UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării

TEHNICI DE ARGUMENTARE

CURS
Anul IV ID

Prof. Dr. Daniela Rovenţa-Frumuşani

 CUPRINS

Tutorat 1
INTRODUCERE. RETORICĂ, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE
1. Societatea contemporană şi revirimentul retoricii
2. Argumentare şi interacţiune discursivă
3. Inculcarea orientării argumentative
4. Relaţia ethos/logos/pathos

INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII

1. Geneza sistemului retoric
2. Cele cinci elemente ale sistemului retoric
3. Orientări argumentative contemporane
3.1. Neoretorica
3.2. Argumentare şi logică naturală
3.3. Argumentarea în perspectivă lingvistică
EXERCIŢII

Tutorat 2
NEORETORICA şi GÂNDIREA CONTEMPORANĂ
1. Premisele şi cadrul argumentării
1.1. Argumentarea şi filosofia lui nu
1.2. Argumentarea ca raport între explicit şi implicit
1.3. Fapte/ adevăruri/ prezumţii
1.4. Valori/ ierarhii/ toposuri
1.5. Acordul ca fundament sau cadru argumentativ
2. Argumente quasi logice
2.1. Contradicţie şi incompatibilitate
2. 2. Identitate şi argumentare
2.3. Argumentul reciprocităţii sau simetriei
2.4. Argumentul tranzitivităţii
3. Argumente bazate pe structura realului
3.1. Legăturile de succesiune
3.2. Legăturile de coexistenţă
3.4. Argumente care creează structura realului
3.5. Argumente bazate pe disocierea noţiunilor

ARGUMENTARE ŞI LOGICĂ NATURALĂ

1. Logica limbii naturale
2. Conceptul de schematizare
3. Triada schematizare/ justificare/ organizare
3.1. Schematizarea şi operaţiile de determinare
3.2. Funcţia de justificare a limbajului
3.3. Funcţia de organizare. Coerenţa
4. Teatralitatea argumentării
EXERCIŢII

Tutorat 3

2
STRATEGII ARGUMENTATIVE
1. Argumentarea şi strategia discursului
2. Interogaţia
3. Negaţia polemică
4. Respingerea cauzei
5. Metaforă şi argumentare
5.1. Dimensiunea metaforică.
Modele restrictive şi modele extensive
5.2. Metafora lingvistică/ metafora poetică/ metafora ştiinţifică

DISCURSUL ARGUMENTATIV CA TIP DISCURSIV

1. Text /vs/ discurs
1.1. Categorizare şi genuri discursive
1.2. Discursul. Definire şi delimitări
1.3. Discurs/ text. Standarde de textualitate
2. Tipuri textuale. Narativitate/ descriere/ argumentare
3. Narativul sau tipul textual narativ
3.1. Narativitatea - formă fundamentală a cunoaşterii şi comunicării
3.2. Narativul. Actanţi şi evenimente.Modele narative
3.3. Argumentare şi narativitate
4. Tipul descriptiv
4.1. Geneza şi evoluţia descrierii
4.2. Competenţă descriptivă şi competenţă narativă
4.3. Descrierea. Operaţii lingvistice şi textuale
5. Tipul argumentativ
EXERCIŢII

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

3
 TUTORAT 1
INTRODUCERE. RETORICĂ, ARGUMENTARE, STRATEGII DISCURSIVE

1. Societatea contemporană şi revirimentul retoricii

Deschisă şi plurală, gândirea modernă sondează (în mai mare măsură decât în paradigmele
anterioare) necunoscutul, căutând în real nu ceea ce confirmă, ci ceea ce contrazice cunoştinţele
anterioare, preferă întrebările răspunsurilor, accentuează solidaritatea conceptuală,
complementaritatea teoriilor: “Nu există decât o modalitate de progres în ştiinţă: negarea ştiinţei
deja constituite” (G. Bachelard, 1981: 32). În această perspectivă constituirea cunoaşterii este
tocmai diacronia obstacolelor, a “rupturilor epistemologice” pe care o epistemă a trebuit să le
traverseze.
Or, o asemenea ruptură este reprezentată şi de viguroasa reabilitare a retoricii la mijlocul
secolului nostru: macroretorica (prin lucrările lui C. Perelman şi L. Olbrechts-Tyteca, vizând
reinterpretarea teoriei aristotelice a argumentării într-o lume guvernată de imperativul comunicării,
inclusiv în cadrul activităţii ştiinţifice) şi microretorica sau teoria figurilor de stil, reteoretizate de
Grupul µ în-Retorica generală.
Noua retorică nu mai este arta vorbirii elegante, ci teoria comunicării persuasive:
argumentarea devine o componentă esenţială a activităţii discursive în general, a celei politice,
publicitare în particular. Problema care se pune este chiar aceea a transformării retoricii într-un fel
de matrice a ştiinţelor umane (cf. Michel Meyer, 1988).
Retorica renaşte când ideologiile se prăbuşesc. Ceea ce era obiect al certitudinii se
relativizează devenind problematic.
În această privinţă epoca noastră se poate compara cu cea a democraţiei ateniene şi
renaşterii italiene, două mari momente ale retoricii. În primul caz asistam la înlătuarea explicaţiilor
mitice şi a ordinii sociale aristocratice, iar în cel de-al doilea la ocultarea vechiului model scolastic
şi pregătirea erei burgheze.
Epoca noastră “pour le meilleur et pour le pire” trăieşte ora retoricii. E suficient să
deschidem televizorul, să privim mesajele publicitare, să-i ascultăm pe oamenii politici. Discursul şi
imaginea trebuie să:
intereseze - DOCERE
seducă - DELECTARE
convingă - MOVERE.
“De la prietenie la dragoste, de la politică la economie, relaţiile se fac şi se desfac prin exces
sau lipsă de retorică” (M. Meyer, 1993: 7).
Ansamblul ştiinţelor umane şi nu doar filosofia sunt marcate de condiţia retorică, fie
că e vorba de analiza estetică sau poetică a fenomenului literar, fie că e vorba de hermeneutică
(interpretarea trecutului şi a mesajelor plurivoce).
În ştiinţele politice şi psihologie ea este sursa jocurilor de influenţă, a mobilizării pasiunilor
şi căutării consensului.“Fie că vrem, fie că nu vrem retorica s-a insinuat în cotidian cu multiplele
sale forme şi constructe, modificând modul nostru de gπndire (M. Meyer, 1993: 11).
În gândirea actuală a reorganizării, resemantizării, reinterpretării cunoştinţelor (“eră a
bănuielii” în formularea Nathaliei Sarraute), argumentarea devine un fel de asimptotă a activităţii
discursive care interrelaţionează aspecte constructive şi reflexive, informative şi persuasive.
Dacă grecii din teama de asianizare (cf. Nietzsche), de anarhie şi violenţă au căutat un
organon care să extindă jurisdicţia raţiunii dincolo de hotarele silogismului, cu atât mai mult
societatea modernă a conflictelor, confruntărilor are nevoie de sistemul retoric ca modalitate de
negociere a diferendelor. “Cheie de boltă a culturii noastre” (O. Reboul, 1991: 80), retorica este
“mai mult decât un set de reguli ...; prin amploarea observaţiilor, precizia definiţiilor şi rigoarea
clasificărilor ea se constituie ca studiu sistematic al resurselor limbajului” (P. Guiraud, 1972: 24).

4
 2. Argumentare şi interacţiune discursivă

Dat fiind că asistăm astăzi la extinderea interacţională a cercetării lingvistice: introducerea,

alături de parametrii strict lingvistici, a unor factori socio-psihologici (“background knowledge” la
J. Searle, “comuniunea de interese” la C. Perelman), încorporarea de reguli ţinând de o
antropologie generală a comunicării (principiul cooperării la P. Grice, al raţionalităţii la A. Kasher,
al pertinenţei la Wilson & Sperber), includerea dimensiunii rolurilor, statutului partenerilor, ni se
pare legitim să integrăm aceste elemente într-o modelare plurinivelară a interacţiunii discursive
reprezentate de argumentaţie.
De fapt, această focalizare dialogică concordă cu orientarea generală a ştiinţelor omului
preocupate de intercomprehensiune, de problematica receptării (estetica receptării, pedagogia
receptării, “discourse comprehension”) şi cu postulatul (explicit sau implicit) că orice discurs fără a
fi necesarmente dialogat este întotdeauna dialogic.
Deci în locul discursivităţii lineare, telegrafice (de la stânga la dreapta) a anilor “60, vom
defini o logică polifonică în cadrul căreia “A vorbi înseamnă a anticipa calculul interpretativ al
celuilalt” (conform pertinentei formulări a lui Francois Flahault - La parole intermédiaire), pentru
că interacţiunea reprezintă realitatea fundamentală a limbajului.
Trebuie să subliniem de la început funcţia praxiologică a limbajului în general; considerăm
că dimensiunea acţională caracterizează toate instanţele situaţiei de comunicare: acţiune asupra
referentului (decupaj, selecţie, ierarhizare specifică), asupra interlocutorului (influenţă directă în
cazul actelor factitive de tip “a ordona” sau influenţă epistemică indirectă în cazul actelor non
factitive de tipul “a aserta, a afirma”), asupra codului (introducere de semnificanţi şi semnificaţi
noi), asupra locutorului .
În perspectivă logico-lingvistică şi acţională argumentarea se constituie ca dispozitiv
discursiv complex (cf. şi M.Tuţescu, 1998) interacţional (subîntins de o logică a schimbării -
modificarea universului de credinţe şi cunoştinţe, precum şi a dispoziţiilor acţionale ale
interlocutorului în cazul unui act reuşit), dialogic (ce mobilizează destinatarul- “alteritate
constitutivă” a interacţiunii discursive), coerent (sau bine format sintactic, semantic şi situaţional),
inferenţial (construind un parcurs interpretativ orientat) şi pertinent (esenţială va fi nu problematica
figurilor în ansamblul ei, cât descrierea funcţionării anumitor figuri, în primul rând metafora a cărei
prezenţă se explică prin nevoile argumentării).
Nivelele de analiză ale dispozitivului argumentativ cuprind:
i) lexicul (“citadinită”, “cotrocenizarea puterii” la O. Paler, “jirinovskizarea” lui Elţîn apud-Ion
Cristoiu devin cuvinte ale limbii, ale limbajului publicistic);
ii) secvenţa de acte de vorbire (-” Serviţi cafea?” -” Vreau să dorm peste două ore”, în care
răspunsul este o argumentare a unui refuz indirect) şi
iii) textul integral (bazat pe o strategie narativă, polemică, metaforică etc. ca în celebra arhitectură
metaforică pascaliană: “Omul este o trestie, dar o trestie gânditoare”).
În investigarea limbajului este urgentă depăşirea etapei asimetrice de analiză exclusivă a
producerii în detrimentul receptării. Ni se pare util să analizăm interrelaţia acţiunilor într-o
perspectivă macrostructurală (macroacte de limbaj, secvenţe de acte, coerenţă textuală) şi să
stabilim înlănţuiri argumentative, posibile argumentative, dat fiind că acţiunea verbală produce o
modificare a universului epistemic al agenţilor, mobil al unor acţiuni non verbale viitoare. Este
evident faptul că acţiunea verbală a locutorului poate produce atît o acţiune verbală cît şi una non
verbală a interlocutorului (întrebarea “Cât e ceasul?” poate furniza fie replica “E ora 11,00”, fie
plecarea precipitată a invitatului care a înţeles în virtutea datelor contextului, că e momentul să
plece; deci nu este lipsit de interes să examinăm în paralel acţiunea agentului şi reacţia co-agentului.
Neoretorica (Perelman & Olbrechts-Tyteca) situează argumentarea preponderent la nivelul
produsului (schemele argumentative calchiate pe modele logice: tautologia: A = A - “Une femme

5
c’est une femme”, tranzitivitatea: A = B, B = C, A = C - “Les amis de nos amis sont non amis”
etc.). Aceste scheme se întemeiază la nivelul conţinutului pe anumite sisteme de valori, ierarhii şi
toposuri, iar la nivelul expresiei pe modalităţi dominante (injonctivul, asertivul de tip maximă,
slogan) şi pe figuri preferenţiale de natură sintactică (simetria, repetiţia, anafora) şi semantică
(ironia, metafora, metonimia).
În raport cu neoretorica bazată pe analiza organizării argumentative şi figurale, în logica
naturală (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux), argumentarea este definită ca instituire a unei
schematizări, inevitabil legată de sistemul simbolic al unei limbi naturale şi de situaţia de
comunicare. Ancorarea în context se realizează prin intermediul modelului situaţiei, a acestei
forme-sens numite schematizare, efect al unei alegeri discursive: selecţie (a actanţilor), restricţie
,determinare, modalizare şi al unor operaţii logice: inferenţă, deducţie, inducţie, analogie. Un
exemplu pregnant de modulare a schematizării o reprezintă cele 100 de variante ale călătoriei cu
autobuzul (R. Queneau - Exercices de style) sau tema cu variaţiuni caragialiană (Groaznica
sinucidere din strada Fidelităţii).

3. Inculcarea orientării argumentative

Încercând să reformulăm în perspectivă argumentativă maximele griciene ale comunicării

eficiente (P. Grice, 1975), am putea conecta intenţiilor şi maximelor locutorului, maximele
complementare ale interlocutorului (cf. C. Perelman - Olbrechts-Tyteca, 1958).

MAXIME LOCUTOR INTERLOCUTOR

Calitate sinceritate i.e. enunţuri adevărate credulitate - considerarea
enunţurilor ca adevărate
Cantitate informativitate optimă + sintaxă interes i.e. relaţie cantitativă
argumentativă pertinentă între noua informaţie şi
informaţia de fundal
(“background knowledge”)
Modalitate organizare coerentă, graduală a sesizarea acestei vectorialităţi
vectorialităţii argumentative (fie
argumentul şoc la început - Aa cu
scăderea forţei persuasive, fie
argumentul şoc la sfârşit - aA -
modelul american al efectului
remanenţei, fie ordinea triadică
“nestoriană” AaA, beneficiind de un
incipit şi final puternic
Relaţie adecvare referenţială (în câmpul adeziune/respingere a
disciplinar investigat), adecvare argumentării propuse
intersubiectivă (discurs simetric
între egali/vs/discurs asimetric)

Dat fiind că discursul este adesea conflict şi presiune ideologică şi/sau acţională (“Pretenţia
de a descrie realitatea nu este decât travestirea unei pretenţii fundamentale şi anume aceea de a
exercita o presiune asupra opiniilor celorlalţi” - O. Ducrot & J.C. Anscombre, 1983: 169),
argumentarea este lexicalizată de acte angajante de tipul “a contrazice”, “a contesta”, “a ridica o
obiecţie”, “a susţine”, “a menţine” şi de un ansamblu de strategii de insistenţă, insinuare, ignoranţă
simulată etc. care constituie macro-acte de limbaj (“a contrazice”, “a presupune”).

4. Relaţia ethos/logos/pathos

6
 Recent situată ca interdisciplină în câmpul ştiinţelor comunicării, argumentarea face parte
din familia acţiunilor umane avînd drept finalitate convingerea, alături de manipulare, propagandă,
seducţie şi demonstraţie. Argumentarea diferă esenţialmante de violenţă, seducţie sau demonstrare.
A argumenta nu este nicidecum un lux, ci o necesitate. A nu putea argumenta este o altă cauză de
inegalitate culturală care se suprapune tradiţionalei inegalităţi economice. Or, sistemul democratic
acordă tuturor cetăţenilor dreptul de a lua cuvântul prin instituirea libertăţii de expresie ca drept
constituţional de bază. De aceea în secolul XX, după căderea regimurilor totalitare istoria retoricii
se va confunda cu istoria politică.
Tradiţional asociată lui “ars bene dicendi”, retorica trimite de fapt la o multitudine de
semnificaţii contextuale:
1. persuasiune şi convigere, altfel spus crearea asentimentului;
2. seducţie sau manipulare;
3. instituirea verosimilului, opiniei sugerând inferenţe sau chiar calculându-le în locul
interlocutorului;
4. sugerarea implicitului prin explicit;
5. instituirea unui sens figurat, descifrat pe baza sensului literal;
6. utilizarea unui limbaj figurat şi stilizat (limbajul literar);
7. decelarea intenţiilor locutorului sau autorului textului prin intermediul “urmelor”
enunţării în enunţ (cf. şi M. Meyer, 1993: 17-18).
Din punctul de vedere al oratorului ceea ce contează în primul rând este varietatea formelor
“retorice” de persuadare a auditoriului: manipulare, seducere, propagandă (cf. infra). Propaganda
reprezintă o violenţă mentală (viol al mulţimii în formularea memorabilă a lui Serge Tchakotine),
manipularea psihologică subliminală funcţionează ca “persuasiune clandestină” (Vance Packard),
iar seducţia se bazează pe contactul direct cu publicul vizat (celebrele “bains de foule” ale
oamenilor politici).

Diferite maniere de a convinge:

Convingere

Manipulare

Ştiinţă
Propagandă

Demonstraţie

Seducţie

Retorică Argumentaţie

(P. Breton, 1996:5)

Din punctul de vedere al auditoriului ceea ce contează cel mai mult sunt descifrarea
intenţiilor vorbitorului, a sensului impus derivat din sensul expus, a orientării argumentative induse.

7
 În sfârşit mesajul în sine se bazează pe sensul lingvistic şi condiţiile pragmatice ale utilizării
sale, pe genurile discursive utilizate (în variantă tipologică: discurs cotidian /vs/ literar /vs/ mediatic
şi structurală: discurs narativ /vs/ discurs descriptiv /vs/ discurs prescriptiv etc.).
De fapt relaţia între sine (ethos) şi ceilalţi (pathos) via logos reprezintă esenţa principalelor
modele lingvistice din antichitate până în zilele noastre.

