Cursul 1

INSTITUŢII DE
PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Sistemul de proprietate intelectuală este alcătuit din următoarele ramuri:

1. DREPTUL DE AUTOR

a) dreptul de autor

ART. 1 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
(1) Dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, precum şi asupra altor
opere de creaţie intelectuală este recunoscut şi garantat în condiţiile prezentei legi. Acest drept este
legat de persoana autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial.

b) drepturile conexe

ART. 94 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
Sunt recunoscuţi şi protejaţi, ca titulari de drepturi conexe dreptului de autor:
- artiştii interpreţi sau executanţi, pentru propriile interpretări ori execuţii,
- producătorii de înregistrări sonore şi producătorii de înregistrări audiovizuale, pentru propriile
înregistrări, şi
- organismele de radiodifuziune şi de televiziune, pentru propriile emisiuni şi servicii de
programe.

ART. 180 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe
(1) Oficiul Român pentru Drepturile de Autor funcţionează ca organ de specialitate în subordinea
Guvernului, fiind autoritate unică de reglementare, evidenţă prin registre naţionale, supraveghere,
autorizare, arbitraj şi constatare tehnico-ştiinţifică în domeniul drepturilor de autor şi al drepturilor
conexe.

2. PROPRIETATEA INDUSTRIALĂ

a) brevete

ART. 1 din Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie

(1) Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin
acordarea unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile
prevăzute de lege.

ART. 6
(1) Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în
toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să
fie susceptibilă de aplicare industrială.

ART. 7
(1) Nu sunt considerate invenţii, în sensul art. 6, în special:
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în
domeniul activităţilor economice, şi nici programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.
 b) modele de utilitate

ART. 1 din Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate

(1) Modelul de utilitate protejează, în condiţiile prezentei legi, orice invenţie tehnică, cu condiţia
să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare
industrială.
(2) Nu sunt considerate invenţii, în sensul alin. (1), în special:
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, de jocuri sau în domeniul
activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.

c) desene şi modele (industriale)

ART. 1 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

(1) Drepturile asupra desenelor şi modelelor sunt dobândite şi protejate în România prin
înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, denumit în continuare O.S.I.M., în condiţiile
prezentei legi.
(2) Prezenta lege se aplică desenelor şi modelelor ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de
înregistrare în România ori care îşi produc efectele în România, ca urmare a unei protecţii comunitare
sau internaţionale.
(3) Străinii cu domiciliul sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de prevederile
prezentei legi în condiţiile convenţiilor internaţionale privind desenele şi modelele, la care România
este parte.

ART. 2
În înţelesul prezentei legi, termenii sau expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
d) desen sau model - aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două sau
trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi,
culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia;

d) denumiri comerciale

ART. 226 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil

Denumirea persoanei juridice
(1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau
prin statut.
(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi
celelalte atribute de identificare.

ART. 254 – Apărarea dreptului la nume

(1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului
său la acel nume.
(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să
ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la
pseudonim, ales în condiţiile legii.

ART. 257 – Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice

Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor
juridice.

ART. 7 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor

 Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va
cuprinde: b) (...) denumirea (...);
ART. 8
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:
b) (...) denumirea (...);

ART. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului

(1) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi
sub care semnează.
(4) Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei (...) se dobândeşte prin înscrierea (...) în registrul
comerţului.
ART. 31
(1) Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia.
ART. 35
Firma unei societăţi pe acţiuni (...) se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de
firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime "societate pe acţiuni" sau "S.A."
ART. 36
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate
adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
"societate cu răspundere limitată" sau "S.R.L."

ART. 6 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

(3) O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este
susceptibilă a fi anulată dacă: e) există un drept anterior (...), în special un drept la nume (...);

e) mărci

ART. 1 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

(1) Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul
României, în condiţiile prezentei legi.

ART. 2
Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv
nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special,
forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore,
precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau
serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

f) indicaţii geografice

ART. 83 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

(1) Indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate în România prin înregistrarea acestora la
OSIM, potrivit prezentei legi sau convenţiilor internaţionale la care România este parte, şi pot fi
folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele pentru care aceste indicaţii
au fost înregistrate.
ART. 84
(1) Au calitatea de a solicita OSIM înregistrarea unei indicaţii geografice asociaţiile de
producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele indicate în
cerere.

g) concurenţa neloială

ART. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale

 (1) Prezenta lege are drept scop asigurarea unei concurenţe loiale, cu respectarea uzanţelor cinstite
şi a principiului general al bunei-credinţe, în interesul celor implicaţi, inclusiv respectarea intereselor
consumatorilor.
(2) Întreprinderile au obligaţia să acţioneze cu respectarea uzanţelor cinstite, în conformitate cu
principiul general al bunei-credinţe şi cu prezenta lege.
(3) Dispoziţiile prezentei legi se aplică persoanelor fizice sau juridice, române sau străine, care
săvârşesc practici de concurenţă neloială.

ART. 11
În înţelesul prezentei legi, expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
a) concurenţă loială - situaţia de rivalitate de piaţă, în care fiecare întreprindere încearcă să obţină
simultan vânzări, profit şi/sau cotă de piaţă, oferind cea mai bună combinaţie practică de preţuri,
calitate şi servicii conexe, cu respectarea uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe;
b) practici comerciale - orice comportament, respectiv acţiune, omisiune, demers sau comunicare
comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea, efectuată de o întreprindere, în legătură directă cu
promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs;
c) uzanţe cinstite - ansamblu de practici sau reguli general recunoscute care se aplică în relaţiile
comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime ale acestora;
d) secret comercial - orice informaţie care, total sau parţial, nu este în general cunoscută sau nu
este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie
şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, pentru care deţinătorul legitim a
luat măsuri rezonabile ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret;
protecţia secretului comercial operează atât timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite în
mod cumulativ;

ART. 2
(1) Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, practicile comerciale ale întreprinderii
care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot
produce pagube oricăror participanţi la piaţă.
(2) Sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum urmează:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori
răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care nu corespund
realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze
interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori
de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva
întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate
dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-
credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.

Surse legislative (actualizate la zi – 11.10.2021):

1) Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe

2) Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie
3) Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate
4) Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
5) Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
6) Legea nr. 31/1990 a societăţilor
7) Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului
8) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice
9) Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale
10) Legea nr. 21/1996 a concurenţei 
 Cursul 1
INTRODUCERE.
Proprietatea intelectuală – sistem de protecție a
creației umane

1. Proprietatea intelectuală: dreptul de autor şi proprietatea industrială

Creativitatea este o dimensiune a personalităţii omului, având adânci implicaţii în istoria şi

progresul societăţii. Creaţia intelectuală a constituit motorul dezvoltării civilizaţiei umane, ea
exprimându-se în idei, descoperiri ştiinţifice, realizări tehnice, opere de artă şi de cultură.
La actul creator participă:
- factori intelectuali (gândire, inteligenţă, imaginaţie, memorie); şi
- factori non-intelectuali de personalitate (motivaţia, dorinţa de succes, de performanţă,
interesul şi sensibilitatea faţă de problema studiată).
Valoarea acestora este egală, nici unul separat neputând determina performanţa.
Supravieţuirea speciei umane, dezvoltarea societăţii şi bunăstarea ei nu vor mai depinde, ca
până acum, doar de resursele naturale şi de investiţii, ci de oameni, de capacitatea acestora de a
combina, a restructura şi a extrapola cea ce se cunoaşte, în vederea obţinerii de structuri noi. Acele
ţări care conştientizează mai repede şi mai profund modalităţile de identificare, dezvoltare şi
amplificare a potenţelor creatoare ale oamenilor vor fi avantajate şi vor câştiga competiţia economică
şi socială care se desfăşoară astăzi între ţările lumii.
În aceste condiţii, protecţia juridică a creatorilor şi a operei de creaţie a devenit o necesitate.
Această protecţie este asigurată atât prin sistemele legislative naţionale, cât şi prin diferite forme de
colaborare internaţională.
Baza întregului concept de protecţie a proprietăţii intelectuale este dată de o realitate
fundamentală: imposibilitatea protecţiei prin simpla posesie asupra obiectului. Într-adevăr, o invenţie,
o piesă muzicală sau o marcă de fabrică nu pot fi protejate prin simplă posesie împotriva utilizării lor
de către alte persoane decât autorul; de îndată ce creaţia intelectuală este pusă la dispoziţia publicului,
creatorul acesteia nu mai poate să-şi exercite controlul asupra utilizării creaţiei1.
Având în vedere faptul că obiectul protecţiei juridice îl reprezintă creaţia, ca structură unitară
(opera), în literatura de specialitate s-a încetăţenit denumirea de drept al proprietăţii intelectuale. În
cadrul categoriei generale ce o reprezintă drepturile proprietăţii intelectuale, caracteristicile regimului
juridic permit, totuşi, delimitarea a două domenii:
1. dreptul de autor – care se referă la creaţia ştiinţifică, literară, artistică şi interpretativă; şi
2. dreptul de proprietate industrială – care vizează creaţia tehnică (invenţiile, desenele şi
modelele industriale, semnele distinctive ale activităţii industriale şi comerciale, etc.).
Dreptul de proprietate intelectuală se referă la modalitatea de reglementare, prin norme
juridice, a raporturilor care se nasc din crearea şi valorificarea operelor literare, artistice, ştiinţifice,
precum şi a creaţiilor tehnice.
Particularităţile, inclusiv de regim juridic, justifică tratarea separată a celor două domenii, însă
în cadrul aceleiaşi diviziuni a dreptului (considerarea lor ca o ramură de drept distinctă şi unitară).
În sprijinul acestui concept de unitate a celor două drepturi de creaţie intelectuale vine şi
constituirea, în anul 1976, a unei organizaţii internaţionale unice, „Organizaţia Mondială a
Proprietăţii Intelectuale / World Intellectual Property Organization” (în continuare O.M.P.I./WIPO 2),
al cărei scop este realizarea unei mai bune colaborări între state în domeniul dreptului de autor şi a
dreptului de proprietate industrială, încurajarea activităţii creatoare şi promovarea protecţiei
drepturilor intelectuale.

1
Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, Introducere în proprietatea intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti,
2001, p.16, nr.1.2.
2
Informaţii suplimentare pot fi obţinute pe site-ul organizaţiei, la adresa www.wipo.int.
2. Dreptul de autor

Dreptul de autor este legat de creaţiile artistice, cum ar fi poeziile, romanele, muzica, picturile
sau operele cinematografice. Dreptul de autor are ca obiect de reglementare relaţiile sociale care
decurg din crearea şi valorificarea operei (drept obiectiv), raporturi personale patrimoniale şi
nepatrimoniale al căror principal subiect este autorul acesteia.
Există două principale sisteme juridice de protecţie:
- cel european, exprimat prin conceptul de „drepturi de autor”, şi care este centrat pe persoana
creatorului operei literare sau artistice; în acest sistem se subliniază faptul că autorul operei
are anumite drepturi specifice asupra creaţiei sale (de exemplu să împiedice reproducerea
deformată a operei); şi
- cel anglo-saxon (american), exprimat prin termenul de „copyright” care se referă la principala
acţiune care, în ce priveşte operele literare şi artistice, poate fi întreprinsă doar de către autor
sau cu permisiunea acestuia (producerea de copii ale operei).
Deosebirea dintre cele două sisteme rezultă din preocuparea pentru prioritatea protecţiei
intereselor autorului (în sistemul european), respectiv pentru interesele industriei (în cel american).

3. Drepturile conexe

„Drepturile conexe” este abrevierea expresiei „drepturile conexe dreptului de autor” şi se

referă la următoarele trei drepturi (art.94 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile
conexe):
- drepturile artiştilor interpreţi sau executanţi asupra propriilor lor prestaţii;
- drepturile producătorilor de fonograme asupra propriilor lor fonograme; şi
- drepturile organismelor de radiodifuziune şi de televiziune asupra propriilor lor programe.
Întrucât interpreţilor sau executanţilor unor creaţii artistice nu li se poate acorda statutul de
coautori (ei neavând un aport creativ la realizarea operei preexistente), în plan teoretic prestaţiile lor
sunt calificate ca opere derivate, iar operele interpretate sau executate sunt asimilate cu traducerile
sau adaptările.
Totuşi, în timp ce traducerea sau adaptarea, cu toată legătura sa cu opera preexistentă,
reprezintă o operă cu existenţă proprie, interpretarea face corp cu opera interpretată, de care nu poate
fi detaşată. Concluzia este necesitatea creării unui regim juridic care, deşi modelat pe tiparul celui
privind dreptul de autor, să fie, totuşi, diferit de acesta; majoritatea legislaţiilor au consacrat o
asemenea protecţie în cadrul drepturilor conexe, rezervate auxiliarilor creaţiei literare sau artistice.

4. Proprietatea industrială

Proprietatea industrială cuprinde protecţia invenţiilor prin brevetele de invenţie, protecţia

anumitor interese comerciale prin intermediul legii privind mărcile de fabrică sau de comerţ, al legii
privind denumirile comerciale şi al legii pentru protecţia desenelor industriale. În plus, este cuprinsă
şi combaterea concurenţei neloiale3.
Uneori, expresia „proprietate industrială” este înţeleasă defectuos, în sensul că s-ar referi la
bunurile folosite pentru producţia industrială (cum ar fi fabricile, utilajele de producţie, etc.). În
realitate, proprietatea industrială este o ramură a proprietăţii intelectuale şi, prin urmare, se referă la
creaţiile minţii umane: de obicei invenţiile, desenele şi modelele industriale, la care se adaugă mărcile
de fabrică sau de comerţ, mărcile de servicii, denumirile şi indicaţiile geografice, inclusiv indicaţiile
de provenienţă şi denumirile de origine, precum şi protecţia împotriva concurenţei neloiale4.

3
OMPI, Introducere..., nr.1.5.
4
Ibidem, nr.1.9.
5. Concluzii

Formele creaţiei umane care sunt protejate de dreptul proprietăţii intelectuale sunt
următoarele:
- prin dreptul de autor şi drepturile conexe:
o operele literare, artistice şi ştiinţifice (obiect al dreptului de autor);
o prestaţiile artiştilor interpreţi, fonograme şi transmisiuni radio-TV (drepturile conexe);
- prin drepturile de proprietate industrială:
o invenţiile din toate domeniile activităţii umane;
o modelele de utilitate;
o desenele şi modele industriale;
o denumirile comerciale;
o mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii;
o indicaţiile geografice;
o protecţia împotriva concurenţei neloiale.

Alături de aceste forme ale creativităţii umane, O.M.P.I. îşi propune (prin Convenţia de
instituire a sa) şi protejarea „descoperirilor ştiinţifice”. În realitate, acestea nu aparţin niciuneia dintre
cele două ramuri ale proprietăţii intelectuale. Din acest motiv, există şi opinia că descoperirile
ştiinţifice nu ar fi trebuit menţionate printre formele proprietăţii intelectuale, având în vedere că nicio
lege naţională sau convenţie internaţională nu prevăd drepturi asupra acestora5.

Cursul 2
DREPTUL DE AUTOR:
Definiție, conținut, natură juridică şi durată.
Subiecte şi obiect

1. Definiţia şi trăsăturile caracteristice

Crearea unei opere ştiinţifice, literare sau artistice are drept consecinţă naşterea în persoana
autorului a unui drept subiectiv de autor, drept care îi conferă titularului anumite prerogative în
legătură cu opera creată şi valorificarea acesteia [art. 1 alin. (1) din Legea nr.8/1996 privind dreptul
de autor şi drepturile conexe6 – în continuare „legea”].
Dreptul de autor, ca instituţie juridică, reprezintă ansamblul normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale care se nasc din crearea, publicarea şi valorificarea operelor literare,
artistice sau ştiinţifice7.
Dreptul de autor are ca obiect rezultatul activităţii creatoare a autorului: creaţia sa intelectuală
şi lucrul corporal în care ea se materializează (opera), aceasta independent de aducerea sa la
cunoștință publică şi de caracterul ei finit sau nu (art.1 alin.2 din lege).
Terminologic, dreptul de autor se confundă, uzual, cu acele componente (prerogative)
cuvenite creatorilor de opere protejate. De aceea, doctrina8 apreciază că se poate vorbi despre
„drepturi de autor” care includ ansamblul prerogativelor (materiale şi morale).

5
Ibidem, nr.1.10
6
Publicată în Monitorul oficial, Partea I, nr.60 din 26.03.1996, cu modificările ulterioare.
7
S.D.Cărpenaru, Drept civil. Drepturile de creaţie intelectuală, Universitatea Bucureşti, 1971, p.7, apud V.Roş, Dreptul
proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.49.
8
V.Roş, op.cit., p.49.
 Pentru a da naştere dreptului subiectiv de autor, opera creată trebuie să îndeplinească anumite
condiţii:
a) să aibă caracterul unei creaţii intelectuale, indiferent de conţinutul ei, de forma de
exprimare, de valoarea şi destinaţia ei; aceasta înseamnă că opera trebuie să se caracterizeze
prin originalitate, să oglindească talentul, fantezia şi cunoştinţele autorului;
b) deoarece prin dreptul de autor se apără forma de exprimare a unei idei, iar nu ideea însăşi 9,
opera trebuie să fie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor omeneşti; dreptul
de autor nu ia naştere decât în momentul în care opera literară, artistică sau ştiinţifică se
materializează sub formă de manuscris, schiţă, tablou sau orice altă formă concretă (chiar
nefinalizată);
c) scopul unei creaţii intelectuale este acela de a îmbogăţii patrimoniul spiritual al societăţii,
astfel că opera trebuie să fie susceptibilă de a fi adusă la cunoştinţa publicului.
Dacă aceste trei condiţii sunt îndeplinite autorul devine fără nici o altă formalitate, titularul
unui drept subiectiv de autor asupra operei create.

2. Conţinutul dreptului de autor

Cele două componente ale dreptului de autor – cea materială şi cea nepatrimonială – sunt
reglementate de Legea nr.8/1996 în cuprinsul Capitolului IV, intitulat „Conţinutul dreptului de autor”
(art. 10-26).
Autorul operei are următoarele drepturi morale (nepatrimoniale) stabilite de art.10 din lege:
a) dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
b) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei;
c) dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoştinţă publică;
d) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputaţia sa;
e) dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii drepturilor de utilizare,
prejudiciaţi prin exercitarea retractării.

Dreptul material este reglementat de art. 12 din lege astfel: autorul unei opere are dreptul
patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi utilizată opera sa, inclusiv de a
consimţi la utilizarea operei de către alţii.
Art. 13 reglementează utilizarea unei opere, arătând că aceasta dă naştere la drepturi
patrimoniale ale autorului de a autoriza sau de a interzice:
a) reproducerea10 operei;
b) distribuirea11 operei;
c) importul12 în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul
autorului, după operă;
d) închirierea13 operei;
e) împrumutul14 operei;
9
World Intellectual Property Organization / Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale, Introducere în proprietatea
intelectuală, Editura Rosetti, Bucureşti, 2001, p.142, nr.8.3.
10
Reproducerea este definită de art.14 din lege ca realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei
opere, direct sau indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă, inclusiv realizarea oricărei
înregistrări sonore sau audiovizuale a unei opere, precum şi stocarea permanentă ori temporară a acesteia cu mijloace
electronice.
11
Prin distribuire, în sensul art.15, alin.1 se înţelege vânzarea sau orice alt mod de transmitere, cu titlu oneros ori gratuit,
a originalului sau a copiilor unei opere, precum şi oferirea publică a acestora.
12
Prin import, în sensul art.16, se înţelege introducerea pe piaţa internă, cu scopul comercializării, a originalului sau a
copiilor legal realizate ale unei opere fixate pe orice fel de suport.
13
Prin închiriere, în sensul art.17, se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi pentru un
avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere.
14
Prin împrumut, în sensul art.18, alin.1 se înţelege punerea la dispoziţie spre utilizare, pentru un timp limitat şi fără un
avantaj economic sau comercial direct ori indirect, a unei opere prin intermediul unei instituţii care permite accesul
 f) comunicarea publică15, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea
operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment
ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea16 operei;

publicului în acest scop.

15
Se consideră comunicare publică, de către art.20 alin.1, orice comunicare a unei opere, realizată direct sau prin orice
mijloace tehnice, făcută într-un loc deschis publicului sau în orice loc în care se adună un număr de persoane care
depăşeşte cercul normal al membrilor unei familii şi al cunoştinţelor acesteia, inclusiv reprezentarea scenică, recitarea sau
orice altă modalitate publică de execuţie ori de prezentare directă a operei, expunerea publică a operelor de artă plastică,
de artă aplicată, fotografică şi de arhitectură, proiecţia publică a operelor cinematografice şi a altor opere audiovizuale,
inclusiv a operelor de artă digitală, prezentarea într-un loc public, prin intermediul înregistrărilor sonore sau audiovizuale,
precum şi prezentarea într-un loc public, prin intermediul oricăror mijloace, a unei opere radiodifuzate. De asemenea, se
consideră publică orice comunicare a unei opere, prin mijloace cu fir sau fără fir, realizată prin punerea la dispoziţie
publicului, inclusiv prin internet sau alte reţele de calculatoare, astfel încât oricare dintre membrii publicului să poată avea
acces la aceasta din orice loc sau în orice moment ales în mod individual.
16
În sensul art.21, prin radiodifuzare se înţelege fie emiterea unei opere de către un organism de radiodifuziune ori de
televiziune, prin orice mijloc ce serveşte la propagarea fără fir a semnelor, sunetelor sau imaginilor, ori a reprezentării
acestora, inclusiv comunicarea ei publică prin satelit, în scopul recepţionării de către public (lit.a), fie transmiterea unei
opere sau a reprezentării acesteia, prin fir, prin cablu, prin fibră optică sau prin orice alt procedeu similar, cu excepţia
reţelelor de calculatoare, în scopul recepţionării ei de către public (lit.b).
 h) retransmiterea prin cablu17 a operei;
i) realizarea de opere derivate18.

Separat de acestea, legea mai conferă autorului unor opere specifice, următoarele drepturi
patrimoniale:
- autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice
beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de
vânzare obţinut la orice re-vânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor,
precum şi dreptul de a fi informat cu privire la locul unde se află opera sa (art. 24);
- proprietarul sau posesorul unei opere este dator să permită accesul autorului operei şi să o
pună la dispoziţie acestuia, dacă acest fapt este necesar pentru exercitarea dreptului său de
autor şi cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere unui interes legitim al
proprietarului sau al posesorului (art. 25);
- proprietarul originalului unei opere nu are dreptul să o distrugă înainte de a o oferi autorului ei
la preţul de cost al materialului (în cazul unei structuri arhitecturale, autorul are numai dreptul
de a face fotografii ale operei şi de a solicita proprietarului trimiterea reproducerii proiectelor
– art. 26).

Trebuie subliniat că drepturile enumerate – fie materiale sau morale – nu sunt drepturi
distincte, ci doar prerogative (facultăţi) care, împreună, constituie dreptul subiectiv unitar de autor.
Prin urmare, dreptul subiectiv de autor are un dublu aspect:
- personal nepatrimonial (moral) care priveşte drepturi strâns legate de personalitatea autorului
şi
- patrimonial care cuprinde drepturile cu conţinut economic ce aparţin autorului.

În literatura română de specialitate există opinia unanimă că această clasificare este justificată
deoarece, pe de-o parte, natura juridică a valorilor ocrotite determină un regim diferit pentru cele
două categorii de drepturi şi, pe de altă parte, această clasificare este adoptată de actele normative
care reglementează dreptul de autor şi drepturile conexe.

3. Natura juridică a dreptului de autor

Natura juridică a dreptului de autor constituie obiectul unor controverse în literatura juridică
de specialitate. Dificultatea calificării naturii juridice a dreptului de autor decurge tocmai din faptul că
are în conţinutul său atât componente morale cât şi patrimoniale, drepturi de natură diferită.
De exemplu, în privinţa componentei materiale, menţionăm că sunt autori care folosesc o
clasificare tripartită a drepturilor patrimoniale, anume: drepturi reale, drepturi de creanţă şi drepturi
intelectuale. Se subliniază că aceste din urmă drepturi nu ar putea fi încadrate în categoria drepturilor
reale, deoarece nu privesc un obiect material (bun corporal), dar nici în categoria drepturilor de
creanţă, deoarece nu se exercită împotriva unor persoane determinate. Dacă se admite, însă, că dreptul
real poate avea ca obiect nu numai un lucru, ci şi idei sau activităţi (desigur, cu valoare pecuniară),
atunci ar urma să includem aceste drepturi în categoria drepturilor reale19.
Un ajutor important în determinarea naturii juridice a dreptului de autor îl dă Convenţia de la
Berna din 1886 pentru protecţia operelor literare şi artistice 20. Modificarea acesteia prin Convenţia de
17
Prin retransmiterea prin cablu, în sensul art. 22, se înţelege retransmiterea simultană, nealterată şi integrală, de către un
operator, prin mijloacele prevăzute la art. 21 lit. b) sau printr-un sistem de difuzare prin unde ultrascurte, pentru
recepţionarea de către public, a unei transmisii iniţiale, cu sau fără fir, inclusiv prin satelit, de servicii de programe de
radiodifuziune sau de televiziune, destinate recepţionării de către public.
18
Prin realizarea de opere derivate, în sensul art. 23, se înţelege traducerea, publicarea în culegeri, adaptarea, precum şi
orice altă transformare a unei opere preexistente, dacă aceasta constituie creaţie intelectuală.
19
G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.58, nota 1 de
subsol şi doctrina acolo citată.
20
Convenţia, încheiată la 09.09.1886, are ca scop asigurarea unei protecţii internaţionale a autorilor. Ea a fost completată
şi revizuită de-a lungul timpului, una dintre cele mai importante modificări fiind cea din 1967 de la Sockholm, când a fost
instituită, de către ţările membre ale Uniunii de la Berna, Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (World
Intellectual Property Organization).
la Roma din 1928 a introdus teoria dualistă, care consideră că drepturile morale şi cele materiale din
conţinutul dreptului de autor au existenţă şi regim juridic distinct, aspectul dominant fiind cel moral.
Soluţia aceasta este adoptată în aproape toate ţările europene, cu excepţia Germaniei, care a
reglementat teoria monistă.
Teoria monistă susţine că între personalitatea autorului şi opera sa există o strânsă legătură,
care împiedică disocierea şi ierarhizarea drepturilor morale şi celor materiale, astfel că cele două
categorii sunt prerogative ale dreptului de autor, având aceeaşi valoare şi durată, deci nici una nu
prevalează21.

4. Durata protecţiei dreptului de autor

Dreptul de autor ia naştere în momentul creării operei literare, artistice sau ştiinţifice, oricare
ar fi modul sau forma concretă de exprimare (art. 27 din lege).
Durata drepturilor autorilor se bazează pe două principii:
- al existenţei perpetue a dreptului moral [art. 11 alin. (2) teza I din lege]; şi
- al duratei limitate a drepturilor patrimoniale (art. 28 din lege).

Cu privire la drepturile morale, principiul se întemeiază pe faptul că opera supravieţuieşte

autorului ei, deci rămâne marcată de personalitatea acestuia. Cu toate că legiuitorul nu precizează
nimic în această privinţa moştenirii, de-a lungul timpului, dreptul moral legat de operă ia o
dimensiune colectivă, care reiese din rolul de apărător al său recunoscut tuturor moştenitorilor
autorului, precum şi din intervenţia autorităţilor publice şi a organismelor de gestiune colectivă.
Trebuie subliniat că transmiterea se referă doar la următoarele componente [art. 11 alin. (2)
coroborat cu art. 10 din lege]:
- dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţă publică [art.10
lit.a)];
- dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei [art.10 lit.b)]; şi
- dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se opune oricărei modificări,
precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază onoarea sau reputația sa [art.10
lit.d)].
Celelalte două prerogative, stabilite de art.10 lit.c) şi e) – dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă
opera la cunoștință publică şi, respectiv, dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe
titularii drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării – se sting la decesul autorului.

Regula generală – stabilită în art.28 din lege – este aceea că durata drepturilor patrimoniale
se întinde pe toată durata vieţii autorului. La moartea acestuia, drepturile patrimoniale se transmit
moştenitorilor săi conform legislaţiei civile, pe o durată uniformă de 70 de ani, care se calculează
astfel:
- de la decesul autorului, oricare ar fi data la care opera a fost adusă la cunoştinţă publică în
mod legal (art. 28);
- pentru operele realizate în colaborare, de la moartea ultimului coautor (art. 30);
- pentru operele colective, de la data aducerii operelor la cunoștință publică (art. 31);
- pentru programele de calculator de la moartea autorului (art. 32).

Legea reglementează şi următoarele situaţii speciale referitoare la durata şi momentul de

început al drepturilor patrimoniale:
- persoana care, după încetarea protecţiei dreptului de autor, aduce la cunoştinţa publică, în mod
legal, pentru prima oară, o operă nepublicată înainte beneficiază de protecţia echivalentă cu
cea a drepturilor patrimoniale ale autorului, iar durata protecţiei acestor drepturi este de 25
ani, începând din momentul în care a fost adusă pentru prima oară la cunoştinţa publică în
mod legal [art. 28 alin. (2)];

21
V.Roş, op.cit., pp.52-55.
 - în cazul în care opera colectivă nu se aduce la cunoștință publică timp de 70 de ani de la
crearea ei, durata drepturilor patrimoniale expiră după trecerea a 70 de ani de la crearea (art.
31 teza II).

Toate termenele stabilite de lege se calculează începând cu data de 1 ianuarie a anului următor
morţii autorului sau aducerii operei la cunoştinţă publică, după caz (art. 34 din lege).
În lipsa moştenitorilor exercitarea, exerciţiul acestor drepturi revine organismului de gestiune
colectivă22 mandatat în timpul vieţii de către autor sau, în lipsa unui mandat, organismului de gestiune
colectivă cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creaţie.

5. Subiectul dreptului de autor

5.1. Noţiune

Noţiunea de subiect al dreptului de autor beneficiază de o reglementare expresă (Capitolul 2

din Titlul I, Partea 1 ale legii, capitol intitulat „Subiectul dreptului de autor” şi alcătuit din art. 3-6),
iar art. 3 alin. (1) din lege stabileşte că este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat
opera.
Întrucât calitatea de autor rezultă din activitatea de creaţie, aceasta aparţine doar persoanelor
fizice (omului) şi este exclusă în cazul persoanelor juridice (entităţi care nu au facultatea creaţiei –
fantezie, raţiune şi inteligenţă). De asemenea, calitatea de autor nu poate fi transmisă (de exemplu,
calitatea de autor al poeziei „Iarna” de Vasile Alecsandri nu poate fi trecută asupra lui Mihai
Eminescu).
Dreptul de autor ia naştere odată ce opera a fost creată şi aceasta oricare ar fi modul sau forma
concretă de exprimare (manuscris, schiță, film etc.); dar, subliniem, trebuie să existe o formă de
exprimare pentru ca dreptul de autor să ia naștere. Prin aceasta, autorul operei devine şi subiect al
dreptului de autor.
Spre deosebire de calitatea de autor, calitatea de subiect al dreptului de autor poate reveni
altor persoane. Astfel:
- calitatea de subiect al dreptului de autor poate fi transmisă de autor altei persoane [art. 3 alin.
(3) din lege];
- această calitate poate lua naştere direct în patrimoniul altei persoane – în acest sens, art. 3 alin.
(2) din lege dispune că pot beneficia de protecţia acordată autorului şi persoane juridice/fizice,
altele decât autorul, însă numai în cazurile expres prevăzute de lege; astfel de cazuri sunt cele
arătate în art. 4 alin. (2) şi în art. 6 alin. (2) din lege23.

Faţă de aceste circumstanţe, se poate vorbi despre principiul adevăratului autor24, potrivit
căruia:
- dreptul de autor asupra unei opere literare, artistice sau ştiinţifice este legat de persoana
autorului şi comportă atribute de ordin moral şi patrimonial [art. 1 alin. (1) teza a II-a)]; iar
- opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la
cunoştinţa publică, prin simplul fapt (dar obligatoriu) al realizării ei, chiar nefinalizată.

22
Organismele de gestiune colectivă a dreptului de autor şi a drepturilor conexe, denumite în cuprinsul legii „organisme
de gestiune colectivă”, sunt persoane juridice constituite prin liberă asociere, care au ca obiect de activitate, în principal,
colectarea şi repartizarea drepturilor a căror gestiune le este încredinţată de către titulari (art. 150 din lege). Acestea se
constituie cu avizul Oficiului Român pentru Drepturile de Autor, sunt create direct de titularii drepturilor de autor sau ai
drepturilor conexe, persoane fizice ori juridice, şi acţionează în limitele mandatului încredinţat (art. 151).
23
Art. 4 alin. (2) – Când opera a fost adusă la cunoştinţa publică sub formă anonimă sau sub un pseudonim care nu
permite identificarea autorului, dreptul de autor se exercită de persoana fizică sau juridică ce o face publică având
consimțământul autorului, atât timp cât acesta nu îşi dezvăluie identitatea.
Art. 6 alin. (2) – În lipsa unei convenții contrare, dreptul de autor asupra operei colective aparține persoanei fizice sau
juridice din inițiativa, sub responsabilitatea şi sub numele căreia a fost creată.
24
V.Roş, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Global Lex, Bucureşti, 2001, p.56.
 Mai trebuie subliniat că autor se prezumă 25 a fi, până la proba26 contrară, persoana sub numele
căreia opera a fost adusă, pentru prima dată, la cunoştinţă publică.

5.2. Subiectul dreptului de autor pentru operele originale şi cele derivate

Geneza unei opere poate avea ca punct de plecare ideile personale ale autorului, dar şi o operă
preexistentă aparţinând altuia. Legea recunoaşte calitatea de subiect al dreptului de autor şi
persoanelor care, folosind opere preexistente sau elemente ale unor astfel de opere, alcătuiesc opere
noi, fără participarea autorilor operelor originale folosite. Singura condiţie este ca opera nou alcătuită
să aibă caracterul unei creaţii intelectuale.
Opera preexistentă poartă denumirea de operă originală, iar cea nou creată de operă derivată.
Opera derivată, dacă îndeplineşte condiţia de a fi o creaţie intelectuală, se bucură de protecţia
juridică a dreptului de autor. Sunt considerate de lege ca opere derivate următoarele:
- traducerile, adaptările, adnotările, lucrările documentare, aranjamentele muzicale şi orice alte
transformări ale unei opere literare, artistice sau ştiinţifice care reprezintă o muncă intelectuală
de creație [art. 8 lit. a) din lege];
- culegerile de opere literare, artistice sau ştiinţifice, cum ar fi: enciclopediile şi antologiile,
colecţiile sau compilaţiile de materiale sau date, protejate ori nu, inclusiv bazele de date care,
prin alegerea sau prin dispunerea materialului, constituie creații intelectuale [art.8 lit.b)].

