Nu vreau inca sa ma culc

 
 
            Andrei, e timpul sa te culci! - ii spune baietelului mama sa. Andrei insa este ocupat cu
masinutele sale si nici gand sa lase joaca.
            - Lasa-ma sa ma mai joc un pic! - o roaga pe mama.
            - Nici vorba! Chiar si asa ai stat mai mult ca de obicei. Hai, repede!
            Copilul protesteaza, dar pana la urma mama reuseste sa-l culce. Un pupic grabit de noapte buna,
stingerea, se-nchide usa.
            Abia trec cateva minute si Andrei isi scoate capul:
            - Mi-e sete!
            - Bine, fugi si bea ceva, dar repede! - spune mama.
            Andrei trece cu pas ca de melc prin sufragerie. Încearca sa prinda cat mai mult cu putinta din
programul de seara al televizorului.
            - Acelasi circ in fiecare seara! - mormaie tata.
            Dupa multa taraganare Andrei trece fara pofta in camera sa.
            În aceeasi seara, undeva departe, departe de Andrei si parintii sai, spiridusul Ene se pregatea din
nou pentru a veni pe Pamant. Dupa cum titi, spiridusul Ene presara pe genele copiilor un praf fermecat
ca acestia, vor, nu vor, sa adoarma.
            Dar voi nu stiti ca si Ene are o ceata de copii. Cei mai mari dintre copiii spiridusului il pot ajuta
deja in munca sa, iar cel mai mic, un nazdravan tare curios isi baga nasul peste tot! Tot timpul il
necajeste pe Ene sa-l duca si pe el pe Pamant. Dar degeaba! În seara aceasta s-a hotarat insa ca in taina
sa-l insoteasca totusi pe tatal sau. Dupa cum stiti, Ene cara in spinare un sac mare cu praf-de-somn.
Spiridusul cel mic varsa un pic de praf din sac si se baga in el... Asa zbura spre Pamant.
            Ajunsi pe Pamant Spiriduta paraseste neobservat sacul. Înca ameteste datorita zborului. Îsi
inchide ochii si se sprijina de un perete. Cand isi ridica ochii, tatal lui era deja departe. Spairiduta nu sta
suparat mult timp.
            - Dau o raita pe Pamant si tot voi mai avea timp sa-l caut pe tata, gandeste el multumit. Sa
vedem acum ce este in camera aceasta.
            si stiti in care camera a nimerit Spiriduta? Da, da, in camera lui Andrei!
_          -Dar ce creatura mai e si asta? striga surprins Andrei. Cine esti tu? Nu te cunosc!
            -Bineinbteles ca nu ma cunosti! spune Spiriduta. Sunt pentru prima oara pe Pamant. Tatal meu
este Ene, cel care aduce somnul.
            -stii ceva? Mi-ai putea face un mare serviciu. Atat de tare ma plictisesc in patul meu! Daca ar fi
dupa mine, nu as dormi niciodata. M-as putea juca mai mult timp daca nu as dormi. Tu ma poti ajuta cu
siguranta ca Ene sa nu intre in camera mea.
            Spiriduta este foarte mandru ca Andrei presupune ca il poate ajuta cu ceva. Îi povesteste lui
Andrei ca Ene presara la usa fiecarei case un pumn de praf magic, drept semn ca la acea casa copiii au
adormit. Asa Ene se asigura ca a reusit sa adoarma toti copiii.
            - stii ceva? spune Spiriduta. Am sa presar praf magic in fata casei tale si astfel tata va crede ca
ai adormit.
            - Super! Se bucura Andrei. Asa pot sa ma joc cat vreau! Multumesc frumos, draga Spiriduta.
            Andrei se joaca bucuros cu masinutele toata noaptea.
            A doua zi de dimineata, Andrei este foarte palid, are cearcane sub ochi. Prietenii il cheama la
joaca.
            Sa organizam un cros! propune unul dintre baieti.
            Andrei se bucura pentru ca ii place sa alerge. De indata ce se da startul, Andrei ramane mult in
urma. De obosit ce era nu mai reusea sa fuga. Abia se tara ca un melc. Simtea ca picioarele ii sunt ca de
burete. Andrei se supara foarte tare ca a iesit ultimul si se duce acasa.
            Dar nici acasa nu are chef de nimic. Dupa-masa se poate uita la emisiunea pentru copii, dar nici
macar interesantul film de aventuri nu-i poate capta atentia. Îl doare capul, abia isi poate tine ochii
deschisi. Asa ca seara se culca mai devreme ca de obicei.
            Dupa ce mama stinge lumina apare Spiriduta.
            - Cum iti este? Nici acum nu vrei sa dormi?
            Andrei ar vrea sa spuna ca mai bine doarme, dar se razgandeste si spune ca vrea sa ramana treaz
din nou.
            si Andrei dn nou isi petrece noaptea treaz. Dar acum joaca cu masinutele nu mai este o bucurie.
Scotoceste printre jucarii, dar nimic nu-l intereseaza cu adevarat. Nu este un lucru chiar atat de rau
somnul!gandeste el in sinea lui.
            La micul dejun mama ii serveste felul lui preferat de mancare: cereale cu lapte. Numai ca
Andrei este atat de slabit de oboseala, incat nu poate tine lingura. Este nevoit sa renunte la mancarea lui
preferata.
            Andrei iese in parc, dar acolo nu are nici o putere sa se joace.
            Andrei doreste sa doarma.
            - Ce prostut am fost!Omul nu poate avea chef pentru toate,daca nu s-a odihnit bine. Doar atunci
poate sa se joace, sa se distreze, sa faca ce ii place.
            Seara Andrei il roaga pe Spiriduta sa nu mai presare praf magic la usa lui. Cand intra in camera,
Ene il vede pe Spiriduta. Andrei adoarme si Spiriduta ii povesteste tatalui sau cum l-a ajutat pe Andrei
sa stea treaz doua nopti la rand.
            Ene il dojeneste si ii explica ca, spre deosebire de spiridusi, oamenii au mare nevoie de somn
pentru a putea sa faca ceea ce isi doresc.
            Cand s-a trezit a doua zi, Andrei a inteles ca fara somn nu poate sa faca nimic din ceea ce ii face
placere si din acea zi a avut mare grija sa doarma in fiecare noapte in care mama il ducea la culcare.        
 
