La Pasti-George Cosbuc

Nunta Zamfirei-George Cosbuc

Lucrarea fusese scrisa cu intentia de a face parte dintr-o proiectata epopee pe motive populare, din
care nu au ramas decat cateva fragmente. Alaturi de Moartea lui Fulger, poeziile vorbesc despre
evenimentele capitale din viata satuli, cum sunt nunta si ritualul inmormantarii.

In Nunta Zamfirei, Cosbuc urmeaza pe Eminescu din Calin - file de poveste insa cu mjloace
absolut proprii, zugravind in culori vii o nunta din poveste, desi cadrul si atmosfera redau o nunta
taraneasca.
Poezia tradeaza vocatia principala a lui Cosbuc care pare a fi inclinatia spre naratiune, spre epic.
Nunta este evocata din aceeasi perspectiva epica, fiind nelipsita de un suflu de balada, care constituie
pretextul pentru descrierea lirica si pentru exprimarea unor sentimente subiective.
Rolul strofelor de inceput, cu caracter pur narativ, este de a ne introduce in spectacolul nuntii.
Cosbuc se simte alaturi de nuntasi, le impartaseste sentimentele si povesteste in graiul lor. De aici formula
de debut: E lung pamantul, ba e lat, parca desprinsa din basmele noastre populare, facand posibila
imprecizia temporala si spatiala a nuntii, dand astfel impresia de permanenta a acestui eveniment, ce
revine mereu in viata poporului.
O cunoastem mai intai pe mireasa Zamfira, fiica domnului Sageata, a carei frumusete fizica si
puritate morala sunt concentrate in comparatia:
Si avea o fata - fata lui Icoana-ntr-un altar s-o pui
La inchinat
Acestea explica sirul de petitori din randul carora l-a ales pe Viorel, cel mai drag inimii ei.
Urmeaza apoi momentele propriu-zise ale ceremoniei: raspandirea vestii de nunta, pregatirea de
drum a celor invitati si sosirea lor la curtea lui Sageata. Pe cei mai de seama dintre oaspeti poetul ii
prezinta prin cateva caracterizari: batranul Grui, Tintes, cel cu tainic rost, Bardes, cel cu adapost prin
muntii salhui.
Fetele sunt frumoase ca niste zane, gatite cu rochii lungi tesute-n flori, printii falnici sindrazneti cu haine care clipeau de argint. Cu mijlocirea elementelor de basm, poetul obtine o minunata
imagine realista. Astfel, in aceste fete si flacai recunoastem pe tinerii de la tara invesmantati in port
national romanesc. Numele personajelor apartin lumii taranesti: Zamfira, Viorel, Sanda, Rusanda, Grui,
Tintes, Lia, Bardes etc.
Alaiul mirelui este cel obisnuit de la sate. Radvanul lui Viorel, incarcat cu nanasii, cu socrii mari
si cu nuntasii este insotit de flacai calari, asa-numitii vornici. Semnul de plecare la cununie e dat de
vataf, personaj nelipsit in nuntile taranesti prin rolul sau bine definit de maestru de ceremonii.
Alaiul se indreapta spre locul de nuntit, spre casa miresei. Intalnirea dintre cei doi tineri prilejuieste
realizarea portretului Zamfirei, zugravit in culori vii, precise, care au menirea de a fixa insusirile fizice si
sufletesti. Poetul insusi se arata uimit in fata frumusetii Zamfirei si cauta sa-l convinga si pe cititor,
declarand:
Frumoasa cat eu nici nu pot
O mai frumoasa sa-mi socot
Cu mintea mea.
Este o atitudine lirica, exprimata direct, prin superlativul absolut.
Hora propriu-zisa este descrisa magistral, vizual si auditiv, intr-un tablou plin de miscare. Imaginea
initiala consta in miscarea simetrica a dansatorilor cu pasi numarati spre stanga si spre dreapta, dupa o
regula cunoscuta a dansului.
Urmeaza jocul mainilor care se prind si se desprin in aceeasi cadenta maiestuoasa, pregatind cercul
horei. Poetul obtine efecte artistice deosebite prin folosirea verbelor cu valoare dinamica, repetitiva (se
prind, se desprind, s-aduna, se intind) dand senzatia de vesnic repetabil. Ultimele versuri surprind
ritmul sacadat al jocului ajuns la final.
Urmeaza, bineinteles, ospatul ca a durat patruzeci de zile-ntregi. Personajele, oaspeti rari din
nouazeci de tari, intregesc atmosfera hiperbolica.
Proportiile veseliei depasesc sfera trestra, caci pana si soarele mirat sta-n loc / Ca l-a ajuns siacest noroc / Sa vada el atata joc / Pe-acest pamant. Personificarea astrului zilei este o modalitate
specifica basmului fantastic popular.

In sfarsit, la masa imbelsugata, Mugur imparat cu paharul plin in maini rosteste urarea
traditionala.
Insusirile sufletesti ale nuntasilor inmanuncheaza cele mai alese trasaturi morale ale poporului, iar
felul de a vorbi corespunde limbii traditionale: ghinarasi, mani, pahar etc.
Intreaga poezie pare a fi o hora imensa, avand ca tema nunta taraneasca.
Cosbuc se supune unui tipar prozodic, clasic in sine dar si original. Poetul este in postura unui
povestitor care, cu buna dispozitie, firesc, vorbeste despre o nunta cum nu a mai fost. Stilul oral, al
comunicarii directe, pe care l-a adoptat poetul, impune schimul de ritm si modulatii determinate de
relatarea evenimentului, de coparticiparea povestitorului.
Iarna pe ulita-George Cosbuc