Fiind rezultatul activităţii unor persoane fizice diferite, şi subiectele dreptului de autor vor fi
diferenţiate, astfel existând:
- autorul operei originale; şi
- autorul operei derivate.

În situaţia în care autorul operei preexistente participă la elaborarea operei derivate de către o
altă persoană, el va deveni şi coautor al operei derivate. În toate situaţiile însă, crearea unei opere
derivate nu trebuie să aducă nici o atingere drepturilor autorului operei originale.

5.3. Subiectul dreptului de autor pentru operele realizate în colaborare

De obicei, opera (fie ea ştiinţifică, literară sau artistică) este rodul creaţiei unei singure
persoane, caz în care avem de-a face cu o operă individuală, iar subiectul dreptului de autor este
persoana care a creat-o.
Totuşi, opera poate fi rezultatul activităţii de creaţie a mai multor persoane. În acest caz avem
de-a face cu o operă creată în colaborare, iar persoanele care au creat-o au calitatea de coautori,
fiind subiecte ale dreptului de autor asupra operei respective.

Operele realizate în colaborare se prezintă sub două forme:

- opera comună; şi
- opera colectivă,
iar subiectul dreptului de autor prezintă unele caracteristici specifice în fiecare caz.

5.3.1. Opera comună

Art. 5 din lege stabileşte, în primul alineat, că este o opera comună aceea creată de mai mulţi
autori în colaborare, iar în al doilea că dreptul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor
acesteia (dintre care unul poate fi autorul principal).
Operele comune pot fi clasificate în:
- opere comune divizibile;
25
Potrivit art. 327 C.pr.civ., prezumţiile sunt consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut
spre a stabili un fapt necunoscut.
26
Mijloacele de probă (mijloacele prevăzute de lege prin care se poate dovedi un raport juridic) sunt: înscrisul, declaraţia
de martor, prezumţia, mărturisirea părţii, expertiza, cercetarea la faţa locului, proba materială, precum şi alte mijloace
prevăzute de lege, cum ar fi înregistrările audio-video. Pentru o analiză detaliată, a se vedea V.M.Ciobanu, G.Boroi,
T.C.Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2011, pp. 245-300.
 - opere comune indivizibile.

Opera comună divizibilă se caracterizează prin aceea că partea contributivă a fiecărui coautor
este distinctă, având o individualitate proprie (de exemplu, un capitol dintr-o carte). În opera comună
divizibilă, fiecare colaborator este autorul părţii pe care el a realizat-o şi, în acelaşi timp, este coautor
al operei comune în integralitatea sa.
Rezultă că fiecare coautor este subiectul exclusiv al dreptului de autor pentru partea care a
realizat-o, iar toţi coautorii sunt subiecte ale dreptului de autor asupra operei comune în totalitatea sa.
Coautorii vor exercita împreună prerogativele dreptului de autor asupra operei comune în
întregul ei, dar legea prevede posibilitatea exploatării separate a contribuţiei fiecărui coautor, cu
condiția ca aceasta să fie distinctă şi să nu prejudicieze exploatarea operei comune sau drepturile
celorlalți coautori.

La rândul său, opera comună indivizibilă reprezintă opera născută din activitatea comună a
autorilor, fără ca partea contributivă a fiecăruia să poată fi stabilită. Opera comună indivizibilă apare
ca un tot unitar, prezentând valoare numai luată ca atare (de exemplu, romanul „Viţelul de aur” scris
de Ilf şi Petrov sau povestea „Albă ca Zăpada de Fraţii Grimm).
Titlul de autor asupra operei comune aparţine coautorilor acesteia, ceea ce înseamnă că
subiectele dreptului de autor a operei comune indivizibile sunt toţi coautorii. Fiind împreună
subiectele dreptului de autor, ei tot împreună vor exercita prerogativele acestuia – atât cele
nepatrimoniale (morale) cât şi cele patrimoniale – dacă nu există o convenţie contrară.
Este de remarcat că legea permite refuzul unuia dintre coautori de a exploata în comun opera,
însă acest refuz trebuie justificat temeinic [art. 5 alin. (3) teza a II-a].

5.3.2. Operele colective

Se consideră a fi operă colectivă aceea în care contribuţiile personale ale coautorilor formează
un tot fără a fi posibil, dată fiind natura operei, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori
asupra ansamblului operei create [art. 6 alin. (1)] şi care ia naştere la iniţiativa unei persoane fizice
sau juridice [art. 6 alin. (2)].
Operele colective sunt totdeauna opere complexe din punct de vedere al subiectului reunind
elemente de natură diferite, cum ar fi ziarele, filmele, culegerile științifice, enciclopediile, antologiile,
dicționarele (de exemplu, DEX – Dicționarul explicativ al limbii române şi Dicționarul enciclopedic
Larousse).

5.3.3. Comparaţie între opera comună şi opera colectivă

Analiza celor două tipuri de creaţie intelectuală care au o pluritate de autori pune în evidenţă
următoarele deosebiri:
- din punctul de vedere al obiectului:
o opera comună este rezultatul unei colaborări creatoare, al unei activităţi creatoare
comune a două sau mai multor persoane, cărora legea le recunoaşte calitatea de
coautori; având la bază o activitate creatoare comună, opera comună este prin definiţie
o operă unitară; în vreme ce
o opera colectivă este întotdeauna complexă din punct de vedere al obiectului, reunind
elemente de natură diferită (de exemplu – scenariu, compoziție muzicală, scenografie,
interpretare etc.) şi din această cauză este, în principiu, divizibilă;
- din punctul de vedere al subiectului:
o operele comune se caracterizează prin pluralitate de subiecte având, concomitent, şi
drept de autor (asupra fragmentului de operă creat) şi drept de coautor (asupra operei
în ansamblu), deci există drepturi concurente, aparţinând mai multor subiecte, asupra
aceluiași obiect (fie fragmentul – un autor şi restul coautori, fie ansamblul – doar
coautori);
 o operele colective se caracterizează prin aceea că persoanele care participă la elaborarea
operei colective sunt, fiecare în parte, subiectul distinct al unui drept de autor asupra
unui obiect determinat, şi anume asupra fiecăreia dintre operele de natură diferită care
formează opera colectivă (complexă); însă ei nu sunt şi coautori asupra întregii opere
colective, ci doar producătorul, care realizează această operă colectivă (de exemplu,
opera cinematografică şi opera audio-vizuală), este subiect unic al dreptului de autor
asupra ei (privită ca întreg); operele colective diferă de celelalte forme de colaborare
prin faptul că dreptul de autor al operei finale aparţine persoanei fizice sau juridice
care a iniţiat şi coordonat activitatea creatoare (iar nu fiecăruia dintre autori).
Subliniem că numai operele colective pot forma obiectul dreptului de autor al unei persoane
juridice, pentru că dreptul de autor fiind legat de existenţa unui activităţi de creaţie, persoana juridică
nu are o asemenea aptitudine. Dreptul de autor al persoanei juridice este un drept originar, dar nu este
identic cu dreptul de autor al persoanei fizice, întrucât persoanei juridice i se recunoaşte numai
dreptul de exploatare exclusivă nu şi drepturile morale care sunt specifice persoanelor fizice.

Din perspectiva asemănărilor, reţinem:

- operele comune, ca şi operele colective, se caracterizează printr-o comunitate de inspiraţie în
vederea atingerii aceluiaşi scop; acesta impune coordonarea eforturilor, un schimb continuu
de sugestii şi propuneri, adaptarea fiecărui aport individual la aportul celorlalţi şi, totodată, la
opera finală în ansamblul ei; rolul de unificare este îndeplinit de coordonatorul coautorilor
care, însă, nu este protejat distinct prin lege;
- cele două categorii de opere prezintă unitatea de timp – sunt create concomitent elementele
care compun ansamblul – ceea ce nu se mai întâlneşte în cazul operelor derivate (unde creaţia
intelectuală nouă este ulterioară realizării operei preexistente).

6. Obiectul dreptului de autor

6.1. Creaţia intelectuală ca obiect al dreptului de autor

Obiectul dreptului de autor se bucură, la rândul său, de o reglementare separată, respectiv art.
7-9 (care sunt incluse în Capitolul 3 din Titlul I, Partea 1 din lege, capitol intitulat „Obiectul dreptului
de autor”).
Potrivit art. 7, constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creaţie
intelectuală în domeniul literar, artistic sau ştiinţific, oricare ar fi modalitatea de creaţie, modul sau
forma de exprimare şi independent de valoarea şi destinaţia lor.
Sintetic, obiectul dreptului de autor este reprezentat de creaţia intelectuală a autorului,
respectiv opera sa. Creaţia – conţinutul de idei al autorului – trebuie să capete o formă concretă
(manuscris, schiță, tablou etc.), însă obiectul dreptului de autor nu constituie lucrul corporal în care s-
a materializat conţinutul de idei.
Autorul are un drept de proprietate privată asupra lucrului corporal (schiţa, tema, manuscris,
desen etc.). În literatura juridică se face distincţie între dreptul de proprietate asupra lucrului corporal
în care s-a materializat conţinutul de idei al autorului şi dreptul de proprietate asupra conţinutului de
idei (bun încorporat) în care s-a materializat creaţia autorului. Într-adevăr, autorul unei opere
ştiinţifice, literare sau muzicale poate să înstrăineze dreptul de proprietate personală asupra
manuscrisului operei, poate să nu aibă nici o copie a acestuia, nici unul din exemplarele care au
reprodus-o şi difuzat-o, ediţia fiind epuizată, dar el îşi păstrează dreptul de autor al operei. Cele două
drepturi au regim juridic diferit, deoarece prin natura şi caracterul lor sunt distincte şi au obiecte
diferite.
Condiţiile sau caracterele pe care trebuie să le aibă o operă pentru a fi ocrotită ca obiect al
dreptului de autor rezultă din dispoziţiile legii:
- opera trebuie să fie originală, rezultat al unei activităţi de creaţie a autorului;
- opera trebuie să fie concretizată într-o formă perceptibilă simţurilor omeneşti; şi
- opera trebuie să fie susceptibilă de a fi împărtăşită publicului (prin reproducere, prezentare,
executare, expunere etc.).
 Condiţia originalităţii este cea mai dificil de definit, pentru că intervenţia sa este nuanţată –
diferită chiar – în funcţie de genul operei examinate (într-un fel se apreciază drept originală o carte şi
în cu totul alt fel un film, chiar dacă este ecranizarea primeia). Definiţia cu cel mai mare grad de
generalitate este dată de doctrinarul germen Eugen Ulmer, care pune semnul egalităţii între
originalitatea operei şi individualitatea ei. Opera este originală în măsura în care poartă amprenta
personalităţii autorului; aceasta se poate manifesta atât în forma de expresie, cât şi în elementele de
fantezie, alegere, selecţionare a materialului sau prelucrare mintală27.

6. 2. Categorii de obiecte ale dreptului de autor

6.2.1. Operele originale

Operele care se creează fără a se folosi opere preexistente poartă denumirea de opere
originale. Acestea sunt enumerate în art. 7 al legii:
a) scrierile literare şi publicistice, conferinţele, predicile, pledoariile, prelegerile şi orice alte
opere scrise sau orale, precum şi programele pentru calculator;
b) operele ştiinţifice, scrise sau orale, cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare,
manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice;
c) compoziţiile muzicale cu sau fără text;
d) operele dramatice, dramatico-muzicale, operele coregrafice şi pantomimele;
e) operele cinematografice, precum şi orice alte opere audiovizuale;
f) operele fotografice, precum şi orice alte opere exprimate printr-un procedeu analog
fotografiei;
g) operele de artă grafică sau plastică, cum ar fi: operele de sculptură, pictură, gravură, litografie,
artă monumentală, scenografie, tapiserie, ceramică, plastica sticlei şi a metalului, desene,
design, precum şi alte opere de artă aplicată produselor destinate unei utilizări practice;
h) operele de arhitectură, inclusiv planşele, machetele şi lucrările grafice ce formează proiectele
de arhitectură;
i) lucrările plastice, hărţile şi desenele din domeniul topografiei, geografiei şi ştiinţei în general.

6.2.2. Interpretarea unei opere ca obiect al dreptului de autor

În literatura juridică s-a analizat problema dacă interpretarea unor opere dramatice sau
muzicale constituie un obiect al dreptului de autor.
Interpretul – prin sensibilitatea şi inteligenţa ce îi aparţin – poate da operei o notă personală
care să atingă gradul de originalitate propriu de creaţie. În acest domeniu interesează nu interpretarea
în sine a unei opere ci valoarea interpretării.
Ca atare, legea (art. 95-103) recunoaște interpreților drepturi morale (nepatrimoniale) şi
drepturi patrimoniale care fac obiectul protecţiei, sub forma drepturilor conexe dreptului de autor.

6.2.3. Operele derivate

Operele derivate sunt reglementate de art. 8 din lege şi reprezintă creaţii intelectuale la care s-
a ajuns plecând de la una sau mai multe opere preexistente. Pentru a putea fi protejate juridic ele
trebuie să îndeplinească condiţiile oricărei opere pentru a fi subiect al dreptului de autor:
- trebuie să fie o operă originală de creaţie intelectuală;
- să fie exprimată într-o formă concretă;
- să poată fi împărtășită publicului; şi
- să nu prejudicieze drepturile autorilor operelor originale.

Legea exemplifică prin:

- transformările unei opere literare, artistice sau științifice (traduceri, adaptări etc.); şi
- culegerile de opere literare, artistice sau științifice (antologii, colecții, compilații etc.).

27
V.Roş, op.cit., p.83.
 6.2.4. Creații ce nu pot reprezenta obiectul dreptului de autor

Art. 9 din lege stabileşte următoarele categorii excluse de la protecţie sub forma dreptului de
autor:
a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile ştiinţifice, procedeele, metodele de funcţionare sau
conceptele matematice ca atare şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de
preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare (teoremele lui Pitagora sau Fermat);
b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale
ale acestora (legile, hotărârile judecătoreşti etc.);
c) simbolurile oficiale ale statului, ale autorităţilor publice şi ale organizaţiilor, cum ar fi stema,
sigiliul, drapelul, emblema, blazonul, insigna, ecusonul şi medalia;
d) mijloacele de plată (moneda, cripto-moneda etc.);
e) ştirile şi informaţiile de presă;
f) simplele fapte şi date.

Pe cale de interpretare, în doctrină s-a ajuns la concluzia că nu pot forma obiect al dreptului de
autor, pentru că le lipseşte elementul de creație intelectuală, nici:
- cărţile de telefon, calendarele, agendele şi cataloagele;
- contribuţia redacţiilor de carte la editarea unei opere; şi
- contribuţia persoanelor care asigură coordonarea coautorilor pentru a asigura unitatea operei,
în cazul unor opere comune.

Cursul 3
DREPTUL DE AUTOR:
Conținutul dreptului de autor

1. Drepturile personale nepatrimoniale (morale) de autor

Prin crearea operei, autorul dobândeşte atât drepturi personale nepatrimoniale (morale), cât şi
drepturi patrimoniale.
Prerogativele care alcătuiesc dreptul moral se situează în sfera personalităţii autorului; aşa se
explică perpetuitatea, inalienabilitatea şi imprescriptibilitatea sa. Prin derogare de la dreptul comun,
dreptul nepatrimonial de autor este considerat transmisibil mortis causa, în anumite limite.
Pornind de la dispozițiile art.10 al Legii nr.8/1996, dreptul subiectiv de autor implică
următoarele prerogative cu caracter moral (nepatrimoniale):
1. dreptul de divulgare (dreptul de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la
cunoștință publică – lit. a);
2. dreptul la paternitatea operei (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei,
inclusiv dreptul de a decide sub ce nume va fi adusă opera la cunoștință publică – lit. b şi c);
3. dreptul la respectarea integrităţii operei (dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei
şi de a se opune oricărei modificări, precum şi oricărei atingeri aduse operei, dacă prejudiciază
onoarea sau reputația sa – lit. d); şi
4. dreptul de retractare (dreptul de a retracta opera, despăgubind, dacă este cazul, pe titularii
drepturilor de utilizare, prejudiciaţi prin exercitarea retractării – lit.e).
Fiecare dintre aceste componente ale dreptului nepatrimonial de autor va fi analizat separat în
secţiunile următoare.

1.1. Dreptul de divulgare (art.10 lit. a)

 Puterea de decizie a autorului (scriitor, savant ori artist) apare ca un atribut de ordin intelectual
şi moral prin excelenţă, pentru că-i permite să păstreze manuscrisul, pe care l-a redactat, numai pentru
el (aspect moral propriu-zis) şi să nu-l publice atât timp cât opera nu-i pare corespunzătoare cu idealul
şi aşteptările sale (aspectul intelectual). Din aceeaşi perspectivă se vorbeşte despre dreptul
discreţionar al autorului de a duce la cunoștința publicului opera sa.

”Ca scriitor, Eminescu strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi mai ales în ceea ce
priveşte alegerea vorbelor şi ţinea să dea la tipografie manuscrisul curat şi citeț. Articolele pentru
Timpul le scria, de obicei, acasă, le citea cu glas tare, apoi le scria. Mai înainte de a le da la tipar i
le citea apoi cuiva şi dacă nu era mulțumit de ele, le prescria din nou. Împrejurul mesei lui de scris
era mereu plin de hârtii rupte” (I. Slavici, Amintiri).

De exercitarea acestui drept depinde existenţa dreptului patrimonial exclusiv (care este
corelativ), drept care nu are decât o existenţă virtuală şi care se transformă în realitate numai după ce
autorul decide să-şi aducă opera la cunoştinţa publicului.
Dreptul de divulgare (de a decide dacă, în ce mod şi când va fi adusă opera la cunoştinţa
publicului) nu este transmisibil prin acte între vii şi, doar pe cale de excepţie, abia după moartea
autorului, se poate transmite prin moştenire, potrivit legislaţiei civile. Problema transmisiunii sale
după moartea autorului se pune şi cu privire la operele postume, întrucât dreptul de divulgare
înseamnă dreptul la prima publicare.

1.2. Dreptul la paternitatea operei (art.10 lit. b şi c)

Dreptul la paternitatea operei (dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor a operei) se

întemeiază pe necesitatea de a se respecta legătura firească dintre creator şi opera sa.
Dreptul la paternitatea operei îmbracă:
- un aspect pozitiv – posibilitatea autorului de a revendica oricând calitatea de autor; şi
- un aspect negativ – posibilitatea de a se opune la orice act de contestare a acestei calităţi din
partea unor terţi.
Aspectul pozitiv al dreptului la paternitatea operei implică şi dreptul autorului la nume (art.10
lit.c), adică de a decide dacă opera va fi adusă la cunoştinţa publicului sub numele său, sub
pseudonim sau fără indicare de nume. În aceste din urmă situaţii, dreptul moral asupra paternităţii
operei îi permite autorului să revină oricând asupra acestor hotărâri şi să publice opera sub numele
său.

- Radu Tudoran – autorul romanului de aventuri „Toate pânzele sus!” se numea de fapt

Nicolae Bogza; era fratele scriitorului Geo Bogza, cel care se pare că i-a găsit și
pseudonimul;
- Dan Barbilian – a publicat cărţi de matematică sub numele personal şi poezie sub numele
de Ion Barbu;
- Tudor Arghezi – se numea Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul Arghezi provine din cuvântul
Argesis ce reprezenta vechiul nume al Argeșului, după cum a explicat chiar scriitorul;
- Tristan Tzara – unul dintre reprezentanții mișcării dadaiste s-a numit Sami Rosenstock28.

Numele autorului, dacă acesta a decis să publice opera sub numele său, trebuie indicat de
cesionarul dreptului de reproducere, reprezentare, executare sau difuzare în alt mod a operei, pe
coperta operei publicate în volum separat sau la începutul ori sfârşitul celor publicate în culegeri sau
periodice, pe programe, pe afişe şi pe orice materiale publicitare.
În cazul operelor derivate este obligatorie indicarea numelui autorului operei originale.
Obligaţia de indicare a numelui există şi în cazurile în care, potrivit legii, opera sau fragmente din ea
pot fi folosite fără consimțământul autorului.
Voinţa autorului cu privire la modul de a scrie numele trebuie respectată întocmai (cu inițială,
cu prenumele întreg etc.). Nerespectarea voinţei autorului în legătură cu numele va constitui nu doar o
încălcare a dreptului la nume, ci şi o încălcare a dreptului la calitatea de autor.

28
Născut în Moineşti, judeţul Bacău, municipiu în care i s-a dedicate un parc tematic.
 În februarie 1866 Iosif Vulcan primește la sediul redacției revistei „Familia” (pe care o
înființase şi al cărei program era de a răspândi cultura românească în Transilvania), de la un elev al
Gimnaziului din Cernăuți, o scrisoare însoțită de o poezie, „De-aș avea”, semnată Mihail Eminovici.
Redactorul este încântat de poezia primită, permițându-și însă o modificare, și anume, romanizarea
numelui tânărului poet, transformându-l din Eminovici în Eminescu. Din acest motiv, Iosif Vulcan
este considerat „nașul literar” al celui mai mare poet român.

În situaţia în care, însă, un terţ publică o operă proprie sub numele altuia (de obicei, un autor
cunoscut), nu ne vom afla în faţa unei încălcări a dreptului la calitatea de autor, ci a unei încălcări a
dreptului personal nepatrimonial la nume (drept civil).
Contestarea calităţii de autor din partea unei terţe persoane (sub forma însuşirii fără drept a
calităţii de autor al unei opere) se sancţionează ca infracţiune (închisoare de la 6 luni la 3 ani sau
amendă – art. 197 din Lege).
Dreptul la calitatea de autor şi dreptul la nume nu ridică probleme speciale în cazul operelor
comune, toţi creatorii beneficiind de aceleaşi drepturi. Soluţia este aceeaşi şi în cazul operelor
colective, pentru fiecare participant la realizarea operei, cărora legea le recunoaşte un drept de autor
distinct.

1.3. Dreptul la respectarea integrității operei (art.10 lit. d)

Dreptul la inviolabilitatea operei (dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei şi de a se

opune oricărei modificări) subînţelege prerogativa autorului de a face cunoscută opera în forma
hotărâtă de el şi, ca urmare, inadmisibilitatea oricărei suprimări, modificări sau completări făcute fără
consimţământul autorului. Consacrarea acestui drept asigură protecţia operei împotriva oricărei
modificări ce ar putea constitui o atingere adusă onoarei, reputaţiei sau altor interese legal protejate
ale autorului.
Totuşi, este de remarcat că anumite forme de folosire a operei (pentru care autorul a consimţit)
includ implicit şi modificările ce sunt indisolubil legate de acel mod de folosire a operei. De exemplu,
în cazul adaptărilor (adaptarea unei opere literare pentru scenă sau film); consimţind la adaptarea
operei sale, autorul a acceptat pe cale de consecinţă şi transformările cerute de natura diferită a
operelor derivate, de trecerea operei de la un gen la altul.

„Mary Poppins” 
Film fantastic muzical american, din
1964, regizat de Robert Stevenson și produs
de Walt Disney, cu cântece de Sherman
Brothers.
Scenariul este scris de Bill
Walsh și Don DaGradi, fiind bazat vag pe
seria de cărți pentru copii Mary Poppins de 
P. L. Travers.

Tot astfel, acceptarea colaborării la o operă comună sau la realizarea unei opere colective
implică acceptarea unei coordonări a contribuţiilor individuale, ceea ce se realizează prin intervenţiile
coordonatorilor lucrării, care asigură unitatea operei, aducerea la un numitor comun a stilurilor, a
formei de exprimare a coautorilor, etc.
 Problema inviolabilităţii operei se pune în mod deosebit pentru operele de artă plastică, în
raporturile dintre autor şi proprietarul / posesorul suportului material (suport identificat cu opera
însăşi). În conflictul dintre dreptul la inviolabilitatea operei şi dreptul de proprietate / posesia
deţinătorului ei, se recunoaşte atât dreptul autorului de a avea acces la opera sa (în vederea
reproducerii ei), cât şi interdicţia pentru proprietarul sau posesorul originalului (opera de artă sau
manuscris) de a-l deteriora sau distruge. În acest sens art. 26 din lege precizează că proprietarul
originalului unei opere nu are dreptul să distrugă înainte de a oferi autorului la preţul de cost al
materialului (înglobat în operă), iar dacă remiterea materială nu este posibilă, proprietarul va permite
autorului executarea unei copii după operă într-o manieră corespunzătoare.
Doctrina de specialitate este de acord asupra unor modificări permise cesionarului, acesta
putând corecta greşelile de ortografie, punctuaţie, sintaxă, dar neavând dreptul de a corecta stilul.
Întinderea dreptului de modificare recunoscut cesionarului este şi în funcţie de natura operei. Astfel,
se recunoaște, pentru cazul lucrărilor ştiinţifice, dreptul de a corecta greşelile flagrante sau, în cazul
unor lucrări informative care apar în ediții succesive (dicționare, enciclopedii), dreptul de actualizare
a textului iniţial. În schimb, în cazul lucrărilor de imaginaţie (literare sau artistice) dreptul de
intervenţie a cesionarului se reduce la problemele de ortografie, punctuaţie şi sintaxă.
1.4. Dreptul de a retracta opera (art.10 lit. e)

Dreptul de retractare este un drept esenţial, corelativ dreptului de divulgare, şi consecinţă

directă a caracterului absolut şi discreţionar al autorului de a rămâne stăpân pe opera sa, calitate în
care o poate retrage, revenind la consimţământul dat la folosirea operei sau de a o modifica în
principiu, oricând.

Galileo Galilei (1564 –1642) a fost un fizician, matematician, astronom și filosof italian care

a jucat un rol important în revoluția științifică. Printre realizările sale se numără
îmbunătățirea telescoapelor și observațiile astronomice, precum și suportul pentru teoria
heliocentristă (că Pământul se roteşte în jurul Soarelui, dezvoltată de Nicolaus Copernic). Susținerea
de către Galileo a acestei teorii a dus la controverse în epocă, marea majoritate a filosofilor și
astronomilor încă susținând (cel puțin declarativ) viziunea geocentrică (că Pământul ar fi centrul
universului). Galileo și-a apărat opinia în celebra sa lucrare „Dialog despre cele două sisteme
principale ale lumii”, publicată în 1632, motiv pentru care a fost judecat de Inchiziție, găsit
„vehement suspect de erezie”, forțat să retracteze și și-a petrecut restul vieții în arest la domiciliu.

Dreptul de retractare apare ca un drept absolut, discreţionar şi inalienabil. El comportă, însă,

unele restricţii în cazul operelor comune şi al operelor colective, determinate de necesitatea de a
respecta drepturile celorlalţi autori sau coautori participanţi la realizarea operei (fiind coproprietari, se
respectă regula comună de la proprietatea comună pe cote părţi forţată şi perpetuă). În acest sens sunt
prevederile art. 5 alin. (3) din lege care precizează că, în lipsa unei convenţii contrare, coautorii nu
pot exploata opera decât de comun acord.

2. Drepturile patrimoniale de autor

Autorul unei opere literare sau ştiinţifice are, potrivit Legii, următoarele drepturi patrimoniale:
1. dreptul patrimonial de a utiliza sau exploata exclusiv opera şi de a consimţi la utilizarea operei
de către alții (art.12-23);
2. dreptul de suită29 în cazul operelor de artă plastică (art. 24);
3. dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată [art. 36 alin.(2) coroborat cu
art.114-117].

2.1. Dreptul patrimonial de a utiliza sau exploata exclusiv opera

Acest drept are două componente:

- prima pozitivă – de a utiliza sau exploata în mod exclusiv opera, iar

29
Cuvântul „suită” provine de la verbul francez „suivre” care înseamnă „a urmări”.
 - a doua negativă – posibilitatea autorului de a interzice terţilor utilizarea sau exploatarea operei
sale, prin neautorizarea acestor activități.

Utilizarea sau exploatarea exclusivă a operei dă naştere în persoana autorului la prerogative

distincte de a autoriza (art. 13 din lege):
a) reproducerea operei;
b) distribuirea operei;
c) importul în vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul
autorului, după operă;
d) închirierea operei;
e) împrumutul operei;
f) comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice mijloace, inclusiv prin punerea
operei la dispoziţia publicului, astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în orice moment
ales, în mod individual, de către public;
g) radiodifuzarea operei;
h) retransmiterea prin cablu a operei;
i) realizarea de opere derivate.
Dreptul de a autoriza utilizarea sau exploatarea operei de către alţii se realizează pe cale
contractuală, în schimbul unui avantaj economic direct sau indirect pentru autor. Legea definește
expres ce se înţelege prin modurile de exploatare a operei în art.14-23.

„ÎN ROMÂNIA, TRADUCĂTORUL UNEI CĂRȚI CÂȘTIGĂ MAI MULT DECÂT AUTORUL EI
ȘI AMÂNDOI MOR DE FOAME
de Andrei RUSE30

Hai să luăm ca exemplu o carte de 350 – 400 pagini și să vedem ce înseamnă s-o scrii și ce înseamnă s-o traduci
în România, mergând pe niște date standard. Luăm o carte medie, da? Nici prea subțire, cât un „roman” de Bogdan
Coșa, dar nici Orbitorul lui Cărtărescu sau vreo cărămidă fantasy, bașca în nu mai știu câte volume.
Uite, luăm o carte undeva pe la 650.000 de caractere cu spații, căci aceste semne contează, de fapt – numărul
paginilor e irelevant pentru că poate diferi în funcție de formatul cărții, de spațiere, de mărimea fontului șamd. 650.000
de caractere cu spații, mergând pe o carte standard, format A5 sau asemănător, cu 1.800 de caractere cu spații per
pagină (cam pe-acolo e standardul), duce cam la o carte de 360 și ceva de pagini.
Traducătorul
Pentru traducător se calculează destul de simplu. Hai să zicem că e vorba de un roman care trebuie să fie tradus
din engleză în română, iar prețul paginii standard pentru o astfel de traducere se plătește la noi pe piață în general cu 2
– 2,5 Euro. Sigur, sunt probabil traducători specializați care iau ceva mai mult (nu foarte mult, stați liniștiți) sau
traducători care iau chiar mai puțin, dar noi discutăm aici media. Și nu punem la socoteală faptul că unele edituri /
agenții plătesc traducerea cu întârzieri de luni întregi, uneori chiar ani, nu, discutăm despre o editură serioasă, care ar
plăti traducerea asta la timp, adică la aproximativ o lună după primirea ei de la traducător și verificarea acesteia,
desigur.
Se împart cele 650.000 de semne la 2.000 – 2.000, însemnând o pagină standard de traducere, în general, pe
această cifră se fac contractele. Ceea ce înseamnă că titlul nostru de 650.000 de semne are 325 de pagini standard. 325
de pagini înmulțit cu 2 Euro, vin 650 de Euro, da? Un rahat de bani pe o muncă de trei – patru luni, poate și mai mult,
dacă romanul e complex.
Autorul
La autor, câștigurile se calculează în funcție de vânzări. Procentul pe care îl câștigă un autor dintr-un exemplar
al cărții sale (royalty-ul, adică) este între 5 și 10%, în general. Editurile mici sunt singurele care oferă mai mult,
încercând să atragă autori mai puternici, dar nu cu mult mai mult. Vă pot garanta că primele cinci edituri de top din
România nu oferă royalty-uri mai mari. Nici nu le-ar conveni.
Vânzarea de carte este extrem de slabă la noi în țară, iar asta se vede după cifra ce înseamnă un tiraj al unei
cărți. Un tiraj mediu poate oscila între 500 de exemplare publicate până la 1.000 – 1.500. Totuși, tirajul mediu cam
acesta este, de 1.000 – 1.500. De la 3 – 4 mii de exemplare în sus, deja o carte se numește bestseller și provoacă isterii.
Pe autorii care ajung acolo îi numeri pe degete, iar cei care sar pragul de 10.000 de exemplare vândute, pe degetele de la
o singură mână.
Deci discutăm de un autor ok, nici necunoscut / debutant (deși, de multe ori, debutanții dau lovitura). Un autor
la a doua – a treia carte care vinde 1.000 de exemplare din titlul său într-un an de zile. Prețul mediu al unei cărți de
650.000 de caractere cu spații (deci cam 360 de carte, cum am zis), duce undeva la 35 de lei. La un royalty standard, de
8%, autorul câștigă 2,8 lei per exemplar. 2,8 înmulțit cu o mie, înseamnă 2800 de lei, aproximativ 635 de Euro. Un rahat
de bani pe o muncă de luni întregi sau poate chiar ani, bani care vin pe bucățele la diferențe consistente de timp.
Se poate trăi din scris? Sigur că se poate. Post mortem”.

30
Text disponibil on-line la adresa : https://hyperliteratura.ro/in-romania-traducatorul-si-autorul-mor-de-foame/
 2.2. Dreptul de suită

Dreptul de suită are menirea de a recompensa pe autorul unei opere de artă plastică a cărei
valoare creşte odată cu trecerea timpului (art. 24).
Astfel, autorul unei opere originale de artă grafică sau plastică ori al unei opere fotografice
beneficiază de un drept de suită, reprezentând dreptul de a încasa o cotă din preţul net de vânzare
obţinut la orice re-vânzare a operei, ulterioară primei înstrăinări de către autor, precum şi dreptul de a
fi informat cu privire la locul unde se află opera sa.
Acest drept se aplică tuturor actelor de re-vânzare a unei opere originale 31 de artă grafică sau
plastică ori a unei opere fotografice care implică, în calitate de vânzători, cumpărători sau
intermediari, saloane, galerii de artă, precum şi orice comerciant de opere de artă.
Suma datorată în temeiul dreptului de suită se calculează conform următoarelor cote, fără a
putea depăşi 12.500 euro sau contravaloarea în lei [art. 24 alin. (4)]:
a) de la 300 la 3.000 euro - 5%;
b) de la 3.000,01 la 50.000 euro - 4%;
c) de la 50.000,01 la 200.000 euro - 3%;
d) de la 200.000,01 la 350.000 euro - 1%;
e) de la 350.000,01 la 500.000 euro - 0,5%;
f) peste 500.000 euro - 0,25% .
Vânzătorul trebuie să îi comunice autorului informaţiile necesare în termen de două luni de la
data vânzării, răspunzând de reţinerea procentelor sau cotelor din preţul de vânzare, fără adăugarea
altor taxe, şi de plata către autor a sumei datorate.
Dreptul de suită nu poate face obiectul vreunei renunţări sau înstrăinări. El durează tot timpul
vieţii autorului, iar după moartea acestuia se transmite fie prin moştenire legală, fie prin cea
testamentară, pe o perioadă de 70 ani [art. 28 alin. (1)].