 
 
Dupa Maria Dorina Pasca "Povestea terapeutica", Editura Ardealul, 2004
 

Cum a devenit Ana pritena cu comportamentele bune

Ana si Irina sunt doua surori care locuiesc in Bucuresti. Si Ana si Irina merg la gradinita.Ana este in
grupa mare pregatitoare iar sora ei, Irina, este in grupa mijlocie.Ana este mereu zglobie si pusa pe sotii
si, de asemenea, foarte curioasa. Ana o necajeste mereu pe surioara ei mai mica: ii pune piedica sa
cada, da vina pe Irina cand face o boacana. Mai nou, Ana a devenit interesata de urmatorul subiect:
care e diferenta dintre fetite si baietei? Intai a vrut sa se convinga ca Irina face si ea pipi la fel ca ea.
Asa ca a urmarit-o cu atentie cand mama o ajuta pe Irina sa se schimbe. Pana aici, nimic neobisnuit.
Multi copii au astfel de curiozitati. Dar Ana a inceput de la o vreme sa-i traga surorii ei chiloteii jos. I
se parea amuzant cand sora ei se supara din aceasta cauza. Pentru ca Ana a vazut ca mama o certa cand
facea acest lucru, a inteles ca daca vrea sa-si satisfaca in continuare curiozitatea, va trebui sa gaseasca o
cale sa nu mai fie mereu certata. Asa ca o punea mereu pe Irina sa faca fel de fel de nazbatii: sa-i ridice
fustita verisoarei lor, sa-i dea pantalonii jos verisorului lor, sa-l ude pe verisorul lor pe pantaloni si apoi
sa rada ca acesta a facut pipi, sa-i urmareasca la baie pe copiii de la gradinita.
Ana credea ca se poate distra la nesfarsit pe seama altora pana cand, intr-o zi, surpriza, lucrurile au luat
o intorsatura neasteptata. Un baietel nou a venit la ei in grupa: chiar din prima zi Marin s-a dovedit a fi
foarte nastrusnic si putin sensibil la nevoile colegilor lui. Asa ca Ana s-a trezit ca baietelul ii ridica
fustita in cap si ii baga mana in chilotei. Ana s-a inrosit pe data si nu stia cum sa faca sa nu mai dea
ochii cu colegii ei. Asa ca in acea zi nu a mai avut chef de joaca. A stat retrasa intr-un colt al grupei si
de fiecare data cand isi amintea de ceea ce s-a intamplat ii venea sa planga. Cum a putut face acel
baietel un lucru atat de urat? Nu s-a gandit ca ii va face rau? Deodata Ana si-a amintit de cuvinteler
mamei ei: Toate partile corpului care sunt acoperite de costumul de baie sunt considerate intime. Acest
lucru inseamna ca nu putem sa atingem aceste parti ale altor persoane, ca nu le aratam cand ne jucam
cu alti copii. Singurele situatii cand este permis sa le aratam sunt atunci cand facem baie, cand ne
schimbam chiloteii si cand meregem la doctor, daca doctorul ne cere acest lucru. Abia acum a inteles
Ana cat de importante sunt aceste lucruri. A inteles si ca daca va continua sa stea suparata nu va
rezolva nimic. Asa ca s-a dus la Miss si a rugat-o sa faca o lectie in care sa le explice tuturor copiilor
aceste reguli. Tot din acea zi Ana a incetat sa o mai indemne la lucruri rele pe Irina.
Toti copiii de la grupa au inteles ca daca sunt curiosi cu privire la partile intime, aceste informatii pot
sa le afle de la activitatile cu Miss sau de la parinti sau de la medici. Si Marin a inteles repede care erau
regulile grupei. In curand grupa lor a devenit cea mai disciplinata din gradinita. De multe ori
educatoarele de la celelalte grupe ii dadeau drept exemplu de buna purtare.
 
Cristina Tohanean
 
 

Cum a invatat elefantelul sa nu-si mai supere burtica

  
 
