Codul civil al Republicii Moldova

N 1107-XV от 6.06.2002

Monitorul Oficial al R.Moldova N 82-86 din 22.06.2002

CARTEA INTII
DISPOZITII GENERALE

Titlul I
DISPOZITII COMUNE

Capitolul I
LEGISLATIA CIVILA

Articolul 1. Bazele legislaţiei civile

(1) Legislaţia civilă este întemeiată pe recunoaşterea egalităţii participanţilor la

raporturile reglementate de ea, inviolabilităţii proprietăţii, libertăţii contractuale,
inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private, necesităţii de realizare liberă a drepturilor
civile, de garantare a restabilirii persoanei în drepturile în care a fost lezată şi de
apărare judiciară a lor.
(2) Persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de contract drepturile
şi obligaţiile lor, orice alte condiţii contractuale, dacă acestea nu contravin legii.
(3) Drepturile civile pot fi limitate prin lege organică doar în temeiurile prevăzute de
Constituţia Republicii Moldova.

1. Scopul acestui articol este stabilirea unor principii în baza cărora urmează să fie
reglementate raporturile civile şi care urmează să ghideze persoanele care vor interpreta
şi aplica legislaţia civilă. Deci în acest articol pe de o parte se instituie nişte reguli pe care
urmează să le respecte legiuitorul atît la elaborarea normele care urmează din codul civil
cît şi la adoptarea altor acte normative iar pe de altă parte se instituie nişte principii în
conformitate cu care trebuie să interpreteze legislaţia civilă inclusiv participanţii la
raporturile juridice civile.
2. Nerespectarea acestor principii însă nu va afecta însă valabilitatea legilor adoptate de
Parlament cu excepţia cazurilor în care principiile respective sînt consfinţite şi de
constituţie (vezi spre exemplu principiul inviolabilităţii proprietăţii). Principiile stabilite în
acest articol vor juca un rol important în cazurile în care se vor soluţiona problemele
privind aplicarea actelor normative subordonate legilor, care urmează să fie adoptate în
cazurile prevăzute de lege şi în conformitate cu prevederile acestora (vezi comentariul la
art. 3).
3. La alin. (1) au fost fixate în mod special şapte principii: a) recunoaşterea egalităţii
participanţilor la raporturile juridice civile. Prin egalitatea participanţilor la raporturile
juridice civile trebuie de înţeles faptul că în cadrul raporturilor juridice civile participanţii
nu se află în raporturi de subordonare. Drepturile şi obligaţiile participanţilor la
raporturile juridice pot fi inegale; b) inviolabilitatea proprietăţii. Acest principiu este deja
fixat în Constituţia Republicii Moldova1 (vezi art. 46). Importanţa acestuia însă poate servi
drept justificare pentru această repetiţie; c) libertatea contractuală. Prin libertate
contractuală trebuie de înţeles dreptul participanţilor raporturilor juridice civile de a
încheia liber contracte civile, atît prevăzute de legislaţie cît şi contracte neprevăzute de
legislaţie dar care nu sînt prohibite de normele imperative, de a determina liber conţinutul
contractului sau de a-i modifica conţinutul acestuia precum şi dreptul de a desfiinţa
contractul în orice moment. Nimeni nu poate fi obligat să închei contracte civile decît în

