Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O gamă relativ separată o constituie amestecurile de gaze sau lichide (miscibile sau
nu) ale căror proprietăţi se tratează în mod separat, funcţie de proprietăţile specifice ale
componentelor.
[1]
1.2. Clasificarea agenţilor termici si energetici
În funcţie de starea fizică agenţii energetici se pot clasifica conform celor prezentate în
tabelul 1.1.
După nivelul temperaturilor de utilizare agenţii energetici se împart în cinci grupe după
cum este prezentat în tabelul 1.2.
[2]
Tabel 1.2. Clasificarea agenţilor în funcţie de nivelul de temperatură
∆
= lim = [ / ]
∆ → ∆
în care: Δm si ΔV sunt masa si volumul elementar.
= ( , , , )
=
1+ ∙
[3]
în care: este densitatea fluidului la 0°C, iar este coeficientul de dilatare termica
volumică a fluidului. Inversul densităţii se numeşte volum specific: = ⌈ ⁄ ⌉.
În tabelul 1.3. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor lichide la temperatura
mediului ambiant (20°C)
În tabelul 1.4. sunt prezentate câteva valori ale densităţii unor gaze şi vapori în condiţii
normale fizice (t=0°C si p= 101325 Pa)
[4]
Compresibilitatea reprezintă proprietatea fluidelor de a-si modifica volumul
odată cu variaţia presiunii. Se defineşte cantitativ prin coeficientul de
compresibilitate β şi a modulului de elasticitate E:
1 1 1
= =− =
Pentru lichide se utilizează coeficientul de compresibilitate izotermă, βT, iar pentru gaze
coeficientul de compresibilitate izentropă, βS, conform ecuaţiilor:
1 1
=− ; =−
1
=
În tabelele 1.5., 1.6. si 1.7. sunt prezentate câteva valori pentru coeficienţii de
dilatare ale unor lichide, apă şi gaze lichefiate la temperatura ambiantă.
[K-1] [K-1]
[5]
Tabel 1.6. Coeficientul de dilatare volumică a apei cu temperatura t
0 -63 10 95 80 630
° =
[6]
,
= 0,0731 ∙ ° − ∙ 10 [ ];
°
6,31
= 7,31 ∙ ° − ∙ 10 [ ]
°
La lichide, vâscozitatea creşte odată cu creşterea presiunii şi scăderea
temperaturii, iar pentru gaze vâscozitatea este practic independentă de presiune, dar
creşte cu temperatura după o lege exponenţială de forma: = ∙ T , cu A si n
constante specifice fiecărui gaz în parte. În tabelele 1.8. şi 1.9. sunt prezentate valorile
vâscozităţii dinamice ale unor lichide si ale apei la diferite temperaturi.
[Pas] [Pas]
[7]
1.4. Proprietăţi fizice specifice lichidelor
T [°C] 0 10 20 30 40 50
4∙ ∙
∆ℎ =
∙ ∙ ( 1 − 2)
Absorbţia de gaze este fenomenul în care gazele pătrund prin difuzie în masa
de lichid prin suprafaţa liberă de separaţie. Absorbţia se produce când concentraţia
masei absorbită este mai mare decât concentraţia de echilibru corespunzătoare fazei
[8]
lichide la acea presiune. Masa absorbită creşte odată cu scăderea temperaturii
lichidului.
C APITOLUL II.
Diferitele proprietăţi fizice ale apei servesc pentru definirea unor mărimi fizice
fundamentale şi anume:
- temperaturile de topire şi de fierbere ale apei la presiunea de 760 torr definesc
unitatea de temperatură în scara Celsius
- unitatea de măsură pentru căldură, caloria, este egală cu capacitatea calorică a
unui gram de apă la temperatura de 15°C;
- unitatea de masă, kilogramul, este egală cu masa unui dm3 de apă pură, la
temperatura densităţii maxime (4°C).
Unele proprietăţi fizice ale apei prezintă „anomalii” (alături de HF, NH3 şi mai puţin HCl),
faţă de a hidrurilor vecine în sistemul periodic (CH4, PH3, H2S, H2Se, HBr, etc.),
datorită asociaţiei moleculelor H2O prin legături de hidrogen. Aceste anomalii sunt
punctele de topire şi de fierbere, densitatea, capacitatea calorică şi căldurile de topire
şi vaporizare, care au valori mai ridicate.
Punctele de topire şi de fierbere ale apei au valori anormal de ridicate în
comparaţie cu hidrurile elementelor vecine din sistemul periodic astfel, apa este un
lichid la temperatura obişnuită, în timp ce hidrurile elementelor vecine sunt gazoase.
Căldura latentă de vaporizare a apei reprezintă cantitatea de căldură,
exprimată în calorii (Joul), consumată la temperatură constantă (100°C) pentru o
cantitate de apă(1 gram în cazul căldurii latente de vaporizare, lv şi un mol în cazul
căldurii latente molare de vaporizare, Lv).
Apa încălzită într-un vas deschis, la presiunea atmosferică, începe să fiarbă la
100°C, temperatură care rămâne constantă pentru apă şi vapori până când vaporizează
întreaga cantitate.
Dacă aportul de căldură continuă, vaporii se încălzesc peste această temperatură
devenind vapori supraîncălziţi.
[9]
Apa are căldurile de vaporizare lv = 540 cal/g (2260 kJ/kg) şi Lv = 9729 cal/mol
(40735 kJ/kmol), mult mai mari decât ale altor substanţe, datorită legăturilor de
hidrogen care sunt mult mai tari decât legăturile van der Waals, care unesc moleculele
lichidelor nepolare.
Căldura specifică (capacitatea calorică) de 4,18 kJ/kg, mare comparativ cu a
altor hidruri covalente, contribuie la schimbarea lentă a temperaturii apei din mediul
ambiant (lacuri, mări şi oceane), deci are un rol regulator în natură.
Densitatea apei nu prezintă o variaţie monotonă cu temperatura, ca la celelalte
lichide, ci mai întâi creşte de la 0°C (d = 0,99987 g/cm3) la 4°C (d = 1 g/cm3), apoi
scade (ajungând la 25°C la d = 0,99701 g/cm3).
Datorită acestei variaţii a densităţii, apa prezintă proprietăţi mecanice unice faţă
de alte substanţe.
Această anomalie este explicată prin ipoteza că apa pură este un amestec de apă
solidă (care este polimerizată prin gruparea moleculelor) şi solventul cu formula H2O.
Tensiunea superficială a apei reprezintă forţa de contracţie ce acţionează
perpendicular pe o lungime de 1 cm pe suprafaţa de separaţie a lichidului cu aerul.
La toate lichidele tensiunea superficială descreşte odată cu creşterea temperaturii.
Tensiunea de la interfaţa dintre apă şi alt lichid care nu este miscibil cu apa este
aproximativ egală cu diferenţa dintre tensiunile superficiale proprii. Tensiunea de la
interfaţa dintre cele două lichide descreşte o dată cu creşterea temperaturii.
Alte proprietăţi fizice ale apei care îi conferă proprietăţi termodinamice benefice sunt:
Presiunea de vapori a apei la o anumită temperatură reprezintă presiunea la
care coexistă cele două stări de agregare ale apei: gazoasă şi lichidă. Vaporii în
echilibru cu lichidul se numesc saturaţi.
Presiunea exercitată de aranjarea tetraedrică a moleculeor în momentul îngheţării apei
este de circa 16 atm, fapt explică spargerea recipientilor sau chiar a unor echipamente
tehnologice(vane, ventile, schimbatoare de căldură, etc.) care nu rezista la aceste
presiuni.
Compresibilitatea apei – lichidele sunt foarte puţin compresibile în raport cu
gazele, dar foarte compresibile faţă de solide. Astfel, apa este foarte puţin compresibilă
în raport cu aerul şi este de cca. 100 de ori mai compresibilă decât oţelul moale
obişnuit.
Dacă forţa care comprimă un lichid este înlăturată, acesta revine exact la volumul
iniţial, fără a se manifesta deformaţii remanente, lichidele fiind astfel perfect elastice.
Valoarea experimentală a coeficientului de compresibilitate cubică al apei este x =
50,2·10–10 m2/kgf şi modulul de elasticitate cubică ε = 1,99·108 kgf/m2 (ε = 1/x). Valorile
mici ale coeficientului de compresibilitate conduc la neglijarea acestui efect, apa fiind
considerată, în general, incompresibilă.
Constantele critice sunt temperatura, presiunea şi volumul molar şi sunt
proprietăţi fizice constante proprii ale apei.
Temperatura critică (Tc) reprezintă temperatura deasupra căreia vaporii de apă
(aburul) nu mai pot fi lichefiaţi (647 K; 374°C).
[10]
Presiunea critică (Pc) a apei este presiunea minimă necesară pentru a lichefia
vaporii la temperatura critică (221 bar).
Volumul molar critic (Vc) reprezintă volumul ocupat de un mol sau kmol de apă
la temperatura critică (57 cm3).
Punctul triplu al apei reprezintă punctul în care se realizeaza echilibrul de faze
gheaţă-apă-vapori şi care corespunde temperaturii de 0,01°C şi presiunii de 4,6 torr.
Constanta ebulioscopică a apei Ke = 0,53 (determinată experimental la 760
torr) reprezintă ridicarea punctului de fierbere la dizolvarea unui mol de substanţă în
1000 g apă (solvent).
Constanta crioscopică a apei, Kt = 1,86 reprezintă scăderea punctului de topire
produsă de un mol de substanţă în 1000 g apă (solvent).
Vîscozitatea apei este caracterizată, ca şi la celelalte fluide, de coeficientul de
vîscozitate dinamică ( ) şi coeficientul de vîscozitate cinematică ( ), între aceştia
existând relaţia = / . Coeficienţii de vîscozitate variază cu temperature conform cu
valorile prezentate în tab.1.9.
Viscozitatea apei are un minimum la presiuni înalte, fapt care se interpretează în sensul
că apa are o organizare voluminoasă cu legături interne mobile care cedează eforturilor
mecanice, dând un lichid mai mobil. De asemenea, legăturile interne se rup când
temperatura creşte.
Adeziunea apei reprezintă forţa de atracţie dezvoltată la suprafaţa de contact cu
un solid. S-a dovedit, experimental, că până la distanţa de ordinul unei sutimi de
milimetru de la perete există un strat de lichid aderent, în repaus, chiar dacă lichidul
este în mişcare.
Absorbţia apei – apa absoarbe gazele cu care vine în contact. Greutatea
gazului dizolvat creşte proporţional cu presiunea, volumul gazului menţinându-se
constant. La temperatura obişnuită apa conţine un volum de aer egal cu circa 2% din
volumul său. Apa în contact cu aerul absoarbe mai mult oxigen şi mai puţin azot, faţă
de raportul în care aceste gaze se găsesc în aer. Astfel, la 0°C în aer participaţiile
volumetrice sunt de circa 21% O2 şi 79% N2, pe când în apă aceste participaţii sunt de
cca. 34% O2 şi 66% N2.
Indicele de refracţie la 20°C este de 1,333 şi scade de la violet spre roşu. Apa
posedă o capacitate mare de absorbţie a căldurii prin radiaţie în domeniul infraroşu
fapt ce explică încălzirea relativ rapidă la soare. În domeniul vizibil, în UV apropiat, între
180 şi 780 nm este transparentă, din care cauză are o prezenţă incoloră. O uşoară
absorbţie în UV ca şi prezenţa unor substanţe dizolvate fac ca apa naturală în strat
gros să fie de culoare verde-albăstruie.
Transparenţa apei depinde de lungimea de undă a radiaţiei ce o traversează.
După cum reiese şi din cele menţionate anterior, radiaţiile ultraviolete penetrează cu
uşurinţă straturile groase de apă, în timp ce radiaţiile infraroşii, care sunt mai utile din
punct de vedere fizic şi termodinamic, penetrează mult mai greu asemenea straturi.
Constanta dielectrică a apei este ε = 80,08, ceea ce înseamnă că introduse
într-un câmp electric, moleculele de apă se orientează faţă de liniile de forţă ale
acestuia. Această orientare neutralizează parţial câmpul aplicat, intensitatea lui scade
şi explică de ce apa ca solvent are excelente proprietăţi disociante şi o mare putere
ionizantă.
