MICA BIBLIOTECĂ DE PSIHOLOGIE

ALFRED BINET

DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII
SI INCONŞTIENTUL

Traducere şi note de
MICHAELA BRÂNDUŞA MALCINSCHI

Eseu introductiv de dr. LEONARD GAVRILIU

EDITURA IRI
Bucureşti, 1998
 CUPRINS

Conceptul de inconştient înainte de Sigmund Freud

(eseu de dr. LEONARD GAVRILIU) 7

INTRODUCERE 25

PARTEA ÎNTÂI
PERSONALITĂŢILE SUCCESIVE
I. Somnambulismele spontane 29
II. Somnambulismele spontane (urmare) 53
III. Somnambulismele provocate 73

PARTEA A DOUA
PERSONALITĂŢILE COEXISTENTE
I. Insensibilitatea istericilor. Actele subconstiente de repetiţie 85
II. Insensibilitatea istericilor (urmare). Actele subconstiente
de adaptare 97
III. Insensibilitatea istericilor (urmare). Caracteristicile generale
ale acteior subconstiente 105
IV. Insensibilitatea istericilor (urmare şi sfârşit). Pragul conştiinţei . . . 113
V. Distracţia 116
VI. Acţiunile voluntare şi cele inconştiente 126
VII. Scrierea automată la isterici 147
VIII. Idei de origine subconştientă 157
IX. Pluralitatea conştiinţelor la subiecţii sănătoşi 167

5
 PARTEA A TREIA
MODIFICĂRILE PERSONAUTATU ÎN EXPERIENŢELE DE SUGESTIE
1. Personalităţile fictive create prin sugestie 187
II. Evocarea prin sugestie a vechilor personalităţi 195
III. Sugerarea de acte motorii 201
IV. Sugestiile cu punct de reper inconştient, Halucinaţiile 206
V. Sugestiile cu punct de reper inconştient (urmare). Măsurarea
timpului 211
VI. Anestezia sistematică - 215
VII. Dedublarea personalităţii şi spiritismul 235
VIII. Concluzie * 248

Indice de nume 257

 CONCEPTUL DE INCONŞTIENT
ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD
Une conscience sans la
conscience de la conscience.
STEPHANE LUPASCO

Primele abordări ale inconştientului au fost de ordin filosofic, „metafizic",

filosofia precedând cu mult, în această privinţă, psihologia. După unii
metafizica inconştientului este multimilenară, coborând din Upanişade1 si
din Biblie2, ca şi de la gânditorii mari ai antichităţii. Mircea Eliade găseşte
chiar ca „subconştientul (vâsană) joacă un rol considerabil în psihologia
şi tehnica yogică, deoarece el este cel care condiţionează nu doar experienţa
actuală a omului, dar şi predispoziţiile sale native, precum şi deciziile sale
voluntare din viitor"*. Cei mai mulţi,însă, îi acordă lui Platon cununa de stră­
moş al psihanalizei, referindu-se la faptul că ei, cel dintâi, a declarat că iste­
ria (hysteron înseamnă în greceşte uter) esle o boală cu cauze sexuale, iar
gândirea nu ar fi decât un instinct sexual sublimat4. De asemenea, întrucât
filosoful elin susţinea că omul vine pe lume gata echipat cu idei implantate
într-o existenţă anterioară, astfel încât cunoştinţele sale n-ar fi decâl o chinu­
ită aducere aminte (anamnesis), o scormonire în zestrea nativă, diferiţii exe­
geţi au posibilitatea să facă interminabile comparaţii între Platon si Freud5.
Deşi preocupările sunt atât de vechi şi fără a-1 uita pe Leibniz, cu ale
sale „percepfii infinitesimate", noţiunea de inconştient a fost cu adevărat
impusă, fie şi numai în filosofie, abia în a doua jumătate a secolului trecut,
de către germanul Eduard von Hartmann (Philosophie des Vnbewussten,
1869). Acesta îşi imagina, pe urmele lui Schopenhauer (1788-1860), o
voinţă inconştientă, oarbă, „substanţă imaterială", răspândită peste tot în
cosmos şi care, pătrunzând în organism, acţionează asupra rădăcinilor ner­
voase din creier, ca asupra clapelor unui clavir, comandând contracţii mus­
culare, de exemplu pentru ridicarea unui deget6. Von Hartmann îşi dă toată
silinţa să facă distincţii subtile între „voinţă" ca substanţă universală şi

7
 LEONARD GAVRILIU

unică în lume (un fel de „noumen" incognoscibil) şi „actul de voinţă", care

singur poate fi sesizat de conştiinţă (manifestare fenomenală).
7
Atari speculaţii , cu tot caracterul lor fantezist, mitologic, căutau totuşi
să explice o realitate, astăzi în afară de orice îndoială, şi anume ca psihicul
nu este totuna cu conştiinţa, ci ascunde zone greu accesibile, adânci, ale
căror manifestări stârnesc uimire, stupefacţie chiar, şi nelinişte. Numeroase
fapte acumulate de-a lungul timpului vorbeau de altfel destul de elocvent
despre existenţa unei activităţi psihice în afara perimetrului solar al conştiinţei.
Psihologii au grupat la un moment dat în trei categorii aceste fapte de
observaţie, în conformitate cu marile sectoare în care era divizat psihicul
de către psihologia tradiţională.
1) Inconştientul în viata cognitivă: senzaţii infraliminale, ca şi faptul
că în cea mai mare parte a timpului nu sesizăm atingerea hainelor, tic-tactil
unui ceasornic, zgomotele menajere obişnuite etc; existenţa, de asemenea.
a unor raţionamente care ne vin în minte gata făcute, asociaţii de idei şi
de imagini care ne surprind prin exactitate sau prin inedit, iluminaţii subite,
amintiri vagi cărora nu le putem găsi originea etc.
2) Inconştientul în viaţa afectivă: sentimente ignorate, cauze necunoscute
ale dispoziţiilor psihice, ale stărilor noastre de spirit, ale unor preferinţe şi
aversiuni obscure, valenţe afective inexplicabile la o primă abordare,
sentimente ambivalenţe etc.
3) Inconştientul în activitate, în comportamentul motor: ticuri, reflexe
rămase neînregistrate de conştiinţa, acţiuni total automatizate, acte imitate
involuntar şi neconştientizate etc.8
La toate acestea s-au ataşat observaţiile la fel de numeroase făcute în
legătură cu comportamentul bizar al nevropaţilor, al somnambulilor, epilepti­
cilor etc, în descrieri clinice realizate de medici şi neurologi ca Mac-Nish,
Azam, Mesnet, Pitres, Bemheim, Charcot, H. Jackson, Braid, Kraepelin,
J, Breuer, Morton Prince, Grasset, Wagner-Jaurcgg şi nenumăraţi alţii, precum
şi cazurile senzaţionale de telepatie, telestezie, criptestezie, tclckinezie,
premoniţiune, spiritism, presentimente (Charles Richet, Osty etc). Terenul
era pregătit pentru o operă monumentală, de cuprinzătoare sinteză.
Când se vorbeşte, deci, despre Sigmund Freud ca despre un „Crhtofor
Columb al Inconştientului", cum face Oscar Pfister*, se comite o mare gre­
şeală, nu el fiind descoperitorul acestui „continent", misterios sau nu, al
vieţii sufleteşti a omului. încă în prima jumătate a secolului al XlX-lea,
Karl Gustav Carus (1789-1869), medic la curtea regelui Saxoniei, dar şi
pictor şi filosof, autor al unor Vorlesungen zur Psychologie (1831), spirit
romantic goelhean, anticipează miezul însuşi al teoriei psihanalitice, spunând

R
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

10
în a sa Psyche: „Cheia cunoaşterii vieţii conştiente se află în inconştient" .
Frcud a fost doar acela care, exploatând descoperiri făcute de alţii, le-a
sistematizat şi, tot sistematizând, a pătruns şi mai adânc în pământurile vir­
gine, construind, pe baza materialului clinic, o teorie care în scurt timp a
eclipsat tot ce s-a făcut mai înainte în acest domeniu. Aşa după cum am
putut demonstra". Freud descinde nu numai din Charcot şi Bernheim, al
căror discipol el se recunoaşte în mod deschis, ci şi din Theodule Ribot,
la care am descoperit concepte similare acelora ale fondatorului psihanalizei.
Trebuie deci dat precursorilor lui Freud ceea ce în mod legitim le aparţine.
Alfred Binet (1857—19îl), fost director al laboratorului de psihologie
fiziologică de la Sorbona, cunoscut iniţiator al testelor de inteligenţă pe plan
mondial (1905), dezvoltă, îndeosebi prin cartea sa ies alterations de la per-
sonnalite{W)2),o întreaga şi bine articulată concepţie asupra inconştientului
şi se numără, neîndoielnic, printre precursorii de marcă ai psihanalizei lui
Sigmund Freud. Cititorul se va putea convinge de lucru! acesta parcurgând
textul cărţii de faţă, în traducerea doamnei Michaela Brânduşa Malcinschi.
De aceea nu vom stărui aici asupra acestui autor. Vom prezenta, în schimb,
alţi câţiva precursori, ilustrând astfel, prin unele nume mai puţin cunoscute,
ceea ce pe drept cuvânt putem numi prepsîhanalîză.
1. UN PRECURSOR SOLITAR: EDMOND COLSENET. Acest profesor
de filosofic la universităţile din Aix şi Besancon, Edmond-Eugene Colsenet,
care şi-a luat doctoratul cu o teză în limba latină, tratând despre conceptul
de suflet la SpinozafDe mentis essentia Spinoza quid senserit,Vms, 1880),
a fost şi cel dintâi psiholog abisal în deplina accepţiune a termenului. Ce-i
drept, el îi citează cam prea des pe metafizicienii inconştientului, mai ales pe
Leibniz şi pe von Hartmann, însă ia atitudine împotriva „ipotezelor neveri­
ficate sau neverificabile". Ei face remarca, semnificativă pentru anul 1879,
când o semna, că „ investigaţiile în legătură cu viaţa inconştientă a spiritului,
abia începute în zilele noastre, s-ar putea preta la dezvoltări infinite". Sub
influenţa avântului ştiinţelor exacte şi a spiritului pozitivist al epocii, Colsenet
ridică în termeni foarte clari problema determinismului psihologic (care îl
va obseda pe Freud) şi a găsirii de legi psihologice, căutând chiar şi soluţii
în această problemă. După părerea sa, determinismul în viaţa psihică este
reprezentat de „producerea unui act ca urmare a unui fapt psihologic care
reprezintă acel act şi care poate fi, de altfel, el însuşi psihologic, fiziologic,
sau pur şi simplu fizic"[2. Se deosebesc, arată el, două feluri de determinism:
fatal şi voluntar. în cazul determinismului fatal, actele se produc în noi,
însă fără noi şi chiar împotriva noastră, care asistăm ca nişte spectatori la suc­
cesiunea acestor acte. Dacă apare ideea (sau reprezentarea), apare în mod
necesar şi actul. Există oare între aceşti doi termeni — se întreabă Colsenet

9
 LEONARD GAVRILIU

— un raport natural, constant, actul corespunzător trebuind să urmeze cu

necesitate, în cazul în care condiţiile imediate nu se modifică, la fel cum
încălzirea unui metal este imediat urmată de dilatare, dacă alte condiţii nu
se opun? Răspunsul său este afirmativ, în sensul că lucrurile se petrec de
la sine, tară intervenţia vreunei voinţe, „libere sau nu". Concluzia este apo­
dictică: „Trebuie, aşadar, să considerăm lege naturala, confirmată de expe­
rienţă, propoziţia: orice idee despre un act este în mod natural succedată
de actul reprezentat, dacă nimic nu i se opune; la fel cum orice corp tinde
I3
să cadă ia pământ, dacă nimic nu-t fiice să devieze. " Se aduc şi exemple
de idei urmate de acte fizice (cei obsedaţi de ideea sinuciderii, a omorului
sau a furtului sfârşesc prin a ceda, „dupd o rezistenţă inutilă"), idei urmate
de acte fiziologice (ideca răului de mare provoacă greaţă, credinţa în efica­
citatea unui leac poate să te şi vindece, teama de o boala te predispune la
acea boală etc.), idei urmate de acte psihice (ideea unei senzaţii provoacă
acea senzaţie, ideea unei probleme a cărei soluţie ne scapă persistă în min­
tea noastră şi uneori se rezolvă ca de la sine etc.), acte de imitaţie (contagiunea
râsului, a căscatului, a bucuriei, sau faptul că, fără a băga de seamă, repro­
ducem vorbele şi gesturile unui orator).
în cazul determinismului zis voluntar, intervine o „voinţă", element
inefabil, care — susţine Coisenet — nu este decât „une adhesion donne'e
ă i'ide'e qui passe"]i. O uşoara ceaţă metafizică se aşterne însă peste teoria
colsenetianâ a „determinismului voluntar".
Două mari capitole (Determinations inconscientes dans l'animal şi Deter­
minations inconscientes dans l'homme) sunt consacrate studierii „experimen­
tale" a mecanismelor determinismului psihologic. Se descriu cu lux de
amănunte experienţele lui Fiourens pe porumbei, ale lui Pfliiger şi Goltz
pe „broaşte spinale", precum şi o experienţă a lui Huxiey, care merită să
fie rememorată, Broasca e aşezată pe o masă, iar între batracianul decapitat
şi sursa de lumină se interpune o carte. Dacă i se dă un uşor impuls, broasca
sare, însă nu izbindu-se de carte, ci ocolind-o, la dreapta sau la stânga15.
Coisenet trage concluzia — vădit în marginea filosofiei inconştientului a
lui Eduard von Hartmann — că există un element psihic în animal care nu
se poate decupa cu scalpelul, care subzistă şi după ablaţia creierului, o
„conştiinţă confuză" a centrilor nervoşi inferiori, cu alte cuvinte o conştiinţă
inconştientă. Coisenet scrie: „Această acţiune speciald a centrilor inferiori
este în parte, fără îndoială, rezultatul deprinderilor pe care Ie-a primit de
la centrul superior şi pe care ei le conserva şi după izolarea lor; idei sau
imagini ale mişcărilor necesare vieţii animalului s-au fixat aici şi aceste
reprezentări continuă să determine răspunsul ta excitaţiile din afară."*.
Astfel Coisenet dă, pe cale empirică, o explicaţie interesantă procesului de

10
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

formare a deprinderilor, prin comutarea acţiunilor de la nivelul conştiinţei

la nivelul centrilor automatici, în timp ce problema ca atare rămâne
nerezolvată: prin ce simte, sesizează şi localizează broasca obstacolul?
Trecând la analiza determinismului psihologic la om, Colsenet face
importanta observaţie că activitatea psihică nu cunoaşte răgaz sau întrerupere,
că somnul n-o aboleşte, ci cel mult o reduce. Există, afirmă el, „toate mo­
11
tivele să credem că gândirea nu se opreşte niciodată" . Visele, ca şi creaţia
onirică, ştiinţifică sau artistică, probează acest fapt. Analizând in extenso
cazurile unor somnambuli şi alcoolici (un portar irlandez, de exemplu, care
pierduse un pachet pe când se afla în stare de ebrietate, nu 1-a putut găsi
decât îmbătându-se din nou, starea aceasta permiţându-i să-şi amintească
ce făcuse cu pachetul), cazul lui Condillac sau al servitorului lui Gassendi,
ca şi faimosul caz al Felidei, reluat după aceea de Pierre Janet, F.W.H. Myers,
Theoduîe Ribot, Alfred Binet şi de mulţi alţii, Colsenet ajunge să susţină
că viaţa psihică nu se limitează la un cerc unic şi imuabil (ceea ce este
perfect adevărat), ci este răspândită în întreg organismul şi amestecata intim
cu viaţa fiziologică (ceea ce nu mai corespunde decât parţial adevărului,
din moment ce autorul identifică Psyche cu Soma). „ Ierarhia de conştiinţe"
despre care ni se vorbeşte nu este, în realitate, decât o masivă piramidă a
inconştientului, cu vârful abia luminat. Dominantă este, la Colsenet, ideea
determinării inconştiente a tuturor actelor omului: „reprezentările deter­
minante, devenite tendinţe, habitudini sau instincte — scrie el —, provoacă
din străfundurile fiinţei noastre acte de care cu greu ne dăm seama; actele
noastre conştiente sunt ele insele pregătite fără ştirea noastră prin influente
secrete, iar emoţiile noastre ne revelează înclinaţii pe care nici nu le bănuim"n.
Abisalitatea psihologiei profesate de Colsenet este, prin urmare, evidentă.

Cu titlu de curiozitate, vom reproduce două pasaje din care vom putea
vedea că acest francez 1-a devansat pe Freud şi în privinţa concepţiei despre
refulare, iar pe Jung în privinţa concepţiei despre arhetipuri (pe care o
vom regăsi şi la Myers). Referindu-se la elementele inconştiente, determinante,
ale emoţiilor, el scrie: „De aici indispoziţiile vagi, «ideile negre», langorile
şi neliniştile fără motiv. Uneori există un asemenea contrast între cauza
exterioară şi efectul produs în conştiinţă, încât trebuie să admitem cauze
interioare şi ascunse, care transforma acţiunea provocată. La martirii şi
misticii de care am vorbit, durerea este nu numai refulată, dar cauza însăşi
a răului devine o sursă de beatitudine19. Carnea este sfâşiată, sângele
curge, iar ideea de sacrificiu, acceptat şi oferit, umple conştiinţa de fericire. " 2
Iar mai departe: ,fiecare clipă rezumă viaţa noastră întreagă şi, de asemenea,

11
 LEONARD GAVRILIU

11
într-n oarecare măsură, şi pe aceea a strămoşilor noştri" Fără a reabilita
„arheurile" lui Van Heimont, Colsenet Ie reactualizează totuşi, susţinând
că senzaţiile acumulate generaţii de-a rândul rămân asociate şi integrate în
reprezentările complexe ale individului, alcătuind stratificări succesive, unele
arhaice, altele noi.
în general, Colsenet a digerat incomplet metafizica abisalistă a lui
von Hartmann, pe care a conjuga't-o cu mecanicismul în vogă încă la finele
secolului trecut. Pozitivă rămâne la el, pe lângă sublinierea rolului inconşti­
entului în viaţa psihică, încercarea de a-1 privi dintr-o perspectivă deterministă
şi de a formula pe cale deductivă uncie legi. Dar cu totul meritorie este
mai ales reuşita anticipare a teoriei moderne a actelor ideomotorii. Nu este
deloc exclus ca S. Freud, aflat îa Paris în anii 1885-1886, în clinica de la
Salpetriere, ca învăţăcel al lui J.M. Charcot (1825-1893), să fi cunoscut
cartea lui Colsenet, apărută acolo în 1880.
2. O SINTEZĂ EŞUATĂ: F.W.H. MYERS. Poet şi eseist, englezul
Frederic William Henry Myers s-a distins şi în domeniul atractiv al psihologiei,
fiind membru activ al respectabilei Society of Psychical Research din Londra,
alături de J. Romanes, F.-M. Barrett, Henry Sidgwick, Edmund Gurney şi
alţii22. După un număr de studii dedicate telepatiei (unele elaborate cu Gurney
şi Podmore, ca Phantasms ofthe Living), Myers ambiţionează să realizeze
o amplă sinteză a tuturor faptelor legate de manifestările atât de deconcertante
ale inconştientului omului, atenţia fiindu-i solicitată îndeosebi de „mesme-
rism", spiritism, comunicarea interpersonalâ suprasenzorială, apariţiile de
fantome,extaze etc, adică tocmai de acele fenomene care, după H. Sidgwick,
constituiau „un adevărat scandal în secolul nostru luminat". Myers se
angajează să facă lumină şi în acest domeniu, lucrând asiduu şi lăsându-ne
o operă postumă cu caracter cvasitestamentar.
Autorul ne asigură că întreprinde un examen ştiinţific obiectiv, cu con­
cursul „metodei ştiinţei moderne, procedeu care constă în a interoga natura
fără patimă sau părtinire, cu răbdare şt în mod sistematic, prin experimentare
minuţioasă şi înregistrarea rezultatelor, ceea ce permite să se ghicească
adevărurile cele mai profunde după indicaţii adesea insignifiante "2i. Aşa
după cum „artificiile" fizicii au permis extinderea în ambele direcţii a
spectrului vizibil al luminii cunoscut de Newton, psihologia modernă, spune
Myers, trebuie şi ea să extindă în toate direcţiile „spectrul conştiinţei" aşa
cum l-au cunoscut Platon sau Kant, având de descoperit „razele X" ale
psihicului, fapt posibil prin cercetarea fenomenelor psihice supranormaie
(telepatie, telestezie, hipnotism, strigoi, extaze etc.).

I?
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

Myers îşi întemeiază cercetările în exclusivitate pe ipoteza imortalităţii

sufletului, a continuităţii vieţii sufleteşti într-o altă lume, ipoteză căreia el
încearcă să-i dea girul ştiinţei. What has sctence to say as to man's survivai
2i
and death? devine pentru el întrebarea axială şi principiul director, într-o
cercetare pe care o proclamă fundamentată pe „axiome". Cu toate că el
citează psihologi prestigioşi (între alţii, pe Theodule Ribot, Pierre Janet,
Alfred Binet şi chiar pe J. Breuer şi S. Freud, cu ale lor Studien iiber
Hysterie, 1895), autorităţile sale indiscutabile rămân Anton Mesmer şi
Emanuel Swedenborg, ultimul (fiu al rectorului Universităţii din Uppsala)
cunoscut pentru credinţa sa nestrămutată în supranatural şi pentru halucinaţiile
sale mistice (viziuni ale lui Hristos, voiajuri în „cer", unde asista la jude­
25
căţi divine etc.) . Căutându-şi precursori şi mai îndepărtaţi, el îi găseşte
în magicienii populaţiilor primitive, considerând vrăjitoria o „experienţa
psihopatologică gigantică ".
Pe baza fenomenelor relevate de psihopatologie, ca şi pe baza a ceea
ce el denumeşte fenomene supranaturale, Myers încearcă să descrie „structura
intimă a omului"21*. El distinge, astfel, un Eu empiric sau supraliminal şi
o conştiinţă subliminală sau ultramarginală. Prin prisma acestei împărţiri
este definită în prealabil noţiunea de „prag al conştiinţei" (limen, Schwelle).
Adevărata conştiinţă, de care însă nu întotdeauna suntem conştienţi, se află
dedesubtul acestui Umeri. Sunt subliminale nu numai acele senzaţii slabe
„pe care însăşi slaba lor intensitate le face să rămână scufundate", ci şi
numeroase alte fenomene (senzaţii, idei, emoţii), care pot fi puternice, deosebi!
de intense, dar care nu apar decât rar în curentul supraliminal al conştiinţei
noastre, faptul explicându-sc (asertează Myers, eludând de fapt o explicaţie
autentică) prin „însăşi construcţia fiinţei noastre"11.
Fiecare din cele două niveluri psihice are etajarea sa. Astfel, în „regiunea
supraliminală" se disting centri superiori care prezidează gândirea complexă
şi voinţa, centri mijlocii a căror activitate determină mişcările musculaturii
voluntare şi centri inferiori de care depind funcţiile automatice (respiraţia,
circulaţia sanguină etc). în „regiunea subliminală" asistăm la o subdiviziune
analoagă: centri superiori, care execută activităţi de inspiraţie misterioasă,
asemănătoare cu acelea determinate de sugestia posthipnotică; centri mijlocii
care reprezintă un fei de filmotecă a viselor; centri inferiori, sediu al unei
activităţi rudimentare şi oculte. „Când centrii subliminali — scrie Myers —,
scăpaţi de sub controlul centrilor superiori, îşi manifestă activitatea lor la
omul de geniu, nu mai rezultă o capodoperă, ci o operă stranie, chinuită,
nu Madona Sixtina, ci imaginea capului tăiat la ghilotină a tui Wiertz2*.
Să facem un pas mai departe si vom întâlni acele stări hipnotice în care
 LEONARD GAVRILIU

subiecţii aspiră cu deliciu mirosul de amoniac si mănâncă cu poftă lumânări

de seu, sau acele mişcări automate, confuze, pe care subiecţii le atribuie ames­
tecului diavolului, si aşa mai departe, până când centrii mijlocii se epuizează
la rândul lor şi nu ne mai aflăm decât în prezenţa unor manifestări psihice
compatibile încă cu circulaţia sanguină cerebrală, aşa cum în atacurile de
epilepsie mişcările dezordonate ale picioarelor duc, o dată cu epuizarea
2l>
centrilor mijlocii, la acea respiraţie însoţita de horcăituri a stării de comă."
Formal, Myers se apără împotriva acuzaţiei de a acorda subliminalului
o superioritate „intrinsecă" faţă de supraliminal, pe când, în fond, el
demonstrează că Eul supraliminal suferă determinismul conştiinţei subliminale.
„Noi oamenii, c\aasi tenebris et carcere caeco — scrie el în Human Personality
and its Survival of Bodily Death -, avem posibilitatea când să lărgim,
când să ne îngustăm vederea asupra realităţii. In manie şi în epilepsie
suntem lipsiţi de controlul centrilor supraliminali superiori de care depinde
viaţa noastră raţională terestră. Dar prin automatisme, în starea de extaz
şi în stările aliate, deviem în viaţa noastră supraliminală o parte din
curentul subliminal. Când aceşti centri subliminali, care influenţează starea
noastră de veghe, aparţin nivelului mijlociu, nu vor da naştere decât la
eroare şi la confuzie, dar dacă, dimpotrivă, vor aparţine nivelului superior,
ne vor revela adevăruri de nebănuit."3" în lumina acestei concepţii, geniul
(indiferent de domeniul de manifestare) este „comunicaţie idiomatică" cu
divinitatea, ca în cazul sfinţilor.
Myers a conceput o structură a psihicului uman care sa-i faciliteze
„demonstrarea" acestei legături de ordin supranatural. Reiese că omul posedă
două suflete, dintre care esenţial, pentru că e etern şi în directă comunicare
cu Dumnezeu, este cel subliminal. Avem de-a face cu un weissmanism
psihologic sui generis. Myers este, în această privinţă, absolut explicit:
„Deci — spune el — afirm existenţa la om a unui suflet care îşi trage
puterea şi graţia dintr-un univers spiritual, şi, de asemenea, afirm existenţa
în univers a unui Spirit accesibil sufletului omenesc şi aflat în comunicare
cu acesta. Aceste două postulate sunt însă lipsite de bază ştiinţifică, dar
au fost de nenumărate ori formulate în istoria umanităţii j...j de toate reli­
giile."^ Aşadar, eşecul utilizării „metodei ştiinţei moderne", pe un teren
şi într-un scop inapt pentru aceasta, este mărturisit de Myers însuşi. Tam-tamul
metodologic iniţial nu a făcut decât să sublinieze şi mai mult această eşuare.
„ Schiţă provizorie a unei sinteze religioase", cum chiar el şi-o califică,
tentativa lui Myers de a descrie obiectiv structura psihicului şi de a explica
cu ajutorul acesteia fenomenele psihice cele mai diferite a trezit mai ales
interesul unor coreligionari. Rămâne totuşi apreciabilă integrarea în

14
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

personalitatea umană, ca totalitate, a unor fenomene faţă de care psihologia

stărilor de conştiinţă, în simplismul ei, păstra o atitudine de rezervă şi chiar
de negare. La Myers găsim, de asemenea, ideea devenită mai târziu freudiană
a „investiţiilor" energetice (cathexis), dar mai ales ideea „inconştientului
colectiv", din care va bate monedă C.G. Jung. „Cercetările din ultimii ani
— scrie Myers — ne-au arătat pe ce bază schimbătoare, făcută din experienţe
ancestrale, se sprijină viaţa individuală a fiecăruia dintre noi. Sub formei
de recapitulare, rezumat şi simbol, noi parcurgem din nou, de la stadiul
de embrion şi până Iu organismul maturizat, întreaga istorie a vieţii pe
pământ, de milioane de ani. In cursul adaptărilor noastre la medii din ce
în ce mai vaste, a trebuit sâ se producă o deplasare continuă a pragului
conştiinţei, în sensul scufundării a ceea ce altădată se găsea chiar la supra­
2
faţă.'^ De fapt, găsim la Myers, în germene, întreaga psihologie analitică
a lui Jung, motivaţia „ideologică" a construcţiei fiind şi ea aceeaşi.
3. UN ABISAL DUALIST: THEODORE FLOURNOY. La sfârşitul
secolului al XlX-lea, cu doar câteva luni mai înainte de apariţia cărţii lui
S. Freud Die Traumdeutung^, prin care de fapt s-a instituit psihanaliza ca
atare (termenul datează, însă, din anul 1896)34, Theodore Flournoy a dat
publicităţii o carte care a făcut vâlvă: Des îndes a ia Planete Marş. Etude
sur un cus de somnubulisme avec glossolalie (1900). Cazul descris şi analizat
cu minuţiozitate de acest psiholog elveţian venea să încununeze întreaga
serie de cazuri celebre de psihopatologie date la iveală pe parcursul secolului
trecut (Felida, Louis V., Leonie, Miss Beauchamp etc). A sa Helene Smith,
angajata unei case de comerţ din Geneva, o „mademoiselie" care în viaţa
particulară se pasiona pentru spiritism, alterna nu mai puţin de patru perso­
nalităţi subconştiente, crezându-se când locuitoare a planetei Marte, când
prinţesă indiană din veacul al XV-lea, când regina Mărie-Antoinetle, sau
adoratorul acesteia, Cagliostro. Pentru fiecare ipostază ea adopta manierele
corespunzătoare. Astfel, ca marţiană comunica cu semenii ei marţieni, ne­
văzuţi,într-o limbă total necunoscută, ca nobilă hindusă încerca să descifreze
texte în limba sanscrită şi conversa cu încântare despre logodnicul ei,
vestitul prinţ Sivrouka Nayaka, pe când ca regină adopta atitudini maiestuoase,
arătând ba mizericordie, ba suverană indiferenţă, ba dispreţ ucigător la
reuniunile mondene, plâcându-i să-şi pună în inferioritate interlocutorii, şi
aşa mai departe. în calitatea sa de om de ştiinţă, Flournoy îşi pune problema
determinismului acestor avataruri singulare, a acestor veritabile „romane
somnambulice" pe care le trăieşte subiectul său de observaţie şi de experi­
mentare şi pe care el le grupează pe cicluri (ciclul oriental, ciclul marţian, ciclul
regal). Refăcând an de an biografia domnişoarei Smith (pseudonim ales

15
 LEONARD GAVRILIU

pentru a ascunde personajul reai), Flournoy descoperă la aceasta o propensiune

irezistibilă spre reverie (rămânea adesea imobilă într-un fotoliu, construind
himere), stări halucinogene, emotivitate supranormală, nemulţumire cronică
faţă de starea socială a propriei familii şi tendinţa de evadare din acest
mediu mediocru, pe care îl socotea incompatibil cu dotarea ei intelectuală
superioară, cu importanţa pe care o acorda ea însăşi propriei personalităţi
(grandomanie). „Este greu — scrie autorul — să nu faci /.../ o apropiere
între aceasta nuanţă de emotivitate depresivă, care i-a împovărat destinul
încă din copilărie, .fi nota oarecum megalomanică a romanelor sale sub­
liminale ulterioare. Se impune ideea că în ciuda — sau tocmai din pricina
— contrastului lor aparent, cele două trăsături nu sunt deloc independente
una de alta. ci legate printr-un raport de la cauză la efect. Numai că acest
raport cauzal riscă să apară exact invers în ochii psihologului empiric şi
ai ocultistuluî metafizician. Acesta din urmă va explica tocmai prin ilustrele
antecedente ale domnişoarei Smith curioasa sa impresie de dezrădăcinare
si atitudinea de superioritate ţaţă de condiţiile înjositoare ale vieţii sale
prezente; dimpotrivă, psihologul va vedea chiar în această impresie originea
naturală a grandioaselor ei personificări somnambulice."^ Psihologul gene-
vez îşi explică deci fenomenele respective prin prisma unui determinism
intrapsihic, a unor raporturi cauzale- suspendate în structura psihică imaterială,
joc de relaţii al elementelor imponderabile ale acestei structuri eterate. El
postulează existenţa absolută a unui Eu subliminal (tip Myers. cum chiar
Flournoy admite)36, care, impulsionat de anumite condiţii din exterior, peste
care însă psihologul trece cu mare uşurinţă (de exemplu, faptul că în grupul
de spiritişti din care făcea parte Helene Smith se conversa pe tema
locuibîlităţii planetei Marte, pe tema faimoaselor „canale ruarţiene", abia
descoperite etc), generează viziuni subconştiente abracadabrante, Flournoy
nevăzând deloc clar izvoarele psihicului în realitatea înconjurătoare.

O certă influenţă freudiană, de altfel mărturisită, îşi face loc uneori în

modul de explicare a fenomenelor psihice. Semnificativ din din acest punct
de vedere este faptul că, alături de Myers, Pierre Janet, C.-A. Sirong,
M, Dessoir sau Morton Prince, în scrierile lui Flournoy sunt adesea citaţi
Breuer şi Freud sau Freud singur. Nu este însă vorba de preluarea ideii
determinismului intrapsihic (care i s-a reproşat fără nici un temei părintelui
psihanalizei), ci de importanţa dată psihismului infantil în explicarea unor
dereglări comportamentale ale adultului, precum şi de indicarea viselor
drept mijloc de sondare a „regiunilor necunoscute pe care le presupune per­
sonalitatea noastră"*1. în afară de acestea, se face referire directă la „psihozele

16
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

de apărare" (Abwehrpsychosen) descrise de Freud şi la mecanismul refulării

38
şi conflictul intern căruia îi dă naştere refularea .
Orientarea filosofică generală a lui Floumoy este însă cu totul străină
de freudism, psihologul elveţian defmindu-şi propria concepţie, bazată pe
„axioma eterogeneităţii psiho-fizice", drept un „dualism paralelist noninter-
39
acţionist" . Această filosofic neagă orice raport de determinare între
procesele conştiinţei şi procesele cerebrale corespondente, neagă orice co­
municare între „corp" şi „suflet", aşa cum se şi precizează într-o schemă
comparativă concepută de Floumoy tocmai în intenţia de a-şi defini cât
mai exact punctul de vedere.
La un moment dat Floumoy declară că, în ceea ce îl priveşte, „dans
Ies moments de loisir ouje m'accorde le luxe de metaphysiquer, c'est bien
m
au panpsychisme que vont toutes mes inciinations" . In cele din urmă înţe­
legem că de fapt Floumoy îşi explică personalităţile multiple ale domni­
şoarei Smith prin metempsihoză, prin reincarnarea succesivă a unuia şi aceluiaşi
suflet şi prin realizarea de graţie a unor anamneze privilegiate. Aşa-numitul
dualism paralelist este o pură mistificare, de vreme ce panpsihismul cultivă
sistematic ideea fundamentală — cum ne-o spune unul dintre promotorii săi,
C.-A. Strong — că „orice fapt material ascunde îndărătul său un fapt psihic
a cărui manifestare este"41. Sau, cum şi mai edificator se exprimă însuşi
Floumoy: „Panpsihismul este doctrina care respinge existenţa metafizică
a lumii materiale ca materie şt care admite că întregul univers, minerul,
ca şi animal şi vegetal, constă în fond din realităţi imateriale, psihice,
mentale, conştiente, fie sub formă individualizată, mai mult sau mai puţin
personală, fie în stare încă diseminată, amorfă sau difuză («mind sfuff»,
atomi psihici etc). Născut, înainte de toate, din considerentele raporturilor
suflet-corp şi din problema conexiunii acestora, panpsihismul rezolvă această
problemă admiţând că totul se reduce la un schimb de acţiuni şi reacţiuni
pur psihice, corpul nefiind decât un aspect, un mod reprezentativ, un simbol
sub care percepem sau concepem conştiinţele celelalte?142

întreaga orchestraţie a analizei psihologice a cazului domnişoarei Smith

sugerează neaşteptata concluzie de mai sus, aflată în discordanţă cu poziţia
„oficială" a lui Floumoy, aceea a „dualismuluiparalelist noninteracţionist".
Lucrurile se clarifică, dacă avem în vedere un semnificativ pasaj din Des
îndes ă la Planete Marş, născut din efortul autorului de a obţine adeziunea
cititorului pentru spiritism şi fenomenele supranormale: „Povestiţi — scrie
el — despre unul şi acelaşi fenomen supranormal la mai mulţi savanţi Ut fel
de iluştri şi de străini de metodele experimentale şi veţi vedea diferenţele lor
de reacţie!... Aceasta pentru că şi oamenii cei mai pozitivi nu sunt niciodată

17
 LEONARD GAVRILIU

simple maşini de raţionat şi de calculat, care funcţionează după legile

rigide ale logicii matematice; ei sunt, poate mai puţin decât omul de rând
(şi nici măcar totdeauna mai puţin), un pachet de patimi şi preferinţe, ca
să nu spunem prejudecăţi. In spatele laboratorului lor oficial, îşi cultivă
în taină mica lor grădină privată, plină toată de nostime vegetaţii metafizice;
ei nutresc in petto vederi asupra lumii şi lucrurilor, asupra vieţii, pe scurt
un Weltanschauung pe care ştiinţa, prin definiţie, nu l-ar putea justţfica.
Rândurile acestea pot fi luate drept o excelentă depoziţie introspectivă. în
orice caz, ele ne pun la adăpost de acuzaţia de -a fi forţat interpretarea. Tre­
buie totuşi să apreciem la Fîournoy, ca pe un element deosebit de valoros,
faptul de a fi admis, în legătură cu fenomenele „supranormale" pe care le
cerceta, dimensiunea probabilităţii: „Necesităţile practice — scrie el — ne
fac adesea să uităm că cunoaşterea lumii fenomenale nu atinge niciodată
certitudinea absolută, cu toate că tinde spre aceasta şi că, de îndată ce
depăşim datele brute şi imediate ale simţurilor, adevărul faptelor celor mai
bine stabilite, ca şi propoziţiile respinse prin cea mai solidă argumentaţie,
nu depăşeşte o probabilitate care, oricât de mare sau de infimă am presu­
pune-o, niciodată nu este egală cu infinitul sau cu zero.'"*4 Ceea ce poate
suna bizar întrun cosmos panpsihist, dar sună a adevăr într-o lume de
fenomene reale, nu întotdeauna absolut previzibile.
4. UN PSEUDOPRECURSOR: JOSEPH JASTROW. Originar din
Varşovia, unde s-a născut într-o familie de rabini, Joseph Jastrow nu reprezintă
propriu-zis un precursor al psihanalizei, deşi unii îl socot ca atare, probabil
induşi în eroare defaptulcăS.Freudîl citează în Die Traumdeuting (1900),
în prima ediţie cu The Dreams ofthe Blind („New Princeton Review", New
York, 1, 1888), iar în următoarele ediţii cu Dreams and Their Meaning
(„Hamplon Magazine", 28,1903) şi The status ofthe Subvonscious („American
Journal of Psychology", voi. XIV, 1903). într-adevăr, este greu să cataloghezi
printre precursori pe cineva care s-a născut mult mai târziu decât Freud
(în anul 1863) şi a murit cu cinci ani mai târziu decât el (în 1944). Oricât
am face apei Ia relativismul lucrurilor, Ia faptul că Jastrow s-a afirmat
precoce, că în 1888 el deja organiza un laborator de psihologie experimentală
la Universitatea din Wisconsin, iar în 1890 publicase Time Retation of
Mental Phenomena, ne este cu neputinţă să-1 tratăm altfel decât ca pe un
pseudoprecursor, deşi, în mod paradoxal, Freud se inspiră de la Jastrow,
şi nu invers45, referinţele celui din urmă avându-i în vedere pe Myers, pe
William James sau Morton Prince, dar, cum vom vedea, nu în spiritul lor
filosofic.

18
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE UE 51UMUNU hKEUD

Prefaţând ediţia franceză din 1908 a cărţii lui J. Jastrow The Subconscious
(1906), Pierre Janet nu pierde ocazia de a-şi expune, sub o formă rezumativă,
propria sa concepţie despre inconştient. După cum este cunoscut, încă în
L'Automatisme psychologique (1889), el se pronunţase în favoarea termenului
de „subconştient" în loc de „inconştient", ceea ce îi dădea nu numai posi­
bilitatea de a-şi contura mai bine poziţia vis-ă-vis de aceea a „filosofilor spe­
culativi", pe care nu-i agrea, ci mai ales i se părea a corespunde mai bine
unei realităţi faptice, vizibilă în conduita bolnavilor psihici pe care îi studia
(Leonie, Lucie etc.) şi care îl făcea să admită că unitatea absolută a Eului
este o vedere metafizică, acesta fiind în realitate disociabil. Din acest punct
de vedere, pentru Janet „subconştientul" este tot un gen de conştiinţă, dar
46
situată „dedesubtul conştiinţei normale" . Esenţial în concepţia janetiană,
însă, este faptul că „subconştiinţă" este întotdeauna rezultatul unui proces
patologic de disoluţie, de dezagregare a conştiinţei, a personalităţii. Cu alte
cuvinte, a avea „subconştient" este egal cu a fi bolnav psihic. Boala este
curabilă şi se vindecă prin reinserţia părţii desprinse din totalitatea conştiinţei,
1
prin echilibrarea tensiunii psihice şi prin întărirea „bugetului spiritului"* .
Concepţia lui Morton Prince despre „co-conştient"48 etalează un punct
de vedere similar, aşa încât nici unul dintre aceşti doi psihologi nu reprezintă
psihologia abisală, care priveşte inconştientul (sau subconştientul, aconştientul.
nonconştientul etc.) ca parte constitutivă primordială a psihicului, cu puteri
oarecum dictatoriale în manifestările persoanei ca întreg.
în prefaţa la care ne-am referit, Pierre Janet ţine să reamintească, după
trei decenii, că — scrie el — „cuvântul subconştient, dacă avem în vedere
semnificaţia pe cure i-am dat-o în 1889, când l-am propus spre utilizare,
se limitează să rezume caracterele ieşite din comun pe care le prezintă obser­
vatorului anumite tulburări ale personalităţii'"®. Marele psiholog francez
lansa însă un pui de cuc, deoarece Jastrow, care de altfel uzează foarte
conştiincios de termenul „subconştiinţă", îi conferă un alt înţeles. Contrar
concepţiei lui Janet, ci ne avertizează încă de la început ca intenţionează
să risipească acele idei eronate ale publicului, care asociază cuvântului
„subconştiinţă" o serie de fenomene excepţionale, comportamentele stranii
în care se complace „dublul Eului nostru" atunci când i se dă frâu liber.
El, Jastrow, îşi propune însă „să arate, într-o expunere sistematică a pro­
blemei, rolul jucat de subconştiinţă atât în starea normală, cât si în stările
anormale, atât de complexe, pentru a se vedea până la ce punct subconştiinţă
cooperează cu toate operaţiile noastre mentale"^.
Potrivit concepţiei Iui Jastrow, structura psihică are superficii şi abisuri,
abisurile constituind „cette autre cote de nous-meme", cum se exprimă
traducătorul francez. în descrierea acestei structuri verticale, cu clarităţi şi

19
 LEONARD GAVRILIU

întunecimi, se recurge dezinvolt la metaforă: „Când marea conştiinţei este

suficient de calmă, psihologul îşi afundă privirile scrutătoare în sumbrele
ei adâncuri, dar, din nefericire, el nu poate desluşi mare lucru din ceea
ce se găseşte mai jos de suprafaţă; nu-şi zăreşte decât propriu-i chip, pe care
apele i-l redau deformat. Curiozitatea sa nefiind satisfăcuta, el este ispitit
să apeleze la ajutorul vreunei zâne binevoitoare faţă de psihologi, care
să-l transforme într-un fel de scafandru magic şi să-i îngăduie a se scufunda
51
sub apă pentru a vedea pe îndelete ce se întâmplă acolo." Acest scafandru
miraculos este, ne spune Jastrow, visul, iar cu aceasta el îl anunţă într-adevăr
52
pe Freud, după cum atunci când vorbeşte despre „conştiinţa onirică" ne
face să ne gândim la teoria concepută în termeni identici de Ion Biberi,
5
care însă citează drept sursă pe Sânte de Sanctis (Traumbewusstsein) *.
Jastrow ezită între discreditarea şi elogiul conştiinţei. Până la urmă se
decide, totuşi, pentru discreditare, nu chiar în maniera brutală a „epifeno-
meniştilor" (un H. Maudsley, de exemplu), dar îndeajuns de aproape.
Analizând fapte banale (de exemplu, mai uşor înghiţi inconştient un aliment
oarecare, decât conştient o pilulă etc.) şi făcând comparaţie între conduita
plină de naturaleţe a copilului mic şi aceea plină de timidităţi şi de stângăcii
a preadolescentului, ale cărui impulsuri fireşti sunt paralizate de o „exagerată
conştiinţă de sine", el trage concluzia că utilitatea conştiinţei în reglarea
conduitei este limitată54. Gândirea şi visul intră în doze diferite în toate
procesele şi claboraţiile noastre mentale, între cele două extreme existând
grade de tranziţie. Atât gândirea, cât şi visul au comun faptul că prelucrează
aceleaşi materii prime.
Mai marcată încă decât la Colsenet apare ideea activităţii neîntrerupte
a spiritului, pe care însă Jastrow o leagă direct de activitatea materiei cenuşii
a scoarţei cerebrale55. „Ca şi inima — spune el — creierul este mereu
activ, dar pulsaţiile sale sunt mult mai complicate şi serviciile pe care le
aduce sunt mult mai variate."56 Numai aşa se explică irupţiile inspiraţiei
la creatorii de artă, marile descoperiri făcute de oamenii de ştiinţă, de felul
acelora relatate, nu fără uimire, de Beethoven, Musset, Poincare, Mendeleev
şi atâţia alţii57. Probabil că în realitate nu există aşa-zisa „Inhibiţie corticală
generalizată ", punctată doar ici-colo de plăpânde „posturi de veghe " (Pavlov),
ci, dimpotrivă, în timp ce ne facem somnul cu visele lui, miliarde de
neuroni „pulsează", îşi îndeplinesc programul cu care au fost încărcaţi, şi
nu de puţine ori chiar structurile onirogene sunt conectate la această magnifică
uzină, care toată viaţa lucrează neîntrerupt, în trei schimburi. Ideea exprimată
de Jastrow este, după părerea noastră, absolut exactă. „Cultura — notează
el, ca un freudian autentic — [...] depinde atât de factorii subconştienţi,
cât şi de factorii conştienţi ai spiritului. " 5 8

20
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

Admiţând că toate manifestările spiritului sunt legate intim de funcţionarea

sistemului nervos, Jastrow demonstrează relaţiile mutuale existente între
funcţiile creierului şi conştiinţă, urmărind modificările suferite de aceasta
din urmă în cazul administrării unor substanţe ca santonina, mescalina, cloro­
formul etc, sau în cazul unor leziuni ale cortexului cerebral. Se trage con­
cluzia dependenţei conştiinţei de „ integritatea substratului nervos ". Totodată,
subliniind faptul că cunoaşterea de sine rămâne eminamente şi inevitabil
psihologică (deci realizabilă cu mijloacele psihologiei, şi nu ale fizio­
logiei etc.), subliniind efectele, la/e/ de puternice cu ale drogurilor, venite
59
din partea unor „evenimente net psihologice" , Jastrow ni se recomandă
ca un psiholog capabil să-şi definească judicios obiectul ştiinţei pe care o
practică, sarcinile specifice ale acesteia, ca şi metodele de cercetare, la fel
de judicios distribuite între introspecţie şi lucrările obiective de laborator.
Dar, cu toate observaţiile sale penetrante asupra rolului subconştientului
în viaţa psihică a omului, J. Jastrow nu reuşeşte să dea o expresie ştiinţifică
mai riguroasă constatărilor sale care, deseori, îmbracă o formă mai mult
literară. în schimb este, pare-se, printre primii care vorbeşte despre calitatea
de sistem a psihicului: „Noi — scrie el — concepem subconştientul ca pe
o funcţie cure are mporturite cele mai strânse cu conştiinţa şi ca fiind supus
aceloraşi influenţe cu şi ea, dat fiind că fac parte dintr-un sistem comun,"m
Lipseşte însă ideea de conflict, de interacţiune contradictorie, nu numai
„pulsatilă", dar şi propulsivă, nu întotdeauna distractivă, destructurantă, ci
adesea constructivă, între cele două elemente mari ale sistemului. Psihologia
lui J. Jastrow lasă astfel impresia unui ansamblu de o armonie monotonă.
Ideea conflictului intrapsihic va domina, însă, psihanaliza, „Descoperireu
unui conflict psihic la originea nevrozelor — arată P. Lab — constituie
adevăratul act de naştere al psihanalizei. " 6 1 Aşa se şi explică faptul că
psihologia mai mult statică a prepsihanaliştilor va fi total submersată de
valurile succesive ale psihologiei dinamice creată de Sigmund Freud, ca şi
de discipolii şi continuatorii săi.

DR. LEONARD GAVR1L1U

NOTE
1
Maurice Benassy, „Probleme de l'inconscient", în Bulletinde Psychologie.XX,
6-7, 1967, p. 565.
2
Eliane Amado Levy-Valensi, Le diaiogue psyckanalytique, P.U.F., Paris, 1962,
p. 17.

