Logos și creație. Raționalitatea creației la Sf.

Maxim Mărturisitorul

Faptul că lumea este o realitate unitară raţională începe să fie astăzi conturat din ce în ce
mai mult şi de mediul ştiinţific. Dar Biserica a afirmat acest adevăr pe tot parcursul existenţei
sale. Conform învăţăturii Părinţilor, toate lucrurile îşi au raţiunile existenţei lor în Logosul
dumnezeiesc. Hristos, Fiul lui Dumnezeu mai este numit şi Raţiunea, Logosul sau Cuvântul lui
Dumnezeu, după ale cărui raţiuni şi potrivit acestora a fost adusă la existenţă creaţia. Prin aceste
raţiuni, lumea este ordonată, structurată constituind un întreg armonios.1
Lucrările lui Dumnezeu referitoare la fiecare lucru din lume converg spre o singură
lucrare unitară. În acest mod, creaţia este ţinută şi condusă de o acţiune unitară a lui Dumnezeu
dar manifestată divers, că interfaţă, în fiecare lucru: “raţiunea cea una e (de fapt) multe şi
raţiunile cele multe sunt (de fapt) una”.2 Toate “micile adevăruri” primesc lumina lor de la
“marele Adevăr integral” precum toate razele luminoase provin de la Soare. 3Numai lucrarea de
înaintare în desăvârşire sau apropiere de Dumnezeu face posibilă descoperirea punctelor de
convergenţă ce arată în cele din urmă raţiunea unitară prezentă la bază şi în fiecare element al
lumii.
Toată această ţesătură de raţionalităţi a fost rânduită pentru a fi “citită”, înţeleasă, de o
raţionalitate conştientă, cea a omului. Printr-o astfel de conştientizare-înţelegere a lucrurilor,
omul îşi sporeşte propria cunoaştere de sine. Dar vederea şi înţelegerea de către om a unor
sensuri nu este posibilă decât numai şi prin Raţiunea divină, în şi prin Logosul sau Cuvântul lui
Dumnezeu.4
Aici se cuvine a face câteva precizări legate de cele două căi de cunoaştere: analitică şi
sintetică. După ieşirea din starea paradisiacă, omul a folosit fie una, fie cealaltă metodă în
observarea lumii înconjurătoare. Prin analiză el coboară în miezul unui lucru, află informaţii
nebănuite despre acesta, dar sfârşeşte prin a uita motivul sau sensul pentru care a pornit acest
demers. În cealaltă direcţie, prin sinteză, constată că datele prelucrate îi sunt insuficiente, iar

1
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Crearea şi înnoirea Creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în ”Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, 1976, nr. 7-8, p. 467.
2
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în „P.S.B.”, vol. 80, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 166.
3
N. Berdiaev, Încercare de metafizică eshatologică, Editura Paideea, București, 1999, p.54
4
Lars Thunberg, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. de Anca Popescu, Editura Sofia,
București, 2005, p. 152.
