
In cazul in care se constată o concurenţă neloială legată de informaţia
cunoscută pe parcursul executării contractului de franchising, prin decizia autorităţii
de stat privind dezvoltarea concurenţei şi limitarea activităţii monopoliste (conform
Legii nr. 906-XII privind limitarea activităţii monopoliste şi dezvoltarea concurenţei)
sau instanţa de judecată este in drept să pună interdicţie de concurenţă pe plan local
pe o perioadă nu mai mare de un an. Este necesar de menţionat, că acestă
interdicţie poate fi pusă doar franchiseeului. Atunci, cand concurenţa neloială se
constată din partea franchiserului, se aplică măsurile prevăzute de legislaţia ce
reglementează concurenţa neloială.
(2629)Atunci cand in condiţiile legii s-a pus interdicţia de concurenţă, iar drept
 rezultat la aceasta fostului franchisee i se pereclitează activitatea profesională,
franchiserul sau persoana cointeresată ii acordă compensaţie financiară
corespunzătoare. Prin pereclitare a activităţii profesionale se are in vedere
pierderea capacităţii de lucru a intreprindeerii, pierderea clienţilor sau
partenerilor de afaceri, impunerea penalităţilor de intarziere, sistarea procesului
de producţie etc. Prin compensaţie financiară inţelegem acea despăgubire care ar
echivala cu pierderile reale suportate de către franchisee drept rezultat a punerii
interdicţiei de concurenţăţ, precum şi veniturile ratate drept rezultat la aceasta.
Este necesar de menţionat faptul, că aceste compesaţii financiare se achită
indiferent de faptul din ce motiv şi din a cui iniţiativă a fost incetată executarea
contractului. Deasemenea este necesar de ţinut cont de faptul, că obligaţia de
compensare stă pe sama persoanei interesate de punerea interdicţiei, care poate fi
atat franchiserul, cat şi unn eventual partener al acestuia intr-un alt contract de
franchising.

Articolul 1178. Răspunderea franchiserului

(2630)Franchiserul răspunde pentru existenţa şi intinderea drepturilor,

precum şi a datelor şi cunoştinţelor privitoare la programul de prestare
a franchisei.
(2631)Dacă drepturile menţionate la alin. (1) nu există sau dacă
franchiserul incalcă, cu vinovăţie, alte obligaţii, fanchiseeul este
indreptăţit să reducă suma de bani plătită acestuia. Proporţia reduceerii
se stabileşte, in caz de litigiu, pe baza opiniei unui expert independent.
Costurile expertizei le suportă partea a cărei estimare este mai
indreptată de cea determinată prin expertiză.

(2632)La momentul cand părţile incheie contractul de franchising, existenţa

drepturilor, datelor, informaţiilor etc. incluse in program se presupune de către
părţi. Pană la momentul incheierii contractului aceastea aparţin franchiserului.
Prin urmare, eventuala incetare a dreptului sau inexistenţă a acestuia, eventuala
dispariţie a informaţiei despre procesul de producere a bunului sau prestare a
serviciilor, precum şi alte urmări de aşa fel stau pe riscul franchiserului. Acesta
poartă sarcina despăgubirii tuturor pierderilor pe care le-a avut franchiseeul drep
rezultat a inexistenţei dreptului, dispariţiei informaţiei etc.
(2633)In cazul in care incetarea dreptului, limitarea sau inexistenţa acestuia,
eventuala dispariţie a informaţiei despre procesul de producere a bunului sau
prestare a serviciilor, precum şi alte urmări nefaste au avut loc din vina
franchiserului, franchiseeul este in drept să reducă plata ce se cuvine
franchiserului. Reducerea corespunzătoare constituie o modificare a condiţiilor
contractului, iar prin urmare nu poate fi făcută unilateral, iar prin urmare aceasta
trebuie să fie convenită de către părţi. Dacă părţile nu convin intrt-un mod
amicabil asupra cuantumului plăţii, aceştea se adresează către un expert
independent, care stabileşte cuantumul reducerii plăţii. A cărei mărime de
reducere este mai aproape de cifra indicată de expert, aceela este scutit de
cheltuielile pentru expertiză. In cazul in care o asemenea diferenţă nu este,
cheltuielile de expertiză sunt suportate de ambele părţi.
Prin expert independent este necesar de inţeles persoana, care in
conformitate cu prevederile legislaţiei are calificarea de expert, şi nu stă in raporturi
contractuale sau de altă natură cu unna din părţile la contractul dee franchising.
Atunci cand părţile nu sunt satisfăcute de concluzia expertului, acestea se pot adresa
la doi sau mai mulţi experţi.
 Capitolul XXII
INTERMEDIEREA

Sectiunea 1
DISPOZITII GENERALE CU PRIVIRE
LA INTERMEDIERE

Articolul 1179. Contractul de intermediere

Prin contract de intermediere, o parte (intermediar) se obliga fata de

cealalta parte (client) sa actioneze in calitate de mijlocitor la
incheierea unui sau mai multor contracte intre aceasta si tert.

(2634)Formula juridică propusă de către legislator in acest articol este una nouă
pentru reglementarea juridico-civilă a relaţiilor de intermediere, deoarece pe lingă
instituţiile binecunoscute de intermediere contractuală civilă se propune existenţa
normelor generale de intermediere, bazate pe lipsa unor principii clare de
activitate a mijlocitorului. Calitatea de mijlocitor nu indică poziţia lui juridică clară
in acest raport. Activitatea in calitate de mijlocitor presupune săvărşirea acţiunilor
de orice natură juridice sau faptice care să aibă ca scop incheierea unui sau mai
multor contracte intre client şi terţ. Consecinţele juridice ale activităţii
mijlocitorului trebuie să se răsfringă asupra clientului şi acest fapt determină
statutul juridic al mijlocitorului. Legea nu ne vorbeşte despre caracterul oneros
sau gratuit al acestui contract, insă este cert faptul că acesta se determină
reieşind din circumstanţele concrete ale inţelegerii părţilor.
(2635)Norma comentată conţine formatul general al intermedierii ca fenomen
juridic, permiţind dezvoltrea unor noi instituţii ale intermedierii comerciale cum ar
fi intermedierea exclusivă, fi intermedierea comercială, agentul comercial,
comisionul profesionist.

Articolul 1180. Plata remuneratiei pentru intermediere

(1) Cel care promite o remuneratie pentru intermedierea unui contract

sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui contract este obligat la
plata remuneratiei doar atunci cind contractul este incheiat in urma
indicatiilor date.
(2) La incheierea contractului sub o conditie suspensiva, remuneratia
poate fi ceruta doar la indeplinirea conditiei.
(3) Daca nu s-a convenit asupra marimii remuneratiei, este platita o
remuneratie obisnuita pentru astfel de acte.
(4) Intermediarul nu poate conveni asupra unui avans din remuneratia
primita conform prezentului articol si nici nu poate accepta un asemenea
avans.
(2636)Clauza prin care se deroga de la regulile stabilite in prezentul
articol este nula.

(2637)In sensul normei comentate, obligativitatea plăţii unei remuneraţii pentru

intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui
contract survine doar cu condiţia că clientul incheie un contract un urma
indicatiilor date de intermediar. Acest fapt ar insemna, că in urma acţiunilor
intermediarului clientul consimte la incheierea unor contracte, ce i-ar permite
achitarea remuneraţiei. In alte condiţii cel care promite o remuneratie nu este
 obligat la aceasta, chiar ţinind cont de faptul că intermediarul ar fi acţionat pentru
intermedierea unui contract sau pentru indicarea ocaziei de incheiere a unui
contract. Deci, temei juridic pentru survenirea dreptului la remuneraţie este
beneficierea de acţiunile intermediarului, exprimate prin incheierea de contracte
in urma indicaюiilor ultimului. Urmează de menţionat, că norma dată
reglementează achitarea remuneraţiei doar pentru serviciile de intermediere şi nu
se poate referi şi la alte categorii se servicii admisibile in acest raport.
(2638)Regula expusă in aliniatul unu al articolului comentat este concretizată in
cazul incheierii unui contract cu condiţie suspensivă, unde faptul indeplinirii
condiţiei expuse in contract generează dreptul la remuneraţie. De exemplu, dacă
părţile au convenit că remuneratia poate fi ceruta doar in condiţiile sporirii
numărului de contracte incheiate intr-un interval de timp, atunci acest indiciu
poate garanta dreptul la remuneraţie. Dacă expres in contract nu este indicată
marimea remuneraţiei sau modalitatea de calcul a ei, atunci se achită o
remuneraţie egală ca mărime cu remuneraţia obişnuită pentru astfel de acte.
Această regulă este proprie tuturor categoriilor de obligaţii de acest gen.
3. Reieţind din principiul că intermediarul are dreptul la remuneraţie doar in condiţiile
cind clientul beneficiază real de acţiunile de intermediere ale mijlocitorului,
legislatorul expres interzice convenirea asupra unui avans din remuneraţia primitг
sau acceptarea un asemenea avans. Stabilirea in contract a unor astfel de condiţii ar
duce la nulitatea lor absolută, deoarece ele direct contravin prescripţiilor legale. La
fel se declară prin inrermediul al.5 al articolului comentat nulă orice clauză, care
derogă intr-un fel sau altul de la regulile stabilite in prezentul articol.

Articolul 1181. Dreptul la alte remuneratii

(1) Pentru serviciile prestate de intermediar care nu pot fi raportate la

activitatea de intermediere, dar care sint prevazute in contract, se poate
conveni asupra unei remuneratii, indiferent de faptul daca a fost sau nu
incheiat contractul ca urmare a activitatii de intermediere.
(2) Clauza care prevede compensarea cheltuielilor inutile intermedierii
ori a cheltuielilor nedovedite este nula.

(2639)Situaţia apariţiei dreptului la remuneraţie pentru alte servicii, decit pentru

cele care pot fi calificate ca servicii de intermediere este reglementată de
prezentul articol. Acest drept apare in condiţiile cind aceste servicii sint
prevăzute direct de contract şi remuneraţia respectivă este stabilită diferită de
cea pentru serviciile de intermediere. La fel, nu este obligatoriu faptul daca a fost
sau nu incheiat contractul ca urmare a activitatii de intermediere, precum este
prevăzut pentru plata remuneraţiei pentru serviciile de intermediere. Dreptul la
alte remuneraţii decit pentru serviciile de intermediere reprezintă un drept
contractual şi părţile pot stabili orice regim convenabil de plată pentru aceste
servicii accesorii celor de intermediere.
(2640)In afara dreptului la plata remuneraţiei propriu-zise pentru serviciile de
intermediere, mijlocitorul are dreptul şi la compensarea cheltuielelor efectuate in
vederea intermedierii. Ultimele urmează la fel a fi achitate de client cu condiţiile
că sunt absolut utile intermedierii şi poate fi dovedită necesitatea şi mărimea lor.
In condiţia in care se prevede prin contract compensarea cheltuielelor inutile
intermedierii sau care nu pot fi probate, clauza ce le stabileşte este din start nulă.

(2641) Articolul 1182. Contractul de intermediere exclusiva

(1) In cazul in care clientul se obliga, pe o perioada determinata, sa se

abtina de la angajarea unui alt intermediar (intermediere exclusiva),
intermediarul este obligat ca in aceasta perioada sa actioneze in vederea
intermedierii sau a indicarii ocaziilor de incheiere a contractului.
(2) In cazul in care clientul incalca obligatia prevazuta la alin.(1),
intermediarul poate cere despagubiri daca se incheie un contract cu un
tert printr-un alt intermediar. In contract se poate conveni asupra unei
despagubiri globale corespunzatoare, indiferent de dovada prejudiciului.
Aceasta despagubire nu poate depasi 2,5 % din pretul vinzarii daca prin
contract se stabileste intermedierea sau indicarea ocaziei pentru
incheierea unei vinzari-cumparari. Clauza care deroga de la dispozitiile
prezentului alineat in defavoarea clientului este nula.
(3) Contractul de intermediere exclusiva se incheie in scris.

1. Legislatorul nu formulează expres in lege definiţia unui contract de intermediere

exclusiva, ceea ce ne permite de al raporta la categoria celor de prestări servicii de
intermediere, avind şi careva particularităţi in privinţa abţinerii clientului de la
contractarea unui alt intermediar pe o perioadă determinată. La rindul său
intermediarul se obligă să acţioneze cu diligenţă in vederea intermedierii sau a
indicarii ocaziilor de incheiere a contractelor.
Abtinerea clientului de la angajarea unui alt intermediar sau intermedierea exclusivă
inseamnă că numai intermediarului iniţial ii este oferit dreptul să acţioneze pentru
incheierea, de exemplu, de contracte de vinzare intre client şi terţi, primind pentru
aceasta remuneraţia stabilită.
Particularităţile juridice, desemnate mai sus, ale contractului de intermediere
exclusivă permit delimitarea de alte forme juridice ale intermedierii, şi anume ale
concesiunii comerciale exclusive unde,
• concesionarul este un intermediar independent şi activează in numele şi in contul
său propriu;
• caracterul dublu al operaţiei de concesiunii comerciale exclusive, exprimate prin
vinzarea produselor concedentului către consecionar şi revinzarea lor de către
concesionar clienşilor săi;
• zona teritorială stabilită in care se realizează procesul desfacerii, dreptul de
monopol oferit concesionarului, beneficierea de reputaţia mărcii de fabrică a
concedentului;
• remuneraţia concesionarului reprezintă diferenţa dintre preţul de vinzare şi cel de
revinzare;
• exclusivitatea oferită prin contract concesionarului de a vinde, cit şi exclusivitatea
rezervată concedentului de a aproviziona un anumit intermediar.
In cadrul intermedierii exclusive exclusivitatea se exprimă doar prin neangajarea pe
o perioadă determinată a unui alt intermediar, care i-ar oferi aceleaşi servicii de
intermediere, nu se indică asupra stabilirii zonei teritoriale pentru realizarea
intermedierii şi a dreptului de monopol oferit intermediarului. Insă deosebirea de
bază constă in faptul că intermediarul in cadrul contractului de intermedierii
exclusive nu este independent ca figură juridică, deci nu poate incheia contracte in
numele şi in contul său propriu.
2. Consecinţele juridice ale nerespectării condiţiilor contractuale ale intermedierii
exclusive sint exprimate prin dreptul la despăgubirea globală a intermediarului,
indiferent de dovada prejudiciului, daca se incheie un contract cu un tert printr-un alt
intermediar. Daca prin contract se stabileste intermedierea sau indicarea ocaziei
pentru incheierea unei vinzari-cumparari, atunci despagubirea nu poate depasi 2,5
% din pretul vinzarii. Orice derogare de la prevederile prezentului articol, care ar
defavoriza clientul, adică i-ar impune o răspundere mai mare, este nulă.
 Articolul 1183. Rezilierea contractului de intermediere

(1) Contractul de intermediere poate fi reziliat oricind, fara preaviz,

daca nu s-a convenit asupra unui termen.
(2642)Contractul de intermediere exclusiva poate fi reziliat doar pentru
motive temeinice si cu respectarea unui termen de preaviz de 2
saptamini.

(2643)Legiuitorul acordă in egală măsură dreptul la reziliere unilaterală a

contractului de intermediere atit clientului, cit şi intermediarului fără invocarea
cărorva motive şi fără preavizare prealabilă, dacă numai in contract nu s-a
prevăzut un termen de preaviz. Această regulă generală de reziliere a
contractului de intermediere este caracteristică majorităţii contractelor de acest
gen şi nu duce la lezarea drepturilor uneia sau alteia din părţile contractante,
deoarece reiese din esenţa raporturilor stabilite.
(2644)Pentru contractul de intermediere exclusivг se cere respectarea a douг
condiюii:
• invocarea motivelor temeinice pentru reziliere;
- respectarea unui termen de preaviz de 2 saptamini.
Motivele temeinice, care pot fi puse la baza rezilierii, declarate de una din
părţi, pot fi direct expuse in contract, pot reieşi din circumstanţele concrete ale
executării prevederilor contractuale sau pot deriva din uzanţele stabilite.

Articolul 1184.Excluderea remuneratiei si pretentiilor la despagubire

(1) Pretentiile intermediarului de a i se plati remuneratie si

despagubire sau de a i se compensa cheltuielile sint excluse in cazul in
care contractul cu tertul priveste un obiect apartinind intermediarului.

Regula aceasta se aplica si atunci cind imprejurari speciale indreptatesc

temerea ca intermediarul este afectat in capacitatea sa de a reprezenta
interesele clientului.
(2) Intermediarul conserva pretentiile sale privitoare la remuneratie
sau la compensarea cheltuielilor daca indica in scris clientului -
inainte de incheierea contractului cu tertul - imprejurarile care
justifica temerea unei prejudicieri.
(3) Dispozitiile alin.(1) se aplica si atunci cind altcineva a actionat
pe contul intermediarului sau a incheiat contractul pe contul tertului.
(4) Intermediarul pierde drepturile privitoare la remuneratie sau la
compensarea cheltuielilor in cazul in care, contrar stipularilor din
contract, a actionat si pentru tert.
(5) Clauzele care deroga de la dispozitiile prezentului articol sint nule.

1. Prezentul articol reglementează cazurile cind legislatorul exclude pretenţiile

intermediarului de a i se plati remuneraţie si despagubire sau de a i se
compensa cheltuielile in cadrul unui raport contractual de intermediere. Aceste reguli
au la bază ideea, că orice acţiune (serviciu) al intermediarului trebuie să satisfacă
interesul clientului, iar in cazurile cind direct sau indirect acest interes este lezat se
produc efecte negative faţă de intermediar. De exemplu, in cazul in care contractul
cu terюul priveste un obiect apartinind intermediarului, fapt ce denotă lipsa
raportului de intermediere, intermediarul pierde dreptul la remuneraţie, despagubire
sau la compensarea cheltuielilor. In acest caz legiuitorul urmăreşte scopul de a nu
permite intermediarului să se imbogăţească ilegal din contul clientului, beneficiind in
acelaşi moment de remuneraţie, despagubire sau de compensarea cheltuielilor,
precum şi de satisfacerea directă a intereselor proprii.
Aceleaşi efecte se pot produce şi cind imprejurarile speciale indreptatesc temerea cг
intermediarul este afectat in capacitatea sa de a reprezenta interesele clientului. In
acest context, imprejurarile speciale, la care face trimitere legislatorul, urmează să
fie strict determinate in contract pentru a reduce posibilitatea tălmăcirii lor arbitrale
de către părţi.
Situaţia cind altcineva a acюionat pe contul intermediarului sau a incheiat
contractul pe contul terюului la fel este calificată de legiuitor in calitate de temei
pentru excluderea pretenţiilor intermediarului la remuneraţie, despagubire sau la
compensarea cheltuielilor. Argumentare juridică ar putea servi la fel lipsa
elementelor de intermediere.
Incă un temei de lezare a intereselor clientului este prevăzută in al (4) al articolului
comentat, unde intermediarul, contrar stipularilor din contract, a actionat єi pentru
terю.
2. Pretentiile intermediarului privitoare la remuneraюie sau la compensarea
cheltuielilor pot fi conservate numai cu o singură condiţie:
• daca intermediarul indica in scris clientului, inainte de incheierea contractului
cu terţul imprejurările care justifica temerea unei prejudicieri, şi respectiv,
clientul acceptă această situaţie.
Reieşind din prevederile normelor prezentului articol, orice prejudiciere a intereselor
clientului produse de către intermediar il lipsesc pe intermediar de dreptul la
remuneraţie şi orice fel de compensaţii materiale.
Iar, orice derogări de la dispoziţiile prezentului articol sint nule, deoarece ar
defavoriza situaţia clientului.

S e c t i u n e a a 2-a
INTERMEDIEREA INCHIRIERII DE LOCUINTE

Articolul 1185. Reglementarile aplicabile intermedierii inchirierii de

locuinţe

(1) Contractului prin care o parte (intermediar locativ) se obliga sa

intermedieze ori sa indice celeilalte parti ocazia de a incheia un
contract de inchiriere a unei locuinte se aplica dispozitiile generale in
masura in care din normele prezentei sectiuni nu rezulta altfel.
(2645)Regulile privind contractele de intermediere locativa nu se aplica
acelor contracte care au drept obiect intermedierea inchirierii de
locuinta pentru turisti.

1. Intermedierea inchirierii de locuinţă reprezintă o varietate reglementată de lege

a intermedierii in sensul căreia intermediarul locativ se obliga sa intermedieze ori
sa indice celeilalte parti ocazia de a incheia un contract de inchiriere a unei
locuinte. Specificul reglementării acestei varietăţi constă in stabilirea unor reguli
proprii intermedierii contractelor de inchiriere a locuinţelor, referitoare la cercul
locuinţelor asupra cărora se aplică regulile intermedierii locative şi a temeiurilor de
excludere a remuneraюiei єi pretentiilor de despгgubire ale intermediarului
locativ. In celelalte cazuri se aplică dispozitiile generale ale intermedierii.

Articolul 1186. Excluderea remuneratiei si pretentiilor de despagubire

ale intermediarului locativ

(1) Pretentiile intermediarului locativ cu privire la plata remuneratiei

si a despagubirii sau la compensarea cheltuielilor sint excluse cind:
a) printr-un contract de inchiriere doar s-a prelungit ori s-a modificat
chiria asupra aceleiasi locuinte;
b) s-a incheiat un contract de inchiriere a unei locuinte care se afla in
administrarea intermediarului locativ.
(2) Intermediarul locativ nu poate conveni, pentru prestatiile facute in
legatura cu intermedierea sau cu indicarea unei ocazii de incheiere a unui
contract de intermediere locativa, asupra unor alte retributii in bani in
afara de remuneratia mentionata la art.1181 alin.(1).
(2646)Clauzele care deroga de la dispozitiile prezentului articol sint
nule.

1. In afară de temeiurile generale de excludere pretenюiilor intermediarului cu

privire la plata remuneratiei şi a despagubirii sau la compensarea cheltuielilor
expuse in art.1184 Cod Civil, prezentul articol stipulează incă două, referitoare
expres intermediarului locativ:
• printr-un contract de inchiriere doar s-a prelungit ori s-a modificat chiria asupra
aceleiaşi locuinte;
• s-a incheiat un contract de inchiriere a unei locuinte care se afla in administrarea
intermediarului locativ.
In primul caz, nu se intermiază un nou contract, precum nu se indică posibilitatea
incheierii unui nou contract, dar se purcede la prelungirea sau modificarea unui
contract deja incheiat, fapt ce nu poate da naştere la raporturi de intermediere in
genere, şi nici nu poate duce, evident, la apariţia dreptului la remunerare sau alte
categorii de plăţi.
In al doilea caz, intermediarul nu poate figura in această calitate juridică dacă
locuinţa se află in administrarea sa, fapt ce i-ar permite contractarea directă cu
clientul şi nu alegerea formulei intermedierii.
In ceea ce priveşte retribuţia in bani pentru serviciile prestate, intermediarul locativ
nu poate pretinde la ceva mai mult, decit la remuneraюia menţionata la art.1181
alin.(1).

S e c t i u n e a a 3-a
INTERMEDIEREA IMPRUMUTULUI

Articolul 1187. Reglementarile aplicabile intermedierii imprumutului

Contractului prin care o parte (intermediar al imprumutului) se obliga sa

intermedieze celeilalte parti (client) un imprumut sau sa-i indice ocazia
de a incheia un contract de imprumut se aplica dispozitiile generale in
masura in care din normele prezentei sectiuni nu rezulta altfel.

1. Legislatorul a scos in relief in planul reglementării o construcţie juridico-civilă nouă

a intermedierii cu denumirea de intermedierea imprumutului. Acest contract se
evidenţiază prin obiectul său, care reprezintă acţiunile de intermediere a unui
imprumut sau indicarea ocaziei de a incheia un contract de imprumut. Noţiunea
contractului de intermediere a imprumutului, expusă in acest articol, nu ne specifică
categoriile imprumutului care pot fi pasibile intermedierii, deaceea, toate categoriile
de contracte de imprumut cad sub incidenţa normei respective.
Particularităţilereglementării juridice ale prezentului contract ţin de forma si
continutul contractului de intermediere a imprumutului, precum şi de remuneraţia
intermediarului imprumutului, in rest, faţă de aceste relaţii se aplica dispozitiile
generale ale intermedierii.

Articolul 1188. Forma si continutul contractului de intermediere a

imprumutului

(1) Contractul de intermediere a imprumutului se incheie in scris.

(2) In contractul de intermediere a imprumutului se indica remuneratia
pentru intermediarul imprumutului intr-un raport procentual din valoarea
imprumutului. Trebuie sa se mentioneze, de asemenea, marimea,
termenul, dobinda si amortizarea imprumutului, durata efectuarii platii,
cursul acesteia, durata incarcarii cu dobinzi, costurile accesorii ale
imprumutului, precum si dobinda anuala efectiva, suma totala ce urmeaza
a fi platita de comisionar, numele sau denumirea, adresa imprumutatorului.
(3) Prevederile alin.(2) nu se aplica daca sarcina intermedierii ori a
indicarii ocaziei este indreptata spre incheierea unui imprumut asigurat
prin ipoteca, unui imprumut destinat finantarii unei afaceri imobiliare sau
unui imprumut acordat comisionarului pentru desfasurarea activitatii sale
profesionale, comerciale, publice ori de serviciu.
(4) Contractul nu trebuie sa aiba legatura cu oferta de remitere a
imprumutului.
(5) Intermediarul imprumutului este obligat sa dea clientului un
exemplar de contract.

(2647)Pentru perfectarea contractului de intermediere a imprumutului legea cere

respectarea formei scrise, ca fiind o condiţie ad probationem. Obligativitatea
respectării acestei forme reiese şi din alin.(2) al prezentului articol, care prescrie
categoriile de condiţii, care trebuie să le conţină un ascemenea tip de contract.
Condiţiile enumerate se referă atit la contractul de intermediere a imprumutului,
cit şi la imprumutul intermediat. Printre condiţiile referitoare nemijlocit la
contractul de intermediere a imprumutului putem evidenţia remuneratia pentru
intermediarul imprumutului, care urmează a fi stabilită intr-un raport procentual
din valoarea imprumutului intermediat. Celelalte condiţii enumerate sint proprii
unui contract de imprumut propriu-zis şi nu pot constitui conţinutul unui contract
de intermediere.