Modelul Eul Quaestio Celălalt

(Discursul)
Aristotel ethos logos pathos
Bühler expresie denotaţie persuasiune sau
emoţie
Jakobson emiţător mesaj receptor
Austin ilocuţionar locuţionar perlocuţionar
(M. Meyer, 1993:23)

De aici pertinenta definire a retoricii în recenta sinteză a lui Michel Meyer: “retorica este
întâlnirea dintre oameni şi limbaj în prezentarea diferenţelor şi identităţilor lor. Ei afirmă identitatea
prin limbaj pentru a se regăsi, a se respinge, a găsi un moment de comunicare sau dimpotrivă a
constata că îi desparte un “zid” (M. Meyer, 1993: 22).
În istoria raportului dintre aceste trei componente au existat momente de hegemonie a
logosului (viziunea logicizantă, carteziană a limbajului), de dominare a pathosului (în retorica
manipulatoare - propaganda) sau de supralicitare a ethosului (rolul determinant al subiectului,
problema moralei sale). Platon îi situa pe poeţi şi pe sofişti în aceeaşi tabără pentru efortul lor de a
face să pară adevărate sau măcar verosimile, discursuri neadevărate. De fapt ar trebui opusă
argumentarea care ridică probleme ce separă interlocutorii de retorica ce prezintă chestiunile ca
fiind rezolvate; prima este raţională, ultima manipulatoare. Roland Barthes utilizează conceptul de
retorică neagră pentru această strategie falsificatoare, manipulatoare a discursului şi retorică albă,
analiza critică, lucidă a procedeelor discursive.
Pentru a restabili acest echilibru şi a întemeia retorica şi argumentarea ca ştiinţe critice, vor
trebui abandonate o serie de prejudecăţi precum ruptura afectivitate/argumentare sau suprapunerea
afectivitate = iraţionalitate. De fapt, această schimbare de paradigmă a fost deja amorsată prin noul
rol al subiectivităţii în ştiinţă, ca şi prin ponderea metaforicului în toate tipurile de discurs, inclusiv
cel cotidian şi ştiinţific.
În perspectiva raţionalităţii profunde a schimbului discursiv, raţionalitate ce nu exclude
dimensiunea figurală, argumentarea îmbogăţeşte însăşi semnificaţia libertăţii umane: “Numai
existenţa unei argumentări care să nu fie nici constrângătoare nici arbitrară acordă un sens libertăţii
umane, condiţie de exercitare a unei alegeri rezonabile” (C. Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958:
673).

8
 INCURSIUNE ÎN DIACRONIA RETORICII ŞI ARGUMENTĂRII

1. Geneza sistemului retoric

Probabil cea mai bună introducere în retorică este istoria însăşi a retoricii, disciplină
bimilenară care a cunoscut trei mari momente importante într-o traiectorie de umbre şi lumini, de
blam şi apologie (T. Todorov, 1977):
• geneza;
• instituţionalizarea;
• generalizarea (retorica devenită în secolul XX proza societăţii de comunicare).
Deja fondatorul tehnicii retorice, Gorgias afirma că discursul este un tiran puternic;
discursul, acest element infim din punct de vedere material şi total invizibil, având plenitudinea
creaţiilor divine poate atenua spaima, linişti durerea, spori compasiunea - iată in nuce ipoteza lui
Austin “How to do things with words” .
Dacă în antichitate aspectul practic prevala, în zilele noastre asistăm la edificarea unei
filosofii a retoricii (în problematologia lui Michel Meyer, neoretorica lui Perelman etc.), ceea ce
continuă în fapt programul lui Cicero pentru care retorica înseamnă:
• o formă - oratio
• un subiect - quaestio
• o energie - vis oratoris
Retorica - ars bene dicendi acţionează asupra interlocutorului, limbajul fiind esenţialmente
acţiune de instruire, delectare şi impresionare a acestuia: docere/ delectare/ movere.
Lector asiduu al predecesorilor săi, Quitilian, ultimul mare retor al epocii greco-latine se
distinge de amoralismul sofiştilor pentru a se apropia de moralismul platonic, dar la polul diametral
opus: retorica este necesarmente morală pentru că nu poţi vorbi bine decât dacă eşti un om de bine.
Inversând preceptul socratic “nu există retorică fără virtute”, Quintilian pare să afirme”nu există
virtute fără retorică” instaurînd în acest fel o estetizare a moralei.
Începând cu secolul al XVII-lea vom asista la restrângerea retoricii (La Rhétorique
restreinte) de care vorbeşte Genette datorată supremaţiei evidenţei raţionale a cartezianismului,
personale a protestantismului şi sensibile a empirismului. În viziunea lui Descartes elocinţa şi
poezia sunt calităţi apreciabile ale spiritului, inferioare însă raţionamentului: “Cei care au
raţionamentul cel mai puternic şi se exprimă în mod clar şi inteligibil reuşesc să convingă chiar
dacă vorbesc în bretonă şi nu au studiat niciodată retorica”.
Respinsă de empirişti în numele adevărului (John Locke afirma în Essay on Human
Understanding că retorica insinuează idei false în spirit) şi de romantici în numele sincerităţii
(injoncţiunea lui Victor Hugo “Paix à la syntaxe / Guerre à la rhétorique”), retorica va cunoaşte un
reviriment extraordinar abia în mijlocul secolului nostru cu neoretorica, logica naturală, pragmatica
lingvistică etc.
În noua perspectivă i n v e n t i o şi a c t i o vor fi revigorate într-o interpretare globală,
arhitecturală a textului: “Dacă trebuie să generalizăm, astăzi acest lucru se întâmplă pentru că
retorica a fost prea mult restrânsă. De la Corax în zilele noastre istoria retoricii este cea a unei
restricţii generalizate” (G. Genette, 1970: )
Retorica tradiţională distinge după categoria subiectului tratat trei situaţii comunicaţionale,
trei genuri retorice. Primul scenariu a fost de natură juridică producând un discurs pronunţat în faţa
unui public constituit în tribunal: acest tribunal va judeca fapta şi persoana care a comis-o, iar
autorul discursului va apăra sau acuza această persoană. Situaţia juridică nu se limitează doar la
tribunal; o putem întâlni ori de câte ori receptorul ocupă un post de autoritate în raport cu emiţătorul
(copilul în faţa părinţilor sau elevul în faţa educatorului).

9
 În cel de-al doilea gen, deliberativul sau discursul persuasiv prin excelenţă, autorul încearcă
să determine publicul să gândească sau să acţioneze ca el, să-i inculce o animită opinie sau decizie;
este cazul marilor discursuri ideologice de natură politică sau religioasă. În sfârşit, al treilea
scenariu este epidictic - demonstrativ. El confirmă valori admise atât de emiţător cât şi de receptor
(situaţia toastului aniversar, a necrologului sau panegiricului).
Acesta din urmă oscilează între funcţional şi ornamental. Platon şi Aristotel îl corelează
eticii (elogiul este un răspuns adresat virtuţii iar blamul replica împotriva viciului). În general
epidicticul îndeplineşte o funcţie civică şi socială, consolidând normele moralităţii publice.

Genul Tipul de Timpul Mijloacele Scopurile

discursului auditoriu
judiciar tribunal trecut acuzare just/injust
/apărare
deliberativ adunare în viitor + util/dăunător
agora - persuasiune
epidictic public prezent elogiu/blam frumos/urât

Această triadă de situaţii discursive a fost definită pe baza unor criterii tematice (just/injust,
avantaj/dezavantaj), criterii textuale (acuzare/apărare, elogiu/blam), criterii emoţionale
(clemenţă/severitate, teamă/speranţă, bucurie/ură), criterii temporale primare (dimensiunea
temporală dominantă: trecutul în cauzele juridice, viitorul în deciziile politice, prezentul în
elogierea sau critica unei personalităţi). Celor trei tipuri discursive li se subsumează câteva modele
funcţionale: i) discursul în tribunal, critica socială, drama, satira; ii) discursul politic, textul
publicitar, poezia didactică, utopia, predica; iii) elogiul, panegiricul, pamfletul, epitaful.
Pentru teoria modernă a textului, retorica şi diviziunea sa în genuri nu are doar o
semnificaţie istorică. Pragmatica textului poate fructifica acest concept de situaţie textuală
integrându-l într-un model textual funcţional(supra capitolul 10).

2. Cele cinci elemente ale sistemului retoric

Întrebându-se cum se constituie textul, retorica antică propune un model cu cinci etape ce
descriu diversele stadii ale producţiei textuale în jucxtapunerea lor temporală:
1. INVENTIO invenire quid dicas subiectul
(euresis) discursului
2. DISPOSITIO inventa disponere ordonarea
(taxis) tematică
3. ELOCUTIO ornare verbis figuri
(lexis)
4. MEMORIA memoriae aemandare apelul la
(mneme) memorie
5. ACTIO agere et pronuntiare interpretarea
(hypocrisis) discursului : gest + dicţie

Dacă Aristot a divizat retorica în INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO şi ACTIO, tradiţia

romană (tratatele lui Cicero şi Institutione oratoria a lui Quintilian redactate între 100 î.c. şi 95 e.n.)
adaugă MEMORIA acestor patru componente.
INVENTIO permite să se răspundă la întrebarea “Despre ce este vorba?”, altfel spus să
prezinte o cauză pluzibilă şi admisibilă. În acest prim moment oratorul dispune de topică sau
ansamblul locurilor comune utile tuturor subiectelor (topoi konoi, loci communi). Bazându-se pe un
fond comun de raţionalitate toposurile reprezintă acordul tacit între emiţător şi receptor.

10
 Cea de-a doua categorie de argumente cuprinde probele extra-tehnice ( mărturii, texte de
lege şi jurăminte) şi tehnice furnizate prin intermediul discursului. Formele cele mai frecvent
utilizate ale argumentului retoric sunt entimema sau silogismul prescurtat, exemplul (istoric sau
ficţional) şi analogia.
DISPOSITIO este arta compoziţiei sau structurării sintagmatice a discursului distribuit în
câteva elemente după o schemă quasi invariabilă:
i) exordiu, având drept scop captarea auditoriului (captatio benevolentiae) pe care oratorul
se străduieşte să-l facă atent şi binevoitor;
ii) propositio sau macrostructura esenţializată a întregului discurs;
iii) narratio (diegesis): expunerea faptelor reale sau prezentate ca atare. Nararea acţiunilor
poate lua forma poveştii legendare (fabula), istoriei (historia) sau ficţiunii (res ficta);
iv) confirmatio este momentul probei, altfel spus al consolidării argumentelor proprii
însoţite de respingerea argumentelor adversarului;
v) peroratio reprezintă finalul discursului care conţine o recapitulatio şi o indignatio
(apelul final la compasiune şi simpatie).
ELOCUTIO este dimensiunea estetică a discursului sau arta stilului (corectitudine
gramaticală, efecte de ritm, tropi şi figuri). Terminologia sa este împrumutată din gramatică, muzică
şi arhitectură. Stilul trebuie să fie nu doar corect din punct de vedere lingvistic ci să convină
subiectului, genului discursului. În lumina retoricii lui Quintilian tratatele vor distinge între tropi,
figuri ale cuvântului şi figuri ale gândirii, distincţii reluate în secolul XX de Retorica generală a
grupului µ. În aceeaşi perspectivă stilistică genurile discursului se distribuie după nobleţea materiei
sau a cauzei în umil, mijlociu şi sublim.
MEMORIA. Odată elaborat discursul trebuie reţinut: este obiectul memoriei a cărei primă
dezvoltare apare în Retorica către Herenius. Principiile mnemotehnicii (reţinerii discursului)
constau în impregnarea în memorie a unei serii de spaţii frapante (încăpere, boltă, casă) şi imagini
(forme, semne, simboluri). Mecanismul constă în crearea de spaţii mentale. Ordinea acestor spaţii
urmează ordinea discursului; imaginile ne reamintesc lucrurile.
ACTIO. În sfârşit, odată elaborat şi reţinut, discursul trebuie pronunţat, altfel spus reglat
comportamental (voce, debit, gesturi) în funcţie de cuvintele şi temele implicate. Punctul de pornire
îl reprezintă arta actorului şi o serie de observaţii riguros codificate privind intonaţia, mişcarea şi
gestica.
Această schemă nu este doar un model de generare a textului ci şi unul de
analiză/interpretare, dar reconstrucţia hermeneutică nu va începe cu ACTIO pentru a se încheia cu
INVENTIO; este vorba mai degrabă de o competenţă retorică arhitecturală, comportând un anumit
număr de competenţe parţiale ce corespund fazelor clasice de elaborare a textului. Codul structural
va avea în vedere dispunerea elementelor, cel argumentativ inventarul de toposuri, cel figural
repertoriul de tropi, figuri sonore, figuri sintactice şi cel expresiv acţiunea completă de materializare
a discursului în cadrul interacţiunii reale “face-to-face”.
Destinul retoricii s-a confundat după epoca antică şi clasică cu cel al învăţământului, altfel
spus cu un corp de precepte descriptive şi normative. Reforma lui Ramus a răpit retoricii teoria
argumentării (inventio şi dispositio au fost corelate logicii), nealocându-i decât componentele
elocutio şi actio. “La începutul epocii moderne s-a consumat ruptura radicală între expresie şi
argumentare, între filosofia empiristă şi raţionalism şi retorica îndepărtată de probă” ( O. Ducrot
&J.M. Schaeffer, 1996: 148).
Amputată de componenta filosofică şi privilegiind doar teoria figurilor de stil, retorica nu
mai este arta discursului în general, ci arta stilului rezervată esenţialmente studiului formelor limbii
literare.
Dispariţia retoricii ca disciplină de învăţământ a caracterizat întregul secol XIX, dar a
permis un secol mai târziu redefinirea raporturilor între argumentare şi expresie în filosofie, studiile
literare, lingvistică în special în varianta lor pragmatică şi enunţiativă.

11
 Printr-o recuperare a tradiţiei aristotelice retorica rediviva (infra 2.3.) va reintroduce
jurisdicţia raţiunii în domeniul opiniei (doxa) şi al credinţei.

3. Orientări argumentative contemporane

În perioadele de relativă democraţie retorica trăieşte ca artă a argumentării; într-adevăr doar

un univers de referinţe în care domină pluralismul, autorizează dezbaterea şi deci arta de a gestiona
diferenţele şi contradicţiile exprimate. În fazele de democraţie minimală retorica se reduce la un pur
exerciţiu formal, restrângându-se la studiul ornamentelor, ţinând de elocutio. Această oscilaţie între
o concepţie socială şi una formalistă este în egală măsură balansul între o concepţie largă şi una
restrânsă a retoricii (cf. şi J.M. Klinkenberg, 1996: 258).
Revitalizarea retoricii în secolul XX este marcată de două direcţii principale: distinse după
criteriul obiectului, conceptelor centrale şi statutului epistemologic.
Neoretorica (reabilitarea retoricii aristotelice de către şcoala de la Bruxelles în frunte cu C.
Perelman) focalizată pe mecanismele discursului social (argumentarea prin legătura cauzală,
mijloc/scop etc.) îşi are geneza în filosofia dreptului şi spaţiul de manifestare în propaganda
politică, publicitate, controversa juridică.
Cea de-a doua neoretorică - retorica generală a grupului µ - s-a consacrat studiului lui
elocutio.
În prima orientare conceptul dominant este cel de schemă argumentativă, în cea de-a doua,
cel de figură.
În sfârşit, prima neoretorică are o vocaţie socială unificatoare (reducerea distanţei
epistemice între interlocutori), cealaltă valorizează excepţia, ineditul, surpriza.
Totuşi ambele sunt discipline pragmatice bazate pe principiul fundamental al cooperării (P.
Grice), raţionalităţii (A. Kasher) şi medierii. Medierea este o condiţie sine qua non a hermeneuticii
figurii şi a calculului interpretativ: identitatea totală face orice comunicare inutilă, diferenţa
exacerbată o face însă imposibilă.
Pe de altă parte însă faţă de retorica antică empirică, noua retorică actuală analizează a
posteriori faptele de limbă degajând reguli fundamentale de generare.
“Retorica antică se plasa la polul producerii intenţionale de efecte (...), noua retorică se
situează sub semnul receptării şi hermeneuticii” (J.M. Klinkenberg, 1996: 260).

Tipologia
orientărilor
argumen- Neoretorica Retorica poeziei Logica naturală
tative
Parametrii
definitorii
Reprezentanţi Perelman Grupul µ G. Vignaux
Olbrechts-Tyteca J.B. Grize
Postulate discursul se figura se bazează pe logica naturală oferă
metodologice adresează unui teoria referinţei prin intermediul
auditoriu căruia îi enciclopedice şi discursului
modifică universul efecte contextuale schematizarea
epistemic, ipso realului
facto dispoziţiile
acţionale
Finalitate reducerea distanţei dezvoltarea construirea unei
între interlocutori proprietăţilor viziuni despre lume
prin intermediul limbajului

12
 limbajului (pertinenţa figurii)
Unitatea tipul de argument figura micro cosmosul
minimală etichetabil
reprezentat de
schematizare
Focalizare discursul judiciar, discursul figurat discursul cotidian
prioritară politic, publicitar (poetic în primul
rând)

Tipologia
orientărilor Teoria actelor de
argumen- limbaj Retorica integrată Teoria textului
tative
Parametrii
definitorii
Reprezentanţi J. Searle O. Ducrot T.Van Dijk
J. Austin J.Cl. Anscombre J.Petöfi
J.M. Adam
W.Dressler
Postulate limbajul este un orientare subsumată comunicarea se
metodologice comportament modelului realizează
guvernat de reguli dicţionarului macrostructural prin
texte, nu prin
enunţuri
Finalitate pronunţarea unui act inducerea unei dublarea
“successfully” orientări competenţei
schimbă starea argumentative (i.e. a lingvistice de o
lumii unei concluzii) competenţă textuală
şi retorică
Unitatea actul de limbaj sau "les mots du textul narativ,
minimală perechea de acte discours”(operatori, descriptiv,
adiacente conectori argumentativ
(“Mulţumesc”; argumentativi)
-”Nu ai pentru ce”)
Focalizare discursul cotidian discurs cotidian şi discurs literar şi
prioritară literar cotidian

3.1. Neoretorica
Acceptînd ca motto deviza lui Jean-Paul Sartre din “Critique de la raison dialectique”:
“Caracteristica unei cercetări constă în a fi nedefinită. A o numi, a o defini, înseamnă a închide
cercul. Ce rămîne ? un mod finit şi perimat al culturii, ceva ca o marcă de săpun”, vom schiţa în
acelaşi mod incoativ, nedefinitiv cîteva direcţii ale cercetării actuale privind argumentarea şi
anume: neoretorica, logica naturală şi teoria discursului.
În viziunea noii retorici (C. Perelman & L. Olbrechts-Tyteca, 1958, La nouvelle rhétorique.
Traité de l’argumentation) argumentarea înseamnă ruperea de raţionamentul cartezian more
geometrico şi de valoarea evidenţei, pentru a promova adeziunea epistemică, domeniul opiniei, al
plauzibilului, al consensului, dar şi al conflictului.