21
 LEONARD GAVRILIU

i
Eliade, Mîrcea, Yoga, Nemurire şi libertate, trad. de Walter Fotescu, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 47. în mod eronat, însă, Mircea Eliade afirmă că, spre
deosebire de psihanaliza, „Yoga crede că subconştientul poate fi dominat prin asceză,
şi chiar cucerit cu ajutorul tehnicii de unificare a stărilor de conştiinţă" (op. cit., p. 49).
Freud şi psihanaliştii preconizează acelaşi lucru, adică dominarea inconştientului, doar
că tehnica este cu totul diferită (ca şi teoria, de altfel).
4
Alfred Farau, Herbert Schaffer, La psychotogie des profondeurs, de l'origine
ă nos jours, Payot, Paris, 1960, p. 21.
5
Yvon Bres, La psychotogie de Pluton, P.U.F., Paris, 1968.
h
E . von Hartmann, Philosophie de l'inconştient, X. I, Bailliere etC' e , Paris, 1877,
p. 188.
I
Filosofia inconştientului este pe larg tratată de G. Dwelshauvers, L'Inconştient,
Flammarion, Paris, 1925; J.-C. Filloux, Vinconştient, P.U.F., Paris, 1950.
* J.-B. Domecq, Psychotogie, Marcel Caltier, Paris, 1931, pp. 115-116.
9
Cf. A. Mărie, La psychanaiyse et Ies nouvelles methodes a"investigation de
iinconştient, Flammarion, Paris, 1928, p. 117.
10
Apud Ernest Aepli, Psychohgie du conştient et de l'inconstient, Payot, Paris,
1953, p. 37.
II
Leonard Gavriliu, „Theodule Ribot. precursor al psihanalizei", eseu introductiv
la Theodule Ribot, Logica sentimentelor, traducere, eseu introductiv şi note de dr. Leonard
Gavriliu, Editura IRi, Bucureşti, 1996, pp. 9-31.
12
E. Colsenet, La vie inconştiente de l'espr'u, Librairie Bailliere et C i e , Paris,
1880, p. 119.
i
*0p.cit.,pp. 121-122.
14
Op. cil., p. 133.
15
Revue scientifique, 14 octobre, 1874.
lfi
E. Colsenet, op. cit., p. 143.
17
Op. cit., p- 148.
18
Op. cit., p. 277.
19
Colsenet face aici referire la un fapt real, nemistificat de nici un miracol. Să
ne amintim de realizarea unor „naşteri analgezice", de către obstetrica psihosomatică
de azi, bazată pe tehnica anesteziei prin sugestie.
2U
E. Colsenet, op. cit., p. 253.
21
Op. cit., p. 261.
22
A se vedea E.T. Bennet, The Society oj'Psychical Research, lls Rise, Progress,
Brimley Johnson, London, 1903.
2 1
F . W. H. Myers, La personnalite humaine. Sa survivance, ses manifestations
suprunormales, F. Alean, Paris, 1919, pp. 1-2.
M
F. W.H. Mycrs, Science and A Future Life, Macmillan, London, 1893, p. 1.
" A. von Winterstein, „Swedenborgs religiose Krise und sein Traumtagebuch",
în Imago, 3, 1936.
26
F.W.H. Myers, op. cit., p. 64.
27
Op. cit., p. 22.
28
Antoine Joseph Wiertz (1806-1865), pictor belgian, emul al lui Rubens, creator
al unor impresionante tablouri pe teme istorice, păstrate în casa sa din Bruxelles,
devenită muzeu.
29
Op. cit., pp. 68-69.

22
CONCEPTUL DE INCONŞTIENT ÎNAINTE DE SIGMUND FREUD

30
Op. cit., p. 70.
31
Op, cit., pp. 105-106.
32
Op. cit., p. 26.
33
Sigmund Freud, Interpretarea viselor, traducere, preambul şi note de dr. Leonard
Gavriliu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1993,
34
Termenul psihanaliza a fost pentru prima oară folosit de Freud într-un articol
publicat în limba franceză, la 30 martie 1896, şi intr-un articol publicat în limba
germana, la 15 aprilie, acelaşi an. Ambele au fost expediate de Freud la 5 februarie
1896 (Cf. E. Jones, The Life and Work of Si%mund Freud).
3
Th. Flournoy, Des îndes â la Planete Marş. Etude sur un cas de somnambulisme
avec elossotalie, F. Alean, Paris, Eggimann & C , c , Geneve, 1900, pp. 26-27.
*£ţp.ri"r.,p. X.
37
Op. cit., p. 133.
™Op. cit., pp. 319-320.
39
Th. Flournoy, „Sur le panpsychisme comme explicutirm des rapports de Târne
et du corps", în voi. Congres International de Philosophie (1904), Kiindig, Geneve,
1905, pp. 374-375.
m
Op. cit., p. 376.
41
C.-A. Strong, „Quelques considerations sur le panpsychisme", în voi. cit.,
nota 6, p. 381.
42
Th. Flournoy, op. cit., p. 372.
43
Th. Flournoy, Des îndes ă la Plunete Marş, p. 347.
44
Op. cil., p. 351.
45
Mai târziu, însă, J. Jastrow nu numai că va face referiri la Freud, dar îi va
consacra şi o carte {The House that Freud built).
46
Pierre Janet, V Autopmatismt psychotogique. Fssai de psychotogie experimentale
sur Ies ţormes injerieures de t'activite humaine, F. Alean, Paris, 1921, p. 265.
47
Pierre Janet, La foree et la faibiesse psychologiques, Maloine, Paris, 1932,
p. 14.
48
Morton Prince, The Nature of Mind and Human Automatism, Lippincott &
Co., Philadelphia, 1885.
49
Pierre Janet, Preface â La subconscience de Joseph Jastrow, p. I.
M
J . Jastrow, La sabconscience, F. Alean, Paris, 1908, p, XI.
Sl
3p.«r.,p. 3.
52
Op. cit., pp. 121-156.
53
I. Biberi, Visul si structurile subconştientului. Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1970, p. 29.
54
J. Jastrow, op. cit., p. 23.
55
Op. cit., p. 13.
56
Op. cit., p. 316.
A se vedea A. Bazaillas, Musique et inconscience, F. Alean, Paris, 1909;
Dr.Chabaneix, Le subconscient chez Ies artistes et Ies ecrivains. Bordeaux, 1897;
Hans Selye, De la vis la descoperire, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968.
58
J. Jastrow, op. cit., p. 371.
59
Op. cit., p. 16.
60
Op. cit., p. 370.
61
P. Lab, Le conflit intrapsychique, P U F , , Paris, 1969, p. 59.

23
 Lui
TH. RIBOT
profesor de psihologie experimentala si comparată
la College de France
 INTRODUCERE

Sunt cincisprezece ani de când au început, în Franţa, Anglia şi în alte

câteva ţări, cercetări de psihologie patologică, bazate pe studiul isteriei şi
al sugestiei; ştim toţi cu ce ardoare psihologii şi filosofii s-au lansat în
acest studiu nou, şi, într-un timp foarte scurt, au adunat o cantitate cu
adevărat considerabilă de observaţii şi experienţe de toate felurile; halucinaţia,
paraliziile prin sugestie, modificările de personalitate, tulburările memoriei,
senzaţiile musculare, sugestiile în timpul stării de veghe şi în stare de
hipnoză, sugestiile inconştiente etc. sunt principalele probleme care au fost
examinate şi explorate profund.
Pe măsură ce cercetările se multiplicau şi se extindeau, între experi­
mentatori s-au născut numeroase discuţii; nu numai că nu au fost de acord
cu teoriile, dar fapte importante afirmate de unii au fost negate de alţii; s-a
văzut chiar ridicându-se o şcoală împotriva celeilalte. Controverse regretabile,
dar care, în definitiv, sunt constante şi chiar necesare în orice cercetare nouă,
au aruncat oarecare îndoială asupra adevăratei valori a materialelor adunate.
Intenţia mea, scriind această carte, nu este deloc de a continua tradiţia
discuţiilor scolastice; în loc de a opune experienţele mele celorlalţi autori,
vreau să examinez în ansamblu toate rezultatele care au fost obţinute în
studierea unei probleme, pentru a vedea care sunt acelea care concordă şi
pot fi grupate în aceiaşi sistem. Voi reţine doar experienţele care se repetă
în toate cazurile şi care duc la aceeaşi concluzie, indiferent de scopul cer­
cetării; voi pune, din contra, de o parte, fără să le judec, toate fenomenele
care deocamdată nu au fost observate decât de o singură persoană şi care
nu pot fi alăturate logic la un ansamblu de fapte cunoscute şi acceptate;

25
 ALFRED BINET

şi, bineînţeles, la această operaţie voi supune atât lucrările mele, cât şi pe
acelea ale altor autori.
Ocazia mi se pare a fi favorabilă pentru a încerca această operă de
eclectism; căci, în acest moment, se produce un fapt foarte curios; un mare
număr de observatori care nu aparţin nici aceleiaşi şcoli şi nici aceleiaşi ţări,
care nu experimentează pe acelaşi gen de subiecţi, care nu-şi propun ace­
laşi obiect de experienţă şi care uneori se ignoră profund, ajung la acelaşi
rezultat fără să ştie; iar acest rezultat ia care se ajunge pe căi diverse, şi
care este esenţa unei mulţimi de fenomene ale vieţii mintale, constituie o
modificare deosebită a personalităţii, o dedublare sau mai degrabă o frag­
mentare a Eului. Se constată că la un mare număr de persoane, plasate în
condiţiile cele mai diverse, unitatea normală a conştiinţei este distnisă, se
produc mai multe conştiinţe distincte, fiecare putând avea percepţiile sale,
memoria sa şi chiar caracterul său moral; ne propunem să expunem în
detaliu rezultatul acestor cercetări recente asupra modificărilor personalităţii.

Saint-Valcry, 1891
 PARTEA ÎNTÂI

PERSONALITĂŢILE SUCCESIVE
 CAPITOLUL ÎNTÂI

SOMNAMBULISMELE SPONTANE
Fenomenele psihologice spontane. Somnambulismete. Doamna americana a tui Mae-Nish.
Observaţia doctorului Azam referitoare la Fetida. Dubla existenta psihologica. Caracterele
distinctive ale acestor doua existenţe. O problema. Observaţia doctorului Ditfay. Observaţia
domnilor Bourru si Burnt cu privire la Louis V... Observaţia domnului Proust. Observaţia
domnului Weir-Mttchell. Divizarea conştiinţei la isterici. Observaţii anatoage în intoxicaţii,
vise fi diverse stări patologice.

Interesul prezentat de fenomenele psihologice spontane esle acela că

ele au suferit o influenţă minimă din partea persoanelor care le observă;
ele nu au fost pregătite îndelung şi într-o manieră inconştientă de către un
autor care-şi avea opinia formată; nu ţin deci de nici o teorie preconcepută;
de aceea începem cercetările noastre cu ele1.
Modificările personalităţii ce se pot produce la bolnavi prezintă un foarte
mare număr de forme diferite; nu este cazul să le trecem pe toate în revistă.
Ne vom mărgini aici, cum am mai spus, să studiem un singur lip dintre
aceste deformări, dedublarea personalităţii sau mai degrabă formarea de
personalităţi multiple la acelaşi individ. Acest fenomen poate apărea la mai
multe categorii de bolnavi; noi îl vom examina în special în isterie, unde
a fost mai bine studiat în ultimul timp.
Adesea au fost numite somnambule persoanele care prezintă aceste
alterări de personalitate; noi am păstrat termenul de somnambulism; este
nevoie ca el să fie în prealabil explicat, întrucât nu i s-a dat întotdeauna un
sens clar, iar cercetările recente, mărind numărul şi varietatea somnambulis-
melor, au complicat foarte mult problema. Problema este similară cu aceea
a afaziei care, în perioada când a studiat-o Broca, putea fi definită foarte
simplu: pierderea vorbirii articulate; astăzi, când s-au descoperit şi analizat
multe alte forme de boli ale limbajului, cum ar fi agrafia, cecitatea verbală,
surditatea verbală şi multe altele încă, nu mai există o afazie, ci afazii. La
fel, termenul de somnambulism trebuie să-şi lărgească semnificaţia; nu există

29
 ALFRED BINET

un somnambulism, o stare nervoasă identică mereu cu ea însăşi, ci există

somnambuiisme.
în sensul vulgar şi popular al cuvântului,numim somnambulism natural
starea indivizilor care se scoală noaptea şi execută gesturi automate sau
inteligente; ei se îmbracă, îşi reiau munca din timpul zilei, practică o meserie
sau rezolvă a problemă pentru care căutaseră în zadar până atunci soluţia;
apoi, se culcă din nou, adorm şi a doua zi dimineaţa nu păstrează nici o
amintire din faptul ca s-au trezit în timpul nopţii; ei sunt adesea foarte
surprinşi să vadă terminat un lucru care la apusul soarelui era încă incomplet.
Alţii fac plimbări pe acoperiş şi manifestă o mulţime de excentricităţi.
Autorii nu sunt încă cu totul de acord asupra naturii acestui noctambulism;
se tinde astăzi să se admită că este vorba de un ansamblu heteroclit de
fenomene, care se aseamănă doar în aparenţă şi care diferă prin natura lor.
Printre somnambulii nocturni, o categorie aparte o constituie epilepticii,
dintre care un mare număr pot prezenta ceea ce se numeşte „automatism
ambulatoriu". Se mai admite, chiar dacă numai provizoriu, că persoane
sănătoase pot figura printre plimbăreţii nocturni şi că, prin urmare, există
un somnambulism fiziologic. Dar imensa majoritate a somnambulilor, fără
îndoiala, este data de isterie; este vorba de istericii în stare de criza, cu
particularitatea că aceasta survine într-o perioada nocturnă2.
în aceste fenomene putem vedea un exemplu de dedublare a personalităţii;
există două persoane la noctambuli; persoana care se scoală noaptea este
foarte diferită de cea care este trează în timpul zilei, pentru că aceasta din
urmă nu ştie nimic şi nu păstrează nici o amintire din cele întâmplate în
timpul nopţii; dar ar fi prea puţin folositor să facem o analiză atentă a
acestei situaţii, elementele de studiu în acest sens fiind foarte rare.
Există o altă formă de somnambulism natural pe care o putem studia
mai uşor, anume somnambulismul care se manifestă în timpul zilei, sau
vigilambulismul; de acesta ne vom ocupa în exclusivitate. Trebuie să
distingem, am văzut mai sus, mai multe somnambuiisme naturale sau spontane.
Distincţiile de stabilit se bazează pe condiţiile deosebite în care aceste
somnambuiisme se produc şi, de asemenea, pe caracterele pe care le prezintă.
Ne vom apleca în acest capitol asupra unei forme de somnambulism natural
care ne oferă următoarele caracteristici: este vorba de bolnavii isterici care
prezintă, pe lângă viaţa lor normală şi regulată, o altă existenţă psihologică,
sau, cum se spune, o condiţie secundă, despre care ei nu păstrează nici o
amintire când revin la starea normală; caracterul specific al acestei stări
secunde este acela că ea constituie o existenţă psihologică completă; subiectul
trăieşte viaţa obişnuită,are spiritul deschis la toate ideile şi la toate percepţiile

30
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

şi el nu delirează. 0 persoană care nu este prevenită nu ar putea recunoaşte

că subiectul este în stare de somnambulism.
Cele mai bune exemple care se pot cita despre acest somnambulism,
pe care tocmai l-am definit, se găsesc în observaţiile deja vechi ale lui Azam,
Dufay şi câtorva alţi medici. Aceste observaţii sunt astăzi foarte cunoscute,
banale; ele au fost publicate şi analizate într-o mulţime de antologii medi­
cale şi chiar pur literare; dar sperăm ca cercetările recente de psihologie
experimentală asupra alterărilor de conştiinţă să adauge ceva nou Ia faptele
vechi; le vom studia dintr-un punct de vedere întrucâtva diferit faţă de cel
abordat până acum şi poate vom izbuti sa le înţelegem mai bine. Considerate
de comun acord ca fenomene rare, excepţionale, ca veritabile curiozităţi
patologice făcute pentru a ului mai mult decât a instrui, aceste dedublări
de personalitate ne apar acum ca o accentuare a unei dezordini mentale
care este foarte frecventă în isterie şi în stările apropiate.
Una dintre observaţiile cele mai celebre este aceea a pacientei americane
3
a lui Mac-Nish . „O tânără doamnă instruită, bine educată şi de o bună con­
stituţie fizică, a fost cuprinsă deodată şi fără vreun avertisment prealabil de
un somn profund, care s-a prelungit mai multe ore dincolo de timpul obişnuit.
La trezire, ea a uitat tot ceea ce ştia, memoria sa nu păstrase mei o noţiune,
nici un cuvânt; a trebuii să fie învăţat totul de la început; astfel, a învăţat
să citească, să scrie şi să numere; puţin câte puţin, s-a familiarizat cu per­
soanele şi obiectele din jurul ei, care erau pentru dânsa ceva ce vedea
pentru prima oară; progresele au fost rapide. După un timp destul de lung,
mai multe luni, ea a fost, fără vreo cauză anume, cuprinsă de un somn
asemănător celui care a precedat viaţa sa cea nouă. La trezire, s-a găsit
exact în aceeaşi stare ca înainte de primul somn, dar nu-şi amintea nimic
din cele întâmplate în acest interval; într-un cuvânt, în timpul vechii stâri,
ea ignora noua stare. Aşa numea ea cele două vieţi, care continuau să apară
izolat şi alternativ. Mai bine de patru ani, această tânără doamnă a prezentat
periodic asemenea fenomene. într-o stare sau alta, ea nu avea nici o amintire
despre dublul ei caracter, ca şi cum ar fi fost două persoane distincte care
nu aveau habar de naturile lor; de exemplu, în perioada stării vechi, ea
posedă toate cunoştinţele pe care le-a acumulat din copilărie până la
tinereţe; în starea nouă, ea nu ştie decât ceea ce a învăţat după primul său
somn. Dacă o persoană îi era prezentată într-una dintre aceste stări, era
obligată să o studieze şi să o recunoască în ambele sale stări pentru a-i fi
pe deplin cunoscută; la fel se petrecea cu orice alt lucru. în starea veche,
avea o scriere foarte frumoasă, cea pe care o avusese dintotdeauna, pe când
în starea nouă scrierea îi era defectuoasă, stângace, oarecum infantilă; aceasta

31
 ALFRED BINET

pentru că nu avusese nici timpul, nici mijloacele să şi-o perfecţioneze.

Această succesiune a fenomenelor a durat patru ani şi doamna X. a reuşit
să se descurce destul de bine în raporturile cu familia sa."
Este inutil să insistăm în analiza acestei observaţii incomplete; singurul
avantaj pe care-l prezintă este că ne dă o idee sumară asupra modificărilor
de personalitate pe care încercăm să le studiem. Vedem chiar de la prima
abordare că faptul care caracterizează fiecare dintre aceste personalităţi, ceea
ce le distinge una de alta, ceea ce le face să fie mai multe şi nu una singură,
este o stare particulară a memoriei. în starea 1, persoana nu-şi aminteşte ceea
ce s-a întâmplat în starea 2; şi, reciproc, când se afla în starea 2, uită starea 1;
cu toate acestea, memoria specifică fiecărei stări este bine organizată şi
coagulează toate părţile, astfel încât persoana, în clipa când se află într-una
din stări, îşi aminteşte ansamblul evenimentelor care ţin de această stare.
Ne vom opri mai mult timp asupra cazului Felida, descris de domnul
Azam (de la Bordeaux). Observaţia a fost îndelungată, foarte minuţioasă;
a început în 1858 şi încă durează, se întinde deci pe o perioadă mai mare
de treizeci de ani. O vom reproduce aproape in extenso4.
Felida s-a născut în 1843, la Bordeaux, din părinţi sănătoşi. Dezvoltarea
sa a fost normală. Spre vârsta de treisprezece ani, puţin după pubertate, ea
a începui să prezinte simptome care arătau o isterie incipientă, accidenle
nervoase variate, dureri vagi, hemoragii pulmonare care nu se explicau prin
starea organelor respiratorii.
Harnică şi cu o inteligenţă dezvoltată, ea lucra cu ziua la o croitorie.
Spre vârsta de patruzeci de ani şi jumătate, fără vreo cauză cunoscută,
uneori stăpânită de emoţie, Felida simţea o durere în tâmple şi cădea într-o
amorţire profundă, asemenea somnului. Această stare dura aproape zece
minute. După acest timp, spontan, ea deschidea ochii, părând că se trezeşte
şi intra în a doua stare, care convenţional a fost numită starea secundă;
aceasta dura o oră sau două, pe urmă amorţeala şi somnul reapăreau, iar
Felida revenea la starea obişnuită.
Aceste accese se repetau la fiecare cinci sau şaze zile, sau mai rar; părinţii
şi persoanele din anturajul său, constatând schimbările de atitudine din
timpul acelui fel de viaţă secundă şi uitarea ei la trezire, o credeau nebună.
Curând accesele de isterie propriu-zisă s-au agravat, Felida ayea convulsii,
iar fenomenele pretinsei sale nebunii deveneau tot mai neliniştitoare.
Domnul Azam a fost chemat s-o îngrijească în iunie 1858; iată ce con­
stata el în octombrie, acelaşi an:
Felida este brunetă, de talie mijlocie, destul de robustă şi de proporţii
obişnuite; este subiectul a frecvente hemoptizii, probabil suplimentare; foarte

32
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

inteligentă şi destui de instruită pentru starea ei socială, ea are înfăţişare

de om trist, chiar morocănos; vorbeşte puţin, cu seriozitate, are o voinţă
de nestrămutat şi o foarte mare ardoare pentru muncă. Sentimentele afective
par puţin dezvoltate. Se gândeşte tot timpul la starea sa maladivă, care-i
inspiră preocupări serioase şi suferă de dureri vii în mai multe părţi ale
corpului, dar mai ales la cap; simptomul denumit cui isteric (ciou hyxie'riuue)
este la ea foarte dezvoltat.
Te frapează în mod deosebit aerul ei sobru şi lipsa dorinţei de a vorbi;
răspunde la întrebări şi atât.
Dacă o examinăm cu atenţie din punct de vedere intelectual, găsim că
acţiunile, ideile şi conversaţia sunt perfect rezonabile.
Aproape în fiecare zi. fără vreo cauză cunoscută, sau sub stăpânirea
unei emoţii, este prinsă de ceea ce ca numeşte „criza" sa; de fapt, ea intră
în cea de-a doua stare a sa; sade, cu un obiect de cusut în mână; deodată,
fără ca ceva sa o poată preveni şi după o durere la tâmple mai violentă
decât de obicei, capul îi cade pe piept, mâinile îi rămân nemişcate şi atârnă
inerte de-a lungul corpului; doarme sau pare că doarme, dar e un somn
special, căci nici un zgomot, nici o excitaţie, înţepătură sau pişcătură nu o
fac să se trezească; mai mult, acest fel de somn apare absolut brusc. El
durează două sau trei minute; altădată, este mult mai lung.
După acest timp, Felida se trezeşte, dar nu mai este în aceeaşi stare
intelectuală în care se găsea în momentul adormirii. Totul pare diferit. îşi
înalţă capul şi, deschizând ochii, salută surâzând persoanele care o înconjoară,
ca şi cum acestea tocmai ar fi sosit acolo; fizionomia, tristă şi tăcută mai
înainte, se luminează şi iradiază veselie, vorba îi este scurtă şi, fredonând,
continuă cusutul pe care îl începuse în starea precedentă; se ridică, mersul
îi este agil şi nu se mai plânge de durerile care, câteva minute mai înainte,
o făcuseră să sufere; pluteşte în grijile obişnuite ale menajului, iese, circulă
în oraş, face vizite, întreprinde un lucru oarecare, iar ţinuta şi veselia sunt
acelea ale unei tinere feie; nimeni n-ar putea găsi ceva extraordinar în felul
ei de a fi. Dar caracterul ei este complet schimbat; din tristă, devine veselă
şi vivacitatea sa atinge turbulenţa; imaginaţia îi este mai exaltată; din cel
mai neînsemnat motiv trece de la tristeţe la bucurie; de Ia indiferenţă pentru
toate devine sensibilă, excesiv de sensibilă.
în această stare ea îşi aminteşte perfect tot ce s-a întâmplat în timpul
celorlalte stări asemănătoare precedente şi, de asemenea, în timpul vieţii nor­
male. Este de menţionat că întotdeauna a susţinut că starea, oricare ar fi, în
care se află în momentul în care i se vorbeşte, este o stare normală pe care
ea o numeşte raţiunea sa, în opoziţie cu cealaltă, pe care o numeşte criza sa.

33
 ALFRED BINET

în această viaţă, ca şi în cealaltă, facultăţile sale intelectuale şi morale,

chiar dacă diferite, sunt incontestabil tefere: nici o idee delirantă, nici o
apreciere falsă, nici o halucinaţie. Felida este alta, iată totul. Se poate spune
că în această a doua stare, în această condiţie secundă, cum o numeşte
domnul Azam, toate facultăţile ei par mai dezvoltate şi mai complete.
Această a doua viaţă, în care durerea fizică nu se face simţită, este cu
mult superioară celeilalte; este mai ales prin faptul că, atât timp cât starea
aceasta durează, Felida îşi aminteşte nu numai de ceea ce s-a petrecut în
accesele precedente, dar de asemenea de toată viaţa sa normală, în timp
ce în viaţa sa normală nu are nici o amintire despre ceea ce s-a petrecut
în timpul acceselor sale.
După un timp variabil, brusc, veselia Felidei dispare, capul îi cade pe
piept şi ea recade într-o stare de toropeală. Trei până la patru minute se
scurg şi ea deschide ochii pentru a reintra în existenţa sa obişnuită. Abia
dacă se observă, căci îşi continuă munca cu ardoare, aproape cu îndârjire;
cel mai adesea este un lucru de croitorie, început în perioada precedentă;
ea nu-l recunoaşte şi îi trebuie un mare efort de gândire pentru a-1 înţelege,
Cu toate acestea, continuă cum poate, blestemându-şi nefericita situaţie;
familia, obişnuită cu această stare, o ajută să se pună la curent.
Câteva minute mai înainte fredona o romanţă; dacă este întrebată ce
romanţă anume, habar n-are. I se vorbeşte despre o vizită pe care tocmai
o primise; susţine că nu a văzut pe nimeni. Uitarea se răsfrânge doar asupra
a ceea ce s-a petrecut în timpul condiţiei secunde; nici o idee generală
dobândită anterior nu-i este vătămată: ştie să citească perfect, să scrie, sa
numere, să croiască, sa coasă etc. şi multe alte lucruri pe care le ştia înainte
de a fi bolnavă sau pe care le-a învăţat în timpul perioadelor sale precedente
de stare normală.
în 1858, a apărut o a treia stare, care nu este decât un epifenomen al
accesului. Domnul Azam nu a văzut această stare la ea decât de două sau
trei ori şi, timp de şaisprezece ani, soţul ei nu a observat-o decât de vreo
treizeci de ori: fiind în condiţia secundă, adoarme în modul deja descris
şi, în loc să se trezească în starea normală, ca de obicei, ea se găseşte într-o
stare specială, care se caracterizează printr-o spaimă de nedescris; primele
sale cuvinte sunt: „mi-e frică..., mi-e frică". Nu recunoaşte pe nimeni, în
afară de tânărul bărbat care-i devenise soţ. Această stare pe jumătate delirantă
durează puţin.
Separarea celor două existenţe este foarte clară, cum o demonstrează
faptul următor. Un tânăr, de optsprezece sau douăzeci de ani, o cunoştea
pe Felida X. încă din copilărie şi frecventa casa ei; tinerii, având unul

34
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

pentru altul o mare afecţiune, şi-au promis să se căsătorească. în timpul

condiţiei secunde, ea îi cedează şi rămâne însărcinată. în viaţa sa normală,
ea ignoră faptul.
într-o zi, Felida, mai tristă ca de obicei, îi spune medicului, cu lacrimi
în ochi, că „boala se agravează, că mijlocul i se îngroaşă şi că în fiecare
dimineaţă are greţuri"; într-un cuvânt, îi descrie tabloul complet al unei
sarcini incipiente; îl consulta asupra tulburărilor fiziologice ale sarcinii sale,
pe care o lua drept o boală. în accesul care a urmat imediat, Felida spune:
„îmi amintesc perfect ceea ce v-am spus, v-a fost, cred, uşor să mă înţe­
legeţi, dar vă mărturisesc pe şleau... cred că sunt însărcinată."
în această a doua viaţă, sarcina nu o nelinişteşte şi Felida ia oarecum
în glumă starea ei. Devenind însărcinată în timpul condiţiei secunde, ea îşi
ignoră deci situaţia în timpul stării normale şi nu este conştienta de ea decât
în celelalte stări asemănătoare. Dar această neştiinţă nu putea dura; o vecină
căreia i s-a destăinuit foarte clar şi care, mai sceptică, crede că Felida juca
o comedie, după criză îi aminteşte brutal confidenţa. Această descoperire
a făcut asupra tinerei fete o atât de puternică impresie încât a avut convulsii
isterice foarte violente.
La vârsta de şaptesprezece ani şi jumătate, Felida a născut pentru prima
dată şi, în următorii doi ani, sănătatea sa a fost excelentă; nici un fenomen
deosebit nu s-a observat.
Spre nouăsprezece ani şi jumătate, accidentele au reapărut, cu o inten­
sitate mijlocie. După un an, o a doua sarcină, foarte penibilă, cu hemoptizie
şi accidente nervoase variate, se leagă din nou de isterie, ca şi accesele de
letargie care durau trei sau patru ore.
Din acest moment şi până la vârsta de douăzeci şi patru de ani, accesele
au fost mai numeroase, iar durata lor, care la început egala perioadele de
stare normală, începe să le depăşească. Hemoragiile pulmonare au devenii
mai frecvente şi de mai mare amploare. Felida a suferit de paralizii parţiale,
accese de letargie, extase etc.
De la douăzeci şi patru la douăzeci şi şapte de ani, bolnava a avut trei
ani de stare complet normală, ca apoi boala să reapară. într-un interval de
şaisprezece ani, Felida a avut unsprezece sarcini la termen sau avorturi.
Condiţia secundă, perioada acceselor care, în 1858 şi 1859 nu ocupa
decât în jur de o zecime din existenţa ei, a crescut puţin câte puţin în du­
rată; a devenit egală cu viaţa normală, pe urmă a depăşit-o, pentru a ajunge
gradat la starea actuală, când îi acoperă aproape în întregime existenţa.

35
 ALFRED BINCT

în 1875, domnul Azam, după ce a pierdut-o din vedere pe Felida pentru

mult timp, a regăsit-o ca mamă de familie şi conducând un magazin de colo­
niale; ea avea treizeci şi doi de ani; nu avea decât doi copii în viaţă. Slăbise,
fără a părea bolnavă. Avea mereu amnezii pe care le numea impropriu crize.
Numai că aceste pretinse crize, care nu sunt, la urma urmei, decât
perioade de stare normală, au devenit mult mai rare. Absenţa amintirilor,
care le caracterizau, a făcut-o să comită o mulţime de gafe, în raporturile
cu vecinii, încât Felida a păstrat despre acestea cele mai urâte amintiri şi
se temea că este considerată nebună. Ea este foarte nefericită când se gân­
deşte la condiţia sa normală, iar uneori o bate gândul de a se sinucide.
Recunoaşte că, în acele momente, caracterul i se modifică mult: devine,
spune ea, rea si provoacă pe scena vieţii ei interioare momente violente.
F6lida povesteşte anumite episoade care ne arată foarte bine motivul
suferinţei sale. într-o zi, când se întorcea în trăsură de la funeraliile unei
doamne pe care o cunoscuse, simţi că se apropie perioada pe care o numea
accesele sale (stare normală); aţipi pentru câteva secunde, fără ca doamnele
care erau cu ea în trăsură să observe şi se trezi într-o altă stare, ignorând
cu totul pentru ce se afla într-un vehicul de doliu, cu persoane care, după
obişnuinţă, lăudau calităţile unei moarte al cărei nume ea nu-1 ştia. Obişnuită
cu asemenea situaţii, trăgea cu urechea: prin întrebări ocolitoare, se puse
la curent şi nimeni nu-şi dădu seama de ceea ce se întâmplase.
Şi-a pierdut cumnata în urma unei lungi boli. Or, în timpul celor câteva
ore de stare normală, s-a întâmplat să ignore total împrejurările acestei
morţi; numai la vederea hainelor de doliu ea recunoscu că cumnata sa, pe
care o ştia bolnavă, murise.
Copiii ei şi-au luat prima împărtăşanie în vreme ce ea se găsea în con­
diţia secundă; avu, de asemenea, ghinionul de a ignora acest fapt în timpul
perioadei de stare normală.
A intervenit o anumită particularitate în situaţia bolnavei. Altădată
Felida îşi pierdea în întregime cunoştinţa pe parcursul scurtelor perioade
de tranziţie; această pierdere era atât de completă încât într-o zi, în 1859,
ea a căzut pe stradă şi a fost ridicată de trecători. După ce s-a trezit în
cealaltă stare, ea le-a mulţumit râzând, iar aceştia, fireşte, nu au înţeles mai
nimic din acea veselie exagerată. Această perioadă de tranziţie şi-a diminuat
puţin câte puţin lungimea şi, chiar dacă pierderile de cunoştinţă erau complete,
ele erau atât de scurte, încât Felida putea să le disimuleze, în orice loc s-ar
fi aflat. Câteva semne cunoscute doar de ea, cum ar fi presiunea de la
tâmple, îi indicau sosirea acestor perioade. Din clipa când le simţea venind,
îşi ducea mâna la cap, se plângea de ameţeli şi, după un timp foarte scurt,

36
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

trecea în cealaltă stare. Putea astfel să disimuleze ceea ce ea numea o

infirmitate. Această disimulare era atât de completă încât, în anturajul ei,
singur soţul era la curent cu starea sa de moment.
Variaţiile de caracter sunt foarte pronunţate. în perioada crizelor sale
de condiţie secundă, este mai arogantă, mai indiferentă, mai preocupată de
toaleta sa; este mai puţin laborioasă, însă mult mai sensibilă; se pare că în
această stare are pentru cei din jur o mai mare afecţiune.
în starea normală, Felida este de o tristeţe care atinge disperarea. Situaţia
sa este de fapt foarte tristă, căci totul este uitat: afaceri, circumstanţe
importante, cunoştinţele, lămuririle primite. Este o mare lacună ce nu poate
fi acoperită. Nu-şi aminteşte decât fapte care s-au petrecut în condiţii
asemănătoare. De unsprezece ori Felida a fost mamă. întotdeauna acest act
fiziologic de prim ordin, complet sau nu, a avut loc în timpul stării normale.
Dacă este întrebată brusc referitor la data acelui eveniment, ea caută în
memorie, şi se înşală mereu cu câte o lună.
I s-a dăruit un căţeluş, care s-a obişnuit cu ea şi pe care-l mângâie în
fiecare zi. După un timp, revine o perioadă la viaţa normală; la trezirea din
această viaţă, când câinele vine să se gudure, ea îl respinge cu oroare, nu-1
recunoaşte, de parcă nu 1-a văzut niciodată: e un câine vagabond, intrat din
întâmplare la ea.
Manifestările afective nu au aceeaşi natură în ambele condiţii. Felida
este indiferentă şi manifestă prea puţină afecţiune pentru cei ce o înconjoară;
se revoltă în faţa autorităţii naturale pe care o are soţul asupra ei.
„El declară fără încetare «&$& vreau eu», spune ea; ceea ce nu-mi
convine. Cred că într-o altă stare l-am lăsat să ia acest obicei. Ceea ce mă
deprimă, adaugă ea, este faptul că îmi este imposibil să ascund ceva de el,
chiar dacă în realitate eu nu am nimic de ascuns din viaţa mea. Chiar daca
aş vrea, nu aş putea să o fac. Este sigur că într-o alta viaţă i-am spus tot
ceea ce gândesc." în plus, caracterul ei este mai sfidător, mai dintr-o bucată.
Ceea ce o supără în mod deosebit este incapacitatea relativă în care o
aduc sincopele memoriei, mai ales când îi afectează comerţul. „Fac greşeli
asupra valorii mărfii când nu cunosc preţul de cost şi sunt obligată să recurg
la mii de subterfugii, de teamă să nu trec drept o idioată!"
I s-a întâmplat de multe ori ca, adormind seara în starea sa normală,
să se trezească dimineaţa în criză, fără ca ea sau soţul ei să aibă ştiinţă;
tranziţia a avut loc, deci, în timpul somnului.
F61ida doarme ca toată lumea, la momentul obişnuit, numai că somnul
ei este întotdeauna tulburat de vise sau de coşmaruri; fn plus, este influenţat
de dureri fizice; visează adesea abatoare şi măceluri. De asemenea, se vede

37
 ALFRED BINET

adesea pusă în lanţuri sau legată cu corzi care-i strivesc membrele. Este
vorba de durerile musculare obişnuite, care se transfigurează astfel.
Se ştie ce rol joacă obişnuinţele în existenţă. Oare Felida păstrează, în
timpul acelor scurte perioade de stare normală, atunci când pare a fi uitat
totul, obişnuinţele acumulate în timpul condiţiei secunde? Domnul Azam
a remarcat că în timpul scurtelor perioade de stare normală Felida uita orele
meselor; or, a lua masa în fiecare zi, la aceeaşi oră, pare a fi o obişnuinţă.
în 1877, Felida are treizeci şi patru de ani. Trăieşte în familie cu soţul
ei şi cei doi copii. în urma unei împrejurări, ea şi-a reluat vechea meserie
de croitoreasă şi conduce un mic atelier. Sănătatea sa generală este deplorabilă,
căci suferă de nevralgii, hemoragii, contracţii, paralizii locale etc; este, de
altfel, foarte curajoasă, chiar în situaţia secundă, când durerile ei au o mai
mică intensitate.
Perioada de tranziţie în care Felida intră în condiţia secundă este din
ce în ce mai scurtă, cu toate că a devenit mult mai abilă în a disimula
pierderea cunoştinţei. în ultima vreme, spune domnul Azam, la cererea
mea, soţul său a constatat, ceea ce eu constatasem mai înainte, că ea era
de multe ori absolut străină de orice acţiune exterioară.
Veghea şi somnul sunt normale, iar accidentele descrise surveneau
indiferent de starea în care se găsea.
Cum condiţia secundă constituie acum aproape toată viaţa Felidei, se
pot observa pe îndelete diverse fenomene isterice de o mare raritate. Este
vorba de congestii spontane şi parţiale. La un moment dat, fără o cauză
anume, la fiecare trei sau patru zile, Felida simte o senzaţie de căldură
într-un anumit loc de pe corp; această parte se umflă şi se roşeşte. Cel mai
adesea aceste simptome apar pe faţă, caz în care fenomenul este frapant,
dar tegumentul extern este prea solid pentru a da loc la o exsudaţie
sanguină; o singură dată, o picurare de această natură a avut loc în timpul
nopţii, în pielea din regiunea occipitală, reproducând stigmate sângerânde.
în 1878, Felida este, la o primă privire, la fel cu toată lumea; această
asemănare este atât de mare încât, dovedind abilitate în a-şi disimula amnezia
şi tulburările care o însoţesc, ea îşi ascunde foarte bine o infirmitate de
care îi este ruşine. Croitoreasă şi mamă de familie, ea îşi îndeplineşte satis­
făcător toate obligaţiile şi îndatoririle. De o constituţie viguroasă, nu este
slăbită decât de dureri nervoase, de frecvente hemoragii pulmonare sau de
altă natură.
în condiţia secundă, ea este aproape ca toată lumea. Veselă şi fericită,
suferă prea puţin; inteligenţa şi toate funcţiile cerebrale, inclusiv memoria,
sunt perfect normale.

38
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

în unele zile, cel mai adesea când avea anumite supărări, simţea în cap
un fel de strânsoare, o senzaţie doar de ea cunoscută, care-i anunţa viitoarea
schimbare de stare. Atunci ea scrie; dacă e întrebată despre acest act,
răspunde: „Cum să n-o fac, dacă n-aş scrie ce m-aş face? Sunt croitoreasă;
am de lucrat după măsuri determinate; aş avea aerul unei imbecile în faţa
clienţilor mei, dacă nu aş şti dimensiunile exacte ale mânecilor şi corsajului
pe care îl am de croit." Curând, F61ida a suferit o pirdere completă a
cunoştinţei, dar atât de scurtă (o fracţiune de secundă) încât a reuşit să o
disimuleze perfect. Abia a închis ochii că şî-a şi revenit, continuându-şi
lucrul deja început.
în acest caz îşi consultă înscrisurile, pentru a nu comite erorile de care
se teme; dar într-o bună măsură ea este altă persoană, căci ignora absolut
tot ce spunea, tot ce făcea, tot ce se petrecuse în timpul perioadei precedente,
fie şi dacă aceasta durase doi sau trei ani. Această altă viaţă este starea
normală, este personalitatea naturală care o caracteriza pe Felida la vârsta
de paisprezece ani, înainte de a se fi îmbolnăvit.
Această perioadă, care nu ocupă astăzi decât a treizecca sau a patruzecea
parte din existenţă, nu diferă de acele perioade precedente decât prin caracter.
In acest caz Felida este morocănoasă, dezolată; ea se simte atinsă de o
infirmitate intelectuală deplorabilă şi simte o tristeţe care merge până la
disperare şi până la dorinţa de sinucidere. După câteva ore, deodată, survine
o perioadă de tranziţie şi tânăra noastră femeie reintră în perioada secundă,
care constituie aproape toată existenţa ei.
Un fapt special, o dramă intimă, dă măsura profunzimii separărilor
care adâncesc absenţa amintirilor între cele două existenţe ale Felidei; este
ca o prăpastie:
în luna aprilie 1878, fiind în condiţia secundă, Felida are certitudinea
că soţul ei are o amantă; ea se dezlănţuie în ameninţări împotriva acestei
femei; cuprinsă de disperare, se spânzură. Dar măsurile pe care le luase au
fost superficiale, picioarele au răsturnat o masă, vecinii au alergat şi au
readus-o la viaţă. Această înspăimântătoare secusă nu a schimbat nimic din
starea ei. Se spânzurase în condiţia secundă şi tot în condiţia secundă şi-a
revenit. „Cât aş fi fost de fericită, spunea ea două zile mai târziu, dacă aş
fi avut criza (astfel denumeşte ea scurtele perioade de viaţă normală); atunci
cu siguranţă că nu aş fi ştiut nimic de nenorocirea mea." Ea o ignoră,
într-adevăr, atât de bine încât, în timpul perioadelor ce succedă stării normale,
întâlnindu-se cu acea femeie, o copleşeşte cu atenţii şi cu semne de
prietenie.

39
 ALFRED BINET

în 1882, Felida trăi aproape tot timpul în condiţia secundă; viaţa normală,
cu amnezia atât de caracteristică, nu mai apare decât la intervale de
cincisprezece zile la trei săptămâni şi nu durează decât câteva ore; perioadele
de tranziţie, care nu durau decât câteva minute, s-au redus la câteva secunde
sau la un timp atât de scurt încât Felida, care dorea ca anturajul să-i ignore
boala, putea să o disimuleze complet. După cincisprezece zile, o lună, două
luni, apăreau scurte perioade de viaţă normală, precedate şi urmate de
tranziţii imperceptibile. Apariţia lor este uneori spontană, dar sunt de cele
mai multe ori provocate de o supărare oarecare; apariţiile spontane au loc
mai ales noaptea.
în primii ani ai bolii, viaţa obişnuită a Felidei a fost tulburată de
manifestări dureroase dintre cele mai penibile, iar ea era tristă, chiar sumbră
şi taciturnă. Această tristeţe, la un moment dat, a făcut-o pe bolnavă să fie
tentată să se sinucidă, în timp ce, dimpotrivă, perioadele de condiţie
secundă erau caracterizate prin absenţa durerilor şi printr-o mare veselie,
într-un cuvânt, Felida avea în acelaşi timp nu doar două existenţe, ci două
caractere absolut diferite. încetul cu încetul, fie sub influenţa anilor şi
încercărilor vieţii, fie din alte cauze, condiţiile secunde, care au acaparat viaţa
ei aproape în întregime, nu au mai prezentat nici veselie, nici libertate de
spirit, ci gravitatea şi seriozitatea oricărei persoane responsabile. Se poate
spune că cele două caractere s-au egalizat şi s-au contopit unul cu altul.
în sfârşit, în 1887, Felida avea patruzeci şi patru de ani; starea sa era
aceeaşi ca în 1882, perioadele de viaţă normală sunt din ce în ce mai rare.
Se pot reţine, în rezumat, din observaţiile precedente, faptele următoare:
schimbarea personalităţii prezentate de Felida este cauzată de nevroza isterică;
lucrul acesta este incontestabil; Felida a prezentat un număr atât de marc
de fenomene isterice, cum ar fi „cuiul", hemoptiziile, alterările de sensibilitate,
convulsiile, crizele de letargie, încât nu avem nici o îndoială în această
privinţă. Din când în când, bolnava îşi schimba condiţia mentală, se poate
spune chiar personalitatea; trecerea nu se făcea pe nesimţite, ci întotdeauna
cu pierderea cunoştinţei. La început, se producea un somn profund, în
timpul căruia bolnava nu simţea nici o excitaţie; acest somn s-a scurtat cu
timpul, dar el tot rămânea o pierdere de cunoştinţă, care săpa o prăpastie
între cele două existenţe. Trebuie notat că nu au existai niciodată convulsii
în momentul trecerii, cu toate că Felida a avut în alte ocazii atacuri de
isterie convulsivă.
Trezindu-se în starea ei nouă, bolnava devenea o altă persoană. Caracterul
îi era schimbat; era tristă, morocănoasă în timpul condiţiei sale normale;
devenea acum mai tandră, mai veselă, mai afectuoasă; în schimb, bolnava

40
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

era mai puţin activă, mai puţin muncitoare. Inteligenţa îi era mai dezvoltată,
iar sensibilitatea părea mai delicată (din nefericire, acest punct important
nu a fost examinat cu o atenţie suficientă). La modificarea caracterului se
adaugă modificarea memoriei; în perioada condiţiei secundare, Felida
păstrează amintiri din toate stările ei şi ale tuturor întâmplărilor aparţinând
celor două existenţe; în acest moment memoria ei prezintă maximum de
extensie. Pe urmă, la un moment dat, survine brusc o nouă pierdere de
cunoştinţă, asemănătoare cu prima; bolnava trece din nou în prima stare;
ea îşi regăseşte caracterul trist şi activitatea sa şi, în acelaşi timp, prezintă
o pierdere de memorie cu totul curioasă: ea nu-şi poate aminti întâmplări
aparţinând condiţiei sale secunde şi am văzut numeroasele consecinţe, atât
de penibile pentru ea, ale acestei amnezii periodice.
Deosebirea dintre cele două condiţii mentale se bazează deci pe două
elemente principale: o schimbare de caracter şi o modificare a memoriei;
aceasta face ca în Felida să fie cu adevărat două persoane morale şi ea să
aibă cu adevărat două Euri; cel de al doilea Eu nu este deloc un Eu artificial,
inventat într-o intenţie pur literară, pentru a face impresie; el este perfect
organizat, în stare să lupte împotriva primului Eu, capabil chiar să-1 înlocuiască,
pentru că noi vedem astăzi această bolnavă continuându-şi existenţa cu
acest al doilea Eu, care, la început, accidental şi anormal, constituie acum
centrul obişnuit al vieţii sale psihice.
Nu ne rămâne în final decât să indicăm cu precizie problema psihologică
ridicată de istoria Felidei; iată două vieţi mentale care se derulează alternativ,
fără să se confunde; fiecare din aceste existenţe consistă dintr-o serie de
evenimente psihologice legate unele de altele; dacă Felida se află în prima
stare, ea reuşeşte să-şi amintească evenimentele din această stare; din
contră, ei îi este imposibil, fără ajutorul altora, de a-şi regăsi amintiri legate
de evenimente aparţinând stării a doua. De ce? Această amnezie nu se
explică deloc psihologic prin legi atât de bine studiate de asociaţiile de
idei. După aceste legi, toate amintirile pot reveni prin acţiunea analogiei
şi contiguităţii; vedem că aici aceste două forţe de asociaţie lipsesc; amintirile
condiţiei secunde nu reapar în timpul condiţiei normale, chiar atunci când
ar putea fi evocate de asociaţii de idei, mai eficace. Nu aducem ca dovadă
decât acel căţeluş pe care Felida îl copleşeşte cu mângâieri în timpul vieţii
secunde şi nu-1 recunoaşte în prima. Nu s-a subliniat suficient, credem noi,
cât de contrară este această amnezie caracteristică ideilor primite prin asociaţii
de idei. Este însă sigur că între cele două sisteme mentale, formând cele
două existenţe ale Felidei, asociaţia de idei nu joacă nici un rol important.
Am avut adesea ocazia să repetăm această remarcă.