Hotărârea Curții de Justiţie a Uniunii Europene din 15 aprilie 2010 pronunţată în cauza C-518/08: statele
membre ale Uniunii Europene au dreptul de a stabili categoriile de persoane care pot beneficia de dreptul de suita
după decesul autorului unei opere de arta.
Directiva 2001/84/CE privind dreptul de suita in beneficiul autorului unei opere de arta originale instituie un
drept de suita obligatoriu in beneficiul autorului unei opere de arta si, după moartea sa, al avânzilor-cauza ai acestuia
(drept care permite autorului si, ulterior, avânzilor-cauza ai acestuia, sa încaseze un procent din prețul obtinut la orice
revânzare a uneia dintre operele sale, ulterioara primei înstrăinări). De acest drept beneficiaza autorul pe durata intregii
sale vieti si, ulterior, avanzii-cauza ai acestuia timp de 70 de ani de la data decesului artistului.
Legislația franceza limitează categoria beneficiarilor dreptului de suita, după moartea artistului, numai la
moștenitorii legali, cu excluderea legatarilor. Un artist nu poate dispune prin testament cu privire la acest drept.
Pictorul Salvador Dalí a decedat la 23 ianuarie 1989 in Spania, la succesiunea sa având vocație cinci
moștenitori legali, membri ai familiei sale. Pe de alta parte, in privinţa drepturilor sale de proprietate intelectuala,
Salvador Dalí desemnase, prin testament, statul spaniol ca legatar universal, în sensul dreptului succesoral francez.
Aceste drepturi sunt administrate de Fundación Gala-Salvador Dalí, fundație de drept spaniol creata in 1983 la inițiativa
pictorului.
In 1997, Fundación Gala-Salvador Dalí a încredințat VEGAP, societate de drept spaniol, un mandat exclusiv,
valabil la nivel mondial, de gestiune colectiva si de exercitare a drepturilor de autor asupra operei lui Salvador Dalí. Pe
de alta parte, VEGAP se afla intr-un raport juridic contractual cu entitatea omologa din Franța, ADAGP, care este
însărcinată sa gestioneze drepturile de autor ale lui Salvador Dalí pe teritoriul francez.
Începând din 1997, ADAGP a colectat in Franta sumele aferente drepturilor de exploatare a operei lui Salvador
Dalí, care au fost transferate, prin intermediul VEGAP, catre Fundación Gala-Salvador Dalí, cu excepţia dreptului de
suita. Astfel, in aplicarea legislației franceze, ADAGP a plătit in mod direct sumele aferente dreptului de suita
moștenitorilor legali ai lui Salvador Dalí.
Considerând ca, in temeiul testamentului lui Salvador Dalí si al dreptului spaniol, trebuia ca dreptul de suita
perceput cu ocazia vânzărilor lucrărilor artistului la licitație, pe teritoriul francez, sa ii fie transferat, Fundación Gala-
Salvador Dalí, precum si VEGAP, au solicitat tribunalului competent din Paris obligarea ADAGP la plata acestei sume.
In cadrul acestui litigiu, instanţa franceza a sesizat Curtea de Justiţie pentru a se stabili daca Directiva 2001/84 se opune
unei dispoziţii de drept intern care rezerva beneficiul dreptului de suita numai moștenitorilor legali ai artistului, cu
excluderea legatarilor testamentari.
Prin hotărâre, Curtea considera ca, in lumina obiectivelor urmărite de Directiva 2001/84, statele membre
dispun de libertatea de decizie legislativa proprie pentru a stabili categoriile de persoane care pot beneficia de dreptul de
suita după decesul autorului unei opere de arta. Astfel, adoptarea Directivei 2001/84 are la origine un dublu obiectiv:
- să se asigure ca autorii operelor de arta plastica si grafica beneficiază de succesul economic al creațiilor lor; şi
31
Legea include în categoria operelor de artă originale şi copiile operelor originale de artă sau fotografice care au fost
făcute într-un număr limitat de către însuşi autorul lor sau cu aprobarea acestuia.
 - să se pună capăt denaturării concurentei pe piața obiectelor de arta, in măsura in care plata unui drept de suita
in anumite state membre poate conduce la deplasarea vânzărilor de opere de arta in statele membre in care
acesta nu se aplică.
In ceea ce priveşte primul obiectiv, care urmărește sa asigure un anumit nivel de remunerare artiștilor, Curtea
considera ca realizarea sa nu se dovedește in niciun caz a fi compromisa prin devoluțiunea dreptului de suita anumitor
categorii de subiecte de drept cu excluderea altora, după decesul artistului.
In ceea ce priveşte al doilea obiectiv, Curtea precizează ca legiuitorul Uniunii a intenționat sa remedieze situația
in care vânzările de opere de arta ar fi concentrate in statele membre in care dreptul de suita nu se aplica sau se aplica
intr-un procent inferior celui in vigoare in alte state membre, in detrimentul caselor de licitații sau al altor comercianți
de obiecte de arta de pe teritoriul acestor din urma state membre. Astfel, reieșind ca este indispensabil sa se prevadă o
armonizare cu privire la operele de arta si la vânzările avute in vedere de dreptul de suita, precum si cu privire la baza
de evaluare si la procentul acestuia, Curtea considera ca armonizarea asigurata de directiva se limitează la acele
dispoziții de drept național care au un efect direct asupra funcționarii pieței interne.
În consecinţă, nu este necesar sa se elimine diferențele intre legislațiile naționale care nu pot aduce atingere
funcționarii pieței interne, dintre care fac parte dispozițiile care stabilesc categoriile de persoane care pot sa beneficieze
de dreptul de suita după decesul autorului unei opere de arta.

2.3. Dreptul la remuneraţie compensatorie pentru copia privată

Potrivit art. 114 alin. (1) coroborat cu art. 36 alin. (2) din Lege, autorii operelor susceptibile de
a fi reproduse prin înregistrări sonore sau audiovizuale pe orice tip de suport, precum şi cei ai
operelor susceptibile de a fi reproduse pe hârtie, direct ori indirect au dreptul, împreună cu editorii,
producătorii şi cu artiştii interpreţi sau executanţi, după caz, la o remuneraţie compensatorie pentru
copia privată, reprezentată de o sumă de bani plătită pentru suporturile pe care se pot realiza
înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate
grafic, precum şi pentru aparatele concepute pentru realizarea de copii.
Astfel, art.36 alin.(1) definește copia privată, stabilind că nu constituie o încălcare a dreptului
de autor reproducerea unei opere fără consimțământul autorului, pentru uz personal sau pentru cercul
normal al unei familii, cu condiția ca:
- opera să fi fost adusă anterior la cunoștință publică;
- reproducerea să nu contravină utilizării normale a operei; şi
- reproducerea să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularul drepturilor de utilizare.
Însă, pentru suporturile pe care se pot realiza înregistrări sonore sau audiovizuale ori pe care
se pot realiza reproduceri ale operelor exprimate grafic, precum şi pentru aparatele concepute pentru
realizarea de copii se va plăti o remuneraţie compensatorie stabilită prin negociere, conform legii.
Remuneraţia compensatorie pentru copia privată se plăteşte de fabricanţii şi/sau importatorii
de suporturi şi de aparate, indiferent dacă procedeul folosit este unul analogic sau digital. În acest
scop, importatorii şi fabricanţii de suporturi şi aparate sunt obligaţi să se înscrie la Oficiul Român
pentru Drepturile de Autor, în Registrul Naţional al Copiei Private, şi pot desfăşura activităţile
respective de import sau de producţie numai după obţinerea de la Oficiul Român pentru Drepturile de
Autor a certificatului de înregistrare. Lista suporturilor şi a aparatelor pentru care se datorează
remuneraţia compensatorie pentru copia privată, precum şi cuantumul acestei remuneraţii se
negociază din 3 în 3 ani, dacă una dintre părţi o cere.
Remuneraţiile negociate de părţi sunt procentuale şi sunt datorate pentru aparatele şi
suporturile prevăzute, inclusiv pentru coli de hârtie pentru copiator format A4 şi suporturi digitale.
Remuneraţia compensatorie pentru copia privată reprezintă o cotă procentuală, după cum urmează
[art. 114 alin. (8)]:
a) coli de hârtie pentru copiator, format A4: 0,1% (din valoarea declarată în vamă);
b) alte suporturi: 3%;
c) pentru aparate: 0,5% .

Remunerația compensatorie pentru copia privată se colectează de către un organism de

gestiune colector unic pentru operele reproduse după înregistrări sonore şi audiovizuale şi de către un
alt organism de gestiune colector unic pentru operele reproduse de pe hârtie (art. 115).
Remuneraţia compensatorie pentru copia privată încasată de organismele de gestiune
colectoare unice se repartizează beneficiarilor, astfel (art. 116):
a) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii înregistrate sonor, prin procedeu analogic, 40%
din remuneraţie revine, în părţi negociabile, autorilor şi editorilor operelor înregistrate, 30%
 revine artiştilor interpreţi sau executanţi, iar restul de 30% revine producătorilor de înregistrări
sonore;
b) în cazul suporturilor şi aparatelor pentru copii înregistrate audiovizual, prin procedeu
analogic, remuneraţia se împarte în mod egal între următoarele categorii: autori, artişti
interpreţi sau executanţi şi producători;
c) în cazul copiilor înregistrate prin procedeu digital, pe orice tip de suport, remuneraţia se
împarte în mod egal între beneficiarii corespunzând fiecăreia dintre cele trei categorii
prevăzute la lit. a) şi b), iar, în interiorul fiecărei categorii, conform celor stabilite la literele
amintite;
d) în cazul copiilor înregistrate, prin procedeu analogic, pe hârtie, remuneraţia se împarte în
mod egal între autori şi editori.

Remuneraţia compensatorie pentru copia privată nu se plătește:

- în cazul în care suporturile audio, video sau digitale neînregistrate, fabricate în ţară sau
importate, se comercializează angro către producătorii de înregistrări sonore şi audiovizuale
sau către organismele de radiodifuziune şi televiziune, pentru propriile emisiuni (art. 117);
- pentru importul de suporturi şi aparate ce permit realizarea de copii, efectuat fără scop
comercial, în bagajul personal legal admis (art. 118).

Dreptul la remunerația compensatorie pentru copia privată nu poate face obiectul unei
renunţări din partea beneficiarilor.
 Anexa nr. 1 la Protocolul din 10/04/2009 privind Lista suporturilor si aparatelor pentru care se datorează
remunerația compensatorie pentru copia privata pentru operele reproduse după înregistrări sonore sau audiovizuale,
precum si cuantumul acestei remunerații, publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr.316 din 13.05.2009 în baza Deciziei
nr.61/2009 emisă de directorul general al Oficiului Român pentru Drepturile de Autor:

LISTA
suporturilor și aparatelor pentru care se datorează remunerația
compensatorie pentru copia privată pentru operele reproduse
după înregistrări sonore și audiovizuale
  
a) Aparate
  
1. Televizoare și magnetoscoape digitale cu HDD sau mediu de stocare încorporat, playere audio/video cu
mediu de stocare, MP3 playere, MP4 playere, IPOD mediaplayer care suportă următoarele formate: AVI,
MPEG-1, MPEG-2, MPEG-4, XVID, DIVX (v3.11, v4.x, V.5x, V.6x), XVID/VCD, SVCD, DVD, ACC, WMA,
WMV, ASF, MP3, MP4, WAV, IMOD și orice versiune a acestora dezvoltată ulterior 0,5%
2. Blu ray recorder 0,5%
3. HD DVD recorder 0,5%
4. Audio recorder 0,5%
5. Minidisk recorder 0,5%
6. Video recorder 0,5%
7. CD recorder, echipament HI FI ce funcționează de sine stătător 0,5%
8. DVD recorder, echipament HI FI ce funcționează de sine stătător 0,5%
9. MP3 recorder 0,5%
10. CD writer 0,5%
11. DVD writer 0,5%
12. CD writer încorporat în computer 0,5% (procentul se aplică la valoarea ce reprezintă 7% din valoarea
întregului sistem împreună cu care se comercializează CD writer-ul)
13. DVD writer încorporat în computer 0,5% (procentul se aplică la valoarea ce reprezintă 7% din valoarea
întregului sistem împreună cu care se comercializează DVD writer-ul)
14. Hard disk extern, inclusiv cel cu intrare și/sau ieșire audiovideo, indiferent de denumirea purtată 0,5%
15. Hard disk încorporat în computer 0,5% (procentul se aplică la o valoare ce reprezintă 10% din valoarea
întregului sistem împreună cu care se comercializează hard disk-ul)
16. Stick-uri de memorie 0,5%
  
b) Suporturi

1. Carduri de memorie (altele decât cele pentru telefoane) 3%

2. Disc Blu ray 3%
3. HD DVD Disc 3%
 4. Casete audio 3%
5. Minidisk 3%
6. Casete video tip VHS, Super VHS (cu excepția casetelor pentru camerele video portabile de genul: Video 8,
Digital 8, HI8, DVM, VHS-C, Super VHS-C), D-VHS, casete video HD 3%
7. Orice tip de DVD sau CD blank, inclusiv de CD data 3%

3. Limitele exercitării dreptului de autor

Dreptul patrimonial de exploatare sau utilizare exclusivă comportă unele derogări; în acest
sens, art. 35-39 din lege prevăd o serie de ipoteze în care utilizarea operei este posibilă fără
consimţământul (autorizarea) autorului şi fără plata vreunei remuneraţii.
Premisele (condiţiile) pentru acest tip de utilizare sunt următoarele:
1. opera să fi fost adusă anterior la cunoştinţa publică;
2. utilizarea să fie conform bunelor uzanţe;
3. să nu se contravină exploatării normale;
4. să nu se prejudicieze autorii sau titularul dreptului de exploatare.
Situaţiile permise de lege, de utilizare a operei fără consimţământul autorului şi fără plata
vreunei remunerații, sunt următoarele (art. 35):
1. reproducerea unei opere în cadrul procedurilor judiciare, parlamentare sau administrative ori
pentru scopuri de siguranţă publică;
2. utilizarea de scurte citate dintr-o operă, în scop de analiză, comentariu sau critică ori cu titlu
de exemplificare, în măsura în care folosirea lor justifică întinderea citatului;
3. utilizarea de articole izolate sau de scurte extrase din opere în publicaţii, în emisiuni de radio
sau de televiziune ori în înregistrări sonore sau audiovizuale, destinate exclusiv
învăţământului, precum şi reproducerea pentru învăţământ, în cadrul instituţiilor de
învăţământ sau de ocrotire socială, de articole izolate sau de scurte extrase din opere, în
măsura justificată de scopul urmărit;
4. reproducerea pentru informare şi cercetare de scurte extrase din opere, în cadrul bibliotecilor,
muzeelor, filmotecilor, fonotecilor, arhivelor instituţiilor publice culturale sau ştiinţifice, care
funcţionează fără scop lucrativ; reproducerea integrală a exemplarului unei opere este
permisă, pentru înlocuirea acestuia, în cazul distrugerii, al deteriorării grave sau al pierderii
exemplarului unic din colecţia permanentă a bibliotecii sau a arhivei respective;
5. reproducerile specifice realizate de bibliotecile accesibile publicului, de instituţiile de
învăţământ sau de muzee ori de către arhive, care nu sunt realizate în scopul obţinerii unui
avantaj comercial sau economic, direct ori indirect;
6. reproducerea, cu excluderea oricăror mijloace care vin în contact direct cu opera, distribuirea
sau comunicarea către public a imaginii unei opere de arhitectură, artă plastică, fotografică sau
artă aplicată, amplasată permanent în locuri publice, în afara cazurilor în care imaginea operei
este subiectul principal al unei astfel de reproduceri, distribuiri sau comunicări şi dacă este
utilizată în scopuri comerciale;
7. reprezentarea şi executarea unei opere în cadrul activităţilor instituţiilor de învăţământ,
exclusiv în scopuri specifice şi cu condiţia ca atât reprezentarea sau executarea, cât şi accesul
publicului să fie fără plată;
8. utilizarea operelor în timpul celebrărilor religioase sau al ceremoniilor oficiale organizate de o
autoritate publică;
9. utilizarea, în scopuri publicitare, a imaginilor operelor prezentate în cadrul expoziţiilor cu
acces public sau cu vânzare, al târgurilor, licitaţiilor publice de opere de artă, ca mijloc de
promovare a evenimentului, excluzând orice utilizare comercială.
10. mai sunt permise reproducerea, distribuirea, radiodifuzarea sau comunicarea către public, fără
un avantaj direct sau indirect, comercial sau economic:
a. de scurte extrase din articole de presă şi reportaje radiofonice sau televizate, în scopul
informării asupra problemelor de actualitate, cu excepţia celor pentru care o astfel de
utilizare este, în mod expres, rezervată;
b. de scurte fragmente ale conferinţelor, alocuţiunilor, pledoariilor şi ale altor opere de
acelaşi fel, care au fost exprimate oral în public, cu condiţia ca aceste utilizări să aibă
ca unic scop informarea privind actualitatea;
 c. de scurte fragmente ale operelor, în cadrul informaţiilor privind evenimentele de
actualitate, dar numai în măsura justificată de scopul informării;
d. de opere, în cazul utilizării exclusiv pentru ilustrare în învăţământ sau pentru cercetare
ştiinţifică;
e. de opere, în beneficiul persoanelor cu handicap, care sunt direct legate de acel
handicap şi în limita cerută de handicapul respectiv;
11. actele provizorii de reproducere care sunt tranzitorii sau accesorii şi constituie o parte
integrantă şi esenţială a unui proces tehnic şi al căror scop unic este să permită transmiterea, în
cadrul unei reţele între terţi, de către un intermediar, sau utilizarea licită a unei opere ori a
altui obiect protejat şi care nu au o semnificaţie economică de sine stătătoare;
12. copia privată (art. 34).

În toate cazurile prevăzute la pct.2, 3, 5, 6, 9 şi 10 trebuie să se menționeze sursa şi numele

autorului, cu excepţia cazului în care acest lucru se dovedeşte a fi imposibil; în cazul operelor de artă
plastică, fotografică sau de arhitectură trebuie să se menţioneze şi locul unde se găseşte originalul.

― Cine eşti tu ? zise Micul Prinţ. Eşti tare frumoasă… Citat din cartea „Micul prinţ” de Antoine de
― Sunt o vulpe – zise vulpea. Saint-Exupery prezentat, folosit ca îndemn la
― Vino să te joci cu mine – o pofti Micul Prinţ. Sunt
atât de trist…
lectură, pe site-ul:
― Nu pot să mă joc cu tine – zise vulpea. Nu sunt http://haicubine.ro/2017/09/20/micul-print-
îmblânzită. antoine-de-saint-exupery/
― A ! Iartă-mă – rosti Micul Prinţ. […] Ce înseamnă «
a îmblânzi » ?
― E un lucru care prea e dat uitării – zise vulpea.
Înseamnă «a-ţi crea legături»…
― A-ţi crea legături?
― Desigur – zise vulpea. Tu nu eşti încă pentru mine
decât un băieţaş aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi.
Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de
mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o
sută de mii de alte vulpi.
Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de
altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume…
― Încep să înţeleg – zise Micul Prinţ. E undeva o
floare… mi se pare că m-a îmblânzit… […]
― Dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi
cunoaşte sunetul unor paşi deosebit de-ai tuturora. Paşii
altora mă fac să intru sub pământ. Al tău mă va chema
din vizuină, ca o melodie. Şi-apoi, priveşte ! Vezi tu,
acolo, lanurile de grâu ? Eu nu mănânc pâine. Mie
grâul nu mi-e de folos. Lanurile de grâu mie nu-mi aduc
aminte de nimic. Şi asta-i trist ! Tu ai însă părul de
culoarea aurului. Va fi, de aceea, minunat, când tu mă
vei fi îmblânzit ! Grâul auriu, şi el îmi va aminti de tine.
Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin
grâu… […]

În mod suplimentar, pentru persoanele care suferă de anumite dizabilități, legea permite
utilizarea fără consimțământul autorului. În categoria persoanelor cu dizabilități sunt incluse [art. 35 1
alin. (2)] persoana care:
a) este nevăzătoare;
b) are deficiențe de vedere ce nu pot fi corectate pentru a obține o funcție vizuală echivalentă,
în esenţă, cu cea a unei persoane fără astfel de deficiențe şi care, drept urmare, nu poate citi opere
tipărite în aceeași măsură, în esenţă, ca o persoană care nu este afectată de o astfel de deficiență;
c) are un handicap de percepție sau dificultăți de citire şi, în consecinţă, nu poate să citească
opere imprimate în aceeași măsură, în esenţă, ca o persoană care nu suferă de un astfel de handicap;
 d) suferă de un handicap fizic ce o împiedică să țină în mână ori să manipuleze o carte sau să
îşi concentreze privirea ori să îşi miște ochii într-o măsură care ar fi acceptabilă în mod obişnuit
pentru citire.
În scopul punerii la dispoziţia acestor persoane cu dizabilităţi a operei, sunt permise [art. 35 1
alin. (4)]:
a) orice acte necesare pentru a modifica, a converti sau a adapta o operă sau alt obiect protejat
prin drept de autor sau drepturi conexe;
b) furnizarea mijloacelor necesare pentru a parcurge informaţiile într-un exemplar în format
accesibil;
c) modificările care ar putea fi necesare atunci când formatul unei opere sau al unui alt obiect
protejat este deja accesibil pentru anumite persoane beneficiare, în timp ce ar putea să nu fie accesibil
pentru alte persoane beneficiare, din cauza diferitelor deficienţe sau handicapuri sau a diferitelor
grade ale respectivelor deficiențe sau handicapuri.
Realizarea, în format accesibil pentru persoanele cu dizabilități, a unui exemplar al unei opere
sau al unui alt obiect protejat prin drept de autor sau drepturi conexe se poate face doar de către o
entitate autorizată, care are, la rândul său, obligaţia stabilirii şi respectării unor proceduri clare şi
transparente cu ocazia îndeplinirii operaţiunilor specifice. Aşadar, sunt permise, fără consimţământul
titularului oricărui drept de autor sau al oricărui drept conex şi fără plata vreunei remuneraţii,
reproducerea, distribuirea, comunicarea către public, punerea la dispoziţia publicului, radiodifuzarea,
închirierea şi împrumutul unei opere sau altui obiect protejat, dar cu condiţia ca acestea să nu
contravină exploatării normale a operei şi să nu îl prejudicieze pe autor sau pe titularii drepturilor.

Transformarea unei opere, fără consimţământul autorului şi fără plata unei remuneraţii, este
permisă în următoarele cazuri (art. 37):
1. dacă este o transformare privată, care nu este destinată şi nu este pusă la dispoziţia publicului;
2. dacă transformarea este impusă de scopul utilizării permise de autor;
3. dacă rezultatul transformării este o prezentare rezumativă a operelor în scop didactic, cu
menţionarea autorului;
4. dacă rezultatul transformării este o parodie sau o caricatură, cu condiţia ca rezultatul să nu
creeze confuzie în ce priveşte opera originală şi autorul acesteia.

O replică realizată de artistul francez

Marcel Duchamp (1887-1968) a celebrului
tablou Mona Lisa, pictat de Leonardo da
Vinci la începutul secolului al XVI-lea, a
fost vândută de casa de licitaţii Sotheby’s,
cu barbă şi mustăţi cu tot, pentru suma de
750.000 de dolari (octombrie 2017)
 În scopul de a testa funcţionarea produselor la momentul fabricării sau vânzării, societăţile
comerciale care produc ori vând înregistrări sonore sau audiovizuale, echipament pentru reproducerea
ori comunicarea publică a acestora, precum şi echipament pentru receptarea de emisiuni de radio şi de
televiziune pot reproduce şi prezenta extrase din opere, cu condiţia ca aceste operaţiuni să fie reduse
la dimensiunile necesare testării (art. 38).
Cesiunea dreptului de radiodifuzare a unei opere către un organism de radiodifuziune sau de
televiziune dă dreptul acestuia să înregistreze opera pentru nevoile propriilor emisiuni, în scopul
realizării, o singură dată, a radiodifuzării autorizate. În cazul unei noi radiodifuzări a operei astfel
înregistrate, este necesară o nouă autorizare din partea autorilor, în schimbul unei remuneraţii care nu
poate face obiectul unei renunţări. Dacă în termen de 6 luni de la prima radiodifuzare nu se solicită
această autorizare, înregistrarea trebuie distrusă (art. 39).
În cazul înregistrărilor temporare ale unor opere realizate prin mijloace proprii de organismele
de radiodifuziune sau de televiziune pentru propriile emisiuni, conservarea acestor înregistrări în
arhivele oficiale este permisă în cazul în care prezintă o valoare documentară deosebită.

Cursul 4
DREPTUL DE AUTOR:
Transmiterea dreptului de autor

A. NOŢIUNI GENERALE

Regimul juridic al transmisiunii unui drept (schimbarea titularului său) diferă după cum acesta
este un drept patrimonial sau unul nepatrimonial.
Pentru drepturile patrimoniale regula generală este transmisibilitatea acestora, iar modurile de
transmitere sunt următoarele (art. 557 C.civ.):
- convenție,
- moștenire legală sau testamentară,
- accesiune,
- uzucapiune,
- ca efect al posesiei de bună-credință (în cazul bunurilor mobile şi al fructelor),
- ocupațiune,
- tradițiune,
- hotărâre judecătorească (atunci când ea este translativă de proprietate prin ea însăși) şi
- prin efectul unui act administrativ.
Prin lege se pot reglementa şi alte moduri de dobândire – art.557 alin. (3) C.civ. De exemplu,
art.557 alin. (4) C.civ. stabileşte că dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile se dobândește prin
înscriere în cartea funciară (mod de dobândire încă inoperant).
Dintre aceste moduri, unele sunt susceptibile de folosire pentru dobândirea de drepturi reale
(toate cele indicate, conform art.557 C.civ.), iar altele pentru dobândirea drepturilor de creanţă (de
exemplu, convenție, moștenire şi hotărâre judecătorească).
În privinţa drepturilor nepatrimoniale, regula generală este ne-transmisibilitatea lor, regulă
dedusă din obiectul acestora (drepturile nepatrimoniale privesc, de exemplu, existenţa şi integritatea
fizică sau morală a persoanei32).
Dreptul de autor este un drept complex, având atât componente patrimoniale, cât şi
nepatrimoniale. În privinţa celor patrimoniale este pe deplin aplicabilă regula transmisibilității,
transferul luând forme specifice, așa cum vom vedea în continuare.
Componentele nepatrimoniale ale dreptului de autor sunt şi ele, în parte, transmisibile, ceea ce
constituie o excepție de la regula generală anterior enunțată. Cu toate acestea, transmisiunea unor
drepturi nepatrimoniale de autor se face doar pe cale de moștenire – art. 11 alin. (2) coroborat cu art.
10 din Legea nr. 8/1996. În sinteză:
- dreptul de autor, sub aspect nepatrimonial, se poate transmite doar prin moștenire;

32
G.Boroi, C.A.Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, pp.58-59.
 - dreptul de autor, sub aspect patrimonial, se poate transmite şi prin alte modalități (în special
pe cale contractuală).

B. TRANSMISIUNEA PE CALE SUCCESORALĂ A UNOR COMPONENTE ALE

DREPTULUI DE AUTOR

1. Transmisiunea componentelor nepatrimoniale

De regulă, la moartea unei persoane se transmit moștenitorilor săi numai drepturile

patrimoniale care au aparținut defunctului. Pornind de la această premisă, art. 11 alin. (2) din Legea
nr. 8/1996 (în continuare „Legea”) prevede că prin moștenire se transmit (așadar, cu titlu de excepție)
numai drepturile privind:
- divulgarea operei (art.10 lit. a);
- paternitatea operei (art.10 lit. b); şi
- inviolabilitatea operei (art.10 lit. d).
Rezultă că, pentru celelalte componente morale [art. 10 lit. c) – dreptul la nume –, respectiv
lit. e) – dreptul de retractare], se revine la regula ne-transmisibilității.
Transmisiunea se face potrivit legislației civile, pe durată nelimitată, deci este pe deplin
posibilă exercitarea lor de către a patra sau a cincea generație după autor.
Trebuie menționat că, şi în situația în care autorul nu are moștenitori, drepturile sale nu rămân
fără ocrotire. Astfel, art. 11 alin. (2) din Lege prevede că, în acest caz, exercițiul drepturilor revine
organismului de gestiune colectivă care a administrat drepturile autorului sau, după caz, organismului
cu cel mai mare număr de membri, din domeniul respectiv de creație.

2. Componentele patrimoniale care se transmit pe cale succesorală

Art. 28 alin. (1) din Lege stabilește că, la moartea autorului, anumite drepturi patrimoniale de
autor se transmit prin moștenire potrivit legislației civile – prin succesiune legală sau testamentară.
Drepturile patrimoniale care se transmit prin succesiune sunt:
- dreptul de exploatare şi utilizare exclusivă (art. 13); şi
- dreptul de suită (art. 24).
Au drept să moștenească în temeiul legii ascendenții, descendenții şi rudele colaterale. Legea
cheamă la succesiune împreună cu rudele defunctului şi pe soțul supraviețuitor, dar nu prevede
distinct durata drepturilor patrimoniale de autor ale soțului supraviețuitor, ci pentru toţi moștenitorii a
stabilit aceeași perioadă (în principiu 70 de ani), oricare ar fi data la care opera a fost adusă la
cunoștință publică.

C. TRANSMITEREA CONTRACTUALĂ A UNOR COMPONENTE ALE DREPTULUI DE

AUTOR

Dintre toate formele de transmisiune prin acte între vii (inter vivos), au aplicabilitate în
domeniul dreptului de autor doar câteva forme, ce vor fi analizate în cele ce urmează:
- contractul de cesiune,
- contractul de editare,
- contractul de comandă,
- contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală,
- contractul de închiriere.

1. Cesiunea dreptului de autor

Conform dispoziţiilor art. 40 alin. (1) din Lege, autorul sau titularul dreptului de autor poate
ceda prin contract altor persoane numai drepturile sale patrimoniale.
Autorul, fiind creatorul operei, are dreptul să-şi valorifice beneficiile aferente acestei calități.
Valorificarea constă în dreptul de a reproduce, difuza, reprezenta, expune, emite, transmite sau
executa opera, ori de a o folosi în orice alt mod (licit). Valorificarea drepturilor de autor face ca opera
să fie adusă la cunoștința publicului, iar autorul să-şi exercite drepturile morale şi patrimoniale
corespunzătoare.
Valorificarea poate fi făcută de autor prin mijloace proprii (valorificarea directă) sau prin
încheierea unui contract cu o persoană fizică sau juridică. Contractele astfel încheiate sunt supuse
dispoziţiilor generale aplicabile normelor contractuale.
Prin contractul de cesiune autorul sau titularul dreptului de autor (în cazul operelor colective
sau a celor realizate în baza unui contract de muncă):
- poate cesiona toate drepturile patrimoniale sau numai o parte din ele;
- poate limita drepturile transmise numai pentru un anumit teritoriu (unde are interes); şi
- poate limita drepturile transmise numai pentru o anumită perioadă de timp.

Obiectul contractului îl constituie folosirea operei potrivit naturii sale, deci prin acest
contract:
- ca regulă, se transmite numai exercițiul dreptului de folosință şi nu dreptul însuși; el poate fi
cedat doar pe termen limitat;
- prin excepție, se transmite dreptul de proprietate asupra originalului operei, în caz de
achiziționare a unei opere plastice.

Problema formei scrise a contractului a făcut obiectul unor ample discuții în literatura
juridică de specialitate. Art. 43 din Lege a pus capăt acestora, întrucât a stipulat necesitatea formei
scrise ad probationem (existenţa şi conținutul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale se
poate dovedi numai prin forma scrisă a acestuia).

Cesiunea poate fi:

- exclusivă, când nici titularul dreptului de autor nu mai poate utiliza opera în modalitățile, pe
termenul şi pe teritoriul convenit cu cesionarul şi nici nu mai poate ceda acest drept altor
persoane; sau
- neexclusivă (simplă), când titularul dreptului poate utiliza el însuși opera şi poate transmite
dreptul neexclusiv şi altor persoane; cesionarul neexclusiv nu poate ceda dreptul său altei
persoane decât cu consimțământul titularului dreptului.
Dacă cedentul (autorul) a cedat doar unele din drepturile sale patrimoniale (de exemplu,
reproducerea şi distribuirea), celelalte drepturi (închirierea, împrumutul etc.) îi rămân în patrimoniu,
deci neinfluențate de existenţa contractului de cesiune.

Potrivit art.42 alin. (1) din Lege, contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale trebuie:
- să prevadă drepturile patrimoniale transmise şi
- să menționeze, pentru fiecare dintre acestea,
o modalitățile de utilizare,
o durata cesiunii,
o întinderea cesiunii,
o remunerația titularului dreptului de autor.
Absența oricăreia dintre aceste prevederi dă dreptul părții interesate de a cere rezilierea
contractului.

Cesiunea drepturilor patrimoniale privind totalitatea operelor viitoare ale autorului,

nominalizate sau nenominalizate, este lovită de nulitate absolută [art. 42 alin. (2)].

Remunerația cuvenită în temeiul unui contract de cesiune a drepturilor patrimoniale se

stabilește prin acordul părţilor (art. 44 din Lege). Cuantumul remunerației se calculează:
- fie proporțional cu încasările provenite din utilizarea operei,
- fie în sumă fixă,
- fie în orice alt mod.
Când remunerația nu a fost stabilită prin contract, autorul poate solicita organelor jurisdicționale
competente, potrivit legii, stabilirea remunerației. Aceasta se va face avându-se în vedere sumele
plătite uzual pentru aceeași categorie de opere, destinație şi durată a utilizării, precum şi alte
circumstanțe ale cazului.
În cazul unei disproporții evidente între remunerația autorului operei şi beneficiile celui care a
obținut cesiunea drepturilor patrimoniale, autorul poate solicita organelor jurisdicționale revizuirea
contractului sau mărirea convenabilă a remunerației. Acesta este un drept la care autorul nu poate să
renunțe anticipat.

