Sunteți pe pagina 1din 20

DREPTUL PROPRIETĂȚII INTELECTUALE

Drept de autor - întreaga viață a autorului plus 70 de ani


Marca - 10 ani, prelungibil

Brevete de invenție acordate în anul 2016 de Oficiul de stat pentru inventii si marci – 34 univ
din Suceava, Univ Ovidius - 6

La începutul secolului XIX, vocația internațională a drepturilor de creație intelectuală a


determinat includerea, în convențiile comerciale bilaterale, a unor prevederi privind
proprietatea industrială. Necesitatea protecției creației intelectuale a inclus noi forme de
cooperare prin care să se realizeze o uniformizare legislativă.

La conferința diplomatică din 14 Iulie 1967 s-a semnat Convenția pentru


instituirea Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI - WIPO).

OMPI a devenit o instituție specializată a ONU. Acordul încheiat între ONU și OMPI
intrând în vigoare la 17 decembrie 1974. OMPI are ca scop să promoveze protecția
proprietății intelectuale în lume și să asigure cooperarea administrativă între uniuni. România
a ratificat Convenția OMPI prin Decretul nr. 1175/28.12.1968.

OMPI deține un personal internațional de aproximativ 1300 de angajați prin intermediul


cărora țările în curs de dezvoltare, în mod egal cu cele dezvoltate, sunt chemate a respecta
drepturile de proprietate intelectuală prin introducerea unui sistem uniform de sancționare
pentru încălcări ale acestora și, totodată, dezvoltarea unui sistem menit a stimula inovarea
prin recompensarea creativității și protejarea interesului public.

Întreaga activitate a OMPI este specializată în două mari categorii:

1. proprietatea industrială, care include brevetele de invenție, mărci, desene și


modele industriale, circuite integrate și indicații geografice;

2. dreptul de autor și drepturile conexe dreptului de autor, care acoperă expresiile


literare și artistice (romane, poezii, piese de teatru, filme, muzica și operele de
artă și de arhitectură), precum și drepturile artiștilor-interpreți în performanțele
lor, a producătorilor de holograme, înregistrările lor, și în posturile de radio,
emisiunilor de televiziune.

Tratate privind proprietatea industrială

- Convenția de la Paris pentru Protecția Proprietății Industriale (1883);

- Protocolul referitor la Aranjamentul de la Madrid în privința înregistrării


internaționale a mărcilor (1889);

- Aranjamentul de la Madrid pentru Combaterea (Reprimarea) indicațiilor de


proveniență false sau înșelătoare aplicate pe produse (1891);
1
- Aranjamentul de la Haga privind depozitul internațional de desene și modele
industriale (1925);

- Aranjamentul de la Nisa privind Clasificarea Internațională a produselor și serviciilor


în vederea înregistrării mărcilor (1957);

- Aranjamentul de la Lisabona privind protecția denumirilor de origine și înregistrarea


internațională a acestora (1958);

- Aranjamentul de la Locarno privind clasificarea internațională a desenelor și


modelelor industriale (1968);

- Tratatul de Cooperare în domeniul brevetelor (PCT) (1970);

- Aranjamentul de la Strasbourg privind clasificarea internațională a brevetelor (1971);

- Aranjamentul de la Viena privind clasificarea internațională a elementelor figurative,


a mărcilor (1973);

- Convenția privind eliberarea brevetelor europene (1973);

- Tratatul de la Budapesta privind recunoașterea internațională a depozitelor de


microorganisme în scopul procedurii de brevetare (1977);

- Tratatul de la Nairobi privind protecția Simbolului Olimpic (1981);

- Tratatul privind dreptul mărcilor (TLT) (1994);

- Tratatul privind dreptul brevetelor (PLT) (2000);

- Tratatul de la Singapore privind dreptul mărcilor (2006).

Tratate privind drepturile de autor și drepturile conexe dreptului de autor

- Convenția de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1886)

- Convenția de la Roma pentru protecția artiștilor-interpreți sau executanți, a


producătorilor de holograme și a organismelor de Radiodifuziune (1961)

- Convenția de la Geneva pentru protecția producătorilor de holograme împotriva


reproducerii neautorizate a hologramelor lor (1971)

- Convenția de la Bruxelles referitoare la distribuirea semnalelor purtătoare de


programe transmise prin satelit (1974)

- Tratatul OMPI cu privire la dreptul de autor (TDA) (1996)

- Tratatul OMPI privind interpretările și fonogramele (TIEF) (1996)


2
- Tratatul privind înregistrarea internațională a operelor audiovizuale (Tratatul privind
înregistrarea de filme - 1989)

Convenția de la Paris pentru protecția proprietății industriale

Ideea unei reglementări a unei Uniuni Internaționale în domeniul creației industriale a


fost discutată la Congresul de la Viena (1873) și la Conferința internațională de la Paris
(1880). Acest proiect s-a concretizat la cea de-a doua conferință internațională de la Paris,
prin încheierea Convenției pentru protecția proprietății industriale, din 20 martie 1883. Prin
aceeași convenție a fost creată și Uniunea Internațională pentru Protecția Proprietății
Industriale, cu sediul inițial la Berna, iar din 1960 la Geneva.

Sumarul Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale (1883)

Convenția se referă la proprietatea industrială în sens larg, cuprinzând brevete, mărci și


modele industriale, modele de utilitate (un fel de brevet mic prevăzut de legile unor țări),
nume comerciale (desemnări în baza cărora se poate desfășura o activitate ind-ustrială sau
comercială), indicații geografice (indicații și denumiri de origine), combaterea concurenței
neloiale.

Părerile de fond (principiile) ale Convenției sunt cuprinse în trei categorii principale:

 tratamentul național;

 dreptul de prioritate;

 reguli comune.

Obiectul dreptului de proprietate industrială

Obiectul dreptului de proprietate industrială cuprinde creațiile industriale propriu-zise


și semnele distinctive. În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (2) din Convenția de la Paris
pentru protecția proprietății industriale (1883), dreptul de proprietate industrială are ca obiect
brevetele de invenție, modelele de utilitate, desene sau modelele industriale, mărcile de
fabrică sau de comerț, mărcile de serviciu, numele comercial și indicațiile de proveniență sau
denumirile de origine precum și reprimarea concurenței neloiale.

În sens larg al accepțiunii, proprietatea industrială nu se referă la industrie și comerț.


Proprietatea industrială se aplică și domeniilor sau domeniului industriilor agricole și

3
extractive, precum și tuturor produselor fabricate sau naturale, cum ar fi: vinuri, foi de tutun,
minereuri, ape minerale, bere, flori, făină, etc.