41
 ALFRED BINET

Domnul Dufay, din Blois, a publicat o observaţie despre o bolnavă

5
asemănătoare cu precedenta . Vom cita pasajele cele mai interesante din
această observaţie.
„Era în jurul anului 1845 când am început să fiu martorul acceselor de
somnambulism ale domnişoarei R.L., şi am avut timp de doisprezece ani
ocazia, aproape zilnică, <k a studia acest fenomen atât de bizar. Domnişoara RL.
avea, cred, pe atunci douăzeci şi opt de ani. înaltă, slabă, păr şaten, cu o bună
sănătate generală, de o susceptibilitate nervoasă excesivă, domnişoara R.L.
era somnambulă din copilărie. Primii ani şi i-a petrecut Ia ţară. la părinţi;
mai târziu 3 intrat succesiv, ca lector sau ca domnişoară de companie, în
mai multe familii bogate, cu care călătorea mult; apoi optează pentru o stare
sedentară şi se consacră muncii cu acul. într-o noapte, pe când se afla încă
la părinţi, visă că unul dintre fraţii ei tocmai căzuse într-un heleşteu din
apropiere; ea se ridică din pat, ieşi din casă, sări în apă şi se apucă sa
înoate pentru a-şi salva fratele! Aceasta se petrecea în luna februarie; o
prinse frigul; se trezi cuprinsă de frică şi prinsă de un tremur care-i paraliza
orice mişcare; ar fi murit dacă nu ar fi primit ajutor. Tip de cincisprezece
zile febra o reţinu la pat. în urma acestui eveniment, accesele de som­
nambulism au încetat pentru mai mulţi ani. Visa vorbind cu voce tare, râdea
sau plângea, dar nu-şi părăsea patul. Pe urma, puţin câte puţin, peregrinările
nocturne reîncepură, la început rare, pe urmă lot mai frecvente şi, în sfârşit,
cotidiene. Aş putea umple un volum cu descrierea faptelor şi gesturilor
făcute de Domnişoara R.L. în timpul acestui somn activ. Mă voi mărgini
numai la ceea ce este indispensabil, pentru a face cunoscută starea ei. Copiez
din notele mele: «Mama era subiectul cel mai frecvent al viselor sale. Dorea
să plece în ţara sa, îşi făcea bagajele în mare grabă, căci «trăsura aştepta»;
fuge pentru a-şi lua rămas bun de )a persoanele din casă, nu fără să plângă
din abundenţă; se miră găsindu-i în pat, coboară repede scările şi nu se
opreşte decât la poarta de la stradă, de la care s-a avut grijă să fie ascunsă
cheia şi în preajma căreia se zbate, dezolată, rezistând mult timp persoanei
care încearcă să o readucă la culcare şi plângându-se amarnic de «tirania
căreia îi este victimă». Ea sfârşeşte, dar nu întotdeauna, prin a se reîntoarce
în pat, cel mai adesea fără a fi complet dezbrăcată, ceea ce îi arată la trezire
că nu a dormit liniştită^ căci nu-şi aminteşte nimic despre ceea ce s-a întâm­
plat în timpul accesului». Iată somnabulismul, aşa cum se observă destul
de frecvent. Este un vis în acţiune început în timpul somnului normal şi
care se termină printr-o trezire, fie spontană, fie provocată. Dar nu aceasta
i se întâmpla cel mai adesea domnişoarei RL. Copiez din nou: «Este ora
opt seara; mai mulţi muncitori lucrează în jurul unei mese pe care se află

42
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

o lampă; domnişoara R.L. conduce lucrul, ba chiar ia parte activă, nu fără

a vorbi cu veselie. Deodată se aude un zgomot. E fruntea ei care cade
brusc pe marginea mesei, bustul aplecându-i-se înainte. Iată debutul accesului».
Se redresează după câteva secunde, îşi scoate cu ciudă ochelarii şi-şi continuă
munca pe care o începuse, nemaivând nevoie de lentile concave, cu toate
că o miopie considerabilă le face necesare în starea normală, ba chiar se aşază
în aşa fel încât lucrul ei să fie mai puţin în bătaia luminii lămpii. Dacă are
nevoie să bage aţa în ac, duce mâinile sub masă, căutând umbra, şi reuşeşte,
în mai puţin de o secundă, să introducă mătasea în urechea acului, ceea ce
n-ar fi făcut decât cu mare greutate în starea normală, ajutată de ochelari
şi de o lumină puternică. Vorbeşte lucrând, iar o persoană care nu a fost
martoră la începutul crizei nu ar remarca nimic, dacă domnişoara R,L. nu
şi-ar fi schimbat felul de a vorbi din clipa când a intrat în somnambulism.
Atunci ea vorbeşte stâlcit, înlocuind pe eu cu mine, ca şi copiii; astfel ea
zice: «când mine sunt proastă». Asta înseamnă: când nu sunt în somnambulism.
Inteligenţa, deja mai sus decât una obişnuită, dobândeşte în timpul crizei
o dezvoltare remarcabilă; memoria devine extraoardinară, şi domnişoara RL.
poate să povestească cele mai neînsemnate evenimente cunoscute într-un
timp oarecare, fie că faptele s-au petrecut în stare normală sau în timpul
acceselor de somnambulism. Dar, dintre aceste amintiri, cele care se referă
la perioada somnambulismului se estompează complet din clipa în care
criza încetează, şi mi s-a întâmplat adesea de ari provoca domnişoarei R.L.
mirare până la stupefacţie amintindu-i fapte complet uitate ale/etef proaste,
după expresia sa, pe care somnambula mi Ie-a confesat. Diferenţa dintre
cele două feluri de a fi este cât se poate de marcată. Domnişoara R.L. s-a
fost debarasat de personalitatea ei anormală în perioada menopauzei»."
Se vede că domnişoara R.L. are două personalităţi; ea este conştientă
de acest dualism, căci vorbeşte de cealaltă la persoana a treia, şi ignoră în
prima sa stare ceea ce a făcut cea de-a doua în starea secundă. Restul
descrierii nu mai prezintă interes, căci este o repetiţie şi, prin urmare, o
confirmare a cazului Felida.

II

A fost adesea vorba, în aceşti ultimi ani, de Louis V., bărbat isteric,
care a prezentat curioase succesiuni de personalitate. Am extras informaţiile
următoare din lucrarea domnilor Bourru şi Burot6.

43
 ALFRED BINFT

7
„Istoria lui Louis V., spun ei, este deja cunoscută în ştiinţă. Domnul Camuset
a relatat-o cel dintâi, iar după el, domnul Ribot, domnul Legrand du Saulle,
8
domnul Richer; domnul J.Voisin a făcut două importante comunicări
despre acest bolnav. Născut la Paris, strada Jean-Bart, nr. 6, în ziua de 12
februarie 1863, din mamă isterică şi tată necunoscut, şi-a petrecut o parte
din copilărie la Luysan, în apropiere de Chartres; mama sa îl maltrata, iar
el a ajuns vagabond. Se pare a fi avut încă din anii copilăriei crize de
isterie însoţite de hemoptizii şi de paralizii trecătoare. în ziua de 23 octombrie
1871, este condamnat, pentru furt la domiciliu, la detenţie într-o casă de
corecţie, până la vârsta de optsprezece ani. Este trimis în colonia Douaires,
pe urmă îndreptat spre colonia agricolă din Saint-Urbain (Haute-Mame),
unde rămâne din 27 septembrie 1873 până la 23 martie 1880. Ocupat mai
mulţi ani cu muncile agricole, primeşte în acelaşi timp educaţia scolii
primare, de care a profitat din plin, căci este ascultător şi inteligent. într-o
zi, în timp ce se ocupa într-o vie cu strângerea curmeielor, o viperă i se
încolăceşte în jurul braţului stâng, fără să-1 muşte. A avut un fior cum­
plit şi seara, revenit în colonie, îşi pierdu cunoştinţa şi avu crize. Atacurile
s-au repetat; a avut apoi o paralizie a membrelor inferioare, inteligenţa
rămânându-i intactă. In martie 1880 a fost transferat la azilul din Bonneval
(Eure-et-Loir). Aici, se constată că bolnavul are o fizionomie deschisă şi
simpatică, un caracter blând şi că se arată recunoscător pentru îngrijirea
care i se acordă. Povesteşte istoria vieţii sale cu detalii amănunţite, chiar
hoţiile pe care le detestă şi decare-i este ruşine; le pune pe seama abandonului,
a prietenilor care l-au împins la rele. Regretă mult acest trecui şi afirmă
că viitorul lui va fi onest. Ştie să citească şi să scrie destul de bine. Se ia
hotărârea să fie repartizat la o treabă compatibilă cu paraplegia, cu infirmitatea
sa. Este dus în fiecare dimineaţă la atelierul de croitorie; este instalat la o
masă, unde, fireşte, ia poziţia clasică a membrelor inferioare paralizate şi
contractate, După două luni, V. ştie să coasă foarte bine; lucrează cu zel, toţi
sunt mulţumiţi de progresele sale. într-o zi, este apucat de o criză care a
durat cincizeci de ore, în urma căreia el nu mai era paralizat. La trezire,
V. vrea să se ridice. îşi cere hainele şi reuşeşte să se îmbrace, chiar
dacă este încă foarte stângaci; pe urmă face câţiva paşi prin sală; paralizia
picioarelor dispăruse. Odată îmbrăcat, cere să meargă cu tovarăşii săi la
munca câmpului. Se vede imediat că se crede încă la Saint-Urbain şi că
vrea să-şi reia ocupaţiile obişnuite. într-adevăr, nu are nici o amintire
despre criza sa şi nu recunoaşte pe nimeni, nici chiar pe medic şi pe
infirmiere, nici pe camarazii de dormitor. Nu admite că a fost paralizat şi
spune că este luat în derâdere. Ne gândim la o stare de nebunie trecătoare,
foarte plauzibilă după un puternic atac de isterie, dar timpul se scurge şi

44
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

memoria nu-i revine. V. îşi aminteşte bine că a fost trimis la Saint-Urbain,

ştie că în altă zi i-a fost frică de un şarpe, dar din acest moment există o
lacună. Nu-şi mai aminteşte nimic. Nu are nici sentimentul că timpul a
trecut. Fireşte, ne gândim la o simulare, la o revenire a isteriei şi se folosesc
toate mijloacele pentru a-l pune în contradicţie cu el însuşi, dar fără a se
reuşi. Astfel, a fost condus, fără să fie prevenit, la atelierul de croitorie.
Se merge alături de el, având grijă să nu fie influenţat. Cât despre direcţia
luată, V. nu ştie unde merge. Ajuns la atelier, are aerul că ignoră locul
unde se află şi afirmă că este acolo pentru prima oară. I se arată îmbrăcămintea
pe care o făcuse pe vremea când fusese paralizat; râde cu un aer îndoielnic,
dar, în sfârşit, se resemnează şi crede. După o lună de experienţe, observaţii,
de încercări de tot felul, rămânem convinşi că V. nu-şi aminteşte nimic.
Chiar şi caracterul i s-a modificat. Nu mai este acelaşi subiect, a devenit
certăreţ, gurmand şi răspunde nepoliticos. Nu-i plăcea vinul şi-şi dădea cu
multă plăcere porţia tovarăşilor săi, pe când acum o fură pe a lor. Când i
se spune că a furat cândva, şi că nu ar trebui să reînceapă, devine arogant:
«Dacă am furat, am plătit pentru asta la închisoare». Se ocupă de grădină.
într-o zi, evadează, luând lucruri şi şaizeci de franci de la un infirmier.
Este descoperit la cinci leghe de Bonneval în momentul când, după ce-şi
vânduse îmbrăcămintea pentru a cumpăra alta, se pregătea să ia trenul de
Paris. Nu se lasă uşor arestat; loveşte, îi muşcă pe gardienii trimişi în
căutarea sa. Readus la azil, devine furios, strigă, se zvârcoleşte pe jos.
Trebuie pus la carceră. Pe perioada sejurului la Bonneval, continuă să
prezinte câteva manifestări nevrotice, atacuri convulsive, anestezii şi contracţii
trecătoare. Iese din acest azil la 24 iunie 1881; părea vindecat. îşi petrece
câtăva vreme la Chartres, la mama sa, pe urmă este trimis în împrejurimile
oraşului Mâcon, la un mare proprietar agricol. Se îmbolnăveşte, rămâne o
lună la Hotel-Dieu din Mâcon şi este transferat la azilul Saint-Georges,
aproape de Bourg (Ain), la 9 septembrie 1881. în perioada celor optsprezece
luni de şedere în acest azil, prezintă crize care nu aveau nici o regularitate,
uneori fiind foarte puternice, alteori uşoare, ori survenind în serie; câteodată
era exaltat ca un sifilitic, alteori era aproape stupid şi imbecil. în anumite
cazuri nu a dat înapoi din faţa nici unei responsabilităţi, cedând instinctelor
şi impulsurilor celor mai periculoase, ştiind cu abilitate să le acopere cu
calitatea sa de nebun cu care se masca şi cu iresponsabilităţile materiale
care rezultau din făptui că era internat într-un azil de alineaţi. V. a ieşit
de la Saint-Georges la 28 aprilie 1883, ameliorat şi înarmat cu o patalama,
pentru a se reîntoarce acasă. Ajunge la Paris, nu se ştie cum; este primit
succesiv în mai multe servicii, ultimul loc fiind la Sainte-Anne şi, în sfârşit,
la Bicetre, unde intră la 31 august 1883, în serviciul domnului J. Voisin,

45
 ALFRED BINET

care-1 recunoaşte ca fiind pacientul domnului Camuset, fără să ştie ceea ce

a făcut între Bonneval şi Bicdtre. Din luna august 1883 până în ianuarie
1884, atacurile sunt rare şi observate doar de supraveghetori. în 17 ianuarie
1884 un nou atac foarte violent, care se repetă în zilele următoare cu crize
de toracaigie, cu paralizii alternative şi contracturi pe partea stângă şi partea
dreaptă. La 17 aprilie, în urma unei crize uşoare, contractura din partea
dreaptă dispare. Adoarme, cu corpul făcut covrig, cu mâinile sub cap, un
somn liniştit. Dimineaţa, se trezeşte şi cere infirmierului hainele. Vrea să
meargă la lucru. Se miră când nu-şi găseşte hainele la picioarele patului
său; crede că i-au fost ascunse în glumă. Se crede în 26 ianuarie {ziua apa­
riţiei contracturilor sale). Este adus înaintea şefului serviciului. Rămâne stu­
pefiat când vede copacii cu frunze şi că în calendar este ziua de 17 aprilie,
câ personalul din serviciu s-a schimbat. Vorbirea îi este normală. Nu-şi
aminteşte că a fost înţepenit pe partea dreaptă. Picioarele îi sunt nesigure
şi se clatină, dorind să se ţină drept. Presiunea dinamometrică a mâinii
drepte este mai slabă decât cea a mâinii stângi. Hemianestezia senzi-
tivo-senzorială persistă. în lunile următoare este calm şi se plimbă prin
secţie. La 10 iunie, bolnavul are o serie de crize şi, în urma lor. contractura
părţii drepte revine. Rămâne mai multe zile Ia pat, în starea în care se
aflase din luna ianuarie până în luna aprilie. Se crede în 17 aprilie. Vorbeşte
la modul impersonal, ca atunci. A doua zi contractura dispare şi subiectul
revine la starea primitivă. în timpul ultimelor şase luni ale anului 1884, V.
nu a prezentat nici un fenomen nou. Caracterul său s-a modificat. Este
blând în perioada contracturilor; în afara acestor perioade el este indisciplinat,
tachinant, hoţ. Lucrează când are chef. Atacurile sunt tot mai frecvente.
Contracturile nu reapar o singură dată, iar hemianestezia îşi păstrează
caracterul de stigmat de neşters. V. este dominat de câteva idei delirante.
La 2 ianuarie 1885, după o scenă de somnambulism provocat, urmată de
un atac, evadează de la Bicetre, furând lucruri de îmbrăcăminte şi bani de
la un infirmier, la fel ca ia evadarea de la Bonneval. Rămâne mai multe
săptămâni la Paris, în compania unui vechi tovarăş de azil pe care 1-a
întâlnit. La 29 ianuarie 1885, se angajează în infanteria marinei şi soseşte
la Rochefort la 31 ianuarie. Cât timp rămâne în cazarmă, comite hoţii.
Trimis în faţa consiliului de război, este dată o ordonanţă de neurmărire
la data de 23 martie 1885, iar pe 27 martie intră în observatie. încă de la
sosire, este cuprins de o serie de atacuri isterico-epileptice. La 30 martie,
are o contractura a întregii părţi drepte, care se disipează după două zile,
dar rămâne paralizat şi insensibil pe întreaga jumătate dreaptă a corpului."
Observarea lui Louis V. este cu siguranţă cea mai complexă şi mai
bogată în detalii pe care o posedăm, cu toate că ea conţine câteva părţi

46
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

obscure. Un prim fapt care se desprinde este că la un moment dat Louis V.

îşi pierde brusc amintirile referitoare la perioade importante din existenţa
sa anterioară şi intră într-o nouă perioadă psihologică când îşi schimbă în
întregime caracterul şi când distribuţia sensibilităţii şi mişcării se face în
corpul său într-un fel cu totul diferit. Starea nouă se distinge deci de pre­
cedenta prin trei semne principale: 1) starea memoriei; 2) starea caracteru­
lui; 3) starea sensibilităţii şi mişcării. Acest uium punct este unul dintre
cele care constituie originalitatea observării acestui bolnav; Ia alţi isterici
a căror istorie a fost relatată până azi nu s-au studiat deloc schimbările
sensibilităţii care se raportează la schimbările stării psihologice. Domnul
Azam abia dacă face aluzie la aceasta, în ceea ce o priveşte pe Felida; el
trece repede peste aceasta, în timp ce s-ar fi dorit un studiu metodic. Cazul
lui Louis V. umple deci o lacună importantă în cunoştinţele noastre; probabil
că el nu prezintă nimic excepţional în această privinţă şi că toţi bolnavii
care au stări secunde trebuie să prezinte, ca şi el, modificări senzi-
tivo-senzoriale care sunt semnalul trecerii la o nouă stare. Aceasta este ceva
necesar, logic: din moment ce caracterul se modifică,iar memoriaîşi schimbă
amplitudinea, este normal ca facultatea de a percepe senzaţiile să fie şi ea
atinsă; ceea ce ne-ar mira ar fi contrarul.
Autorii au profitat de aceste variaţii ale sensibilităţii pentru a face o
serie de cercetări experimentale pe subiecţii lor; ei au reuşit să provoace
într-o oarecare măsură la dorinţă una sau alta dintre personalităţile bolnavului
lor, ceea ce până atunci nu s-a obţinut în aceeaşi măsură, în pofida utilizării
altor metode. în aceasta constă, în definitiv, marele interes al acestei observaţii,
ceea ce ea ne-a adus nou. Vom reveni asupra chestiunii în acea parte a
cărţii care este consacrată fenomenelor experimentale.
Ne rămâne să definim şi să clasificăm starea psihologică a lui V. S-a
comparat acest caz cu acela al Felidei; această comparaţie este justificată
din mai multe motive, iar asemănările sunt frapante; sunt schimbări de stare
psihologică marcante, de caracter şi de memorie; fără îndoială, aceste stări
sunt mult mai numeroase la V. (s-au numărat până la şase), fiecare având
memoria sa proprie, cum a arătat experimentul pe bolnav, dar această
problemă a cifrelor nu are deloc o importanţă generală, şi, de altfel, au
existat la Felida cel puţin trei stări distincte.
Domnul Proust a publicat recent9 un caz curios de automatism ambulator
la un isteric. Iată observaţiile sale:
„Emil X., treizeci şi trei de ani; fiul unui tată legitim beţiv; mamă
nevrotică, un frate mezin intrând în categoria retardaţilor. El, din contră,
are o inteligenţă vie. A făcut sludii clasice şi chiar a avut succese la
concursurile academice. După ce a studiat medicina câteva luni, a trecut

47
 ALFRED BINET

la studiul dreptului, se vede licenţiat şi, câţiva ani, este înscris în asociaţia
avocaţilor din Paris. Emil X. a prezentat semnele cele mai vădite ale unei
grave isterii (atacuri, tulburări de sensibilitate, de motilitate etc. etc). El
este aproape instantaneu hipnotizabil. Este suficient ca să fixeze un punct
în spaţiu, să audă un zgomot nu prea tare, să trăiască o impresie vie şi
bruscă ca apoi, imediat, să cadă în somnul hipnotic. Era, într-o zi, Ia cafeneaua
din piaţa Bursei. Se privea în vitrină. Imediat a adormit. Mirate şi speriate,
persoanele cu care se găsea l-au dus la spitalul Charite, unde a fost trezit.
Altă dată, la Palatul de Justiţie, în timp ce pleda, preşedintele îl privi fix.
El s-a oprit brusc, adormind, şi nu-şi putu relua pledoaria decât atunci când
unul dintre confraţi, care-i cunoştea infirmitatea, 1-a trezit. Dar asta nu este
totul. în anumite momente, Emil X. îşi pierde complet memoria. în acest
caz, toate amintirile, cele recente ca şi cele mai vechi, sunt abolite. El uită
complet toată existenţa sa trecută. Uită chiar de el însuşi. Totuşi, cum nu
şi-a pierdut conştiinţa, şi cum pe toată durata acestui fel de stare de condiţie
secundă — care se putea prelungi pe durata câtorva zile — el avea, cum
spune Leibniz, «apercepţia percepţiilor sale», o viaţă nouă, o noua memorie,
un nou Eu începe pentru el. In acest caz el merge, călătoreşte cu trenul,
face vizite, cumpără, joacă etc. Când, subit, printr-un fel de trezire, revine
la prima condiţie, ignoră ceea ce făcuse în zilele care tocmai au trecut,
adică în perioada condiţiei secunde. Astfel, la 23 septembrie 1888, are o
altercaţie cu tatăl vitreg (cel de-al doilea soţ al mamei sale). El este puternic
impresionat de această altercaţie, încât i-a păstrat amintirea foarte vie. Dar
ignoră ceea ce a făcut începând cu această dată de 23 septembrie şi până
la mijlocul lunii octombrie următor. în această ultimă perioadă, adică la
trei săptămâni după disputa cu părintele său, îl regăsim la Villars-Saint-
Marcelin (Haute-Mame). Cum a trăit? Unde a fost? Nu ştie. Ceea ce ştie,
a aflat după aceea din diverse surse din jurul său. I s-a spus că a fost la
preotul de la Villars-Saint-Marcel in, «care 1-a găsit bizar», că a vizitat pe
unul dintre unchii săi, episcop in partibus în Haute-Marne, şi că aici ar fi
spart diverse obiecte, ar fi rupt cărţi şi chiar manuscrise ale unchiului său.
A aflat, apoi, că făcuse cinci sute de franci datorie în peregrinările sale,
că a fost dat în judecată la tribunalul din Vassy pentru acte de escrocherie
şi că a fost condamnat în lipsă. Alt episod: la 22 mai 1889 dejuna într-un
restaurant din Cartierul Latin. Două zile mai târziu, se afla într-o piaţă din
Troyes. Ce a făcut pe parcursul celor două zile? Habar n-are. Tot ceea
ce-şi aminteşte, revenindu-şi în fire, este că şi-a pierdut pardesiul şi portmoneul
conţinând două sute douăzeci şi şase de franci."
în observaţia referitoare la Emil X., ca şi în observaţii similare, se
relevă, în special, următoarele probleme:

48
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

„1) O ruptură în continuitatea fenomenelor de conştiinţă, iar aceasta

cu toate că individul, în timpul acestei rupturi, se duce şi vine, acţionează
conform obiceiurilor vieţii obişnuite.
2) Dacă se manifestă o discontinuitate între fenomenele de conştiinţă
din perioada condiţiei secunde şi ale celei de viaţă normală, există, din contră,
o continuitate între fenomenele de conştiinţă ale perioadei condiţiei secunde.
Astfel, Emil X. în starea sa normală ignoră ceea ce a făcut în perioadele
de automatism ambulatoriu, dar este suficient să-1 cufundăm în somnul
hipnotic, să-1 replasăm în condiţia secundă pentru ca, imediat, să-şi amintească
cele mai mici amănunte ale peregrinărilor sale. Trezit, nu ştie ce a făcut
de la 23 septembrie la 15 octombrie; adormit, dezvăluie incidentele întregii
călătorii. Dacă a cheltuit cinci sute franci este pentru că a jucat cărţi. El
spune suma pierduta şi la ce joc. Dă numele partenerului său. Povesteşte
tot ce a făcut la prietenul sau preolul şi la episcop, unchiul sau. Aceleaşi
lucruri apar şi în escapada la Troycs. în timpul somnului provocat el spune:
«La 17 mai, la ieşirea din restaurant, am luat o maşină şi am cerut să fiu
dus la Gara de Est. M-am urcat în trenul de ora 1,25 şi am ajuns la Troyes
la ora 5 şi 27 minute; am descins la hotelul Commerce, camera nr. 5. Mi-am
pus pardesiul, în care se găsea portmoneul, pe speteaza unui fotoliu. Pe
urmă m-am dus la cafeneaua din piaţa Notre-Dame şi m-am întors să iau
dineul la ora şase şi jumătate. Pe urmă am vizitat un negustor, o cunoştinţă
de-a mea, M.C., şi am petrecut la el seara până în jurul orei 9. M-am întors
pentru a mă culca. M-am trezit a doua zi la ora 8, am dejunat la M.C.
L-am părăsit după dejun, am luat-o pe strada Paris şi m-am simţit bolnav.
M-am adresat atunci unui agent de stradă, care m-a condus la comisariatul
poliţiei şi de acolo la spitalul din Troyes, unde m~au trezit». Cu titlu de
informaţie suplimentară, voi adăuga următorul detaliu: după ce am aflat
de la bolnavul adormit locul unde şi-a lăsat pardesiul, l-am determinat,
după ce s-a trezit, să scrie la hotelul Commerce. Peste două zile, spre marea
sa mirare, el primi pardesiul şi portmoneul cu 226 franci pe care-i conţinea.
Aceste obiecte, i-am spus, erau rătăcite de mai mult de şase luni, iar
bolnavul nostru ducea lipsă de bani. Emil X. a fost condamnat de tribunalul
din Vassy pentru escrocheria comisă în timpul perioadei automatismului
ambulatoriu. Acţiunea judiciară a fost anulată când s-a aflat în ce condiţii
a fost comis delictul. Mai recent, Emil X. a fost din nou acuzat de escrocherie.
El împrumutase o sumă, de altfel mică, de la un funcţionar al Palatului de
Justiţie, făcând uz de o falsă calitate. în raportul domnilor Motet şi Ballet
o ordonanţă de neurmârire a fost dată în favoarea lui."
Observaţia domnului Proust se apropie mult de aceea a cazului Felida:
schimbarea caracterului în timpul stărilor secunde şi apoi pierderea memoriei;

49
 ALFRED BINET

dar toate acestea ar trebui să fie studiate cu grijă, deoarece un mare număr
de detalii lipseşte. Notăm, în treacăt, un punct interesant, şi care nu se
întâlneşte în observaţiile precedente: adus în starea de somnambulism
hipnotic, Emil X. îşi regăseşte amintirile din starea secundă.
Trebuie adăugate, la seria observaţiilor pe care tocmai le-am citat,
acelea publicate de Weir-MitcheU; ele constituie o repetiţie interesantă a
cazului Felida. Este vorba de o tânără în vârstă de douăzeci de ani, o fire
tristă, melancolică, timidă; această persoană a fost cuprinsă de un somn
care a durat mai mult de douăzeci de ore; la trezire, îşi dă seama că a uitat
în totalitate existenţa sa anterioară, părinţii, ţara, casa unde a locuit; o putem
compara, spune autorul, cu un copil la vârsta maturităţii. A fost nevoie să
se reînceapă educaţia sa: a fost învăţată să scrie şi s-a remarcat, în legătură
cu acest lucru, faptul că ea scria de ia dreapta la stânga, ca în limbile semitice.
Nu cunoştea decât cinci sau şase cuvinte, adevărate reflexe de articulare,
care erau pentru ea golite de sens. Munca de reeducare, dusă metodic.
a durat şapte sau opt săptămâni. Caracterul ei suferise o schimbare tot atât
de profundă ca şi memoria; timidă la maximum în prima ei fază, ea
devenise veselă, expansivă, gălăgioasă, îndrăzneaţă până la temeritate: alerga
prin pădure, prin munţi, atrasă de pericolele ţinuturilor sălbatice în care
locuia. Apoi un nou somn se produce; bolnava revine la prima ei stare: ea
îşi aminteşte totul, îşi reia firea melancolică, care părea să se fi agravat;
nici o amintire conştientă nu persistă din a doua stare. Un nou atac o face
să revină la cea de-a doua stare, cu fenomenele de conştiinţa care au
însoţit-o şi prima dată. Bolnava a trecui succesiv, de mai multe ori, de la
o stare la alta; aceste schimbări s-au repetat timp de şaisprezece ani. La
sfârşitul acestei perioade, variaţiile încetară; bolnava avea pe atunci treizeci
şi şase de ani; ea trăi într-o stare mixtă, dar mai apropiată de cea secunda
decât de prima; nu era nici tristă, nici zgomotoasă, ci rezonabilă. A murit
la şaizeci şi cinci de ani lu .
Vom încheia aici lista observaţiilor; acelea pe care le-am reprodus sunt.
în afară de câteva divergenţe de detaliu, de o remarcabilă uniformitate, iar
cele pe care le-am putea adăuga aici nu ne-ar aduce nimic nou; aceasta nu
înseamă că a fost spus lotul despre aceste cazuri patologice; din contră,
credem că este loc de a duce studiul mai departe şi avem bănuiala că starea
secundă prezintă un foarte mare număr de caracteristici psihologice interesante;
se găsesc, din nefericire, puţine lămuriri despre acest lucru în observaţiile
publicate până acum; totul pare redus la acelaşi model, cel al Felidei".
în generai, observatorii nu au remarcat la bolnavii lor decâl două condiţii
diferite de existenţă, dar acest număr, doi, nu are nimic constant şi nici
fatidic şi nici nu este chiar atât de general pe cât se crede; dacă ne gândim

50
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

bine, se găsesc trei personalităţi la Felida şi un număr cu mult mai mare

la Louis V. Este de ajuns spre a înlătura expresia de dedublare a personalităţii,
care s-a vrut aplicată acestor fenomene; poate fi dedublare, ca şi o fărâmiţare
12
în trei, în patru personalităţi etc.
Sunt convins că alternările şi succesiunile de personalitate la isterici
nu sunt deloc fenomene excepţionale. Ceea ce este excepţional este de a
găsi subiecţi lipici, ca Felida şi ca Louis V., la care dedublarea este mar­
cată de caracteristici atât de puternice încât au putut frapa spiritele neprevenite.
Poate că dacă am studia mai atent mai mulţi isterici, am întâlni alţii care
să difere mult de precedenţii. în tot cazul, succesiunea personalităţilor
distincte există, într-o oarecare măsură, la mulţi; acest fenomen trebuie să
se exprime nu prin simptome zgomotoase, ci prin amnezii şi schimbări de
caracter care amintesc întrucâtva de cele ale Felidei şi ale lui Louis V., sisle-
matizându-se, legându-se de anumite perioade ale existenţei. Sunt aici simpto­
me pe care trebuie să le căutam, cum spunea Lasegue, vorbind de anestezie.
Ne-am limitai până aici la isterie. Toţi bolnavii despre care v-am povestit
sunt incontestabil isterici. Problema care se pune este de a şti dacă, în afara
acestei nevroze, se întâlnesc diviziuni analoage ale conştiinţei şi ale
personalităţii.
Dacă se ia ca semn al acestei diviziuni starea memoriei, întotdeauna
mai uşor de constatat cu precizie decât schimbarea caracterului, trebuie
răspuns afirmativ la întrebarea pusă; găsim în condiţii foarte diverse fragmente
de viaţă psihologică care au ca trăsătură esenţială deţinerea unei memorii
proprii; înţelegem prin aceasta că respectivele stări nu lasă deloc amintiri
în timpul trezirii, dar că reîntoarcerea la aceeaşi stare aduce amintirile mani­
festării anterioare şi ca persoana îşi aminteşte toate lucrurile pe care le-a
uitat în viaţa sa normală.
Uneori existenţa unei memorii proprii a acestor stări secundare se
manifestă sub o formă întrucâtva diferită şi mai elementară; subiectul reîncepe
totdeauna aceleaşi acte. Se întâlnesc exemple astăzi foarte cunoscute ale
acestor particularităţi psihologice în vis, intoxicaţiile cu alcool,eter, haşiş etc,
nebuniile circulare, epilepsie. Există chiar la unii epileptici o dublă viaţă
psihologică prezentând aceleaşi trăsături ca în isteric13.

NOTE
1
Domnul Ribot, în prefaţa la cartea sa Les maladies de la personnaliie, a insistat
asupra acestei idei, pe care noi o credem foarte importantă. |Cartea a fost tradusă în
 ALFRED BINFT

limba română de dr. Leonard Gavriliu, sub titlul Patologia personalităţii. Editura
Ştiinţifica. Bucureşti 1996) (paranteza trad.).
2
A Se consulta, pe această temă, o lecţie a domnului Charcot, publicată în
Gazelte Med. de med. el de chir., 22 marş 1890, de domnul Blocq.
3
Mac-Nish, Phiiosophy ofsleep, 1830. Se pare că observaţia aparţine lui Mitchel
şi Nott şi că a apărut pentru prima dată în 1816.
4
Hypnotisme, double conscience e1 alteratums de la Persomalite, Paris, 1887.
' Revue seientifique, 15 juillet 1876.
6
Changements de personnaliti, p. 19.
7
Camuset, Annales medko-psychologiques, janvier 1882.
8
J.Voisin, Arvhives de neurologie, septembre 1885, p. 212.
9
Tribune medicale, 27 marş 1890.
10
Citat de William James, Psychobgy, I, 383.
!l
A se vedea o observaţie a domnului Myers, Proceedin%s of the Society for
Psychical Research, 1887, p. 231); Ladame, Rev. de ihypn., 30 janvier 1888.
12
S-a pretins că dedublarea personalităţii s-ar explica prin dualitatea emisferelor
cerebrale. Domnul Ribot a respins într-un mod care mi se pare definitiv această opinie
foarte stranie.
11
Bulletin medical, 1889, p. 18.
 CAPITOLUL II

SOMNAMBULISMELE SPONTANE
(URMARE)
Sisiemaiizarea activităţii psihologice. Observarea sergentului din Bazeilles de către domnul
Mesnet. Analiza acestei observaţii. Conştiinţa nu dispare in timpul irizti. Discutarea opiniei
domnului Huxley asupra rolului conştiinţei. Observaţiile domnului Charcot. Opinia domnului
Charcot asupra naxografiei somimmbulismehr.

Somnambulismul spontan poate prezenta la isterici un caracter puţin

diferit faţă de cele tocmai descrise. în toate observaţiile pe care le-am
reprodus până aici, starea secundă a subiectului are aspectele generale ale
primei stări, considerată ca stare normală; subiectul are spiritul deschis la
toate ideile şi la toate percepţiile, el este capabil să trăiască viaţa obişnuită,
într-un cuvânt, nu delirează. S-a remarcat de mult timp că subiecţii de acest
gen, pentru un observator neavertizat, par normali şi nimic nu ne spune că
ei se găsesc într-o stare secundă.
Dar nu este întotdeauna astfel. Nici pomeneală. S-a observat că, în
împrejurări puţin diferite de acelea pe care le-am studiat, caracterul psihologic
al subiectului este, în starea a doua, cu totu! diferit decât în starea primă;
subiectul nu mai trăieşte viaţa obişnuită; el este dominat de o idee sau de
un grup de idei, care imprimă întregii sale existenţe o orientare deosebită.
El nu înţelege ce i se spune atunci când cuvintele pronunţate n-au nici o
legătură cu ideea sa fixă şi nu poate să o încorporeze în aceasta; obiectele
care-1 înconjoară îl lasă indiferent sau nu sunt percepute într-un mod conştient,
dacă ele nu sunt raportate la preocuparea sa obişnuită.
Aceste fenomene constituie mai degrabă o alterare a personalităţii prin
fracţionare spontană, astfel ele intră logic în cadrul acestui capitol.
Am văzut că în prima serie cazul tipic al observaţiilor este cazul Felida.
Se poate spune că această nouă serie posedă de asemenea un caz tipic,
bine cunoscut astăzi; este acela al sergentului din Bazeilles, publicat de
domnul Mesnet1. Vom reproduce pe larg această observaţie importantă.

53
 ALFRED BINET

„F., în vârstă de douăzeci şi şapte de ani, sergent în armata din Africa,

primeşte, în bătălia dată la Sedan, un glonte care i-a fracturat parietalul
stâng. Glontele, tras oblic, i-a făcut o rană de 8 până la 10 centimetri lungime,
paralelă cu sutura temporală şi situată cam la doi centimetri dedesubtul
acestei suturi- în momentul în care i s-a cauzat această rană, F. a avut încă
forţa de a lovi cu baioneta soldatul prusian care tocmai îl rănise; dar,
aproape imediat, îi paralizează braţul drept şi este obligat să abandoneze
arma pentru a scăpa de incendiu şi de obuzele care plouau peste satul
Bazeilles în flăcări. El a putut merge circa 200 metri, pe urmă piciorul drept
paraliza la rândul său şi el şi-a pierdut complet cunoştinţa. Abia după trei
săptămâni F. îşi recapătă agerimea simţurilor, găsindu-se la Mainz, unde
fusese transportat de o ambulanţă prusacă. în acel moment, hemiplegia
părţii drepte era completă; el şi-a pierdut toată mobilitatea. Şase luni după
aceea, transportat în Franţa, a fost purtai prin diverse spitale militare din
Paris a şi rămas paralizat circa un an. Cu toate acestea, a fost destul de
norocos vindecându-se de acea paralizie, i.r.re nu a lăsat până astăzi alte
urme decât o uşoară slăbiciune a părţii drepte, abia sensibilă pentru bolnav,
evidentă numai la dinamometru. încă din timpul când bolnavul se mai afla
la Mainz, circa trei sau patru luni după rănirea sa, el prezenta tulburări de
inteligenţă, manifestându-se prin accese periodice, caracterizate mai ales
prin ocluzia parţială a organelor de simţ şi printr-o activitate cerebrală
diferită de cea din starea de veghe. începând cu această perioadă, chiar
după vindecarea de hemiplegie, accesele nu au încetat să se manifeste,
totdeauna asemănătoare, cu diferenţa periodicităţii mai mult sau mai puţin
întinse (în medie de la cincisprezece la treizeci de zile) şi durata acceselor
mai mult sau mai puţin lungi (în medie: cincisprezece la treizeci de ore).
Tulburările nervoase pe care ne propunem să Ic studiem la F. au deci un
punct de plecare material evident: o fractură de parietal cu distrugerea
osului pe o întindere uşor de constatat încă şi astăzi şi, cu ocazia acestei
fracturi, o leziune a creierului în emisfera stângă, cum o dovedeşte hemiplegia
întregii jumătăţi drepte a corpului mai mult de un an. Care ar putea fi
leziunea creierului? După toate aparenţele, o encefalită locală sau un abces
în substanţa nervoasă, deoarece rana exterioară şi paralizia s-au vindecat
aproape în acelaşi moment, după o perioadă de un an, şi au permis funcţiilor
sensibilităţii şi mişcării, atât de mult timp anulate pe partea dreaptă a corpului,
să-şi recapete echilibrul normal. Ce-a rămas, deci, astăzi? O simplă tulburare
funcţională, apărută în momentul când creierul era materialmente bolnav
şi persistând chiar atunci când toate funcţiile vieţii de relaţie sunt restabilite2.
De patru ani, viaţa lui F. prezintă două faze esenţial distincte: una normală;
cealaltă patologică. în starea sa obişnuită, F. este un bărbat destul de

54
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

inteligent pentru a avea grijă de nevoile sale, pentru a-şi câştiga existenţa.
El a fost rândaş în diferite case,cântăreţ într-o cafenea de pe Champs-Elysees,
iar funcţiile sale de sergent, pe când era la regiment, ne arată anumite
aptitudini care l-au făcut să fie remarcat de şefii săi. Din clipa în care a
intrat în serviciul meu, la spital, se arată serviabil, binevoitor cu ceilalţi
bolnavi, şi nu a dat prilejul la nici un reproş important prin conduita sa.
Sănătatea nu-i lasă de dorit şi toate funcţiile îi sunt obişnuite. Interesul pe
care-l prezintă acest bolnav se referă la faza patologică pe care o vom
studia şi la tulburările care apar brusc în exerciţiul facultăţilor intelectuale.
Trecerea de la starea normală la cea de boală se face într-o clipă, într-un
mod insesizabil. Simţurile i se închid la excitaţiile externe; lumea exterioară
încetează să mai existe pentru el; nu mai trăieşte decât exclusiv viaţa sa
personală; nu mai acţionează decât cu propriile excitaţii, cu mişcarea automată
a creierului său. Cu toate că nu mai primeşte nimic din afară şi că personalitatea
îi este complet izolată de mediul în care este plasat, îl vedem mergând,
venind, făcând, acţionând ca şi cum ar avea simţurile şi inteligenţa în plin
exerciţiu; în aşa fel încât o persoană neprevenită de starea sa, care l-ar
întâlni la plimbare, nu îşi va da seama de ciudăţenia fenomenelor pe care
le prezintă acest bolnav. Mersul îi este uşor, atitudinea calmă, fizionomia
paşnică; are ochii larg deschişi, pupila dilatată; fruntea şi sprâncenele în­
cruntate, cu o mişcare continuă de nystagmus dovedind o stare de rău, de
suferinţă la cap; şi o mestecare continuă din maxilare. Dacă merge, sau se
plimbă în locurile obişnuite şi chiar dacă cunoaşte dispoziţiile locale, el
acţionează cu toată libertatea pe care o are în viaţa obişnuită; daca însă îl
vom plasa în alt mediu în care nu cunoaşte deloc locuitorii, dacă glumim
creându-i obstacole care să-i bareze drumul, el se loveşte cu uşurinţă de
fiecare lucru, se opreşte la cel mai mic contact, şi, plimbând mâinile pe
obiect, îi caută contururile şi îl ocoleşte cu uşurinţă. Nu prezintă nici o
rezistenţă la mişcarea care i se imprimă, fie că îl facem să-şi schimbe direc­
ţia, fie că îl grăbim, fie că îl încetinim, el se lasă dirijat ca un automat şi
continuă mişcarea în direcţia pe care am vrut să i-o dăm. în timpul duratei
acestor crize, funcţiile instinctive şi apetitul se desfăşoară ca în stare de
sănătate; mănâncă, bea, fumează, se îmbracă, se plimbă ziua, se dezbracă
seara, se culcă la orele când era obişnuit să o facă. Sub ce influenţă se
desfăşoară toate aceste acte? Sunt provocate de nevoi reale, de senzaţii
organice, sau poate sunt chiar şi ele automatisme, simplul rezultat al
obiceiurilor din starea de veghe continuate în somn? Sunt dispus să accept
această ultimă interpretare3, căci de fiecare dată când l-am văzut pe bolnav
mâncând, el mânca cu lăcomie, fără discernământ, abia mestecând alimentele,
înghiţind tot ce-i cădea în mână, fără să fie vreodată sătul, dovadă sigură

55
 ALFRED BINET

a satisfacerii nevoilor. De asemenea, bea tot ce i se dă, vin ordinar, vin

quinquina, apă, assa foetidtfl, fără să manifeste nici o impresie agreabilă,
penibilă sau indiferentă. Examenul sensibilităţii generale şi al sensibilităţii
speciale a organelor de simţ arată o perturbare profundă. Sensibilitatea
generală a pielii, a muşchilor este complet moartă; se poate, fără nici o
reacţie din partea bolnavului, să înţepi pielea diverselor părţi ale corpului,
ale mâinilor, braţelor, picioarelor, pieptului, feţei. Bolnavul nu simte nici
o senzaţie dacă, luând un ac sau o broşa, i se străpunge derma şi i se adân­
ceşte în profunzimea muşchilor. La fel stau lucrurile dacă se foloseşte o
puternică pilă electrică; bolnavul este insensibil la acţiunea celor mai puternici
curenţi asupra braţelor, pieptului, feţei, cu toate că excitaţia electrică îşi
arată efectul prin secusele bruşte şi foarte energice ale muşchilor. Sensibilitatea
generală este deci redusă la zero. Sensibilitatea musculară s-a conservat.
Auzul, complet închis. El nu înregistrează nici un semnal zgomotos care
se produce în jurul lui. Canalul auditiv este, pe toată întinderea, insensibil
la gâdilaturi şi la înţepături. Gustul nu mai există. El bea orice: apă, vin,
oţet, assa faetidci. Mucoasa gurii, a limbii este insensibilă la înţepături.
Mirosul. Nici un miros, bun sau rău, nu este perceput de bolnav; nici oţelul,
nici assa foetida. Mucoasa foselor nazale este insensibilă în întregime. Se
poate introduce un corp străin în fosele nazale până la vălul palatului, fără
a se produce nici gâdilaturi, nici strănuturi. Văzul. Văzul este, ca şi celelalte
simţuri, închis impresiilor exterioare, dar poate, într-un fel, mai puţin complet.
Bolnavul ni s-a părut, de mai multe ori, a nu fi deloc insensibil la efectele
obiectelor strălucitoare; dar senzaţia pe care o trezeşte în el nu-i dă decât
noţiuni atât de confuze încât cere imediat să atingă obiectul pentru a-l ajuta
la cunoaşterea formei, volumului, contururilor etc. Pipăitul. Pipăitul este,
dintre toate simţurile, singurul care persistă şi-l pune pe bolnav în legătură
cu lumea exterioară. Delicateţea cu care-şi plimbă mâinile pe obiecte, felul
în care a ştiut să le atingă în miile de ocazii la care am asistat, dovedeşte
o Fineţe, o subtilitate a acestor simţuri superioară mediei exerciţiului său
în condiţiile normale ale sănătăţii. Izolarea în care F. se găseşte plasat este
deci consecinţa unei tulburări considerabile în exercitarea funcţiilor nervoase.
F. este un bolnav la care inervaţia cerebrală îşi pierde pentru moment
atributele sensibilităţii generale şi speciale caie-1 pun pe om în contact
permanent cu lucrurile exterioare. El este atins de o tulburare funcţională
care prezintă toate caracterele unei nevroze şi care, cu toate că este
singulară, excepţională în manifestările sale, nu este lipsită de precedente
în istoria bolilor sistemului nervos. Tulburările nervoase prezentate de F.
nu se manifestă decât prin crize sau accese de scurtă durată, referitoare la
perioada intermediară. Primul dintre aceste accese datează încă din prima

56
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

lună a anului 1871, pe când F. era încă prizonier în Germania şi hemiplegie

de partea dreaptă. în acea perioadă, crizele se repetau la intervale mai scurte
şi ele rămaseră aşa atâta timp cât rana de la craniu a fost deschisă, adică
mai mult de un an; începând din această perioadă, ele s-au rărit, iar perioada
intermediară, care fusese de cinci la şase zile la început, a devenit, în medie,
de cincisprezece la treizeci de zile. De circa doi ani, ele şi-au păstrat această
periodicitate, în afară de câteva abateri de la regim sau câteva excese ale
bolnavului, care le precipită revenirea. Oricum ar fi, ele sunt întotdeauna
asemănătoare între ele şi marcate de pecetea activităţii inconştiente. Debutul
crizei este precedat de o stare de indispoziţie, de o apăsare la frunte, pe
care bolnavul o compară cu strângerea unui cerc de fier; acelaşi lucru la
sfârşitul ei, căci, multe ore după, el se plânge încă de senzaţia de greutate
în cap şi de amorţeli. Trecerea de la sănătate la boală se face rapid, în
câteva minute, într-un mod insensibil, fără convulsii, fără ţipete; el sare de
la una la alta fără să treacă prin estompările raţiunii, care se regăsesc la
ora când somnul trebuie să vină; iar fiinţa conştientă, responsabilă. în
plină stăpânire de sine, nu mai este, după o clipă, decât un instrument
orb, un automat docil al activităţii inconştiente a creierului său. El se
mişca cu o libertate aparentă, pe care de fapt nu o are; i se pare că vrea,
dar nu mai are decât o voinţă inconştientă şi neputincioasă de a se debarasa
de cele mai mici obstacole care se opun mişcărilor sale. Toate actele pe
care le face, toată activitatea pe care o are în timpul crizei nu este decât
repetarea obiceiurilor din starea de veghe. Este incapabil sa înţeleagă şi,
de asemenea, de a-şi imagina; şi, cu toate acestea, există un act straniu
— pe care-1 vom studia mai târziu, izolat — care a apărut încă de la prima
criză, atunci când era încă soldat, care de fiecare dată se reproduce în
aceleaşi condiţii şi pare scopul special al activităţii sale maladive: este
atracţia pentru furt sau mai degrabă pentru sustragerea tuturor obiectelor
care-i cad în mână si pe care el le ascunde de-a valma acolo unde se
găseşte. Nevoia de sustragere şi de a ascunde este un fapt atât de dominant
la acest bolnav, încât, apărut de la prima criză, nu a încetat să se arate şi
în accesele ulterioare. Pentru el lotul este bun de luat, chiar lucrurile cele
mai neînsemnate, iar dacă nu găseşte nimic pe masa vecinului său, ascunde,
cu aparenţă de mister, pe când o numeroasă asistenţă îl înconjoară şi-l
supraveghează, diferite obiecte care-i aparţin: ceasul, cuţitul, portmoneuletc.
Tot timpul cât durează accesul este o fază a existenţei sale în care amintirea
nu mai este prezentă pentru el; uitarea este atât de completă încât el se
arată foarte mirat dacă i se relatează ceea ce a făcut; nu mai are nici o
idee despre timpul, locul, mişcările, investigaţiile al căror obiect a fost, nici
despre diferitele persoane care au asistat. Separarea între cele două faze