A fost odata ca niciodata o familie de elefantei: mama elefant, tata elefant si puiul de elefant.
Toata lumea era foarte fericita. Parintii mergeau la serviciu iar puiutul de elefant mergea la gradinita
elefantilor. Ii placea foarte mult la gradinita pentru ca acolo se juca si invata tot felul de lucruri: sa
coloreze, sa cante, sa danseze, sa scrie, sa numere. Tot acolo avea si o multime de prieteni. Puiul de
elefant era acum elefantel mare si era foarte mandru de asta. Si parintii lui erau la fel de mandri si il
iubeau foarte mult. Elefantelul reusea sa manance singur, sa faca pipi la wc-ul elefantilor. Intr-o zi i s-a
intamplat sa faca pipi pe el. Acest lucru a ingrijorat-o pe mamica lui. A doua zi elefantelul nu a mai
facut pipi pe el si a observat ca a primit cadou pentru asta o ciocolata. Din acea zi elefantelul a inceput
sa ceara in fiecare zi in care nu facea pipi pe el, cate o ciocolata. Daca nu-si primea ciocolata,
elefantelul se supara pe data si facea din nou pipi pe el. Din aceasta cauza mamica elefant era foarte
necajita. Ea stia ca burtica elefantelului suferea foarte mult de la atata ciocolata. Dupa mai multe zile in
care a tot mancat ciocolata, intr-o zi, burtica elefantelului nu a mai putut suporta, s-a suparat asa de
tare, incat a inceput sa-l doara ingrozitor pe elefantel. Degeaba incerca elefantelul sa o roage sa se
potoleasca. Ea i-a raspuns:
- Imi face rau atata ciocolata si tu nu vrei sa intelegi. Mereu ceri ciocolata si cadouri. Eu te ajut
in asa de multe privinte si nu-ti cer nimic pentru asta. Am grija sa diger mancarea pentru ca tu sa poti
avea putere sa te joci. Mama ta merge la serviciu in fiecare zi pentru ca sa poata castiga bani si nu cere
cadouri pentru asta in fiecare zi. Azorel isi apara stapanul in fiecare zi si se multumeste sa primeasca
cateodata un os. Nu cere in fiecare zi oase. Iar tu ceri mereu ciocolata cand reusesti sa faci pipi ca un
baietel mare ce esti.
Elefantelul si-a dat seama cat rau ii facea burticii sale, care il ajuta foarte mult. De a doua zi a
inceput sa nu mai ceara ciocolata sau alte cadouri. Din acea zi cadoul lui era faptul ca era elefantel
mare, puternic si ascultator. Era cel mai mare cadou pe care il putea primi si era mandru de el.
 

 
Povestea stupului de albine
  
 
            Intr-un stup traia o regina foarte preocupata de calitatea mierii produse de supusele sale. Multa
vreme, mierea a fost de calitate superioara, dar, de la un timp, lucrurile au inceput sa se schimbe:
albinele au devenit mai superficiale, leneveau la umbra unei frunze sau se harjoneau intre ele.
            Situatia a inceput sa se agraveze de la o zi la alta, cu toate observatiile reginei. Intr-o zi, cand
toate albinele se odihneau, s-a produs un eveniment inexplicabil: stupul s-a rasturnat si toate albinele au
fost aruncate afara. Din fericire, atat albinele cat si regina au scapat nevatamate. Speriate, albinele s-au
grupat in jurul reginei lor.
            In ajutorul albinelor a venit si regele bondarilor. Acesta a inceput sa analizeze situatia pentru a
vedea care a fost cauza catastrofei. La sfarsit concluzia a fost urmatoarea: nenorocirea s-a produs chiar
din vina albinelor, deoarece acestea au muncit fara sa fie atente astfel incat au depozitata toata mierea
intr-o singura parte a stupului si l-au dezechilibrat.
            Marele bondar a chemat toate albinele si le-a explicat cum au reusit sa dezechilibreze stupul.
Albinele si-au inteles greseala. Din acel moment regina a devenit mai hotarata si toate deciziile ei au
fost respectate intocmai. Foarte repede albinele au refacut stupul, iar la festivalul mierii au castigat
marele premiu.
 
 
 Cei patru prieteni credinciosi
  
 
            O sa va spun acum povestea celor patru prieteni credinciosi. A fost odata ca niciodata un
papagal, o pasare frumoasa cu pene lucioase si frumos colorate. Intr-o zi papagalul a gasit o samanta
neagra si rotunda. Papagalul s-a gandit o clipa si apoi s-a hotarat sa o planteze. A inceput sa sape o
groapa si in timp ce lucra de mare zor, o maimutica se apropie de papagal, sarind din creanga in
creanga:
            - Spune-mi prietene, ce faci aici?
            Papagalul i-a povestit ca a gasit o samanta lucioasa si ca s-a hotarat sa o planteze.   - Pot sa-ti
fiu de ajutor cu ceva? a intrebat maimutica.
            - Este foarte dragut din partea ta ca vrei sa ma ajuti. Dupa ce voi planta samanta, vei fi draguta
sa o uzi?
            - Bineinteles, a spus maimutica. L-a asigurat pe papagal ca planta va avea suficienta apa, in
special in timpul sezonului secetos cand va aduce apa din raul din apropiere.
            Un ursulet dragalas cu blanita moale si pufoasa s-a apropiat si el, vazandu-i pe cei doi prieteni.
            - Ce faceti aici prieteni? a intrebat el. Cei doi prieteni i-au povestit despre samanta si despre ce
va face fiecare pentru a o ajuta pe plantuta sa creasca.
            - As putea si eu sa sap pamantul in jurul ei si sa o curat de buruieni? Astfel va avea si suficienta
hrana pentru a creste mare si puternica.
            - Sigur! Au spus papagalul si maimutica cu incantare.
            Elefantul Dumbo care se afla prin preajma s-a apropiat si el de cei trei prieteni.       - Buna ziua
prieteni! Vad ca sunteti foarte entuziasmati!Ce faceti aici?
            - O sa avem un pom mare si puternic pentru ca papagalul tocmai a plantat o samanta, maimutica
o va uda, iar eu o sa o curat de buruieni! a spus ursuletul.
            - M-as bucura sa va ajut si eu! Daca voi pazi plantuta, nici un animal ierbivor nu-i va manca
frunzele si nimeni nu-i va face nici un rau.
            - Sigur! Vom avea un pom mare si puternic!
            Fiecare dintre cei patru prieteni si-a tinut promisiunea. De indata ce papagalul a plantat
samanta, maimutica a udat samanta si apoi firava plantuta ce a iesit dupa cateva  zile. Ursuletul a sapat
pamantul si a curatat buruienile din jurul ei. Elefantul a pazit-o zi de zi. Firava plantuta s-a transfomat
intr-un copac mare si puternic la ale carui crengi nu putea sa mai ajunga nimeni. Si a venit apoi vremea
ca puternicul copac sa faca rod si sa fie, astfel, rasplatita munca celor patru prieteni credinciosi.
            La fel cum cei patru prieteni au muncit impreuna sa planteze si sa ingrijeasca planta, la fel au
muncit impreuna si pentru a culege fructele. Pentru ca plantuta lor era acum un copac inalt si puternic
si nimeni nu putea sa ajunga la ramurile lui, elefantul s-a asezat sub copac iar in spatele lui a urcat
ursuletul. Maimutica s-a catarat iute pe umerii ursuletului iar papagalul a zburat pe capul maimuticii.
Papagalul lua fructele rand pe rand, le dadea maimuticii, maimutica le dadea ursuletului iar ursuletul le
dadea elefantului. La sfarsit elefantul punea fructele cu trompa lui lunga intr-un cos.
            De indata cei patru prieteni s-au putut bucura impreuna de fructele dulci si zemoase.
            Ce bine e cand prietenii lucreaza impreuna!