1
Monitorul Oficial nr. 1 din 12 aug. 1994.
 cazurile expres prevăzute de lege (vezi comentariul la art. 667); d) inadmisibilitatea
imixtiunii în afacerile private. Prin inadmisibilitatea imixtiunii în afacerile private trebuie
de înţeles interdicţia instituită pentru persoanele de drept privat şi persoanele de drept
public de interveni în afacerile private prin orice mijloace care nu sînt prevăzute în lege.
Va constitui imixtiune în afacerile private spre exemplu colectarea informaţiilor despre
viaţa familială a persoanei fără acordul acesteia în alte cazuri decît cele expres prevăzute
de lege. Chiar şi informaţia colectată în ordinea prevăzută de lege poate fi folosită doar în
conformitate cu reguli speciale care să excludă folosirea acestei informaţii în alte scopuri
decît cele pentru care a fost colectată sau în alte scopuri prevăzute de lege. Acest principiu
se bazează şi pe prevederile art. 28 – 30 ale Constituţiei Republicii Moldova care
stipulează că statul respectă şi ocroteşte viaţa familială şi privată şi principiile
inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei; e) necesităţii de realizare liberă
a drepturilor civile. Acest principiu garantează persoanelor fizice şi juridice posibilitatea
de a-şi exercita drepturile civile în modul şi în condiţiile care corespund cel mai bine
intereselor acestora. În acelaşi timp trebuie de avut în vedere că nu există o libertate
absolută de exercitarea a drepturilor civile. Titularii drepturilor civile trebuie să-şi
exercite aceste drepturi cu bună-credinţă şi în conformitate cu prevederile legale, cu
ordinea publică şi bunele moravuri (vezi comentariul la art. 9); f) restabilirea persoanei
în dreptul în care a fost lezată. În conformitate cu această regulă în toate cazurile în care
este posibil persoana a căror drepturi au fost lezate trebuie să fie repusă în situaţia
anterioară, fapt care constituie cea mai bună modalitatea de apărare a drepturilor civile.
Titularul urmează să fie repus în drepturi atît în cazul în care a pierdut dreptul (a pierdut
posesia asupra bunului) cît şi în cazul dreptul mai aparţine titularului dar exercitarea
acestuia este imposibilă sau este îngreuiată (spre exemplu deteriorarea bunului).
Mijloacele prin care se asigură repunerea titularului în drepturi pot fi cele mai diverse şi
vor depinde atît de natura bunului cît şi de natura încălcării dreptului. Spre exemplu
obligarea de a dezminţi informaţiile care nu corespund realităţii sau obligarea de a preda
bunul proprietarului. În cazurile în care restabilirea persoanei în drepturi nu este posibilă
sau nu este justificată ţinînd cont atît de interesele creditorului cît şi a debitorului
drepturile persoanei vor fi apărate prin repararea prejudiciului. Trebuie de menţionat că
prejudiciul care nu a fost reparat prin repunerea în drepturi urmează să fie reparat şi în
cazul repunerii titularului în dreptul lezat; g) apărarea judiciară a drepturilor. Acest
principiu constituţional (vezi art. 20 al Constituţiei Republicii Moldova) garantează
tuturor persoanelor dreptul de a se adresa în instanţele de judecată cu o cerere privind
apărarea drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege care au fost lezate de persoane private
sau de persoane oficiale. După cum a menţionat Curtea Constituţională în hotărîrea nr.
16 din 28 mai 19982 dreptul persoanei de a se adresa justiţiei este o „...condiţie sine qua
non a efectivităţii drepturilor şi libertăţilor sale”. Nu constituie o încălcare a principiului
liberului acces la justiţie stabilirea prin lege a condiţiilor şi a procedurii apărării judiciare
a drepturilor.
4. Pornind de la importanţa principiului libertăţii contractului legiuitorul a consfinţit o dată
în plus în alin. (2) că persoanele fizice şi juridice sînt libere să stabilească pe bază de
contract drepturile şi obligaţiile lor. Drepturile şi obligaţiile prevăzute de contract
trebuie să fie însă în concordanţă cu normele imperative şi să nu fie contrare ordinii
publice, bunelor moravuri, precum şi a drepturilor şi intereselor ocrotite prin lege ale
terţelor persoane. Părţile unui contract sînt libere să stabilească prin contract nu numai
drepturi şi obligaţii ci şi alte condiţii. Spre exemplu modul de exercitarea a acestor
drepturi şi obligaţii. Şi aceste condiţii suplimentare însă trebuie să fie în concordanţă cu
normele imperative şi să nu contravină drepturile şi intereselor ocrotite prin lege ale
terţelor persoane. Spre exemplu părţile nu pot stipula prin contract exercitarea
drepturilor sau executarea obligaţiilor contrar regulilor cu privire la buna-credinţă şi
diligenţă (vezi comentariul la art. 513).