13
 Definind argumentarea drept “studiu al tehnicilor discursive permiţînd producerea sau
augmentarea adeziunii la tezele prezentate” (Perelman & Olbrechts-Tyteca, 1958: 5), se evidenţiază
faptul că valoarea prioritară nu este informaţia, ci comunicarea acesteia, deci forţa cu care
elementele de probă acţionează asupra interlocutorului: “O argumentare va fi eficace dacă va reuşi
să sporească intensitatea adeziunii în aşa fel încît să declanşeze la auditori acţiunea vizată (acţiune
pozitivă sau reţinere de la acţiune) sau să creeze cel puţin o dispoziţie de acţiune care se va
manifesta la momentul potrivit” (Perelman, op.cit. : 59).
Argumentarea poate fi concepută atît la nivelul produsului (adică al schemelor
argumentative), cît şi la cel al producerii (actul argumentării).
Din punctul de vedere al patternurilor argumentative distinse de Perelman-Tyteca, la nivelul
conţinutului se poate vorbi de: valori (universale: binele, adevărul, frumosul sau particulare; valori
abstracte: egalitate, dreptate şi concrete: Franţa, biserica catolică etc.), ierarhii (abstracte:
superioritatea a ceea ce este drept faţă de ceea ce este util, superioritatea principiului faţă de efect;
sau ierarhii concrete: superioritatea omului faţă de animal, a omului faţă de maşină etc.) şi toposuri
(toposul cantităţii, al calităţii, al ordinii, al esenţei-infra), iar la nivelul expresiei de modalităţi
dominante (asertivul, injonctivul, apostrofa, întrebarea retorică), de construcţii specifice
(construcţia hipotactică este construcţia argumentativă prin excelenţă) şi de figuri prioritare
(epitetul, metafora, definiţia retorică, repetiţia, simetria, ironia, liota) - cu observaţia esenţială că
limbajul filosofilor şi chiar al oamenilor de ştiinţă nu e mai puţin figurat decît cel al poeţilor.
Dacă în diacronie opoziţia convingere/persuasiune sau demonstraţie/argumentaţie era net în
favoarea primului termen, la ora actuală prin lucrările lui Perelman (La nouvelle rhétorique. Traité
de l’argumentation, 1958; Le champ de l’argumentation, 1970; L’Empire rhétorique, 1977)
argumentaţia nu mai este considerată seducţie a auditoriului, ci un ansamblu de tehnici discursive
menite să provoace adeziunea (printr-un proces de calcul interpretativ, de inferenţă) interlocutorului
la o teză problematică.
Concepţia interacţională a activităţii discursive readuce în actualitate faptul (adesea pus
între paranteze) că discursul nu este numai discurs despre ceva, ci şi discurs produs de cineva şi
adresat cuiva.

3.2.. Argumentare şi logică naturală

În viziunea şcolii elveţiene (Jean-Blaise Grize, Georges Vignaux) argumentaţia este efectul
logicii discursive, ireductibilă la logica matematică, dar compatibilă cu ea.
Logica limbajului natural este o logică-proces, în timp ce logica sistemelor formale este o
logică-sistem. Logica naturală este virtual dialogică: “A argumenta înseamnă a căuta să determini
auditoriul să facă o anumită acţiune. De aici decurge faptul că argumentarea este totdeauna
construită pentru cineva, spre deosebire de demonstraţie care este pentru oricine. Este vorba deci de
un proces dialogic” (Georges Vignaux, 1981: 30).
Corelarea structură/funcţie, esenţială pentru funcţionarea discursului este şi sarcina analitică
fundamentală a logicii naturale: “Studiul logicii naturale se situează la mijlocul drumului între un
studiu structural care caută să descrie ansamblul posibilităţilor intelectuale ale unui nivel determinat
şi un studiu funcţional concret care se ocupă de probleme de eficienţă, de erori, de efecte, de
atmosferă ... Acest studiu are în comun faptul de a nu explora un ansamblu de posibilităţi, ci de a
studia operaţiile realmente efectuate în situaţii pe cît de naturale posibil” (Jean-Blaise Grize, 1962 -
“Implication, formalisation, logique naturelle” apud G. Vignaux, 1976: 21).
O idee importantă lansată de grupul de la Neuchâtel este cea a teatralităţii argumentării la
nivelul urmelor enunţiative (intertext, clişeu, topos, mărci ale interacţiunii) şi al actelor de limbaj
angajate (a susţine, a replica, a polemiza etc.): “Regăsim în discurs mărcile unei anumite imagini a
auditoriului, precum şi ecoul discursurilor anterioare la care acest discurs trimite şi chiar al
discursurilor posterioare pe care le anticipă” (G. Vignaux, 1976: 30).

14
 3.3. Argumentarea în perspectivă lingvistică
În sfîrşit, într-o a treia perspectivă lingvistică, discursul argumentativ este un tip discursiv
alături de narativ (centrat pe desfăşurarea temporală), de descriptiv (organizat spaţial,
paradigmatic), de injonctiv (incitînd la acţiune). De fapt, nu există discurs real care să nu
actualizeze mai multe tipuri textuale, iar discursul argumentativ este subiacent tuturor tipurilor:
prezent în narativ prin ordonare, în descriptiv prin valorizare, în injonctiv prin componenta de
persuasiune.
O altă perspectivă -lingvistică- asupra argumentării este cea reprezentată de cercetătorii
Jean-Claude Anscombre şi Oswald Ducrot, care vizează resituarea enunţării în contextul său
enunţiativ, refuzînd să considere analiza conţinutului explicit al enunţului suficientă pentru
înţelegerea mecanismului argumentativ.
Enunţul este definit ca indisociabil legat de presupoziţiile şi implicaţiile sale (infra capitolul
8), adică de implicitul situat în amontele şi avalul discursului.
Această analiză reprezintă o “retorică integrată structurii pragmatico-semantice a
discursului’ (J.-C. Anscombre & O. Ducrot, 1976). Ea examinează principiile argumentării (mai
exact ale argumentativităţii) în limbă, în timp ce Perelman şi cercetătorii americani se situează la
nivelul discursului. Pentru Ducrot argumentarea este o influenţă care constă în a impune
destinatarului nu numai informaţii, ci şi un parcurs interpretativ vizînd admisibilitatea unei
concluzii:”A semnifica pentru un enunţ, înseamnă a orienta” (către o anumită concluzie).Chiar dacă
argumentarea înseamnă prezentarea unui enunţ E1 destinat să facă admisibil interlocutorului
enunţul E2 (“Este vinovat;deci trebuie să suporte rigorile legii”), acest mecanism este diferit de
demonstraţia logico-matematică (în primul rπnd datorită rolului major al implicitului cf. infra
capitolele 3 şi 8).
Faţă de paradigma retoricii clasice: deliberativ, avînd drept scop decizii de interes public (în
agora), judiciar (vizînd apărarea/acuzarea) şi demonstrativ (avînd ca finalitate blamul/elogiul),
domeniile argumentativului modern cuprind: argumentaţia cotidiană (în forme extreme de reclamă
şi propagandă), argumentaţia juridică, argumentaţia specifică diverselor ramuri şi nivele de
abstractizare ale ştiinţei; argumentaţia a fost considerată infrastructura interacţiunii cotidiene, partea
nevăzută a aisbergului guvernat de opinie, topos, implicit atît de neoretorică ( “Mi se pare că ideea
de informaţie este un pandant pozitivist şi simplist al ideii de argumentaţie, pentru că argumentaţia
comportă informaţia ca pe un caz particular, inversul nefiind adevărat” (C. Perelman, 1970: 40), cît
şi de analiza discursului ( “Pretenţia de a descrie realitatea este travestirea unei pretenţii
fundamentale şi anume de a exercita o presiune asupra opiniilor celuilalt” (J.C. Anscombre - O.
Ducrot, 1983: 143).
EXERCIŢII
1. Comentaţi definiţia lui Michel Meyer: “Argumentarea este negocierea distanţei dintre indivizi
(apropo de o anumită problemă), realizată prin intermediul limbajului.”
2. “Nu se poate să nu argumentezi.” Discutaţi această idee.
3. Compuneţi un discurs pe o temă la alegerea dumneavoastră în variantă scrisă şi vorbită.

15
 TUTORAT 2
NEORETORICA ŞI GÂNDIREA CONTEMPORANĂ

1. Premisele şi cadrul argumentării

1.1. Argumentaţia şi filosofia lui “re”

Profilul gândirii contemporane este dominat de ceea ce Gaston Bachelard numeşte filosofia
lui nu, filosofie care nu este dorinţă de negaţie, ci propensiune spre noţiuni dinamice şi dialectizate
(general şi particular, raţional şi experimental), acţiune polemică neîncetată.
“Pentru a avea o garanţie asupra validităţii unei opinii unanime într-o anumită privinţă,
trebuie ca în prealabil să nu fi fost de aceeaşi părere. Doi oameni, dacă vor să se înţleagă cu
adevărat, trebuie să se fi contrazis mai întâi. Adevărul este rod al discuţiei, nu al simpatiei” (G.
Bachelard, 1981: 134).
Valoarea gândirii ştiinţifice actuale rezidă tocmai în această polaritate epistemologică, ce
reuneşte complementar teoria şi practica, numenul şi fenomenul, discursul instituit şi discursul
“destituit”.

1.2. Argumentarea ca raport între explicit şi implicit

Definiţia aceasta atât de generală formulată de C. Perelman (“L’empire rhétorique”, 1977:
19) ni se pare că acoperă întregul spaţiu al discursului vizând persuasiunea, oricare ar fi auditoriul
căruia i se adresează şi problematica la care se referă.
Noua retorică îşi propune prin chiar titlul emblematic reîntoarcerea la Aristotel şi
reabilitarea raţionamentului practic, precum şi a “mijloacelor de probă utilizate în domeniul
ştiinţelor umane”(C. Perelman & L. Olbrechts-Tyteca, 1958:3), altfel spus a domeniului
verosimilului, plauzibilului, probabilului evacuat de cartezianism timp de trei secole.
Ca discurs de acţiune, discursul argumentativ se bazează pe anumite noţiuni încărcate cu un
“potenţial afectiv” (C. Perelman, 1970: 84) şi care constituie obiectele acordului sau premisele
argumentării: fapte, adevăruri, prezumţii, valori, ierarhii, toposuri (în sensul antic al
termenului).

1.3.Fapte/adevăruri/prezumţii.
Practica şi teoria argumentării devin corelatele unui “raţionalism critic” care transcende
dualitatea judecăţi de valoare/judecăţi de realitate, ambele solidare cu personalitatea actorului
discursiv, responsabile pentru deciziile în domeniul cunoaşterii ca şi al acţiunii. Tipurile de
argumente susceptibile de a genera acordul sunt dependente de sfera realului:fapte, adevăruri,
prezumţii sau a preferabilului:valori, ierarhii, toposuri.
Elementele cu grad maxim de credibilitate sunt cele de natura faptelor (faptele de observaţie
fiind fracţiunea cea mai importantă a premiselor) şi adevărurilor (ca sisteme complexe, referitoare
la legăturile între fapte, reprezentate de teorii ştiinţifice, credinţe religioase, sisteme filosofice).
Distincţia fapt/adevăr poate fi comparată cu antinomia contingent/necesar sau real/schematizare
(modelare).
Cadrul argumentării este constituit şi de prezumţii ,bazate tot pe acordul universal şi legate
de caracterul raţional, cooperativ al schimbului discursiv. Dacă teoria actelor de limbaj şi analiza
conversaţională (Paul Grice, 1975) s-au axat pe analiza intenţiilor instanţei emiţătoare, neoretorica a
încercat să codifice şi comportamentul receptorului. C. Perelman & Olbrechts-Tyteca definesc
următoarele “premise receptive”: credulitatea (care prescrie destinatarului să considere drept
adevărat ceea ce îi transmite emiţătorul, pandant al maximei calităţi, formulate de Paul Grice),
interesul (replică la principiul cantităţii formulat de Grice - enunţarea trebuie să fie suficient de
informativă pentru a suscita interesul) şi raţionalitatea (subsumând relaţia şi maniera din sistemul
lui Grice). Este absolut necesar să fie luate în considerare scopurile, intenţiile, aşteptările ambelor

16
instanţe ale interacţiunii discursive (interacţiune guvernată de principii acţionale foarte generale
precum cooperativitatea sau raţionalitatea şi de principii specific discursive precum: coerenţa,
pertinenţa, orientarea argumentativă).

1.4. Valori/ ierarhii/ toposuri

Orice fenomen se descrie prin inserarea în clasificări preexistente; ele pot fi desigur
criticate, modificate (e vorba în primul rând de clasificările ştiinţei), dar constituie grile, repere
valorice fără de care nu este posibilă viaţa socială şi argumentarea ca logică socială este
fundamental dependentă de sistemele valorice.
“A fi de acord cu o anumită valoare înseamnă a admite că un obiect, o fiinţă, un ideal
trebuie să exercite o anume influenţă asupra acţiunii” (C. Perelman - L. Olbrechts-Tyteca, 1958:
358).
Pe lângă valorile universale: Binele, Adevărul, Frumosul (cu maximă eficienţă persuasivă)
există valori particulare legate de aspiraţiile unui anumit grup; alături de valori abstracte: libertate,
egalitate, justiţie apar şi valori concrete, circumscrise spaţial, temporal etc.: Franţa, Biserica
ortodoxă etc. Oricare ar fi valorile dominante într-o cultură, viaţa spirituală nu poate fi construită în
afara acestor două tipuri de valori, care delimitează tipuri culturale (raţionalismul abstract faţă de
romantismul concret) şi tipuri caracteriale (în diacronie s-a acordat mai mult credit fie unora, fie
altora: “Platon îmi este prieten, dar mai prieten mi-este adevărul” - opţiunea pentru valoarea
abstractă a adevărului/vs/Erasm care prefera o pace nedreaptă unui război drept - opţiune pentru
concret).
Spre deosebire de valori, ierarhiile analizează două paradigme între care se stabilesc
priorităţi valorice. Ca şi valorile, ierarhiile sunt concrete: superioritatea omului faţă de animal, a
divinului faţă de uman, a omului faţă de maşină, a valorilor legate de persoană faţă de cele legate de
lucruri (deosebit de actuala opoziţie între a fi şi a avea sau în ironica formulare a lui Noica opţiunea
cultură sau unt, de creştere spirituală sau limitare la bunăstarea materială) şi abstracte:
superioritatea a ceea ce este drept faţă de ceea ce este util, superioritatea cauzei, principiul faţă de
consecinţă.
În domeniul ierarhiilor interesează în primul rând certitudinea cunoştinţelor şi interesul
suscitat (Isocrate şi Thomas din Aquino preferau formularea de opinii rezonabile despre subiecte
utile unor cunoştinţe exacte privind lucruri inutile).
Toposurile (“loci” - locuri comune) sunt premisele cele mai generale, adesea subînţelese,
care infrastructurează argumentarea.
Aristotel a definit în Topice paradigma toposurilor: toposul cantităţii - un lucru este
considerat mai valoros decât altul din raţiuni cantitative: un bun ce serveşte mai multor scopuri este
preferabil altuia cu mai puţine utilizări; ceea ce este util în orice ocazie este preferabil (Aristotel
consideră dreptatea şi cumpătarea preferabile curajului din acest punct de vedere).
Legat de preferinţa acordată probabilului, dar pregătind trecerea la toposul calităţii
acţionează principiul eficienţei la Cicero : lucrurile complete sunt preferabile celor incomplete;
lucrurile aflate în puterea noastră sunt preferabile celor ce depind de alţii, după cum lucrurile ce nu
ne pot fi luate sunt de preferat celor de care putem fi deposedaţi.
Toposul calităţii apare când se contestă argumentul numărului; este cazul reformatorilor, al
celor ce se revoltă contra opiniei comune. La limită toposul calităţii ajunge la valorizarea unicului
(în opoziţie cu banalul, vulgarul).
Toposul ordinii accentuează superioritatea cauzei, a principiilor faţă de fapte, de concret (în
gândirea non empiristă); în schimb teoriile finaliste valorizează scopul (cf. şi omul ca proiect în
existenţialism).
Toposul esenţei nu se referă la o semnificaţie metafizică, ci are în vedere acordarea unei
valori superioare individului care întruchipează esenţa (eroii lui Saint-Exupéry sunt chintesenţa
eroismului lucid, pasionat, viril din orizontul acţiunii umane solidare).

17
 1.5. Acordul ca fundament sau cadru al argumentării
Adeziunea auditoriului este efectul pe de o parte al convergenţei toposurilor (acelaşi scop
argumentativ poate fi realizat prin cumularea toposurilor: pentru a accentua oroarea unui regim se
vor utiliza toposul cantităţii, în măsura în care acel sistem însumează toate erorile trecutului, dar şi
cel al calităţii pentru propunerea noului model inexistent anterior), pe de altă parte al caracterului
ritual, al anumitor convenţii de promulgare sau pronunţare (jurământul la tribunal, jurământul lui
Hipocrate etc.)

2. ARGUMENTE QUASI-LOGICE

Autorii Tratatului argumentării au construit o teorie a raţionamentului argumentativ

bazându-se pe modalităţile de justificare din ştiinţele juridice, filosofie şi ştiinţele omului.
Punctul de plecare al argumentării este conceptul de acord obţinut pe baza faptelor,
adevărurilor, prezumţiilor (dependente de real) şi a valorilor, ierarhiilor, toposurilor (legate de
preferabil).
Constatând că macro-actul de limbaj argumentativ est puternic influenţat de mecanisme
logice, Perelman & Olbrechts-Tyteca stabilesc o clasă de argumente numite quasi-logice,
subcategorizate în:
a) argumente în legătură cu structurile logice (identitate, tranzitivitate, contradicţie);
b) argumente în legătură cu relaţii matematice (raport parte-întreg, mare-mic, raport de
frecvenţă).

2.1. Contradicţie şi incompatibilitate. Argumentarea se va strădui să arate că tezele

combătute duc la o incompatibilitate (cauzată nu de raţiuni formale ca aserţiunile contradictorii, ci
de natura lucrurilor sau a deciziilor umane).
Pe lângă incompatibilitate - efect a două reguli diferite, există autofagia care opune regula
consecinţelor rezultând din aplicarea ei:
i) Un poliţist dorind să împiedice intonarea Marseillaisei la sfârşitul unui spectacol, se urcă
pe scenă anunţând: “Este interzis tot ce nu figurează pe afiş”; la acest anunţ, sala replică: “Dar
dumneata figurezi pe afiş?”.
Dacă demonstraţia evidenţiază contradicţia prin reducere la absurd, argumentaţia introduce
ridicolul. O afirmaţie este ridicolă dacă intră în conflict cu o opinie admisă, se înşeală în prezentarea
faptelor sau comite o greşeală de logică.
2.2. Identitate şi argumentare. Identitatea poate fi totală (tautologia) sau parţială
(definiţia).
Tautologia A = A implică o interpretare alternativă uneori (infra ii).
ii) “Une femme c’est une femme” poate inaugura fie argumentarea toate femeile sunt la fel
(conotată negativ), fie o argumentare meliorativă “o femeie este (trebuie să fie) feminină”.
Identitatea fundamentează regula justiţiei, a precedentului facilitînd, odată recunoscută
identitatea, includerea cazului într-o speţă.
2.3. Argumentul reciprocităţii sau simetriei bazat pe raportul între antecedentul şi
consecventul unei relaţii pare argumentul quasi-logic prin excelenţă (datorită aspectului formal şi
derivând din natura lucrurilor - infra iii).
iii) Un socru îşi iubeşte ginerele, nora. O soacră îşi iubeşte ginerele, nu şi nora. Totul este
reciproc. (La Bruyère - “Caractères”).
In genere asimilează două entităţi, arătπnd că termenii corelativi ai relaţiei trebuie trataţi
identic (“Nu înţeleg cum cerşetoria este un delict într-o societate în care caritatea este o virtute”).
Acest tip de relaţie permite reflecţii non etnocentrice asupra propriei culturi (cei doi persani ai lui
Montesquieu la Paris,Candide al lui Voltaire etc.)