Noapte de vara-George Cosbuc

Cobuc este al doilea mare pastelist din literatura romn dup Vasile Alecsandri. Spre deosebire de
Alecsandri, n pastelurile cruia domin stagnarea, nemicarea, chiar gravitatea, n pastelurile lui Cobuc
domin micarea, culoarea, veselia.
Tablourile statice ale lui Vasile Alecsandri erau realizate mai ales prin contrastul alb-negru. n
contrast cu acesta, pastelurile lui Cobuc cuprind o mare varietate de forme i culori. Dac Vasile
Alecsandri a preferat iarna, Cobuc prefer vara, realiznd un adevrat ciclu al verii. Anotimpul vara este
prezentat n diferite momente ale zilei.
Un pastel excelent este Noapte de var care prezint cufundarea satului i a naturii n ntuneric i somn.
Acest pastel seamn i cu Sara pe deal de Mihai Eminescu i cu Zburtorul de Ion Heliade Rdulescu.
Primul tablou surprinde spectacolul plin de micare al venirii de la cmp. Zgomotele specifice sunt
redate prin verbe la gerunziu:
Care cu poveri de munc
Vin ncet i scrind;
Turmele s-aud mugind,
i flcii vin pe lunc
Hulind.
Poetul folosete imagini vizuale i auditive pentru a reda zgomotele satului la lsarea nopii. Un alt
moment prezint linitea: zgomotele s-alin, opaiele au murit. Pe scufundarea n somn a lumii reale se
ridic o alt lume de tain, fcut din linite, adierea vntului printre brazi, cderea muzical a valurilor.
Punctul culminant este apariia lunii:
Iat-o ! Plin, despre munte
Iese luna din brdet
i se nal, ncet-ncet,
Gnditoare ca o frunte de poet.

Testament-T Arghezi

Poezie cu caracter programatic, Testament figureaz, n mod semnificativ, n fruntea ntiului volum de
versuri, Cuvinte potrivite, publicat de Tudor Arghezi n 1927 fiind ars poetica arghezian.
Poezia Testament sintetizeaz esena gndirii estetice argheziene. Ideea fundamental a poeziei
este legtura indisolubil, organic, statornicit ntre poet i strmoii lui, ramur obscur, oameni
simpli, robi cu saricile pline de osemintele vrsate-n mine. Fat de acetia T. Arghezi consider c are
o datorie pe care trebuie s-o duc la ndeplinire. De aceea, dup propria-i concepie, creaia sa trebuie
neleas ca singura zestre lsat urmailor. Prima idee esenial este aceea, c poetul a nlat prin arta
sa cea dinti treapt, i cea mai grea dup un lung trecut de trud i suferin al generaiilor care l-au
precedat. Urmaii lui au datoria s porneasc de aici i s urce cu ndejde ct mai sus, s mprtie
definitiv ntunericul n care i-au dus existena naintaii lor. Din osemintele i cenua din vatr a
strmoilor poetul face un Dumnezeu de piatr, Hotar nalt cu dou lumi pe poale/ Pzind n piscul
datoriei tale. ntr-un fel subtil, arta poetului capt un nou mod de militarism social n poezie, actul
liric fiind transformat ntr-o rzbunare a neferintelor strbunilor, cci n ea s-a strns veninul tuturor
generaiilor dinaintea lui. Verbul poetic se-ntoarce acum ca un bici, care izbvete-ncet, pedepsitor/
Odrasla vie-a crimei tuturor. Finalul poeziei este edificator n acest sens: Robul a scris-o, Domnul o
citete/ Fr a cunoate c-n adncul ei/ Zace mnia bunilor mei.
A doua idee esenial a poeziei este izvorul i natura artei, aa cum o concepe T Arghezi. Mai nti
poetul mrturisete foarte elocvent cum din graiul cu-ndemnuri pentru vite al strbunilor, s-au ivit
cuvinte potrivite. Aceasta indic sursa principal a limbajului su poetic: limbajul popular i familial
al truditorilor pe ogoare. Din acest grai poetul selecteaz ns anumite cuvinte, care rspund mai bine
condiiilor sale interioare i nzuinelor lui artistice, sugernd un mod anume de existen: rpi, gropi
adnci pe brnci, sudoare, bici, vite, plvani, ocar, sap, sarici, rbdat, durere, mnie, robi, adic
lumea srciei i a suferinei, a vieii n zdrene, sub blestemul mucegaiului, al bubelor i al noroiului,
al ocrii i al biciului. Poetul frmnt ns ndelung aceste cuvinte mii de sptmni, fapt care
corespunde unuia dintre principalele sale principii n procesul creaiei: travaliul artistic intens i
ndelungat, transfigurndu-le i conferindu-le valori estetice inedite. Una din problemele artistice
importante n gndirea poetului o constituie, n aceast poezie, estetica urtului. Poetul recurge, pentru
prima dat n lirica romneasc, la zdrene din care face muguri i coroane, iar din bube,
mucegaiuri i noroi, isc frumusei i preuri noi. Pentru aceasta T. Arghezi promoveaz ideea c n
art nu exist subiect urt sau frumos, c n art urtul nu are nici un sens, ci numai exprimarea artistic
greit poate genera urtul, numai tehnica artistic urt sau lipsa de talent pot duce la realizarea unei
opere literare inestetice.
n antitez cu aceast zon lexical n care sunt surprini termeni ce dezvluie o realitate social
mizer, cuvinte din graiul cu ndemnuri pentru vite al poporului, se configureaz o alt zon
lingvistic n poezie, de data aceasta constituit din cuvinte care sugereaz domeniul artei, adic al
lumii create prin transfigurarea materiei primare i ridicarea ei la o nalt treapt artistic: icoane,
muguri, coroane, miere, vioar, frumusei, preuri noi, etc. Cuvintele ncrcate de mari potene stilistice
i capaciti de plasticizare, cu un mare coeficient de materialitate, de concretee sunt parc dltuite n
piatr, parc scapr prin alturarea lor n versuri.
Esena tehnicii artistice argheziene const n mbinarea tradiiei cu inovaia, a slovei de foc, cea
inspirat cu slova furit, cea ndelung muncit.
n poezia Testament abund expresiile figurate, care nuaneaz i sporesc puterea de evocare a
imaginilor, potennd considerabil realitatea prezentat. Mulimea de metafore i simboluri fac ca
poezia s dobndeasc mari reliefuri artistice [seara rzvrtit care vine, cartea mea fiule-i o
treapt, i leagne urmailor stpni, Le-am prefcut n versuri i-n icoane]. Menionm de
asemenea i asocierile inedite de cuvinte, ca n epitetele: nume adunat, sear rzvrtit, biciul