[11]
Conductivitatea electrică a apei este, la 20°C, de 4,2·10-6 Siemens (4,2 μS)
corespunzătoare unei rezistivităţi de 23,8 Mohm·cm. Conductibilitatea apelor naturale
este în funcţie de concentraţia sărurilor dizolvate şi variază direct proporţional cu
temperatura.
Disocierea apei în elemente sale componente, oxigen şi hidrogen, începe să se
realizeze termic la circa 1000°C, deci foarte greu, ceea ce este demonstrat şi de
entalpia de disociere Δh = 286,4 kJ/mol (aproximativ 68,5 kcal/mol), apa fiind deci, un
electrolit slab care disociază foarte puţini ioni.
abur viu adus direct de la generator (cazan) la utilizator, fără să fi fost utilizat în
alt agregat şi fără să fi suferit vreo reducere de parametri (presiune şi
temperatură);
abur derivat (sau prelevat), abur care a fost utilizat parţial într-o maşină şi apoi
derivat pentru alte scopuri;
abur uzat, abur evacuat din turbină după utilizarea totală;
abur laminat, abur căruia i s-a redus presiunea fără producere de lucru mecanic.
[12]
Aburul derivat şi cel uzat mai este utilizat în scopuri tehnologice sau pentru
termoficare. Dacă se pune problema ca o turbină să alimenteze cu abur un proces
tehnoloic sau termoficarea, aburul este prelevat (la turbinele cu condensaţie) respectiv
evacuat (la turbinele cu contrapresiune) la parametrii necesari procesului, respectiv
termoficării.
masa molară, de care este legat volumul masic şi care este un parametru
termodinamic;
capacitatea termică masică, de care sunt legate valorile entalpiei şi entropiei, şi
care definesc starea energetică;
conductivitatea termică şi viscozitate dinamică, de care depind fenomenele de
transfer termic.
Astfel în decursul timpului s-au dezvoltat relaţii analitice de legatură între parametrii de
stare şi relaţii empirice determinate prin regresii după experimetări:
în anul 1904 Richard Mollier a trasat primele diagrame entropice de stare având
entalpia pe una din axe, bazate pe ecuaţia de stare a lui Koch:
în anii 1950 Mihail Vukalovich a propus o ecuaţie de stare cu coaficienţi viriali, pe baza
cărora s-au calculat valorile proprietăţilor aburului utilizate pe plan mondial în deceniile 5
şi 6 ale secolului al XX-lea.
mai târziu Ernst Schmidt a propus succesiv mai multe ecuaţii de stare empirice, ultima
fiind acceptată la Conferinţa IAPWS din 1966 (IAPWS-66) şi care a fost valabilă până în
1968, când IAPWS-68 a adoptat prima formalizare modernă.
IAPWS-95 pentru aplicaţii ştiinţifice (program relativ simplu, foarte precis, dar cu
viteză mică de lucru), formalizare bazată pe potenţialul termodinamic Helmholz. Valorile
calculate sunt verificate până la 1000°C şi 10000 bar şi se consideră că pot fi
extrapolate până la 5000°C şi 100000 bar.
IAPWS-IF97 pentru aplicaţii industriale (program cu viteză mare, dar cu o
precizie mai redusă), bazat pe relaţii empirice. Valorile calculate sunt validate până la
800°C şi 1000 bar.
[13]
De asemenea valorile se găsesc calculate în tabele termodinamice de stare, însă în
practică este mult mai intuitivă folosirea unor diagrame termodinamice.
[14]
Aburul saturat
= 100 ∙ [° ]
[15]
Domeniul aburului umed.
=
+
unde mapa este masa apei la saturaţie, iar mabur este masa aburului saturat.
Titlul aburului ia valori între 0 (apă la saturaţie) şi 1 (abur saturat). Pentru diferite
presiuni, în diagrama T-s, starea de apă la saturaţie este pe curba de x = 0, iar starea
de abur saturat este pe curba de x = 1. La presiunea normală (de 101325 Pa = 1,013
bar) căldura latentă de vaporizare (căldura schimbarii de fază) este de 2257 kJ/kg. La
presiuni mai mari, această căldură scade, deoarece curbele x = 0 şi x = 1 se apropie şi
se întâlnesc la presiunea critică de 221,2 bar, în punctul critic, a cărui temperatură este
de 374°C. Peste această presiune, este domeniul supracritic, în care vaporizarea apei
se face fără o transformare de fază vizibilă, deoarece datorită parametrilor ridicaţi, nu
mai există o diferenţă sesizabilă între densitatea apei si cea a aburului.
[16]
Domenii de utilizare a aburului.
a) în tehnică
b) în medicină
la aparate de sterilizat;
la inhalaţii.
c) pentru uz casnic:
la prepararea alimentelor;
la călcat în instalaţii cu cilindri rotativi încălziţi cu abur;
la instalaţile de curăţare cu abur;
în saune, etc.
C APITOLUL III.
AGENTII FRGORIFICI
3.1. Clasificarea agentilor frigorifici.
[17]
vapori; in functie de această temperatura, denumita temperatura normala de vaporizare
[tsN], se deosebesc trei tipuri de agenti:
cu temperatura mai ridicata de vaporizare situata intre 00C si 600C utilizati
mai ales la pompele de caldura;
cu temperatura medie de vaporizare cuprinsa intre -50 0C si 0 0C;
cu temperatura joasa de vaporizare plasata intre -130 0C si -50 0C.
Aerul precum si alte gaze sau amestecuri de gaze avand temperaturi joase
de vaporizare, utilizate in instalatiile frigorifice cu comprimate de gaze, in cele
turbionare precum si in instalatiile de lichefiere si separare a gazelor.
Solutii ale diferitelor substante utilizate in instalatiile cu absortie.
Apa utilizata in instalatiile cu jet de abur.
[18]
3.2 . Caracteristicile agentilor de lucru utilizaţi în mod uzual la instalatiile
frigorifice cu comprimare de vapori.
Proprietatile celor mai importanti agenti frigorifici utilizati in instalatiile cu ciclu inversat
cu comprimare de vapori sunt date de prin caracteristicile fizice si actiunea fiziologica.
Caracteristicile agentilor frigorifici utilizati pe scara larga in tehnica frigului moderat:
Amoniacul, [NH3], este utilizat pe scara larga in instalatiile frigorifice cu
comprimare de vapori cu o treapta si, respectiv, cu doua trepte, precum si in cele de
absortie pentru temperaturi de vaporizare t0 ≥ -750C; temperatura normala de
vaporizare a amoniacului este tsN = -33,350C. Printre avantajele amoniacului se numara
volumul specific mic la temperaturile de vaporizare uzuale, usurinta depistarii scaparilor
de amoniac datorita mirosului, solubilitate in ulei redusa, nu exercita actiuni corozive
asupra otelului dar in prezenta apei ataca zincul, cuprul, bronzul si alte aliaje pe baza
de cupru cu exceptia bronzului fosforos. Dintre dezavantaje se mentioneaza faptul ca
este toxic, exploziv si inflamabil la concentratii de 16,5....26,8 % amoniac in aer. La
temperatura de 260 0C amoniacul se descompune in azot si hidrogen.
Bioxidul de sulf, [SO2], este un gaz foarte toxic fiind utilizat numai in instalatiile
ermetice la temperaturi de vaporizare t0≥ - 75 0C. Ca avantaje ale bioxidului de sulf se
pot enumera: temperatura normala de vaporizare relativ ridicata (tsN=-10,1 0C) ceea ce
permite mentinerea unor presiuni reduse in condensator la temperaturile de
condensare apropiate de temperatura mediului ambiant, neinflamabilitate, solubilitate
redusa in ulei, neagresivitate in raport cu cuprul si aliajele sale.
Clorura de metil, [CHCl], se situeaza intre amoniac si bioxidul de sulf, fiind tot
mai mult inlocuita de agentii frigorifici din grupa freonilor. Nu corozeaza otelul si aliajele
sale, dar in prezenta apei ataca zincul, aluminiul si magneziul. Este utilizata la amsinile
frigorifice mici.
Bioxidul de carbon, [CO2], este utilizat in principal in instalatiile de producere a
ghetii uscate (zapada carbonica). Este neutru in raport cu metalele, neinflamabil,
netoxic. Dezavantajul sau consta in aceea ca temperatura critica este relativ ridicata
(tcr=31 0C) la presiunea critica pcr= 75 atm. Din acest motiv, bioxidul de carbon conduce
la presiuni ridicate in condensator.
Freonii sunt utilizati pe scara larga in tehnica frigului datorita avantajelor pe care
le prezinta si anume: nu sunt toxici, au inflamabilitate redusa, sunt neexplozivi, prezinta
neutralitate chimica. De asemenea, fiind caracterizati prin exponenti adiabatici mici
(kfreon=1,12...1,20<kNH3=1,3) freonii determina temperaturi de comprimare reduse. Ca
definitie, freonii reprezinta derivati dublu halogenati ai hidrocarburilor saturate
(CmH2m+2) obtinuti prin inlocuirea partiala sau completa a atomilor de hidrogen
prin atomi de fluor, clor sau brom. In consecinta deci, formula generala a
freonilor este de tipul CmHxFyClzBru unde x+y+z+u=2m+2.
Notatia prescurtata a freonilor este F – N sau R – N (refrigerent), N fiind numarul
freonului format din doua sau trei cifre care se stabileste dupa urmatoarele reguli:
a) La derivaţii fara atomi de hidrogen (x=0) prima cifra (daca N este format din
doua cifre) sau primele doau cifre (daca N este format din trei cifre) definesc
hidrocarbura in felul urmator: 1 – pentru metan (CH4); 11 – pentru etan (C2H6);
21 – pentru propan (C3H8); 31 – pentru butan (C4H10).
[19]
In continuare, se scrie numarul atomilor de fluor (y);
Exemple: - freonul CF2Cl2 – difluordiclormetan : R-12;
- freonul C2F4Cl2 – tetrafluordicloretan : R – 114.
b) La derivaţii cu atomi de hidrogen (x=1,2-....), numarul acestor atomi se adauga in
felul urmator: la derivatii metanul la prima cifra, iar la ceilalti derivati, la cifra a
doua;
Exemple: - freonul CHFCl2 – monofluordiclormetan: R-21;
- freonul C2H3F3 – trifluoretan: R-143.
c) La derivaţii cu atomi de brom (u=1,2.....), dupa numarul principal se pune litera
B, după care se scrie numărul atomilor de brom:
Exemplu: - freonul CF2Br2: R-12B2.
Se remarca faptul ca, la reducerea numarului atomilor de hidrogen scade
inflamabilitatea si pericolul de explozie. La cresterea numarului atomilor de fluor scade
toxicitatea si actiunea coroziva.
Dezavantajele freonilor constau in vascozitatea lor foarte redusa care favorizeaza
scaparile precum si solubilitatea reciproca cu uleiul care se accentueaza la marirea
presiunii si reducerea temperaturii freonului. Tot in categoria dezavantajelor se
incadreaza si faptul ca freonii au o densitate mai ridicata ceea ce determina cresterea
rezistentelor hidraulice la circulatia lor prin conducte. Pentru limitarea acestor rezistente
se procedeaza la marirea sectiunii de trecere prin conducte, supape, etc. Astfel,
diametrul conductei de R-12 se impune a fi de doua aori mai mare decat cel pentru NH 3
in conditiile aceleasi puteri frigorifice. De asemenea, se remarca faptul ca freoniiconduc
la coeficienti de transfer de caldura sensibil mai mici deci in cazul amoniacului. Freonii
ataca garniturile de cauciuc si se recomanda utilizarea unor materiale rezistente la
actiunea freonilor de tipul savanitului sau a cauciucului freonorezistent. De regula, apa
nu se dizolva in freoni. Pentru evitarea blocarii sectiunilor de trecere se limiteaza
procentul masic de apa la 0,004 %.