18
 2.4. Argumentul tranzitivităţii a = b, b = c, a = c (“Prietenii prietenilor noştri sunt prietenii
noştri” transformat de Churchill în:”Duşmanii duşmanilor noştri sunt prietenii noştri” referitor la
alianţa cu Rusia împotriva duşmanului Germania) se actualizează în relaţii discursive de
comparaţie, superioritate, incluziune.
O categorie interesantă de argument este argumentul prin sacrificiu. Sfera sa de acţiune
cuprinde toate structurile de schimb (troc, vânzare, schimburi de servicii). Pereleman consideră
emblematic exemplul din Bossuet: “Iisus Cristos care este adevărul însuşi, pentru a pecetlui cu
sângele său adevărul spuselor sale şi-a sacrificat propriul trup” şi din B. Russell (“Political Ideals”):
“Există - probabil un scop şi numai unul pentru care folosirea violenţei este acceptabilă şi anume de
a diminua violenţa lumii”.

3. ARGUMENTELE BAZATE PE STRUCTURA REALULUI

Majoritatea argumentelor bazate pe structura realului fac apel la relaţiile de succesiune (un
fenomen în raport cu cauzele sau consecinţele sale) şi de coexistenţă (ce leagă persoana de actele
sale şi în genere o esenţă de manifestările sale).
În prima categorie sunt incluse:
• legătura cauzală;
• argumentul pragmatic;
• argumentul bazat pe mijloace şi scopuri;
• argumentul risipei;
• argumentul depăşirii;
• argumentul direcţiei.
Din cea de a doua categorie fac parte:
• argumentul de autoritate;
• argumentul bazat pe legătura simbolică;
• argumentul dublei ierarhii.

3.3.1. Legăturile de succesiune

Legătura cauzală este o relaţie fundamentală, ambele direcţii de analiză fiind la fel de
importante: i) dat fiind evenimentul să se ajungă la decelarea şi definirea cauzei; ii) fiind dat un
eveniment să se poată prognoza efectul (Raymond Aron afirmă în Introduction a la philosophie de
l’histoire că orice istorie pentru a explica ce a fost, se întreabă ce ar fi putut să fie).Datorită
decalajului termporal între cauză şi efect suntem tentaţi să asimilăm succesiunea cu cauzalitatea; de
aici paralogismul lui Post hoc, ergo propter hoc (După aceea, deci din cauza aceea) actualizat în
superstiţii, glume, dar şi în discursuri politice care din raţiuni propagandistice prezintă pure
succesivităţi ca înlănţuiri cauzale.
Argumentul pragmatic permite aprecierea unui act sau eveniment în funcţie de
consecinţele sale favorabile sau defavorabile; unii teoreticieni au văzut în el schema unică a logicii
judecăţilor de valoare. În orice caz pentru a aprecia un eveniment, trebuie judecate efectele sale.
Legătura cauzală mijloc-scop are în vedere posibilitatea minimalizării unui efect
considerat doar consecinţă sau dimpotrivă a maximalizării sale prezentat drept scop.In scopul
inducerii unei anumite interpretări a modelului situaţiei un eveniment (o grevă de pildă) poate fi
prezentat drept scop (greviştii urmăresc destabilizarea ţării) sau drept mijloc (şi atunci lectura este
radical diferită:greva drept mijloc de ameliorare a condiţiilor de viaţă).
Există desigur o serie de capcane ale argumentării cauzale:
i) pretextul sau invocarea unei false raţiuni pentru justificarea unei situaţii (justificarea devenită
clasică în discursul politic romπnesc postdecembrist a “moştenirii dezastruoase” lăsate de guvernul
precedent oferită ca unică explicaţie a situaţiei economice dezastruoase);

19
ii) inversarea cauză/consecinţă conform ambiguităţii “oul şi găina” (“Beau pentru că soţia mă
înşeală” sau “Il înşel pentru că bea şi este violent”, punctare a evenimentelor care constituie foarte
frecvent cheia de boltă a terapiei conjugale sau “Mărim impozitele pentru a mări fondurile bugetare
diminuate de evaziunea fiscală”/vs/”Evaziunea fiscală se datorează nivelului prea înalt al
impozitelor” şi exemplele ar putea continua ad infinitum );
iii) supradeterminarea sau invocarea de motive în exces, ceea ce diminuează credibilitatea
discursului justificator (binecunoscuta scuză a copilului care a întîrziat la şcoală pentru că nu a
sunat ceasul, bunica a uitat să îl trezească, a avut loc un accident de circulaţie etc.)
Argumentul risipei introduce o argumentare pentru continuitate; dacă s-a început deja o
lucrare, s-a acceptat un sacrificiu care s-ar pierde dacă s-ar renunţa la lucrarea respectivă, trebuie
continuat în direcţia finalizării.Exemple paradigmatice au fost oferite de Descartes în Discursul
despre metodă sau mai aproape de zilele noastre de dezbaterile privind Casa poporului cînd
argumentul invocat era tocmai finalizarea lucrării, investiţiei deja începute.In istoria recuperării
împrumuturilor acordate ţărilor slab dezvoltate funcţionează acelaşi raţionament:în absenţa
continuării acordării sprijinului financiar posibilitatea rambursării creditului iniţial devine o pură
utopie.
Argumentul depăşrii. În unele situaţii interlocutorul nu trebuie confruntat cu întreg
intervalul ce separă situaţia actuală de scopul final; este preferabil ca el să fie plasat în faţa unor
scopuri parţiale a căror realizare nu provoacă o opoziţie puternică. Marea artă a educaţiei de pildă
rezidă tocmai în fixarea unor etape avănd fiecare interesul său propriu. Spre deosebire de
argumentul precedent, bazat pe trecut (investiţiile realizate), acest tip de argument este proiectiv,
încercπnd să modeleze viitorul.
Ordinea argumentelor într-un discurs trebuie să ţină seama de exigenţele acestei strategii
globale (fiecare etapă de persuasiune fiind realizată, interlocutorul se află într-o nouă configurare a
situaţiei, aptă să-i modifice treptat atitutdinea faţă de ţelul final al argumentării).
Argumentul direcţiei sau al degetului prins în angrenaj (în franceză “la pente savonneuse”)
discută situaţia extrapolării unui caz particular (“Unde vom ajunge dacă mărind salariile minerilor
şi ceferiştilor şi alte categorii sociale vor solicita aceleaşi revendicări salariale?” etc.)

3.2. Legături de coexistenţă.

Dacă în cazul succesiunii, termenii confruntaţi se situau în acelaşi plan fenomenal, legăturile
de coexistenţă unesc două realităţi din care una se situează la un nivel diferit de generalitate, putere
explicativă.
Argumentul autorităţii respins de Locke şi pozitivişti (ca pseudo-argument destinat să
camufleze iraţionalul credinţelor şi sentimentelor noastre) este acceptat de Perelman sub forma:
• opiniei comune (“după cum se ştie”);
• opiniei savanţilor (“aşa cum a demonstrat Einstein”);
• tezelor filosofiei, religiei (considerate la modul impersonal) dacă vin în completarea
altor argumente.
Argumentul dublei ierarhii (argumentul a fortiori) corelează termenii ierarhiei discutate cu
cei ai ierarhiei admise conform devizei “cine poate mai mult poate şi mai puţin” (proverb francez).
i) “Dacă Dumnezeu are grijă de toate păsările cerului, cu atât mai mult va avea grujă de
oameni” (Leibniz);
ii) “Nu este o ruşine faptul că altădată unul singur dintre noi salva un întreg oraş, iar astăzi
întreg poporul este incapabil şi nici nu încearcă măcar să-şi salveze patria ?” (Isocrate).

4. ARGUMENTE CARE CREEAZĂ STRUCTURA REALULUI

In această categorie Perelman grupează două familii de argumente:i) argumentarea prin

exemplu, ilustrare şi model şi ii) argumentarea prin analogie şi metaforă. Exemplul, modelul

20
structurează lumea, impunπnd o relaţie de imitare bazată pe prestigiul modelului. Element cheie al
platonismului, modelul fundamentează orice construcţie filosofică.
Argumentarea prin exemplu este un pivot al argumentării, exemplul bucurându-se de
statutul de fapt.
Utilizarea exemplului ca element de probă (argument decisiv) se datorează statutului de fapt
şi pregnanţei sale (numită de Perelman efect de prezenţă).
Exemplele trebuie să fie cât mai diverse: confirmante şi infirmante.
Înrudită cu exemplul, ilustrarea nu întemeiază regula (ca în cazul exemplului), ci
consolidează adeziunea la o regulă admisă, furnizând cazuri particulare ce concretizează enunţul
general.
Modelul (bazat de fapt pe argumentul autorităţii) furnizează în toate perioadele “paradigme”
exemplare în istorie, literatură, dar şi în viaţa privată sau publică (modelul tatălui extrapolat din
familie în viaţa politică : de la şeful de trib la “tătucul” Stalin, model ce infantilizează şi
dezautonomizează cetăţenii).
Analogia instituie o similitudine de structură între domeniul sensibil şi cel inteligibil (A este
faţă de B ceea ce este C faţă de D):
ii) “Aşa cum ochii liliecilor sunt orbiţi de lumina zilei, tot aşa inteligenţa este uimită de
lucrurile cele mai evidente” (Aristotel - Retorica).

5. ARGUMENTE BAZATE PE DISOCIEREA NOŢIUNILOR

Disocierea noţiunilor este esenţială pentru gândirea occidentală, în primul rând pentru
reflecţia filosofică, structurπnd-o în lumi alternative:
lumea materială corp uman cunoaştere sensibilă
= = =
lumea ideilor suflet divin cunoaştere raţională

Termenul I corespunde datului, imediatului.

Termenul II nu este un dat, ci o construcţie care determină o regulă, permiţând ierarhizarea
multiplelor aspecte.
În raport cu I, termenul II va fi normativ şi explicativ.
Spiritul nostru funcţionează prin asocierea şi disocierea noţiunilor: asocierea subîntinde o
asimilare, disocierea evidenţiază o antinomie.
Marile sisteme metafizice sunt bazate pe aceste cupluri:

mijloc consecinţă accident relativ

scop principiu esenţă absolut

subiectiv particular limbaj

obiectiv general gândire

Aceste arhetipuri argumentative se constituie în matrice ale unor judecăţi de valoare pe care
le manevrăm spontan.
Barthes a evidenţiat în Mitologii un vechi procedeu “terorist” prin care judecăm şi numim în
acelaşi timp, ca şi cum ar exista cuvinte grele, cuvinte tarate, “cuvinte criminale” (ideologie,
catehism etc.) şi cuvinte nobile, cuvinte sublime, “cuvinte justiţiare” ( onoare, virtute), ultimele
moralizându-le pe primele.

21
 În Traité ca şi în L’Empire rhétorique Perelman ilustrează marile curente filosofice prin
cupluri opuse de tipul:
esenţă la Bergson sau
devenire

lumea materială la Platon.

lumea ideilor
Absenţa disocierii resimţită ca dificultate de categorizare în demersul didactic ,poate devni
însă şi sursă de comic:
“Femeia se întoarce acasă în taxi şi în lacrimi”.

I ARGUMENTAREA PRIN ASOCIERE

1.ARGUMENTE QUASI LOGICE

De natură logică De natură matematică

identitate şi tautologie a=a;
reciprocitate a=b;b=a;
tranzitivitate (a=b;b=c;a=c; ca în proverbul
“Les amis de nos amis sont non amis”);
incompatibilitate (autofagie)
argument de partiţie;
argument de incluziune X⊃x
“Ceea ce nu lezează cetatea nu îl lezează
nici pe cetăţean”

2. ARGUMENTE BAZATE PE STRUCTURA REALULUI

Legături de succesiune Legături de coexistenţă

argumentul cauzal; argumentul autorităţii;
argumentul pragmatic; argumentul dublei ierarhii;
argumentul prin sacrificiu; a minori ad majus;
argumentul risipei; a majori ad minus
argumentul depăşirii;
argumentul direcţiei

3. ARGUMENTE CARE CREEAZA REALUL

exemplul; metafora;
ilustrarea; analogia
modelul

II ARGUMENTAREA PRIN DISOCIEREA NOTIUNILOR

22
 ARGUMENTARE ŞI LOGICĂ NATURALĂ

1. Logica limbii naturale

Limbajul are logica sa proprie, propriile sale reguli (aproape imposibil de formalizat).
Această logică a limbajului, numită logica naturală, este ireductibilă la logica matematică, dar
compatibilă cu ea.
De fapt, toate raţionamentele noastre sunt exprimate într-o limbă naturală şi în acelaşi timp
majoritatea utilizărilor limbajului natural actualizează un anumit raţionament.
Argumentaţia este analizabilă în cadrul logicii discursive, altfel spus a logicii acţionale
proprii structurilor discursive, logică numită pertinent logică-proces, pentru a fi distinsă de logica-
sistem (a sistemelor logice).
Dacă procedura logică înseamnă calcul de la adevăr la adevăr, logica naturală înseamnă
generare de schematizări valide prin intermediul discursului.
Infrastructurată de interacţiune ca realitate fundamentală a limbajului, argumentaţia
propusă de locutor interlocutorului său (real sau virtual) înseamnă o schematizare, un microunivers
a cărui autonomie relativă ţine de faptul că un conţinut este inseparabil de forma sa, dependentă de
modelul mental al interlocutorului, de coordonatele contextului.
Argumentarea ca elaborare discursivă manifestând proprietăţi de coerenţă şi actualizând
procedee de inferenţă, justificare şi explicare presupune o componentă socială (inseparabilă de
situaţia de comunicare şi statutul social al participanţilor) şi o componentă cognitivă (supra
inducţie, deducţie, analogie, metaforă).
În această perspectivă a argumenta înseamnă a căuta să determini auditoriul să facă o
animită acţiune (producerea sau blocarea unui comportament), să-şi formeze sau să-şi transforme o
opinie; ceea ce înseamnă că argumentarea este totdeauna construită pentru cineva, spre deosebire de
demonstraţie valabilă pentru oricine. Ea este un proces virtual dialogic (cf. J.B. Grize, 1981).
Discursul cotidian (J.B. Grize, 1981: 8), materializare emblematică a logicii naturale se
caracterizează prin următoarele trăsături:
• discursul se adresează unui interlocutor anume;
• este generat în situaţie;
• este un discurs de acţiune;
• vizează doar o valididate locală.

2. Conceptul de schematizare

În viziunea şcolii elveţiene (J.B. Grize, G. Vignaux inter alii) discursul este inevitabil legat
de sistemul simbolic al unei limbi naturale şi de situaţia vorbirii.
Ancorarea limbii în vorbire se realizează prin intermediul schematizării ca model al situaţiei
în care este generat discursul. Realitatea nu este obiect al vorbirii decât în măsura în care este
prezntată. De aceea schematizarea cuprinde acea formă-sens, lume reprezentată şi prezentată,
produsă de activitatea subiectului vorbitor şi orientată în funcţie de situaţie. Ea este din punct de
vedere cognitiv modelul realităţii decupate şi în acelaşi timp modelul utilizatorilor modelului (sunt
bine cunoscute incidenţele genurilor, nivelelor de accesibilitate: discurs de vulgarizare /vs/ discurs
de specialitate asupra schematizării oferite).
Schematizarea este efectul:
• operaţiilor discursive ale subiectului în domeniul lexical (selecţie, restricţie,
modalizare: asumare /vs/ non asumare a discursului);
• operaţiilor logice: de inferenţă, deducţie, inducţie, analogie.

23
 Construirea unei schematizări valide presupune o determinare progresivă reglată de
principiul coerenţei.
Schematizarea ca perspectivă asupra situaţiei include: o anumită imagine a interlocutorului,
ecoul discursurilor anterioare (a se vedea ponderea intertextului preluat ludic sau polemic în motto-
uri de lucrări, titluri de presă, de emisiuni radio) şi chiar al discursurilor posterioare (pe care le
anticipă).
În schematizarea argumentativă raţiunea nu se separă de afect, nici teoria de practică.
Schematizarea construieşte, deconstruieşte o lume, cu alte cuvinte transformă. “Schematizarea îşi
construieşte progresiv micro-universul, ceea ce înseamnă că premisele nu sunt neapărat furnizate de
la început, că obiectele discursului nu au aceleaşi proprietăţi la început şi pπnă la sfârşit” (G.
Vignaux, 1976: 21). Dacă pe parcursul demonstrării teoremei lui Pitagora conceptul de triunghi nu
variază, culpabilitatea lui Dreyfuss nu mai există la sfârşitul argumentării din “J’accuse”.

3. Triada schematizare/justificare/organizare
3.1. Schematizarea şi operaţiile de determinare
Schematizarea apare drept rezultanta operaţiilor de determinare:
i) operaţii constitutive ale obiectelor (tematizări, localizări ale obiectelor într-un
preconstruct):
“Noi nu suntem mineri, nici nu putem ameninţa cu grva generală. Tot ce putem face e să
stăm ore în şir pe la uşile instituţiilor de resort, în speranţa că se va îndura cineva să ne asculte”.
Astfel glăsuia în urmă cu două săptămâni, unul dintre liderii organizaţiilor de pensionari, informând
că bătrânii sunt decişi să picheteze zilnic sediile Guvernului şi Parlamentului, până când cineva se
va împiedica de ei şi îi va băga în seamă.” (Lelia Munteanu, Adevărul, 23.02.1999);
ii) operaţii de predicaţie care introduc factualul, evenimenţialul corelat obiectelor selectate:
“După o întrevedere cu uşile închise, pensionarii au plecat de la Palatul Cotroceni cocoşaţi
de promisiuni. Pentru ce s-a pus chezaş domnul Emil Constantinescu, hotărât să ofere “o protecţie
socială reală celor vârstnici” după cum se arată în comunicatul biroului de presă al Preşedinţiei ?
Domnia sa a promis o indexare lunară a pensiilor etc.;
iii) operaţii de restricţie care marchează câmpul în care acţionează predicaţia aşa cum este
formulată de locutor. Cuantificatorii (toţi, toate, nimic, niciunul) şi morfemele de timp, spaţiu,
circumstanţe etc. sunt operatorii predilecţi de restricţie:
“Cu câteva zile înainte ca preşedintele României să-şi rostească pe postul naţional de
televiziune celebrul mesaj pentru pensionari, cam la aceeaşi oră o bătrânică cu un cojoc ponosit
povestea, şi cuvintele ei foşneau trist ca nişte bani de coşciug ...” (Lelia Munteanu, Adevărul,
23.02.1999);
iv) operaţii de modalizare indicând tipul de asumare a predicaţiei de către locutor:
“E greu de crezut că folosindu-şi întreaga influenţă, preşedintele ţării va reuşi să determine
peste noapte accelerarea reformei, însănătoşirea economiei, premise fără de care în România nu se
poate discuta despre protecţie socială” (Lelia Munteanu, ibid).