Articolul 1189. Remuneratia intermediarului imprumutului

(1) Clientul este obligat la remunerarea intermediarului doar daca, in

urma intermedierii ori a indicatiei acestuia, clientului i se acorda
imprumut. Conventia incheiata prin derogare in defavoarea clientului este
nula.
(2) Intermediarul imprumutului nu poate conveni, in afara remuneratiei
prevazute la alin.(1), asupra vreunei retributii in bani pentru
prestatiile facute in legatura cu intermedierea sau cu indicarea ocaziei de
inchiriere a unui contract de imprumut.

(2648)Esenţa juridică a normei expusă in alin.(1) a prezentului articol constă in

faptul, că intermediarul are dreptul la remuneraţie, numai in cazul cind clientului i
se acordă efectiv imprumutul. In alte condiţii, cind acţiunile de intermediere ale
intermediarului imprumutului nu duc la obţinerea unui imprumut de către client,
primul nu poate pretinde la remuneraţie. Remuneraţia este condiţionată de un
rezultat concret – acordarea imprumutului şi, deci, orice convenţie de acest gen,
incheiată intre părţile indicate, prin care se va stabili o altă regulă de remunerare
 a intermediarului se va considera nulă.
(2649)O altă regulă imperativă in privinţa remuneraţiei intermediarului se indică in
alin.(2) a prezentului articol, unde se menţionează că pentru prestaţiile facute in
legatura cu intermedierea sau cu indicarea ocaziei de inchiriere a unui contract
de imprumut se achită numai o sumă de bani raportată procentual la valoarea
imprumutului. Stabilirea altor retribuţii in bani pentru serviciile menţionate mai
sus este interzisă de lege.

S e c t i u n e a a 4-a
INTERMEDIEREA COMERCIALA

Articolul 1190. Dispozitii generale cu privire la intermedierea

comerciala

(1) Este titular de drepturi si obligatii de intermediar comercial

persoana care desfasoara activitate profesionala pentru alte persoane,
fara imputerniciri permanente in baza de contract, de intermediere a
contractelor de achizitionare sau vinzare de bunuri sau de titluri de
valoare, de asigurari, de operatiuni bancare, de transport de bunuri, de
inchiriere de bunuri ale circuitului comercial.
(2) Prevederile prezentei sectiuni nu se aplica la intermedierea altor
operatiuni decit a celor mentionate la alin. (1) si a operatiunilor cu bunuri
imobile.

(2650)Prezentul articol reglementează activitatea de intermediere profesinală a

intermediarului comercial, figură, ce spre deosebire de alte categorii de
intermediari activează pentru alte persoane făra impufaterniciri permanente in
bază de contract, exclusiv in circuitul comercial. Domeniile de activitate ale
intermediarului comercial sunt strict determinate, şi, normele prezentei secţiuni
nu pot fi aplicate, decit in privinţa operaţiunilor menţionate in acest articol.
Legislatorul nu desfăşoară conţinutul activităţii profesionale ale intermediarului
comercial, insă acţiunile lui, la fel se reduc la intermedierea de contracte şi
indicarea ocaziilor de incheierea de contracte.
Cu alte cuvinte, intermedierea comercială se deosebeşte de intermedierea
generală prin activitatea profesională (permanentă) fără imputernici speciale ale
intermediarului, deoarece ele reiese din insăşi calitatea juridică a acestui subiect.
Activitatea in anumite domeniile ale circuitului comercial, menţionate in alin.1 şi
alin.2 ale prezentului articol, presupun un anumit regim de reglementare,
deoarece activitatea de intermediere in alte operaţiuni nu cade sub incidenţa
prezentei secţiuni a Codului Civil.

(2651) Articolul 1191. Textul final al contractului

(1) Cu exceptia cazurilor cind este exonerat de catre parti sau prin
efectul uzantelor locale, intermediarul comercial este obligat, imediat
dupa perfectarea contractului, sa puna la dispozitia fiecarei parti
textul final al acestuia, semnat de el, in care sa fie indicate partile
contractante, obiectul si conditiile contractului, iar pentru cazul
vinzarii marfurilor sau titlurilor de valoare, tipul si cantitatea lor, pretul
si termenul de livrare.
 (2) In cazul actelor juridice care nu pot fi executate pe loc, textul final
este pus la dispozitia partilor pentru semnare, fiecareia din ele expediindu-
i-se contractul semnat de cealalta parte.
(3) Daca o parte va refuza sa primeasca ori sa semneze textul final al
contractului, intermediarul comercial va informa neintirziat cealalta
parte despre acest fapt.

1. Norma dispozitivă a articolului comentat obligă intermediarul comercial imediat

după ce contractul a fost semnat de ambele părţi, să fie pus la dispoziţia lor in
redacţie finală. Pentru fiecare categorie de contract semnat de părţi, legea cere
indicarea corectă a parţilor contractante, a obiectului şi a condiţiilor contractului, iar
pentru unele tipuri de contracte ca intermedierea vinzarii mărfurilor sau titlurilor de
valoare specificarea obiectului prin indicarea tipului şi cantităţii, a preţului şi
termenului de livrare.
Părţile sau uzanţele locale pot insă elibera intermediarul comercial de obligaţia de
punere la dispoziţia fiecarei părţi a textului final al contractului, şi in acest caz
incheierea contractului de intremediere comercială va fi guvernată de prevederile
art.art.679-703 ale prezentului Cod Civil.

(2652) Articolul 1192. Angajamentul specificat

(1) Daca o parte primeste textul final al contractului, in a carui

privinta intermediarul comercial isi rezerva dreptul de a indica cealalta
parte contractanta, atunci prima va fi obligata, in baza conventiei, fata de
partea indicata ulterior daca impotriva acesteia din urma nu se pot
ridica obiectii intemeiate.
(2) Desemnarea celeilalte parti se efectueaza in termenele uzuale la
locul emiterii textului final al contractului, iar in lipsa acestora, intr-un
termen rezonabil.
(3) Daca nu se nominalizeaza persoana sau daca impotriva acesteia
exista obiectii motivate, partea are dreptul sa inainteze intermediarului
comercial pretentii cu privire la executarea contractului. Acest drept nu
exista daca partea nu declara imediat intermediarului comercial la cererea
acestuia ca solicita realizarea contractului.

1.Legislatorul reglementează situaţia incheierii contractelor intre părţile intermediate

prin intermediul unei noi modalităţi ca angajamentul specificat. Esenţa juridică a
acestei modalităţi constă in faptul, că dacă o parte acceptă primirea de la
intermediarul comercial a textului final al contractului unde incă nu este indicată
cealaltă parte contractantă, dar asupra indicării ulterioare a căreia s-a obligat
intermediarul, atunci partea respectivă se consideră obligată (angajată) faţă de
partea necunoscută. Nulitatea angajamentului specificat poate fi invocată, ţinind cont
de obiecţiile intemeiate aduse părţii respective.
In cazul intermedierii comerciale prin utilizarea angajamentului specificat
intermediarul comercial trebuie să indice cealaltă parte la locul emiterii textului final
in termini prevăzuţi de uzanţele in domeniu, iar in lipsa lor in termen rezonabil.
2. In cazul in care intermediarul comercial nu stabileţe potenţialul client al părţii ce a
declarat angajament specificat sau impotriva acesteia există obiecţii motivate, care
nu permit incheierea contractului, partea angajată este in drept să ceară de la
intermediar despăgubiri legate de la executarea contractului.
Partea angajată pierde acest drept de a cere despăgubiri, dacă nu declară imediat
intermediarului că solicită executarea contractului.
 Articolul 1193. Pгstrarea mostrelor

(1) In masura in care partile sau uzantele locului si natura bunului

permit, intermediarul comercial va pastra mostrele bunului vindut prin
intermedierea sa pina ce bunul va fi receptionat fara obiectii sau pina ce
actul este finalizat intr-un alt mod.
(2) Intermediarul comercial va marca mostra pentru ca ea sa poata fi
recunoscuta.

1. In afară de obligaţiile propriu-zise ale intermediarului comercial, care reies inedit

din specificul activităţii sale, părţile pot prevedea in cadrul raportului contractul
stabilit păstrarea mostrele bunului vindut prin intermediere pină la recepţia finală.
Legea nu indică expres partea care urmează să suporte cheltuielile respective de
păstrare şi marcare a mostrelor, deoarece acest fapt trebuie să fie stabilit in contract.
Iar in lipsa unei astfel de prevederi contractuale, cheltuielile urmează să fie suportate
de persoanele in interesul cărora se efectuiază intermedierea, adică proprietarul
acestor bunuri.
Obligaţiunea de păstrare şi marcare a mostrelor de către intermediarul commercial
poate reieşi şi din prevederile uzanţelor locului intermedierii şi in acest caz, in
temeiul art.4 al prezentului Cod Civil părţile se vor conduce de prevederile uzanţelor
in ceea cde priveşte cheltuielile de păstrare şi marcare a mostrelor.
Natura bunurilor sau a mostrelor, care nu permite păstrarea lor, poate servi ca temei
pentru recunoaşterea invalidităţii obligaţiei de păstrare.

Articolul 1194. Lipsa imputernicirilor de acceptare a platilor

Intermediarul comercial nu se considera imputernicit să accepte o plata

sau o alta forma de remunerare prevazuta in contract.

Prin intermediul normei articolului comentat legiuitorul il lipseşte completamente pe

intermediarul comercial de dreptul de a acceptea o plata sau o altă formă de
remunerare, prevăzute de contractile de intermediere, fapt ce ne permite să
considerăm nulă orice acceptare de acest fel din partea intermediarului comercial.
Stipulaţia legală respectivă se bazează pe faptul, că riscurile financiare in raportul de
intermediere comercială le suportă clienţii, iar intermediarul neavind careva atribuţii
financiare.

Articolul 1195. Răspunderea intermediarului comercial

Intermediarul comercial răspunde faţa de ambele părţi pentru daunele

cauzate cu vinovaţie.

1. Particularităţile prestării serviciilor de intermediere comercială işi găsesc oglindirea

şi in ceea ce priveşte temeiurile şi condiţiilor de survenire a răspunderii
intermediarului comercial.
Răspunderea survine numai pentru acţiunile vinovate ale intermediarului, conform
prevederilor art.603 Cod Civil, ceea ce inseamnă că este exclusă răspunderea fără
vină, iar vinovăţia părţilor intermediate sau alte circumstanţe stabilite de lege
(art.606 Cod Civil) exonerează intermediarul comercial de la răspundere.
Prezenţa daunelor (prejudiciilor) materiale ale părţilor intermediate este o condiţie
obligatorie a survenirii răspunderii intermediarului, iar mărimea răspunderii
intermediarului se stabileşte conform prevederilor art.art.610-611 Cod Civil.
 (2653) Articolul 1196. Dreptul de a pretinde ambelor parti
remuneraţie

Daca intre parti nu exista un acord privind plata remuneratiei

intermediarului comercial, fiecare dintre parti va fi obligata, in
absenta unor uzante locale care ar stipula altceva, sa achite jumatate
din suma remuneraţiei.

1. Pentru remunerarea intermediarului comercial ambele părţi, in favoarea cărora s-a

efectuat intermedierea, pot stabili un acord despre remunerarea intermediarului prin
care să se indice mărimea cotei fiecăruia in achitarea remuneraţiei. Mărimea şi
modul de stabilire a remuneraţiei pentru serviciile intermediarului poate fi stabilită şi
de uzanţele locale, de exemplu de uzanţele portuare, existente in portul maritim de
activitate a intermediarului.
In lipsa unor prevederi clare in acest sens legiuitorul a stabilit norma dispozitivă,
conform căreia fiecare din părţi achită jumatate din suma remuneraţiei. Pentru
neachitarea remuneraţiei de către părţile obligate de a o face, intermediarul
comercial are dreptul de a pretinde remunerarea, in temeiul art.518 a prezentului
Cod Civil, de la fiecare debitor separat pina la concurenta părţii sale din datorie.

Articolul 1197. Registrul intermediarului comercial

(1) Intermediarul comercial este obligat sa tina un registru in care sa

inscrie zilnic toate actele incheiate. Inregistrarile se fac in ordine
cronologica. Intermediarul comercial semneaza pentru fiecare inregistrare
efectuata.
(2) Asupra registrului intermediarului comercial se aplica dispozitiile cu
privire la registrele comerciale.

1. Obligaюia specificг a intermediarului comercial constг in юinerea unui registru de

evidenюг a tuturor actelor incheiate. Evidenюa respectivг a actelor incheiate,
efectuatг in ordine cronologicг de cгtre intermediar, poate servi in calitate de probг a
executгrii actelor de intermediere. In baza Legii Nr.1320-XIII din 25.09.97 cu privire la
registre, registrul intermediarului comercial are statut de registru privat, iar in baza
prevederii alin.2 a prezentului articol dispoziюiile corespunzгtoare ale legii
nominalizate se rгsfring єi asupra registrului intermediarului comercial.

Articolul 1198. Prezentarea extraselor din registrul intermediarului

commercial

Intermediarul comercial este obligat sa prezinte, la cererea partilor,

extrase din registru, pe care le semneaza. Extrasele vor cuprinde toate
datele relevante pentru actele intermediate de el.

1. Modul şi ordinea de prezentare a extraselor din registrul intermediarului comercial,

precum şi semnificaţia juridică a extraselor din registru semnate de către intermediar
sunt prevăzute de prezentul articol şi Legea Nr.1320-XIII din 25.09.97 cu privire la
registre.

Capitolul XXIII
 AGENTUL COMERCIAL.
COMISIONARUL PROFESIONIST
Sectiunea 1
AGENTUL COMERCIAL

Articolul 1199. Dispoziţii generale cu privire la agentul comercial

(1) Agentul comercial este persoana fizica intreprinzător independent

căreia i s-au incredinţat imputerniciri permanente de intermediere sau de
incheiere de contracte comerciale cu bunuri si servicii in numele si pe
contul unei alte intreprinderi (principal).
(2) In sensul prezentului cod, nu se considera agent comercial
persoana care:
a) fiind un angajat al principalului, are atribuţii de incheiere a
contractelor obligatorii pentru principal;
b) fiind partener, are dreptul de a incheia contracte obligatorii
pentru partenerii săi;
c) este administratorul procedurii de reorganizare sau al procedurii de
lichidare in procesul de insolvabilitate;
d) activează la bursele de mărfuri.

1. Prezentul articol stabileşte criteriile juridice de bază de identificare a unui subiect

nou a circuitului civil, care este agentul comercial. Evident, această figură juridică
activează in baza unui contract de agenţie comercială ce este plasat de către
legislator in categoria contractelor de intermediere.
Cerinţele legale faţă de statutul juridic al agentului comercial sant:
(2654)activitatea in calitate de persoana fizica, intreprinzător independent, in
conformitate cu prevederile Art.26 Cod civil;
(2655)prezenţa imputernicirilor permanente;
(2656)activitatea in numele si pe contul unei alte intreprinderi (principal);
(2657)domeniul stabilit de activitate, care este intermedierea sau de incheierea
de contracte comerciale cu bunuri si servicii.
Spre deosebire de statutul juridic al altor categorii de subiecte din domeniul
intermedierii, agentul comercial este imputernicit prin contract să acţioneze pentru
intermedierea sau incheierea de contracte comerciale cu bunuri si servicii, alte
categorii de servicii de intermediere nu se pot califica ca raporturi de agenţie
comercială.
Agentul comercial este imputernicit să săvarşească un spectru larg de acţiuni
faptice şi juridice (de intermediere), avand caracter de sistemă, de aceea activitatea
permanentă a agentului comercial poate servi in calitate de criteriu de calificare
juridico-civilă a acestui raport de intermediere.
Subiectul, ce are statut de agent comercial, se obligă prin contract să caute un
cumpărător sau consumator de service şi să negocieze condiţiile esenţiale ale
viitorului contract. Rezultatele tratativelor avute sint aduse la cunoştinţa
principalului, care finisează negocierile şi semnează contractele propriu-zise. De
aceea, prin efectul legii, agentul comercial nu este in drept să incheie in nume şi pe
cont propriu contractele comerciale la care a participat in această calitate.
Aliniatul 2 al prezentului articol expres stabileşte categoriile de subiecte, care nu pot
fi considerate in raporturi anumite agenţi comerciali. Persoanele indicate nu
corespund criteriilor ce definitivează statutul juridic al agentului comercial, fie din
motivul că se află in relaţii de muncă cu principalul şi in virtutea relaţiilor date este
obligat să incheiere a contractelor obligatorii pentru principal, fie că este un partener
de afaceri al principalului şi este imputernicit prin anumite contracte să reprezinte
partenerii săi, sau reieşind din activitatea specifică are atribuţii legale de
reprezentare.

Articolul 1200. Obligaţiile agentului comercial

(1) Agentul comercial este obligat sa reprezinte onest interesele

principalului.
(2) Agentul comercial trebuie sa intreprindă masurile corespunzătoare
in cadrul negocierilor, precum si sa incheie, după caz, contracte la
indicaţia principalului, sa prezinte acestuia informaţia utila care se
afla la dispoziţia sa, sa indeplinească indicaţiile rezonabile date de
principal.

1. Reprezentarea onestă a intereselor principalului este cerinţa de bază, inaintată de

legislator pentru activitatea agentului comercial. Sensul juridic al cuvantului „onest”
urmează a fi inţeles in vederea corectitudinii, cinstei agentului comercial in
săvarşirea acţiunilor de intermediere.
Agentul comercial, la fel ca şi alţi intermediari urmează să execute personal
prevederile contractuale, să se conducă , după caz, de indicaţiile contractuale şi de
indicaţiile principalului, iar in unele cazuri, pentru săvarşirea unor acţiuni din numele
principalului i se va elibera procură. Obligaţiile agentului comercial sunt determinate
de natura acţiunilor ce le intreprinde, dar reieşind din faptul că el acţionează in
numele şi pe contul unei alte intreprinderi (principal) ele (obligaţiile) se modelează
conform regulilor contractului de mandat.
Юinand cont de faptul, cг agentul comercial este un subiect independent al
raportului juridic contractual toate acюiunile prescrise in alin.2 al articolului comentat
trebuie sг fie executate conform propriilor sale convingeri, єi numai indicaюiile
rezonabile date de principal, urmează să fie executate. In acest aspect poate fi
găsită tangenţa cu acţiunile antreprenorului sau ale prestatorului de servicii.

Articolul 1201. Obligaţiile principalului

Principalul trebuie sa respecte, in relaţiile cu agentul comercial,

principiul bunei-credinţe.
In particular, principalul este obligat sa pună la dispoziţia agentului
comercial toata informaţia necesara executării contractului de agenţie,
sa inştiinţeze agentul comercial in termene rezonabile despre faptul ca se
aşteaptă ca volumul tranzacţiilor comerciale sa fie considerabil mai mic
decat ar fi putut presupune in mod normal agentul, precum si despre
acceptarea, refuzul sau neindeplinirea unui contract comercial propus de
agent.

1. Principiul bunei-credinţe este pus de legiuitor la baza relaţiilor dintre agent şi

principal. Dar acest principiu nu trebuie confundat cu relaţiile fiduciare dintre părţi,
caracteristice raportului de mandat. Bună-credinţa se prezintă a fi o atitudine din
start pozitivă faţă de acţiunile agentului.
Printre obligaţiile principalului expres prevăzute de lege pot fi evidenţiate:
(2658)punerea la dispoziţia contragentului a informaţiei, necesare executării
contractului de agenţie;
(2659)inştiinţare in termene rezonabile despre faptul că volumul tranzacţiilor
comerciale sa fie considerabil mai mic decat ar fi putut presupune in mod
normal agentul;
- acceptarea, refuzul sau neindeplinirea unui contract comercial propus de
agent.
 Legea nu indică expres in calitate de obligaţie a principalului eliberarea procurii,
dar prezumă că pentru săvarşirea acţiunilor de intermediere este suficient
contractul scris de agenţie, unde să fie indicat că agentul comercial acţionează
din numele principalului. La randul său principalul in relaţiile cu terţii nu este in
drept să invoce lipsa imputernicirilor corespunzătoare ale agentului.

Articolul 1202. Remunerarea agentului comercial

(1) Agentul comercial are dreptul la remunerare pentru serviciile

prestate principalului conform contractului de agenţie.
(2) Daca suma remuneraţiei nu este stipulata, se considera ca s-a
convenit asupra unei remuneraţii obişnuite pentru acest domeniu de
activitate. In cazul imposibilităţii de a se stabili o remuneraţie
obişnuita, agentul comercial are dreptul la o remuneraţie rezonabila
pentru serviciile prestate principalului, luandu-se in considerare
circumstanţele cauzei si principiul echitaţii.

1. Cuantumul şi ordinea achitării remuneraţiei pentru serviciile prestate de către

agentul comercial principalului se stabilesc expres in contractul de agenţie. Cu toate
că in Art.1200 Cod civil nu este pus accentul pe caracterul oneros al contractului de
agenţie, din conţinutul prezentului articol reiese acest fapt.
In ceea ce priveşte mărimea remuneraţiei achitată agentului comercial, legislatorul
stabileşte cateva principii acceptate in practica juridică, şi anume:
dacă părţile n-au indicat in contract suma concretă a remuneraţiei, agentul
comercial are dreptul să pretindă la o remuneraţie obişnuită pentru acest
domeniu de activitate. Insă, se pot intalni cazuri, cand este cu neputinţă
stabilirea unei remuneraţii obişnuite, pe motiv că intr-un anumit teritoriu nu
activează astfel de intermediari. In acest caz pentru serviciile prestate se achită o
sumă de bani (remuneraţie) rezonabilă, ţinandu-se cont de volumul de lucru
efectuat de agentul comercial şi beneficiul adus principalului.

Articolul 1203. Plata remuneraţiei

(1) Remuneraţia poate fi plătita integral sau parţial sub forma de

comision, adică de remuneraţie care variază in funcţie de valoarea
actelor juridice comerciale.
(2) Agentul comercial are dreptul la comision pentru actele juridice
incheiate in perioada acţiunii contractului de agenţie daca, si in măsura in
care:
a) actul juridic a fost incheiat in urma acţiunilor agentului
comercial respectiv;
b) actul juridic a fost incheiat cu un terţ, care anterior a devenit client
al principalului in urma unui act analog, datorita acţiunilor agentului
comercial respectiv.
(3) Agentul comercial va avea dreptul la comision si pentru actele
juridice incheiate in perioada acţiunii contractului de agenţie daca
agentul are dreptul exclusiv, acordat de principal in baza contractului de
agenţie, de a purta negocieri sau de a incheia contracte in numele
principalului pe un anumit teritoriu sau pentru un grup anumit de clienţi si
daca a fost incheiat un contract cu un client de pe teritoriul sau din grupa
respectiva de clienţi.
(4) Agentul comercial are dreptul la comision pentru actul juridic
incheiat după incetarea acţiunii contractului de agenţie daca:
 a) in conformitate cu prevederile alin.(2) si (3), propunerea terţului de a
contracta (oferta sau cererea) a fost recepţionata de principal sau de
agentul comercial pană la incetarea acţiunii contractului de agenţie;
b) actul juridic a fost incheiat, datorita acţiunilor agentului
comercial, intr-un termen rezonabil din momentul incetării acţiunii
contractului de agenţie.
(5) Agentul comercial nu are dreptul la comisionul prevăzut la alin.
(2) si (3) daca acesta trebuie plătit, conform alin.(4), agentului comercial
precedent, cu excepţia cazului in care divizarea remuneraţiei
de comision intre cei doi agenţi este rezonabila.

1. Agentul comercial poate pretinde la remuneraţia integrală sau parţială sub forma
de comision in funcţie de rezultatul executării obligaţiilor sale, exprimat prin valoarea
actelor juridice comerciale. Remuneraţia de comision poate fi achitată cu avans sau
după prestarea totală sau parţială a serviciilor respective.
Legislatorul reglementează dreptul la comision al agentului comercial pentru
serviciile de intermediere acordate in perioada acţiunii contractului şi după incetarea
acţiunii contractului. In primul caz, pentru apariţia dreptului la comision sunt stabilite
anumite condiţii:
(2660)actul juridic să fie incheiat in urma acţiunilor agentului comercial
respectiv;
(2661)actul juridic să fie incheiat cu un terţ, care anterior a devenit client al
principalului in urma unui act analog, datorita acţiunilor agentului
comercial respectiv;
- daca a fost incheiat un contract cu un client de pe teritoriul sau din grupa
respectiva de clienţi, unde agentul are dreptul exclusiv, acordat de
principal in baza contractului de agenţie, să poarte negocieri sau să incheie
contracte in numele principalului pe un anumit teritoriu sau pentru un grup anumit
de clienţi.
2. După incetarea acţiunii contractului de agenţie agentul comercial are dreptul la
comision dacă:
- oferta sau cererea terţului de a contracta a fost recepţionata de principal sau de
agentul comercial pană la incetarea acţiunii contractului de agenţie, iar ulterior a fost
incheiat contractul cu terţul;
- actul juridic a fost incheiat, datorită acţiunilor agentului comercial, intr-un
termen rezonabil din momentul incetării acţiunii contractului de agenţie. In acest
caz, acţiunile agentului comercial produse in interiorul termenului contractului,
produc efecte juridice corespunzătoare, dacă contractul cu terţii se incheie intr-un
termen rezonabil după incetarea contractului de agenţie.
3. Dreptul la comision al agentului comercial se stinge in cazul cand remuneraţia
trebuie plătită, conform alin.4 al prezentului articol , agentului comercial precedent,
cu excepţia cazului cand este rezonabila şi echitabilă divizarea remuneraţiei de
comision intre cei doi agenţi.