57
m
 ALFRED BINET

din viaţa sa, sănătatea $i boala, este absolută! Să ne oprim la studiul psiho­
logic al acestui bărbat, prin interpretarea faptelor care se produc în timpul
crizei, fără a neglija totuşi detaliile observaţiei de zi cu zi, care-şi vor găsi
locul într-o altă parte a acestui memoriu. Sensibilitatea generală este, am
mai spus-o, complet stinsă. Sensibilitatea musculară e păstrată. Auzul,
mirosul, gustul sunt închise pentru excitaţiile din afară. Văzul nu mai dă
decât impresii obscure, fără cunoştinţă. Pipăitul este păstrat şi pare chiar
să capete o fineţe, o sensibilitate exagerată. Şi tocmai în contextul acestei
perturbări nervoase considerabile trebuie să determinăm valoarea şi
semnificaţia actelor pe care le-am descris. Activitatea lui F. în timpul crizei
este aproape la fel ca în starea normală, iar aceasta în condiţiile în care
mişcarea este mai puţin rapidă; el merge cu ochii deschişi, cu privirea fixă;
dacă îl dirijezi spre un obstacol, se ciocneşte uşor de acesta şi îl ocoleşte;
orice ar fi, copac, scaun, bancă, un bărbat, o femeie, nu este pentru el decât
un obstacol nediferenţiat. Expresia feţei este de cele mai multe ori imobilă,
impasibilă şi, cu toate acestea, reflectă uneori ideile care-i apar spontan în
minte sau impresiile tactile ce se trezesc în memoria sa. Expresiile sale,
gesturile, mimica, care au încetat de a mai fi în raport cu lumea exterioară,
sunt exclusiv în serviciul personalităţii sale sau, mai degrabă, al memoriei
sale. Am asistat, astfel, îa scena următoare: F. se plimba în grădină, printre
arbori; i se pune în mână bastonul, pe care-1 lăsase să cadă câteva minute
mai înainte. El îl palpează, îşi plimbă de mai multe ori mâna pe mânerul
îndoit al bastonului — devine atent —, pare că-şi pleacă urechea şi,
deodată, strigă: «Henri!» Apoi: «Iată-i! sunt pe puţin douăzeci! Le vom
veni de hac!» Apoi, ducând mâna la spate, ca şi cum ar fi luat un cartuş,
face mişcarea de încărcare a armei sale, se culcă în iarbă, pe burtă, cu
capul ascuns după un copac, în poziţia unui trăgător, şi urmăreşte, cu arma
sprijinită în umăr, toate mişcările duşmanului pe care crede că-1 vede la
mică distanţă. Această scenă, plină de peripeţii, raportată cu detalii în
cursul observaţiilor, a fost pentru fiecare dintre noi expresia cea mai
completă a unei halucinaţii provocate de o iluzie de pipăit, care, dându-i
unui baston atributele unei puşti, a trezit la acest bărbat amintirile ultimei
sale campanii şi reproduce lupta în care el a fost atât de grav rănit. Am
vrut, în criza survenită cincisprezece zile mai târziu, să caut confirmarea
acestei idei şi nu cred că este cazul să ne îndoim de interpretare, căci
bolnavul, fiind din nou plasat în aceleaşi condiţii, am văzut aceeaşi scenă
repetându-se cu ocazia atingerii aceluiaşi obiect. Astfel mi-a fost posibil
să dirijez activitatea bolnavului meu într-o ordine de idei pe care i-am
generat-o, punând în joc impresiile tactile, pe când toate celelalte simţuri
nu-mi permiteau nici o comunicare cu el. Toate actele, toate expresiile lui

58
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

F. sunt sau repetarea a tot ce el face în fiecare zi, sau sunt provocate de
impresiile pe care obiectele i le produc prin atingere. Este suficient să
observi acest bolnav timp de câteva ore pentru a-ţi face, privind acest subiect,
o idee precisă. Tocmai urmârindu-1 în peregrinările sale prin spitalul
Saint-Antoine, domnul Maury şi eu am fost martori la mii de scene născute
din întâmplare, toate foarte interesante din punct de vedere psihologic. Eram
în fundul unui coridor, în faţa unei uşi închise, F. îşi plimbă mâinile pe
această uşă, găseşte mânerul, îl pipăie şi vrea să deschidă; uşa îi rezistă;
el caută broasca, apoi cheia, pe care nu o găseşte. îşi plimbă atunci degetele
pe şuruburile care fixează broasca, încearcă să le apuce şi să le învârtă, cu
scopul de a scoate broasca. Toate aceasta serie de acte dovedeşte o frământare
a spiritului în raport cu obiectul care-l preocupă. El părăseşte această uşă
şi se îndreaptă spre alt loc, când eu îi aşez sub ochi un set de şapte sau
opt chei; nu le vede; i le agit zgomotos la ureche; nu le aude; i le pun în
mână: le apucă imediat şi le încearcă rând pe rând în broască, fără să
găsească vreuna care să se potrivească. Părăseşte alunei locul şi merge
într-un salon, luând în trecere diverse obiecte, cu care-şi umple buzunarele,
ajungând la o mică masă de scris. îşi plimbă mâinile pe acea masă; era
goală; întâlneşte, palpând-o, mânerul unui sertar; îl deschide; ia o pană,
si, imediat, această pană trezeşte in el ideea de a scrie; deschide sertarul,
scoate mai multe foi de hârtie, pe urmă o călimară, pe care le pune pe
masă. Ia loc pe un scaun şi începe o scrisoare în care se recomandă generalului
său pentru bună conduită şi vitejie, cerându-i să se aibă grijă ei pentru o
medalie militară. Această scrisoare este scrisă în termeni eu totul incorecţi,
dar echivalenţi, ca expresie şi ortografic, cu lot ceea ce noi l-am văzut
făcând în starea sa de sănătate. Experienţa la care ne-a făcut să asistăm
bolnavul, scriind acea scrisoare, ne-a condus, imediat, la aflarea în ce
măsură simţul văzului concură la îndeplinirea actului. Uşurinţa cu care trasa
literele şi aştemea rândurile pe hârtie nu lăsa nici o îndoială asupra exerciţiului
vederii atentă la scriere; dar, pentru a face dovada irevocabilă, am plasat
de mai multe ori o placă de tablă între ochii şi mâna care scria; cu toate
că toate razele vizuale au fost stăvilite, el nu-şi întrerupea deloc rândul
început, continuând să scrie câteva cuvinte încă, într-o formă ilizibilă, cu
liniile verticale înghesuite una în alta; pe urmă se opri fără să manifeste
nemulţumire sau nerăbdare. Obstacolul ridicat, el îşi reluă rândul neterminat
şi începu un alt rând. Simţul văzului era deci în plină activitate şi necesar
expresiei scrise a gândirii bolnavului. Ne este uşor să aducem în acest sens
o a doua dovadă, nu mai puţin demonstrativă: în timp ce bolnavul scria,
am înlocuit cerneala cu apă; prima dată când a înmuiat pana, el a obţinut
suficiente demitente pentru ca scrisul să rămână vizibil; dar, mai apoi, pana,

59
 ALFRED BINET

care nu mai lua decât apă, trasa litere şterse, lucru de care îşi dădu seama
imediat. Se opri, şterse vârful penei, o frecă de mâneca hainei sale şi vru
să reînceapă să scrie; acelaşi efect. Un nou examen al penei sale, pe care-o
priveşte cu mai multă atenţie decât prima dată; o nouă încercare infructuoasă;
iar acest bolnav, stânjenit în activitatea sa prin voinţa noastră, nu a avut nici
o clipă ideea de a căuta obstacolul în călimară. Gândirea îi era incapabilă
de spontaneitate, iar văzul, aţintit pe hârtie şi pe pana pe care-o ţinea în
mână, rămânea cu totul diminuat în faţa călimării cu care nu avea nici un
punct de contact tactil. Această a doua experienţă o confirmă pe prima; şi
una si cealaltă ne atestă că văzul există cu adevărat, dar a rezultat de aici
că acel câmp vizual al bolnavului era exclusiv şi restrâns la un cerc absolut
personal al bolnavului, că simţul văzului nu se trezeşte decât cu ajutorul
pipăitului şi că funcţionarea sa rămâne limitată numai la obiectele cu care
el era în raport prin pipăit. Alte observaţii vor veni mai târziu în sprijinul
acestei idei; dar, înainte de a trece la o altă ordine de fapte, vreau să
semnalez o halucinaţie foarte curioasă pe care am provocat-o accidental,
în vreme ce F. era ocupat cu scrisul. El a luat pentru a scrie mai multe foi
de hârtie, cam zece, suprapuse. Scria pe prima pagină, când ne-a venit
ideea să i-o luăm brusc; pana sa continuă să scrie pe a doua foaie, ca şi
cum nu ar fi observat sustragerea pe care tocmai o făcusem, el terminându-şi
fraza fără să se oprească, fără altă expresie decât o uşoară mimică de
surpriză. Scrisese cam zece cuvinte pe a doua foaie, când i-am luat-o
repede, ca şi pe prima; termină pe a treia foaie rândul început pe precedenta,
exact din punctul în care pana îi rămăsese aşezată. Am continuat să-i luăm
şi a treia, şi a patra foaie, şi, ajunşi la a cincea, el îşi semnează numele în
josul paginii, cu toate că tot ce scrisese dispăruse o dată cu foile precedente.
L-am văzut atunci privind în susul paginii albe; reciti tot ce tocmai scrisese,
cu o mişcare a buzelor, care urmărea fiecare cuvânt; pe urmă, de mai multe
ori, scrise cu pana sa, în diferite locuri de pe această pagină albă, punând
ici o virgulă, dincolo un e, dincoace un r, urmărind cu atenţie ortografia
fiecărui cuvânt, pe care se silea să-1 corecteze cât mai bine; iar fiecare din
aceste corecturi corespundea unui cuvânt incomplet pe care-1 regăseam la
aceeaşi înălţime şi chiar la aceeaşi distanţă pe foile pe care le aveam în
mâinile noastre. Ce semnificaţie să-i dăm acestui act atât de singular? Credem
că avem soluţia în starea halucinatorie care creează ideea-imagine şi-i dă
gândirii sau memoriei o astfel de putere de reflecţie către simţuri, încât
acestea, intrând în funcţiune, dau fie gândirii, fie amintirii o realitate
exterioară. Este halucinaţia pe care o întâlnim în somn, în vise, în nevropatiile
cerebrale. F. reciteşte în memoria sa scrisoarea pe care tocmai a scris-o,
în timp ce ochii săi fixaţi pe acea foaie albă îi dau impresia falsă că vede

60
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

rânduri care nu există; tot aşa cum, întruna dintre trăirile precedente, el
avea, prezenţi înaintea ochilor, soldaţii prusaci cărora le supraveghea mişcările,
pentru a-i surprinde ia momentul potrivit. Scrisoarea terminată, F. părăseşte
masa, se pune în mişcare, parcurge din nou salonui cu bolnavi, luând la
întâmplare toate obiectele care-i cad în mână, punându-le în buzunar şi
ascunzându-le apoi sub o cuvertură, sub o saltea, .sub husa unui fotoliu,
sau sub un morman de cearşafuri. Ajuns în grădină, ia din buzunarul sau
un caieţel cu foiţe pentru ţigarete, îl deschide, rupe o foiţă, ia săculeţul cu
tutun si rulează o ţigaretă cu dexteritatea unui bărbat obişnuit cu acest exer­
ciţiu, îşi caută cutia cu chibrituri, ia un băţ, aprinde ţigareta, aruncă jos
băţul de chibrit încă aprins, pune piciorul pe el pentru a-1 stinge şi-şi fumează
ţigareta, plimbându-se în lungul şi în latul grădinii, fără ca vreun act prezent
să lase să se ghicească că el nu se află într-o stare normală. Tot ce făcea
era reproducerea fidelă a vieţii sale obişnuite. Terminată această primă
ţigară, se pregăteşte să-şi aprindă alta; atunci intervenim şi îi cream obstacole.
El are în mână o nouă foiţa de ţigară, pregătită să fie umplută cu tutun;
îşi caută în buzunar sacul cu tutun pe care nu-1 mai găseşte; i l-am furat.
ÎI caută într-un alt buzunar. îşi cercetează toată îmbrăcămintea, revine la
primul buzunar, pentru a-1 căuta din nou, iar fizionomia sa exprimă surpriză.
Ii arăt sacul, dar el nu-1 vede; i-1 apropii de ochi; lot nu-1 vede; i-i agit la
înălţimea nasului; el nu vede nimic, l-l pun în mână, îl simte imediat şi
îşi termină ţigara. în clipa în care îşi duce ţigara spre băţul aprins, i-i suflu
şi îi arăt în schimb un alt băţ de chibrit aprins, pe care îl ţin în mână; nu-1
vede; i-l apropii de ochi, atât de aproape încât î-aş fi putut arde genele;
tot nu-1 vede şi nu are nici cel mai mic reflex de clipire. îşi aprinde un alt
chibrit, i-l suflu din nou şi i-l înlocuiesc cu al meu; aceeaşi indiferenţă din
partea lui. I-l pun la vârful ţigaretei pe care o ţine în gură, îi aprind tutunul
din ţigaretă; el nu-şi dă seama de nimic, nu face nici o mişcare de aspirare
a fumului. Această experienţă, atât de remarcabilă prin simplitatea şi prin
rezultatele ei, vine în sprijinul precedentei: amândouă ne dovedesc că bolnavul
vede anumite lucruri şi nu le vede pe altele; că simţul văzului este prezent
ia toate obiectele personale în raport cu el prin impresia atingerii, şi închis,
din contră, la toate lucrurile exterioare lui: el îşi vede chibritul său şi nu-l
vede pe al meu. în diferite ocazii, în accesele ulterioare, am repetat aceeaşi
experienţă şi am obţinui aceleaşi rezultate; bolnavul rămânea indiferent la
lot; ochii temi şi ficşi nu aveau nici clipiri, nici contracţii pupilare. De mai
bine de două ore domnul Maury şi cu mine urmărim acest bolnav, observându-i
mişcările, ţinuta, spionându-i gândurile; am cutreierat cu el cea mai mare
parte a spitalului şi am ajuns în departamentul bucătăriei. îl dirijez spre
cămăruţa călugăriţei, unde el nu a intrat niciodată; se orientează cu mâinile,

61
 ALFRED BINET

face înconjurul încăperii, atinge fiecare lucru; simte un dulap, îl deschide;

palpează câteva fiole, le ia, le priveşte; vede vin, îl bea. Ajuns la un mic
birou, vederea îi este impresionată de câteva obiecte strălucitoare aşezate
pe o etajera; le ia, le examinează, le pune pe toate, pe rând, în buzunar.
Arunc, pe biroul pe care-şi plimba el mâinile, câteva pene pe care degetele
sale le întâlneşte şi care-i vor da, sper, dorinţa de a scrie din nou. Abia
le-a atins că a şi luat un scaun şi începe o scrisoare adresată uneia dintre
pnetenele sale. Ii spune că trebuie să schimbe ora întâlnirii, că el «cântă
astă-seară la cafeneaua Champs-Elyseees» şi că nu va fi «acasă înainte de
ora unsprezece». L-am lăsat să-şi termine scrisoarea, fără sâ-i cream nici
un necaz. O pune în plic, cu adresa domnişoarei X. şi adaugă: A fi trimisa
printr-un comisionar. Această indicaţie specială însemna, evident, că această
scrisoare avea pentru el o anumită importanţă şi că ţinea ca ea să ajungă
fără întârziere. O pune în buzunar, se ridică şi chiar în aceeaşi clipă, fără
nici o precauţie, fără nici o subtilitate, îi iau acea scrisoare căreia ei îi dă
atâta importanţă. Nu-şi dă seama de sustragere, cu toate ca mâna mea i-a
alins intenţionat pieptul şi braţul înainte de a ajunge la buzunar. Termenii
scrisorii ne-au făcut sa ne gândim că bolnavul este într-o ordine de idei pe
care noi am dorit mult să o aibă, dar pe care ne-ar fi fost imposibil să t-o
sugerăm. Cântase, în criza sa precedentă, multe romanţe din repertoriul său,
în momentul în care amintirea vechii profesii de cântăreţ îi venea spontan
în minte; am aşteptat deci ca o întâmplare fericită să-l determine să cânte
din nou, căci nu aveam nici un mijloc de a-i angaja pe această cale. Abia
a făcut câţiva paşi în curte, că începu să fredoneze arii care, de altfel, îi
păreau familiare; apoi se îndreptă spre salonul în care stă încă de la intrarea
sa în spital. Ajuns la pat, luă de pe policioară pieptenele, oglinda, îşi
pieptănă părul, îşi perie barba, îşi aranja gulerul, îşi descheie vesta, procedând
cu grijă la toate detaliile toaletei sale. Domnul Maury întoarce oglinda; el
îşi continuă îngrijirile de toaletă, privindu-se, ca mai înainte, în oglinda
care nu-i mai arăta nici o imagine. Fără nici o îndoiala pentru noi, el se
pregătea pentru o reprezentaţie teatrală. Ia de pe pal îmbrăcămintea pe care
a părăsit-o şi o aruncă imediat — era capotul de spital —, îşi plimba rapid
mâinile pe scaun, pe pervazul ferestrei, arătând multă nelinişte. Expresia
de nemulţumire a bolnavului era foarte clară pentru fiecare dintre noi şi
vedeam că îi lipseşte un articol de îmbrăcăminte în raport cu ideea pe care
o urmăreşte; redingota, care de obicei se afla pe una din mobilele din veci­
nătate, nu se afla la îndemâna lui. Unul dintre noi se dezbracă de redingota
sa şi i-o pune în mână; imediat o îmbracă. Ochiul îi este atras de strălucirea
unei panglici roşii, o atinge, o priveşte, o ia. Găseşte pe pat câteva cărţi,
romane-foileton, pe care le răsfoieşte rapid, fără a găsi ceea ce căuta. Ce-ar

62
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

fi putut el să caute? Poate pagini cu note muzicale. Iau una din acele cărţi,
o rulez şi, punându-i-o astfel rulată în mână, îi satisfac dorinţa, dându-i
impresia unui sul cu note muzicale, căci imediat îşi ia bastonul şi traversează
salonul cu paşi lenţi, degajaţi. Din mers, îl oprim pentru a-i lua haina ce
o avea pe el; nu opune nici o rezistenţă; infirmierul îi pune între mâini
propria sa redingotă, el se îmbracă, îşi cercetează butoniera, vede panglica
de la medalia militară şi pare satisfăcut. Coboară agil scara pe care umbla
zilnic, traversează curtea spitalului cu înfăţişarea unui om grăbit şi se
îndreaptă spre poartă. Ajuns aici, îi barez trecerea şi îl întorc cu spatele
spre poartă; el se lasă, fără să protesteze, pe urmă îşi reia mersul în noua
direcţie pe care i-am impus-o şi intră, tatonând, în loja portarului, deschisă
spre locul în care ne găseam noi. în acel moment, soarele lumina cu o stră­
lucire puternică o uşă de sticlă care închidea loja din cealaltă parte a curţii.
Păru că nu este insensibil la strălucirea acestei lumini, care într-adevăr îi
crea o iluzie vizuală, trezindu-i o senzaţie adecvată ideii care-l făcea să
acţioneze. Această lumină i-a dat probabil iluzia unei rampe, căci el se aşeză
imediat vis-ă-vis de ea, îşi controla ţinuta, desfăcu ruloul de hârtie pe care-l
avea în mână, fredona uşor o arie, parcurgând cu ochii paginile pe care le
răsfoia uşor, marcând cu mâna o măsură perfect ritmată. Pe urmă începu
Să cânte cu voce puternică, într-un mod foarte plăcut, nuanţând cu abilitate
cântecul său, o romanţă patriotică pe care noi toţi am ascultat-o cu plăcere.
Terminată această prima parte, el cânta o a doua, pe urmă o a treia. Apoi,
l-am văzut luându-şi batista şi ştergându-şi faţa; i-am dat un pahar pe
jumătate plin cu apă, puternic oţetit, pe care nu-1 văzu; i-am aşezat paharul
sub nas fără ca mirosul de oţet să ajungă până la el; i l-am pus în mână
şi îl bău fără să acuze vreo senzaţie neplăcută. Ce rol, perfect închis
impresiilor din afară, a jucat simţul auzului în executarea atât de perfectă
a celor trei romanţe, pe care tocmai le-am ascultat? Se auzea el cântând?
Avea percepţia reală a vocii sale, când el nu o auzea nici pe a mea, dacă
îi vorbeam, nici zgomotele puternice şi variate pe care i le provocam la
urechi? Tot astfel, într-o experienţă precedentă asupra simţului văzului, am
constatat că vedea chibntul pe care-l ţinea în mână şi rămânea absolut
străin faţă de chibritul pe care i-1 prezentam eu. Scena la care tocmai am
asistat nu ne permite să rezolvăm problema, căci punerea în scenă a romanţelor
ar fi putut să fie un simplu gest automat, ca şi lupta înverşunată angajată
între el şi soldatul prusac, în clipa în care s-a crezut înarmat cu o puşcă,
nu a fost decât o amintire în acţiune. Gesturile sale, ţinuta, inflexiunile
vocii, nuanţările de sentimente şi căldura pe care o exprimau cântecele sale,
fiind lucruri învăţate cu mult timp în urmă şi repetate de el de nenumărate
ori, ar putea fi deci un episod din viaţa sa obişnuită, o simplă reminiscenţă,

63
 ALFRED BINET

o expresie vocală inconştientă, automată, ca atâtea alte fapte care s-au

petrecut sub ochii noştri. Aveam o mare dorinţă de a rezolva această nouă
problemă printr-o experienţă decisivă, şi tot pe calea impresionării pipăitului
ne-am gândit să verificăm simţul auzului. Ştiam că prin contactul cu o pană
trezim la F. ideea de a scrie; mai ştiam că tutunul pus în mâna lui îi gene­
rează ideea de a fuma, deci ne-am gândit că, făcându-1 să întâlnească un
arcuş, îi vom sugera ideea de muzică, deoarece el avea obiceiul să folosească
o vioară pentru a-şi studia romanţele. Am pregătit, în acest scop, o vioară
total dezacordată, pe care plănuisem să i-o punem în mână. Am fi găsit în
această experienţă o demonstraţie completa a exerciţiului sau a nonexerciţiului
simţului auzului, dacă F. ar fi putut să o reacordeze şi să se folosească de
vioara sa cum o făcea de obicei. Dar criza s-a terminai înainte ca noi să
putem face această experienţă atât de simplă. Această scena, pe care m-am
străduit să o reproduc cu fidelitate, este interesantă nu prin înlănţuirea fap­
telor care s-au succedat începând cu scrisoarea scrisă sub ochii noştri prietenei
sale; ea marchează momentul sau ideea de concert în mintea sa. Din acea
clipă şi până la realizarea ei, lotul s-a armonizat şi a concurat întru acelaşi
scop; el urmăreşte această idee timp de cel puţin trei sferturi de oră, fără
ca nimic să-1 poată distrage. Acesta este unul dintre punctele de vedere cele
mai interesante în această observaţie, căci el arată foarte clar diferenţa
esenţială care există între starea psihologică de somn şi vis şi condiţiile
speciale pe care boala lui F. Ie-a creat pe planul inervaţiei sale cerebrale."
Povestea sergentului din Bazeilles prezintă asemănări frapante cu aceea
a somnambulilor isterici citaţi mai sus, dar în acelaşi timp se pot releva
diferente notabile, care nu permit alăturarea acestei observaţii la precedentele.
Asemănarea constă în existenţa mai multor vieţi psihologice separate.
F., ca urmare a unei răni la cap, prezintă, prin accese, o activitate psihică
specială, care se distinge de viaţa sa normală şi constituie, dacă vrem să
folosim acest termen, o stare de condiţie secundă; separarea celor două exis­
tenţe este făcută aici, ca şi în cazul Feîida, mai ales prin memorie; bolnavul
revenit la viaţa sa normală nu-şi mai aminteşte ceea ce a făcut, ceea ce a
spus în timpul crizei sale, asistenţii care l-au înconjurat şi încercările la
care a fost supus. Starea de criză diferă, se pare, de cealaltă stare printr-o
schimbare de caracter şi mai ales prin acel impuls spre hoţie persistent,
care-1 face pe bolnav să apuce şi să ascundă toate obiectele pe care le
întâlneşte. Iată deci două elemente, memoria şi caracterul, care diferenţiază
complet condiţia secundă de condiţia pnmă; încolo, în tot ceea am arătat,
asemănările dintre F. şi ceilalţi bolnavi pe care i-am descris sunt remarcabile.
Diferenţele constau în forma de activitate mentală pe care F. o manifestă
în timpul crizei sale. în timp ce Felida, Louis V. şi ceilalţi arată, în timpul

64
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

condiţiei secunde, o inteligenţă deschisă spre toate excitaţiile exterioare,

inteligenţa lui F. este, din contră, închisă la toate excitaţiile şi nu are nici
un raport cu ideea dominanta a momentului. A putut fi văzut parcurgând
timp de două ore un spital întreg, traversând coridoarele, saloanele, plim-
bându-se în grădină fără să se sinchisească de numeroasele persoane care-1
urmau şi care-1 spionau; el nu vedea aceste persoane pentru că prezenţa
lor nu intra în cercul lui de idei; nu a văzut nici unul dintre obiectele care
nu aveau vreo legătură cu romanul interior pe care-1 trăia mergând; când
simţise nevoia să fumeze, şi când domnul Mesnet, după ce-i stinsese chibritul,
îi prezentase altul aprins, el nu l-a văzut, cu toate că a lăsat să-i fie arse sprân­
cenele de flacără. Dar el a perceput pana de care s-a servit pentru a scrie
şi hârtia pe care a scris o scrisoare, ca şi coridorul pe care l-a traversat şi uşa
pe care a deschis-o: toate aceste obiecte erau în raport cu ideile sale dominante.
Ceea ce domnul Mesnet a înţeles şi a descris foarte bine, notând cu grijă
rolul principal exercitat de pipăit asupra inteligenţei bolnavului său.
Astfel activitatea mentală a lui F., în timpul crizelor sale, prezintă mai
ales o dezvoltare sistematică. Domnul Mesnet admite, între altele, şi chiar
afirmă de mai multe ori, că aceasta este o activitate inconştientă, pur
reflexă şi mecanică. Nu exista, deci, în timpul crizei nici urma de gândire
conştientă, de judecată, de imaginaţie. Această interpretare, venind de la
autorul care a observat personal faptele, prezintă o atât de mare garanţie
de corectitudine încât mulţi psihologi nu au avut nici o dificultate în a o
accepta. A fost deci, pentru un timp, admisă adesea ideea că la anumiţi
bolnavi o activitate mentală inconştientă şi oarbă, poate, la un moment dat,
să se substituie conştiinţei, luând în mână hăţurile guvernării organismului
şi producând o întreagă serie de acte complicate. Această ipoteză — căci
este o ipoteză — a fost reluată de un naturalist englez bine cunoscut, dom­
nul Huxley, care s-a servit de ea ca să lămurească teoria sa despre con­
ştiinţă ca epifenomen, La ce serveşte conştiinţa, se întreba el, când putem
foarte bine să ne lipsim de ea, întrucât creierul, în absenţa ei, poate îndeplini
acte care au caracteristicile inteligenţei? Conştiinţa este un lux al spiritului,
un lucru inutil, un fenomen supraadăugat, care luminează procesele
psihologice, care le revelează, dar care nu le constituie. S-a comparat deci
conştiinţa cu umbra care-1 urmează pe călător, cu lumina care iese din
focarul unei maşini sau cu clopotul care, sunând, ne arată ora marcată pe
cadranul unei pendule; suprimaţi umbra, lumina, clopoţelul, toate aceste
semne exterioare, mecanismul intern pe care ele îl revelau nu va funcţiona
mai puţin la fel dacă prin hipnoză conştiinţa va fi suprimată; creierul va
continua să funcţioneze, ideile se vor succeda, iar judecăţile se vor coordona
în raţionamente, cum făceau şi mai înainte.

65
 ALFRED BINET

Astăzi începe a se recunoaşte că aceste ipoteze sunt cu totul hazardate

şi că, în tot cazul, faptele care ie servesc drept punct de plecare principal
pot primi o cu totul altă interpretare. Nu s-a demonstrat nicidecum că
activitatea mintală a sergentului din Bazeilles în timpul crizelor sale ar fi
fost una pur automata; departe de aceasta, dacă recitim cu grijă observaţiile
pe marginea comportamentului său, întâlnim în fiecare clipă semne de
conştiinţă; este chiar uimitor cum de s-a trecut cu vederea peste lucrul
acesta. Să-I privim, în clipa în care, dominat de amintirea meseriei de cân­
tăreţ, el îşi face toaleta pentru a urca pe scenă şi caută o redingotă; mâna
rătăcind în jurul său, el nu-şi găseşte hainele căutate şi dă semne de ne­
mulţumire; în alt moment, pe când era ocupat să scrie o scrisoare generalului
său, i-am luat rapid foaia de hârtie pe care scrisese şi el manifestă un semn
de surpriză; surpriză, nemulţumire, ce sunt toate acestea dacă nu semne ale
conştiinţei? Şi nu sunt suficiente aceste câteva fapte pentru a ne îndoi foarte
serios de ipoteza omului-maşină?
Pe măsură ce vom avansa în subiectul nostru, vom avea nu o dată
ocazia de a arăta că conştiinţa nu abdică atât de uşor de la drepturile pe
care le-a avut până acum şi că ea poate subzista în contextul unei activităţi
psihologice rudimentare.

II

După publicarea memoriului domnului Mesnet, au apărui numeroase

observaţii de acelaşi gen, care i-au confirmai exactitatea.
Cele mai importante dintre aceste noi observaţii sunt, fără îndoială.
cele care au fost culese şi publicate recent de domnul Charcot şi elevii săi.
Domnul Charcot a avut amabilitatea să-mi arate bolnavii săi şi am găsit o
asemănarea psihologică completă cu cazul descris de domnul Mesnet.
Aceşti bolnavi prezentau toţi acea sistematizare exagerată a activităţii
intelectuale care îi făceau să perceapă anumite obiecte cu un înalt grad de
fineţe, pe când altele treceau complet neobservate, lată una dintre aceste
observaţii. O iau dintr-o publicaţie foarte interesantă a domnului Guinon5.
„Este vorba despre un bolnav pe nume B., în vârstă de douăzeci şi nouă
de ani, jurnalist. Este un bărbat care nu face parte din clientela obişnuită
a spitalului. A fost bine crescut, bine instruit, bacalaureat în litere. Părinţii
au fost rentieri şi i-au lăsat o oarecare avere, pe care el a risipit-o de la
optsprezece până Ia douăzeci de ani. La douăzeci de ani pleacă ca voluntar
în serviciul militar de un an, ca husar. Aici a avut 0 formă gravă de febră

66
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

tifoidă, pentru care a fost îngrijit la spitalul militar. în timpul convalescenţei,

a fost puţin surd, a avut picioarele umflate şi prezenta tulburări destul de
accentuate de memorie. La sfârşitul celor două luni de convalescenţă, s-a
vindecat, dar două luni mai târziu izbunesc primele accidente nervoase,
începutul acestor tulburări s-a produs fără o cauză cunoscută. într-o seară,
la el acasă, după masă. a simţit un nod care i se urcă în gât şi-1 sufocă;
pe urmă şi-a pierdut cunoştinţa. Timp de două sau trei ore se zbate, se
rostogoleşte pe podea, iar convulsiile sunt întretăiate de perioade de
somnolenţă. în continuare, nu a mai avut alîe crize timp de opt ani... La
vârsta de douăzeci şi patru de ani, complet ruinat, neînvăţând nici o meserie
şi obligat să muncească pentru a trăi, începe sa practice ziaristica. A fost
reporter (fapte diverse, relatări din tribunale, teatre ele.). în mai 1890, este
trimis la Marsilia de un jurnal parizian pentru a face reportaje cu ocazia
călătoriei preşedintelui Republicii în Corsica. Avea deja de câtva timp un
fel de tremur al mâinii drepte carc-1 deranja mult la scris şi era însoţit, pe
post de secretar, de un tânăr băiat căruia îi dicta depeşele şi articolele sale.
Pe timpul şederii la Marsilia, el se surmena şi sfârşi printr-un atac de ner\i,
cu manifestări prodromale. în acesl moment tremurul mâinii ajunse ia
maximum. Acum băgă el de seamă că era purtătorul unei hemianestczii
drepte. După ce şi-a reluat munca timp de o lună, el s-a prezentat la consul­
taţia de marţi, la Salpetriere, în ziua de 21 octombrie 1890, pentru că resimţea
din nou prodrcmul unei crize nervoase. Aceste simptome erau mereu aceleaşi.
Dureri de cap, inapetenţă, greţuri urmate uneori de voma, prin regurgitare,
frisoane, senzaţii de cald şi de frig. La toate acestea se adaugă tulburări
de memorie; nu-şi mai aminteşte absolut nimic, uită ce a făcut în ajun şi
ce are de făcut mâine. Acest fel de rău genera! a precedat aproape toate
crizele sau seriile de crize care s-au produs în ultimul timp. Când s-a
prezentat la noi, era un bărbat de o statură mijlocie, cu un aspect nu prea
robust, puţin palid, cu aerul unui om abătut şi trist. Toate organele îi
funcţionau normal. Nu avea nimic Sa inimă şi nici la plămâni. Jumătatea
dreaptă a corpului era sediul unei anestezii totale la contact, cu durere şi
temperatură. Pierderea sensibilităţii musculare a acestei părţi nu este totală;
el simte când i se mişcă degetul, dar nu poate indica întotdeauna care din
ele. Sensibilitatea profundă, musculară şi articulară este complet abolită. în
fosa iliacă dreaptă există un punct dureros. Apăsarea pe acest punct, numai
apăsarea profundă, dă naştere unor fenomene de aură {bule, pocnituri în
tâmple, vâjâituri în urechi). Mai mult, aşa cum vom vedea mai departe,
acea apăsare opreşte imediat atacul. Mai există un asemenea punct la
nivelul condilului intern al femurului din partea dreaptă. Gustul este abolit

67
 ALFRED BINET

pe partea dreaptă a limbii, mirosul complet pierdut pe partea dreaptă. Auzul

este diminuat pe aceeaşi parte. în ceea ce priveşte văzul, se constată pe
partea dreaptă o restrângere a câmpului vizual cu 30°. în stânga, câmpul
vizual este normal. în plus, acromatopsie şi poliopie monocularâ. Bolnavul
ne spune că este hipnotizahil şi că în serviciul spitalicesc unde a fost folosit
ca subiect pentru diverse experienţe era hipnotizat cu ajutorul apăsării pe
globii oculari. Vom vedea mai departe care este starea în care este adus
bolnavul cu ajutorul acestui procedeu. După două zile de la internare,
bolnavul ne-a rugat să-l hopnotizăm, cum i se făcuse la Montpellier şi în
alte locuri, pentru că el resimte o oarecare ameliorare după aceste somnuri
provocate. Noi am răspuns cu plăcere cererii lui şi, după ce l-am aşezat
pe un scaun, am repetat manevra pe care el ne-a spus că a mai folosit-o
în acest scop: ocluzia ochilor cu o uşoară presiune pe globii oculari. După
câteva secunde, bolnavul prezentă mişcări de deglutiţie şi de regurgitare
foarte pronunţate: se credea că va voma, dar voma nu s-a produs. Curând
membrele s-au încordat uşor; ele erau întinse pe axa corpului, care se
aplecase puţin pe spate; membrele inferioare erau apropiate unul de altul,
cu piciorul în extensie forţată. Membrele superioare erau apropiate de corp;
antebraţele în pronaţie forţată; pumnul mâinii, în spate şi în afară, cu dege­
tele strânse. Braţele ridicate rămân în poziţia care li se dă. Pe urmă bolnavul
este străbătut de câteva frisoane şi imediat membrele îi redevin suple şi el
rămâne aşezat, calm, cu capul puţin înclinat spre piept, cu ochii închişi,
având atitudinea unui om căruia îi este somn. Câteva minute mai apoi, bolnavul,
cu ochii închişi, începe să recite cu voce joasă versuri din Horaplu; în acest
moment, i-am strigat în urechea dreaptă: «Soldaţi!» Bolnavul încetează
recitarea din Horaţiu şi, după câteva secunde, după ce pronunţă printre dinţi
cuvinte neînţelese, strigă cu voce tare, cu o intonaţie de comandă: «înainte!
Marş!... Prin flancul drept!... drept!...» Apoi, deschide ochii şi cu privirea
fixă, cu corpul înclinat înainte, gâtul întins, părea că urmăreşte cu o atenţie
deosebită ceva ce se petrecea la o oarecare distanţă. Se bat atunci câteva lovi­
turi de gong, uşor şi ritmic; bolnavul adoptă o atitudine mai calmă, care părea
să exprime resemnarea, şi zice: «Margareta intră în capela... Mefistofel...»
în acest moment, i se înţeapă cu un ac partea dreaptă a feţei, care era
anesteziată în starea de veghe; imediat bolnavul ne dovedeşte că senzaţia
a fost simţită făcând o grimasă, ducând mâna spre această parte. în partea
stângă, din contră, constatăm o anestezie, care nu exista în starea de veghe,
în acelaşi timp, el strigă: «Oh! muştele!...» îi sunt dechişi ochii şi i se arată
un pahar colorat în roşu. După câteva secunde, bolnavul strigă cu nelinişte:
«Oh! incendiu!...» şi, vorbindu-şi lui însuşi, cu tonul schimbat: «Iată, cel

68
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

puţin pentru 500 rânduri de tipar!...» Se bat trei lovituri într-o masă. Bolnavul,
cu autoritate: «Pe scenă, domnişoarelor!...» Schimbând tonul: «Ia uite, mica
Elise..., de unde a luat acest pieptar? Eu nu i-1 ştiam... Garderobiera o fi
dichisit-o aşa...» în bătaie de joc: «X. (un nume de artist) care valorează
cât degetul mic de la piciorul lui Delaunay!» I se prezintă bolnavului un
pahar colorat în albastru; cu admiraţie: «Oh! cât este de frumos!... Superb,
acest ultim tablou..., are tonuri de email...; este expoziţia de «Blanc et
Noir». I se prezintă un pahar roşu; tot cu admiraţie: «Frumoasă trandafirie!...»
Apoi, schimbând tonul, cu nelinişte: «Foc!...» I se prezintă un pahar
albastru. Bolnavul, cu ironie, pe un ion emfatic: «Ia te uită, sunt în
The'ophile GautierL. îmi privesc prinţesa din spatele unui vitraliu... Vom
merge să cântăm amândoi cântecul celor douăzeci de ani!» Se bat trei
lovituri în masă. Bolnavul, schimbând tonul, ca şi cum îşi vorbea lui însuşi,
ascultând: «lata uvertura..., tremolo la orchestră...» întrebător: «Ce este
acesta? Un vodevil?...» Apoi, ca şi cum ar fi criticat piesa: «Iată scena de
făcut, cum ar zice Sarcey..., dialogul este molâu...». Bătând pe un magnet,
s-a produs sunetul unui clopot. Bolnavul, imitând tonul funcţionarilor:
«Château-ChillonL.VeveyL. îmbarcaţi-vă!» Schimbând apoi tonul, ca şi
cum s-ar fi adresat funcţionarelor care-l grăbeau: «Ne îmbarcăm...; nu
mergem să facem plonjoane, deloc?...» Bătând în masă cu degetele, se
imită zgomotul tamburului. Bolnavul, vorbindu-şi Iui însuşi, cu tristeţe: «Este
ceremonia unei execuţii..., îl vor degrada, săracul nenorocit..., va merge la
compania de disciplină.,., în timp ce spionul de Nancy se va alege cu cinci
ani de închisoare... Omul acesta, care-l reprezintă pe comisarul guvernamental,
este lipsit de maiestate...» După cum se vede, concepţiile delirante poartă
în cel mai înalt grad pecetea personalităţii bolnavului. Acesta este un jurnalist,
un «om de litere», fără avere, trăind de bine de rău din pana sa. El nu
vorbeşte decât despre reportaje, teatre, despre mizeria scriitorului care
lucrează cu bucata. Aceasta cât priveşte partea profesională. în ceea ce
priveşte caracterul, el nu se dezminte deloc: este sceptic, deziluzionat şi
toate ideile delirante sunt marcate de această pecete. în continuare, se
adaugă noi scene. La sfârşitul unei perioade de timp petrecute la Salpetriere,
după ce a observat lucrurile şi oamenii din jurul său, el vorbea adesea, în
delirul său, de spital, de bolnavi, de medici, întotdeauna cu acea notă
sceptică şi deziluzionată. La câteva zile de la internarea în ospiciu, bolnavul,
care observase cu interes tot ceea ce se petrecea în jurul lui, manifestase
de mai multe ori intenţia de a scrie câte ceva, o nuvelă, un mic roman
despre Salp6tri6re. Profitând de un moment când era într-o criză delirantă,
i-am atras atenţia asupra acestui subiect, strigându-i în urechi de mai multe

69
 ALFRED BINET

ori: «La Salpetriere!» şi i-am pus la îndemână o pană, cerneală şi hârtie.

După câteva momente, el începu să scrie şi umplu astfel, fără a se întrerupe
decât pentru a-şi aprinde câteva ţigări pe care i le-am oferit, douăsprezece
foi de hârtie, constituind un fel de prolog la romanul său. El descrise con­
sultaţiile externe din ospiciu, de marţi dimineaţa, înfăţişarea şi fizionomia
numeroşilor bolnavi şi a personalului de serviciu. Se extinse puţin şi asupra
descrierii membrilor personalului medical, povestind emoţiile sale, trecerea
prin biroul de internări etc. Din când în când, ca şi cum s-ar fi găsit cu
un prieten în biroul redacţional al unui ziar, îi vorbeşte acestui amic imaginar,
se plânge de exigenţa maistrului tipograf care nu are niciodată suficiente
rânduri de tipar, cerând câteva sfaturi, ştergând cuvinte improprii, făcând
adăugiri şi trimiteri înapoi, sistematic numerotate. Aceste douăsprezece
pagini au fost scrise în circa o oră. A fost apoi trezit, suflându-i-se în faţă
şi apăsându-se pe un punct histerogen pe care îl are în partea stângă. El
îşi revine după câteva mişcări convulsive şi i se pune sub ochi manuscrisul
pe care tocmai îl scrisese. îşi recunoaşte repede scrisul şi pare foarte mirat
de a fi scris atât de mult într-o oră. Crede că a făcut-o în timp ce «dormea»,
căci el nu a scris încă nimic asemănător în stare de veghe şi, pe de altă
parte, în starea de veghe, lui iau trebuit două orc bune pentru a scrie două­
sprezece pagini aproape fără retuşuri. Trei zile mai târziu, reîncepem
experienţa. Bolnavul ia pana şi, hotărât, fără ezitări, numerotează prima
pagină; 13, iar în susul paginii sene ultimul cuvânt din precedentul manuscris''.
In această zi a scris şapte pagini consecutiv, iar pe ultima (foaia 19) nu a
umplut-o decât pe jumătate. A doua zi, o nouă experienţă. El începe să-şi
numeroteze foile: 19 bis, trasând sus ultimul cuvânt al foii precedente, şi
scrie o jumătate de pagină. în următoarea zi el reîncepe şi, continuând
pagina 19 bis, neterminată, o numerotează cu 19 ter, apoi se opreşte la
pagina 20. îl lăsăm atunci douăzeci de zile fără să-i amintim de romanul
său şi, după această perioadă, îi atragem din nou atenţia asupra acestui
subiect, la pana, numerotând fără ezitare prima foaie: 21 şi scriind, ca de
obicei, în susul paginii, ultimele două cuvinte de pe ultima pagină scrisă
cu douăzeci de zile în urmă"
Bolnavul observat de domnii Charcot şi Guinon diferă în principal de
acela al domnului Mesnet prin mobilizarea unei mai mari activităţi senzoriale:
pipăitului i se acordă o mai mică importanţă, căci văzul şi auzul sunt foarte
active; în afară de aceasta, bolnavul are practica utilizării cuvintelor şi lasă
să-i scape cugetări adesea rezonabile, iar uneori picante, care ne arată foarte
clar că el nu este un automat lipsit de conştiinţă. Observaţiile domnului
Charcot înlătură toate îndoielile care ar mai fi putut exista încă cu referire
la acest punct important. Credem că este inutil de a mai insista, din moment

70
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

ce demonstraţia ni se pare completă. Conştiinţa este deci prezentă la aceşti

bolnavi pe parcursul crizei, cum era şi la somnambulii studiaţi în capitolul
precedent.
Jurnalistul B. prezintă, de altfel, şi alte diferenţe psihologice; el este
mai puţin concentrat în delirul său decât sergentul din Bazeilles; acesta nu
numai că nu vorbeşte, dar nu înţelege nici ce i se spune şi prin urmare
este inaccesibil sugestiilor verbale; jurnalistul are un delir cu care se poate
intra în relaţie directă, căci el aude şi înţelege ceea ce i se spune, dar starea
sa intelectuală rămâne totuşi total diferită de aceea a somnambulilor hipnotici,
deoarece halucinaţiile şi concepţiile delirante care i se comunică se dezvoltă
fără a se lăsa conduse de fantezia experimentatorului.
în rezumat, somnambuli smul subiecţilor precedenţi are drept caracteristică
psihologică fundamentală delirul; aceşti subiecţi au două personalităţi, cea
a stării normale şi cea a stării secunde; iar această a doua persoană este
delirantă.
Am văzut că la somnambulii din primul tip diversele manifestări ale
stării secunde sunt legale între ele şi unficate de amintiri; bolnavul, când
se găseşte într-una dintre aceste stări, îşi aminteşte ceea ce i s-a întâmplat
în alte stări; personalitatea secundă poate deci să-şi conserve unitatea şi să
rămână mereu aceeaşi, cu acelaşi caracter, în crizele succesive de somnam-
bulism, Stau la fel lucrurile în somnambuli smul de al treilea tip? Cea de
a doua personalitate, cea delirantă, păstrează ea amintirea a ceea ce s-a petrecut
în crizele anterioare? în multe cazuri este greu de ştiut; căci bolnavul, în
timpul delirului, nu poate fi supus unui interogatoriu obişnuit; el nu leagă
conversaţii cu experimentatorul şi este cu totul incapabil de a da explicaţiile
care i se cer. Dar uneori însăşi forma delirului său sau actele care îl însoţesc
pot să ne lămurească. Aşa cum am remarcat mai sus, există două dovezi
principale ale continuităţii memoriei: prima este mărturisirea conştientă a
subiectului; a doua este repetarea sau continuarea unui act început în criza
precedentă. Jurnalistul B. ne furnizează această a doua dovadă şi, din acest
puncl de vedere, observarea lui este mult mai instructivă decât cea a
sergentului din Bazeilles. Să ne amintim că B. a început să scrie în perioada
unuia dintre somnambulismele sale o nuvelă pe tema spitalului Salpetriere.
în crizele sale succesive, el îşi reia lucrul exact din punctul în care îl întrerup-
sese, cu toate că nu este lăsat să vadă foile deja scrise; şi, urmând uzajul
persoanelor care scriu pentru tipar, el repetă în susul primei pagini ultimul
cuvânt de pe pagina precedentă; o dată şi-a amintit ultimul cuvânt pe care-I
scrisese cu trei săptămâni în urmă; este, deci, aceeaşi personalitate, cea
care se manifestă în crizele succesive.

71
 ALFRED BINET

Noi am folosit până acum cuvântul criză, fără a-i acorda un sens bine
definit. Ar fi interesant de ştiut în ce condiţii precise se manifesta activitatea
mentală a bolnavilor de felul lui F. S-a rămas mult timp în incertitudine
în legătură cu acest subiect, iar observaţia domnului Mesnet, cu toate că
foarte detaliată, nu ne învaţă nimic; se pare numai că sergentul din Bazeilles
trăieşte o senzaţie de amorţeală şi alte câteva senzaţii subiective înainte de
a intra în criza sa. Studiile domnului Charcot au fost făcute în principal cu
intenţia de a repartiza fiecare dintre aceste fapte în cadrul lor nosografic;
eminentul profesor s-a străduit să precizeze evenimentele fiziologice de
care depind modificările de conştiinţă. Vom menţiona doar câteva cuvinte
concise despre concluziile la care el a ajuns, căci natura exclusiv psihologică
a studiului nostru ne obligă să trecem rapid peste detaliile medicale.
Domnul Charcot admite că fenomenele somnambulice sau pscudosom-
nambulice de ordinul celor pe care tocmai le-am studiat fac parte din marile
atacuri isterice; ele reprezintă faza intelectuală a marelui atac, acela care
se manifestă numai ca urmare a convulsiilor membrelor; este perioada atitu­
dinilor pasionale şi perioada delirului, care, într-un atac obişnuit, sunt în
general puţin dezvoltate şi care prezintă aici o exagerare atât de considerabilă
încât ele singure constituie aproape întreg atacul; se poate, de altfel, privind
aceasta mai îndeaproape, să se constate,în cazurile relativ complexe,existenţa
câtorva convulsii ale membrelor; iar acest element convulsiv, oricât de redus,
reprezintă fazele mişcărilor tonice şi clonice care sunt atât de importante
în celelalte atacuri de isterie.