2
Monitorul Oficial nr. 56-59 din 25 iun. 1998, Art. 24.
 5. În scopul asigurării principiilor enumerate la alin. (1) şi a altor principii ale dreptului civil
legiuitorul a stipulat la alin. (3) că drepturile civile pot fi limitate doar prin lege organică
şi doar în temeiurile prevăzute de Constituţia Republicii Moldova. În conformitate cu art.
54 alin. (2) al Constituţie exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor
restrîngeri decît cele prevăzute de lege, care corespund normelor unanim recunoscute ale
dreptului internaţional şi care sînt necesare în interesele: a) securităţii naţionale; b)
integrităţii teritoriale; c) bunăstării economice a ţării; d) ordinii publice sau au drept scop:
a) prevenirea tulburărilor în masă şi a infracţiunilor; b) protejarea drepturilor, libertăţilor
şi demnităţii altor persoane; c) împiedicarea divulgării informaţiilor confidenţiale; d)
garantarea autorităţii şi imparţialităţii justiţiei. Limitarea drepturilor civile trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o (art. 54 alin. (4) al Constituţiei Republicii
Moldova.

Articolul 2. Raporturile reglementate de legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă determină statutul juridic al participanţilor la circuitul civil,

temeiurile apariţiei dreptului de proprietate şi modul de exercitare a acestuia,
reglementează obligaţiile contractuale şi de altă natură, alte raporturi patrimoniale
şi personale nepatrimoniale conexe lor.
(2) Raporturile familiale, locative, raporturile de muncă, de exploatare a resurselor
naturale şi de protecţie a mediului înconjurător, ce corespund prevederilor alin.(1),
sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(3) Raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului, a altor valori nepatrimoniale sînt reglementate de prezentul cod şi de alte legi.
(4) Subiecte ale raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice, cele care
practică, precum şi cele care nu practică activitate de întreprinzător.