 
 
 

Cum sa-ti faci prieteni

  
 
 
            Uneori poate fi trist daca esti un soarece care locuieste de unul singur intr-o gaura in peretele
din coltul unei case. Uneori te poti simti la fel de singur chiar daca mai sunt si altii care locuiesc in
aceeasi casa cu tine.
            Fred Soricelul se bucura uneori ca traieste de unul singur: in special cand avea o farfurie de
sandwich-uri cu paine prajita si branza, toata numai pentru el.
            Dar cateodata, soricelul se gandea ca i-ar placea sa aiba un prieten cu care sa se joace.
            Intr-o buna zi, preocupat de acest gand iesi afara si o lua spre drumul care ducea la golful unde
obisnuia sa stea singur pe marginea debarcaderului si sa asculte clipocitul apei. Nici nu ajunse bine
acolo cand delfinul Sleek-Fin isi scoase capul din apa si veni langa el, privindu-l cu ochii lui mari si
sticlosi.
            - Buna Fred, il saluta el zambind. Ce faci aici?
            - Ma gandeam cum sa gasesc un prieten cu care sa ma joc.
            - Poti sa te joci cu mine, spuse Sleek-Fin.
            - Cum? Noi suntem atat de diferiti! spuse Fred. Tu esti delfin, eu sunt soricel. Tu traiesti in apa
si eu pe pamant.
            - Ah, exclama delfinul cu o umbra de tristete. Apoi inviorandu-se adauga:
            - Poate exista o solutie. Daca tu te-ai aseza pe spatele meu si te-ai prinde de aripioara mea, te-as
lua la o plimbare prin apa, fara sa te uzi... Ei, poate te-ai uda doar asa, putin.
            In timp ce Fred se bucura de plimbare impreuna cu Sleek-Fin se gandea ca a gasit o cale
amuzanta de a-si face noi prieteni si anume de a face impreuna ceva care sa-i bucure pe amandoi.
            Ca si cand i-ar fi ghicit gandurile, Sleek-Fin spuse:
            - Ma gandeam si eu la acelasi lucru: cum sa-ti faci noi priteni? Stii, sunt o multime de lucruri pe
care trebuie sa le eviti daca vrei sa-ti faci prieteni.
            - Il vezi pe Leaper? spuse el aratand cu nasul spre mare.
            Fred il vazuse deja pe Leaper cum asteptase valul cel mai mare pentru a face apoi un salt urias
chiar peste varful lui.
            - Nu-l ajuta sa iasa in evidenta in felul acesta. Leaper nu are prea multi prieteni deoarece crede
ca este mult mai bun decat oricare dintre ei.
            De asemenea nu ajuta nici sa fii timid. Il vezi pe delfinul acela? Nu-l vei vedea iesind in
evidenta precum Leaper. El intotdeauna inoata in spatele celorlalti si ii lasa pe ei sa faca primul pas si
de aceea nu are multi prieteni.
 