Articolul 1204. Termenul de plata a comisionului

(1) Agentul comercial are dreptul la comision din momentul si in

măsura in care actul juridic a fost executat. La inţelegerea părţilor,
dreptul agentului comercial la remuneraţie poate apărea in momentul
naşterii obligaţiei principalului de a executa actul juridic incheiat cu un
terţ sau in momentul executării acestuia de către terţ.
(2) Comisionul trebuie plătit cel mai tarziu in ultima zi a lunii in care
agentul a obţinut dreptul la el. De la prevederile prezentului alineat nu
se poate deroga in defavoarea agentului comercial.
 (2662)Momentul apariţiei dreptului la remuneraţia de comision este condiţionat
de lege de faptul executării actului juridic, intermediat de agentul comercial.
La fel, se ţine seama şi de măsura in care a fost executat actul juridic dat.
Ţinand cont de formularea vagă a momentului apariţiei dreptului la comision,
este necesar ca părţile expres să reglementeze acest fapt in contract. Mai
mult ca atat, norma dispozitivă a articolului comentat prescrie cateva
momente posibile de apariţie a acestui drept:
(2663)momentul naşterii obligaţiei principalului de a executa actul juridic
incheiat cu un terţ;
(2664)momentul executării acestuia de către terţ.
2. Momentul achitării comisionului este strict fixat de lege, cel mai tarziu in
ultima zi a lunii in care agentul a obţinut dreptul la el, pentru a proteja interesele
patrimoniale ale agentului comercial, de aceea prin contract părţile nu pot stabili
altceva ce ar fi in defavoarea agentului comercial.

Articolul 1205. Incetarea dreptului la comision

(1) Dreptul la comision incetează in cazul in care contractul dintre

principal si terţ nu a fost executat, daca principalul nu poarta nici o vina
pentru ne executare. De la prevederile prezentului alineat nu se
poate deroga in defavoarea agentului comercial.
(2) Comisionul pe care agentul l-a primit deja trebuie restituit in cazul
incetării dreptului la aceasta remuneraţie.

1. In calitate de temei a incetării a dreptului la comision a agentului comercial

reprezintă neexecutarea contractului dintre principal si terţ, pentru care principalul
nu poartă nici o vină. Insă, neexecutarea contractului poate avea loc şi din vina
persoanei terţe, care nu se află, din motive cunoscute, cu agentul comercial in relaţii
contractuale. Sintagma, expusă in alin.1 al articolului comentat, conform căreia „de
la prevederile prezentului alineat nu se poate deroga in defavoarea agentului
comercial” urmează a fi tratată in sensul că numai acţiunile vinovate ale agentului
comercial, care au dus la imposibilitatea executării contractului dintre principal si
terţ, pot servi in calitate de temei pentru incetarea dreptului la comision al agentului
comercial.

Articolul 1206. Prezentarea informaţiei cu privire la calculul

remuneraţiei

(1) Principalul este obligat sa prezinte in scris agentului comercial

calculul comisionului la care acesta are dreptul. Calculul trebuie sa
includă elementele principale in funcţie de care a fost determinat
comisionul.
(2) Agentul comercial are dreptul la informaţie, inclusiv la extrase din
registrele si documentele deţinute de principal, necesare lui pentru
verificarea comisionului pe care este in drept sa il primească.
(3) De la prevederile alin.(1) si (2) nu se poate deroga in defavoarea
agentului comercial.

1. Pană la achitarea remuneraţiei de comision principalul este obligat să prezinte in

scris agentului comercial calculul comisionului la care pretinde. Termenul concret
de prezentare a calculului nu este indicat in lege, dar din conţinutul obligaţiei date
reiese faptul, că momentul prezentării calculului de către principal trebuie să
anticipeze rezonabil momentul primirii de facto a remuneraţiei, pentru ca agentul
comercial să aibă posibilitatea verificării calculului şi prezentării de dovezi care ar
indica valoarea (suma) reală a comisionului. Pentru realizarea dreptului la verificarea
calcului prezentat de principal, legea ii oferă agentului comercial dreptul de
examinare a extraselor din registrele si documentele deţinute de principal, pentru
documentarea personală in corectitudinea calculelor prezentate. Drepturile
respective ale agentului comercial reies şi din faptul, că conţinutul calcului trebuie să
fie bine motivat şi să includă criteriile de bază din care s-a calculat comisionul.
Neincluderea in calcul a indicilor de bază in funcţie de care a fost determinat
comisionul poate fi calificată ca nerespectarea obligaţie de prezentare a calculului in
genere.
2. Obligaţiile indicate mai sus ale principalului, precum şi drepturile corespunzătoare
ale agentului comercial poartă un caracter imperativ, de aceea prin contract nu pot fi
stabilite clauze contrarii care ar defavoriza agentul comercial.

Articolul 1207. Forma contractului de agenţie

(1) Contractul de agenţie poate fi incheiat in scris sau verbal.

(2) Fiecare parte are dreptul sa ceara incheierea contractului in scris
ori sa primească de la cealaltă parte o adeverinţa privind obligaţiile
asumate de partea respectiva in conformitate cu contractul de agenţie.

1. Legea admite incheierea contractului de agenţie atat in formă scrisă, cit şi verbală.
In cazul stabilirii relaţiilor de agenţie in formă verbală, părţile pot cere incheierea
ulterioară a contractului in formă scrisă sau eliberarea de la contragentul său a unei
adeverinţe, prin care să se confirme imputernicirile asumate. Adeverinţa eliberată
agentului comercial, spre exemplu, nu poate fi confundată cu o procură şi nici nu
poate indeplini funcţiile ei. Insemnătatea juridică a adeverinţei constă numai in
adeverirea existenţei raporturilor contractuale intre părţi.

Articolul 1208. Termenul contractului de agenţie

(1) Contractul dintre agentul comercial si principal poate fi incheiat pe

un termen nedeterminat.
(2) Daca părţile continua sa-si execute obligaţiile ce decurg din
contractul de agenţie incheiat pe un termen determinat, contractul se
considera prelungit pentru un termen nedeterminat.

1. Raporturile contractuale de agenţie pot fi stabilite pe un termen anumit, cit şi fără

indicarea termenului. Acest fapt poate reieşi din situaţia că, de regulă, contractul de
agenţie nu conţine obligaţii de executare (prestare) a unor servicii de intermediere
de o singură dată, adică poartă un caracter continuu.
In cazul in care părţile continuă peste termenul indicat in contract executarea
obligaţiilor sale, contractul işi menţine forţa lui juridică pentru un termen
nedeterminat.

Articolul 1209. Incetarea contractului de agenţie

(1) Contractul de agenţie incheiat sau prelungit pentru un termen ne

determinat poate inceta la iniţiativa oricăreia dintre părţi, prin
notificarea celeilalte părţi.
 (2) Termenul notificării nu poate fi, din momentul incheierii
contractului, mai mic de o luna pe parcursul primului an, de 2 luni pe
parcursul celui de-al doilea si de 3 luni pe parcursul celui de-al
treilea si al următorilor ani. Părţile nu pot prevedea prin contract
termene de notificare mai scurte.
(3) Daca părţile convin asupra unor termene de notificare mai lungi
decat cele menţionate la alin.(2), termenul de notificare prevăzut pentru
principal nu poate fi mai scurt decat termenul de notificare prevăzut
pentru agent.
(4) Expirarea termenului de notificare trebuie sa coincidă cu
sfarşitul lunii calendaristice daca in contract nu este prevăzut altfel.

1. Raporturile contractuale de agenţie, născute din contracte fără stabilirea

termenului sau prelungite pentru un termen nedeterminat , pot inceta din iniţiativa
oricăreia dintre părţi cu condiţia inştiinţării prealabile a celeilalte părţi. Cu alte
cuvinte, fără respectarea procedurii de notificare, prescrisă de lege, nu este posibilă
incetarea corespunzătoare, fără efecte negative a contractului. Legea nu indică
caracterul notificării (verbală sau scrisă ), dar din conţinutul normelor prezentului
articol, reiese respectarea formei scrise a acestei obligaţii, fapt ce ar permite
dovedirea respectării termenului de notificare.
2. Termenii de notificare a părţilor pentru incetarea contractului de agenţie sunt
indicaţi la fel de lege, fiind stabilită interdicţie legală in ceea ce priveşte stabilirea de
termene mai scurte, decat cei indicaţi. In calitate de punct de sprijin pentru
calcularea termenului serveşte momentul incheierii contractului. Respectiv,
- dacă raportul contractual la momentul notificării are o durată de pană la un an de
zile, atunci termenul notificării nu poate fi mai mic de o lună de zile pană la
incetarea contractului;
- pe parcursul celui de-al doilea an al existenţei raportului contractual, termenul
notificării nu poate fi mai mic de două luni de zile pană la incetarea contractului;
- pe parcursul celui de-a treilea an şi al următorilor ani de existenţă a raportului
contractual, termenul notificării nu poate fi mai mic de trei luni de zile pană la
incetarea contractului.
3. Legea permite părţilor stabilirea prin contract a unor termeni mai lungi de
notificare, decat cele menţionate la alin.(2) al articolului comentat, cu condiţia
respectării echităţii contractuale dintre părţi, care constă in stabilirea termenilor
egale de notificare, atat pentru principal, cit şi pentru agentul comercial.
In baza normei dispozitive, indicate in alin.4 al prezentului contract, expirarea
termenului de notificare trebuie sa coincidă cu sfarşitul lunii calendaristice.

Articolul 1210. Clauza de concurenţa

(1) In contractul de agenţie, părţile pot prevedea o dispoziţie care sa

limiteze activitatea agentului comercial in acelaşi domeniu in care
activează principalul, după incetarea raporturilor contractuale (clauza
despre concurenta).
(2) Clauza despre concurenta este valabila daca:
a) are forma scrisa;
b) se refera la un teritoriu sau la o categorie de clienţi si un teritoriu
si la acelaşi tip de bunuri sau de servicii prevăzute in contractul de
agenţie;
c) nu incalcă prevederile legislaţiei privind protecţia concurentei si
limitarea activităţii monopoliste.
(3) Clauza despre concurenta este valabila pentru o perioada de cel
mult 2 ani de la incetarea raporturilor contractuale.
 (2665)Юinand cont de specificul raporturilor de agenюie, legislatorul
reglementeazг activitatea agentului comercial atat in cadrul raporturilor
contractuale, cit єi dupг incetarea raporturilor contractuale, prin stabilirea
clauzei de concurenюг. In sensul prezentei reglementări, clauza despre
concurenţă reprezintă o clauză contractuală prin care se dispune limitarea
activităţii agentului comercial in acelaşi domeniu in care activează
principalul, ceea ce ar insemna că agentului comercial i se interzice, in
virtutea informaţiilor, cunoştinţelor şi deprinderilor acumulate in cadrul
prestării serviciilor de intermediere. Specificul reglementării constă in faptul,
că acţiunea clauzei respective este peste termenul raporturilor contractuale
cu o perioada de cel mult 2 ani de la incetarea raporturilor contractuale, iar
valabilitatea clauzei despre concurenţă poate fi dovedită prin:
(2666)perfectarea ei in formă scrisă;
- referinţa in contract la un teritoriu sau la o categorie de clienţi si un
teritoriu şi la acelaşi tip de bunuri sau de servicii prevăzute in
contractul de agenţie;
(2667)respectarea legislaţiei privind protecţia concurentei si limitarea activităţii
monopoliste.
Nerespectarea uneia din condiţiile indicate, duce la nulitatea clauzei clauza
despre concurenţa. Pentru protejarea sigură a intereselor sale patrimoniale,
părţile ii pot acorda clauzei respective statut de clauză esenţială a
contractului cu toate consecinţele respective (Art.679 alin.2 Cod Civil).

Articolul 1211. Compensarea si recuperarea pagubelor

(1) La incetarea raporturilor contractuale, agentul comercial poate

cere de la principal o compensare corespunzătoare daca:
a) a atras pentru principal clienţi noi sau a majorat considerabil
volumul tranzacţiilor comerciale cu clienţii existenţi, iar principalul
urmează sa obţină un profit esenţial de pe urma tranzacţiilor cu aceştia;
b) plata compensării este echitabila, luand in considerare toate
imprejurările, si, in particular, comisionul, pe care agentul comercial l-ar
fi primit in cazul continuării raporturilor contractuale, in baza
actelor juridice deja incheiate sau realizabile in viitor, cu clienţi atraşi
de el, sau clauza despre concurenta prevăzuta de contractul de agenţie
in conformitate cu art.1210.
(2) Compensarea nu poate depăşi remuneraţia agentului comercial
pentru un an, calculata in mărime medie pentru ultimii 5 ani de
activitate a agentului comercial. In cazul in care durata relaţiilor
contractuale este mai scurta, se va determina mărimea medie a
remuneraţiei pentru perioada respectiva de activitate.
(3) Plata compensării il lipseşte pe agent de dreptul de a cere
reparaţia prejudiciilor.
(4) Agentul comercial este in drept sa ceara reparaţia prejudiciilor care
i s-au cauzat prin incetarea raporturilor contractuale cu principalul. Se
considera cauzatoare de prejudicii in special incetarea
relaţiilor contractuale in urma căreia:
a) agentul comercial este lipsit de comisionul care i-ar fi revenit in cazul
executării corespunzătoare a contractului de agenţie, cu condiţia obţinerii
de către principal a unui profit considerabil din activitatea
agentului;
b) agentul comercial este lipsit de posibilitatea de a acoperi
cheltuielile pe care le-a suportat in procesul executării contractului de
agenţie in conformitate cu indicaţiile principalului.
(5) Dreptul la compensare in cazurile prevăzute la alin.(1) si la
reparaţia prejudiciilor in cazurile prevăzute la alin.(4) poate fi realizat
de către moştenitori in cazul incetării relaţiilor contractuale
in urma decesului agentului comercial.
(6) Cererea de compensare si de reparaţie a prejudiciilor trebuie
inaintata in decursul unui an după incetarea relaţiilor contractuale.
(7) Compensarea si reparaţia prejudiciilor nu se efectuează in unul din
următoarele cazuri:
a) principalul are dreptul legal de a rezilia contractul din vina
agentului comercial;
b) raporturile contractuale au incetat la iniţiativa agentului
comercial, cu excepţia cazurilor in care acest fapt a fost cauzat de
comportamentul principalului sau a avut drept motiv varstă sau
deteriorarea sănătăţii agentului comercial in urma căreia nu a mai fost in
stare sa-si continue activitatea in conformitate cu contractul de
agenţie;
c) conform acordului cu principalul, agentul comercial transmite unui
terţ drepturile si obligaţiile sale stipulate in contractul de agenţie.

(2668)In afara dreptului la remuneraţie, agentul comercial in anumite condiţii, la

incetarea raporturilor contractuale, are dreptul de a cere de la principal o
compensare anumită. Plata compensaţiei se stabileşte in funcţie de mai mulţi
factori, ca de exemplu:
(2669)atragerea de noi clienţi, sau majorarea considerabilă a volumului
tranzacţiilor comerciale cu clienţii existenţi şi obţinerea unui profit esenţial
de pe urma tranzacţiilor cu aceştia. Profit esenţial poate fi considerat profitul
net superior decat cel obţinut de obicei.
(2670)pentru calcularea compensaţiei urmează să se ţină cont de mărimea
comisionului, care urma să fie primit de agentul comercial in cazul continuării
raporturilor contractuale, ţinand cont de actele juridice deja incheiate sau
realizabile in viitor, cu clienţi atraşi de el.
(2671)Cerinţele de calculare a compensaţiei la fel se reglementează strict de
lege, unde agentul comercial nu are dreptul să pretindă la o compensaţie mai
mare decat valoarea comisionului, calculată in mărime medie pentru ultimii
săi 5 ani de activitate. In celelalte cazuri, se va ţine cont la determinarea
compensaţiei mărimea medie a remuneraţiei pentru perioada respectiva de
activitate.
Coraportul dintre dreptul la compensarea cheltuielilor şi dreptul la reparaţia
prejudiciilor este punctat de legislator prin formula, plata compensării il
lipseşte pe agent de dreptul de a cere reparaţia prejudiciilor. Dar această
regulă nu pare a fi echitabilă in cazul cand valoarea prejudiciilor, cauzate
agentului comercial in temeiul raportului contractual, depăşeşte suma
(valoarea) compensaţiilor.
(2672)In primul rand, agentul comercial are dreptul la reparaţia prejudiciilor,
cauzate de faptul incetării raporturilor contractuale cu principalul.
Acţiunile principalului cauzatoare de prejudicii in urma cărora survine dreptul
la reparaţia prejudiciului sunt considerate:
(2673)lipsirea de comision al agentului comercial in cazul executării
corespunzătoare a contractului de agenţie, in condiţiile in care principalul
obţine un profit considerabil din activitatea agentului;
(2674)lipsirea de posibilitate a agentului de a-şi acoperi cheltuielile pe care le-a
suportat in procesul executării contractului de agenţie in conformitate cu
indicaţiile principalului.
 Ambele temeiuri sunt considerate de către lege ca acţiuni efectuate din culpa
principalului.
(2675)Adresarea sau cererea privind compensarea şi reparaţia prejudiciilor
poate fi efectuată şi de moştenitorii agentului in decursul unui an după
incetarea relaţiilor contractuale, survenită in legătură cu decesul agentului
comercial.
(2676)Temeiurile in care nu se admite compensarea şi reparaţia prejudiciilor
agentului comercial sunt expuse in alin.7 al articolului comentat, printre care
in calitate de temeiuri specifice pot fi menţionate raporturile contractuale au
incetat la iniţiativa agentului comercial, cu excepţia cazurilor in care
acest fapt a fost cauzat de comportamentul principalului sau a avut drept
motiv varstă sau deteriorarea sănătăţii agentului comercial in urma căreia
nu a mai fost in stare sa-si continue activitatea in conformitate cu
contractul de agenţie.

S e c t i u n e a a 2-a
COMISIONARUL PROFESIONIST

Articolul 1212. Dispoziţii generale cu privire la comisionarul

profesionist

(1) Se considera comisionar profesionist (comisionar) persoana care, in

cadrul activităţii sale comerciale permanente, işi asuma obligaţia de a
incheia contracte cu mărfuri sau cu titluri de valoare in nume propriu, dar
pe contul unei alte persoane (comitent).
(2) Fata de activitatea comisionarului care nu este reglementata de
normele prezentei secţiuni se aplica regulile referitoare la agentul
comercial.
(3) Normele cu privire la contractul de comision se aplica in măsura in
care dispoziţiile prezentului capitol nu prevăd altfel.

1. Prin intermediul normelor prezentei secţiuni a Codului Civil, legiuitorul a legiferat

activitatea pe piaţa de prestări servicii de intermediere a comisionarului profesionist.
Obiectul activităţii sale reprezintă incheierea de contracte cu mărfuri sau cu titluri de
valoare, ceea ce formează o activitate mai ingustă decat a agentului comercial. La fel
ca şi agentul comercial, comisionarul profesionist este o figură independentă ce
prestează servicii de intermediere permanente in bază comercială. Deosebirea de
bază a calităţii juridice a comisionarului profesionist de ceilalţi intermediari, constă in
activitatea sa in nume propriu, dar pe contul unei alte persoane (comitent). Din
considerentele indicate, faţă de activitatea comisionarului se aplica in mod
corespunzător regulile referitoare la agentul comercial şi normele cu privire la
contractul de comision.
Efectul principal al activităţii comisionarului profesionist constă in faptul că
comisionarul se obligă personal şi direct faţă de terţ, in consecinţa cărui fapt, intre
comitent şi terţ nu se nasc nici un fel de raporturi juridice.

Articolul 1213. Obligaţiile comisionarului

(1) Comisionarul este ţinut sa execute cu diligenta unui bun

comerciant obligaţiile pe care si le-a asumat. Comisionarul trebuie sa
respecte interesele comitentului si sa indeplinească indicaţiile date de el.
(2) Comisionarul prezintă comitentului informaţiile necesare, in
particular ii va comunica imediat despre executarea comisionului. El este
obligat sa prezinte comitentului un raport cu privire la executarea
comisionului si sa-i transmită cele cuvenite din executarea respectiva.
(3) Comisionarul poarta răspundere fata de comitent pentru executarea
actului juridic incheiat in cazul in care, concomitent cu notificarea
despre executarea comisionului, el nu va indica si terţul cu care a
incheiat actul juridic.

(2677)Obligaţiile comisionarului profesionist sunt in mare măsură identice cu

cele ale comisionarului stabilite in art.art 1062, 1067, 1069 ale prezentului
Cod.
(2678)Alin.3 al articolului comentat conţine o normă ce reglementează
răspunderea comisionarului profesionist faţă de comitent pentru executarea
actului juridic incheiat cu terţul. Dacă, concomitent cu notificarea despre
executarea comisionului pe care este obligat s-o prezinte comisionarul
profesionist, nu va fi indicată şi persoana terţului cu care a contractat, atunci
survine răspunderea comisionarului faţă de comitent. Per a contrario,
indicarea terţului in notificarea sau darea de seamă despre executarea
comisionului il eliberează pe comisionarul profesionist de răspundere faţă de
comitent pentru executarea actului juridic incheiat cu terţul.
Răspunderea comisionarului faţă de comitent survine şi in cazul clauzei de
del credere, situaţie in care comisionarul este indreptăţit la o remuneraţie
deosebită de cea de comision „pentru garanţia” executării obligaţiilor
(actelor juridice) de către terţi.
Indiferent de faptul dacă comisionarul profesionist a garantat sau nu executarea
contractului de către terţ, comitentul nu are acţiune decat impotriva comisionarului,
iar nu şi impotriva terţului contractant. Terţul cu care a contractat comisionarul
rămane străin faţă de comitent, ne avand acţiune unul impotriva altuia, decat in
cazul, cand aceste acţiuni le-au fost cedate din partea comisionarului.

Articolul 1214. Efectele ne respectării indicaţiilor comitentului

In cazul in care nu acţionează conform indicaţiilor comitentului,

comisionarul este obligat sa repare prejudiciul cauzat. Totodată,
comitentul este in drept sa nu recunoască efectele actului juridic
incheiat astfel in privinţa sa.

1. Respectarea indicaţiilor comitentului reprezintă una din obligaţiile de bază ale

comisionarului profesionist, iar pentru nerespectarea lor, legiuitorul prevede
răspundere in formă de reparare a prejudiciului cauzat, precum şi nerecunoaşterea
efectelor actului juridic incheiat in privinţa sa, ceea ce inseamnă că pentru actele
juridice incheiate, fără a fi recunoscute de comitent, se obligă personal comisionarul
profesionist.

Articolul 1215. Limitele preţului

(1) In cazul in care comisionarul a efectuat o vanzare la un preţ mai mic

decat cel stabilit sau daca a majorat preţul de cumpărare stabilit,
comitentul, in cazul in care intenţionează sa respingă convenţia ca
nefiind incheiata pe contul lui, trebuie sa declare acest fapt imediat
după notificarea despre incheierea convenţiei. In caz contrar, abaterea
de la preţul stabilit se considera acceptata.
(2) In cazul in care comisionarul, concomitent cu notificarea despre
incheierea convenţiei, declara ca va compensa diferenţa de preţ,
comitentul nu are dreptul sa respingă convenţia. Dreptul comitentului de
a cere reparaţia prejudiciului care depăşeşte diferenţa de preţ nu este
afectat.

(2679)Legislatorul reglementează situaţia in care comisionarul a efectuat o

vanzare la un preţ mai mic decat cel stabilit sau daca a majorat preţul de
cumpărare stabilit de comitent. In cazul depistării unei astfel de situaţie,
avand intenţia să respingă convenţia ca ne fiind incheiata pe contul lui,
comitentul urmează să declare ne acceptarea convenţiei imediat după ce
primeşte de la comisionar notificarea despre incheierea convenţiei. Se
consideră acceptată de către comitent convenţia, incheiată in condiţiile
indicate mai sus, care n-a fost respinsă verbal sau scris de către comitent.
(2680)Comitentul nu are dreptul sa respingă convenţia dacă comisionarul,
concomitent cu notificarea despre incheierea convenţiei, declară că va
compensa diferenţa de preţ. Cu toate acestea comitentul este in drept să
ceară reparaţia prejudiciului care depăşeşte diferenţa de preţ, ne achitată
de comisionar.

Articolul 1216. Incheierea convenţiei in condiţii mai avantajoase

In cazul in care comisionarul incheie o convenţie in condiţii mai

avantajoase decat cele stabilite de comitent, avantajele sunt atribuite
comitentului. Prezenta regula produce efecte in particular in cazul in
care preţul cu care comisionarul a efectuat vanzarea depăşeşte preţul pe
care comitentul l-a stabilit ca fiind cel mai mic sau daca preţul de
cumpărare nu atinge preţul cel mai mare stabilit de comitent.

(2681)Avantajele oricărei convenţii, incheiate in condiţii mai avantajoase decat

cele stabilite de comitent, sunt atribuite prin efectul legii comitentului. Insă
efectele normei comentate se produc numai in două cazuri strict determinate:
- in cazul vanzării de către comisionar la preţul ce depăşeşte preţul pe
care comitentul l-a stabilit ca fiind cel mai mic admisibil;
- in cazul cumpărării de către comisionar la preţul ce nu atinge preţul
cel mai mare stabilit de comitent.
In celelalte cazuri avantajele obţinute de către comisionar prin incheierea de acte
juridice cu terţii sunt apreciate de lege ca avantajele comisionarului.

Articolul 1217. Remunerarea comisionarului

(1) In cazul in care convenţia este executata, comisionarul poate

pretinde plata comisionului.
(2) Chiar daca convenţia nu a fost executata, comisionarul are totuşi
dreptul la un comision daca acesta este prevăzut de uzanţele comerciale.
(3) Comisionarul poate pretinde plata comisionului chiar si in cazul in
care executarea actului juridic incheiat de el nu a avut loc, insa faptul
acesta se datorează vinovatei comitentului sau este in legătură cu
personalitatea lui.

1. Regula generală de apariţie a dreptului la remunerare a comisionarului este

executarea convenţiei incheiate de către persoana terţă. Insă, neexecutarea
convenţiei se poate produce nu din vina comisionarului. Dreptul la un comision se
păstrează şi in cazul neexecutării convenţiei, dacă acest fapt este prevăzut de
uzanţele comerciale sau se datorează culpei comitentului, or legăturii cu
personalitatea lui. Neexecutarea convenţiei in legătura cu personalitatea
comitentului reprezintă o novelă legislativă şi poate fi interpretată numai de la caz la
caz, ţinand cont de condiţiile concrete ale obligaţiei stabilite, dar nu in mod general.