Dacă opera nu este exploatată sau este insuficient exploatată, în temeiul art.48 din Lege,
autorul poate solicita desființarea contractului de cesiune, dacă interesele sale sunt lezate
considerabil. Nu poate solicita desființarea contractului de cesiune dacă motivele neexploatării sau a
exploatării insuficiente se datorează:
- propriei culpe;
- faptei unui terț;
- unui caz fortuit33;
- forței majore34.
În principiu, autorul nu poate cere sancționarea inactivității cesionarului decât după expirarea
a 2 ani de la data cesionării dreptului patrimonial asupra unei opere, cu excepţia operelor cedate
pentru publicațiile cotidiene, caz în care termenul este de 3 luni, sau în cazul publicațiilor periodice,
unde termenul este de 1 an. Autorul nu poate renunța anticipat la dreptul său de a cere desființarea
contractului de cesiune.

2. Contractul de comandă

De regulă, contractele pentru valorificarea drepturilor de autor au ca obiect o operă deja

terminată (creată) la momentul încheierii contractului. Cu toate acestea, legea permite expres (art. 47)
încheierea unui contract de comandă pentru o operă viitoare.
Ceea ce este specific acestui tip de contract este faptul că acordul părţilor nu poartă doar
asupra unei opere viitoare ci, totodată, asupra activității de creație a autorului. Astfel, autorul nu se
obligă numai să cedeze, în limitele prevăzute de lege, exercițiul dreptului de autor, ci şi să creeze, în
termenul, forma şi în condiţiile stabilite de persoana care a comandat, opera respectivă. De aceea
opera – obiect al contractului de comandă – trebuie să fie determinată prin acord.
Perspectivele contractului:
- a obligației autorului de a crea o operă – contractul apare ca un contract de executare de
lucrări;
- a obligației autorului de a autoriza utilizarea operei sale terminate – contractul este un contract
de valorificare a dreptului de autor (de cesiune).
Conform art. 47 alin. (2) din lege, contractul de comandă trebuie să cuprindă atât termenul de
predare cât şi pe cel de acceptare a operei de către utilizator.
După predare urmează recepția operei, beneficiarul având dreptul de a o accepta, a o refuza
sau de a cere modificări. Dacă opera comandată nu îndeplinește condiţiile stabilite prin clauzele
contractuale, comanditarul operei poate să denunțe contractul [art.46 alin. (3)].
Practica judiciară cuprinde considerente interesante cu privire la criteriile de apreciere pe care
se poate întemeia acceptarea unei opere. Astfel, întrucât opera de creație intelectuală este strâns legată
de personalitatea autorului, în interpretarea contractului trebuie să se țină seama că el a fost încheiat
tocmai în considerarea personalității creatoare a autorului (intuitu personæ). Drept urmare,
concepțiile şi ideile autorului nu pot fi invocate pentru a declara opera neconformă cu condiţiile
contractului, întrucât tocmai aceste elemente au fost avute în vedere când acesta s-a încheiat, şi se
regăsesc în opera creată. În toate aceste elemente se manifestă personalitatea autorului, astfel încât,
încheind contractul cu el, ideile şi concepțiile sale științifice, literare sau artistice, precum şi modul de
a se exprima propriu acelui autor devin clauze contractuale. În consecinţă, opera conformă acestor
idei şi acestei forme de exprimare este conformă prevederilor contractuale.

33
Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut şi nici împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să
răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs – art.1351 alin.(3) C.civ.
34
Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil – art.1351 alin.(2) C.civ.
 În caz de denunțare a contractului, de către comanditar, sumele încasate de autor îi rămân
acestuia. Dacă autorul a efectuat şi unele lucrări pregătitoare, atunci are dreptul la restituirea
cheltuielilor astfel ocazionate.
Dacă opera a fost acceptată, comanditarul are obligația de a o exploata potrivit contractului,
adică de a o multiplica şi a o face publică (difuza, expune, reproduce) sub numele autorului, precum
şi de a-l remunera pentru opera creată şi pentru foloasele patrimoniale ce decurg din difuzarea ei.
3. Contractul de editare

Legea nr. 8/1996 consacră reglementării acestui contract un număr de 10 articole (art. 49-58),
fapt ce demonstrează larga utilizare a lui de către autorii creațiilor intelectuale.
Obiectul contractului îl formează cesiunea către editură (instituție specializată), de către
autorul sau titularul dreptului de autor, a dreptului de a reproduce şi difuza opera, în schimbul unei
remunerații.
Titularul dreptului de autor poate opta şi pentru încheierea unui contract de antrepriză,
situație în care împuternicește pe cheltuiala sa pe un editor pentru a reproduce şi eventual difuza
opera; acesta nu este un contract de editare. Este utilizat în cazul în care opera nu se bucură,
prezumtiv, de un număr prea mare de beneficiari, dar autorul are nevoie ca aceasta să dobândească o
anumită formă (de exemplu, publicarea unui curs de chimie analitică).
Potrivit art. 52 din Lege, contractul de editare trebuie să cuprindă clauze privind:
a) durata cesiunii;
b) natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii;
c) numărul maxim şi minim al exemplarelor;
d) remunerația autorului, stabilită în condiţiile prezentei legi;
e) numărul de exemplare rezervate autorului cu titlu gratuit;
f) termenul pentru apariția şi difuzarea exemplarelor fiecărei ediții sau, după caz, ale fiecărui
tiraj;
g) termenul de predare a originalului operei de către autor;
h) procedura de control al numărului de exemplare produse de către editor.
Absența oricăreia dintre clauzele prevăzute la lit. a), b) şi d) dă dreptul părții interesate de a
cere anularea contractului.

Editorul este obligat să permită autorului să aducă îmbunătățiri sau alte modificări operei, în
cazul unei noi ediții, cu condiția să nu mărească substanțial costurile de editare sau să schimbe
caracterul operei (art. 54).
Editorul poate ceda contractul de editare dar numai cu consimțământul autorului (art. 55).
De asemenea, este obligat să înapoieze originalul operei, originalele operelor de artă,
ilustrațiile şi orice alte documente primite pentru publicare, dacă nu s-a convenit altfel. În cazul
operei comune, se încheie un singur contract, cu toţi coautorii (art. 56).

Desființarea contratului poate interveni la cererea editorului dacă:

- autorul nu prezintă opera la termenul stabilit;
- opera nu corespunde condițiilor contractului; sau
- manuscrisul este considerat nepublicabil chiar după modificarea cerută de editură.
La rândul său, autorul poate cere desființarea contractului dacă editura nu respectă termenul
de publicare prevăzut în contract [art. 57 alin. (3)]. În cazul în care termenul nu este stipulat, se poate
solicita desfacerea contractului, potrivit dreptului comun, după expirarea unui termen de un an de la
data acceptării operei [art. 57 alin. (4)]. În ambele cazuri autorul poate solicita daune interese pentru
neexecutarea contractului care se pot materializa fie în păstrarea remunerației primite sau plata
remunerației integrale.

Contractul încetează în următoarele situații:

- prin executare;
- prin expirarea termenului sau epuizarea ultimei ediții convenite [art. 57 alin. (1)];
- prin încetarea existenței editurii ca urmare a reorganizării în orice mod sau a dizolvării, dacă
autorul nu consimte din motive temeinice la cedarea contractului către editura care urmează să
preia patrimoniul persoanei juridice reorganizate;
 - prin rezoluțiunea contractului la cererea uneia din părţi în caz de neexecutare sau executare
necorespunzătoare.

În cazul în care opera a fost distrusă datorită forței majore, legea reglementează trei situații
(art. 58):
- în cazul distrugerii totale, dacă opera s-a publicat, autorul are dreptul la remunerație;
- în cazul distrugerii totale care a intervenit înainte ca opera să fie pusă în circulație, editorul va
pregăti o nouă ediție, iar autorul va fi remunerat numai pentru una din ele;
- în cazul distrugerii parțiale, înainte ca opera să fie pusă în circulație, editorul va reproduce
numai copiile distruse fără plata vreunei remunerații către autor.

4. Contractul de reprezentare teatrală sau de execuție muzicală

Sediul materiei este reprezentat de art. 59-63 din Lege.

Prin contractul de reprezentare teatrală ori de execuție muzicală titularul dreptului de autor
cedează unei persoane fizice sau juridice dreptul de a reprezenta ori de a executa în public o operă
actuală sau viitoare, literară, dramatică, muzicală, dramatico-muzicală, coregrafică ori o pantomimă,
în schimbul unei remunerații, iar cesionarul se obligă să o reprezinte ori să o execute în condiţiile
convenite [art. 59 alin. (1)].
Acesta este o varietate a contractului de cesiune, care se încheie în forma scrisă, pe o durată
determinată sau pentru un număr de reprezentări. Cu privire la conținutul contractului, Legea
prevede necesitatea stipulării următoarelor clauze referitoare la [art. 60 alin. (2)]:
- durata cesiunii sau numărul de reprezentații;
- natura exclusivă sau neexclusivă şi întinderea teritorială a cesiunii;
- remunerația autorului.

Titularul dreptului de autor are dreptul:

- să autorizeze cedarea către un terț a obiectului contractului [art. 60 alin. (4)];
- să controleze reprezentarea sau executarea operei [art. 61 alin. (1) teza I];
- să primească programul, afișele şi alte materiale tipărite, recenziile publice despre spectacol,
dacă nu se prevede altfel în contract [art. 61 alin. (1) teza II].

Cesionarul este obligat:

- să asigure reprezentarea sau executarea publică a operei în condiţiile tehnice adecvate [art. 61
alin. (2)];
- să respecte drepturile de autor [art. 61 alin. (2)];
- să comunice periodic titularului dreptului de autor numărul de reprezentații sau de execuții
muzicale, precum şi situația încasărilor [art. 62 alin. (1)];
- să plătească autorului, la termenele prevăzute în contract, sumele în cuantumul stabilit [art. 62
alin. (2)].

Autorul cedent poate cere desfacerea contractului dacă reprezentările s-au întrerupt timp de 2
ani consecutiv, dacă nu s-a prevăzut altfel [art. 60 alin. (3)], sau dacă nu se execută opera în termenul
stabilit (art. 63). În ambele situații autorul poate solicita şi daune-interese pentru neexecutarea
contractului, potrivit dreptului comun, sau poate solicita plata integrală a remunerației stabilite.

5. Contractul de închiriere (art. 64 din lege)

Acest contract are ca obiect cedarea folosinței unui exemplar al operei, în original sau în
copie, de către autor către o altă persoană, pe timp determinat, în schimbul unei remunerații. Acest tip
de contract este aplicabil de obicei programelor de calculator sau operelor fixate în înregistrări sonore
ori audiovizuale [alin. (1)].
Autorul îşi păstrează dreptul de autor asupra operei închiriate, cu excepţia dreptului de
distribuire, dacă părţile nu au convenit altfel [alin. (3)]. În rest, se aplică regulile de la contractul de
locațiune din dreptul comun [alin. (2)].
 Cursul 6
DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
Introducere. Invenția – obiect şi subiecte

A. INTRODUCERE

1. Creația intelectuală tehnică şi dreptul de inventator

Activitatea umană se poate disocia în mod convențional, în două categorii distincte: activități
intelectuale (ştiinţe, arte etc.) şi activități practice (agricultură, construcții etc.). În activitățile din
prima categorie pot apărea creații intelectuale (cum ar fi opere literare, artistice etc. – care au făcut
obiectul studiului dreptului de autor). În mod similar, în domeniul activităților practice pot apărea
creații intelectuale.
Să luăm exemplul unui televizor35:
- cumpărătorul începe prin a prospecta oferta pieţii de unde află diversele mărci de televizoare
care se comercializează precum şi performanțele acestora; pentru cumpărător, diferențele
calitative pot induce ideea că pentru realizarea unei funcţii pe care un televizor o poate avea şi
care lipseşte altora, un produs are la bază o creaţie tehnică originală (o invenţie);
- dar aceeaşi marcă are modele diferite; după ce s-a decis asupra modelului, cumpărătorul află
că obiectul ales are garanţia mai mare decât alte mărci;
- cumpără televizorul şi constată că ambalajul, în afara unui plăcut aspect exterior, are şi
mânere escamotabile care fac transportul deosebit de comod; de ce nu folosesc şi alţi
producători asemenea ambalaj?
- după ce l-a transportat la domiciliu, cumpărătorul doreşte să-l pună în funcţiune; pentru
aceasta consultă cartea tehnică, care are un aspect plăcut (bogat ilustrată), bine scrisă (uşor de
înţeles), însoţită şi de schemele electrice necesare unor eventuale intervenţii ulterioare.
Iată o succintă analiză a unui caz practic în care se întâlnesc noţiunile de marcă, invenţie,
desen şi model industrial, precum şi cea de drept de autor (cartea tehnică).

Plecând de la prevederile art.12 al Convenției de la Paris pentru protecţia proprietăţii

industriale din 1883 (variantă de text: http://www.osim.ro/legis/legislatie/marci/conprotin.htm),
proprietatea industrială are ca obiect:
- creațiile tehnice sau estetice, asociate produselor industriale, care cuprind:
o invenţiile şi modelele de utilitate;
o desenele şi modelele industriale (design-ul industrial);
o topografiile circuitelor integrate;
- însemnele asociate produselor sau serviciilor care cuprind:
o mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii;
o numele comercial;
o indicaţiile de proveninţă sau denumirile de origine (indicațiile geografice);
- reprimarea concurenței neloiale; şi
- contractele de transfer de tehnologie.

În legătură cu obiectele proprietăţii industriale s-au creat o serie de norme juridice care
reglementează relaţiile sociale pe care le generează. Ansamblul normelor juridice care reglementează
relaţiile sociale ce decurg din naşterea şi valorificarea creaţiilor tehnice formează dreptul de
proprietate industrială.
Dreptul de proprietate industrială:
- oferă autorului creaţiei tehnice prerogativele de a exploata economic obiectul creaţiei sale,
precum şi de a interzice altora reproducerea, multiplicarea şi vinderea acestui obiect; exemplu:
https://www.youtube.com/watch?v=n2POtHdTNPE&ab_channel=SusumuOgawa; şi
35
Gh.T.Arat, Dreptul proprietăţii intelectuale, Editura Universității „Dunărea de Jos” Galaţi, 2009, pp.54-55.
 - reprezintă o îmbinare a elementelor personale nepatrimoniale cu cele patrimoniale fără ca
unele din ele să aibă o anumită preponderență.

2. Izvoarele dreptului de proprietate industrială

Reglementările care stau la baza proprietăţii industriale sunt de două categorii:

- reglementări interne, dintre care menţionăm:
o Legea nr.64/1991 privind brevetele de invenţie, la care se adaugă Hotărârea de Guvern
nr.547/2008 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr.64/1991 privind
brevetele de invenţie;
o Legea nr. 83/2014 privind invenţiile de serviciu;
o Legea nr.129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor industriale;
o Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice;
o Legea nr.11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale; şi
o Hotărârea de Guvern nr.573/1998 privind organizarea şi funcţionarea Oficiului de Stat
pentru Invenții şi Mărci (în continuare „O.S.I.M.”);
- reglementări internaționale, dintre care cele mai importante sunt:
o Convenția de la Paris (Uniunea de la Paris) din 20 martie 1883, revizuită succesiv la
Bruxelles (1900), Washington (1911), Haga (1925), Londra (1934), Lisabona (1958) şi
Stockholm (1967);
o acordurile din Uniunea Europeană care conferă – protecția brevetelor prin Oficiul
European de Brevete - https://www.epo.org/index.html; a mărcilor, desenelor şi
modelelor industriale prin Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală -
https://euipo.europa.eu/ohimportal/ro).

3. Principiile dreptului de proprietate industrială

Doctrina juridică a reţinut următoarele principii aplicabile dreptului de proprietate industrială:

a) principiul tratamentului național – resortisanţii unei ţări a Uniunii de la Paris au în celelalte
ţări ale uniunii aceleaşi drepturi ca şi resortisanţii naţionali (egalitatea resortisanţilor unionişti;
străinul unionist are dreptul să obţină protecţia pentru un brevet, o marcă, un desen sau un
model, în oricare ţară din uniune, în aceleaşi condiţii care se cer naţionalilor acelei ţări).
Persoanele care au cetăţenia unui stat ne-membru al Uniunii, dar care au domiciliul sau o
întreprindere industrială sau comercială pe teritoriul uneia din ţările membre ale Uniunii,
primesc aceeaşi protecţie, fiind asimilaţi cu resortisanţii Uniunii;
b) principiul dreptului de prioritate, reglementat în art. 4 din Convenţia de la Paris din 1883 –
resortisantul sau succesorul său în drepturi, care a depus o cerere de brevet de invenţie, de
model de utilitate, de desen sau model industrial, de marcă de fabrică sau de comerţ, într-una
din ţările Uniunii, se bucură de un drept de prioritate, în sensul că poate efectua depozitul în
celelalte ţări membre; pentru a exista un drept de prioritate, primul depozit trebuie să fie un
depozit naţional reglementar, care îndeplinește condiţiile prevăzute de legislaţia naţională a
fiecărei ţări membre); şi
c) principiul independenței brevetelor şi mărcilor – cererile de brevete, pentru aceeași invenție,
depuse în ţări diferite ale Uniunii nu depind unele de altele, iar o marcă înregistrată într-o ţară
a Uniunii devine independentă, adică nu mai depinde de marca de origine sau de mărcile
înregistrate în celelalte ţări ale Uniunii.

B. INVENŢIA – OBIECT AL DREPTULUI DE INVENTATOR

1. Considerații generale privind invențiile

Orice invenție presupune materializarea unei idei. Autorul unei invenții aduce o soluţie nouă
într-un anumit domeniu. Deoarece soluţia propusă are o aplicabilitate practică, activitatea creatoare a
inventatorului implică o natură tehnică. Creaţia tehnică şi descoperirile ştiinţifice se întrepătrund,
activitatea creatoare fiind puternic influențată de dezvoltarea științei şi tehnicii. Având în vedere
această interdependență, se consideră că invențiile sunt aplicații tehnice ale descoperirilor științifice.
Legea în vigoare nu definește invenția 36, însă caracteristicile sale se desprind din conținutul
art. 6-12 din Legea nr. 64/1991:
1) invenţia este soluţia tehnică a unei probleme;
2) soluţia pe care o oferă invenţia poate aparţine oricărui domeniu tehnologic;
3) soluţia propusă trebuie să fie nouă;
4) soluţia trebuie să reprezinte un progres faţă de stadiul tehnicii din acel moment;
5) soluţia propusă trebuie să poată fi aplicată industrial; şi
6) soluţia propusă trebuie să nu mai fi fost brevetată sau făcută publică în ţară ori străinătate37.

Instrumentul juridic care conferă autorului unei invenţii un drept exclusiv (prin acesta
confirmarea şi consacrarea condiţiilor cuprinse la punctul f) anterior) este brevetul de invenţie38.
Acesta este, totodată, cel care determină aproprierea privată a invențiilor [conform art.31 alin. (1) din
Legea nr. 64/1991, brevetul de invenție conferă titularului un drept exclusiv de exploatare pe durata
de valabilitate a acestuia].

2. Categorii de invenții (clasificare)

a. Clasificarea invențiilor îşi are izvorul în condiţiile de fond pentru valabilitatea lor. Din
acest motiv, prima clasificare a invenţiilor le împarte în:
- invenţii brevetabile (cele care întrunesc condiţiile de a fi protejate juridic); şi
- invenţii nebrevetabile (excluse de la protecţia juridică).

b. După dependența de stadiul tehnic (corelaţia cu alte invenţii), invenţiile sunt:

- invenţii principale (se pot aplica independent, de sine stătător); şi
- invenţii complementare (care depind tehnic de o altă invenţie, pe care o completează, o
perfecţionează şi nu se pot aplica fără aceasta).

c. După acelaşi criteriu, al stadiului tehnic, unii autori clasifică invenţiile în:
- invenţii „pionier” (reprezintă un adevărat salt faţă de stadiul cunoscut al tehnicii, deschizând
noi căi de dezvoltare); şi
- invenţii obişnuite (nu prezintă un aport deosebit pe planul creaţiei, ci doar modalităţi noi de
soluţionare a unei probleme tehnice).
Invenţii pionier nu pot fi decât cele principale, în timp ce invențiile obișnuite sunt fie
principale, fie complementare.
d. Din punct de vedere al naturii (obiectului), invențiile se împart în:
- invenţii de produs; şi
- invenţii de procedeu (de mijloace).
Invenţia de produs este un corp material determinat fie de forma sa, fie de caracterele sale
speciale, care îl disting de orice alt obiect. Numai produsele industriale sunt brevetabile; produsele
naturale, în producerea cărora nu intervine omul, nu sunt brevetabile.
Invenţia de procedeu poate fi „materială” sau „imaterială”:
- sunt „materiale” un agent chimic, o unealtă, o maşină şi produsele care se caracterizează
printr-o formă anume şi caracteristici speciale proprii, ce pot fi privite ca produse de serie;

36
Legea anterioară – Legea nr.62/1974 – definea invenţia ca fiind creaţia ştiinţifică sau tehnică care prezintă noutate şi
progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută publică în ţară şi străinătate,
care reprezintă o soluţie tehnică şi care poate fi aplicată pentru rezolvarea unei probleme din economie, ştiinţă, ocrotirea
sănătăţii, apărarea naţională sau în orice alte domenii al vieţii economice şi sociale.
37
Y.Eminescu, Tratat de proprietate industrială, vol. I – „Creaţii noi”, Editura Academiei, Bucureşti, 1982.
38
Din punct de vedere terminologic se mai întâlneşte şi denumirea arhaică de „patent”; aceasta este preluarea ca atare a
cuvântului englezesc ce denumeşte brevetul.
 - procedeele „imateriale” sunt mijloace care se disting prin felul de a combina diverși agenți sau
diverse organe ori punerea lor în funcțiune duce la obţinerea anumitor efecte tehnice (cum ar
fi obţinerea grăsimilor vegetale după un anumit procedeu).

e. Clasificarea care are drept criteriu noutatea subliniază forma sub care apare noutatea
obiectului invenţiei:
- la invenţiile de produse, nou este produsul ca atare, prin compoziția, structura şi constituția sa;
- la invenţia de mijloace, noutatea se poate concretiza prin mai multe modalităţi de obţinere a
anumitor efecte tehnice; astfel, putem avea
o mijloace complet noi şi
o mijloace cunoscute aplicate sau combinate într-un mod nou.

În practică, invențiile sunt adesea aplicații noi ale unor mijloace cunoscute. Mijlocul
cunoscut căruia i se dă o aplicație nouă poate fi un procedeu sau un produs, utilizat fără nici o
modificare. Un exemplu în acest sens este cel al utilizării ca insecticid a diclor-difenil-tricloretanului
(D.D.T.), cunoscut şi utilizat anterior în industria coloranților.
Prin urmare, ceea ce trebuie să fie nou este rezultatul produs prin aplicaţia necunoscută
anterior; nu este necesar nici ca rezultatul să fie nou în sine, ci este suficient ca el să nu fi fost obţinut
înainte prin acelaşi mijloc. Pornind de la această regulă, jurisprudenţa consideră, de exemplu, că un
antibiotic cunoscut ca medicament, şi care amestecat în hrana animalelor le stimulează creşterea, este
o aplicaţiune nouă, pentru că funcţia lui nu mai este vindecarea (cunoscută anterior) ci stimularea
creşterii (necunoscută anterior).
În practică se întâlnesc următoarele forme de aplicaţii noi ale mijloacelor cunoscute:
- mijlocul aplicat este cunoscut numai în ştiinţă, deci un a avut nici o aplicaţie industrială;
- mijlocul aplicat este cunoscut în industrie în forme diferite;
- mijlocul aplicat este utilizat în aceeaşi industrie, dar pentru obţinerea unui alt rezultat.
În literatura de specialitate se consideră că nu este brevetabilă, ca aplicaţiune nouă, folosirea
unui mijloc cunoscut, care produce aceleaşi rezultate ca şi aplicaţiile anterioare.

3. Brevetabilitatea invenţiilor

Brevetarea invenţiei este o cerinţă de bază pentru naşterea majorităţii drepturilor legate de
invenţie. În vederea brevetării unei invenţii trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- condiţii de fond ale obiectului (acele condiţii care trebuie să le îndeplinească invenţia pentru a
fi protejată prin brevetare);
- condiţii de fond ale subiectelor protecţiei (condiţii cerute de lege persoanelor fizice sau
juridice pentru ca acestea să poată dobândi de la stat brevetul de invenţie); şi
- condiţii de formă (cerinţe legale care se referă la procedura formală de obținere a brevetului).

Condiţiile de brevetabilitate a invenţiilor sunt prevăzute de art. 6–12 din Legea 64/1991
privind brevetele de invenţie.

În art. 6 se arată că o invenţie este brevetabilă dacă:

- este nouă,
- rezultă dintr-o activitate inventivă şi
- este susceptibilă de aplicare industrială.

Potrivit art. 7, nu sunt brevetabile:

- descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
- creaţiile estetice;
- planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau
în domeniul activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
- prezentările de informaţii.
 Sintetizând cele două texte, conchidem că elementele de bază care determină ca o invenție să
fie brevetabilă sunt următoarele:
- invenţia să fie rezultatul unei activităţi de creaţie ştiinţifică sau tehnică;
- să indice soluţia tehnică a unei probleme;
- să prezinte o noutate şi un progres în comparaţie cu soluţiile cunoscute pe planul tehnicii
mondiale; şi
- soluţia tehnică să poată fi aplicată industrial.

Analiza acestor elemente pune în evidenţă faptul că, în primul rând, invenţia constituie
rezultatul unei activităţi de creaţie ştiinţifică sau tehnică, că această activitate presupune în primul
rând o idee originală care poate căpăta valoare prin învingerea unor dificultăţi şi totodată, prin
rezultatele economice şi industriale obţinute.
În materia invenţiilor, delimitarea unei probleme implică şi stabilirea unei soluţii tehnice. În
general, soluţia tehnică reprezintă rezolvarea efectivă şi completă a unei probleme practice, ea
trebuind să prevadă în întregime şi noile metode şi mijloace preconizate.
Noutatea unei invenţii constă în faptul că soluţia pe care o propune trebuie să se deosebească
de alte soluţii cunoscute. Noutatea se apreciază prin efectele tehnice ce pot fi realizate şi se stabilesc
în funcție de stadiul tehnicii cunoscut pe plan mondial.
Nu mai puțin, soluţia propusă este considerată o invenție nouă pe plan mondial, dacă nu a fost
brevetată sau adusă la cunoștința publicului. Când publicarea provine de la autorul invenţiei, ea se
numește divulgare, iar când provine de la un terţ se numeşte anterioritate.
Anterioritatea, considerată un viciu al noutăţii invenției, este formată din acte sau fapte care
permit să se constate că soluţia examinată nu este nouă. Stabilirea anteriorităţii nu este limitată
temporal sau spaţial.

C. SUBIECTELE PROTECŢIEI JURIDICE A INVENŢIEI

1. Persoana fizică autor al invenției (autorul)

Invenția este rodul unei activități creatoare, astfel încât calitatea de autor al acesteia o poate
avea numai persoana fizică. Prin urmare, subiect al protecției juridice este o persoană fizică sau un
grup de persoane fizice care au creat invenția, acestea având legătura cea mai directă cu brevetarea
invenției, devenind titularele brevetului.
Subiecte ale drepturilor asupra invenției, în anumite cazuri, pot fi succesorii inventatorului.
Unii autori fac distincție între subiectele originare (primare), care se referă la acele persoane care au
creat invenția şi subiecte derivate care se referă la persoanele care devin titulare de brevet, numai în
mod subsecvent ca urmare a dobândirii acestei calități fie pe calea succesiunii (sunt moștenitorii
autorului), fie pe calea unei transmisiuni (cesiunea), de la titularul anterior.
În cazul invenţiei complementare, subiectul protecţiei juridice este persoana care a
perfecţionat sau completat o soluţie tehnică anterioară. Numai dacă soluţia tehnică elaborată este
completă, ea conferă calitatea de autor al invenţiei respective.
Legea nr. 64/1991 nu defineşte noţiunea de inventator, dar din art. 3 rezultă că autor este cel
care a creat invenţia, deci numai o persoană fizică sau un grup de persoane fizice.
Din art. 5 rezultă că beneficiarii protecţiei juridice (prin brevet) sunt:
- cetăţenii români indiferent de domiciliul acestora;
- cetăţeni străini sau apatrizi, dacă au domiciliul în România; şi
- cetăţeni străini sau apatrizi cu domiciliul în străinătate, în condiţiile convenţiilor internaţionale
la care România este parte.

2. Coautoratul

De obicei, invenția este rodul unei activități comune. În acest spirit, Legea nr. 64/1991, prin
art. 4 alin. (1), precizează că, în cazul în care invenția a fost creată de mai multe persoane, fiecare din
acestea are calitatea de coautor al invenției, iar drepturile rezultate din această calitate aparțin în
comun acestora.
Coautoratul se caracterizează printr-o serie de elemente care se cer a fi întrunite cumulativ:
- participarea a două sau mai multor persoane la o activitate comună de creaţie, care are drept
rezultat invenţia. În aceste condiţii, nu sunt coautori cei care au creat aceeaşi invenţie, dar
independent unii de alţii, datorită ubicuităţii. Conform prevederilor art. 4 alin. (2), dacă mai
multe persoane au creat aceeaşi invenţie independent una de alta, dreptul de brevet aparţine
aceluia care a depus cel dintâi cererea de brevet la O.S.I.M., iar dacă o prioritate a fost
recunoscută, persoanei a cărei cerere de brevet are cea mai veche dată de prioritate, cu
condiţia ca cererea să nu fi fost respinsă, retrasă sau abandonată;
- să existe caracterul (aportul) creator al contribuţiei fiecărui coautor; jurisprudenţa subliniază
faptul că nu poate invoca calitatea de autor persoana care nu a avut o contribuţie creatoare la
realizarea invenţiei; în această situaţie sunt persoanele care au dat numai ajutor tehnic sau au
colaborat la aplicarea ori punerea ei în practică. Nici autorii descoperirilor ştiinţifice pe baza
cărora s-a născut invenţia nu sunt coautori, dacă nu au desfăşurat activităţi comune inventive;
- să existe un obiect unitar (contribuţia creatoare a fiecăruia să aibă drept finalitate o invenţie,
în înţelesul definiţiei acesteia).

Coautoratul poate fi de următoarele feluri:

- voluntar – rezultă din convenţia părţilor (înţelegerea între autori); înţelegerea poate exista fie
anterior sau în momentul constituirii depozitului reglementar, fiind cuprinsă în declaraţia ce
însoţeşte cererea de depozit, fie chiar ulterior acestui moment, dar numai în formă autentică;
- legal – se referă la situaţia când pentru aceeaşi invenţie s-au depus mai multe cereri de brevet,
fără ca între solicitanţi să existe o înţelegere sau activitate comună; în măsura în care se
invocă aceeaşi prioritate, solicitanţilor li se va recunoaşte calitatea de coautori;
- forţat – stabilirea coautorilor se face prin hotărâre judecătorească, la cererea părţii interesate.

Obiectul unei invenţii poate fi divizibil sau indivizibil. În primul caz, fiecare coautor, având
această calitate pentru întreaga invenţie, este în acelaşi timp şi autorul acelei părţi din invenţia
comună care este rezultatul activităţii sale personale şi care poate fi separată sau folosită distinct de
celelalte părţi. În al doilea caz, precum şi atunci când, deşi invenţia este divizibilă, contribuţia
fiecăruia coautor nu poate fi separată, fiecare din ei are această calitate pentru întreaga invenţie.
O problemă legată de coautorat se pune, uneori, în institutele de cercetare, atunci când
căutarea de soluţii a unor probleme tehnice este încredinţată unor colective de cercetare conduse de
un responsabil de lucrări şi ajutate de tehnicieni sau laboranţi. Conducătorul colectivului de cercetare
care a formulat tema va avea calitatea de coautor dacă indicaţiile sale cuprind un element de
originalitate, o cale spre soluţionarea problemei. Conducătorul colectivului este coautor împreună cu
ceilalţi membri ai colectivului, care au adus completări şi propuneri esenţiale. Persoanele care execută
propunerile conducătorului temei (tehnicienii şi laboranţii) nu sunt coautori, ci simpli executanţi.

3. Persoana juridică subiect asupra invenției

Recunoscând calitatea de autor al unei invenții exclusiv inventatorului, legislația română

precizează şi situațiile când dreptul la eliberarea brevetului – şi, prin urmare, calitatea de titular al
brevetului – aparține unei unități (persoană juridică). Este vorba despre dispozițiile din Legea nr.
83/2014 privind invențiile de serviciu.

Legea se aplică invențiilor create de un inventator individual sau de un grup de inventatori

atunci când inventatorul individual sau cel puțin un membru al grupului de inventatori este salariat al
unei persoane juridice de drept privat sau de drept public (art. 1).
Prin salariat, legea înțelege orice persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract
individual de muncă, o activitate remunerată pentru şi sub autoritatea unei persoane juridice de
drept privat sau de drept public.
 Invenţiile sunt considerate de serviciu dacă îndeplinesc următoarele condiţii [art. 3 alin. (1)
din lege]:
a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod
expres în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului sau stabilite prin alte acte
obligatorii pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă; şi
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de
maximum 2 ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei
angajatorului prin folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării
profesionale dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin
utilizarea unor informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.

Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului

prezentarea invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a
defini invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată. Angajatorul are competenţa de a decide cu
privire la încadrarea sau nu a unei invenţii realizate de către un salariat în categoria invenţiilor de
serviciu, în termen de 4 luni de la primirea comunicării.

Dreptul asupra invențiilor aparține (art. 5):

- angajatorului – pentru invențiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a);
- angajatorului – pentru invențiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) – în absenţa unei prevederi
contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are cercetarea-dezvoltarea
în obiectul de activitate;
- inventatorului salariat – pentru invențiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) – dacă angajatorul
de drept privat sau de drept public nu revendică invenția în condiţiile art. 4;
- inventatorului salariat – pentru invențiile care nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile
prevăzute de Legea nr. 83/2014 (caz în care se aplică dispozițiile din Legea nr. 64/1991).

Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) care au fost revendicate de către
angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remunerație stabilită de către angajator, care definește
prin prevederi specifice din regulamentul intern criteriile de stabilire a remuneraţiei (art. 6-7). În lipsa
prevederilor specifice, angajatorul are în vedere, în funcţie de fiecare caz concret, unul sau mai multe
dintre următoarele criterii:
a) efectele economice, comerciale şi/sau sociale care decurg din exploatarea invenţiei de către
angajator sau de către terţi cu acordul angajatorului;
b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenţiei de serviciu, inclusiv
resursele puse la dispoziţie de angajator pentru realizarea acesteia;
c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenţia a fost creată de mai mulţi
inventatori.
În restul cazurilor, inventatorul-salariat beneficiază de salariu ca formă de compensare pentru
activitatea creatoare.
În cazul în care dreptul asupra invenţiei de serviciu aparţine angajatorului, acesta este
îndreptăţit să depună o cerere de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate în
România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România (art. 8).