rbdat precum i unele comparaii care relev aceeai sfer de via a ndeletnicirilor aspre: Ca fierul
cald mbriat n clete.
Sintaxa poetic arghezian se caracterizeaz prin aglomerarea complementelor i propoziiilor
subordonate naintea propoziiei principale: n seara rzvrtit care vine/ De al strbunii mei pn la
tine .../ i care, tnr, s le urci te-ateapt/ Cartea mea-i fiule o treapt, astfel nct ideea poetic, pn
s ntlneasc propoziia principal, trece printr-o mulime de compliniri i determinri. De asemenea,
unele versuri ncep prin verbe la imperativ: Aeaz-o cu credin cpti, iar altele, n succesiune,
ncep cu acelai verb: Am luat ocaza, i torcnd uure/ Am pus-o cnd s-mbie, cnd s-njure/ Am
luat cenua morilor din vatr/ i am fcut-o Dumnezeu de piatr. Folosirea verbelor la perfectul
compus exprim aciuni de scurt durat i de mare frecven care dinamizeaz aciunea svrit.
Repetiiile folosite ntresc ideea unei \ciuni ferme, hotrte.
n ultima strof ns tensiunea scade, un verb la participiu -ntins lene pe canapeaexprimnd o stare de pasivitate. i celelalte cuvinte asociate -lene, pe canapea- ntresc impresia de
odihn, de via comod, contrastant cu truda mulimilor de robi.
Sub raportul stilului remarcm ndeosebi concentrarea, o caracteristic fundamental, de altfel, a
liricii argheziene.
n poezia Testament sunt concentrate esene de idei n care nici un cuvnt nu este de prisos, nici un
cuvnt nu poate fi substituit.

Octavian Goga
Noi
In cadrul dezvoltatrii poeziei romnesti, Octavian Goga este cel mai autentic continuator al lui
Eminescu, nu n sensul imaginaiei epigonice, de felul celei a lui Vlahu i a altora din jurul su, ci n nelesul
profund al cuvntului. Prin excelen liric, Goga este, ca i Eminescu, un exponent al poporului. Ceea ce l-ar
deosebi de naintaul su ilustru ar fi mesianismul mai accentuat, mai vizibil n expresie, tendina de a striga ca
un profet durerile celor de peste munii. n Fragmente autobibliografice (Bucureti, Cartea romneasc, 1934)
poetul mrturisea: "Eu, graie structurii mele sufleteti, am crezut ntotdeauna c scriitorul trebuie s fie un
lupttor, un deschiztor de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte, un om care filtreaz
durerile poporului prin sufletul lui i se transform n trmbi de alarm". ns, de alt parte, plecnd de la
Eminescu, Goga a intuit mai mult ca oricare altul valoarea poetic a doinei, a cntecului de jale, murmurat
ca pentru sine nsui, dar cu att mai emoionant, mai convingtor, mai omenesc.
A aprut iniial n revista budapestan Luceafrul, ulterior fiind cuprins n volumul Poezii publicat n
1905.
Poezia Noi este o doin cult n care tendina, revolta mpotriva asupririi naionale i sociale a romnilor
din Ardeal se transform n art superioar, ntr-un mod surprinztor i original. Foarte greu de analizat (ca i
poezia popular), versurile lui Goga vehiculeaz aproape nite concepte: jale, lacrimi, cntece, suferin, patimi,
laolalt cu elemente ale naturii, luate de asemenea la nivelul generalitilor, fr nchegarea unei imagini
pictorice, individualizatoare: codri verzi de brad, cmpuri de mtas, fluturi, privighetori, Murul, tustrele
Criurile, Oltul etc.
Poezia impresioneaz prin modul spunerii, prin melodia de doin care o strbate de la un capt la altul,
legnd aceste concepte ntr-un cntec de jale, ntr-o zicere parc impersonal, ieit din condiia neamului asuprit.
Transferul de la persoana I singular la persoana I plural, al lui eu n noi, pare cu totul firesc la ardeleanul
Goga. De aici simplitatea de un mare rafinament artistic a acestei compuneri.

Ca i n poeziile lui Eminescu, scrise n perioada de maturitate a poetului, linia melodic a versului
permite juxtapunerea unui element din natur la o stare sufleteasc:
La noi sunt codri verzi de brad
i cmpuri de mtas;
La noi atia fluturi sunt,
i-atta jale-n cas.
Privighetori din alte ri
Vin doina s ne-asculte;
La noi sunt cntece i flori
i lacrimi multe, multe...