Articolul 1218. Marfa de comision deteriorata sau viciata

Daca marfa care i-a fost expediata este deteriorata sau are anumite
vicii depistabile la o examinare, comisionarul, in raport cu cărăuşul si
comitentul, este obligat sa asigure proba stării ei si sa informeze
imediat comitentul. In caz contrar, comisionarul va fi obligat sa repare
prejudiciul cauzat astfel.

1. Comisionarul, activand in nume propriu, este in permanenţă responsabil de starea

mărfii pe care o primeşte de la comitent pentru executarea contractului. In cazul
depistării unor deteriorări sau vicii ale mărfii, care sunt uşor depistate la o simplă
examinare, fără antrenarea unor mijloace speciale, este obligat, in raport cu cărăuşul
si comitentul să informeze imediat comitentul despre aceste calităţii mărfurilor şi să
documenteze starea lor. Legiuitorul nu impune respectarea anumitor termeni in acest
caz, dar aceste acţiuni trebuie efectuate in termeni rezonabili, care ar permite
derularea continuă a contractului. La discreţia părţilor termenii respectivi pot fi
stabiliţi in contract pentru a fi evitate situaţii de tălmăcire arbitrară a acestor clauze.
Ne intreprinderea acţiunilor nominalizate de către comisionar va duce iminent la
repararea prejudiciului cauzat comitentului de deteriorarea sau viciile mărfii.

Articolul 1219. Răspunderea comisionarului pentru marfa

(1) Comisionarul poarta răspundere pentru pierderea sau deteriorarea

mărfii aflate in custodia lui, cu excepţia cazului in care pierderea sau
deteriorarea au rezultat din imprejurări care nu puteau fi evitate prin
diligenta unui bun comerciant.
(2) Comisionarul poarta răspundere pentru ne asigurarea mărfii doar in
cazul in care comitentul i-a dat indicaţia sa efectueze asigurarea.

(2682)Comisionarul profesionist este obligat să manifeste o grijă sporită faţă de

mărfurile aflate in custodia sa, indiferent dacă ele au fost transmise de
comitent pentru a incheia contracte cu mărfuri, sau ele au fost primite de la
terţi in scopul executării contractului. Legea cere de la comisionar in acest caz
manifestarea diligenţei unui bun comerciant. De aceea, unicul temei pentru
exonerare de la răspundere a comisionarului pentru pierderea sau
deteriorarea mărfii aflate in custodia sa, sunt acele imprejurări care nu puteau
fi evitate prin diligenţa unui bun comerciant.

Articolul 1220. Avansul si creditul la executarea contractului de

comision

(1) In cazul in care a acordat terţului un avans sau un credit fără

consimţămantul comitentului, comisionarul acţionează pe propriul risc.
(2) Daca uzanţele comerciale prevăd posibilitatea acordării unei
amanări pentru plata preţului de cumpărare, in lipsa unor indicaţii
contrare din partea comitentului de acest drept se va bucura si
comisionarul.
 (3) In cazul in care, ne avand imputerniciri, efectuează o vanzare in
credit, comisionarul este obligat, in calitate de debitor, sa plătească
imediat, in contul comitentului, preţul de cumpărare.

1. Fără consimţămantul comitentului comisionarul nu poate acorda terţului un avans

sau un credit, deoarece el acţionează din contul comitentului şi toate riscurile
financiare le suportă ultimul. Respectiv, toate riscurile ce reies din eşalonările de plăţi
sau avansarea terţului efectuate fără acordul scris sau verbal al comitentului, sunt
suportate de către comisionar. Indicaţiile comitentului despre interzicerea acordării
terţului unei amanări pentru plata preţului de cumpărare prevalează chiar şi faţă de
prevederile uzanţelor comerciale, care prevăd asemenea drepturi ale comisionarului.
Din conţinutul normelor comentate reiese cert faptul, că avansul şi creditul la
executarea contractului de comision poate fi acordat numai cu consimţămantul
comitentului.
In cazul in care, comisionarul fără consimţămantul comitentului efectuează o vanzare
in credit, atunci comisionarul este obligat imediat să plătească preţul integral de
cumpărare a mărfii. Prin această obligaţie imperativă a comisionarului, legiuitorul
protejează interesele patrimoniale ale comitentului.

Articolul 1221. Contracte similare

Dispoziţiile prezentei secţiuni se aplica, daca nu este prevăzut altfel

sau daca din esenţa raporturilor nu reiese contrariul, si in cazul in care
comisionarul, practicand activitate comerciala proprie, işi asuma
incheierea, in nume propriu, dar pe contul unei alte persoane, a unor
acte juridice diferite de cele menţionate la art.1212 alin.(1).

(2683)Normele prezentului Cod civil ce reglementează activitatea comisionarului

profesionist se aplică şi asupra altor acte juridice (contracte), decat cele
indicate in alin.(1) art.1212, de exemplu in domeniu transporturilor. La baza
contractelor similare pot sta caracterele de bază ale contractului de comision,
şi anume:
- practicarea activităţii comerciale proprii;
- incheierea in nume propriu, dar pe contul unei alte persoane, a unor
acte juridice.
Legislatorul permite acoperirea altor genuri de activitate de către
subiectele dreptului civil, ce au acelaşi statut juridic ca şi comisionarul
profesionist cu condiţia că legea specială ce reglementează activitatea lor,
sau esenţa raporturilor juridice la care sunt parte nu stabileşte contrariul.
Prin intermediul normei comentate, legislatorul ne accentuează că
domeniile de activitate ale subiectelor in cazul intermedierii nu pot figura
in calitate de criterii formatoare de norme de drept, iar modelul
contractual expus in această secţiune a Codului Civil se poate aplica in
diverse domenii ale circuitului de mărfuri, capitaluri şi servicii.

Capitolul XXIV
CONTRACTELE ŞI OPERAŢIUNILE BANCARE

Secţiunea 1
DEPOZITUL BANCAR

Articolul 1222. Contractul de depozit bancar

(1) Prin contractul de depozit banacar, banca sau o altă instituţie financiară
(bancă), autorizată conform legii, primeşte de la clientul său (deponent)
sau de la un terţ in folosul deponentului o sumă de bani pe care se obligă
să o restituie deponentului după un anumit termen (depozit la termen) sau
la cerere (depozit la vedere).
(2) Raporturilor dintre bancă şi deponent li se aplică prevederile
referitoare la imprumut şi la contul curent bancar dacă acestea nu
contravin prezentei secţiuni şi naturii depozitului bancar.

1. Contractul depozit banacar prezintă următoarele caractere juridice:

(2684)este un contract real: se consideră incheiat şi produce efecte juridice din
momentul vărsămintului fondurilor băneşti in contul de depozit deschis la
bancă;
(2685)este un contract unilateral: obligaţii din contract revin numai băncii; ea
este obligată să restituie deponentului suma de bani depusă şi, eventual,
dobinda aferentă, iar deponentului ii revine dreptul corelativ de a cere
executarea acestor obligaţii;
(2686)in principiu, este un contract cu titlu oneros: banca plăteşte deponentului
o dobindă, dacă părţile nu convin altfel (a se vedea art.1224 şi comentariul);
2. Părţile contractului de depozit bancar sint banca sau altă instituţie financiară
autorizată conform legii, pe de o parte, şi deponentul, pe de altă parte.
Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din
10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996
(art.3), entităţile care au capacitatea de a accepta depozite de la persoane fizice şi
juridice sint băncile şi alte instituţii financiare. Art. 26 alin.1 al Legii instituţiilor
financiare numeşte printre activităţile financiare „acceptarea de depozite (plătibile la
vedere sau la termen etc.) cu sau fără dobindă”. De facto, băncile sint acele instituţii
care sint abilitate de a atrage depozite băneşti aparţinind publicului. Această
activitate banca o poate exercita numai in baza autorizaţiei eliberate de Banca
Naţională (a se vedea: capitolul II al Legii instituţiilor financiare, Regulamentul BNM
23/1996 cu privire al autorizarea băncilor//M.O. nr.59-60 din 12.09.1996).
In calitate de deponent pot fi atit persoanele fizice cit şi persoanele juridice. Legea nu
stabileşte careva restricţii privind persoanele ce pot fi deponenţi. Conform art. 21
alin.2, minorul care a implinit virsta de 14 ani are dreptul să facă de sine stătătot
depuneri in instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri in conformitate cu
legea.
3. Legea prevede posibilitatea depunerii fondurilor băneşti in folosul deponentului de
către terţi. Actul juridic prin care o persoană efectuează depuneri băneşti la bancă in
favoarea altei persoane poate fi săvirşit, de exemplu, in baza unui contract de
donaţie (art.art.827 - 838), sau a unui contract in folosul unui terţ (art.art.721 - 724).
Insă actul juridic prin care se efectuează depunerea este independent de actul juridic
care a stat la baza lui, astfel incit ultimul nu este opozabil băncii. Din moment ce
vărsăminutl a fost efecuat, terţul nu mai poate dispune de fondurile vărsate in folosul
beneficiarului (deponentului), acesta din urmă fiind unicul titular al drepturilor ce
decurg din contractul de depozit bancar.
4. Obiectul contractului il constiute obligaţia băncii de a primi o sumă de bani de la
deponent sau de la un terţ in folosul deponentului şi de a restiutui aceeaşi sumă la
cerere cau la temenul stabilit, precum şi obligaţia de a plăti dobinda aferentă , in
cazul cind acest lucru este prevăzut in contract.
O problemă controversată este cea a drepului de proprietate asupra fondurilor
depuse la bancă. Legea nu prevede expres cine este propietarul sumei băneşti
depuse - banca sau deponentul. In doctrină au fost expuse opinii diferite referitor la
această problemă. Unii autori consideră că fodurile băneşti sint transmise băncii cu
tilu de proprietate, alţii susţin că banca doar păstrează fondurile depuse, proprietarul
lor răminind deponentul. Prima soluţie pare a fi acceptabilă, reieşind din caracterul
inrudit al contractului de depozit banacar cu contractul de imprumut (a se vedea art.
867 şi p.6 infra). Care nu ar fi soluţia, este important, sub aspect practic, că banca
are dreptul să fructifice fondurille băneşti depuse de clienţii săi, să dispună de ele in
interes propriu, depozitul bancar fiind unul din instrumentele principale prin care se
realizează operaţiile pasive ale băncii - atragerea fondurilor băneşti aparţinind
publicului in vederea plasării lor ulterioareă in nume propriu prin intermediul
operaţiunilor active.
5. Contractul de depozit banacar are caractere comune esenţiale cu contractul de
imprumut єi cu contractul de cont curent bancar, astfel incit normele ce
reglementează aceste contracte se aplică cu titlu subsidiar raporturilor dintre bancă
şi deponent in măsura in care aceste raporturi nu sint reglementate de prevederile
prezentei secţiuni, şi dacă aceste norme nu contravin naturii depozitului bancar.
6. Legăturile strinse dintre contractul de depozit bancar şi contractul de imprumut
(art.art.867 – 874) au determinat unii autori să considere că contractul de depozit
bancar este o varietate a contractului da imprumut, relevind in susţinerea acestei
opinii trăsături comune importante: ambele contracte au ca obiect transmiterea
banilor cu condiţia restituirii lor, ambele sint reale, ambele pot fi atit cu titlu oneros
cit şi cu titlu gratuit etc. Intre aceste contracte există, totuşi, deseobiri care nu pot fi
trecute cu vederea:
(2687)subiect al contracului de imprumut, in mod necesar este banca, in timp ce
in contractul de impumut subiecte pot fi orice persoane;
(2688)contractul de depozit bancar este, de regulă, cu titlu oneros, pe cind
contractul de imprumut se prezumă gratuit;
(2689)contractul de depozit banacar poate fi atit la termen cit şi la vedere, in
timp ce contractul de imprumut, de regulă, este incheiat pe un anumit
termen.
Aceste deosebiri (şi altele, mai puţin importante), precum şi specificul operaţiunilor
din sfera bancară, au cauzat necesitatea de a distinge contractul de depozit bancar
ca un contract aparte.
7. Contractul de depozit bancar are legături strinse cu contractul de cont curent
bancar (art.art.1228 – 1235). In derularea ambelor contracte este utilizat contul
bancar ca instrument al tehnicii contabile şi al reglementării creanţelor băneşti. Atit
raportul juridic de depozit bancar, cit şi cel de cont curent bancar se iniţiază prin
depunerea la bancă a unei sume băneşti care se inregistrează intr-un cont bancar.
Regulile privind deschiderea, gestiunea şi inchiderea conturilor curente şi a celor de
depozit sint, in mare parte, similare (a se vedea Regulamentul BNM 415/1999 privind
deschiderea şi inchiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din
20.01.2000). Deosebirile dintre aceste două contracte rezultă din funcţiile
economice diferite pe care le indeplinesc: funcţia principală a depozitului bancar este
atragerea de către bancă a fondurilor aparţinind publicului in scopul fructificării lor,
iar funcţia principală a contului curent este satisfacerea necesităţilor clientului prin
operarea de incasări, retrageri sau plăţi dispuse de acesta (a se vedea de asemenea
art. 1228 şi comentariul).
Principalele deosebiri dintre depozitul bancar şi contul curent bancar sint
următoarele:
(2690)titularul contului curent poate emite ordine de plată, cecuri, bilete la ordin
asupra disponibilului din cont in vederea stingerii unor datorii faţă de terţi, pe
cind titularul contului de depozit poate efectua numai depuneri sau retrageri;
(2691)contul curent poate avea şi sold debitor, prin aceasta indeplinind şi
funcţia de creditare, iar contul de depozit trebuie să fie, de regulă, creditor;
(2692)din contul curent fondurile pot fi retrase in orice moment, pe cind depozitul
la termen presupune retragerea fondurilor la expirarea termenului convenit.
Articolul 1223. Forma contractului de depozit bancar

Contractul de depozit bancar trebuie să fie incheiat in scris. Forma scrisă a

contractului se consideră respectată dacă banca eliberează deponentului
un libret de economii, un certificat de depozit sau orice alt document care
atestă depunerea banilor şi care corespunde cerinţelor legii şi uzanţelor
bancare.

1. Legea cere forma scrisă pentru contractul de depozit bancar; nerespectarea

acestei cerinţe atrage efectele prevăzute de art.211. Contractul poate fi perfectat
prin intocmirea unui singur inscris, sau in alte modilităţi inscrise in art. 210.
2. O formă particulară a contractului de depozit bancar este este libretul
(certificatul) de economii) şi certificatul de depozit. Regulile privind eliberarea şi
circulaţia acestor documente sint stabilite de Regulamentul BNM 60/1992 cu privire
la emiterea şi circulaţia certificatelor de depozit şi de economii//M.O. nr.22, 1995.
Conform Regulamentului, certificatul de depozit şi de economii este o adeverinţă
scrisă a băncii despre depunerea fondurilor băneşti, care legalizează dreptul
deponentului sau a succesorului lui de a primi la expirarea termenului stabilit suma
depozitului şi a dobinzii aferente. Certificatele de depozit se eliberează numai
persoanelor juridice, iar cele de economii – numai persoanelor fizice.
3. In practică incheierea contractelor de depozit bancar se realizează, de obicei, prin
semnarea unor formulare tipizate redactate de bănci, ce conţin clauze nenegociabile,
ceea ce conferă acestor contracte natura de contracte de adeziune (a se vedea art.
666 alin.3 şi comentariul). Prin urmare, aceste contacte cad sub incidenţa dispoziţiilor
prezentului cod privind clauzele contractuale standard (art.art.712 – 720).
Caracteristic pentru contractul de depozit, ca şi pentru alte contracte bancare este
că, uneori, in practică, in formularul contractului propus spre semnare clientului se
face trimitere la condiţiile generale ale băncii (regulile ce guvernează ansamblul
raporturilor dintre bancă şi client) , regulamentele ei, uzanţele bancare. In acest
context este important de stabilit dacă clientul le-a cunoscut efectiv şi le-a acceptat
la incheierea contractului. Dacă, de exemplu, condiţiile generale, sint imprimate pe
formularul semnat de părţi, se prezumă că clientul a luat cunoştinţă de ele inainte da
a semna. Dacă, insă, condiţiile generale sau regulamentele la care face referinţă
contractul figurează in documente aparte, in caz de litigiu, instanţa trebuie să verifice
dacă aceste documente au fost remise clientului, dacă el le-a cunoscut intr-adevăr şi
le-a acceptat.
4. Un loc important in practica contractelor bancare, in general, şi in practica
contractelor de depozit bancar, in particular, il ocupă uzanţele bancare. In general, se
consideră că reprezintă uzanţă bancară tot ceea ce face parte din funcţionarea
normală a activităţii bancare. In principiu, uzanţele banacare, ca şi orice alte uzanţe
profesionale, constituie sursă de drept in relaţiile dintre profesionişti (bănci şi alţi
subiecţi care practică activitate de intreprinzător). Opozabilitatea lor clienţilor-
neprofesionişti se loveşte de problema posibilităţii cunoaşterii uzanţelor de către
aceştea. Dacă, in cazul uzanţelor legale (celor la care fac referinţă dispoziţiile legale
şi care, in virtutea acestui fapt, au putere de lege), aplicarea lor se impune in
considerarea obligativităţii lor, atunci uzanţele convenţionale sint izvor de obligaţii
juridice numai dacă părţile le-au inclus expres in cuprinsul contractului lor sau au
aderat tacit la ele. In caz de controversă in ceea ce priveşte existenţa sau conţinutul
uzanţei bancare, dovada se poate face printr-un expert sau printr-o atestare din
partea unui organism profesional competent (de exemplu, Asociaţia băncilor).

Articolul 1224. Dobinda

(1) Banca plăteşte deponentului o dobindă in mărimea şi in modul prevăzut
de contract, iar in cazul in care contractul nu prevede mărimea dobinzii
aceasta se determină in conformitate cu prevederile art. 619. Părţile pot
conveni ca banca să nu plătească deponentului dobindă.
(2) Banca nu poate reduce in mod unilateral mărimea dobinzii decit in
cazurile prevăzute de lege sau de contract, cu condiţia respectării unui
termen de preaviz de cel puţin 15 zile.

1. In principiu, depozitul bancar este purtător de dobindă, cotractul prezumindu-se a

fi cu titlu oneros. Datorită incasării dobinzii contractul de depozit bancar constituie,
sub aspect economic, un imprumut acordat băncii, mai ales in cazul depozitului la
termen.
Părţile sint libere să stabilească prin acordul lor mărimea dobinzii. In cazul in care
părţile omit să fixeze in contract mărimea dobinzii (situaţie puţin probabilă in
practică), aceasta se stabileşte in conformitate cu prevederile art. 619. In acest caz
mărimea dobinzii va reprezenta 5% peste rata de refinanţare a Băncii Naţionale in
contractele cu participarea consumatorului şi de 9% peste rata de refinţare a Băncii
Naţionale - in contractele la care nu participă consumatorul. In sensul articolului
comentat, prin consumator se inţelege persoana fizică care nu practică activitate de
intreprinzător.
2. Depozitul bancar nu este purtător de dobindă numai in cazul in care părţile convin
expres ca banca să nu plătească deponentului dobindă. In acest caz contractul va fi
cu titlu gratuit. Această soluţie pare a fi justificată, mai cu seamă, in depozitele
bancare la vedere, unde caracterul de imprumut acordat băncii se manifestă mai
puţin. Este de menţionat că in unele ţări (de exemplu, SUA, Franţa) acordarea
dobinzii pentru depozitele la vedere este interzisă prin lege.
3. Regula consacrată in alineatul 2 are menirea de a apăra interesele clientului, care
este, de obicei, partea contractului mai slabă din punct de vedere economic, contra
abuzurilor din partea băncii. Dreptul băncii de a reduce in mod unilateral mărimea
dobinzii poate rezulta numai din lege sau din contract. In orice caz banca este
obligată să informeze deponentul despre reducere dobinzii cu cel puţin 15 zile
inainte. Dovada informării deponentului incumbă băncii.

Articolul 1225. Ordinea calculării şi plăţii dobinzii

(2693)Dobinda pentru depozitul bancar se calculează incepind cu ziua

următoare zilei efectuării depozitului, pină in ziua precedentă zilei
restituirii sumei depuse sau decontării acesteia in baza unor alte
temeiuri legale.
(2694)Dacă contractul de depozit bancar nu prevede altfel, dobinda
pentru suma depozitului bancar se plăteşte deponentului, la cererea
acestuia, la expirarea fiecărui trimestru, iar dobinzile neridicate in
acest termen se adaugă la suma depozitului pentru care se calculează
dobinda in continuare.
(2695)La restituirea sumei depuse, se plăteşte intreaga dobindă calculată
pină la acel moment.

1. In articolul dat este stabilit modul şi termenele de calculare şi plată a dobinzilor

aferente depozizului bancar.
In alineatul 1 este legiferată uzanţa bancară a datei de valoare care este cunoscută
practicii diferitor ţări. Conform acestei uzanţe, data de valoare, adică data din care se
incepe calculul dobinzilor datorată de bancă clientului, se abate de la data reală, fiind
posterioară in cazul inregistrării in creditul contului deponentului şi anterioară in
cazul inregistrărilor in debitul aceluiaşi cont. Astfel, norma acestui alineat stabileşte
că ziua in care se efectuează depozitul şi ziua in care depozitul este prelevat nu sint
purtătoare de dobindă. Această uzanţă bancară, legiferată in prezentul articol, este
justificată din punct de vedere economic prin interesul băncii de a fructifica fondurile
depuse de client. Intrucit pentru bancă este problematic de a utiliza profitabil sumele
din contul clientului atit in ziua depunerii cit şi in ziua retragerii lor, aceste două zile
sint excluse din perioada de timp in decursul căreia depozitul este purtător de
dobindă. In aşa mod uzanţa datei de valoare transferă pe seama deponentului
suportarea pierderii unui profit.
2. Părţile sint libere să stabilească de comun acord modul şi termenele de plată a
dobinzii. De exemplu, părţile pot conveni ca dobinda să se plătească lunar, trimestrial
sau anual. Dacă părţile au omis să facă acest lucru, conform alineatului 2, dobinda
pentru suma depozitului bancar se plăteşte deponentului, la cererea acetuia, la
sfirşitul fiecărui trimestru. Dacă deponentul nu a solicitat plata dobinzilor in acest
termen, suma lor se capitalizează, adică se adaugă la suma depozitului. In continuare
dobinda se calculează la suma depozitului majorată cu suma dobinzilor capitalizate.
3. Dacă depozitul trebuie să fie retras inainte de expirarea perioadei pentru care se
calculează dobinda, la restiutirea sumei se plăteşte intreaga dobindă pentru perioada
in care suma depozitului a fost efectiv fructificate de bancă.
4. Părţile pot stabili in contract penalităţi pentru neexecutarea de către bancă a
obligaţiei sale de a plăti deponentului dobinda aferentă depozitului (art.624). In cazul
in care părţile nu au stabilit asemenea penalităţi, pentru perioada de intirziere a plăţii
dobinzii deponentul poate predinde plata unei dobinzi de intirziere in conformitate cu
art. 619. Deponentul este in drept, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului
neacoperit prin plata dobinzii de intirziere, conform regulii generale privind efectele
neexecutării obligaţiei, consacrate in art. 602. Intinderea despăgubirii pentru
prejudiciul cauzat deponentului se va determina in corespundere cu prevederile art.
610.

Articolul 1226. Secretul bancar

(1) Banca garantează secretul informaţiei privind relaţiile de afaceri cu

clientul.
(2) Informaţia care constituie secret bancar poate fi furnizată numai la
cererea clientului sau a reprezentantului acestuia. Banca poate furniza o
astfel de informaţie reprezentanţilor autorităţilor publice numai in cazul şi
in modul prevăzute de lege.
(3) In cazul in care banca divulgă informaţia ce constituie secret bancar,
deponentul lezat astfel in drepturi poate cere despăgubiri.

