Sunteți pe pagina 1din 12

UNIVERSITATEA DIN ORADEA

FACULTATEA DE INGINERIE ELECTRICĂ ŞI


TEHNOLOGIA INFORMAŢIEI
PROGRAMUL DE STUDIU: TAVT
FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT: ZI

Compresia MPEG – 2

PROFESOR COORDONATOR
BUCIU IOAN

ABSOLVENT
TEREBENŢ LUCIAN-VLAD

ORADEA
2016
Cuprins
1. Introducere .........................................................................................................2

2. Niveluri şi profile MPEG-2 ...............................................................................2

3. Organizarea multiplexului MPEG ...................................................................4

4. Bibliografie .......................................................................................................11

1
1. Introducere

În 1988, ISO a format un grup de decizie care includea membri din mai multe comunităţi
ştiinţifice implicate în dezvoltarea standardelor de compresie audio-video (industria
calculatoarelor, telecomunicaţii, consumatori de produse electronice, semiconductori, difuzori,
universităţi, etc.), grup cunoscut sub numele MPEG (Moving Pictures Expert Group).

2. Niveluri şi profile MPEG-2

Standardul MPEG-2 este mai complex decât MPEG-1, utilizând toate facilităţile acestuia
şi adăugând totodată altele noi. Standardul MPEG-2 este totodată compatibil cu MPEG-1
unidirecţional, în sensul că un decodor MPEG-2 poate decoda toate secvenţele elementare
MPEG-1 comune, dar nu şi invers.

Standardul MPEG-2 dispune de patru niveluri, care definesc rezoluţiile imaginii (de la
formatul SIF la HDTV) şi de cinci profile, care determină setul instrumentelor de compresie
utilizate, de aici rezultând compromisul între rata de compresie şi costul decodorului video.

Cele patru niveluri, fiecare specific unui anumit gen de aplicaţii, pot fi descrise succint
după cum urmează:
1) nivelul scăzut, corespunzător rezoluţiei formatului SIF utilizat în MPEG-1 sau
nivelul cu definiţie limitată a imaginii LDTV (Limited Definition TV), cu un debit cuprins
între 1 şi 3,5 Mb/s;
2) nivelul mediu (principal), corespunzător rezoluţiei formatului 4:2:0, care
reprezintă nivelul cu definiţie standard SDTV (Standard Definition TV), cu debitul între 4 ÷
6 Mb/s;
3) nivelul înalt (1440), corespunzător aplicaţiilor incipiente HDTV (cu rezoluţia
1440×1152 pixeli) sau nivelul cu definiţie mărită EDTV (Enhanced Definition TV), cu
debitul de 11 Mb/s;
4) nivelul cu definiţie înaltă sau nivelul cu definiţie HDTV (High Definition TV),
optim pentru rezoluţii de până la 1920×1152 pixeli), cu debitul de 30 Mb/s.
Descrierea celor cinci profile, asociate cu fiecare nivel, este ceva mai complicată.

