Tipuri de Gandiri Fals Duhovnicesti

6/3/2014 erezie | Bucuria Darului
Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti.

Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)
By Theodora on 2 august 2013 | Scrie un comentariu
3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti
Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai falsului misticism, străini de Tradiţia şi de
Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriţi în probleme de morală, de credinţă şi de
viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de
îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care ei vin în legătură [În
general, prorocii mincinoşi aduc cu ei o serie de erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă
în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,
teorii nelipsite din suportul doctrinar al celor care se ocupă cu yoga, astrologia, bioenergia,
radiestezia, parapsihologia, etc.; pentru toţi aceşti oameni rătăciţi există încă şansa şi calea
revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu
Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]
3.1. Tipul patologic
Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de
obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria cu
învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între aceşti autointitulaţi „proroci”, unii sunt
psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar tratarea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în
spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi
autentice, cucerindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin
manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe
sine drept mari personalităţi [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând
uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau
„convorbiri cu îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le
raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un
fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să
se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate
cărţile ei sunt pline de manifestările unui duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o
încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol
Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia nu cunosc nimic
despre smerenia adevărată, despre dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut
necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu”,
se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,
file:///G:/erezie%20%20%20Bucuria%20Darului.htm 1/20
făcând, de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia,
provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile
obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la
întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică.
Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile viclene care-i aruncă
în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.
3.2. Tipul primitiv, credulul
Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă
intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi
ucenic credincios al unui „proroc” de tipul întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin
cateheză. În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de
îmbrăcăminte, de respectarea ad litterama unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă
neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul
Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriereEvanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza
aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”
care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh sunt
moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine
atunci un act de magie. În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu
Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase.
Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-
formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se
crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi
poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent
printre habotnici şi neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i poate
afecta totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ
românesc. El poate antrena, însă, mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de
lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al
Ortodoxiei. „Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care
Biserica le are la îndemână.” Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate
şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de
„propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele
lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici,
ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.
3.3. Impostorul
Impostorul sau „misticul”

mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de
fapt, n-o poate realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum
acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat.
Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi, totodată,
deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-
credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi
ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale,
ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi,
impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în
Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul
Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate persoanele pseudoduhovniceşti care
apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în
general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea „prooroci
mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare
a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.
4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”
Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi;
„poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei
absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au
putut să le păstreze şi i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului,
Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii, Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată
lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii.
Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o
progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de „partizani”. De aceea,
din momentul apariţiei unui nou „proroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l
cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1) în legătură cu persoana
lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de
patimi; 2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei dumnezeieşti,
dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură
cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu
trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea
cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie
dezbinată! Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate
mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie.Tratativele politicoase şi aşteptarea ca

aceşti „proroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi
cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei
trăite şi explicitate de Sfinţi. În general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul
Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe mai deosebite,
accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor
„semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun
creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt
cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.
5. Unele practici necanonice
Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu
semenii, pe preţuirea celuilalt prin smerirea de sine, în falsul misticism în centru nu mai e loc nici
pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de propria persoană închisă în sine,
suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e
înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi
nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale
momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între
oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeieşti. În
toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul harului – printr-un dialog iubitor şi
raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea, să fim clar înţeleşi că nu
aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de
post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la
mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina
Spovedaniei, canonul de pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre
„reţete sigure” de genul „9 masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor
la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni de 9 zile consecutive”, descântece şi
tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.
Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai
mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia
creşterii lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici
care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o stare de
confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se
mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub forme creştine, se
serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor puteri obscure care se
dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]
5.1. Exemple
Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o
autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor
real, fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi sau
călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt
inovaţii şi improvizaţii liturgice [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie
uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.],
altele sunt deformări voite[toate putând fi denumite generic „născociri popeşti”, nu toate având însă
aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete
băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
– deschiderea cărţii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul Sfântului
Maslu) pentru a iscodi viitorul [practică destul de răspândită şi încurajată chiar prin unele
mănăstiri. Vezi un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor,
Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi
sub ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post
negru [vezi şi laPărintele Ilarion Argatu, Sfaturi duhovniceşti, p. 12 (material bătut la maşină,
circulă printre credincioşi; acest material se găseşte publicat selectiv şi în „Porunca iubirii”, revistă
de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru
isihasm). Practici eronate de felul acesta sunt promovate şi de preot Alexandru Argatu, în Viaţa
Arhimandritului Ilarion Argatu, Editura Plumb, Bacău, 2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];
- împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele
sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele Ilarion
Argatu, Sfaturi duhovniceşti] (de unde invenţia asta?);
- oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis[pentru alte detalii puteţi
consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de
Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele Ilarion Argatu,
Op. cit., pp. 9-11. Mai circulă printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut
avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică,
exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele
Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;
– omiterea exorcismelor de la Botez;
– săvârşirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din
nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă nu admite botezul prin turnare sau
stropire practicat în bisericile catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante” (pr. prof.
dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 133)];
- rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă”
sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a
Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea acelei
persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc. Vezi şi la Preot
Alexandru Argatu, Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];
- „botezul” morţilor [„Nu se botează şi nici nu se săvârşeşte slujba de înmormântare a pruncilor

născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.” (Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor,
p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de
Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi
mincinoşi” care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică,
prin Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea Domnului” [Canonul 47
Apostolic, vezi în Aghiazmatar, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);
- săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de
Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în
viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p.
94];
- săvârşirea mărturisirii păcatelor în faţa icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar
dezlegarea finală;
- folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul

duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul
Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48, 10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de
rânduiala tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi
de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la
orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa ei pentru
unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în
revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];
- împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu
împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);
- atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se
sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar
este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit
scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin
slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la
practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu gândul mai mult la
superstiţie şi magie, de care răuvoitorii ne-au acuzat întotdeauna” (Pr. Prof. dr. Nicolae
Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];
- păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor şi generator de
dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare, în
loc de a se păstra liniştea, atunci începe o forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);
- atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru
„a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi
exersarea în virtuţile creştine;]
- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;
- călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;
- citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme
apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii
credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să nu uităm un lucru! Pentru înlăturarea răului din existenţa
fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră
de a ne elibera de păcat, sub orice formă” (Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul
tuturor, p. 193)];
- miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii;[practică magică scornită de unele
„babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];
- împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva
zile consecutive (riscul intoxicării este evident);
- oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici ca: trecerea
rochiei de mireasă prin cununii sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată
de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de
luminarea lor), născociri ce ţin de magie şi de vrăjitorie populară, după o „semnificaţie” numai de ei
ştiută];
- înmormântarea seacă (fără mort);
- condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;
- deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;
- punerea busuiocului sub pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;
- încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi
(chiar de 9 ori consecutiv), mai ales pentru măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase
necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini „adevăratul chip
al lui Iisus”, un tablou (modificat pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care
propune implicit lumii de azi tocmai înlăturarea icoanelor. În plus, acest tablou este folosit chiar şi de
„yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];
- acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea
pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”; [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa,
Vladimireşti, Cocoş, Ioneşti, Parepa, Videle, Letca Nouă, Arad, Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la
Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];
-acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele
Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];
- acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga,

reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;
- promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar
profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele
propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];
- „oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;
- folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul

Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.;
- punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);
- ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);
- dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi,
neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);
- aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânări în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert
fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea, chipurile
pentru îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi îndeplinească dorinţa în urma
acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]
- săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;
- darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de
a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic,
nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];
- folosirea unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.
5.2. Observaţii
Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:
1) Toate aceste practici sunt aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual
ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod (încă din 1952)
şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.
2) În general, au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul
„tradiţiei”– care este ajutat de un „colegiu” (aceştia îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi
practicilor inventate de el).
3) De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile” şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă
duhului rău care le oferă calitatea de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).
4) Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de
raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.
5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă),
credibilitatea prorociilor şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.
6) Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin,
care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică
alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalţi creştini, considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.
7) Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit

autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de
înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.
8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar
învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între
credincioşi.
9) Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va
merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.
10) Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor
acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi.
11) Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina
păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria
lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.
12) Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici necanonice, lanţ pe
care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar
făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi chiar fapte imorale uneori, pentru îndeplinirea lor (de
exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe
cap).
13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi
libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot avea
urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.
14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii de oameni; nicio tehnică în sine nu deschide
omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciţii”
individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului
credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea
multora se va răci” (Matei 24.12) şi mulţi se vor abate de la adevărata credinţă la forme de fals
misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.
15) Încurajarea mai mult sau mai puţin tacită de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals
misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-
o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare
a încrederii lor în autoritatea preotului şi a religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este
comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi alte două consecinţe
grave pentru viaţa parohiei şi a Bisericii întregi: 1) înstrăinarea oamenilor smintiţi de comunitatea
credincioşilor şi 2) scăderea unităţii de credinţă şi iubire între parohieni şi preot. De multe ori,
sminteala se poate generaliza în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor”
atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de viaţă sfântă şi de înţelepciune,
atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a
Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe
rând ca atare.
16) Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea
credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal care să
le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”.
JesusCarriesMe 6. Câteva sfaturi duhovniceşti
Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de
Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui (de
mijlocitor pentru oameni), ci să se ostenească pentru a-l face bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au
dăruit prin curăţirea de patimi şi de neştiinţă, prin jertfire de sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a
credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii şi vieţii veşnice. Exemplul
personal al preotului stimulează şi pe credincioşi la o sporire în credinţă, în înţelegere şi în bunătate.
Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi
trăire creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi pună viaţa
pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel,
de ce a ales această cale? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său şi la
pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoţească trebuie să
conştientizeze marea răspundere pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză
ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi dumnezeieşti absolut necesare
pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea
poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul
înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.
Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor
Taine, faptele bune pregătindu-l pe om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine.
Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine
altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest
lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul
duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în închipuire de sine, în diverse forme ale înşelării
vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să le rezolve
instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul
clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut
farmece” sau „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,
urmate imediat de soluţia „Vii la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la
pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie, etc.”. În aceste situaţii, „popa” nu se comportă
ca un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi
mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a
oamenilor, explicându-le că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi
înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe semenii lor, iertând tuturor şi
nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul
personal.
La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai
păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc
omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice om trebuie primit cu
delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba
păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la
înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a
învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi
de bunătăţile lui interioare, care, cu cât sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin
mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să
ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele
(exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai potrivită.
Canonul de rugăciune, post şi milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă
din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i stimuleze dorul după cele sfinte şi
veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie
durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinţei, a
îndreptării, depăşirea egoismului propriu, învierea din propriul mormânt al patimilor, lucru dovedit şi
printr-o lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la
Spovedanie, după ani buni de rătăcire morală, va întâmpina unele greutăţi în înţelegerea şi asumarea
propriei condiţii de om păcătos şi bolnav care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai
acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile
păcatelor. Canonul, deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie
să şi-l asume dacă vrea să se vindece şi să se mântuiască.
Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic
de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp,
mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi
încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort
susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar
suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de
învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar, de acum început
bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la
greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu
aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă
arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi,
cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui
Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată
pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.
Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei
care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt
departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara Bisericii şi a Liturghiei le
demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De
asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e
în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea altora), ci
toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces
permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos.
De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări.
Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe alţii, să-i vorbească de rău, să-i
calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind
astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de
bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este
această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind
perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea
devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea devine mai limpede,
mai transparentă voii şi gândirii (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor
legate de patima desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni
habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără prejudecăţi” de mass-media sunt păcate
împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie
conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi
şi mai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza
acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea, educaţia
creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor.
Azi, foarte rar mai găseşti naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun, în afara obligaţiei de a
aduce ploconul de Sărbători. Preotul şi credinciosul angajaţi într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu
trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu
şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt,
de a nu-l scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se roage lui
Dumnezeu pentru duhovnicul său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.
7. Concluzii
Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în

simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate cu practici păgâne, cu superstiţii, cu magie populară)
imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om –
comunitate – lume – Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei.
Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de
oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie,
orice abatere de la Sfânta Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică
sau practică ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce
la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea, mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse
sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a
se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a
credincioşilor creştini ortodocşi.
un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)
N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian
Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?
Posted in: în duhul Părinţilor, misiune, viaţa duhovnicească |

Tagged: adevăr,credinţă, erezie, fanatism, greseala, iluzie, Impartăşanie, Mântuitorul, mîndrie,misticism, profet, Sfintele
Taine, smerenie
Biserica secretă “ortodoxă” (IV)