1. Prezentul articol reglementează obligaţia băncii de a păstra secretul bancar,

obligaţie care este atit de natură contractuală, cit şi derivă din prevederile imperative
ale legii. Nici prezentul cod nici alte legi nu conţin o definiţie a secretului bancar, insă
atit din cuprinsul prezentului articol, cit şi din prevederile altor legi rezultă că secretul
bancar este totalitatea informaţiilor, care au parvenit băncii in cadrul relaţiilor de
afaceri cu clientul său, referitor la client, conturile deschise de el la bancă,
operaţiunile efectuate in aceste conturi şi referitor la oricare alte fapte, dacă aceste
informaţii nu sint publice şi divulgarea lor ar putea leza drepturile, interesele,
reputaţia de afaceri a clientului.
Secretul bancar are legături strinse cu categoriile de secret comercial (a se
vedea Legea 171/1994 cu privire la secretul comercial//M.O. nr.13 din 10.11.1994) şi
secret profesional (al avocaţilor, notarilor, medicilor etc.). In considerarea
interacţiunii acestor trei categorii, regula prezentului articol poate fi exprimată in
felul următor: banca, in calitatea sa de profesionist (comerciant ce profesează
activitatea bancară) este ţinută să păstreze confidenţialitatea informaţiilor ce
constiutie secretele comerciale al clienţilor săi.
2. După cum s-a menţionat mai sus, obligaţia de a păstra secretul bancar se
bazează nu numai pe contract, dar şi pe dispoziţiile imperative ale legii. Astfel, art.22
al Legii instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996 dispune că
administratorii, funcţionarii şi agenţii băcii, actuali şi precedenţi, sint obligaţi să
păstreze secretul comercial, să nu folosească in interes personal sau al unor terţi,
decit al băncii in care lucrează sau au lucrat, informaţiile obţinute in exerciţiul
funcţiunii şi să nu permită accesul altor persoane la aceste informaţii. Din analiza
prevederilor legale sus numite se desprind următoarele consideraţii:
- deşi Legea instituţiilolor financiare operează cu termenul secret
comercial aceste informaţii totodată constituie şi secret bancar, in virtutea
corelaţiei dintre aceste categorii, despre care s-a relatat mai sus;
(2696)obligaţia de nedivulgare a secretului comercial (bancar) este completată
cu obligaţia de neutilizare a acestor informaţii nici pentru sine, nici pentru
alţii;
(2697)єi obligaюia de nedivulagre єi cea de neutilzare sint valabile atit pe
parcursul activitгюii in serviciul bгncii, cit єi ulterior;
(2698)deşi divulgarea secretului comercial (bancar) are loc de obicei prin
intermediul acţiunilor personalului băncii, banca, in orice caz, poartă
răspundere pentru nerespectarea obligaţiei de păstrare a secretului bancar,
inclusiv dacă această informaţie a fost divulgată prin acţiuni culpabile ale
lucrătorilor ei.
3. Obligaţia de păstrare a secretului bancar incumbă atit personalului băncii, cit
şi altor persoane, care, in orice mod, obţin informaţii calificate ca secret bancar.
Asemenea persoane sint, de exemplu, funcţionarii Băncii Naţionale, care obţin astfel
de informaţie in cadrul exercitării atibuţiilor sale. Conform Legii cu privire la Banca
Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din 10.12.1995 (art.36 alin.1), acestor
persoane le este interzis: a) să permită oricărei alte persoane accesul la această
informaţie, să o divulge sau să o publice; b) să folosească această informaţie sau să
permită folosirea ei in interes personal.
4. Legea instituţiilor financiare (art.22 alin.2) prevede cazurile in care
informaţiile calificate ca secret comercial (bancar) pot fi aduse la cunoştinţa altor
persoane: Băncii Naţionale, inspectorilor ei, experţilor contabili şi contabililor
autorizaţi externi acceptaţi de ea, organelor judiciare şi de anchetă, după cum
prevede legislaţia, precum şi in cadrul unor acţiuni in justiţie, in cazul in care
protecţia intereselor băncii necesită dezvăluirea acestor informaţii.
5. O serie de derogări de la principiul respectării secretului bancar au fost
instituite prin lege in vederea combaterii criminalităţii economice. Astfel, Legea nr.
633/2001 cu privire la prevenirea şi combaterea spălării banilor//M.O., nr.139-140 din
15.11.2001 prevede că transmiterea de către bănci a informaţiilor despre activitatea
economico-financiară, operaţiunile şi depunerile efectuate pe conturile persoanelor
fizice sau juridice in cazurile in care există indicii de pregătire, realizare curentă sau
practicarea anterioară a acţiunilor de spălare a banilor proveniţi din săvirşirea
crimelor către Procuratura Generală, către organele cu funcţii de control fiscal şi
financiar, către alte organe similare sau către organele de cercetare penală, de
anchetă preliminară, către organele procuraturii sau instanţele de judecată, in
cazurile prevăzute de legislaţie, nu poate fi calificată drept divulgare a secretului
comercial (art.6).
6. Clientul, drepturile căruia au fost lezate prin divulgarea de către bancă a
informaţiilor ce constituie secret bancar poate cere repararea prejudiciilor, conform
prevederilor art.14. Dacă prin divulgarea acestor informaţii a fost lezată onoarea,
demnitatea sau reputaţia de afaceri a clientului, acesta poate cere şi repararea
prejudiciului moral, in corespundere cu art.16 alin.8.
Articoul 1227. Depozitul la termen şi depozitul la vedere

(1) Indiferent de tipul depozitului, banca este obligată să restituie, la

prima cerere a deponentului, integral sau parţial suma depusă respectind
un termen de preaviz conform acordului părţilor sau uzanţelor bancare.
Orice clauză contrară in defavoarea deponentului este nulă.
(2) In cazul in care deponentului i se restituie integral sau parţial, inainte
de expirarea termenului convenit, suma depusă, dobinda se calculează in
mărimea prevăzută pentru depozitele la vedere dacă in contract nu este
prevăzut altfel.
(3) In cazul in care deponentul nu cere la expirarea termenului convenit,
restituirea depozitului, contractul se consideră prelungit in condiţiile unui
depozit la vedere.

1. Reieşind din definiţia contractului de depozit bancar (art.1222), depozitul la

termen este atunci cind banca se obligă să restiutie deponentului suma depusă după
un anumit termen, asupra căruia părţile au convenit in contract, iar depozitul la
vedere este atunci cind banca se obligă să restiutie deponentului suma depusă in
orice moment, la simpla cerere a acestuia.
2. Regula alineatului1 dispune că banca este obligată să restituie la prima cerere a
deponentului suma depusă, integral sau parţial, indiferent de tipul depozitului. Din
această prevedere a legii rezultă că, chiar şi depozitul la termen trebuie să fie
restituit deponentului la cererea lui. Acesta este un caz particular de modificare
unilaterală a contractului admis de lege (a se vedea art.668 alin. 3). In rezultat,
depozitul la termen se transformă in depozit la vedere, cu consecinţele ce decurg din
acest fapt.
3. Legea prevede obligativitatea unui preaviz in cazul retragerii anticipate a
fondurilor. Acest praviz are menirea de a facilita serviciul de casierie a băncii, dindu-i
posibilitatea să mobilizeze suma necesară. Durata preavizului poate fi stabilită in
contract sau de uzanţele bancare. In ultimul caz este important de stabilit dacă
deponentul a cunoscut efectiv conţinutul acestor uzanţe şi a acceptat să adere la ele
la incheierea contractului (a se vedea p. 3 şi 4 la comentariului la art.1223)

4. Norma alineatului 1 a fost instituită pentru apărarea intereselor deponentului,

care este, de regulă, partea contractului mai slabă din punct de economic. Această
normă este imperativă; orice clauză inserată in contract, care este contrară normei
date in sensul defavorizării deponentului, este lovită de nulitate absolută.
5. Una din consecinţele retragerii anticipate a depozitului la termen este schimbarea
regimului dobinzii. In acest caz dobinda se va plăti la nivelul ratei dobinzii pentru
depozitele la vedere, prcticate de banca dată, dacă contractul nu prevede o altă rată
a dobinzii pentru asemenea cazuri. Dobinda nouă se calculează pe toată durata
depozitului. Chiar dacă deponentul retrage numai o parte din suma depozitului,
dobinda aferentă soldului depozitului din contul deponentului se va plăti in mărimea
stabilită pentru depozitele la vedere. Dacă, conform regulamentelor şi practicilor
băncii date, dobinda pentru depozitele la vedere nu se plăteşte, deponetul, care
retrage anticipat suma depozitului, nu poate pretinde plata dobinzii.
6. Alineatul 3 se referă la situaţia in care deponentul unui depozit la termen nu cere
restiutirea lui la expirarea termenului convenit. In acest caz se consideră că părţile au
convenit tacit să prelungească contractul lor in condiţiile unui depozit la vedere. Prin
consecinţă, deponentul va putea să retragă in orice moment suma depusă (eventual,
respectind un termen de preaviz), iar banca ii va plăti o dobindă in mărimea dobinzii
pentru depozitele la vedere, dacă, conform regulamentelor şi practicilor băncii date,
se plăteşte o asemenea dobindă.
 S e c t i u n e a a 2-a

CONTUL CURENT BANCAR

Articolul 1228. Contractul de cont curent banca

r
Prin contractul de cont curent bancar, banca se obligă să primească şi
să inregistreze in contul titularului de cont (client) sumele băneşti depuse
de acesta sau de un terţ in numerar sau transferate (virate) din conturile
altor persoane, să execute in limitele disponibilului din cont ordinele
clientului privind transferul unor sume către alte persoane, retragerile de
numerar, precum şi să efectueze alte operaţiuni in contul clientului din
insărcinarea lui in conformitate cu legea, cu contractul şi cu uzanţele
bancare, iar clientul să achite o remuneraţie pentru prestarea serviciilor
menţionate.

1. Contractul de cont curent bancar prezintă următoarele caractere:

(2699)este un contract consensual: se consideră incheiat şi produce efecte juridice
din momentul realizării acordului de voinţă a părţilor, imbrăcat in forma cuvenită,
şi nu din momentul vărsămintului fondurilor băneşti, ca in cazul contractului de
depozit (a se vedea art. 1222 şi comentariul). Legea nu prevede careva dispoziţii
speciale referitor la forma contractului, prin urmare trebuie să fie aplicate
dispoziţiile generale privind forma actului juridic (art.art.208 – 211). In practică
asemenea contracte se incheie numai in formă scrisă, cu ajutorul formularelor
tipizate. Ca şi celelalte contracte bancare, contractul de cont curent bancar este
un contract de adeziune (a se vedea art.666 alin.3 şi p.3,4 al comentariului la
art.1223);
(2700)este un contract sinalagmatic: drepturile şi obligaţiile părţilor sint reciproce,
corelative şi iterdependente;
(2701)este un contract cu titlu oneros: clientul este dator să achite o remuneraţie
pentru serviciile băncii, iar banca datorează o dobindă pentru utilizarea fondurilor
din contul clientului (art.1232).
2. Părţile contractului de cont curent bancar sint banca şi clientul (titularul contului).
Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din
10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996
(art.3), banca este acea entitate care are atribuţia de a transfera prin diferite
instrumente de plată depozitele sau echivalente ale acestora atrase de la persoane
fizice sau juridice. Atribuţia băncii de a efectua transferuri de fonduri o deosebeşte de
alte instituţii financiare, care in virtutea prevederilor legale sus numite, nu au această
capacitate. Art. 26 alin.1 al Legii instituţiilor financiare numeşte printre activităţile
financiare „acordarea de servicii de decontări şi incasări” şi „emiterea şi
administrarea instrumentelor de plată”. Aceste activitaţi banca le poate exercita
numai in baza autorizaţiei eliberate de Banca Naţională (a se vedea: capitolul II al
Legii instituţiilor financiare, Regulamentul BNM 23/1996 cu privire al autorizarea
băncilor//M.O. nr.59-60 din 12.09.1996).
In calitate de titulari ai conturilor curente pot fi atit persoanele fizice cit şi
persoanele juridice. Legea nu stabileşte careva restricţii privind persoanele ce pot fi
titulari ai conturilor curente. Particularităţile contractului, modul de deschidere,
gestiune şi inchidere a contului, modalităţile de efectuare a operaţiilor in cont sint
determinate de statutul juridic al clientului: persoană fizică sau juridică, rezident sau
nerezident etc. (a se vedea Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea şi
inchiderea conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000).
3. Obiect al contactului sint acele acţiuni ale băncii efectuarea cărora este indreptăţit
s-o pretindă clientul. Banca are următoarele obligaţii:
(2702)Inregistrarea in contul clientului a sumelor băneşti depuse de acesta sau
de un terţ in numerar sau transferate din conturile altor persoane. Sub aspect
contabil, aceste sume sint inregistrate in creditul contului clientului. Sub
aspect juridic, ele reprezintă creanţele clientului faţă de bancă; clientul este
creditor al băncii, iar banca are obligaţia de a restitui fondurile.
(2703)Executarea ordinelor clientului privind:
(2704)transferul unor sume către alte persoane;
(2705)retragerile de numerar.
Sub aspect contabil, aceste operaţii se inscriu in debitul contului clientului. Sub
aspect juridic, valabilitatea operaţiilor date este condiţionată de:
a) validitatea actului prin care se ordonг plata; clientul trebuie sг aibг
capacitatea de a dispune de foduri. Interes practic prezintг situaюia
indeplinirii mгsurii sechestrului (a se vedea capitolul XIII al Codului de
procedurг civilг din 30.05.2003) єi siutaюia insolvabilitгюii clientului (a
se vedea Legea insolvabilitгюii nr. 632/2001//M.O., nr. 139 – 140 din
15.11.2001).
b) corecta identificare a persoanei-beneficiare a plăţii.
Deci banca trebuie să se asigure că ordinul emană de la clientul său sau de la
persoana imputernicită de acesta, că el este in drept să dispună de aceste
fondurişi şi că primitorul fondurilor este persoana indicată de client.
C. Efectuarea altor operaţiuni in contul clientului din insărcinarea lui.
Prezentul articol nu conţine o listă exhaustivă a operaţiunilor care pot
constitui obiectul contractului.
4. In cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau tardive a obligaţiilor de
către bancă (de exemplu, neinregistrarea sau inregistrarea tardivă in cont a sumelor
depuse/transferate de client sau de un terţ in favoarea clientului; neindeplinirea,
indeplinirea incorectă sau tardivă a ordinelor clientului privind transferul fondurilor
sau eliberarea de numerar; efectuarea ilegală a operaţiilor in contul clientului fără
acordul lui etc.) clientul poate pretinde repararea prejudiciilor. Dacă părţile nu au
stabilit in contract anumite penalităţi aplicabile in asemenea cazuri, clientul este
indreptăţit să ceară plata dobinzii de intirziere asupra sumelor care nu au fost
inregistrate, eliberate sau transferate in termenul cuvenit, in corespundere cu art.
619. Clientul este in drept, de asemenea, să ceară repararea prejudiciului neacoperit
prin plata dobinzii de intirziere, conform regulii generale privind efectele neexecutării
obligaţiei, consacrate in art. 602. Intinderea despăgubirii pentru prejudiciul cauzat
clientului se va determina in corespundere cu prevederile art. 610.
5. Clientul este obligat să remunereze banca pentru serviciile prestate. Cuantumul şi
modalităţile remuneraţiei se stabilesc in contract. In practică băncile inserează lista
tarifelor pentru serviciile prestate in formulare tipizate care constutuie părţi
integrante ale contactelor incheiate cu clienţii. Contractul poate prevedea plata
remuneraţiei prin prelevarea de către bancă a sumelor respective din soldul contului
clientului.

Articolul 1229. Dispunerea de sumele băneşti aflate in cont

(1) Titularul este liber să dispună in orice moment de sumele băneşti din
contul său, cu excepţia cazurilor cind, prin acordul părţilor, este stabilit un
termen de preaviz. Clientul are dreptul să-şi revoce indicaţiile privind
dispunerea de sumele băneşti din contul său.
indicaţiilor respective.
(2) Persoanele autorizate să dispună de sumele băneşti din cont sint
indicate de către client prin prezentarea documentelor respective
prevăzute de lege, de contract şi de uzanţele bancare.
(3) Identificarea persoanelor autorizate să dispună de sumele băneşti din
cont se efectuează de către bancă in baza semnăturilor sau altor mijloace
de identificare.

1. In principiu, clientul este in drept să săvirşească oricind acte de dispoziţie asupra

fondurilor băneşti din contul său, cu condiţia ca aceste acte să indeplinească
condiţiile de validitate impuse de lege: capacitate, consimţămint, obiect, cauză şi,
eventual, formă. Dispunerea de fonduri poate avea loc prin diferite mijloace:
emiterea ordinelor de plată (art.art. 1256-1258), cecurilor (art.art.1259-1278),
biletelor la ordin (art.1279), plata prin card bancar (art.1289) etc.
Părţile pot stabili de comun acord un termen de preaviz in vederea facilitării
serviciului de casierie a băncii, dindu-i posibilitatea să mobilizeze fondurile necesare.
2. Dreptul tiutlarului contului de a dispune de sumele băneşti aflate in contul său
poate fi limitat in cazurile prevăzute de lege. De exemplu, instanţa de judecată poate
pune sechestru pe sumele de bani aflate in conturile bancare ale piritului, in vederea
asigurării acţiunii sau executării hotăririi judecătoreşti (art.art.175,258 ale Codului de
procedură civilă). Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea şi inchiderea
conturilor la băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000 (art.14)
prevede posibilitatea suspendării de către bancă a operaţiunilor in conturi la decizia
instanţei de judecată, dispoziţia inspectoratelor fiscale de stat precum şi la decizia
altor organe imputernicite in conformitate cu legislaţia in vigoare.
3. Actul de dispoziţie săvirşit de client asupra fondurilor băneşti aflate in contul său,
ca şi orice manifestare de voinţă, poate fi revocat (retractat). Revocarea are efect
pină la momentul inceperii executării de către bancă a indicaţiilor clientului privind
dispunerea de fonduri. Norma desre revocarea de către client a indicaţiilor privind
dispunerea de sumele băneşti din contul său este un caz special de aplicare a regulii
generale referitoare la retractarea manifestării de voinţă (art. 200 alin.2).
4. Banca este ţinută să execute indicaţiile clientului privind dispunerea de
sumele băneşti aflate in cont, dacă acestea provin de la persoanele autorizate să
efectueze asemenea acte de dispoziţie. Aceste persoane sint indicate de client prin
prezentarea documentelor respective prevăzute de lege, contract şi de uzanţele
bancare. Regulamentul BNM 415/1999 privind deschiderea şi inchiderea conturilor la
băncile din Republica Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000 prevede că pentru
deschiderea contului curent persoanele juridice şi persoanele fizice care practică
activitate de antrprenoriat sau alt tip de activitate trebuie să prezinte băncii fişa cu
specimene de semnături şi amprenta ştampilei autentificată notarial, iar persoanele
fizice ce nu practică aşa activităţi – aplică semnătura, in prezenţa lucrătorului bancar
imputernicit de a deschide cont, pe un formular al băncii. Persoana juridică trebuie,
pe lingă aceasta, să prezinte extrasul din Registrul de stat al intreprinderilor ce
confirmă persoana imputernicită să administreze intreprinderea, eliberat de Camera
inregistrării de stat. (art.art.4-8).
In cazul persoanelor fizice ce nu au capacitate de exerciţiu deplină, actele de
dispoziţie asupra sumelor băneşti aflate in cont se săvirşesc in conformitate cu
prevederile art.art. 20-25, 42,43 ale prezentului cod.
Dreptul de a săvirşi acte de dispoziţie asupra fondurilor băneşti aflate in cont poate fi
transmis de titularul contului unei persoane terţe prin procură (art.art.252-257), prin
contract de mandat (art.art.1030-1052) sau prin contract de agenţie (art.art.1199-
1211).
5. La primirea ordinului privind dispunerea de sumele băneşti din cont, banca este
ţinută să identifice persoana autorizată să efectueze asemenea acte, verificind in
fiecare caz dacă semnătura depusă pe ordin corespunde cu specimenul semnăturii
luat la deschiderea contului. Identificarea persoanei poate fi efectuată şi prin
utilizarea altor mijloace. De exemplu, conform contractelor incheiate intr bănci şi
clienţi privind utlizarea cardurilor bancare (art.1289), formarea numărului personal
de identificare a clientului echivalează cu semnătura lui personală.
Neindeplinirea sau indeplinirea neglijentă a obligaţiei de verificare a identităţii
persoanei autorizate să dispună de sumele băneşti din cont, avind drept consecinţă
efectuarea unei debitări greşite a contului, atrage răspunderea băncii faţă de client,
in sensul că banca va restitui clientului suma, pe care o va inscrie in creditul contului,
pe date efectuării opreraţiunii nevalabile de debitare.

Articolul 1230. Ordinele şi indicaţiile clientului

(1) Banca este ţinută să efectueze operaţiunile in contul clientului numai la

ordinul lui. Banca nu poate să efectueze operaţiuni in con tul clientului fără
ordinul lui decit in cazurile prevăzute de lege sau de contract.
(2) In cazul efectuării unor operaţiuni in contul clientului, banca este
obligată să urmeze indicaţiile titularului de cont in limitele scopului urmărit
prin contract.
(3) Dacă nu execută indicaţiile titularului de cont sau se abate de la ele, in
cazul in care nu se poate considera că titularul, cunoscind situaţia de fapt,
ar fi aprobat abaterea, banca este obligată să plătească despăgubiri. O
sumă debitată incorect in contul clientului trebuie inregistrată din nou in
credit.
(4) Raporturilor dintre bancă şi client se aplică dispoziţiile referitoare la
contractul de mandat dacă ele nu contravin prevederilor din prezentul
capitol şi naturii contractului de cont bancar.

1. In principiu, numai tiutlarul contului poate ordona efectuarea operaţiunilor in

contul său. Banca poate efectua operaţiuni in contul clientului fără ordinul lui numai:
(2706)in cazurile prevăzute de lege;
(2707)in cazurile prevăzute in contract.
2. Situaţia tipică in care banca este ţinută să efectueze operaţii in contul clientului
fără ordinul şi chiar fără acceptarea lui este luarea măsurilor de executare silită a
hotăririlor instanţelor judecătoreşti (a se vedea art. 359 al Codul de procedură civilă
din 26.12.1964). Banca este obligată să execute hotărirea instanţei judecătoreşti
prvind urmărirea sumelor băneşti ale debitorului aflate in conturile ei.
3. Dreptul băncii de a efectua operaţii in contul clientului, fără a avea un ordin
expres in acest sens, poate fi stipulat in contract. De exemplu, clientul poate
mandata banca să preleveze din contul clientului sumele datorate de client băncii in
calitate de remuneraţie pentru serviciile acordate.
4. Contractul de cont curent bancar prezintă trăsături comune importante cu
contractul de mandat (art.art.1030-1052). In virtutea acetui fapt, alineatul 3 prevede
posibilitatea aplicării raporturilor dintre bancă şi client, cu titlu subsidiar, a
dispoziţiilor referitoare la contractul de mandat, in măsura in care ele nu contravin
prevederilor prezentului capitol şi naturii contractului de cont curent bancar.
5. După cum in contractul de mandat mandatarul este obligat să indeplinească
indicaţiile mandantului (art.1040 alin1), tot aşa banca este obligată să urmeze
indicaţiile clientului, in limitele scopului urmărit prin contractul de cont curent bancar.
In mod analogic cu prevederile contactului de mandat (art.1040 alin.2), alineatul 3
dispune că banca nu poate să nu execute sau să se abată de la indicaţiile clientului,
decit in cazul in care se poate considera că clientul, cunoscind situaţia de fapt, ar fi
aprobat abaterea. In caz contrar, banca este ţinută să-l despăgubească pe client.
Suma debitată incorect in contul clientului (in lipsa indicaţiilor clientului sau cu
abatere de la ele) urmează să fie inregistrată din nou in credit. Inregistrarea se va
face pe date efectuării opreraţiunii incorecte de debitare. Pe lingă aceasta, clientul
poate pretinde băncii repararea prejudiciilor cauzate prin executarea
necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale (a se vedea, de asemenea, p.4 al
comentariului la art.1228).

Articolul 1231. Contabilitatea operaţiunilor şi extrasele din cont

Banca ţine contabilitatea contului prin inregistrarea in creditul şi in debitul

lui a operaţiunilor efectuate, avind obligaţia de a transmite clientului, in
termenele convenite, extrase din cont asupra situaţiei lui. Titularul de cont
poate să ceară oricind informaţii sau lămuriri asupra situaţiei contului şi
asupra imprejurărilor oricărei operaţiuni efectuate in cont.

1. Banca este obligată să ţină evidenţa contabilă a operaţiunilor efectuate in contul

curent. Fiecare operaţiune este inscrisă in cont, devenind un articol al lui, in credit
sau in debit, in funcţie de tipul operaţiunii respective: operaţiunile prin care se
incasează sume băneşti in cont (sumele depuse de client sau de un terţ in numerar
sau virate din contul altor persoane, sumele provenite din incasarea cecurilor
prezentate de client etc.) se inscriu in creditul contului, iar operaţiunile prin care se
retrag fonduri din cont (viramentul unor sume către alte persoane, retragerile de
numerar, plata remuneraţiei datorate băncii etc.) se inscriu in debit. După fiecare
operaţiune banca efectuează o incheiere a contului, relevind un sold provizoriu. Acest
sold reprezintă un drept de creanţă al clientului faţă de bancă. Soldul poate fi şi
debitor, in cazul in care banca a acordat clientului un credit in cont curent (art.1239).
2. Banca este obligată să remită clientului extrase din cont care reflectă situaţia lui.
Cuprinsul acestor extrase, precum şi termenele de prezentere a lor sint convenite de
părţi. Extrasul poate conţine date despre soldul provizoriu, operaţiunile efectuate in
perioada respectivă, dobinda aferentă sumelor băneşti aflate in cont, remuneraţia
pentru serviciile băncii, rezultatul compensaţiei creanţelor reciproce ale băncii şi ale
clientului etc. In cazul in care părţile nu au convenit expres asupra termenelor de
prezentare a extraselor din cont, ele sint remise clientului in termenele obişnuite in
practica bancară.
Clientul poate cere oricind informaţii suplimentare şi explicaţii asupra imprejurărilor
efectuării oricărei operaţiuni.
In cazul depistării unor erori in efectuarea operaţiunilor clientul poate prezenta băncii
reclamaţii. Tăcerea clientului este interpretată, conform uzanţelot bancare, ca
aprobare a extrasului din cont.

Articolul 1232. Creanţele reciproce ale băncii şi ale clientului

(2708)Banca datorează clientului o dobindă pentru folosirea

mijloacelor din contul acestuia dacă in contract nu este prevăzut
altfel.
(2709)Creanţele reciproce ale băncii şi ale clientului se sting prin
compensare.

1. In principiu, sumele băneşti aflate in contul bancar sint purtătoare de dobindă,

deoarece banca are posibilitate de a frucrifica aceste fonduri in profitul său. Spre
deosebire, insă, de contractul de depozit bancar, in special, cel la termen (a se vedea
art.art.1222, 1224 şi comentariile), funcţia economică a căruia este mobilizarea
fondurilor disponibile ale clientelei in vederea plasării lor ulterioare prin intermediul
operaţiilor active, contul curent bancar are menirea de a deservi necesităţile clienţilor
săi in ceea ce priveşte efectuarea diferitor operaţiuni bancare (a se vedea
art.art.1222, 1224 şi comentariile). De aceea, dobinda aferentă sumelor băneşti
aflate in conturl curent este mai mică decit cea aferentă depozitului bancar la
termen. Părţile pot conveni ca dobinda in genere să nu fie plătită. Dacă părţile omit
să stipuleze in contract prevderi referitoare la dobindă, clientul poate pretinde băncii
plata dobinzii legale, conform dispoziţiilor art. 585.
2. In corespundere cu prevederile art.1228, clientul datorează băncii o remuneraţie
pentru serviciile prestate. In ipoteza că banca datorează clientului dobinda, se crează
o situaţie in care ambele părţi ale contractului au creanţe reciproce. Ca rezultat,
aceste creanţe se sting prin compensare, in corespundere cu prevederile art.art.651
– 659. Contabilizarea compensării incumbă băncii, clientul fiind informat privind
rezultatul compensării prin extrasul din cont (art.1222).