4. Succesorii inventatorului sau unității

Calitatea de titulari ai brevetului de invenție o pot avea şi succesorii inventatorului sau

unității, în oricare din situațiile când potrivit legii brevetul s-ar elibera inventatorului unității. Prin
succesori înțelegem nu numai persoanele fizice moștenitoare, termenul având înțeles larg, în sensul
că poate fi şi o persoană juridică ce succedă, ca urmare a reorganizării persoanei inițiale.
Se cer îndeplinite două condiţii cumulative:
a) inventatorul sau unitatea trebuie să îndeplinească după caz, exigenţele cerute de art.5 de la
categoria subiectelor primare stricto sensu; şi
b) succesiunea trebuie să fie, după caz, universală, cu titlu universal sau cu titlu particular.
 Legea nr. 64 / 1991
privind brevetele de invenţie

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

ART. 1
(1) Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de
lege.
(2) Sunt, de asemenea, recunoscute şi apărate drepturile decurgând din brevetul european, conform
legii.

ART. 2
În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
a) brevet european - brevetul acordat conform Convenţiei brevetului european;
b) cerere internaţională - cererea de protecţie a unei invenţii, înregistrată conform Tratatului de
cooperare în domeniul brevetelor;
c) consilier în proprietate industrială - persoana specializată în acordarea asistenţei în domeniul
proprietăţii industriale (invenţii, mărci, desene, modele etc.), care desfăşoară legal această activitate;
d) Convenţia brevetului european - Convenţia privind brevetul european, adoptată la Munchen la 5
octombrie 1973, astfel cum a fost amendată prin Actul de revizuire a art. 63 din Convenţia din 17
decembrie 1991 şi prin deciziile Consiliului de administraţie al Organizaţiei Europene a Brevetelor
din 21 decembrie 1978, 13 decembrie 1994, 20 octombrie 1995, 5 decembrie 1996 şi 10 decembrie
1998, precum şi prin Actul de revizuire a acesteia, adoptat la Munchen la 29 noiembrie 2000;
e) Convenţia de la Paris - Convenţia pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 martie 1883,
Paris, astfel cum a fost revizuită şi modificată;
f) descriere - prezentarea în scris a invenţiei;
g) inventator - persoana care a creat invenţia;
h) mandatar autorizat - consilierul în proprietate industrială, care poate avea şi calitate de
reprezentare în procedurile în faţa Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci;
i) OSIM - Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci;
j) predecesor - persoana fizică sau juridică îndreptăţită la brevet anterior depunerii cererii de
brevet;
k) publicare - difuzarea informaţiei într-un mod accesibil publicului;
l) solicitant - persoana fizică sau juridică care cere acordarea unui brevet de invenţie;
m) succesor în drepturi - orice persoană fizică sau juridică căreia i s-a transmis fie dreptul la
acordarea brevetului de invenţie, fie drepturile care decurg dintr-un brevet de invenţie eliberat;
n) revendicare - partea de brevet care cuprinde obiectul protecţiei solicitate şi al cărei conţinut
determină întinderea protecţiei;
o) titularul brevetului - persoana fizică sau juridică căreia îi aparţine dreptul conferit prin brevet;
p) unitate - persoana juridică care funcţionează legal;
q) persoana care exploatează invenţia - persoana fizică sau juridică care o pune în aplicare în mod
legal. Persoana care exploatează invenţia poate să fie identică cu titularul brevetului.

ART. 3
Dreptul la brevet de invenţie aparţine inventatorului sau succesorului său în drepturi.

ART. 4
(1) În cazul în care invenţia a fost creată împreună de mai mulţi inventatori, fiecare dintre aceştia
are calitatea de coautor al invenţiei, iar dreptul aparţine în comun acestora.
(2) Dacă două sau mai multe persoane au creat aceeaşi invenţie, independent una de alta, dreptul la
brevet aparţine aceleia care a depus o cerere de brevet a cărei dată de depozit este cea mai veche.

ART. 5
 Persoanele fizice sau juridice străine având domiciliul sau sediul în afara teritoriului României
beneficiază de dispoziţiile prezentei legi, în condiţiile tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind
invenţiile, la care România este parte.

CAPITOLUL II
Invenţia brevetabilă

ART. 6
(1) Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în
toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să
fie susceptibilă de aplicare industrială.
(2) Invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile dacă se referă la:
a) un material biologic care este izolat din mediul natural sau este produs prin orice procedeu
tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură;
b) plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se limitează la un
anumit soi de plante sau la o anumită rasă de animale;
c) un procedeu microbiologic sau la un alt procedeu tehnic ori un produs, altul decât un soi de
plante sau o rasă de animale, obţinut prin acest procedeu;
d) un element izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic, inclusiv secvenţa
sau secvenţa parţială a unei gene, chiar dacă structura acelui element este identică cu structura unui
element natural.

ART. 7
(1) Nu sunt considerate invenţii, în sensul art. 6, în special:
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în
domeniul activităţilor economice, şi nici programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.
(2) Prevederile alin. (1) nu exclud brevetabilitatea obiectelor sau activităţilor prevăzute în acest
alineat decât în măsura în care cererea de brevet de invenţie ori brevetul de invenţie se referă la astfel
de obiecte sau activităţi considerate în sine.

ART. 8
(1) Nu se acordă brevet de invenţie, potrivit prezentei legi, pentru:
a) invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri,
inclusiv pentru cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor ori plantelor, şi care sunt de
natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de
faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală;
b) soiurile de plante şi rasele de animale, şi nici pentru procedeele esenţial biologice pentru
obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice şi produselor
obţinute prin aceste procedee;
c) invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale, şi nici
pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a
unei gene;
d) metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie, şi metodele
de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. d) nu se aplică produselor, în special substanţe sau compoziţii pentru
utilizare în oricare dintre aceste metode.

ART. 9
(1) O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
(2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o
descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet
de invenţie.
 (3) Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la OSIM şi al cererilor
internaţionale pentru care s-a deschis fază naţională în România sau al celor europene desemnând
România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit anterioară celei prevăzute la alin.
(2) şi care au fost publicate la sau după această dată, potrivit legii.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanţe sau compoziţii
cuprinse în stadiul tehnicii, pentru utilizarea acesteia într-o metodă dintre cele prevăzute la art. 8 alin.
(1) lit. d), dacă utilizarea sa în oricare dintre aceste metode nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
(5) Prevederile alin. (2) şi (3) nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanţe sau compoziţii
prevăzute la alin. (4), pentru orice altă utilizare specifică în orice metodă dintre cele prevăzute la art.
8 alin. (1) lit. d), dacă această utilizare nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.

ART. 10
(1) În aplicarea art. 9, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în
intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă rezultă direct sau indirect ca
urmare a:
a) unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al acestuia;
b) faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenţia într-o expoziţie
internaţională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenţiei privind expoziţiile internaţionale,
semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, cu revizuirile ulterioare.
(2) Prevederile alin. (1) lit. b) sunt aplicabile numai dacă la înregistrarea cererii de brevet de
invenţie solicitantul declară că invenţia a fost expusă efectiv şi dacă, în termenul şi în condiţiile
prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi*), depune un document în susţinerea
declaraţiei sale.

ART. 11
(1) O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o persoană de
specialitate, ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.
(2) Cererile de brevet prevăzute la art. 9 alin. (3), deşi fac parte din stadiul tehnicii, nu sunt luate în
considerare pentru aprecierea activităţii inventive.

ART. 12
(1) O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate
fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură.
(2) Aplicabilitatea industrială a unei secvenţe sau a unei secvenţe parţiale a unei gene trebuie să fie
dezvăluită în cererea de brevet de invenţie.
(...)

CAPITOLUL IV
Drepturi şi obligaţii

ART. 31
(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe
întreaga sa durată.
(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii
spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu.
(3) Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este determinată de conţinutul
revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor.
(4) Pe perioada până la acordarea brevetului, întinderea protecţiei conferită de cererea de brevet
este determinată de revendicările publicate potrivit art. 22.
(5) Brevetul, aşa cum a fost acordat ori modificat în procedura de revocare sau de anulare în parte,
va determina retroactiv protecţia conferită de cererea de brevet, în măsura în care aceasta nu a fost
extinsă.
 (6) Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama de orice element
echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un procedeu, protecţia
conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin procedeul brevetat.
(7) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un material biologic având caracteristici
specifice se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui brevetat, prin reproducere sau
multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi cu aceleaşi caracteristici.
(8) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permiţând producerea unui material
biologic având caracteristici specifice se extinde asupra materialului biologic direct obţinut prin acest
procedeu, asupra oricărui altui material biologic derivat din materialul biologic direct obţinut prin
acel procedeu, precum şi asupra oricărui altui material obţinut plecându-se de la materialul biologic
direct obţinut prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi având aceleaşi
caracteristici.
(9) Protecţia conferită printr-un brevet de produs conţinând o informaţie genetică sau constând într-
o informaţie genetică se extinde asupra oricărui altui material în care produsul este încorporat şi în
care informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în diferite
stadii de formare ori dezvoltare.
(10) Protecţia prevăzută la alin. (7) - (9) nu se extinde asupra materialului biologic obţinut prin
reproducerea sau multiplicarea unui material biologic comercializat ori oferit spre vânzare pe
teritoriul României de către titularul de brevet sau cu consimţământul acestuia, când reproducerea ori
multiplicarea rezultă în mod necesar din utilizarea pentru care materialul biologic a fost pus pe piaţă,
cu condiţia ca materialul obţinut să nu fi fost utilizat ulterior pentru alte reproduceri sau multiplicări.
ART. 32
Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) -
(3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 31.

Legea nr. 83 / 2014

privind invenţiile de serviciu

CAPITOLUL I
Domeniul de aplicare şi definiţii

ART. 1
(1) Prezenta lege se aplică invenţiilor create de un inventator individual sau de un grup de
inventatori atunci când inventatorul individual sau cel puţin un membru al grupului de inventatori
este salariat al unei persoane juridice:
a) de drept privat;
b) de drept public.
(2) Prezenta lege se aplică invenţiilor prevăzute la alin. (1), care pot fi protejate prin brevet de
invenţie sau prin model de utilitate înregistrat.

ART. 2
(1) În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:
a) salariat - orice persoană fizică ce prestează, în temeiul unui contract individual de muncă, o
activitate remunerată pentru şi sub autoritatea unei persoane din cele prevăzute la art. 1 alin. (1);
b) consilier în proprietate industrială al angajatorului - persoana fizică salariată, atestată, care îşi
desfăşoară activitatea potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 66/2000 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de consilier în proprietate industrială, republicată.
(2) Expresia "cercetare-dezvoltare" are înţelesul prevăzut la art. 2 alin. (1) din Ordonanţa
Guvernului nr. 57/2002 privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea tehnologică, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 324/2003, cu modificările şi completările ulterioare.

CAPITOLUL II
Invenţii de serviciu
 ART. 3
(1) Invenţiile de serviciu sunt invenţiile prevăzute la art. 1, care îndeplinesc următoarele condiţii:
a) au rezultat din exercitarea atribuţiilor de serviciu ale inventatorului, încredinţate în mod expres
în cadrul contractului individual de muncă şi în fişa postului sau stabilite prin alte acte obligatorii
pentru inventator, care prevăd o misiune inventivă;
b) s-au obţinut, pe durata contractului individual de muncă, precum şi pe o perioadă de maximum 2
ani de la încetarea acestuia, după caz, prin cunoaşterea sau utilizarea experienţei angajatorului prin
folosirea mijloacelor materiale ale angajatorului, ca urmare a pregătirii şi formării profesionale
dobândite de inventatorul salariat prin grija şi pe cheltuiala angajatorului ori prin utilizarea unor
informaţii rezultate din activitatea angajatorului sau puse la dispoziţie de acesta.
(2) Misiunea inventivă prevăzută la alin. (1) lit. a) stabileşte domeniul tehnologic în care se
încadrează problema sau problemele tehnice pentru a căror rezolvare inventatorul salariat are o
obligaţie contractuală sau care decurge din alte acte obligatorii să aducă o contribuţie creativă
corespunzător atribuţiilor de serviciu.

ART. 4
(1) Angajatorul are competenţa de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenţii realizate
de către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu şi cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în
raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1).
(2) Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea
invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini
invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată.
(3) În absenţa unui termen mai lung prevăzut în regulamentul intern al angajatorului, în termen de
4 luni de la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), angajatorul înştiinţează inventatorul salariat
asupra încadrării invenţiei în categoria invenţiilor de serviciu şi dacă revendică dreptul asupra
acesteia.
(4) Inventatorul poate contesta modul de încadrare a invenţiei sale de către angajator, la instanţa
judecătorească competentă, potrivit dreptului comun, în termen de 4 luni.

ART. 5
(1) Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului.
(2) Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a) aparţine angajatorului, în absenţa
unei prevederi contractuale contrare, dacă acesta este persoană de drept public şi are în obiectul de
activitate cercetarea-dezvoltarea.
(3) Dreptul asupra invenţiilor prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) aparţine inventatorului salariat, dacă
angajatorul de drept privat sau de drept public nu revendică invenţia în condiţiile art. 4 alin. (3).
(4) Dreptul asupra invenţiilor create de salariaţi şi care nu se încadrează în niciuna dintre situaţiile
prevăzute la art. 3 alin. (1) aparţine inventatorului salariat, în condiţiile prevăzute de Legea nr.
64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, cu modificările ulterioare.

ART. 6
Pentru invenţiile de serviciu prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. b) care au fost revendicate de către
angajator, inventatorul salariat are dreptul la o remuneraţie stabilită de către angajator, în condiţiile
prevăzute la art. 7.

ART. 7
Angajatorul defineşte prin prevederi specifice din regulamentul intern criteriile de stabilire a
remuneraţiei. În lipsa prevederilor specifice, angajatorul are în vedere, în funcţie de fiecare caz
concret, unul sau mai multe dintre următoarele criterii:
a) efectele economice, comerciale şi/sau sociale care decurg din exploatarea invenţiei de către
angajator sau de către terţi cu acordul angajatorului;
b) măsura în care angajatorul este implicat în realizarea invenţiei de serviciu, inclusiv resursele
puse la dispoziţie de angajator pentru realizarea acesteia;
c) aportul creativ al inventatorului salariat, când invenţia a fost creată de mai mulţi inventatori.
 ART. 8
(1) În cazul în care dreptul asupra invenţiei de serviciu aparţine angajatorului, acesta este
îndreptăţit să depună o cerere de brevet de invenţie sau de înregistrare a unui model de utilitate în
România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România.
(2) În aplicarea alin. (1), cererea de brevet de invenţie sau de înregistrare a modelului de utilitate
este însoţită de actul din care rezultă dreptul asupra invenţiei.
(3) În situaţia prevăzută la art. 5 alin. (4), inventatorul salariat este îndreptăţit să solicite protecţia în
România şi/sau în alte state, cu revendicarea dreptului de prioritate din România.
(4) În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (3), inventatorul salariat şi angajatorul au obligaţia să se
informeze reciproc în scris asupra depunerii unei cereri de brevet de invenţie sau de înregistrare a
unui model de utilitate.

Cursul 7
DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ:
Protecția invențiilor

1. Creaţia intelectuală tehnică şi dreptul de inventator

Protecţia juridică a invenţiilor se face prin eliberarea unor titluri sau documente acordate cu
respectarea condiţiilor stabilite prin lege.
Potrivit art.1 alin.(4) din Convenţia de la Paris din 1883, noţiunea de brevet de invenţie
cuprinde toate formele de brevete industriale admise de legislaţia ţărilor Uniunii; astfel de titluri sunt
şi următoarele:
- brevetul de invenţie, care este un titlu de protecţie ce asigură titularului dreptul exclusiv de
exploatare a creaţiei sale; exemplu:
http://www.davidoni.ro/wp-content/uploads/brevete/brevet_inventie_2007_august_b.jpg
- brevetul european, care se eliberează printr-o procedură unică de către Oficiul European de
Brevete (creat prin Convenţia de la Munchen din 1973, la care România a aderat prin Legea
nr. 611/2002); exemplu: http://www.quine.org/patent-epo-1793941.jpg
- brevetul de import (utilizat în Chile, Turcia, Iran, Tunisia etc. şi cunoscut în alte state sub alte
denumiri ca brevet de introducere, brevet de confirmare, brevet de garanţie, brevet de
revalidare, certificat de înregistrare), care se acordă pentru o invenţie brevetată într-o altă ţară.
Cererea de brevet poate să aibă acelaşi obiect ca şi brevetul străin şi invenţia să nu fie
exploatată în ţara în care se solicită protecţia;
- certificatul de utilitate, care asigură protecţia invenţiilor care nu sunt supuse procedurii
avizului documentar. Consacrat în Franţa, el se eliberează pe o perioadă de 6 ani. Certificatul
de utilitate se solicită printr-o cerere specială, iar după constituirea depozitului, cererea de
brevet se poate transforma în cerere de certificat de utilitate, dacă deponentul admite
înlocuirea avizului documentar. Certificatul de utilitate produce aceleaşi efecte ca şi brevetul
de invenţie; exemplu: http://neon-world.com/uploads/image/20161007/1475830649.jpg
- certificatul de autor, admis în unele sisteme de drept (Bulgaria, Rusia) în care autorul unei
invenţii are un drept de opţiune între brevet şi certificatul de autor. În unele situaţii dreptul de
opţiune încetează şi autorul poate obţine numai un certificat de autor. Prin Convenţia de la
Paris din 1883, cererea de certificat de autor este asimilată cu cererea de brevet. Din punct de
vedere al dreptului de prioritate unionistă, ambele cereri produc aceleaşi efecte. Durata de
validitate a certificatului de autor este nelimitată în timp.

2. Sistemele de acordare a titlurilor de protecţie

În legislaţiile ţărilor lumii există mai multe sisteme de acordare a titlurilor de protecţie, dintre
care vom reţine:
 1. sistemul verificării condiţiilor de formă; şi
2. sistemul examinării condiţiilor de formă şi de fond.

1. În cadrul sistemului verificării condiţiilor de formă, organismele de brevetare verifică doar

existenţa condiţiilor de formă obligatorii cererii de brevet şi a documentaţiei necesare brevetării.
Brevetul se acordă fără examinarea noutăţii, pe riscul inventatorului. Aceste brevete sunt însoţite de
formula „fără garanţie guvernamentală”, tocmai pentru că nu au fost verificate condiţiile de fond.
Sistemul se aplică într-o serie de ţări precum: Franţa, Italia, Grecia etc.

2. Sistemul examinării condiţiilor de formă şi fond cerute pentru brevetarea invenţiei, este
cel în care se încadrează şi procedura stabilită în legislaţia română prin Legea nr.64/1991 privind
brevetul de invenţie.
Sistemul presupune verificarea noutăţii invenţiei (a condiţiilor cerute de lege ca aceasta să fie
brevetabilă – condiţii de fond). Sunt, de asemenea, verificate condiţiile pentru constituirea depozitului
reglementar (condiţii de formă). Acest control este realizat de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci
(O.S.I.M.) ca organ specializat în materia proprietăţii industriale, precum şi de academiile de ştiinţă
sau instituţiile de cercetare, care datorită profilului lor sunt cele mai competente să aprecieze noutatea
şi caracterul progresist al invenţiei.
Inconvenientul sistemului constă în faptul că, datorită complexităţii verificărilor, el necesită
timp îndelungat de la depunerea cererii până la emiterea brevetului, ceea ce poate afecta negativ
noutatea unei invenţii prin uzura sa morală. Sistemul examinării de fond este practicat în: Canada,
Danemarca, Argentina ş.a.

3. Durata de valabilitate a titlurilor de protecţie

Titlurile de protecţie, în legislaţiile statelor, au o durată diferită. Cu caracter derogatoriu,

perioada de valabilitate a certificatului de autor nu este limitată în timp. În România, durata este de
20 de ani.
În raport de reglementările existente în diferite state, protecţia invenţiilor începe:
- de la data depozitului cererii de brevet sau a certificatului de autor;
- de la data depozitului descrierii definitive a invenţiei;
- de la data publicării oficiale a cererii de brevet;
- de la data încheierii procesului verbal care constată depozitul cererii de brevet;
- din prima zi a lunii următoare datei depozitului cererii de brevet;
- de la data acordării brevetului; sau
- de la data publicării oficiale a brevetului acordat.

Durata de valabilitate a brevetului de invenţie nu poate fi prelungită sau redusă de autoritatea

de stat. Perioada protecţiei poate fi redusă numai de titularul brevetului, prin renunţare sau neplata
taxelor. În unele state, cu caracter de excepţie, durata legală a brevetului poate fi prelungită dacă
titularul nu realizează suficiente beneficii.
În legislaţiile naţionale perioada de valabilitate a brevetului încetează prin:
- împlinirea termenului stabilit;
- renunţarea titularului (inclusiv prin neplata taxelor legale);
- decăderea din drepturi a titularului;
- anularea brevetului.

4. Brevetul de invenţie

Brevetul este un act oficial prin care se instituie protecţia juridică a unei invenţii (art.1 din
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie). Art. 31 nu definește brevetul dar arată că acesta
conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe întreaga sa durată.
Noţiunea de brevet cuprinde două accepţiuni:
- de diplomă (înscris, act, document) şi
 - de descriere a invenţiei.
Diploma şi descrierea invenţiei formează un tot unitar. Diploma se acordă de organul de stat
competent în materie de proprietate industrială (OSIM). Descrierea invenţiei se anexează la brevet şi
are rolul de publicitate a acesteia.
Brevetul de invenţie se caracterizează prin următoarele aspecte:
- reprezintă un titlu care atestă protecţia unei invenţii;
- se acordă de autoritatea de stat competentă;
- protecţia instituită este limitată în timp şi spaţiu;
- după încetarea protecţiei, invenţia trece în domeniul public (în sensul că orice persoană poate
exploata invenţia).

5. Procedura de brevetare a invenţiilor

5.1. Etapele procedurii de brevetare

Legea nr. 64/1991 enunţă patru activităţi principale desfăşurate de O.S.I.M. în cadrul
procedurii de brevetare a invenţiilor, respectiv:
- înregistrarea cererii de brevet;
- publicarea cererii de brevet;
- examinarea cererii de brevet; şi
- eliberarea brevetului de invenţie.

Anvergura şi durata acestor activităţi sunt foarte diferite, iar unele dintre ele se suprapun
parţial, se întrepătrund, astfel încât, pentru claritate, vom face o enumerare a principalelor etape ale
procedurii, etape care includ fie elemente ele acestor patru mari activităţi menţionate de lege, fie şi
alte activităţi conexe, strict necesare bunei desfăşurări şi realizării finalităţii procedurii de brevetare.
Aceste etape principale sunt:
- înregistrarea cererii de brevet;
- constituirea depozitului naţional reglementar;
- examinarea preliminară a cererii;
- publicarea cererii de brevet;
- cererea documentară;
- publicarea raportului de documentare;
- examinarea în fond a cererii de brevet;
- publicarea brevetului (şi procedurile de revizuire a hotărârilor privind rezolvare a cererilor de
brevet);
- eliberarea brevetului.

5.2. Variantele procedurii de brevetare

Examinarea cererii de brevet se poate solicita într-un interval de 30 de luni de la data

depozitului naţional reglementar, iar hotărârea privind rezolvarea cererii de brevet se ia în termen de
18 luni de la data la care s-a solicitat examinarea.
Se consideră ca procedură standard de examinare următoarea:
- publicarea cererii de brevet imediat după expirarea a 18 luni de la data depozitului naţional
reglementar (a priorităţii);
- solicitarea examinării şi plata taxei de examinare în termen de 30 de luni, urmată de
examinarea cererii în 18 luni de la data plăţii taxei de examinare.

Faţă de procedura de bază solicitantul are posibilitatea de a introduce, conform interesului său,
următoarele modificări, din care se nasc variante procedurale corespunzătoare:
- accelerarea publicării cererii de brevet;
- amânarea publicării cererii prin menţinerea invenţiei în regim nepublic sau introducerea ei în
regim secret;
 - solicitarea, în primele 3 luni de la data depozitului (sau o dată cu depunerea cererii de brevet),
a examinării;
- solicitarea efectuării în avans a cererii documentare, urmată de publicarea raportului de
documentare.

Nu este exclus ca examinarea unei cereri de brevet să fie solicitată (şi taxele plătite) de către o
persoană interesată, alta decât solicitantul brevetului. Acest lucru este posibil numai după ce O.S.I.M.
a publicat cererea de brevet, în condiţiile legii. În astfel de cazuri O.S.I.M. notifică solicitantului
faptul că o terţă persoană a cerut examinarea cererii sale de brevet şi comunică hotărârea luată după
examinarea cererii celor două persoane interesate: solicitantului brevetului şi persoanei care a cerut
examinarea.

5.3. Examinarea preliminară

Prima etapă a examinării cererilor de brevet are ca obiect analiza depozitului naţional
reglementar al cererii de brevet şi se numeşte examinare preliminară. Constituirea depozitului
naţional reglementar şi, prin aceasta, acordarea priorităţii are loc de la data la care au fost înregistrate
la O.S.I.M. următoarele (art. 14 alin. 1 şi art. 15 alin. 5):
a) o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de invenţie;
b) indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea
acestuia de către OSIM; şi
c) o parte care, la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.

Importanţa constituirii acestui depozit reglementar este stabilită de art. 16 din lege: orice
persoană care a depus o cerere de brevet la O.S.I.M. sau succesorul său în drepturi beneficiază de un
drept de prioritate, cu începere de la data depozitului cererii faţă de orice alt depozit, privind aceeaşi
invenţie, având o dată ulterioară.

În această etapă, documentaţia depusă de solicitant la O.S.I.M este examinată sub

următoarele aspecte (art. 13-15):
- documentele depuse sunt redactate în limba română şi au forma de redactare prescrisă;
- solicitantul este îndreptăţit la eliberarea brevetului de invenţie;
- sunt declaraţi inventatorii;
- descrierea, desenele şi revendicările dezvăluie invenţia şi evidenţiază elementele ei de noutate;
- obiectul cererii de brevet este brevetabil;
- cererea este unitară;
- priorităţile invocate sunt susţinute cu documente de prioritate, respectă termenul de invocare
şi celelalte condiţii legale;
- sunt plătite taxele legale.

Lipsurile constatate în urma examinării sunt notificate, în scris, solicitantului, pentru a fi

înlăturate în termenele stabilite de lege şi de Regulamentul de aplicare.
După definitivarea depozitului, fiecare cerere de brevet se clasifică, conform Clasificării
internaţionale a brevetelor şi, în funcţie de indicii de clasificare stabiliţi şi înscrişi pe coperta
dosarului cererii de brevet, se repartizează examinatorului de stat de specialitate, care urmează să
efectueze examinarea în fond a cererii.

5.4. Publicare cererii de brevet

Cererile de brevet pentru care nu s-a solicitat o procedură specială de examinare se fac
publice de către O.S.I.M., imediat după împlinirea termenului de 18 luni de la data de depozit
recunoscută (art.22 alin. 1).
Publicarea cuprinde descrierea, desenele, revendicările şi rezumatul, precedate de o parte
editată de O.S.I.M. care conţine datele informaţionale necesare oricărei cercetări documentare (datele
bibliografice): numărul cererii, data de depozit reglementar, priorităţi invocate (nr., data, ţara),
solicitant, inventatori, titlul invenţiei, indici de clasificare.
 În funcţie de posibilităţile materiale, O.S.I.M. publică cererea fie prin depunerea materialelor
menţionate la sala de lectură a O.S.I.M., accesibilă publicului, fie prin editarea lor într-o fasciculă
tipărită, accesibilă atât pentru cumpărare, cât şi pentru consultare la sala de lectură.
Dacă s-a solicitat publicarea raportului de documentare, cererea este transferată la
examinarea de fond, unde se efectuează cercetarea documentară. Documentele considerate pertinente
pentru definirea stadiului tehnicii, reţinute de examinator, sunt citate în raportul de documentare,
fiind indicat, la fiecare, gradul de relevanţă în legătură cu îndeplinirea criteriilor de brevetabilitate.
Raportul de documentare se publică şi este transmis solicitantului, împreună cu copii ale
documentelor celor mai relevante. Dacă aceste copii depăşesc 20 de pagini, solicitantul trebuie să
plătească paginile în plus.
Cunoaşterea din timp a stadiului tehnicii şi, îndeosebi, a soluţiilor care pot infirma parţial sau
total noutatea sau activitatea inventivă a obiectului cererii de brevet este foarte utilă solicitantului,
care are, în acest fel, posibilitatea de a-şi evalua şansele reale de obţinere a protecţiei şi, în funcţie de
această evaluare, să decidă asupra căii de urmat: modificarea revendicărilor, adăugarea unor noi
revendicări, renunţarea la unele revendicări, reformularea completă a revendicărilor sau renunţarea la
continuarea procedurii de examinare (atunci când este evidentă lipsa de noutate sau de activitate
inventivă). Tot publicarea raportului de documentare poate servi şi ca argument în convingerea
virtualilor beneficiari ai transferului de drepturi asupra invenţiei că sunt şanse reale de obţinere a
protecţiei, care justifică începerea din această etapă a tranzacţiilor.

5.5. Examinarea în fond a cererilor de brevet

Constituie partea a doua şi cea mai complexă a examinării cererilor de brevet şi are ca obiect
examinarea îndeplinirii condiţiilor de existenţă a invenţiei brevetabile (art.25-26).
Examinarea în fond cuprinde următoarele etape principale:
- verificarea documentaţiei pentru a constata îndeplinirea condiţiilor examinării de fond;
- examinarea obiectului invenţiei din punct de vedere al: dezvăluirii complete a invenţiei,
corectitudinii invenţiei, unităţii cererii de brevet, neîncadrării în categoria obiectelor
nebrevetabile;
- examinarea îndeplinirii condiţiei de aplicabilitate industrială;
- cererea documentară pentru stabilirea stadiului tehnicii şi redactarea raportului de
documentare (dacă acestea nu au fost deja efectuate anticipat, la cererea solicitantului, în
vederea publicării);
- examinarea îndeplinirii condiţiei de activitate inventivă;
- redactarea raportului de examinare.

Examinarea în fond are:

- un stadiu iniţial care se bazează numai pe documentaţia din dosarul cererii de brevet,
- apoi cercetarea documentară şi
- un stadiu final care se bazează pe cunoaşterea stadiului tehnicii relevat de cercetarea
documentară.
Aceasta explică faptul că cele trei criterii de brevetare se examinează în ordinea:
- aplicabilitate industrială (care nu necesită cunoaşterea stadiului tehnicii);
- noutate;
- activitate inventivă.

Având în vedere că aceste criterii trebuie să fie satisfăcute cumulativ, rezultă că dacă unul
dintre ele nu este îndeplinit examinarea se întrerupe, nemaifiind necesară examinarea criteriului
următor. Astfel, de exemplu, dacă invenţia nu are aplicabilitate industrială, nu se mai efectuează
cercetarea documentară pentru stabilirea stadiului tehnicii, întrucât celelalte criterii nu vor mai fi
examinate, deci nu mai este necesară cunoaşterea stadiului tehnicii; în mod analog, dacă s-a constat
lipsa noutăţii nu se mai face examinarea sub aspectul existenţei activităţii inventive.
Ca urmare a examinării noutăţii se poate constata, în unele cazuri, că invenţia nu prezintă
noutate în ceea ce priveşte concepţia de ansamblu, iar două sau mai multe din principalele
subansambluri care o alcătuiesc pot constitui, fiecare, luat separat, o invenţie. În aceste situaţii cererea
de brevet este neunitară şi solicitantul poate, la alegere, să o divizeze sau să opteze pentru una singură
dintre invenţii.

5.6. Soluţionarea impedimentelor

Constatarea oricărui impediment ivit în calea rezolvării favorabile a cererii de brevet, conform
cu cererea solicitantului, este notificată de examinator solicitantului, în scris sau pe cale orală (dacă
solicitantul se prezintă la sediul O.S.I.M.).
În notificările scrise, examinatorul evidenţiază lipsurile constatate, impedimentele apărute şi,
totodată:
- indică ce prevedere legală este încălcată sau care cerinţă nu este îndeplinită;
- indică urmările posibile ale celor notificate şi temeiul legal al acestor urmări;
- indică, după caz, calea legală de urmat sau modalităţile de rezolvare a situaţiei create;
- solicită răspuns, acordând termen pentru acesta.

Dacă există unul sau mai multe documente care relevă soluţii ce distrug noutatea sau
activitatea inventivă a invenţiei – denumite uzual materiale opozabile – acestea se anexează la
notificare, în copie, parţial sau integral (după caz).
În cazul audienţelor la sediul O.S.I.M. examinatorul prezintă solicitantului (sau mandatarului)
aceleaşi aspecte, oferindu-i posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere pe loc sau de a-l prezenta,
ulterior, în scris, în termenul acordat de examinator.
Documentarea se poate întrerupe ori de câte ori au fost relevate materiale care infirmă (parţial
sau total) noutatea sau activitatea inventivă.

Dacă răspunsul solicitantului la notificare este de natură să infirme sau să modifice opinia
exprimată de examinator, în sensul că soluţia opusă nu distruge total noutatea sau activitatea
inventivă, ori sunt formulate revendicări care nu mai sunt afectate de soluţia opusă, examinatorul va
relua documentarea şi o va continua până la epuizarea fondului documentar sau, după caz, până la
găsirea unui alt material care poate afecta brevetabilitatea invenţiei.

Dacă descrierea, desenele sau revendicările sunt redactate necorespunzător sau, în urma
examinării, rezultă că este necesară divizarea cererii de brevet, refacerea descrierii (de exemplu:
modificarea domeniului de aplicare, a stadiului tehnicii, a avantajelor etc.), a desenelor sau a
revendicărilor, solicitantul este obligat să efectueze aceste modificări sau să refacă documentele
respective, ţinând seama de cerinţele şi de eventualele indicaţii sau sugestii făcute de examinator.