3.2. Funcţia de justificare a limbajului

Schematizarea discursivă este efectul a două tipuri de constrângei: constrângei interne
(vizând coerenţa discursului) şi contrângeri externe (legate de prezenţa interlocutorului - M.
Tuţescu, 1998: 92).
Prezenţa interlocutorului poate determina fie adoptarea unei strategii de explicare (în
situaţia în care se presupune că B va adresa întrebarea inocentă a copilului “De ce este aşa ?”), fie
actualizarea unei strategii de justificare (în cazul în care A se vede somat de B să răspundă la o
întrebare de genul “De ce spui asta ?” sau mai general “De ce faci (facem) asta ?”).
Determinată de prezenţa reală sau virtuală a interlocutorilor, justificarea inserează: fapte şi
constatări, teze şi modele, întrebări şi injoncţiuni, analogii şi opoziţii, definiţii (de la cele

24
descriptive care precizează sensul unui cuvânt într-un anumit mediu şi la un moment dat, la cele
metaforice numeroase în discursul didactic, de vulgaritzare, dar şi în mass-media), recursul la
autoritate.
În cazul întrebării şi injoncţiunii participarea interlocutorului este clar stimulată prin
strategia lansării problemei (questio) căreia destinatarul îi va da un răspuns mental (i) sau acţional
(ii):
i) Arestat la 10 ianuarie 1997, Cozma a fost acuzat de subminarea puterii de stat ...
Încadrarea juridică a barbariei a fost schimbată de judecător din subminare a puterii de stat
în ultraj la bunele moravuri şu tulburare a liniştii publice;
ii) Familia, celula de bază a societăţii Jos cu familia ! Ce-a făcut familia în ultimii cinci ani ?
Te-a aşteptat cu peisajul ei acru, compus din nevastă cu bigudiuri sau bărbat în pijama şi copil
bâzâit, seară de seară, cât să-ţi strice cheful şi somnul şi visul ...
Deci cum spuneam jos cu familia (“Până când divorţul ne va despărţi” - Naţional,
13.05.1998).

3.3. Funcţia de organizare. Coerenţa.

În sfârşit, funcţia de organizare corelează între ele propoziţiile şi obiectele conform
principiului coerenţei textuale (regulile de repetiţie, progresie, non contradicţie şi relaţie) şi al
ordinii (exordium, propositio, narratio, confirmatio, refutatio, peroratio).
Dat fiind că orice discurs presupune imbricarea realului lingvistic şi a celui ideologic (în
sensul larg de articulare a universului semantic colectiv al unei episteme), devine fundamental
pentru analiza discursului să coreleze aceste două dimensiuni într-o sintagmatică tematizată,
consistentă, pertinentă, i.e., coerentă.
Departe de a fi dobândit o stabilitate noţională, conceptul de coerenţă este totuşi unul din
conceptele cele mai frecvent utilizate în cercetarea actuală. După ce secole de-a rândul filologia,
retorica au promovat o atitudine analitică de detaliere a diverselor componente intrapropoziţionale
şi intrafrastice, lingvistica modernă a resimţit nevoia de a aborda de a aborda textul ca totalitate (M.
Charolles, 1978, Beaugrande & Dressler, 1981, Van Dijk, 1977 etc.).
Concurată de alte noţiuni (coeziune, unitate semantică), coerenţa s-a impus o dată cu
abordarea textului cu ajutorul gramaticilor textuale (W. Dressler, 1972, T. van Dijk, 1972 etc.). Deşi
unii cercetători utilizează nediferenţiat conceptele de coeziune şi coerenţă (W. Dressler, M.
Charolles), vom rezerva coeziunii domeniul sintactic al conexiunii explicite (mai ales
intrapoziţionale) şi coerenţei domeniul conexiunii implicite, adesea transfrastice cu incluziunea
coerenţă ⊃ coeziune.
De asemenea trebuie menţionat faptul că ceea ce unui individ îi apare ca perfect coerent
poate fi considerat de un altul drept lipsit de coerenţă, dat fiind că ei nu dispun de acelaşi set de
cunoştinţe enciclopedice (“background knowledge”); ceea ce îi apare coerent emiţătorului poate să-i
pară receptorului incoerent (de pildă un text de manual cu prea multe cunoştinţe implicite), situaţia
inversă fiind de asemenea posibilă (un text incoerent pentru emiţător devine coerent pentru receptor
- conversaţia psihanalitică).
Admiţând două nivele de organizare textuală (micro- şi macrostructrurală), M. Charolles
formulează patru reguli principale pentru aceste două ipostaze ale coerenţei:
(A) Metaregula de repetiţie (condiţie necesară, nu şi suficientă pentru ca o secvenţă să fie
apreciată drept coerentă) este actualizată de pronominalizări, referenţializări contextuale, substituţii
lexicale, relaţii referenţiale în conformitate cu encicplopedia.
Vom exemplifica această regulă printr-o actualizare adecvată:
i) Afluenţii pe care-i strânge pământul patriei noastre sunt numeroşi. Când trec în câmpie
unii din aceştia (Someşul, Crişul, Mureşul) îşi lărgesc albiile. În scopul evitării inundaţiilor,
aceste râuri au fost canalizate şi îndiguite (Geografia R.S.R. - clasa a VIII-a, 1988: 66)

25
 ii) Partea centrală a Australiei are ape curgătoare numai în timpul ploilor, iar în restul
timpului seacă--coreferinţă incorectă (Geografia clasa a VI-a, p. 111)
(B) Metaregula de progresie prevede introducerea în sintagmatica discursivă a unui raport
optim între temă şi remă, între continuitatea tematică şi progresia rematică (un text nu poate repeta
le infinit propria sa substanţă, dar nici nu poate construi o progresie rematică doar din perspectiva
emiţătorului, fenomen care în discursul didactic înseamnă noncoerenţă sau pauză în inteligibilitatea
textuală). Astfel în:
i) Zona solurilor de silvostepă este formată din aşa-numitele cernoziomuri spălate (levigate)
(Geografie, clasa a VIII-a, 1988: 87) glosarea unui termen metaforic (spălat) cu un termen
tehnic absolut necunoscut, departe de a facilita elucidarea, face textul şi mai enigmatic.
ii) Foarte răspândite sunt solurile podzolice (spodosoluri) (id.p.88), în care ambii termeni
rămân neexplicaţi, neurmând nici o parafrază explicativă sau definiţională.
(C) Metaregula de noncontradicţie prevede că, spre a fi coerent, un text nu trebuie să
introducă în dezvoltarea sa nici un element care să contrazică o secvenţă anterioară sau un conţinut
deductibil din ea prin inferenţă. Pentru acest principiu de corectitudine logică nu am găsit nici un
caz de disfuncţie.
(D) Metaregula de relaţie, de natură esenţialmente pragmatică, se referă la faptul că
acţiunile, evenimentele evocate trebuie să fie congruente şi percepute ca atare de interpret şi,
adăugăm noi, congruente din punctul de vedere al nivelelor discursive. Nivelele sau registrele limbii
sunt legate de diferenţierea socială (limbaj standard/vs/limbaj popular/vs/argou) şi funcţională
(limbă comună, limbaj tehnico-ştiinţific, academic etc.) a limbii.).
Construirea şi reconstruirea unei schematizări coerente nu se reduce la o simplă chestiune
cognitivă, iar gπndirea nu se rezumă la dimensiunea logică, aşa cum constata recent un specialist à
propos de Françoise Dalto-”Un analist trebuie să vorbească lmba pacienţilor săi”; deci înţelegerea şi
acceptarea unei schematizări este facilitată de suprapunerea universurilor de discurs şi a
universurilor de credinţă (R. Martin, 1983), altfel spus de împărtăşirea aceloraşi “grile” sau
automatisme de gπndire.
Chiar o distincţie fundamentală a gramaticii tradiţionale, cum ar fi cea între coordonare şi
subordonare capătă o investire argumentativ-discursivă (cf. J.B. Grize): coordonarea ar fi legată de
exigenţa descriptivă a locutorului, iar subordonarea de exigenţa polemică a interlocutorului (real sau
virtual).

4. Teatralitatea argumentării

Discursul argumentativ este o “mise en scène”, înscrisă într-o teatralitate socială determinată
(de roluri şi actori) - cf. G. Vignaux, 1979: 71). Discursul argumentativ este mai degrabă teatru
decât geometrie, construcţie riguroasă - prototipul fiind logica formală; emblema sa este Calderon şi
nu Euclid.
B. Brecht afirma că spectacolul fără participarea activă a spectatorului este doar pe jumătate
spectacol. Or, argumentarea este tocmai evidenţierea spectacularului, scopul său nefiind de a
construi o reprezentare fidelă a realităţii, ci de a asigura coerenţa unei anumite reprezentări pentru
un lector “model” (inserat prin interogaţii retorice, negaţii polemice şi toate formele eterogenităţii
iscursive).
Printre dedublările posibile ale instanţei enunţiative (cf. Authier-Revuz, 1984: 104-105)
susceptibile să “interpeleze” interlocutorii, ni se pare util să menţionăm:
• prezenţa unei alte limbi (”veni, vidi, vici”, “to be or not to be” ca punct de
plecare într-o argumentare confirmativă sau polemică în raport cu intertextul
consacrat);
• alt registru discursiv: familiar, pedant, infantil etc.;
• alt tip de discurs: tehnic, politic, feminist;

26
 • alt cuvânt introdus sub semnul rezervei (“X, dacă se poate spune aşa”), al
ezitării (“X sau mai degrabă Y”), al rectificării (“X, era să spun Y”);
• altă instanţă, interlocutorul, diferit de locutor şi în această calitate susceptibil
de a nu înţelege (“dacă înţelegi ce vreau să spun”, “dacă-mi permiteţi să folosesc
această expresie”).
Aceste “corpuri străine” accentuează prin pregnanţa formulei ceea ce Nietzsche numea
forţa-Kraft a limbajului, forţă care este de fapt esenţa sa.
Funcţia teatrală înseamnă pe lângă modelarea interlocutorului, libertatea subiectului de a
construi şi deconstrui relaţiile între evenimentele introduse progresiv (G. Vignaux, 1976: 77).
Spre deosebire de logica formală, logica naturală constituie deci o logică a subiecţilor
(“aflaţi în situaţie de interlocuţie şi comunicare, deci într-un context social”) şi o logică a
obiecterlor (“obiectelor d gîndire care servesc drept referenţi comuni interlocutorilor”-J.B.Grize,
1990:21).
Dacă logica naturală este “studiul operaţiilor logico-discursive ce permit construirea şi
reconstruirea unei schematizări”(J.B.Grize, 1990:65), argumentarea este concepută ca formă
fundamentală de schematizare ce vizează modifcarea reprezentărilor subiectului, provocîndu-i
adeziunea la o anumită schematizare.

EXERCIŢII

1. Definiţi şi exemplificaţi toposul cantităţii.

2. Comentaţi următoarea glumă:
“Ghidul: ‘În acest pat au dormit Henric al IV-lea, Ludovic al XIV-lea, Ludovic al XVI-lea…’
Vizitatorul (copil): ‘Ce înghesuială trebuie să fi fost!’”
3. În ce parte a discursului plasaţi următorul enunţ: “Să punem capăt sezonului de vânătoare de
oameni!” (Shimon Perez). Justificaţi-vă opţiunea.
4. Traduceţi şi explicaţi următorul enunţ: post hoc, ergo propter hoc.
5. - “Parisul este reticent la propunerile Londrei”
- “Casa Albă se menţine pe aceeaşi poziţie”.
Formulaţi exemple asemănătoare şi explicaţi mecanismul.
6. Argumentul ad hominem este argumentul ……………. răsturnat / inversat.
7. “Moralitatea lui Euclid nu are de a face cu geometria sa” este o aserţiune care condamnă
argumentarea …………… .
8. Aristoteles dixit sau magister dixit. Despre ce argument este vorba?

27
 TUTORAT 3
STRATEGII ARGUMENTATIVE

1. Argumentare şi strategie discursivă

Argumentarea ca ansamblu de tehnici discursive ce provoacă sau sporesc adeziunea

auditoriului la tezele prezentate (C. Perelman, 1970:13) este de fapt o strategie vizînd să inducă o
anumită opinie asupra unei situaţii persoane etc. Despre acest sens larg “subiectiv orientat” (M.
Charolles, 1979) opus raţionamentului şi realizat prin mijloacele limbii naturale ne vom ocupa în
cele ce urmează.
Conform teoriei jocurilor strategia se defineşte ca ansamblu de reguli ce guvernează
comportamentul jucătorului în orice situaţie de joc posibilă. Orice strategie comportă un scop,
reguli (de evaluare a situaţiilor realizate şi de determinare a mutărilor următoare), precum şi o
succesiune de alegeri ce traduc un plan. La nivel argumentativ scopul strategiei este reprezentat de
persuasiune (prezentare convingătoare a elementelor informative alese), regulile privesc statutul
epistemologic al tezelor (obiectele acordului, ceea ce este admis ca normal, valabil), iar planul dă
seamă de alternanţa argumentelor, de eficienţa lor (puternic/vs/slab), de sintagmatica discursivă
(procedeul analogiei într-un discurs didactic /vs/disocierea noţiunilor într-un discurs euristic).
“Orice argumentare are ca punct de plecare obiectele acordului: fapte, adevăruri, valori, locuri
comune în sensul vechi al termenului (...). Orice fenomen se descrie prin inserţia în clasificări
preexistente, ce pot fi evident criticate, modificate” (C. Perelman, 1970:86).

2. Interogaţia

Majoritatea enunţurilor de forma P? (în fr.” est -ce que P”?) întrebări toatale la care
răspunsul este de tip da/nu au o valoare argumentativă.
Ca indiciu de ignoranţă, întrebarea este simetrică faţă de p şi ∼ p.
În plan argumentativ este asimetrică, privilegiind ∼ p.
Acest fenomen este legat de ceea ce se numeşte coordonare argumentativă:
E1 E 2 sunt argumentativ coordonate dacă E 1 poate susţine sau infirma E 2 sau o
concluzie favorizată de E 2:
“Sunt obosit, rămîn acasă”.
Între E 1 şi E 2 se stabilesc raporturi de justificare, opoziţie, inferenţă.
i) Justificare
“ E o prostie să-ţi părăseşti postul. Vei putea găsi ceva mai bun?”
E2 E1

Înlocuind cu propoziţia negativă “Nu ai putea găsi ceva mai bun”, se păstrează coerenţa
textuală şi coordonarea argumentativă, în schimb propoziţia afirmativă “Vei putea găsi ceva mai
bun” nu este acceptabilă. S-ar putea obiecta că nu este vorba de întrebări adevărate, ci de întrebări
retorice, echivalente cu afirmaţii negative. Dar aici nu este vorba de o întrebare retorică (testul fiind
inserţia unui “mă întreb”, incompatibil cu întrebarea retorică).

ii) Opoziţie
“ Te cunoaşte astăzi; dar o să te mai cunoască mîine?”
E2 E1
El conduce spre aserţiunea negativă “n-o să te mai cunoască mîine”, ceea ce contrazice
concluzia favorabilă a lui E 2.

28
 O concluzie sumară accentuează asupra faptului că în cazul întrebării retorice valoarea
argumentativă intrinsecă a întrebării este exploatată pentru realizarea unui act de argumentare (infra
a, b):
a) Cum poate rezista Franţa “teleculturii Coca-Cola” ? a cărei lectură argumentativă este
negativă: “Franţa nu poate rezista tleculturii Coca-Cola”;
b) Televiziunea nu fabrică nişte leneşi? a cărei argumentare este asertivă (Televiziunea
fabrică nişte leneşi) - dezinversare argumentativă. Enunţătorul consideră în aceste cazuri că
răspunsul este de la sine înţeles (atπt pentru el, cπt şi pentru interlocutor); de fapt întrebarea nu
apare decît pentru a aminti răspunsul, rolul său fiind de a aserta (indirect) acest răspuns, prezentat
ca opinie admisă (“vérité admise” - topos).
“Diversitatea atitudinilor psihice care se traduc prin frazele interogative: cerere de
informare, deliberare, cerere de confirmare, refuz, ipoteză, apel de aprobare are ca numitor comun
constituirea de atitudini non tetice, care nu afirmă procesul, ci dimpotrivă îl pun în discuţie” (G.
Moignet apud M. Tuţescu, 1998:252).

3. Negaţia polemică

Faţă de negaţia descriptivă (infra i), negaţia polemică (infra ii) înseamnă nu anularea
orientării argumentative a propoziţiei pozitive respinse, ci dimpotrivă consolidarea ei:
i) Maria nu este frumoasă
ii) Maria nu este frumoasă, este superbă.
Negaţia polemică este o strategie argumentativă bazată pe contestarea unui enunţ anterior.
Încărcătura sa polifonică este incontestabilă: în ea intervin două instanţe enunţiative: enunţătorul
afirmaţiei devalorizante şi locutorul enunţului care se desolidarizează de aceasta. “Negaţia polemică
are astfel un caracter dialogic, replicativ, polifonic” (M. Ţuţescu, 1986: 103).
Propunîndu-şi să ofere o explicaţie unitară (din perspectivă discursivă) a fenomenului
negaţiei, Pierre Attal avansează ipoteza negaţiei ca formă netă de contra-argumentare. Negaţia
descriptiva va fi contra-argumentativă-opoziţie, refuz de adeziune la conţinutul pozitiv (“Petre nu
este potrivit pentru acest post”), în timp ce negaţia polemică va fi argumentativă (“Petre nu este
potrivit pentru acest post, este chiar făcut pentru el”).
Negaţia polemică permite depăşirea unor opoziţii convenţionale (de dicţionar ca de pildă
bogat /vs/ sărac) în favoarea unor opoziţii noi, discursive, de tipul “rule changing creativity”
(“Societatea viitorului nu va mai avea oameni bogaţi şi săraci”, ci “bogaţi şi foarte bogaţi”).