Articolul 1233. Rezilierea contractului

(2710)Contractul incheiat pe un termen nedeterminat poate fi reziliat

in orice moment de oricare din părţi, cu condiţia unui preaviz avind
termenul stabilit prin contract sau uzanţe bancare, iar in lipsa unui
astfel de termen, in 15 zile.
(2711)Banca poate rezilia contractul numai in măsura in care titularul
poate beneficia in alt mod de posibilitatea efectuării decontărilor
prin virament, dacă nu există un motiv temeinic pentru reziliere.

1. Prezentul articol conţine prvederi privind rezilierea contractului de cont curent

bancar, crea sint reguli speciale in ratort cu dispoziţiile generale referitoare la
reziloţiunea, rezilierea şi revocarea contractelor (art.art.733 – 748). Fiind un contract
executare suuccesivă, contractul contului curent bancar poate fu reziliat şi nu
rezolvit.
2. Clientul este liber să rezilieze contractul in orice moment, cu condiţia respectării
unui preaviz, al cărui termen este stabilit prin contract sau uzanţe bancare, dar care
nu poate fi mai mic de 15 zile.
3. Banca este in drept să rezilieze contractul numai dacă sint respectate următoroale
condiţii:
- dacă există un motiv temeninic pentru reziliere. Fiind un contract intuitu
personae (consideraţia persoanei cocontractantului are importanţă determinantă
pentru incheierea şi executarea lui), ca motive temeinice pentru rezilierea lui pot
servi: decesul clientului-persoană fizică, reorganizarea clientului-persoană
juridică, comportamentul culpabil şi fraudulos, situaţia iremediabil compromisă,
pericolul iminent de insolvabilitate a clientului etc.;
(2712)dacă nu există un motiv temeinic pentru reziliere, titulatul contului trebuie
să aibă posibilitatea de a beneficia de servicii privind efectuarea plăţile prin
virament in alt mod. Astfel, clientul poate să se opună rezilierii contractului, dacă
in localitatea unde işi are domiciliul persoana fizică, sau işi desfăşoară activitatea
persoana juridică nu există altă instituţie bancară;
(2713)dacă este respectat termenul de preaviz stabilit prin contract sau uzanţe
bancare, dar care nu poate fi mai mic de 15 zile.
Limitările libertăţii băncii de a rezilia contractul de cont bancar sint determinate
necesitatea de a ocroti interesele clientului, care este, de obicei, partea mai slabă din
punct de vedere economic.
4. Rezilierea contractului şi, respectiv, inchiderea contului atrag după sine
următoarele consecinţe:
(2714)in eventualitatea existenţei unor contracte conexe intre bancă şi client -
privind plata cecurilor trase asupra băncii (art.1235 alin.2), privind utilizarea
cardului bancar (art.1289), privind un credit in cont curent (art.1239) etc., aceste
contracte de asemenea vor fi reziliate;
(2715)banca trebuie să efectueze incheierea contabilă a contului, sub rezerva
deznodămintului operaţiunilor in curs, şi să restituie clientului soldul, in numerar
sau prin transfer.

Articolul 1234. Obligaţia de confidenţialitate

(2716)Banca este obligată să păstreze confidenţialitate asupra tuturor

faptelor de care a aflat ca urmare a legăturilor de afaceri cu clientul.
Această obligaţie nu există dacă astfel rezultă dintr-o dispoziţie
legală ori dacă priveşte informaţii generale a căror dezvăluire nu
prejudiciază interesele justificate ale clientului.
(2717)Obligaţia de confidenţialitate subzistă şi după incetarea
relaţiilor contractuale.

1. Efectuarea operaţiunilor bancare, inclusiv celor legate de contul curent, implică

obţinerea de către bancă a unor informaţii ce au o valoare economică importantă
pentru clienţii cu care banca intreţine relaţii de afaceri. Prevederile prezentului articol
completează cele ale art. 1226, şi se referă la obligaţia băncii de a păstra
confidenţialitatea asupta tuturor informaţiilor care i-au devenit cunoscute in cadrul
relaţiilor de afaceri cu clientul. Deşi aceste prevederi sint situatea in secţiunea
„contul curent bancar”, ele sint valabile pentru toate raporturile dintre bancă şi client
ce se nasc in cadrul efctuării operaţiilor bancare.
2. Legea nu precizează care anume informaţii cad sub incidenţa acestei norme, ci
doar exclude din domeniul informaţiilor confidenţiale informaţiile generale a căror
dezvăluire nu prejudiciază interesele justificate ale clientului. Astfel, de obicei nu sint
calificate drept confidenţiale informaţiile privind comportamentul clientului, in
general, in relaţiile de afaceri cu banca, lipsa incidentelor de plăţi etc., conţinute in
aşa-numitele scrisori de bonitate eliberate de bănci. De asemenea, nu sint
confidenţiale nici informaţiile precise, dacă ele sint deja cunoscute publicului larg,
bunăoară referitoare la fapte care constituie obiectul unor dezbateri judiciare.
Informaţiile confidenţiale pot fi furnizate numai cu autorizarea clientului, sau, fără
autoruzarea lui, cind, in virtutea unor dispoziţii legale, banca este obligată să
furnizeze astfel de informaţii unor alţi subiecţi.
3. Banca este ţinută să păstreze confidenţialitatea informaţiilor referitoare la client
atit in timpul derulării relaţiilor contractuale, cit şi după incetarea lor. In cazul
divulgării acestor informaţii, clientul poate cere repararea prejudiciilor astfel cauzate,
inclusiv prejudiciului moral.
Articolul 1235. Incasarea şi achitarea cecurilor

(2718)Banca este obligată faţă de client, chiar şi in lipsa unui contract

suplimentar in acest sens, să incaseze, prin mijlocirea prezentării la
timp către banca trasă, cecurile prezentate de client, iar in cazul
neincasării, să ia măsurile asigurătorii necesare.
(2719)In cazul unui contract corespunzător, banca este obligată să
plătească in limita activurilor cecurile emise de client.

1. Un serviciu bancar tradiţional este incasarea la banca trasă a cecurilor

prezentate de clienţii săi (referitor la cec a se vedea art.art.1259-1278). Astfel
tiutlarul unui cec se poate adresa băncii cu care are incheiat un contract de cont
curent, in vederea prezentării cecului către plată la timp (art.1271 alin.2) către
banca trasă.Transmiterea cecului de către titularul lui băncii care il deserveşte se
efectuează prin mijlocirea girului prin procură (art.1267), care implică
insărcinarea de incasare a cecului. Dacă atit trăgătorul (plătitorul) cit şi titularul
(beneficiarul) cecului sint clienţii aceleiaşi bănci, banca debitează contul celui
dintii şi creditează contul celui de al doilea cu suma respectivă. Dacă trăgătorul
este clientul altei bănci, banca tiutularului remite cecul băncii trăgătorului (adică
trasului), care va debita contul trăgătorului şi va confirma debitarea băncii
titularului, care apoi va credita contul acestuia.
In virtutea prevederilor art.1267, banca căreia i-a fost girat cecul pentru incasare
poate să exercite toate drepturile ce decurg din cec, inclusiv cele prevăzute de
lege in cazul neplăţii cecului (art.1274).
Banca este obligată să indeplinească insărcinarea clientului privind incasarea
cecului, chiar in lipsa unui contract suplimentar in acest sens.
2. Cecul este un mijloc de plată prin intermediul căruia clientul efectuează acte
de dispoziţie asupra disponibilului din contul său. Pentru a efectua plăţi prin cec
banca şi titularul contului curent bancar incheie un contract aparte, prin care
banca se angajează să plătească cecurile trase de client asupra sa in limita
activului (disponibilului) din contul curent al clientului, iar clientul se obligă să
menţină in cont disponibilul necesar (acoperirea) pentru plata cecurilor trase de
el, să vegheze cu diligenţa cuvenită la păstrarea formularelor de cecuri eliberate
de bancă, şi să informeze banca in caz de pierdere sau furt.
Banca nu este obligată să plătească cecul tras de clientul său in cazul in care in
contul curent al acestuia nu este suma corespunzătoare (cecul fără acoperire),
dacă intre bancă şi client nu este contractat un credit in cont curent, prin care
clientul este autorizat să efectueze plăţi şi in cazul soldului debitor din contul
limitei de credit acordate de bancă (art.1239).

S e c ţ i u n e a a 3-a
CREDITUL BANCAR
 Articolul 1236. Contractul de credit bancar

(2720)Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să

pună la dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit),
iar debitorul se obligă să restituie suma primită şi să plătească
dobinda şi alte sume aferente prevăzute de contract.
(2721)Contractul de credit bancar se incheie in scris.
(2722)Faţă de contractul de credit bancar se aplică prevederile
referitoare la contractul de imprumut in măsura in care regulile
prezentului capitol nu prevăd altfel sau din esenţa contractului de
credit bancar nu reiese contrariul.

1. Contractul de credit bancar prezintă următoarele caractere:

- este un contract consensual: se consideră incheiat şi produce efecte juridice din
momentul realizării acordului de voinţă a părţilor asupra clauzelor esenţiale ale
contractului, exprimat in forma cerută de lege. Normele prezentei secţiuni nu conţin
careva prevederi speciale referitor la clauzele esenţiale ale contractului de credit
bancar, de aceea urmează a fi aplicate dispoziţiile generale privind clauzele
esenţiale ale contractului, conform cărora sint esenţiale clauzele care sint stabilite ca
atare prin lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia
din părţi, trebuie de realizat un acord. Legea instituţiilor financiare 550/1995//M.O.,
nr.1-2 din 1.01.1996 (art.3) stipulează că in acordul incheiat de o instituţie financiară
cu o altă persoană se indică: suma şi destinaţia creditului, rata dobinzii, termenele
de rambursare şi alte condiţii. Pentru unele categorii de contracte de credit bancar
clauzele contractuale obligatorii sint stabilite in acte normative bancare. Astfel,
Regulamentul BNM 3/1995 cu privire la acordarea de către băncile comerciale a
creditelor in consorţiu // Buletinul BNM, nr.1, 1995, prevede clauzele obligatorii pe
care trebuie să le conţină contractele de credit incheiate intre debitor şi participanţii
la creditul de consorţiu;
- este un contract sinalagmatic: drepturile şi obligaţiile părţilor sint reciproce,
corelative şi interdependente;
- este un contract cu titlu oneros: pentru creditul acordat debitorul este obligat să
plătească o dobindă şi alte sume aferente prevăzute de contract.
2. Părţile contractului de credit bancar sint creditorul (banca sau altă instituţie
financiară autorizată conform legii, in continuare – bancă), pe de o parte, şi debitorul,
pe de altă parte.
Conform Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei 548/1995//M.O., nr.56-57 din
10.12.1995 (art.2) şi Legii instituţiilor financiare 550/1995//M.O., nr.1-2 din 1.01.1996
(art.3), entităţile care au capacitatea de a utiliza mijloacele atrase de la persoane
fizice şi juridice pentru a acorda credite sint băncile şi alte instituţii financiare. Art. 26
alin.1 al Legii instituţiilor financiare numeşte printre activităţile financiare „acordarea
de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fără drept de regres, finanţarea
tranzacţiilor comerciale etc.). Aceste activitaţi banca le poate exercita numai in baza
autorizaţiei eliberate de Banca Naţională (a se vedea: capitolul II al Legii instituţiilor
financiare, Regulamentul BNM 23/1996 cu privire al autorizarea băncilor//M.O. nr.59-
60 din 12.09.1996). In calitate de debitor poate fi orice persoană fizică sau juridică.
3. Obiectul contractului il constituie serviciul bancar de punere la dispoziţia
debitorului a unei sume de bani in condiţiile prevăzute de contract. Definiţia
creditului bancar conţinută in prezentul articol nu cuprinde unele servicii bancare,
care sint calificate in legislaţiile altor ţări şi in doctrină ca modalităţi de creditare,
astfel ca creditarea prin transferul unei creanţe (scontul cambiei), „creditele prin
semnătură”(avalul şi accepterea cambiei, garanţia bancară) etc.
 4. Obligaţia băncii ce rezultă din contract este punerea la dispoziţia debitorului
a creditului in mărimea şi in condiţiile prevăzute in contract. Creditul poate fi pus la
dispoziţia debitorului in diferite modalităţi: prin transferul sumei respective in contul
de imprumut deschis special in acest scop (a se vedea art.art.2,11 ale Regulamentul
BNM 415/1999 privind deschiderea şi inchiderea conturilor la băncile din Republica
Moldova//M.O., nr.8-9 din 20.01.2000); prin transferul sumei respective in contul
curent al debitorului in banca dată sau intr-un alt cont in oricare altă bancă indicat
de debitor; prin deschiderea liniei de credit in cazul creditului in cont curent
(art.1239); prin eliberarea sumei respective in numerar.
In funcţie de condiţiile contractului, suma creditului poate fi pusă la dispoziţia
debitorului integral sau in tranşe (rate).
Momentul punerii la dispoziţia debitorului a creditului, de obicei, este prevăzut in
contract. In caz contrar momentul executării de către bancă a obligaţiei in cauză se
va determina in corespundere cu dispoziţiile generale ale prezentului cod privind
termenul executării obligaţiei (art.575 alin.1).
5. Obligaţiile debitoruluii ce rezultă din contract sint următoarele:
A. Restituirea (rambursarea) creditului. De regulă, creditul se acordă pe un anumit
termen. Termenul creditului se calculează din momentul in care suma creditului a
fost pusă la dispoziţia clientului pină in momentul in care suma respectivă a fost
inregistrată in contul băncii. Dacă in contract nu este stabilit termenul rambursării
creditului, termenul executării obligaţiei de către debitor se va determina in
corespundere cu art.575 alin.1. In practica bancară sint cunoscute credite numite on
call care reprezintă credite de scurtă durată rambursabile la prima cerere a băncii.
B. Plata dobinzii şi a altor sume aferente creditului, prevăzute in contract. Creditul,
fiind un instrument prin care se efectuează operaţiile active – una din principalele
surse de venit ale băncii, este remunerat. Remuneraţia pentru creditul acordat se
exprimă sub formă de dobindă (art.1237) şi alte plăţi aferente, care se compun din
comisionul pentru serviciile prestate in legătură cu utilizarea creditului (art.1238),
comisionul de neutilizare (art.1241 alin.3), alte sume convenite de părţi.
C. Utilizarea creditului conform destinaţiei, in cazul in care părţile au convenit in
acest sens. Deşi reglementările prezentului cod nu prevăd obligativitatea
determinării destinaţiei creditului, finalitatea economică a creditării bancare conduce
adesea la necesitatea inserării in contract a clauzei in această privinţă.
D. Constiutirea şi menţine pe toată perioada executării contractului a garanţiilor de
rambursare a creditului asupra cărora au convenit părţile (art.1240).
E. Părţile pot prevedea in contract şi alte obligaţii ale debitorului, cum ar fi:
prezentarea spre verificare a documentelor privind situaţia financiară a debitorului,
privind garanţiile constituite şi bunurile ce fac obiectul acestora; prezentarea planului
de afaceri; obligaţia de a nu instrăina şi a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate;
obligaţia de a incheia contracte de asigurare a bunurilor constituite ca garanţii şi de a
cesiona in favoarea băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; obligaţia de a
informa banca despre survenirea unor imprejurări neprevăzute care ar putea
pereclita executarea oligaţiilor etc.
6. Contractul de credit bancar se incheie in formă scrisă. Nerespectarea formei scrise
atrage efectele prevăzute de art.211. In practică, la incheierea acestor contracte se
utilizează formulare tipizate alcătuite de bancă. Ca şi celelalte contracte bancare,
contractul de credit bancar este un contract de adeziune (a se vedea art.666 alin.3 şi
p.3,4 al comentariului la art.1223).
7. Contractul de credit bancar are legături strinse cu contractul de imprumut
(art.art.867-874), astfel incit normele ce reglementează acest contract se aplică
raporturilor de credit bancar in măsura in care aceste raporturi nu sint reglementate
de prevederile prezentei secţiuni, şi dacă aceste norme nu contravin esenţei
creditului bancar. Există insă deosebiri importante intre contractul de imprumut şi
contractul de credit bancar, de care trebuie de ţinut cont in mod necesar la aplicarea
cu tilu subsidiar a nomelor ce reglementează contractul de imprumut. Aceste
deosebiri sint următoarele:
(2723)contractul de credit bancar este consensual, iar contractul de imrumut este
real;
(2724)contractul de credit bancar este sinalagmatic, iar contractul de imprumut
este unilateral;
(2725)subiect al contracului de credit bancar in mod obligator este banca, in timp
ce in contractul de impumut subiecte pot fi orice persoane;
(2726)obiect al creditului bancar sint bani, iar obiect al imprumutului pot fi atit
bani cit şi alte bunuri fungibile;
(2727)contractul de credit bancar este cu titlu oneros, pe cind contractul de
imprumut se prezumă gratuit.

Articolul 1237. Dobinda la creditul bancar

(1) Părţile contractului de credit bancar pot conveni asupra unei dobinzi
fixe sau flotante.
(2) In cazul in care părţile au convenit asupra unei dobinzi flotante,
mărimea acesteia poate fi modificată prin acordul părţilor.
(3) Creditorul nu poate modifica in mod unilateral mărimea dobinzii decit in
cazurile prevăzute de lege sau de contract. In cazul cind contractul prevede
dreptul băncii de a modifica in mod unilateral mărimea dobinzii, aceasta se
va efectua in funcţie de rata de refinanţare a Băncii Naţionale, de rata
inflaţiei şi de evoluţia pieţei, ţinindu-se cont de regulile echităţii.
(4) Creditorul il va anunţa in scris pe debitor despre modificarea mărimii
dobinzii cu cel puţin zece zile inainte de modificare. Mărimea nouă a
dobinzii se va aplica la soldul, existent la data modificării, al creditului.

1. Dobinda este una din componentele remuneraţiei băncii pentru creditul acordat.
Unitatea de calcul a dobinzii la credit este dobinda anuală, adică dobinda aferentă
sumei creditului pe care trebuie s-o plătească debitorul pentru utilizarea acestei
sume in decurs de un an. In practică dobinda se calculează pentru fiecare zi de
utilizare a creditului, impărţindu-se suma dobinzii anuale la numărul de zile ale
anului. Părţile pot conveni asupra modalităţii de plată a dobinzii. Astfel, in contract
poate fi stipulată plata dobinzii lunar, trimestrial, odată cu rambursaea sumei
creditului sau in alte termene. Părţile pot prevedea de asemenea posibiltatea
capitalizării dobinzii, adică adăugării sumei acesteia la suma creditului, dobinda
calculindu-se in continuare la suma creditului majorată cu suma dobinzii capitalizate.
2. In cazul in care părţile omit să stabilească in contract prevederi referitor la
dobindă (situaţie puţin probabilă in practică), creditorul poate pretinde plata dobinzii
legale, adică a unei dobinzi egale cu rata de refinanţare a Băncii Naţionale (art.585).
In acest caz nu se vor aplica cu titlu subsidiar dispoziţiile referitoare la contractul de
imprumut, care se prezumă a fi gratuit (art.867 alin.2), deoarece acest lucru ar
contraveni esenţei contractului de credit bancar.
3. Părţile contractului sint libere să stabilească rata dobinzii aferente creditului. In
funcţie de modul de stabilire a ratei dobinzii, aceasta poate fi fixă sau flotantă.
Dobinda este fixă atunci cind părţile stabilesc rata ei la momentul incheierii
contractului şi convin ca această rată să rămimă neschimbată pe tot termenul
creditului.
Dobinda este flotantă (variabilă, fluctuantă), atunci cind părţile, la incheierea
contractului, convin că, in funcţie de anumiţi factori (modificarea substanţială a ratei
de refinanţare a Băncii Naţionale, a ratei inflaţiei, evoluţia pieţei monetare etc.),
părţile pot renegocia rata dobinzii.
Renegocierea dobinzii poate avea loc pe diferite căi:
(2728)prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi. In acest caz
părţile, in urma negocierilor, vor incheiea un act adiţional la contract, in care
va fi stipulată rata nouă a dobinzii;
(2729)prin manifestarea expresă a voinţei băncii, notificată debitorului, care
acceptă tacit rata nouă a dobinzii. In asemenea caz, in funcţie de factorii
menţionaţi, banca va stabili o nouă rată a dobinzii, pe care o va aduce la
cunoştinţă debitorului. Dacă pe parcursul unui anumit termen convenit (de
exemplu, 10 zile de la data luării de cunoştinţă) debitorul nu işi exprimă
dezacordul cu noua rată a dobinzii, se consideră că el a acceptat-o.
4. Regula alineatului 3 are ca scop protejarea intereselor debitorului care este, de
obicei, partea contractului mai slabă din punct de vedere economic. Intrucit
contractul de credit bancar, după cum s-a menţionat mai sus, este un contract de
adeziune, băncile tind să insereze in fomularele tipizate propuse clienţilor clauza
privind dreptul băncii de a modifica in mod unilateral rata dobinzii. Legea stabileşte
că in cazul in care contractul prevede acest drept al băncii, modificarea se va face in
funcţie de anumiţi factori exteriori, de natură obiectivă, independenţi de voinţa
băncii: modificarea ratei de refinanţare a Băncii Naţionale, ratei inflaţiei, evoluţia
pieţei.
Regulile echităţii sint o categorie ce face parte din sfera moralei sociale şi se
exprimă in formă de idei, reprezentări şi sentimente cu privire la coraportul just intre
acţiunile subiectului vis-a-vis de alţi subiecţi şi acţiunile respective, corelative ale
acestora. Totodată, regulile echităţii reprezintă un sistem de norme sociale ce
reglementeată comportamentul persoanelor, iniţial ca norme morale, iar apoi,
edictate la rang de norme juridice. Regulile echităţii, fiind fixate in norme de drept,
constiuie un criteriu, recunoscut şi ocrotit de stat, de evaluare a acţiunilor subiecţilor
sociali. In domeniul raporturilor dintre bancă şi client, regulile echităţii presupun
protejarea părţii vulnerabile a contractului, care este clientul, de eventualele abuzuri
din partea băncii; respectarea echilibrului economic al contractului.
5. In cazul in care creditorul are dreptul să modifice unilateral mărimea dobinzii, el
este obligat să anunţe in scris pe debitor despre aceasta cu cel puţin 10 zile inainte
de modificare. Dovada informării debitorului incumbă băncii.
6. In cazul modificării ratei dobinzii, dobinda nouă se va aplica la soldul creditului
existent la data modificării.
7. Dacă debitorul nu este de acord cu noua rată a dobinzii stabilită de creditor, el
este indreptăţit să rezilieze contractul, anunţindu-l pe creditor in termen de 7 zile de
la primirea notificării despre modificarea dobinzii (art.1242 alin3).

Articolul 1238. Comisionul

In afară de dobindă, părţile pot conveni asupra unui comision pentru
serviciile prestate in legătură cu utilizarea creditului.

1. Comisionul, ca şi dobinda, este o parte componentă a remuneraţiei băncii pentru

creditul acordat. Spre deosebire de dobindă care este imanentă creditului ca
obligaţie purtătoare de dobindă şi se va plăti chiar şi in lipsa stipulaţiei contractuale
in acest sens (a se vedea p.2 al comentariului la art. 1237), comisionul se va plăti
numai in cazul in care părţile au convenit in acest sens. Totodată, in virtutea
dispoziţiei art.592, care prevede că costurile executării obligaţiei le suportă debitorul,
banca ar putea pretinde plata unei remuneraţii suplimentare dobinzii in cazul in care
ar dovedi că costurile executării obligaţiei sale depăşeşte suma dobinzii aferente
creditului.
2. Părţile sint libere să stabilească mărimea comisionului precum şi modalităţile de
plată a lui. Comisionul poate fi de diferite categorii:
- comisionul pentru confirmarea creditului (comisionul de neutilizare), care se
percepe in cazul in care un credit acordat nu a fost utilizat de debitor, total sau
parţial (a se vedea de asemenea art.1241 alin.3 şi comentariul);
- comisionul pentru operaţiunile băncii in legătură cu utilizarea creditului, care se
poate infăţişa in diferite forme: comisionul de mişcare (calculat pe baza valorii totale
a remiterilor); comisionul asupra soldului debitor cel mai ridicat lunar sau trimestrial
ori asupra creditului mediu utilizat lunar sau trimestrial, aplicabil creditelor in cont
curent (art.1239); comisionul pentru serviciile de casierie legate de utilizarea
creditului etc.

Articolul 1239. Creditul in cont curent

(1) Creditul poate fi acordat prin punere la dispoziţia debitorului a unei

sume de bani (linie de credit), pe care acesta o poate utiliza in rate in
funcţie de necesităţile sale.
(2) Dobinda pentru creditul in cont curent se calculează in funcţie de suma
creditului utilizată efectiv intr-o anumită perioadă.