Dacă documentele nu sunt refăcute în conformitate cu cele cerute de examinator, în funcţie

de situaţie, se admit limitările propuse de examinator, cu rectificările minime necesare ale
documentelor făcute de acesta, sau cererea poate fi respinsă, pentru neîndeplinirea unei condiţii de
existenţă a invenţiei brevetabile, pentru nesusţinerea revendicărilor de către descriere şi desene sau
din oricare alt considerent legal aplicabil în speţă.

Examinatorul redactează un raport de examinare cu concluziile puse de el în ceea ce priveşte

îndeplinirea sau neîndeplinirea cerinţelor legale pentru acordarea brevetului de invenţie, bazate pe
analiza documentaţiei din dosarul cererii de brevet, examinarea îndeplinirii condiţiilor de existenţă a
invenţiei brevetabile şi, după caz, rezultatele dialogului cu solicitantul, raport care stă la baza hotărârii
de rezolvare a cererii de brevet.

5.7. Hotărârile privind rezolvarea cererilor de brevet

Hotărârea cu care se încheie examinarea nu se limitează numai la stabilirea modului de

rezolvare a cererii de brevet (acordarea brevetului, respingerea cererii, retragerea cererii), ci ea
conţine şi confirmarea elementelor pe baza cărora s-a luat hotărârea. Hotărârea consfinţeşte acordarea
brevetului de invenţie sau respingerea cererii de brevet ori faptul că se ia act de retragerea cererii de
brevet şi se emite după următoarele:
- luarea hotărârii asupra rezolvării cererii de brevet;
- comunicarea hotărârii persoanelor interesate;
- publicarea hotărârii de acordare a brevetului şi a brevetului acordat;
- eliberarea brevetului de invenţie titularului.

Pe parcursul examinării cererii de brevet examinatorul este pus în situaţia de a lua mai multe
decizii în legătură cu elementele pe baza cărora urmează să se ia hotărârea de rezolvare a cererii,
decizii care se referă la:
- recunoaşterea sau nerecunoaşterea priorităţilor invocate;
- modificarea denumirii obiectului cererii, motivată de conţinutul descrierii, desenelor şi
revendicărilor;
- stabilirea invenţiei care rămâne ca obiect al depozitului constituit pentru o cerere neunitară;
- limitarea domeniului de aplicare a invenţiei, determinată de îndeplinirea criteriului de
aplicabilitate industrială;
- acceptarea sau neacceptarea modificărilor şi completărilor aduse descrierii, desenelor şi
revendicărilor; etc.

Toate aceste decizii sunt determinate în ceea ce priveşte fondul hotărârii cu care se încheie
procesul de examinare. Astfel:
- recunoaşterea sau nerecunoaşterea priorităţii determină data de referinţă faţă de care se
examinează noutatea şi activitatea inventivă;
- modificarea obiectului cererii de brevet înseamnă modificarea obiectului drepturilor ce vor fi
conferite prin brevet;
- domeniul de aplicare defineşte limitele informaţionale în care se stabileşte stadiul tehnicii, dar
şi limitele domeniului practic în care va fi definită exploatarea brevetului;
- descrierea, desenele şi revendicările sunt părţi integrante ale brevetului de invenţie şi
conţinutul lor defineşte obiectul şi întinderea protecţiei;
- statutul de invenţie de perfecţionare determină durata protecţiei, cuantumul taxelor anuale,
dependenţa brevetului;
- modificările de statut juridic al cererii privesc persoana îndreptăţită la eliberarea brevetului,
recunoaşterea calităţii de inventator, dialogul cu mandatarul, ca reprezentant al solicitantului
în faţa O.S.I.M., care contribuie în mod direct, prin acţiunile sale, la stabilirea punctului de
vedere al examinării.

Hotărârea de acordare a brevetului include, prin urmare, confirmarea:

- datei depozitului naţional reglementar,
- datelor de prioritate,
- persoanei titularului,
- persoanelor inventatorilor,
- unităţii invenţiei,
- statutului de invenţie de perfecţionare (inclusiv stabilirea perioadei de protecţie),
- precum şi aprobarea redactării finale a documentaţiei pe baza căreia s-a acordat protecţia prin
brevet (descriere, desene, revendicări), documentaţie care, tipărită în fasciculă, va constitui
parte integrantă a brevetului care va fi eliberat.

5.8. Căi de atac privind hotărârile O.S.I.M.

Sistemul actual de brevetare din România oferă multiple posibilități de apărare a drepturilor
de proprietate industrială, începând din momentul depunerii cererii de brevet, şi oferă căi de atac de
la momentul în care O.S.I.M. ia prima hotărâre privind rezolvarea cererii şi continuând pe toată
durata de valabilitate a brevetului. Prin intermediul căilor de atac se pot contesta hotărârile O.S.I.M.
şi se poate solicita revocarea şi anularea brevetului de invenţie.
 Aceste căi de atac sunt deschise oricărei persoane interesate şi, în primul rând, solicitantului
brevetului. Etapele parcurse sunt următoarele:
- prima etapă este cea administrativă – toate hotărârile privind rezolvarea cererilor de brevet,
luate în serviciile de examinare din O.S.I.M., pot fi contestate, tot la O.S.I.M., de către
persoanele interesate, în termen de 3 luni de la comunicare (art. 48). Atât contestațiile, cât şi
cererile de revocare a hotărârilor de acordare a brevetului de invenție sunt judecate de
Comisia de reexaminare din O.S.I.M. (art. 50);
- hotărârile Comisiei de reexaminare pot fi atacate cu recurs la Tribunalul Bucureşti, în
termen de treizeci de zile de la comunicare, aceasta fiind cea de a doua etapă (art. 54).
În urma judecării cererilor, dosarul cererii de brevet poate fi trimis înapoi la serviciul de
examinare pentru reluarea examinării, iar, noua hotărâre ce va fi luată aici va putea fi, şi ea, supusă
căilor de atac.

A. Contestaţia (art. 48). Se poate introduce de către persoana interesată, care a fost înştiinţată
despre hotărârea privind rezolvarea cererii de brevet şi care este nemulţumită de această hotărâre.
Dacă examinarea a fost cerută de către o altă persoană decât solicitantul brevetului, O.S.I.M.
comunică hotărârea de rezolvare a cererii de brevet atât solicitantului, cât şi persoanei care a cerut
examinarea, astfel că oricare din aceste persoane poate introduce contestaţie în termenul de 3 luni de
la comunicarea hotărârii.
Contestaţia se poate referi la natura hotărârii (acordare a brevetului, respingerea cererii de
brevet, retragerea cererii) sau la fondul acesteia. De regulă, este contestată natura unei hotărâri atunci
când aceasta este de respingere a cererii de brevet, dar motivaţia contestaţiei priveşte, în majoritatea
cazurilor, fondul hotărârii atacate.
Contestaţiile pot avea ca obiect orice aspect care priveşte protecţia prin brevet, aspect
considerat ca tratat sau judecat greşit, fie prin fondul hotărârii, fie datorită unei omisiuni sau
modificări. Dintre probleme exemplificăm cu:
- respingerea cererii de brevet pentru motivul că obiectul cererii este nebrevetabil prin natura lui
sau datorită efectelor aplicării sale;
- respingerea cererii de brevet pentru neîndeplinirea condiţiilor de existenţă a invenţiei
brevetabile;
- reducerea sferei protecţiei prin neadmiterea tuturor revendicărilor formulate de solicitant sau
prin modificarea conţinutului revendicator;
- modificarea sau limitarea domeniului (domeniilor) de aplicare a invenţiei (de exemplu pentru
motivul că nu se realizează reproductibilitatea caracteristicilor invenţiei, cerută pentru
îndeplinirea criteriului de aplicabilitate industrială); etc.

Dacă hotărârea conţine erori materiale sau omisiuni, care chiar când sunt de natură să afecteze
fondul protecţiei, nu privesc conţinutul hotărârii în sine, cererea solicitantului ca aceste erori sau
omisiuni să fie îndreptate nu constituie o contestare a hotărârii (nici a naturii, nici a fondului acesteia)
şi în aceste situaţii O.S.I.M. are obligaţia să rectifice hotărârea şi să o trimită solicitantului, retrăgând
exemplarul transmis anterior, care conţine erorile sau omisiunile.

B. Cererea de revocare a brevetului (art. 49). Se referă numai la hotărârile de acordare a

brevetului şi ea poate fi depusă de orice persoană care, în urma publicării hotărârii şi a documentelor
care o susţin (descriere, desene, revendicări), se consideră interesată în a obţine revocarea hotărârii de
acordare a brevetului. Termenul de depunere este de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării
brevetului.
Revocarea poate fi făcută în tot sau în parte (art.49 alin.2). În cazul revocării în parte se
realizează o limitare a sferei protecţiei, concretizată în anularea unei revendicări sau în reducerea
conţinutului părţii caracteristice a uneia sau mai multor revendicări.
Revocarea se poate obţine numai pentru motivul neîndeplinirii condiţiilor de existenţă a unei
invenţii brevetabile (obiect nebrevetabil sau obiect neclar) sau dacă obiectul brevetului depăşeşte
conţinutul cererii. Nu se poate cere revocarea unei hotărâri de acordare a brevetului pentru motivul că
solicitantul nu este îndreptăţit, conform legii, la eliberarea brevetului.
Dacă în urma judecării cererii de revocare sau, după caz, în urma judecării recursului la
hotărârea Comisiei de reexaminare privind o cerere de revocare, s-a dat o hotărâre definitivă conform
căreia revendicările au fost modificate, O.S.I.M. publică hotărârea definitivă şi noile revendicări,
rămase definitive, împreună cu descrierea şi desenele, dacă şi acestea au suferit modificări.

C. Revocarea din oficiu (art. 28). Legea prevede şi posibilitatea ca O.S.I.M. să-şi revoce, din
oficiu, hotărârile proprii, până la comunicarea acestora. Faptul este justificat de posibilitatea de a se
strecura erori sau de a interveni, pe parcursul procedurii de examinare, factori perturbatori
independenţi de voinţa examinatorului sau a solicitantului, care pot să afecteze fondul hotărâtor.
Astfel, de exemplu, este posibil ca răspunsul la o notificare să întârzie dintr-o eroare de
distribuire a poştei sau din alt motiv, independent de voinţa solicitantului, şi conţinutul acestui
răspuns să fie în măsură să determine modificarea fondului hotărârii; dacă acest răspuns este primit
după luarea hotărârii, dar înainte de comunicarea ei, examinatorul are posibilitatea să procedeze la
rejudecarea cererii şi revocarea hotărârii luate, urmată de luarea unei hotărâri juste, evitând în acest
fel comiterea unei nedreptăţi, cu toate urmările ei (contestaţie, cheltuieli pentru solicitant, timp
pierdut inutil de solicitant şi comisia de reexaminare).

D. Anularea brevetului (art. 51-52). Un brevet de invenţie acordat de O.S.I.M., precum şi un

brevet european cu efecte în România pot fi anulate, la cerere, dacă se constată că:
- obiectul brevetului nu este brevetabil;
- obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană
de specialitate în domeniu să o poată realiza;
- obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
- protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
- titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.

Şi anularea brevetului, ca şi revocarea sa, se poate referi numai la o parte a brevetului, iar
anularea brevetului are efect retroactiv, începând cu data de depozit.

Corelaţia anulării cu cererea de revocare este următoarea:

- cererea de anulare se poate face după împlinirea termenului de 6 luni în care poate fi
formulată o cerere de revocare, pe toată durata de valabilitate a brevetului. Cererea de anulare
poate fi formulată şi înainte în ultimele două cazuri arătate mai sus;
- spre deosebire de celelalte căi de atac, cererea de anulare nu parcurge etapa administrativă, ci
se adresează direct instanţei. Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la
O.S.I.M. de către persoana interesată, iar menţiunea hotărârii de anulare se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii
la O.S.I.M.

Legea nr. 64 / 1991

privind brevetele de invenţie

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

ART. 1
(1) Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de
lege.
(2) Sunt, de asemenea, recunoscute şi apărate drepturile decurgând din brevetul european, conform
legii.
(...)

CAPITOLUL II
Invenţia brevetabilă
 ART. 6
(1) Un brevet poate fi acordat pentru orice invenţie având ca obiect un produs sau un procedeu, în
toate domeniile tehnologice, cu condiţia ca aceasta să fie nouă, să implice o activitate inventivă şi să
fie susceptibilă de aplicare industrială.
(2) Invenţiile din domeniul biotehnologiei sunt brevetabile dacă se referă la:
a) un material biologic care este izolat din mediul natural sau este produs prin orice procedeu
tehnic, chiar dacă înainte se producea în natură;
b) plante sau animale, dacă posibilitatea tehnică de realizare a invenţiei nu se limitează la un
anumit soi de plante sau la o anumită rasă de animale;
c) un procedeu microbiologic sau la un alt procedeu tehnic ori un produs, altul decât un soi de
plante sau o rasă de animale, obţinut prin acest procedeu;
d) un element izolat al corpului uman sau altfel produs printr-un procedeu tehnic, inclusiv secvenţa
sau secvenţa parţială a unei gene, chiar dacă structura acelui element este identică cu structura unui
element natural.

ART. 7
(1) Nu sunt considerate invenţii, în sensul art. 6, în special:
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, în materie de jocuri sau în
domeniul activităţilor economice, şi nici programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.
(2) Prevederile alin. (1) nu exclud brevetabilitatea obiectelor sau activităţilor prevăzute în acest
alineat decât în măsura în care cererea de brevet de invenţie ori brevetul de invenţie se referă la astfel
de obiecte sau activităţi considerate în sine.

ART. 8
(1) Nu se acordă brevet de invenţie, potrivit prezentei legi, pentru:
a) invenţiile a căror exploatare comercială este contrară ordinii publice sau bunelor moravuri,
inclusiv pentru cele dăunătoare sănătăţii şi vieţii persoanelor, animalelor ori plantelor, şi care sunt de
natură să aducă atingeri grave mediului, cu condiţia ca această excludere să nu depindă numai de
faptul că exploatarea este interzisă printr-o dispoziţie legală;
b) soiurile de plante şi rasele de animale, şi nici pentru procedeele esenţial biologice pentru
obţinerea plantelor sau animalelor. Prevederea nu se aplică procedeelor microbiologice şi produselor
obţinute prin aceste procedee;
c) invenţiile având ca obiect corpul uman în diferitele stadii ale formării şi dezvoltării sale, şi nici
pentru simpla descoperire a unuia dintre elementele sale, inclusiv secvenţa sau secvenţa parţială a
unei gene;
d) metodele de tratament al corpului uman sau animal, prin chirurgie ori prin terapie, şi metodele
de diagnosticare practicate asupra corpului uman sau animal.
(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. d) nu se aplică produselor, în special substanţe sau compoziţii pentru
utilizare în oricare dintre aceste metode.

ART. 9
(1) O invenţie este nouă dacă nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
(2) Stadiul tehnicii cuprinde toate cunoştinţele care au devenit accesibile publicului printr-o
descriere scrisă ori orală, prin folosire sau în orice alt mod, până la data depozitului cererii de brevet
de invenţie.
(3) Stadiul tehnicii cuprinde, de asemenea, conţinutul cererilor depuse la OSIM şi al cererilor
internaţionale pentru care s-a deschis fază naţională în România sau al celor europene desemnând
România, aşa cum acestea au fost depuse, care au o dată de depozit anterioară celei prevăzute la alin.
(2) şi care au fost publicate la sau după această dată, potrivit legii.
(4) Prevederile alin. (2) şi (3) nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanţe sau compoziţii
cuprinse în stadiul tehnicii, pentru utilizarea acesteia într-o metodă dintre cele prevăzute la art. 8 alin.
(1) lit. d), dacă utilizarea sa în oricare dintre aceste metode nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.
 (5) Prevederile alin. (2) şi (3) nu vor exclude brevetabilitatea oricărei substanţe sau compoziţii
prevăzute la alin. (4), pentru orice altă utilizare specifică în orice metodă dintre cele prevăzute la art.
8 alin. (1) lit. d), dacă această utilizare nu este cuprinsă în stadiul tehnicii.

ART. 10
(1) În aplicarea art. 9, divulgarea invenţiei nu este luată în considerare dacă a intervenit în
intervalul de 6 luni înaintea datei de depozit a cererii de brevet şi dacă rezultă direct sau indirect ca
urmare a:
a) unui abuz evident în privinţa solicitantului sau predecesorului în drepturi al acestuia;
b) faptului că solicitantul sau predecesorul în drepturi al acestuia a expus invenţia într-o expoziţie
internaţională oficială sau oficial recunoscută, în sensul Convenţiei privind expoziţiile internaţionale,
semnată la Paris la 22 noiembrie 1928, cu revizuirile ulterioare.
(2) Prevederile alin. (1) lit. b) sunt aplicabile numai dacă la înregistrarea cererii de brevet de
invenţie solicitantul declară că invenţia a fost expusă efectiv şi dacă, în termenul şi în condiţiile
prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi*), depune un document în susţinerea
declaraţiei sale.

ART. 11
(1) O invenţie este considerată ca implicând o activitate inventivă dacă, pentru o persoană de
specialitate, ea nu rezultă în mod evident din cunoştinţele cuprinse în stadiul tehnicii.
(2) Cererile de brevet prevăzute la art. 9 alin. (3), deşi fac parte din stadiul tehnicii, nu sunt luate în
considerare pentru aprecierea activităţii inventive.

ART. 12
(1) O invenţie este considerată ca fiind susceptibilă de aplicare industrială dacă obiectul său poate
fi fabricat sau utilizat într-un domeniu industrial, inclusiv în agricultură.
(2) Aplicabilitatea industrială a unei secvenţe sau a unei secvenţe parţiale a unei gene trebuie să fie
dezvăluită în cererea de brevet de invenţie.
(...)

CAPITOLUL III
Înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet, eliberarea brevetului

ART. 13
(1) Cererea de brevet de invenţie, redactată în limba română, trebuie să cuprindă:
a) solicitarea acordării unui brevet;
b) datele de identificare a solicitantului;
c) o descriere a invenţiei;
d) una sau mai multe revendicări;
e) desenele la care se face referire în descriere sau revendicări.
(2) Dacă solicitantul nu este acelaşi cu inventatorul, cererea de brevet de invenţie va conţine şi
indicaţii care să permită stabilirea identităţii inventatorului şi va fi însoţită de un document din care să
reiasă modul în care solicitantul a dobândit dreptul la acordarea brevetului.
(3) Documentul prevăzut la alin. (2) va putea fi depus până la luarea unei hotărâri asupra cererii de
brevet.
(4) Depunerea cererii de brevet poate fi făcută de persoana îndreptăţită la acordarea brevetului,
personal sau în orice mod prescris de regulamentul de aplicare a prezentei legi**).
(5) În toate procedurile în faţa OSIM, solicitantul este considerat a fi persoana îndreptăţită la
acordarea brevetului.
 (6) Cererea de brevet se depune la OSIM, la alegerea solicitantului, pe hârtie sau sub o altă formă
şi printr-un mijloc de transmitere acceptat de OSIM şi prevăzut de regulamentul de aplicare a
prezentei legi.
(7) Cererea de brevet este însoţită de un rezumat care se depune cel mai târziu cu 2 luni înainte de
data publicării cererii.
(8) Rezumatul serveşte în mod exclusiv informării tehnice; acesta nu poate fi luat în considerare
pentru alte scopuri, în special pentru determinarea întinderii protecţiei solicitate, şi nici pentru
aplicarea prevederilor art. 9 alin. (3).

ART. 14
(1) Data de depozit a cererii de brevet de invenţie este data la care au fost înregistrate următoarele:
a) o indicaţie explicită sau implicită că se solicită acordarea unui brevet de invenţie;
b) indicaţii care să permită stabilirea identităţii solicitantului sau care să permită contactarea
acestuia de către OSIM;
c) o parte care, la prima vedere, să pară a fi o descriere a invenţiei.
(2) În cazul în care lipseşte o parte a descrierii, în scopul atribuirii datei de depozit, aceasta poate fi
depusă ulterior, data de depozit fiind data la care această parte a fost depusă şi la care taxa pentru
înregistrarea acestei părţi a fost plătită.
(3) Dacă partea lipsă a descrierii prevăzute la alin. (1) lit. c), depusă ulterior, este retrasă, data de
depozit va fi data la care sunt îndeplinite cerinţele la care se face referire la alin. (1).
(4) Condiţiile de depunere ulterioară şi cele de retragere a părţii lipsă a descrierii care a fost depusă
ulterior conform alin. (2) sunt prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(5) În cazul în care cererea de brevet de invenţie nu conţine o parte care, la prima vedere, să pară a
fi o descriere, în scopul acordării datei de depozit, în cererea de brevet de invenţie poate fi făcută
referire, în limba română, la o cerere depusă anterior la un oficiu care înlocuieşte descrierea, cu
respectarea prevederilor regulamentului de aplicare a prezentei legi. În caz contrar, nu se acordă dată
de depozit, iar cererea nu va fi tratată ca o cerere de brevet de invenţie.
(6) Cererea de brevet de invenţie se înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse. Până
la publicarea datelor din acest registru în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, acestea nu sunt
publice, potrivit legii speciale.
(7) Revendicările şi desenele privind invenţia pot fi depuse şi în termen de două luni de la data de
depozit a cererii de brevet, cu plata taxei legale.
(8) În cazul cererii internaţionale de brevet sau a cererii de brevet european, data de depozit este
data care rezultă din tratatele şi convenţiile internaţionale la care România este parte şi această dată se
înscrie în Registrul naţional al cererilor de brevet depuse.

ART. 15
(1) Persoanele fizice sau juridice pot, pentru motive justificate, să depună descrierea, revendicările
şi desenele într-o limbă străină cu condiţia ca, în termen de două luni de la înregistrarea cererii sau,
după caz, de la data deschiderii fazei naţionale, să depună la OSIM o traducere conformă, în limba
română, a acestor documente şi să fie plătită taxa legală.
(2) Se consideră că îndeplinesc condiţiile privind forma şi conţinutul unei cereri din prezenta lege:
a) cererile internaţionale care îndeplinesc condiţiile privind forma şi conţinutul prevăzute de
Tratatul de cooperare în domeniul brevetelor, adoptat de Conferinţa diplomatică de la Washington la
19 iunie 1970, ratificat prin Decretul Consiliului de Stat nr. 81 din 2 martie 1979, cu modificările
ulterioare;
b) cererile internaţionale care îndeplinesc condiţiile de formă şi de conţinut prevăzute de Tratatul
de cooperare în domeniul brevetelor şi cerute de OSIM sau de Oficiul European de Brevete, atunci
când acţionează pentru OSIM, după ce a început prelucrarea sau examinarea acestora.
(3) De asemenea, vor fi respectate orice alte cerinţe cu privire la forma şi conţinutul cererii
prevăzute în regulamentul de aplicare a prezentei legi.
(4) Dacă sunt îndeplinite prevederile art. 13 alin. (1) sau ale art. 15 alin. (1), depozitul cererii
produce efectele unui depozit naţional reglementar.
(5) Prin depozit naţional reglementar se înţelege orice depozit care este suficient pentru stabilirea
datei la care a fost depusă cererea, oricare ar fi fost soarta ulterioară a acesteia.
 ART. 16
Orice persoană care a depus, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi art. 15 alin. (1), o cerere de
brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate, cu începere de la
data depozitului cererii faţă de orice alt depozit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.
(...)

ART. 22
(1) Cererile de brevet de invenţie depuse pe cale naţională, pentru care a fost constituit depozitul
naţional reglementar, sunt publicate imediat după expirarea unui termen de 18 luni de la data de
depozit sau, dacă a fost recunoscută o prioritate, de la data acestei priorităţi, cu excepţia celor
prevăzute la art. 38 alin. (2).
(...)

ART. 25
OSIM examinează dacă:
A. cererea de brevet de invenţie respectă:
a) dispoziţiile art. 5;
b) condiţiile privind depozitul, prevăzute la art. 13 - 15;
c) condiţiile pentru recunoaşterea priorităţii prevăzute la art. 19, 20 şi 21;
d) condiţia de unitate a invenţiei prevăzută la art. 18 alin. (1);
B. invenţia care constituie obiectul cererii:
a) este dezvăluită potrivit art. 17;
b) nu este exclusă de la brevetare, potrivit art. 7 alin. (1), sau nu îndeplineşte condiţiile prevăzute la
art. 8;
c) îndeplineşte condiţiile de brevetabilitate prevăzute la art. 6 şi art. 9 - 12.

ART. 26
(1) OSIM are dreptul să ceară solicitantului lămuririle şi actele pe care le consideră necesare în
legătură cu identitatea solicitantului sau a inventatorului, cu depozitul naţional reglementar constituit
sau cu îndeplinirea condiţiilor de brevetare.
(2) În toate procedurile privind cererea sau brevetul de invenţie OSIM poate transmite notificări
solicitantului, titularului sau persoanei interesate, iar aceştia pot transmite la OSIM comunicări, cu
respectarea termenelor prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, aceste termene putând
fi prelungite de către OSIM la cerere, cu plata unei taxe legale.
(3) Absenţa notificării nu absolvă pe solicitant, titular ori persoană interesată de obligaţia
respectării dispoziţiilor prezentei legi.
(4) Solicitantul va depune la OSIM toate documentele publice în legătură cu invenţia sa, inclusiv
copii de pe brevetele acordate în alte state.
(5) La cererea OSIM sau din iniţiativa sa, solicitantul ori succesorul său în drepturi poate modifica
cererea de brevet până la luarea unei hotărâri, cu condiţia ca dezvăluirea invenţiei să nu depăşească
conţinutul cererii la data de depozit.

ART. 28
(1) OSIM poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale, pentru neîndeplinirea condiţiilor
prevăzute în prezenta lege, până la comunicarea acestora.
(2) Dacă OSIM constată pe baza unor dovezi temeinice că solicitantul, altul decât inventatorul, nu
este îndreptăţit la acordarea brevetului de invenţie, se poate proceda la amânarea comunicării hotărârii
luate, fără a depăşi un termen de 6 luni de la data acesteia; în cazul în care în acest termen solicitantul
nu poate dovedi că are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea brevetului, hotărârea de
acordare se revocă potrivit alin. (1) şi cererea de brevet se respinge.

CAPITOLUL IV
Drepturi şi obligaţii

ART. 31
 (1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe
întreaga sa durată.
(...)

CAPITOLUL VI
Apărarea drepturilor privind invenţiile

ART. 48
(1) Orice hotărâre luată de Comisia de examinare poate fi contestată la OSIM în termen de 3 luni
de la comunicare.
(2) Contestaţia poate avea ca obiect şi o limitare a brevetului, în condiţiile prevăzute de
regulamentul de aplicare a prezentei legi.

ART. 49
(1) Orice persoană are dreptul să formuleze în scris şi motivat la OSIM o cerere de revocare a
brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6 - 9, 11 şi 12;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
(2) Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat în parte.

ART. 50
(1) Contestaţia sau, după caz, cererea de revocare se soluţionează, în termen de 3 luni de la
înregistrarea acesteia la OSIM, de către o comisie de reexaminare din Departamentul de apeluri din
cadrul OSIM.
(2) Atribuţiile comisiei de reexaminare, precum şi procedura de soluţionare a contestaţiilor şi a
cererilor de revocare sunt prevăzute în regulamentul de aplicare a prezentei legi.

ART. 51
(1) Un brevet de invenţie acordat de OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot
fi anulate, la cerere, dacă se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6 - 9, 11 şi 12;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
(2) Dacă motivele de anulare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi anulat în parte.
(3) Anularea brevetului va avea efect retroactiv, începând cu data de depozit.

ART. 52
(1) Cererea de anulare se poate face după împlinirea termenului prevăzut la art. 49, în care poate fi
formulată o cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor înscrise la art. 51 alin. (1) lit. d) şi e), pe toată
durata de valabilitate a brevetului, şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârile Tribunalului
Bucureşti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Hotărârile Curţii de Apel Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în termen de 30 de zile de la comunicare.
(3) Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la OSIM de către persoana
interesată.
(4) Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii la OSIM.
(...)

ART. 54
 (1) Hotărârea comisiei de reexaminare, motivată, se comunică părţilor în termen de 30 de zile de la
pronunţare şi poate fi atacată cu contestaţie la Tribunalul Bucureşti în termen de 30 de zile de la
comunicare.
(2) Hotărârile Tribunalului Bucureşti pot fi atacate numai cu apel la Curtea de Apel Bucureşti.
(3) Dispozitivul hotărârii de acordare a brevetului de invenţie, luată de comisia de reexaminare,
precum şi dispozitivul hotărârii definitive şi irevocabile pronunţate de instanţa judecătorească se
înscriu în registrele naţionale şi se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de
60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată.
(4) OSIM înscrie în registrele naţionale modificările intervenite ca urmare a unor hotărâri
judecătoreşti definitive şi irevocabile şi le publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la data înregistrării acestora la OSIM de către persoana interesată.

Legea nr. 64 / 1991

privind brevetele de invenţie

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

ART. 1
(1) Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de
lege.
(2) Sunt, de asemenea, recunoscute şi apărate drepturile decurgând din brevetul european, conform
legii.
(...)

CAPITOLUL II
Invenţia brevetabilă
(...)

CAPITOLUL III
Înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet, eliberarea brevetului

ART. 16
Orice persoană care a depus, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi art. 15 alin. (1), o cerere de
brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate, cu începere de la
data depozitului cererii faţă de orice alt depozit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.
(...)
ART. 28
(1) OSIM poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale, pentru neîndeplinirea condiţiilor
prevăzute în prezenta lege, până la comunicarea acestora.
(2) Dacă OSIM constată pe baza unor dovezi temeinice că solicitantul, altul decât inventatorul, nu
este îndreptăţit la acordarea brevetului de invenţie, se poate proceda la amânarea comunicării hotărârii
luate, fără a depăşi un termen de 6 luni de la data acesteia; în cazul în care în acest termen solicitantul
nu poate dovedi că are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea brevetului, hotărârea de
acordare se revocă potrivit alin. (1) şi cererea de brevet se respinge.
(...)
ART. 30
(1) Durata brevetului de invenţie este 20 de ani, cu începere de la data de depozit.
(2) Pentru brevetul european durata prevăzută la alin. (1) curge de la data constituirii depozitului
reglementar al cererii de brevet, conform Convenţiei brevetului european.
(3) Pentru medicamentele sau produsele fitofarmaceutice brevetate se poate obţine un certificat
suplimentar de protecţie, în condiţiile Regulamentului (CEE) nr. 1.768/92 al Consiliului din 18 iunie
1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru medicamente şi ale
Regulamentului (CE) nr. 1.610/96 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 1996
privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru produse fitofarmaceutice.

CAPITOLUL IV
Drepturi şi obligaţii

ART. 31
(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe
întreaga sa durată.
(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii
spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu.
(3) Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este determinată de conţinutul
revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor.
(4) Pe perioada până la acordarea brevetului, întinderea protecţiei conferită de cererea de brevet
este determinată de revendicările publicate potrivit art. 22.
(5) Brevetul, aşa cum a fost acordat ori modificat în procedura de revocare sau de anulare în parte,
va determina retroactiv protecţia conferită de cererea de brevet, în măsura în care aceasta nu a fost
extinsă.
(6) Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama de orice element
echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un procedeu, protecţia
conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin procedeul brevetat.
(7) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un material biologic având caracteristici
specifice se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui brevetat, prin reproducere sau
multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi cu aceleaşi caracteristici.
(8) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permiţând producerea unui material
biologic având caracteristici specifice se extinde asupra materialului biologic direct obţinut prin acest
procedeu, asupra oricărui altui material biologic derivat din materialul biologic direct obţinut prin
acel procedeu, precum şi asupra oricărui altui material obţinut plecându-se de la materialul biologic
direct obţinut prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi având aceleaşi
caracteristici.
(9) Protecţia conferită printr-un brevet de produs conţinând o informaţie genetică sau constând într-
o informaţie genetică se extinde asupra oricărui altui material în care produsul este încorporat şi în
care informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în diferite
stadii de formare ori dezvoltare.
(10) Protecţia prevăzută la alin. (7) - (9) nu se extinde asupra materialului biologic obţinut prin
reproducerea sau multiplicarea unui material biologic comercializat ori oferit spre vânzare pe
teritoriul României de către titularul de brevet sau cu consimţământul acestuia, când reproducerea ori
multiplicarea rezultă în mod necesar din utilizarea pentru care materialul biologic a fost pus pe piaţă,
cu condiţia ca materialul obţinut să nu fi fost utilizat ulterior pentru alte reproduceri sau multiplicări.

ART. 32
Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) -
(3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 31.

ART. 33
(1) Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32:
a) folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la
bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând statelor membre ale
tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când aceste
vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această
folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor;
 b) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) de către o persoană care a aplicat
obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori a luat măsuri
efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul României,
independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui depozit naţional reglementar
privind invenţia sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz
invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a
priorităţii recunoscute, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu
o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei;
c) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial; producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial;
d) comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare de
produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de titularul de brevet ori cu acordul său
expres;
e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei
brevetate;
f) folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către
terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului.
În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data
publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul
persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării
invenţiei;
g) exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei protecţie s-a renunţat.
(2) Orice persoană care, cu bună-credinţă, foloseşte invenţia sau a făcut pregătiri efective şi
serioase de folosire a invenţiei, fără ca această folosire să constituie o încălcare a cererii de brevet sau
a brevetului european în traducerea iniţială, poate, după ce traducerea corectată are efect, să continue
folosirea invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, fără plată şi fără să depăşească
volumul existent la data la care traducerea iniţială a avut efect.
(...)
ART. 36
(1) Titularul poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei declaraţii scrise înregistrate la
OSIM.
(2) În cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului
intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi transmită
acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub condiţia ca
salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de
acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al
angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul
părţilor.
(3) Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu
acordul beneficiarului licenţei.
(4) Invenţia sau partea din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber exploatată de către
terţi.
(5) La un brevet acordat pentru invenţiile care conţin informaţii clasificate potrivit prevederilor art.
38 alin. (2), titularul poate renunţa numai după declasificarea informaţiilor şi publicarea menţiunii
hotărârii de acordare a brevetului de invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi desenelor invenţiei
brevetate, potrivit prevederilor art. 27 alin. (6).
(6) Renunţarea se înregistrează la OSIM în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi produce
efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
(...)