NOTE
1
De Vautomatisme de la memoire el du souvenîr dans te somnambutisme
paihologiqite. (Union medicale, 21 et 23 juîllet.)
2
Azi starea lui F. este considerată un caz de isteric traumatică. (A se vedea
G.Guinon, Progres medical, 1891, nr. 20.)
3
Vom arăta mai departe că aceasta interpretare nu este probabil exactă şi că F.
nu este nicidecum inconştient în timpul crizei sale.
4
în limba latina, în textul original = bancnote împuţite. (Nota trad.)
5
Progres medical, 1891, nr. 20 et sq.
6
„Se ştie că este obiceiul celor care scriu pentru tiparniţe să repete în susul
fiecărei pagini ultimul cuvânt din pagina precedentă. Bolnavul nostru nu ratează nici
o ocazie de a face la fel, la fiecare pagină pe care o începe."
 CAPITOLUL 111

SOMNAMBULISMELE PROVOCATE
Şansele de eroare in experienţele de laborator. Somnambulismtil artificial; cum se produce;
în ce consta el. Rolul psihologiei în studiul acestor probleme. Modificările de caracter în
somnambulisme. Modificările memoriei. Supravieţuirea unei stări somnambulice în starea de
veghe. Experienţele domnului Gurney, cu ajutorul scrierii automate. Dedublarea conştiinţei;
două gândiri care coexista si care se ignora.

Părăsim aici istoria modificărilor spontane ale conştiinţei; vom intra

în domeniul faptelor provocate artificial; vom încerca să studiem fracţionarea
personalităţii aşa cum apare ea în experienţele de laborator.
Importanţa acestor experienţe şi mai ales valoarea lor psihologică au
fost apreciate în mod complet diferit în aceşti ultimi ani. încă din primele
momente, când studiul hipnotismului şi somnambulismului au fost repuse
în drepturi de domnul Charcot, a fost o explozie de entuziasm. Ulterior,
trebuie s-o recunoaştem, entuziasmul s-a diminuat puţin; s-a observat că
aceste studii prezintă o mulţime de cauze de eroare, care falsifică adesea
rezultatele, în ciuda experimentatorului celui mai grijuliu şi mai prudent,
şi nimeni nu se poate lăuda că nu a greşit. Una dinlre principalele cauze
de neîncetate erori, se ştie, este sugestia, adică influenţa pe care operatorul
o exercită prin cuvintele, gesturile, atitudinile şi chiar tăcerile sale, asupra
inteligenţei atât de subtile şi adesea atât de treze a persoanei pe care a
adus-o în starea de somnambulism.
Nu există în posibilitatea acestor cauze de eroare motive suficiente
pentru a ne face să abandonăm o metodă fecundă; orice procedeu de
observaţie, dacă este folosit mai mult timp, se dovedeşte a fi defectuos în
mai multe privinţe; astfel, metoda grafică, atât de minunată în anumite
cazuri, poate crea erori capitale asupra formei mişcărilor; însăşi anatomia,
care dintre toate ştiinţele biologice pare cel mai solid aşezată, poate să se
înşele şi să ia aparenţele drept realitate. Este treaba observatorului să vegheze;

73
 ALFRED B1NET

el trebuie să se îndoiască permanent de metoda sa şi de aparate. Principala

precauţie ce trebuie luată aici constă, cum am mai spus-o, de a ţine seama
numai de observaţiile care se repedă şi se verifică la toţi observatorii,
observaţii la care se ajunge pe căi total diferite.
înainte de a intra în materie, nu va fi inutil să reamintim în câteva
cuvinte ce este somnambulismul hipnotic şi care sunt mijloacele de a-1
provoca. Pentru toate detaliile, pe care nu le vom mai reproduce, se poate
1
apela la una din lucrările noastre anterioare , unde somnambulismul provocat
a fost studiat în profunzime ca stare psihopatologică. Nu examinăm aici
această stare decât în raporturile sale cu teoria dedublărilor conştiinţei; la
2
fel, nu vom iua din descrierile precedente decât ceea ce este esenţial .
Mijloacele eficiente de a provoca somnabulismul sunt foarte numeroase,
atât de numeroase încât ne-ar trebui prea mult spaţiu pentru a da lista lor
completă şi heteroclită. Unul dintre procedeele cele mai vechi cunoscute
este acela al lui Braid; el constă în fixarea privirii; subiectul asupra căruia
se va experimenta stă aşezat, se face linişte în jurul lui, iar experimentatorul
îl roagă să privească fix un mic obiect, strălucitor sau nu, pe care-1 apropie
de ochii săi în aşa fel încât să determine o convergenţă forţată şi obositoare
pentru globii săi oculari; după câtva timp, vederea se tulbură, pleoapele se
zbat şi tremură, iar subiectul adoarme. Se mai poate, de asemenea, hipnotiza
o persoană cu ajutorul unui zgomot monoton şi prelungit sau cu ajutorul
unui zgomot violent şi neaşteptat; un jet de lumină electrică, apăsarea uşoară
sau puternică pe o parte a corpului, cum ar fi vertexul la isterici, strângerea
degetului mare, pasele, sunt tot atâtea mijloace care reuşesc. S-a încercat
să se pună puţină ordine în aceste diverse procedee de hipnotizare, ba chiar
s-a dorit să li se dea o explicaţie psihologică; dar diversitatea lor, uşurinţa
excitaţiei necesare pentru producerea efectului ţeste suficient uneori un suflu,
un gest) şi, în sfârşit, faptul atât de caracteristic că la o persoană adesea
hipnotizată totul, absolut totul poate reuşi s-o adoarmă, toate aceste consideraţii
ne fac să presupunem că tocmai cauzele psihologice joacă aici marele rol.
Numai că este clar că această explicaţie nu merge prea departe şi că
acei care afirmă că sugestia este singura cauză producătoare de hipnoză nu
ne învaţă nimic despre mecanismul operaţiei. Cei mai mulţi dintre
subiecţi adorm pentru că ştiu că se vrea ea ei să adoarmă: lucrul acesta
este evident, incontestabil; dar cum aduce această idee somnambulismul?
Este foarte ciudat că o persoană care nu a fost vreodată adormită şi căreia
i se impune această idee de somn intră în această stare particulară care nu
este deloc somnul normal şi despre care nu are nici o experienţă. A explica
lucrul acesta prin sugestie înseamnă să te mulţumeşti cu o explicaţie

74
'=
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

verbală. Mărturisim că ştim prea puţine lucruri despre aceste fenomene;

pentru a provoca somnambulismul hipnotic, posedăm câteva reţete utile şi
atâta tot.
Somnambulismul a fost provocat cu ajutorul sugestiei sau altfel? în ce
constă această stare nouă? Prin ce diferă de starea de veghe? Ce transformări
a suferit subiectul comandându-i-se să doarmă? Va fi poate lot atât de greu
de răspuns la această întrebare ca şi la precedenta. Ceea ce cunoaştem cel
mai bine sunt modificările psihologice prezentate de subiectul hipnotizat,
adică alterările care se produc în inteligenţa şi sentimentele saie. Este
probabil, ba poate chiar sigur că aceste modificări au ca bază modificările
materiale care se produc în centrii nervoşi ai somnambulului şi în alte părţi
ale organismului său; dar ignorăm complet natura acestor fenomene pur
fiziologice şi tot ce s-a scris despre acestea mi se pare a ţine de fantezie.
Psihologia hipnozei este ceea ce se cunoaşte cel mai bine, este singura
flacără care, pentru moment, poate să ne ghideze în aceste cercetări. Fără
îndoială, ar fi de dorit să se meargă mai departe, să se adauge la studiul
funcţiilor psihice studiul funcţiilor fiziologice, sa se explice modificările
de conştiinţă prin experienţe dirijate asupra stării centrilor nervoşi; căci nu
trebuie să ascundem faptul că toate aceste fenomene de conştiinţă pe care
le descriem sunt adesea vagi, nesigure, cu un contur slab desenat; iar un
spirit riguros nu poate fi satisfăcut de descrierea lor şi poate să declare că
studiul lor nu are deloc un caracter ştiinţific; dar suntem obligaţi să ne
mulţumim cu aceste noţiuni vagi, căci, la urma urmei, ele valorează mai
mult decât noţiunile false şi noi le preferăm ipotezelor fiziologice, care par
mai precise, dar sunt în realitate mult mai îndoielnice3.
Dacă rămânem la punctul de vedere psihologic pentru a caracteriza
somnambulismul, observăm repede că el constituie pentru subiect un mod
nou de existenţă. Vechii magnetizori aveau dreptate când vedeau în
somnambulism emergenţa unei a doua personalităţi,
Personalitatea este constituită din două elemente fundamentale: memoria
şi caracterul. în ceea ce priveşte acest ultim punct, caracterul, poate că în som­
nambulismul provocat nu se distinge întotdeauna clar de cel din starea de
veghe.
Adesea se poate întâmpla ca somnambulul sa nu-şi abandoneze caracterul
pe care l-a avut înainte de a fi fost adormit. Cauzele sunt multiple. Mai întâi,
experimentatorii care plasează persoana în somnambulism au, în general,
să-i dea câteva sugestii; nimeni nu catadicseşte să studieze ceea ce este spon­
tan în starea produsă. Modificările de caracter, dacă ele există, pot foarte
bine să treacă neobservate. Trebuie apoi remarcat că o modificare de caracter

75
 ALFRED BINET

şi mai ales o modificare de tonus emoţional este un fenomen important,

care are cel mai adesea o origine internă, în senzaţii inconştiente, şi care
manifestă în afară o modificare importantă a organismului fizic. Am văzut
producându-se asemenea fenomene în dedublarea spontană a personalităţii
şi în special în cazurile în care starea secundă durează timp de mai mulţi
ani. O modificare atât de radicală nu se produce în general în stările de
somnambulism provocat, care durează puţin şi sunt provocate de excitaţii
uneori de o lejeritate extremă.
Nu aşa stau lucrurile cu cel de al doilea element al personalităţii, memoria.
Sa remarcat de mult timp că memoria este cea care furnizează principalul
semn al noii stări şi permite să fie distinsă de starea anterioară, adică de
starea normală. Somnambulul prezintă, într-adevăr, o curioasă modificare
în întinderea amintirilor sale şi se poate produce la el acelaşi fenomen
obişnuit de amnezie ca şi în variaţiile spontane de personalitate.
Două propoziţii rezumă principalele modificări ale memoriei, care
însoţesc somnambulismul hipnotic provocat: 1) subiectul, în starea sa de
veghe, nu-şi aminteşte nici un eveniment petrecut în timpul somnam-
bulismului; 2) din contră, adus în starea de somnambulism, el îşi aminteşte,
nu numai de somnambulismele sale anterioare, dar chiar şi de evenimente
care aparţin stării de veghe.
Exactitatea primei propoziţii a putut fi verificată uşor de către toţi cei
care au făcut experienţe sau au asistat Ia acestea. Cel mai adesea, când se
aduce o persoană în starea de somnambulism, este lăsată în această stare
timp de o oră şi chiar mai mult şi se foloseşte timpul pentru a se face pe
ea o mulţime de experienţe; la trezire, subiectul nu-şi aminteşte de nimic;
el este obligat să privească ce ora este pe o pendulă pentru a şti cât timp
a fost lăsat în starea de somnambulism; dacă i s-au prezentat persoane în
timpul stării secunde, el nu le recunoaşte la trezire; chiar dacă i se arată o
scrisoare pe care a scris-o în somnambulism, el poate să-şi recunoască
scrisul, dar nu-şi aminteşte să o fi scris şi nu poate spune nici un cuvânt
din conţinutul scrisorii. Ne grăbim să adăugăm că nimic nu este absolut
constant în fenomenele acestea atât de delicate; există amintiri care uneori
pot fi regăsite mai ales la anumiţi subiecţi care au un somnambulism uşor;
ajutându-le puţin, punându-le pe o anumită cale, repetându-le, de exemplu,
primele cuvinte dintr-o poezie care tocmai li sa recitat, se favorizează tre­
zirea din amintirile somnambulice; cu atât mai mult este posibil ca subiecţii
să fie dirijaţi spre amintirile lor dacă Ii se dă o sugestie pozitivă de a-şi
aminti totul la trezire, aşa cum în mod ingenios a procedat domnul Delboeuf,
trezindu-i brusc în timp ce, cufundaţi în somnambulism, ei îndeplineau o

76
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

acţiune comandată; atunci, surprinşi asupra faptului în momentul trezirii ei

pot să-şi amintească acţiunea pe care tocmai o executau, pot să-şi amintească
ordinul primit şi, în acest fel, continuitatea psihică a stării de veghe şi a
somnambuli smului este stabilită.
Dar acestea sunt artificii care nu diminuează exactitatea regulii puse;
uitarea rămâne o lege în imensa majoritate a cazurilor şi aproape toţi obser­
vatorii sunt de acord să o recunoască. Cartea vieţii somnambulice se închide
la trezire, iar persoana normală nu poate să o citească.
Conform celei de a doua propoziţii stabilite de noi, subiectul regăseşte
într-un somnambulism nou amintirile primelor somnambulisme şi îşi
aminteşte, de asemenea, starea sa de veghe. Aşadar, tocmai în timpul som-
nambulismului memoria atinge maximum de extensie, pentru că ea îmbrăţi­
şează simultan cele două existenţe psihologice, ceea ce memoria normală
nu o face niciodată. Am găsit deja această superioritate a memoriei som­
nambulice în observaţiile somnambuli smului natural; am văzut că Felida,
când se află în starea secundă, îşi aminteşte în acelaşi timp această stare,
cât şi pe prima. Se poate chiar sublinia că somnambulul, când este vorba
să-şi amintească anumite particularităţi ale stării normale, are mai multă
memorie decât aceeaşi persoană trează.
Acest ansamblu de fapte, a căror exactitate, repetăm, a fost verificată
de un atât de mare număr de autori, încât este inutil sa citam nume, ajunge
cu prisosinţă pentru a concluziona că somnambuli smul provocat prezintă
aceleaşi caractere de memorie ca şi somnambulismul natural, iar Braid a
putut spune, pe bună dreptate, că somnambulismul artificial este o divizare
de conştiinţă.
O ultimă remarcă despre modificările personalităţii pe care le produc
somnambulismele artificiale. Cu toate că ideea pe care un individ şi-o face
despre personalitatea sa nu constituie această personalitate, nefiind decât
un element accesoriu, este interesant de constatat cum anumite persoane
plasate în somnambulism îşi reprezintă starea lor. Din nefericire, interogarea
somnambulilor nu aduce întotdeauna un răspuns satisfăcător, căci foarte
adesea acest răspuns este în mod clar dictat de sugestiile anterioare. Se
găsesc, de exemplu, bolnave care afirmă că sunt în somnambulism; ele
repetă pur şi simplu ceea ce au auzit zicându-se.
Să reţinem doar acest fapt curios că multe persoane, atunci când intră
pentru prima oară în viaţa somnambulică, trăiesc un sentiment de mirare;
ele găsesc că totul este schimbat; unele spun că se simt „caraghioase,
bizare", altele, vorbind foarte clar, afirmă că nu mai sunt aceeaşi persoană

77
 ALFRED BINET j |

din starea de veghe; ele vorbesc de această persoană ca de una străină.

Vom lua un exemplu de la domnul Pitres:
„O tânără femeie pe care am putut-o studia pe îndelete, Marguerile X.,
prezenta foarte clar acest fenomen. Când era adormită, nu vorbea despre
ea decât la persoana a treia: «Marguerite este suferindă astăzi, spunea ea;
nu este mulţumită; a fost contrariată, trebuie să fie lăsată în pace. - Dar
cine sunteţi, am întrebat-o într-o zi, pentru a vorbi în numele Margueritei?
- Sunt prietena ei. - Şi cum vă numiţi, vă rog? - Nu ştiu, dar o iubesc
mult pe Marguerite şi când este necăjita asta mă întristează». în această
stare, ea recunoaşte toate persoanele cu care a fost în relaţii zilnice; dar
nu le vorbeşte cu aceeaşi familiaritate ca în starea de veghe. Ea nu-şi mai
tuluieşte părinţii. Soţul său era soţul prieteniei sale Marguerite şi nu al ei. îi
plăceau mult lichiorurile şi renunţa la ele pentru a nu-şi supăra mama.
«Vreţi un pahar de lichior de anason? a fost întrebată, după ce a fost hipno­
tizată. - Oh! da, răspunse ea, mi-ar face o mare plăcere. Marguerite nu
bea, pentru că i s-a interzis; dar eu sunt liberă. Daţi-mi repede un pahar»,"
Vom avea destule ocazii să vedem, în condiţii diferite, o conştiinţă
distingându-se prin limbaj de celelalte personalităţi care coabitează în
acelaşi individ; exista chiar aici câteva probleme psihologice foarte intere
sânte, asupra cărora vom reveni când vom descrie un mare număr de faplc.

II

Experimentul, care este în multe cazuri inferior observăni faptelor spontane,

prezintă totuşi un mare avantaj; multipli când şi variind la infinit condiţiile
observaţiei, ei permite să examinăm un fapt sub un mare număr de faţete
şi face uneori sa apară fenomene noi, pe care observaţia pasivă le-ar fi
aşteptat în zadar. Ceva din toate acestea s-a petrecut aici. Stăpânind stările
somnambulice, experimentatorii au reuşit să descopere câteva fenomene
extrem de instructive, despre care n-am fi avut nici o idee citind, de
exemplu, observaţiile despre somnambulii naturali şi care, totuşi, trebuie
să existe la bolnavii de acest fel.
Am văzut separaţia celor două existenţe psihologice care constituie
una viaţa normală, cealaltă somnambulismul; de asemenea, am văzut că pe
eând viaţa normală se dezvoltă, toate amintirile din somnambulism suni
pentru moment şterse. Ce devine atunci acea existenţă supraadăugată în
timpul acestei eclipse temporare? Ea avea amintirile, caracterul, emoţiile

78
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

ţi preocupările sale. Oare toate aceste activităţi somnambulice dispar atunci

când viaţa obişnuită îşi reia cursul? Observaţia simplă nu ne spune nimic;
experimentatorul, cercetând mai în profunzime, ne va arăta că un rest din
viaţa somnambulică poate subzista în starea de veghe, fără ca subiectul
normal să aibă cea mai mică bănuială despre aceasta.
Una din experienţele care demonstrează cel mai bine lucrul acesta o
4
datorăm lui Gurney, psiholog englez de mare talent . S-a spus un nume, s-a
citat o cifră, s-a povestii un fapt, s-a recitat o poezie în faţa unei persoane
care este în somnambulism artificial; nu i s-a dat nici o sugestie deosebită
referitoare la cuvintele pronunţate; este trezită persoana; ea nu-şi aminteşte
nimic, ca de obicei; nu este o uitare de complezenţă, este o uitare sinceră
şi atât de profundă încât, în ciuda promisiunii unui suveran — mijloc folosit
de Gurney ca criteriu de sinceritate —, subiectul nu poate regăsi nici un
cuvânt din ceea ce s-a spus la urechile lui cu câteva momente mai înainte.
Atunci, i se ia mâna, i se aşază un creion între degete sau i se pune mâna
pe o planşetă specială prevăzută cu un creion şi i se ascunde mâna şi
instrumentul cu ajutorul unui ecran mare, interpus, în mai puţin de un minut
mâna se agită şi scrie, iar ceea ce scrie sunt tocmai cuvintele auzite de
subiect în starea de somnambulism şi pe care Eul său normal din starea
de veghe nu Ic cunoaşte.
Rezultatul acestei experienţe este foarte curios; condiţiile speciale în
care se produce sunt încă şi mai curioase. Mâna subiectului scrie, iar el nu
ştie că mâna sa scrie; chiar dacă mâna şi braţul său nu sunt insensibile şi
pot percepe presiunea şi înţepătura, subiectul nu percepe nimic; uneori el
reuşeşte, cu puţin exerciţiu, să simtă mişcarea şi săi ghicească natura; aici
este o modificare a fenomenului care rezultă din faptul că subiectul îşi
concentrează atenţia; la primele experienţe, el nu sesizează nimic şi există
persoane care, orice ar face, nu simt niciodată nimic. în schimb, subiectul
trăieşte o senzaţie subiectivă destul de bizară; i se pare, spune el, că instru­
mentul, planşeta, este animată de o mişcare spontană şi îi antrenează mâna;
mişcarea este uneori însoţită de senzaţii tactile dureroase, care fac experienţa
foarte puţin atractivă.
Să mai adăugăm câteva detalii pentru a completa fizionomia fenomenului.
In forma în care experienţa a fost făcută de Gurney, subiectul pe care
tocmai l-am trezit nu caută deloc să pună mâna pe planşetă sau să ia un
creion, cum ar fi făcut cu siguranţă dacă ar fi reacţionat la o sugestie pre­
cisă, dacă, de exemplu, i s-ar fi spus; „La trezire veţi face asta sau asta."
El nu dă dovadă de nici o spontaneitate; în mod pasiv, fără să ştie ce se
vrea de la el, îşi lasă pusă mâna pe instrument şi, în timp ce scrisul se
derulează, Eul său normal este complet dezinteresat de cele ce se întâmplă.

79
 ALFRED BINET

El nu acordă nici atenţie şi nici bunăvoinţă micii operaţii care are loc. Se
poate spune că în acest moment este într-o stare de dedublare; în el sunt
două persoane, una care este persoana normală, care vorbeşte cu asistenţii,
şi alta care scrie; prima nu se ocupă de ceea ce face a doua.
Este o stare de dedublare, spunem noi; diviziunea conştiinţei,într-adevăr,
se apropie mult de ceea ce am studiat în capitolele precedente. Toate
cazurile au în comun faptul că un ansamblu de fenomene psihologice, bine
coordonate între ele şi care îşi sunt suficiente, fac corp aparte şi trăiesc în
afara conştiinţei normale; aceste conştiinţe secundare, la somnambulii naturali,
nu ajung în primul plan decât atunci când conştiinţa principală se estompează;
condiţia secundă succede primei condiţii; există o alternanţă; în unul şi
acelaşi moment, cele două conştiinţe trăiesc una aliaturi de alta.
Gurney s-a străduit mai întâi să arate că tocmai viaţa somnambulică
supravieţuieşte în sânul vieţii normale restabilite şi în acest sens el a
observat că dacă readucem subiectul în stare de somnambulism după
experienţa scrisului el îşi aminteşte nu numai cuvintele scrise, ci îţi poate
spune că s-a folosit de planşetă şi ca a scris cu adevărat acele cuvinte.
Memoria leagă deci două stări şi demonstrează unitatea lor psihologică.
O altă preocupare a lui Gurney, care relatează aceste curioase experienţe,
a fost de a recunoaşte ca fenomenul memoriei, atestat de scrisul automat,
nu are deloc caracterul unei repetiţii mecanice şi neinteligente. In generai,
este adevărat, scrisul automat repetă fidel fraza spusă subiectului în timpul
somnambulismului şi chiar dacă a fost strigat cu numele său, spunându-i-se
fraza, numele va fi reprodus ca tot restul; dar folosirea anumitor artificii
de experimentare arată partea inteligenţei în aceste fenomene de scriere.
Astfel, este posibil să i se dicteze subiectului în somnambulism mai
multe cifre, rugându-1 să Ie adune; pe urmă, dacă este trezit brusc, fără a
i se da timp să termine calculul, îl termină în stare de veghe, dacă i se
pune mâna pe planşetă; el poate fi astfel determinat să facă calcule mult
mai complicate; poate fi întrebat, de exemplu, câte litere se găsesc într-o
anumită frază, ba chiar sa-I forţăm să facă calculul după trezirea sa ele.
Am inclus observaţiile lui Gurney în acest capitol, unde nu este vorba
decât de isterici, pentru ca este uşor de a li se recunoaşte exactitatea,
studiindu-i pe isterici; dar este important să adăugăm că Gurney nu a studiat
deloc în mod special şi exclusiv acest gen de bolnavi. Persoanele care s-au
supus experimentelor sale sunt, după cum pretinde el, persoane cu o
perfectă sănătate; aceasta este o afirmaţie pe care o fac adesea autorii englezi.
Ei sunt foarte discreţi şi rezervaţi când vorbesc de pacienţii lor şi pare că
se tem adesea să aplice diagnosticul de isterie persoanelor care au, totuşi,
crize notorii de nervi. Nu are importanţă. Vom sublinia cu această ocazie

80
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

că istericii nu sunt pentru noi doar subiecţi de selecţie, ia care se amplifică

fenomenele pe care le vom regăsi într-un anumit grad la o mulţime de
persoane care nu sunt nici atinse şi nici măcar suspecte de nevroză isterică.
Importanţa rezultatelor obţinute de Gurney este evidenţiată şi de faptul
că acest savant a reuşit primul în Anglia să recunoască dedublarea personalităţii
la hipnotizaţi şi că şi-a făcut cercetările fără să aibă cunoştinţă de cele care
5
aveau Ioc în Franţa aproape în acelaşi timp .
Caracteristica experienţelor lui Gurney consistă în explorarea memoriei
unei persoane căreia nu i s-a adresat nici o sugestie specială. Prin procedeul
delicat şi ingenios ai scrierii automate, psihologul englez a demonstrat
persistenţa în starea de veghe a stărilor somnambulicilor.
Să ne oprim un moment în faţa acestei situaţii psihologice, căci este
pentru prima dată când o întâlnim: persoana pe care se experimentează a
revenit la starea de veghe; ea şi-a regăsit Eul său normal, şi-a reluat şirul
obişnuit al ideilor sale: în ea supravieţuieşte, fără ca să aibă cunoştinţă,
un rest de viaţă somnambulică, pe care tocmai a depăşit-o. Este o colecţie
de fenomene psihologice care rămân izolate de conştiinţa sa normală şi
care, de altfel, sunt dotate cu conştiinţă; ele formează o mica conştiinţă
alături de cea mare, un mic punct luminos alături de o mare vatră plină de
lumină, Acest exemplu trebuia să ne servească drept tranziţie între studiile
de care ne-am ocupat până aici şi acelea care vor umple cea de a doua
parte a acestei cărţi. Cunoaştem succesiunea regulată a personalităţii, alternanţa
în somnambulismele naturale şi în somnambulismele hipnotice; vom vedea
că această succesiune poate face loc unei coexistenţe; Eul somnambulic,
condiţia secundă, nu se şterge întotdeauna complet în momentul întoarcerii
la starea de veghe; aceste stări pot supravieţui, pot coexista cu gândirea
normală şi pot să creeze fenomene complexe de divizare a conştiinţei.
Vom studia acum personalităţile coexistente. Abandonând precedentele
cercetări asupra somnambulismului, vom cerceta subiectul în starea de
veghe şi vom descrie procedeele capabile să releve diviziunile conştiinţei
care au loc în el.

NOTE
1
Le Magnetism? animal, par Binct ct Fere. Bibitoiheque seientijtque internaţionale.
2
Somnambuli smul pe care îi descriem na diferă de somnabulismul natural şi de
somnambulismul de criză prin faptul că este provocat; deosebirea este neînsemnată
şi, de altfel, putem provoca în mod artificial somnambulismul de criză şi somnambulismul

XI
 ALFRED BINET

natural. Există, fără îndoială, alte deosebiri, încă slab cunoscute; toate aceste probleme
sunt departe de a fi elucidate. Pentru a evita confuzia, vom da somnambulismului
experimental denumirea de somnambulism hipnotic
3
Cititorii care cunosc scrierile mele anterioare vor lua aminte că, în legătură cu
acest aspect important, mi-am modificat vechile opinii.
4
Proc. Soc. Psych. Research, 1887, 295.
s
Myers, The work of Edmimd Gurney, Proceeding Soc. Psyhical Rersearch,
december 1888, p. 369.
jîl•
I

PARTEA A DOUA

PERSONALITĂŢILE COEXISTENTE
 CAPITOLUL ÎNTÂI

INSENSIBILITATEA ISTERICILOR.
ACTELE SUBCONŞTIENTE DE REPETIŢIE
Istoria problemei. Observa\ia domnului Taine Două condiţii principale ale divizării conştiinţei:
anestezia si distracţia. Anestezia isterica. Principalele sale caracteristici. Pericolele simulării;
mijlocul de a le evita. Mişcările inteligente pe care le putem provoca Intr-un membru anesteziat,
fără ştirea subiectului. Mişcările de repetiţie. Mişcările grafice; caracterele lor. Corectarea
unei greşeli de ortografie. Mişcările de repetiţie provocate de excitaţiile tactile insensibile sau
de excitaţiile vizuale inconştiente. Repetarea inconştienta a unor mişcări voluntare. Bâlbâială
scrierii. Difuzarea mişcărilor inconştiente. Fatalitatea lor. Caracterul lor psihologic. Rolul
sugestiei. Definirea mai multor specii de sugestie.

Problema personalităţilor multiple şi coexistente a suscitat, în aceşti

ultimi ani, în Franţa, Anglia şi în alte părţi, un mare număr de cercetări;
dar istoricul problemei se reduce la foarte puţin. Nu vom ţine seama,
bineînţeles, de teoriile care au fost emise de filosofi asupra micilor conştiinţe
distincte şi asupra dedublării Eului, anterior epocii când faptele dedublării
au putut fi observate direct. Aceste teorii, care datează din vremea lui
Leibniz, şi care au fost reluate şi analizate în ultimul timp, nu pot figura
în istoria unei probleme care nu a progresat decât în ziua în care ea a luat
forma experimentală.
Ar trebui, aici, urmând ordinea pe care am adoptat-o în primele
capitole, să descriem în primul rând fenomenele spontane, acelea care s-au
manifestat în afara laboratoarelor, căci acestea sunt fenomenele profunde,
durabile, acelea, în definitiv, pe care teoriile unei şcoli sau unui şef de
şcoală le-au modificat cel mai puţin*şi care reflectă cel mai fidel adevărata
natură a lucrurilor. Dar există motive pentru a abandona această ordine a
expunerii; principalul motiv este acela că fenomenele spontane de dedublare
simultană sunt fenomene ale spiritismului, adică mesele rotitoare şi invocările
spiritului. Or, este clar că dacă aceste fenomene conţin, după cum credem
noi, o mare parte de adevăr, totuşi această parte a fost în aşa măsură obscu-
rizată de naivitatea unora şi de perfidia altora, încât spiritele înţelepte au
încercat întotdeauna un mare scepticism. Cu toate că ar fi posibil să descurcăm
aceste iţe, să clasăm faptele demonstrate sau demonstrabile şi să le distingem

85
 ALFRED BINET

fie de teoriile fără fundament, fie de simplele absurdităţi, noi nu putem începe
aici, din primele pagini, un studiu atât de dificil. Suntem deci obligaţi de
a amâna pe ceva mai încolo studiul spiritismului.
Această eliminare Fiind făcuta, nu ne rămâne de semnalat decât o singură
observaţie, care poate să ne servească drept introducere la cercetările recente:
este o observaţie foarte clară de dedublare mentală spontană; ea a fost
culeasă de domnul Taine; eminentul autor a publicat-o în prefaţa cărţii
1
Despre inteligenţă , carte care are mai mult de douăzeci de ani de la apariţie
şi care, totuşi, conţine indicarea aproape a tuturor rezultatelor psihologiei
contemporane.
„Manifestările spiritiste ele însele — spune domnul Taine — ne arată
coexistenţa, în acelaşi timp, în acelaşi individ, a două voinţe, a două acţiuni
distincte, una despre care are conştiinţă, iar celalaltă despre care nu arc
conştiinţă şi este atribuită unor fiinţe invizibile. Am văzut o persoană care,
vorbind, cântând, scria, fără să-şi privească hârtia, fraze întregi, fără să fie
conştient de ceea ce scria. în ochii mei, sinceritatea sa este perfectă; or,
ea declară ca la capătul paginii nu arc nici o idee despre ceea ce a aşternut pe
hârtie; când citeşte, este mirată, uneori alarmată. Scrisul este aftul decât scrisul
său obişnuit. Mişcarea degetelor şi a creionului este rigidă şi parc automată.
Textul se termină întotdeauna cu o semnătură, aceea a unei persoane moarte,
şi poartă amprenta unor gânduri intime, a unui alt fundal mental, pe care
autorul nu vrea să-1 divulge. Cu siguranţă .se constată aici o dedublare a
Eului, prezenţa simultană a două serii paralele şi independente, a doi centri
de acţiune sau, dacă vreţi, a două persoane morale juxtapuse în acelaşi creier,
fiecare având o operă, şi o opera diferită, una pe scenă, alta în culise."
Vom încerca acum să studiem mai îndeaproape şi în toate detaliile
această curioasă situaţie psihologică a unei persoane în stare de dedublare.
Pentru a stabili de îndată planul expunerii noastre, vom arăta care sunt
condiţiile cele mai frecvente în care putem observa coexistenţa celor două
Euri distincte. Ele sunt în număr de două. Primul este insensibilitatea isterică;
dacă o parte a corpului unei persoane este insensibilă, ea ignoră ceea ce
se petrece aici şi, pe de altă parte, centrii nervoşi în relaţie cu această
regiune insensibilă pot să continue să acţioneze, cum se întâmplă în isteric;
de aici rezultă că anumite acte, adesea simple, dar uneori foarte complicate,
pot să se petreacă în corpul unui istenc şi fără ştirea lui; mai mult, aceste
acte pot fi de natură psihică şi să manifeste o inteligenţă care va fi prin
urmare distinctă de cea a subiectului şi va constitui un al doilea Eu, coexistând
cu primul.
O a doua condiţie poate duce la divizarea conştiinţei; nu este o alterare
a sensibilităţii, ci este o atitudine deosebită a spiritului, concentrarea atenţiei

86
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢI Şl UNUUNŞjifcmuL

asupra unui punct unic; rezultă din această stare de concentrare că spiritul
devine distrat pentru restul şi oarecum insensibil, ceea ce deschide calea
acţiunilor automate; iar aceste acţiuni, complicându-se ca în cazul precedent,
pot lua un caracter psihic şi constitui inteligenţe parazite, trăind cot la cot
cu personalitatea normală, care nu le cunoaşte.
Vom studia succesiv aceste două condiţii ale divizării conştiinţei. Există,
fără îndoială, multe altele, dar acelea pe care le vom examina sunt singurele
2
care au fost observate până în prezent .

II

Se găseşte la un mare număr de isterici, examinaţi în stare de veghe

şi în afara crizei lor convulsive, un stigmat cunoscut de foarte mult timp, dar
căruia nu i s-a înţeles valoarea reală decât în aceşti ultimi ani; acest stigmat,
pe care l-am numit altădată marca posedaţilor, sau gheara diavolului, este
insensibilitatea. Sediu! şi întinderea insensibilităţii isterice sunt foarte variabile;
uneori ea năpădeşte corpul întreg; adesea nu ocupă decât o jumătate de
corp, de exemplu jumătatea stângă, interesând în grade diferite sensibilitatea
generală, pipăitul, simţul muscular şi simţurile speciale, cum sunt văzul,
auzul, mirosul şi gustul; la alţii, insensibilitatea, a cărei distribuţie nu se explică
prin nici o particularitate anatomică sau psihologică cunoscută, se limitează
la o mică regiune a trunchiului sau a membrelor şi se prezintă, de exemplu,
sub forma unei mici plăci pe piele, pe care o putem înţepa, ciupi, arde şi
excita în cel mai violent mod, fără a trezi nici cea mai mică senzaţie de
durere, ba chiar şi fără a fi perceput contactul3.
Autenticitatea anesteziei se demonstrează cu ajutorul unor trăiri variate,
şi, de asemenea, prin anumite semne fizice care le însoţesc frecvent.
Principalele semne sunt coborârea temperaturii părţilor insensibile, absenţa
hemoragiei după înţepături, diminuarea forţei musculare voluntare măsurată
cu dinamometrul, forma contracţiei musculare, lipsa oboselii, prelungirea
timpului de reacţie şi, în sfârşit, absenţa strigătului de durere sau a expresiei
de surpriză când se excită brusc şi puternic regiunea insensibilă, fără ştirea
bolnavului. Nici unul dintre aceste fenomene nu are valoarea unui semn
constant; dar prezenţa unora este o serioasă garanţie pentru observator.
Ne-am înşelat mult timp asupra adevăratei naturi a anesteziei isterice
şi s-a comparai cu o anestezie obişnuită, cu cauze organice, datorită, de
exemplu, întreruperii nervilor conducători de impresii. Acest fel de a vedea
 ALFRED BINET

trebuie complet abandonat, iar astăzi ştim că anestezia isterică nu este o

insensibilitate adevărată; este o insensibilitate prin inconştienţă, prin dezagre­
gare mentală. într-un cuvânt, este o insensibilitate psihică, determinată pur
şi simplu de faptul că personalitatea bolnavului este ştirbită, sau chiar com­
plet dedublată. în consecinţă, experimentarea practicată asupra acestui
fenomen atât de banal al isteriei ne va permite să studiem mai îndeaproape
un caz cu totul remarcabil de dezorganizare a personalităţii.
Vom alege pentru aceste experienţe o femeie isterică la care constatăm
o insensibilitate întinsă la un membru întreg, de exemplu, la braţul drept.
Frecvent, la aceşti bolnavi, formele atât de complexe ale sensibilităţii tegu­
mentelor sunt disociate; pielea poate rămâne sensibilă, în timp ce ţesuturile
subiacente, masa musculară, articulaţiile îşi pierd sensibilitatea şi devin
indolore când le apăsam cu putere; sau se poate produce contrarul, sensi­
bilitatea abandonează suprafaţa tegumentelor şi se păstrează în părţile mai
profunde. Sau încă, printr-o altă complicaţie, anumite regiuni pot să nu-şi
piardă în acelaşi timp sensibilitatea de contact la presiune, la temperatură,
la curenţii electrici şi să rămână accesibilă la una singură dintre aceste exci­
taţii. Aceste modificări atât de numeroase ale sensibilităţii la isterici l-au
făcut sa creadă pe observatorul neprevenit că este o simulare, care de fapt
nu există. Pentru a simplifica lucrurile, vom avea grijă să alegem o bolnavă
ale cărei braţe să fie complet şi total insensibile, prezentând o anestezie
superficială şi profundă şi o pierdere a simţului muscular; în acest fel nu
vom avea de supravegheat noţiunile care ar putea fi furnizate subiectului
de un rest de sensibilitate. în plus, va fi avantajos ca sensibilitatea bolnavului
ales să prezinte o stare relativ fixă şi să nu fie supusă acelor schimbări,
acelor oscilaţii care se observă uneori şi ale căror cauze sunt atât de greu
de sesizat. Când se experimentează pe isterici, niciodată nu se poate spune
că s-au luat destule precauţii.
Nu este necesar să adormim subiectul; îl luăm în starea sa normală,
în starea de veghe; fără să-J supunem nici unui fel de pregătire. Singurul
dispozitiv al experienţei constă în ai ascunde braţul anesteziat, ducându-i-1
la spate sau utilizând un ecran. Lucrurile fiind astfel dispuse, este uşor —
sau cel puţin în anumite cazuri — de a provoca, fără ştirea bolnavului, în
membrul insensibil mişcări inteligente4.
Vom asista la apariţia unei inteligenţe inconştiente; vom putea chiar
să intrăm în comunicare cu ea şi să o dirijăm, întreţinând o conversaţie
cursivă, măsurându-i întinderea memoriei şi acuitatea percepţiilor.
Existenţa fenomenelor inconştiente la isterici nu ne miră, căci fiecare
dintre noi poate, supraveghindu-se cu destulă grijă, să surprindă o serie de

88
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

acte automate, executate involuntar şi inconştient. A merge, a te aşeza, a

întoarce pagina unei cărţi sunt acte pe care le executăm fără să ne gândim
la ele; dar este destul de greu să studiem la un om normal activitatea
inconştientă; şi chiar mai mult, această activitate se arată a fi mai ales de
rutină, făcută din obişnuinţă, din repetiţii; în general, ea inventează puţin,
uneori pare să judece şi să raţioneze, dar acestea sunt judecăţi şi raţionamente
vechi, pe care ea le repetă; în tot cazul, rareori este vorba de o dezvoltare
notabilă şi aproape niciodată, putem spune, nu se ridică la demnitatea unei
personalităţi independente. Condiţiile de studiu sunt cu atât mai favorabile
cu cât ne adresăm unor subiecţi isterici, nu la toţi, ci doar unora pe care
vom învăţa mai târziu să-i recunoaştem; să presupunem că avem sub ochi
unul dintre aceşti subiecţi de elită şi să vedem ce se întâmplă.
S-a dat adesea mişcărilor şi actelor care pot să se producă în condiţiile
precedente numele de mişcări inconştiente. Aceasta vrea sa zică pur şi
simplu că mişcările nu sunt cunoscute de subiect, rămân ignorate de el şi,
prin urmare, inconştiente; cuvântul inconştient nu arc decât un sens cu totul
relativ; vom examina, după ce vom fi descris toate faptele experienţei, dacă
aceste fenomene, inconştiente pentru subiect, sunt tot atât de inconştiente
în ele însele şi pentru ele însele, sau dacă nu este cumva mai probabil ca
ele să aparţină unei conştiinţe secunde. Vom spune imediat că tocmai a
doua soluţie o vom prefera; în tot cazul, pentru a nu presupune nimic nici
într-un sens, nici în altul, vom substitui termenului de inconştient pe acela
de subconştient.
Să începem cu mişcările de repetiţie; acestea sunt cele mai simple şi
poate cel mai uşor de produs. Braţul insensibil al subiectului fiind ascuns
de un ecran, se execută la acest braţ, cu încetineală sau rapiditate, o mişcare
regulată, ca o mişcare de du-te-vino spre gura, sau se roteşte antebraţul în
jurul cotului, sau se animă un deget cu mişcări alternative de flexiune şi
extensie; dacă se abandonează brusc membrul în mijlocul acestui exerciţiu,
se va vedea încetineala mişcării pentru un anumit timp, care variază în
funcţie de subiect; la unii mişcarea comunicată se prelungeşte foarte puţin;
pumnul, pe care l-am închis şi deschis de mai multe ori mai înainte, abia
dacă se redresează atunci când îl abandonăm; mişcarea este atât de uşoară
şi atât de fugitivă încât, dacă nu suntem avertizaţi, nu o remarcăm. Din
contră, la alţi bolnavi, mişcarea comunicată poate fi repetată de mai multe
ori şi chiar noi am văzut isterici la care repetiţia are loc de mai mult de o
sută de ori, iară întrerupere. Numărul „o sută" nu este o metaforă; mişcările
au fost numărate.

89
 ALFRED BINET

Bineînţeles că aceste diverse mişcări rămân necunoscute subiectului;

căci braţul său este anesteziat şi totdeauna ascuns de un mare ecran interpus;
uneori subiectul percepe uşoare zgomote produse de frecarea hainelor sale
şi trage concluzia că i se atinge braţul sau că i se mişcă; dar el nu primeşte
nici o impresie directă venind de la membru; nu are cunoştinţă nici de
mişcările pe care experimentatorul le imprimă mâinii sale, nici de acelea
pe care mâna sa le repetă cu docilitate; pe bună dreptate, el nu face nici
un efort voluntar pentru a mişca mâna; spiritul său rămâne aproape complet
5
străin de experienţă .
Se poate reproduce acelaşi act de repetiţie provocând în membru
contracţii faradice sau mişcări reflexe; în acest ordin de experienţe, cea mai
delicată şi poate cea mai interesantă este repetiţia unor mişcări grafice. Din
clipa în care se pune un creion în mâna insensibilă, suecurându-1 între dege­
tul mare şi arătător, aceste două degete se apropie pentru a strânge creionul,
iar mâna ia atitudinea necesară pentru scris. In acest moment, dacă-1 întrebăm
pe bolnav ce se întâmplă cu mâna sa, el răspunde aproape întotdeauna:
„Nu ştiu". Apoi începe experienţa; se imprimă creionului o mişcare oarecare,
de exemplu, o mişcare circulară; mâna bolnavului, în timpul acestui act,
nu o urmează pasiv pe aceea a experimentatorului, din contră, se simte o
senzaţie aparte de rezistenţă; ea rezistă puţin la anumite impulsuri, mai ales
la acelea care determină o schimbare de direcţie; dar dacă este vorba de
continuat o linie, adică o direcţie data pentru a fi urmată, mâna devansează
într-o oarecare măsură mişcarea, ca şi cum ar ghici-o. Pe scurt, mişcarea
pe care reuşim să i-o comunicăm nu poate fi numită o mişcare pasivă, căci
bolnavul colaborează la aceasta. Dacă ar trebui să folosim o comparaţie,
am spune că experimentatorul dirijează mâna bolnavului ca un cavaler care
conduce un cal inteligent.
Această senzaţie cu totul deosebită nu se simte de altfel decât atunci
când avem de-a face cu o bolnavă care este capabilă să repete singură
mişcările grafice comunicate. La subiecţii care nu reproduc nimic, mâna
rămâne moartă şi inertă, o adevărată mână de manechin.
După comunicarea mişcării pasive, se abandonează mâna bolnavului,
având grijă să se lase extremitatea creionului aplicată pe o foaie albă; la
unele isterice, mâna cade pe partea în care o abandonăm; la altele, ea nu
are această flaciditate, rămâne în poziţia dată, ţinând corect creionul, ca şi
cum ar începe să scrie; dar nimic nu se întâmplă; se percepe uneori un fin
tremur în pumn şi în degete; uneori creionul trasează pe hârtie câteva linii
uşoare, nedistincte, şi asta este totul. Dar la alţii mişcarea subconştientă este
cu mult mai prezentă. Degetele continuă să se strângă în jurul creionului

90
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

ţi mişcarea grafică ce li s-a imprimat este reprodusă fie imediat, fie după
câteva secunde.
Cu ce grad de exactitate este reprodusă mişcarea? Dacă facem încercarea
pe un subiect normal, a cărui mână este sensibilă, acesta reuşeşte să ghicească
ce cuvânt s-a scris cu mâna sa; dar dacă cuvântul este lung, dacă mişcarea
este rapidă, iar caracterele sunt mici, se înşeală cel mai adesea. Nu la fel
se întâmplă la isterici; şi se poate spune, în general, că deşi nu au percepţia
conştientă a mişcării pasive, istericii pot să o repete adesea cu mai multă
exactitate decât un subiect normal. Există însă mari deosebiri de la un
bolnav la altul, de care va trebui să ţinem seama.
Unii nu ştiu să repete decâi mişcările grosiere, cum ar fi buclele sau
haşurările; dar o dată ce această mişcare a fost reprodusă, ea continuă mult
timp, oarecum la nesfârşit; am văzut-o repetându-se o dată timp'de un sfert
de oră- Alte mâini se arată mai inteligente, au mai multă memorie; ele sunt
capabile să reproducă în aceleaşi condiţii semne luate din limbajul sens,
cifre, litere izolate, cuvinte formate din mai multe litere şi chiar fraze întregi.
Uneori repetiţia are loc imediat ce experimentatorul încetează să ţină mâna
insensibilă; alteori se scurge un timp de repaus, apoi mâna se pune în
mişcare.
Până aici, în probele la care am supus mâna anesteziată, aceasta nu a
dat dovadă decât de memone; repetiţia ni s-a părut maşinală, automată; în
plus, se mai produc nişte lucruri, o operaţie mentală mai complexă, cu toate
că este totdeauna subconştient;!, atunci când se scrie cu mâna un cuvânt
cunoscut, în care se alterează voit ortografia; în acest caz, este interesant
de supravegheat fenomenul repetiţiei; în momentul în care mâna insensibilă
ajunge la litera inexactă, ea se opreşte, pare că ezită, pe urmă sau trece
mai departe, reproducând eroarea, sau, din contră, o corectează şi restabileşte
cuvântul cu ortografia sa exactă.
Reproducerea se poate face nu numai cu ocazia mişcărilor grafice
comunicate, ci şi prin alt procedeu, mai ocolit, care face, de asemenea, să
intervină senzaţiile inconştiente. Astfel, când subiectul ţine un creion în
mâna sa insensibilă, este suficient adesea să se traseze cu capătul bont
caractere oarecare pe dosui mâinii, pentru ca imediat apoi creionul să
reproducă toate acestea; aici se produce în acest caz ceva mai mult decât
o repetiţie de mişcare; este o traducere; senzaţiile cutanate sunt traduse în
echivalentele lor grafice. La fel, dacă se plasează subiectul isteric în faţa
unei scări tipografice la o anumită distanţă, care este găsită prin tatonare
şi la care el nu poate citi tabloul, nu rareori se poate vedea mâna reproducând
caracterele pe care subiectul se declară incapabil să le descifreze. Fireşte,

9]
 ALFRED BINET

dacă se măreşte şi mai mult distanţa dintre subiect şi tablou, mâna se opreşte
şi nu mai scrie nimic. Este deci posibil să se opereze o traducere a anumitor
senzaţii vizuale inconştiente în echivalentele lor motorii.
Acestea sunt operaţii psihologice foarte simple, cu care obişnuinţa de
a scrie ne-a familiarizat; copiem, fără nici un efort conştient de traducere,
o pagină imprimată şi chiar nici nu remarcăm că o copiem, deoarece sub­
stituim unei imagini uzuale imaginea grafică corespunzătoare. Nu este mai
puţin interesant să vedem că mişcările inconştiente ale istericului pot
presupune o substituţie analoagă şi că în acest caz operaţia inconştientă
pune în joc nu numai mişcări, nu numai imagini motorii, ci şi imagini
vizuale şi asociaţii mentale între aceste diferite imagini.
Repetiţia inconştientă se poate produce ca urmare a unei mişcări voluntare
a subiectului, dar şi ca urmare a unei mişcări pasive. Cazul este poate mai
rar decât precedentele; pentru a-1 observa bine, trebuie cerut istericului să
execute de mai multe ori, fără să se oprească, aceeaşi mişcare, de exemplu
să atingă un punct de pe obrazul său cu degetul arătător de la mâna anesteziată,
iar pe urmă să atingă un punct de pe masa; după repetarea voluntară de
mai multe ori a acestui act, când istericul vrea să se oprească, mâna sa
continuă mişcarea şi se ridica oarecum singură până la obraji; această mişcare
inconştientă poate adesea fi oprită voluntar, dar uneori ea se execută în
ciuda voinţei subiectului, foarte mirat de această nesupunere neaşteptată a
unuia dintre membrele sale. Repetarea inconştientă a mişcărilor grafice volun­
tare este şi mai curioasă încă; şi ea da scrisului unor isterici un caracter
cu totul particular.
Am reuşit să procurăm bruioane de scrisori scnse de subiecţi înaintea
perioadei când îi examinăm; puţină atenţie ne permite să descoperim aici
manifestarea acestor tulburări motorii; se vede că bolnavul este obligat să
scrie de mai multe ori la rând aceeaşi literă; aceasta este un fel de bâlbâială
a mâinii (figura 1). Uneori, bolnava îşi dă seama, taie litera redublată şi
reîncepe cuvântul ceva mai departe; alteori, din contră, nu-şi dă seama de
nimic şi erorile ar putea fi considerate simple greşeli de ortografie, dacă
m cu patru picioare şi n cu trei picioare nu ar indica clar contrarul. Este
posibil să reproducem experimental pe câţiva subiecţi aceste alterări ale
scrisului, rugându-i să scrie de mai multe ori aceeaşi scrisoare, ca pe urmă
să se oprească; când vor să se oprească, mâna continuă să scrie fără voia
lor şi adesea ei nu pot pune capăt obsesiei decât aruncând pana.
Mişcările precedente prezintă caracterul particular de a fi repetarea
mişcărilor voluntare; inconştientul, pe care tocmai l-am văzut la lucru, imită
actul personajului conştient, ceea ce nu s-a întâmplat în alte experienţe.