1. Scopul acestui articol este determinarea obiectului de reglementare a legislaţie civil, deci
atît obiectul de reglementare a codului civil cît şi a altor legi civile. Deci în baza alin. (1)
putem face concluzia că codul civil este elaborat în baza conceptului unităţii dreptului
privat. Acest fapt presupune că nu va exista divizarea dreptului privat în drept civil şi drept
comercial. Deci normele codului civil vor fi aplicate atît raporturilor dintre persoane care
acţionează în scop lucrativ cît şi raporturilor dintre persoanele care nu urmăresc acest
scop. Această concluzie are la bază şi prevederile alin. (4) care stipulează că subiecte a
raporturilor juridice civile sînt persoanele fizice şi juridice care practică activitatea de
întreprinzător cît şi cele care nu practică această activitate.
2. Alin. (1) prevede că legislaţia civilă reglementează raporturile patrimoniale dintre
persoanele fizice şi juridice. Prin raporturi patrimoniale trebuie de înţeles acel raport social
care datorită conţinutului şi valorii economice poate fi evaluat pecuniar, adică în bani.
Drept exemplu poate servi raportul născut din contractul de leasing. În alin. (1) sînt
enumerate drept obiecte ale legislaţiei civile cele mai des întîlnite raporturi patrimoniale.
Legislaţia civilă reglementează însă şi alte raporturi patrimoniale. Chiar în alin. (1) se
stipulează că constituie obiect de reglementare a legislaţiei civile şi alte raporturi
patrimoniale. Spre exemplu raporturile privind moştenirea sau privind gestiunea de
afaceri.
3. Pe lîngă raporturile patrimoniale legislaţia civilă reglementează şi raporturile juridice
nepatrimoniale care mai sînt numite şi personal nepatrimoniale. Prin raport juridic
nepatrimonial trebuie să înţelegem acel raport social care este lipsit de un conţinut
economic, deci acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat pecuniar. Drept exemplu
poate servi raportul care are în conţinutul său dreptul de autor al unei opere literare.
4. În alin. (1) se stabileşte că legislaţia civilă reglementează acele raporturi personale
nepatrimoniale care sînt legate cu cele patrimoniale. În acelaşi timp în alin. (3) se prevede
că raporturile privind realizarea şi apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
omului, a altor valori nepatrimoniale (deci inclusiv şi cele care nu sînt legate de raporturile
 patrimoniale, cum ar fi spre exemplu dreptul la nume, reputaţie, etc.) sînt reglementate de
codul civil şi de alte legi. Apariţia acestor două reglementări separate se datorează
controversei care există în literatura de specialitate, precum că dreptul civil nu
reglementează relaţiile personal nepatrimoniale care nu sînt legate de cele patrimoniale ci
doar le apără.
5. Spre deosebirea de Codul civil din 1964 care prevedea că raporturile familiale, locative,
raporturile de muncă, de exploatare a resurselor naturale sînt reglementate de normele
ramurilor de drept respective în alin. (2) este stipulat că codul civil şi alte legi reglementează
aceste raporturi juridice. Deci legislaţia civilă se va aplica acestor raporturi direct şi nu în
subsidiar. Desigur că în cazul în care în Codul familiei, Codul muncii sau în alte acte
normative destinate reglementării acestor raporturi juridice vor fi stabilite reguli speciale
în raport cu normele din Codul civil se vor aplica actele normative speciale în conformitate
cu adagiul specialul derogă de la general.
6. Lipseşte din Codul civil şi o normă similară celei din art. 2 al Codului civil din 1964, care
ar prevedea că legislaţia civilă nu se aplică raporturilor juridice care se bazează pe
subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, precum şi raporturilor fiscale şi bugetare. Chiar
şi în lipsa unei asemenea norme legislaţia civilă nu se va aplica acestor raporturi juridice
deoarece legislaţia civilă reglementează doar raporturile juridice civile patrimoniale şi
nepatrimoniale dintre persoanele fizice şi juridice aflate pe poziţii de egalitate juridică. Pe
cînd în cazul acestor raporturi juridice precum şi în cazul altor raporturi juridice (spre
exemplu raporturile privind executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti) cel puţin una
dintre părţi acţionează în exercitarea atribuţiilor sale şi poate să dea indicaţii celeilalte părţi
care este obligată să le execute datorită faptului că legislaţia o plasează în poziţie de
subordonare faţă de cealaltă parte.
7. În conformitate cu prevederile alin. (4) în calitate de participanţi a raporturilor juridice
civile pot apărea persoanele fizice şi persoanele juridice. Prin persoană fizică trebuie să
înţelegem omul privit ca titular de drepturi subiective şi obligaţii civile. Prin persoană
juridică (care mai este numită persoană morală) trebuie să înţelegem acea entitate care
îndeplinind condiţiile stabilite de lege este recunoscută ca titulară de drepturi subiective
şi obligaţii civile. Deşi este întîlnită frecvent opinia că persoana fizică este subiect individual
de drept iar persoana juridică este subiect colectiv de drept civil totuşi şi în cazul persoanei
juridice nu este obligatoriu să existe un colectiv.
8. În alin. (4) nu este stipulată nici o condiţie pentru recunoaşterea persoanei fizice sau a
persoanei juridice în calitate de subiect a raporturilor juridice civile. Deci vor putea fi
subiecte a raporturilor juridice civile toate persoanele fizice şi juridice indiferent de
naţionalitate (vezi comentariul la art. 1588 şi 1598), scopul urmărit sau alte criterii. Totuşi
în cazurile expres prevăzute de lege vor există limitări a participării unor persoane fizice
sau juridice la raporturile juridice civile. Spre exemplu poate fi tutore doar persoane fizică
(vezi comentariul la art. 38) iar părţi a contractului de factoring pot fi doar întreprinzătorii
(vezi comentariul la art. 1290 şi următoarele).

Articolul 3. Legislaţia civilă

(1) Legislaţia civilă constă în prezentul cod, în alte legi, în ordonanţe ale Guvernului
şi în acte normative subordonate legii, care reglementează raporturile prevăzute la art.2
şi care trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia Republicii Moldova.
(2) Actele normative subordonate legii se aplică la reglementarea raporturilor civile
doar în cazurile în care sînt emise în temeiul legii şi nu contravin ei.