By Theodora on 20 ianuarie 2010 | 5 comentarii
Ofensivă şi prozelitism
Libertăţile democratice universale, libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare sunt interpretate în mod voit greşit
pentru ca, sub acoperirea lor, persoane interesate de propria înavuţire să desfăşoare activităţi din cele mai diverse si
bizare.
Foarte periculoase sunt sectele sau grupările care acţionează din umbră, care încearcă prin diverse metode să îşi
atragă adepţi, dar păstrează în acelaşi timp un aer de mister şi de tăinuire, motivând că ideile pe care
le propovăduiesc nu sunt pentru toţi, ci doar pentru cei aleşi.
Astfel este şi Biserica Ortodoxă Secretă fondată de Constantin Dogaru din Tecuci, care se dovedeşte, cum am
văzut, o persoană cu grave probleme de personalitate, fară studii de specialitate şi care urmăreşte numai obţinerea
unor avantaje băneşti dindonaţiile pe care i le fac adepţii şi din vânzarea unor broşuri şi cărţi în care îşi expune
concepţiile eculubrante. Mai mult, afişându-se sub autoritatea cuvintelorortodox, ortodoxie, abuzează conştiinţa
creştină, denaturează Ortodoxia, batjocoreşte şi nesocoteşte teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe,
introducând noutăţi potrivnice duhului şi slujirii ortodoxe, inovaţii de-a dreptul paralele cu teologia ce demonstrează o
atitudine anticlericală şi antieclesială.
Trebuie să constatăm cu regret că există foarte puţin material informativ în legătură cu această grupare care are un
impact îngrijorător, mai ales în Moldova. Această lipsă de informare este adesea uşor exploatată de liderii mişcării
pentru a câştiga noi convertiţi.
Activitatea lui C. Dogaru şi a altor lideri ai grupării constă, pe lângă alcătuirea de scrieri cu caracter liturgic şi
profetic, pe care le distribuie unor adepţi ori altor persoane, din conferinţe ţinute în mai multe localitaţi din ţară şi din
oficierea în taină a unor slujbe, la care a asociat şi persoane de gen feminin. Cele peste o sută de cărţi, unele foarte
voluminoase (Biblia mileniului III are 1000 pp.), arată furia prozelită, dar şi forţa financiară a grupării, suspectată a
primi fonduri din partea unor mişcări interesate să dezbine, atât din Europa, cât şi din Statele Unite. Răspândirea
scrierilor apocrife de către eretici cade sub incidenţa canonului 60 apostolic, iar canonul 64 ala Sinodului Trulan
stipulează că mireanul care învaţă cele ale credinţei în chip obştesc, fără să fie mandatat de episcop intră sub
pedeapsa afuriseniei.
Interesant este că, deşi critică aspru clerul ortodox, din cauza că se pretinde unic păstrător al harului,
obstrucţionându-i sfânta şi marea sa lucrare, şi propune înlocuirea acestuia, chiar a Sfântului Sinod cu un cler
binecuvântat de Sfânta lui Treime, totuşi, dl. inginer Dogaru simte nevoia girului înalţilor prelaţi ai B.O.R.
Astfel, pentru a da un plus de credibilitate inepţiilor sale, C. Dogaru se foloseşte de numele unor ierarhi ortodocşi,
care sunt investiţi de acesta cu un scop utilitarist, acela de transmiţători către Sfântul Sinod ai mesajelor divine
secrete. Este vorba de ÎPS Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, care -chipurile!- îi mulţumeşte
maistrului nostru pentru primirea unui acatistier (este vorba despreAcatistierul ortodox pentru iluminarea minţii,
curăţire de păcate, izgonire de duhuri rele şi însănătoşire), insinuând că ÎPS Sa ar fi binecuvântat toate
acatistierele publicate. În acelaşi acatistier se reproduce la p. 135, o scrisoare de mulţumire a ÎPS Galaction,
Episcop al Alexandriei şi Teleormanului, pentru darul primit de la maistrul Dogaru (este vorba de paraclisul Sfintei
Treimi). Cu acest prilej ÎPS Sa se bucură sincer, în imaginaţia maistrului, pentru râvna pe care acesta o are în trăirea
şi mărturisirea adevăratei credinţe. Un alt ierarh ortodox vehiculat de către C. Dogaru este IPS Nicolae, Mitropolitul
Banatului care i-ar fi trimis o scrisoare de mulţumire pentru volumul Soborul si acatistierul Sfinţilor Apostoli şi
care totodată îl şi binecuvântează, drept care pe foaia de titlu scrie apare cu binecuvântarea IPS Nicolae Corneanu,
Mitropolitul Banatului.
Impostura lui Dogaru se demonstrează şi prin faptul că foloseşte numele unor duhovnici şi credincioşi cunoscuţi şi
iubiţi de popor, pentru a-şi legitima ticăloşiile: Pr. Arsenie Boca, Pr. Cleopa, moş Gheorghe Lazăr ş.a. Succesul
prozelitist şi puterea de a manipula sunt obţinute de Dogaru din specularea nevoilor oamenilor suferinzi. Publicaţiile
sale îndoielnice (Efectul destructiv al credinţei asupra elmentelor negative, Tehnologia lucrului cu gândul
sfânt, Sfânt tratat de medicină) îi conving uneori pe cei disperaţi, care se trezesc apoi prinşi într-un labirint fără
ieşire. Maistrul amestecă elemente de medicină alternativă cu aşa-zise elemente ştiinţifice, vorbind despre o terapie
cosmică viitoare (menită să vindece chiar boala viitorului, eurofilis, mai devastatoare decât ebola sau SIDA).
În calitatea sa de preot, Dogaru a săvârşit de mai multe ori taina maslului, dar ea nu este valabilă, potrivit canonului 1
al Sf. Vasile cel Mare.
De avut în vedere este şi intenţia lui Constantin Dogaru de a aduna sub oblăduirea toate denominaţiunile de factură
neoprotestantă şi de a solicita un statut juridic recunoscut, ceea ce ar spori puterea sa de acţiune şi de convingere.
În concluzia acestei scurte investigaţii, aş sublinia importanţa participării creştinului ortodox la viaţa liturgică a
Bisericii-mamă şi a cunoaşterii propriei credinţe, aspecte esenţiale ale vieţii în Hristos care-l vor ţine la adăpost de
rătăcirile sectare. Aşa ne îndeamnă marii noştri părinţi duhovnici, care au dat pildă cu propria viaţă despre dreapta
credinţă:
Aduceţi-vă aminte de învăţătura Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvântător de

Dumnezeu care ne sfătuieşte, zicând: Nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă
sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Iar dacă
se întâmplă să auziţi asemenea predicatori şi proroci mincinoşi, adică sectanţi, nu-i ascultaţi, ci
părăsiţi-i şi alergaţi la preoţii dumneavoastră şi la toţi cei ce au iscusinţă în Sfintele Scripturi şi
care sunt fiii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi de către aceştia vă lămuriţi şi vă luminaţi şi vă
călăuziţi spre Hristos. Cereţi sfatul preoţilor care au învăţat şi cunosc Sfânta Scriptură, ca să nu
cădeţi pradă lupilor celor îmbrăcaţi în piei de oi şi mincinoşi proroci, care, după cuvântul
Domnului, pe mulţi vor înşela (Matei 24, 11).
Luaţi aminte şi la cuvintele Sfintei Scripturi, care ne învaţă zicând: Sfatul bun te va păzi şi
cuvîntul drept te va apăra (Pilde 2, 11). Şi iarăşi, de cele scrise: Cei ce n-au cârmuitori cad ca
frunzele, iar mântuirea stă întru mult sfat (Pilde 11, 14). Să cerem sfatul preoţilor şi
călugărilor, ori de câte ori avem vreo nedumerire şi nu înţelegem cele ce citim sau auzim. Este
un semn de mare mândrie a nu cere sfat când suntem în nedumerire şi nu putem înţelege Sfânta
Scriptură. Aduceţi-vă aminte de cele întâmplate cu famenul, mare dregător al Candachiei,
regina Etiopiei, care se întorcea de la Ierusalim acasă, şi şezând în carul său, citea pe prorocul
Isaia. Iar duhul a zis lui Filip Apostolul:Apropie-te şi te lipeşte de carul acesta. Şi alergând
Filip, l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi cele ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş
putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el în
car şi să-i explice cele ce nu înţelegea (Fapte 8, 27-31).
Aşadar, fraţii mei, să ştiţi că în Sfânta Scriptură sunt locuri tainice, acoperite şi cu anevoie de
înţeles, şi dacă cineva citeşte sau ascultă din ea şi n-are călăuză spre a-l face să înţeleagă, uşor
cade în rătăcire şi se depărtează din sânul Bisericii lui Hristos. Sfânta Scriptură, fraţii mei, este
ca o mare fără fund a înţelepciunii lui Dumnezeu şi oricine voieşte să străbată această mare
fără să ştie a înota, se încurcă în ea, şi în loc de folos poate să-şi piardă mântuirea sufletului
său. De aceea faceţi ceea ce a făcut famenul Candachiei, de care am amintit mai sus, şi
întrebaţi pe preoţi, ori unde nu înţelegeţi adâncimea Sfintelor Scripturi.
Tocmai acest lucru a fost pricina rătăcirii de la adevăr a atâtor mii de suflete, care au căzut în
erezii şi în diferite secte, că au voit să se conducă după capul lor şi să explice liber Sfânta
Scriptură. Sfântul Casian Romanul, zice: “Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să
călătorească” (Filocalia, vol. IV, p. 135). Deci, rugaţi-vă cu credinţă Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, Păstorul cel mare al Bisericii creştine, să rânduiască preoţi şi ierarhi buni în fruntea
Bisericii Sale. Apoi să dea sămânţă bună, adică cuvinte înţelepte, pline de har, tuturor preoţilor
care vă păstoresc. Iar dumneavoastră să vă dea Dumnezeu darul înţelepciunii, al blândeţii şi
smereniei, al dreptei-credinţe şi al ascultării ca să împliniţi cu fapta ceea ce vă învaţă Hristos
prin preoţi, prin Sfinţii Părinţi şi prin Sfânta Scriptură. Amin.
(Părintele Cleopa – Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii - Despre semănătorii cuvântului lui
Dumnezeu )
Posted in: în duhul Părinţilor, lumea, misiune | Tagged: credinţă, erezie
Biserica secretă “ortodoxă” (III)