4. Respingerea cauzei

Strategie frecventă în operaţiile de justificare şi coerenţă, cauza poate fi definită în patru

moduri (corelaţii) - cf. Oswald Ducrot , 1973 în capitolul “La notion de cause”:
i) B rezultă cu necesitate din A (sau A este cauza suficientă a efectului B). J. B. Grize cu
referire la discursul cotidian afirmă: probabilitatea lui B, cunoscînd A este superioară probabilităţii
lui B independent de informaţiile privind A, altfel spus A este o condiţie favorabilă pentru B;
ii) B era imposibil fără A - reciproca precedentei înseamnă deducerea existenţei prealabile a
lui A din cunoaşterea lui B. Această orientare a gîndiri ne face să considferăm efectul ca “semn” al
cauzei;
iii) relaţia dintre A şi B este generală. Chiar dacă ne referim la evenimente istorice
nerepetabile ( anexarea Alsaciei şi Lorrainei în 1871 a fost cauza războiului din 1914) putem
extrage o cauzalitate generală de tipul: Cînd o ţară X anexează teritoriul unei ţări Y, este posibil
(firesc, legitim) ca Y să încerce redobîndirea teritoriului răpit.
iv) A a produs B.; cauzalitatea este interpretată ca acţiune, A este sursa eficientă (acţională;
Ducrot foloseşte termenul “ force agissante”).

29
 În raport cu aceste definiţii ale raportului A-B există următoarele strategii de refutatio:
1. Posibilitatea unui A şi non B. Pentru a arăta că anexarea Alsaciei nu a constituit cauza
războiului de la 1914 s-ar putea arăta că această anexare ar fi putut fi urmată de resemnare - un fel
de irealizare a lumii.
2. Posibilitatea unui B fară A, altfel spus “chiar dacă A n-ar fi avut loc, B tot ar fi avut loc”.
Se va putea demonstra că nu atentatul de la Sarajevo a fost cauza primului război mondial, ci
situaţia politico-economică făcea oricum războiul inevitabil.
3. Inexistenţa unei relaţi generale între A şi B. Pentru a respinge ideea că eşecul unui partid
la alegeri s-ar datora unor scandaluri preelectorale se va obiecta fie că acelaşi partid în contexte
similare a cîştigat la alte alegeri, fie că un partid mai corupt amestecat şi el în afaceri dubioase a
cîştigat, desfiinţîndu-se caracterul general al relaţiei A B.
4. Nu A a produs B. Problema este de a demonstra că nu a existat o relaţie de “producere” de
la A la B; modul cel mai simplu de respingere va fi de a arăta că A este de fapt posterior lui B. În
acest caz, trebuie descoperit un alt factor cauzal (A1, A2) care să fi putut produce pe B.
Sintetizînd raporturile cauzale, Gérard Vigner (1974) propune două mari categorii posibile
de refutatio:

chiar şi cu A nu s-a obţinut efectul B; A&∼ B

chiar fără A a apărut B: ∼ A&B

5. Metaforă şi argumentare

5.1. Dimensiunile metaforei. Modele restrictive şi modele extensive.

Ni se pare esenţial să menţionăm de la bun început prezenţa mecanismului metaforic în toate
tipurile discursive, ceea ce dovedeşte că metafora este consubstanţială limbajului atît ontogentic, cît
şi filogenetic
După focalizarea asupra metaforei poetice (şcoala aristotelică şi întreaga retorică clasică) şi
asupra metaforei lingvistice ( clarificările lingvisticii istorice şi ale filosofiei limbajului), asistăm
astăzi la deplasarea acestui trop din spaţiul lingvisticii şi al retoricii în cel al epistemologiei:
problematica metaforei a devenit un topos central în cunoaştere (M. Black, 1962, P. Ricoeur, 1975,
T. Van Dijk, 1975, J. Molino, 1979 a şi b, A. Ortony, 1979). Metafora a încetat pe de parte să fie
un mit poetic, devenind principiu explicativ în ştiinţă, iar pe de altă parte să se cantoneze doar la
nivel lexical, pentru a intra în cîmpul teoriei discursului (în argumentare prin neoretorica lui
Perelman & Olbrechts - Tyteca, în teoria actelor de limbaj cu Teun van Dijk, în implicit şi indirecţie
cu John Searle şi Catherine Kerbrat - Orecchioni).
Înainte de a spori expresivitatea ideilor, metafora a participat la însăşi formarea lor (infra
opoziţia cognitiv/expresiv şi mecanismul metaforei). Prin metaforă gîndirea se mişcă de la gen la
specie, de la specie la gen, de la specie la specie (cf. Aristotel). După cum vorbirea nu este numai
un mijloc de exprimare a gîndurilor, ci principalul mijloc de formare a lor, tot aşa metafora nu are
numai o valoare expresivă, ci, mai întîi, una formativă (cf. H. Wald, 1983:192). “Dacă pofta vine
mîncînd şi veselia vine rîzînd, nu e mai puţin adevărat că ideea vine vorbind. În greceşte Kosmos
însemna la început o anumita pieptănătură, în opoziţie cu un păr în dezordine, mai tîrziu a căpătat
înţelesul de ordine în care sunt aranjaţi soldaţii în cadrul unei trupe, iar în cele din urmă a ajuns să
însemne “ordinea universului” în opoziţie cu “haosul iniţial”. Vechiul înţeles nu se mai păstrează
decît în cuvîntul “cosmetică”. Înainte de a însemna plata forţei de muncă, salariul însemna sarea pe
care o primeau ostaşii romani drept soldă”. (H. Wald, 1983:192).
Cele două aspecte, cognitivul şi expresivul coexistă, numai că în ştiinţă metafora este
preponderent cognitivă, iar în artă precumpănitor expresivă. Ca şi argumentarea, metafora asigură

30
circuitul afect-raţiune (L’argumentation: explication ou séduction?” - J. B. Grize, 1981), vizînd în
ştiinţă generalizarea particularului, iar în artă particularizarea generalului.

5.2. Metaforă lingvistică/ metaforă poetică/ metaforă/ştiinţifică

Metafora ştiinţifică este magistrală în măsura în care informează şi explică (termenul a fost
utilizat de Lewis şi încetăţenit de C. Huttar, 1980, în analiza metaforei ca act de limbaj); într-adevăr
funcţia este de generalizare, de instituire, în timp ce metafora poetică slujeşte concretizării,
particularizării mesajului (cf. celebrei distincţii a lui C. Bernard: “L’art c’est moi, la science c’est
nous”).
Metafora poetică este cu precădere metaforă in absentia (metafora prin excelenţă în opinia
lui P. Ricoeur), în timp ce metafora ştiinţifică este o metaforă in praesentia predicativă Tp = Tf
(termenul propriu = termenul figurat ca în “Fagocitele sunt armele de apărare ale organismului”);
sintagmatica discursului ştiinţific este Tp = Tf, în timp ce pentru discursul poetic ordinea este
aleatoare: “Soleil, cou coupé” /vs/ “Bergère, tour Eiffel”.
În genere se poate afirma că discursul de cercetare utilizează cu precădere metafora concept,
iar discursul didactic metafora definitorie.
În discursul didactic metafora explică, accesibilizează fie propriul discurs (infra i), fie
discursul altora, preluat convergent sau divergent (infra ii):
i) “Le sociodrame est un meeting dans une ville avec cette différence que sont présents seuls
les individus que concernent le problème social discuté” (L. Moreno apud D. Hollier, 1973:108).
ii) “L’homme est la proie de son enfance” (P. Ricoeur à propos de Freud).
Mecanismul metaforic exploatează în diverse grade iconicitatea, similaritatea, adesea
vizuală între termenul neutru şi cel figurat; situată în proximitatea imaginii, metafora trimite la
percepţie şi figurativ,vizualizînd proprietăţile emergente, de aici ponderea sa sporită în discursul
didactic şi de vulgarizare (pentru relaţia iconictate/indicialitate în corelaţie cu metafora/ metonimia,
cf. D. Rovenţa-Frumuşani, 1983).

Marile schimbări de paradigmă în istoria umanităţii sunt însoţite de schimbări ale

metaforelor dominante, eveniment central în diacronia revoluţiilor ştiinţifice (T.Kuhn, 1979:416-
417).
Concluzionînd (provizoriu) această sumară analiză a metaforei ştiinţifice, ni se pare oportun
să reafirmăm pertinenţa metaforei ca instrument de denumire şi ca strategie de comunicare
(argumentarea prin iradiere metaforică).

31
 DISCURSUL ARGUMENTATIV CA TIP DISCURSIV

1.Text/vs/discurs

1.1.Categorizare şi genuri discursive

Problema tipurilor şi a categorizării se pune cu acuitate în ştiinţele omului.Orice vorbitor
nativ al unei limbi este capabil să distingă între un poem, un tratat de fizică, un articol de ziar şi un
chestionar. Această abilitate va fi o componentă a competenţei lingvistice şi ea va fi o competenţă
textuală. (Van Dijk, 1972). “A învăţa să vorbeşti înseamnă a învăţa să structurezi enunţuri (pentru
că noi vorbim în enunţuri şi nu în propoziţii izolate şi cu atît mai puţin în cuvinte izolate). Genurile
discursive ne organizează vorbirea, aşa cum o organizează şi formele gramaticale” (M. Bahtin apud
J. M. Adam, 1992:11).
Ipoteza bahtiniană a genurilor discursive anterioare literaturii are meritul de a fundamenta
teoria unor forme prototipice, disponibile pentru infinite combinări şi transformări “secunde”.
Astfel, narativitatea apare în epopee şi fabulă, în roman şi teatrul clasic, dar şi în anecdotă,
povestirea orală etc.
Succesul în comunicare nu mai depinde doar de competenţa lingvistică a interlocutorului, ci
de o competenţă generală de comunicare care include:
• o dimensiune referenţială (a domeniului);
• o dimensiune situaţională (a normelor interpersonale şi tipurilor de discurs);
• o dimensiune textuală (micro şi macrostructurală - infra conceptul de superstructură,
macrostructură şi tip textual).
De aceea discursul s-a instituit în ultimele decenii ca noţiune cheie a lingvisticii, la frontiera
lingvisticii cu sociologia, psihologia, teoria comunicării, filosofia limbajului. Analiza discursului
semnifică depăşirea nivelului frastic (unde ne cantonase structuralismul), a eşantionului “context-
free” prin reîncorporarea factorilor sociali apţi să dea o semnificaţie completă secvenţelor
discursive. Altfel spus, reabilitarea subiectului locutor şi interpelat, introducerea referentului
extralingvistic, a genurilor discursive, a operaţiilor (cf. supra schematizare, organizare etc.)
contribuie la elucidarea interacţiunii generalizate, care este discursul social.
“Enunţurile nu trebuie tratate ca nişte monade, ci ca ochiurile unui lanţ dialogic; ele nu îşi
sunt suficiente, se reflectă unele pe altele, sunt pline de ecouri şi amintiri, pătrunse de viziunea
despre lume, tendinţele, teoriile unei epoci” (M. Angenot, 1988:84).

1.2.Discursul.Definire şi delimitări
Provenind din orizonturi teoretice extrem de diverse (distribuţionalismul lui Z. Harris, teoria
enunţării formulată de E. Beneviste, teoria funcţiilor limbajului la R. Jakobson sau a funcţionărilor
discursive la L. Guespin şi enumerarea poate continua ad libitum), termenul discurs cunoaşte o
pluritate de accepţii complementare şi chiar contradictorii (D. Maingueneau, 1976:13-23 şi D.
Maingueneau, 1996:28-29):
i) discurs în opoziţie cu frază. Discursul constituie o succesiune de fraze ( în analiza clasică a
discursului, în timp ce cercetătorii contemporani vorbesc de gramatica textului sau lingvistica
textuală);
ii) discurs în opoziţie cu enunţ. Pe lîngă caracterul de unitate lingvistică (enunţ) discursul constituie
o unitate de comunicare ce ţine de un gen discursiv specializat (roman, articol de ziar, prospect
turistic);
iii) discurs în opoziţie cu limbă. Limba definită ca sistem propriu membrilor unei comunităţi se
opune discursului ca realizare individuală (“ Enunţarea” - afirmă E. Beneviste - “ presupune
conversia individuală a limbii în discurs”).

32
 Utilizarea restrînsă presupusă de discurs are în vedere: un “cîmp discursiv” (discurs
didsctic /vs/ discurs cotidian), o categorie de locutori (discursul sindicatelor, al intelectualilor de
stînga), o funcţie a limbajului (discurs prescriptiv /vs/ polemic).
iv) Discurs asociat cu text şi context (altfel spus procesul asociat cu produsul şi circumstanţele
producerii sale);
v) Discurs în opoziţie cu povestire ( récit) sau istorie ca formă marcată de operatori ţinînd de triada
ego/hic/nunc, distinctă de evocarea la trecut, persoana a III-a, în “illo tempore”.

1.3.Discurs/text. Standarde de textualitate

Se poate afirma că discursul se situează în amonte şi textul în aval. Discursul este structura
profundă a textului căruia îi asigură linearizarea. Investigarea discursului nu este însă posibilă decît
prin intermediul “urmelor” lăsate în textele-performanţă.
A determina proprietăţile textelor reprezintă însăşi sarcina ştiinţei textului.
Textul apare ca o suită de fraze supusă principiului ordinii, iar proprietăţile caracteristice ale
textului se situează la nivel semantic (textele sunt descrise ca relaţii semantice între fraze-relaţii
referenţiale sau extensionale şi relaţii de sens sau intensionale)
Cel mai important criteriu este CONŢINUTUL, altfel spus pentru a forma o unitate textul trebuie să
fie coerent,ceea ce va permite interpretarea sa ca o derulare posibilă de evemimente.

a asigna semnificaţii componentelor textului

A INTERPRETA un text

a asigna textului diferitele sale funcţii

Cercetările privind frontierele textului, actualizările sale sintactico-semantice şi pragmatice

au permis identificarea (R. de Beaugrande & D. Dressler, 1981) unor standarde de textualitate:
• Coeziunea ca relaţie de dependenţă gramaticală (recţiune, acord, selecţia
unei prepoziţii etc. ) la nivelul suprafeţei discursive Mai am un singur dor va fi o secvenţă corectă
din acest punct de vedere, nu şi * Dor un singur am mai.
• Coerenţa ca relaţie de compatibilitate între elementele lumii textuale la
nivelul structurii de adîncime, mai precis modul în care aceste elemente sunt mutual accesibile şi
relevante.
Pentru Robert Martin coerenţa este corelabilă în primul rînd competenţei enciclopedice şi codurilor
non verbale. Această cunoaştere a lumii ne va permite să interpretăm evenimentele frazei “A
alunecat pe gheaţă şi şi-a rupt piciorul“ drept o relaţie cauză-consecinţă sau fraza “Maria a avut un
copil şi s-a măritat” drept cauzalitate sau succesiune pură.
• Intenţionalitatea ca atitudine a producătorului de text de a constitui un text coeziv şi
coerent adecvat realizării unei anumite finalităţi.
• Acceptabilitate ca atitudine a receptorului de a considera setul de fraze drept un text
coerent, avînd o anume relevanţă pentru el.
• Informativitate ca organizare cognitiv discursivă adecvată a raportului
cunoscut/ necunoscut; aşteptat/ neaşteptat. O prea mare densitate informaţională neancorată pe
valori, toposuri preconstruite comune poate crea ermetismul textului, după cum situaţia inversă
determină banalizarea sau chiar non receptarea discursului. În fond auditoriul necunoscut este
pentru emiţător o “black box” care poate fi aproximată doar prin “guessing games”.
• Situaţionalitate ca ancorare corectă în contextul de comunicare (cf. raportul scris / oral,
evitînd textele scrise avînd mărci ale oralităţii, dar şi textele orale prezentate liber ca şi
cum ar fi citite)

33
 • Intertextualitate ca raport între discursul prezent şi discursurile anterioare preluate
(pastişate, parodiate), criticate, în orice caz reinserate într-un nou context discursiv.

2.Tipuri textuale. Narativ/descriptiv/argumentativ

Deşi discursul este polimorf, actualizînd mai multe tipuri textuale (întrepătrundere sesizată
deja de retorica antică.
În lingvistica textuală de sorginte germnană (Werlich, inter alii) se vorbeşte de :
tipul narativ axat pe desfăşurarea temporală şi cauzalitate crono--logică (şi temporală şi
logică în acelaşi timp, avîndu-se în vedere logica povestirii în dependenţa sa de logica acţiunii
raţionale, a comportamentului “cu sens”)
tipul descriptiv - axat pe desfăşurare spaţială, altfel spus pe epuizarea unei paradigme
(nomenclaturi: muzicale, arhitecturale, geografice etc.);
tipul expozitiv - asociat analizei şi sintezei reprezentărilor conceptuale;
tipul instructiv, incitînd la acţiune (cf. prospecte turistice, farmaceutice, notiţe, fişe tehnice,
parafrazîndu-l pe Georges Perec “La vie mode d’ emploi”);
tipul argumentativ centrat pe o luare de poziţie.
Reluînd această tipologie, lingvistica franceză (Jean-Michel Adam - “Quels types de textes”
in Le Français dans le Monde , 192/1985) introduce noţiunea de schemă textuală globală, aptă să
asigure coeziunea - coerenţa textului ca întreg articulat şi ierarhizat, principalele scheme globale
fiind narativul, descriptivul şi argumentativul.
Această tipologie a textelor este rezultanta caracterului funcţional şi al unei dominante
structurale:
NARATIVUL - text organizat secvenţial, prezentînd acţiuni şi evenimente corelate de relaţii
cauzale, finale temporale şi de un pattern global: schema (de acţiune);
DESCRIPTIVUL - text organizat spaţial, ca o constelaţie de atribute, specificări, stări,
determinate de un patern global de tipul “frame” = cadru;
ARGUMENTATIVUL - text ce vizează adeziunea la anumite idei, considerate adevărate
sau false, pozitive sau negative. Relaţiile cele mai frecvente sunt de motivare, valorizare, opoziţie.