ART. 40
(1) Procedurile efectuate de OSIM privind cererile de brevet de invenţie şi brevetele de invenţie
prevăzute de prezenta lege şi de regulamentul de aplicare a acesteia sunt supuse taxelor, în
cuantumurile şi la termenele stabilite de lege.
 (2) Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de
menţinere în vigoare a brevetului.
(3) Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea
titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Taxele de menţinere în vigoare pot fi plătite şi anticipat,
în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, pentru o perioadă care nu poate
depăşi 4 ani.
CAPITOLUL V
Transmiterea drepturilor

ART. 42
(1) Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet pot fi
transmise în tot sau în parte.
(2) Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă, sau prin
succesiune legală ori testamentară.
(3) Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM.

ART. 43
(1) La cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie
la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani
de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient
aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-
a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de aplicare a invenţiei.
(3) Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza circumstanţelor
date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen
rezonabil.
(4) În afara situaţiilor prevăzute la alin. (2), o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul
Bucureşti:
a) în situaţii de urgenţă naţională;
b) în alte situaţii de extremă urgenţă;
c) în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.
(5) Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (4) nu impune
îndeplinirea condiţiilor menţionate la alin. (2). Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau
titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.
(6) În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta,
atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie valid este
sau va fi utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre utilizarea
acestuia, într-un timp rezonabil.
(7) În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite de
un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este
anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată numai
dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare:
a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes
economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în
care este transmis şi brevetul ulterior.

CAPITOLUL VI
Apărarea drepturilor privind invenţiile

ART. 49
 (1) Orice persoană are dreptul să formuleze în scris şi motivat la OSIM o cerere de revocare a
brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6 - 9, 11 şi 12;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
(2) Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat în parte.

ART. 51
(1) Un brevet de invenţie acordat de OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot
fi anulate, la cerere, dacă se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6 - 9, 11 şi 12;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
(2) Dacă motivele de anulare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi anulat în parte.
(3) Anularea brevetului va avea efect retroactiv, începând cu data de depozit.

ART. 52
(1) Cererea de anulare se poate face după împlinirea termenului prevăzut la art. 49, în care poate fi
formulată o cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor înscrise la art. 51 alin. (1) lit. d) şi e), pe toată
durata de valabilitate a brevetului, şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârile Tribunalului
Bucureşti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Hotărârile Curţii de Apel Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în termen de 30 de zile de la comunicare.
(3) Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la OSIM de către persoana
interesată.
(4) Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii la OSIM.
(...)

ART. 56
(1) Încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) constituie infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
(3) Pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licenţe are dreptul la despăgubiri,
potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura
confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste dispoziţii se aplică şi
materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea faptelor de contrafacere.
(4) Încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de
brevet de invenţie atrage pentru persoanele vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului
comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind executoriu după eliberarea brevetului.
(5) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 31 alin. (1), actele prevăzute la art. 31 alin. (2) efectuate de
un terţ anterior datei la care s-a publicat cererea de brevet sau datei la care solicitantul i-a făcut o
somaţie, însoţită de o copie autentificată a cererii de brevet de invenţie, nu sunt considerate a aduce
atingere drepturilor conferite de brevet.
 LEGE nr. 83 / 2014
privind invenţiile de serviciu

(...)
CAPITOLUL II
Invenţii de serviciu

ART. 4
(1) Angajatorul are competenţa de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenţii realizate
de către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu şi cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în
raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1).
(2) Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea
invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini
invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată.
(...)
ART. 9
(1) După depunerea cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu, angajatorul înştiinţează
inventatorul salariat în legătură cu derularea procedurilor de obţinere a protecţiei.
(2) La cererea angajatorului, inventatorul salariat îi acordă acestuia asistenţă pentru obţinerea
protecţiei şi a valorificării invenţiei.

Legea nr. 64 / 1991

privind brevetele de invenţie

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

ART. 1
(1) Drepturile asupra unei invenţii sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul României prin acordarea
unui brevet de invenţie de către Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, în condiţiile prevăzute de
lege.
(2) Sunt, de asemenea, recunoscute şi apărate drepturile decurgând din brevetul european, conform
legii.
(...)

CAPITOLUL II
Invenţia brevetabilă
(...)

CAPITOLUL III
Înregistrarea, publicarea şi examinarea cererii de brevet, eliberarea brevetului

ART. 16
Orice persoană care a depus, în conformitate cu art. 13 alin. (1) şi art. 15 alin. (1), o cerere de
brevet la OSIM sau succesorul său în drepturi beneficiază de un drept de prioritate, cu începere de la
data depozitului cererii faţă de orice alt depozit, privind aceeaşi invenţie, având o dată ulterioară.
(...)
ART. 28
(1) OSIM poate proceda din oficiu la revocarea hotărârilor sale, pentru neîndeplinirea condiţiilor
prevăzute în prezenta lege, până la comunicarea acestora.
(2) Dacă OSIM constată pe baza unor dovezi temeinice că solicitantul, altul decât inventatorul, nu
este îndreptăţit la acordarea brevetului de invenţie, se poate proceda la amânarea comunicării hotărârii
luate, fără a depăşi un termen de 6 luni de la data acesteia; în cazul în care în acest termen solicitantul
nu poate dovedi că are calitatea de persoană îndreptăţită la acordarea brevetului, hotărârea de
acordare se revocă potrivit alin. (1) şi cererea de brevet se respinge.
(...)
ART. 30
(1) Durata brevetului de invenţie este 20 de ani, cu începere de la data de depozit.
(2) Pentru brevetul european durata prevăzută la alin. (1) curge de la data constituirii depozitului
reglementar al cererii de brevet, conform Convenţiei brevetului european.
(3) Pentru medicamentele sau produsele fitofarmaceutice brevetate se poate obţine un certificat
suplimentar de protecţie, în condiţiile Regulamentului (CEE) nr. 1.768/92 al Consiliului din 18 iunie
1992 privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru medicamente şi ale
Regulamentului (CE) nr. 1.610/96 al Parlamentului European şi al Consiliului din 23 iulie 1996
privind instituirea unui certificat suplimentar de protecţie pentru produse fitofarmaceutice.

CAPITOLUL IV
Drepturi şi obligaţii

ART. 31
(1) Brevetul de invenţie conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare a invenţiei pe
întreaga sa durată.
(2) Este interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii
spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs;
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul brevetului
este un procedeu.
(3) Întinderea protecţiei conferite de brevet sau de cererea de brevet este determinată de conţinutul
revendicărilor. Totodată, descrierea şi desenele invenţiei servesc la interpretarea revendicărilor.
(4) Pe perioada până la acordarea brevetului, întinderea protecţiei conferită de cererea de brevet
este determinată de revendicările publicate potrivit art. 22.
(5) Brevetul, aşa cum a fost acordat ori modificat în procedura de revocare sau de anulare în parte,
va determina retroactiv protecţia conferită de cererea de brevet, în măsura în care aceasta nu a fost
extinsă.
(6) Pentru determinarea întinderii protecţiei conferite de brevet se va ţine seama de orice element
echivalent unui element specificat în revendicări. Dacă obiectul brevetului este un procedeu, protecţia
conferită de brevet se extinde la produsul obţinut în mod direct prin procedeul brevetat.
(7) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un material biologic având caracteristici
specifice se extinde asupra oricărui material derivat, pe baza celui brevetat, prin reproducere sau
multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi cu aceleaşi caracteristici.
(8) Protecţia conferită printr-un brevet referitor la un procedeu permiţând producerea unui material
biologic având caracteristici specifice se extinde asupra materialului biologic direct obţinut prin acest
procedeu, asupra oricărui altui material biologic derivat din materialul biologic direct obţinut prin
acel procedeu, precum şi asupra oricărui altui material obţinut plecându-se de la materialul biologic
direct obţinut prin reproducere sau multiplicare, sub formă identică ori diferenţiat şi având aceleaşi
caracteristici.
(9) Protecţia conferită printr-un brevet de produs conţinând o informaţie genetică sau constând într-
o informaţie genetică se extinde asupra oricărui altui material în care produsul este încorporat şi în
care informaţia genetică este conţinută şi îşi exercită funcţia, cu excepţia corpului uman în diferite
stadii de formare ori dezvoltare.
(10) Protecţia prevăzută la alin. (7) - (9) nu se extinde asupra materialului biologic obţinut prin
reproducerea sau multiplicarea unui material biologic comercializat ori oferit spre vânzare pe
teritoriul României de către titularul de brevet sau cu consimţământul acestuia, când reproducerea ori
multiplicarea rezultă în mod necesar din utilizarea pentru care materialul biologic a fost pus pe piaţă,
cu condiţia ca materialul obţinut să nu fi fost utilizat ulterior pentru alte reproduceri sau multiplicări.

ART. 32
 Cu începere de la data publicării cererii de brevet, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) -
(3), cererea asigură solicitantului, în mod provizoriu, protecţia conferită potrivit dispoziţiilor art. 31.

ART. 33
(1) Nu constituie încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 şi 32:
a) folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la
bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând statelor membre ale
tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când aceste
vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu condiţia ca această
folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor;
b) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) de către o persoană care a aplicat
obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori a luat măsuri
efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul României,
independent de titularul acesteia, cât şi înainte de constituirea unui depozit naţional reglementar
privind invenţia sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate recunoscută; în acest caz
invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data de depozit sau a
priorităţii recunoscute, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu
o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării invenţiei;
c) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art. 31 alin. (2) exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial; producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial;
d) comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare de
produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de titularul de brevet ori cu acordul său
expres;
e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei
brevetate;
f) folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de către
terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi revalidarea brevetului.
În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul existent la data
publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi transmis decât cu patrimoniul
persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din patrimoniul care este afectat exploatării
invenţiei;
g) exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei protecţie s-a renunţat.
(2) Orice persoană care, cu bună-credinţă, foloseşte invenţia sau a făcut pregătiri efective şi
serioase de folosire a invenţiei, fără ca această folosire să constituie o încălcare a cererii de brevet sau
a brevetului european în traducerea iniţială, poate, după ce traducerea corectată are efect, să continue
folosirea invenţiei în întreprinderea sa ori pentru necesităţile acesteia, fără plată şi fără să depăşească
volumul existent la data la care traducerea iniţială a avut efect.
(...)
ART. 36
(1) Titularul poate renunţa, în tot sau în parte, la brevet, pe baza unei declaraţii scrise înregistrate la
OSIM.
(2) În cazul invenţiilor de serviciu, titularul brevetului este obligat să comunice inventatorului
intenţia sa de renunţare la brevet; la cererea inventatorului, titularul este obligat să îi transmită
acestuia dreptul asupra brevetului, precum şi înscrisurile în legătură cu brevetul, sub condiţia ca
salariatul să acorde angajatorului o licenţă neexclusivă pentru invenţia brevetată. Condiţiile de
acordare a licenţei neexclusive se stabilesc prin prevederi specifice ale regulamentului intern al
angajatorului. În lipsa acestor prevederi specifice, condiţiile de acordare se stabilesc prin acordul
părţilor.
(3) Dacă brevetul a făcut obiectul unui contract de licenţă, renunţarea este posibilă numai cu
acordul beneficiarului licenţei.
(4) Invenţia sau partea din aceasta, la a cărei protecţie s-a renunţat, poate fi liber exploatată de către
terţi.
(5) La un brevet acordat pentru invenţiile care conţin informaţii clasificate potrivit prevederilor art.
38 alin. (2), titularul poate renunţa numai după declasificarea informaţiilor şi publicarea menţiunii
hotărârii de acordare a brevetului de invenţie şi a descrierii, revendicărilor şi desenelor invenţiei
brevetate, potrivit prevederilor art. 27 alin. (6).
(6) Renunţarea se înregistrează la OSIM în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi produce
efecte începând cu data publicării acesteia în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.
(...)

ART. 40
(1) Procedurile efectuate de OSIM privind cererile de brevet de invenţie şi brevetele de invenţie
prevăzute de prezenta lege şi de regulamentul de aplicare a acesteia sunt supuse taxelor, în
cuantumurile şi la termenele stabilite de lege.
(2) Pe întreaga durată de valabilitate a brevetului de invenţie titularul datorează anual taxe de
menţinere în vigoare a brevetului.
(3) Neplata acestor taxe atrage decăderea titularului din drepturile decurgând din brevet. Decăderea
titularului din drepturi se înregistrează în Registrul naţional al brevetelor de invenţie şi se publică în
Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Taxele de menţinere în vigoare pot fi plătite şi anticipat,
în condiţiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi, pentru o perioadă care nu poate
depăşi 4 ani.
CAPITOLUL V
Transmiterea drepturilor

ART. 42
(1) Dreptul la brevet, dreptul la acordarea brevetului şi drepturile ce decurg din brevet pot fi
transmise în tot sau în parte.
(2) Transmiterea se poate face prin cesiune sau prin licenţă, exclusivă sau neexclusivă, sau prin
succesiune legală ori testamentară.
(3) Transmiterea produce efecte faţă de terţi numai începând cu data publicării în Buletinul Oficial
de Proprietate Industrială a menţiunii transmiterii înregistrate la OSIM.

ART. 43
(1) La cererea oricărei persoane interesate Tribunalul Bucureşti poate acorda o licenţă obligatorie
la expirarea unui termen de 4 ani de la data de depozit a cererii de brevet sau a unui termen de 3 ani
de la acordarea brevetului, socotindu-se termenul care expiră cel mai târziu.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică numai dacă invenţia nu a fost aplicată sau a fost insuficient
aplicată pe teritoriul României, iar titularul brevetului nu poate să îşi justifice inacţiunea şi dacă nu s-
a ajuns la o înţelegere cu acesta privind condiţiile şi modalităţile comerciale de aplicare a invenţiei.
(3) Tribunalul Bucureşti va autoriza licenţa obligatorie dacă va aprecia, pe baza circumstanţelor
date, că, deşi persoana interesată a depus toate eforturile, nu s-a ajuns la o înţelegere într-un termen
rezonabil.
(4) În afara situaţiilor prevăzute la alin. (2), o licenţă obligatorie poate fi autorizată de Tribunalul
Bucureşti:
a) în situaţii de urgenţă naţională;
b) în alte situaţii de extremă urgenţă;
c) în situaţii de utilizare publică, în scopuri necomerciale.
(5) Acordarea licenţei obligatorii pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (4) nu impune
îndeplinirea condiţiilor menţionate la alin. (2). Totuşi beneficiarul licenţei va înştiinţa solicitantul sau
titularul brevetului despre autorizarea dată de instanţă, în cel mai scurt timp.
(6) În situaţii de utilizare publică în scopuri necomerciale, Guvernul sau terţii autorizaţi de acesta,
atunci când cunosc sau au motive demonstrabile de a cunoaşte dacă un brevet de invenţie valid este
sau va fi utilizat de Guvern, respectiv de terţi, vor anunţa titularul brevetului despre utilizarea
acestuia, într-un timp rezonabil.
(7) În cazurile în care un brevet nu poate fi exploatat fără să aducă atingere drepturilor conferite de
un alt brevet, acordat pentru o cerere de brevet a cărei dată de depozit naţional reglementar este
anterioară, o licenţă obligatorie pentru exploatarea brevetului ulterior va putea fi autorizată numai
dacă sunt îndeplinite, cumulativ, următoarele condiţii suplimentare:
a) invenţia revendicată în brevetul ulterior presupune un progres tehnologic important, de interes
economic substanţial în raport cu invenţia revendicată în brevetul anterior;
 b) titularul brevetului anterior are dreptul la o licenţă reciprocă, în condiţii rezonabile pentru
utilizarea invenţiei revendicate în brevetul ulterior;
c) utilizarea autorizată în raport cu brevetul anterior este netransmisibilă, cu excepţia cazului în
care este transmis şi brevetul ulterior.

CAPITOLUL VI
Apărarea drepturilor privind invenţiile

ART. 49
(1) Orice persoană are dreptul să formuleze în scris şi motivat la OSIM o cerere de revocare a
brevetului de invenţie, în termen de 6 luni de la publicarea menţiunii acordării acestuia, dacă:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6 - 9, 11 şi 12;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă.
(2) Dacă motivele de revocare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi revocat în parte.

ART. 51
(1) Un brevet de invenţie acordat de OSIM, precum şi un brevet european cu efecte în România pot
fi anulate, la cerere, dacă se constată că:
a) obiectul brevetului nu este brevetabil, potrivit art. 6 - 9, 11 şi 12;
b) obiectul brevetului nu dezvăluie invenţia suficient de clar şi complet, astfel încât o persoană de
specialitate în domeniu să o poată realiza;
c) obiectul brevetului depăşeşte conţinutul cererii, aşa cum a fost depusă;
d) protecţia conferită de brevet a fost extinsă;
e) titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului.
(2) Dacă motivele de anulare se referă numai la o parte a brevetului, acesta va fi anulat în parte.
(3) Anularea brevetului va avea efect retroactiv, începând cu data de depozit.

ART. 52
(1) Cererea de anulare se poate face după împlinirea termenului prevăzut la art. 49, în care poate fi
formulată o cerere de revocare, cu excepţia situaţiilor înscrise la art. 51 alin. (1) lit. d) şi e), pe toată
durata de valabilitate a brevetului, şi se judecă de către Tribunalul Bucureşti. Hotărârile Tribunalului
Bucureşti pot fi atacate cu apel la Curtea de Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare.
(2) Hotărârile Curţii de Apel Bucureşti pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
în termen de 30 de zile de la comunicare.
(3) Hotărârea de anulare definitivă şi irevocabilă se înregistrează la OSIM de către persoana
interesată.
(4) Menţiunea hotărârii de anulare se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în
termen de 60 de zile de la înregistrarea hotărârii la OSIM.
(...)

ART. 56
(1) Încălcarea dispoziţiilor art. 31 alin. (2) constituie infracţiunea de contrafacere şi se pedepseşte
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
(3) Pentru prejudiciile cauzate, titularul ori beneficiarul unei licenţe are dreptul la despăgubiri,
potrivit dreptului comun, şi poate solicita instanţei judecătoreşti competente să dispună măsura
confiscării sau, după caz, a distrugerii produselor contrafăcute. Aceste dispoziţii se aplică şi
materialelor şi echipamentelor care au servit nemijlocit la săvârşirea faptelor de contrafacere.
(4) Încălcarea drepturilor prevăzute la art. 31 alin. (1) de către terţi după publicarea cererii de
brevet de invenţie atrage pentru persoanele vinovate obligaţia de despăgubire potrivit dreptului
comun, titlul pentru plata despăgubirilor fiind executoriu după eliberarea brevetului.
(5) Prin excepţie de la dispoziţiile art. 31 alin. (1), actele prevăzute la art. 31 alin. (2) efectuate de
un terţ anterior datei la care s-a publicat cererea de brevet sau datei la care solicitantul i-a făcut o
somaţie, însoţită de o copie autentificată a cererii de brevet de invenţie, nu sunt considerate a aduce
atingere drepturilor conferite de brevet.
 LEGE nr. 83 / 2014
privind invenţiile de serviciu

(...)
CAPITOLUL II
Invenţii de serviciu

ART. 4
(1) Angajatorul are competenţa de a decide cu privire la încadrarea sau nu a unei invenţii realizate
de către un salariat în categoria invenţiilor de serviciu şi cu privire la tipul invenţiei de serviciu, în
raport cu situaţiile prevăzute la art. 3 alin. (1).
(2) Salariatul care creează o invenţie are obligaţia să comunice de îndată angajatorului prezentarea
invenţiei, în care să descrie soluţia problemei rezolvate cu date suficient de clare pentru a defini
invenţia şi condiţiile în care invenţia a fost creată.
(...)
ART. 9
(1) După depunerea cererii de protecţie pentru invenţia de serviciu, angajatorul înştiinţează
inventatorul salariat în legătură cu derularea procedurilor de obţinere a protecţiei.
(2) La cererea angajatorului, inventatorul salariat îi acordă acestuia asistenţă pentru obţinerea
protecţiei şi a valorificării invenţiei.

Cursul 8
DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ:
Drepturile şi obligaţiile izvorâte
din brevetul de invenție

Cuprinsul cursului:

A. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA

A.1. Drepturile titularului de brevet

A.1.a. Dreptul de exploatare exclusivă

A.1.b. Dreptul la despăgubiri materiale în cazul încălcării dreptului
A.1.c. Dreptul de prioritate al titularului de brevet
A.1.d. Dreptul angajatorului titular de brevet la asistență din partea inventatorului-salariat

A.2. Obligaţiile născute în legătură cu invenţia

A.2.a. Obligațiile principale ale titularului de brevet

A.2.b. Obligațiile inventatorului care nu este titular al brevetului

B. TRANSMITEREA DREPTURILOR NĂSCUTE DIN INVENŢIE

B.1. Modurile de transmitere

B.2. Transmisiunea dreptului titularului de brevet prin cesiune

B.3. Transmiterea prin licenţă

B.3.a. Clasificare după întinderea dreptului la care dau naștere

B.3.b. Clasificare după izvor
 C. ÎNCETAREA DREPTURILOR NĂSCUTE ÎN LEGĂTURA CU INVENŢIA

C.1. Expirarea termenului de valabilitate a brevetului

C.2. Renunţarea la brevet

C.3. Decăderea din drepturi

C.4. Revocarea administrativă a brevetului

C.5. Nulitatea brevetului

C.6. Încetarea celorlalte drepturi ale titularului de brevet

C.6.a. Încetarea dreptului la despăgubiri materiale

C.6.b. Încetarea dreptului de prioritate a titularului de brevet
C.6.c. Încetarea dreptului la asistență
C.6.d. Încetarea dreptului angajatorului, pentru invenţiile de serviciu, de a fi informat
A. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE NĂSCUTE ÎN LEGĂTURĂ CU INVENŢIA

Crearea şi brevetarea invenţiei dau naştere la drepturi şi obligaţii atât pentru persoana
creatorului (inventator), cât şi a titularului dreptului de invenţie. Trebuie subliniat că deţinerea unui
brevet de invenţie conferă nu doar drepturi, ci şi obligaţii titularului, ele urmând a fi analizate în
secţiuni separate.

A.1. Drepturile titularului de brevet

Drepturile titularului de brevet sunt următoarele:

a) dreptul de exploatare exclusivă (art. 31 din Legea nr. 64/1991, în continuare „legea”);
b) dreptul la despăgubiri materiale [art. 56 alin.(3)];
c) dreptul de prioritate (art. 16); şi
d) dreptul de asistență [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 83/2014 privind invențiile de serviciu].

A.1.a. Dreptul de exploatare exclusivă

Denumit şi drept de proprietate industrială asupra invenţiei, el reprezintă posibilitatea

juridică recunoscută titularului de brevet de a exploata singur invenţia, păstrând pentru sine toate
beneficiile acestei exploatări. Dreptul este prevăzut expres de art. 31 alin. (1) din lege şi este conferit
titularului de brevet (fie cel iniţial, fie subsecvent – căruia dreptul i-a fost transmis). Inventatorul care
nu a obţinut un brevet nu are acest drept.

Caractere juridice:
- este un drept patrimonial – are un conţinut economic evaluabil în bani;
- este un drept absolut – opozabil erga omnes;
- este un drept transmisibil;
- este un drept temporar; şi
- este un drept teritorial.

Conținutul dreptului. Dreptul de proprietate se examinează sub două aspecte:

- conţinutul exploatării pe care titularul este îndreptăţit să o exercite asupra invenţiei (latura
pozitivă); şi
- conţinutul şi limitele exclusivităţii recunoscute titularului (latura negativă).
 Latura pozitivă conferă titularului dreptul de a face ceva. Latura negativă conferă dreptul de a
cere altcuiva să nu facă ceva. Ambele laturi rezultă din dispozițiile art.31 alin. (2), potrivit căruia este
interzisă efectuarea fără consimţământul titularului a următoarelor acte:
a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii, oferirii
spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; şi
b) utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în
aceste scopuri al produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul
brevetului este un procedeu.

Dreptul conferă titularului posibilitatea de a folosi invenţia, de a-i culege fructele şi de a

dispune de ea (jus utendi, jus fruendi şi jus abutendi). Art. 31 alin. (3) arată că întinderea protecţiei
conferite prin brevet este determinată de conţinutul revendicărilor care se interpretează în legătură cu
descrierea şi desenele invenţiei.
Dacă se încalcă latura negativă există o sancţiune specială, acţiunea în contrafacere.

Dreptul provizoriu de exploatare exclusivă. Este reglementat prin art. 32 care prevede că, în
cazul cererii de brevet publicată în conformitate cu art. 22 (adică în procedura obişnuită), persoana
îndreptăţită la brevet beneficiază de drepturile conferite prin brevet, chiar mai înainte de eliberarea
acestuia, şi anume de la data depozitului reglementar şi până la eliberarea brevetului. Dacă în cursul
procedurii de examinare cererea de brevet se respinge pentru indiferent care cauză, dreptul provizoriu
dispare cu efect retroactiv.

Limitele exclusivității exploatării invenției (limitele laturii negative). Există două categorii
de limite – cele generale şi cele speciale.
Limitele generale se aplică oricărui titular de brevet şi indiferent de felul invenţiei. Acestea se
clasificăă îîn:
- temporaritate – exclusivitatea exploatării nu poate fi opusă terţilor decât atâta vreme cât
brevetul este în vigoare; şi
- teritorialitate – rezultă din art.1 din lege (aplicabil doar pe un anumit teritoriu; exclusivitatea
exploatării nu poate fi opusă decât în privinţa actelor săvârşite pe teritoriul statului care a
eliberat acel brevet).
Limitele speciale se aplică numai anumitor categorii de invenţii sau titulari. Astfel, nu
constituie încălcarea drepturilor titularului de brevet (art. 33):
a) folosirea invenţiilor în construcţia şi în funcţionarea vehiculelor terestre, aeriene, precum şi la
bordul navelor sau la dispozitivele pentru funcţionarea acestora, aparţinând statelor membre
ale tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind invenţiile, la care România este parte, când
aceste vehicule sau nave pătrund pe teritoriul României, temporar sau accidental, cu condiţia
ca această folosire să se facă exclusiv pentru nevoile vehiculelor sau navelor;
b) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art.32 alin.(2) de către o persoană care a aplicat
obiectul brevetului de invenţie sau cel al cererii de brevet, aşa cum a fost publicată, ori a luat
măsuri efective şi serioase în vederea producerii sau folosirii lui cu bună-credinţă pe teritoriul
României, independent de titularul acesteia, înainte de constituirea unui depozit naţional
reglementar privind invenţia sau înainte de data de la care curge termenul de prioritate
recunoscută; în acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în volumul
existent la data de depozit sau a priorităţii recunoscute, şi dreptul la folosire nu poate fi
transmis decât cu patrimoniul persoanei ori cu o fracţiune din patrimoniul afectat exploatării
invenţiei;
c) efectuarea oricăruia dintre actele prevăzute la art.32 alin.(2) exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial; producerea sau, după caz, folosirea invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop
necomercial;
d) comercializarea sau oferirea spre vânzare pe teritoriul Uniunii Europene a acelor exemplare
de produs, obiect al invenţiei, care au fost vândute anterior de titularul de brevet ori cu acordul
său expres;
e) folosirea în scopuri experimentale, exclusiv cu caracter necomercial, a obiectului invenţiei
brevetate;
 f) folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi serioase de folosire a invenţiei de
către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi a titularului de brevet şi
revalidarea brevetului. În acest caz invenţia poate fi folosită în continuare de acea persoană, în
volumul existent la data publicării menţiunii revalidării, şi dreptul la folosire nu poate fi
transmis decât cu patrimoniul persoanei care utilizează invenţia ori cu o fracţiune din
patrimoniul care este afectat exploatării invenţiei;
g) exploatarea de către terţi a invenţiei sau a unei părţi a acesteia la a cărei protecţie s-a renunţat.

Licenţele obligatorii. Dreptul de proprietate industrială este nu numai un drept, ci şi o

obligaţie. Brevetul se acordă în vederea creării unor avantaje temporare pentru titulari dar şi în
vederea creării unor avantaje pentru societate, ca urmare a exploatării invenţiei.
În conformitate cu art. 43, la cererea oricărei persoane interesate, Tribunalul Bucureşti poate
acorda o așa-numită licenţă obligatorie, la expirarea unui termen de 4 ani de la înregistrarea cererii de
brevet sau a unui termen de 3 ani de la eliberarea brevetului, socotindu-se termenul expirat mai târziu,
dacă petentul face dovada că acea invenţie nu a fost aplicată sau a fost insuficient aplicată în
România, iar titularul brevetului nu poate justifica în faţa tribunalului inacțiunea sa. În plus este
necesar să se probeze şi că anterior petentul l-a contactat pe titularul brevetului în vederea încheierii
unui contract de licenţă sau de cesiune însă nu s-a ajuns la nici o înţelegere.
Dacă tribunalul admite cererea, petentul capătă dreptul de folosinţă al acelei invenţii, fără
acordul titularului. Folosirea de către terţi se realizează în condiţii anume determinate prin hotărâre cu
privire la durată, nivelul redevenţelor pentru titularul brevetului şi cel al drepturilor băneşti pentru
inventator.
Licenţa obligatorie nu este exclusivă, în dublu înţeles:
- titularul brevetului poate contracta licenţe cu alte persoane; şi
- alţi terţi pot cere şi obţine licenţe obligatorii pe calea aceleiaşi proceduri.
Instanţa judecătorească trebuie să analizeze dacă nu cumva prin acordarea mai multor licenţe nu se
ajunge la lipsirea obiectului dreptului de exploatare exclusivă.
În cuprinsul hotărârii de acordare a licenţei, instanţa trebuie să stabilească nu numai preţul, ci
şi, dacă este cazul, drepturile băneşti cuvenite inventatorului, atunci când acesta este titularul
brevetului de invenţie.

A.1.b. Dreptul la despăgubiri materiale în cazul încălcării dreptului

Este reglementat de art.56 alin. (3) din lege, care se referă şi la latura civilă a infracţiunii de
contrafacere, precum şi la recuperarea prejudiciilor cauzate titularului brevetului sau brevetului
provizoriu. Alin. (4) arată, referindu-se la infracţiunea de contrafacere că pentru prejudicii cauzate
titularului, acesta are dreptul la despăgubiri patrimoniale, potrivit dreptului comun (art. 1349 şi
următoarele Cod civil), iar produsele contrafăcute pot fi confiscate.

A.1.c. Dreptul de prioritate al titularului de brevet

Art. 16 din lege arată că depozitul naţional reglementar asigură un drept de prioritate, cu
începere de la data constituirii acestuia sau de la data priorităţii excepţionale, faţă de orice depozit,
privind aceeaşi invenţie, cu o dată de prioritate ulterioară.

A.1.d. Dreptul angajatorului titular de brevet la asistență din partea inventatorului-salariat

În art. 9 alin. (2) din Legea nr. 83/2014 se arată că inventatorul salariat are obligația să
acorde, la cererea angajatorului, asistenţă pentru obţinerea protecţiei şi a valorificării invenţiei.
Izvorul obligaţiei de acordare a asistenţei tehnice pentru valorificare este însăşi legea, dar condiţiile
realizării ei rezultă dintr-un contract (de muncă sau unul separat). Dacă negocierea unor astfel de
condiţii eşuează (şi ele nu au fost prevăzute chiar în contractul de muncă), atunci consimțământul
părţilor va fi suplinit de către hotărârea instanţei de drept comun.

A.2. Obligaţiile născute în legătură cu invenţia

 Obligaţiile născute în legătură cu invenţia, în funcţie de persoana care este titularul brevetului,
sunt:
a) obligaţiile titularului de brevet; şi
b) obligaţiile inventatorului care nu este titularul brevetului.

A.2.a. Obligațiile principale ale titularului de brevet sunt următoarele:

- obligaţia de plată a taxelor (art. 40); cele mai importante taxe sunt cele de menţinere în
vigoare a brevetelor de invenţie, care se plătesc anual şi sunt cu atât mai mari cu cât se plătesc
pentru ani mai îndepărtaţi faţă de momentul eliberării brevetului (a se vedea pct. 23 din
fisierul următor – http://www.osim.ro/legislatie/Taxe-proprietate-industriala.pdf; taxele se
numesc „anuităţi”;
- obligaţia de exploatare a invenţiei; aceasta rezultă indirect din textele care sancţionează
inacţiunea titularului de brevet prin eliberarea unor licenţe obligatorii [art. 43 alin. (2)],
pentru a se realiza valorificarea invenţiilor în mod suficient, în funcţie de interesele economiei
naţionale şi a societăţii publice.

A.2.b. Obligațiile inventatorului care nu este titularul brevetului:

- obligația de acordare a asistenței [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 83/2014];
- obligaţia de a informa angajatorul asupra creării invenției de serviciu [art. 4 alin. (2) din
Legea nr. 83/2014].

B. TRANSMITEREA DREPTURILOR NĂSCUTE DIN INVENŢIE

Sediul materiei se află în art.42 din lege care reglementează, în general, transmiterea
drepturilor titularului de brevet. Toate drepturile decurgând din brevetul de invenţie sunt
transmisibile.

B.1. Modurile de transmitere

După momentul producerii efectelor, transmisiunile sunt între vii (inter vivos) şi pentru cauză
de moarte (mortis causa).
După izvorul transmisiunii avem de a face cu transmisiuni legale, voluntare şi mixte.
După obiectul transmisiunii, există cesiunea şi licenţa.

B.2. Transmisiunea dreptului titularului de brevet prin cesiune

Cesiunea este operaţiunea juridică prin care se transmite dreptul la brevetul de invenţie
(cesionarul devine titularul brevetului), deci, implicit, şi dreptul de exploatare exclusivă asupra
invenţiei de la titularul de brevet – cedent către o altă persoană – cesionar. Cesiunea poate purta
asupra sa:
- dreptul privind brevetul deja eliberat; sau
- dreptul la eliberarea brevetului.

B.3. Transmiterea prin licenţă

Licenţa de brevet este operaţiune juridică prin care se transmite, în întregime sau (numai) în
anumite limite, dreptul de folosinţă asupra unei invenţii brevetate de la titularul de brevet către o altă
persoană. Nu se transmite dreptul de proprietate industrială, ci numai folosinţa invenţiei. Prin licenţă,
beneficiarul ei nu devine – ca în cazul cesiunii – titularul de brevet.