By Theodora on 14 ianuarie 2010 | Scrie un comentariu
Ethos şi viaţă liturgică?
Fără a-şi propune acest lucru, secta poartă amprenta confesională a Bisericii-mamă, care are propria
structură spirituală, spiritul specific.[1] Astfel, sectele apărute în sânul Bisericii Ortodoxe Române sunt de factură
mistică şi liturgică, caracteristici ale ortodoxiei pe care le deformează. Grupările care exacerbează dimensiunea
liturgică fie pretind o identificare panteistă cu principiul divin (hlastii, molocanii, scapeţii, duhoborţii, inochentiştii,
turmiştii), ceea ce e valabil şi pentru dogarişti, aşa cum am arătat anterior, fie consideră cultul un tot absolut, sfânt şi
intangibil la orice reformă eclesiastică (rascolnicii, stiliştii, schismaticii).[2]
Gruparea eretică este însă în deplină opoziţie cu ideea de Biserică, înţeleasă drept comunitate harică,
întrucât actualizează principiul Divide et impera, de natură demonică.
Preoţia este dată de Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, prin succesiune apostolică (In. 20, 22-23). Apostolii,
la rândul lor au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi (Fil.1,1; F.A.6,6; I Petru 5,1; F.A. 20, 28; Tit 1,7), ceea ce
implică păstrarea harului în Biserica lui Hristos[3]. Doar aceştia, hirotoniţi canonic, au puterea şi dreptul să predice
cuvântul lui Dumnezeu. Canonul 64 al Sinodului Trulan interzice mireanului să înveţe cele ale credinţei în chip
obştesc, fără să fie mandatat de episcop, în cazuri speciale el putând fi însă trimis de acesta ca misionar, cu
binecuvântarea şi din încredinţarea sa (cum au fost Iustin Martirul şi Filosoful, Hermias, Tertulian din Cartagina).
Biserica Ortodoxă Secretă nu este recunoscută sau în comuniune cu niciuna din Bisericile ortodoxe
surori, iar liderul ei, Constantin Dogaru, nu are nicio învestitură harică, deşi se consideră întemeietor de biserică,
preot şi arhiereu. Canonul 46 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul arată clar că bisercile ereticilor nu pot fi
recunoscute. Se dovedesc astfel vorbele Sf. Ap. Pavel: Vă rog, fraţilor, să vă feriţi de cei care fac dezbinări şi
sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi să vă păziţi de ei (Rom. 16,17). În calitatea arhierească
atribuită sieşi (consideră că Însuşi Dumnezeu l-a învestit!), maistrul a hirotonit bărbaţi şi femei ( Dimoftache Ulise din
Tecuci, membru al Oastei Domnului, internat în spital cu probleme psihice, Toader Ţepeş din Bicaz, fost ajutor de
locomotivă, cu care Dogaru s-a întâlnit la înmormântarea ierodiaconului Gherasim de la Mânăstirea Cocoş, un tânăr
de 14 ani , pe nume Andrei, de la o şcoală ajutătoare din Arad, Balhui Maria, zisă Nuţa din Tecuci, fost cadru
didactic la Cosmeşti, judetul Galaţi, Ciobanu Lili Daniele, tot din Tecuci, ş.a.). Hirotonirea se face la el prin punerea
mâinilor şi rostirea formulelor: Tu eşti diacon, Tu eşti preot, Tu eşti episcop şi chiar Tu eşti patriarh. Învestitura
femeilor ca preotese şi arhieriţe este de inspiraţie neoprotestantă.
Intenţiile lui Dogaru sunt însă îndoielnice, arătându-l ca individ periculos, cu tendinţe certe de manipulare:
le acordă supuselor sale grade odată cu uniforma albă, alegând îndeosebi fete tinere, frumoase şi naive, pe care le
spovedeşte pe braţele sale, obligându-le să-i rămână mirese devotate, sub ameninţări infernale. Spovedania mai este
practicată şi în grup.
Mişcarea dogaristă respectă parţial scrierile liturgice considerate canonice, adăugând însă o mulţime de
acatiste şi paraclise închinate fie îngerilor descoperiţi înaltului comunicator, fie unor personalităţi considerate de ei
sfinte, necanonizate încă şi care urmează a fi trecute în calendar (Sf. Nicodim Măndiţă, Maria Românca, Maria
Germanica, Nil Dorobanţ). Acestea sunt adunate într-o serie de Acatistiere (Acatistier ortodox pentru luminarea
minţii, Acatistier al sfintelor femei şi fecioare, Acatistier ortodox al Domnului nostru Iisus
Hristosş.a.).Interesant e că păcatele se şterg şi problemele personale se rezolvă nu atât prin rugăciune, cât prin
norma de acatiste pe care adeptul trebuie să le plătească pentru a fi tipărite, ceea ce-i inoculează un prozelitism
agresiv şi arată ipocrizia mentorului interesat de câştig.[4] Rugăciunile recomandate de maistrul Dogaru trebuie
combinate cu o alimentaţie naturistă, constând îndeosebi din sucuri, modalitate de iluminare întâlnită şi la secta
eschatologică Fiii Luminii, condusă de Lordul Francisc Maitreya.
O abatere foarte gravă o constituie devalorizarea Sfintei Liturghii, prin alcătuirea unui text
paralel, Liturghia Maicii Domnului (Biblia mileniului III,pp.946-995), care se va săvârşi numai după
instituirea Ţării Sfinte România.Plecând de la textul canonic al Sf. Ioan Gură de Aur, Dogaru adaugă rugăciuni şi
ectenii în cinstea Maicii Domnului şi, la Proscomidie, o altă prescure, care, în locul agneţului cu inscripţia IS, HR, NI,
KA, poartă iniţialele M,D,O,R (Maica Domnului Ocrotitoarea României). Inlocuirea nu e doar strict simbolică, ci
extrem de dăunătoare pentru credincioşii convinşi că se vor mântui. Înlocuirea trupului liturgic al lui Hristos,
Dumnezeu şi om, cu cel al Maicii Domnului anulează jertfa euharistică şi deci comuniunea harică. Ecteniile pot fi
rostite şi de credincioşii de rând (Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, p.94; 341)
Constantin Dogaru pretinde că a obţinut chiar o aprobare de la ÎPS Mitropolit Daniel al Moldovei
(2005) să susţină o astfel de liturghie- deşi România nu s-a declarat încă Ţară Sfântă!- în casa lui Toader Ţepeş, fost
mecanic de locomotivă la Taşca, în vîrstă de peste 80 de ani. Canonul 58 de la Lodiceea interzice oficierea liturghiei
în casele particulare.
Sfintele Taine sunt pentru Dogaru opt, adăugând la cele cunoscute Taina conlucrării cu divinitatea
(Biblia preacuratei şi ilustrei Fecioare Maria, p.400) şi nu au origine dumnezeiască, ci apostolică. Canonul 1 al
Sfântului Vasile cel Mare prevede clar că tainele ereticilor nu pot fi recunoscute.
În cadrul acestei grupări se practică şi un cincilea post anual, dedicat Sfinţilor Părinţi (Ţara Sfântă
Ortodoxă..., pp. 23; 32)
Din punct de vedere moral, abaterile sunt la fel de grave şi de periculoase: secta interzice familia, cei
căsătoriţi, sub ameninţarea pedepsei divine, trebuind să se despartă neîntârziat; mamele care au fete sunt obligate să
facă rugăciuni şi slujbe pentru ca acestea să nu se mărite; cei care totuşi vor să se căsătorească trebuie să treacă de
un test al compatibilităţii, realizat prin descoperire sfântă. Dogaru susţine că vrea să întemeieze mânăstiri de fecioare,
iar celor care îşi vor da de pomană casa sau apartamentul le promite locuinţă în cer. Incită la agresivitate şi
antisemitism, şantajează persoanele care vor face dezvăluiri despre ceea ce se întâmplă în interiorul secte şi le
ameninţă cu moartea, în special în accidente. Promovează eugenia sub pretextul că fetele şi femeile trebuie să fie
perfect sănătoase pentru a naşte generaţii de copii sănătoşi (Ţara Sfântă Ortodoxă, p.38). Impune unor adepţi
regimuri alimentare severe, care se soldează cu grave îmbolnăviri. În relaţiile de familie este violent, îşi terorizează
consoarta; pe soţia apropiatului său, Dimoftache Ulise din Tecuci, a vrut s-o crucifice într-unul din Posturile Paştilor,
pentru a o exorciza.
Aşadar, şi prin practicile aberante, şi prin modul de viaţă contrar nu doar spiritului ortodox, ci chiar
bunului simţ, mişcarea dogaristă se dovedeşte eretică şi periculoasă pentru cei care ar putea cădea în plasa unor
astfel de impostori.
[1] Cf. Petraru, Gheorghe – Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p.193
[2] Idem, p.194.
[3] « Episcopii, urmaşii Apostolilor, sunt socotiţi părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături şi păzitori ai
Bisericii », Sf. Ipolit Romanul – Impotriva tuturor ereziilor, I
[4]De exemplu, fetele care nu se pot căsători trebuie să plătească pentru 1000 de acatiste, la fel ca pentru avort ;
pentru relaţii extraconjugale sunt necesare 1000 de paraclise. Tot prin sponsorizarea de acatiste şi paraclise pot fi
scoase şi sufletele din iad etc.(Oştirea Sfântului Arhanghel Mihail, p.60)
Posted in: lumea, misiune, trepte, şcoală | Tagged: credinţă, erezie
Biserica secretă “ortodoxă” (II)