            Soricelul Fred incepu sa se intrebe in sinea lui: "Daca sunt atat de multe lucruri pe care trebuie
sa le eviti, cum este posibil sa-ti mai faci prieteni?" Isi aduse aminte, insa, de intalnirea de la
debarcader cu Sleek-Fin si isi aminti cat de bine s-a simtit cand delifinul ii zambise, se uitase in ochii
lui si il intrebase ce face.
            Poate ca este important ca sa-ti faci prieteni sa fii interesat de ceilalti, se gandi Fred, sa-i intrebi
cum se simt si ce gandesc. Cand Sleek-Fin a facut toate acestea, Fred s-a simtit important si special.
            Asa ca ce-ar putea face el Fred, astfel incat Sleek-Fin delfinul sa se simta la fel de special si de
important?
            Nu era posibil sa-l invite la el acasa. Oare exista vreo solutie astfel incat delfinul sa se strecoare
prin gaura mica din coltul casei? Daca Sleek-Fin ar putea sa faca asta, Fred l-ar invita la el si i-ar arata
ca il place ca prieten. Dar pentru ca asta nu era posibil Fred s-a gandit ca ar putea sa-i spuna chiar acum
delfinului ce anume i-a facut placere:
            - A fost frumos din partea ta sa-mi acorzi atentie cand stateam singur pe marginea
debarcaderului, spuse Fred.
            - Pentru ce sunt prietenii? spuse Sleek-Fin si zambi. Prietenii sunt aceia care doresc sa stea cu
tine atat la bine cat si la greu, cand esti vesel sau cand esti trist, continua el.
            - Ai facut mult mai mult, accentua Fred. Tu esti foarte amabil si grijuliu. Cand am fost la
plimbare impreuna, tu nu ai uitat ca sunt pe spatele tau si ai avut grija sa nu ma ud.
            - Multumesc, spuse Sleek-Fin, acceptand complimentele lui Fred. Soricelul ramase surprins. El
fusese invatat sa fie modest, sa nege cand cineva ii facea un compliment raspunzand de exemplu: "nu
sunt chiar asa" sau "evident, nu ma cunosti indeajuns".
            Totusi Fred se simti bine cand Sleek-Fin i-a acceptat complimentul iar acesta parea ca se simte
la fel.
            Chiar atunci Fred observa ceva la prietenul sau: "Stiai ca ai niste alge prinse de nasuc?" Fred se
gandi ca nu observase aceasta in timp ce se plimbau prin apa. 
            - Da, am tot incercat sa scap de ele, raspunse Sleek-Fin. Am tusit, am stranutat dar degeaba, eu
neavand brate, nu pot sa ajung la ele sa le inlatur.
            - Lasa-ma sa te ajut, spuse Fred. Si astfel Sleek-Fin sufla iar Fred, cu labutele lui, scoase toate
algele afara.
            - Ai avut dreptate cand ai spus mai devreme ca suntem diferiti, remarca Sleek-Fin. Eu pot sa
inot si tu nu poti, dar putem merge la plimbare daca suntem prieteni.
            - Iar eu pot sa-ti curat nasucul de algele marine, adauga Fred.
            Din ziua aceea, Fred stiu ca atunci cand va fi singur acasa si va dori sa fie impreuna cu cineva,
va trebui sa mearga la debarcaderul din golf pentru a se intalni cu Sleek-Fin. Era adevarat ca ei doi erau
atat de diferiti dar asta nu avea importanta atat timp cat puteau imparti o multime de lucruri. Un delfin
si un soarece!
            - O relatie neobisnuita! spuse Sleek - Fin
            - Si o mare prietenie! adauga Fred.

Fii tu insati
 
 
            Gema era o girafa nemultumita de faptul ca era o girafa. S-a uitat la celelalte animale si s-a
gandit ca i-ar placea mai mult sa fie ca ele. Cand a vazut cum alearga zebrele in galop si-a dorit sa
poata alerga cu miscari la fel de line ca ale lor. Cand a vazut elefantul si-a dorit sa aiba o trompa ca a
lui cu care sa soarba apa si sa o stropeasca apoi pe spinarea ei sau a prietenilor. Cand a vazut gazelele
si-a dorit sa fie la fel de eleganta ca si ele.
            Gema si-a privit in oglinda unui lac picioarele si s-a gandit ca sunt prea lungi si desirate. Gatul
ei arata ca o bucata de guma de mestecat intinsa intre doua degete si lasata apoi sa atarne. Bineinteles,
ea nu stia ce era aceea o guma de mestecat, dar s-a gandit ca nu mai era nici un animal in zona cu un
gat la fel de lung si de urat ca al ei. Apoi avea si acele doua cornite haioase in varful capului. Nu erau la
fel de mari si puternice ca ale antilopelor. La ce i-ar folosi aceste cornite daca ar fi pusa in situatia de a
se apara? Iar pielea girafei arata dupa parerea ei de parca ar fi fost murdarita cu noroi.
            "Nu-ti mai fa atatea griji! Esti pur si simplu o girafa si asa e firesc sa arate o girafa! Fii tu
insati!" incerca in zadar sa o linisteasca mama ei.
            Intr-o zi Gema era pe o plaja cu nisip si s-a gandit ca i-ar placea sa se tavaleasca in nisip.
Amintindu-si indemnul mamei de a fi ea insasi, s-a gandit ca va face exact ceea ce dorea sa faca. Asa
ca s-a intins pe spate in nisip agitandu-si lungile picioare in aer si rostogolindu-se de pe o parte pe alta.
Privita din exterior arata ca o marioneta scapata de sub control de papusar. Gema nu stia nici ce era
acela un papusar si nici ce era o marioneta, dar a auzit intr-un tufis rasetele unor pui de hiena. S-a intors
si a vazut ca acestia o priveau de ceva vreme si se amuzau pe seama ei.
            Gema s-a ridicat iute in picioare si s-a indepartat cu capul plecat, gandindu-se ca a platit destul
de scump curajul de a fi ea insasi. Apoi, ca prin minune a aparut in fata ei zana girafelor. Eu nu stiu
cum arata aceasta zana, dar sunt sigura ca voi vi-o puteti imagina.
            "Mama ta avea dreptate", a spus zana, ca si cum ar fi citit gandurile micutei girafe. "Este
important sa fii tu insati, dar este la fel de important cum faci asta. Nu e important ce nu ai sau cum nu
esti. E mai important prin ce esti diferita de ceilalti, care sunt partile tale bune si speciale. Nu e
important ca nu poti alerga ca o zebra, ca nu esti eleganta ca o gazela sau ca nu te poti juca cu apa ca un
elefant. Conteaza la ce esti tu buna, ce poti tu sa faci." Si cu aceste cuvinte, zana a disparut.
            Gema si-a continuat drumul, ridicandu-si un pic capul si gandindu-se la intelesul celor spuse de
zana cand deodata a vazut o leoaica alergand spre ea. La inceput Gema s-a speriat, dar leoaica a linistit-
o: "Nu te speria! Te rog ajuta-ma! Puiul meu s-a catarat intr-un copac si nu pot sa-l dau jos!" Gema s-a
ridicat pe varfuri si si-a strecurat cu ajutorul gatului ei lung capul printre crengile copacului. L-a prins
cu gura pe micutul pui la fel cum mamicile pisici isi prind puiutii cand ii plimba dintr-un loc intr-altul
si l-a pus cu blandete pe iarba, langa mamica lui.
            "Multumesc, multumesc, multumesc!" a spus cu adanca recunostinta leoaica bucurandu-se ca-si
avea puiutul din nou langa ea.
            Nu a mai mers mult Gema si a vazut o maimuta speriata sarind agitata la marginea unei stanci si
strigand dupa ajutor: "Puiul meu a cazut de pe stanca. Abia se mai poate tine de radacina unui copac si
eu nu  ajung sa-l prind. Daca nu il salveaza cineva repede, va cadea in prapastie!"
            Gema s-a asezat in genunchi pe marginea prapastiei si si-a intins gatul lung spre puiul de
maimuta: "Prinde-te bine de cornitele mele!" i-a spus micutului. Acesta s-a prins bine de cornite si
Gema l-a tras langa mama lui.
            "Multumesc, multumesc, multumesc!" nu se mai putea opri fericita mamica sa spuna.
            Gema se indrepta spre casa tinandu-si si mai sus capul, cand zana girafelor a aparut din nou in
fata ei. "Cred ca nu mai e nevoie sa-ti spun ceea ce tocmai ai invatat facand aceste lucruri pe care
numai tu le puteai face. Gheparzii au devenit cele mai rapide animale din lume, nu dorindu-si sa fie
asemeni broscutelor testoase, ci antrenandu-si talentul lor in a alerga. Facand ceea ce poti face,
dezvoltandu-ti talentele cu care esti inzestrata vei putea deveni tu insati."
            "Dar ma gandsc ca poate ai invatat chiar mai mult" a continuat zana "Folosind ceea ce ai tu
diferit i-ai putut ajuta pe cei care nu sunt la fel inzestrati si ti-ai facut astfel noi prieteni. Mai mult, cum
a fost in cazul leoaicei, ti-ai putut transforma un dusman in prieten."
            Si zana a disparut din nou.
            Gema a plecat spre casa tinandu-si gatul atat de drept incat capul ei cu acele cornite dragute
care au ajutat-o pe maimutica atingeau parca norii. Gema era mandra de ea.
 