92
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Fig. 1. Scriere isterică, trasată cu mâna dreaptă insensibilă, ochii deschişi.

Bolnava a scris cuvintele următoare: „Dragă Măria, vino să mă gas [găseşti), cu
toate că am neglijat să să-ţi râs râs răspund la buna şi şi încânfa/dtătoarea la
scrisoare care chiar dacă n-ai să mă crezi, m-a făcut să râd; acest portret pic
pictat de o mână de maestru mai ales..."

Vom termina descriind mai multe caractere comune mişcărilor

inconştiente de repetiţie; acestea sunt:
1) Difuziunea; ele nu rămân localizate într-un membru; au tendinţa de
a se generaliza şi adesea se extind la membrul simetric; dacă se scriu cifre
cu o mână, după un timp cealaltă mână se agită şi, dacă ţine un creion, va
trasa aceleaşi cifre ca prima; ceea ce este foarte curios, este că uneori mâna
dotată cu sensibilitate repetă mişcările comunicate de cealaltă mână, fără
ca totuşi bolnavul să simtă mişcarea; mişcarea rămâne subconslientă, chiar
şi atunci când arc ca instrument un organ sensibil.
Vom vedea mai departe că majoritatea modificărilor de mişcare, caic
se produc la un subiect isteric doar într-o jumătate de corp, manifestă
această tendinţă de generalizare.
2) O a doua caracteristică a mişcărilor inconştiente de repetiţie este
fatalitatea lor. Când mâna va repeta o mişcare comunicată, fie tot atât
de delicată ca aceea a scrisului, ea se rigidizează, devine dură la atingere,
în timp ce în condiţii obişnuite are flaciditatea unui membru atins de paralizie
sau plasticitatea bulgărelui de ceară. Dacă se va încerca împiedicarea mişcării
în timp ce ea se execută, menţinând degetele într-o poziţie fixă, se simte

93
 ALFRED BINET

o mare rezistenţă; este foarte dificil să imobilizezi degetele; când li se ia

creionul, degetele continuă să facă în vid aceleaşi mişcări grafice. Contracţia
pumnului întârzie puţin mişcarea. La bolnavii la care se pot provoca contracţii
prin excitarea muşchilor şi nervilor este greu să le provoci în momentul în
care mâna, însărcinată într-o oarecare măsură cu o mişcare pasiva, se descarcă
reproducând ceea ce i s-a dat să scrie; când se ajunge să se producă o
contractare suficientă pentru a opri mişcarea, se poate întâmpla ca la câteva
clipe după aceea, dacă încetează conlractura, mişcarea sa reînceapă.
Terminând enumerarea acestei serii de experienţe, trebuie remarcat că
interesul constă în simplitatea lor. Nimic nu este mai uşor decât să cauţi
să le reproduci la un bolnav isterie care prezintă anestezie; şi cum actele
repetiţiei inconştiente sau subconştiente sunt primele indicii de dezagregare
mentală, rezultă că dezagregarea mentală, acest fenomen psihologic de o
mare complexitate, poate fi verificată cu ajutorul procedeelor celor mai simple
şi mai elementare. Suntem pregătiţi,credem, spre a face o demonstraţie d'mkă.
Ni se pare de prisos sa demonstrăm că aceste acte sunt inteligente;
anumite experienţe dovedesc clar că unele mişcări de repetiţie nu sunt
simple reflexe. Dar în ce măsură anume intervine inteligenţa? Tocmai acest
lucru trebuie precizat întrucâtva.
Toate experienţele precedente au trăsătura comună că experimentatorul
forţează subiectul, sau o parte din subiectul său repetă un act care i se
indică; îl forţează fără să exercite asupra lui violenţă fizică; este vorba de
acţiune morală, deci prin sugestie. Să erijăm în personaj, pentru comoditatea
expunerii noastre, inconştientul care repetă mişcările; vom spune că experi­
mentatorul, atingând mâna sau braţul, dă acestui personaj inconştient ideea
de a repeta actul, şi, în definitiv, îl sugestionează.
Dar acest cuvânt, sugestie, l-am criticat deja; el este vag, lasă să se
confunde multe lucruri distincte şi, prin urmare, nu trebuie sa ne mulţumim
cu aceasta. Vom indica rapid diversele interpretări posibile ale fenomenului
de repetiţie subconştient, considerai drept un efect al sugestiei.
Se poate da unei persoane treze sau în somnambulism ordinul, sugestia
de a imita toate mişcările care sunt executate sub ochii ei, sau să continue
la nesfârşit mişcarea regulată imprimată unei părţi a corpului său; i se
învârtesc mâinile una în jurul celeilalte, zicându-i-se: „Mâinile tale se rotesc,
nu le mai poţi opri", şi, într-adevăr, dacă subiectul este docil la sugestie,
se produce o serie de mişcări irezistibile. Se înţelege cât este de complicată
această experienţă; mişcarea este comandată de experimentator şi consimţită
de subiect, care ştie ce face, care-şi dă seama şi care ascultă de această
sugestie cum ar putea asculta de o sugestie privind un act mult mai complicat,

94
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

care să ceară din partea sa operaţii intelectuale de un ordin mai elevat. Dar
cei care au făcut un studiu aprofundat al sugestiei ştiu bine că unul şi
acelaşi act poate fi executat în condiţii mentale cu totul diferite; continuarea
unei mişcări poate să se facă fie prin obedienţă, cum tocmai am văzut, fie
pur şi simplu pentru că o imagine a fost evocată în spiritul pacientului, iar
această imagine este o sursă de mişcare; se face astfel încât să fie scrisă o
scrisoare de către o mână anestezică; mişcarea acestei mâini provoacă undeva
în spiritul inconştientului imagini motorii; aceste imagini nu sunt contrazise
de nimic; ele se vor transforma în acte, iar mişcarea se repetă; nu este deloc
aici vorba de obedienţă, ci de un fenomen psihologic mai simplu, mai elementar.
Nu pot spune care este explicaţia cea mai bună a fenomenelor de repe­
tiţie descrise; probabil amândouă explicaţiile sunt adevărate, fiecare pentru
un subiect diferit şi pentru condiţii de experienţă diferite; uneori repetiţia
mişcării este un act de obedienţă inteligent, provenind de la un inconştient
care a înţeles ceea ce i se cere şi care îl execută; alteori repetiţia este o pro­
blemă de imagini evocate. Se vede că există aici cazuri distincte şi că ter­
menul sugestie nu ţine seama de toate fenomenele.
Ceea ce este semnificativ este faptul că mulţi subiecţi nti pot primi în
stare de veghe sugestia complicată prin intermediul scrierii inconştiente.
Nu se obţine decât repetiţia ordinului pe care I-a scris. A fost determinat
să scrie cu mâna cuvântul „tuşiţi!" Subiectul nu tuşeşte, dar mâna sa scrie
de mai multe ori cuvântul „tuşiţi"; se pune o întrebare, tot prin mijlocul
indicat, mâna nu răspunde, dar repetă întrebarea. „Cum vă simţiţi?" Mâna
scrie: „Cum vă simţiţi?" Nimic nu a fost înţeles, se pare, de către personajul
inconştient, care este încă prea rudimentar ca să judece, ca să raţioneze şi
nu ştie să facă decât un lucru: să imite6. Ceea ce mi s-a părut a demonstra,
de asemenea, că în anumite cazuri repetiţia nu este decât un automatism
de imagini, adică şi că această repetiţie poate continua oarecum la infinit.
Dacă facem în aşa fel încât mâna insensibilă să traseze o buclă, ca va
desena această buclă de douăzeci de ori, de o sută de ori şi mai mult, fără
să se schimbe nimic, fără să obosească, fără să-şi piardă răbdarea. Este ca
o maşină montată, care nu ştie să se oprească.
Dar fiecare subiect merită de a fi examinat în el însuşi şi fiecare per­
sonaj inconştient are probabil starea sa mentală particulară; ceea ce este ade­
vărat la unii este fals la alţii; este deci inutil să formulăm reguli generale,
care ar fi inexacte.
în sfârşit, trebuie să amintim, încheind acest capitol, că atunci când un
inconştient nu pare să înţeleagă o sugestie complicată, aceasta produce ade­
sea un anumit efect, care Irebuie bine cunoscut; sugestia neînţeleasă persistă

95
 ALFRED BINET

în stare de amintire; iar această amintire, renăscând într-O nouă stare psiho­
logică, va putea fi înţeleasă în acest caz pentru prima dată; fiind înţeleasă,
ea va deveni punctul de plecare al unei sugestii tardive, care se va îndeplini
în momentul în care persoana nu se va mai gândi la ea. Să reluăm ultimul
nostru exemplu: subiectul a fost determinat să scrie cu mâna un cuvânt
oarecare; acest cuvânt nu a fost înţeles, dar el a rămas în memoria inconşti­
entului; aici acesta se va dezvolta mai târziu, cum vom vedea din exemplele
date, ar putea să regăsească sugestia, să o înţeleagă şi să o execute. Nu
trebuie pierdută din vedere această posibilă cauză de eroare.

NOTE

1
De t'fatelfiftence. I. I, p. 16.
2
Autorii care au studiat în aceşti ultimi ani personalităţile coexistente sunt nume­
roşi şi vom face referire la ei în cursul acestei cârti Citam aici doar două studii critice
extrem de interesante: Dus Dcppel kh de Max Dessoir şi un articol remarcabil al dom­
nului Hericourt. J'Aclivilc inconsciente de i'esprit", Revue scimtijlque,3\ aoui 188^.
1
Se poate consulta, pentru mai multe detalii, o excelentă broşură a domnu­
lui Pitres: Des Anestfiesies hysterujue.\. Bordeaux, 1887.
4
Cercetarea acestor disocieri a fost întreprinsa pentru prima dată Ue domnul Fere
şi de subsemnatul (Atch. de phys., octobre 1K87). Am continuat apoi singur cercetările,
iar principalele mele articole au apărut în Revue philo.iophique (mai 18X8, fevrier et
avril I88y, fevrier et aoOt 1890). Este important de subliniat că, anterior, domnii Pierre
Janet, Myers şi Gurney, spre a cita doar pe principalii auiori, au expus deja o teorie
a dezagregării mentale, bazată pe numeroase experienţe. Dacă în expunerea mea nu
urmez ordinea istorică este pentru că socot ca experienţele noastre sunt mai apte decât
celelalte să Iacă o demonstraţie experimentala foarte simplă a dublei conştiinţe. Mă
folosesc de acest prilej spre a adresa mulţumirile mele cele mai vii domnului Charcot,
care a binevoit să-mi permită să lucrez ani în şir în serviciul său clinic de la Salpetriere
s
Fapt nu întru totul adevărat, cum vom vedea mai departe.
6
Faptele de repetare a actelor se întâlnesc în eatalepsia hipnotică (a se vedea
Magneiisme animal, p. 133), cu aceleaşi caracteristici.
 CAPITOLUL II

INSENSIBILITATEA ISTERICILOR (URMARE).

ACTELE SUBCONŞTIENTE DE ADAPTARE
/. Adele de adaptare inconştiente, O veche experienţă u iui Lasegue. Caracteristicile catalepsiei
parţiale. Absenţa tremurului. a efortului si a oboselii. Durata păstrării atitudinii. Interpretarea
fenomenului.
II. Acte de adaptare mai complicate. Reacţii produse de excitaţiile dureroase carejm se simt.
Electivitatea. Cuvinte inconştiente. Scrierea automata spontana.

Lasegue a dat, cu mult timp în unnă, un excelent exemplu de mişcări

subconştiente de adaptare, când a descris ceea ce el a numit Catalepsii parţiale1;
ele constau în capacitatea istericilor de a păstra mult timp la un membru
insensibil poziţia care i se dă, fără ca subiectul să simtă oboseală, fără chiar
ca el să perceapă poziţia membrului său, dacă am luat măsuri de a i-l
ascunde, catalepsia parţială poate fi observată în afara isteriei, în condiţii
mentale echivalente; vom descrie aici acest fenomen aşa cum poale fi
observat la isterici.
Să ridicăm, de exemplu, braţul insensibil al subiectului, luat mereu în
Stare de veghe şi cu dispozitivul ecranului; dacă lăsăm brusc braţul, uneori
el recade de-a lungul corpului cu greutatea unui membru atins de paralizie
flască, iar la anumiţi subiecţi nici nu se ajunge la altceva; la alţii, braţul
ridicat rămâne în aer. Să presupunem că avem de studiat unul dintre aceşti
ultimi bolnavi. Ridicându-i braţul insensibil, se poate, folosind o manevră
specială, ca el să recadă sau sa se menţină ridicat. Dacă vrem să recadă,
trebuie abandonat brusc; dacă vrem să nu cadă, trebuie menţinut în poziţie
timp de o secundă sau trebuie strâns puţin. Membrul anesteziat pare să
înţeleagă de minune dorinţa experimentatorului; el o înţelege atât de bine
încât dacă nu suntem avertizap nu vom şti cum se face că membrul rămâne
ridicai când dorim să rămână ridicat şi recade când dorim să recadă. Pentru
a provoca aceste două efecte opuse, este suficientă o nuanţă. Acest exemplu

97
 ALFRED BINET

este cel mai şocant pe care-1 putem cita pentru a demonstra inteligenţa care
poate exista în mişcările subconştiente ale istericului.
Caracteristica cea mai frapantă a fenomenului, aceea asupra căreia
2
simularea, dacă ar încerca să se producă, nu s-ar putea exercita , este durata
păstrării poziţiei. Nu vom fi de acord cu Lasegue că această durată este
nesfârşită. Este doar o vorbă goală. Lasegue, care a fost un strălucii
iniţiator, mai degrabă decât un om de cercetare aprofundată, spune glumind
că „experimentatorul oboseşte de atâta aşteptare înainte ca bolnavul să fi
obosit de«atâta imobilitate". într-adevăr, experienţa poate dura foarte mult
timp. La unul dintre subiecţii noştri, braţul drept întins orizontal şi avanbraţul
uşor îndoit au avut nevoie de o oră şi douăzeci de minute ca să cadă; numai
la sfârşitul acestui timp de poză cu adevărat considerabil cotul, care cohoni
uşor, a ajuns să ia contact cu corpul, ceea ce a pus capăt experienţei. La
o altă femeie, experienţa nu a putut fi dusă la sfârşit, dar am constatat că
la sfârşitul celor trei sferturi de oră extremitatea membrului superior drept,
care era întins orizontal, coborâse abia cinci sau şase centimetri.
Dacă se cere acestor bolnavi să păstreze poza în acelaşi timp cu braţul
sensibil, amândouă braţele fiind întinse orizontal, se va observa diferenţa
care există la cele doua părţi; braţul sensibil va obosi, va obosi chiar foarte
repede, iar bolnavul va fi obligat să-1 aplece pentru a-1 odihni, în timp ce
braţul insensibil rămâne încă în poziţie.
Păstrarea atitudinii nu este remarcabilă numai prin durata ei; ea prezintă
semnul particular că are loc fără tremur; mâna întinsă nu prezintă acele
uşoare tremurături care se observă la indivizii normali obosiţi de pozare;
membrul subiectului ne oferă numai uşoare oscilaţii care par a fi în raport
cu mişcările respiratorii.
La absenţa tremumlui se adaugă absenţa semnelor care caracterizează
efortul şi oboseala, cum ne putem asigura luând diagrama mişcărilor respi­
ratorii; respiraţia îşi poate păstra ritmul său regulat, în timp ce ia un subiect
norma] va prezenta iregularităţi care ne arată oboseala şi efortul destinat
să-1 mascheze. în sfârşit, în ultimul rând, bolnavul, dacă este să ne încredem
în mărturisirea lui, nu simte deloc o senzaţie conştienta de oboseală.
Aceste diferite semne fizice sunt departe de a fi constante. Am văzut
bolnavi la care mişcările respiraţiei prezintă, după un anumit timp, o tulburare
notabilă, o neregularitate şi o precipitare care sunt cu siguranţă sub influenţa
oboselii, cu toate că ele vor fi mai slabe decât cele care se pot observa la aceeaşi
subiecţi când braţul sensibil îşi păstrează poziţia. în acest timp, subiectul

98
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

declară că nu simte nici o oboseală; credem că este sincer şi dezminţirea

pe care i-o dă metoda grafică este foarte curioasă; cu siguranţă, spunem
noi, există oboseală, diagrama ne este martoră, dar o oboseală inconştientă
şi atenuată.
Se observă uneori că subiectul, când se supune experienţei descrise,
simte o senzaţie nu de oboseală, ci de durere. Această durere poate cuprinde
un punct al corpului destul de depărtat de membrul cu care se experimentează;
poate fi vorba de regiunea precordială, flancul sau umărul din partea opusă,
Bolnavii disting clar această senzaţie de durere de senzaţia de oboseală; se
pare că este cu totul altceva.
Nu insist mai mult asupra studiului acestui fenomen; mă mulţumesc
să retrimit cititorul care doreşte mai multe detalii Ia articolele şi lucrările
3 4 5
lui Lasegue, Saint-Bourdin , Liebeault , Binet şi Fere, Seglas şi Chaslin ,
fi
Pitres etc. Voi semnala numai două probleme deosebite.
Prima este o problemă de interpretare: care este natura acestui fenomen
de plasticitate catalcptică? S-a descris mult timp ca fiind un fenomen neuro-
muscular şi i s-a plasat originea într-o stare de hiperexci(abilitate a centrilor
nervoşi, expresie comodă care nu explică nimic, dar nu compromite pe nimeni7.
Se pare că se admite astăzi, cu tot mai multă dreptate, că psihologia are
dreptul de a revendica aceste fenomene; fapt este că originea lor psihologică
riu mai este îndoielnică la un mare număr de subiecţi; rotirea mâinii
necesară pentru a pune în joc această plasticitate ne-o dovedeşte suficient.
Urmează de aici ca nu este decât o simplă sugestie? Da, dacă se vrea,
dar nu trebuie uitat că păstrarea atitudinii poate avea loc din mai multe
motive foarte distincte şi care fiecare este adevărat pentru un anume caz;
într-un astfel de caz, de exemplu, inconştientul nu lasă braţul ridicat să
recadă pentru că a înţeles dorinţa experimentatorului şi vrea să i se conformeze.
„Pentru a pune un membru în catalepsie — spune domnul Bemheim —
este suficient să ridici acest membru şi să-1 laşi câtva timp în aer, la nevoie
să se afirme că acest membru nu mai poate fi coborât; el rămâne în
catalepsie sugestivă; hipnotizatul, a cărui voinţă sau putere de rezistenţă
este slăbită, păstrează pasiv atitudinea imprimată." Aceasta este supunere;
iar explicaţia ni se pare corectă pentru toate cazurile în care fenomenul a
fost produs de sugestia verbală, precum şi în cazurile în care subiectul a
asistat la experienţe similare pe alţi bolnavi, şi, în sfârşit, în cazul în care
inconştientul istericului este suficient de dezvoltat pentru a-şi da seama de
gândirea operatorului; dar, în alte condiţii, la alţi bolnavi, se pare că factorul

99
 ALFRED BINET

cauzal al catalepsiei, chiar dacă rămâne psihologic, este mai simplu. Este o
pură inerţie mentală, sau ceea ce s-a numit o stare de monoideism; inconştientul
se supune fără să înţeleagă, fără să raţioneze şi prin urmare fără să reziste
la aceasta, luând atitudinea care i se indică. în termeni mai precişi, vom
spune: când o atitudine este imprimată braţului, provocăm un anume număr
de senzaţii tactile şi musculare, care reprezintă atitudinea şi care, continuând
să se producă, devine o cauză de excitare pentru muşchi, a căror contracţie
menţine atitudinea; este un automatism de senzaţii, de imagini şi de mişcare,
poate şi de dorinţe şi voliţiuni rudimentare, care este din toate punctele de
vedere comparabil cu acela care poate determina o repetiţie de mişcări.
Astfel, este când sugestie prin supunere raţională, când sugestie prin auto­
matism. In toate cazurile, plasticitatea cataleptică are sursa sa în starea
mentală a subiectului şi se explică prin cauze psihologice.

11

Conservarea unei atitudini este un act de adaptare simplă; să vedem

altele, mai complicate. Dacă în timp ce braţul esie ridicat se aplică o greu­
tate, membrul întins poate sa nu se îndoaie brusc; el face un efort potrivit
noii sarcini, în sensul păstrării poziţiei care i-a fost dală. în acest nou exem­
plu, ne putem asigura că membrul insensibil face dovada perspicacităţii;
căci, dacă se apasă uşor pe acest membru întins, îl facem să coboare, în
timp ce, dacă se ataşează de acest membru un inel cu o greutate de două
kilograme, braţul rămâne în poziţie; astfel, în cele două cazuri, intenţia
experimentatorului este diferită şi se traduce prin mişcări diferite, pe care
subiectul pare să le înţeleagă foarte bine.
Se provoacă mişcări complexe de adaptare, plasând în mâna insensibilă
obiecte cunoscute; contactul acestor obiecte sugerează folosinţa şi determină
mişcări apropriate; primele două degete fiind plasate în inelele unei perechi
de foarfeci, mâna recunoaşte foarfecele, îl deschide şi îl închide, ca şi cum
ar încerca să taie ceva. Dacă se va pune un dinamometru în mâna subiectului,
care are obişnuinţa de a se folosi de acest instrument şi când i se apropie
degetele de ramuri, mâna strânge inconştient; ea strânge o dată, de două
ori, de douăzeci de ori continuu, şi chiar mai mult; caracteristica acestor
mişcări de adaptare este că ele continuă foarte mult timp. Cifra presiunii

100
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

este în general inferioară aceleia pe care o dă acelaşi subiect când presează

în mod voluntar. Ceea ce trebuie remarcat, însă, este asocierea, coordonarea
mişcărilor inconştiente între ele şi cu impresiile care le servesc drept punct
de plecare. Dacă tragem înainte cele două braţe, subiectul fiind aşezat şi
având ochii bandajaţi, întreg corpul se ridică şi mişcările se coordonează
pentru a menţine staţionarea în picioare, fără ca subiectul să se îndoiască
de faptul că este ridicat. Dar, în general, armonia mişcărilor nu merge până
la a se stabili între fizionomia şi atitudinea imprimată membrelor; dacă se
închide cu fermitate pumnul anestezic, figura subiectului nu ia o expresie
de furie; dacă i se împreunează mâinile, figura nu ia o expresie extatică;
de altfel, această influenţă a gesturilor asupra fizionomiei este în logica
lucrurilor şi s-a văzut realizată în timpul catalepsiei parţiale din starea de
8
veghe . Există aici o generalizare de mişcări inconştiente care sunt similare
cu acelea pe care le-am semnalat deja pentru repetiţia inconştientă.
Cele mai curioase mişcări de adaptare se produc ca urmare a excitaţiilor
dureroase, cum ar fi înţeparea pielii sau arsurile; personajul inconştient
execută în acest caz mişcări de apărare pentru a se sustrage durerii. Numai
că nu este suficient, în general, spre a provoca aceste mişcări de apărare,
să se înţepe, fie şi profund, mâna anestezică. Dacă procedeul înţepării ar fi
suficient, ca acela care se foloseşte în clinicile obişnuite pentru a explora
sensibilitatea, ar fi fost nevoie de foarte mult timp pentru ca medicii să-şi
dea seama de mişcările de adaptare pe care noi le-am descris. în realitate,
ciupiturile şi înţepăturile nu produc în general mişcări de apărare sau de
fugă; cu toate că este înţepată, mâna insensibilă rămâne imobilă, fără să se
apare. Pentru a o face să dea un semn de durere, are nevoie de o excitaţie
care să aibă o semnificaţie şi să determine perceperea unui obiect cunoscut.
Impresii simple, provocate de vârful unui compas sau ac cu gămălie sunt
ca nişte litere izolate, a, b, c, care nu trezesc nici o idee, în timp ce impre­
siile complexe determinate de o cutie, de un toc sunt ca şi cuvintele care
sugerează o idee.
Iată o experienţă pe care am imaginat-o: să punem în mâna insensibilă
a subiectului, care nu-şi vede mâna, o cutie cu chibrituri şi să încercăm să
vedem dacă el poate să aprindă un băţ şi să evite flacăra. Rezultatele expe­
rienţei au variat mult, în funcţie de bolnavi. Unul nu deschide cutia; şi
chiar, lucru destul de amuzant, comite o eroare de perceppe; strânge cutia
cu toată forţa, confundând-o fără îndoială cu un dinamometru pe care îl
plasasem în mâna sa cu puţin timp înainte. Un alt bolnav, în aceleaşi

101
 ALFRED BINET

condiţii, arată mai multă perspicacitate: mâna sa insensibilă pipăie cutia,

încearcă să o deschidă după multe ezitări, pipăie beţele înainte de a lua unul
şi, când a luat unul, nu încearcă sa-l aprindă, ci îl ţine imobil între degete.
Chiar şi aici, o curioasă eroare de percepţie: mâna crede că ţine un creion
şi încearcă să scrie cu el. îi aprindem noi băţul şi i-1 dăm. Degetului mare
şi indexului nu pare să le pese de flacăra care se apropie, care se stinge
la contactul cu ele, arzând şi topind vârful unghiilor. La un al treilea bolnav
recunoaşterea naturii obiectului a fost completă; după o clipă de contact,
mâna înconjoară cutia, o palpează, pare să o recunoască, trage în afară ser­
tăraşul care conţine beţele, ia unul, îl freacă de marginea cutiei, îl aprinde
şi îl ţine aprins. înclinându-1 puţin; pe măsură ce flacăra avansează, degetele
se retrag, ca şi cum ar fugi de căldură, iar când flacăra se apropie de
extremitatea chibritului, degetele se desprind şi băţul cade; evident, totul a
fost simţit, iar mâna a exprimat prin gestul său teama de a nu fi arsă.
Se poate vedea din cele precedente că, in ciuda insensibilităţii aparente,
toate felurile de sensibilitate pot fi conservate şi puse în joc prin mijloace
adecvate. Dar asta nu-i totul; studiul atent al reacţiilor precedente arată că,
şi dacă ele provin dintr-o gândire, această gândire este încă incompletă în
mai multe puncte, pentru că ea nu poate ajunge, în anumite cazuri, decât
la mişcări de adaptare eronate şi că este incapabilă de a se corecta singură.
Domnul Myers, analizând aceste experienţe, a remarcat bine că ele amintesc
întrucâtva de acelea în care se studiază mişcările instinctive ale unui animal,
după ce i s-au scos un anumit număr de ganglioni nervoşi; cutare mişcare
instinctivă poate să se producă încă, dar fără discernământ.
Am trecut deja în revistă sensibilitatea tactilă, musculară, dureroasă;
ne rămâne, pentru a fi exhaustivi, să menţionăm sensibilitatea electivă. Se
înţelege prin această expresie aptitudinea pe care o prezintă unii bolnavi
de a fi influenţaţi de o persoană şi numai de aceasta; astfel, somnambulul,
de exemplu, nu-l vede, nu-1 aude decât pe hipnotizator şi nu i se supune decât
lui. Poate nu ar trebui să numim sensibilitate un fenomen care este cu
siguranţă mult mai complicat decât capacitatea de a percepe senzaţiile.
Oricum ar fi, se observă electivitatea în fenomenele inconştiente pe care
le putem provoca în stare de veghe la o isterica. Iată un exemplu foarte
clar. La anumiţi subiecţi, braţul pe care-1 ridicăm pentru a-1 pune în catalepsie
nu rămâne ridicat decât daca îl ţine experimentatorul obişnuit; contactul
unei alte persoane poate fi recunoscut şi distins, căci adesea ordinul unei
alte persoane nu este ascultat; şi în zadar aceasta ridică braţul şi caută să-1

102
p DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

menţină în aer un moment; imediat ce-1 abandonează, el recade; iar uneori

chiar refuză să se ridice şi se rigidizează pentru a rezista.
Abordăm aici fenomene complexe, a căror analiză este dificilă pentru
moment, şi care pot fi puse la îndoială dacă ele nu sunt concordante cu
acelea pe care tocmai le-am studiat. Nu ne vom opri la acestea prea mult
timp; trebuie totuşi să le menţionăm. Se întâmplă uneori ca atunci când
înţepăm mâna insensibilă, în spatele ecranului, aceasta să se retragă brusc
şi subiectul să ţipe: „Mi-aţi făcut rău!" Un observator neprevenit, care
asistă la această experienţă pentru prima dată, va fi în drept să tragă concluzia
că subiectul nu şi-a pierdut sensibilitatea; dar trebuie remarcat că subiectul
a pronunţai acele cuvinte în mod inconştient; când este mai apoi întrebat
dacă durerea a fost foarte vie, el răspunde că nu a simţit nimic şi susţine
chiar că nu a scos nici un cuvânt; fără îndoială, mărturisirea sa, luată izolat,
va părea suspectă; dar dacă acest subiect prezintă, printre altele, o anestezie
regulat constatată şi dacă are mişcări inconştiente foarte dezvoltate, vom
fi dispuşi să admitem sinceritatea afirmaţiilor sale; vom admite că personajul
inconştient care se găseşte în el a perceput durerea şi că acest personaj,
care poate exprima durerea prin mişcări ale mâinii, poate de asemenea,
uneori, să o exprime cu ajutorul cuvintelor. Când atenţia observatorului
este dirijată în această direcţie, el poate releva destul de adesea în cursul
experienţelor semne de nerăbdare, tresăriri şi chiar cuvinte murmurate cu
voce joasă, care aparţin cu siguranţă personajului inconştient. Se înţelege
că aceste fenomene sunt întotdeauna greu de interpretai.
în sfârşit, inconştientul se poate afirma într-un fel încă şi mai complet
prin scrisul automat spontan. Aceasta este ultima observaţie pe care o vom
raporta, căci aici fenomenele pe care ie studiem sunt aproape gata să se
confunde cu acelea ale spiritismului, care vor face obiectul unui alt capitol.
Am văzut deja mai înainte că dacă facem în aşa fel încât mâna insensibilă
să repete un cuvânt care conţine o greşeală de ortografie ea poate corecta
greşeala; aceasta este o primă dovadă de iniţiativă; inconştientul poate să
ne dea multe altele. Există bolnavi pe care este suficient să-i facem să
scrie cu mâna insensibilă o singură literă pentru ca cuvântul întreg care
începe cu această literă să fie scris; se trasează litera P, iar subiectul scrie
Paris, şi aşa mai departe. Uneori, după acest prim cuvânt, mâna va scrie
altul, fără să fie conştientă. Alteori apare o frază întreagă; şi am văzut
subiecţi isterici cărora era suficient să le pui un creion în mâna insensibilă,
pentru ca pagini întregi să se acopere de scris, fără ca subiectul să înceteze

103
- &
 ALFRED BINET I
ţ

să vorbească de cu totul altceva; iar el părea că nu are cunoştinţă de ceea

c e i face mâna. Totul se petrece aproape ca în observaţia domnului Taine,
raportată mai sus. Putem să amintim cu ocazia acestor observaţii rezervele
pe care tocmai le-am făcut asupra interpretării strigătelor de durere ale
personajelor inconştiente; nimic nu dovedeşte că bolnavul nu simulează,
iar simularea va fi în acest caz foarte uşoară; dar nu trebuie să ne formăm
convingerile pe o experienţă izoiată; trebuie studiat un ansamblu de fapte,
şi de văzut dacă ele se leagă între ele.

NOTE

1
Lasegue. Etudes medicales, II, 35.
2
Ne referim doar la simularea încercată de o persoană nonisterică.
' Cuiatepsie, p. 59-
s
Du Sommeil, p. 72.
5
IM Catatonie (Arch. de neurologie, nos 44, 45, 46, 18S8).
6
L'Anesthesie hysterique, p. 72.
7
I P. Pavlov va arăta şi el că acest fenomen se poate reproduce cu uşurinţă la
omul sănătos hipnotizat (Un fiziotog încearcă o incursiune în domeniul psihiatriei,
1930). (Nota trad.)
s
Pietre Janet, Aulonuitisme psyckologique, p. 232. Vom cita deseori această
lucrare importantă, în care disocierea mentală a fost tratată cu o mare lărgime de
spirit. Expunem aici acelaşi subiect ca domnul Pietre Janet, dar dintr-un punct de
vedere întrucâtva diferit de al său; nu am căutat, ca el, să punem în valoare opiniile
noastre personale; ne străduim mai degrabă să expunem rezultate dobândite şi admise
de majoritatea autorilor; de aceea lăsăm de-o parte multe dintre experienţele noastre
personale care încă nu au fost repetate şi verificate de alţii.
 *
CAPITOLUL III

INSENSIBILITATEA ISTERICILOR (URMARE).

CARACTERISTICILE GENERALE
ALE ACTELOR SUBCONŞTIENTE
/. înregistrarea prin metoda grafică a mişcărilor subconştient*. Generalitatea acestor mişcări.
Forma acestor mişcări depinde de actul de adaptare provocată. Timpul fiziologic de reacţie.
II. Interpretarea generală a fenomenelor. Ele presupun nu numai senzaţii inconştiente si mişcări
inconştiente, ci s> amintiri si judecăţi inconştiente. De ce nu se observă aceste reacţii la toţi
istericii; necesitatea unei coordonări prealabile.
III. Anestezia vizuală ia isterici. Principalele sale caractere. Discuţii asupra unor fenomene
singulare. Ipoteză anatomică. Experienţe directe rare o resping. Ipoteză psihologică.

Acum, când cunoaştem marea varietate a mişcărilor subconştiente, a

actelor subconştiente şi a reacţiilor de tot felul care se pot produce într-un
membru insensibil, nu este dificil să ne imaginăm pe acelea care pot fi
înregistrate prin metoda grafică; toate pot fi înregistrate cu mai multă sau
mai puţină comoditate. Pentru a rămâne în condiţiile cele mai simple, putem
folosi, ca mod de excitare, înţepăturile acului; la fiecare înţepătură făcută
în regiunea insensibilă se produce o mică mişcare de răspuns în regiunea
unde tamburul receptor al aparatului grafic este aplicat; trei excitaţii succesive
produc trei mişcări, şi aşa mai departe. La fel, dacă se pune să bată un metro­
nom aproape de subiect, se produc contracţii musculare care urmează ritmul
bătăilor metronomului, care se opresc când se opreşte aparatul sau se precipită
când îl accelerăm, şi aşa mai departe. Caracterul în aparenţă foarte simplu si
foarte elementar al acestor reacţii a făcut ca ele să fie luate adesea drept miş­
cări reflexe; dar, fără a contesta că mişcările inconştiente pot complica sim­
plele mişcări reflexe, nu trebuie uitat că aceste mişcări inconştiente au un caracter
eminamente psihic. Vom da, pe parcurs, numeroase dovezi în acest sens.
Aparatul care se foloseşte în general pentru a înregistra contracţiile
inconştiente este un tambur miografic, având un buton de lemn care se
pune în contact cu tegumentul regiunii care se explorează. Abia dacă e
nevoie să remarcăm că acest mod de înregistrare este total defectuos când
este vorba de a studia nu doar contracţia izolată a unui muşchi, ci şi
mişcarea totală a unui membru; căci această mişcare face să intervină într-o

105
 ALFRED BINET

ordine foarte complicată toate puterile motrice destinate acelui membru;

fie un anume grup muscular intră în acţiune, fie un altul, fie un al treilea;
aparatul nu înregistrează decât activitatea unui singur grup; este ca şi cum,
pentru a cunoaşte o frază muzicală, nu am putea percepe decât o singură
notă. Trebuie găsite alte procedee pentru a studia mişcările coordonate.
Aşteptându-ie, să folosim ceea ce avem la îndemână, dar să ne amintim
de toate insuficienţele pe care le prezintă traiectoriile.
întrebuinţarea metodei grafice ne permite o cunoaştere mai exactă şi într-o
oarecare măsură mai intimă a fenomenelor precedente, punând în lumină
caracteristicile de durată, de mărime şi de formă ale mişcărilor inconştiente.
Domnul Gley a avut primul ideea aplicării graficelor la studiul acestor
mişcări, dar el s-a situat în condiţii întrucâtva diferite de acelea de care ne
ocupăm noi astăzi şi vom reveni mai departe asupra experienţelor sale.
Generalitatea mişcărilor inconştiente. Printre faptele lămurite de
metoda grafică, trebuie mai întâi de semnalată generalitatea mişcărilor suh-
conştiente; aceste mişcări nu se produc numai, cum s-ar putea crede, în
regiunile insensibile, ci în toate părţile mobile în care se aplică un aparat
de înregistrare.
Aşa stau lucrurile pentru mişcările respiratorii ale cutiei toracice. Dacă
se înregistrează traseul respirator, se constată că excitaţiile pielii, într-o
regiune insensibilă, se pot modifica la anumiţi subiecţi, astfel încât nu se
poate pune la îndoială prezenţa unei gândiri inconştiente; am văzut la câteva
persoane mişcarea respiratorie urmând ritmul unor serii de înţepături sau
al unor serii de bătăi de metronom, chiar atunci când excitaţiile urmau la
intervale de numai o secundă. O astfel de influenţă a excitaţiilor exterioare
asupra mişcărilor respiratorii nu este extraordinară dacă o explicăm prin
cauze pur psihologice; şi vom avea curând dovada că există în bolnav o
inteligenţă inconştientă care face în mod expres, într-o oarecare măsură, să
se producă aceste rezultate.
Importanţa mişcărilor. Importanta mişcărilor subconştiente este, în
general, mai mare în regiunile insensibile.
Pentru a constata această diferenţă nu este suficient să aplicăm două
tambururi de înregistrare pe două regiuni simetrice, din care una va fi
sensibilă şi cealaltă nu va fi; rezultatele pe care le vom obţine prin această
metodă vor fi total defectuoase, ca urmare a dificultăţilor de a dispune de
aparate riguros comparabile. Cel mai bine este să facem două experienţe
succesive în aceeaşi regiune, lăsând aparatele pe loc şi suprimând în una
dintre experienţe insensibilitatea regiunii prinlr-o sugestie verbală; se vede
atunci foarte adesea, n-am îndrăznit să spun totdeauna, că la revenirea

106
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

sensibilităţii mişcările inconştiente se diminuează, în timp ce dispariţia

sensibilităţii sub influenţa unei noi sugestii le exagerează.
Forme de mişcări. Forma mişcării subconştiente depinde în primul
rând de natura aparatului receptor aplicat bolnavului. Dacă se pune un
dinamograf în mâna insensibila, instrumentul este strâns Ia fiecare excitaţie;
dacă acesta este un tambur plasat pe masa musculară a antebraţului,
subiectul face cu degetele o mişcare total diferită, dar totdeauna conformă
cu circumstanţele, arătând astfel o dată în plus că mişcările inconştiente au
caracterul unor mişcări de adaptare. Daca vom pune un creion în mână, la
fiecare excitaţie a pielii creionul va desena o linie. Iată o primă demonstraţie
a caracterului psihologic al acestor mişcări inconştiente.
Natura excitaţiei poate, ea însăşi, să influenţeze asupra formei răs­
punsului; când bolnavul arc un dinamograf în mâna insensibilă, o excitaţie
puternica a pielii provoacă o presiune scurtă asupra instrumentului; dacă îl
vom excita mult timp, presiunea va fi mai lungă. Raporturile dintre excitaţie
şi răspuns sunt frapante atunci când ne folosim de metronom. Prima oară
când vom face să meargă metronomul lângă subiectul care ţine în mâna
sa insensibilă — totdeauna în spatele ecranului — un dinamograf, cel mai
adesea nu se produce nimic; mâna insensibilă nu înţelege în ce fel trebuie
să apese la fiecare bătaie; ea rămâne imobilă; dar puţin câte puţin contracţiile
încep şi, o daîă amorsate, ele continuă regulat. Or, este foarte curios faptul
că, dacă metronomul bate într-un ritm foarte rapid, apoi se opreşte brusc,
în afara vederii bolnavului, mâna acestuia nu se opreşte imediat, ci face o
contracţie în plus, sau o semicontraeţie, ca şi cum ea ar fi prevăzut de
fiecare dată noul zgomot. Aceste reacţii anticipate sunt încă o excelentă
dovadă că mişcările inconştiente au un caracter psihologic.
Timpul psihologic de reacţie. Cele câteva experienţe pe care tocmai
le-am rezumat generează în mod foarte natural ideea măsurării timpului de
reacţie al mişcărilor inconştiente; dar, în ceea ce mă priveşte, am fost
împiedicat să o fac, din cauza următoarei dificultăţi: atunci când măsurăm
timpul de reacţie al unei persoane, o instruim asupra experienţei caie se
va executa şi i se recomandă să reacţioneze cât mai rapid posibil; or, nu
se poate face o recomandare de acest fel unui isteric la care se studiază
mişcările inconştiente, deoarece aceste mişcări rămân în afara personalităţii
şi voinţei sale. în afară de aceasta, atunci când dăm un semnal pe neaşteptate,
mâna anestezică nu-şi produce mişcarea decât mult timp după aceea, la
câteva secunde; iar dacă se dau, din contră, mai multe semnale succesive
' separate de timpi egali, există previziunea semnalului, iar răspunsul poate
fi simultan. Toate aceste motive fac experienţa foarte dificilă.
Pentru a o executa corect, trebuie făcut un ocol, care cere câteva explicaţii.

107
 ALFRED BINET

Nu am vorbit încă de mişcările voluntare pe care le poate executa un

isteric cu un membru insensibil; studiul acestor mişcări vor fi studiate mai
departe. Noi vom vedea că mişcarea voluntară, urmând să fie executată de
un membru sănătos sau anestezic, prezintă mari diferenţe; principala este
o diferenţă în ceea ce priveşte timpul de reacţie; mişcarea membrului
insensibil este aproape întotdeauna în întârziere faţă de a celuilalt.
Se poate înregistra mişcarea de răspuns prin diferite procedee, făcând
să se întrerupă un curent electric sau, foarte simplu, făcând să fie presat
un dinamograf legat printr-un tub de cauciuc la pana înregistratoare a unui
aparat; acest ultim procedeu este mai puţin corect decât precedentul, dar
are avantajul de a arăta faptul următor, care este extrem de curios. Atunci
când subiectul îl strânge din proprie voinţă cu mâna insensibilă, pentru a
răspunde foarte repede ia un semnal convenit, se vede uneori că, cu toate
că i s-a recomandat să nu strângă decât o singură dată, el a strâns de două
ori: una din apăsări corespunde timpului mijlociu de reacţie al mâinii
insensibile; cealaltă, din contră, în general mai puţin puternică, corespunde
timpului mijlociu de reacţie al mâinii sensibile; diferenţa între aceste două
medii este atât de mare încât este imposibil să le confunzi; mai mult, această
a doua apăsare este involuntară şi inconştientă, deoarece subiectul crede
că a apăsat doar o singură dată; în sfârşit, când nu se produce decât o
singură apăsare, ceea ce este cazul cel mai frecvent, această presiune unică
şi voluntară prezintă totdeauna timpul mediu al mâinii anestezice. Toate
aceste adevăruri ne determină să credem ca reacţia suplimentară despre
care tocmai am vorbit aparţine categoriei de mişcări inconştiente; rezultă
de aici concluzia importantă că, şi pentru un membru insensibil, durata
reacţiei inconştiente este aproape egala cu aceea a reacţiei conştiente pentru
un membru sensibil.
Terminând acest paragraf, insist asupra caracterului psihologic al reacţiilor
pe care tocmai le-am înregistrat; acestea sunt reacţii inconştiente, dar ele
nu provin mai puţin dintr-o inteligenţă. Ar fi periculos să uităm şi să credem
că, folosind un cilindru înregistrator şi o hârtie afumată, nu avem a ne teme
de cauzele erorilor psihologice.

Este timpul să lăsăm deoparte detaliile experienţelor şi să căutăm să

desprindem o idee generală. Toate experienţele au fost făcute cu un dispozitiv
uniform, consistent, cum am spus-o şi repetat-o adesea, ascunzându-i
bolnavului probele la care i se supune membrul insensibil, cât şi reacţiile

108
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

care se produceau în acest membru. Rezultă că atunci când experimentatorul

face imprudenţa de a vorbi bolnavului, acesta rămâne străin de experienţă
şi, de fapt, poate să se ocupe de cu lotul alte lucruri. El nu are deloc senzaţia
conştientă a ceea ce se petrece în membrele sale, afară de cazul în care nu
se produce. în cursul cercetărilor, o revenire a sensibilităţii, ceea ce trebuie
întotdeauna să suspectăm şi ceea ce s-ar explica în parte printr-un prea
mare număr de excitaţii în una şi aceeaşi regiune.
Bolnavii pe care se pot reproduce fenomenele în cauză sunt destul de
numeroşi; personal, am putut studia mai mult de treizeci; pe de altă pane, de
când cercetările mele şi acelea ale domnului Fere au fost publicate, ele şi-au
găsit confirmarea în observaţiile concordante ale altor autori (Babinski, Onanoff,
Bîocq, P. Janel etc), ceea ce pare a fi o dovadă privind exactitatea lor.
Trebuie sa remarcăm că printre isterici bărbaţii în general se pretează
prea puţin la aceste cercetări; fie că insensibilitatea isterică masculină este
mai gravă, mai profundă decât cea a femeilor, fie din alte cauze, care îmi
scapă, este uneori dificil să provoci în membrul insensibil al unui subiect
masculin mişcări subconştiente. La femei, trebuie făcută o distincţie impor­
tantă; acelea care au fost frecvent supuse la manevre de hipnotism prezintă
mişcări inconştiente mai dezvoltate decât celelalte femei. Această circumstanţă,
frecvenţa hipnotizării, are o importanţă mai decisivă decât gradul anesteziei:
după cele ce am văzut, nu există o proporţionalitate între gradul anesteziei
şi dezvoltarea mişcărilor inconştiente.
Faptele precedente demonstrează care este adevărata natură a anesteziei
isterice. S-a bănuit adesea că insensibilitatea isterică. într-un anumit număr
de cazuri, nu suprima obligatoriu senzaţia, cum face o anestezie de natură
organică; această bănuială face acum loc certitudinii. Mişcările de repetiţie,
de adaptare pe care le-am solicitat unui membru complet lipsit de sensibilitate
conştientă n-ar fi putut să se producă dacă nimic nu ar fi fost perceput;
pentru ca mâna sa apuce creionul introdus între degete, pentru ea ea sa
deschidă o cutie de chibrituri, să strângă un dinamognif, sau pur şi simplu
să repete fidel o mişcare de flexiune care a fosl imprimată unuia dintre
degete, este absolut necesar ca anumite impresii să fi fost primite prin
aceste tegumente aşa-zis anestezice; există deci o percepţie reala, chiar dacă
ignorată de subiect, o percepţie inconştientă, iar anestezia isterică apare în
acest caz ca o suprimare a conştiinţei care ar putea fi numită anestezie prin
inconştienţă.
Ba mai mult, ipoteza trebuie să meargă mai departe; pentru a explica
producerea actelor inconştiente, nu trebuie să ne mulţumim a presupune
senzaţii inconştiente; izolate, senzaţiile nu ar produce nimic, or, analizând
principalele observaţii înregistrate, am văzut intervenind fenomene de memo­
rie şi de raţionament, aşa încât mişcările inconştiente să ne arate existenţa

109
 ALFRED BINET

unei inteligenţe care este alta decât cea a Eului subiectului şi care acţionează
fără concursul şi fără ştirea sa. Aici este o concluzie necesară, care se
impune; în orice fel am concepe această inteligenţă secundară, accesorie,
parazită într-un fel, este sigur că la anumiţi subiecţi ea există şi acţionează.
Este adevărat că la numeroşi isterici anesteziei, şi mai ales la bărbaţi,
nu se poate produce nimic asemănător; dar nu trebuie să ne grăbim a
concluziona că insensibilitatea lor este de o natură diferită. Manifestarea
mişcărilor inconştiente şi a unei inteligenţe în general este supusă unei condiţii
capitale, care poate lipsi: aceasta este coordonarea. Pentru ca o mişcare
pasivă comunicată braţului să fie repetată, nu este suficient ca ea să fie
sesizată, trebuie ca percepţia să fie coordonată cu mişcările de răspuns
corespondente şi ca toate acestea să se lege. Tocmai coordonarea este aceea
care lipseşte la anumiţi subiecţi, cărora nu li se pot prevedea mişcări incon­
ştiente, iar dacă printr-un artificiu oarecare se stabileşte aceasta coordonare,
se ajunge adesea la apariţia mişcărilor inconştiente; dovadă experienţa
următoare, pe care am repetat-o de nenumărate ori; se plasează un dinamo-
metru în mâna insensibilă ascunsă în spatele ecranului, nu se produce nimic:
dar dacă se roagă subiectul să strângă voluntar, de mai multe ori. instrumentul,
privindu-şi mâna, şi dacă pe urmă i se plasează aceiaşi instrument în mâna
anestezică. în spatele ecranului, mâna strânge fără să fie conştientă; prin
aceasta se înţelege că experienţa preliminară a creat coordonarea care lipsea
între contactul instrumentului şi acţiunea de a strânge; această coordonare
o dată stabilită, inconştientul se manifestă.