concluzia la care va ajunge are nevoie de o altă care s-o explice. Nici combinaţia celor două
metode de observare-cercetare deşi mai bună, nu s-a dovedit pe deplin satisfăcătoare. 5
Sensul ultim, înţelegerea integralistă, a scăpat întotdeauna omului din vedere. Jean
Guitton în discuţiile sale cu cei doi oameni de ştiinţă Grişca şi Igor Bogdanov, descoperă o
afirmaţie a fizicii extrem de interesantă: “... obţinerea informaţiei (adică a unei cunoştinţe),
consumă energie şi provoacă creşterea entropiei globale în sânul unui sistem... haosul este un
indiciu al prezenţei unei anumite cantităţi de informaţie în inima unui sistem. “6
Plecând de la aceste cuvinte întru totul adevărate, (nimeni nu contestă că într-un peşte se
află acumulată mai multă informaţie decât într-o piatră), nu ne putem abţine să nu întrebăm:
atunci când ne informăm despre un obiect oarecare, acumulând informaţie, producem haos în
sistemul respectiv, mărind odată cu volumul nostru informativ şi entropia din sistem? După
teoria ştiinţifică de mai sus, se pare că da. Pentru a descifra problema, vom porni de la starea
paradisiacă. Acolo, potrivit referatului biblic, nu exista dezordine, haos, entropie, deşi
protopărinţii noştri priveau lumea din jur, acumulând informaţie.7
Pe lângă cele două căi de a privi lumea, analitic şi sintetic, mai există una practicată de
protopărinţi înainte de momentul căderii. Este vorba despre o vedere intuitiv-contemplativă.8
Creaţia văzută în ansamblul ei, înainte de momentul căderii, se prezentă ca o unitate
raţională şi relaţională din care omul era parte integrantă. Ea era o ţesătură de raţiuni plasticizate
în care omul ocupa un loc central. Comparând lumea cu un tablou, omul înţelegea tabloul privind
la Dumnezeu şi-L înţelegea pe Dumnezeu privind tabloul în integralitatea lui din care făcea şi el
parte, sau, altfel zis, într-un mod contemplativ. Am înţelege acest mod de a vedea lumea
gândindu-ne la un apus de soare. Privind imaginea orizontului, nu ne oprim la ea ca la un punct
ultim ci căutăm să trecem dincolo de el; apusul de soare devine un punct de plecare ce trimite la
un sens, la un înţeles ascuns în spatele lui.9
Revenind la momentul căderii, vom observa că atunci, Adam privindu-se pe sine într-un
mod egocentrist, se va scoate din imaginea întregului tablou, vrând a fi un punct ultim, izolat,
rupt de restul creaţiei. În acel moment se produce o desfigurare a tabloului ce îşi pierde imaginea

5
Dumitru Ghise, Știinţă şi filosofie, în ”Ştiinţa şi contemporaneitatea”, Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 58.
6
Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, trad. de Paula Mare, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p.148
7
Arhim. Benedict Ghiuş, Creaţiunea după Sfânta Scriptură, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, 1957, p. 699.
8
În lipsa unei terminologii adecvate, o vom numi în acest mod, urmând a explica mai departe în ce consta această
vedere paradisiacă
9
Ioan Zizioulas, Creaţia ca Euharistie, trad. de Caliope Papacioc, Editura Bizantină, București, 1999, p. 92.
centrală, sensul, adică pe om care nu mai doreşte să fie parte integrantă. Într-adevăr, el
acumulează informaţie printr-un mod reducţionist de întoarcere spre sine, cunoaşte “că este gol”,
dar produce în felul acesta şi prima dezordine. Continuând acest proces, haosul, entropia, se va
extinde la nivelul întregului cosmos văzut. Eşecul protopărinţilor în ascensiunea lor spre
asemănarea cu Dumnezeu se va extinde şi la nivelul relaţiilor interumane.10
Mai mult decât atât, în virtutea faptului că omul este parte şi sinteză a lumii (micro şi
macrocosmos), tot ceea ce se petrece în fiinţa şi-n modul său de existenţă, are rezonanţe cosmice:
“căci toată făptura a fost supusă deşertăciunii nu din voia ei, ci din cauza celui care a supus-
o...” (Romani 8, 19). Astfel, prin căderea paradisiacă extinsă şi reactualizată astăzi prin fiecare
păcat, omul refuză asumarea unei funcţii mijlocitoare de preot al creaţiei rânduit de Dumnezeu,
dar se erijează în schimb într-un stăpân absolut sau măcar într-un vicar al lui Dumnezeu pe
pământ.11