În literatura juridică s-a arătat că obiectul dreptului de proprietate industrială se împarte


în două categorii: creații noi și semne noi. Prima categorie cuprinde: invențiile, desenele și
modelele industrial, și modelele de utilitate. Cea de-a doua categorie conține: mărcile,
denumirile de origine, indicațiile de proveniență și numele comerciale.

La cele două categorii de obiecte de proprietate industrială se adaugă încă una, și anume
reprimarea concurenței neloiale.

Libertatea și moralitatea activității economice se asigură printr-un ansamblu de dispoziții


care protejează practicile cinstite în materia industrială și comercială.

Dreptul de autor

Dreptul de autor, ca instituție juridică, reprezintă totalitatea normelor juridice care


reglementează raporturile referitoare la realizarea unei opere literare, artistice sau științifice.

Obiectul dreptului de autor îl constituie operele literare, artistice și științifice, indiferent


de forma lor de exprimare, de valoarea sau destinația lor. Această idee este fundamentală în
sistemul Convenției de la Berna pentru protecția operelor literare și artistice (1886). Prin
dispozițiile art. 1 alin. (2) se prevede că termenul operă literară și artistică cuprinde toate
lucrările din domeniul literar, artistic și științific.

Pentru a fi protejată opera trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

- Să fie rezultatul unei activități creatoare a autorului;

- Să îmbrace o formă concretă de exprimare perceptibilă simțurilor;

- Să fie susceptibilă de aducere la cunoștința publicului.

În cadrul drepturilor de autor, elementul caracteristic al creației intelectuale constă în


originalitatea operei.

Dreptul de proprietate industrială și dreptul de autor se încadrează în categoria generală


a proprietății intelectuale. Potrivit art. 2 alin. VIII al Convenției pentru instituirea
Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (1967), proprietatea intelectuală
desemnează drepturile referitoare la operele literare, artistice și științifice, interpretările
artiștilor-interpreți, și execuțiile artiștilor-executanți, fonogramele și emisiunile de
Radiodifuziune, invențiile din toate domeniile activității umane, descoperirile științifice,
desenele și modele industriale, mărcile de fabrică și de comerț (serviciu), precum și numele
comerciale și denumirile comerciale, protecția împotriva concurenței neloiale și toate
celelalte drepturi aferente activității intelectuale.

4
Cele două domenii ale drepturilor intelectuale - dreptul de proprietate industrială și
dreptul de autor, cu toate deosebirile existente, se aseamănă prin obiectul protecției juridice
și natura drepturilor subiective ale autorilor. Pentru realizarea unei mai bune colaborări între
state în domeniul dreptului de proprietate industrială și al dreptului de autor încurajarea
activității creatoare și promovarea protecției dreptului proprietății intelectuale, în 1977 a fost
instituită OMPI.

Domeniile proprietății intelectuale

Împărțirea formală a creației intelectuale în domenii și subdomenii, ori pe categorii și


subcategorii, în grupe sau în segmente, etc. este necesară pentru a înlesni înțelegerea
normelor juridice caracteristice acestei discipline, care au ca obiect de protecție produse ale
spiritului creator, ale inteligenței și pentru a fi protejate sunt necesare norme juridice
derogatorii de la dreptul comun.

În mod tradițional, proprietatea intelectuală ca ramură de drept distinctă se împarte în


două domenii principale, cu subdomenii.

1. Drepturile de autor și drepturile conexe drepturilor de autor

1.1 Drepturile de autor:


- Scrierile literare și publicistice
- Operele artistice
- Operele științifice

1.2. Drepturile conexe dreptului de autor:


- Interpretările artiștilor interpreți și execuțiile/ prestațiile artiștilor executanți
- Fonogramele (înregistrările sonore/audiovizuale) și emisiunile de
Radiodifuziune și TV

1.3. Drepturile sui generis:


- ale fabricanților bazelor de date
- protecția expresiilor de folclor

2. Proprietatea industrială

2.1. Creațiile tehnice (Invenții, modele de utilitate)


2.2. Creațiile estetice (desene și modele, semnele distinctive asociate produselor,
marca, numele comercial, indicația geografică)
2.3. Protecția împotriva concurenței neloiale

5
Această clasificare îndreptățește într-o oarecare măsură atât opiniile exprimate în
doctrina internațională și națională, cât și punctele de vedere exprimate în studiile și
documentele OMPI.

Definiția dreptului de proprietate intelectuală

Prin DPI se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile privind
protecția creației intelectuale în domeniile industrial, științific, literar și artistic, precum și
semnele distinctive ale activității de comerț.

DPI se caracterizează prin posibilitatea titularului de a folosi, în mod exclusiv obiectul


dreptului său.

Recunoscut de lege, dreptul subiectiv al titularului prezintă două aspecte:


- pozitiv – constă în dreptul titularului de a fi singurul îndreptățit să exploateze
obiectul dreptului său de proprietate intelectuală. Prerogativa folosinței se
exercită de titular în mod direct și nemijlocit.
- Negative – constă în dreptul titularului de a interzice altor persoane orice
folosință a bunului fără încuviințarea sa. Prin opunerea de către titular a
folosinței bunului, terții au
obligația de a nu face nimic de nafură a aduce atingere exercitării dreptului de
proprietate intelectuală.

Natura juridică a dreptului de proprietate intelectuală

Natura juridică a DPI reprezintă una din cele mai controversate probleme.
În funcție de calificările folosite, punctele de vedere susținute în literatura de specialitate
pot fi grupate în două mari teorii:

1. Dreptul asupra proprietății intelectuale este apreciat ca fiind un drept de proprietate


sau ca un drept distinct ce formează o categorie specială. După o primă opinie,
dreptul de creație intelectuală este caracterizat ca fiind un drept de proprietate
conform dreptului natural. În această concepție, creația intelectuală este considerată
cea mai personală, cea mai legitimă, cea mai sacră și cea mai inatacabilă dintre toate
proprietățile. Teoria proprietății a fost consacrată de legislația Revoluției Franceze,
fiind împărtășită de practică și doctrină. Susținătorii teoriei proprietății au arătat că
monopolul de exploatare oferă o analogie izbitoare cu dreptul proprietarului asupra
unui bun. El reprezintă cea mai completă teorie pe care o comportă operele spirituale
și constituie o formă modernă de apropriere a bunurilor.