III

Ca adăugire la studiile precedente trebuie să facem loc la un oarecare

număr de experienţe care au fost făcute sub ochii istericului. Nu vom insista
mult asupra acestei probleme, care este complexă şi cam obscură; lotuşi
trebuia să spunem mai întâi câteva cuvinte, pentru că studiul anesteziei
vizuale isterice i-a făcut pe unii autori să admită că anestezia isterică este
o insensibilitate de natură psihică.
Domnul Charcot şi elevii săi (în special domnul Landolt) au arătat că
în isterie organele de simţ şi în mod special ochiul participă la insensibilitatea
pielii. Rareori anestezia vizuală este completă; în general, se observă o
îngustare a câmpului vizual, o modificare în percepţia culorilor şi tulburări
diverse în acomodare.
S-a căutat mult timp sa se înţeleagă mecanismul anesteziei retiniene a
istericilor; autorii care s-au ocupat de problemă au constatat un anumit

110
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

număr de particularităţi complexe şi atât de dificile încât au pus la îndoială

sinceritatea acestei anestezii. Să cităm un exemplu: există isterici care
percep bine anumite culori când se servesc simultan de amândoi ochii şi
încetează să le perceapă când nu se folosesc decât de ochiul drept sau stâng.
Alţi isterici se plâng de cecitatea ochiului drept, când închid ochiul stâng
şi adesea văd cu acest ochi drept, fără să se înşele atunci când au amândoi
ochii deschişi.
Iată în ce condiţii se poate observa cu precizie această tulburare
vizuală. Ne servim de o cutie care are două orificii pentru ochi, şi care are
pe partea posterioară şi interna doua puncte de culori diferite; unul este la
dreapta, celălat la stânga, iar printr-un dispozitiv ingenios subiectul percepe
cu ochiul său drept punctul situat la stânga şi cu ochiul stâng punctul situat
la dreapta. Acest instrument este folosit pentru a dejuca simularea, de
exemplu, la recruţi. Simulatorul, care pretinde că nu vede cu ochiul drept,
va spune că nu vede punctul care-i apare la dreapta, acesta fiind cu sigu­
ranţă punctul care este văzut de ochiul stâng. Acum sa vedem cum se com­
portă istericii care nu văd cu ochiul drept. Total diferit; când istericul priveşte
în cutie, cu amândoi ochii deschişi, vede cele două puncte, cel din stânga
şi cel din dreapta; vede deci cu amândoi ochii.
Pentru a explica acest fapt de observaţie, care, oricât de straniu ar părea,
este absolut exact, câţiva autori au recurs la o ipoteză anatomică. Ei au
presupus că există în scoarţa cerebrală centri vizuali de două feluri; există
doi care sunt monoculari, adică sunt în raport cu vederea unui singur ochi;
şi există un al treilea, care este binocular, adică este specializai în vederea
simultană şi combinată a celor doi ochi. Se admite că la isterici, care nu
percep bine culorile cu un singur ochi, centrul monocular al unui ochi sau
al fiecărui ochi în parte este vătămat, dar, dacă bolnavul foloseşte amândoi
ochii, un alt centru de vedere, centrul binocular, intră în acţiune; şi cum
acest centru nu este alterat, percepţia culorilor se face exact.
Este inutil să discutăm prea mult o ipoteză anatomică aliată în contradicţie
cu tot ce noi ştim despre anestezia isterică a tegumentului; anestezia retinei,
care nu este de altfel decât o parte a tegumentului devenita sensibilă la
lumină, nu poate să se producă printr-un alt mecanism decât anestezia restu­
lui corpului. De altfel, câteva experienţe directe ruinează complet pretinsa
distincţie a centrilor monoculari şi binoculari, Iată două,care vor fi suficiente.
Dacă se aşază în faţa ochiului cel mai insensibil al unui isteric (celălalt
ochi fiind închis) o scară de caractere tipografice1, la o distanţă la care
acest ochi nu o mai poate citi, este suficient adesea să punem un creion în
mâna subiectului pentru ca această mână să scrie, fără ştirea acestuia, anumite
cuvinte de pe scară. Folosirea scrierii automate arată deci că, deşi este redus

111
 ALFRED BINET

la acest pretins centru monocular, subiectul continuă să perceapă literele;

deschiderea celuilalt ochi nu face decât să facă această percepţie conştientă.
Alt exemplu. S-a provocat prin sugestie o cecitate monoculară la un
isteric, suprimând prin aceasta vederea ochiului drept. Se închide ochiul
stâng al bolnavului, se aşază în faţa ochiului drept o carte si, chiar dacă
el afirmă că nu vede nimic, creionul aşezat în mâna sa reproduce cuvinte
din carte. Cum de este posibilă această scriere automată, dacă centrul viziunii
monoculare, care este singurul chemat sa funcţioneze în această experienţă,
e paralizat?
O altă ipoteză, de un gen diferii, a fost făcută acum câţiva ani de dom­
2
nul Bernheim . Această a doua ipoteză ni se pare a fi mai aproape de
adevăr decât prima. Domnul Bernheim a sesizat foarte clar că factorul
cauzal al anesteziei retiniene este psihic; or, toate studiile pe care le-am
amintit despre anestezia isterică ajung la aceeaşi concluzie; oricare i-ar fi
forma, oricare i-ar fi sediul, anestezia isterică este de natură psihica.
Din nefericire, autorul pe care l-am cita! nu şi-a exprimat deloc clar
concepţia; prea puţin familiarizat, fără îndoială, cu limbajul psihologic, ci
foloseşte termeni confuzi, uneori contradictorii, asupra cărora gândim că
este inutil sa ne aplecăm; esenţialul, în definitiv, csle că el a repetat unele
dintre experienţele citate şi că a ajuns la această concluzie importanţă,
anume ca istericul vede şi percepe, fără a avea conştiinţă, în anumite
circumstanţe în care orice percepţie părea abolită. în aceaslă privinţă,
experienţele domnului Bernheim şi teoria sa merită a fi menţionate.
Nu vom părăsi această problemă complexă, căreia înlr-adins i-am
simplificat întrucâtva dificultăţile, fără a indica cu precizie punctul obscur,
care impune noi cercetări. Ceea ce pare câştigat este că, înti-un anumit
număr de cazuri cel puţin, anestezia retinei este o anestezie prin pierderea
conştiinţei; dai ne rămâne de înţeles cum o percepţie care nu se face decât
într-un mod subconştient în timpul viziunii monoculare poate deveni conştientă
în timpul viziunii binoeulare.

NOTE
1
Esie vorba despre un optometru de felul aceluia folosii de oftalmologi pentru
a determina gradul de miopie sau presbtţie: un tablou cu caractere tipografice de
mărime descrescătoare, pe care pacientul este pus să-1 citească de la o anumită distanţă.
(Nota trad.)
2
De l'amaurose el de Vamaurose sugestive, Revue de l'hyp., 1886, 65.

112
 CAPITOLUL IV

INSENSIBILITATEA ISTERICILOR
(URMARE ŞI SFÂRŞIT).
PRAGUL CONŞTIINŢEI
Importanta imensităţii excitaţiilor. O experienţă asupra stmţulului văzului. Analogia între
efectele anesteziei si acelea ale unei diminuări a intensităţii excitaţiilor. Experienţe asupra
pragului excitaţiilor conştiente pentru un ochi umbluip. Experienţe asupra amcurenţei câmpurilor
vizuale. Teorii referitoare la pragul conştiinţei.

Se poate întâmpla ca un subiect isteric să nu perceapă anumite excitaţii

senzoriale pentru că acestea nu sunt suficient de intense şi uneori excita­
ţiile nepercepute nu rămân fără efect; ele vor putea produce o serie de
reacţii inteligente care, ea şi excitaţia iniţială, vor rămâne străine conştiinţei
subiectului şi vor forma la un moment dat o a doua conştiinţă, o a doua
personalitate mai mult sau mai puţin rudimentră. Pentru a fixa ideile, să
presupunem că Ia examenul vizual, făcut după metodele obişnuite, o isterică
prezintă o acuitate vizuală slabă; bolnava, plasată la o anumită distanţă de
scara cu caractere tipografice, nu poate citi unele cuvinte; totuşi, dacă i se
reţine un moment atenţia asupra acelui cuvânt pe care nu-l poate citi, vom
avea uneori dovada că ea 1-a perceput şi citit într-o forma inconştientă, căci
scrierea automată poate să-1 reproducă şi chiar să-t comenteze; cuvântul
poate deveni punctul de plecare al unor serii de gânduri care se vor exprima
prin gesturi şi acte. Dacă cuvântul este un ordin, cum ar fi „sculaţi-vă", el
va putea fi executai etc.
Cauza divizării conştiinţei se află aici în slaba intensitate a excitantului.
Dacă examinăm lucrurile mai îndeaproape, vom vedea că există o mare
analogie între cele două cauze de divizare a conştiinţei: anestezia şi slăbiciunea
excitaţiei. Anestezia este comparabilă, până la un anumit punct, cu o lenevie
funcţională a organelor de simţ, lenevie de unde rezultă că aceste organe
nu se lasă impresionate decât de excitaţii foarte puternice şi că excitaţiile
de intensitate mijlocie nu sunt deloc percepute. Presupunând că organul
este mai puţin insensibil, adică, pentru a folosi aceeaşi imagine literară,
mai uşor de impresionat, dacă, din contră, excitaţia este mai uşoară, rezultatul

4
113
 ALFRED BINET

va fi acelaşi ca în cazul unei anestezii complete: organul nu va intra în

acţiune, excitaţia nu va fi percepută.
Pentru a sprijini această afirmaţie, din nefericire cam vagă, putem invoca
un anumit număr de experienţe bizare; nu vom cita decât două. Prima ne
arată clar că anestezia echivalează cu diminuarea intensităţii excitaţiilor.
Pentru a o înţelege, trebuie de amintit că în cazurile de hemianestezie
clasică, când o isterică este insensibilă pe o jumătate de corp, organele de
simţ şi în specia] ochiul de pe partea insensibilă sunt în general atinse, dar
mai puţin decât tegumentul; să luăm ca exemplu o bolnavă hcmianestezică
pe dreapta şi al cărei ochi drept prezintă un câmp vizual îngustat şi o pier­
dere a simţului anumitor culori; violetul nu este perceput, dar roşul continuă
să fie perceput de ochiul drept. Ochiul stâng, situat pe partea sănătoasă,
percepe toate culorile şi mai ales roşul. Roşul este deci perceput de ambii
ochi, dar într-un mod diferit; tocmai aici intensitatea, forţa, într-un cuvânt
cantitatea excitaţiei devine importantă; într-adevăr, minimum perceput nu
esle acelaşi pentru cei doi ochi; pentru ca aceeaşi bucată de hârtie roşie să
fie văzută roşie de ochiul drept, trebuie ca ea sa prezinte o anumită
suprafaţă, mai mare decât cea care este necesară pentru a da senzaţia de
roşu la ochiul stâng. Cu o anumită dimensiune, hârtia este văzută roşie de
ochiul stâng şi gri de ochiul drept; pe scurt, ca urmare a anesteziei uşoare
pe care o prezintă, ochiul drept are nevoie de o excitaţie mai puternică
pentru a simţi decât în cazul în care este sănătos; anestezia are drept efect
de a deplasa minimum perceptibil; în alţi termeni, ea acţionează ca şi cum
ar diminua intensitatea excitaţiei.
O a doua experienţă, pe care o putem aplica pe acelaşi subiect, o confirmă
pe prima; dacă se adaptează la o pereche de ochelari două sticle, una roşie,
cealaltă verde, care, văzute fiecare de un ochi, dau impresia complexă de
succesiune neregulată de roşu şi verde (ceea ce numim lupta câmpurilor
vizuale), istericul nu încearcă această senzaţie; el zăreşte doar culoarea
sticlei pe care am plasat-o în faţa ochiului său stâng; adică în faţa ochiului
mai puţin insensibil: dovadă evidentă că,în lupta celor două câmpuri vizuale,
excitaţia primită de ochiul stâng este mai puternică, deoarece ea are un
avantaj constant.
Ceea ce numim pragul excitaţiei nu este deci nicidecum la isterici o
limită sub care o excitaţie nu produce nici un efect psihologic; excitaţiile
inferioare unui anumit minimum de conştiinţă produc fenomene de
subconştiinţă. Aici este un fapt interesant, care aruncă unele îndoieli asupra
unei opinii general admise. Se spune, pe baza unor experienţe psiho-fizice,
că conştiinţa care însoţeşte excitaţiile simţurilor nu este deloc continuă, ci

114
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

discontinuă; dacă, printr-un artificiu, să spunem, se ajunge să se diminueze

gradual şi într-un mod foarte lent intensitatea unei excitaţii date, de exemplu,
sunetul unui clopoţel, se atinge un anume grad de excitaţie în care conştiinţa
este complet suprimată; dincolo de acest punct este neantul mental: nimic
nu este simţit, nici perceput pentru conştiinţă. Se înţelege gravitatea acestei
concluzii, care poate să conducă la o întreagă teorie asupra repartiţiei
conştiinţei în lume. înclinăm să credem, fără a fi total convinşi, că punctul
de plecare al acestei teorii nu este deloc solid.
Punctul sau de plecare este credinţa, cam naivă, că conştiinţa noastră
personală, în centrul căreia ne găsim, este singura care există în noi şi că
în afară de ea nimic nu are conştiinţă de nimic.
Experienţele pe care tocmai le-am citat ne arată că la isterici pragul
conştiinţei nu are decât 0 valoare cu totul relativă; este pur şi simplu pragul
unei conştiinţe; dedesubt, mai există şi altele şi probabil conştiinţa se pierde
şi se degradează prin tranziţii insensibile, absolut ca toate fenomenele fizice
pe care le cunoaştem.
Nu ne îndoim de neînsemnata cantitate de excitaţie care este suficientă
la anumiţi subiecţi pentru a genera conştiinţă. Atingem aici probleme încă
obscure şi care vor face fără îndoială în viitor obiectul unor descoperiri
importante. Cu titlu de sugestie numai, voi menţiona câteva experienţe
imperfecte pe care le-am făcut şi care par să ne arate că inconştientul poate
avea o acuitate de percepţie cu totul remarcabilă. Am ajuns, adresându-mă
simţului tactil al unui membru insensibil, să înregistrez prin scriere automată
excitaţii atât de slabe şi delicate încât niciodată pipăitul normal nu le-ar fi
putut simţi. Am aşezat pe tegumentul insensibil al dosului mâinii, cotului etc.
litere, obiecte de mică dimensiune şi în relief, iar mâna subiectului reuşeşte
adesea să deseneze exact litera şi obiectul în relief. După calculele pe care
le-am putut face, sensibilitatea inconştientă a unui isteric este la un moment
dat de cincizeci de ori mai fină decât aceea a unei persoane normale. Poate
că în anumite circumstanţe pretinsa acţiune a gândirii la distanţă se poate
explica prin această hiperacuitate senzorială cu adevărat extraordinara.
 CAPITOLUL V

DISTRACŢIA
Definifta atenţiei si a distracţiei. Comparaţie între efectele distracţiei si acelea ale anesteziei
isterice. Istericii sunt uşor de distras. Dezvoltarea personajului inconştient produs în timpul
stârii de distracţie. El răspunde la întrebările puse. Mijloace de comunicare cu ei. El spune
cu si poate accepta un nume Rolul sugestiei în construirea acestei personalităţi. Existenţa
unei posibilităţi psihologice. Sugestiile primite de personajul subconştient. Cum le executa el.
Lipsa sa de rezistenţă. Pericolul sugestiilor care se înmagazinează. Personajul subconştient
este de natura somnambulica. Dovezi.

Este posibil să observăm conştiinţe multiple care nu rezulta deloc din

anestezie, iar această circumstanţă este foarte importantă, căci ne permite
să studiem dezagregarea mentală la un foarte mare număr de persoane şi
dă acestor fenomene o importanţă pe care nu ar avea-o dacă nu ar fi existat
decât la o anumită categorie de bolnavi.
Starea de distracţie poate produce acelaşi efect ca şi anestezia; această
stare de distracţie este o atitudine particulară a spiritului care, la prima
vedere, pare să nu prezinte nici un raport cu o anestezie, cu o abolire a
senzaţiilor vizuale sau tactile. Dar nu este greu să dovedim, în ceea ce
priveşte în mod special anestezia isterică a cărei natură esenţialmenle
psihică am demonstrat-o, că există o relaţie mult mai strânsă între starea
de distracţie şi insensibilitate.
Se ştie că atenţia este un efort al spiritului şi al organismului întreg
care are drept rezultat creşterea intensităţii anumitor stări de conştiinţă;
fixându-se pe o percepţie, de exemplu, atenţia o face mai rapidă, mai
exactă, mai detaliată; se ajunge aici fie acţionându-se în sensul acomodării
organului senzorial în exerciţiu, fie suscitâaidu-se imaginile mnemonice
potrivite percepţiei obiectului, fie prin alte procedee pe care Ie ignorăm.
Această adaptare convergentă a tututor forţelor disponibile ale organismului
asupra unui singur fenomen, care poate fi o senzaţie, o imagine, un sen­
timent etc, are drept urmare producerea unei stări temporare de monodeism.
Când atenţia noastră se concentrează cu forţă asupra unui lucru, nu ne

116
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

gândim pentru moment la nimic altceva; şi flecare ştie că dacă suntem

absorbiţi de o lectură cuceritoare se poate întâmpla ca alte persoane să
vorbească în jurul nostru fără ca noi să le auzim vocea. La fel, atunci când
aşteptăm cu nerăbdare o persoană şi când o vedem venind de departe, pe
stradă, ea se detaşează pentru noi din mulţimea înconjurătoare; dacă îi
spionăm paşii, vom putea percepe acest sunet uşor din mijlocul unei
mulţimi de alte sunete mult mai intense, pe care încetăm uneori să le auzim.
Atenţia pune deci, putem spune, organele noastre de simţ într-o stare de
hiperestezie specială, locală, adică sistematizată, relativă la o anume senzaţie
şi, în schimb, se produce în aceiaşi timp, pentru tot ce nu este acea senzaţie
sau pentru tot ce nu se raportează la ea, o stare pasageră de sensibilitate
minimă, s-o numim chiar anestezie. Atenţia nu merge fără distracţie, nu
suntem atenţi la anumite lucruri fără a ne distrage de la altele; atenţia este
partea de lumină, iar neatenţia este partea de umbră.
Or, dacă atenţia poate produce indirect o anestezie psihică, ea poate
produce şi o divizare a conştiinţei, pentru că cele două fenomene sunt, până
la un anumit punct, echivalente; noul nostru studiu se referă deci la precedentul;
poate că este acelaşi studiu, care continuă sub o formă puţin diferită.
Distracţia este o anestezie pasageră, am spus, iar anestezia (psihică)
este o distracţie permanentă. Istericul al cărui braţ este insensibil se găseşte
aproape în aceeaşi situaţie de spirit ca şi cum nu s-ar gândi niciodată la
braţul său, ca şi cum s-ar dezinteresa de el, ca şi cum şi-ar fixa în altă
parte forţele atenţiei sale. Ei bine, să facem în această privinţă experienţa,
să reţinem asupra unui anumit aspect atenţia unei isterice şi să examinăm
efectele speciale ale divizării conştiinţei prin distracţie.
Primele experienţe au fost făcute de domnul Pierre Janet pe bolnave
isterice. Datorită cercetărilor sale, avem un studiu foarte detaliat al distracţiei
în raporturile sale cu fenomenele inconştiente.
Producerea inconştientului prin distracţie se bazează pe date psihologice
cunoscute; totuşi, mărturisesc că am ezitat mult timp până să mă angajez
pe această cale, din lipsă de dovezi obiective suficiente, căci starea de
distracţie nu poate fi constatată cu atâta precizie ca o anestezie. Domnul
Pierre Janet a avut dreptate de a nu se lăsa oprit de scrupule pe care le
cred chiar şi eu puţin exagerate.
Experienţele pe care le-a făcut sunt uşor de repetat şi de controlat,
ceea ce nu se vede de la prima abordare. Se poate imagina că oricât de
completă ar fi atenţia, distracţia pe care o aduce nu valorează cât o
anestezie veritabilă. Acest lucru ar fi adevărat pentru o persoană normală.
Să încercăm să o distragem, să-i concentrăm în altă parte atenţia, şi nu vom

117
 ALFRED BîNET

reuşi aceasta decât cu mare greutate. în timp ce se angajează într-o conversaţie

cu o a treia persoană sau în timp ce i se citeşte o lucrare interesantă, ea
păstrează în plan secund un gând care o împiedică să se concentreze în
întregime asupra ocupaţiei sale şi, fără voie, din timp în timp, atenţia sa
oscilează şi se duce exact spre punctele de care noi vrem să o ţinem departe.
Este cu totul altfel la isterici. Nici n-o să ne vină să credem cu ce
uşurinţă atenţia acestor bolnavi se lasă distrasă; din clipa în care vorbesc
cu o altă persoană, ei vă uită şi nu mai ştiu măcar că existaţi în cameră;
aceste bolnave au, cum spune domnul Janet, o îngustare a câmpului conştiinţei.
Profitând de starea de distracţie produsă, nu ne rămâne decât să ne apropiem
prin spate şi să pronunţăm câteva cuvinte cu voce joasă, pentru a ne pune
în relaţie cu personajul inconştient. Fraza nu este nicidecum auzită de
personalitatea principală, al cărei spirit este aiurea; dar personajul inconştient
ascultă şi profita din asta.
Cu ajutorul unor artificii foarte simple, pe care minima obişnuinţă le
sugerează oricui, începem prin a ne asigura că s-a stabilit comunicarea; îi
dăm inconştientului mici ordine, îi spunem să pună mâna pe masa, sau
să-şi scuture capul etc. Dacă ordinul este executat, dacă, pe de altă parte,
persoana principală pare să nu-l audă şi-şi continuă activitatea, lectura sau
conversaţia, este verosimil că divizarea conştiinţei s-a şi operat şi că nu
avem decât să continuăm folosirea aceloraşi procedee pentru ca această
divizare să se accentueze.
Este într-adevăr foarte interesant de văzut cu ce rapiditate se dezvoltă
inconştientul în experienţele de acest gen. Efectul este mai vizibil, cu toate
că nu prea sigur faţă de experienţele practicate sub acoperirea anesteziei.
Ceea ce am studiat până aici, în capitolele despre anestezia isterică, se
reduce la puţine lucruri: câteva mici mişcări ale mâinii sau corpului, mişcări
izolate, pe care a trebuit să le supraveghem îndeaproape pentru a găsi în
ele inteligenţă; şi doar printr-o întâmplare excepţională inconştientul pronunţă
câteva cuvinte. Prin această metodă, ajungem să ne convingem că acest
inconştient există, avem chiar o dovadă excelentă a existenţei sale, dar fără
a şti exact nici ceea ce gândeşte, nici ceea ce este. Dacă încercăm să vorbim
cu el prin intermediul scrisului, dacă i se pune o întrebare sau dacă i se
dă un ordin, nu obţinem răspunsul dorit, iar ordinul nu este executat; sâ-l
facem să scrie cu mâna: „sculaţi-vă"; subiectul cel mai adesea nu se ridică.
Mâna sa insensibilă se mulţumeşte să repete ordinul dat, scriindu-1 spontan
încă o dată1.
Procedeul distracţiei folosit pe aceleaşi persoane dă rezultate mai bune,
căci întrebarea pusă primeşte un răspuns inteligent, iar ordinul dat este

118
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

executat în adevăratul său sens. Există deci o mare diferenţă între efectele
celor două metode: nu este, bineînţeles, decât o diferenţă de grad, care ţine
de dezvoltarea luată de personajul inconştient; în afară de aceasta, găsim
bolnavi care fac tranziţia şi la care ordinul transmis, de orice fel ar fi, este
executat la timp. Cu toate acestea, este util de a semnala o diferenţă care
prezintă un mare interes psihologic.
Nimic nu este mai instructiv decât conversaţiile care se pot duce cu
personajul inconştient. Trebuie mai întâi ca experimentatorul să arate aces­
tui personaj cum va transmite răspunsurile. Mijoacele sunt numeroase; unul
din ele constă în gesturile mâinii; se va conveni ca subiectul să răspundă
da sau nu agitând degetul arătător. Aceasta nu duce prea departe; se poate
recurge, de asemenea, Ia scrisul automat. Se introduce un creion în mâna
subiectului, apoi, în loc să-i dirijezi mâna, căci în acest caz ea va repeta
la nesfârşit impulsurile grafice comunicate, se pune o întrebare cu voce
joasă: „Care este numele dumneavoastră?" etc, iar mâna scrie răspunsul.
Se mai poate conveni cu inconştientul că el trebuie să răspundă verbal.
Schimbul de idei o dată stabilit, se reuşeşte să se cunoască bine inconştientul
şi să se rezolve astfel o mulţime de probleme. Vom indica, în partea a treia
a lucrării noastre, mai multe aplicaţii instructive ale acestui procedeu de
studiu.
Pentru moment, vom examina patru aspecte: 1) percepţiile personajului
subconştient; 2) întinderea memoriei sale; 3) ideea pe care şi-o face despre
personalitatea sa; 4) sugestibilitatea sa.
Percepţiile inconştientului. Cât priveşte percepţiile, observaţia cea mai
importantă de făcut este că personajul subconştint percepe senzaţiile provocate
în regiunile anestezice. Pentru el, anestezia nu există deloc; ea nu există
decât pentru persoana principală. Astfel se poate, utilizând diverse genuri
de semnale, pe care le-am enumerat, măsura exact sensibilitatea unei regiuni
aşa-zis anestezice; un esteziometru este plimbat pe piele, iar personajul
subconştient răspunde prin semne dacă simte o împunsătură sau două,
Domnul Pierre Janet, care a folosit acest procedeu, a constatat că sensibilitatea
poate fi destul de fină, la fel de fină ca aceea din regiunile normale. înclin
să cred că ea poate fi mai mare.
Nu se ştie cu adevărat dacă personajul subconştient percepe şi ceea ce
percepe conştiinţa normală; autorii au rezerve asupra acestui punct, care
cere noi studii.
Memoria inconştientului. în ceea ce priveşte memoria, ne putem
asigura că personajul subconştient îşi aminteşte exact tot ce i-am făcut
într-o perioadă anterioară, folosind aceleaşi procedee: i s-a citat un fapt,

119
 ALFRED BINET

acum opt zile, acum un an, faptul nu este uitat, şi, cu condiţia de a ne
pune în relaţie cu ei prin aceleaşi mijloace, îl putem face să repete ceea
ce i s-a spus. Este deci acelaşi inconştient care a fost evocat în momente
diferite, iar memoria dovedeşte că rămâne acelaşi în apariţiile sale succesive.
Numai că trebuie să ţinem cont de o împrejurare importantă, care uneori
schimbă rezultatele aşteptate. Inconştientul este electiv; chemat la existentă
sau dezvoltat de o persoană, el îşi aminteşte acea persoană, i se supune,
preferând-o altora, cu acea complezenţă care este una dintre caracteristicile
somnambulului, aşa încât inconştientul care este obişnuit să comunice cu un
anume experimentator poate să nu vrea să răspundă altuia. Rezultă ca prima
persoană venită nu este adesea capabilă să regăsească la un subiect fenomenele
subconştiente care au fost studiate de experimentatorul obişnuit. Noi am
semnalat deja un fapt asemănător în starea de anestezie: era vorba de a
obliga braţul anestezic ridicat sa-şi păstreze poziţia; braţul nu ascultă
întotdeauna; el poate rămâne în aer când îl ridică o persoană şi să recadă
când îl ridică altcineva. Este un fenomen electiv, adică un fenomen foarte
complex, care se compune din senzaţii, din percepţii, din simpatii şi din
antipatii; nu este de mirare să regăsim aceeaşi electivitate în condiţii în
care inconştientul este foarte dezvoltat.

Personalitatea inconştientului. Să trecem acum la studiul personalităţii.

Datorită stării de distracţie, se produce o personalitate completă. într-adevăr,
cum remarca domnul Pierre Janet, „scrierea subconşuentă foloseşte în fiecare
clipă cuvântul «eu»; ea este manifestarea unei persoane, exact ca şi vorbirea
normală a subiectului... Am avut într-o zi cu Lucie conversaţia următoare,
în timp ce Eul său normal discuta cu o altă persoană. - Mă auziţi, i-am
spus? ţea răspunde în scris) - Da, absolut. - Atunci, ce mai faceţi? - Nu
ştiu. - Este cineva care mă aude? - Da. - Cine-i aceea? - Alta decât Lucie.
- A! bine, o altă persoană. Vreţi să-i dăm un nume? - Nu! - Bine, dacă
asta vă este mai comod. - Ei bine, Adrienne. - Atunci, Adrienne, mă auziţi?
- Da."
Este clar că domnul Janet, botezând acest personaj inconştient, ba chiar
mai mult, afirmând că cineva trebuie să existe pentru a-i răspunde, domnul
Janet — zic — a ajutat mult la formarea sa; de fapt el este acela care l-a
creat prin sugestie. Procedeul distracţiei prezintă avantajul sau, dacă se
vrea, inconvenientul că permite sugestiei să se exercite cu o putere
considerabilă.
Totuşi, trebuie remarcat că dacă personalitatea acelei „Adrienne" a
putut fi creată este pentru că ea şi-a găsit o posibilitate psihologica; în alţi
termeni, avem aici fenomene dezagregate, care trăiesc separate de conştiinţa

120
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

normală a subiectului; dezagregarea a pregătit personajul inconştient şi

pentru ca acesta să recunoască şi să cristalizeze aceste elemente separate
n-a fost nevoie de mare lucru. în rest, experienţa nu face decât să reînnoiască
aici opera naturii; nu există nicidecum sugestie specială în spiritul Felidei,
al lui Louis V. şi al atâtor altora la care o porţiune separată a conştiinţei
normale s-a organizat în personalitate secundară.
Trebuie de remarcat că personajul subconştient desemnează în general
Eul normal la persoana a treia şi îl numeşte celălalt. Când îl întreb pe acest
personaj dacă este persoana trează, cel mai adesea protestează şi pretinde
că nu are nimic comun cu acea persoană. Am văzut o bolnavă a domnului
Pitres, care, adusă în stare de somnambulism, numeşte celălalt persoana trează.
Sugestibititatea inconştientului. Ajungem la sugestiile ce pot fi puse
în practică de personajul inconştient; sugestibilitatea trebuie considerată,
am văzut, una dintre caracteristicile stării mentale care produce distracţia;
noi înţelegem aici prin sugestie (căci trebuie să definim întotdeauna acest
cuvânt vag) o idee pe care o persoană o pune în practică, dându-şi seama
de ceea ce face. Aceasta este sugestia inteligentă, în opoziţie cu sugestia
automată. în divizarea conştiinţei, care rezultă din anestezie, sugestiile
astfel înţelese nu produc adesea efect, în lipsa unei inteligenţe suficiente
care să le înţeleagă; actele şi mişcările subiectului rezultă dintr-un automatism
de senzaţii şi imagini; aici, personajul inconştient pe care distracţia 1-a
decupat în personalitatea nonnală posedă destulă inteligenţă pentru a înţelege
sensul ordinului murmurat cu voce joasă; el va încerca deci să poată exe­
cuta mişcări şi acte cărora conştiinţa nonnală nu le va cunoaşte originea.
Se produce în acest caz o situaţie psihologică pe care am mai întâlnit-o
o dată şi asupra căreia a venit momentul să insistăm. Iată o isterică la care,
în timp ce stă aşezată şi vorbeşte cu o altă persoană, i s-a spus să se ridice
şi să-şi scoată ceasul; ca urmare a stării de distracţie, ea nu a auzit ceea
ce i s-a spus; inconştientul a auzit şi se va conforma; până aici, nimic mai
simplu, totul s-a înţeles, dar acum apare o dificultate. Trebuie ca isterica
să se ridice, să-şi părăsească scaunul, pentru a da curs ordinului primit;
trebuie să-şi ducă mâinile la corsaj şi să scoată ceasul, cum i s-a spus. în
ce fel se vor putea îndeplini actele sale? Conştientul şi inconştientul se vor
găsi unul în faţa celuilalt; se vor vedea şi recunoaşte?
La această întrebare, un singur răspuns este imposibil. Un mare număr
de variaţii au loc, de la un subiect la altul, în executarea actelor provocate
în timpul unei stări de distracţie; totul depinde de subiect şi de natura
sugestiei. în general, după studiile domnului Pierre Janet, pe care l-am luat
drept ghid în aceste descripţii, conştiinţa principală a subiectului rămâne

121
 ALFRED BINET

trează, dar ea ignoră actul care se îndeplineşte. S-a spus cu voce joasă:
„Desfă-ţi şorţul!" Mâinile avansează încet şi şorţul este desfăcut; el cade
fără ca Eul normal să-şi dea seama.
2
„într-o zi, spune domnul Janet , Leonie, foarte ocupată, vorbea cu
persoanele prezente şi mă uitase complet; i-am comandat foarte încet să
facă buchete de flori pentru a le oferi persoanelor care o înconjurau. Nimic
mai curios decât să-i vezi mâna dreaptă culegând una câte una flori imaginare,
punându-le în mâna stângă, legându-le cu o panglică, tot atât de reală, şi
oferindu-le, gravă, fără ca Leonie să se îndoiască sau să-şi întrerupă
conversaţia."
Există multe bolnave isterice care nu pot fi sugestionate în stare de
veghe, sau, mai exact, căci totul este relativ, care nu pot rezista sugestiilor
unui experimentator; ele vor discuta ordinul, iar dacă nu le place, nu-1 vor
executa. Sugestia prin distracţie permite să fie surprinse şi le obligă să
asculte, căci personalitatea lor principală nu înţelege sugestia şi, prin
urmare, nu se poate opune, iar actul ordonat este executat fără ştirea
bolnavilor.
Ceea ce este un procedeu comod de sugestie poate să devină, pe de
altă parte, ocazia unor erori grosiere în experimente.
Este prudent ca experimentatorii să se gândească adesea la acest
inconştient care există la isterice, chiar în starea de veghe; trebuie să
învăţăm să nu ne păcălim şi să ştim că atunci când istericul conştient nu
vede şi nu aude inconştientul poate vedea şi auzi şi, prin urmare, poate
primi sugestii. Totul se petrece, de fapt, când se studiază un isteric, ca şi
cum s-ar experimenta asupra celui mai şiret dintre vicleni.
Pericolul este cu atât mai mare cu cât este permanent; el subzistă în
toate stările naturale sau artificiale, atât de numeroase şi atât de variate,
prin care trece o isterică.

II

Am terminat descrierea procedeelor care permit descoperirea conştiinţelor

şi personalităţilor secundare la istericii treji. Concluziile la care am ajuns
sunt foarte complexe pentru a le condensa într-o formulă simplă; faptul cel
mai important care se desprinde este divizarea conştiinţei, adică juxtapunerea
mai multor existenţe psihologice care nu se confundă. Această concluzie
am găsit-o deja în cercetări puţin diferite, când am examinat supravieţuirea

122
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

parţială a unei stări somnambulice în timpul stării de veghe; ne amintim

în ce circumstanţe această supravieţuire poate fi pusă în lumină, după domnul
Gumey; scrierea automată provocată în timpul stării de veghe păstrează amin­
tirea a tot ce sa întâmplat în timpul stării somnambulice şi se poate conclu­
ziona că Eul somnambulicului subzistă într-un oarecare grad în timpul veghii.
Ne rămâne să arătăm, pentru a termina demonstraţia, că Eul secundar
format din cauza anesteziei sau distracţiei nu este decât unul şi acelaşi
lucru cu Eul somnambulic. E însuşi Eul somnambulic, care se arată ici-colo
în condiţii puţin diferite. Domnul Pierre Janet a stabilit-o prin experienţe
care nu lasă nici o îndoială.
Starea memoriei a servit la această demonstraţie; numai prin memorie
se pot distinge şi delimita personalităţile coexistente; de asemenea, numai
prin memorie ne-am putut asigura că stările psihologice care apar în momente
diferite si în ocazii diferite sunt aceleaşi. Dacă se dă personajului subconştient
din starea de veghe un ordin sau o idee, murmurându-i câteva cuvinte la
ureche, conştiinţa normală nu ştie nimic şi nu aude nimic; trebuie transpus
subiectul în somnambulism, iar pentru aceasta ne servim de procedee
cunoscute şi descrise mai sus (capitolul III); pe urmă îl interogâm şi constatăm
ca cel mai adesea el a păstrat amintirea cuvintelor pronunţate şi poate să
le repete. Dacă şi le aminteşte, este pentru că se găseşte în aceleaşi condiţii
psihologice în care se găseşte personajul subconştient din starea de veghe,
el fiind acela care a auzit; memoria serveşte să recunoască aceste diverse
stări, demonstrându-ne identitatea.
Este important de adăugat că aceste continuităţi de personalitate, cărora
noi tocmai le-am făcut o descriere schematică, pot să se complice mult; se
întâmplă uneori ca amintirea pe care o căutăm să nu apară în timpul
primului somnambulism; pentru a o reproduce trebuie, o dată subiectul
transpus în somnambulism, să-1 hipnotizăm din nou, ca şi cum el nu ar fi
deja hipnotizat; se provoacă astfel, la anumiţi isterici, un al doilea
somnambulism şi chiar un al treilea, care se distinge de precedentele
printr-o stare diferită a memoriei. Aceste fapte au fost observate de domnii
Gurney, Pierre şi Jules Janet.
O altă apreciere împrumutată de asemenea de la precedenţii autori,
permite să se ataşeze Eul somnambulic la Eul subconştient al stării de
veche, ceea ce face ca actele subconştiente ale stării de veghe, dezvoltându-se,
să ducă la somnambulism.
„Am remarcat deja — ne spune domnul Pierre Janet — că doi subiecţi,
mai ales, Lucie şi Leonie, adormeau frecvent, fără voia mea, în toiul
experienţelor asupra actelor inconştiente ale stării de veghe, dar eu am

123
 ALFRED BINET

raportat acest somn doar ta prezenţa mea şi la obişnuinţa lor somnambulică.

Următorul fapt m-a făcut să revin asupra erorii mele. Domnul Binet a avut
amabilitatea de a-mi arăta unul dintre subiecţii pe care el studia actele
subconştiente prin anestezie şi i-am cerut permisiunea de a reproduce pe
acest subiect sugestiile prin distracţie. Lucrurile s-au petrecut exact aşa cum
ne-am aşteptat: subiectul (Hab.), treaz, vorbea cu domnul Binet; aşezat în
spatele său, l-am făcut fără ştirea sa să mişte mâna, să răspundă la întrebările
prin semne etc. Deodată, Hab. încetă să-i vorbească domnului Binet, şi,
întorcându-se spre mine, cu ochii închişi, continuă coreei, prin exprimare
conştienta, conversaţia pe care o începusem prin semne subconştiente; pe
de altă parte, ea nu mai vorbea cu domnul Binet, nu-1 mai auzea, într-un
cuvânt, căzuse în somnambulism electiv. A trebuit să trezim subiectul, care,
bineînţeles, a uitat totul la trezire. Or, Hab. nu mă mai cunoştea sub nici
o formă; deci nu prezenţa mea o adormise; somnul era rezultatul dezvoltării
3
fenomenelor subconştiente, care a invadat, apoi a şters conştiinţa normală."
Toate aceste experienţe ne conduc la aceeaşi concluzie: subconştiinţa
pe care tocmai am văzut-o la lucru este identică cu conştiinţa somnambulică;
este un fragment al vieţii somnambulice care supravieţuieşte în starea de
veghe. De mult timp încă domnul Richet, devansând rezultatul unor experienţe
precise, şi lăsându-se ghidat de simple puncte de vedere, presupunea că
există la multe persoane, chiar treze, o stare de semisomnambulism care
permite unei conştiinţe să îndeplinească acte inteligente.
„Să presupunem — spune el — că există la câţiva indivizi o stare de
semisomnambulism, în aşa fel încât o parte a encefalului percepe gândurile,
trăieşte percepţiile, fără ca Eul să fi fost avertizat. Conştiinţa acestui individ
persistă în integritatea sa aparentă; uneori operaţii foarte complicate se vor
îndeplini în afara conştiinţei fără ca Eul voluntar şi conştient să pară a
resimţi o modificare oarecare. O altă persoană va fi în el aceea care va
acţiona, va gândi, va voi, fără ca însăşi conştiinţa, adică Eul raţional, conşti­
ent, să aibă cea mai mică idee."4
Domnul Richet are dreptate să dea acestei stări numele de semi­
somnambulism; acest termen indică asemănarea acestei stări cu somnam-
bulismul veritabil, lăsând să se înţeleagă că viaţa somnambulică care se
manifestă cât ţine starea de veghe este redusă, deprimată de conştiinţa
normală care o acoperă. Personajul somnambulic pierde în timpul stării de
veghe libertatea ţinutei sale; cercul existenţei sale este extrem de îngust şi
fără studiul memoriei, care ne serveşte drept fir conducător în cercetările
noastre, nu ne-am fi îndoit niciodată că aceste două existenţe nu sunt decât
una şi aceeaşi.

124
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

NOTE

1
Reînnoind o veche teorie a lui Maine de Biran şi inspirându-se din ideile
ingenioase ale lui Fouillee privind degradările conştiinţei, Pierre Janet a încercat să
arate ca în aceste experienţe şi în altele analoage se produce o conştiinţă impersonală
neaxată pe Eu (op. dl., p. 42).
1
Op. cit., p.239.
3
Op. cil., p. 329.
4
Revue philosoph., II, 1884, p. 650.
 CAPITOLUL VI

ACŢIUNILE VOLUNTARE SI
CELE INCONŞTIENTE
/. Relaţiile conştiinţelor distincte. Studiul tor in executarea mişcărilor voluntare. Definirea
activităţii motorii voluntare. Importanţa impresiilor klnesie7.ice.
II. Situaţia mentala a unei isterice anestezice. Pierderea senzaţiilor si imaginilor motorii.
Conservarea capacităţii de coordonare. Observaţiile domnului Charcot si ale altor autori.
Interpretarea propusa pe marginea acestor experienţe. Teoria curentului centrifug. Discuţii
şi respingerea acestei teorii. Rolul nerecunoscut al divizării conştiinţei.
III. Studii detaliate ale scrierii trasate cu o mâna insensibilă, cu ochii închişi. Mai multe
categorii de bolnavi. Imaginile vizuale conducătoare. Corespondenţa dintre imaginile vizuale
şi mişcări.
IV. Alte caracteristici ale mişcărilor executate de membrele anesterke Diminuarea în forţa
de presiune dinamomttrkă. Prelungirea timpului fiziologic de reacţie. Forme particulare ale
contracţiei. Durata stării de contracţie.

I
S-a văzut până aici cum la o persoană mai mulle fapte de conştiinţă
pot trăi separat fără să se confunde, dând loc la existenţa simultană a mai
multor conştiinţe şi chiar, în anumite cazuri, a mai multor personalităţi.
Am insistat în mod deosebit asupra separării conştiinţelor; acesta a fost
primul lucru bine pus în lumină. Trebuie să arătăm acum că dacă aceste
conştiinţe sunt separate dintr-un anumit punct de vedere ele pot fi reunite
din alt punct de vedere, putând întreţine una cu alta relaţii. Sunt fenomene
foarte complexe şi extrem de interesante pentru psihologie.
Această problemă nu are, la drept vorbind, istorie; cred că am fost
primul care a tratat-o, în articolele mele din Revue phiiosophique, iar
domnul Pietre Janet a îmbogăţit-o apoi cu multe fapte bizare; voi arăta în
a treia parte a acestei cărţi în ce mod studiul raporturilor dintre conştiinţele
distincte clarifică sugestiile clasice ale somnambulismului, din care o mulţime
de detalii au rămas până aici neexplicate. Relaţiile celor două conştiinţe
pot lua două forme distincte: antagonismul şi colaborarea. Vom studia mai
întâi, în acest capitol, colaborarea lor.
Dacă urmărim cu atenţie mişcările şi actele subiectului care a pierdut
sensibilitatea conştientă în unul sau mai multe membre, nu ne este greu să
surprindem asupra faptului personajul subconştient în momentul în care e)
intervine pentru a ajuta prin munca sa tăcută gândirea sau voinţa conştiinţei
principale. Dar nu se poate înţelege bine acest rol al inconştientului decât
dacă avem o idee despre activitatea motorie normală.

126
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

Această activitate motorie a fost foarte bine analizată de domnul William

James în remarcabilul său memoriu asupra Sensului efortului. Dacă — arată
el în rezumat — un subiect normal execută, cu ochii deschişi, cu un
membru care nu este nici paralizat şi nici insensibil, o acţiune voluntară,
simplă sau complicată, această mişcare implică în primul rând anumite stări
pregătitoare, care sunt: 1) o idee prealabilă asupra scopului pe care subiectul
1
doreşte sa-1 atingă;2)un_/raf ,un(tTH.v al voinţei; apoi,în momentul trecerii
de la voinţă la act, intervin alte elemente; un eveniment fiziologic;
3) contracţiile musculare adecvate şi un eveniment psihic; 4) perceperea
sensibilă a mişcării, pe măsură ce se execută.
Să lăsăm la o parte contracţiile musculare care sunt de ordin fiziologic;
la fel, să lăsăm la o parte fiat-u\ voinţei, care este dificil de analizat şi de
care noi nu avem a ne ocupa imediat; rămân două fapte principale; 1) repre­
zentarea mişcării, înainte ca ea să aibă loc şi 2) perceperea mişcării, pe
măsură ce ea are loc. Acestea sunt cele două forme prin care inteligenţa
noastră intră în relaţie cu activitatea motorie a membrelor noastre: o repre­
zentare anterioară mişcării şi o percepţie posterioară; o stare de conştiinţă
model şi o stare de conştiinţă copie.
Reprezentarea anterioară, la ce serveşte ea? La determinarea naturii şi
formei mişcării; este un model mental al mişcării, un model pe care
membrul caută în oarecare măsură să-1 copieze; dacă vreau să trag cuiva
un pumn şi dacă mă gândesc la actul meu câtva timp înainte de a-1 executa,
am reprezentarea mâinii mele care se închide şi a braţului care se ridică.
în ce constă această reprezentare a actului? în perceperea mişcării reînnoite;
la un subiect normal, această reprezentare este foarte bogată; ea este compusă
din imagini vizuale, tactile, musculare şi altele; îşi vede pumnul care se
ridică şi în acelaşi timp se are senzaţia anticipată de ceea ce se va simţi
în braţ şi în mână în momentul contracţiei. în actele reflexe, actele ideo-motorii,
expresia emoţiilor, actele asociate în serie etc, noţiunea conştientă care
precede mişcarea pare să se şteargă şi să-şi piardă din importanţă; aceste
cazuri ar merita o discuţie aparte, pe care nu avem timp să o facem; luăm
în considerare un act voluntar clar şi bine gândit, în care se are reprezentarea
actului înainte de a fi îndeplinit.
Aceasta este starea de conştiinţă care precede mişcarea; aceea care îi
urmează, sau mai degrabă care o însoţeşte pe măsură ce se execută este
tot atât de importantă ca şi precedenta; căci este aceea care permite coordonarea
mişcării, dirijarea ei şi care o modifică atunci când scopul este ratat. Cum
se face acest control?