1. Scopul acestei norme este de a defini noţiunea de legislaţie civilă şi de a stipula unele
condiţii privind adoptarea acesteia.
2. În conformitate cu alin. (1) prin legislaţie civilă trebuie să înţelegem totalitatea actelor
normative care reglementează raporturile juridice patrimoniale şi nepatrimoniale dintre
persoane aflate pe poziţie de egalitate juridică.
 3. În alin. (1) este stipulat că legislaţia civilă trebuie să fie în concordanţă cu Constituţia.
Prin aceasta trebuie de înţeles: a) actul normativ trebuie să fie adoptat de către organul
competent. În conformitate cu art. 60 alin. (1) al Constituţiei Republicii Moldova
Parlamentul este unica autoritate legislativă a statului. Deci oricare alt organ are dreptul
de a adopta acte normative numai în cazul în care acest drept este stipulat prin lege. Chiar
şi în cazurile stabilite de lege aceste organe nu pot adopta norme primare de drept ci doar
norme care au drept scop asigurarea executării legilor. În acest sens Curtea Constituţională
a adoptat mai multe hotărîri. Spre exemplu în hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 41 din
20 iulie 1999 pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Hotărîrea Guvernului
nr. 338 din 26 mai 1995 a fost stipulat „... Conform art. 102 alin. (2) din Constituţie,
Guvernul emite hotărîri şi dispoziţii doar prin organizarea executării legilor, ele nu pot
conţine norme juridice primare. În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat deja în
hotărîrile nr. 40 din 22 decembrie 1997 şi nr. 29 din 25 mai 1999”3. Tot în temeiul unei
legi se adoptă şi ordonanţele Guvernului (art. 106/2 al Constituţiei). Prin ordonanţe însă
pot fi adoptate şi norme primare de drept; b) actul normativ trebuie să fie adoptat cu
respectarea procedurilor stabilite pentru categoria respectivă de acte normative. Astfel legile
trebuie să fie adoptate de Parlament şi promulgate de Preşedinte (art. 93 al Constituţiei). În
cazul în care Preşedintele refuză să promulge legea aceasta nu poate să intre în vigoare nici
chiar printr-un act al Parlamentului (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale nr. 23 din 9 iulie
19984 ). Pentru ordonanţele Guvernului nu este necesară promulgarea dar în cazurile în
care este prevăzut de legea de abilitare acestea se supun aprobării de către Parlament (art.
106/2 al Constituţiei). Actele normative departamentale urmează să fie expuse expertizei
juridice şi înregistrării de stat. În conformitate cu p. 6 al Hotărîrii Guvernului Republicii
Moldova nr.1104 din 28 noiembrie 1997 cu privire la modul de efectuare a expertizei
juridice şi înregistrării de stat a actelor normative departamentale actele nesupuse
expertizei juridice şi înregistrării de stat „...nu au putere juridică şi nu pot servi drept temei
legitim pentru reglementarea relaţiilor de drept respective sau aplicarea sancţiunii” 5; c)
actul normativ trebuie să fie publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Obligativitatea publicării legii este stipulată în expres în art. 76 al Constituţiei Republicii
Moldova care prevede că „Legea se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova şi intră
în vigoare la data publicării sau la data prevăzută în textul ei”. În conformitate cu Hotărîrea
Curţii Constituţionale nr. 32 din 29 octombrie 1998 privind interpretarea art. 76 din
Constituţia Republicii Moldova „Intrarea în vigoare a legii” „data intrării în vigoare a legii,
prevăzută în textul ei, nu poate precede data publicării acesteia”6. În cazul în care legea
nu este publicată aceasta nu produce efecte juridice deoarece art. 76 al Constituţiei prevede
„Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia”. Modul de intrarea în vigoare a legii se referă
„atît la lege în întregime cît şi şa părţile ei componente (vezi Hotărîrea Curţii Constituţionale
nr. 32 din 29 octombrie 1998). Regulile cu privire la obligativitatea publicării şi cu privire
la efectele nepulicării stabilite de art. 76 al Constituţiei se aplică tuturor actelor normative.
Prin hotărîrea nr. 31 din 11 iunie 1999 pentru controlul constituţionalităţii hotărîrilor
Guvernului nr. 740 din 30 decembrie 1996 şi nr. 114 din 2 februarie 1999 7 Curtea
Constituţională s-a pronunţat că „...dispoziţiile constituţionale privind intrarea în vigoare
a legilor au incidenţă şi asupra modului de publicare şi intrare în vigoare a hotărîrilor
şi dispoziţiilor Guvernului şi a altor acte normative de vocaţie generală”. În rezultatul
acestei interpretări Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale prevederile art. 30
al legii cu privire la Guvern (în redacţia legii nr. 83-XIV din 8 iulie 1998, care prevedea
posibilitatea intrării în vigoare a Hotărîrilor de Guvern anterior publicării (vezi Hotărîrea