Povestea celor cinci puisori

 
 
            Stiti povestea celor cinci puisori? Ei bine, au fost odata ca niciodata cinci puisori care traiau
impreuna cu mamica gaina si taticul cocos. Intr-o dimineata cei cinci puisori s-au trezit foarte flamanzi,
la fel cum va simtiti si voi dimineata cand va treziti sau cand ajungeti acasa de la gradinita.
            Primul a spus: "Mi-e foame. As vrea sa-mi dea cineva un vierme mare si gras". Si a inceput sa
viseze la viermele cel mare, sa-si imagineze cum il inghite si ii ajunge in stomac.
            Indiferent cat de mult si-a dorit primul puisor sa-i dea cineva un vierme mare si gras, acest lucru
nu s-a intamplat si prin urmare se simtea tot mai flamand.
            Al doilea puisor era si el foarte flamand si auzindu-l pe fratele sau vorbind despre ce isi dorea
sa manance a spus si el: "Si eu sunt mort de foame. As dori sa apara in fata mea o gazuta grasuta pe
care sa o inghit cat ai zice "peste". Si-a ridicat privirea sa vada daca nu vine vreo gazuta si pe masura ce
se tot uita i se facea si mai foame.
            Cel de-al treilea puisor se simtea la fel de flamand ca si fratii sai. "Piu! Piu! Piu!" a strigat
sperand ca cineva il aude. "As vrea ca fermierul sa ne aduca un vas mare cu boabe din acelea de care ne
aduce adeseori." Cu gandul acesta in minte, a ramas uitandu-se la portita pe care intra de obicei
fermierul sa aduca boabele, sperand ca-l va vedea si de aceasta data. Speranta lui a fost in zadar si se
simtea tot mai infometat.
            "Ah!" spuse cel de-al patrulea puisor urmandu-si fratii "daca sotia fermierului ar veni si ne-ar
aduce niste firimituri de la cina de-aseara, ce bine ar fi!". La fel ca si cel de-al treila puisor, cel de-al
patrulea a ramas uitandu-se in zadar la portita pe care intra de obicei sotia fermierului. Si i se facea tot
mai foame...
            Toate aceste discutii despre mancare l-au facut pe cel de-al cincilea puisor sa se simta atat de
flamand incat ii venea sa lesine. "Eu as vrea iute niste grau crocant. Sau m-as multumi si cu orice
altceva". Privirea lui a ramas atintita spre tavita in care fermierul le punea grau. Cu fiecare secunda
care se scurgea, foame puisorului devenea tot mai mare.
            Auzind dorintele celor cinci puisori, taticul cocos i-a strigat: "Veniti aici!". Adunandu-i pe cei
cinci puisori in jurul lui le-a spus: "Ati observat ce facem eu si mamica voastra atunci cand ne este
foame? Daca doriti sa luati micul dejun veniti dupa noi pe cararea din gradina. Acolo veti putea invata
sa scormoniti pamantul si sa luati cata manare doriti!".
 