Frumuseea acestor versuri mai povine i din degajarea tonului enuniativ, marcat prin anaforicul La
noi (repetat de trei ori n strofa a II-a) sau prin epiforicul plng (aprut de alte trei ori n strofa a III-a).
Ardealul lui Goga devine astfel o ar a dorului i a jalei colective sfietoare, detaate pe fundalul etnografic
obinuit:
La noi nevestele plngnd
Sporesc pe fus fuiorul,
i-mbrindu-i jalea plng
i tata, i feciorul.
Sub cerul nostru-nduioat
E mai domoal hora,
Cci cntecele noastre plng
n ochii tuturora.
Cteva personificri, banale n sine, devin relevante n context pentru c sunt fcute n spiritul cntecului
de obte: desiurile codrilor "povestesc cu jale" i jale "duc" Murul i Criurile; hora "e mai domoal", cntecele
"plng", aceiai codri "i nfioar snul", iar Oltul btrn e "mpletit din lacrimi".Altele capt o formulare mai cult,
ns nu ndeprtat de factura romanei, a acelei poezii ce se cere cntat, avnd n ea nsi o melodie a cuvintelor:
pentru cei de peste muni "btrnul soare" e mai aprins, cerul e "nduioat", fluturii "mai sfioi" i roua de pe
trandafiri se preface n lacrimi; ei au "un vis nemplinit, copil al suferinei", dorul de eliberare: "De jalea lui
ne-au rposat / i moii i prinii...".
Toate aceste elemente constitutive, pe care analiza le surprinde cu greu pentru c, luate separat, nu
spun nimic sau aproape nimic, se toarn ntr-o pies uic, un cntec spontan, de o mare autenticitate i vibraie
liric, o doin de jale domoal, dar animat, n final, de un tainic i nedefinit ton conspirativ. Este un cntec, o
dorin, o aspiraie i a ranului i a intelectualului, n Ardeal, n mprejurrile date lucrul fiind imposibil.
Privit mai ndeaproape, din punctul de vedere al dispunerii rimei spre exemplu, poezia se compune
n fond din cinci strofe iambice numai de cte patru versuri lungi , cu cezur, rimate mperecheat:
La noi sunt codri verzi de brad / / i cmpuri de mtas;
La noi atia fluturi sunt / / i-atta jale-n cas.
Privighetori din alte ri / / vin doina se ne-asculte;
La noi sunt cntece i flori / / i lacrimi multe, multe...
Dat fiind caracterul de doin i de litanie totodat, poetul a evitat ns versul lung, cu cezur, neobinuit n
poezia noastr popular. Este de observat, de asemenea, c fiecare strof este format, simetric, din cte dou
fraze construite prin coordonare. Aceasta sporete impresia de doin de jale, jale a crei permanen este
subliniat apoi de

predicatele exprimate prin verbe la prezent, fr nici o excepie. Este un prezent continuu, ntrit prin
gerunziile modale: plngnd, mbrind, gemnd.
Vocabularul este cel folcloric-popular adecvat: codri, jale, btrnul soare, povestesc cu jale, plng,
lacrimi etc. n acelai timp ns poezia este oarecum ndeprtat de factura prozodic i lingvistic folcloric, departe
de o imitaia, chiar superioar, de felul celor ale lui Eminescu. Generalitile largi nu sunt prsite, pe alocuri, i
o und de individualizare liric apare: nevestele plng, tata i feciorul se mbriaz plngnd, hora e mai domoal,
moii i prinii au rposat de jale etc. Se observ apoi o uoar abatere de la construcia coordonatoare, prin
apariia n context a dou propoziii temporale: "De cnd pe plaiurile noastre / Nu pentru noi rsare" (vs. 3 i 4,
strofa a II-a) i "Cnd zboar-n zri albastre" (vs. 2, strofa a IV-a), lucru iari puin obinuit n poezia popular
autentic. Mesianismul lui Goga a inoculat doinei, astfel, i o not de litanie religioas, realizat prozodic dar i,
mai ales, prin introducerea anumitor cuvinte scoase din scrieri vechi: "Visul nemplinit" este "un copil al
suferinii", cei ce se jelesc "gem de grele patimi", din "vremi uitate, de demult", avnd n faa lor numai
"deseratciunea unui vis". Fuziunea este perfect i aici st secretul poeziei lui Octavian Goga.
DASCALITA
poezia lui George Cosbuc, in centrul careia se afla satul transilvan oamenii sai, cu bucuriile si tristetile lor de fiecare zi,
versurile i Octavian Goga au un timbru specific, imbinind adesea senti
mentele de o coplesitoare tristete ale romanilor. (rqbiti inca in instrainatul Ardeal") cu proiectia luminoasa a zilei
izbavirii, dezrobirii si platii nedreptatilor indurate. Am vazut in scriitor un element dinamic, un rascolitor de mase, un
revoltat, un pricinuitor de rebeliune. Am vazut in scriitor un semanator de credinte si un semanator de biruinta" marturisea poetul intr-o frumoasa profesiune de credinta si arta poetica totodata.
Poezia Dascalita este realizata in registrul grav, elegiac. Epurata (curatita) de elementele biografice (Victoria, sora
poetului, ea insasi invatatoare, murise la numai 21 de ani, incit punctul de pornire al compunerii analizate se afla
tocmai in acest tragic eveniment de familie) poezia surprinde, in sase strofe de cite opt versuri fiecare, portretul
complex al unui personaj de prim-rang in viata satului romanesc de odinioara.
Poetul creeaza, la inceput, un cadru, o atmosfera dominata de tristete, in care absenta soarelui, simbol al vietii, lasa
loc intunericului (umbra"), simbol al mortii, in jorul caruia se centreaza ake insemne funerare precum: Jalea si sfiala",
cint pribeag", sa plinga", risipirea", eu pling". Pe acest fundal se contureaza, din aduceri aminte, portretul
dascalitei, atinsa de aripa unui destin crud: Cununa ta de zile si de visuri / Au impletit-o rele ursitoare". Trasaturile
fizice sint doar creionate, schitate (balaie", frunte de zapada", ochi limpezi", miini frumoase"), in prim-plan aparind
datele psihologice, in primul rind puritatea morala a tinerei invatatoare: Copil blajin, cuminte prea devreme",
sfielnica", din leagan sora cu sfiala", a carei puritate, neprihanire (fecioara", pe buza ta n-a tremurat ispita") o
asaza in rindul sfintilor: A vremii noastre dreapta mucenita".
Dar, ca si alte personaje din galeria figurilor de seama ale satului traditional ardelenesc(Dascalul, Lautarul,
Apostolul), dascalita" prinde contur mai clar din raporturile pe care le intretine cu oamenii de rind din stat: batrinii
care o asculta cu drag citin-du-le din cartile sfinte (scriptura", ceaslovul"), mamele carora le alina grija pentru soarta
feciorilor dusi in slujba la-imparatul", fetele care invata cusaturi alese de la domnisoara". implmindu-sj cu har
menirea esentiala de a creste, de a educa, de a ingriji copiii altor mame", fara ca ea insasi sa traiasca bucuria
maternitatii, ti- nara invatatoare incearca un sentiment de zadarnicie, de insatisfactie, amplificat de ciripitul unui pui
de rindunica".
.
Finalul reinstaureaza atmosfera sumbra, apasatoare din prima strofa, recurgind la aceleasi simboluri (sugestii) ale
mortii: a-murg", toamna mohorita", podoaba... bolnava", cadelniti", fumul de tamiie". Cintul pribeag" de la
inceput se transforma in Povestea ta, frumoasa domnisoara...."
Ca si bocetele populare, in care femeile, rude ale mortului, plingindu-1, jelindu-1, se adreseaza acestuia, dialogheaza
cu el, e-vocindu-i faptele bune din timpul vietii, intimplanle memorabile, poetul o evoca si o elogiaza pe tinara
invatatoare, adresindu-i-se direct. De observat, in acest sens, frecventa mare a pronumelor de persoana a doua (tu
nu-mi rasai in zare"; tu esti din leagan...", ...ochilor tai limpezi", buza ta", cununa ta", fruntea ta" etc.) si
vocativele (copil blajin", fecioara", frumoasa domnisoara").
Cu mijloace dintre cele mai simple, Octavian Goga creeaza atmosfera apasatoare a tablourilor de inceput si de sfirsit
"si surprinde scene semnificative din viata satului transilvanean: credintele in legatura cu soarta (ursitoarele") si cu
neimplinirea femeii care nu aduce pe lume copii; viata spirituala concentrata in carjile de invatatura ale bisericii
stramosesti; povara serviciului militar facut de tinerii romani in tari straine: indeletnicirile traditionale ale fetelor din
sat. Elementele limbajului popular (blajin , pribeag", prinos", altita", soptesc", ulicioara", grijind % fragar",
sfiala") se combina firesc cu lexicul cartilor religioase (muce-iiita", ispita", ceaslov", scriptura") si cu termeni legati
de biserica (strana", cadelniti", tamiie"), fixind cu exactitate un anumit cadru social si istoric, un anumit orizont de
viata.
In cadenta solemna a versurilor, portretul fizic si moral al dascalitei prinde un contur ferm, inscriindu-se ca o efigie
luminoasa pe un fundal cenusiu, de o apasatoare tristete.