3
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 80-82 din 29 iul. 1999, Art. 52
4
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 70 din 25 iul. 1998, Art. 33
5
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 6-7 din 29 ian. 1998, Art. 10
6
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 100-102 din 12 nov. 1998, Art. 42
7
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 65-66 din 24 iun. 1999, Art. 42
 Curţii Constituţionale nr. 4 din 4 februarie 19998); d) să nu conţină dispoziţii care să
contravină prevederilor Constituţionale.
4. Codul civil nu conţine o normă specială cu privire la forţa juridică a acestuia. Rezultă că
legiuitorul nu a acceptat conceptul privind forţa juridică superioară a codului civil în raport
cu alte legi. Deci în caz de apariţia a contradicţiilor dintre codul civil şi alte legi adoptate
de Parlament contradicţiile vor fi soluţionate în conformitate cu principiile: a) legea mai
nouă abrogă legea mai veche; sau b) specialul derogă de la general.
5. În conformitate cu art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare. Prin hotăţrirea nr. 9 din 18 februarie 1999
pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi din Legea nr.548-XIII din 21 iulie 1995
"Cu privire la Banca Naţională a Moldovei"9 Curtea constituţională s-a pronunţat că „legile
organice constituie o categorie inferioară legilor constituţionale şi o categorie
superioară faţă de cele ordinare”. Asupra faptului că legile organice au o forţă juridică
superioară faţă de legile ordinare Curtea constituţională s-a pronunţat şi în hotărîrea nr.
56 din 26 octombrie 1999 pentru controlul constituţionalităţii art. 67 din Legea nr. 847-
XIII din 24 mai 1996 „Privind sistemul bugetar şi procesul bugetar” 10. Deşi nici Constituţia
Republicii Moldova nu prevede expres acest fapt, nici legislaţia ţărilor din care a fost preluat
conceptul cu privire la divizarea legilor în legi organic şi legi ordinare, nici nu există vre-o
lucrare doctrinară care să îmbrăţişese acest concept şi nici Curtea Constituţională nu a
adus nici un argument în susţinerea acestei poziţii interpretarea Curţii Constituţionale este
obligatorie în conformitate cu art. 134 şi 140 ale Constituţiei. Reieşind din aceasta pentru
a stabili locul Codului civil în ierarhia actelor normative şi a determina forţa juridică a
normele incluse în Codul civil trebuie de analizat dacă Codul civil este o lege organică sau
ordinară. Această necesitate va exista atîtă timp cît nu va fi modificată Constituţia sau pînă
cînd Curtea Constituţională nu va da o altă interpretare art. 72 al Constituţiei Republicii
Moldova. În conformitate cu art. 72 lit. i) al Constituţiei Republicii Moldova dintre normele
incluse în codul civil doar normele cu privire regimul general al proprietăţii şi a moştenirii
trebuiau să fie adoptate printr-o lege organică. Reieşind din aceasta şi din faptul că la
adoptarea Codului Civil Parlamentul nu a stipulat expres dacă Codul Civil este o lege
organică sau o lege ordinară rezultă că doar normele cu privire la regimul general al
proprietăţii şi a moştenirii sînt norme organice. Voinţa legiuitorului de a adopta Codul civil
în întregime drept lege organică ar putea fi dedusă totuşi din Legea nr. 1125-XV pentru
punerea în aplicare a Codului Civil al Republicii Moldova11 în care a fost stipulat expres că
aceasta este o lege organică. Or atribuirea calităţii de lege organică acestei legi poate fi
justificată doar în condiţiile în care legiuitorul a pornit de la prezumţia că Codul civil este o
lege organică sau a urmărit să atribuie Codului civil calitatea de lege organică prin legea de
punere în vigoare.
6. Actele normative pot avea un caracter complex, adică pot include atît norme care
reglementează raporturi civile cît şi norme care reglementează alte raporturi juridice. Chiar
şi în codul civil există norme care nu reglementează raporturi juridice civile, spre exemplu
normele cu privire la registrul bunurilor imobile (vezi comentariul la art. 496 şi
următoarele). La categoria legislaţie civilă vom atribui nu actul normativ integral ci doar
acele norme care reglementează raporturilor juridice civile, adică raporturile patrimoniale
şi nepatrimoniale dintre persoanele aflate pe poziţiei de egalitate juridică.
7. În conformitate cu alin. (2) pentru a reglementa raporturile juridice civile actele normative
subordonate legii trebuie: a) să fie emise în temeiul legii. Adică posibilitatea adoptării unei
asemenea act normativ trebuie să rezulte din lege. Prin lege în acest caz se are în vedere
actul normativ adoptat de Parlament. Trebuie de avut în vedere că noţiunea de lege poate
fi folosită şi cu un sens mai larg. În aceste cazuri prin lege vom înţelege orice normă de
conduită respectarea căreia este asigurată prin forţa coercitivă a statului; b) să nu conţină