1. Creditul in cont curent este o formă de creditare foarte răspindită in practica

bancară. După cum indică şi denumirea lui, acest credit este pus la dispoziţia
clientului intr-un cont curent (a se vedea art.art.1228-1235). După cum prevăd
dispoziţiile referitoare la conul curent, tiutlarul acestuia poate să dispună in orice
moment şi fără nici o limită de sumele băneşti aflate in contul său. Insă necesităţile
financiare ale clientului sint flucuante, adică el poate avea nevoie de sume mai mari
decit disponibilul din contul său curent. In acest scop banca şi clientul incheie un
contract, in virtutea căruia la dispoziţia clientului este pusă o limită de credit, care ii
va permite acestuia să utilizeze fonduri suplimentare in funcţie de necesităţile sale.
Dacă clientul utilizează această posibilitate şi efectuează plăţi ce depăşesc suma
disponibilului din cont, soldul contului său devine debitor. Dacă el nu recurge o
anumită perioadă de timp la acest credit, soldul redevine creditor datorită intrărilor
care se inregistrează in crediutl contului. Dacă clientul realimentează contul său
curent, el poate reutiliza limita de credit la discreţia sa, fapt pentru care acest credit
in limbajul bancar se mai numeşte revolving (reinnoibil in mod automat).
2. Una din deosebirile principale intre creditul in cont curent şi creditul obişnuit
constă in aceia că, in primul caz, debitorul are posibilitatea să stingă sumele primite
de la bancă prin rambursări parţiale, astfel incit şi ceea ce a rambursat ii stă din nou
la dispoziţie in limita creditului acordat; in cel de al doilea caz o asemenea
posibilitate de reutilizare a creditului nu există.
3. O altă deosebire intre creditul in cont curent şi creditul obişnuit se referă la plata
dobinzii. In cazul creditului in cont curent debitorul plăteşte dobinda numai asupra
sumei creditului efectiv utilizată şi nu asupra limitei de credit valabile pe durata
intregii perioade pentru care a fost acordat creditul.
4. In afară de dobindă contractul poate prevedea şi plata unui comision. Acest
comision reprezintă remuneraţia pentru angajamentul băncii de a pune la dispoziţia
debitorului fonduri la prima cerere a lui. Din punct de vedere economic acest
comision este justificat prin faptul că banca este nevoită să rezerveze asemenea
fonduri, renunţind la posibilitatea de a le fructifica. In practică acest comision se
calculează asupra soldului debitor (descoperirii de cont) cel mai ridicat lunar sau
trimestrial ori asupra creditului mediu utilizat lunar sau trimestrial.

Articolul 1240. Garanţiile de rambursare a creditului

(1) Părţile pot conveni asupra constituirii unor garanţii reale (gaj),
personale (fidejusiune) sau a unor alte garanţii uzuale in practica bancară.
(2) Dacă apreciază garanţiile rmbursării creditului ca insuficiente,
creditorul este in drept să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. In
cazul refuzul debitorului de a oferi garanţiile bancare solicitate de creditor,
acesta din urmă are dreptul să reducă suma creditului proporţional
reducerii garanţiei sau să rezilieze contractul.
(3) Creditorul este obligat să accepte anularea măsurilor de asigurare care
depăşesc limita convenită a garanţiilor. Această dispoziţie nu se aplică in
cazul in care măsurile de asigurare depăşesc doar temporar limita
convenită a garanţiei.

1. Garanţiile sint mijloacele juridice care conferă creditorului titular dreptul prioritar
faţă de alţi creditori in ceea ce priveşte urmărirea silită a unui bun determinat din
patrimoniul debitorului, sau posibilitatea de a urmări şi o altă persoană care s-a
angajat alături de debitor. Garanţiile au menirea de a contracara riscul pierderii ce
rezultă pentru creditor din imposibilitatea debitorului de a rambursa creditul
contractat.
In principiu, in calitate de garanţii de rambursare creditului bancar pot servi atit
mijloacele de garantare a executării obligaţiilor prevăzute in capitolul respectiv al
prezentului cod: clauza penală (art.art.624-630), arvuna (art.art.631-633), garanţia
debitorului (art.art.634-636), retenţia (art.art.637-641), cit şi alte instituţii:
fidejusiunea (art.art.1146-1165), garanţia bancară (art.art.1246-1254). Banca poate
utiliza şi alte mijloace de garanţie, nenumite, care nu contravin legii.
Principalele garanţii utilizate in practica bancară sint clasificate in garanţii reale şi
garanţii personale.
2. Garanţiile sint reale atunci cind executarea obligaţiunilor debitorului este asigurat
de anumite bunuri special afectate in acest scop. In prezentul articol in calitate de
garanţie reală este numit gajul (art.art.454-495). Gajul este este cel mai răspindit
mijloc de asigurare a rambursării creditului bancar. In literatura de specialitate in
calitate de garanţii reale sint calificate şi retenţia, arvuna, clauza penală, cesiunea
creanţelor debitorului către terţi (art.art.556-566).
3. Garanţiile sint personale atunci cind executarea obligaţiunilor debitorului este
asigurată prin promisiunea, angajamentul, unei persoane terţe, astfel incit această
persoană răspunde cu intregul său patrimoniu pentru obligaţiunile contractate de
debitorul principal. In prezentul articol ca garanţie personală este numită fidejusiunea
(art.art.1146-1170). Garanţiile personale sint utilizate in practica bancară mai puţin
decit cele reale, uneori mijloace de asigurare complementare garanţiilor reale.
Inseşi băncile pot acorda garanţii in vederea asigurării obligaţiunilor unor terţi. In
acest caz banca apare nu ca beneficiar al garanţiei ci ca garant. Aceste raporturi sint
reglementate de art.art.1246-1255.
4. Convenţia părţilor referitor la garanţia de rambursare a creditului bancar poate fi
incheiată in forma unui act juridic aparte sau, după caz, in forma unei clauze inserate
in cuprinsul contractului privind obligaţia garantată (a se vedea de exemplu art.468
alin.5). Pentru unele categorii de garanţii legea prevede cerinţe anumite referitor la
forma actului juridic privind constituirea garanţiei şi obligaţia de inregistrare a lui. De
exemplu, contractul de ipotecă se incheie in formă autentică şi urmează a fi
inregistrat la organul teritorial cadastral (art.468 alin.2, art.470 alin.2).
5. De regulă, banca veghează ca suma garanţiei să fie superioară sumei creditului
acordat, astfel incit să acopere, in cazul nerambursării creditului, suma datoriei
principale, dobinzilor aferente creditului, dobinzilor penalizatoare, unor evantuale
cheltuieli. In contractul de credit bancar deseori se indică limita minimă a garanţiilor
care nu trebuie să fie depăşită (de exemplu, 130% din suma creditului) Dacă din
anumite motive (de exemplu, micşorarea valorii bunurilor gajate ca rezultat al
pierderii sau deteriorării lor, scăderii preţului de piaţă, instrăinării etc.), garanţiile
asupra cărora au convenit părţile devin insuficiente pentru satisfacerea creanţelor
băncii, aceasta este in drept, la alegerea sa:
- să ceară constituirea unor garanţii suplimentare pentru a restabili limita minimă a
garanţiilor convenită de părţi;
- să reducă suma creditului proporţional reducerii garanţiei, sau
- să rezilieze contractul. Această prevedere constiutie o un caz particular de aplicare
a normei referitoare la garantarea executării corespunzătoare a obligaţiei, inscrise in
art.736.
6. Dacă părţile au convenit asupra unei limite maxime a garanţiilor acordate de
debitor, şi, din anumite motive (de exemplu, rambursarea anticipată a unei părţi a
crediutului), suma garanţiilor depăşeşte limita convenită, creditorul este obligat să
accepte reducerea garanţiilor care depăşesc această limită. Prezenta dispoziţie nu se
aplică in cazul in care măsurile de asigurare depăşesc doar temporar limita convenită
a garanţiei. De exemplu, in cadrul unui credit in cont curent (art.1239) soldul
redevine pentru o perioadă de timp creditor, urmind ca debitorul să utilizeze şi in
continuare fonduri din contul limitei de credit acordate.

Articolul 1241. Refuzul de executare a contractului

(1) Creditorul este in drept să refuze executarea obligaţiei de a pune la

dispoziţia debitorului creditul dacă, după incheierea contractului de credit:
(2730)au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea
viitoare a debitorului de a rambursa creditul;
(2731)debitorul sau terţul incalcă obligaţia de a acorda garanţii de
rambursare a creditului pe care şi-a asumat-o sau alte condiţii
inaintate de bancă pentru punerea la dispoziţie a creditului.
(2) Creditorul are dreptul de a refuza să pună la dispoziţie următoarele
tranşe ale creditului, in cazul in care contractul prevede acordarea
creditului in tranşe, dacă debitorul nu indeplineşte condiţiile contractului
referitoare la tranşa sau tranşele precedente.
(3) Debitorul este in drept să refuze creditul parţial sau total. In acest caz,
el trebuie să plătească creditorului o remuneraţie pentru punerea la
dispoziţie a creditului (comision de neutilizare).
(4) Dreptul de refuz prevăzut la alin. (1)-(3) poate fi exercitat doar dacă
partea care refuză notifică cealaltă parte intr-un termen rezonabil pină la
momentul executării obligaţiilor ce constituie obiectul refuzului.

1. Norma alin.1 lit.a) constituie o concretizare a dispoziţiilor art.706 alin.1, care

stipulează că partea obligată să presteze prima poate refuza executarea obligaţiei
dacă, după incheierea contractului, apar indicii că dreptul său la contraprestaţie este
pereclitat de imposibilitatea executării obligaţiei de către cealaltă parte. In cazul
creditului bancar, creditorul, fiind partea obligată să presteze prima (obligaţia
creditorului de a acorda creditul se naşte inaintea obligaţiilor debitorului de a restitui
creditul şi de a plăti dobinda şi alte plăţi aferente) poate refuza acordarea creditului,
dacă apar circumctanţe care indică cu certitudine că debitorul nu va rambursa
creditul.
Survenirea circumstanţelor sus menţionate au ca efect suspendarea executării
obligaţiei de către creditor şi nu este temei pentru rezilierea imediată a contractului.
Această normă protejează interesele creditorului, care are temei să creadă că
debitorul nu va putea sau nu va vrea să excute obligaţiile sale, dar nu poate rezilia
contractul deoarece există incă posibilitatea ca debitorul să poată sau să vrea să
execute obligaţiile sale. In acest caz creditorul poate stabili un termen rezonabil, in
care debitorul să ofere garanţii suficiente privind executarea obligaţiilor. Dacă
debitorul in decursul acestui termen nu prezintă garanţii, creditorul poate rezilia
contractul (a se vedea art.art.706 alin.2, 736, 1242 alin.1 lit.b).
2. Lit.b) a alineatului 1 se referă la situaţia in care nu se respectă unele clauze ale
contractului privind obligaţia debitorului sau unui terţ de a prezenta garanţii de
rambursare a creditului, sau alte obligaţii pe care şi le-a asumat debitorul (de
exemplu, obligaţia de a prezenta informaţii privind situaţia lui financiară; obligaţia de
a nu instrăina şi a nu greva cu noi sarcini bunurile gajate; obligaţia de a incheia
contracte de asigurare a bunurilor constituite ca garanţii şi de a cesiona in favoarea
băncii drepturile ce decurg din aceste contracte; obligaţia de a informa banca despre
survenirea unor imprejurări neprevăzute care ar putea pereclita executarea oligaţiilor
etc.), insă neexecutarea de către debitor a acestor obligaţii nu poate fi calificată ca
esenţială (art.735), astfel incit contractul nu poate fi reziliat. In această situaţie
creditorul poate să suspende executarea obligaţiei sale de punere la dispoziţie a
creditului, acordind debitoruului un termen rezonabil pentru remedierea situaţiei.
3. Alineatul 2 se referă la creditele acordate in tranşe (rate). Dacă debitorul nu
execută obligaţiile sale referitoare la tranşa sau tranşele precedente (de exemplu, nu
achită la timp dobinzile aferente acestor tranşe), creditorul poate suspenda in
continuare executarea obligaţiilor sale de a pune la dispoziţia clientului următoarele
tranşe, pină cind debitorul nu va executa in mod corespunzător obligaţiile in cauză.
Refuzul de a acorda tranşele următoare nu afectează dreptul creditorului la penalităţi
de intirziere şi la restituirea prejudiciilor.
4. Debitorul este in drept să refuze, total sau parţial, creditul contractat. In acest caz
creditorul este idreptăţit la un comision de neutilizare, numit şi comision pentru
confirmarea creditului. Acest comision reprezintă remuneraţia băncii pentru punerea
la dispoziţia clientului a unor fonduri, pe care banca n-a putut să la fructifice intr-un
alt mod, fiind lipsită de un profit scontat. De obicei, comisionul de neutilizare se
calculează in procente anuale şi se raportează la suma neutilizată şi la perioada de
neutilizare. Comisionul poate fi exprimat şi intr-o sumă fixă.
Refuzul debitorului de a primi creditul nu echivalează cu rezilierea contractului.
In definiţia contractului de credit bancar (art.1236) nu este stipulată obligaţia
debitorului de a prelua suma creditului. Insă, in cazul refuzului debitorului de a prelua
creditul, banca este nevoită să ţină la dispoziţia clientului anumite fonduri, ceea ce
nu poate dura pină la infinit. De aceea, in cazul in care, intr-un termen rezonabil de la
momentul refuzului, debitorul nu va incepe utilizarea creditului sau nu va fi realizat
un acord privind rezilierea contractului, creditorul va fi indreptăţit să ceară declararea
nulităţii acestui contract pe motivul lipsei cauzei (a se vedea art. 207 alin.1 şi
comentariul). Lipsa cauzei se manifestă prin aceea că: a) creditorul nu poate primi
contraprestaţia la care este indreptăţit – plata dobinzii, deoarece creditul n-a fost
utilizat; b) debitorul nu poate restitui o sumă de bani pe care in realitate n-a primit-o.
Asemenea contract trebuie sancţionat cu nulitatea absolută (art.217)
5. Atit creditorul cit şi debitorul işi pot exercita dreptul lor de refuz numai cu condiţia
unei notificări (preaviz) a celeilalte părţi. Notificarea trebuie să-i parvină celeilalte
părţi intr-un termen rezonabil pină la momentul in care trebuia să fie executată
obligaţia ce constituie obiectul refuzului, adică pină la momentul in care creditorul
trebuia să pună la dispoziţia debitorului creditul, sau, după caz, pină la momentul in
care debitorul trebuia să inceapă utilizarea creditului. Dovada notificării incumbă
părţii care refuză.

Articolul 1242. Rezilierea contractului

(1) Creditorul poate rezilia contractul şi cere restituirea creditului şi a

sumelor aferente dacă:
(2732)debitorul a devenit insolvabil;
(2733)debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul
creditorului garanţiile oferite;
(2734)debitorul nu plăteşte dobinda in termenul stabilit;
(2735)debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe
ale creditului, atunci cind contractul prevede restituirea creditului in
rate;
(2736)există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract.
(2) Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, insă
creditorul va acorda debitorului un termen de cel puţin 15 zile pentru
restituirea sumelor utilizate şi a sumelor aferente.
(3) Debitorul poate, in orice moment, să anunţe rezilierea contractului de
credit, ce prevede plata unei dobinzi fluctuante, cu condiţia notificării
creditorului in termen de 7 zile de la primirea notificării despre modificarea
dobinzii.
(4) Debitorul poate rezilia contractul in care s-a convenit asupra unei
dobinzi fixe pentru un anumit termen, dacă obligaţia de plată a dobinzii
incetează inaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu se
convine asupra unei alte dobinzi. Termenul de preaviz este de 15 zile.
(5) Rezilierea pentru motivul indicat la alin.(1) lit.d) produce efecte doar
atunci, cind creditorul a acordat debitorului un termen de 15 zile pentru
plata sumei restante, iar plata nu a fost făcută.

1. Alineatul 1 se referă la cazurile in care contractul poate fi reziliat de către creditor.

Intrucit contractul de credit bancar este un contract cu executare succesivă el poate
fi reziliat şi nu rezolvit (art.747). Rezilierea poate fi operată numai la expirarea fără
rezultat a unui termen de remediere (termen de graţie) sau după o somaţie rămasă
fără efect (art.748 alin.1). Totodată, trebuie de ţinut cont că asemenea contracte
pot fi reziliate de orice parte pentru motive intemeiate, fără respectarea unui termen
de graţie sau de somaţie (art.748 alin.2).
A. Debitorul a devenit insolvabil. Conform art.2 al Legii insolvabilităţii nr.
632/2001//M.O. nr.139-140 din 15.11.2001, insolvabilitatea este situaţia financiară a
debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată.
B. Debitorul nu a oferit garanţiile cerute sau a redus fără acordul creditorului
garanţiile oferite. Prezenta regulă se referă la situaţiile in care:
- părţile au convenit asupra constituirii unor garanţii (art.1240 alin.1) şi debitorul nu
işi execută obligaţia de a prezenta aceste garanţii;
- creditorul a cerut garanţii de executare a obligaţiilor debitorului in cazul in care au
apărut circumctanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a debitorului de
a rambursa creditul (a se vedea art.1241 alin1 lit.a şi comentariul) şi debitorul n-a
oferit asemenea garanţii;
- debitorul a redus fără acordul creditorului garanţiile oferite. In acest caz creditorul ii
va acorda debitorului un termen rezonabil pentru a oferi garanţii suplimentare.
Creditorul poate să suspende pentru această perioadă executarea obligaţiei sale de
punere la dispoziţie a creditului (a se vedea art. 1241 alin.1 lit.b şi comentariul).
Creditorul este indreptăţit să rezilieze contractul dacă debitorul nu va prezenta
garanţiile cerute de creditor in decursul termenului stabilit (a se vedea art.1240
alin.2 şi comentariul).
C. Debitorul nu plăteşte dobinda in termenul stabili. Intrucit plata dobinzii este o
condiţie esenţială a contractului de credit bancar, creditorul este indreptăţit să
rezilieze contractul in cazul in care debitorul nu execută această obligaţie. Rezilierea
contractului nu afectează dreptul creditorului de a predinte penalităţi de intitziere in
modul şi in mărimea prevăzute de lege sau de contract (art.1243).
D. Debitorul nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului.
Această regulă se referă la cazurile in care contractul prevede că restiutirea
creditului se efectuează in rate (tranşe). Nerestiutirea a cel puţin 2 tranşe ale
creditului este considerată ca o neexecutare esenţială a contractului şi este
sancţionată cu rezilierea lui. Ca şi in cazul rezilierii conform regulii conţinute in litera
precedentă, dreptul creditorului de a cere plata penalităţilor de intirziere nu este
afectat.
E. Există alte cazuri prevăzute de lege sau de contract. In cazul rezilierii contractului
de către creditor in virtutea acestei prevederi se vor aplica, in particular, dispoziţiile
art.709 privind neexecuterea obligaţiilor ce decurg dintr-un contract sinalagmatic,
art.735 privind rezoluţiunea in cazul neexecutării esenţiale.
De asemenea şi contractul poate prevedea cazuri de reziliere a lui de către creditor.
De exemplu, in contract poate fi inserată clauza de reziliere ca sancţiune pentru
nerespectarea de către debitor a destinaţiei pentru care s-a acordat creditul.
2. Rezilierea contractului de către creditor supendă imediat utilizarea creditului, ceea
ce inseamnă că banca nu va mai pune la dispoziţia debitorului noi sume, in cazurile
in care contractul prevede eliberarea creditului in tranşe sau prin acordarea unii linii
de credit in cont curent (art.1239), iar debitorul este ţinut să restiuie suma creditului
şi plăţile datorate pentru utilizarea efectivă a creditului. Legea prevede un termen de
cel puţin 15 zile pentru restiutirea acestor sume.
3. Dispoziţiile alineatului 3 au menirea de a proteja interesele debitorului care este
partea contractului mai slabă din punct de vedere economic. Aceste prevederi se
referă la contractele de credit bancar in care părţile au convenit asupra unei dobinzi
fluctuante (flotante, variabile). In aceste cazuri rata dobinzii poate fi modificată prin
acordul comun al părţilor (prin manifestarea expresă a voinţei băncii, notificată
debitorului, care acceptă tacit rata nouă a dobinzii) sau poate fi modificată in mod
unilateral de către creditor in cazurile prevăzute de lege sau de contract (a se vedea
art.1237 şi comentariul). Dacă debitorul nu este de acord cu rata nouă a dobinzii el
este in drept să rezilieze contractul cu condiţia notificării creditorului in termen de 7
zile de la primirea notificării despre modificarea dobinzii. Debitorul trebuie, intr-un
termen rezonabil din momentul notificării rezilierii (dacă acest termen nu este
prevăzut expres in contract), să ramburseze suma restantă a creditului şi plăţile
aferente creditului efectiv utilizat.
Dacă debitorul nu notifică creditorul despre rezilierea contractului in termenul
stabilit, se consideră că el a acceptat rata nouă a dobinzii.
4. Regulile alineatului 4 se referă la contractele in care s-a convenit asupra unei
dobinzi fixe pe o perioadă de timp determinată. In cazul in care convenţia asupra
dobinzii expiră inainte de momentul stabilit pentru rambursarea creditului şi nu s-a
incheiat o nouă convenţie cu privire la dobindă, debitorul poate rezilia contractul.
Această regulă are ca scop evitarea incertitudinii rezultate din lipsa unei convenţii
asupra dobinzii, in vederea apărării debitorului contra unor eventuale abuzuri din
partea băncii. Legea prevede un termen de preaviz de cel puţin 15 zile.
5. Contracrtul de credit bancar poate inceta şi in in baza altor temeiuri decit
rezilierea, de exemplu, in virtutea stingerii obligaţiei prin lichidarea persoanei juridice
– debitor sau creditor (art.664 alin3).

Articolul 1243. Răspunderea debitorului

(1) In cazul neexecutării de către debitor la scadenţă a obligaţiei de

restituire a creditului, precum şi a obligaţiilor de plată a dobinzii şi a altor
sume aferente, creditorul poate pretinde plata unor penalităţi de intirziere
in modul şi in mărimea prevăzute de lege sau de contract.
(2) In cazul in care debitorul intirzie să efectueze plăţile datorate in baza
contractului şi părţile nu au convenit in contract asupra unor penalităţi de
intirziere, pentru suma datorată se incasează o dobindă cu 5 % mai mare
decit rata dobinzii prevăzute in contract.
(3) Dacă a reziliat contractul de creditare pentru că debitorul se afla in
intirziere cu rambursarea sumelor datorate, creditorul are dreptul la o
dobindă echivalentă cu rata legală a dobinzii. Faptul acesta nu afectează
dreptul creditorului sau al debitorului de a dovedi cauzarea unui prejudiciu
mai mare ori mai mic prin intirzierea rambursării creditului.

1. Dispoziţiile prezentului articol sint consacrate răspunderii debitorului pentru

neexecutarea principalelor sale obligaţii contractuale: rambursarea creditului şi plata
dobinzii şi a a altor plăţi aferente creditului.
Alineatul 1 prevede că in cazul neexecutării de către debitor a acestor obligaţii,
creditorul poate pretinde plata penalităţilor de intirziere. Modul şi mărimea acestor
penalităţi pot fi stabilite prin lege sau prin acordul părţilor. Dacă penalităţile sint
stabilite de lege, părţile nu le pot exclude şi nici micşora anticipat (art.629). In cazul
in care părţile au prevăzut modul şi mărimea plăţii penalităţilor de intirziere in
contract, se vor aplica prevederile codului referitoare la clauza penală (art.art.624-
630).
2. Alineatul 2 se referă la ipoteza in care nu există careva dispoziţii legale speciale
privind penalităţile de intirziere şi nici părţile nu au incheiat o convenţie in acest
sens. In acest caz se incasează o dobindă penalizatoare, care este cu 5% mai mare
decit rata dobinzii prevăzute in contract. Această dobindă constiuie o sancţiune
pentru neexecutarea de către debitor a obligaţiilor sale contractuale şi are menirea
de a repara prejudiciul cauzat creditorului. Termenii „plăţi datorate in baza
contractului” şi „suma datorată” utilizaţi in acest alineat includ atit rambursarea
sumei creditului cit şi plata remuneraţiei băncii – dobinda şi comisionul. Prin urmare
dobinda penalizatoare se aplică sumei crediutului nerambursat majorate cu suma
plăţilor aferente creditului.
3. Intitzierea rambursării sumelor datorate de către debitor poate servi ca temei
pentru rezilierea contractului de către creditor in ipoteza in care această intirziere
constituie o neexecutare esenţială a contractului. In cazul rezilierii contractului
creditorul are dreptul la o dobindă echivalentă cu rata legală a dobinzii (art.585).
Legislatorul a luat ca referinţă rata dobinzii de refinanţare a Băncii Naţionale a
Moldovei, intrucit ea corespunde finalităţii unei reparări adecvate a prejudiciului
suferit de creditor: este rata la care va imprumuta creditorul fondurile necesare, pe
care nu le-a primit de la debitorul său. Această dobindă incepe să curgă din
momentul rezilierii contractului (deoarece rezilierea operează numai pentru viitor –
art.747 alin.1) şi se aplică la sumele datorate de debitor la acel moment (suma
creditului nerambursat, suma dobinzilor şi a altor plăţi aferente restante).
4. Plata dobinzii penalizatoare pentru intirzierea rambursării creditului de către
debitor poate să nu acopere in intregime prejudiciul cauzat creditorului. In acest caz
creditorul, reieşind din principiul reparării integrale a prejudiciului, poate cere
despăgubiri suplimentare la plata dobinzii penalizatoare, dacă va dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu. Pe de altă parte, debitorul poate cere reducerea mărimii
dobinzii penalizatoare, dacă va dovedi că prejudiciul cauzat creditorului prin intirziere
este mai mic decit suma dobinzii, care ar trebui să fie plătită conform prevederilor
prezentului articol.

Articolul 1244. Răspunderea creditorului

In cazul neexecutării de către bancă a obligaţiei sale de acordare a

creditului, debitorul poate pretinde plata unor penalităţi de intirziere in
modul şi in mărimea prevăzute de lege sau de contract.

1. Prezentul articol reglementează răspunderea creditorului (băncii) pentru

neexecutarea obligaţiei sale de acordare a creditului. Părţile pot conveni asupra
modului de plată şi mărimii penaltăţilor de intirziere, inserind, de exemplu aceste
prevederi intr-o clauză penală (art.624). In cazul in care părţile contractului au omis
să facă acest lucru şi nu există careva dispoziţii legale speciale in acest sens,
debitorul (beneficiarul creditului) poate pretinde plata unei dobinzi de intitrziere in
corespundere cu prevederile art. 619.
2. Dobinda de intirziere are menirea de a repara prejudiciul cauzat prin intirzierea
executării obligaţiei de acorda o sumă de bani (obligaţie pecuniară). Se poate
intimpla, insă, ca intirzierea să cauzeze un prejudiciu mai mare, pentru care
beneficiarul creditului este indreptăţit la despăgubiri, in cazul in care va dovedi
existenţa unui asemenea prejudiciu. Aceasta reiese şi din dispoziţia art. 619 alin. 4,
care stipulează dreptul creditorului (in sensul acestui articol creditor este beneficiarul
creditului bancar, iar debitor este banca care se află in intirziere) de a cere, in afara
dobinzii de intitziere, repararea unui alt prejudiciu. De exemplu, pentru a finanţa
renovarea uzinei sale, o societate contractează un credit cu o bancă. Contractul de
credit menţionează expres destinaţia fondurilor. Creditul a fost pus la dispoziţia
societăţii cu trei luni de intirziere şi in această perioadă costul renovării a crescut cu
10%. Societatea poate cere băncii plata acestei sume suplimentare.