2. După o altă opinie, dreptul asupra creației intelectuale este considerat ca o grupare
distinctă de drepturi. Aceste drepturi sui generis sunt denumite drepturi intelectuale.
Teoria drepturilor de clientelă prevede că drepturile privative tind toate, sub diferite
forme, fie pentru un bun material (Invenție sau operă de artă), fie cu ajutorul unui
6
bun imaterial (marcă, firmă, nume), la formarea unei clientele cu scopul de a obține
un câștig în concurența economică. Obiectul acestor drepturi îl constituie clientela
pentru cucerirea căreia se dă o luptă organizată între industriași și comercianți. În
cadrul acestei lupte, drepturile privative sunt chemate să fixeze anumite poziții în
favoarea titularilor lor, pe care concurenții vor trebui să le respecte. Drepturile de
clientelă au un caracter dinamic, deosebindu-se de dreptul de proprietate și drepturile
de creanță care fac parte din statica juridică.

Prevederile de fond ale Convenției de la Paris pentru protecția proprietății industriale


(1883)

1. Tratamentul național

2. Dreptul de prioritate

3. Reguli comune

1. Tratamentul national

Conform prevederilor privind Tratamentul național, Convenția stipulează că, referitor la


protecția proprietății industriale, fiecare stat contractant trebuie să asigure aceeași protecție
pe care o oferă pentru cetățenii statului respectiv și pentru cetățenii altor state contractante.

Cetățenii statelor necontractante au, de asemenea, dreptul la tratament național, conform


Convenției, dacă au domiciliul sau o întreprindere industrială sau comercială reală și
eficientă într-un stat contractant.

2. Dreptul de prioritate

Convenția prevede dreptul de prioritate în cazul brevetelor (și al modelelor de utilitate,


unde este cazul), al mărcilor și desenelor și modelelor industriale. Acest drept înseamnă că,
pe baza unei prime cereri reglementare, înregistrate în unul dintre statele contractante,
solicitantul poate, într-un anumit interval de timp – 12 luni pentru brevete și modele de
utilitate, 6 luni pentru desene și modele industriale și mărci, să solicite protecție în oricare
celelalte state contractante. Aceste cereri ulterioare vor fi apoi considerate ca și cum ar fi fost
înregistrate în aceeași zi ca și prima cerere. Cu alte cuvinte, aceste cereri ulterioare vor avea
prioritate (de aici expresia “drept de prioritate”) față de cele care au fost înregistrate în
intervalul de timp respectiv, de către alte persoane, pentru aceeași invenție, model de
utilitate, marcă sau desen, sau model industrial. Mai mult decât atât, aceste cereri ulterioare
care se bazează pe o primă cerere nu vor fi afectate de niciun eveniment care poate să se fi
produs în acel interval de timp, cum ar fi publicarea invenției sau vânzarea articolelor care
poartă marca sau încorporează desenul ori modelul industrial.

7
Unul dintre avantajele practice al acestei prevederi este că, atunci când un solicitant
dorește protecție în mai multe țări, el nu trebuie să prezinte toate cererile în același timp, și
are la dispoziție 6, respectiv 12 luni, ca să decidă asupra țărilor în care dorește protecția și să
organizeze cu grija necesară măsurile pe care trebuie să le ia pentru a beneficia de o protecție
sigură.

3. Reguli commune

Convenția stabilește câteva reguli comune pe care trebuie să le ia/urmeze toate statele
contractante. Cele mai importante sunt:

1. referitor la brevete – brevetele acordate în diferite state contractante pentru


aceeași invenție sunt independente unele de altele (acordarea unui brevet în unul
dintre statele contractante nu obligă celelalte state contractante să acorde brevete;
un brevet nu poate să fie respins, anulat sau expirat într-unul dintre statele
contractante, pe motiv că a fost respins sau anulat, sau a expirat în oricare alt stat
contractant);
Inventatorul are dreptul să fie numit ca atare brevet. Acordarea unui brevet nu
poate să fie refuzată, iar brevetul nu poate să fie invalidat pe motiv că vânzarea
unui produs brevetat sau a unui produs obținut prin intermediul procedeului
brevetat este supusă unor restricții sau limitări care rezultă din legislația națională.
Marca este protejată pentru 10 ani, cu reînnoire periodică la cererea celui
interesat.
Fiecare stat contractant care ia măsuri legislative ce prevăd acordarea de licențe
obligatorii în vederea prevenirii abuzurilor care pot să rezulte din drepturile
exclusive conferite de un brevet poate face acest lucru în anumite condiții. Astfel,
cu o licență obligatorie (licență care nu este acordată de titularul brevetului, ci de
o autoritate publică a statului în cauză), ca urmare a neexploatării invenției
brevetate se poate acorda numai pe baza unei solicitări înregistrate după 3 sau 4
ani de neexploatare sau de exploatare insuficientă a invenției brevetate și trebuie
să fie refuzată dacă titularul de brevet poate justifica prin motive întemeiate lipsa
de acțiune. În plus, decăderea unui brevet nu poate fi decisă exceptând cazurile în
care o licență obligatorie nu ar fi fost suficientă pentru a împiedica abuzul. În
acest ultim caz, se pot institui procedurile de decădere a unui brevet, dar numai
după expirarea a 2 ani de la acordarea licenței obligatorii.

2. referitor la mărci – Convenția de la Paris nu reglementează condițiile pentru


depunerea cererii și înregistrarea mărcii care sunt prin urmare stabilite în fiecare
stat contractant, de către legislația națională.
Prin urmare, nu se poate refuza cererea de înregistrare a unei mărci depusă de un
cetățean a unui stat contractant și nici nu se poate invalida înregistrarea pe motiv
că depunerea, înregistrarea sau reînnoirea nu a fost efectuată în țara de origine.
Odată obținută înregistrarea unei mărci într-unul dintre statele contractante,
aceasta este independentă de o posibilă înregistrare a mărcii în orice altă țară,
inclusiv țara de origine - prin urmare decăderea sau anularea înregistrării unei
mărci într-unul din statele contractante nu va afecta valabilitatea înregistrării în
alte state contractante. În cazul în care o marcă a fost înregistrată la timp în țara
de origine, la cerere, aceasta trebuie să fie acceptată la înregistrare și protejată în
forma ei inițială, în alte state contractante. Cu toate acestea, înregistrarea poate fi
8
refuzată în cazuri bine definite, cum ar fi situația când marca ar încălca drepturi
dobândite de terți, când nu este distinctivă, când este contrară bunelor moravuri
sau ordinii publice, sau când este de natură să înșele publicul.
Dacă într-un stat contractant utilizarea unei mărci înregistrate este obligatorie,
înregistrarea nu poate să fie anulată decât după o perioadă rezonabilă, și numai
dacă titularul nu poate să își jusitifice lipsa de acțiune.
Fiecare stat contractant trebuie să refuze înregistrarea și să interzică utilizarea
mărcilor care reprezintă o reproducere, o imitație sau o traducere de natură să
creeze confuzii, a unei mărci considerate de autoritatea competentă a acelui stat
ca fiind o marcă notorie în acel stat, aparținând unei persoane care are dreptul să
beneficieze de prevederile Convenției și folosită pentru produse identice sau
similare.
Fiecare stat contractant poate de asemenea să refuze înregistrarea și să interzică
utilizarea mărcilor care sunt constituite din sau conțin în mod neautorizat
simboluri heraldice, embleme de stat și însemne oficiale sau peceți ale statelor
contractante, cu condiția ca acestea să fie comunicat prin Biroul Internațional al
OMPI. Aceleași prevederi se aplică la simboluri heraldice, drapele, alte embleme,
abrevieri și nume ale anumitor organizații interguvernamentale. Mărcile colective
trebuie să fie protejate.