8
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 12
9
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 22-23 din 4 mart. 1999, Art. 15
10
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 120-122 din 4 nov. 1999, Art. 65
11
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 82-86 din 22 iun. 2002, Art. 663
 dispoziţii contrare legii în temeiul căreia a fost emisă sau contrară prevederilor altor legi; c)
să nu conţină dispoziţii contrare dispoziţiilor unui act normativ subordonat legii cu o forţă
juridică superioară. Pentru determinarea ierarhiei actelor normative nu este relevant faptul
dacă organele care au adoptat actele normative sînt subordonate ierarhic sau nu. Spre
exemplu actele adoptate de organele centrale au o forţă juridică superioară faţă de actele
normative adoptate de organele locale deşi autorităţile publice locale nu sînt subordonate
ierarhic organelor centrale.

Articolul 4. Uzanţa

(1) Uzanţa reprezintă o normă de conduită care, deşi neconsfinţită de legislaţie, este
general recunoscută şi aplicată pe parcursul unei perioade îndelungate într-un anumit
domeniu al raporturilor civile.
(2) Uzanţa se aplică numai dacă nu contravine legii, ordinii publice şi bunelor moravuri.

1. Scopul acestui articol este de a defini noţiunea de uzanţe şi de a stabili condiţiile în care
acestea au caracter obligatoriu şi urmează să fie folosită pentru reglementarea
raporturilor juridice civile. Prin această normă legiuitorul a stipulat în mod expres că
uzanţele sînt izvoare de drept şi astfel a soluţionat controversele doctrinare privind
calitatea de izvor de drept a uzanţelor.
2. În conformitate cu prevederile alin. (1) uzanţele sînt nişte norme de conduită care, deşi
neconsfinţite de legislaţie, s-au stabilit pe teritoriul întregii ţări sau în anumite părţi ale
acesteia, sau între anumite persoane fizice şi juridice care practică anumite activităţi
profesionale sau comerciale şi au fost respectate o perioadă îndelungată fiind considerate
obligatorie. Nu este relevant dacă cei care respectă regulile le numesc uzanţe sau nu.
3. Uzanţele sînt nişte norme de conduită care nu au fost stabilite de legiuitor. Apariţia
uzanţelor se datorează faptului că anumite reguli de conduită au fost respectate o
perioadă de timp îndelunga şi cei care le-au respectat le-au considerat obligatorii.
4. O normă de conduită este considerată general recunoscută în cazul în care toate
persoanele de pe un anumite teritoriu sau care practică o anumită profesie sau activitate
comercială cunosc sau ar fi trebuit să cunoască această regulă şi o acceptă în calitate de
regulă obligatorie sau ar fi acceptat-o dacă ar fi cunoscut-o.
5. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată în cazurile în care în localitatea, între
persoanele sau în activitatea în care s-a stabilit această normă de conduită, părţile
raporturilor juridice civile au acţionat în conformitate cu această normă. Nu este necesar
să se facă referinţă expresă la faptul că a fost respectată anume această normă şi nici o
referire expresă la faptul că norma a fost respectată datorită caracterului ei obligatoriu.
O cerinţă obligatorie pentru ca o normă să devină uzanţă este aplicarea uniformă adică
