ARGUMENTAREA PRIN ANALOGIE:

CRITERII DE EVALUARE ŞI STRATEGII DE RESPINGERE

Rodica ZAFIU
Facultatea de Litere, Universitatea din Bucureşti
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”,
Bucureș ti
1. Analogiei i se recunoaşte un loc esenţial în mecanismul cognitiv, ceea ce nu
anulează, însă, o anume suspiciune faţă de folosirea ei în argumentare. Din punct de vedere
cognitiv, analogia e un principiu fundamental al înţelegerii (prin proiecţia reperelor familiare
asupra unor situaţii noi) şi al creativităţii (prin imaginarea noului pornind de la datele
existente). Argumentarea prin analogie, extrem de eficientă şi destul de frecventă, mai ales în
comunicarea cotidiană şi în cea politică, a fost însă plasată de logica formală în categoria
paralogismelor, în afara raţionalităţii1. În prezent, analogia – mijloc rapid şi eficient de
persuasiune – e totuşi acceptată ca formă de argumentare legitimă, care poate fi supusă unor
criterii raţionale de evaluare.
2. Argumentul prin analogie e prezent în Retorica lui Aristotel mai ales în secvenţele
în care sunt discutate (cu numeroase exemple) metafora şi comparaţia (1405a-1407a; în 2004:
303-313); descrierea urmăreşte în primul rând eşecul procedeului, prezentând analogia
nereuşită, neconvingătoare.
În Perelman şi Olbrechts-Tyteca (2000 [1958]: 499-549), analogia ocupă un loc
destul de important, alcătuind, alături de exemplu şi ilustraţie, clasa argumentelor „care
instituie structura realului”; procedeul este descris ca o relaţie proporţională între temă
(termenul comparat) – şi foră (comparantul).
În ultimii ani, abordările din perspectiva logicii informale au reevaluat analogia
(Juthe 2005, Macagno şi Walton 2009, Walton 2010, Bartha 2010), într-un proces de
extindere a viziunii asupra raţionalităţii comparabil cu cel care a condus şi la recunoaşterea
rolului argumentativ al emoţiilor. Se acceptă, astfel, ideea că raţionamentul prin analogie e
un proces ireductibil, distinct de inducţie sau deducţie şi mai apropiat de percepţie.
Între abordarea logico-filosofică a argumentului prin analogie şi descrierea
lingvistică (stilistică, discursivă) nu există o corespondenţă simplă şi directă: procedeului
argumentativ al analogiei îi poate corespunde, într-o retorică a figurilor, recursul la
comparaţie, metaforă sau/ şi alegorie.

3. Analogia argumentativă are o componentă explicativă – invită la înţelegerea a ceea

ce este necunoscut prin apel la ce e cunoscut, familiar – şi conduce la o concluzie (adesea
implicită), subordonând explicaţia persuasiunii. Prin evocarea unor scenarii familiare,
argumentarea prin analogie permite adesea intruziunea discretă a emoţiilor în raţionament2.

1
Neîncrederea (nejustificată) faţă de analogie este descrisă de Perelman şi Olbrechts-Tyteca (2000 [1958]: 500),
Wilson (1964: 34) ş.a.; « l’argumentation par analogie n’est jamais probante » (Plantin 1996: 47).
2
Plantin (2011: 179) consideră analogia un instrument puternic de construcţie a emoţiei, prin transfer de la un
eveniment la altul.
 Rodica Zafiu – Argumentarea prin analogie 605