3.Tipul textual narativ

3.1. Naraţiunea-formă fundamentală a interacţiunii verbale
Filosofia contemporană (Ricoeur, Mc Intyre) defineşte omul ca “animal a récits”, a cărui
unică certitudine constă în a fi narat (“Notre seule certitude c’est d’être narré” - Paul Ricoeur).
Naraţiunea a existat în orice societate; ca şi metafora pare să fie peste tot. Uneori activă şi
evidentă, alteori fragmentară şi ascunsă, ea subîntinde nu doar ficţiunea literară sau conversaţia, ci
şi proiectele cotidiene, planul unei întreprinderi, intriga cinematografică. Producerea de naraţiuni
este strategia care ne permite să facem lumea inteligibilă, fiind un model esenţial de organizare a
datelor.
Întrebat fiind de o mamă care dorea să-şi îndrepte fiul către cariera ştinţifică ce gen de texte
ar trebui abordate, Einstein ar fi răspuns: basme. Simplă butadă, dar şi afirmarea valorii euristice, de
catalizator al imaginaţiei pe care o poate asuma această formă de naraţiune.
Prezenţa unei “istorii” (“story”, “histoire”), unui curs de evenimente într-o anumită ordine
secvenţială, altfel spus implicînd o schimbare de la o stare anterioară la o stare ulterioară apare
drept una din principalele carcateristici ale naraţiunii omniprezente (în cotidian, în teatru sau film,
în benzile desenate sau genurile mediatice)
“Eu cred că pentru a povesti trebuie în primul rînd să construieşti o lume, cît mai mobilată
posibil, pînă în cele mai mici detalii. Dacă aş construi un fluviu şi pe malul stîng aş instala un

34
pescar, atribuindu-i un caracter irascibil şi un cazier judiciar, aş putea să încep să scriu, traducînd în
cuvinte ceea ce nu se poate să nu se întîmple” (U. Eco, 1985: 27) ca în proverbul indian “aşează-te
pe malul unui fluviu şi aşteaptă, cadavrul duşmanului tău nu va întîrzia să apară”.
Intriga este deci generată pornind de la lumea posibilă a naraţiunii (actori şi evenimente):
“Rem tene, verba sequentur”, invers decît în poezie “Verba tene, res sequentur” - (U. Eco 1983:
28). Personajele sunt într-un fel constrînse să acţioneze după legile lumii în care trăiesc (sceleratul
balzacian Vautrin, martirul hugolian Jean Valjean sau asasinul orb Jorge din romanul lui Eco
“Numele trandafirului”), iar naratorul devine “prizonier al premiselor sale”, după cum lectorul
devine “prada” textului, obiect al unei experienţe de transformare induse de text, dincolo de
dihotomia discutabilă opere de consum/opere de provocare sau narativitate de masă/narativitate de
elită.
Revalorizarea modernă a povestirii începe cu romantismul prin cercetarea basmelor
populare, care permit întoarcerea la surse, la Ur-forme (“basmul fantastic, dublet facil al mitului şi
ritualului iniţiatic reia şi prelungeşte iniţierea la nivelul imaginarului” - M. Eliade, 1956: 887) şi
continuă cu dezvoltarea romanului ca formă literară totalizantă (M. Bakhtine, G. Lukacs, René
Girard), culminînd cu analiza structurală a povestirii.
Achiziţiile naratologiei structurale a anilor ‘70 au fost reluate de psihologia americană
preocupată de mecanismele memoriei şi stocării informaţiei (psihologia cognitivă a confirmat de
altfel ipotezele unui Propp şi Greimas privind existenţa constantelor narative).
Disciplinele care au contribuit la valorizarea actuală a naraţiunii nu s-au interesat de acelaşi
tip de povestire: psihologia cognitivă privilegiază naraţiunea cotidiană, antropologia şi
structuralismul - basmul şi mitul, sociologia literară - romanul, iar psihiatria povestirea
autobiografică.
Identificarea patternurilor narative universale pare să ne vorbească nu doar despre literatură,
ci şi despre natura cogniţiei (“nature of mind”) şi trăsăturile universale ale culturii (cf. şi E.
Branigan, 1992: 10). Emblematică pentru istoria individului (conceperea de către Ricoeur a
identităţii personale ca identitate narativă) şi istoria umanităţii, povestirea prin “imensa sa capacitate
mitică dă experienţelor individuale un sens general care le depăşeşte” (cf. şi A. Kibedi-Varga, 1989:
72).
Pentru a afirma că o suită de propoziţii constituie o naraţiune coerentă, trebuie să apară
recurenţa personajului constant (actorul esenţial, eroul, personajul principal) şi raportarea logică
între predicatul iniţial şi cel final.
Dimensiunea crono-logică a povestirii presupune înlănţuirea a cinci tipuri de secvenţe
narative sau macro-propoziţii:
Orientare (sau Introducere) + Complicare (eveniment sau acţiune neaşteptată) + Acţiune +
Rezolvare (sau nou element modificator) + Morală (stare finală) sau într-o logică a
echilibrului/dezechilibrului (Labov-Waletzky):
P1 - echilibru iniţial;
P2 - forţă perturbatoare;
P3 - stare de dezechilibru sau acţiune transformatoare;
P4 - forţa echilibrantă;
P5 - echilibru final (non echilibru).
“Aceste cinci momente narative nucleare determină ceea ce s-a numit ipoteza
superstructurală a gramaticii povestirii”(M.Tuţescu, 1998:331). Dimensiunea configuraţională este
direct dependentă de situaţia de discurs, de actele de limbaj realizate (sfat, sugestie în majoritatea
cazurilor).

3.2. Naraţiunea.Actanţi şi evenimente. Modele narative

În lucrarea devenită clasică Morfologia basmului (1928; tradusă în limba romπnă de Radu
Niculescu, Bucureşti, Univers, 1970), Vladimir Propp centrează analiza asupra funcţiei înţeleasă ca

35
acţiune a personajului şi definită din punctul de vedere al semnificaţiei sale pentru desfăşurarea
basmului considerat ca întreg (“ceea ce fac personajele este important; cine face un anumit lucru
este o chestiune secundară”).
Supunînd analizei 100 de basme din culegerea lui Afanasiev, Propp stabileşte 31 de funcţii
susceptibile să dea seama de acţiunea tuturor basmelor. Aceste funcţii se concatenează într-o
sintagmatică ideală, după cum urmează:prologul,absenţa, interdicţia, încălcarea ei, divulgarea,
vicleşugul, complicitatea involuntară,prejudiciul,mijlocirea, contraacţiunea incipientă, plecarea,
acţiunea donatorului, reacţia eroului, transmiterea obiectului magic, deplasarea, lupta, marcarea,
victoria, remedierea prejudiciului, întoarcerea eroului, urmărirea, salvarea, sosirea incognito,
impostura, încercarea grea, îndeplinirea, recunoaşterea, demascarea, transfigurarea, pedepsirea,
căsătoria.
Moment de răscruce atît pentru folcloristică, cît şi pentru naratologie, modelul lui Propp a
însemnat triumful structurii asupra tematicii, basmul fiind în opinia lui Propp o “naraţiune
construită pe o corectă succesiune a funcţiilor”, o matrice acţională în care ceea ce contează este
stereotipia predicatelor şi variabilitatea agenţilor, executanţi ai acestor predicate.
Reluînd distincţia lui Aristotel din Poetica dintre personaje şi acţiuni, Propp inversează
relaţia ierarhică a acestor două instanţe constitutive ale povestirii; dacă în discursul literaturii culte
personajele sunt esenţiale, conform postulatului esenţialist-umanist al acestui tip de discurs, la
Propp acţiunile devin fundamentale: “funcţiile sunt foarte puţine la număr, iar personajele foarte
multe. Ceea ce explică de ce basmul poate fi pe de o parte uimitor de divers pitoresc şi colorat, iar
pe de altă parte, tot atît de uimitor prin stereotipia, prin repetabilitatea sa ... Funcţiile personajelor
constituie elementele fixe, stabile ale basmului, independent de cine şi în ce mod le îndeplineşte.”
(V. Propp, 1970: 25-26).
Spre deosebire de Propp care socoteşte funcţia drept invariant, Bremond răstoarnă
perspectiva, considerînd constelaţia personajelor drept motorul textului; secvenţa se poate
reorganiza ilustrînd evoluţia psihologică sau morală a personajului, care este mai mult decît un
simplu instrument în slujba acţiunii. Eroul este “scopul şi mijlocul povestirii”.
De aceea în Logica povestirii (Logique du récit) el stabileşte un inventar de roluri, bazat pe
opoziţia agent/pacient şi ameliorare/degradare (ultima opoziţie fiind de fapt principalul resort al
povestirii).
Modelarea narativităţii la C. Bremond capătă o dimensiune explicativă şi axiologică. Pe de o
parte sunt nuanţate procesele de modificare (ameliorarea şi degradarea), de conservare
(protejare/vs/frustrare) şi de influenţare (informarea şi tăinuirea, obligaţia şi interdicţia, sfatul şi
sfatul inhibitor), iar pe de altă parte “morala povestirii constituie o învăţare strategică - în afara unei
situaţii reale -, contribuind la îmbogăţirea repertoriului de reacţie a receptorului - şi acesta este unul
din modurile specifice de acţiune a culturii (...). Dar povestitorul trebuie la un moment dat să se
estompeze în favoarea unor valori ale societăţii, care se infuzează în operă (funcţia ideologică);
naraţiunile unui popor nu formează o cultură decît în măsura în care sunt permeabile la discursul
despre univers al conştiinţei sociale” (I. Pπnzaru - prefaţă la Logica povestirii p. 15).
Modelul actanţial al povestirii, configurat de A.J.Greimas preia ipotezele lui Claude Lévi-
Strauss: “ordinea de succesiune cronologică se resoarbe într-o structură matricială atemporală”
(1960: 29) şi .propune “interpretarea paradigmatică şi acronică a relaţiilor dintre funcţii (...) , ceea
ce permite sesizarea structurii elementare a semnificaţiei (1966: 204).
Examinînd structura elementară a semnificaţiei narative, Greimas consideră ca invarianţi
actanţii, predicatele şi circumstanţele.
Modelul actanţial oferă o nouă viziune asupra personajului, care departe de a fi asimilat unei
fiinţe psihologice sau metafizice aparţine sistemului global al acţiunii prin forma actant (a structurii
narative profunde) şi actor (a structurii superficiale discursive).
Actanţii sunt clase de actori ce nu pot fi stabiliţi decît pornind de la un corpus de texte: “o
articulare de actori constituie un basm particular, o structură de actanţi un gen. Actanţii posedă deci

36
un statut metalingvistic în raport cu actorii, ei presupun de altfel analiza funcţională sau constituirea
sferelor de acţiune” (A.J. Greimas, 1966: 175).
Un actant A1 poate fi repzentat de mai mulţi actori (a1, a2, a3); astfel adjuvantul este
reprezentat în Harap-Alb de actori precum Păsărilă, Setilă, Gerilă etc.

A1

a1 a2 a3
Un singur actor, a, poate sincretiza mai mulţi actanţi (A1, A2, A3). Eroul unui basm poate fi
şi destinatorul programului narativ în cazul în care îşi propune singur misiunea şi chiar destinatarul
programului cînd căutarea este în beneficiul său.

a1

A1 A2 A3

Pornind de la aceste modele de orientare sintactică, Greimas le dă o investiţie semantică:

“actanţii apar sub forma de sememe construite, ca locuri stabile în interiorul reţelei axiologice”
(A.J. Greimas, 1966: 185) şi spectaculară (prin filiera Souriau: “microuniversul semantic nu poate fi
definit ca întreg de semnificaţie decît în măsura în care poate apărea în faţa noastră ca spectacol
simplu, ca structură actanţială” (A.J. Greimas, 1966: 173).

Destinator Obiect Destinatar

Adjuvant Subiect Opozant

Prima categorie subiect/obiect produce o polarizare actanţială legată de căutare (vezi basmul
popular, mitul), căutare a obiectului dorinţei (Ileana Cosînzeana, Tinereţe fără bătrîneţe etc).;
categorie precumpănitor sintactică, axa subiect/obiect se reinvesteşte semantic în cuplul
agent/pacient, relaţia unificatoare fiind conceptul de dorinţă şi modalitatea volitivă (vouloir).
Articulate în jurul axei dorinţei basmul, spectacolul dramatic, mitul se actualizează în diverse
povestiri ale “căutării” mitice şi practice (A.J. Greimas, 1966: 177).
Axa destinator/destinatar este cea a controlului valorilor şi a repartiţiei lor între personaje;
este axa cunoaşterii şi a puterii (“savoir” şi “pouvoir”).
Axa adjuvant/opozant facilitează sau împiedică acţiunea şi comunicarea. Produce
circumstanţele şi modalităţile acţiunii, dar nu este necesarmente reprezentată de personaje. Uneori e
vorba de proiecţii ale voinţei de acţiune şi rezistenţa imaginară a subiectului (A.J. Greimas, 1966:
190).

Schema actanţială sincretizează:

• o relaţie de dorinţă (căutare)
Subiect→Obiect de valoare
• o relaţie de comunicare
Destinator→ (Subiect→Obiect) →Destinatar
• o relaţie de luptă (putere)
Adjuvant→ (Subiect→Obiect)← Opozant
(cf.şi J.M.Adam & F. Revuz, 1996:60)
Remaniind schema proppiană considerată eterogenă (funcţia “plecarea eroului” corespunde
unei acţiuni, în timp ce funcţia “lipsă, prejudiciu” reprezintă o situaţie, o stare), Greimas rescrie

37
forma canonică a povestirii atît ca relaţie între personaje -modelul actanţial-, cît şi ca succesiune
de acţiuni -schema narativă-. Ultima reformulare îi permite o nouă secvenţializare în termeni de
proiecţie paradigmatică sau cuplare la distanţă a funcţiilor polare:
• plecare/vs/întoarcere
• formularea interdicţiei/vs/transgresarea interdicţiei.
Trei probe fundamentale a căror articulare constituie o poveste (figurativă) completă
definesc schema canonică:
• proba de calificare: eroul este înzestrat cu instrumente magice, invizibilitate, ubicuitate
etc.;
• proba decisivă: subiectul realizează acţiunea (acţiunile) cu care a fost mandatat (uciderea
forţelor răului, eliberarea victimelor acestora etc.);
• proba de glorificare: subiectul este recunoscut pentru ce este şi ce a făcut (Harap-Alb îl
demască pe spîn, Cenuşăreasa este recunoscută ca prinţesă etc.).
Nucleul general al povestirii, performanţa eroului este simetric încadrat (în amonte şi în
aval) de un contract, respectiv de validarea realizării contractului. Destinatorul care reprezintă
sistemul de valori al comunităţii exercită o acţiune persuasivă asupra subiectului (îl determină să
accepte contractul după ce alţi actanţi l-au refuzat sau au eşuat la proba de calificare).

SCHEMA NARATIVĂ

CONTRACT COMPETENŢĂ PERFORMANŢĂ SANCŢIUNE

În cadrul unui Achiziţie a Realizarea Compararea
sistem de valori, aptitudinii ce va programului sau programului realizat
propunere a permite realizarea “proba decisivă” cu contractul-
Destinatorului şi programului sau “proba de
acceptare de către “proba de glorificare” (în ceea
subiect a calificare” ce îl priveşte pe
programului ce subiect) şi
urmează să fie “recunoaşterea”
executat (din partea
Destinatorului)
(J.M. Floch, 1995: 61)

Performanţa ca actualizare a programului, ca “faire” presupune competenţa (modalizată

de verbele a trebui, a vrea, a şti, a putea să faci). Detectivul din romanele poliţiste trebuie să ştie să
mînuiască şi armele şi inferenţele logice, să poată, adică să fie apt (fizic şi mental) să o facă (a se
vedea cazul teoreticianului ineficient în praxisul real). La fel în prezentarea competenţelor într-un
Curriculm Vitae (frecventă naraţiune cotidiană) apar cu necesitate cele patru componente ale
competenţei:

3.3. Argumentaţie şi narativitate

Desigur, legătura între aceste două componente apare ca evidentă: în discursul narativ sunt
incluse numeroase secvenţe deliberative, invers argumentaţia implică şi o anumită înlăţuire narativă
(a faptelor şi argumentelor - cf. narratio).
Şi pentru că discursul filosofic şi ştiinţific sunt prototipuri de discurs argumentativ, trebuie
subliniat de la bun început rolul narativităţii în aceste tipuri de discurs (Platon afirma în
“Protagoras”: “Stau în cumpănă dacă să vă fac demonstraţia istorisindu-vă un mit sau să vă explic
prin raţionament”).
Dacă teoria argumentaţiei este bazată pe o pragmatică a inferenţei şi raţionalităţii,
naratologia este infrastructurată de semiotica structurală (cf. Greimas, Bremond, Todorov). Or.

38
există posibilitatea unei întoarceri pragmatice - “pragmatic turn” în semiotică, dar şi a unei
întoarceri semiotice în argumentaţie. Devine foarte important capitolul madalizării: valorile
axiologice şi evaluările emiţătorului, care au un anume impact asupra receptorului.
Numitorul comun al naratologiei (bazată ca şi argumentarea pe o concepţie polemică a
intersubiectivităţii - “combat/contrat”) şi argumentării este reprezentat de axa evoluţiei de la
conflict la contract.

4. Tipul textual descriptiv

4.1. Geneza şi evoluţia descrierii
Spre deosebire de naraţiune constituită din enunţuri de acţiune, temporal orientate,
descrierea este reprezentată de enunţuri de stare, determinate spaţial.
Opoziţia descriere/ naraţiune, consolidată de tradiţia şcolară este una din “trăsăturile majore
ale conştiinţei noastre literare” (G. Genette).
Conduită lingvistică fundamentală, descrierea este prezentă în literatură (nuvelă, roman,
schiţă), dar şi în discursul istoric, juridic, politic, conversaţia uzuală (portrete reale sau fictive,
descrieri de spaţii imaginare etc.).
Descrierea este alături de Denumire şi Desemnare unul din principalele mijloace semiotice
de care dispunem pentru “a spune” realul (liste, cataloage, inventare) şi a-l domina.
Totuşi tratatele de retorică prevăd o sistemtică a genurilor descriptive (Fontanier în Traité
Général des figures du discours autres que les tropes”, 1821), distinse în funcţie de caracteristicile
referentuli configurat:
• cronografia (descrierea circumstanţelor temporale ale evenimentelor);
• topografia (descrierea monumentelor , peisajelor, locurilor);
• prosografia (descrierea fizică a unei fiinţe reale sau imaginare);
• etopeea (descrierea morală a unui personaj);
• prosopopeea (descrierea unei fiinţe imaginare alegorice);
• portretul (descriere complexă, fizică şi morală a unui personaj);
• paralela (combinare a două descrieri de obiecte sau personaje corelate după principiul
similarităţii sau antitezei);
tabloul (descriere vie de pasiuni, acţiuni, evenimente, cf. şi P. Hamon, 1991:11).