2
a) profilul simplu (SP - Simple Profile) este definit pentru a simplifica codorul şi
decodorul în cazul unui debit ridicat, prin aceasta neutilizându-se o predicţie
bidirecţională (imaginile de tip B);
b) profilul principal (MP - Main Profile) reprezintă la acest moment cel mai bun
compromis între rata de compresie şi cost, el utilizând toate cele trei tipuri de imagine (I,
P, B), dar conducând la codare şi decodare ceva mai complicate;
c) profilele scalabile SNR şi spaţial (SNR and Spatially Scalable Profiles) sunt
realizate printr-o codare ierarhică şi sunt definite în scopul unor utilizări ulterioare.
Aceste profile permit transmiterea unei calităţi de bază a imaginii (base layer) în termeni
de rezoluţie spaţială (Spatially Scalable Profile) sau de acurateţe a digitizării (SNR
Scalable Profile), precum şi a unei informaţii suplimentare (enhanced layer) permiţând
posibilitatea modificării caracteristicilor imaginii. Aceasta poate fi utilizată, de exemplu,
pentru a transmite într-o formă compatibilă aceleaşi programe, într-o rezoluţie de bază
pentru decodoare standard şi într-o rezoluţie superioară pentru decodoare HD speciale
sau, în mod alternativ, pentru a permite recepţia unei calităţi de bază în condiţii de
recepţie dificile şi schimbarea calităţii, în condiţii de recepţie favorabile (TV terestrial).
d) profilul înalt (High Profile) este specific pentru aplicaţiile de difuzare HDTV în
formatele 4:2:0 şi 4:2:2.
e) Există o compatibilitate ascendentă între profilele prezentate, aceasta însemnând
că un decodor realizat pentru un profil dat va fi capabil să realizeze decodarea tuturor
profilelor inferioare celui căruia îi este destinat. Cea mai importantă combinaţie, utilizată
atât în aplicaţiile de difuziune în standardele Europene cît şi în cele Americane, este
cunoscută sub denumirea Profilul principal al nivelului principal MP@ML (Main Profile
at Main Level). Acesta corespunde codării video MPEG-2 cu explorare întreţesută în
formatul 4:2:0, cu o rezoluţie de 720 × 480 pixeli, la frecvenţa cadrelor de 30 Hz sau cu
rezoluţia de 720 × 576 pixeli, la frecvenţa cadrelor de 25 Hz, incluzând codarea tuturor
tipurilor de cadre I, P sau B.
În mod dependent de compromisul dintre debitul binar şi calitatea imaginii,
debitul va fi în general cuprins între 4 Mb/s (determinând o calitate comparabilă cu cea
furnizată de sistemele analogice PAL, SECAM sau NTSC) şi 9 Mb/s (aproape de calitatea
de studio definită prin Recomandarea 601 CCIR).

3
3. Organizarea multiplexului MPEG

a) Secvenţa binară program

Secvenţa elementară ES (Elementary Stream) reprezintă o împachetare a şirurilor


elementare de date de la diferite surse: video, audio sau alte secvenţe particulare şi informaţii
auxiliare cu diverse funcţiuni.

Această combinare a diferitelor surse, efectuată într-o manieră organizată, trebuie să


permită separarea acestor informaţii elementare în decodor printr-o operaţie de demultiplexare
inversă.

Funcţiile de bază ale acestui nivel, care urmează imediat nivelului de compresie sunt
următoarele:
 împachetarea şi combinarea multiplelor secvenţe elementare într-o singură secvenţă
binară;
 adăugarea codului de timp în vederea realizării sincronizării;
 iniţializarea şi administrarea bufferelor necesare decodării ES.

Rezultatul acestor proceduri determină definirea secvenţei elementare împachetate – PES


(Packet Elementary Stream).

Pachetul PES începe cu un header a cărui structură este ilustrată în Figura 1 şi este
detaliată în Tabelul 1.

Partea de sistem MPEG-2 (ISO/IEC 13818-1), care defineşte organizarea multiplexului,


prevede utilizarea a două metode diferite pentru multiplexarea PES, în scopul formării a două
tipuri diferite de secvenţe binare în mod dependent de aplicaţie.

4
Figura 1. Structura headerului pentru PES MPEG -2

Tabelul 1. Structura header-ului PES MPEG-2

Secvenţa program MPEG-2 este alcătuită din unul sau mai multe pachete PES (video,
audio sau informaţie auxiliară), dar care în mod necesar trebuie să aibă aceeaşi referinţă
temporală: semnalul de tact STC (System Time Clock).

5
Acest tip de secvenţă este potrivit pentru aplicaţiile care trebuie să implice introducerea
unui număr minim de erori de propagare, fiind caracterizate printr-o rată a erorilor de bit BER
(Bit Error Rate) mai mică de 10-10. Astfel de medii de propagare sunt denumite medii QEF
(Quasi Error Free). Acesta este în general cazul aplicaţiilor multimedia bazate pe CD-ROM sau
hard disk-uri. În aceste cazuri pachetele pot fi relativ lungi (de cca. 2048 bytes) şi necesită o
organizare a secvenţei de date similară MPEG-1.