Articolul 1245. Repararea prejudiciului in cazul rambursării anticipate a

creditului

Dacă debitorul rambursează creditul inainte de scadenţă, creditorul este in

drept să ceară reparaţia prejudiciului cauzat prin rambursarea anticipată cu
deducerea sumelor economisite, luindu-se in considerare creditul ce s-ar fi
putut acorda din contul acestor mijloace. La calcularea prejudiciului, se ţine
cont atit de venitul ratat al creditorului, cit şi de cheltuielile evitate de
debitor prin rambursarea inainte de termen a creditului.

Dispoziţiile prezentului articol constituie o concretizare a normei art.575 alin.2, care

prevede că debitorul poate executa obligaţia inaninte de termen dacă creditorul nu
are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea.
Intrucit acordarea creditelor constituie pentru bancă (creditor) o activitate de
intreprinzător, rambursarea anticipată a creditului o lipseşte de un venit scontat
(dobinda şi alte plăţi aferente). De aceea creditorul este indreptăţit la o despăgubire
corespunzătoare venitului ratat. Creditorul trebuie insă să deducă din suma pretinsă
debitorului cheltuielile neefectuate datorită rambursării anticipate a creditului, ca şi
acele beneficii pe care le dobindeşte prin utlizarea in alt fel a acestor fonduri (de
exemplu, prin acordarea unui alt credit), sau pe care omite in mod intenţionat să le
dobindească.

S e c t i u n e a a 4-a
GARANTIA BANCARA
Articolul 1246. Garanţia bancară

(1) Garanţia bancară este un angajament scris, asumat de o bancă sau de o

altă instituţie financiară (garant), la cererea unei alte persoane
(ordonator), de a plăti creditorului ordonatorului (beneficiarului) o sumă de
bani in baza cererii scrise a beneficiarului.
(2) Garanţia bancară asigură indeplinirea obligaţiilor ordonatorului faţă de
beneficiar.
(3) Ordonatorul este obligat să plătească garantului remuneraţia convenită.
(4) Obligaţia faţă de beneficiar, constituită prin garanţie bancară, este
independentă de datoria principală pentru garantarea căreia a fost
constituită, chiar dacă garanţia face referire la aceasta.

(1). Art. 1246 C. C. defineşte garanţia bancară, indicand concomitent participanţii la

contractul de garanţie bancară, precum şi esenţa acestuia. Pentru a exclude din start
ambiguitatea cu care poate fi recepţionat un subiect cu o natură ca cea a garanţiei
bancare, vom concretiza că de fapt Codul Civil face referire la garanţia bancară care
reprezintă un angajament scris, asumat de o bancă sau de o altă instituţie financiară
(garant), la cererea unei alte persoane (ordonator), de a plăti creditorului
ordonatorului (beneficiarului) o sumă de bani in baza cererii scrise a beneficiarului.
Chiar din această definiţie se poate cu uşurinţă constata că subiectul nu face referire
la garanţia ca mijloc de asigurare a rambursării creditului contractat de la bancă.
Legea instituţiilor financiare Nr.550-XIII din 21.07.95 (Monitorul Oficial al R.Moldova
nr.1/2 din 01.01.1996) in art. 26 stipulează printre activităţile financiare permise
băncilor şi acordarea de credite (de consum şi ipotecare, factoring cu sau fără drept
de regres, finanţarea tranzacţiilor comerciale, eliberarea garanţiilor şi cauţiunilor etc.)
Astfel, al. I al art. 1246 indică asupra garanţiei bancare ce face obiectul unui contract
bancar. In acest contract banca sau o altă instituţie financiară apare pe post de
garant.
In acelaşi timp este absolut necesar a face distincţia dintre scrisoarea de garanţie
bancară şi simpla confirmare scrisă a solvabilităţii clientului băncii. In cazul
confirmării menţionate băncii nu-i revine nici o obligaţiune faţă de beneficiarul
informaţiei acordate, cu excepţia celei de a furniza informaţie veridică.
In practicile bancare s – au conturat cateva tipuri de garanţii şi anume: cauţiunea –
garanţia bancară de care poate beneficia beneficiarul doar la survenirea cazului
asigurat şi la probarea lui documentară (in acest caz garantul poartă răspundere
subsidiară, adică el işi execută obligaţia doar dacă nu o face ordonatorul); garanţia
bancară necondiţionată, adică cea care se execută la prima cerere a beneficiarului şi
o formă intermediară intre cele doauă enunţate anterior. In ceea ce priveşte tipul
garanţiei prevăzute de Codul Civil al Republicii Moldova, este vorba de garanţia
bancară condiţionată (documentară) sau cauţiune.
Natura pecuniară a obligaţiei ordonatorului faţă de beneficiar nu este de esenţa
garanţiei bancare, astfel incat prin garanţia bancară se poate garanta executarea şi a
altor tipuri de obligaţii precum participarea la licitaţie, buna executare a contractului
sau alte acţiuni neexecutarea cărora ar prejudicia intr – un fel sau altul beneficiarul
garanţiei.
Din al. I al art. 1246 C. C. putem constata că se face referire la trei subiecte: garantul
(o bancă sau o altă instituţie financiară), ordonatorul (persoană) şi beneficiar
(creditorul ordonatorului). La fel se detaşează cu uşurinţă obiectul contractului de
garanţie bancară-o sumă de bani, precum şi temeiul plăţii aceste sume-cererea scrisă
a beneficiarului la survenirea condiţiilor prevăzute in contract.
In ceea ce priveşte subiectele implicate in relaţia ce-şi are sorgintea in contractul de
garanţie bancară. acestea sunt:
Garantul – calitate ce poate reveni unei bănci sau altei instituţii financiare. Esenţial
este să se stabilească care ar fi acele instituţii financiare care sunt in drept a acorda
garanţii. Pentru aceasta trebuie să se facă referire nemijlocită la legislaţia in vigoare
a Republicii Moldova care reglementează activitatea acestora, precum şi dreptul de
acordare a garanţiilor bancare.In această ordine de idei se menţionează că instituţia
financiară reprezintă orice persoană juridică ce acceptă depozite sau echivalente ale
acestora netransferabile prin nici un instrument de plată şi care utilizează total sau
parţial aceste mijloace pentru a acorda credite sau a face investiţii pe propriul cont şi
risc. In cazul băncilor, depozitelor sau echivalentelor acestora le este specific
caracterul de transferabilitate prin diferite instrumente de plată. Dar va trebui să se
ţină seama de restricţiile impuse de legislaţie instituţiilor financiare in activitatea lor,
astfel că unele dintre ele sunt limitate in acordarea de garanţii in cadrul desfăşurării
activităţii lor de bază chiar făcand parte din categoria instituţiilor financiare conform
legii instituţiilor financiare. In acest sens menţionăm că fondurile de investiţii nu
dispun de dreptul de a emite cauţiuni şi garanţii de asigurare a executării obligaţiilor
altor persoane (Legea R. M. cu privire la fondurile de investiţii Nr. 1204-XIII din 05.
06. 1997); asociaţiile de economii şi imprumut ale cetăţenilor nu sunt in drept să
garanteze pentru obligaţiile membrilor lor sau ale unor terţi (Legea R. M. privind
asociaţiile de economii şi imprumut ale cetăţenilor Nr. 1505-XIII din 18. 02. 1998, M.
O. al R. M. nr.38 – 39/268 din 30. 04. 1998); fondurile nestatale de pensii la fel sunt
lipsite de dreptul de acordare de garanţii (Legea R. M. cu privire la fondurile nestatale
de pensii Nr.329 – XIV din 25. 03. 1999, M. O. al R. M. nr. 87 – 89/423 din 12. 08.
1999). De aici se poate deduce cu uşurinţă că băncile şi instituţiile financiare, cu
excepţia celor care nu au acest drept prin efectul legii, pot avea calitatea de garant
intr-un contract de garanţie bancară. Astfel, acesta (garantul) emite garanţia
adăugand obligaţia sa de plată la obligaţia ordonatorului garanţiei faţă de beneficiar.
El işi va executa obligaţiunea conform condiţiilor contractuale.
Ordonatorul – persoana la solicitarea căreia şi intru executarea obligaţiei căreia
garantul emite garanţia bancară. Este absolut necesar să existe o obligaţiune in
vigoare asumată de ordonator faţă de beneficiar. Deci anterior sau concomitent
solicitării emiterii garanţiei de către garant trebuie să se fi născut obligaţiunea ce se
cere a fi garantată prin garanţie bancară, obligaţiune al cărei titular este ordonatorul,
iar calitatea de creditor al ordonatorului revine beneficiarului garanţiei. In ceea ce
priveşte momentul emiterii garanţiei, nu este exclusă nici posibilitatea emiterii ei
chiar anterior asumării angajamentului de către ordonator faţă de beneficiar, aceasta
constituind o condiţie inaintată de beneficiar. Calitatea de ordonator poate reveni
persoanelor fizice in aceeaşi măsură ca şi persoanelor juridice, restricţiile in acest
sens fiind nefireşti.
Beneficiarul – este bineinţeles persoana in favoarea căreia se emite garanţia
bancară. Aceasta are nesatisfăcută o creanţă faţă de ordonatorul garanţiei, creanţă
asigurarea executării căreia se face anume prin garanţia bancară. Creanţa garantată
trebuie să se fi născut anterior, concomitent sau chiar posterior emiterii garanţiei, iar
la momentul depunerii cererii de satisfacere a garanţiei de către garant creanţa
trebuie să nu se fi executat de către ordonator sau să se fi executat necorespunzător.
Calitatea de beneficiar, ca şi in cazul ordonatorului, poate reveni atat persoanelor
fizice, cat şi celor juridice, restricţiile in acest sens fiind lipsă.
Se admit situaţiile in care s – ar emite garanţia bancară neavand indicat expres
numele beneficiarului. Este vorba de un caz particular, cand emiterea are loc chiar
anterior asumării angajamentului de către ordonator. Aceasta face necesară
prezentarea obligatorie a contractului incheiat cu ordonatorul la depunerea cererii de
satisfacere a garanţiei, condiţie necesară pentru demonstrarea dreptului de solicitare
a plăţii in baza garanţiei.
Nu ar fi deloc normal dacă analizand garanţia bancară conform prevederilor
prezentului articol al Codului Civil nu am face referire şi la caracterele juridice ale
contractului de garanţie bancară, ţinand cont de faptul că anterior s-a menţionat
despre incheierea acestuia la emiterea garanţiei bancare.
Astfel, acestuia ii este specific consensualismul in virtutea faptului că este suficientă
punerea de acord a părţilor asupra clauzelor contractuale Acest caracter nu se poate
aplica in nici un caz momentului in care beneficiarul solicită onorarea obligaţiunii
asumate de către garant, situaţie in care solicitantul (beneficiarul) este obligat la
depunerea cererii scrise şi la dovedirea faptului neonorării obligaţiunii ordonatorului
garanţiei.
Nu se poate face abstracţie de unilateralitatea contractului, care semnifică asumarea
obligaţiei de plată de către garant. De fapt in baza aceluiaşi contract ia naştere şi
obligaţia de remunerare a garantului de către ordonator in mărimea sumei
convenite. Tot ordonatorului ii va reveni o altă obligaţie fundamentală: cea de a
restitui garantului suma de bani pusă la dispoziţia beneficiarului in mod intemeiat.
Tot vorbind de obligaţii, beneficiarul, pe langă dreptul său de a i se achita creanţa
faţă de ordonator este şi obligat din momentul in care survine cazul garantat.
Obligaţia sa constă in intocmirea cererii in scris şi punerea la dispoziţia garantului a
actelor ce dovedesc neonorarea obligaţiei sau onorarea neconformă condiţiilor
prestabilite de către ordonator, adică survenirea cazului garantat (in cazul garanţiei
documentare prevăzute şi de Codul Civil).
Caracterul oneros după cum este indispensabil oricărui contract bancar, este
indispensabil şi contractului de garanţie bancară. Chiar obiectul contractului il
constituie suma de bani garantată. Mai putem face referire şi la remuneraţia datorată
de ordonator garantului şi la suma pe care trebuie ordonatorul să i-o ramburseze
garantului in cazul in care acesta plăteşte beneficiarului suma prevăzută de garanţia
bancară.
In ceea ce priveşte carcterul său principal sau accesoriu se poate afirma şi una şi alta
ţinand cont de condiţiile in care se face aceasta. Este accesoriu in virtutea faptului că
se incheie datorită unei obligaţiuni preexistente pe care o are ordonatorul faţă de
beneficiar. Dar se poate zice că este principal in virtutea independenţei faţă de
obligaţia asigurată.
Tot alineatul I face referire la suma pe care o solicită beneficiarul, limitele căreia sunt
reglementate in detaliu de Codul Civil in art. 1253.
In ceea ce priveşte cererea pe care trebuie să o depună beneficiarul pentru a i se
satisface creanţa de către garant, la ea face referire art. 1250 C. C.
Dar atunci cand se discută despre garanţia bancară şi contractul de garanţie bancară
va trebui neapărat să se facă distincţie intre actele care le atestă. In cazul emiterii
unei garanţii bancare se face necesară existenţa a 3 (trei) acte: ordinul de deschidere
a garanţiei, care emană de la ordonator; contractul de garanţie bancară şi chiar
garanţia bancară, care se emite de către garant.
(2). Scopul ordonări şi emiterii garanţiei bancare este expres indicat in aliniatul 2 al
art 1246 C. C. – asigurarea indeplinirii obligaţiilor ordonatorului faţă de beneficiar.
Preexistentă emiterii garanţiei bancare este relaţia ce naşte obligaţia pecuniară a
ordonatorului garanţiei faţă de beneficiarul ei, care are calitatea de creditor al
ordonatorului. Chiar ordonatorul fiind in deplină solvabilitate poate surveni situaţia
cand creditorul are nevoie de o garanţie suplimentară care l – ar pune la adăpost de
orice neexecutare sau executare incorectă a obligaţiunii de către debitor. In
asemenea situaţii s – ar putea solicita emiterea unei garanţii bancare. Iniţiativa
garantării obligaţiei debitorului faţă de creditor ar putea proveni chiar şi de la debitor,
adică de la ordonatorul garanţiei. Insă indiferent cine este iniţiatorul, ordonator poate
fi doar debitorul obligaţiei garantate, iar scopul este in toate cazurile asigurarea
executării obligaţiunilor ordonatorului faţă de beneficiar.
(3). Al. 3 al art. 1246 stipulează că ordonatorul este obligat să plătească garantului
remuneraţia convenită. După cum este şi firesc orice bancă sau altă instituţie
financiară işi oferă serviciile in exclusivitate contra unei remuneraţii prestabilite. Este
absolut identică situaţia şi in cazul contractului de garanţie bancară. Banca sau altă
instituţie financiară (garantul), garantand pentru obligaţia ordonatorului este, pe
deplin indreptăţită a cere plată pentru serviciile oferite. Astfel, atunci cand art. 1246
stipulează existenţa unei remuneraţii convenite, de fapt se are in vedere remuneraţia
stabilită de garant şi acceptată de ordonator. Aceasta rezultă din specificul
contractelor bancare: contracte de adeziune. Dar se poate afirma cu certitudine că se
aplică principiul consensualismului dat fiind faptul că ordonatorul se pune de acord
cu garantul acceptand condiţiile inaintate de acesta. Şi este absolut necesar să se
menţioneze că remuneraţia respectivă va fi achitată garantului in orice situaţie: fie că
el achită beneficiarului suma garantată, fie că nu o achită in virtutea onorării acesteia
de către ordonator. Remuneraţiei respective ii este specifică confidenţialitatea. De
obicei cuantumul ei se stabileşte in funcţie de intinderea obligaţiei garantate şi este
cunoscut doar de garant şi de ordonator. Dacă ulterior, in virtutea unor circumstanţe
concrete garantul consideră că i s – ar fi cuvenit o remunerare mai mare, aceasta nu
va constitui nicidecum un temei pentru refuzul onorării obligaţiei asumate faţă de
beneficiar.
(4). Obligaţia faţă de beneficiar, constituită prin garanţie bancară, este independentă
de datoria principală pentru garantarea căreia a fost constituită, chiar dacă garanţia
face referire la aceasta.
Dată fiind indicarea precum că datoria pentru garantarea căreia se emite garanţia
bancară este principală, aceasta ne – ar putea face să credem că obligaţia constituită
prin garanţia bancară emisă este una accesorie, şi care nu poate fi, in virtutea
caracterului său accesoriu, nicidecum independentă. Caracterul independent se
referă de fapt la aceea că in momentul asumării acestui angajament, garantul nu
condiţionează asumarea angajamentului de executarea obligaţiunii ordonatorului faţă
de beneficiar. Respectivul angajament este asumat contra unei remuneraţii şi are un
caracter cert. Garanţia poate să indice asupra obligaţiei ordonatorului faţă de
beneficiar, dar aceasta nu echivalează cu dependenţa dintre aceste două obligaţiuni,
cea de-a II-a existand din momentul emiterii garanţiei bancare.
In acelaşi timp obligaţiile garantului faţă de beneficiar nu sunt afectate in nici un fel
de drepturile şi obligaţiile emitentului garanţiei faţă de beneficiar rezultate din alte
raporturi preexistente intre ei.
Respectiva independenţă indică şi asupra faptului că garantul nu poate fi obligat la
altceva in baza contractului, indiferent de faptul dacă garanţia face sau nu referire la
acesta.
Nu trebuie insă să se facă abstracţie de faptul că garantul işi onorează obligaţia
asumată la emiterea garanţiei doar in condiţiile in care prima obligaţiune, adică cea
asumată printr – un alt contract preexistent incheiat intre ordonator şi beneficiar,
este neonorată in termen sau este onorată neconform condiţiilor contractuale. Să nu
se uite nici de existenţa garanţiilor solidare, caz in care garantul işi va onora
obligaţiunea de pe poziţie de egalitate cu ordonatorul, mărimea prestaţiei sale
depinzand de proporţia executării obligaţiei de către ordonator, aceasta depinzand
de prevederile contracuale.

Articolul 1247. Irevocabilitatea garanţiei bancare

Garanţia bancară nu poate fi revocată dacă nu s-a dispus altfel.

Revocabilitatea garanţiei bancare presupune posibilitatea garantului de a reveni

asupra angajamentului asumat la emiterea garanţiei şi de a – l anula completamente.
Irevocabilitatea stipulată in art. 1247 presupune lipsirea garantului de dreptul
menţionat mai sus.
In mod regulamentar se pot intalni trei situaţii: cand in textul garanţiei şi contractului
se prevede irevocabilitatea expresă a acesteia, cand se prevede expres posibilitatea
revocării garanţiei şi situaţia in care orice prevederi referitoare la eventuala
revocabilitate sunt lipsă.
Din art. 1247 se poate deduce faptul că garanţia bancară poate să fie revocată in
exclusivitate in cazul cand in textul acesteia şi in clauzele contractuale s – a prevăzut
aceasta, adică in cazul doi menţionat mai sus. In toate celelalte cazuri garantul va fi
lipsit de dreptul de revenire asupra angajamentului asumat.
Pentru a acorda caracterul revocabil garanţiei, la emitere este nevoie să se indice
condiţiile in care garantul ar putea – o revoca. In cazul cand se stipulează expres
revocabilitatea dar nu se face nici o referire la anumite circumstanţe la survenirea
cărora ar putea opera această prevedere nu se exclude caracterul revocabil. Ba
dimpotrivă acesta persistă şi chiar acordă garantului un spectru mai larg de drepturi.
La fel ar trebui menţionat cazul in care in textul garanţiei nu este prezentă chiar
noţiunea de «revocabilă», dar reieşind din intreg conţinutul nu există dubii in ceea ce
priveşte caracterul revocabil al garanţiei. Dacă insă textul este insuficient pentru
stabilirea caracterului garanţiei, atunci indiferent de intenţia garantului la emitere
garanţia va fi considerată ca fiind irevocabilă.
Este necesară diferenţierea situaţiei de dispariţie a temeiurilor de executare a
obligaţiei garantului de revocarea angajamentului asumat. In prima situaţie nu se va
executa obligaţiunea asumată de garant in virtutea unor circumstanţe străine
acestuia şi nu in virtutea survenirii circumstanţelor expres prevăzute in garanţie şi
contract ce au ca consecinţă firească retragerea angajamentului asumat anterior.

Articolul 1248. Inadmisibilitatea transmiterii garanţiei bancare

Dreptul asupra garanţiei bancare nu este transmisibil dacă garanţia nu

prevede altfel.

La momentul emiterii garanţiei bancare se naşte şi dreptul asupra acesteia, drept al

cărui titular este, bineinţeles, beneficiarul. Dacă in textul garanţiei nu se stipulează
expres dreptul de transmitere a respectivului drept de la beneficiar la o terţă
persoană, atunci dreptul ce decurge din garanţie are un caracter personal şi nu va
putea fi valorificat de o altă persoană decat beneficiarul iniţial (creditorul
ordonatorului).
Deci este evident că actul in care trebuie să se stipuleze transmisibilitatea garanţiei
este anume garanţia emisă de garant. Nu este obligatorie inserarea unei atare clauze
in contract sau in ordinul de emitere a garanţiei. Este suficientă prezenţa aceste
clauze in textul garanţiei.
Se pot intalni frecvente cazuri de lipsă a noţiunii de «transmisibil» in textul garanţiei,
dar in care este evidentă intenţia de conferire a acestui caracter dreptului de
solicitare a onorării garanţiei la emitere. Dacă nu există loc de indoieli in acest sens
atunci dreptul acordat de garanţie beneficiarului va fi considerat transmisibil. Dacă
insă există temeiuri de a crede că dreptul respectiv este intransmisibil, indiferent de
intenţia la emiterea garanţiei, se va exclude orice posibilitate de transmitere a
acestuia. Aceste reguli totuşi nu sunt absolute, astfel incat chiar dacă dreptul nu este
cesionabil, totuşi beneficiarul poate dispune de suma plătită de garant după bunul
său plac, chiar transmiţand – o persoanelor terţe.
Dacă angajamentul garantului prevede transmisibilitatea dreptului de solicitare a
plăţii, atunci aceasta se va face doar in limitele şi condiţiile prevăzute tot de acelaşi
angajament. Dacă pentru transfer este nevoie de consimţirea garantului, atunci
aceasta va trebui să se stipuleze expres in angajament.
Cand se menţionează despre textul angajamentului, se are in vedere şi textul
amendamentelor ce i se aduc ulterior.
Insă va trebui să se facă distincţie intre transmiterea dreptului de solicitare a plăţii şi
cesiunea creanţelor executarea cărora se garantează. Astfel, dacă nu există careva
restricţii referitoare la cesiunea creanţelor de către beneficiar, atunci acesta va putea
ceda altei persoane creanţele sale rezultate contractul la care este parte impreună
cu ordonaotrul, concomitent aducandu – se amendamente garanţiei bancare intru
modificarea beneficiaurului.
In cazul transmiterii dreptului de solicitare a efectuării plăţii garantate de la garant,
aceasta se va face respectandu – se regulile simplei cesiuni.

Articolul 1249. Momentul producerii efectelor garanţiei bancare

Garanţia bancară produce efecte din momentul eliberării ei dacă garanţia

nu prevede altfel.

In mod absolut firesc o garanţie are un termen in cadrul căruia este valabilă, adică
produce efecte. In cadrul acestui termen beneficiarul are dreptul de a solicita
satisfacerea cererii sale de onorare a garanţiei de la garant, dacă survin condiţiile ce
– i acordă acest drept. Astfel trebuie determinate cu cea mai mare precizie posibilă
momentele de incepere a acestui termen şi de expirare a lui.
Conform art. 1249 o garanţie bancară intră in vigoare la data şi ora la care este
emisă cu condiţia că in textul ei nu se indică un alt moment al inceperii acţiunii sale.
De aici şi concluzia că dacă de fapt se intenţionează ca efectele să se producă dintr –
un alt moment decat cel al emiterii acesta trebuie să se indice neapărat. In alte
situaţii s – ar putea stipula condiţiile la intrunirea cărora garanţia va produce efecte,
fapt ce va putea fi determinat in baza unor acte ce ar atesta anume intrunirea
respectivelor condiţii.
Art. 1249 stipulează momentul eliberării, adică momentul in care beneficiarul intră in
posesia acesteia. Acesta poate fi diferit de momentul emiterii garanţiei, insă aceasta
nu semnifică că de la emitere pană la intrarea in posesia garanţiei de către beneficiar
aceasta nu produce efecte. De facto beneficiarul nu are posibilitateta de valorificare
a dreptului rezultat din garanţie, insă de iure acest drept există, garanţia fiind in
vigoare.
In ceea ce priveşte momentul incetării producerii efectelor garanţiei, acesta trebuie
specificat in textul ei. Acesta poate fi marcat de o dată concretă, de ultima zi a unei
perioade concrete, care, dacă este de de odihnă, va fi considerată următoarea zi
lucrătoare. O altă modalitate de indicare a expirării, ca şi a intrării in vigoare, este
survenirea unor circumstanţe concrete ce vor trebui dovedite.
Se pot admite unele excepţii in virtutea survenirii forţei majore, in sensul că dacă de
exemplu termenul de acţiune a garanţiei este pe sfarşite la momentul dispariţiei
circumstanţelor de forţă majoră sau chiar a expirat deja in acel moment, beneficiarul
va putea fi repus in termen pentru valorificarea drepturlior sale legitime.
In ceea ce priveşte situaţia in care nu se indică nimic cu referire la momentul cand
garanţia nu va mai fi valabilă, atunci legislaţia internaţională stabileşte data de la
expirarea a 6 ani din momentul intrării in vigoare a angajamentului (6 luni in ca