În multe abordări din domeniul logico-filosofic (Walton 2008: 305–315, 2010,

Macagno şi Walton 2009 etc.), analogia e înţeleasă ca acoperind şi cazurile de extindere de la
un precedent la cazul actual: uz prin excelenţă juridic, destul de diferit de cel al metaforei
poetice sau al alegoriei politice. Perelman şi Olbrechts-Tyteca 1958 exclud din domeniul
analogiei acest tip de punere în relaţie, considerându-l exemplu sau ilustraţie. Condiţia
preliminară a unei veritabile analogii este, în viziunea autorilor, ca termenii acesteia să
aparţină unor domenii diferite3.
Procedeul comparaţiei acoperă, într-adevăr, două situaţii destul de diferite, în funcţie
de omogenitatea sau eterogenitatea termenilor. Orientarea argumentativă se poate manifesta
în ambele cazuri, dar condiţiile de reuşită şi criteriile de evaluare sunt altele. Analogia bazată
pe omogenitate – pentru care este mai potrivit termenul comparaţie (Reboul 2001: 187-189) –
se bazează în mai mare măsură pe justificări raţionale şi date verificabile.

4. Argumentarea prin analogie este prezentă în anumite genuri jurnalistice (textul „de
opinie”, Ene 2010) şi în discursul politic, în care persuasiunea e o caracteristică esenţială,
asumată, asociată cu cerinţele de accesibilitate maximă şi efect imediat. Gradul ridicat de
elaborare şi artificialitate al procedeului nu-i permite totuşi să devină foarte frecvent; textele
care recurg la analogie îi rezervă adesea acesteia un loc în declanşarea sau în închiderea
argumentării, limitând-o la o singură ocurenţă. (Multiplicarea analogiilor e riscantă, pentru că
reduce din efectul surprizei retorice şi poate crea confuzii).
Ca procedeu retoric, analogia poate constitui obiectul unei analize pragma-retorice
(Ionescu-Ruxăndoiu 2007) care să-i stabilească gradul de relevanţă contextuală, eficacitatea,
raportul dintre componentele retorice (ethos, pathos şi logos), rolul în interacţiunea
conversaţională. Se pot astfel anticipa şi posibilităţile de continuare favorabilă a analogiei,
prin dezvoltare în cadrul aceleiaşi orientări argumentative, precum şi riscurile de a provoca
efecte defavorabile, stimulând contraargumentarea.
Exemplele care urmează provin dintr-o perioadă destul de extinsă (aparţin discursului
public modern de la sfârşitul secolului al XIX-lea până în prezent) şi din mai multe tipuri
discursive (jurnalism de opinie, texte programatice, discurs politic); au fost alese pentru a
ilustra grade diferite de adecvare vs. inadecvare la criteriile de evaluare, ţinându-se cont şi de
relativa lor autonomie faţă de forma lingvistică: indiferent de formulare şi de modul de
inserare, analogiile pot fi uşor extrase din text, prin parafrazare şi rezumare.

5. Tiparul enunţiativ cel mai frecvent al argumentului prin analogie este cel care
juxtapune descrierile situaţiilor comparate, implicitând relaţia dintre ele. Una dintre analogiile
celebre din istoria culturală a secolului al XIX-lea românesc4 este cea cuprinsă în prefaţa din
1874 a lui Titu Maiorescu la volumul Critice:
(1) Puterile unui popor, fie morale, fie materiale, au în orice moment dat o cantitate mărginită. (...) Nu te
poţi juca nepedepsit cu această sumă a puterilor, cu capitalul întreprinderii de cultură într-un popor.
Timpul, averea, tăria morală şi agerimea intelectuală ce le întrebuinţezi pentru o lucrare de prisos,
necum pentru o lucrare greşită, sunt în veci pierdute pentru lucrarea cea trebuincioasă şi cea adevărată.
Amândouă nu pot merge lângăolaltă, tocmai fiindcă izvorul puterilor unei naţiuni nu este nesecat, ci este

3
« En outre, pour qu’il y ait analogie, thème et phore doivent appartenir à des domaines différents » (Perelman/
Olbrechts-Tyteca 2000 [1958]: 502).
4
Pentru diferite modele textuale ale analogiei în publicistica secolului al XIX-lea, v. Ene 2010.
606 Omagiu doamnei profesor Liliana Ionescu-Ruxăndoiu

din fire mărginit. (...)5 Ai un singur bloc de marmură: dacă îl întrebuinţezi pentru o figură caricată, de
unde să mai poţi sculpta o Minervă?6 (Maiorescu 1978: 4).