3. desenele și modele industriale trebuie să fie protejate în fiecare stat contractant


și protecția nu se poate pierde pe motiv că articolele care încorporează desenul
sau modelul nu sunt fabricate în acel stat.

4. numele comercial reprezintă o excepție. Trebuie să se acorde protecție numelor


comerciale în fiecare stat contractant, fără obligația de depunere sau înregistrare.

5. cu privire la indicațiile de origine, trebuie să se ia măsuri de către fiecare stat


contractant împotriva utilizării directe sau indirecte a unor false indicații de
origine a produselor, de identitate a producătorului, fabricantului sau
comerciantului.

6. cu privire la suprimarea concurenței neloiale, fiecare stat contractant trebuie să


asigure o protecție efectivă împotriva concurenței neloiale. Uniunea de la Paris,
înființată de către Convenția de la Paris, are o Adunare și un Comitet Executiv.
Fiecare stat membru al Uniunii, care a aderat cel puțin la prevederile
administrative și finale ale Actului de la Stockholm 1967 este membru al
Adunării. Membrii Comitetului Executiv sunt aleși din rândul membrilor Uniunii,
cu excepția Elveției, care este membru ex officio.

Noțiuni generale privind mărcile

Definiția mărcii.
În definirea mărcii ca noțiune juridică se disting mai multe tendințe. Criteriile folosite
sunt clasice sau moderne. Definițiile clasice pun accentul pe caracterul distinctiv al mărcii,
iar definițiile moderne evidențiază garanția de calitate pe care marca o oferă consumatorilor.

9
Indiferent de accepțiune, o definiție exactă și completă a mărcii trebuie să aibă în vedere
elementele sale esențiale. Marca este un semn distinctiv care diferențiază produsele și
serviciile unei persoane prin garanția unei calități determinate și constante, formând în
condițiile legii obiectul unui drept exclusiv.

În dreptul român, elementele caracteristice ale mărcii sunt consacrate de Legea nr. 84
din 15 aprilie 1998 (republicată). Potrivit art. 3 lit. a) din această lege, marca este un semn
susceptibil de reprezentare grafică, servind la deosebirea produselor sau a serviciilor unei
persoane fizice sau persoane juridice pe teritoriul țării noastre, în condițiile prevăzute de lege
și cu respectarea convențiilor, tratatelor și acordurilor la care România este parte.

Semnele care pot constitui mărci

Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 84/1998, semnele se referă la cuvinte, inclusiv nume și
persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale, și în special forma
produsului sau a ambalajului său, combinație de culori, etc.

Numele.
În economia textului, termenul de cuvinte include atât numele cât și denumirile. Numele
ca element de identificare a persoanei reprezintă un drept personal nepatrimonial, inalienabil
și imprescriptibil. Protecția numelui propriu-zis se extinde și asupra numelui comercial,
precum și a pseudonimului.

Utilizarea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv. Întrucât


numele poate aparține mai multor persoane, dreptul exclusiv nu privește numele în sine, ci
numai forma sa specială. Forma specială conferă numelui un aspect exterior caracteristic.
Forma distinctivă a numelui se obține prin combinarea cu elemente figurative, prin grafică,
culoare sau așezarea literelor. În principalele legislații europene a fost adoptat sistemul
enumerării exemplificative a diferitelor semne care pot fi utilizate ca mărci în mod concret
încât numele să poată fi scris într-o manieră originală, îmbinând un cuvânt generic sau însoțit
de o emblemă sau indicație a domiciliului.
Prin protecția dispoziției speciale aranjamentul culorii sau formei caracterelor utilizate
pentru înscrierea numelui se evită riscul confuziei și monopolul titularului mărcii.
În unele state, numele poate fi utilizat ca marcă fără a fi necesar să prezinte o formă
specială. Cu caracter derogatoriu, condiția formei distinctive trebuie respectată dacă numele
este banal.
O marcă poate fi formată și din numele altei persoane decât a titularului. În această
situație este necesară autorizația terțului sau a succesorilor săi.
În literatura de specialitate s-a susținut că numele unui terț, pentru a fi utilizat ca marcă,
trebuie combinat cu alte cuvinte, adică transformat într-o denumire de fantezie sau diferită de
cea reală. În practică, s-a pus problema dacă se poate folosi ca marcă numele propriu care a
constituit obiectul unei mărci anterioare adoptate de un terț. În măsura în care omonimia nu
are ca scop o fraudă, jurisprudența a admis adoptarea mărcii ulterioare cu cerința de a se
evita, prin intermediul anumitor mențiuni, eventualele confuzii.
Pentru constituirea unei mărci se poate folosi și un nume istoric. Utilizarea ca marcă a
numelor istorice nu trebuie să aducă atingere memoriei unei personalități dispărute.
Marca poate fi alcătuită și dintr-un nume imaginar.