Inlocuirea unui atom de clor cu unul de fluor, in cazul freonilor obisnuiti, din metan,
etan, propan si butan, determina reducerea temperaturii normale de vaporizare cu Δts :
m 1 2 3 4
Δts [grd] 51 44 39 35
In continuare, sunt prezentate unele caracteristici ale celor mai utilizati freoni:
[20]
[kJ/m3] la -15 0C), presiuni de condensare si vaporizare coborate
(pc=0,125 Mpa la +30 0C si p0= 0,0235 Mpa la -15 0C);
freonul – 21, CHFCl2, este recomandat pentru obtinerea unor temperaturi
moderate (≈ 0 0C), in principal, pentru conditionarea aerului si racirea
apei;
freonul – 114, CF2Cl-CF2Cl, este destinat instalatiilor de conditionare a
aerului echipate cu turbocompresoare.
freonul – 13, CF3Cl, este folosit atat in instalatiile frigorifice cu mai multe
trepte cat si in cele in cascada (pentru ramura inferioara) si permite
obtinerea unor temperaturi t0≥-100 0C;
freonul – 14, CF4, poate fi utilizat in instalatiile frigorifice in trepte sau in
cascada pentru obtinerea unor temperaturi de -100...-140 0C;
freonul – 13B1, CF3Br, permite obtinerea unor temperaturi t0≥-120 0C si
poate fi utilizat in instalatiile frigorifice cu o treapta. Masa moleculara mare
a acestui agent (M=148,9) il recomanda pentru utilizarea in
turbocompresoare in vederea reducerii numarului de trepte.
[21]
condensare sunt superioare celor care caracterizeaza fiecare dintre componenti. Ca
urmare, pentru un regim dat (t0, tc impuse) amestecul azeotrop este caracterizat prin
rapoarte de presiuni pc/p0 mai reduse si o putere frigorifica volumica mai mare.
In continuare sunt prezentate caracteristicile unora dintre amestecurile azeotrope cu
perspective de utilizare in tehnica frigului:
freonul - 500, este un amestec azeotrop compus din 26,2 % freon – 152 si 73,8
% freon – 12. Temperatura normala de vaporizare a lui R- 500 este de -33 0C.
Se recomanda a fi utilizat in instalatiile frigorifice echipate cu compresoare cu
piston. Pentru o cilindree orara data, freonul – 500 permite obtinerea unei puteri
frigorifice cu 20 % mai mare decat in cazul freonului – 12.
freonul – 502, reprezinta un amestec azeotrop compus din 51,2 % freon – 115 si
48,8% freon – 22, utilizat pentru obtinerea temperaturilor medii si joase.
Temperatura normala de vaporizare a lui R-502 este de – 45,6 0C. Utilizarea
acestui freon permite micsorarea consumului de energie cu 10...15 % in raport
cu R-12 consecinta a reducerii raportului de crestere a presiunii. Se recomanda
ca ciclurile cu -502 sa fie cu regenerare; datorita temperaturilor de refulare relativ
reduse, nu se impun conditii restrictive in ceea ce priveste gradul de
supraincalzire a vaporilor aspirati in compresor. Ca urmare, freonul – 502 poate
fi utilizat la nivelul unor temperaturi de condensare t 0=40 0C.
[22]
Mecanismul procesului de distrugere a ozonului stratosferic de către CFC-uri
este exemplificat în continuare:
CFC → Cl + CFC
Cl + O3 → Cl O + O2
Cl O + O→ Cl + O2
R 11 CFCl3 1 1
[23]
R 124 C2HClF4 0,02 0,09 ÷ 0,1
FC 72 C6F14 0 ?
NH3 C2F3 0 ?
[24]
TEWI= xkgCFC11*GWPCFC11+ykgCFC12+zkg CO2emis la prod.energ.de act.
Înlocuieşte
Durata de
termici de
agenţilor
mediului
chumică
Formula
Utilizare
asupra
Simbol
Grupa
Efect
lucru
viaţă
A A A A A ODP GW GWP
P G D F E P *
R10 CCl4 ●
R12B CClF2Br ●
1
CF3Br ● ● 0,8 0,8
R13B
1
0,02 R114
R141 C2H3Cl2F ● ● 0,1 1700 8
b 0,11
C2H3ClF2 ● ● 0,3 4400 19
R142 0,06
b 5
[25]
R23 CHF3 ● 0 R13,R50
3
R32 CH2F2 ● 0 0,14
R22
R125 C2HF5 ● 0 0,58
R502
R134 C2H2F4 ● 0 0,29 3100
HFC
a R12
C2H3F3 ● 0 0,75
R143
a C2H4F2 ● 0 0,03
R12,R50
R152 0
a
R501 R22/R12
Instalatiile frigorifice cu absorbţie permit utilizarea acelor agenti de lucru pentru care
exista absorbanti corespunzatori. Tinând seama de specificul acestor instalatii care
constau în realizarea succesiva a reactiilor chimice de absortie si respectiv, de
desorbtie a agentului, este necesara respectarea unor conditii suplimentare care se pot
rezuma în urmatoarele:
[26]
diferenta mare intre temperaturile normale de vaporizare ale agentului de lucru si
absorbantului, ceea ce permite reducerea gradului de antrenare a absorbantului
de catre vaporii agentului de lucru si micsorarea dimensiunilor aparatelor de
rectificare;
viteza de absortie mare pentru reducerea dimensiunilor absorbitorului.
[28]
Figura 3.2. Influenta concentratiei asupra temperaturii de congelare a solutiilor de
CaCl2.
C APITOLUL IV.
[29]
Mărimile de stare ale aerului umed importante pentru tehnică sunt: temperatura
termometrului uscat Tusc, presiunea barometrică pB, presiunea parţială a vaporilor de
apă pv, densitatea , volumul specific v, entalpia h, umiditatea relativă şi conţinutul
real de vapori x.
Temperatura şi presiunea sunt mărimi fundamentale şi în funcţie de ele se dau
celelalte mărimi de stare ale aerului umed.
Densitatea aerului umed se defineşte prin relaţia:
a x v
[kg/m3],
1 x
unde: x este conţinutul real de vapori de apă la temperatura T;
a şi v sunt densităţile aerului uscat şi umidităţii, în kg/m 3.
pa pv
a ; v ,
Ra T Rv T
iar pa , pv – presiunea parţială a aerului uscat, respectiv a vaporilor.
Căldura specifică la presiune constantă a aerului umed este:
c p 1 x c pa x c pv [kJ/kgK],
în care: cpa este căldura specifică a aerului uscat, în kJ/kgK; cpv – căldura specifică a
vaporilor de apă, în kJ/kgK.
Observaţie: Pentru calcule uzuale, se pot folosi valorile aproximative constante:
cpa = 1,006 kJ/kgK, între 0 şi 50 °C; cpv = 1,863 kJ/kgK, între 0 şi 75 °C.
Entalpia aerului umed nesaturat format dintr-un kg de aer uscat şi x kg vapori de
apă la temperatura T[°C] este:
h1 x ha x hv c pa T x r c pv T 1,006T x 2500 1,863 T [kJ/kg aer uscat],
unde: ha este entalpia aerului uscat; hv – entalpia vaporilor.
Pentru temperaturi cuprinse în intervalul 0-50°C, se poate lua destul de exact:
ha 1,006 T ; hv 2500 1,863 T [kJ/kg].
Umiditatea relativă defineşte gradul de saturaţie al aerului umed şi este raportul
dintre masa vaporilor de apă din unitatea de cantitate de aer uscat, şi masa vaporilor
saturaţi,
v p
100% sau v 100% ,
vs pvs
unde pvs este presiunea vaporilor saturaţi.
Conţinutul de umiditate a aerului x este masa de vapori conţinuţi de unitatea de
masă de aer uscat:
mvapori pv pvs
x 0,622 0,622 [kgum/kg aer uscat].
maer uscat p B pv p B pvs
[30]
Temperatura de rouă – este acea temperatură până la care trebuie răcit aerul, la
p=ct şi x=ct, pentru ca el să devină saturat. Sub această temperatură începe
condensarea vaporilor de apă conţinuţi în aer.
La temperatura de rouă denumită şi temperatura termometrului umed, aerul
umed este saturat, deci =1, iar pv=pvs.
Fig. 4.1. Diagrama h-x completă, pentru pB = 1000 m bar, între –10°C şi +60°C
[31]
kJ
h kg a.us.
t = ct.
h = ct.
= ct.
A
hA
A
tA = 100% N
pvap m
2
tum,A
tr,A pvap
pvap,A
kg
x
xA
kg a.us.
[32]
producerea margarinei), în prelucrările mecanice ale metalelor și în tratamentul termic
al acestora.
Hidrogenul va deveni una dintre principalele surse de energie „verde” necesară punerii
în mişcare a vehiculelor sau încălzirii locuinţelor şi spaţiilor comerciale.
Hidrogenul reprezintă o alternativă pentru înlocuirea benzinei drept combustibil
pentru vehiculele echipate cu motoare cu ardere internă. Avantajele sale principale
constau în faptul că este ecologic, din arderea sa rezultând vapori de apă, iar
randamentul termic al motoarelor cu hidrogen este ridicat. Dezavantajele constau în
pericolul mare de explozie şi dificultatea stocării. Una dintre cele mai promițătoare
soluții tehnice o reprezintă conversia directă a energiei chimice din hidrogen în
electricitate, prin intermediul pilelor de combustie.
4.3. Aerul comprimat
Aerul comprimat reprezintă o energie potenţială de actionare a diferitelor fluxuri
tehnologice. Cel mai des utilizat este in linile automate de productie de masa sau linii
robotizate actionate pneumatic.
Sistemul de producere a aerului cuprinde următoarele componente:
Compresorul: Aerul aspirat la presiunea atmosferica este comprimat si furnizat la
presiune mai mare sistemului pneumatic. El transforma asadar, energia mecanica in
energie potentială;
Motorul de antrenare (de obicei motor electric): Furnizează puterea mecanică
compresorului. Transforma energia electrica in energie mecanica;
Regulatorul de presiune (presostatul): Controleaza motorul electric si de asemenea
presiunea in rezervor. El este calibrat la o presiune maxima la care motorul va fi oprit si
la o presiune minima la care se face distribuirea;
Supapa de sens unic: Permite trecerea aerului comprimat de la compresor la rezervor
si impiedica intoarcerea aerului cand compresorul este inchis;
Rezervorul tampon: Inmagazineaza aerul comprimat. Volumul sau este stabilit in
functie de capacitatea compresorului. Cu cat volumul este mai mare, cu atat intervalul
de timp dupa care porneste compresorul este mai mare;
Manometrul: Indica presiunea in circuit;
Descarcarea automata: Evacueaza toata apa de condens prezenta in rezervor fara a
necesita interventie din exterior;
Supapa de siguranta; Evacueaza aerul comprimat daca presiunea din rezervor creste
peste presiunea prevazuta;
Uscatorul: Raceste aerul comprimat cu cateva grade deasupra punctului de congelare
si condenseaza cea mai mare parte a umiditatii aerului. Astfel se va evita prezenta apei
de condens in sistemul din aval;
Filtrul de linie: Pozitionat pe linia principala, filtrul trebuie sa aiba o cadere de presiune
minima si capacitate de a misca din loc ceata de ulei. Acesta ajuta la mentinerea la
limita permisă a prafului, apei de condens si a uleiului de ungere.
Compresoarele pot fi clasificate (fig.4.3.) in doua mari familii :
[33]
a) Compresoarele volumetrice în care compresia este obtinuta prin
reducerea spatiului care contine aerul aspirat la presiunea atmosferica. Aceasta familie
cuprinde:
- Compresoare de tip alternativ : cu piston sau cu diafragma ;
- Compresoare de tip rotativ : cu palete, cu surub, cu angrenaje.
b) Compresoarele dinamice in care compresia este obtinuta prin transformarea
energiei cinetice a aerului aspirat în energie de presiune.
Aceasta familie grupeza :
- Compresoare de tip centrifugal ;
- Compresoare de tip axial.
[34]
C APITOLUL V.
[35]
Fig.5.1. Influienta caracteristiclor fluidului asupra conductelor
[36]
Presiunea (fig.5.2.) este parametrul care intervine direct in calculul mecanic al
conductelor stabilind in principal grosimea peretelui, precum si complexitatea sistemului
de rezemare sau suspendare. Se deosebesc urmatoarele presiuni caracteristice :
[37]
C APITOLUL VI.
[38]
Fig.6.1. Distributia de viteze intr-o conducta: a - regim laminar ; b - regim turbulent
Stratul limita reprezinta zona (filmul) de fluid din vecinatatea peretelui care mai
păstrează regimul laminar de curgere, indiferent de regimul de curgere al restului masei
de fluid si se datoreaza fortelor de frecare cu peretele si al celor de viscozitate.