Termenul comparant apare în finalul textului, pregătit de raţionamentul precedent şi

semnalizat de o ruptură discursivă; iteraţia semantică a resurselor limitate (cantitate
mărginită, sumă a puterilor etc.) şi opoziţia lucrare de prisos vs. lucrarea cea trebuincioasă
sunt suficiente pentru echivalarea forei cu tema.

6. Analogia nu poate fi, prin natura sa, un argument forte, ci doar unul plauzibil.
Compararea presupune elemente comune şi elemente diferite, iar raportul dintre acestea nu
poate fi stabilit în afara contextului, fiind reglat de fiecare dată de principiul relevanţei
comunicative. Pentru Aristotel (Retorica, 1406b-1407a), metaforele pot fi nepotrivite prin
caracterul lor ridicol sau exagerat, prin obscuritate şi neverosimil.
Între condiţiile preliminare de reuşită a unei analogii intră, desigur, cele generale ale
comunicării, privind acordul prealabil cu interlocutorul: comparantul ideal trebuie să fie
familiar, accesibil – şi să nu evoce ierarhii de valori inacceptabile pentru public.
Analogia eficientă presupune un echilibru între logos şi pathos: plauzibilitatea
comparaţiei (raţionalitatea aproprierii dintre termeni), dar şi implicarea convergentă a
emoţiilor. În formula sa intră şi condiţii mai generale ale creativităţii: gradul de imprevizibil,
surpriza asocierii neaşteptate a unor domenii diferite, complexitatea (mulţimea detaliilor
echivalente) şi coerenţa (armonizarea implicaţiilor produse). Toţi aceşti parametri variază în
limite de echilibru şi adecvare, dincolo de care tind să devină defecte. Dificilă e mai ales
contrabalansarea valorilor care au orientări opuse: de obicei, cu cât o analogie este mai
plauzibilă, cu atât e mai previzibilă. Analogiile riscă să provoace asocieri şi emoţii
contraproductive, să permită dezvoltări nefavorabile.

6.1. Accesibilitatea termenului comparant e condiţia respectată cel mai adesea în

discursul public, care recurge cu predilecţie la o imagine sau la un scenariu concret, familiar.
Imaginea aleasă transmite şi un set implicit de valori ierarhizate: blocul de marmură
din care trebuie sculptată o statuie clasică (din analogia deja citată, exemplul 1) presupune
obligaţia construcţiei culturale, un anume ideal de artă (Minerva vs. „figură caricată”),
perspectiva solidităţii, stabilitatea reperelor etc. Astfel, recursul la o imagine încărcată
simbolic de valori acceptate (marmura este destinată creaţiei durabile, reprezentative) îşi
conţine deja concluziile.

6.2. Plauzibilitatea este condiţia cea mai evidentă a analogiei, raţionalizată şi supusă
criticilor; una dintre cele mai răspândite modalităţi de a respinge un argument prin analogie
este negarea validităţii apropierii dintre comparant şi comparat, a relevanţei elementului
comun.
Plauzibilitatea este judecată în funcţie de relevanţă: asemănarea trebuie să fie
suficientă din punctul de vedere al concluziei vizate. Diferenţele – inevitabile – vor fi
irelevante din acelaşi punct de vedere relaţional, contextual.
Într-un articol polemic din 1930 („Iluziile catolicizanţilor”), puternic marcat de
ideologia naţionalistă, Nae Ionescu argumenta în favoarea tezei că românii nu ar putea fi cu