Fiecare dintre noi pastreaza (sau ar trebui sa pastreze) in inima si in minte imagineainvatatorului, a celui care ne-a
deprins scrisul si cititul, adunarea si scaderea, istoria si geografia patriei. Dar nu toti sintem in stare sa refacem, in
cuvinte, aceasta imagine, sa realizam ceea ce se numeste o evocare. Cu mijloace diferite, dar intotdeauna cu caldura si
cu nostalgie," astfel de evocari ne-au lasat M. Sadoveanu (Domnu Trandafir), Ionel Teodoreanu(Pravale-Baba) si
numerosi alti scriitori romani.

LUCEAFARUL
Despre felul cum s-a nscut marele poem romantic, capodoper a creaiei lui Eminescu a lsat mrturie
nsui poetul. Din mrturia sa reiese c pornind de la o surs, de la un izvor popular poemul a trecut printrun ndelungat proces de creaie. Dup ceea ce spune rezult c principala surs de inspiraie a fost un basm
popular romnesc cules i punlicat ntr-un memorial de cltorie, aprut la Berlin n 1861 de ctre
germanul Kunisch. Basmul se intitula Fata din grdina de aur. n acelai memorial de cltorie Kunisch a
mai publicat un basm care asemenea a fost cunoscut de Eminescu, a preluat ceva i din aceasta, dar sursa
principal rmne Fata din grdina de aur.
n basmul publicat de Kunisch este vorba despre o frumoas fat de mparat pe care tatl ei o nchide ntrun castel nconjurat de o grdin de aur pentru a nu fi vzut de ochii unui muritor. De fata de mparat se
ndragostete un zmeu, dar fata speriat de nemurirea lui l refuz. Zmeul insist iar fata i cere acestuia s
fie muritor de rnd ca i ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator s-l dezlege de nemurire,
dar acesta -l refuz. ntors pe pmnt zmaeul vede c fata se ndrgostete ntretimp de un frumos flcu,
din fecior de mprat care reuete s-o rpeasc. Furios zmeul i desparte pe cei doi aruncnd peste fat o
stnc iar pe el l las s moar de durere ntr-o vale fabuloas a amintirii.
Eminescu valorific acest basm n perioada berlinez ntr-un poem cu titlul Fata n grdina de aur, dar n
poemul creat autorul modific unele lucruri i mai ales finalul. Rzbunarea zmeului din basm i se pare
prea dur, nepotrivit cu superoritatea unei fiine nemuritoare; astfel ca n poem zmeul n-o mai omoar pe
fat ci rostete cu amrciune un blestem: "un chin s-avei: de-a nu muri odat".
Dup 1880 acest poem rmas n manuscris va fi prelucrat n cinci variante i transformat ntr-un cntec
liric n care povestea mai veche trnsformat i aceasta devine pretextul alegoric al unei meditaii
romantice, filosofice asupra geniului, dar i asupra condiiei omului ca fiin sfiat de contradicii. n
noua creaie izvoarele folcloorice se ntlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale i chiar
autobiografice. n forma n care noi o cunoatem astzi poemul a aprut n 1883 n Almanahul Societii
Cultural-literare Romnia Jun din Viena. n acelai an poemul va fi inclus apoi n volumul ngrijit de
Titu Maiorescu intitulat Poezii.
Compoziia i structura poemului
Faptul c la originea poeziei se afl un basm ne duce la concluzia c i noua creaie ar trebui s fie o
compoziie epic. Din basm poemul a pstrat doar schema epic, cadrul. Formula de la nceput ine tot de
epic. Prezena unui narator care povestete la persoana a 3-a existena personajelor, construcia gradat a
subiectului, marele numr de vorbe specifice povestirii precum i prezena dialogului cu formule specifice