Denumirile
10
Denumirile sunt cuvinte luate din limbajul curent sau inventate. Pentru a constitui o
marcă, denumirile trebuie să fie arbitrare sau de fantezie. Denumirea este considerată
admisibilă când nu ține seama de natura și de genul obiectului, fiind independentă de produs.
Denumirea poate fi formată dintr-un singur cuvânt, un adjectiv combinat cu un substantiv,
sau o combinație de cuvinte.
Denumirile care formează o marcă nu sunt condiționate de existența unei anumite forme.
În raport cu numele, se are în vedere însăși denumirea și nu forma sa specială.
Dacă denumirea prezintă, totuși, o anumită formă, se vor aplica dispozițiile privind
marca figurativă. În materia mărcilor nu pot fi folosite denumirile generice necesare sau
descriptive. Sau distinctive?
Denumirile care reprezintă cuvântul ce indică un produs sunt necesare. Încorporându-se
cu produsul, cuvintele nu pot constitui o marcă, fiind denumiri necesare. Ele ar implica
monopolizarea unor produse, apropriindu-se sub formă de marcă denumirea lor necesară.
Denumirile care descriu un anumit produs sunt necesare sau descriptive. Denumirile
descriptive pot desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea sau timpul
fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.
Regula caracterului distinctiv prezintă și unele derogări, astfel încât pot fi folosire ca
mărci denumiri simbolice, precum și denumiri care sugerează calitățile produsului în mod
indirect și fantezist. O valoare simbolică o au denumirile de țări și orașe care nu mai există.
Utilizarea ca marcă a denumirilor dintr-o limbă străină este circumstanțiată de domeniul
în care produsul se comercializează.
În ceea ce privește denumirile de produse brevetate, deși sunt posibile mai multe soluții,
problema trebuie soluționată în funcție de principiile materiei. La expirarea titlului de
protecție, denumirea intră în domeniul public numai dacă a figurat în brevet și s-a încorporat
produsului, devenind necesară. În caz contrar, denumirea va continua să formeze obiectul
unui drept privativ și după expirarea brevetului.
Denumirea poate cuprinde uneori și numele titularului de brevet. În această situație,
numele titularului poate fi utilizat ca marcă numai atunci când denumirea se completează cu
o mențiune prin care se evită orice eroare referitoare la originea produsului.
Prin analogie, denumirile produselor farmaceutice sunt supuse aceluiași regim. În
legislațiile în care produsele farmaceutice nu sunt veritabile, denumirile lor fac parte din
domeniul public.
Mărcile formate din denumiri prezintă riscul pierderii caracterului distinctiv.
Cuvintele adoptate ca marcă se pot transforma în unele cazuri într-o denumire generică.
Identificarea unei denumiri cu un anumit produs este un fenomen de degenerare a mărcii (ex.
mărcile apă de colonie, aspirină, termos, gramofon, celofan, etc.).

În această împrejurare, titularul inițial al mărcii va beneficia în continuare de dreptul său.


Dacă marca se transformă într-un termen generic, ea intră în domeniul public și devine un
semn liber.
Riscul degenerării unei mărci poate fi evitat prin mai multe metode. În practică
distinctivitatea mărcii se menține prin folosirea împreuna cu termenul generic corespunzător
produsului în aplicarea pe un produs diferit sau prin adăugarea mențiunii marcă depusă.

Sloganurile și titlurile de publicații


Modul de redactare al textului nu înlătură, în principiu posibilitatea de folosire ca marcă
a sloganurilor și a titlurilor de publicații. Sloganurile nu pot depăși 5 cuvinte, iar în alte
sisteme de drept sloganurile sunt interzise. Dacă sloganul este original, protecția va fi
asigurată în cadrul dreptului de autor.
11
Titlurile de ziare, reviste și cărți sunt protejate, fie ca mărci, fie ca obiect al drepturilor
de autor. Titlurile de ziare și reviste fiind mijloace de identificare a unor servicii sau obiecte
de comerț pot fi folosite ca mărci. Protecția ca marcă este condiționată de caracterul
distinctiv al titlului.

Literele și cifrele
Legea română menționează în mod expres literele și cifrele. Pentru a constitui o marcă,
literele și cifrele trebuie să aibă o formă grafică distinctă.
Literele folosite ca marcă pot fi inițialele unui nume. Deși constituie o prescurtare,
inițialele nu reprezintă numele. În consecință, inițialele nu pot fi asimilate regimului numelui.
Marca poate fi alcătuită și din inițialele unor cuvinte.

În cazul în care mărcile sunt formate exclusiv din cifre, ele nu pot fi protejate. Întrucât
cifrele nu sunt distinctive în sine, marca trebuie să prezinte o formă distinctivă, fără a fi
necesară asocierea cu elemente grafice speciale.

Elementele figurative
În conformitate cu prevederile legii române, mărcile pot fi constituite și din elemente
figurative plane sau în relief. Elementele figurative cuprind o multitudine de forme, și
anume: embleme, vigniete, etichete, peisaje, portrete, fotografii, blazoane, desene, sigilii,
amprente, reliefuri, peceți, etc.

- Emblema este un semn figurativ, simplu, reprezentând un obiect real sau


imaginar care simbolizează o anumită idee, spre exemplu o floare, un clopot,
o stea, o ancoră, etc. Emblema are rolul de a individualiza o societate
comercială sau industrială. Emblema care se referă la natura produsului, are
un caracter descriptiv și nu poate constitui o marcă – emblema formată dintr-o
frunză de viță de vie pentru vinuri sau emblema alcătuită dintr-o lămâie
pentru citronadă. În măsura în care emblema prezintă un caracter distinctiv în
sine, dreptul privativ va include și denumirea respectivă.

- Vignieta este un ansamblu de figuri, o dispoziție de linii sau un desen.


Constituind o ilustrație de mici dimensiuni, cu sau fără un subiect precis,
vignieta se lipește de produs.

- Eticheta este o hârtie sau un carton de mărime redusă care conține unele
indicații privind un produs. Regimul etichetei este asemănător cu al vignietei.

- Portretul, fotografia și orice altă imagine pot forma în principiu obiectul


unei mărci. În practică, se consideră că folosirea de către o persoană a
propriului său portret care seamănă izbitor cu un portret adoptat anterior ca
marcă reprezintă un act de concurență neloială.

Legea română dispune că nu pot fi înregistrate mărcile care conțin fără consimțământul
titularului imaginea sau numele patronimic al unei persoane care se bucură de renume în țara
noastră (art. 5 lit. i).
Pentru aplicarea art. 6 al Convenției de la Paris se prevede că nu pot fi protejate în
absența unei autorizații din partea organelor competente, mărcile care cuprind reproduceri
12
sau imitații de semne, drapele, embleme de stat, însemne, sigilii oficiale de control și
garanție, blazoane aparținând țărilor Uniunii de la Paris. Același regim se aplică și
reprezentărilor grafice care aparțin organizațiilor internaționale interguvernamentale din care
fac parte una sau mai multe țări ale Uniunii de la Paris.
În privința figurilor geometrice cum ar fi un cerc, un triunghi, un pătrat etc., se consideră
că sunt inexpresive. Figurile geometrice simple neînsoțite de elemente verbale sau alte
elemente figurative, nu pot constitui.

