Năvodari, un nou oraş pe harta turistică a

României

Orașul Năvodari este situat în zona centrală a județului Constanța, pe malul de sud
al lacului Tasaul și pe istmul dintre acesta și lacul Siutghiol. Se află la o distanță de 15
km de municipiul Constanța, având ca vecini la Nord - Lacul Tasaul si satul Sibioara, la
Sud - Lacul Siutghiol si stațiunea Mamaia, la Vest - localitatea Lumina, iar la Est - Marea
Neagră.Cele dintâi dovezi ale existenței unor comunități pe pământul Dobrogei aparțin
mousterianului (paleoliticului mijlociu, cca 100 000-35 000 î.Hr.). Perioada aceasta
corespunde cu sfârșitul celei de-a treia interglaciații (Riess-Wurm) și cu prima parte a
glaciațiunii următoare (Wurm), fenomene care au avut urmări importante asupra florei și
faunei dobrogene, asupra vieții și activității oamenilor.În perioada feudală, pe ruinele
romano-bizantine de la Cap Midia s-a dezvoltat cetatea Zanauarda, fapt care vine să
demonstreze continuitatea locuirii pe teritoriul administrativ actual al orașului Năvodari.
Acest lucru indică și o circulație intensă și un schimb activ economic și comercial,
folosindu-se căile navigabile marine și scurgerea naturală a lacului Tasaul în mare.Prima
atestare documentară este din timpul administrației otomane, când localitatea apare
menționată în anul 1421 cu numele de Caracoium (nume derivat din cuvintele turcești
kara și koyum, traduse prin oaia neagră) denumire care a devenit ulterior Carachioi (de
la cuvintele turcești kara koy, însemnând „satul negru”).După obținerea independenței de
stat a României în anul 1877, au avut loc schimbări majore în viața social-economică a
zonei. În acea perioadă satul Caracoium din plasa Kustenge(Constanța) aparținea la
început de comuna Cicârcic (azi, satul Sibioara), apoi de comuna Cogealia (azi, comuna
Lumina) figura doar cu 317 familii ce se ocupau cu agricultura, pescuitul, creșterea
animalelor și în mai mică măsură cu negustoria și alte meserii.În anul 1927 denumirea
satului Carachioi este schimbata cu aceea de Năvodari, iar după cinci ani, la 15 august
1932, localitatea este recunoscută comună.Evoluția urbanistică, trecerea de la cadrul rural
la structura urbană se produce dupa cel de-al II-lea război mondial, mai cu seamă

1
începând din 1949-1950, moment în care dezvoltarea economică și industrială,
transformă localitatea într-un însemnat centru muncitoresc.În anul 1954 începe
construcția Uzinei de superfosfat și acid sulfuric (U.S.A.S), care a intrat în funcțiune cu
prima linie în 1957, aceasta deschizând drumul industrializării zonei și creșterii
numărului populatiei (în anul 1968 populația localității Năvodari depășea 6500 de
locuitori). Astfel, prin Legea 2/20decembrie 1968, localitatea Năvodari a fost declarată
oraș, având în subordine administrativă localitatea Mamaia Sat. Procesul de urbanizare a
cunoscut o evoluție continuă, rezultând o imagine cu personalitate a
localității.Construcția Combinatului Petrochimic Midia-Năvodari și ulterior a Canalului
Poarta Albă-Midia Năvodari a dus la o explozie demografică în anul 1983, când populația
a ajuns la 26.000 locuitori.

2
Situat in apropierea Marii Negre, a arterei navigabile Poarta Alba – Midia Navodari si
intre lacurile Tasaul si Siutghiol, Navodari-ul a fost si este influentat in mare parte de
mediul acvatic. Nu intamplator cele mai vechi urme de existenta umana, pana in
prezent au fost descoperite la Mamaia Sat si Peninsula. Ele dateaza de circa 120.000
ani, mai exact din paleoliticul mijlociu, fiind cele mai vechi din Dobrogea. Cercetarile
sistematice din perioada 1999 – 2003 de pe insula “La Ostrov” din lacul Tasaul, au
scos la iveala o asezare eneolitica, cea mai importanta de acest fel de pe litoralul
nostrum al Marii Negre.
Pe raza orasului Navodari au mai fost semnalare, dar insuffcient cercetate
pana in prezent urme de existenta umana datand din perioadele: greaca, romana,
romano-bizantina.
Urmeaza o perioada cand zona noastra a fost influentata de cetatea sau
portul Zanaoarda, un toponim mai putin obisnuit, care apare in harti din evul mediu la
nord de Constanta, fiind localizata, dupa unii autori, la Capul Midia.
Instaurarea stapanirii otomane in Dobrogea s-a produs in timp si pe etape,
incepand prin 1419-1420 si terminand in 1484 prin cucerirea cetatilor Chilia si Cetatea
Alba. Aceasta a avut ca urmare luarea mai multor masuri, printre care masive
colonizari cu turci si tatari, precum si schimbarea denumirilor oraselor si satelor chiar
si in situatii in care populatia crestina era majoritara. Este perioada cand asezarea
noastra capata denumirea de Karacoyun (turca kara = negru, neagra in cazul nostru si
coyun = oaie). Dupa unele surse denumirea isi are originile in indeletnicirea
locuitorilor de a creste oi astrahan (care insa cu timpul si-au degenerat rasa) pe
pasunile si in mediul care ofereau conditii bune. Aceeasi denumire avea si balta care
se gasea intre mare si sat acoperita acum de lucrarile fostului si actualului canal.
Dupa revenirea Dobrogei la statul roman, in 1878, asezarea isi pastreaza
denumirea, dar in grafie romaneasca – Caracoium. Ea figureaza ca facand parte din
plasa Kustenge (Constanta), fiind un catun al comunei Cicracci (azi Sibioara). La
1882 (potrivit documentelor de arhiva) existau 46 locuitori (probabil capi de familie
n.n.) asezarea avand 55 hectare ce alcatuiau vatra satului impreuna cu islazul, 46
hectare pamant de plantatie si 10 hectare pamant de cultura.
La 1890, suprafata sa era de 119 hectare, unde convietuiau 114 familii cu
506 suflete, formate din romani, bulgari , turci si austrieci avand ca ocupatie de baza
pescuitul. Din cele 1900 hectare, 55 erau ocupate de gradini si de vatra satului cu 65
case mici, neordonate si “ingramadite” in partea sudica.
In august 1922, cunoscutul geograf Constantin Bratescu trece pe aici si
mentioneaza asezarea ca fiind un sat curat lipovenesc pe care locuitorii il numeau mai
3 strada larga si dreapta cu case umbrite de
pe scurt Carachioi (Satul negru). El remarca
salcami, baile care existau aproape de fiecare curte. Apa din fantani era salcie, singura
4
5