By Theodora on 29 decembrie 2009 | Un comentariu
Aberaţii doctrinare şi fals profetism
Am amintit într-un articol anterior (Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării) precedentele mişcării, tocmai
pentru a evidenţia apropierile dintre anumite credinţe eretice, un adevărat amalgam de idei, lipsit de logică, ce le
îndepărtează definitiv de adevărata ortodoxie pe care contrar o susţin şi care i-ar putea induce în eroare pe mulţi.
Din cele peste 60 de cărţi publicate de Constantin Dogaru şi de adepţii săi, pe model comunicativ, cu dictare
directă de sus[1] nu se poate desprinde un sistem, dată fiind diversitatea şi grozăvia ideilor pe care doar mintea unui
bolnav le poate concepe.
Din chiar titulatura sa, Biserica Secretă, se obsevă că, pentru autorul ei, creştinismul este un soi de religie de
misterii. Încadrarea mişcării în vreo ideologie cunoscută este imposibilă, deşi are mai multe afinităţi cu grupările
sectare de facură penticostală (fundamentalistă), deoarece promovează concepţia revelaţiei deschise, ceea
cepermite întemeietorilor să se erijeze în continuatori ai lucrării soteriologice săvârşite de Mântuitorul.
Se neagă astfel divinitatea lui Hristos, dar şi temeiul Întrupării, întrucât există perfectibilitate. Liderul capătă atributele
unei Persoane divine. Ca argument ale specificului neoprotestant îl constituie şi conceptul alesului, Constantin
Dogaru considerându-se împărat, profet, clarvăzător şi patriarh cosmic. El avertizează că Revelaţia în Sfinta
Scriptură nu se opreşte la Apocalipsă şi că Iisus Hristos şi Maica Domnului l-au desemnat drept comunicator
special, primind de la ei şi de la îngeri transmisii astrale. El însuşi se consideră un sfânt înger(Constantin-Hamimus)
care face naveta între cer şi pământ, având o funcţie importantă în sfântul consiliu îngeresc. Conceptul de ales este
extins la nivelul întregii Românii (Ţara Sfântă Ortodoxă România, cu capitala la Vladimireşti), în care vede Noul
Ierusalim, un centru spiritual mondial cu rol fundamental în apocalipsă şi în Împărăţia Cerurilor. Acesta va fi construit
cu materiale trimise de sus la Glodeni, lângă Pucioasa.
Proiectarea la nivel ceresc a realităţilor pământeşti este o altă trăsătură neoprotestantă. Deşi se raportează la
elemente inefabile şi incognoscibile, el redă, în stil tehnicist-ingineresc, cantităţi, mărimi, date, cifre, instrumente de
măsură: fiecare adept are o fişă spectral-spirituală, care conţine viteza gândului în ani lumină/sec şi forţa de
eliberare a celor din iad, evlavia se măsoară cuevlaviometrul îngeresc, energometrul măsoară coeficientul de
divizare energetică şi factorul de inteligenţă (cei din Pertuţia divină au peste 3000), dragostea se măsoară şi ea
cu un vibrometru spiritual (!).
Pentru orice complex sau frustrare personală, Dogaru găseşte o justificare cerească din partea lui Dumnezeu.
Sincretismul doctrinar se constituie dintr-o înşiruire aberantă de credinţe, idei şi transmisiuni cereşti, care, însoţite de
o practică potrivnică tradiţiei şi disciplinei Bisericii Ortodoxe Române, se dovedesc extrem de periculoase pentru cei
ce cad în această capcană.
Deşi nu parusia se află în centrul profeţiilor dogariste, prin caracterul lor apocaliptic şi asemănarea cu Fenomenul
Pucioasa al Noului Ierusalim, se apropie de grupările milenariste de tip advent. Apropriindu-şi erezia gherasimistă
pnevmatoforă şi vizionarismul maicii Veronica avem de-a face şi cu o ideologie de tip New Age.
În prefaţa cărţii P.S. Calinic Botoşăneanul, Fenomenul Biserica Ortodoxă Secretăse vorbeşte chiar despre o
tipologie neognostică a ideilor dogariste (ocultismul fiind subliniat de chiar formularea secretă), argumentată de:
iniţierea care presupune mântuirea prin cunoaştere şi existenţa maestrului spiritual; transferul de har de la Mântuitorul
către Maica Domnului, o formă de înlocuire a lui Dumnezeu cu Zeiţa – Mamă (chiar denumirea de ilustră acordată
Maicii Domnului trimite la originea ocultă a gnosticismului), descrierile tehniciste – cele zece ceruri, urmate de un al
unsprezecelea, unde se află cea mai înaltă entitate spirituală, preexistenţa sufletelor, viziunea universului ciclic,
deosebit fundamental de evoluţia lineară a Vechiului Testament sau de cea în spirală a Noului Testament, întrucât
eshatologia e înţeleasă ca regresie.
Aceste încadrări sunt strict convenţionale, constituind doar argumente formale ale caracterului sectar, căci
înţelegerea i-logicului este absurdă.
Constantin Dogaru se impune ca un nou Moise, afirmând că i s-a insuflat de sus că poporul român este noul popor
ales (Calităţile sufletului omenesc, pp 161-162). Profet halucinat, el consideră Sfânta Scriptură, la fel ca
mormonii, alterată, şi alcătuieşte alte Biblii (Biblia Mileniului III, Biblia Maicii Domnului- o culegere de texte
apocrife[2], urmând a se scrie şi Biblia Oştirilor Cereşti, Biblia Sfinţilor Părinţi, Apostolul Maicii Domnului,
întrucât captează frecvent transmisiuni cereşti.
Capacităţile de profet ale lui Dogaru demonstrează şarlatania lui: a prezis că papei Ioan Paul al II-lea îi va urma
papa Petru, după care catolicismul va fi distrus, ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat; că în iulie 2002 va veni sfârşitul
lumii, îndemnându-şi adepţii să-şi părăsească locurile de muncă, să se retragă în rugăciune, în adăposturi special
amenajate.[3] Când a văzut că nu s-a întâmplat nicio catastrofă atomică, impostorul a explicat că doar credinţa lui i-
a salvat pe români.
Din opurile voluminoase ale ilustrului maistru, am desprins câteva idei majore, abateri foarte grave de la credinţa
ortodoxă, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie:
Dumnezeu-Tatăl are, pe lângă Sfânta Treime (?), încă 33 de fii neîntrupaţi, al căror nume este redat într-o listă (Ţara
Sfântă Ortdodoxă şi Marea lucrare divină din România, p.134) şi care alcătuiesc sfântul consiliu divin. Dogaru
mai afirmă şi că Tatăl i s-a revelat lui într-o formă accesibilă, negând astfel identitatea Tatălui cu Fiul (neoarianism).
Cerul este, după el, de esenţă divină (Acatistier, p.197), ceea ce conduce la continuitatea fiinţei lui Dumnezeu în
creaţie, adică la panteism.
În legătură cu Maica Domnului, Dogaru susţine dumnezeirea ei, apropiindu-se aici de doctrina romano-catolică
a imaculatei concepţii, ceea ce îi dă şi ei posibilitatea mântuirii şi induce egalitatea ei cu Fiul. Acest aspect este
demonstrat şi de liturghia dogaristă dedicată Fecioarei Maria. Ea are un rol major şi în organizareaadministrativă a
cerului, conducând sfânta pertuţie divină (???) împreună cu cele mai evoluate puteri îngereşti.
Organizarea cerului este împrumutată de la George Văsâi, care, înainte de a se sinucide, şi-a renegat toate operele;
astfel, dogariştii susţin existenţa a unsprezece ceruri. Iniţial, Dumnezeu a creat un singur cer, de opal, apoi au apărut
celelalte nouă. Urmează să fie creat un al unsprezecelea, cerul christoforic (Sfânta organizare a opalului, p. 11
şi Cerul Christoforic, Ed. Hyperion, Craiova, 2002).
Despre suflet, Dogaru susţine că este compus, în opoziţie cu învăţătura patristică, care afirmă imaterialitatea
sufletului, simplitatea şi caracterul său pur spiritual (Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Damaschinul).
Microaluetele ( < fr. aluette – ciocârlie; este şi numele unui cântecel pentru copii) sunt unităţi indivizibile foarte
inteligente cu sarcină energetico-spirituală diferită, mai mari decât celula umană care alcătuiesc o aluetă (!?).
Aceasta este indestructibilă, dar influenţabilă, aşa că una superioară o poate influenţa. Dogaru susţine preexistenţa
sufletelor: ele nu se formează pe pământ, ci în cerul III, fiind transpuse în corp la 4 luni şi jumătate, cu care se unesc
apoi. Sufletele se pot perfecţiona în cerul X, aspect valabil doar pentru cei cu misiuni speciale pe Pământ, apostoli şi
discipoli (Calităţile sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, p. 13; 17).
Cele mai multe scrieri sunt dedicate ierarhiilor îngereşti, descrierii şi activităţii acestora. Dacă nu ar fi o caricaturizare
a Sfintelor Făpturi menite să ne poarte de grijă şi să ducă rugăciunile noastre la Dumnezeu, am râde de inventivitatea
şi stilul elucubrant cu care Dogaru şi colaboratorul său, Ştefan Dumitru, îi numesc şi scriu despre ei. Acesta din urmă
se inspiră din teolegumena Sfântului Dionisie Areopagitul despre existenţa celor nouă cete îngereşti (Despre ierarhia
cerească), alocând un spaţiu considerabil începătoriilor, aflate cel mai aproape de pământeni. Heruvimii sunt şi ei
grupaţi în sfânta entorie a Pământului, 201 de sfinţi heruvimi care protejează pământul pentru a nu fi distrus
de forţe cosmice, de forţele lui interioare, de oameni sau de extratereştri (Sfânta Entorie a Pământului, Ed.
Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, p.3). Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, Ed. Sfânta Ortodoxie, 2001 e
alcătuit din 121 de acatiste şi paraclise dedicate Sfintelor Puteri Cereşti, majoritatea inventate de Dogaru, nume
pocite, hidoase, fanteziste[4]: Heruvicle, Fevreu, Petru-Pascale -cel care a propus înfiinţarea televiziunii
cereşti, Biblia Maicii Domnului, p.431-, Savatie ( vă sună cunoscut? ), Antracs (numele unei boli?!), Petreuţ
(heruvimi), Tibor, Ciban, Donin (serafimi). Mihailon este îngerul prim-adjunct al arh. Mihail şi îngerul ocrotitor al
României, Menafyoss e responsabil cu cercetarea persoanelor secrete ca ambasadori, spioni şi spioane, Mikelian al
II-lea ajută pământenilor împresuraţi de duhuri rele şi are în subordine 1000 de îngeri intervenţionişti (p.26),
Flautynuss e responsabilul cu programele muzicale cereşti, Sandell e ocrotitorul cosmonauţilor, Ramynynus,
superspecialistul ceresc în domeniul psihanalizei, Amonius al II-lea – superpsihologul ceresc (până şi îngerii lui
Dogaru suferă de stres! ), Melfiorr, îngerul supersavant Engel e specialist în energetică moleculară şi a sistemelor
cereşti. Arhanghelului Gavriil îi este dedicat un acatist cu o doză de sfinţire 1:7500, pe când cel al Arhanghelului
Mihail este de 1:1000000. Sunt înşiruite o sumedenie de nume, fiecare cu atribuţiile sale precise: Fitzman cel Mare şi
Frumos, Nicuşor cel Mic, Afterman cel Vioi, Dicu-Nicu ş.a.
Concepţiile autorului se dovedesc a fi tributare epocii şedinţelor, statisticilor, inventarelor, rapoartelor şi

