Monolog Hamlet din Hamlet de William Shakespeare

Acum sunt singur. Ce ticalos, ce sclav nemernic sunt: Au, nu-i cumplit: acest actor cu numai al
mintii joc, un vis al suferintei, atat s-a intrupat in plasmuirea-i incat framatul i-a palit obrajii...
Lacrimi in ochi, privire ratacita, glas spart, si fiinta-ntreaga pe potriva-nchipuirii. Totul pe
degeaba! Pentru Hecuba! Ce-i e Hecuba lui sau el Hecubei De-o jeluie? Ce-ar face el de ar avea
temeiul si izvorul suferintei din mine? Ar scalda cu lacrimi scena. Ne-ar sparge auzul. I-ar
innebuni pe vinovati.Ii-ar ingrozi pe drepti. I-ar rascoli pe cei nestiutori. Ar buimacii, da, da,
urechi si ochi. Dar eu, un tamp si moales ticalos, tanjesc precum cap-sec-in-nori, nepricepand. Si
n-am ce spune: nu, nici pentr-un rege a' carui bunuri si preascumpa viata I-au fost hain rapite.
Oare-s las? Au, cine-mi zice-asa? Imi sparge teasta? Mi-nvarte nasu'?- Mi vara-n gat minciuna si
mi-o indeasa pana-n foale? Cine? Ha! La dracu! Asa mi-ar trebui! Am ranza de porumbel, n-am
fiere sa-nvenin pe-asupritor, caci altfel pan-acum as fi-ngrasat eretii astui tarm cu matele
nemernicului! Fiara! Nemernic sangeros far' de cainta. Putred vanzator! O, razbunare! Ce vita
sunt! Halal viteaz de mine! Feciorul unui tata drag ucis de cer si iad impins la razbunare. Eu, ca o
cata focu-mi vars in vorbe si ocarasc precum o taratura. O slujica de rand! Rusine! Ptiu! Sus
cugete! Aud ca pe la teatru, oameni vinovati prin insusi jocul iscusit al dramei, au fost atat de
rascoliti in suflet incat pe loc pacatul si-au strigat. Omorul n-are limba, dar vorbeste cu grai
minune. Am sa-i pun pe-actori sa joace-un fel de ucidere a tatii naintea unchiului; si-am sa-l
pandesc; si-am sa-l urzic: de trasare numai, stiu ce-mi ramane. Duhul ce-am vazut o fi satana. Si
satana stie sa-mbrace chip placut; da, da, si poate, stiindu-mi slabiciunea si tristetea- caci pesteasemeni suflete-i puternic- ma poarta spre-a ma pierde. Vreau temeiuri mai tari de-atata: piesa-i
latu-n care mi-l prind pe rege fara de scapare.