Forma produsului
Pentru a fi protejată ca marcă, forma produsului este admisibilă dacă nu este necesară
sau de natură să producă un rezultat industrial.
După numeroase controverse, ideea că forma produsului poate constitui o marcă este
acceptată și consacrată legislativ. În practică însă, prin excluderea formelor cu caracter
estetic sau tehnic, precum și a formelor care într-un anumit domeniu s-a banalizat, sfera de
protecție este redusă. Legea română, în art. 5 lit. e), precizează că nu pot fi protejate ca marcă
cele ce sunt constituite exclusiv din forma produsului, care este impusă de natura produsului
sau este necesară obținerii unui rezultat ethnic sau care dă o valoare substanțială produsului.
Mărcile constând în forma produselor sunt, într-o oarecare măsură, descriptive, și din
această cauză limitate. În același timp, criteriile necesare pentru determinarea caracterului
descriptiv al mărcii sunt greu de stabilit. De exemplu, forma unui produs prevăzut să fie
utilizat ca pahar, în cele mai multe cazuri nu prezintă caracterul distinctiv al unei mărci.

Forma ambalajului
Pentru a fi apropriată ca marcă, forma ambalajului trebuie să aibă un caracter distinctiv.
În unele legislații, protejarea ca marcă a formei ambalajului este condiționată de însoțirea de
alte semne, cum ar fi inscripții, etichete, mențiuni, etc. Această soluție permite să fie
înregistrată atât marca, cât și forma ambalajului pe care se aplică (sticlele de Coca-cola,
ambalajului ciocolatei ROM).

Culoarea produsului sau a ambalajului


Combinațiile de culori sunt folosite ca marcă fără rezerve sau obiecțiuni. Ele trebuie să
prezinte numai un aspect caracteristic și un aranjament propriu.
O singură culoare nu poate constitui o marcă. Reticențele față de folosirea unei
singure culori ca marcă sunt determinate de numărul limitat al culorilor și de imposibilitatea
consumatorului de a distinge cu claritate nuanțele. Culorile în sine nu sunt suficient de
distinctive.

Prezentarea sonoră
Conținutul unei mărci poate fi alcătuit și din semnale sonore sau melodii simple.
Prezentarea sonoră se asociază de obicei cu un serviciu sau un produs. Mărcile sonore sau
auditive trebuie să fie clare, expresive și caracteristice. Ele vor însoți comercializarea
produsului, fără a se limita la publicitate.

Combinațiile de semne
Mărcile pot fi constituite prin combinarea elementelor unde semnele necesare sau banale
devin particulare, putându-se folosi ca mărci. Particularitățile mărcilor combinate permit
alegerea celor mai adecvate mijloace de publicitate comercială.

13
Clasificarea mărcilor

În mod corespunzător, regimul juridic al unei mărci este configurat de încadrea într-o
anumită categorie. Principalele criterii utilizate pentru clasificarea mărcilor sunt:

a) după destinație, mărcile sunt:


- Mărci de fabrică
- Mărci de comerț

b) după obiectul lor:


- Mărci de produse
- Mărci de servicii

c) după titularul dreptului la marcă:


- Individuale
- Colective

d) după modul în care sunt sau nu sunt impuse:


- Facultative
- Obligatorii

e) după numărul semnelor folosite


- simple
- combinate

f) după efectul urmărit

- auditive
- vizuale
- intelectuale

g) dupa semnificația specială a mărcilor

- notorie
- agentului
- defensivă
- de rezervă
- națională
- de conformitate
- de calitate

Marcarea ecologică a produselor

Mărcile de fabrică și mărcile de comerț

14
Marca de fabrică se folosește de producător sau fabricant în domeniul activității
industriale agricole, meșteșugărești și artizanale. Marca de fabrică diferențiază produsele
unei persoane fizice sau juridice de alte produse similare.

Marca de comerț este utilizată de comerciant sau distribuitor prin aplicarea ei pe


produsele pe care le vinde. Marca de comerț arată că distribuirea produselor se face de către
o societate comercială (ex. Aro în cazul Metro).
Mărcile de fabrică și cele de comerț au același regim juridic. Eventualele distincții dintre
ele pot fi determinate de natura normelor care le reglementează. Exemple de mărci de
fabrică: Coca-Cola, Mercedes Benz, Toyota, Pepsi Cola, Napolact.

Din categoria mărcilor de comerț menționăm: Carrefour, Praktiker, Billa, Cora, Metro etc.

În paralel se remarcă și o altă tendință, aceea a comercializării unor “produse” fără


nume, denumite și “produse albe”. Supermaketurile Carrefour au lansat ideea de a oferi
consumatorilor produse fără marcă, idee preluată ulterior și de către alte mari întreprinderi
comerciale.

Mărcile de produse și mărcile de servicii

Din punct de vedere al obiectului, se disting mărcile de produse și mărcile de servicii.


Marca de serviciu se întrebuințează pentru a deosebi serviciile unei persoane fizice sau
juridice de cele prestate de către alte persoane. În conformitate cu serviciile susceptibile de a
fi protejate, mărcile de servicii sunt de două feluri:
- mărci de servicii – care se aplică pe produse sau sunt atașate produselor
pentru a indica pe autorul serviciului prestat, ca de exemplu mărcile utilizate
de spălătorii (Nufărul).

- mărci de servicii – care indică servicii ce nu sunt legate de anumite produse,


ca de exemplu servicii bancare (BCR, BRD), asigurări (Asirom, Omniasig),
de transport (CFR, Tarom), servicii turistice (Paralela 45, Intercontinental),
servicii de emisii radiofonice (Pro Fm, Radio 21), de televiziune (Realitatea,
Antena 3), servicii de telefonie mobilă (Vodafone).

Între semnul distinctiv și servicii trebuie să existe o legătură nemijlocită. În funcție de


natura serviciului, marca se foloseste în mod direct sau indirect. Astfel societățile de
transport aplica marca pe vehicule, restaurantele aplica marca pe vesela si tacâmuri, etc.

Alteori marca poate sa fie aplicată pe documentația care se întocmește la prestarea de


servicii sau pe ambalajul produsului pentru care se efectuează serviciul.

În ceea ce privește relația dintre produs și marcă pot fi puse în evidență următoarele
variante:
- mărci individuale de produs – întreprinderea producătoare înregistrând o
marcă pentru fiecare dintre produsele sale;

- o singură marcă pentru toate produsele întreprinderii;

- mai multe mărci pentru fiecare linie de produse a întreprinderii;


15
- mărci combinate structurate pe mai multe niveluri, ca de exemplu prin
combinarea mărcii de fabrică cu mărcile individuale de produs (Dacia - Dacia
Solenza, Logan, Duster, Fiat – Fiat Doblo).

Transmiterea dreptului la marcă

Legea nr. 84/1998 admite principiul transmiterii libere a mărcii individuale. Drepturile
asupra mărcii se pot transmite total sau parțial, separat ori împreună cu fondul de comerț sau
patrimoniul titularului semnului distinctiv (art. 39-40).