Povestea micii caracatite

 
 
 
            A fost odata ca niciodata o mica caracatita care traia in ape putin adanci si caldute, langa o plaja
cu nisip. Stiti cate picioare are o caracatita? Da, opt. Si stiti cum se numesc? Da, se numesc tentacule.
Ei bine, acestei caracatite ii placea sa-si infasoare tentaculele in jurul lucrurilor si sa se agate de ele.
Uneori se agata de un peste si se distra plecand purtata intr-o scurta calatorie. Alteori se agata de o
piatra foarte solida si se simtea puternica si in siguranta.
            Intr-o zi caracatita a vazut o ancora sub un vapor si imediat si-a infasurat tentaculele in jurul ei.
            Dar ceva infricosator s-a intamplat. Ancora a inceput sa coboare scufundandu-se in ape tot mai
intunecate, reci in care caracatita noastra nu mai fusese niciodata. Caracatitei nu-i placea ce se
intampla, dar  nu stia ce sa faca. Ce ati fi facut voi daca ati fi fost in locul ei? V-ati fi tinut in continuare
de ancora sau i-ati fi dat drumul?
            Ei bine, caracatita a continuat sa se tina de ancora pana cand aceasta, cu un zgomot puternic, s-a
izbit de fundul marii. Era tare infricosata ca a ajuns acolo, pe fundul marii, dar tot nu stia ce sa faca.
            Apoi a vazut un peste prietenos care inota cu miscari gratioase in jur. Ajutor! a strigat
caracatita. Poti sa ma ajuti?
            "Da, te pot ajuta", a spus pestele. Din privirea lui se citea ca ii pasa de micuta caracatita: "Dar
mai intai trebuie sa te ajuti singura. Va trebui sa dai mai intai drumul ancorei inainte de a-ti putea arata
drumul".
            Caracatita tot nu stia ce sa faca. Ancora parea puternica si sigura. Daca i-ar fi dat drumul ar fi
ramas in apa singura, numai pe cont propriu. S-a uitat la pestisor. Pestisorul dadea din cap incurajator si
micuta caracatita a inceput sa-si desprinda cu timiditate tentaculele. Sa ai atat de multe brate si picioare
poate fi dragut atunci cand vrei sa imbratisezi pe cineva, dar in momentul in care vrei sa te desprinzi de
ceva e foarte complicat. Ultima tentacula a fost cel mai greu de desprins.A fost nevoie de mai mult
timp pana ce a capatat curaj sa se desprinda.
            Dragutul pestisor a asteptat-o, a incurajat-o si in final a felicitat-o. Cand caracatita s-a desprins
cu totul, pestisorul i-a spus cu blandete: "Uramareste-ma!" Pestisorul a inotat inainte si inapoi,
trasandu-si drumul treptat, ajutand-o pe caracatita in situatiile in care ramanea in urma.
            Pe masura ce continua sa inoate, caracatita se simtea tot mai fericita si mai puternica. A facut un
efort sa-l ajunga pe pestisor din urma si pentru o vreme au inotat umar la umar. Nu a mai avut nevoie
mult timp sa fie condusa. De la o vreme a inceput sa inoate prima, preluand conducerea si croindu-si
singura drumul. Nu mai era ingrijorata si i se parea ca de fapt traieste o aventura exatraordinara.
            Pestisorul i-a spus la un moment dat: "Nu mai ai nevoie de mine. Poti sa inoti singura de acum.
Calatorie placuta!"
            Micuta caracatita i-a multumit pestisorului si a inotat mai departe. Apa incepea sa devina mai
calda si era tot mai multa lumina. Lumina se reflecta in apa si facea sa staluceasca multimea de
pestisori galbeni, rosii, albastri care inotau. Lucrurile din jur erau la fel ca inainte, dar acum micuta
caracatita era diferita. Se simtea mai puternica si mai increzatoare.
            Apoi caracatita a facut ceva ce nu facea de obicei. S-a catarat pe plaja cu nisip, imbaindu-se in
razele soarelui. I s-a parut dragut sa se relaxeze o vreme, stand asa, fara sa faca nimic.
            Caracatita s-a uitat apoi la stancile din spatele plajei. Poate ca incepusera sa-i placa aventurile.
Sau poate ca sa faca un lucru nou nu o mai speria asa cum se intampla inainte. Stancile parca o chemau
si caracatita se intreba cum ar fi sa urce pana in varful lor.
            Cu grija a inceput sa urce spre varf. Drumul nu era usor, dar caracatita continua urcusul cu
gandul la bucuria de a fi in varf. Si in sfarsit, iat-o acolo sus.
            Un vantisor placut adia dinspre ocean. Si ca si cum ar mai fi facut asta de multe ori, caracatita
si-a intins tentaculele ca niste aripi si s-a lasat purtata de vant, sarind in ocean. Asemeni unui vultur a
strabatut aerul, bucurandu-se ca putea zbura.
            Uitandu-se in jos vedea oceanul din care iesise. Uitandu-se deasupra vedea cerul albastru spre
care urcase. Cine ar fi crezut ca o mica caracatita ar fi putut ajunge atat de sus?
 

           
Ţup – Ţup
( poveste terapeutică) 

          Vreau să-ţi spun o poveste despre un iepurş.