de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

i totui poemul Luceafrul este o creaie liric. Schema epic este doar cadrul iar ntmplrile i
personajele snt defapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaz idei filosofice, atitudini morale,
stri sufleteti i o anumit viziune poetic.
Aceast interferen de genuri este caracteristic romantismului i dau poemului mare profunzime. Ceea
ce privete compoziia poemului se constat existena a patru tablouri:
1)Dragostea dintre fata de mparat i Luceafr
2)Idila dintre Ctlin i Ctlina
3)Cltoria Luceafrului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire
4)Rentoarcerea Luceafrului la locul lui pe cer i constatarea c fata de mparat nu s-a putut rupe din
cercul ei strmt
Din punct de vedere structural exist dou planuri, cel terestru uman i planul cosmic universal. n primul
tablou cele dou planuri se ntlnesc prin dragoste.
n tabloul al doilea avem doar planul terestru.
n tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.
SARA PE DEAL
Poezia a fost indelung elaborata ,inclusa in doua versiuni ale poemului Eco, ca sa fie publicata apoi in 1885
in Convorbiri literare, cu titlui definitiv Sara pe deal.
Poem romantic, geneza poeziei Sara pe deal este aceeasi cu a unor poeme postume cu caracter autobiografic
si de o mare complexitate artistica, in care poetul canta raiul copilariei sau natura cu toate elementele ei de detaliu
care tremura la fiorul unei iubiri pline de prospetime.
Ca in orice opera lirica, ideea poetica centrala se referal la un sentiment ,cel de dragoste,in stransa legatura cu
acesta fiind si sentimentele poetului exprimate in mod direct prin intermediul confesiunii.
Sara pe deal este poemul dorului de dragoste, al visului pur. E visul tanarului care aspira spre ideal. Manat
de dor, de o pornire adanca venita din sine, el isi imagineaza, inaintea experientei, povestea iubirii pe care o traieste
ca pe o dorinta aprinsa si statornica. In viziunea lui Eminescu ,o astfel de iubire, in care fiintele descopera armonia
sufletelor si frumusetea universului, este reper de valoare suprema ,echivalent cu valoarea vietii insesi: Astfel de
noapte bogata/Cine pe ea n-ar da viata lui toata?.
Titlul poeziei este alcatuit din substantivul sara, care este evident un fonetism regional ce trage atentia ca
spatiul este rural, etern, de constitutie campestra, si pe deal-locul inalt, de contingenta cosmica, predilect pentru
visare, pentru evadarea din spatiul restrictiv. Astfel ,prin situarea lui intre sat(vale) si cer, dealul devine punctul de
intalnire dintre terestru si celest ,dobandind in acest mod calitatea de spatiu sacru.
Poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si
cel al naturii. Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul de consonanta dintre cele doua realitati,
prin incadrarea starii de suflet in starea naturii. Pentru aceasta , poetul insista mai intai asupra planului descriptiv,
precumpanitor in primele patru strofe, cu doar patru versuri apartinand celuilalt plan; apoi in ultimele doua strofe,
pune accentul pe spetacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut al perechii eminesciene.
In prima strofa, Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul obiectelor in spatiu. Imaginile
au o rigurozitate realista, sunt usor de recunoscut si de reconstituit. El nu deformeaza tabloul prin pete de culoare
sau prin lipsa de claritate a desenului( Sara pe deal, buciumul suna cu jale , turmele-l urc, apele plang.
In strofa a doua,perspectiva e panoramica ,incluzand o dimensiune terestra(ochii tai mari cauta-n frunza
cea rara) si una cosmica (luna pe cer trece asa sfanta si clara, stelele nasc umezi pe bolta senina). Aspectele de
peisaj sunt prinse intr-o miscare a privirii, nu raman imobile si potenteaza farmecul misterios prin incadrarea lor in
spectacolul cerului de vara.
Spatiul poetic din strofele 3 si 4 devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat prin detalii
care particularizeaza excesiv, dar nici abstract ,valabil oriunde si oricand. Privelistea care rezulta are o linie
romantica domoala, cu turme care urca dealul, cu oameni care vin de la coasa(osteniti oameni cu coasa-n
spinare/vin de la camp), cu sate pitite in vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime nealterata.
Imaginile pe care le construieste Eminescu sunt vizuale( cu alternante de umbra si lumina, dar nu
cromatice) si auditive. Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in mod paradoxal la accentuarea