5
Textul omis cuprinde doar exemple de proastă folosire a resurselor, fără a anunţa în vreun fel analogia din final.
6
Sublinierile cu cursive, aici şi în celelalte citate, îmi aparţin.
 Rodica Zafiu – Argumentarea prin analogie 607

adevărat catolici, identitatea religioasă şi cea etnică fiind „categorii naturale”, date prin
naştere:
(2) Sau poate că este de ajuns a voi să fii român sau să fii catolic, pentru ca să şi fii una sau alta?! (...)
Apartenenţa efectivă la o categorie naturală să fie realizabilă printr-un act de voinţă? Atunci când eu
am din naştere părul negru, e suficient să vreau a-l avea roşu, pentru ca să-l şi am?7 (Ionescu 1990
[1937]: 207).

Analogia – pusă în scenă printr-o întrebare retorică – are avantajul familiarităţii şi al

accesibilităţii maxime, dar este evident improprie prin fundamentul asemănării, care e
condiţia necesară a concluziei (situaţiile nu sunt comparabile, pentru că religia nu e transmisă
genetic). Apropierea se bazează pe premisa generală, exprimată şi într-un punct ulterior al
textului, conform căruia etnia şi religia ar fi „structuri organice” (p. 209).

6.3. Surpriza dependentă de eterogenitate (distanţa cât mai mare dintre domeniile
asociate) asigură efectul persuasiv, în măsura în care noutatea captează interesul (Ene 2010:
67). În mod ideal, această noutate trebuie să se asocieze cu complexitatea (v. infra, 6.4), astfel
încât asemănarea stabilită brusc să fie confirmată de dezvoltarea detaliilor şi de explicitarea
consecinţelor.
În polemicile politice ale anilor '90, a avut un ecou destul de puternic o analogie
dintr-o declaraţie publică a liberalului Dinu Patriciu, care susţinea că o reformă radicală este
preferabilă uneia în etape: opţiunea pentru schimbarea treptată a fost echivalată cu intenţia de
a tăia de mai multe ori coada unui câine, în ideea că astfel animalul nu ar suferi la fel de mult
ca în cazul unei operaţii radicale. Analogia a fost evocată ulterior, sintetic şi cu evaluarea
explicită a efectelor:
(3) Noi am rămas în urmă faţă de ţările ex-socialiste,... deşi în anii '90 aveam mult mai multe premise
decât ele pentru a ne dezvolta rapid; trebuie tăiată coada câinelui dintr-o dată, ca să doară mai puţin.
(interviu la Antena 1, 17 mai 1996).

Analogia a avut succes pentru că e surprinzătoare, rămânând accesibilă şi plauzibilă:

porneşte de la valori şi emoţii împărtăşite, cu mare probabilitate, de public (reforma e
dureroasă, schimbarea socială produce suferinţă). Identificarea cu suferinţa fizică (metaforă
pentru cea socială, psihologică etc.) e imediată şi destul de convingătoare. Riscurile
emoţionale sunt minore: i s-a reproşat totuşi autorului analogiei, de către adversari, o lipsă de
deferenţă faţă de naţiune (comparantul animalier fiind socotit ireverenţios). Mesajul e
puternic în măsura în care contrazice un loc comun (potrivit căruia o schimbare graduală, în
etape, ar fi mai suportabilă decât una bruscă şi radicală), aducând în prim plan ideea că o
schimbare repetată produce mai multă suferinţă, pentru că victima operaţiei suferă la fel de
intens de fiecare dată.