colaboraţionismului, drept care nu ezită să încadreze şi populaţia cerească, pe sfinţi şi chiar pe Dumnezeu în aceste
servicii administrative pur umane.
[1] Craioveanu, Nicolae şi colab. – Elemente noi de ordin ceresc, Ed. Hyperion, 2002, p.5
[2] Protoevanghelia lui Iacob, sec II, Inălţarea Fecioarei, atribuită lui Evodius,arhiep.Romei, Viaţa Maicii
Domnului – Sf. Maxim Mărurisitorul, alte variante aleVieţii… scrise de Epifanie Monahul, Ioan Geometrul, Simeon
Metafrastul,Fecioara Maria – Pr. N.I. Ionescu, Viaţa Preasfintei Fecioare Maria - mon.Gamaliil Păvăloiu, Viaţa
Maicii Domnului – protos. Nicodim Măndiţă ş.a.
[3] Familia Lepădatu îşi amenajează un adevărat buncăr apocaliptic în piaţa Farul din Constanţa, sechestrând-o
acolo şi pe nepoţica lor de 4 ani şi provocând certuri în cuplu (vezi Secta lui Lepădatu, în Ziua, 2002, nr.2493,
26 august)
[4] ÎPS Calinic Botoşăneanul – Op. cit., p. 39
Posted in: misiune | Tagged: credinţă, erezie
Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării

By Theodora on 18 decembrie 2009 | 3 comentarii
Se vorbeşte adesea despre o tendinţă din ce în ce mai accentuată de scindare în interiorul ortodoxiei,
legată îndeosebi de „opoziţia” tradiţionalism – ecumenism. Scopul acestui articol nu îl constituie cauzele acestei
dispute simptomatice pentru o comunitate religioasă aflată în situaţia de a supravieţui unei societăţi secularizate,
supusă unor permanente mutaţii sociale şi economice, ci consecinţele învederate ale maximei alienări, prin a căror
observare dorim să tragem un semnal de alarmă.
O mişcare pseudoreligioasă care revendică ortodoxia, în virtutea descoperirii divine a adevărului

suprem al cărui deţinător unic se pretinde a fi liderul ei charismatic este şi Biserica Ortodoxă Secretă. Gruparea a
fost fondată de Constantin Dogaru, originar din Măluşteni, Vaslui, dar locuind în Tecuci. Absolvent al Facultăţii de
Mecanică din Galaţi, el a fost angajat ca maistru, predând mai întâi discipline tehnice la Liceul Industrial Nr. 1 din
oraşul de domiciliu (1978-1984) şi apoi matematica la Şcoala Gimnazială din Cosmeşti (15 sept.-16 nov. 1999).
Pornind de la sesizarea unor eleve referitoare la comportamentul inadecvat al acestuia, care, în loc să se ocupe de
predarea disciplinei pentru care fusese angajat, distribuia broşuri cu conţinut religios, alcătuite de el, şi aborda discuţii
pe teme de sexualitate, Consiliul de administraţie al şcolii demarează o anchetă, propunând desfacerea disciplinară a
contractului de muncă. Constantin Dogaru alege să demisioneze, dar îşi continuă opera de prozelitism, încercând să-i
convingă pe cât mai mulţi că este subiectul unor teofanii, mariofanii şi mai ales anghelofanii şi că este însărcinat cu o
misiune specială de Înalt Comunicator şi de profet al trezirii naţionale în pragul Apocalipsei. Ţara Sfântă România,
aşa cum o numeşte el, are rolul principal într-o viitoare organizare a lumii, fiind un Nou Ierusalim (care se va întinde
din România în tot mapamondul).
Arogându-şi titulatura de preot şi arhiereu, inginerul, care în trecut ucenicise şi pe la gurul Gregorian
Bivolaru, susţine o ferventă activitate, hirotonind bărbaţi şi femei, alcătuind scrieri cu caracter liturgic şi profetic
despre care pretinde că vin în completarea Revelaţiei şi pe care le distribuie adepţilor, dar şi altor persoane, reuşind
astfel să atragă pe unii călugări, preoţi şi credincioşi naivi şi fără o cultură teologică serioasă.
Lui Dogaru i s-au asociat şi alţi preoţi excluşi din BOR, conduşi de Ion Preoteasa, fost preot la
biserica românească din Los Angeles, caterisit pentru fraudă, comportament violent faţă de soţia sa, viaţă imorală şi
parazitară. Gruparea lui Preoteasa se numeşte Biserica Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali şi a Vlahilor de
Pretutindeni, susţinută în secret de Moscova sau Valahii de pretutindeni. Se pare că mentorul acesteia a exercitat o
influenţă nefastă asupra lui Dogaru, cei doi asociindu-se încă din 2002, când Preoteasa îl hirotoneşte în cadrul unei
liturghii oficiate în bucătăria unui apartament din Bucureşti. După un an, inginerul nu mai recunoaşte autoritatea
vlădicii Ion, însă nu întrerupe legătura cu acesta şi cu gruparea sa, prevedere bine-gândită, ţinând cont că Preoteasa
va fi hirotonit la 30 iulie 2004, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Catacombe (Biserica
Autonomă din Ucraina sau a Ruşilor Albi) a PF. Patriarh Tihon, „pe baza pregătirilor teologice şi pentru
meritele deosebite, din punct de vedere duhovnicesc, şi pentru exemplul de viaţă monahicească”. Biserica Ortodoxă
Rusă din Catacombe, una din cele trei biserici aşa-zise ortodoxe din Ucraina, este văzută ca necanonică,
nerecunoscută şi nici in comuniune cu vreuna dintre bisericile ortodoxe autocefale surori. Constantin Dogaru reuşeşte
să-şi facă rapid adepţi în principalele oraşe ale ţării, un puternic centru fiind la Tecuci, jud. Galaţi, unde îşi are
reşedinţa, apoi la Constanţa, Tulcea, Piteşti, Bucureşti, Drobeta- Turnu- Severin, Timişoara, la Adjud unde a
hirotonit arhieriţă pe Reta Miron (vânzătoare în Piaţa Centrală) şi pe Olimpia Cojocaru (croitoreasă), în Vrancea
unde, atrăgându-l pe fostul preot Dumitru Poiană de la Parohia Rugineşti, provoacă o adevărată răzmeriţă a
credincioşilor ortodocşi, hotărâţi să elibereze cu forţa biserica de prozeliţi. Printre acoliţii săi se numără şi prof.
Ştefan Dumitru din Bucureşti, un adevărat ideolog al mişcării, Nicolae Negrilă, cel care coordonează activitatea
Editurii Sfânta Ortodoxie din Craiova, Dimoftache Ulise din Tecuci, fost soldat, bolnav psihic. La Braşov îl slujesc
arhieriţele Silvia Gheorghe şi Doina Hosu, iar la Vaslui a reuşit s-o convingă pe Mihaela Manu, reporter la un ziar
local. Grupul din Bucureşti este condus de Ana-MariaVoinea, patroana fundaţiei şi a ziarului Har. Majoritatea
indivizilor cooptaţi se dovedesc persoane cu tulburări emoţionale, chiar psihice, aflaţi într-o perioadă de criză
profundă a vieţii lor, depersonalizaţi sau cochetând cu ocultismul şi practicile yoga, cum este cazul lui Nicolae
Craioveanu, lector Anatecor specialist în terapiile cu biocâmp. Este de remarcat această proliferare îngrijorătoare a
ideilor unui individ cu grave tulburări de comportament şi cu un accentuat delir psihotic, dovedit de multe ori şi prin
acte de violenţă.
Mişcarea dogaristă nu este nouă în peisajul noilor mişcări religioase din România postdecembristă. Ea
îşi are originile în mai vechi practici de exacerbare a misticismului religios devenite celebre în perioada interbelică pe
care Constantin Dogaru le revendică drept argumente ale tradiţiei pe care se bazează şi precedente ale comunicărilor
sale. Este vorba de Petrache Lupu, ciobanul gângav de la Maglavit, socotit chiar în mediile teologice ale
vremii profet şi vizionar cel care l-a văzut pe moşu dumnezeu, adică s-a întâlnit, aşa cum a crezut el, cu