Modalități de transmitere a dreptului la marcă

În conformitate cu dispozițiile art. 39, drepturile asupra mărcii pot fi transmise prin
cesiune sau prin licență oricând în cursul duratei de protecție a mărcii.
Drepturile asupra mărcii se transmit și în cazul urmăririi silite a debitorului titular al
mărcii, efectuat în condițiile legii.

1. Cesiunea.
Marca se poate transmite de către titular în temeiul unui contract de cesiune. În funcție
de situația concretă, drepturile cu privire la marcă se vor ceda total sau parțial. Cesiunea se
poate realiza independent de transmitere a fondului de comerț în care este încorporată.
Dacă patrimoniul mărcii se transmite în totalitatea sa, cesiunea va avea ca efect și
transferul drepturilor asupra mărcii. În măsura în care se transmit numai unele elemente din
patrimoniu, calitatea de titular al dreptului la marcă nu este afectată.
În cesiunea totală, transmiterea drepturilor cu privire la marcă este integrală. Cesionarul
dobândește toate drepturile titularului mărcii, iar cedentul devine un simplu terț.
Transmiterea se poate referi la toate produsele sau toate serviciile pentru care marca este
înregistrată. Mărcile identice sau similare aparținând aceluiași titular și care sunt folosite
pentru produse sau servicii identice sau similare nu pot fi transmise prin cesiune decât în
totalitate și numai către o singură persoană, sub sancțiunea nulității actului de transmitere.
În cesiunea parțială, transmiterea drepturilor asupra mărcii este fracționată.
Transmiterea se face numai pentru unele produse sau servicii, pentru care este folosită marca.
Contractul de cesiune nu este reglementat prin dispoziții speciale. Cesiunea este
guvernată de prevederile Codului civil. În mod concret, cesiunea cu titlu oneros este supusă
dispozițiilor referitoare la vânzare, iar cesiunea cu titlu gratuit dispozițiilor privitoare la
donație.
Cesiunea trebuie făcută în scris și semnată de părțile contractante sub sancțiunea
nulității.
În situația în care marca se constituie ca aport la capitalul social al unei societăți
comerciale sau face obiectul unui contract de donație, actul se va încheia în formă autentică.
Raporturile dintre părți sunt configurate de principiul autonomiei de voință.
Efectele cesiunii între părți se produc din momentul realizării acordului de voință. Față
de terți, transmiterea drepturilor devine opozabilă de la data înscrierii cesiunii în Registrul
Național al Mărcilor.
Datorită subrogării în drepturile cedentului, cesionarul poate exercita acțiunea în
contrafacere. Tot cesionarul, prin aplicarea reglementărilor din materia vânzării, beneficiază
de garanția pentru vicii ascunse. Până la expirarea duratei legale de protecție, cesionarul nu
16
este obligat să efectueze un nou depozit. În cazul în care marca este nominală, cesionarul
trebuie să evite eventualele confuzii în rândul consumatorilor. Forma obișnuită de
transmitere a mărcii o constituie cesiunea voluntară.
Dacă transmiterea intervine cu ocazia unei executări silite sau exproprieri, cesiunea este
forțată. Dacă transmiterea intervine prin cesiune forțată a mărcii, transmiterea separată
trebuie să fie deosebită de cedarea împreună cu întreprinderea și fondul de comerț. În
literatura de specialitate s-a arătat că executarea silită nu poate să aibă ca obiect numai
marca. Executarea silită numai a mărcii permite producătorului să fabrice în continuare
produsele sale, dar fără a le marca. În acest fel, cesiunea forțată separată a mărcii contravine
scopului reglementărilor juridice. Pe de altă parte, jurisprudența a acceptat cesiunea forțată a
mărcii ca accesoriu al firmei producătoare sau al fondului de comerț. Validarea cesiunii
forțate separate a mărcii este o problemă de fapt. Soluționarea ei are în vedere asigurarea
protecției consumatorului.

2. Licența.
Contractul de licență este supus normelor de drept comun. În absența unei stipulații
exprese, se vor aplica dispozițiile cu privire la locațiune. În contractul de licență, licențiatul
obține dreptul de a folosi marca titularului pentru produsele sau serviciile sale. În consecință,
licența de exploatare se deosebește de licența de folosire și de licența de reclamă.
- Licența de exploatare este specifică mărcilor. Beneficiarul licenței are
dreptul să aplice marca transmisă și să fabrice produsele respective. În
consecință, licența de exploatare se deosebește de folosire având în vedere că
licenta de folosire constă într-o autorizare de aplicare sau atașare a mărcii pe
produsele livrate de licențiator. Dreptul exclusiv al titularului se exercită de
către licențiat prin delegație.
- Licența de reclamă implică autorizarea folosirii unei denumiri care constituie
obiectul unui drept personal al altei persoane. Autorizarea de folosire a unei
anumite denumiri se dă în scop comercial și publicitar.

În funcție de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licențele pot fi


exclusive, neexclusive și reciproce.
- licența exclusive – licențiatorul renunță la posibilitatea de a mai acorda alte
licențe, iar licențiatul are un drept exclusiv de utilizare a mărcii. Renunțarea
licențiatorului trebuie prevăzută în mod expres.

- licența neexclusivă sau simplă – licențiatorul are dreptul de a utiliza sau


transmite marca, iar licențiatul de a folosi semnul distinctiv în condițiile
convenite. De obicei, licențiatul nu are acordul să acorde sublicențe.

- licența reciprocă sau încrucișată – părțile contractante își acordă reciproc


dreptul de a fabrica un produs care va fi pus în circulație cu aceeași denumire.
Fiecare parte va păstra dreptul asupra mărcii sale.

După caracterul lor, licențele se împart în două categorii:


- licența nelimitată, totală sau deplină – licențiatul beneficiază de
exclusivitate pe toată perioada de valabilitate a contractului. Licențiatul poate
acorda licențe simple sau sublicențe.

17
- licența limitată sau parțială – dreptul de folosire a mărcii, deși exclusiv,
prezintă unele îngrădiri. Astfel, titularul mărcii poate să autorizeze terții să
folosească marca pe întreg teritoriul țării noastre sau pe o parte a acestuia,
pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele ori serviciile pentru
care marca a fost înregistrată.
Prin contractul de licență se transmite numai dreptul de folosință a mărcii iar
licențiatorul are obligația să asigure libera folosire a mărcii precum și obligația de garanție
împotriva evicțiunii și viciilor ascunse. Titularul mărcii poate invoca drepturile conferite de
marcă împotriva licențiatului care a încălcat clauzele contractului de licență în ceea ce
privește durata folosirii, aspectul mărcii și natura produselor sau serviciilor pentru care
licența a fost acordată, teritoriul pe care marca poate fi folosită, calitatea produselor fabricate
sau a serviciilor furnizate de licențiat sub marca pentru care s-a acordat licența. Licențiatul
este ținut să exploateze marca, să plătească prețul licenței stabilit sub formă de redevențe și
să mențină calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate în baza contractului.
Printr-o clauză de minimum garan ii, licențiatul poate fi obligat să realizeze o anumită cifră
de vânzare.