6.4. Complexitatea şi coerenţa se manifestă prin amploarea reţelei de subargumente

produse de o analogie şi prin capacitatea acestora de a nu se contrazice reciproc.
În analogia tăierii cozii (exemplul 3), dezvoltarea detaliilor e coerentă şi convergentă
(e implicată, de exemplu, ideea că adversarii politici care propun schimbarea în etape au cele
mai bune intenţii, dar nu suficientă inteligenţă). Efectul global este amplificat de o doză de

7
Sublinierile marcate cu aldine aparţin autorului.
608 Omagiu doamnei profesor Liliana Ionescu-Ruxăndoiu

umor negru, produs de contrastul dintre intenţiile protectoare ale agenţilor prudenţi şi efectul
cu atât mai dureros al acţiunii lor.
Într-un discurs din 1872 despre distribuirea bugetului pentru învăţământ8, Titu
Maiorescu pleda pentru favorizarea şcolilor de la bază – săteşti, de meserii, normale – şi nu a
celor „de lux” (de artă, universităţi etc.), care primeau în momentul respectiv fonduri
suplimentare:
(4) Astăzi este pusă piramida pe vârf şi partea cea mai dezvoltată a ei este acea de sus; pe când lucrul
trebuie să fie invers (Maiorescu 2001: 74).

Descrierea vizează un îndemn la acţiune, formulat cu anticipare – „să răstoarne acest

sistem”, „să aducă piramida pe baza ei normală” (loc. cit.) – şi are marele avantaj de a
comunica, mai mult chiar decât nefirescul situaţiei, inevitabilul schimbării: analogia
piramidei sprijinite pe vârf implică un sentiment de provizorat. Coerenţa mesajului este
asigurată de circularitatea sa (şi în acest caz, ca în exemplul 1, premisa îşi conţine
concluziile), iar gradul de complexitate e destul de redus (se implică doar ideea de inerentă
rezolvare a situaţiei).

6.5. Dincolo de insuficienta realizare a condiţiilor trecute în revistă (accesibilitate,

plauzibilitate, surpriză, complexitate şi coerenţă), calitatea şi eficienț a unei analogii depind
de capacitatea acesteia de a permite doar dezvoltări favorabile – şi mai ales de a nu stimula
dezvoltări contraproductive, de a evita riscul ridicat de contracarare9.
Ca şi imaginea blocului de marmură (exemplul 1), cea a piramidei (exemplul 4) este
prototipică, simplă, autosuficientă, astfel încât nu permite dezvoltări şi negări. În exemplul
(2), analogia este riscantă, pentru că i se poate contrapune cu uşurinţă un răspuns nedorit de
autor (practica vopsirii părului fiind una foarte banală).
Exemplului (3) i se poate reproşa faptul că acţiunea comparantă (tăierea cozii) nu este
una obligatorie, vitală; prin extrapolare, reforma poate apărea ca un lux sau ca o cruzime
inutilă, nu ca o necesitate. O dezvoltare a analogiei prin confirmare şi amplificare a fost
produsă de autorul însuşi, la o anumită distanţă în timp:
(5) Uite, eu din 1990, când spuneam că trebuie tăiată coada câinelui dintr-o dată, nu mi-am schimbat
punctele de vedere. Şi azi sunt convins că am încercat de multe ori să tăiem coada câinelui, dar, din
păcate, nu transversal, ci pe lung (interviu, în Evenimentul zilei, 26.07.2011).

Un exemplu de dezvoltare defavorabilă din punct de vedere persuasiv, dar

semnificativă (pentru că reflectă, foarte probabil, o convingere nemărturisită) apare în
declaraţia politică a unui reprezentant al FMI, Mihai Tănăsescu:
(6) Cred în capacitatea liderilor europeni de a găsi o soluţie. Vedeţi, e foarte important să înţelegem un
lucru: chiar şi cei de la prima clasă de pe Titanic au avut de suferit! Trebuie să ne gândim ca suntem cu
toţii în aceeaşi situaţie (www.hotnews.ro, 19.07.2011).