Acest tip de multiplexare se utilizează pentru stocarea informaţiei video în format


MPEG-2 pe discurile digitale versatile DVD, care sunt deja disponibile pe piaţă.

b) Secvenţa binară transport


Această secvenţă determină în primul rând transportul programelor TV pe o distanţă
lungă, prin intermediul unui suport sau mediu de transmisie susceptibil de introducerea unui
număr mare de erori (caracterizat de o rată a erorilor de bit BER mai mare decât 10-4).

Aceste tipuri de medii de propagare sunt definite ca error-prone.

Figura 2: Formarea secvenţei de transport MPEG-2

6
În aceste cazuri, lungimea pachetelor trebuie să fie relativ mică, pentru a permite
implementarea unui algoritm de corecţie eficient. Lungimea pachetului de transport MPEG-2 a
fost fixată la valoarea de 188 byte pentru transmisia programelor TV via satelit, cablu sau
difuziune terestră în conformitate cu standardul european DVB.

Acest tip de secvenţă poate combina în structura multiplexului mai multe programe
pentru care nu este necesar să se urmărească aceeaşi referinţă temporală, deci nu trebuie să existe
o bază de timp unică.

Pachetele PES diferite care fac parte din acelaşi program trebuie însă dirijate de acelaşi
semnal de tact, pentru a face posibilă sincronizarea lor la decodare.

Figura 2 ilustrează modalitatea în care se organizează pachetele în cazul unei structuri de


transport multiplexate.

c) Compunerea pachetului de transport MPEG-2


Pachetul transport alcătuit din 188 byte este format dintr-un header cu lungimea de 4
bytes şi cu partea utilă (payload) de până la 184 bytes, precedată de un câmp de adaptare
opţional (Figura 3).

Figura 3:Conţinutul pachetului transport

7
Figura 4: Detaliu al header-ului pachetului transport

În acest context, prin partea utilă se înţelege partea care conţine datele pachetului
elementar corespunzătoare programului TV, la care se adaugă o anumită cantitate de date care să
permită decodorului să determine propria direcţie în secvenţa de transport MPEG-2.

Formatul header-ului pachetului transport este ilustrată în Figura 4 şi detaliată în


Tabelul2.

Tabelul 2: Structura header-ului pachetului de transport MPEG-2

8
ISO/IEC 13818-1 prescrie faptul că pachetul de transport trebuie să dirijeze doar date
care sosesc de la un pachet PES şi că un pachet PES trebuie să se afle întotdeauna la începutul
părţii utile a PT şi trebuie să se termine la sfârşitul pachetului de transport.

Deoarece pachetul transport (188 byte, incluzând 4 byte header) este în general mai scurt
decât pachetele PES (de exemplu 2048 byte), acestea din urmă trebuiesc divizate în blocuri de
date de câte 184 byte.

Deoarece lungimea pachetelor PES nu este în general un multiplu de 184 byte, ultimul
pachet de transport care dirijează un pachet PES trebuie să înceapă cu un câmp de adaptare, a
cărui lungime va fi egală cu 184 bytes mai puţin numărul de byte care rămân în pachetul PES
(Figura 5).
În plus faţă de această funcţie de “completare”, câmpul de adaptare va fi folosit pentru
transportul diferitelor date opţionale, precum şi a referinţelor temporale PCR (Program Clock
Reference), care au acelaşi rol ca şi în cazul MPEG-1. Rata de repetiţie minimă a PCR este de 10
perioade pe secundă. În unele cazuri, payload-ul pachetului de transport poate fi compus numai
dintr-un câmp de adaptare de 184 byte (de exemplu pentru transportul datelor auxiliare).

Figura 6 ilustrează formatul general al câmpului de adaptare, al cărui conţinut este


detaliat în Tabelul 3.

Figura 5: Formarea pachetului transport pentru sfârşitul PES

9
Figura 6: Detaliu asupra câmpului de adaptare

Tabelul 3: Câmpul de adaptare MPEG-2

10
4. Bibliografie

 www.upt.ro
 https://ro.wikipedia.org
 http://www.tc.etc.upt.ro/
 http://mihai.cm.upt.ro/discipline/cav/Curs/

11

S-ar putea să vă placă și