3. Brevetul de invenție
O invenție este o idee care permite soluționarea practică a unei anumite probleme dintr-
un domeniu al tehnologiei. În mod caracteristic, Invențiile sunt protejate prin brevete
denumite și brevete de invenție. Invenția înseamnă o soluție la o problemă specifică în
domeniul tehnologiei care, pentru a fi protejată în mod corespunzător, trebuie astfel descrisă
în cererea de protecție încât să fie înțeleasă de către o persoană de specialitate.

Dreptul de autor

Instituția dreptului de autor, astfel cum este reglementată în sistemul nostru de drept, în
Legea nr. 8/1996, se ocupă de protecția operelor literare, artistice și științifice a acestor
opere.
Expresia drept de autor sau drepturi de autor sunt folosite și cu alte înțelesuri, cel mai
frecvent fiind acela care identifică dreptul de autor cu drepturile patrimoniale cuvenite
creatorilor operelor protejate, ceea ce poate însemna ansamblul prerogativelor de care se
bucură autorii cu referire la operele create și că instituția dreptului de autor este instrumentul
de protecție a creatorilor și operelor lor.

Subiectul dreptului de autor


Persoana protejată prin dreptul de autor este în principiu autorul sau autorii operei, adică
persoanele care au realizat opera și creația de formă.

Principiul adevăratului autor


Legea noastră consacră principiul adevăratului autor ca fiind persoana protejată prin
dreptul de autor. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 8/1996, dreptul de autor este legat de
persoana autorului și comportă atribute de ordin moral și patrimonial, iar opera este
recunoscută și protejată prin simplul fapt al realizării ei, în vreme ce art. 3 din Lege dispune
că este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera.
Calitatea de creator de opere aparține doar persoanelor fizice, pentru că numai
acestea au calitățile specifice creatorului: inteligență, personalitate, simțiri, forță creatoare,
facultatea de a concepe, de a-și însuși și înțelege concepte, de a gândi, a formula idei și a le
18
expune într-o formă personală și originală. Nicio condiție de capacitate nu este cerută pentru
recunoașterea calității de autor.

Autor se prezumă a fi până la proba contrară persoana sub numele căreia opera a fost
adusă pentru prima dată la cunoștința publică. Proba contrară poate fi făcută prin orice mijloc
de probă admis de lege, realizarea operei fiind un fapt și nu un act juridic. La rândul său,
autorul contestat beneficiar al prezumției va putea dovedi prin orice mijloc de probă că este
autorul operei în litigiu. Obiectul operei, faptul pozitiv pe care autorii care își dispută
calitatea trebuie să-l dovedească și îl constituie forma de manifestare, expresia, singura care
este protejată, pentru că ideea, oricât de valoroasă ar fi, nu poate fi protejată. Cum există
particularități ale expresiei pentru diferite categorii de opere protejate, obiectul probei și
modul în care se face dovada va fi diferit, în funcție de genul operei în litigiu.

Raportul dintre autorul operei originale, autorul operei derivate și autorul operei
compozite

Opera originală este opera care nu se află în stare de dependență față de o altă operă
preexistentă. Este absolut originală opera care nu se află în raport de dependență cu o operă
preexistentă și este relativ originală opera care împrumută elemente dintr-una preexistentă.

Opera derivată este cea creată de la una sau mai multe opere preexistente (traducerile,
adaptările, prelucrările, culegerile, selectările care implică o activitate de creație
intelectuală). Când dependența față de opera preexistentă este atât de redusă încât rolul
acesteia a fost doar acela de a stimula crearea unei opere distincte și autonome, ne aflăm în
fața unei utilizări libere a operei preexistente și a unei opere originale pentru opera nou-
creată. Dacă însă gradul de dependență față de opera preexistentă este evident, iar rezultatul
utilizării acesteia este o creație intelectuală personală, rezultatul utilizării este și el protejat ca
operă derivată.

Opera compozită este creația nouă în care este încorporată o operă preexistentă, fără ca
autorul acesteia să colaboreze la crearea unei noi opere; este cazul unei melodii create pentru
a acompania o poezie preexistentă.
Sunt doctrinari care consideră compozită orice operă derivată la care nu a colaborat
autorul operei preexistente, cum sunt operele puse în scenă sau pe ecran. Legea noastră a
adoptat, pentru operele dependente, calificarea de opere derivate, nu compozite, incluzând în
această categorie traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele
muzicale, transformările artistice sau științifice, care reprezintă o muncă intelectuală,
culegerile de opere literare, științifice sau artistice (enciclopedii), antologii, colecțiile sau
compilațiile de materiale sau date protejate sau nu, inclusiv bazele de date, care prin
dispunerea materialului constituie creație intelectuală.
Utilizarea operei preexistente în scopul creării unei opere derivate sau compozite este
supusă autorizării autorului acesteia, iar utilizarea nu poate prejudicia drepturile operei
originale. Sub rezerva neprejudicierii drepturilor autorilor operei originale, opera originală și
autorul ei se bucură de protecția dreptului de autor în aceleași condiții ca și opera originală.
Utilizarea unei opere preexistente pentru a realiza o operă derivată nu are niciun efect asupra
duratei de protecție a operei originale. Când opera originală este domeniul public, ca efect al
expirării duratei de protecție, autorul operei derivate o poate utiliza liber, dar este ținut de
respectul datorat drepturilor morale ale autorului operei originale.

19
Durata protecției drepturilor patrimoniale de autor
Potrivit art. 21 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în privința duratei în timp a protecției
juridice a drepturilor patrimoniale de autor instituie următoarele reguli:
- drepturile patrimoniale se nasc și protecția juridică a acestora va subzista, în
principiu, chiar din momentul creării operei. Drepturile patrimoniale durează
tot timpul vieții autorului.
- după moartea autorului, drepturile patrimoniale se transmit prin moștenire
legală sau testamentară pe o perioadă de 70 de ani, oricare ar fi data la care
opera a fost adusă la cunoștința publică, în mod legal.

Acest drept de protecție, ca termen, este un termen de drept comun. În lipsă de


moștenitori, exercițiul drepturilor patrimoniale care pot fi transmise prin moștenire revine
organismului de gestiune mandatat în timpul vieții de către autor sau, în lipsa unui asemenea
mandat, organismului de gestiune colectivă cu cel mai mare număr de membri din domeniul
respectiv de creație.

20