tacerii generale. Ele sunt melodioasa si melancolice (buciumul suna cu jale, apele plang, fluiere murmura-n
stana), familiare (scartaie-n vant cumpana de la fantana, toaca rasuna mai tare) sau difuze (clopotul vechi
imple cu glasul lui seara), alcatuind un strat sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii.
In ciuda acestei bogatii a paletei descriptive, Eminescu nu a scris pasteluri ca Alecsandri ,el nu infatiseaza
natura pantru a oferi un tablou al ei, ci pentru a incadra si potenta un sentiment. Ca aceasta e intentia lui ,se observa
inca din prima parte a poemului, cand planul naturii este intersectat de elementele planului uman, sugerandu-se un
paralelism psihic, realizat printr-o subtila trecere a valorilor metaforice dintr-un plan in celalalt. Astfel , in strofa
intai, jalea buciumului si plansul apelor sunt stari in care se reflecta de fapt trairile sufletesti ale fetei care asteapta.
Tot asa, epitetele din versul luna pe cer trece-asa sfanta si clara pot fi atribuite ochilor care privesc cu dor prin
frunza cea rara, iar metafora stelele nasc umezi pe bolta senina reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care
apar fara voie si se sfarama cu straluciri diamantine intre genele fiintei coplesite de tensiune.
Spectacolul general al naturii e creat ca sa sustina natura erotizata. Versul declamativ care noteaza
momentul Sufletul meu arde-n iubire ca para are dublu rol : inchide planul naturii si concentreaza planul
poemului pana la sfarsit in jurul povestii de dragoste. Este insa un vis in care indragostitii, imbatati de farmec adorm
surazand sub inaltul, vechiul salcam, rezemati unul de celalalt, se contopesc in natura si refac, prin pereche,
unitatea primordiala a mitului.
Intrebarea finala, a fericirii si a nostalgiei totodata, inalta problematica poemului intr-un plan dramatic
profund, relevand aspiratia omului spre ideal si neputinta de a-l atinge.
Totalitatea generala a poemului este remarcabil sustinuta si de edificiul lui prozodic, lucrat cu o tehnica
desavarsita. Eminescu stie ca nimeni altul sa combine ritmurile, sa taie lungimea unui vers sau sa gaseasca cele mai
rafinate rime. Sara pe deal are o somptuozitate deosebita si un timbru specific, de bucium, al carui sunet se stinge
brusc. Impresia aceasta e produsa de constructia lunga a versului de 12 silabe fixat invariabil intr-o schema
neobisnuita de ritmuri :un coriamb,doi dactili si un troheu.
Coriambul, prin cele doua accente pe silabele 1 si 4, obliga la o rostire mai inalta a unitatilor sonore de la
inceput, iar pauza care urmeaza le separa de restul versului si le individualizeaza. Cei doi dactili creeaza o miscare
mai grabita, in care sunetele se estompeaza, se degradeaza lent. Troheul inchide puternic si miscarea si sonoritatea.
Rimele perechi sunt feminine (cu ultime silaba neaccentuata) si produc o inmuiere, o catifelare a tonului final.
Astfel creat, versul eminescian sustine prin muzicalitatea lui interioara(de avant ,de precipitare, de
stingere) insasi miscarea sentimentului care izbucneste, evolueaza cu febrilitate spre implinire si se relaxeaza prin
proiectia dorului in volupatea visului.

Revedere

de M. Eminescu

Revedere este publicat la 1 oct. 1879, in revista '"Convorbiri literare".

"Revedere" este o meditaie filosofic asupra trecerii timpului, care este vzut prin cele doua ipostaze ale
sale, uman i cosmic. Pentru om el este efemer, codrul, respectiv natura, se supune timpului cosmic, etern.
Discursul liric este construit pe un dialog intre om i codru. Acest dialog releva condiia dramatic a fiinei
umane, supus efemeritaii, precum i capacitatea codrului de a aboli timpul. Planul uman este interogativ, iar
ntrebrile poetului vizeaz existena: "-Codrule, codruule,/ Ce mai faci, drguule. C de cnd nu ne-am vazut/
Mult vreme au trecut...". Presiunea timpului il ndreapt pe poet spre spaiul sacru, ocrotitor al codrului,
pdurea fiind vzut ca un topos cu puteri protectoare. Tonul este cald, calm, dar sugereaz o tristee ascuns.
Rspunsul codrului cuprinde dou secvene, una individualizatoare, in centrul comunicrii fiind pronumele
personal la persoana I, "eu", alta generalizatoare, cnd codrul se identific cu entitile eterne ale ntregului
univers, prin pronumele personal la persoana I plural, "noi". In prima secven, cadrul silvestru, marcat de
eternitate ca de o succesiune a anotimpurilor ("Iarna viscolu-l ascult", "Vara doina mi-o ascult"), pare s
neleag tragedia fiinei umane, pe care o ocrotete .Codrul se bucur atunci cnd omul ii face simit prezena;
omul se simte protejat in acest spaiu. Este evident sentimentul de esena popular al comuniunii omului cu
natura: "Vara doina mi-o ascult/ Pe crarea spre izvor/ Ce le-am dat-o tuturor/ Umplndu-i cofeile/ Mi-o cnta
femeile".
Dei timpul trece, natura ii pstreaz identitatea, are puterea de a se regenera: "Vreme trece, vreme
vine/ Tu din tnr precum eti/ Tot mereu ntinereti".
Secvena a doua a rspunsului codrului accentueaz ideea perenitii naturii i a statorniciei ei, precum i
ideea timpului distructiv care-1 afecteaz doar pe om. Pentru codru curgerea timpului are alte semnificaii: "-Ce