4.2. Competenţă descriptivă / vs/ competenţă narativă

Spre deosebire de logica dinamică a transformărilor narative, descrierea introduce ”
hipertrofia paradigmaticului, redundanţa, memorarea, arhivarea lui déjà lu, déja vu, echivalenţa ”
(P. Hamon, 1981:5), limbajul ca nomenclatură.
Discurs ancilar (de escortă) descrierea actualizează în egală măsură o competenţă
enciclopedică (descrierea în literatura realistă, discursul ştiinţific şi cotidian), o competenţă retorică
(paralela, antiteza, descrierea recapitulativă sau prospectivă) şi o competenţă intertextuală
(descrierea ironică, pastişă sau rewriting al unor texte anterioare).
Descriptorul (agentul descrierii) se defineşte ca savant al lumii şi propriului text, declinat
după modelul exhaustivităţii şi nu al suspense - ului sau interesului romanesc (cf. şi P. Hamon,
1981:41-44).
Ca memorie textuală descrierea ţine de regimul semiotic al semnului, al detaliului, dar şi de
cel semantic al textului global prin efectul de real al descrierii realiste sau cinematografic al
descrierii din noul roman francez.
Spre deosebire de structura narativă care face apel esenţialmente la o competenţă de tip
logic la nivelul structurii de adîncime (o alternanţă de tipul înainte şi după: Război şi pace, Roşu şi
negru, Splendeurs et miséres des courtisanes etc.), orizontul de aşteptare al descriptivului apare
prioritar focalizat asupra structurilor de suprafaţă, actualizării cîmpurilor lexicale şi stilistice: “într-o

39
povestire lectoul aşteaptă conţinuturi mai mult sau mai puţin deductibile; într-o descriere aşteaptă
declinarea unui stoc lexical, a unei paradigme de cuvinte latente” (Ph. Hamon, 1991:41).
4.3. Descrierea. Operaţii lingvistice şi textuale
În opoziţie cu caracterul predicativ, temporal al naraţiunii descrierea se fixează în nominativ
/ denominativ şi spaţial.
In perspectivă logico- discursivă descrierea se poate reduce la trei operaţii: selecţie-
calificare-localizare, pandant discursiv al celor trei operaţii cognitive şi anume: identificare-
determinare-situare. Descrierea acumulează adjective, specificări în jurul nucleului nominal,
naraţiunea diseminează de-a lungul textului verbe asociate diverselor nume (cf. D.Rovenţa-
Frumuşani, 1995:145146).

5. Tipul textual argumentativ

Discursul argumentativ vizează modificarea dispoziţiilor interioare ale interlocutorilor, fie

că este vorba de convingeri intelectuale, atitudini emoţionale sau acţiuni fizice (James Kinneavy,
1971).
Principalele sale caracteristici lingvistice şi interacţionale sunt:
i) orientarea spre interlocutor;
ii) situarea la nivelul probabilităţii, opiniei, plauzibilului (cf. Aristotel - Retorica);
iii) noţiunea de alegere în cîmpul practicii ( Aristotel insista asupra faptului că retorica
vizează o decizie: adeziune/ respingere, acţiune/ abţinere de la acţiune);
iv) exploatarea implicitului (cf. Perelman - argumentarea definită ca raport între componenta
explicită şi implicită a limbajului);
v) actualizarea anumitor relaţii logice (deducţie, inducţie, analogie, cauzalitate);
vi) valorificarea noţiunii de ordine.
Din cele patru mari dimensiuni ale retoricii: inventio (sau paradigma argumentelor: fapte,
cauze/ efecte, circumstanţe, definiţii, comparaţii, gen /vs/ specie, antecedente /vs/ consecvente);
dispositio (ca ordine a materialului furnizat de inventio), elocutio (ca teorie a figurilor) şi actio
(bazat pe pronuntiatio sau calitatea tonului şi stilului şi gesticulatio), ne vom ocupa de dispositio
(sau ordine ca esenţă a coerenţei şi pertinenţei unui discurs ).
Părţile dispositio-ului din retorica clasică sunt:
Exordium;
Propositio;
Narratio;
Confirmatio;
Refutatio;
Peroratio.
Exordium (proimion la greci) reprezintă începutul şi ideea generală a discursului; exordium-
ul trebuie să-i captiveze pe interlocutori (captatio benevolentiae) prin puritatea morală a oratorului,
ca şi prin interesul suscitat de subiect (Aristotel evidenţiase faptul că auditoriul este dispus să
asculte lucruri importante, surprinzătoare, nediscutate pînă în acel moment sau greşit interpretate,
precum şi lucruri plăcute în ele însele; în privinţa moravurilor oratorului, Aristotel adaugă probităţii
indispensabile raţiunea sau înţelepciunea cf. Retorica II, 1, idei preluate şi de Cicero De Oratore şi
Quintilian -Arta oratorică - “Oratorul care laudă sau blamează (genul demonstrativ) adaugă la
puterea cuvintelor sale frumoasa opiniune ce dă buna sa credinţă. Acel ce sfătuieşte sau desfătuieşte
(genul deliberativ) adaugă la încrederea ce inspiră prin luminile sale. Acel ce acuză sau apără (genul
judiciar) adaugă prin stima ce-şi atrage prin probitatea caracterului său, stimă care se răsfrînge şi
asupra clientului, întunecînd pe adversarii săi” - D. Gusti ,1984: 121).
Exordium-ul poate fi simplu (în cazul cînd nu se cer explicaţii prealabile şi auditoriul pare
dispus să asculte subiectul prezentat - discursuri politice, religioase) sau insinuant (cînd oratorul

40
pesupunînd auditoriul defavorabil chestiunii sale, din raporturile stabilite între subiectul său şi alte
teme de interes general dispune spiritele în favoarea tezei sale. Pliniu cel Bătrîn vorbind despre
Cicero care a atacat legea agrară a lui Rulus şi a determinat şi poporul să o respingă, afirmă: “La
vocea ta poporul respinge legea agrară, adică pîinea sa”, victoria fiind efectul unui exordiu
insinuant prin care a captivat mulţimea).
După ce oratorul a obţinut atenţia şi bunăvoinţa auditoriului, tratatele retorice prescriu
introducerea propoziţiei sau expoziţiunii ca esenţializare a conţinutului semantic (astfel Demostene
în discursul contra lui Eshin: “Eu voi dovedi că tu ai amăgit pe concetăţenii tăi; că n-ai urmat
nicidecum instrucţiunile ce ţi s-au dat; că ai prelungit întoarcerea ta împotriva chemărilor ce ţi-a
făcut republica şi că te-ai lăsat mituit de Filip”).
Naraţiunea reprezintă relatarea faptelor necesare înţelegerii problemei (Naratorul intervine
în introducerea aspectelor emoţionale, în construirea argumentului etic, în exploatarea efectelor de
prezenţă cf. C. Perelman).
Confirmatio este partea discursului care probează tot ce s-a spus în propoziţiune şi s-a relatat
în naraţiune. Decisivă apare acum înlăţuirea argumentelor. Tradiţia retorică aminteşte trei ordini de
succesiune: crescendo sau climax (de la argumentele mai slabe la cele mai puternice) decrescendo
sau anticlimax (argumentul decisiv sau proba, formulat la început - cf. Cicero în De Oratore) şi
ordinea nestoriană (Quintilian în Arta oratorică) care plasează atît la începutul cît şi la sfîrşitul
discursului argumente puternice.
Refutatio reprezintă respingerea argumentelor adversarilor sau unor opinii contrare pe care
oratorul le pune în scenă (vezi conceptul de “teatrealitate” a argumentării). Respingerea poate fi
situată înaintea confirmării sau poate interfera cu aceasta (“Nu vei putea dovedi, nici sfărîma ceea
ce ţi se împotriveşte, dacă nu vei sprijini ceea ce aperi; nici vei putea înşira argumentele tale fără a
le respinge pe cele ale oponenţilor; aceste două lucruri sunt unite în natură, din scopul şi chiar
întrebuinţarea lor” - Cicero De Oratore, II, 81).
Respingerea se bazează fie pe desfiinţarea principiilor oponentului, fie arătînd că din
principii bune au rezultat urmări defavorabile, fie pe utilizarea ridicolului şi ironiei, fie pe
respingerea sofismelor (de cuvinte sau de idei).
În cele ce urmează ne propunem să evidenţiem articularea acestor componente într-un
discurs real, apelul din 18 Iunie 1840 al generalului De Gaulle pronunţat la BBC Londra:

1 Şefii care de mulţi ani sunt în fruntea armatelor franceze

Exordium au format un guvern.

2 Acest guvern pretextînd înfrîngerea armatelor noastre a

Propositio intrat în legatură cu dşmanul pentru a înceta lupta.

3 E adevărat am fost, suntem copleşiţi de forţa mecanică,

Narratio terestră şi aeriană a duşmanului.

4 Tancurile, avioanele, tactica germabilor, mult mai mult

Confirmatio decît numărul lor ne-au făcut să ne retragem. Tancurile,
avioanele, tactica germanilor i-au susprins pe şefi aducîndu-i
în situaţia în care suntem astăzi.

5 Dar ultimul cuvînt a fost spus? Speranţa trebuie să

Refutatio dispară? Înfrîngerea este definitivă ? Nu.

41
 Refutatio
Credeţi-mă vorbesc în cunoştinţă de cauză şi vă spun că
nimic nu e pierdut pentru Franţa . Aceleaşi mijloace care ne-
au învins pot să aducă într-o zi victoria.

7 Pentru că Franţa nu e singură! Nu e singură! Nu e

Refutatio singură! Ea are un vast Imperiu în spatele ei. Ea poate face
corp comun cu Imperiul britanic care deţine supremaţia pe
mare şi continuă lupta. Ea poate, la fel ca Anglia să utilizeze
nelimitat imensa industrie a Statelor unite.

8 Acest război nu se limitează la teritoriul ţării noastre.

Refutatio Acest război nu e tranşat prin bătălia Franţei. Acest război e
un război mondial. Toate erorile, toate întîrzierile, toate
suferinţele nu împiedică apariţia în univers a mijloacelor
necesare pentru a zdrobi într-o bună zi duşmanii.
Copleşiţi astăzi de forţa mecanică vom putea învinge în
viitor printr-o forţă mecanică superioară. Destinul lumii e în
joc acum.

9 Eu generalul de Gaulle, actualmente la Londra, invit ofiţeri

Peroratio francezi care se află pe teritoriul britanic, sau care s-ar afla,
cu sau fără arme să intre în legătură cu mine, îi invit pe
inginerii şi muncitorii specializaţi din industriile de
armament care se află pe teritoriul britanic sau s-ar putea
afla să intre în legătură cu mine. Orice s-ar întîmpla, flacăra
rezistenţei franceze nu trebuie să se stingă şi nu se va stinge.
Mîine ca şi astăzi voi vorbi la radio Londra.

Discursul argumentativ în multiplelele sale actualizări: argumentare specifică (în diferitele

cîmpuri ale cunoaşterii), argumentare practică (proprie politicii, dreptului, deciziei în genere),
argumentare cotidiană (de la interviul de angajare la interacţiunea în familie sau în grupul de lucru)
este caracterizat de o serie de trăsături micro şi macro structurale specifice:
• discursul argumentativ este un discurs de schimbare de stare (cognitivă şi
comportamentală): “Un discurs argumentativ erste un discurs orientat spre receptor,
căruia urmmăreşte să-i modifice dispoziţiile interioare” (M. Charolles, 1979), pentru că a
argumenta înseamnă “a căuta prin discurs să determini auditoriul sa efectueze o anumită
acţiune. De aici decurge faptul că argumentarea este construită totddeauna pentru cineva,
spre deosebire de demonstraţie care este pentru oricine” (J. B. Grize, 1981b:3);
• discursul argumentativ este un discurs dialogic fără să fie neapărat şi dialogat. Celălalt
este în filigran înscris în discurs, determinînd alegerea tematică (Hitler adresîndu-se
“femeii geramne” nu uita să amintească cei trei K: Kinder, Küche, Kirche, pentru ca
militarilor să le evoce onoarea militară şi trecutul glorios de arme etc. ) Celălalt
determină de asemenea genul discursiv (narţiunea este prezentă în majoritatea
interacţiunilor verbale, în timp ce explicaţia domină în discursul didactic şi ştiinţific),
actele de limbaj, polifonia enunţiativă (ironia, discursul polemic etc.).
• discursul argumentativ este un discurs inferenţial, bazat pe calculul interpretativ al
interlocutorului, determinat să raţioneze într-un anume fel pe baza structurii lingvistice a
enunţului şi a determinărilor contextuale (intra şi extra verbale) - infra:

42
 Spre deosebire de argumentarea completă (silogistică) a discursului juridic (“delictul X se
pedepseşte cu n ani de închisoare; acuzatul se face vinovat de delictul X; deci acuzatul va fi
pedepsit cu n ani de închisoare”), argumentarea cotidiană sau publicitară implicitează fie premisa
fie concluzia, determinînd auditoriul să calculeze. “În timp ce oratorul argumentează, auditoriul la
rîndul său este tentat să argumenteze spontan cu privire la acel subiect, pentru a lua atitudine, a
determina creditul ce poate fi acordat discursului respectiv” (C. Perelman & L. Olbrechts - Tyteca,
1958:253).

EXERCIŢII

1. Compuneţi un discurs de condoleanţe la moartea lui Dumitru Tinu.

2. Compuneţi un discurs de condoleanţe la moartea lui George Bush.
3. “Cu detergentul X cămaşa nu este curată, este impecabil de curată!”. Despre ce strategie
argumentativă este vorba?
4. “Curierul inimii” în magazinele pentru femei oefră adesea paragrafe polemice sau laudative.
Identificaţi astfel de paragrafe şi procedeele de valorizare şi devalorizare.
5. Alegeţi un discurs care v-a impresionat; discutaţi arhitectura, pertinenţa argumentelor şi
calitatea stilului.
6. Discutaţi următoarele două enunţuri:
“Prieten mi-e Platon, dar mai prieten mi-e adevărul.” (Aristotel)
“O prefer pe mama mea justiţiei” (Camus)
7. Rescrieţi discursul compus pentru tutoratul 1.

43
 CONCLUZII
Studiul argumentării contribuie prin consolidarea unui principiu de comuniune sau
convivialitate (subîntins de doxa interiorizată de membrii comunităţii) la edificarea unei noi teorii a
discursului social eliberat de solipsismul şi imanentismul structuralist, de fetişismul texului “nobil”
(de preferinţă literar) sau hegemonia enunţătorului (autor, orator), discurs ancorat în acceptabilitatea
socio-culturală şi intertextualitatea reţelelor: “ Nu putem disocia ceea ce este de modul în care se
rosteşte, de locul unde se vorbeşte, de finalităţile diverse al enunţării, de publicul căruia i se
adesează enunţarea ”(M.Angenot,1988:96).
Revirimentul contemporan al retoricii şi argumentării este răspunsul “pragmatic” pe care
societatea contemporană a negocierii, comunicării, intersubiectivităţii îl dă neîncrederii în limbaj şi
retorică:”Gîndirea nu preexistă limbajului, ea se naşte în travaliul limbajului şi a învăţa să te
exprimi înseamnă de fapt a învăţa să gîndeşti”(O.Reboul, 1991:225).
Competenţa argumentativă-condiţie sine qua non a competenţei de comunicare
fundamentează luarea deciziilor, exprimarea liberă a opiniilor, contracararea erorilor (cognitive şi
discursive) prin manevrarea pertinentă a schemelor textuale globale, a înlănţuirilor coerente şi a
mecanismelor figurale.
Reabilitarea actuală a argumentării – r e t o r i c a r e d i v i v a –, amplificată de
mediatizarea universului social şi politic, dominat de competenţa strategică a comunicării implică
necesitatea unei formări sistematice în domeniul tehnicilor argumentative utilizate în comunicarea
orală şi scrisă.Didactica argumentării va fi cel mai bun mijloc de a evita rolul de Monsieur Jourdain
într-o retorică practicată, dar mai ales suportată inconştient (“retorică neagră”, “persuasiune
subliminală”, “manipulare”).
“Iniţierea în argumentare face parte integrantă din educarea cetăţeanului, al cărui grad de
libertate depinde de comprehensiunea şi stăpînirea mecanismelor persuasiunii căreia îi este supus şi
pe care o exercită uneori inconştient asupra celuilalt”(G.Declercq,1992:13).
Studiul principiilor şi strategiilor argumentării nu poate decît să contribuie la eliminarea
iraţionalului din numeroase practici persuasive contemporane, la imunizarea faţă de presiunile
ideologice susceptibile să convertească opinii discutabile în dogme:
“Dacă în calitate de tehnică retorica poate aservi, ca teorie ea eliberează” (O.Reboul, 1984:120).
Conceptualizarea şi practicarea discursului argumentativ ca discurs “intenţional, orientat,
critic”(C.Plantin, 1990:162) înseamnă în primul rînd recunoaşterea transversalităţii acestui
mecanism de negociere a sensurilor şi distanţelor în interacţiunea comunicativă.
“Bricolaj interactiv”, permanent acomodat realităţii exterioare (prin schematizarea
construită) şi realităţii interioare, prin parcursul orientat, discursul argumentativ asigură vitalitatea
disciplinelor limbajului prin:
• focalizarea asupra procesului, a fenomenelor în emergenţă;
• investigarea determinărilor eterogene;
• centralitatea contextului în relaţia cu textul.
Mutaţia reprezentată de studiul interacţiunii verbale în genere şi a celei argumentative în
particular, congruent deplasării de la limba saussuriană (“en soi et pour soi”) la înţelegerea
înţelegerii discursului echivalează cu depăşirea stadiului rigid al lingvisticii structurale şi
redescoperirea centralităţii valorilor, intenţiilor, acţiunilor umane.”Am studiat lingvistica
matematică”-afirma cineastul Pavel Lounguine-”la Univrsitatea din Moscova.Dar totul mi se părea
artificial şi fals şi am sfîrşit prin a detesta lingvistica, pentru că se amuză cu limbile vii ca şi cum ar
fi un cadavru”(apud C.Kerbrat-Orecchioni, 1998:58).
Considerăm ca o concluzie implicită a acestui periplu retoric şi ca o presupoziţie a
contemporaneităţii faptul că argumentarea şi negocierea trebuie să constituie obiectul unei învăţări
sociale care să asocieze acţiunea şi educaţia, teoria şi practica în cadrul general şi generos al unei
pedagogii a comunicării.

44
 BIBLIOGRAFIE
“Argumentation” in Encyclopaedia Universalis
Bougnoux, Daniel, 1993 - Sciences de l'information et de la communication, Paris, Larousse
Kibedy-Varga,A., 1989 Discours, récit, image, Bruxelles, Mardaga
Klinkenberg, Jean-Marie, 1987 “Rhétorique” in Delcroix, Maurice & Hallyn, Fernand (eds)
Introduction aux études littéraires, Paris, Duculot
Oléron, Pierre, 1983 L’Argumentation, Paris, PUF
Reboul, Olivier, 1984 La rhétorique, Paris, PUF
Reboul, Olivier, 1991 Introduction à la rhétorique, Paris, A. Colin
“Rhétorique” in Encyclopaedia Universalis
Rovenţa-Frumuşani, Daniela, 2000, Argumentare. Modele şi strategii, Bucureşti, All.
Thoveron, Gabriel, 1990 - La communication politique aujourd'hui, Bruxelles, De Boeck Université
Van Dijk Teun,(ed) 1985 - Handbook of Discourse Analysis, New York, Academic Press

45