Întreaga dezordine introdusă de om în creaţie ar fi condus la o dezagregare totală a lumii
văzute dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit proniator pentru reaşezarea şi susţinerea ei pe linia
raţionalităţii şi a scopului stabilite iniţial. Aşa se explică de ce cosmosul prezintă concomitent o
mişcare de entropie dar şi una izotropică, ordonată. În această lumină, teologia ortodoxă prezintă
echilibrat realitatea şi gravitatea căderii cu toate consecinţele ce decurg de aici inclusiv planul
extins al creaţiei, fără să cadă în superficialitate (precum în catolicism), nici într-o atitudine
extremă pesimistă ce vizează o degradare totală şi radicală a omului şi cosmosului (precum în
protestantism).12
Echilibrul la care ne referim se află în dogma hristologică, soteriologică şi în învăţătura
privind eshatologia. Dacă Adam a spart sau desfigurat unitatea “tabloului”, printr-o întoarcere a
sa spre sine, atunci Hristos este Cel care a refăcut armonia şi unitatea creaţiei printr-o unire între
creaţie şi Creator dar nu în sens panteist. Unirea firii create umane cu cea necreată divină în
persoana Mântuitorului, a oferit posibilitatea reală obiectivă tuturor oamenilor de a se înscrie în

10
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Crearea şi înnoirea Creaţiunii în învăţătura ortodoxă, în ”Mitropolia Moldovei și
Sucevei”, 1976, nr. 7-8, p. 467.
11
Jean-ClaudeLarchet, Terapeutica bolilor spirituale, Sophia, Bucureşti, 2001, p. 53.
12
Pr. Tache Sterea, Dumnezeu, omul şi creaţia în teologia ortodoxă şi în preocupările ecumenismului contemporan,
Bucureşti, 1998, p. 104.
această lucrare unificatoare, de unire cu Dumnezeu şi de revenire ca parte integrantă în mijlocul
creaţiei.13
Expunerea de faţă se regăseşte perfect în procesele cercetării de azi, când rezultatele
ştiinţifice deşi remarcabile, axate pe domenii scoase dintr-o legătură relaţională, au produs cele
mai mari dezechilibre ecologice ameninţând întregul ecosistem planetar şi chiar cosmic. Nu mai
prezentăm aici rezultatele aceleiaşi metode de a privi lumea, în psihologia şi filozofia modernă
ce a produs cele mai aberante ideologii.14
Această atitudine egocentrist - reducţionistă, transpusă în procesul de înţelegere a
raţiunilor lumii, a condus în cele din urmă la vederea (construirea) unei imagini proprii,
artificiale a realităţii. Structura materiei, sau mai bine zis chiar Dumnezeu a permis printr-o
înţeleaptă configuraţie a materiei acest lucru. Fizică, ne spune prin principiul incertitudinii al lui
Heisenberg că o particulă poate fi în acelaşi timp, în două locuri diferite. Ea se află acolo unde
vrem noi s-o vedem. Cu alte cuvinte, lumea prin configuraţia ei microcosmică, permite o
receptare a ei în funcţie de voinţa şi dorinţa observatorului. Tot în acest sens şi Shakespeare
spunea că lumea reprezintă “ţesătura viselor noastre”. De aici şi până la credinţele orientale care
afirmă că lumea este vis şi visul este viaţă, nu a fost decât un pas.15
Toate aceste învăţături, se pliază perfect pe alte “descoperiri” ştiinţifice de azi care
afirmă că lumea actuală în care trăim nu reprezintă decât o formă dintr-o infinitate de lumi
paralele la fel de reale ca şi cea de faţă. Proliferarea acestor subtile deturnări a unor adevăruri
ştiinţifice sau teologice s-a putut produce pe fondul unei greşite concepţii cosmologice oferite de
Biserica apuseană. Aceasta n-a putut concilia transcendenţa lui Dumnezeu cu prezenţa Lui în
creaţie şi a sfârşit în închiderea lumii într-o sferă a finitudinii în care omul incapabil să iasă,
devine singurul stăpân. Dintr-o asemenea eroare de înţelegere, a lipsei lui Dumnezeu din creaţie,
a fost conceput şi un înlocuitor, un vicar al lui Hristos pe pământ în persoana papei.16
Învăţătura de credinţă ortodoxă nu contestă nici principiul incertitudinii al lui Heisenberg,
nici afirmaţia lui Shakespeare. Se afirmă veridicitatea lor dar într-o cu totul altă lumină: fără să
se facă abstracţie şi de un alt factor foarte important şi foarte prezent în toate formele de

13
Lars Thunberg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. de Prof. Dr. Remus Rus,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 81.
14
Doru Costache, Perspectiva teantropocosmică. O viziune teologică asupra problemelor lumii moderne, Editura
Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001, p. 76.
15
Dr. Udrişte Octavian, Cum a creat Dumnezeu universul din nimic, Tabor, Râmnicu-Vâlcea, 1994, p. 4.
16
Pr. Iova Firca, Cosmologia biblică şi teoriile ştiinţifice, Anastasia, Bucureşti, 1998, p. 26.
existenţă ale lumii, Dumnezeu. Răsăritul ortodox, nu a văzut niciodată o distanţă şi nicidecum o
separaţie, o ruptură între Creator şi creaţia Sa, între Dumnezeu şi om. Cei doi, natura umană şi
harul se chemă reciproc şi nu se exclud. Din această cauză, compatibilitatea dintre raţionalitatea
lucrurilor şi raţiunea subiectului uman permite înţelegerea celor dintâi şi prin ele şi a omului, dar
numai şi prin Hristos “într-u care şi prin care sunt toate”. Părinţii filocalici nuanţează mai bine
cele spuse până acum:” Toate cele ce sunt şi-au primit mişcarea de la Cel ce le-a făcut, potrivit
cu raţiunea şi cu firea lor,...”.17
Numai Hristos poate explica, aduna, lega şi cârmui toate raţiunile lucrurilor: “Nici una
din cele create nu stă de sine, ci toate sunt susţinute de Făcătorul printr-o lucrare ce iradiază
din El, toate persistă şi înaintează spre ţinta lor şi spre o ţintă generală, nu printr-o legătură
statică cu El ci printr-o putere ce vine din El în iradiere continuă,...”18
Numai în măsura în care se promovează şi se afirmă o legătură a omului cu Dumnezeu, a
omului finit cu un sens exterior lui, transcendent, se poate depăşi un spaţiu de înţelegere închis,
egocentrist. “Potrivit credinţei noastre, spunea părintele Stăniloae, lumea se luminează în relaţia
ei ontologică cu Dumnezeu, care e sensul ei suprem. Lumea e deosebită de Dumnezeu, dar nu e
despărţită de El nici în existenţa ei, nici în sensul ei. Sensul lumii e implicat în sensul lui
Dumnezeu”.19
În cazul în care lumea ar fi fost formată numai din contingenţe pasive, atunci cosmosul s-
ar fi prezentat într-o stare perfectă. Dar Dumnezeu a voit ca raţiunile lucrurilor să fie
conştientizate, gândite, să se întâlnească cu alte raţiuni conştiente de sine (oameni, îngeri) care să
le “citească”, să le înţeleagă, şi înţelegându-le să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Aceste raţiuni
constituie un mod de cunoaştere, de dialog, de descoperire a lui Dumnezeu în faţa fiinţelor.
Acestea din urmă, deşi se prezintă ele însele ca raţiuni cu locul şi rostul lor bine definite în
contextul cosmologic, ele au totuşi o contingenţă activă în virtutea libertăţii cu care au fost
create, putând refuza fiinţarea lor potrivit acestor raţionalităţi. Printr-un asemenea refuz care nu

17
Calist Catafygiotul, Despre unirea dumnezeiască și viața contemplativă, în ”Filocalia”, vol. 8, trad., introd. și note
de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., București, 1979, p.400
18
Ibidem, p. 410
19
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ediția a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1997, p.
240
este altceva decât o încercare de construcţie proprie a unui sistem, a unei lumi în cele din urmă
virtuale dar după placul inimii noastre, asistăm la un proces de desfigurare a adevăratei lumi.20
La cealaltă extremă, conştientizând şi acţionând potrivit cadrului relaţional şi raţional în
care ne desfăşurăm activitatea, putem sesiza şi chiar împlini anumite sensuri potrivite raţiunilor şi
Raţiunii care le-a conceput. Prin această “vedere a lucrurilor” cum este ea numită de Părinţii
filocalici ne apropiem de ceea ce se cheamă transfigurarea creaţiei. Cele spuse până acum, sunt
sintetizate de Sfântul Maxim în felul următor: “Logosul, ascunzându-se pe Sine pentru noi în chip
negrăit în raţiunile lucrurilor, se face cunoscut în chip proporţional prin fiecare din cele văzute
ca prin nişte semne scrise întreg, deodată, în toate atotdeplin şi întreg în fiecare şi
nemicşorat...”.21 Cu alte cuvinte, omul în virtutea puterilor sale naturale sădite în fiinţa sa,
înţelegând raţiunile lumii şi depăşindu-le printr-un urcuş spiritual, poate cunoaşte raţiunea
supremă necreată prin care sunt întemeiate toate celelalte.
Deşi fiecare lucru îşi are o mişcare naturală proprie potrivit unei raţiuni, totuşi, existenţa
lumii aşa cum se prezintă ea este susţinută subiacent şi într-un mod tainic de Dumnezeu. Cu atât
mai mult şi raţiunea oamenilor sau a îngerilor poate înţelege celelalte raţiuni numai printr-o
susţinere a lui Dumnezeu. Lucrarea de înaintare în desăvârşire descoperă punctele de convergenţă,
arătând în cele din urmă raţiunea cea unitară prezentă în fiecare element al lumii. Toate părţile
componente ale creaţiei sunt în relaţie între ele dar şi cu Creatorul lor printr-o raţiune numită de
părintele Stăniloae “raţiune generală”. 22
Întru-cât omul se află în relaţie cu întreg mediul
înconjurător, el are menirea de a vedea dincolo de fiecare sau prin fiecare raţiune a unui lucru,
acea raţiune unitară generală, adică pe Dumnezeu.23
Prin acest proces al vederii duhovniceşti, oarecum asemănătoare cu cea din starea
paradisiacă, omul are o perspectivă sintetică de ansamblu, unificând creaţia, văzându-L pe
Dumnezeu prin ea şi văzând lumea prin Dumnezeu. De aici se vede importanţa sau locul central
al omului în mijlocul lumii, cunună a creaţiei care, cuprinzând şi stăpânind spiritual toată lumea în

20
Doru Costache, Perspectiva teantropocosmică. O viziune teologică asupra problemelor lumii moderne, Editura
Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001, p. 77.
21
Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, în „P.S.B.”, vol. 80, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 247
22
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ediția a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1997,
p.119
23
Lars Thunberg, Omul şi Cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. de Prof. Dr. Remus Rus,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 58.
sinea sa, este numit macro şi microcosm. Din această prezentare rezultă o solidaritate dar şi o
responsabilitate a omului cu ceilalţi oameni şi cu întreaga natură prin intermediul lui Dumnezeu.24
Omul a fost creat de Dumnezeu nu pentru a-şi crea raţiuni proprii cu care să se delecteze,
caz în care ar sfârşi privind spre sine că spre ultimul punct de existenţă, ci pentru a cunoaşte
raţiunile plasticizate (aşa cum le numea părintele Stăniloae), în lucruri, puse de Dumnezeu. Atunci
când omul cunoaşte sensul lucrurilor stabilit de Dumnezeu, omul se cunoaşte şi pe sine, luminat
de cunoaşterea lui Dumnezeu.25
Pentru că Treimea înseamnă comuniune de Persoane, Dumnezeu se raportează într-un
mod propriu, unic, la fiecare persoană creată. Din această cauză, raţiunea dintr-un lucru, deşi este
aceeaşi pentru toţi, totuşi, ea va fi receptată într-un mod propriu, unic, subiectiv, de fiecare în
parte, recepţionare sau relaţionare ce va conduce la o relaţie proprie, personală cu Dumnezeu. Se
evită astfel concepţiile orientale cosmologice în care omul se dizolvă, intră într-un fel de disoluţie
a propriei persoane în raport cu Marele Absolut care este şi el impersonal.26
Acest lucru înseamnă că acele elemente structurale ale lumii fizice sunt extrem de
elastice şi de maleabile şi că ele nu se conformează sau se reconfigurează potrivit vrerii minţii
omeneşti, ci ele doar lasă posibilitatea unei “citiri” proprii a sensului deja existent, pus de
Dumnezeu. Tocmai acest sens este trăit într-un mod propriu de fiecare om, dar nu se poate vorbi
de o realitate proprie, conformă imaginaţiei noastre. Făcând abstacţie de cele expuse, se ajunge
foarte uşor la o efemeritate a lumii şi la o zeificare a omului care singur stabileşte realitatea. Dar
Dumnezeu a binevoit să nu-l lase pe om pradă propriei sale imaginaţii şi în acest fel finitudinii
sale, ci l-a chemat la un dialog în care omul îşi depăşte continuu starea în care se află prin
înţelegerea unor sensuri de dincolo de el. Excluzându-L pe Dumnezeu din această ecuaţie
existenţială l-ar face pe om sclavul propriei sale minţi. Dar nu omul este pentru raţionalitatea
lumii, ci invers.27

24
Ibidem, p. 59.
25
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ediția a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1997, p.
119
26
Ioan-Petru Culianu, Gnozele dualiste ale occidentului, Editura Nemira, București, 1995, p. 45.
27
Doru Costache, Perspectiva teantropocosmică. O viziune teologică asupra problemelor lumii moderne, Editura
Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001, p. 80.
 Înţelegerea unui lucru exterior nouă, provoacă un răspuns, o schimbare interioară o
activare şi un dinamism al nostru. Dacă lumea n-ar avea în ea sensuri ce trimit la ceva din afara ei,
omul s-ar vedea nevoit să intre într-un imobilism propriu, neschimbându-se spre nimic.28
Ortodoxia afirmă existenţa unor sensuri transcendente, a unei Raţiuni din afara lumii, dar
şi o legătură reală între om şi cunoaşterea acestor sensuri. Numai în măsura în care omul caută o
apropiere tot mai accentuată până la unire cu Dumnezeu, în starea de sfinţenie, lumea capătă o
anumită transparenţă, relativă acum dar deplină în veacul viitor.29
Prin felul în care se raportează o persoană la sine, la Hristos şi la ceilalţi se contribuie la
relevarea sau nerelevarea raţionalităţii lumii. Toată această ţesătură de raţionalităţi plasticizate
care formează lumea, nu reprezintă decât o interfaţă a unei lucrări dumnezeieşti, iar lucrarea
ascunde sau arată persoana: “Fiecare element al lumii şi fiecare lucrare divină referitoare la el,
are la bază un gând şi o lucrare unitară a lui Dumnezeu şi deci compoziţia lumii are în acelaşi
timp la baza ei o unitate, fiind ţinută în unitatea ei tainică de o lucrare unitară şi în acelaşi timp
diversă a lui Dumnezeu, Cel unul în esenţa Lui, ca obârșie unitară a tuturor gândurilor și
lucrărilor Lui.”30

28
Ibidem, p. 81.
29
Toma Gherasimescu, Creaţia universului din punct de vedere filozofic, ştiinţific şi biblic, în „Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 1, 1930, p. 67.
30
Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 1, Ediția a II-a, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti 1997, p.
120.