mi-i vremea cnd de veacuri/ Stele-mi scnteie pe lacuri,/ C de-i vremea rea sau bun,/ Vntu-mi bate, frunza-mi
sun;/ i de-i vremea bun, rea,/ Mie-mi curge Dunrea". "Puternic i impasibil, avnd o calm contiin a
perenitii sale, codrul privete schimbrile legate de anotimpuri, ca un adevrat geniu tutelar" (Zoe D. Busulenga). Impasibilitatea codrului, a crui existen nu este ameninat de trecerea vremii, este susinut pe
plan lexical i gramatical de prezena celor dou adjective antonime: "bun-rea". Drama omului este cu att mai
puternic, cu ct el este obligat s triasc in mijlocul unei lumi eterne: "Marea i cu rurile/ Lumea cu
pustiurile/ Luna i cu soarele,/ Codrul i izvoarele".
Dar condiia uman este definit i printr-o sentin in stil aforistic: "Numai omu-i schimbtor/ Pe pmnt
rtcitor". Atributele "schimbtor" i "rtcitor" evoc simbolic rolul i locul omului in univers. Epitetul
"schimbtor" implic ideea de devenire, de transformare, iar "rtcitor" vine s-1 singularizeze intre elementele
naturii.
Revedere este o meditaie asupra efemeritii fiinei umane, accentuat de raportarea timpului uman la cel
universal.
Elemente folclorice:
- tonalitatea de doin, cu o sonoritate trist
- formulele de adresare (diminutive afective)
- ritmul trohaic, msura versurilor de 7-8 silabe, rima mperecheat
- interogaia retoric
- personificarea codrului
- dativul etic "Ce mi-i vremea"
- propoziii i versuri de dimensiuni reduse, dar cu caracter de sentin
"Revedere" = elegie filosofic a crei component esenial este ndeprtarea in timp i spaiu, pe fondul
unei profunde nostalgii

CANTEC-NICHITA STANESCU
Poezia "Cantec", aparuta n volumul "O viziune a sentimentelor", este un cntec de varsta, scris cu o anumita
candoare si cu multa libertate a asociatiei, n care nsa
cuvintele n-au decat rolul de a transporta emotiile, ele nsesi neavnd corp, materie.
Iubirea produce o senzatie de plutire, un sentiment al imponderabilitatii: "Duma fericire in sus, si izbeste-mi
tmpla de stele", pna cnd starea din launtru se transmite ntregii lumi. Poetul compara aceasta traire cu o
coloana a infinitului.
Exista aici o "viziune a sentimentelor" proprie lui Nichita Stanescu. Indragostitii sunt "doua cantece diferite,
lovindu-se, amestecndu-se, doua culori ce nu s-au vazut niciodata", dar care se ntlnesc uimite n "neasemuita
lupta a minunii ca esti, a-ntmplarii ca sunt", pentru ca iubirea nseamna, n fond, sansa de a trai n miezul
minunilor.
Usoarele ecouri argheziene n imaginea iubirii ca arc ce cuprinde polii extremi ai universului ntr-un cuprinzator
cntec al fericirii (v. Morgenstimmung "Eu veneam de sus, tu veneai de jos...") nu indica neaparat o filiatie n
lirica erotica a lui Nichita Stanescu, ci sunt rezultatul aceluiasi mod ingenuu de a contempla misterele iubirii.
Povestea sentimentala din "Cantec" era o poveste a sentimentelor; aici ea devine o poveste a cuvintelor.
Cuvintele nu mai sunt doar mijlocul notional de a exprima emotii, ele devin substanta inefabila a poemului:
continutul, ca si forma lui, ideea, ca si materia lui. E o poveste de cuvinte si din cuvinte. Cuvintele au capatat
evidente proprietati materiale: zboara n vrtej, nclina iarba n cadere, se rotesc, imitnd "structura materiei de
la-nceput". Trebuie subliniata intentia poetului de a face din cuvnt un cu totul altfel de instrument dect acela
de care se foloseste limbajul prozaic: n locul transparentei notionale de acolo, ele ne ofera un cuvnt opac, un
sens care se comporta ca o imagine si o imagine abstracta ca un sens, un continut care e tot una cu corpul
sonor. Obiectul, notiunea si realitatea sonora se identifica brusc, sub apasarea unei forte uriase de felul acelora
care se folosesc la laboratoarele moderne pentru experiente asupra moleculelor. Ceea ce rezulta seamana cu o
molecula uriasa n care nu mai putem separa un "semnificat" de un "semnificant", o notiune de un lucru.
In cazul lui Nichita Stanescu, aventura limbajului este deci urmatoarea: cuvintele se comporta ca niste obiecte
(avnd calitatile fizice ale unor obiecte), iar obiectele (pe care, n principiu, cuvintele le exprima) se comporta ca
niste cuvinte, ca parti ale unui limbaj, ca semne. Semnul devenit obiect si obiectul devenit semn: iata
metamorfoza cea mai frapanta.

Inceputul metamorfozei l constituie totdeauna felul n care poetul gndeste relatia dintre cuvinte: mai libera
dect nainte. Spatiul poeziei se populeaza de cuvinte: verbe si substantive, adjective si pronume, care se
ciocnesc sau se ndeparteaza unele de altele, se sfarma sau se unesc n configuratii ciudate, dupa legi
necunoscute. Poetul cauta si descopera o stare de gratie a limbajului n care cuvintele exista nainte de a
exprima, n care sensul nu mai apartine adncului notional al poemului, ideii sugerate ori obiectului desemnat, ci
cuvintelor nsesi, devenite semne-obiecte, capabile de miscare si de liniste, de viata si de disparitie.
In poezia lui Nichita Stanescu sunt folosite neologismele si cuvintele abstracte, dar efectele poetice se obtin,
ndeosebi, prin reactiile metaforice nlantuite. Prin limbajul poetic ncearca sa materializeze concepte, idei n
forma plastica a poeziei. Este poetul unei cugetari lirice originale si captivante.

GENUL EPIC
BUNICUL-BARBU STEFANESCU DELAVRANCEA

BUNICA