Analogia între criză şi naufragiul Titanicului este destul de riscantă: intenţia de a

sublinia gravitatea unei situaţii în care gradele de bunăstare relativă nu mai au relevanţă e

8
„Pentru restabilirea şcoalelor normale. Asupra budgetului instrucţiunii publice pe 1873”, în Maiorescu 2001: 73-92.
9
« Développer une analogie, c’est parfois confirmer sa validité; c’est aussi s’exposer aux coups de
l’interlocuteur » (Perelman/ Olbrechts-Tyteca 2000 [1958]: 518).
 Rodica Zafiu – Argumentarea prin analogie 609

justificată, dar efectul poate fi un nedorit pesimism. Dezavantajul principal este aspectul
contradictoriu, pentru că scenariul temei („găsirea unei soluţii”) nu corespunde cu cel al forei
(„tragedie inevitabilă”). Mesajul „suntem pe Titanic” poate avea drept continuare firească (şi
opusă tonului mobilizator al mesajului) concluzia „nu mai e nimic de făcut”.

7. Slăbiciunile unei analogii oferă şi căile cele mai cunoscute de combatere cu

propriile arme (Perelman/ Olbrechts-Tyteca 2000 [1958]: 520). Două sunt mijloacele
principale de contraargumentare: (a) critica raţionalistă: negarea relevanţei, emfatizarea
elementelor diferite, despre care se susţine că sunt de natură să modifice raportul10; (b)
contraanalogia, produsă fie prin dezvoltarea analogiei, pornind de la un component explicit
sau implicit, pentru a o duce în impas, fie prin construirea unei analogii concurente, care
conduce la concluzii diferite sau chiar opuse (Reboul 2001: 190).
O scenă transmisă în anul 2011 de unele agenţii de presă şi posturi de televiziune
ilustrează posibilităţile de folosire contraargumentativă a analogiei. Relatările jurnalistice au
rezumat un discurs ţinut la ceremonia de absolvire a studenţilor de la Universitatea Politehnică din
Bucureşti:

(7) Rectorul Ecaterina Andronescu a făcut o demonstraţie în faţa proaspeţilor ingineri. A scos o bancnotă
de 100 de lei şi una de un leu şi i-a întrebat pe cei din sala plină ochi dacă le vor. „Daaaa!”, strigă corul
celor din sală. „Dar dacă le mototolesc?”, a continuat rectorul. „Le mai vreţi?”. „Daaa!”, îi răspund
studenţii. „Dar dacă le arunc pe jos şi le calc în picioare?” întreabă Ecaterina Andronescu şi calcă
bancnotele de pe jos. Iar sala îi răspunde fără ezitare că le vrea. Apoi rectorul Universităţii Politehnice
din Bucureşti le arată celor prezenţi care e morala demonstraţiei. „De ce le-aţi vrut? Pentru că ele au
valoare. Chiar dacă uneori viaţa ne mai mototoleşte, chiar dacă uneori suntem şi călcaţi în picioare, să nu
uitaţi că rămâne valoarea pe care o aveţi şi să faceţi cinste acestei valori” (...).
Absolvent de Automatică, editorialistul Cristian Tudor Popescu a venit la ceremonie pentru a le vorbi
tinerilor şi a continuat pe linia începută de rectorul Politehnicii. Ecaterina Andronescu a mototolit banii
şi i-a călcat în picioare. „Dacă îi rupea, îi mai luaţi?”, i-a întrebat Cristian Tudor Popescu pe proaspeţii
ingineri. De această dată, unii au spus că da, alţii că nu.
(www.mediafax.ro, 19.07.2011).

Contraargumentarea dezvoltă – prin agravare – scenariul comparantului, implicând o

concluzie diferită sau chiar opusă („valoarea individuală nu se păstrează în orice condiţii”;
„valoarea individuală nu e mai puternică decât vicisitudinile existenţei” etc.). Scena e
interesantă pentru că ilustrează atât implicarea nonverbalului în construirea unei analogii
(recursul la gest şi obiecte), cât şi riscurile concretizării, care pot provoca o reacţie contrară
imediată.