B.3.a. Clasificare după întinderea dreptului la care dau naștere

 Din această perspectivă, licenţele sunt:
a) licenţe simple, când titularul de brevet păstrează atât dreptul de a folosi însuşi invenţia, cât şi
dreptul de a concede şi altor persoane dreptul de a folosi respectiva invenţie; beneficiarul nu
poate acţiona în contrafacere, dar are posibilitatea să-l înştiinţeze pe transmiţător; titularul
licenţei nu poate acorda nici sub-licenţe; ca regulă, licenţele se prezumă a fi simple;
b) licenţele exclusive, care asigură beneficiarului exclusivitatea folosinţei, ceea ce se poate referi
fie la una din formele de realizare a invenţiei (când aceasta este susceptibilă de mai multe
forme de realizare; exemplu, licenţele de comercializare), fie la un anumit teritoriu; se poate
prevedea că nici titularul însuşi să nu poată folosi invenţia în cazul unei licenţe exclusive.
B.3.b. Clasificare după izvor

Din această perspectivă, licenţele sunt:

c) legale – acele licenţe impuse de lege; nu sunt niciodată exclusive, ci constituie limitări ale
exclusivităţii dreptului de proprietate industrială (sunt licenţe obligatorii);
d) voluntare – au ca izvor voinţa părţilor; sunt acte juridice unilaterale sau bilaterale; cele mai
frecvente sunt bilaterale (contracte).

C. ÎNCETAREA DREPTURILOR NĂSCUTE ÎN LEGĂTURA CU INVENŢIA

Prin termenul de încetare înţelegem atât modalităţile care duc la stingerea, cu efecte pentru
viitor (ex nunc) a unor drepturi născute, cât şi cele care produc efecte retroactiv (ex tunc).
Modurile de încetare a valabilităţii brevetului sunt următoarele:
1. expirarea termenului de valabilitate a brevetului;
2. renunţarea la brevet;
3. decăderea din drepturi;
4. revocarea administrativă; şi
5. nulitatea sau declararea nulităţii.

C.1. Expirarea termenului de valabilitate a brevetului

Brevetul principal are un termen de valabilitate, în care statul îi acordă protecţia invenţiei, de
20 ani, care curge de la constituirea depozitului naţional reglementar (art. 30). Odată cu împlinirea
termenului încetează drepturile rezultate din brevet, încetează dreptul de exploatare exclusivă a
invenţiei, invenţia trecând în domeniul public şi orice persoană putând-o folosi în mod liber şi cu
titlu gratuit.

C.2. Renunţarea la brevet

Conform art. 36, titularul de brevet poate renunţa total sau parţial la exercitarea dreptului
exclusiv de exploatare. Această renunţare, ca act unilateral de voinţă, are ca efect căderea invenţiei în
domeniul public.
Renunţarea are caracter irevocabil, cu excepţia cazurilor când voinţa a fost viciată. Renunţarea
se concretizează într-o declaraţie dată în faţa O.S.I.M., desemnând astfel un act autentic, sau în faţa
notarului public.
Asupra declaraţiei, după înregistrare, se ia o hotărâre de admitere sau respingere. Cea de
admitere se publică producând efecte din momentul înregistrării.
Situaţii speciale:
a) angajatorul, dacă solicită renunţarea la brevetul privind invenţiile de serviciu, are obligaţia de
a comunica inventatorului această intenţie, pentru ca acesta să-şi poată manifesta dreptul său
de preferinţă, prin încheierea unui contracte de cesiune;
b) în situaţia în care invenţia a făcut obiectul unui contract de licenţă, este necesar acordul
beneficiarului licenţei, pentru a se evita nulitatea relativă a actului; şi
 c) la un brevet acordat pentru invenţiile care conţin informaţii clasificate (apărare şi siguranţă
naţională), titularul poate renunţa numai după declasificarea informaţiilor şi publicarea
menţiunii hotărârii de acordare a brevetului de invenţie.

C.3. Decăderea din drepturi

Aceasta este o sancţiune pentru neplata taxelor [art. 40 alin. (3)]. Prin efectul legii produce
efecte pentru viitor, invenţia căzând în domeniul public. Orice decădere se publică pentru a fi
opozabilă terţilor.
C.4. Revocarea administrativă a brevetului

Există două situaţii:

- revocarea prealabilă a comunicării hotărârii de eliberare a brevetului; şi
- revocarea ulterioară.

Revocarea prealabilă comunicării hotărârii de eliberare a brevetului. Conform art.28 din

lege, O.S.I.M. poate revoca, din oficiu, hotărârea de acordare a brevetului, înainte de comunicare,
pentru neîndeplinirea oricăror condiţii de acordare a brevetului. Această revocare produce efecte
retroactive.
Revocarea ulterioară. În temeiul art. 49 alin. (1), în termen de 6 luni de la publicare, orice
persoană poate sesiza în scris şi motivat, comisia de reexaminare din O.S.I.M., solicitând revocarea
acordării brevetului pentru neîndeplinirea condiţiilor legale. În cazul admiterii cererii de revocare, şi
aceasta produce efecte retroactive.

C.5. Nulitatea brevetului

Nulitatea este un mod de încetare lato sensu a dreptului titularului brevetului de folosinţă
exclusivă asupra invenţiei, întrucât aceasta desfiinţează brevetul, având deci efect retroactiv.
Art. 51-52 prevăd posibilitatea oricărei persoane, pe tot parcursul perioadei de valabilitate a
brevetului, să ceară Tribunalului Bucureşti anularea brevetului pe motivul că la data înregistrării
cererii de brevet nu erau îndeplinite condiţiile pentru existenţa unei invenţii brevetabile sau pentru că
titularul de brevet nu era îndreptăţit la acordarea brevetului. Hotărârea de anulare se înregistrează la
O.S.I.M., publicându-se, producând efectele nulităţii totale sau parţiale.

C.6. Încetarea celorlalte drepturi ale titularului de brevet

C.6.a. Încetarea dreptului la despăgubiri materiale

În cazul încălcării dreptului de folosire exclusivă asupra invenţiei, titularul brevetului poate
obţine despăgubiri materiale. Acest drept este de creanţă, prescriptibil prin natura sa, va urma dreptul
comun cât priveşte stingerea sa. Încetarea brevetului nu afectează existenţa acestui drept, cu condiţia
de a se fi născut în timpul valabilităţii brevetului.

C.6.b. Încetarea dreptului de prioritate a titularului de brevet

Are loc deodată cu încetarea brevetului în legătură cu care respectiva prioritate a fost invocată.
Totuşi, dreptul de prioritate ar putea avea o viaţă mai lungă decât aceea a brevetului în care a fost
pentru prima dată invocată; astfel, dacă aceeaşi prioritate va fi invocată pentru eliberarea unui brevet
asupra aceleiaşi invenţii, dar în alt stat şi dacă valabilitatea brevetului (brevetelor) ulterioare va fi mai
lungă decât cea a brevetului anterior.

C.6.c. Încetarea dreptului la asistență

Este un drept de creanţă supus prescripţiei. Modurile de încetare a brevetului nu îi determină

încetarea, ci numai naşterea valabilă a dreptului. Dar declararea nulităţii brevetului titularului unitate
antrenează şi desfiinţarea retroactivă a dreptului la asistenţă tehnică.
C.6.d. Încetarea dreptului angajatorului, pentru invenţiile de serviciu, de a fi informat

În principiu, acest drept încetează distinct de încetarea valabilităţii brevetului. Dreptul de a fi

informat încetează la momentul constituirii depozitelor reglementare, nemaiavând sens ulterior.

Cursul 9
DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ:
Alte obiecte ale proprietății industriale

A. Modelele de utilitate
B. Desenele şi modele industriale
C. Semnele distinctive ale activității industriale şi comerciale:
1. Denumirile comerciale
2. Mărcile de fabrică, de comerț şi de servicii
3. Indicațiile geografice
D. Protecția împotriva concurenței neloiale

A. MODELE DE UTILITATE

Modelele de utilitate sunt creații tehnice care printr-o formă nouă, dispoziție sau mecanism, au
un rol utilitar. Sunt o varietate de invenţii restrânsă la produse (cu eliminarea procedeelor) supusă
unor condiţii de clasificare foarte asemănătoare şi a căror protecţie este, în general, configurată după
modelul invenţiilor. Mai sunt denumite şi „mici invenţii”.
În raport cu invenţiile, modelele de utilitate nu presupun o activitate inventivă. Astfel, potrivit
art. 1 din Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate, modelul de utilitate protejează orice
invenţie tehnică, cu condiţia să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări profesionale şi să
fie susceptibilă de aplicare industrială.
Datorită asemănării dintre invenţii şi modelele de utilitate, în cursul procedurii de examinare,
cererea de brevet poate fi modificată la solicitarea depunătorului, într-o cerere de model de utilitate.
Protecţia este oferită, pe plan intern, tot de OSIM printr-un certificat: https://www.google.ro/search?
q=model+de+utilitate&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwiplK6ulIfYAhWHpaQKHV
OcDxAQ_AUICigB&biw=1536&bih=735#imgrc=VsGD6KlSRHs5AM:
Titularul are un drept exclusiv de exploatare a modelului de utilitate. Spre deosebire de
invenţii durata de protecţie a modelului de utilitate este mai redusă (6-10 ani – art. 7 din lege).

B. DESENELE ŞI MODELELE INDUSTRIALE

Importanţa pe care estetica industrială a dobândit-o în lumea contemporană reprezintă, dintr-

un anumit unghi, o contrapondere a tehnicizării crescânde. Estetica umanizează caracterul funcţional
al produselor industriale, individualizând forma acestora şi permiţând, prin atenuarea caracterului
impersonal al producţiei de serie, personalizarea, orientarea alegerii consumatorului potrivit gustului
său.
Desenele şi modelele industriale, denumite design industrial în terminologia anglo-saxonă,
sunt creaţii de formă prin care se realizează individualizarea printr-un element estetic, a produselor
industriale. Exemple: https://euipo.europa.eu/ohimportal/ro/design-definition
Potrivit art. 2 lit. d) din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor, desen sau
model este aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două sau trei
dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi,
culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia. În sinteză,
desenele sunt ansambluri de linii şi culori care produc un efect decorativ nou, iar modelele sunt forme
sau aspecte plastice care se realizează pe suprafeţele plane sau în spaţiu.
Pentru conferirea protecţiei este necesar, potrivit art. 6 din lege, ca obiectul cererii să fie un
desen sau model, în sensul art. 2, să fie nou şi să aibă caracter individual. Astfel:
- un desen sau model este considerat nou dacă niciun desen ori model identic nu a fost făcut
public înaintea datei de depunere a cererii de înregistrare sau, dacă a fost revendicată
prioritatea, înaintea datei de prioritate; se consideră că desenele sau modelele sunt identice
dacă trăsăturile lor caracteristice diferă numai în ceea ce priveşte detaliile nesemnificative;
- se consideră că un desen sau model are caracter individual dacă impresia globală pe care o
produce asupra utilizatorului avizat este diferită de cea produsă asupra unui asemenea
utilizator de orice desen ori model făcut public înaintea datei de depunere a cererii de
înregistrare sau, dacă a fost revendicată prioritatea, înaintea datei de prioritate; la evaluarea
caracterului individual trebuie să se ia în considerare gradul de libertate a autorului în
elaborarea desenului sau modelului.

Drepturile asupra modelelor şi protecţia specifică a desenelor industriale sunt apărate prin
eliberarea unui titlu de protecţie de către OSIM, respectiv a certificatului de înregistrare a desenelor
sau modelelor industriale, care conferă titularului său un drept exclusiv de exploatare pe teritoriul
României.

C. SEMNE DISTINCTIVE ALE ACTIVITĂŢII INDUSTRIALE / COMERCIALE

1. Denumirea comercială sau „firma”

Acesta este numele sau după caz, denumirea sub care un comerciant îşi execută actele de
comerţ sau sub care este cunoscută şi exploatată o întreprindere. Numele comercial poate fi alcătuit
din propriul nume, un pseudonim, un prenume, numele unui terţ sau o denumire de fantezie. Aceasta
din urmă trebuie să nu fie imorală sau ilegală ori de natură să inducă în eroare asupra naturii reale a
întreprinderii (să nu fie deceptivă).
Numele comercial se poate prezenta sub două forme distincte:
- numele (semnătura) sub care un comerciant îşi exercită comerţul; corespunde noţiunii de
firmă;
- denumirea folosită pentru individualizarea întreprinderii, care are rol de reclamă şi de
semnătură.

Condiţii pentru firmă:

- firma unei societăţi în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puţin un asociat, cu
menţiunea societate în nume colectiv scrisă în întregime;
- firma unei societăţi în comandită simplă trebuie să cuprindă numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea societate în comandită simplă scris în întregime;
- pentru o societate de capitaluri (SA, SRL), firma se compune dintr-o denumire generică la
care se adaugă o menţiune referitoare la forma asociaţiei;
- firmele sucursalelor sau filialelor din România ale unor societăţi străine vor trebui să cuprindă
şi menţiunea sediului principal din străinătate.

Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele precedente. Numele comercial este protejat
prin dispoziţiile:
- din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului – art. 30, 31, 35 şi 36;
- din Legea nr. 31/1990 a societăţilor – art. 7-8;
- art. 6 alin. (3) lit. e) din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice; şi
- din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil – art. 226 „Denumirea persoanei juridice”, art. 254
„Apărarea dreptului la nume” şi art. 257 „Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei
juridice”.

2. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii

 Potrivit art. 2 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, poate constitui
marcă orice semn, cum ar fi cuvintele, inclusiv numele de persoane sau desenele, literele, cifrele,
culorile, elementele figurative, forma produsului sau a ambalajului produsului sau sunetele, cu
condiţia ca aceste semne să fie capabile:
a) să distingă produsele sau serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi; şi
b) să fie reprezentate în Registrul mărcilor într-un mod care să permită autorităţilor
competente şi publicului să stabilească cu claritate şi precizie obiectul protecţiei conferite titularului
lor.
Exemple: https://euipo.europa.eu/ohimportal/ro/trade-marks-examples#Word_mark

Astfel, pot fi folosite următoarele semne:

a) numele – element de identificare a persoanei şi, în acest sens, el reprezintă un drept
personal imprescriptibil; pentru a constitui o marcă, numele trebuie să aibă o formă specială, adică un
aspect caracteristic, realizat din combinarea unor elemente figurative, culoare, grafică sau chiar o
anumită aşezare a literelor din care se compune. Folosirea ca marcă a numelui propriu zis (numele
patronimic) ridică o serie de probleme, astfel:
- utilizarea numelui propriu-zis ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv; întrucât numele
poate aparţine mai multor persoane, obiectul exclusivităţii nu priveşte numele de sine, ci
forma sa specială;
- o marcă poate avea numele altei persoane decât a titularului, dar în acest lucru este posibil
numai cu acceptul terţului ori a succesorilor acestuia;
- numele istoric poate fi folosit ca marcă cu condiţia ca prin aceasta să nu se aducă atingere
personalităţii dispărute;
b) denumirile – cuvinte luate din limbajul curent sau inventate, care sunt arbitrare sau de
fantezie şi nu generice, necesare sau descriptive. Spre deosebire de nume, denumirile folosite ca
marcă sunt protejate prin ele însele şi nu în forma pe care o îmbracă cuvântul ca marcă.
c) literele şi cifrele – pentru a forma o marcă, literele şi cifrele trebuie să aibă o grafică
distinctă. Literele utilizate ca marcă pot fi iniţialele unui nume sau unor cuvinte (Y.S.L. sau B.T.),
însă trebuie să formeze un cuvânt fără semnificaţie cunoscută şi să poată fi pronunţat. Întrucât mărcile
formate exclusiv din cifre nu pot fi protejate, pentru a se elimina acest impediment, se prevede că ele
să fie asociate cu elemente grafice speciale;
d) reprezentările grafice – mărcile pot fi formate şi din reprezentări grafice, plane ori în relief.
Ele se înfăţişează sub o diversitate de forme: embleme, viniete, etichete, peisaje, amprente, fotografii,
blazoane, desene, reliefuri, sigilii, liziere etc.;
e) forma produsului – dacă forma produsului este caracteristică, ea poate constitui o marcă.
Nu pot fi considerate ca mărci semnele constituite din forma spaţială a unor produse dacă ea
reprezintă forma necesară a produsului sau dacă are exclusiv un caracter de utilitate;
f) forma ambalajului – la fel ca şi forma produsului forma ambalajului poate fi adoptată ca
marcă. În legislaţiile unor ţări (Anglia, Grecia, Japonia, SUA) protejarea ca marcă este condiţionată
de alte semne: inscripţii, menţiuni sau etichete;
g) culoarea produsului ori ambalajului – printre semnele distinctive susceptibile a fi ocrotite
ca mărci figurează şi una de mai multe culori ale produsului sau ambalajului. O singură culoare nu
poate fi protejată ca marcă;
h) combinaţia de elemente – marca poate fi constituită şi din alte combinaţii de nume,
denumiri, reprezentări grafice. Prin aceste combinaţii, un semn banal, fără semnificaţie poate deveni
distinctiv, susceptibil de a fi protejat ca marcă.

Marca îndeplineşte următoarele funcţii principale:

- funcţia de diferenţiere a produselor – diferenţierea se realizează prin informaţiile pe care
marca le oferă cumpărătorului. Prin marcă se realizează individualizarea produselor existente
pe piaţă, iar producătorul este apărat de concurenţa neloială;
- funcţia de concurenţă – se bazează pe sistemul de atragere a clientelei. Competitivitatea şi
concurenţa comercială presupune promovarea noului, fiabilităţii, calităţii. Prin influenţa
exercitată asupra cererii, permite fabricarea în serii mari şi creşterea puterii de concurenţă a
produselor;
 - funcţia de organizarea pieţii – prin corelarea cererii cu oferta, marca reprezintă un mijloc de
organizare a pieţii. Marca se vinde singură (numai mărfurile de calitate sunt marcate).
Comercianţii folosesc mărcile de comerţ (propriile semne distinctive) pentru a-şi asigura
exclusivitatea distribuţiei;
- funcţia de monopol – diferenţierea mărcilor producătorilor şi exclusivitatea distribuţiei au ca
rezultate transformarea concurenţei într-un instrument de monopol. Totodată funcţia de
garanţie a calităţii produsului este înlocuită cu o funcţie de protecţie a cumpărătorilor.

Mărcile pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cel care interesează este destinaţia
mărcilor, fiind cel mai utilizat în economie. După acest criteriu distingem:
- mărcile de fabrică – utilizate de producător sau fabricant prin care se diferenţiază produsele
unei întreprinderi de alte produse asemănătoare;
- mărcile de comerţ – folosite de distribuitor sau comerciant, prin aplicarea ei pe produsele pe
care le vinde. Marca de comerţ arată că produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o
unitate sau o reţea de unităţi comerciale (ex. European Drinks);
- mărcile de servicii – se folosesc pentru a deosebi serviciile unui agent economic
(întreprindere) de cele prestate de alţi agenţi (întreprinderi);
- marca notorie – se caracterizează printr-un renume deosebit, având valoare internaţională
recunoscută: Coca-Cola, Kodak, Philips etc. Notorietatea se determină în funcţie de o serie de
condiţii: vechime ca mărci, intensitatea publicităţii, identitatea cu ideea de calitate;
- marca naţională – individualizează produsele care provin dintr-o anumită ţară constituind o
garanţie specială de calitate. Marca naţională este o marcă oficială a statului fiind
reglementată de normele dreptului administrativ.

Dreptul la marcă este dobândit şi protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru
Invenţii şi Mărci. Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului naţional
reglementar, pe durata de 10 ani. La cererea scrisă a solicitantului înregistrarea mărcii poate fi
reînnoită la expirarea termenului, cu încă 10 ani şi aşa mai departe cu plata taxei prevăzute de lege.
Marca înregistrată conferă titularului său un drept exclusiv asupra mărcii. Drepturile asupra
mărcii pot fi transmise prin cesiune sau licenţă, oricând în cursul duratei de protecţie a mărcii.
Dreptul titularului se epuizează odată cu vânzarea produsului care poartă marca.

3. Indicaţiile geografice

În România, indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate conform dispoziţiilor Legii nr.
84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice. Potrivit art. 3 lit. g), indicaţia geografică este
denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară, regiune sau localitate a unui
stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici determinate pot fi în mod esenţial
atribuite acestei origini geografice.
Exemple: http://www.onvpv.ro/ro/content/indicatii-geografice
Înregistrarea unei indicaţii geografice poate fi solicitată numai de către o asociaţie de
producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele pentru care
se solicită înregistrarea indicaţiei geografice.
Cererea asociaţiei de înregistrare a indicaţiei geografice se depune la OSIM, cererea precizând
datele de identificare ale solicitantului şi a membrilor asociaţiei, solicitarea expresă a înregistrării,
denumirea indicaţiei geografice, indicarea produselor ce o vor purta. La cerere se poate anexa şi lista
membrilor asociaţiei care urmează a beneficia de dreptul de folosire a înregistrării geografice.
Titularul certificatului de înregistrare are un drept de folosire nelimitată în timp, în sensul că
se stabileşte un termen iniţial de 10 ani de la data depunerii cererii de înregistrare, după care are
dreptul să reînnoiască înregistrarea pe perioade succesive de 10 ani atât timp cât se menţin condiţiile
în care a fost obţinută protecţia.
Dreptul de folosire a unei indicaţii geografice nu poate să facă obiectul nici unei transmiteri.
Indicaţia protejată poate fi folosită în circuitul comercial fie aplicată pe produse, fie însoţită de
documente însoţitoare, prospecte, reclame.
Un exemplu interesant care dovedește, pe de o parte, că în domeniul proprietății intelectuale
nu este posibilă asigurarea protecției prin mijloace proprii ale titularului dreptului protejat iar, pe de
altă parte, că, pentru asigurarea protecției, este necesară cooperarea internațională, e următorul: în
luna iunie 2021, Federația Rusă a adoptat o lege prin care a stabilit că numai vinul efervescent produs
în Rusia poate fi denumit „șampanie”, în timp ce producătorii străini vor trebui să modifice
denumirea băuturii lor în „vin spumant” (amănunte aici: https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia-a-
declansat-un-razboi-al-sampaniei-ministrul-francez-al-agriculturii-sustine-ca-doar-franta-produce-
adevarata-sampanie-1587485); regula se aplică inclusiv pentru vinul corespunzător din regiunea
franceză Champagne, cea care a dat denumirea de „șampanie” (protejată legal în 120 de țări).
Organizația profesională „Comite Champagne” (asociația comercială care reprezintă
interesele producătorilor francezi independenți de șampanie) a emis un comunicat în care cere
diplomaților francezi şi europeni să se implice în schimbarea legii din Rusia şi, totodată, a făcut apel
la toţi membrii organizației ca să oprească livrările spre Rusia (în acel moment, Federația Rusă
importa aproximativ 50 de milioane de litri de vin spumant pe an, din care 13% șampanie
franțuzească). 
Efectul boicotului instituit de Organizația „Comite Champagne”, dar şi al scrisorilor de protest
adresate Federației Ruse de mai mulți miniștri francezi, a fost neglijabil, astfel că în septembrie 2021
membrii organizației au fost sfătuiți să reia exporturile către Rusia, în condițiile impuse de noua lege
(amănunte aici: https://www.digi24.ro/stiri/externe/franta-cedeaza-in-fata-rusiei-in-razboiul-
sampaniei-si-reia-exporturile-scrisorile-ministrilor-francezi-au-fost-ignorate-de-moscova-1666741).
Printre motivele date publicității au fost: a se evita un conflict la Organizația Mondială a Comerțului
și a nu face rău consumatorilor ruși. De asemenea, s-a subliniat disponibilitatea părții franceze pentru
negocierea în vederea găsirii unei soluții care să îi permită să păstreze dreptul de a folosi numele.
Până în prezent nu au fost confirmate astfel de negocieri şi nici nu s-a produs vreo schimbare
în legea rusească, dar lucrul cel mai important, aşa cum a subliniat chiar Organizația „Comite
Champagne”, a fost reluarea livrărilor către Rusia...

D. PROTECŢIA ÎMPOTRIVA CONCURENŢEI NELOIALE

Protecţia este reglementată în România prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale. Dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile corespunzătoare din
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale.
Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale defineşte, în art. 10.bis, protecţia
împotriva concurenţei neloiale astfel:
- ţările Uniunii sunt obligate să asigure cetăţenilor Uniunii o protecţie împotriva concurenţei
neloiale – orice fapte care sunt de natură să creeze, prin orice mijloc, o confuzie cu
întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
- constituie act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar practicilor cinstite în
materie industrială sau comercială – afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, care sunt de
natură a discredita întreprinderea, produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui
concurent;
- va trebui să fie interzise mai ales indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea
comerţului, este de natură să inducă publicul în eroare cu privire la natura, modul de
fabricaţie, caracteristicile, aptitudine de întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.

Legea nr. 11/1991 dă concurenţei neloiale o definiţie identică celei date în Convenţia de la
Paris (art. 2); astfel, constituie concurenţă neloială practicile comerciale ale întreprinderii care
contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot produce
pagube oricăror participanţi la piaţă.

De asemenea, stabileşte că sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum

urmează:
- denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori
răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care nu
corespund realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură
să îi lezeze interesele;
 - deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său
ori de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva
întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire
poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;
- orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-
credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.

Sancţiunile introduse de lege sunt de natură penală (art. 5) sau contravenţională (art. 4).
Desigur, victima unui act de concurenţă neloială poate solicita şi acoperirea prejudiciului suferit pe
calea dreptului comun.

Cursul 9
REGLEMENTĂRI ALE ALTOR OBIECTE DE
PROPRIETATE INDUSTRIALĂ

3. MODELE DE UTILITATE

ART. 1 din Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate

(1) Modelul de utilitate protejează, în condiţiile prezentei legi, orice invenţie tehnică, cu condiţia
să fie nouă, să depăşească nivelul simplei îndemânări profesionale şi să fie susceptibilă de aplicare
industrială.
(2) Nu sunt considerate invenţii, în sensul alin. (1), în special:
a) descoperirile, teoriile ştiinţifice şi metodele matematice;
b) creaţiile estetice;
c) planurile, principiile şi metodele în exercitarea de activităţi mentale, de jocuri sau în domeniul
activităţilor economice, precum şi programele de calculator;
d) prezentările de informaţii.

4. DESENE ŞI MODELE INDUSTRIALE

ART. 1 din Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor

(1) Drepturile asupra desenelor şi modelelor sunt dobândite şi protejate în România prin
înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, denumit în continuare O.S.I.M., în condiţiile
prezentei legi.
(2) Prezenta lege se aplică desenelor şi modelelor ce fac obiectul unei înregistrări sau solicitări de
înregistrare în România ori care îşi produc efectele în România, ca urmare a unei protecţii comunitare
sau internaţionale.
(3) Străinii cu domiciliul sau sediul în afara teritoriului României beneficiază de prevederile
prezentei legi în condiţiile convenţiilor internaţionale privind desenele şi modelele, la care România
este parte.

ART. 2
În înţelesul prezentei legi, termenii sau expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
d) desen sau model - aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, redat în două sau
trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici, îndeosebi linii, contururi,
culori, formă, textură şi/sau materiale ale produsului în sine şi/sau ornamentaţia acestuia;

5. SEMNE DISTINCTIVE ALE ACTIVITĂŢII INDUSTRIALE / COMERCIALE

h) denumirea comercială (firma)

ART. 30 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului

 (1) Firma este numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi
sub care semnează.
(4) Dreptul de folosinţă exclusivă asupra firmei (...) se dobândeşte prin înscrierea (...) în registrul
comerţului.
ART. 31
(1) Firma unui comerciant, persoană fizică, se compune din numele comerciantului scris în
întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia.
ART. 35
Firma unei societăţi pe acţiuni (...) se compune dintr-o denumire proprie, de natură a o deosebi de
firma altor societăţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime "societate pe acţiuni" sau "S.A."

ART. 36
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire proprie, la care se poate
adăuga numele unuia sau al mai multor asociaţi, şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în întregime
"societate cu răspundere limitată" sau "S.R.L."

ART. 7 din Legea nr. 31/1990 a societăţilor

Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va
cuprinde: b) (...) denumirea (...);
ART. 8
Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:
b) (...) denumirea (...);

ART. 4 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

(4) O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este
susceptibilă a fi anulată dacă: c) există un drept anterior (...), în special un drept la nume (...);

ART. 226 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil

Denumirea persoanei juridice
(1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condiţiile legii, prin actul de constituire sau
prin statut.
(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei şi
celelalte atribute de identificare.

ART. 254 – Apărarea dreptului la nume

(1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanţei judecătoreşti recunoaşterea dreptului
său la acel nume.
(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să
ceară oricând instanţei judecătoreşti să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3) Dispoziţiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, şi apărării dreptului la
pseudonim, ales în condiţiile legii.

ART. 257 – Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice

Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor
juridice.

i) mărci

ART. 1 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

(1) Drepturile asupra mărcilor şi indicaţiilor geografice sunt recunoscute şi apărate pe teritoriul
României, în condiţiile prezentei legi.

ART. 2
Poate constitui marcă orice semn susceptibil de reprezentare grafică, cum ar fi: cuvinte, inclusiv
nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale şi, în special,
forma produsului sau a ambalajului său, culori, combinaţii de culori, holograme, semnale sonore,
precum şi orice combinaţie a acestora, cu condiţia ca aceste semne să permită a distinge produsele sau
serviciile unei întreprinderi de cele ale altor întreprinderi.

j) indicaţii geografice

ART. 3 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice

În înţelesul prezentei legi, termenii şi expresiile de mai jos se definesc după cum urmează:
g) indicaţia geografică - denumirea servind la identificarea unui produs originar dintr-o ţară,
regiune sau localitate a unui stat, în cazurile în care o calitate, o reputaţie sau alte caracteristici
determinate pot fi în mod esenţial atribuite acestei origini geografice;

ART. 30
(1) Înregistrarea mărcii produce efecte cu începere de la data depozitului reglementar al mărcii,
pentru o perioadă de 10 ani.
(2) La cererea titularului, înregistrarea mărcii poate fi reînnoită la împlinirea fiecărui termen de 10
ani, cu plata taxei prevăzute de lege.
(3) Cererea de reînnoire a înregistrării mărcii poate fi făcută înainte de expirarea duratei de
protecţie în curs, dar nu mai devreme de 3 luni înainte de expirarea acestei durate.
(4) Reînnoirea înregistrării mărcii operează începând cu ziua imediat următoare expirării duratei
de protecţie în curs.
(5) Taxa pentru reînnoirea înregistrării mărcii este datorată odată cu cererea de reînnoire; taxa
poate fi plătită şi în următoarele 6 luni de la expirarea duratei de protecţie, cu majorarea prevăzută de
lege.
(6) Neplata taxei în condiţiile prevăzute la alin. (5) este sancţionată cu decăderea titularului din
dreptul la marcă.

ART. 72
(1) Indicaţiile geografice ale produselor sunt protejate în România prin înregistrarea acestora la
OSIM, potrivit prezentei legi sau convenţiilor internaţionale la care România este parte, şi pot fi
folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele pentru care aceste indicaţii
au fost înregistrate.

ART. 73
(1) Au calitatea de a solicita OSIM înregistrarea unei indicaţii geografice asociaţiile de
producători care desfăşoară o activitate de producţie în zona geografică, pentru produsele indicate în
cerere.

ART. 80
(1) Durata de protecţie a indicaţiilor geografice curge de la data depunerii cererii la OSIM şi este
nelimitată.
(2) Dreptul de utilizare a indicaţiei geografice se acordă solicitantului pe o perioadă de 10 ani, cu
posibilitatea de reînnoire nelimitată, dacă se menţin condiţiile în care acest drept a fost dobândit.
(3) Cererea de reînnoire este supusă taxei prevăzute de lege.

6. CONCURENŢA NELOIALĂ

ART. 1 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale

(1) Prezenta lege are drept scop asigurarea unei concurenţe loiale, cu respectarea uzanţelor cinstite
şi a principiului general al bunei-credinţe, în interesul celor implicaţi, inclusiv respectarea intereselor
consumatorilor.
(2) Întreprinderile au obligaţia să acţioneze cu respectarea uzanţelor cinstite, în conformitate cu
principiul general al bunei-credinţe şi cu prezenta lege.

ART. 11
În înţelesul prezentei legi, expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:
 a) concurenţă loială - situaţia de rivalitate de piaţă, în care fiecare întreprindere încearcă să obţină
simultan vânzări, profit şi/sau cotă de piaţă, oferind cea mai bună combinaţie practică de preţuri,
calitate şi servicii conexe, cu respectarea uzanţelor cinstite şi a principiului general al bunei-credinţe;
b) practici comerciale - orice comportament, respectiv acţiune, omisiune, demers sau comunicare
comercială, inclusiv publicitatea şi comercializarea, efectuată de o întreprindere, în legătură directă cu
promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs;
c) uzanţe cinstite - ansamblu de practici sau reguli general recunoscute care se aplică în relaţiile
comerciale dintre întreprinderi, în scopul prevenirii încălcării drepturilor legitime ale acestora;
d) secret comercial - orice informaţie care, total sau parţial, nu este în general cunoscută sau nu
este uşor accesibilă persoanelor din mediul care se ocupă în mod obişnuit cu acest gen de informaţie
şi care dobândeşte o valoare comercială prin faptul că este secretă, pentru care deţinătorul legitim a
luat măsuri rezonabile ţinând seama de circumstanţe, pentru a fi menţinută în regim de secret;
protecţia secretului comercial operează atât timp cât condiţiile enunţate anterior sunt îndeplinite în
mod cumulativ;

ART. 2
(1) Constituie concurenţă neloială, în sensul prezentei legi, practicile comerciale ale întreprinderii
care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care produc sau pot
produce pagube oricăror participanţi la piaţă.
(2) Sunt interzise practicile de concurenţă neloială, după cum urmează:
a) denigrarea unui competitor sau a produselor/serviciilor sale, realizată prin comunicarea ori
răspândirea de către o întreprindere sau reprezentantul/angajatul său de informaţii care nu corespund
realităţii despre activitatea unui concurent sau despre produsele acestuia, de natură să îi lezeze
interesele;
b) deturnarea clientelei unei întreprinderi de către un fost sau actual salariat/reprezentant al său ori
de către orice altă persoană prin folosirea unor secrete comerciale, pentru care respectiva
întreprindere a luat măsuri rezonabile de asigurare a protecţiei acestora şi a căror dezvăluire poate
dăuna intereselor acelei întreprinderi;
c) orice alte practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-
credinţe şi care produc sau pot produce pagube oricăror participanţi la piaţă.

Surse legislative (actualizate la zi – 5 octombrie 2017)

11) Legea nr. 350/2007 privind modelele de utilitate

12) Legea nr. 129/1992 privind protecţia desenelor şi modelelor
13) Legea nr. 287/2009 privind Codul civil
14) Legea nr. 31/1990 a societăţilor
15) Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului
16) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice
17) Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale