POSTUL DUPĂ SFINTELE CANOANE

Pr. Conf. Dr. Irimie Marga

Postul este o cale spre Împărăţia lui Dumnezeu. Este o cale strâmtă
(Mt, 7,14) care duce la mântuire întrucât ea înseamnă renunţare, înseamnă jertfă,
înseamnă despătimire. Prin post creştinul împlineşte cuvintele Mântuitorului
Care zice: „căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot cuvântul lui
Dumnezeu” (Lc. 4,4). Postul descoperă omului verticalitatea lui, arătându-i că
existenţa umană se hrăneşte nu numai cu energiile lumii materiale, ci mai ales cu
energiile necreate ce izvorăsc din Dumnezeu. Experienţa postului înseamnă, în
cele din urmă, experienţa cuvântului Evangheliei.
Sfintele canoane evidenţiază, fără echivoc, importanţa şi necesitatea
postului. Fără post viaţa creştinului este goală, lipsită de jertfa minimă pentru
împlinirea Evangheliei, iar propovăduirea preotului se coboară la nivelul
vorbelor fără valoare.
Iată de ce canonul 69 apostolic prevede că „dacă vreun episcop sau
preot sau diacon sau ipodiacon sau citeţ sau vreun cântăreţ nu posteşte Postul
Paştilor sau miercurea sau vinerea, să se caterisească (afară numai dacă ar fi
împiedicat de slăbiciunea trupească), iar dacă ar fi laic să se afurisească”.
Acest canon este foarte aspru întrucât arată înălţimea morală la care trebuie să se
ridice creştinul şi mai ales slujitorii Bisericii. Dar, oare, cuvintele Mântuitorului
sunt mai blânde care ne cere să fim ca şi copiii pentru ca să intrăm în împărăţia
cerurilor (Mt. 18, 3) ? În această perspectivă împlinirea postului apare ca mult
mai uşoară decât stingerea purităţii morale a copiilor, iar pedeapsa canonului
apare ca mult mai mică decât riscul pierderii mântuirii.
Preotul este primul care împlineşte şi trăieşte după cuvântul
Evangheliei, de aceea atunci când nu posteşte îşi pierde credibilitatea. Din acest
motiv Sf. Nichifor Mărturisitorul, prin canonul 47, spune că „Nu se cuvine a se
împărtăşi de la preotul care nu posteşte miercurea şi vinerea, chiar dacă pare
a fi ortodox; căci nu este lucru sfânt a fi în unele privinţe evlavios, iar în alte
privinţe necurat”.
Acest îndemn se adresează laicilor, tot în cuvinte foarte aspre, dar
nu lipsite de adevăr. Preotul este împlinitorul şi apărătorul ortodoxiei, iar atunci
când părăseşte ceva din credinţa ortodoxă – fie chiar şi numai postul ! – pare a fi
ortodox, căci credinţa adevărată nu îngăduie jumătăţile de măsură.
Canonul 50 al sinodului din Laodiceea (an. 343) îndeamnă pe cei
care vor să postească cu multă acrivie,din dorinţă mare de jertfă spre mântuire
(mai ales monahilor), că „se cuvine a posti tot Postul Mare cu mâncăruri

1
uscate”. Recomandarea aceasta înăspreşte mult postul în vederea despătimirii şi
a întăririi virtuţilor celor care s-au angajat pe calea urcuşului duhovnicesc.
În concepţia Sfinţilor Părinţi postul înseamnă şi pregătire pentru
bucuria Învierii Domnului, bucurie trăită din plin abia în ziua Sfintelor Paşti.
Dar Sf. Liturghie constituie tocmai actualizarea bucuriei Învierii Domnului, de
aceea, pentru a împlini postul întru totul, canonul 49 al sinodului din Laodiceea
a stabilit că „Nu se cuvine a se jertfi pâinea (liturgică) în Postul Mare, decât
numai sâmbăta şi duminica”.
Aşa s-a născut rânduiala ca Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur sau a Sf.
Vasile cel Mare să se săvârşească în Postul Mare numai sâmbăta şi duminica şi
în ziua Buneivestiri, în restul zilelor de post se săvârşească Liturghia Darurilor
mai înainte sfinţite (can. 52, VI,ec.).
Sub o pedeapsă foarte aspră,canonul 66 apostolic prevede că „Dacă
vreun cleric s-ar afla postind în zi de duminică sau sâmbătă să se
caterisească, iar de ar fi laic să se afurisească”. Acest canon se adresează celor
care considerau postul o renunţare totală la bucuria liturgică a Învierii Domnului
şi deci la bucuria sfintei Împărtăşanii. Această asceză este falsă şi mai ales
preoţii trebuie să săvârşească Sf. Liturghie în toate sâmbetele şi duminicile
Postului Mare şi să nu postească de cele sfinte, de aceea şi canonul 18 al
sinodului din Gangra (an 340) prevede că „Dacă cineva, pentru asceză părută,
ar ajuna duminica, să fie anatema”. Singura zi din Postul Mare în care se
ajunează total, adică se opreşte de la mâncare şi de la cele sfinte, este Vinerea
Mare, când este zi aliturgică, adică nu se face Sf. Liturghie şi nu se împărtăşeşte
nimeni. De aceea ea se numeşte în popor Vinerea Seacă.
Oprirea postului de cele sfinte în zi de duminică şi de sâmbătă nu
trebuie înţeleasă ca oprire de a mi posti, pentru că în aceste zile nu este îngăduit
a se mânca de dulce, ci se îngăduie creştinilor doar a se împărtăşi.
Un obicei greşit care se mai întâlneşte astăzi este acela că unii
creştini consideră că Postul Mare încetează la miezul nopţii dintre Sâmbăta
Mare şi Duminica Paştilor, noapte când aceştia se înfruptă cu mâncare de dulce.
În acest sens Sf. Dionisie al Alexandriei (+264) scrie în canonul 1 că „pe cei ce
se prea grăbesc şi deja pe la miezul nopţii se lasă de ajunare, ca pe leneşi şi
neînfrânaţi îi dojenim, ca pe unii care se opresc pe cale cu puţin mai înainte
de capătul ei. Totuşi, nu-i osândim pe aceia care au oprit ajunarea fiindcă nu
am mai putut, deoarece cele şase zile de ajunare nu le rabdă toţi în acelaşi fel,
ci unii perseverează petrecându-le nemişcaţi chiar pe toate, alţii două, alţii
trei, alţii patru sau alţii niciuna. De aceea celor care s-au trudit întru
prelungirea zilelor de ajunare şi s-au istovit, li se dă învoire pentru gustare
mai grabnică”. Prin urmare Postul Mare nu încetează la miezul nopţi dinspre
Duminica Paştilor, decât numai după aceia care dovedesc neputinţă trupească fie
din vreo suferinţă, fie din prea aspră ajunare.
Pentru ca zilele de post să nu fie încălcate cu petreceri lumeşti,
canonul 52 Laodiceea prevede că „Nu se cuvine a ţine nunţi sau zile de naştere

2
în Postul Mare”. Din acest motiv preotului nu-i este îngăduit să împărtăşească
Taina Cununiei decât numai în zilele cu dezlegare de la post.
În Biserica Romano - Catolică, după Conciliul II Vatican (1962-
1965), postul a fost foarte mult transformat în sensul că în post se admite
consumul lactatelor şi al ouălor. Această practică contravine practicii Bisericii
creştine din primul mileniu care n-a dat astfel de dezlegări în post, practică ce nu
se impune nici astăzi mai ales acum când patimile omului contemporan cresc. În
acest sens canonul 56 al sinodului VI ecumenic (sesiunea Trulan, an. 692)
prevede că „Biserica lui Dumnezeu cea din întreaga lume să ţie postul
urmând unei singure rânduieli şi să se înfrâneze de la orice fel de sugrumate
(de carne, n.n.) ca şi de ouă şi brânză care sunt rodul şi facerile celor de la
care se înfrânau. Iar de n-ar păzi aceasta, dacă este cleric să se caterisească,
iar dacă este laic să se afurisească”.
Din păcate, la catolici chiar ajunarea dinaintea Sf. Liturghii a fost
redusă doar la o singură oră, admiţându-se chiar săvârşirea a mai multor
Liturghii pe zi de către acelaşi preot. Şi această practică este o inovaţie admisă
numai după Conciliul II Vatican, contravenind tradiţiei creştine apostolice fixată
în scris în canonul 41 Cartagina (an 419) care prevede că „Sfintele altarului să
nu se săvârşească decât numai de persoanele care au ajunat”.
Postul, după învăţătura ortodoxă, este o jertfă car se rupe de
plăcerile lumii acesteia şi se apropie tot mai mult de jertfa Mântuitorului.
Dar,ca orice jertfă mântuitoare, trebuie făcută de bună voie şi cu multă
dragoste,altfel ea nu are sens. În această perspectivă, canonul 51 apostolic
prevede că oricine se abţine „de carne şi de vin, nu pentru înfrânare, ci din
scârbă… ori să se îndrepte, ori să se afurisească”.
Aşadar nu orice abţinere de la anumite mâncăruri înseamnă post, ci numai cea
făcutădin înfrânare, din jertfă, împreună cu credinţă, dragoste şi har de la
Dumnezeu, altfel această abţinere nu numai că se îndepărtează de practica
creştină a postului, ci constituie chiar o piedică la Sf. Împărtăşanie.
Bineînţeles că învăţătura ortodoxă înseamnă echilibru. De aceea
postul nu se impune în viaţa credincioşilor fără discernământ, ci creştinii care
din cauze obiective nu pot face această cruce, pot primi dezlegare.
Canonul 10 al lui Timotei al Alexandriei ( + 385) prevede că „se cuvine ca cel
bolnav să fie dezlegat la hrană şi băutură cât poate suporta” potrivit
slăbiciunii lui trupeşti”. Deci cei bolnavi sunt dezlegaţi de la post şi nu se
cuvine, pe lângă crucea suferinţei, a li se adăuga încă o cruce, cea a postului.
În ziua de astăzi postul a slăbit foarte mult. Este şi acesta un semn
al bunăstării materiale, căci se pare că cu cât este omul mai modest, posteşte mai
uşor, iar cu cât bogăţia creşte, înfrânarea se împuţinează. Reflexul nepostirii este
evident: s-au înmulţit patimile, dezordinea, ura, stresul. Şi să nu uităm că pe
vremea lui Ştefan cel Mare nu se ştia nici de cartofi, nici de mălai, nici de
margarină, nici de uleiuri rafinate….. Şi totuşi se postea ! Se postea cu mare
evlavie aşa cum ne-au învăţat Sfinţii Părinţi.

3
 Ţinând cont de acestea, canonul 19 Gangra condamnă pe cei care ar
înclina să dezlege posturile cu prea multă uşurinţă: „Dacă vreunul – fără
nevoie trupească – ar dispreţui şi ar dezlega posturile cele transmise îndeobşte
şi care se păzesc de Biserică, să fie anatema!”.
Postul este aşadar, calea înfrânării şi dovada credinţei ortodoxe, de
aceea nu se cuvine a da dezlegări de la post fără un motiv serios, şi această
prescripţie îi priveşte mai ales pe preoţi.
Iată cum se prezintă, în câteva cuvinte, postul după sfintele
canoane, care nu sunt deloc blânde, ci foarte aspre. Din acest motiv sunt mulţi
care astăzi consideră sfintele canoane a fi depăşite. Unora ca acestora le
răspunde canonul 10 al sinodului I – II din Constantinopol (an. 86l): „Cei care
s-au arătat pe sine dedaţi patimilor, nu numai că nu se înfricoşează de
pedeapsa sfintelor canoane, ci îndrăznesc chiar a-şi bate joc de acelea. Căci le
răstălmăcesc şi le falsifică voinţa după firea lor pătimaşă”.
Sfintele canoane ne arată înălţimea morală la care trebuie să ne
ridicăm şi, fără a le considera depăşite, trebuie să recunoaştem nimicnicia
noastră morală. Sfintele canoane ne arată cât de mult am decăzut şi cum ne
copleşeşte împăcarea, ba chiar pretenţia, că ne aflăm foarte sus. Fără sfintele
canoane uităm care este adevărata înfrânare şi credem tot mai mult păcatelor
care se dau drept virtuţi.

Bibliografie selectivă:
Arhid. Prof. Dr. Ioan N.Floca, Canoanele Bisericii ortodoxe. Note şi comentarii,
Sibiu, 1993;
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislaţie şi administraţie
bisericească, Bucureşti, 1990, vol. II;
Pr. Constantin Pârvu, Orânduiri canonice cu privire la Postul Mare, în rev.
„Glasul Bisericii”, nr. 3/1958.