Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
OBIECTIVE
Scopul principal al cursului este de a asigura baza matematică
de înţelegere şi fundamentare a aparatului matematic utilizat în
cadrul disciplinelor de specialitate, ca: economie, informatică, statistică
micro şi macroeconomică, analiză economico-financiară, teoria deciziei,
econometrie, previziune economică, eficienţă economică etc.
SEMESTRUL I
I. ELEMENTE DE ALGEBRĂ LINIARĂ
∑a ij x j = bi , i = 1,..., m (1.2.)
j =1
176
a11bi − a1i b1
bi′ = , i = 2,..., m
a11
b
b1′ = 1
a11
În mod similar, în etapele următoare se obţin sisteme echivalente
cu sistemul iniţial.
177
sau
⎧ a11 x1 + a12 x 2 + ... + a1n x n − y1 = b1
⎪ a x + a x + ... + a x − y = b
⎪ 21 1 22 2 2n n 2 2
⎨
M
(2.5.)
⎪
⎪⎩a m1 x1 + a m 2 x 2 + ... + a mn x n − y m = bm
unde yi ≥ 0 , i = 1,..., m.
Vom numi soluţie a sistemului de inecuaţii (2.2.), respectiv (2.3.), un
sistem de valori care verifică simultan toate inecuaţiile sistemului.
Teoremă: Oricărei soluţii a sistemului de inecuaţii (2.1.) îi
corespunde o soluţie a sistemului de ecuaţii (2.4.) sau (2.5.) şi reciproc.
179
⎧ ⎛ x1 ⎞ ⎫
⎪ ⎜ ⎟ ⎪
⎪ x ⎪
n
= × × ... × = ⎨ x x = ⎜ 2 ⎟ , xi ∈ ⎬
⎪ ⎜M ⎟ ⎪
⎪ ⎜ ⎟ ⎪
⎩ ⎝ xn ⎠ ⎭
⎛ x1 ⎞ ⎛ y1 ⎞ ⎛ x1 + y1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
pe care se definesc operaţiile: x + y = ⎜ x 2 ⎟ + ⎜ y 2 ⎟ = ⎜ x 2 + y 2 ⎟
⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟ ⎜ M ⎟
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜x ⎟ ⎜ y ⎟ ⎜x + y ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠ ⎝ n n⎠
⎛ x1 ⎞ ⎛ αx1 ⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x ⎟ ⎜ αx ⎟
şi αx = α⎜ 2 ⎟ = ⎜ 2 ⎟
M M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ x ⎟ ⎜ αx ⎟
⎝ n⎠ ⎝ n⎠
Propoziţie: Sistemul de vectori unitari:
⎛1⎞ ⎛ 0⎞ ⎛ 0⎞
⎜ ⎟ ⎜ ⎟, ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ , 1 …, ⎜ 0⎟
b1 = ⎜ ⎟ b2 = ⎜ ⎟ bn = ⎜ ⎟
M ⎜M⎟ M
⎜ ⎟ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟
⎜ 0⎟ ⎜ 0⎟ ⎜1⎟
⎝ ⎠ ⎝ ⎠ ⎝ ⎠
formează o bază a spaţiului vectorial n numită baza canonică.
Observaţie: În spaţiul n există o infinitate de baze.
Propoziţie: Un sistem de vectori {v1 , v 2 ,..., v n } ⊂ V sunt
vectori liniar independenţi dacă rangul matricei vectorilor este egal
cu numărul vectorilor. Vectorii sunt liniar dependenţi dacă rangul
matricei vectorilor este mai mic ca numărul vectorilor.
Consecinţă: În spaţiul vectorial n un sistem de n-vectori:
⎛ a11 ⎞ ⎛ a 21 ⎞ ⎛ a n1 ⎞
⎜ ⎟, ⎜ ⎟ , …, ⎜ ⎟
v1 = ⎜ M ⎟ v 2 = ⎜ M ⎟ vn = ⎜ M ⎟
⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟
⎝ 1n ⎠ ⎝ 2n ⎠ ⎝ nn ⎠
formează o bază a spaţiului dacă şi numai dacă determinantul
matricei vectorilor este nenul.
Propoziţie. (Transformarea coordonatelor unui vector la
schimbarea bazei) Fie v ∈ n , A = {a1 , a 2 ,..., a n } şi B = {b1 , b2 ,..., bn }
n
două baze din , unde:
180
⎛ v1 ⎞ ⎛ a11 ⎞ ⎛ a n1 ⎞ ⎛ b11 ⎞ ⎛ bn1 ⎞
⎜ ⎟, ⎜ ⎟ , …, ⎜ ⎟, ⎜ ⎟ , …, ⎜ ⎟
v = ⎜ M ⎟ a1 = ⎜ M ⎟ a n = ⎜ M ⎟ b1 = ⎜ M ⎟ bn = ⎜ M ⎟
⎜v ⎟ ⎜a ⎟ ⎜a ⎟ ⎜b ⎟ ⎜b ⎟
⎝ 2⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠ ⎝ 1n ⎠ ⎝ nn ⎠
şi, prin abuz de notaţie, notăm cu A şi B matricile asociate bazelor A
şi B (matricile de trecere de la o bază oarecare la baza canonică).
Fie α 1 ,..., α n coordonatele vectorului v în baza A, β1 ,..., β n
coordonatele vectorului v în baza B, şi pentru fiecare i, i = 1,..., n ,
λ i1 , λ i 2 ,..., λ in , coordonatele vectorului ai în baza B. Atunci:
⎧ β1 = α1λ 11 + ... + α n λ n1
⎪
⎨ M
⎪β = α λ + ... + α λ
⎩ n 1 1n n nn
181
Definiţie: Fie E spaţiu euclidian. Un sistem x1 , x 2 ,..., x n ∈ E se
numeşte sistem ortogonal de vectori dacă fiecare vector vi este
ortogonal pe toţi ceilalţi vectori. Deci xi , x j = 0 pentru orice
i ≠ j , i, j = 1,..., n .
Propoziţie: În orice spaţiu euclidian n-dimensional peste
corpul K există cel puţin o bază ortogonală car e se poat e
determina cu procedeul lui Gramm – Schmidt.
Se pleacă de la o bază oarecare a spaţiului E, B = {b1 ,..., bn } şi se
construiesc vectorii:
a1 = b1
a1 = b2 − λ 21 a1
M
a n = bn − λ n1 a1 − λ n 2 a 2 − ... − λ n ,n −1 a n −1
Scalarii λ ij se vor determina punând condiţia ca oricare doi
vectori din {a1 ,..., a n } să fie ortogonali, obţinând:
b2 , a1
λ 21 =
a1 , a1
şi prin recurenţă
bi , a j
λ ij =
aj,aj
Procedeul descris mai sus poartă numele de procedeul lui
Gramm – Schmidt.
Definiţie: Fie V spaţiu vectorial peste corpul K. O funcţie
f : V → + , notată f ( x) = x se numeşte norma vectorului x,
x ∈ V dacă verifică:
1. x ≥ 0;
2. αx = α ⋅ x ;
3. x + y ≤ x + y .
182
Norma unui vector pe un spaţiu euclidian se poate defini în mai
multe feluri. Noi vom folosi norma definită cu ajutorul produsului scalar:
x = < x, x > .
Definiţie: Un spaţiu vectorial pe care s-a definit o normă se va
numi spaţiu vectorial normat.
Propoziţie: În orice spaţiu vectorial normat există o bază
ortonormată adică o bază ortogonală în care norma fiecărui vector
este egală cu unitatea.
183
Matricea formată din coordonatele vectorilor
T (a1 ), T (a 2 ),..., T (a 2 ) în baza B' se va numi matrice asociată
aplicaţiei liniare T în raport cu perechea de baze {B, B ′}.
⎛ α 11 α 21 ... α n1 ⎞
⎜ ⎟
⎜α α 22 ... α n 2 ⎟
M B , B′ (T ) = ⎜ 12
M M O M ⎟
⎜ ⎟
⎜α α 2n ... α nn ⎟⎠
⎝ 1n
185
subspaţiu propriu E λi corespunzător valorii proprii λ i este egală cu
mi – ordinul de multiplicitate al valorii proprii respective
⎛ ⎞
⎜ ⎟
AT = diag ⎜ λ1 ......λ p ,......., λ p .....λ p ⎟ .
⎜1 424 3 1424 3⎟
⎝ mp mp ⎠
Baza B este formată din vectori proprii aparţinând subspaţiilor
proprii corespunzătoare.
186
Definiţie: Fie un spaţiu vectorial V peste corpul real de
dimensiunea n. O aplicaţie g : V → este o formă pătratică dacă
există o aplicaţie biliniară simetrică f : V ×V → , astfel încât
g ( x) = f ( x, x) = x T Ax , (∀ )x ∈ V .
a11 ... a1n
Valorile ∆1 = a11 , ∆ 2 = a11 a12 , …, se numesc
a a ∆n = M O M
21 22
a n1 ... a nn
minorii matricii A.
Definiţie: Fie g : V → o formă pătratică. g este pozitiv
definită dacă toţi minorii matricei simetrice A sunt strict pozitivi; g
este semipozitiv definită dacă minorii sunt pozitivi sau zero; g este
negativ definită dacă minorii impari ( ∆1 , ∆ 3 ,... ) sunt strict negativi, iar
cei pari ( ∆ 2 , ∆ 4 ,... ) sunt strict pozitivi; g este seminegativă definită
dacă minorii impari sunt negativi sau zero şi minorii pari sunt pozitivi
sau zero; g pentru care nu sunt îndeplinite nici una din condiţiile
anterioare este o formă pătratică nedefinită.
Definiţie: Fie g : V → o formă pătratică. Într-o bază a
spaţiului B ∈ V forma pătratică g are o formă canonică dacă
matricea formei este o matrice diagonală.
∑a
i =1
ij xi ≤ b j , j = 1,..., k (2.1.)
n
∑a
i =1
ij xi ≥ b j , j = k + 1,..., l (2.2.)
n
∑a
i =1
ij xi = b j , j = l + 1,..., m (2.3.)
AX ≤ b
X ≥0 (2.6.)
[min] f = CX
Forma standard a unei probleme de programare liniară este:
AX = b (2.7.)
X ≥0 (2.8.)
[max/ min] f = CX (2.9.)
Orice problemă de programare liniară poate fi adusă la forma
standard.
Toate inecuaţiile din sistemul de restricţii pot fi transformate în egalităţi
adunând sau scăzând (după caz) o serie de variabile nenegative numite
variabile ecart sau de compensare. În acest fel din matricea A = (aij )
obţinem matricea A1 obţinută din A la care s-au adăugat l vectori coloană cu
toate elementele nule cu excepţia elementului situat pe linia j care este +1
pentru inecuaţiile ≤ sau –1 pentru inecuaţiile ≥ , iar vectorul
X = ( x1 ,..., x n ) devine X 1 obţinut din X prin adăugarea a l componente
t
189
Variabilele xi ,..., xin care nu au semnul specificat se pot înlocui
r +1
fictiv cu diferenţa a două variabile presupuse nenegative, şi anume:
xik = u ik − vik , u ik ≥ 0 , vik ≥ 0 , ( k = r ,..., n ).
Aceste modificări conduc la forma extinsă a problemei de
programare liniară:
A1 X 1 = b
X1 ≥ 0
[max/ min] f = C1 X 1
care este forma standard.
192
Teorema 4.1: Dacă c j − f j ≤ 0 pentru toţi j ∈ J , problema de
programare liniară are optim finit şi f opt = f B .
Teorema 4.2: Dacă pentru un indice j ∈ J pentru care
c j − f j > 0 toate componentele y jk ≤ 0 , programul are optim infinit.
a. Dacă toţi c j − f j ≤ 0 , j ∈ J atunci X B este soluţia optimă şi
f opt = f B .
b. Dacă există cel puţin o diferenţă c j − f j > 0 atunci soluţia nu
este optimă. În acest caz există următoarele posibilităţi:
a. Fie l ∈ J aşa încât c l − f l > 0 şi dacă toţi y ij ≤ 0 i ∈ I ,
problema nu are optim finit.
b. Fie l ∈ J cu c l − f l > 0 şi există cel puţin un y ij > 0 , atunci
soluţia poate fi îmbunătăţită.
Se trece la prima iteraţie prin care se determină vectorul care
intră în bază şi vectorul care iese din bază. Indicele k al vectorului
care intră în bază ne este dat de:
{ }
c k − f k = max c j − f j c j − f j > 0 (4.15.)
iar indicele h al vectorului care iese din bază este dat de:
~
xk ⎪⎧ ~x ⎪⎫
= min ⎨ i i ∈ I , y ik > 0⎬ (4.16.)
y kh ⎪⎩ y ik ⎪⎭
În acest mod vectorului a h din bază îi ia locul vectorul a k .
Se stabileşte elementul pivot ykh ykh şi se recalculează toate
elementele tabloului simplex şi se obţine o nouă soluţie de bază. Dacă
această soluţie nu este optimă se trece la iterata următoare.
196
a1 , a 2 ,..., a m în punctele A1 , A2 ,..., Am numite şi surse. El trebuie
transportat în punctele B1 , B 2 ,..., B n numite destinaţii în cantităţile
b1 , b2 ,..., bn , urmărind minimizarea cheltuielilor de transport şi
cunoscând preţurile unitare de transport c ij de la sursa i către destinaţia j .
Formularea matematică a problemei este:
n
∑x
j =1
ij ≤ a i , i = 1,..., m (8.1.)
∑x
i =1
ij ≥ b j , j = 1,..., n (8.2.)
x ij ≥ 0 (8.3.)
m n
[min] f = ∑ ∑ c ij x ij (8.4.)
i =1 j =1
m n
a i ≥ 0 , b j ≥ 0 , c ij ≥ 0 , ∑a ≥ ∑b
i =1
i
j =1
j (8.5.)
∑x
j =1
ij = a i , i = 1,..., m (8.1'.)
∑x
i =1
ij = b j , j = 1,..., n (8.2'.)
m n
[min] f = ∑ ∑ c ij x ij (8.3'.)
i =1 j =1
m n
a i ≥ 0 , b j ≥ 0 , c ij ≥ 0 , ∑a = ∑b
i =1
i
j =1
j (8.4'.)
197
Pentru rezolvarea problemelor de transport, ca şi în cazul
problemelor generale de programare liniară, algoritmul de rezolvare
are două etape:
a) aflarea unei soluţii iniţiale realizabile de bază;
b) îmbunătăţirea soluţiei iniţiale până la obţinerea soluţiei optim.
Vom da în continuare două procedee de obţinere a unei soluţii
iniţiale realizabile de bază.
1. Metoda diagonalei (metoda colţului nord-vest)
Cantităţile disponibile a1 ,..., a m şi cererile corespunzătoare
b1 ,..., bn se dispun pe laturile unui tabel iar celulelele din interiorul
tabelului se rezervă pentru necunoscutele x ij ( i = 1,..., m ; j = 1,..., n )
care trebuie determinate.
a1
M
ai
M
am
b1 … bj … bn s
Componentele bazice x ij ale soluţiei se determină pe rând
începând cu x11 , şi anume:
Se alege x11 = min{a1 , b1 } şi vor fi considerate nebazice (deci
vor fi egali cu zero) toate variabilele de pe aceiaşi linie (sau coloană)
cu x11 conform următoarelor situaţii:
a) dacă a1 < b1 atunci x11 = a1 iar x1 j = 0 , j = 2,..., n ;
b) dacă a1 > b1 atunci x11 = b1 şi x i1 = 0 , i = 2,..., m ;
c) dacă a1 = b1 atunci x11 = a1 = b1 şi toate celelalte componente
de pe linia 1 şi coloana 1 fiind considerate nebazice, deci, nule.
Concomitent se modifică şi valorile lui a1 şi b1 , înlocuindu-se
cu a1 cu a1 − x11 şi b1 cu b1 − x11 .
198
În pasul următor, procedeul se repetă pentru celulele rămase
necompletate şi se termină după m + n − 1 paşi, în fiecare pas
completând o linie (situaţia a) sau o coloană (situaţia b) sau o linie şi o
coloană (situaţia c).
De regulă, componentele nebazice nu se trec în tabel, ci se
haşurează căsuţa respectivă.
2. Metoda costurilor minime
Pentru determinarea soluţiei de bază se iau în considerare costurile
care ne indică ordinea de alegere a componentelor în fiecare pas.
În primul pas se determină componenta x kh pentru care
c kh = min{c ij } şi se ia x kh = min{a k , bh } cu cele trei alternative ca la
metoda diagonalei. Se repetă procedeul, urmărind costurile minime
pentru celulele necompletate.
Metoda costurile minime dă în general o soluţie iniţială de bază
mai bună decât metoda diagonalei, realizând o valoare a cheltuielilor
de transport mai mică. Acest lucru e util, deoarece numărul iteraţiilor
necesare pentru atingerea optimului va fi mai mic.
Pentru determinarea soluţiei optime a unei probleme de transport
se utilizează algoritmul bazat pe adoptarea metodei simplex la
condiţiile particulare ale problemei de transport.
199
În mod canonic se introduc operaţiile cu funcţii vectoriale:
( f + g )(x ) = f (x ) + g (x ) , x∈E
( f ⋅ g )(x ) = f (x ) ⋅ g (x )
x∈E
(λf )(x ) = λf (x ) x∈E , λ ∈
Mulţimea funcţiilor vectoriale f : E → m formează un spaţiu
vectorial.
De asemenea, se introduce produsul scalar şi norma pentru
aceste funcţii vectoriale:
f , g (x ) = f (x ), g ( x ) , x ∈ E ;
f (x ) = f (x ) , x∈E .
Dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) şi g = (g1 , g 2 ,..., g m ), atunci:
m
f , g ( x ) = f ( x ), g ( x ) = ∑ f i ( x )gi (x )
i =1
m
adică f , g = ∑fg
i =1
i i (produsul scalar).
m
De asemenea, f = f, f = ∑f
i =1
i
2
(norma).
Fie mulţimea E ⊂ n
, F⊂ m
şi funcţiile f : E → F,
g:F → p
. Se consideră funcţia compusă:
h = g o f : E → p , h( x ) = g ( f ( x )) , x ∈ E .
Teorema 1: În condiţiile de mai sus, dacă f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) ,
g = (g1 , g 2 ,..., g p ) şi h = (h1 , h2 ,..., hp ) , atunci: h1 ( x ) = g1 ( f ( x )) ,
h2 (x ) = g 2 ( f ( x )) , …, hp ( x ) = g p ( f ( x )) şi
h( x1 , x2 ,..., xn ) = g ( f1 ( x1 , x2 ,..., xn ),..., f m (x1 , x2 ,..., xn )) .
Definiţia 1: Funcţia f : E → m
este mărginită dacă mulţimea
f (E ) este mărginită.
200
Teorema 2: Funcţia f : E → m
este mărginită dacă şi numai
dacă există un număr real M > 0 , astfel încât f ( x ) < M pentru
orice x ∈ E .
Teorema 3: Funcţia f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) este mărginită dacă şi
numai dacă f1 , f 2 , …, f m sunt mărginite.
Definiţia limitei unei funcţii reale se extinde şi pentru funcţii vectoriale.
Fie mulţimea E ⊂ n , x0 un punct de acumulare pentru E şi
funcţia vectorială f : E → m
.
Definiţia 2: Un vector l ∈ m
este limita funcţiei f în punctul
m
x0 , dacă pentru orice vecinătate U a lui l (în ) există o
vecinătate V a lui x0 (în n
), astfel încât oricare ar fi x ∈ V I E ,
x ≠ x0 , atunci f ( x ) ∈ U . Scriem: l = lim f ( x ) (" f ( x ) → l când
x → x0
xk → x0 , xk ∈ E , xk ≠ x0 , atunci f ( xk ) → l .
Propoziţia 2: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice
x → x0
201
Propoziţia 4: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă pentru orice
x → x0
202
Dacă lim f ( x ) există, atunci şi lim f ( x ) există şi cele două
x→ a x→a
x∈ A
există lim f ( x ) .
x→ a
În particular, dacă A este intersecţia mulţimii E cu o dreaptă d
care trece prin a , atunci lim f ( x ) se numeşte limita funcţiei f după
x→a
x∈ A
direcţia d .
Toate proprietăţile limitelor de funcţii reale, care nu implică
relaţia de ordine şi produsul, se păstrează şi pentru funcţiile
vectoriale, iar demonstraţiile sunt aceleaşi.
1. Limita unei funcţii vectoriale într-un punct, dacă există, este
unică.
2. Dacă lim f ( x ) = l , atunci lim f ( x ) = l .
x → x0 x → x0
203
7. Dacă f,g:E → m
au limite în x0 , atunci funcţiile
f + g , fg : E → m au limită în x0 şi
lim ( f + g )( x ) = lim [ f ( x ) + g ( x )] =
x → x0 x → x0
= lim f ( x ) + lim g ( x )
x → x0 x → x0
lim ( fg )( x ) = lim [ f ( x )g ( x )] =
x → x0 x → x0
Propoziţia 5: Fie f : E ⊂ n → m şi
funcţia
f1 , f 2 ,..., f m : E → componentele sale reale, f = ( f1 , f 2 ,..., f m ) .
Atunci: lim f ( x ) = l dacă şi numai dacă lim f i ( x ) = li ,
x → x0 x → x0
204
f1 : x1 a f ( x1 , x2 ,..., xn )
f 2 : x2 a f ( x1 , x2 ,..., xn )
M
f n : xn a f ( x1 , x2 ,..., xn )
Se pot considera atunci limitele acestor funcţii de o singură
variabilă, lim f i ( xi ) = lim f ( x1 , x2 ,..., xn ) , i = 1,2,..., n , dacă ai
xi → a i xi → ai
{
este punct de acumulare al mulţimii Ei = xi xi ∈ , ( x1 , x2 ,..., xn ) ∈ E . }
Limita funcţiei f i este un număr care depinde de celelalte n − 1 variabile
reale, diferite de xi .
Se pot considera apoi lim lim f ( x1 , x2 ,..., xn ) , i ≠ j . Această
x j → a j xi → ai
206
Propoziţia 7: Funcţia vectorială f :E ⊂ n
→ m
este
continuă într-un punct x0 ∈ E dacă şi numai dacă fiecare din
componentele sale reale f1 , f 2 ,..., f m : E → este continuă în x0 .
( )
1
− de tip Allen: y = A 2δKL − αK 2 − β L2 2 , A > 0 , α, β > 0
şi δ > αβ;
2
209
( )
1
−
− de tip CES: y = A αK − ρ + β L− ρ ρ ,
unde K reprezintă volumul capitalului fix (mil. lei), L reprezintă
volumul forţei de muncă (mii de persoane), A este un scalar care se
determină experimental, iar y este volumul producţiei (mil. lei); α ,
β , δ , ρ se determină experimental.
f ( x, y ) − f (a, b ) = λ( x − a ) + µ( y − b ) +
.
+ ω( x, y ) ( x − a ) + ( y − b )
2 2
210
Reciproc, dacă funcţiile ω1 şi ω2 definite pe E , au limita 0 în
punctul (a, b ) atunci există o funcţie ω( x, y ) cu limita 0 în (a, b )
care să verifice egalitatea precedentă.
Folosind această lemă, rezultă imediat:
Propoziţia 3: Funcţia f este diferenţiabilă în punctul (a, b )
dacă şi numai dacă există două numere reale λ şi µ şi două funcţii
ω1 şi ω2 definite pe E , continue în (a, b ) şi nule în acest punct,
lim ωi ( x, y ) = ωi (a, b ) = 0 , i = 1,2 , astfel încât pentru orice
x→a
y →b
⎝ ∂x ∂y ⎠
213
unde exponentul n înseamnă că se dezvoltă suma din paranteză după
regula binomului lui Newton şi apoi se înmulţeşte formal cu f (a.b ).
Diferenţiala de ordinul n pentru o funcţie de m variabile va fi:
n
(
d f ( x1 ,...xm ) = f x′1 dx1 + ... + f x′m dxm
n
)n ⎛ m ∂
= ⎜⎜ ∑
⎞
dxk ⎟⎟ f .
⎝ k =1 ∂xk ⎠
y
2
]
+ f ′′2 (a, b )( y − b ) + ... =
n
1 n k (l )
=∑ ∑ Cl f x l −k x k (a, b )( x − a ) ( y − b )
l −k k
l = 0 l! k = 0
Operatorul Tn ( x, y ) se scrie:
1⎡ ∂ ∂ ⎤
Tn ( x, y ) = f (a, b ) + ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b ) +
1! ⎣ ∂x ∂y ⎦
′
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b ) + ... +
2! ⎣ ∂x ∂y ⎦
(n )
1⎡∂ ∂ ⎤
+ ⎢ ( x − a ) + ( y − b )⎥ f (a, b )
n! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Polinomul Tn ( x, y ) se numeşte polinomul lui Taylor de ordinul
n asociat funcţiei f ( x, y ) în punctul (a, b ).
214
Pentru fiecare punct (x, y ) ∈ E avem formula lui Taylor de
ordinul n , f ( x, y ) = Tn ( x, y ) + Rn ( x, y ) din care obţinem restul de
ordinul n al dezvoltării în serie Taylor, Rn ( x, y ) = f ( x, y ) − Tn ( x, y ).
Observaţie: Dacă funcţia f este diferenţiabilă de n + 1 ori
într-o vecinătate V a lui (a, b ) , pentru orice punct (x, y ) ∈ V , există
un punct (ξ, η) ∈ V situat pe segmentul care uneşte punctul (a, b ) cu
punctul ( x, y ) , astfel încât
( n +1 )
1 ⎡∂
Rn ( x, y ) = ⎢ (x − a ) + ∂ ( y − b )⎤⎥ f (ξ, η) .
(n + 1)! ⎣ ∂x ∂y ⎦
Este clar că lim Rn ( x, y ) = 0 .
( x , y )→ ( a , b )
216
Teoremă: Dacă (a, b ) este un punct staţionar al funcţiei
f ( x, y ) şi dacă f are derivate parţiale de ordinul doi continue într-o
vecinătate V a lui (a, b ) , atunci:
x y
[ ]
1. Dacă f ′′2 (a, b ) f ′′2 (a, b ) − f xy′′ (a, b ) > 0 , atunci (a, b ) este
2
x y
[ ]
2. Dacă f ′′2 (a, b ) f ′′2 (a, b ) − f xy′′ (a, b ) < 0 , atunci (a, b ) nu
2
218
1) F ( x0 , y0 ) = 0;
2) F ( x1 , x2 ,..., xn , y ) are Fx′ , Fx′ , …, Fx′n , Fy′ continue pe o
1 2
∂x j i =1 ∂x j (2)
F1 (a ) = F2 (a ) = ... = Fk (a ) = 0
Orice soluţie a = (a1 , a2 ,..., an ) a sistemului (2) se numeşte
punct staţionar al funcţiei f ( x ). Orice punct de extrem condiţionat
este un punct staţionar condiţionat, reciproca nu este adevărată.
Etape de calcul ale extremelor legate:
1. Se formează funcţia auxiliară (ajutătoare):
F ( x, l1 , l2 ,..., lk ) = f ( x ) + l1F1 ( x ) + l2 F2 ( x ) + ... + lk Fk ( x )
cu coeficienţii l1 , l2 ,..., lk nedeterminanţi.
2. Se formează sistemul celor n + k ecuaţii:
⎪⎧ Fx′1 = Fx′2 = ... = Fx′n = 0
⎨
⎪⎩ F1 = F2 = ... = Fk = 0
220
cu n + k necunoscute x1 , x2 ,..., xn , l1 , l2 ,..., lk şi se caută soluţiile
acestui sistem care sunt puncte critice (staţionare).
3. Dacă x1 , x2 ,..., xn , l1 , l2 ,..., lk este o soluţie a acestui sistem,
atunci punctul (x1 , x2 ,..., xn ) este punct staţionar condiţionat al
funcţiei f ( x ).
Printre punctele staţionare condiţionate astfel obţinute se află şi
punctele extrem condiţionat. Vom căuta condiţii suficiente care să
permită să se identifice dintre punctele staţionare punctele de extrem
condiţionat.
Fie punctul staţionar a , deci Fi (a ) = 0 , i = 1,2,..., k şi k
numere l1 , l2 ,..., lk , astfel încât să fie satisfăcut sistemul (2). Pentru a
vedea dacă a este sau nu punct de extrem condiţionat de sistemul (1),
se va studia semnul diferenţei f ( x1 , x2 ,..., xn ) − f (a1 , a2 ,..., an )
pentru punctele (x1 , x2 ,..., xn ) care verifică sistemul (1), ( F1 ( x ) = 0
⇒ F ( x ) = f ( x ) , deci f ( x ) − f (a ) = F ( x ) − F (a ) ), se reduce la
studiul semnului diferenţei F (x ) = F (a ) .
Punctul a , verificând sistemul (2), este punct staţionar pentru
F (x ) , deci derivatele sale parţiale de ordinul I se anulează în a . Pe de
altă parte, funcţia F (x ) are derivate parţiale continue într-o vecinătate a
lui a , deci se poate scrie formula lui Taylor de ordinul doi:
1 1
F ( x ) − F (a ) = ∑ Fx′′i x j (a )dxi dx j + ω( x )ϕ =
2
2 2
1 2 1 2
= d F + ωϕ
2 2
n
unde lim( x ) = 0 , ϕ = ∑ (x − ai ) şi dxi = xi − ai , i = 1,2,..., n .
1
i
x→a
i =1
221
n
După cum forma patratică ∑ F ′′ (a )dx dx
i , j =1
xi x j i j păstrează în jurul
lui a acelaşi semn sau nu păstrează acelaşi semn, punctul este sau nu
punct de extrem condiţionat.
222
Acesta este cazul „veniturilor constante la scară”, când numai
cantităţile relative folosite de fiecare factor sunt importante, nu şi
scara la care se face producţia.
Dacă există doi factori, A şi B şi venituri constante la scară,
suprafaţa producţiei este riglată de drepte care trec prin origine şi orice
secţiune prin Ox este o dreaptă. Curbele producţiei constante din
planul aOb se obţin una din alta prin proiecţii radiale, iar
dimensiunile lor variază în raportul producţiilor constante care le
definesc. În particular, orice rază care trece prin O intersectează
curbele în puncte în care tangentele sunt paralele.
223
În unele cazuri, în locul soluţiilor y = ϕ( x ) se găsesc soluţii de
forma G ( x, y ) = 0 care definesc soluţiile y = ϕ( x ) ca funcţii de x .
De obicei se spune şi despre aceste relaţii că sunt soluţii, iar curbele
pe care le definesc se numesc curbe integrale.
Dacă funcţia F , ce intră în definiţia ecuaţiei diferenţiale (1),
îndeplineşte condiţii suficiente pentru a putea scoate din ecuaţia
( )
F x, y, y′, y′′,..., y (n ) = 0 pe y (n ) ca funcţie de celelalte variabile,
adică:
( )
y (n ) = f x, y, y′, y′′,..., y (n −1) (2)
n +1
unde f : D ⊆ → este o funcţie de n + 1 variabile definită pe
domeniu D cu valori reale şi continuă în acest domeniu. Ecuaţia se
numeşte tot ecuaţie diferenţială de ordinul n , dar este de o formă
particulară faţă de (1), fiindcă conţine pe y (n ) explicitat în raport cu
x, y, y′, y′′,..., y (n −1) .