Grosimea stratului limita δ scade cu cresterea vitezei medii a fluidului si a rugozitatii
peretelui si cu reducerea viscozitatii fluidului. Pentru conductele cilindrice de diametru
d (mm), grosimea srtatului limita se determina cu relatia aproximativa :
δ = 30d/Re f (mm),
Lh = (10-15)d
Legea lui Bernoulli este practic legea conservarii energiei in hidraulica (lege
conform careia energia totala a unui fluid in miscare este constanta). Astfel pentru
curgerea unui fluid incompresibil, in regim stationar si izoterm suma dintre presiunile,
statica, dinamica si de pozitie este constanta (fig.6.2):
p + ρw2/2 + ρgz = ct
[39]
Fig.6.2. Reprezentarea liniilor energetice pentru un tub de curent (legea lui Bernoulli)
P g h Q s / p m Q s p tot / p m [W],
unde Qs (m3/s) este debitul volumic de fluid; ρ (kg/m3) este densitatea fluidului; Δh (m) ,
este inaltimea de pompare ; ηp, ηm sunt randamentele pompei si respectiv al motorului
de antrenare.
l w2
plin g hlin f [ Pa ] ,
d 2
[40]
unde: f este coeficientul de pierderi liniare de presiune si care depinde de criteriul
Reynolds (Re) si de starea peretilor conductei prin rugozitatea relativa a acestuia (ε):
ε = k/d (k fiind rugozitatea absoluta a peretelui conductei (m)
b) Cazul Re1 < Re < Re2, conducta este semirugoasa hidraulic, iar
coeficientul de frecare depinde atit de Re cit si de , f = f(Re,), rugozitatea absoluta
fiind comparabila cu grosimea stratului limita, (k).
[41]
Tabel 6.1. Determinarea coeficientului de frecare f la curgerea izoterma a fluidelor
[42]
In cazul curgerii neizoterme a fluidelor, apare o modificare a viscozitatii ceea
ce determina o variatie a coeficientului de pierderi liniare, notat in acest caz cu ft,
pentru acelasi regim de curgere ca şi în curgerea izoterma. Astfel Petuhov recomanda
n
p
relatia: f t f
f
in care f este coeficientul de pierderi liniare din curgerea izoterma, iar n este un
coeficient experimental ce depinde de sensul transferului de caldura: n = 0.14 la
încalzirea lichidului si n = 0.28 Prf- 0.25, la racirea fluidului. Marimile p si f sunt
viscozitatile dinamice ale fluidului determinate la temperaturile peretelui si respectiv
fluidului. Filonenko recomanda pentru curgerea neizoterma a lichidelor prin tevi netede
relatia :
2
f
f t 1.82 lg Re f 1.64
p
De asemenea, functie de natura fluidului pot fi aplicate si alte relatii
experimentale, ca de exemplu pentru gaze :
0.14
Tp
f t f
Tf
unde Tp si Tf sunt temperaturile absolute ale peretelui si respectiv fluidului.
w2
ploc g h [ Pa]
2
[43]
Fig.6.4. Cazuri de conducte cu sectiune de curgere variabila:
a - marire brusca de sectiune; b – reducere brusca de sectiune; c – reducere brusca cu
diafragma; d – crestere continua de sectiune; e – reducere continua de sectiune
Astfel pentru o crestere brusca de sectiune (fig 6.4.a) de la diametrul d1 la d2
coeficientii ξ se pot determina cu relatia:
2 2
S S
1 1 1 sau 2 1 2
S2 S1
w12 w22
ploc w1 w2 2
1 2 [ Pa ]
2 2 2
0,0418 0,043
0,582 Merriman sau 0,57 Altsul
1,1 d 2 d1
2
1,1 S 2 S1
In alte cazuri se pot utiliza pentru determinarea coeficientilor de pierderi locale tabele
sau nomograme (rezultate prin masuratori in instalatii existente sau pe standuri special
amenajate), conform cu cele prezentate mai jos.
[44]
Tabel 6.2. Determinarea coeficientului de pierderi localede presiune ξ la variatia sectiunii
de curgere
[45]
Tabel 6.3. Determinarea coeficientului ξ si raportul x/d pentru unele rezistente locale
[46]
Fig.6.5. Determinarea coeficientului ξ de pierderi locale in coturi şi derivaţii
[47]
Fig.6.6. Determinarea coeficientului ξ pentru diferite tipuri de ventile, la Dn 100
l w2 w2
ptot = plin + ploc = f + (Pa),
d 2 2
l ech w 2 l w2 w2
f f + ,
d 2 d 2 2
d
din care rezulta : l ech l (m).
f
[48]
b) conducte pentru agenti frigorifici, la care izolatia termica are rolul de reduce
aporturile (absorbtia) de caldura din mediul ambiant, si evitarea condensarii umiditatii
din atmosfera pe suprafata conductelor izolate;
c) conducte pentru lichide cu temperatura apropiata de cea a mediului ambiant,
la care izolatia termica are rolul evitarii congelarii (inghetarii) lichidului la temperaturi
scazute ale mediului ambiant.
Transferul de caldura prin peretele conductei (fig.6.7) are loc prin urmatoarele
procese:
a) convectie termica de la fluidul interior la peretele interior al conductei;
b) prin conductie prin perelele tevii si prin straturile de izolatie si protectie;
c) prin convectie (la temperaturi ridicate si prin radiatie) termica de la peretele
exterior la mediul ambiant.
Astfel se calculeaza fluxul termic unitar liniar pentru conducte cilindrice sau fluxul
termic unitar de suprafata pentru pereti plani, dupa relatiile cunoscute din transferul de
caldura:
t t f t0
q l k l t (W / m)
Rl 1 1 de 1 d iz 1 d sp 1
ln ln ln
d i i 2 p d i 2iz d e 2 sp d iz d sp e
t t f t0
q s k s t (W / m 2 )
Rs p iz sp
1 1
i p iz sp e
Trecerea de la coeficientul global de caldura liniar kl (W/mK) la cel global
raportat la suprafata S, ks (W/m2K) precum si a fluxului termic unitar liniar ql (W/m) in
cel de suprafata qs (W/m2) se face cu relatiile
[49]
Rs
k l dk s ql dq s Rl
d
Valorile orientative pentru coeficientul de convectie pentru gaze de ardere si aer cald,
( Nu l ) la interior sunt prezentate in tabelul 6.4.
Tabelul 6.4. Valori statistice ale coeficienţilor de convectie i [W/m2K] pentru gaze de
ardere si aer cald
[50]
ql (t e t 0 ) / Rle d e e (t e t 0 ) [W / m]
[51]
Tabelul 6.6. Valorile coeficientului de radiatie termica C al suprafetei unor materiale
Pentru calcule rapide se pot utiliza, cu o buna aproximatie urmatoarele relatii pentru
coeficientul de transfer la exteriorul conductelor :
- pentru conducte izolate in spatii inchise : e=9,4 + 0,052(te-t0) [W/m2K]
- pentru conducte in aer liber : e =11,6 +7 w [W/m2K].
Pierderile admisibile specifice de caldura sunt standardizate, iar la transportul fluidelor
cu temperatura variabila in timp (cazul retelelor de termoficare), valorile fluxului termic
liniar ql corespunzatoare altor temperaturi ale agentului termic tf si altor temperaturi ale
mediului ambiant t0 se calculeaza cu relatia: ql qlnormat (t med
f t0med ) /(t f t0 ) [W/m], unde
C APITOLUL VII.
- stabilirea tipului si marimii tensiunilor (solicitarilor) care apar in punctele cele mai
solicitate ale retelei;
[52]
- determinarea traseului optim al conductei, care satisface cerintelor tehnologice,
de acces, economice, precum si cele impuse de asigutrarea compensarii dilatarilor
impiedicate;
[53]
la tensiuni longitudinale (axiale) σl si de torsiune exprimate in N/mm2 sunt date de
teoriile de rezistenta a IIIa (teoria efortului unitar tangential maxim) si a V a (teoria
energiei de variatie a formei, Huber – Mises) :
[55]
TAE Curs nr. 1
1. NOTIUNI INTRODUCTIVE
1.1 Generalitati
-1-
TAE Curs nr. 1
-2-
TAE Curs nr. 1
-3-
TAE Curs nr. 1
Structura conductelor
Suporturile sunt elementele mecanice prin intermediul carora sarcinile statice si dinamice
ce apartin conductei sunt preluate si transmise structurilor de rezistenta exterioare (pereti,
fundatii, grinzi, etc.). Acestea sunt suspensii si reazeme.
-4-
TAE Curs nr. 1
-5-
TAE Curs nr. 1
flansa rotunda, plata, fixata prin sudura de colt, interior si exterior (p n<25);
flasa rotunda, cu gât, pentru sudare in capul tevii (pn= 2,5 . . . 400);
flansa rotunda, libera pe teava, pentru tevi rasfrinte (p n= 6 . . . 10);
flnsa rotunda, libera pe teava, pentru tevi cu inel sudat (p n= 6 . . . 25).
-6-
TAE Curs nr. 1
- Asamblarea prin filet, este o imbinare demontabila, prin intermediul unor piese de
legatura filetate (denumite generic fitinguri), si se aplica in general la conducte de
diametru relativ redus (Dn<150) Capetele tevilor sunt filetate la exterior,iar al
fitingurilor la interior. Etansarea filetarii se face de obicei cu cilti din cinepa, banda
textila, sau banda din teflon (rezistenta la temperaturi inalte). Filetele sunt
executate in inci (toli) si sunt asociate diametrelor nominale.
- tevi fara sudura, laminate la cald din oteluri carbon sau aliate;
- tevi fara sudura, trase sau laminate la rece, ecruisate sau tratate termic;
- tevi sudate elicoidal, pentru conducte industriale si petroliere, executate din banda
de otel;
- tevi trase sau laminate la rece din oteluri inoxidabile;
- tevi sudate longitudinal, executate din benzi de otel laminate la cald, destinate
conductelor care nu sunt supuse controlului organelor de supraveghere tehnica.
-7-
TAE Curs nr. 1
1.7 Fitingurile
-8-
TAE Curs nr. 1
Coturile netede se obtin prin indoirea la cald sau la rece a tevilor cu pereti subtiri (Dn <
600 ) ;
Coturile din segmente se confectioneaza prin sudarea unor segmente de teava
debitate corespunzator si se folosesc la transportul fluidelor care au presiuni
maxime de 40 bar si temperaturi ce nu depasesc 350 ° C. Segmentarea conserva
practic sectiunea de trecere, numarul necesar de segmente stabilindu-se prin
trasarea grafica a desfasuratei tevii de debitare.
Ramificatiile reprezinta acele elemente care permit racordarea a mai mult de trei tevi
cu ramuri egale sau reduse si sunt confectionate prin forjare, ambutisare sau sudare.
In fig.1.6 sunt prezentate citeva variante de integrare a diferitelor fitinguri in
structura constructiva a unor trasee de conducte.
1.8 Armaturile
-9-
TAE Curs nr. 1
Piesele componente ale armaturilor sunt executate prin turnare, forjare, matritare sau
sudare, iar materialele trebuie sa corespunda valorilor maxime admisibile ale
-10-
TAE Curs nr. 1
-11-
TAE Curs nr. 1
-12-
TAE Curs nr. 1
-13-
TAE Curs nr. 1
-14-
TAE Curs nr. 1
Robinete cu cep (v.fig1.15), au dispozitivul de inchidere sub forma unui cep conic
care actioneaza prin rotire. Se construiesc pentru doua sau trei cai de circulatie ale
fluidului.
-15-
TAE Curs nr. 1
Robinete cu etansare speciala (fig.1.16) sunt in general acele armaturi care intra
in contact direct cu fluide agresive, se executa din materiale rezistente la coroziune.
Pentru cazurile de etansare deosebita (cazul statiilor de tratare chimica a apei de
alimentare din CET sau CTE) se folosesc robineti cu ventilsi membrana elestica.
-16-
TAE Curs nr. 1
Fig.1.18. Caracteristicile de lucru ale robinetilor de reglare : liniare (a) si logaritmice (b)
Robinet cu un scaun, la care circulatia fluidului este permisa in sensul pentru care
presiunea actioneaza desupra ventilului atunci cind robinetul este inchis. Ca efect creste
caderea de presiune pe robinet, reducind scaparile de fluid pe linga scaun dar solicitind
suplimentar etansarea la tija de actionare si marind cuplul pentru deschidere.