          Trăia odată, într-un luminiş al unei păduri de la marginea satului, o familie de iepuraşi. Tatăl,
Iepurilă, umbla toată ziua prin pădure după treburile lui. Mama, Iepurica, stătea acasă şi avea grijă de
cei trei ieuraşi pe care îi aveau. Erau tare drăgălaşi cei trei copii numai că, unul dintre ei, mezinul, un
iepuraş cu blana pufoasă, cu nişte ochişori tot timpul iscoditori, cu urechiuşele mereu ciulite pentru a
auzi cel mai mic zgomot, era tare neastâmpărat. Nu stătea locului o clipă. Alerga, sărea, zburda tot
timpul. Îi necăjea pe fraţii lui, se lega de toate animăluţele din poiană. Din această cauză Ţup – Ţup, că
aşa îl chema, era tare singuratic, nimeni nu voia să se joace cu el, să-i fie prieten. (Tu ce părere ai
despre acest lucru? Cum crezi că se simţea Ţup –Ţup?) 
         Când îl vedea pe Spiriduş, un pui de cerb cu blana pătată şi cu un căpşor pe care se citea mereu
zâmbetul şi pe Scofăilă, puiul de raton, blând şi mereu vesel, jucându-se împreună, le striga din fugă
„Salut!”, sărea la ei, îi ciupea, le punea piedică şi apoi se distra de năzdrăvănia lui. Acest lucru enerva
tare celelalte animăluţe aşa că toate fugeu numai când îl vedeau apărând pe Ţup – Ţup. (De ce crezi că
nimeni nu voia să se joace cu Ţup – Ţup?
           Ţup – Ţup era foarte trist că nimeni nu voia să se joace cu el şi nu voiau să-i fie prieteni şi se
întreba mereu de ce oare toată lume îl ocoleşte. Aşa că, de la un timp încoace se tot gândea ce să facă,
cum să facă să nu-l mai ocolească ceilalţi. (Tu ce ai face în locul lui Ţup-Ţup ?)
          Într-o zi, în timp ce stătea la umbra unei frunze de brustur să se adăpostească de razele soarelui şi
se gândea la ce să facă, cum să facă, îi apăru pe neaşteptate în faţă Săltăreaţa, o broscuţă verde şi mereu
umedă. Aceasta îi zâmbi cu un zâmbet uriaş (ştii doar cât de mari sunt buzele broscuţelor) şi îi spuse
veselă: „ Salut! Mă bucur să te văd azi!”. Surprins, Ţup – Ţup îi zâmbi şi el şi îi răspunse: „Salut! Şi
mie îmi pare bine că te văd!”, apoi avură o scurtă conversaţie despre căldura de afară şi despre noul
eleşteu în care locuia Săltăreaţa.
          După ce plecă broscuţa, Ţup –Ţup rămase iar pe gânduri. (La ce crezi că se gândea iepuraşul?)
Tocmai atunci trecea pe acolo Mălăieţul, un pui de castor şi văzându-l pe Ţup –Ţup îl salută şi îl
întrebă dacă nu vrea să-l ajute să tragă din apă o crenguţă pe care tocmai o scăpase din lăbuţe. „Sigur,
cum să nu te ajut!” răspunse iepuraşul şi traseră împreună crenguţa până la stăvilarul castorului. După
ce Mălăieţul îi mulţumi, se despărţiră şi Ţup –Ţup se întoarse acasă. Toată noaptea i-a visat pe
Saltăreaţa şi pe Mălăieţul. (De ce crezi că i-a visat?)
          Ziua următoare, Ţup – Ţup, ţopăind prin luminiş, se apropie de Scofăilă, ratonul, îi zâmbi cu un
zâmbet cât putu el de mare şi îi zise: „Slaut! Mă bucur să te văd astăzi!” Scofăilă se uită la el, parcă
surprins, dar îi zâmbi şi el şi-l întrebă ce mai face, apoi avură o convorbire plăcută despre vara asta
călduroasă. (De ce crezi că a fost surprins Scofăilă?)
Mai târziu, în aceeaşi zi, se apropie de casa Spriduşului, puiul de cerb şi îl întrebă dacă nu vrea să-l
ajute să caute nişte frunze fragede pentru cină. Spiriduşul ştia exact unde să găsească acel locşor aşa că
au plecat împreună într-acolo. Au luat cina împreună şi pentru că ziua era pe sfârşite, s-au despărţit
prieteneşte şi s-au îndrepatat spre casele lor. Pe dum, Ţup – Ţup se gândea mereu la cât de bine i-a fost
astăzi. ( Ce crezi, de ce i-a plăcut lui Ţup – Ţup ziua de astăzi?)
          La câteva zile după aceasta era ziua de naştere a lui Spiriduş. A fot invitat şi Ţup – Ţup. Au venit
şi Scofăilă, ratonul şi castorul, Mălăieţul şi Săltăreaţa, broscuţa şi mulţi alţii. S-au jucat şi au petrecut
împreună până seara târziu. Nimeni nu s-a supărat şi nu s-au şicanat unii pe alţii. Lui Ţup – Ţup îi
venea din când în când să împingă, să ciupească, să şicaneze pe unul sau pe altul, dar mereu se oprea şi
se gândea că nu vrea să mai fie singur şi trist. 
         De atunci Ţup – Ţup şi-a făcut mulţi prieteni. Nu mai este singur şi nici trist. Se stăduieşte să se
poarte frumos ca să fie acceptat de ceilalţi. (Ce crezi, e uşor pentru Ţup – Ţup să se stăpânească?
De ce face totuşi acest lucru?)