Problema lui Cauchy, pentru ecuaţia diferenţială de ordinul n
de forma (2) constă în determinarea soluţiei ecuaţiei, care satisfac
condiţiile iniţiale y ( x0 ) = y0 , y′( x0 ) = y0(1) , y′′( x0 ) = y0(2 ) , …,
y (n −1) ( x0 ) = y0(n −1) , unde ( x , y , y( ) , y( ) ,..., y( ) ) ∈ D ⊆
0 0 0
1
0
2
0
n −1 n +1
este
un punct constant.
Se poate demonstra că atunci când funcţia f satisface anumite
( )
condiţii, pentru orice punct x0 , y0 , y0(1) , y0(2 ) ,..., y0(n −1) ∈ D , există o
unică soluţie a ecuaţiei diferenţiale (2), care satisface condiţiile lui
Cauchy în acel punct.
Definiţia 2: Prin soluţie generală a ecuaţiei diferenţiale (2) se
înţelege o soluţie y = ϕ( x, c1 ,..., cn ) a ei, ce depinde şi de n
constante c1 , c2 ,..., cn considerate ca parametri reali şi cu ajutorul
căreia se poate rezolva o problemă a lui Cauchy pentru orice punct
din domeniul D .
224
III.16. Ecuaţii diferenţiale care nu conţin variabile independente
Acest tip de ecuaţii, care nu conţin variabila independentă şi sunt
de ordinul întâi, au următoarea formă generală:
dy
y′ = f ( y ) sau = f (y) (3)
dx
cu f continuă şi diferită de zero pe intervalul (a, b ) , unde a poate fi
− ∞ , iar b poate fi + ∞ . În locul acestei ecuaţii se rezolvă ecuaţia
dx 1
echivalentă = , pentru f ( y ) ≠ 0 a cărei soluţie generală este
dy f ( y )
y
dy
x = x0 + ∫ f (y) .
y0
225
III.18. Ecuaţii omogene
Sunt ecuaţii de forma:
dy
= f ( x, y ) (5)
dx
unde f ( x, y ) este o funcţie omogenă de gradul zero, adică satisface
condiţia f (tx, ty ) = f (x, y ) oricare ar fi t , astfel încât (tc, ty ) să fie
în domeniul de definiţie al funcţiei f .
1 ⎛ y⎞ ⎛ y⎞
Punând t = , se obţine f ( x, y ) = f ⎜1, ⎟ = ϕ⎜ ⎟ de unde
x ⎝ x⎠ ⎝x⎠
rezultă că ecuaţia diferenţială (5) este de forma:
dy ⎛ y⎞
= ϕ⎜ ⎟ (6)
dx ⎝x⎠
y
Prin schimbarea de funcţie u = sau y = ux , derivând se
x
dy du
obţine =u+x şi deci ecuaţia (6) se transformă în
dx dx
du
u+x = ϕ(u ) ecuaţia cu variabile separabile.
dx
Presupunând funcţia ϕ continuă şi ϕ(u ) − u ≠ 0 , notând cu
du
F (u ) = , soluţia generală a ecuaţiei (6) este
ϕ(u ) − u
⎛ y⎞
F ⎜ ⎟ = ln x + ln c , obţinută prin integrarea membru cu membru. În
⎝x⎠
membrul al doilea, constanta reală care trebuie adăugată la ln x pentru
1
a se obţine primitivele funcţiei s-a considerat ln c , unde c > 0 .
x
226
III.19. Ecuaţii reductibile la ecuaţii omogene
Se vor considera ecuaţii de forma
dy ⎛ ax + by + c ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ , (7)
dx ⎝ a′x + b′y + c′ ⎠
unde a, b, c, a′, b′, c′ ∈ sunt constante.
a b
Dacă = 0 ecuaţia se reduce la o ecuaţie cu variabile
a′ b′
a b 1
separate. Într-adevăr, atunci = = , de unde rezultă a′ = aα ,
a′ b′ α
b′ = bα , deci a′x + b′y = α(ax + by ) şi făcând schimbarea de funcţie
u = ax + by , de unde du = adx + bdy , se obţine ecuaţia:
1 ⎛ du − adx ⎞ ⎛ u+c ⎞
⎜ ⎟= f⎜ ⎟,
b ⎝ dx ⎠ ⎝ αu + c′ ⎠
1 du ⎛ u+c ⎞ a du
⋅ = f⎜ ⎟ + sau = ϕ(u ) .
b dx ⎝ αu + c ⎠ b dx
a b ⎧ax + by + c = 0
Dacă ≠ 0 , sistemul de ecuaţii ⎨ are o
a′ b′ ⎩a′x + b′y + c′ = 0
soluţie unică x0 , y0 . Făcând schimbarea de variabilă şi de funcţie
x = x0 + t şi y = y0 + u , de unde dx = dt şi dy = du , ecuaţia (7)
devine:
du ⎛ a( x0 + t ) + b( y0 + u ) + c ⎞
= f ⎜⎜ ⎟⎟ ,
dt ⎝ a ′( x0 + t ) + b′( y 0 + u ) + c ′ ⎠
însă ax0 + by0 + c = 0 şi a x0 + b y0 + c′ = 0 , deci ea devine
′ ′
du ⎛ at + bu ⎞
= f⎜ ⎟,
dt ⎝ a′t + b′u ⎠
adică o ecuaţie omogenă pentru că funcţia f este omogenă de gradul
zero în variabilele ei t şi u .
227
III.20. Ecuaţii liniare de ordinul întâi
Forma generală a acestor ecuaţii este:
A( x ) y′ + B( x ) y + C ( x ) = 0 (8)
Presupunând că funcţiile A , B , C sunt definite şi continue pe
un interval (a, b ) şi că A( x ) ≠ 0 în orice punct al acestui interval, se
împarte prin A( x ) şi ecuaţia (8) devine:
y′ + P ( x ) y = Q ( x ) , (9)
B( x ) C (x )
unde P ( x ) = , iar Q (x ) = − .
A( x ) A( x )
Ecuaţia:
y ′ + P( x ) y = 0 (10)
se numeşte ecuaţie liniară fără membrul al doilea, sau ecuaţia liniară
omogenă.
Observaţie: Mai sus este vorba de omogenă în alt sens decât cel
întâlnit la paragraful III.18.
Ecuaţia (10) este o ecuaţie cu variabile separate deci se poate rezolva
dy dy
= − P( x ) y sau = − P( x )dx . Integrând fiecare membru rezultă
dx y
1
ln y + ln c1 = − ∫ P( x )dx sau ln c1 y = − ∫ P( x )dx . Notând ± = c
c1
soluţia generală este:
− P ( x )dx
y = ce ∫ (11)
Pentru ecuaţia (9) se caută o soluţie de forma (11), unde c este
considerat o funcţie de x . Această metodă este cunoscută sub numele
de metoda variaţiei constantei.
Derivând în (11), se obţine:
− P ( x )dx − P ( x )dx
y′ = −c( x )P( x )e ∫ + c′( x )e ∫
şi înlocuind în (10), rezultă:
− P ( x )dx − P ( x )dx
− c( x )P( x )e ∫ + c′(x )c( x )e ∫ = Q(x ) ,
228
de unde dc = Q(x )e ∫
P ( x )dx
şi apoi c ( x ) = ⎛⎜ Q ( x )e ∫ P ( x )dx ⎞⎟ dx + c1 , iar
dx ∫⎝ ⎠
soluţia generală a ecuaţiei (9) este:
P ( x )dx ⎛ ⎛ P ( x )dx ⎞ ⎞
y = e∫ ⎜ c1 + ∫ ⎜ Q( x )e ∫ ⎟dx ⎟
⎝ ⎝ ⎠ ⎠
Se observă că soluţia generală a ecuaţiei neomogene este egală cu
soluţia generală a ecuaţiei omogene, la care se adaugă o soluţie
particulară a ecuaţiei neomogene. Această soluţie se obţine din relaţia
generală pentru c1 = 0.
Soluţia particulară a ecuaţiei neomogene poate fi înlocuită cu
oricare alta. Într-adevăr, să presupunem cunoscută o soluţie particulară
y1 a ecuaţiei (9). Făcând schimbarea de funcţie y = y1 + z , ecuaţia
dy1 dz
neomogenă (9) devine + + Py1 + Pz = Q , însă ţinând seama
dx dx
dy dz
că + Py = Q , ne rămâne + Pz = 0 , deci z este soluţia generală
dx dx
a ecuaţiei omogene.
230
SEMESTRUL AL II-LEA
V. DOBÂNDA COMPUSĂ
O sumă de bani este plasată cu dobândă compusă (capita-
lizată) dacă, la sfârşitul primei perioade, dobânda simplă a acestei
perioade este adăugată la sumă pentru a produce la rândul ei
dobândă în perioada următoare: Fie S 0 – sumă iniţială; p – procentul;
p
i= dobânda unitară; t – durata de plasament a sumei S 0 (număr
100
întreg) şi S t – suma finală după t perioade, atunci:
Anii Suma plasată la Dobânda produsă în Suma obţinută la
începutul anului timpul anului sfârşitul anului
1 S0 S0i S1 = S 0 (1 + i )
2 S1 = S 0 (1 + i ) S1i = S 0 (1 + i )i S 2 = S 0 (1 + i )
2
M M M M
t S t −1 = S 0 (1 + t ) S t −1i = S 0 (1 + i ) i S t = S 0 (1 + i )
t −1 t −1 t
232
1
unde = v factor de actualizare.
1+ i
Timpul se poate obţine din (2.3.) prin interpolare.
Exemple:
1. Ce sumă trebuie să depunem azi ca să încasăm, peste 3 ani, suma de
10.000 lei, ştiind că dobânda unitară este de 2,5%?
1 1
Răspuns: S 0 = S t = 10000 = 9285,9 lei.
(1 + i )t
1,025 3
2. Cu ce procent suma de 3450 lei depusă timp de 8 ani devine 5324,45 lei ?
S 5324,45
Răspuns: (1 + i )t = t = = 1,543318 . În tabele financiare
S0 3450
găsim că această valoare corespunde aproximativ procentului 4,43 % .
Dacă durata de plasament a sumei S 0 S0 (-t) nu este, în general,
h
un număr întreg, ci este de forma t = n + . Avem două soluţii pentru
k
abordarea problemei:
a. Soluţia raţională porneşte de la forma (2.1.) pentru partea întreagă
de n ani, valoarea finală obţinută pentru plasarea sumei iniţială S 0
va fi: S n = S 0 (1 + i ) . Această sumă, S n , în timpul fracţiunii h a
n
k
h
anului, cu dobândă unitară i, va aduce o abordare simplă, S n i .
k
Astfel, se obţine:
n⎛ h⎞
St = S = S 0 (1 + i ) ⎜1 + i ⎟
h (2.4.)
n+
k ⎝ k⎠
reprezentând soluţia raţională de calcul a sumei finale când se plasează
h
o sumă S 0 pe o durată t = n + în regim de dobândă compusă.
k
h
b. Soluţia comercială pentru suma S 0 plasată pe o perioadă t = n +
k
h
este S t = S 0 (1 + i ) = S 0 (1 + i )
t n+
k .
233
Exemplu: Să se calculeze valoarea finală a sumei de 10.000
unităţi monetare plasate timp de 8 ani şi 5 luni cu procent anual 5%.
Deci p=5% i=0,05.
8⎛ 5⎞
Răspuns: Soluţia raţională S 5 = 10000(1 + 0,05) ⎜1 + 0,05 ⎟ =
8+
12
⎝ 12 ⎠
5
8+
Soluţia comercială S 5 = 10000 ⋅ 1,05 12
= 15077,97 u.m.
8+
12
Observaţii:
1. Cele două soluţii nu sunt identice.
2. Soluţia comercială este mai des utilizată, deoarece factorul
fructificare 1 + i = u este în tabele financiare atât pentru puteri întregi,
cât şi fracţionare.
3. Valorile finale ale unei sume S 0 depusă în regim de dobândă
simplă sau în regim de dobândă compusă diferă în funcţie de durată t.
VI. ÎMPRUMUTURI
Se numeşte împrumut o operaţie financiară prin care un partener
P1 (individual sau grupat, numit creditor) plasează o sumă de bani, pe
o perioadă de timp, în anumite condiţii, unui alt partener P2
(individual sau grupat, numit debitor).
Operaţiunea prin care P2 restituie lui P1 suma de care a beneficiat
se numeşte rambursare sau amortizare a împrumutului. Un împrumut care
nu se mai înapoiază se numeşte împrumutul nerambursabil. Sumele
rambursate anual care au rolul de a amortiza treptat suma împrumutată se
numesc amortismente.
VI.1. Amortizarea unui împrumut prin anuităţi
constante posticipate
Fie: V0 – suma împrumutată la momentul iniţial, T1 ,..., Tn –
anuităţile (rate) succesive, (prima anuitate fiind plătită la sfârşitul
primului an), n – durata în ani a rambursării, a1 ,..., a n – amortismentele
234
succesive conţinute în prima, a doua, şi a n-anuitate, i – dobânda
unitară a împrumutului.
Cu aceste date se poate întocmi tabelul:
Suma rămasă de
Momente Amortizări Dobânda Anuităţi
plată
0 --- --- --- V0
1 Q1 d 1 = V0 i T1 = Q1 + d1 V1 = V0 − Q1
M M M M M
p Qp d p = V p −1i Tp = Qp + d p V p = V p −1 − Q p
M M M M M
n Qn d n = Vn −1i Tn = Qn + d n Vn = Vn −1 − Qn = 0
Observaţii:
1. Tabelul este valabil pentru orice lege a anuităţilor pentru care nu s-a
formulat încă nici o ipoteză.
2. Din condiţia ca după n ani să se ramburseze suma împrumutată
reiese că suma împrumutată este egală cu suma amortismentelor:
V0 = Q1 + Q2 + ... + Qn (3.1.)
De asemenea, relaţia între anuităţi şi amortismente (adecvată pentru
orice lege a anuităţilor) este:
T p +1 − T p = Q p +1 − (1 + i )Q p (3.2.)
3. Anuităţile trebuie să fie constante
(1 + i ) n − 1
V0 = Q1 (3.3.)
i
Exemplu: Un împrumut de 10.000 $ urmează a fi rambursat în 4 ani prin
rate (anuităţi) constante participate cu 5%. Care este tabloul de amortizare?
Răspuns: d1 = V0 i = 10000 ⋅ 0,05 = 500
235
Primul amortisment Q1 = V0 i
= 2320,12
(1 + i )n − 1
sau Q1 = T − d1 = 2320,12
Amortismente ( Q p = (i + 1)Q p −1 ): Q2 = 2436,13 ; Q3 = 2557,92 ;
Q4 = 2685,83
Realizând celelalte calcule se obţine tabelul de amortizare:
Suma rămasă de plată
Ani Amortismente Dobânzi Anuităţi
la sfârşitul anului
1 2320,12 500 2820,12 7679,88
2 2436,13 383,99 2820,12 5243,75
3 2557,92 262,20 2820,12 2685,83
4 2685,87 134,29 2820,12 0
PROBLEME PROPUSE
1. Un capital de 900.000 u.m. este plasat într-un cont cu rata anuală
de 8%. Care este capitalul disponibil peste 4 zile? Dar peste 3 luni?
Dar peste 1 semestru?
Răspuns: S = 908.000 u.m.; S = 918.000 u.m.; S = 936.000 u.m.
2. Ce sumă va ridica o persoană peste 5 ani cu dobândă compusă dacă
astăzi depune 500.000 u.m. cu 4%? Care este dobânda obţinută?
Răspuns: S5 = 608326,4 u.m. D = 108326,4 u.m.
3. O persoană plasează 150.000 u.m. la fiecare 1 ianuarie începând cu
1 ianuarie 1994, cu rata 5%. De ce sumă dispune la 1 ianuarie 2000,
data ultimului vărsământ?
Răspuns: S7 = 1653960 u.m.
4. Ce sumă va trebui să achite astăzi o persoană pentru a putea scăpa
de plata a 10 anuităţi anticipate a 5000 u.m. fiecare cu 3%?
Răspuns: A10 = 43929,53 u.m.
5. Să considerăm următoarele 3 operaţiuni pe care partenerul P1 le
poate face cu partenerul P2:
– 6.000 u.m. pe 30 zile cu procentul 7%;
– 1000 u.m. pe 60 zile cu procentul 12%;
– 15000 u.m. pe 90 zile cu procentul 8%;
Presupunem că partenerul P1 ar dori ca:
a) cele 3 plasamente să se facă la scadenţele menţionate, dar cu
acelaşi procent mediu înlocuitor;
b) sumele menţionate să fie plasate cu procentele cuvenite, dar
până la o aceeaşi dată, sau scadenţă t;
c) dobânda fiecărei operaţiuni şi dobânda totală;
d) scadenţa sumei de 10.000 u.m. ce produce o dobândă egală cu
suma dobânzilor produse de cele 3 operaţiuni;
238
e) care este suma pe care P1 ar avea-o de plătit dar ar plăti în
fiecare an partenerului P2 10.000 cu un procent anual de 5%,
timp de 15 ani, dar dacă ar avea de plătit această datorie acum,
cât ar fi ea?
Răspuns: a) p = 8, 16 %; b) t = 72, 27 zile; c) D1 = 35 u.m.;
D2 = 20 u.m.; D3 = 300 u.m.; S1 = 6035 u.m.; S 2 = 1020 u.m.;
S 3 = 15300 u.m.; S t = 22355 u.m.; d) t = 159 zile;
e) S15 = 215785,6 u.m.; A15 = 103796,6 u.m.
239
9. O persoană a împrumutat suma de 2.000.000 u.m. pe care urmează
să o ramburseze în 6 ani cu procentul de 7% prin anuităţi participate
comportând amortismente egale. Să se întocmească tabelul de
amortizare corespunzător.
Răspuns:
Anii Suma de la Dobânda Amortisment Anuitatea Suma rămasă
începutul anului de plată
1 2.000.000 140.000 333.333 473.333 1.666.667
2 1.666.667 116.667 333.333 450.000 1.333.333
3 1.333.333 93.333 333.333 426.667 1.000.000
4 1.000.000 70.000 333.333 403.333 666.667
5 666.667 46.667 333.333 380.000 333.333
6 333.333 23.333 333.333 356.667 0
10. Un împrumut de 2.300.000 este rambursabil în 4 ani prin anuităţi
constante cu dobânzile plătibile la începutul anului, procentul fiind
de 7%. Să se întocmească tabelul de amortizare corespunzător.
Răspuns:
Anii Suma de la Dobânda Amortisment Anuitatea Suma rămasă
începutul anului de plată
0 2.300.000 0 161.000 0 0
1 2.300.000 514.001 125.020 639.021 1.785.999
2 1.785.999 552.689 86.332 639.021 1.233.310
3 1.233.310 594.289 31.951 639.021 639.021
4 639.021 639.021 0 639.021 0
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Trandafir, Rodica, Duda I. (coordonator), Aurora Baciu, Rodica
Ioan, Silviu Bârză, Matematici pentru economişti, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Duda, I., Analiză matematică, partea I, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 1999.
3. Duda, I., Trandafir Rodica, Analiză matematică – culegere de
probleme, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1997.
4. Duda, I., Muşat I., Elemente de algebră pentru economişti, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 1999.
240