Robinet cu doua scaune la care fluxul de fluid se divizeaza, in sensul ca, atunci cind
robinetul este inchis presiunea fluidului actioneaza simultan asupra celor doua ventile in
sensuri opuse, ceea ce conduce la echilibrarea fortelor hidrostatice. Acest tip de robinet
asigura caderi mari de presiune, superioare celui cu un singur scaun.
Robinet de reglare cu clapeta fluture (fig.1.19) are dispozitivul de reglare sub forma
unei clapete care basculeaza pe axa tijei de antrenare.. Tija este prevazuta cu doua
lagare de alunecare si cu unul sau doua lagare de rostogolire. Forma si cursa clapetei
conduc la o caracteristica intrinseca de forma parabolica.
-18-
TAE Curs nr. 1
-19-
TAE Curs nr. 1
1.9 Suporturile sunt elementele care preiau in funcţionare forţe, momente si deplasări
create de : greutatea proprie a conductelor si fluidului transportat, reacţiunile provocate de
curgerea acestuia ( vibraţii, socuri mecanice si hidraulice, reacţii la esapare, etc),
greutatea izolaţiei termice, reacţiunile si deplasările datorate utilajelor tehnologice pe care
le deservesc, sarcini exterioare create de vint, zăpadă, etc. Suporturile se clasifică astfel :
- după deplasări permise, in suporturi fixe si mobile;
- după modul de preluare si de transmitere a sarcinilor, in suspensii si reazeme
(fig.1.24 – 1.27)
Conductele de inaltă, medie si joasă presiune cu diametre nominale mai mici de D n 600
care transporta fluide fierbinti, sau care sunt montate la inaltime sunt sustinute cu ajutorul
suspensiilor, care sunt suporturi flexibile. Suspensiile se fixeaza pe portiunile orizontale
sau verticale ale traseului, fie cu eclise sudate fie cu bride. Conducta se suspenda prin
intermediul unor tiranti realizati in solutie mono sau bifilara
-20-
TAE Curs nr. 1
-21-
TAE Curs nr. 1
-22-
TAE Curs nr. 2
Re = w d/ = w d / , (2.2)
unde: w este viteza fluidului, in (m/s), iar d este dimensiunea preponderenta a curgerii, in
(m). Pentru conducte circulare "d" coincide cu diametrul interior, iar pentru sectiuni diferite
de cele circulare acesta se inlocuieste cu diametrul echivalent dech.:
unde : wmax este viteza maxima in axa conductei, x este coordonata curenta fata de axa
conductei unde se calculeaza viteza wx si r este raza interioara a conductei. In regim
turbulent profilul de viteze este aplatisat, iar distibutia de viteze dupa Altsul este :
-1-
TAE Curs nr. 2
Stratul limita reprezinta zona (filmul) de fluid din vecinatatea peretelui care mai
pastreaza regimul laminar de curgere, indiferent de regimul de curgere al restului masei
de fluid si se datoreaza fortelor de frecare cu peretele si al celor de viscozitate. Grosimea
stratului limita δ scade cu cresterea vitezei medii a fluidului si a rugozitatii peretelui si cu
reducerea viscozitatii fluidului. Pentru conductele cilindrice de diametru d (mm), grosimea
srtatului limita se determina cu relatia aproximativa :
Legea lui Bernoulli este practic legea conservarii energiei in hidraulica (lege
conform careia energia totala a unui fluid in miscare este constanta). Astfel pentru
curgerea unui fluid incompresibil, in regim stationar si izoterm suma dintre presiunile,
statica, dinamica si de pozitie este constanta (fig.2.2) :
-2-
TAE Curs nr. 2
w12 w22
p g h z1 z 2 g p1 p 2 [ Pa ] (2.8)
2
unde Qs (m3/s) este debitul volumic de fluid; ρ (kg/m3) este densitatea fluidului; Δh (m) ,
este inaltimea de pompare ; ηp, ηm sunt randamentele pompei si respectiv al motorului de
antrenare.
l w2
plin g hlin f
[ Pa ] ,
d 2
unde: f este coeficientul de pierderi liniare de presiune si care depinde de criteriul
Reynolds (Re) si de starea peretilor conductei prin rugozitatea relativa a acestuia (ε):
-3-
TAE Curs nr. 2
-4-
TAE Curs nr. 2
Pierderile locale de presiune apar in asa numitele rezistente locale : coturi, curbe,
armaturi, compensatoare de dilatatii, reductii, elemente de asamblare, aparate de masura,
etc. Aceste pierderi sunt create ca si la cele liniare de frecarea cu peretii, dar mai ales
datorita turbulentelor suplimentare din zona rezistentelor locale. Weisbach recomanda
relatia :
w2
ploc g h [ Pa] (2.15)
2
in care: ξ este coeficientul de pierderi locale de presiune, specific rezistentei locale
respective. In cazul a ‚n’ rezistente locale ξ se inlocuieste cu ξ i.
Coeficientii de pierderi locale de presiune se determina fie analitic pentru diverse
configuratii, fie din tabele ca valori experimentale pentru diferitele rezistente locale.
-6-
TAE Curs nr. 2
In alte cazuri se pot utiliza pentru determinarea coeficientilor de pierderi locale tabele sau
nomograme (rezultate prin masuratori in instalatii existente sau pe standuri special
amenajate), conform cu cele prezentate mai jos.
-7-
TAE Curs nr. 2
-8-
TAE Curs nr. 2
-9-
TAE Curs nr. 2
l ech w 2 l w2 w2
f f + , (2.21)
d 2 d 2 2
d
din care rezulta : l ech l (m). (2.22)
f
- 10 -
TAE Curs nr. 2
2
l w2 l w2 d12 d 22
f1 1 1 f 2 2 si Qv w1n w2 , (2.23)
d1 2 d2 2 4 4
- 11 -
TAE Curs nr. 2
3
d
n 2 d1 92 / d 2 92 , (2.25)
d1
cu d1 si d2 in (mm).
- 12 -
TAG Curs nr. 3
CALCULUL HIDRAULIC AL RETELELOR DE APA
unde ‘’K’’ este caracteristica de debit (m3/s), iar ‘’s’’ este rezistenta hidraulica totala a conductei,
in (s2/m5):
K 3,48 d 5 f m / s
3
; s 0,0826 f lech / d 5 lech / K 2 s 2
/ m5 (3.4)
d
l ech l x l [m], este lungimea echivalenta a conductei.
f
Diametrul interior d, capacitatea de transport a conductei Gh si viteza medie a fluidului in conducta
w sunt date de relatiile :
0,0625 fGh2 d 5 psp 0,354Gh
d 5 m; Gh 4 t h; w m s (3.5)
psp f d 2
Pentru calculul retelelor de apa se recomanda relatia lui Altsul pentru determinarea coeficientului
de frecare liniara f:
f 0,11 68 / Re
0 , 25
(3.6)
In cazul numerelor Re mari coeficientul de frecare nu mai depinde de Re ci numai de
rugozitatea relativa , iar relatia de calcul este cea propusa de Sifrinson:
f =0,110,25 (3.6’)
Rezistenta hidraulica specifica a conductelor Rsp se determina din relatia generala a
pierderilor totale de presiune :
-1-
TAG Curs nr. 3
Astfel rezistenta specifica a conductelor se calculeaza cu formula:
a) Conducte scurte. La acest tip de conducte pierderea de presiune totala se calculeaza cu relatiile
generale tinand cont de regimul de curgere si starea conductei: neteda , semirugoasa sau rugoasa
hidraulic:
b) Conducte legate in serie. Pierderea totala de inaltime pentru conductele simple inseriste
(fig.3.1.) se calculeaza avand in vedere suma tuturor rezistentelor liniare si locale ale tronsoanelor:
h Qs2 li K i2 Qs2 si m ; (3.10)
unde: Qs este debitul volumic care circula in sistemul de conducte inseriate [m3/s]); li este lungimea
tronsonului i in (m); Ki este modulul de debit al tronsonului i, iar si este rezistenta totala a
tronsonului i.
-2-
TAG Curs nr. 3
d) Retele de distributie a apei reci.
Pentru distributia in orase a apei reci se stabileste mai intai debitul care trebuie
transportat si apoi distribuit consumatorilor.
Astfel in figura 3.3. este prezentata o conducta de alimentare cu preluare uniforma
de debit, caracteristica situatiei caracterizata de o mare aglomerare de consumatori
(ansamblurile de locuinte din marile cartiere orasenesti)
l
h s Q12 Q1Q0 Q02 3 0,0826 f ech5 Q12 Q1Q0 Q02 3 [m] (3.13)
d
In cazul particular, cand debitul de transit la sfarsitul conductei Q2 = 0, relatia de mai sus
capata forma:
lech Q1
2
Q12
p gh 0,0826 f 5 g s g [Pa] (3.14)
d 3 3
-3-
TAG Curs nr. 3
In fig 3.4. sunt prezentate cateva retele ramificate cu o singura sursa de alimentare. Pentru
cazul cel mai simplu al unei retele cu un singur consumator la capat pierderea totala de presiune p
si rezistenta totala R sunt date de relatiile :
2
p RQsursa [ Pa ] R Rsp l ech [ Pa s 2 / m 6 ] Rsp 0,811f / d 5 (3.15)
Pentru reteaua cu ‘n’ tronsoane in serie cu lungimi si diametre diferite, rezistenta totala se
calculeaza cu relatia :
n
R ( Rsp l ech ) i [ Pa s 2 / m 6 ] (3.16)
i 1
-4-
TAG Curs nr. 3
B) Pentru o retea cu un numar finit de ‘’n’’ consumatori legati prin tronsoane de conducta cu
rezistentele locale li (fig.3.4.b) pierderea totala de presiune este suma pierderilor pe fiecare
tronson in parte:
p 1 pi R1 (Q1 Q2 ..... Qn ) 2 R2 (Q2 Q3 .....Qn ) 2 .... RnQn2 [ Pa]
n
(3.18)
-5-
TAG Curs nr. 3
In figura 3.5. se prezinta schematic o retea de alimentare cu apa cu doua surse de alimentare,
amplasate la cele doua capete ale retelei
Pentru cazul retelei de diametru constant, cu preluare constanta de debit si doua surse de
alimentare (fig.3.5.a), problema principala a calculului consta in determinarea caracteristicilor
punctului ‘0’ de separatie a curgerii si a debitelor QA si QB ale celor doua surse. Datele initiale ale
problemei sunt diferentele de presiune disponibile la surse pA si pB [Pa], debitul total al retelei
Qsursa = Qsp L [m3/s] si rezistentele specifice Rsp [Pa.s4/m6.m] ale tronsoanelor. Diferenta de
presiune in punctul de separatie 0 se determina din relatia:
p0 = pA- pA0 = pB - pB0 (3.20)
Daca se cunosc debitele QA si QB caderile de presiune pA0 si pB0 se calculeaza pe baza
teoriei generale, considerind separat tronsoanele AO si BO ca retele rugoase hidraulic, cu preluare
uniforma de debit si alimentate de la un capat, adica :
p A0 Rsp l A0 Q A2 / 3 ( Rsp / 3Qsp )Q A3 Rc Q A3 ; si p B 0 Rc Q B3 (3.21)
in care s-a notat cu :
Rc = Rsp/3Qsp (Pa s3/m9) = ct , rezistenta cubica a retelei.
Se noteaza cu:
A Q A / Qsursa si B QB / Qsursa rezulta A B 1 ; debitele relative ale surselor si:
-6-
TAG Curs nr. 3
2
(p B p A ) /( RQsursa
/ 3) B3 A3
(1 A ) 3
A3 ,
(3.22)
raportul dintre diferenta presiunilor disponibile pentru reteaua alimentata din doua surse si
pierderea totala de presiune pentru reteaua alimentata dintr-o sursa.
Rezulta ca, din valoarea lui care se poate determina din datele problemei si din relatia
3.22 se poate determina valoarea debitului relativ al sursei A.
Solutia reala a ecuatiei 3.22 este :
A 0,51 3 2 1 1 42 3 2 1 1 42
(3.23)
Neglijind termenii mici de rang superior – eroare sub 5%- solutia ecuatiei de mai sus se simplifica
la forma:
A 0,5(1 ) (3.24)
Pentru cazul mai general al retelelor alimentate din doua surse, cu tronsoane cu
rezistente specifice diferite si numar finit de consumatori (fig.3.5.b), determinarea punctului de
separatie se face cu ajutorul rezistentelor patratice Rp. Presupunindu-se alimentarea retelei numai
din sursa A sau numai din sursa B cu debitul total Qsursa, atunci rezistenta patratica a retelei,
plecand din A este :
2
( R p ) AB [ R1Qsursa R2 (Q2 .. Qn ) 2 .. Rn Qn2 ] / Qsursa
2
(3.25)
2
R1 R2 ( 2 .. n ) .. Rn n2
sau analog, pentru alimentarea din B :
Debitele relative de fluid A si B, raportate la cele doua surse, se deduc cu relatiile rezultate din
prelucrarea ecuatiilor 3.23-3.26:
( R p ) AB p A p B
1 1 2
1 1
QA ( R p ) BA ( R p ) BA Qsursa
A , (3.27)
Qsursa [( R p ) AB /( R p ) BA ] 1
sau analog :
( R p ) BA p B p A
1 1 2
1 1
QB ( R p ) AB ( R p ) AB Qsursa
B (3.28)
Qsursa [( R p ) BA /( R p ) AB ] 1
-7-
TAG Curs nr. 3
p AO ( R p ) AB Q A2
si p BO ( R p ) BA Q B2 (3.29)
iar presiunea punctului de separatie O cu relatia :
p0 = pA- pA0 = pB - pB0 (3.30)
Fata de metodologia prezentata trebuie remarcat faptul ca la sarcini partiale, valorile
pierderilor de presiune calculate pe baza rezistentelor patratice de mai sus sunt aproximative ( linia
punctata din fig 3.5.b) si in general mai mari decat pierderile reale de presiune.
O metoda mai precisa de determinare a debitelor surselor, este cea bazata pe introducerea
unui multiplicator subunitar aplicat debitului provenit de la sursa cu diferenta de presiune mai mica
(ex. sursa B din fig 3.5.b) :
k B 1 m 3 ( R p ) min /( R p ) max 1 , (3.31)
unde: (Rp)min si (Rp)max sunt valorile cea mai mica si respectiv cea mai mare dintre rezistentele
patratice (Rp)AB si (Rp)BA, iar ‘m’ un coeficient determinat din diagrama din fig.3.5.c, in functie de
valoarea dat de relatia
2
1 (p A p B ) /( R p ) AB Qsursa (3.32)
Astfel se corecteaza debitele relative A si B cu relatiile:
2
b) cazul p A p B ( R p ) AB Qsursa atunci QA = Qsursa si QB = 0, si in mod similar
2
daca p B p A ( R p ) BA Qsursa atunci QB = Qsursa si QA = 0.
In ambele situatii kB = 0.
-8-
TAG Curs nr. 3
O alta metoda folosita la calculul hidraulic al retelelor alimentate din doua surse este cea a
debitului aditional , care consta in alegerea arbitrara a punctului de separatie 0 precum si al
debitelor celor doua surse QA si QB si apoi determinarea pierderilor de presiune pe cele doua
tronsoane (fig. 3.6.).
Pentru cazul particular al celor trei consumatori din fig.3.6. se alege punctul de separatie
in dreptul consumatorului 2, iar suma debitelor pompelor, alese arbitrar trebuie sa fie
egala cu debitul total Q sursa .
Pierderile de presiune pe cele doua tronsoane ce pleaca de la surse devin :
p A0 p A R1Q12 R2Q22 si pB 0 pB R4Q42 R3Q32 (3.36)
In mod obisnuit cele doua valori vor fi diferite, (datorita alegerii arbitrare a debitelor ce
pleaca din pompe) ceea ce inseamna ca debitele din cele doua surse se vor modifica
intre ele cu ΔQ, astfel ca cel total al sursei sa ramana constant si pierderile de presiune
pe cele doua tronsoane sa fie egale.
p A R1 Q1 Q R2 Q2 Q pB R4 Q4 Q R3 Q3 Q
2 2 2 2
(3.37)
Din ecuatia de mai sus se determina valoarea lui ΔQ cu care se corecteaza cele doua
debite.
2
Q RiQi RiQi Ri p A pB RiQi2 / Ri (3.38)
i i i i
Nota : In expresia de mai sus valorile Ri si Ri Qi sunt pozitive pentru tronsoanele de conducta care
2
QA, B QAales
, B Q (3.40)
-9-
TAG Curs nr. 3
In figura 3.7.b este aratata o retea buclata la care se cunosc rezistentele hidraulice
totale RI ale tronsoanelor retelei si debitele la consumatori Qi.
Stabilirea circulatiei debitelor se face pe baza legilor lui Kirchhoff, definite astfel :
- suma algebrica a debitelor intr-un nod al retelei este zero :
ΣQI = 0 (3.31)
- suma algebrica a pierderilor de presiune intr-un contur inchis al retelei este zero :
ΣRiQi2 = 0 (3.32)
Fig.nr.3.8. Schema unei retele de termoficare (a) si graficul piezometric asociat (b)
Daca lungimile echivalente ale conductelor de tur si retur sunt egale ld,ech = li,ech = lech si
Δpd,sp= Δpi,sp= Δpmed,sp, rezulta pierderea medie specifica de presiune:
-12-
TAG Curs nr. 3
Δpmed,sp= (Δprt -
Δppt) 103/2lech=[Δpp- (Δpsv+ Δpsb+ Δppt)] 103/2lech (3.36)
Relatiile de mai sus arata ca pierderile de presiune pe conductele de ducere sau intoarcere
nu sunt influientate de nivelul topografic al consumatorilor si nici de presiunea din conducte. Se
recomanda urmatoarele valori pentru pierderile specifice de presiune:
- 3…..5(max 8) mmH2O/m, pentru conducte magistrale;
- max 25 (30) mmH2O/m, pentru ramificatii din conductele magistrale sau racorduri.
O metoda simplificata de calcul hidraulic a retelelor de termoficare cu apa admite ca date initiale
cvasiconstante: t =80°C, = 971,8 kg/m3, = 0,365 10-6 m2/s, si rugozitatea absoluta interioara k
= 0,1 mm. Astfel pierderile specifice de presiune se calculeaza cu relatiile simplificate:
psp= 370 Gh17,5/ d4,75 mmH2O/m pentru Re < 1000d (3.37)
2 5,25
psp= 414 Gh / d mmH2O/m pentru Re > 1000d (3.38)
unde Gh este dat in [kg/h], iar d in [mm]. Relatiile au fost obtinute din ecuatia generala (3.2) in care
s-a folosit relatiile lui Blasius si Davidson pentru coeficientul de frecare f.
( f 0,3164 / Re0, 25 , daca Re 1000d Blasius ; f 0,063 / d 0, 25 , daca Re 1000d Davidson)
Pentru cazul k = 1, pi=pCET, pierderile in retea sunt nule, iar reteaua are stabilitate
maxima (variatia debitului unui consumator nu afecteaza debitele celorlalti) ;
Pentru cazul k = 0 , pi= 0, reteaua fiind complet instabila.
Pentru a mari stabilitatea hidraulica a retelelor de termoficare se procedeaza la o serie de
masuri, si anume:
proiectarea tronsoanelor de retea cu debite variabile pentru pierderi de presiune foarte
mici;
prevederea de diafragme de echilibrare sau de racorduri de elevatoare care cresc resistenta
hidraulica in aval de acestea;
reducerea sectiunii armaturilor de reglare (inchiderea partiala a vanelor si ventilelor);
legarea in serie a unor consumatori de caldura, etc.
Toate aceste masuri conduc la cresterea economiei de enegie de pompare, imbunatatirea calitati
alimentarii cu caldura la toti consumatorii si evitarea circulatiilor inutile de agent termic.
Pentru tronsoanele de termoficare legate in serie capacitatea totala (echivalenta) de trecere este data
de relatia:
-13-
TAG Curs nr. 3
a tot 1 1 a12 1 a22 .... 1 an2 [m3/s] (3.41)
In mod analog pentru o retea de termoficare cu n consumatori in paralel, capacitatea de trecere
echivalenta este suma tuturor capacitatilor de trecere ale tronsoanelor:
atot a1 a2 ..... an [m3/s] (3.42)
a) Conducte scurte de abur. Pentru acest tip de conducte si viteze mici calculul pierderilor de
presiune se determina ca si pentru fluidele incompresibile cu relatiile generale. Pentru viteze mari
(>30 m/s) coeficientul de frecare se majoreaza cu un factor de corectie care tine seama de procesul
de accelerare fa in miscarea mediului respectiv. In acest fel coeficientul de frecare f din formulele
cunoscute se inlocuieste cu coeficientul f’ dat de relatia
f’ =f [1 + (fa/f)/100] (3.43)
in care raporul fa/f [%] se determina din diagrama din fig. 3.9 in functie de viteza si temperatura
aburului.
Pentru calcule aproximative si rapide se poate utiliza pentru coeficientul de frecare relatiile
de mai jos :
Biel – Fritzsche : f 0,0561 Gh0,148 , cu Gh in [kg/h];
Babcock – Wilcox : f 0,01081 92 / d , cu d in [mm].
Pentru conductele scurte, la care reducerea de temperatura este mica, se poate neglija variatia
densitatii cu temperatura (T1≈T2), aceasta ramanand variabila numai cu presiunea:
1 ( p / p1 ) 2 ( p / p 2 ) , unde cu indicii 1,2 s-au notat parametrii la intrare si respectiv la
iesirea din conducta.
-15-
TAG Curs nr. 3
b) Conducte de abur lungi. Datorita variatiei densitatii aburului de-a lungul conductei (care nu mai
poate fi neglijata) din cauza pierderilor de presiune si temperatura, calculul hidraulic se poate face
prin doua metode aproximative:
se apreciaza in prealabil pierderea de presiune p, cu care se determina densitatea medie a
aburului in lungul conductei si se aplica relatiile de baza pentru pierderile de presiune totale. Cu
noile valori se determina noua densitate medie si se reiau calculele iterativ pana la atingerea
convergentei in limitele erorilor impuse.
se considera conducta formata din mai multe tronsoane scurte si se calculeaza pierderea de
presiune pe fiecare tronson separat tot cu relatiile generale si cu densitatea medie pe fiecare
tronson egala cu cea de la intrarea in tronsonul respectiv. Calculul este laborios daca conducta
este foarte lunga.
In tabelul 3.2. sunt date cateva relatii de calcul pentru determinarea pierderilor de presiune pe
conductele de abur:
Tabelul 3.2. Relatii de calcul pentru determinarea pierderilor de presiune pentru
conductele de abur
Tipul Conductei Relatia de calcul
Conducte scurte Unwin : p 6,831 (92 / d )v Gh2 l ech / d 5 [bar]
Fritzsche : p 31,5v Gh1,85 l ech / d 4,97 [bar]
Conducte lungi Biel-Fritsche : p12 p22 70,1 p1 v1 Gh1,852 l d 5
p12 p22 1250 f p1 v1 Gh2 l d 5
p p1 (1 1 1250 f Gh2 l ech / p1 1 d 5 ) [bar]
p p 2 ( 1 1250 f Gh2 l ech / p 2 2 d 5 1) [bar]
1800q l '
p p1 1 1 (1250 f Gh2 lech / p1 1 d 5 )(1 )
T1c pGh
unde: v - volumul specific al aburului, [m3/kg]; p1,2 - presiunile la intrarea si respectiv la iesirea din
conducta, [bar]; T1 - temperatura absoluta initiala a aburului, [K]; cp - caldura specifica medie a
aburului [J/kgK]; Gh – debitul orar de abur, [kg/h]; q - pierderea specifica de caldura a conductei,
-16-
TAG Curs nr. 3
[W/m]; l – lungimea conductei,[m], ce se inlocuieste cu lech pentru conducta cu rezistente locale,
[m]; l’ - lungimea echivalenta a conductei izolata termic, [m].
Pentru calcule foarte rapide se pot utiliza si nomograme de calcul, care duc la determinarea
diametrului conductei sau a debitului transportat, corespunzator unei pierderi de presiune date, in
ipotezele = ct. sau = variabil.
Scaderea temperaturii aburului Δt pe conducta de lungime echivalenta termic l’ se determina cu
relatia :
t q l ' Gs c p (3.44)
cu Gs – debitul masic, [kg/s].
Astfel, densitatea aburului intr-un punct al conductei este:
p T1 p Gs c pT1
1 1 (3.45)
p1 T1 t p1 Gs c pT1 ql '
De remarcat, ca prin scaderea temperaturii aburului in lungul conductei se micsoreaza pierderile de
presiune, datorita faptului ca la reducerea temperaturii agentului se reduce si volumul specific al
acestuia si implicit debitul volumic.
Pentru calculele practice ale pierderilor de presiune, in cadrul retelelor de abur cu diverse
configuratii se admit parametrii medii, determinati cu urmatoarele relatii :
- densitatea medie, ca medie aritmetica
med 1 2 2 [kg/m3] (3.46)
- scaderea de temperatura a aburului supraincalzit
t 103 Q Gs c p 3,6 106 Q Gh c p [ºC] (3.47)
unde: ΔQ - pierderile totale de caldura ale conductei,[kW]; Gs,Gh - debitele de abur, [kg/s ; kg/h] ;
cp - caldura specifica a aburului la parametrii medii, [kJ/kgK].
- pierderile de caldura ale conductei in mediul ambiant
Q ql tm t0 l 103 [kW] (3.48)
in care ql sunt pierderile specifice de caldura, [W/mK], pentru conductele de abur izolate. Acestea
sunt prezentate in functie de diametrul conductei, sintetizat in tabelul 3.3.
-17-
TAG Curs nr. 3
3.8 Calculul hidraulic al retelelor de gaze
-18-
TAG Curs nr. 3
Relatii empirice pentru determinarea coeficientului de frecare liniara f ,la curgerea gazelor:
- formula lui Biel-Fritzsche : f 0,249 0,184 Qh0,125 ;
- particularizare pentru aer w>150000 f 0,284 0,148 Qh0,148 ;
0 ,148
- pentru conditii normale fizice : f 0,0539 QhN 0,0561 Qh0,148
unde debitul orar se introduce in kg/h.
-19-
TAE Curs nr. 4
Astfel se calculeaza fluxul termic unitar liniar pentru conducte cilindrice sau fluxul
termic unitar de suprafata pentru pereti plani, dupa relatiile cunoscute din transferul de
caldura:
t t f t0
ql k l t (W / m) (4.1)
Rl 1 1 de 1 d iz 1 d sp 1
ln ln ln
d i i 2 p d i 2iz d e 2 sp d iz d sp e
-1-
TAE Curs nr. 4
t t f t0
q s k s t (W / m 2 ) (4.1’)
Rs 1 p iz sp 1
i p iz sp e
Trecerea de la coeficientul global de caldura liniar kl (W/mK) la cel global raportat
la suprafata S, ks (W/m2K) precum si a fluxului termic unitar liniar ql (W/m) in cel de
suprafata qs (W/m2) se face cu relatiile
R
k l dk s ql dq s Rl s (4.2)
d
Coeficientii de convectie i de la fluidul transportat la perete se determina cu relatii
criteriale empirice in functie de regimul de curgere, natura fluidului si tipul convectiei. La
curgerea turbulenta prin tevi si canale, a gazelor si lichidelor fara schimbarea starii de
agregare, pentru convectie fortata in spatiu limitat se poate folosi relatia lui Miheev:
Nu 0,021 Re 0,8 Pr 0, 43 = l /
Valorile orientative pentru coeficientul de convectie pentru gaze de ardere si aer cald,
( Nu l ) la interior sunt prezentate in tabelul 4.1.
Tabelul 4.1. Valorile coeficientilor de convectie i [W/m2K]
pentru gaze de ardere si aer cald
-2-
TAE Curs nr. 4
In timpul functionarii izolatia termica in general sub forma de saltele din vata minerala,
vata de sticla, fulgi din bazalt, etc. sufera un proces de tasare. Din acest motiv la montaj
se are in vedere un coeficient de supradimensionare a grosimii izolatiei (coeficient de
tasare Kt) definit ca raportul intre volumul izolatiei la montaj si cel dupa executare
-3-
TAE Curs nr. 4
(functiune): Kt = V0 / Viz =1,15. . . .1,6 (4). Valorile recomandate pentru acest coeficient
sunt prezentate in tabelul 4.3.
Tabelul 4.3. Valorile recomandate pentru coeficientul de tasare a izolatiei termice
Pentru determinarea grosimii izolatiei termice care urmeaza sa fie motata δ0 se foloseste
relatia:
0 = izKt (de +iz)/(de+2iz) [m] (4.3)
-4-
TAE Curs nr. 4
- pentru conducte in aer liber: c 0,75(5,1 0,003t 0 ) w 0,6 d e0, 4 [W / m 2 C ] , unde w este
viteza vantului in [m/s];
- pentru suprafete plane in aer liber: c (5,95 0,015t 0 ) w 0,8 l 0, 2 [W / m 2 C ] , cu l
lungimea peretelui plan in directia vintului.
Pentru calcule rapide se pot utiliza, cu o buna aproximatie urmatoarele relatii pentru
coeficientul de transfer la exteriorul conductelor :
ql qlnormat (t med
f t 0med ) /(t f t 0 ) [W/m],
-5-
TAE Curs nr. 4
t t f t0
ql k l t (W / m)
Rl 1 1 d 1 d 1 d sp 1
ln e ln iz ln
d i i 2 p d i 2iz d e 2 sp d iz d sp e
Pentru conductele izolate in mai multe straturi la numitorul expresiei se vor adauga
in mod corespunzator rezistentele termice corespunzatoare acestora. De asemenea
avand in vedere ca fluxul termic unitar este constant la traversarea tuturor straturilor se
poate determina si temperaturile interioare intermediare (dintre straturi). Pierderea totala
de caldura a unei conducte de lungime L va fi:
unde, prin Lech=KL + l (m), s-a notat lungimea echivalenta de calcul a conductei, care tine
seama de pierderile suplimentare de caldura prin elementele de sustinere (coeficientul K
dat in tabelul 4.6.) si de lungimea de conducta izolata care echivaleaza pierderile de
caldura prin armaturile de inchidere si imbinari de tronsoane, l in (m) (tabel 4.7). Pentru
calcule rapide se pot neglija rezistentele termice la transferul caldurii de la fluid la
conducta si cele ale peretilor conductei si stratului protector.
-6-
TAE Curs nr. 4
4.2.2. Diametrul critic al izolatiei termice. Considerind peretele cilindric izolat termic din
fig.4.1 si neglijand rezistenta termica a stratului protector, restul marimilor fiind constante,
se constata ca fluxul termic unitar este dependent de diametrul exterior al izolatiei termice
si implicit de grosimea acesteia. In concluzie fluxul termic unitar liniar ql devine maxim
cand rezistenta termica totala este minima. Astfel derivand expresia fluxului termic liniar in
raport cu diametrul izolatiei si egaland cu zero, rezulta valoarea de extrem a diametrului
izolatiei, numita diametrul critic (fig.4.2)
Figura 4.2. Diametrul critic al izolatiei termice pentru conducte cilindrice (a), functie de
variatia rezistentelor termice (b).
-7-
TAE Curs nr. 4
ql t f t0
1 1 d 1 d 1 0 de unde rezulta:
diz diz ln e ln iz
d i i 2 p d i 2iz d e d iz e
1 1 2
(t f t0 )( 2 )0 de unde d iz d cr iz (m) (4.6)
2iz d iz d iz e e
In concluzie, la conductele la care diametrul izolatiei este mai mic decit cel critic, pierderile
specifice de caldura cresc odata cu marirea grosimii izolatiei termice, pana la atingerea
diametrului critic, cand devin maxime, dupa care incep sa descreasca.
Variatia fluxului
termic prin izolatie
Diametrul critic
al izolatiei
-8-
TAE Curs nr. 4
Tabelul 4.8. Valori orientative ale rezistentei termice Rle la exteriorul conductelor
-9-
TAE Curs nr. 4
Daca stratul protector este metalic se poate neglija corectia de mai sus.
Acest caz corespunde cel mai adesea necesitatii respectarii normelor de protectia muncii,
care impun temperaturi maxime admisibile pentru suprafetele exterioare ale utilajelor si
subansamblelor fierbinti: 50 (max 60) °C.
Pentru acest caz se cunosc urmatoarele elemente initiale:
- temperaturile fluidului, suprafetei exterioare a conductei si mediului ambiant: tf, te si t0;
- diametrul exterior al conductei de si caracteristicile termofizice ale materialelor.
Daca se neglijaza acum rezistentele termice la interiorul conductei si peretelui acesteia,
grosimea izolatiei se determina din ecuatia transcendenta:
ecuatia este de tipul x ln(x) = ct si se rezolva prin incercari succesive sau utilizand direct
tabele (tabel 4.10) privind produsul x ln(x).
Tabelul 4.10. Valorile lui x in functie de xlnx
-10-
TAE Curs nr. 4
4.2.5. Calculul izolatiei termice pentru o scadere data a temperaturii agentului termic
-11-
TAE Curs nr. 4
care permite calcularea temperaturii finale a agentului termic la iesirea din conducta tf2:
4.2.6. Calculul izolatiei termice pentru prevenirea congelarii lichidelor transportate intr-un
timp de stationare dat
-12-
TAE Curs nr. 4
in care:
1 este timpul in ore de racire a lichidului pana la temperatura de congelare;
2 este timpul in ore de solidificare a lichidului stationat;
tcong este temperatura de congelare a lichidului transportat;
rcong este caldura latenta de solidificare (congelare) a fluidului;
Vf si Vp sunt volumele de fluid si respectiv al peretelui tevii pentru un metru liniar de
conducta;
K este coeficientul pierderilor suplimentarede caldura (tabel 4.6.);
Din relatia 4.17 se scoate rezistenta termica totala R:
Pentru cazul cel mai des intalnit al conductelor de apa pentru care se particularizeaza
proprietatile fizico termpdinamice (ρf = 1000 kg/m3, cf =4187 J/kgK, tcong = 0ºC, rcong = 3,35
105 J/kg) si al conductelor de otel (ρp = 7850 kg/m3, cp =482 J/kgK), relatia de mai sus
devine:
t V 0,9V p 10V f
R K / 2326 f f [mK/W] (4.19)
t f 2t0 t0
cu care se determina grosimea izolatiei conductei:
-13-
TAE Curs nr. 5
-1-
TAE Curs nr. 5
Elemente cunoscute:
temperatura agentului frigorific tf;
temperatura mediului ambiant t0;
fluxul specific de caldura absorbit q;
diametrul conductei de si grosimea acesteia s;
caracteristicile termofizice ale materialului izolatiei precum si configuratia
conductei.
Similar calculului termic al conductelor pentru o pierdere de caldura in mediul ambiant se
utilizeaza relatiile:
a) pentru pereti plani:
t t 1
iz iz Rs Rse iz 0 f [m] (5.1)
q s e
b) pentru pereti cilindrici:
de unde rezulta:
Condensarea umiditatii atmosferice are loc daca racirea aerului de face sub
temperatura punctul de roua. Pentru prevenirea acestui fenomen nedorit se urmareste
stabilirea unei temperaturi exterioare a izolatiei mai mare cu cca. 5 % fata de temperatura
de saturatie a vaporilor de apa la presiunea partiala la care se gasesc acestia in aer.
Elemente cunoscute:
temperaturile fluidului si mediului ambiant tf; t0;
umiditatea relativa φ a aerului ambiant;
diametrul conductei si proprietatile izolatiei.
Rezulta relatia:
-2-
TAE Curs nr. 5
care este de forma xlnx = ct care se rezolva prin incercari sau grafic (sau utilizand
tabelele specifice).
-3-
TAE Curs nr. 5
-4-
TAE Curs nr. 5
Conductele de termoficare pot fi amplasate aerian sau ingropate in sol (direct sau in
canale)
5.5.1. Conducte aeriene sau supraterane. In acest caz se aplica relatiile demonstrate la
calculul termic al conductelor pentru fluide calde la care se neglijaza rezistentele termice
la interior RI si peretelui tevii Rp.
5.5.2. Calculul conductelor subterane. Sunt trei cazuri distincte care apar la acest tip de
conducte ( fig. 5.2) :
- conducte ingropate direct in teren ;
- conducte in canale nevizitabile ;
- conducte in canale vizitabile
Pentru calculele termice ale acestor tipuri de amplasari de conducte se au in
vedere unele elemente caracteristice, si anume:
Valorile coeficientilor de conductivitate termica a materialelor izolatiei se multiplica
cu 1,2...1,5 pentru conductele ingropate direct in sol si cu 1,1...1,25 pentru
conductele din canalele nevizitabile.
La calculul temperaturii medii a izolatiei se admit valori de 60...70 C.
Conductivitatea termica a solului sol se determina in functie de natura si umiditatea
sa (tabelul 5.3.).
-5-
TAE Curs nr. 5
-6-
TAE Curs nr. 5
Pentru doua conducte vecine grosimea stratului de izolatie pentru prima (indice 1),
respectiv pentru a doua conducta (indice 2) se calculeaza tot pe baza formulei generale a
fluxului termic aplicat pentru cele doua conducte, la care se tine seama de influienta
termica reciproca a conductelor prin rezistenta termica mutuala R1,2. Relatiile de calcul
sunt :
2
1 2h
unde rezistenta mutuala este: Rl1, 2 ln 1
2sol b
Pentru determinarea grosimii izolatilor se aplica relatia deja acum cunoscuta:
Astfel pierderea totala de caldura a unei conducte ingropate in sol, de lungime L si care
tine seama si de pierderile suplimentare de caldura prin elementele de imbinare sau
armaturi (K) este :
-7-
TAE Curs nr. 5
1 1 4h
unde: Rican ; Rsol ln cu Dei si Dee ,diametrele echivalente respectiv interior
Dei i 2sol Dee
si exterioar ale canalului.
tcan = tsol + K (tf – tsol)(Rican + Rsol) / (Riz + Re +Rican + Rsol ) [C] (5.13)
In mod analog ca si la calculul grosimii izolatiei pentru retelele bitubulare ingropate in sol,
relatiile de calcul ale grosimii izolatiei se bazeaza pe echilibrul transferului de caldura si
sunt date de expresiile:
d iz 2 t f 2 t can t f 2 t can 1
ln 2iz 2 R2 2iz 2 (5.15)
d e2 q 2 q 2 d
iz 2 e
-8-
TAE Curs nr. 5
Conductele pentru transportul agentilor termici ingropate in sol sau canale termice,
produc o crestere de temperatura in zona adiacenta. Pentru determinarea temperaturii
intr-un punct de coordonate carteziene x,y este necesara conoasterea urmatoarelor
elemente:
temperatura agentului termic tf;
diametrul exterior al conductei de;
adincimea de pozare h;
conductivitatile termice ale izolatiei si solului iz, sol;
temperatura de calcul a solului tsol.
Temperatura tx,y intr-un punct x aflat pe perpendiculara pe axa conductei celei mai calde
si un un punct y ales arbitrar este functie de tipul conductei si modului de amplasare a
acesteia:
- pentru conducta monotubulara ingropata in sol:
q2 ( x b) 2 ( y h) 2
t x, y t sol q1 R x, y ln [C ] (5.19)
2 sol 2 2
( x b) ( y h)
Are drept scop determinarea grosimii optime a stratului de izolatie luand in consideratie
variatia antagonista a investitiei si cheltuielilor de exploatare functie de grosimea stratului
de izolatie.
Pierderile specifice economice de caldura rezulta din relatia:
2iz t f t0 ec 2iz t f t0 1 2 A
ql , ec [W/m] (5.20)
2 A
A 1
Nu
unde A rezulta din rezolvarea prin incercari a ecuatiei:
ec ln ec 2 / Nu 2 3,6 10 b z iz t f t0
6
A = (5.21)
1 2 / ec Nu de 1 2 I sp
p T I iz d
iz
d iz , ec ede m n
in care: ec ; Nu ; p 1 I m I (5.22)
de iz 100 100
Notatii utilizate:
b – pretul de cost al caldurii, lei/GJ;
z – nr. anual de ore de functionare, h/an;
-9-
TAE Curs nr. 5
-10-
TAE Curs nr. 6
6.1 Generalităti.
Prin acest calcul se are in vedere asigurarea functionarii in conditii de siguranta pe tot
timpul utilizarii conductelor si sistemelor de conducte si se urmaresc in principal
urmatoarele elemente:
- dimensionarea sau verificarea grosimii conductelor;
- stabilirea tipului si marimii tensiunilor (solicitarilor) care apar in punctele cele mai
solicitate ale retelei;
- determinarea traseului optim al conductei, care satisface cerintelor tehnologice, de
acces, economice, precum si cele impuse de asigutrarea compensarii dilatarilor
impiedicate;
- stabilirea tipului si numarului suporturilor sau suspensiilor necesare.
-1-
TAE Curs nr. 6
-2-
TAE Curs nr. 6
La temperaturi inalte (t > 400 ºC) si solicitari mecanice continue, otelul conductelor sufera
o deformare plastica treptata, numita fluaj. Variatia alungirii specifice a materialului in timp
defineste curba de deformatie izoterma sub sarcina constanta, sau mai simplu curba de
fluaj (fig 6.3.)
-4-
TAE Curs nr. 6
Caracteristicile chimice, fizice si mecanice ale otelurilor pentru tevi sunt indicte in
STANDARDELE tărilor producatoare. Pentru România principalele STAS-uri sunt:
STAS 8183 – Oteluri pentru tevi fara sudura, de uz general;
STAS 500 – Oteluri de uz general pentru constructii;
STAS 10382 – Oteluri pentru tevi utilizate la temperaturi scazute;
STAS 8184 – Oteluri pentru tevi utilizate la temperaturi ridicate;
STAS 10322 - Oteluri inoxidabile pentru tevi
La alegerea materialului se va lua in considerare cea mai mica valoare dintre cele doua
rezistente admisibile. In tabelul 6.1. se prezinta tensiunile admisibile pentru câteva oteluri
româneşti, functie de tmperatura.
l F l0 / E S (m) (6.4)
p [MPa]
pM
c
pe
b
pi a
Δde[%]
0
-6-
TAE Curs nr. 6
în care: max, min sunt valorile principalelor tensiuni, maxima si minima, in N/mm 2; p este
presiunea interioara, in MPa; de, s sunt diametrul exterior si grosimea peretelui conductei,
in mm.
Grosimea de proiectare s a conductei se deternina ca suma dintre grosimea de
rezistenta de calcul sc si adosurile de grosime C, determinate conform normelor de
calcul aplicate : s = sc + C (mm).
Relatiile de calcul ale grosimii de rezistenta sunt multiple si depind de normele din tara
respectiva. Ele toate pornesc de la relatia de baza 6.3 corectate cu coeficienti de rezistenta a
elementelor de imbinare prin sudura (z) sau coeficienti functie de temperatura de calcul (y).
Spre exemplificare normele ISCIR din Romania dau pentru dimensionarea grosimii
conductei la presiunea interioara de calcul pc urmatoarea relatie :
pc d i pc d e de
sc pentru 1,2 (6.4)
2 a pc z 2 a pc z 2 pc di
Pentru verificarea presiunii maxime se utilizeaza expresia :
2 s z
pM a v (6.5)
d i sv
unde sv este grosimea de verificare, in mm.
Alte relatii de dimensionare a grosimii peretelui conductei sunt prezentate in tabelul nr.6.4
Adaosurile de grosime C prezente prin normele romanesti se caracterizeaza prin C 1care
reprezinta grosimea suplimentara ce tine seama de eroziunea sau coroziunea conductei,
in exploatare, in mm si Cr care tine seama de abaterile negative la grosimile de fabricatie
ale tevilor, in mm : rezulta grosimea reala :
s = sc + C1 + Cr (6.6)
-7-
TAE Curs nr. 7
-1-
TAE Curs nr. 7
Coturile executate din segmente sunt folosite la presiuni p < 2,5 MPa si temperaturi
t < 225 ºC si constructiv pentru unghiri la centru al unui segmet, β < 22º30”. Calculul se
efectueaza pe baza teoriilor corpurilor cu slabire, supuse la presiune interioara, si anume:
a) regula ariilor sau echilibrul dintre tensiunile medii σmed şi solicitarea la
presiunea interioara :
med = pc A / N/mm2) (7.1)
unde A este aria de presiune (mm2) si Ω este aria de solicitare (mm2);
b) regula zonelor de influienta din jurul slabirilor (zonele portante care participa
la preluarea eforturilor an jurul slabirilor pentru ca deformatiile sa ramâna în domeniul
elastic) :
- pentru corpul de baza: Lc1 ( Dc1 sc1 ) sc1 (mm) (7.2)
- pentru elementul de slabire: Ls1 k ( Ds1 ss1 ) ss1 (mm)
unde : Dc1, Ds1 sunt diametrele corpului de baza si respectiv al elementului de slabire din
zona de calcul; sc1, ss1 grosimile peretilor din aceleasi zone (mm); k constanta functie de
tipul piesei.
c) regula coeficientului de slabire V ca raport dintre suprafata efectiv portantă
a corpului de baza slabit si cea corespunzatoare a corpului de baza neslabit: V = f(ss1/sc1),
care conduce la urmatoarele relatii de calcul :
- de dimensionare : sc1 = pcDc1/a(2a – pc)Vs (mm) (7.3)
- de verificare: ech = 0,5 pc(2A/ + 1) = 0,5pc/aDc1/(sc1V) + 1s(N/mm2) (7.4)
Având an vedere regulile de mai sus aplicate coturilor din segmente (fig. 7.3) pentru zona
interioara si cea exterioara rezulta:
-2-
TAE Curs nr. 7
valabila pentru α< 45º, iar C este un adaos care tine seama de tolerantele de fabricatie .
-3-
TAE Curs nr. 7
Asa cum s-a mai aratat, presiunea interioara este principala solicitare primara care
conduce la calculul grosimii peretelui conductei. La conductele cu pereti grosi eforturile
sunt dependente de diametrul curent di <d <de. Daca se noteaza cu u = de/di si x = de/d, si
considerand solicitarile în domeniul elastic, atunci tensiunile tangentiale si radiale în
peretele conductei devin :
tp p(1 x 2 ) /(1 u 2 ); rp p(1 x 2 ) /(1 u 2 ) (N/mm2) (8.1)
Tensiunile produse de presiune, explicitate pentru suprafata interioara d = di si cea
exterioara d = de, sunt :
Dupa depasirea unei anumite limite a presiunii, tensiunile cresc peste limita de
proportionalitate a materialului intrând an domeniul plastic de deformare.
Astfel tensiunile produse de presiune îsi schimba atât marimea cât si distributia (fig. 8.1)
-4-
TAE Curs nr. 7
d i2 d i2
4 4 d2 d
l .p p p p i p m (N/mm2) (8.6)
2 2 d d d d 4sd 4 s
(d e d i ) ( e i
) e i
m
4 2 2
cu dm = (di+de)/2, diametrul mediu al conductei.
Se constata ca tensiunea tangentiala este de cca. doua ori mai mare decat cea axiala.
Solicitarile pentru portiunile drepte dintre reazeme sau suspensii, pentru cazuri tipice sunt
prezentate în tabelul 8.1.
Relatiile sunt determinate pentru solicitari în domeniul elastic, dar care prin cresterea
încarcarii specifice, q sau deschiderii dintre rezeme l se poate ajunge în domeniul
solicitarilor plastice.
Aceste relatii exemplificatoare stau la baza calculelor de proiectare sau verificare a
distantei dintre suporturi.
-5-
TAE Curs nr. 7
Tabel 8.1 Momentele de ancovoiere si sageata maxima pentru conducte drepte, orizontale.
-6-
TAE Curs nr. 7
g i M i2 M e2 M t2 / W i M x2 M y2 M z2 / W (N/mm2) (8.10)
unde : pv = 0.049 . . . .0.069 bar, este presiunea produsa de vant (STAS-946) pentru
teritoriul tarii noastre, dext este diametrul exterior supus actiunii vantului, în cm.
Momentele de încovoiere produse de vânt actioneaza în planul orizontal al conductei
producând tensiunea longitudinala: σl,v =Mv / W.
Pentru un segment de conducta dreapta orizontala, considerata încastrata la ambele
capate, momentul creat la mijlocul deschiderii este :
unde: p este presiunea de calcul, (Mpa); de,s sunt diametrul exterior si grosimea de
proiectare, (mm); MG este momentul rezultant al greutatii si sarcinilor externe, (Nm); W
modulul de rezistenta al conductei, (cm3).
Pentru cazurile în care apar sarcini ocazionale de scurta durata, inclusiv efectul
cutremurelor, se recomanda relatia:
-8-