să fie interpretată şi aplicată în acelaşi sens în locul sau de către persoanele între care s-
a stabilit.
6. O normă de conduită se consideră că a fost aplicată un timp îndelungat dacă a fost
aplicată suficient de mult timp pentru reglementarea mai multor raporturi juridice civile
astfel încît să putem constata că această normă a început să fie considerată obligatorie.
Determinarea exactă a perioadei de timp sau a numărului de raporturi juridice în care s-
a aplicat norma de conduită nu este posibil. Acestea urmează să fie determinate în fiecare
caz aparte ţînîndu-se cont de faptul că durata de timp necesară pentru ca o normă de
conduită să fie recunoscută drept uzanţă este cu atît mai mare cu cît sînt mai puţine
raporturile juridice asupra cărora se aplică.
7. Legiuitorul nu a stabilit printre condiţiile de aplicare a uzanţelor faptul ca părţile
raportului juridic să facă referinţă la aceasta. Rezultă că o uzanţă va vi obligatorie pentru
părţile unui raport juridic şi în cazul în care va lipsi o referinţă expresă sau implicită
privind acceptarea uzanţelor în general sau a unor uzanţe în particular. Totuşi trebuie
de avut în vedere faptul că aplicarea uzanţelor se întemeiază pe prezumţia că părţile unui
raport juridic au acceptat ca uzanţele să guverneze raporturile civile dintre ele. În cazul
 în care părţile vor înlătura această prezumţie excluzînd în mod expres aplicarea unei
anumite uzanţe sau aplicarea uzanţelor în general acestea nu vor mai guverna raporturile
juridice dintre părţile care au exclus aplicarea uzanţelor. Părţile pot exclude aplicare
uzanţelor pentru reglementarea unuia, a cîtorva sau a tuturor raporturilor juridice dintre
acestea.
8. Dacă însă legislaţia civilă prevede pentru anumite cazuri că raporturile juridice dintre
părţi vor vi guvernate de uzanţe (vezi spre exemplu art. 389 şi 734 ale Codului civil) părţile
nu vor putea exclude aplicarea uzanţelor în general ci doar aplicarea anumitor uzanţe,
indicînd în mod expres în fiecare caz aparte care uzanţe şi pentru care raporturi juridice
civile nu se vor aplica.
9. În conformitate cu prevederile alin. (2) uzanţele vor guverna raporturile juridice numai în
cazul în care acestea nu vor fi contrare: a) legii. Noţiunea de lege în acest caz este folosită
în sens larg, adică include în sine toate actele normative. Uzanţa nu se va aplica doar în
cazul în care legea nu contravine constituţiei şi dacă actele normative subordonate legii
vor fi adoptate în temeiul legii sau nu vor contravine acesteia (vezi comentariul la art. 3).
În doctrină se menţionează că uzanţele nu se vor aplica doar în cazurile în care contravin
unei legi imperative. În cazul în care uzanţele contravin unei legi dispozitive acestea vor
putea fi aplicate deoarece părţile raportului juridic civil pot deroga de la normele
dispozitive; b) sau ordinii publice. Prin ordinea publică trebuie de înţeles principiul în
conformitate cu care nimeni nu este îndreptăţit să aibă un comportament dăunător
intereselor societăţii sau bunăstării publice, chiar dacă comportamentul nu este contrar
unui text de lege sau imoral; c) sau bunelor moravuri. Prin bunele moravuri trebuie de
înţeles totalitate regulilor de convieţuire socială respectarea cărora este considerată
obligatorie de către majoritate membrilor societăţii.