8. Exemple din perioade şi situaţii diferite dovedesc că argumentarea prin analogie

poate fi supusă unei evaluări şi unei analize a şanselor de reuşită, bazate pe gradul de
accesibilitate, plauzibilitate, surpriză, complexitate şi coerenţă şi pe raportul dintre aceste
calităţi, mai mult sau mai puţin relevante în funcţie de context. Evaluarea critică a analogiei
poate anticipa şi căile cele mai probabile de contraragumentare.

10
Amossy (2006: 150) descrie modul de respingere a analogiei prin criticarea apropierilor abuzive sau prin
denunţarea valorilor care stau la baza amalgamului.
610 Omagiu doamnei profesor Liliana Ionescu-Ruxăndoiu

Surse
Evenimentul zilei, cotidian
Ionescu, Nae, 1990 [1937], Roza vânturilor, Bucureşti, Editura „Roza vânturilor” [ediţie anastatică după ed. I,
Bucureşti, Cultura Naţională].
Maiorescu, Titu, 1978, Opere, I, ed. de G. Rădulescu-Dulgheru şi D. Filimon, Bucureşti, Minerva.
Maiorescu, Titu, 2001, Discursuri parlamentare, I, ed. de C. Schifirneţ, Bucureşti, Albatros.
www.hotnews.ro
www.mediafax.ro

Bibliografie
Amossy, R., 2006, L’argumentation dans le discours, 2e édition, Paris, Armand Colin.
Aristotel, 2004, Retorica, trad. de M.-C. Andrieş, Bucureşti, IRI.
Bartha, P. F.A., 2010, By parallel reasoning. The Construction and Evaluation of Analogical Arguments, Oxford,
Oxford University Press.
Ene, C., 2010, „Analogia în textul publicistic de opinie”, în R. Zafiu, A. Dragomirescu, Al. Nicolae (eds.) 2010:
61–67.
Ionescu-Ruxăndoiu, L., 2007, „Sugestii privind interpretarea pragma-retorică a discursului electoral”, în C. Stan,
R. Zafiu, Al. Nicolae (eds.) 2007: 313–317.
Juthe, A., 2005, “Argument by analogy”, Argumentation, 19, pp. 1–27.
Macagno, F., D. Walton, 2009, “Argument from analogy in law, the classical tradition, and recent theories”,
Philosophy and Rhetoric, 42, 2, pp. 154-182.
Perelman, C., L. Olbrechts-Tyteca, 2000 [1958], La nouvelle rhétorique. Traité de l'argumentation, 5e édition,
Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles.
Plantin, Chr., 1996, L’argumentation, Paris, Seuil.
Plantin, Chr., 2011, Les bonnes raisons des émotions. Principes et méthode pour l’étude du discours émotionné,
Bern, Peter Lang.
Reboul, O., 2001, Introduction à la rhétorique, 4e édition, Paris, PUF.
Stan, C., R. Zafiu, Al. Nicolae (eds.) 2007, Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană Dindelegan, la
aniversare, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Zafiu, R., A. Dragomirescu, Al. Nicolae (eds.) 2010, Limba română: controverse, delimitări, noi ipoteze. II,
Pragmatică şi stilistică, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti.
Walton, D., 2008, Informal logic. A pragmatic approach, 2nd ed., Cambridge, Cambridge University Press.
Walton, D., 2010, “Similarity, precedent and argument from analogy”, Artificial Intelligence and Law, 18, 3, pp.
217–246.
Wilson, P. R., 1964, “On the argument by analogy”, Philosophy of Science 31 (1), pp. 34-39.

L’argumentation par analogie : critères pour l’évaluation et stratégies de rejet

Résumé

L’article présente quelques critères qui permettent une évaluation raisonnée de l’argument par analogie:
l’accessibilité, la vraisemblance, la surprise, la complexité et la cohérence. L’analyse des exemples (tirés de la
presse et du discours politique moderne) vise à décrire le rapport entre le logos et le pathos, le degré de pertinence
de l’analogie par rapport au contexte et les possibilités de développement qui anticipent les stratégies les plus
probables de la contre-argumentation.