Dumnezeu-Tatăl (!) sub o salcie plângătoare şi Acesta i-a descoperit lui cele viitoare. Un nume des invocat este şi
cel al Vasilicăi Gurău, alias măicuţa Veronica de la Vladimireşti, convinsă că s-a întâlnit cu Maica Domnului în lanul
de porumb şi aceasta i-a spus să ridice o mănăstire de fecioare neprihănite. După o perioadă apoteotică, înainte de
venirea comuniştilor la putere, măicuţele de la Vladimireşti sunt cuprinse de un adevărat duh al răzvrătirii, căci fură
părticele din moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, nu se supun chiriarhului locului, nici măcar patriarhului Justinian,
iar în 1958 mănăstirea e tranformată ăn I.A.S. Veronica, stareţa, e condamnată, dar, după ce iese din închisoare,
obţine un apartament în Bucureşti şi-o vilă la Poiana Ţapului, îşi petrece concediile în străinătate şi se mărită cu Gigel
Văsâi, un fiu duhovnicesc mai tânăr cu 25 de ani decât ea. După ’89, revendică cu succes locul, redevenind stareţă,
însă e suspectată în continuare de tarele ezoterismului.
Fenomenul Pucioasa şi Turma Sfântului Ilie sunt alte două mişcări asumate ca predecesoare de
Dogaru şi de secta acestuia, toate având în comun înclinaţiile mistic-orientale, vizionarismul patologic şi liderii
pnevmatofori. În primul caz, accenul cade pe chemarea divină a ridicării Noului Ierusalim românesc, centru spiritual
al lumii, de către soţii Zidaru, după o vedenie a maicii Virginica. Apocalipsa propovăduită de pucioşii neprihăniţi va
constitui o linie majoră a ideologiei (fantasmagoriei) dogariste. Mişcarea şi adepţii ei au fost anatemizaţi de Sfântul
Sinod al B.O.R. în 1993. În celălalt caz, al Turmei Sfântului Ilie, aberaţiile sunt şi mai mari: îl îndumnezeiesc pe
Sfântul Ilie, cred în reîncarnarea succesivă a Sfintei Treimi în el, apoi în Ioan Botezătorul, în Inochentie de la Balta şi
în Alexie de la Buzău, susţin că Maica Domnului e moldoveancă, interpretează Scriptura după bunul plac,
exacerbează castitatea, îndemnând la căsătorie albă (consideră că organul sexual e semnul lui antihrist), încurajează
violenţa şi chiar crima. Şi ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod în 1994.
Mergând pe această filiaţie, mişcarea dogaristă poate fi considerată neogherasimistă. Prin anii ’50, un
oarecare Vasile Bârsan din Bicaz rastălmăceşte simbolul de credinţă, oprindu-de la: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul
de viaţă făcătorul…. cerului şi al pământului!”. De aceea gruparea se numea Domnul de viaţă. Ucenicii lui Bârsan
credeau că el este Duhul Sfânt şi că după moartea sa se va reîncarna, aşa că, atunci când dau peste monahul Nil
Dorobanţu sau peste ierodiaconul Gherasim de la mănăstirea Cocoşu, văd în ei pe vechiul lor maestru, persoană
divină; doar că la mănăstirea menţionată mai erau alţi doi călugări, Arsenie şi Nichifor, ceea ce i-a convins pe ucenici
că au de-a face cu Însăşi Sfânta Treime.Gherasimiştii, în mod similar turmiştilor, presupune idolatrizarea umanului.
Ierodiaconului i se atribuiau calităţi divine, adresându-i-se acatistul Domnului nostru Iisus Hristos cu numele său
adăugat sau cu apelative specifice Fiului lui Dumnezeu: Preaînalt Stăpân, Mare Arhiereu, Mântuitorul nostru ş.a,
rătăcire de neimaginat.
Inspirat de aceşti predecesori, de practicile yoga şi de cărţile lui George Văsâi, soţul maicii Veronica,
gruparea lui Constantin Dogaru se rupe de specificul ortodox al bisericii străbune, devenind o mişcare eretică, de tip
sectar.

Tipuri de Gandiri Fals Duhovnicesti

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tipuri de Gandiri Fals Duhovnicesti

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

6/3/2014 erezie | Bucuria Darului

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti.

3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

3.1. Tipul patologic

3.2. Tipul primitiv, credulul

Impostorul sau „misticul”

4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie.Tratativele politicoase şi aşteptarea ca

5. Unele practici necanonice

– omiterea exorcismelor de la Botez;

- „botezul” morţilor [„Nu se botează şi nici nu se săvârşeşte slujba de înmormântare a pruncilor

- folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul

- abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

- călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

- înmormântarea seacă (fără mort);

- punerea busuiocului sub pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

- acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga,

- folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul

- punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

7) Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit

misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

JesusCarriesMe 6. Câteva sfaturi duhovniceşti

Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

Posted in: în duhul Părinţilor, misiune, viaţa duhovnicească |

Biserica secretă “ortodoxă” (IV)

al Sf. Vasile cel Mare.

Aduceţi-vă aminte de învăţătura Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvântător de

Posted in: în duhul Părinţilor, lumea, misiune | Tagged: credinţă, erezie

Biserica secretă “ortodoxă” (III)

Ethos şi viaţă liturgică?

eschatologică Fiii Luminii, condusă de Lordul Francisc Maitreya.

[2] Idem, p.194.

Posted in: lumea, misiune, trepte, şcoală | Tagged: credinţă, erezie

Biserica secretă “ortodoxă” (II)

Aberaţii doctrinare şi fals profetism

eshatologia e înţeleasă ca regresie.

Concepţiile autorului se dovedesc a fi tributare epocii şedinţelor, statisticilor, inventarelor, rapoartelor şi

[4] ÎPS Calinic Botoşăneanul – Op. cit., p. 39

Posted in: misiune | Tagged: credinţă, erezie

Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării

O mişcare pseudoreligioasă care revendică ortodoxia, în virtutea descoperirii divine a adevărului

S-ar putea să vă placă și