127
 ALFRED BINET

Să presupunem,de exemplu, că mâna noastră este aşezată pe genunchi,

deschisă; vrem să o închidem şi o închidem. Cum ştim că este închisă?
Mai întâi o ştim pentru că avem conştiinţa voinţei noastre; dar o cauză
oarecare ar fi putut să se opună mişcării noastre, iar actul nostru de voinţă
să fi rămas identic; a avea conştiinţa voinţei tale nu înseamnă să ai conştiinţă
de mişcarea însăşi; ceea ce ne permite să percepem mişcarea pe măsură ce
ea se execută este văzul şi sensibilitatea membrului care acţionează. Aceste
două ordine de senzaţii sunt de natură centripetă; sunt fapte exterioare,
transmise creierului prin nervii senzitivi; sunt, în plus, impresii consecutive
mişcării executate; sunt posterioare mişcării, sunt copia acesteia; ele dau
subiectului sentimentul energiei consumate.
Primul şi cel mai simplu mijloc de informare este cel al văzului. Atunci
când individul are ochii deschişi şi fixaţi pe membrul său în acţiune, el
este informat prin percepţia vizuală asupra poziţiei ocupate de membrul
sau şi asupra actului executat. Daca el scrie, văzul penei sale îl informează
în fiecare moment şi cu o precizie perfectă asupra literei scrise pe hârtie.
Văzul nu este numai martorul mişcării, ci este, de asemenea, regulatorul;
el o precizează, o rectifică, o corectează. Atunci când se închid ochii,
mişcările dificile sau inuzitate devin nesigure şi se ştie în ce măsură o
persoană care începe să cânte la pian are nevoie de un control vizual pentru
a nu cânta note false.
Simţul auzului ne furnizează o altă sursă de informaţie, dar de o
valoare mai mică. Se poate, cu ochii închişi, să ne dăm seama dacă scriem
ascultând zgomotul penei pe hârtie. Dar urechea ne este utilă mai ales
pentru a cunoaşte calitatea sunetelor emise de voce. Rolul de direcţie pe
care ea îl exercită asupra mişcărilor organelor vocale este cu adevărat
remarcabil; s-a observat adesea ca surzii au o voce aspră şi prea puţin
armonioasă, deoarece ei nu se aud vorbind şi nu-şi pot regla emisia vocii.
în al treilea rând, noţiuni asupra mişcării îndeplinite ne vin de la
senzaţiile pe care le raportăm la sensibilitatea generală; aceste senzaţii, mai
obscure şi mai puţin definite decât precedentele, sunt extrem de numeroase;
mai întâi, atunci când se execută o mişcare dificilă, gura se închide, glota
se strânge, respiraţia se opreşte sau îşi grăbeşte mişcările; aceste sinergii
musculare trebuie să contribuie, după Ferrier şi W. James, la geneza senzaţiei
de efort; pe deasupra, se produc alte senzaţii, mai bine localizate, care
provin direct din membrele în acţiune; atunci când ne mişcăm braţul sau
piciorul, cu ochii închişi, simţim că membrul se deplasează. Fără îndoială,
avem cunoştinţă de mişcare, prin singurul fapt că avem cunoştinţă de voinţa
care le comandă; dar aceasta nu este totul, există o impresie specială, venită

128
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

de la periferie, care ne avertizează de contracţia muşchilor noştri voluntari.

Cunoaştem energia, durata, viteza, întinderea, direcţia mişcărilor noastre;
cunoaştem situaţia membrelor noastre şi a diferitelor părţi ale corpului
nostru; în sfârşit, cunoaştem mişcările active şi pasive executate de corpul
nostru luat în totalitate. Aceste impresii de mişcare (senzaţiile kinestezice
ale lui Bastian), cărora psihologia modernă le atribuie un rol considerabil,
derivă probabil din muşchii contractaţi, din ligamentele întinse, din articulaţiile
comprimate, din pielea întinsă sau relaxată, zbârcită sau boţită. Ele sunt
acelea independente de văz, care dau noţiunea rezistenţei corpului, a greutăţii,
a consistenţei, a formei lor. Numai că noi nu reuşim încă să determinăm
cu certitudine ceea ce, în aceste senzaţii totale de mişcare, revine muşchilor,
2
pielii, suprafeţelor articulare .

II

Dacă examinăm acum un isteric care prezintă un membru insensibil,

vom socoti că acest bolnav este capabil să ne arate, prin metoda diferenţei,
care sunt funcţiile îndeplinite de sensibilitatea pielii, a muşchilor şi
articulaţiilor. într-adevăr, bolnavii de acest fel, din clipa în care încetează
să-şi vadă membrele insensibile, nu mai ştiu care este poziţia lor; ei ignoră
dacă sunt în stare de flexiune sau de extensie, nu simt care sunt mişcările
pasive pe care experimentatorul le imprimă. Briquet vorbeşte de o isterică
în aşa măsură insensibilă pe tot corpul încât se putea, după ce i s-au ban­
dajat ochii, să fie ridicată din pat şi întinsă pe jos, fără ca să aibă cea mai
mică idee despre ceea ce i se întâmpla. Ea compara senzaţia pe care o
încerca în mod obişnuit cu aceea a unei persoane suspendate în aer de un
balon. Am observat la Salpetriere un anumit număr de isterice care sunt
total anestezice şi asupra cărora este uşor de repetat experienţe asemănătoare
cu acelea ale lui Briquet.
Autorii au căutat deci, de mult timp, să profite de experienţele de-a
gata pe care le oferă boala isterică; este important de ştiut care sunt dezordinile
activităţii voluntare produse la isterici de pierderea senzaţiilor kinestezice.
Acest mod de cercetare nu oferă nici o dificultate; rugăm subiectul să
închidă ochii, sau mai degrabă i se ascunde capul în spatele unui ecran şi
apoi este invitat să execute un anume număr de acte simple sau complicate,
cu membrul său insensibil.

129
 ALFRED SINET

Când experienţa este organizată astfel, în ce situaţie se găseşte subiectul?

Pentru a vedea ceea ce-i lipseşte, să ne referim la schema activităţii
voluntare şi normale. Istericul conservă capacitatea de a voi mişcarea, ceea
3
ce noi am numit, cu un cuvânt sumar, fiat-ui voinţei. Muşchii, nefiind
deloc paralizaţi, pot să se contracteze. Toate acestea subzistă, dar cele două
stări de conştiinţă, model şi copie, sunt grav vătămate. Mai întâi percepţia
mişcării, pe măsură ce se execută, este suprimată; nu mai există senzaţii
vizuale, pentru că se interpune un ecran; nu mai există senzaţii tactile şi
kinestezice din moment ce membrul este anesteziat. Astfel, subiectul încetează
de a fi în comunicare cu membrul său şi nu mai primeşte de la acesta
informaţii. Iată cum stau lucrurile în ceea ce priveşte starea de conştiinţă
copie. în ceea ce priveşte modelul, această reprezentare, atât de complexă
şi atât de bogată la o persoană normală, vom vedea că a sărăcit considerabil.
într-adevăr, subiectul nu-şi mai poate reprezenta mişcarea sub forma
motorie; el a pierdut atât senzaţiile kinestezice, cât şi imaginile cores­
punzătoare. Aceasta este, în general, regula; anestezia unui simţ antrenează,
în general, pierderea memoriei acelui simţ4. în lipsa imaginii motorii pentru
a se reprezenta actul înainte de a-1 executa, istericul poate face apel la alte
imagini, care până la un punct le vor înlocui pe precedentele; ele vor putea
folosi mai ales imagini vizuale, dacă are cumva o bună memorie vizuală,
ceea ce nu este cazul întotdeauna; îi va face, de bine de rău, o reprezentare
mentală a mişcării de îndeplinit. Imaginile auditive nu-i folosesc la nimic.
Imaginea vizuală este, în definitiv, tot ceea ce-i rămâne.
Nu chiar totul, totuşi; am menţionat, pur şi simplu, pierderea senzaţiilor
kinestezice; aceasta nu este o pierdere completă, absolută, sau, cel puţin,
această pierdere nu are loc decât pentru personalitatea principală; tot ceea
ce putem admite este că Eul principal al subiectului a pierdut percepţia
acestor senzaţii, dar, alături şi în afara acestui Eu, există o alta conştiinţă
capabilă de a primi şi coordona senzaţiile care sunt în aparenţă pierdute;
am dat, deja, numeroase exemple.
în rest, ajung câteva experienţe foarte simple pentru a pune în lumină
colaborarea celor două personalităţi. Există mulţi subiecţi care corectează
fără ştirea lor deviaţia care se imprimă mâinii lor în timp ce aceasta execută
o mişcare voluntari Astfel, sunt lăsaţi să creadă că mâna lor insensibilă
este pe genunchi, !i se îndepărtează uşor mâna de corp şi este aşezată într-o
poziţie insolită: pe urmă se comandă subiectului, care are ochii închişi,
să-şi atingă fruntea cu mâna insensibilă, care este, crede el, pe genunchii
săi. Există bolnavi a căror mână este dezorientată; alţii, din contră, corectează
fără să ştie deviaţia, iar mâna lor insensibilă, pe care o ridicăm în aer, sau
pe care o aşezăm la spate, se îndreaptă întotdeauna direct spre figură.

130
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Este clar că fiecare bolnav are modul său propriu de a acţiona, ceea
ce depinde de faptul că cele două personalităţi nu colaborează niciodată în
acelaşi mod; la unii colaborarea este total rudimentară, la alţii ea este, din
contră, atât de perfectă încât se poate crede că nu există nici o tulburare
de sensibilitate; între aceste două extreme se găsesc toate intermediarele.
Să întocmim, pentru a termina aceste preliminarii, bilanţul unei isterice
anestezice. Ea are, pentru a executa mişcări, când nu-şi mai foloseşte vederea,
următoarele puncte de sprijin:
1) Memoria sa vizuală, care poate fi excelentă, sau trecătoare, sau
execrabilă;
2) Senzaţii şi imagini kinestezice, care formează o subconştiinţă, iar
această subconştiinţă poate fi mai mult sau mai puţin bine coordonată;
uneori ea dă un concurs foarte eficace personalităţii principale, alteori nu-i
serveşte la nimic.
Vedem deja toate complicaţiile pe care teoria le prevede în executarea
mişcărilor. Există altele, de mai mică importanţă, pe care le trecem sub
tăcere, pentru simplificare. Să cităm acum câteva observaţii.

III

Mişcările scrisului sunt cele care se conservă cel mai bine la istericii
anestezici. Mai mult, ei se pretează destul de bine la analiză; aşadar, vor
constitui obiectul primului nostru studiu; vom rezuma aici observaţiile
făcute du domnul Fere pe treizeci de bolnavi.
Experienţele acestea sunt acelea care m-au făcut să descopăr divizarea
conştiinţei la isterici. Am avut ideea a priori că dacă o isterică scrie cu
ochii închişi, cu mâna sa insensibilă, absenţa senzaţiilor musculare se va
face grav simţită, iar scrierea va fi cu totul necoordonată. Ignoram complet,
în acel moment, natura anesteziei isterice. Am făcut experienţe, iar rezultatul
a dat dreptate ideii mele preconcepute. Aceasta m-a determinat ca, împreună
cu domnul Fere, să studiem senzaţiile kinestezice şi progresiv am constatat
rolul imaginilor vizuale şi separarea conştiinţelor.
Majoritatea bolnavelor isterice pot să scrie cu ochii închişi, cu mâna
lor insensibilă; pentru aceste experienţe sunt de preferat acelea care au mâna
dreaptă insensibilă. Scrierea cu ochii închişi nu diferă mult de scrierea cu
ochii deschişi; un observator neprevenit nu le va distinge; cele două specimene
de scriere au aceeaşi mărime şi se pare că aparţin aceluiaşi tip grafic; uneori
se observă redublarea sau omiterea unui grup sau a unei litere, uşoare iregu­
larităţi pe care le regăsim la un subiect normal care scrie cu ochii închişi;

131
 ALFRED BINET

alteori scrierea cu ochii închişi se distinge prin amplitudinea ei. Când

bolnavul este insensibil la mâna stângă şi scrie cu această mână, scrierea
poate fi înclinată de la dreapta ia stânga; este ceea ce se numeşte scriere
„în oglindă"; dar cel mai adesea bolnavii scriu de Ia stânga la dreapta, în
sensul normai.
Este important de fixat cu precizie care sunt impresiile încercate de
subiectul isteric în momentul când el scrie cu mâna sa insensibilă. Este
vorba aici, e adevărat, de o stare subiectivă, pe care nu o putem cunoaşte
decât printr-o conjectură, interogând bolnavii şi încercând să înţelegem
explicaţii care nu sunt totdeauna clare. Totuşi suntem convinşi că la istericii
anestezici starea psihică care dirijează mişcările scrisului nu este aceeaşi
cu cea a unui scriptor normal. într-adevăr, toţi cei care au o insensibilitate
profundă în braţ şi mână concordă în a spune că ei nu simt că scriu; în
alţi termeni, nu au conştiinţa mişcării voluntare efectuate de mâna lor. în
consecinţă, mişcările scrisului, executate de mâna anestezică, sunt în acelaşi
timp voluntare şi inconştiente. Din contră, când subiectul se foloseşte de
mâna sa sensibilă, el are noţiunea mişcărilor grafice pe care le execută şi
apreciază foarte bine diferenţa.
Mai mult, la majoritatea bolnavilor, scrierea inconştientă a mâinii
insensibile este ghidată de o stare de conştiinţă vizuală; subiecţii, interogaţi
cu precizie, afirmă aproape toţi că ei se văd scriind; aceasta vrea să spună
că îşi reprezintă în spirit imaginea mâinii lor care scrie sau imaginea literei
pe care o scriu; acest model este copiat de mişcarea grafică inconştientă.
Bineînţeles, acest fapt nu este constant, el este numai destul de general şi
ţine de faptul că bolnavii aparţin tipului vizual5. Am putut studia în această
privinţă o bolnavă foarte interesantă, care are o atât de puţină memorie
vizuală încât nu-şi poate aminti culoarea ochilor celor mai bune prietene
ale ei, în afară de cazul în care se face aluzie în faţa ei la această culoare
(atunci, memoria verbală este cea care intervine); această bolnavă, când
scrie cu ochii închişi cu mâna sa sensibilă, face apel la memoria motorie;
ea îşi dă foarte bine seama că, având ochii închişi, nu copiază în spiritul
său un model vizual; îşi reprezintă mişcarea pe care trebuie să o execute.
Dacă i se cere să scrie cu mâna insensibilă, poate cu greu să traseze câteva
litere informe; aceasta se întâmplă probabil din cauză că, în aceste condiţii,
memoria motorie o abandonează; într-adevăr, ea nu poate să-şi reprezinte,
în termeni musculari, mişcările unei mâini insensibile; senzaţia motorie
fiind pierdută pentru conştiinţa sa, imaginea motorie este şi ea pierdută; pe
de altă parte, cum bolnava nu are aproape deloc memorie vizuală, ei nu-i
rămâne la dispoziţie nici o imagine pentru ai dirija mâna.
Ceilalţi bolnavi, care au o memorie vizuală mai bună, sunt obligaţi să
recurgă la un artificiu pentru a scrie cu ochii închişi, cu mâna lor insensibilă;

132
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

ei au grijă să nu închidă ochii imediat. Ei vor să-şi privească mâna când

ţine pana şi să vadă dacă este deja în poziţia de scris pe hârtie, pentru a
putea să şi-o reprezinte apoi cu mai multă claritate şi forţă. Acest mic deta­
liu al experienţei, care rareori lipseşte, poate folosi la verificarea mărturiilor
subiecţilor.
Din moment ce istericul, în condiţiile deosebite în care îl plasăm, nu-şi
simte mâna scriind, se poate presupune că el nu mai poate percepe exact
clipa când începe să scrie, când sfârşeşte de scris şi ce literă a trasat la un
moment dat. Dar o observare mai atentă ne arată că din acest punct de
vedere subiecţii nu se comportă toţi în acelaşi fel; trebuie deosebite cel
puţin două categorii.
Primii, foarte numeroşi, nu-şi dau seama în totalitate de ceea ce face
mâna lor; dacă reuşesc, fără să se înşele, să spună cu ochii închişi când
au terminat de scris un cuvânt, aceasta se datorează faptului că ei calculează,
după cum remarcă chiar ei, timpul scurs de la începutul actului. Ei nu percep
nimic, dar fac presupuneri. îi putem pune uşor în încurcătură complicând expe­
rienţa, de exemplu rugându-i să scrie de un anumit număr de ori aceeaşi
literă; în ciuda tuturor eforturilor lor, ei nu fac numărătoarea exact; având
douăsprezece litere de scris, vor scrie aproape întotdeauna una în plus sau
în minus. Dacă ie atragem luarea aminte, ei se miră, căci pretind că s-au
vă2Ut scriind numărul de atâtea ori cât s-a prescris. Un al doilea gen de
subiecţi, la care mişcările scrisului sunt la fel de inconştiente ca şi la primii,
ajung uneori să scrie, cu ochii închişi, numărul exact de litere care le-a
fost indicat, ei apropiindu-se deci mult mai mult decât precedenţii de starea
psihologică a unui scriptor normal; cu toate acestea, cu puţină grijă, se pot
încă găsi diferenţele; astfel, când li se opreşte brusc mâna insensibilă şi Ii
se cere să indice cu precizie ce literă au scris, foarte adesea ei se înşală.

rv
într-o formă generală, mişcările grafice sunt bine conservate şi executate
corect. Dar nu la fel stau lucrurile cu celelalte mişcări. Vom examina aceste
alte mişcări şi vom face câteva observaţii în această privinţă.
Ar trebui, poate, să trecem în revistă o serie de bolnavi şi să-i observăm
în parte, căci fiecare prezintă un mare număr de fenomene care îi sunt
proprii. Nu putem însă întreprinde o lucrare atât de anevoioasă. Suntem
obligaţi să-i adunăm pe toţi bolnavii şi să-i confruntăm într-o descriere
generală; acest procedeu expeditiv are inconveniente, căci descrierea noastră.

133
 ALFRED B1NET

dacă este adevărata în ansamblul ei, neaplicându-se la nici un bolnav în

particular, nu va fi adevărată pentru nimeni.
Autorii care au scris despre anestezia isterică au ajuns adesea la concluzii
contradictorii, care ţin de faptul ca la istericul anestezic putem întâlni de
toate, de la paralizia completă a mişcărilor până la integritatea lor perfectă.
Nu s-a procedat corect neţinându-se seama decât de unul sau altul dintre
aceste fenomene şi îrăgându-se concluzii particulare, care în general au fost
găsite false. Va trebui să încercăm să dăm explicaţii care să se aplice la
fapte în aparenţă contradictorii. Iată aceste fapte.
Majoritatea subiecţilor isterici reuşesc, cu ochii închişi, să se folosească
de membru] insensibil cu aproape tot atâta precizie şi siguranţă ca şi cum
1
ar avea ochii deschişi. „Anumiţi subiecţi — spune domnul Charcot* — în
majoritate isterici, lipsiţi de toate felurile de sensibilitate în membru, au
păstrat totuşi în mare parte facultatea de a mişca liber acest membru, ochii
fiindu-le închişi. Bolnavul nostru Pin. ne oferă astăzi un frumos exemplu în
această privinţă. La el, cum s-a văzut, sensibilitatea cutanată şi sensibilitatea
profundă sunt complet stinse pe toată întinderea membrului superior stâng
şi când are ochii închişi el nu are nici o idee despre mişcările pasive impri
mate diverselor segmente ale acestui membru, nici chiar despre poziţia pe
care acesta o are. Ochii fiind deschişi, mişcările voluntare, generale şi parţi­
ale, ale membrului, atât în ceea ce priveşte varietatea cât şi precizia, pre­
zintă toate caracteristicile stării normale. Aceste mişcări persistă, în mare parte,
atunci când ochii sunt închişi; uneori ele sunt mai nesigure, mai ezitante,
totuşi nicidecum necoordonate; ele operează, într-un cuvânt, ca şi cum ar tatona.
Pin, poate de asemenea, cu ochii închişi, să-şi dirijeze degetele cu o anumită
precizie spre nas, gură, ureche sau chiar spre un obiect plasat la distanţă şi
reuşeşte să-şi atingă ţinta." Mai recent, în mai 1887, domnul Babinski a
insistat asupra aceloraşi fapte, într-o comunicare la Societatea de psihologie
fiziologică. Chiar şi noi, într-o lucrare în colaborare cu domnul Fere", am
ajuns, într-un mod independent, la acelaşi rezultat; am constatat că dacă se
studiază subiecţii isterici, la care pierderea conştiinţei mişcărilor pasive este
extrem de frecventă şi coincide cel mai adesea cu insensibilitatea pielii, se
recunoaşte uşor şi chiar de la primul examen că, fie şi dacă subiectul nu-şi
vede membrul, mişcările voluntare ale acestui membru supravieţuiesc aproape
întotdeauna pierderii conştiinţei mişcărilor pasive. Astfel subiectul poate,
fără ajutorul văzului, să dea o direcţie generală mişcărilor voluntare ale
braţului său insensibil, îndoind izoiat degetul care i se cere, aducând în
faţă braţul insensibil dus la spate, scoţând limba şi aducând-o înapoi în

134
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

gură, stând în picioare, ţinând un obiect între degete, scriind, strângând un

dinamometru şi uneori chiar gradându-şi efortul presiunii.
Faptele de acest fel au fost constatate de mult timp, dar au dat loc la
interpretări inexacte. Unii autori spuneau: „Istericele nu-şi pierd decât rar
simţul muscular şi chiar atunci când toate celelalte sensibilităţi tactile sau
afective au dispărut, ele şi-au păstrat deprinderea de a coase, tricota, scrie,
mişcări care cer senzaţii perfecte şi foarte complexe."
înţelegem acum confuzia comisă de aceşti autori; plecând de la faptul
că mişcările coordonate sunt posibile pentru membrele insensibile, ei
trăgeau concluzia că simţul muscular este păstrat; or, nimic nu este mai
puţin exact; adevărul este că mişcările voluntare pot supravieţui pierderii
conştiinţei mişcărilor pasive, adică pierderii a ceea ce numim simţul muscular;
numai că pierderea nu este absolută, ea nu are loc decât pentru personalitatea
principală, şi, alături de ea, o altă gândire, o altă conştiinţă coordonează
senzaţiile provenind de la membrele insensibile şi combină mişcările.
Alţi autori au propus o interpretare diferită, dar care nu este mai
adevărată. Va trebui să spunem câteva cuvinte despre aceasta, căci problema
care este aici în joc este foarte importantă; este vorba despre simţul muscular,
despre natura sa şi despre sediul său.
Am amintit mai sus care sunt stările de conştiinţă care ne pun în relaţie
cu activitatea motorie. S-a crezut că subiectul care execută mişcarea voluntară
este avertizat, printre altele, de realizarea acestei mişcări prin impresii de
un alt ordin; aceste impresii, în loc sa fie centripete, vor fi centrale; ele ar
corespunde curentului de ieşire al influxului motor; subiectul ar avea
sentimentul de inervaţie, de descărcare motorie, chiar în momentul când
descărcarea se face în celuiele motorii ale axului cerebro-spinal, în consecinţă
înainte ca contracţiile musculare adecvate să se producă. Această ipoteză
nu s-a născut ieri-alaltăieri; ea este, din contră, foarte veche. Dezvoltată
deja de J. Miîller, un fiziolog foarte cunoscut, ea a fost reluată în zilele
noastre de Bain, Hughlings Jackson, Wundt, Bernhardt etc.
Recent, câţiva autori, studiind isteria, au crezut că au găsit aici un
argument în favoarea tezei pe care tocmai am indicat-o şi care a fost
desemnată sub numele de „teza curentului centrifug". Aceşti autori s-au
gândit că dacă istericii îşi pot coordona mişcările membrelor lor insensibile
cu ochii închişi este o dovadă că subiecţii de acest fel posedă un sentiment
de inervare motorie care ghidează mişcările lor voluntare; într-adevăr, spun
ei, aceşti bolnavi şi-au pierdut asistenţa din partea senzaţiilor motorii,
pentru că membrul de care se folosesc este insensibil; ei sunt, pe deasupra,
privaţi temporar de simţul văzului, prin închiderea ochilor; deci, pentru a

135
 ALFRED BINET

rămâne, în aceste condiţii, capabili să-şi dirijeze activitatea voluntară,

pentru a putea, de exemplu, să-şi ducă direct mâna spre un punct fix de
pe faţa lor, trebuie ca o stare de conştiinţă săi lumineze continuu asupra
naturii mişcărilor lor şi să le indice în fiecare moment poziţia membrului;
această stare de conştiinţă necesară nu poate fi decât sentimentul de descărcare,
sentimentul inervării motorii.
Această interpretare, s-a înţeles, trebuie să fie respinsă, căci ea decurge
logic dintr-o observaţie inexactă. Nu este adevărat că bolnavii anestezici
îşi pierd beneficiile senzaţiilor kinestezice; aceste senzaţii aparţin unei a
doua conştiinţe, care poate colabora cu conştiinţa normală.
în rezumat, totul se explică prin: 1) conservarea unei bune memorii
vizuale; 2) supravieţuirea senzaţiilor şi imaginilor motorii într-o conştiinţă
separată.
Noi am distins două categorii de subiecţi şi i-am descris pe primii.
Ceilalţi, când încetează să-şi vadă membrul anestezic, devin incapabili de
a-1 dirija şi chiar de a-1 mişca.
Această necoordonarc, mai exact această neputinţă motorie, care la
anumiţi isterici survine după închiderea ochilor, a fost studiată de Duchenne
din Boulogne sub numele de „pierderea conştiinţei musculare". Acest nume
are neajunsul că presupune o explicaţie a fenomenului, explicaţie care este
chiar inexactă şi prin urmare trebuie respinsă. Dacă explicaţia este dificilă,
observaţiile sunt foarte clare. Este vorba de isterici, care suni incapabili,
când se stinge lumina, să se ridice de pe scaun sau să întindă mâna; în
timpul nopţii, aceşti bolnavi rămân imobili în patul lor, fără să-şi poată
schimba locul; surprinşi de crepuscul pe câmp, ei nu vor mai putea merge.
Când merg în plină zi, o fac cu capul aplecat, privirea le este fixată pe
picioare, daca le distragem atenţia şi nu-şi mai privesc mâna, scapă obiectul
pe care-1 ţineau şi se citează cazul unei mame care, în aceste condiţii, a fost
pe punctul să scape din mâini copilul pe care îl alăpta; am văzut bolnavi
care se înconvoaic şi cad în clipa în care le sunt închişi ochii. Când se
aşază ia spate mâna paralizată a acestor bolnavi, ei nu pot să şi-o retragă
şi trebuie ca o altă persoană să le facă acest serviciu. S-ar putea umple
multe pagini citând toate exemplele care au fost publicate de diverşi autori.
Noi înşine am observat un mare număr de bolnavi, care nu ne mai lasă
nici un dubiu7.
Pentru a explica această neputinţă motorie care urmează închiderii
ochilor, ar trebui făcut un studiu detaliat al fiecărui bolnav; credem prea
puţin în adevărul unei explicaţii generale. Fiecare bolnav, am spus-o adesea,
trebuie studiat separat, ceea ce este adevărat la unii, fiind adesea fals pentru

136
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

alţii. Neputând face aici un studiu atât de minuţios, ne vom mărgini la

câteva indicaţii.
S-a văzut, dintr-o analiză detaliată a activităţii motorii, care este concursul
stării de conştiinţă, al percepţiilor şi reprezentărilor, concurs necesar pentru
îndeplinirea unei mişcări cu ochii închişi. Alterarea oricăreia dintre aceste
stări va influenţa mişcarea. Să luăm mai întâi reprezentarea anterioară a
actului; această reprezentare este, în general, de natură vizuală la o isterică
anestezică. Dacă memoria vizuală a subiectului este deficitară, dacă nu
poate vedea limpede, în spiritul său, poziţia mâinii şi mişcarea de executat,
el nu va şti exact care este mişcarea pe care trebuie să o comande membrului
său şi, în consecinţă, va avea o neputinţă motorie mai mult sau mai puţin
completă. Acelaşi rezultat îl constatăm când este împiedicat subiectul de
a-şi privi mâna înainte de a închide ochii, sau atunci când ignoră poziţia
actuală a mâinii sale; aceasta îl împiedică să-şi reprezinte vizual mâna şi,
8
prin urmare, nu poate să şi-o dirijeze .
Există totuşi cazuri în care mişcarea membrului anestezic nu are nevoie
să fie dirijată de o imagine vizuală conştientă şi poate sa se producă în mod
corect, cu toate că subiectul este incapabil să şi-o reprezinte. Domnul Pitres
a dat un exemplu foarte interesant; se imprimă o mişcare de rotaţie la cele
două mâini; această mişcare poate să continue după închiderea ochilor,
pentru că una din cele două mâini nu este anestezică şi o asociază pe
cealaltă la mişcarea sa, o antrenează.
Istericul reuşeşte, de asemenea, să se lipsească de imaginea vizuală
înlocuind-o cu o imagine tactilă de acelaşi ordin, care joacă acelaşi rol,
adică avertizează subiectul în privinţa poziţiei mâinii sale; astfel, Lasegue
a văzut, şi domnul Pitres după el, că atunci când subiectul are ochii închişi
şi nu-şi poate mişca voluntar degetele mâinii anestezice se poate face posibilă
această mişcare dacă se pune mâna subiectului pe capul său, care este
sensibil; contactul provoacă senzaţii tactile conştiente, care îl informează
pe subiect despre poziţia mâinii sale şi atunci mâna se poate mişca.
Cauza neputinţei motorii poate consta, de asemenea, în absenţa senzaţiilor
kinestezice; este adevărat că aceste senzaţii nu sunt pierdute; ele se regăsesc
în celelalte conştiinţe, dar aceste conştiinţe secunde sunt adesea rău organizate;
ele nu ştiu să colaboreze cu conştiinţa principală, iar elementele psihologice
care le compun rămân diseminate şi nu aduc nici un serviciu. Am arătat
deja mai multe fapte care dovedesc importanţa coordonării în punerea în
practică a fenomenelor subconştiente.
La cele două circumstanţe pe care tocmai le-am semnalat şi care sunt
capabile să explice, într-un anumit număr de cazuri, slăbirea musculară a

137
 ALFRED BINET

bolnavilor isterici când li se închid ochii trebuie adăugată, cu anumite rezerve,

o a treia circumstanţă: lumina pare să fie pentru aceşti bolnavi cu sistemul
nervos slăbit un excitant psihologic necesar; dacă Ii se închid ochii sau
dacă-i plasăm în obscuritate, un mare număr din funcţiile lor psihologice
încetineşte; forţa lor dinamică se diminuează, chiar şi în partea sensibilă;
mişcarea membrelor sensibile devine mai puţin precisă şi mai puţin rapidă;
memoria şi gândirea lor sunt mai leneşe. Tocmai suprimarea luminii pro­
duce aceste rezultate, cum domnul Fere a arătat într-o serie de experienţe.
9
Experienţa Iui Strumpel conduce la aceeaşi conciuzie .

Nu am terminat încă studiul mişcărilor voluntare executate de membrele

anestezice; aceste mişcări prezintă mai multe caractere obiective, care depind
de anestezie şi pe care le putem rezuma în modul următor:
1) o diminuare în forţa de presiune dinamometrică;
2) o prelungire a timpului fiziologic de reacţie;
3) o formă particulară a contracţiei voluntare;
4) o creştere a duratei stării de contracţie, creştere produsă de absenţa
oboselii şi efortului.
Simpla enumerare a acestor puncte diferite ne va face, fără îndoială,
să presupunem că este vorba de fenomene pur fiziologice, care nu interesează
decât prea puţin psihologia; ar fi o eroare. Psihologia nu are de obţinut
profituri numai din experienţele care se produc în conversaţie; există fenomene
pur materiale, cum ar fi o contracţie musculară, care ne pot informa asupra
unui fenomen mental şi, cu siguranţă, asupra a tot ce se petrece aici.
Când istericul execută o mişcare voluntară cu mâna sa insensibilă,
subconştiinţa, am văzut, este cea care primeşte ordinul şi ea se obligă sâ-1
execute; or, dacă se studiază de aproape felul în care acest ordin este
executat, dacă se măsoară contracţiile musculare cu aparate de precizie, se
găsesc în traiectul acestei contracţii caracteristici care demonstrează existenţa
unei subconştiinţe. Aceasta este o problemă foarte interesantă, care merită
să insistăm o clipă asupra ei.
1) Forţa presiunii dinamometrice. Se măsoară în clinica medicală forţa
voluntară a unui subiect cu ajutorul dinamometrului, care indică forţa
contracţiei muşchilor flexori ai degetelor.

138
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

După cercetările lui Briquet şi ale lui Burcq, inventatorul metaloterapiei,

se ştie că forţa presiunii este mai mică în partea anestezică decât în partea
sănătoasă. Această diferenţă, fără să fie constantă, este totuşi atât de
generală încât poate servi ca semn obiectiv al anesteziei; de când facem
studii de psihologie asupra istericilor, relevăm întotdeauna starea forţelor
în mâna dreaptă şi în mâna stângă şi n-am găsit mai mult de două sau trei
excepţii de la regula lui Burcq. Domnul Pitres a semnalat, de asemenea,
111
unele excepţii .
Diferenţa de forţă între cele două părţi oferă o mare varietate, în funcţie
de subiect; uneori ea este aproape insignifiantă şi constă în câteva kilograme
în plus sau în minus; de exemplu, mâna anestezică va da o presiune de 25
kilograme, iar mâna sensibilă o presiune de 28 kilograme. Dacă partea
stângă este cea anestezică, o diferenţă de 2 sau 3 kilograme nu ne arata o
slăbire, căci ea este normală la dreptaci. în alte cazuri, diferenţa, mai
accentuată, poate să se ridice la 10 sau chiar 20 kilograme şi chiar mai
mult. Se ignoră cauza acestor diferenţe şi nu s-a reuşit să fie raportate la
cauze bine determinate, de exemplu, la gradul de anestezie.
Drept compensaţie, anestezia isterică produce adesea o creştere a Torţei
în membrele care şi-au păstrat sensibilităţile; se poate constata această
creştere de forţă modificând sensibilitatea pe calea sugestiei şi explorând
starea forţelor înainte şi după (Binet).
Dacă anestezia se complică cu o paralizie, membrul simetric, care nu
este nici insensibil nici paralizat, prezintă o creştere a forţei (Binet şi Fere);
aceasta este o caracteristică cu atât mai importantă cu cât în paraliziile cu
cauze organice (Pitres, Friedlander) partea neparalizată prezintă o slăbiciune
motorie.
Diminuarea cifrei de presiune în membrul insensibil depinde de această
insensibilitate şi, prin urmare, într-o oarecare măsură, de divizarea conştiinţei;
ceea ce o dovedeşte este faptul că, lovit de insensibilitate, prin sugestie,
un membru sănătos îşi diminuează cifra sa de presiune. Cum se explică
acest rezultat? Se poate presupune că forţa de contracţie — care depinde
mai mult de voinţă decât de muşchi — este în relaţie cu gradul de dezvoltare
a Eului care comandă contracţia; dacă Eul se reduce la câteva fenomene
psihologice elementare nu vor fi deloc în joc stări emoţionate importante,
ca atunci când este vorba de un Eu complet, de o personalitate veritabilă.
Astfel vom putea înţelege că personajul subconştient are mai puţină forţă
decât personajul principal; ar fi uşor de controlat această ipoteză, măsurând
forţa dinamometrică a aceleiaşi personalităţi în diversele sale etape de
dezvoltare.

139
 ALFRED BINET

Oricum ar sta lucrurile cu ipoteza noastră, pe care o indicăm cu titlu

de sugestie, există un caz unde cifrele de contracţie depind cu siguranţă,
într-un mod direct, de cauze psihologice: este acela în care se obligă subiectul
să strângă simultan cu ambele mâini; atunci cifra de presiune scade în
proporţii adesea considerabile. Această diminuare ţine evident de un deficit
de atenţie; subiectul este obligat să gândească şi să vrea simultan două
mişcări voluntare; este obligat să-şi împartă atenţia între cele două acte; şi,
din acest motiv, el va produce o presiune slabă. Aceasta este, credem, o
demonstraţie excelentă a ideilor emise de domnul Pierre Janet asupra îngustării
câmpului conştiinţei la isterici. Noi am vorbit deja de această îngustare,
când ne-am referit la distracţie; vom aduce acum, pentru prima dată poate,
o dovadă materială a realităţii sale.
2) Timpul fiziologic de reacţie. Anestezia produce o creştere a timpului
fiziologic de reacţie pentru mişcările voluntare.
Duchenne (din Boulogne) a scos în relief acest fapt într-o experienţă
foarte clară şi foarte simplă, o adevărată experienţă clinică. Este rugat un
subiect semianestezic să-şi apropie cele două mâini şi să le deschidă şi să
le închidă simultan. Subiectul trebuie să aibă ochii închişi. Cel mai adesea,
una dintre cele două mâini rămâne în urma celeilalte; aceasta este tocmai
mâna anestezică. Dar rezultatele variază puţin, în funcţie de subiect şi de
condiţiile în care este acesta plasat.
în general, când ochii sunt deschişi, mişcările celor două mâini sunt
aproape simultane; aceasta din cauză că subiectul îşi fixează de preferinţă
atenţia şi privirea sa pe mâna anestezică, căreia el îi grăbeşte într-o oarecare
măsură mişcarea. Dar dacă i se închid ochii, simultaneitatea mişcărilor este
grav compromisă. Aproape întotdeauna, Ia bolnavii pe care i-am observat,
întârzierea mâinii anestezice devine apreciabilă la o inspecţie sumară, fie
că ea execută un număr de mişcări egale cu acelea ale mâinii sensibile,
dar cu o întârziere constantă, fie că îşi diminuează numărul mişcărilor şi
nu se va închide, de exemplu, decât de cinci ori, în timp ce mâna sensibilă
se va închide de douăsprezece până la cincisprezece ori; aceste mişcări ale
mâinii anestezice sunt adesea incomplete; închiderea pumnului este abia
schiţată, iar unghiile nu se mai ascund în palma mâinii; se poate întâmpla,
prin exagerarea fenomenului precedent, ca mâna anestezică să rămână
imobilă, în timp ce subiectul, care are ochii închişi, să-şi închipuie că o
deschide şi o închide alternativ. Se poate spune, în acest caz, că întârzierea
este infinită.
Această descriere generală nu se potriveşte tuturor bolnavilor şi-i vom
cita pe unii pentru a se vedea ce serie de variaţii poate prezenta un fenomen

140
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

care este în fond destul de amplu. Leonie L. este anestezică la dreapta şi

hipoestezică la stânga; timpii de reacţie sunt mai lungi la dreapta decât la
stânga, cu ochii deschişi; diferenţa creşte când ochii sunt închişi. Dem. este
anestezic numai la dreapta. Când subiectul închide cele două mâini, privindu-le,
în acest caz el trebuie să aibă grijă să le apropie, mişcarea fiind simultană;
măsurători riguroase luate cu aparatele înregistratoare nu Iasă nici o îndoială
în această privinţă. Daca Dem. închide ochii, mâna dreaptă insensibilă se
închide în acelaşi timp cu cealaltă, cu condiţia ca e! să se gândească, în
mod special şi cu tărie, la mâna dreaptă; din clipa în care atenţia îi oboseşte,
mâna dreaptă îşi încetează orice mişcare. Rezultă că dacă îl rugăm pe Dem.
să strângă două tuburi de cauciuc legate la un aparat înregistrator vom avea
mai întâi cinci sau şase mişcări simultane ale celor două mâini, apoi nu
vom mai obţine decât mişcări ale mâinii sensibile. Trebuie interpelat subiectul,
arătându-i-se că nu a folosit mâna anestezică şi să-i solicităm puternic
atenţia, pentru a obţine din nou mişcări ale celor două mâini. în sfârşit, îl
vom cita pe Saint-A., anestezic la dreapta; la el, fie că ochii sunt deschişi
sau închişi, contracţiile celor două mâini sunt simultane.
Iată acum câteva cifre ale timpului de reacţie; la P.S., anestezic pe
dreapta, timpii de reacţie la o excitaţie sonoră (zgomotul sec al unui
metronom) sunt:

Partea sensibilă Partea insensibilă

Timp mediu 0,16 035
Timp maxim 0,18 0,50
Timp minim 0,11 03
Variaţie medie 0,018 0,073

Aceste câteva cifre arată nu numai că timpul de reacţie este mai scurt
pe partea sensibilă, ci şi că reacţia este mai regulată, căci variaţia medie
este mult mai slabă. Timpul maxim al părţii sensibile a rămas chiar inferior
timpului minim al părţii anestezice.
Domnul Fere a făcut experienţe similare, care l-au condus Ia acelaşi
rezultat; el a observat, printre altele, că atunci când senzaţia care serveşte
de semnal este prost percepută — ceea ce se poate întâmpla când semnalul
este dat atingând o regiune puţin sensibilă — timpul de reacţie este întârziat.
Am spus mai sus, studiind forţa presiunii, că atunci când cele două
mâini strâng simultan cifra de presiune este scăzută de cele două părţi în
aceiaşi timp; este ceea ce se întâmplă la unii subiecţi isterici. Ceea ce
verifică această primă experienţă este faptul că o putem raporta la timpul

141
 ALFRED BÎNET

de reacţie; acest timp devine mai lung atunci când cele două mâini sensibile
şi anestezice trebuie să răspundă în acelaşi timp la semnal. Iată câteva cifre,
obţinute de Ia P.S., în aceste ultime condiţii; pentru tot restul dispozitivului,
experienţa nu diferă de precedenta.

Partea sensibilă Partea insensibilă

Timpul mediu 0,27 0,709
Timpul maxim 0,29 0,88
Timpul minim 0,18 0,45
Variaţia medie 0,027 0,078

Compararea acestor cifre cu cele pe care le-am dat mai sus arată că
creşterea timpului de reacţie produs prin acţiunea combinată a celor doua
mâini se face simţită de cele două părţi, dar că este cu mult mai considerabilă
pentru partea anestezică.
La acelaşi subiect P.S., putem spune în treacăt, am constatat, în timpul
reacţiilor părţii anestezice, reacţia suplimentară despre care tocmai am
vorbit"; această reacţie diferă de reacţia obişnuită a părţii insensibile, mai
întâi prin capacităţile psihice pe care le-am semnalat, apoi, şi mai ales, prin
momentele în care ea se produce; reacţia obişnuită (într-un răspuns bilateral)
se produce după un timp mediu de 0,709, iar reacţia excepţională după un
timp mediu de 0,23.
în definitiv, întârzierea timpului de reacţie, ca şi diminuarea cifrei de
presiune, poate fi pusă într-o oarecare măsură pe seama dezagregării mentale;
acestea sunt semne după care se poale recunoaşte forma inferioară a unei
conştiinţe; ele sunt, din acest punct de vedere, comparabile cu fenomenele
de imitaţie care se întâlnesc atât de frecvent în conştiinţele rudimentare.
3) Formei a contracţiei voluntare- Două-trei cuvinte ajung. Dacă se
compară curba contracţiei părţii sensibile cu cea a părţii anestezice, se constată
că linia de ascensiune este în generai mai scurtă şi mai ridicată în contracţia
voluntară a părţii sensibile. Diferenţa este foarte clară, Ia anumiţi bolnavi,
pentru că ceie două contracţii au fost făcute simultan.
4) Durata stării de contracţie. Diferenţele semnalate până aici între
mişcările voluntare ale părţii sensibile şi ale părţii anestezice nu au deloc
importanţa acelora ce ne rămân de văzut. Ne vom ocupa acum de durata
stării de contracţie, sau de tensiunea musculară. Vom cerceta pentru cât
timp poate subiectul să se menţină în starea de contracţie.
S-ar putea crede că este un fenomen pur muscular; dar va fi o eroare
să se creadă lucrul acesta.
Am văzut deja ce influenţă poate exercita atenţia asupra timpului de
reacţie, astfel încât dacă un anume bolnav, Dem., de exemplu, se gândeşte

142
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

la mâna sa insensibilă, ea răspunde la excitaţie, în timp ce dacă încetează

să se gândească la aceasta mâna îi devine imobilă. Am văzut, de asemenea,
că dacă obligam subiectul isteric să apese în acelaşi timp dinamometrul cu
ambele mâini cifra de presiune este mai slabă decât aceea dată de fiecare
mână care apasă separat; aceasta se întâmplă probabil, am mai spus-o, din
cauză că în primul caz subiectul este obligat să-şi divizeze atenţia, în loc
să o concentreze pe o singură mână. Studiile pe care le facem asupra
mişcărilor voluntare sunt deci, în mai multe privinţe, studii psihologice şi
constituie atât o analiză a actului de voinţă, cât şi o analiză a fenomenului
motor. Ceea ce observaţiile care vor urma vor demonstra.
Este util, în astfel de experienţe, sa începem prin a ne supune noi
înşine unor probe la care îi vom supune pe subiecţi; astfel, ne putem da
seama de condiţiile mentale în care istericul va fi plasat. Dacă încercăm
să măsurăm timpul în care este capabil cineva să păstreze o atitudine
corporală obositoare, sau timpul de apăsare pe un dinamometru, vom observa
imediat că acest timp este la liberul arbitru al subiectului. într-adevăr,
luându-mă drept exemplu, observ că, atunci când presez dinamometrul, se
petrec în mine fenomene foarte complexe, de care nu se are obiceiul să se
ţină seama. Dacă cineva mă întreabă despre ceea ce simt, voi spune poate
că am simţit după un anumit timp o senzaţie de oboseală, care m-a obligat
să abandonez instrumentul. Aceasta nu este cu totul exact; sfârşitul contracţiei
musculare nu a fost adus direct de oboseală; când oboseala s-a produs, eu
m-am gândit la senzaţia dureroasă pe care o încercam şi mă întrebam dacă
este suficient de puternică pentru a-mi suspenda efortul; am deliberat asupra
acestui punct, m-am gândit la lungimea curbei dinamografului; mi-am propus
să rezist încă o jumătate de revoluţie a cilindrului etc. După ce am deliberat,
am luat o decizie, am hotărât să-mi desfac degetele; este, deci, în definitiv,
voinţa mea aceea care a fixat terminarea stării de contracţie; oboseala şi
celelalte motive destul de frivole pe care le-am semnalat nu erau decât
cauze indirecte; cauza directă, care duce la sfârşitul contracţiei voluntare,
este voinţa subiectului.
Nu mă îndoiesc că stări de conştiinţă asemănătoare se produc la isterici;
presupun, prin urmare, că dacă un anume subiect, luat ca tip, susţine foarte
puţin timp efortul contracţiei, aceasta se datorează mai mult slăbirii voinţei
sale, unui capriciu, unui sentiment de nelinişte sau de indispoziţie, în sfârşit
unei împrejurări frivole, decât slăbirii reale a puterii motorii; la fel, un lung
efort va putea fi atribuit unei voinţe excepţionale produsă de vanitate,
cochetărie etc., şi, prin urmare, lungimea stării de contracţie nu va avea o
valoare absolută.
Aceasta nu se aplică, bineînţeles, decât atunci când subiectul se află
aşezat în condiţiile unui subiect normal, adică servindu-se de un membru
sensibil şi expus senzaţiilor de oboseală şi de efort. Tocmai mişcările

143
 ALFRED BINET

membrului sensibil sunt cele supuse acelor influenţe psihologice despre

care noi tocmai am vorbit.
Când subiectul isteric se serveşte de membrul insensibil, condiţiile
mentale ale experienţei sunt total diferite; voinţa conştientă (adică voinţa
personalităţii principale) nu intervine decât într-un singur moment al expe­
rienţei; la început, rugaţi subiectul să strângă un dinamomelra şi să continue
apăsarea, voinţa sa comandă contracţia, o pune în funcţiune; apoi mâna va
continua să strângă fără a fi conştientă şi fără a mai fi preocupată de
aceasta; la fel, când i se cere să păstreze o atitudine, să menţină braţul întins
orizontal, dacă braţul este anestezic, subiectul nu are decât să ia poza care
i s-a comandat; apoi el nu mai primeşte nici o senzaţie provenind de la
braţul său, nu mai trebuie să se ocupe de acesta; braţul rămâne în aer, ca
uitat. Se vede că cele două situaţii mentale nu sunt comparabile.
Primul fapt de semnalat este că membrul insensibil rămâne în general
mai mult timp în stare de contracţie decât membru! sensibil; forţa de contracţie
este mai puţin considerabilă, în schimb, durata este mai mare. Dacă se va
lua curba dinamografică a părţii sensibile şi a părţii anestezice şi dacă se
compară, constatăm această diferenţă de lungime şi ca, în acelaşi timp,
curba părţii anestezice este mai netedă, mai regulată: ea nu prezintă deloc
tremurăiuri. Aceasta o vedem bine pe figura care conţine cele două curbe
dinamografice luate lui P.S., care este anestezic la dreapta; sus, este reprodusă
curba de contracţie a mâinii stângi, sensibile; ea este scurtă şi tremurată;
curba de contracţie a mâinii drepte, anestezice, a fost tuată imediat după
şi cu acelaşi dispozitiv experimental; ea este în jur de două ori şi jumătate
mai lungă şi mai netedă, mai regulată (figura 2).
Pe de altă parte, cifra maximă de presiune este mai puţin considerabilă
decât în primul caz şi se vede, într-adevăr, că această curbă nu se ridică
deasupra liniei absciselor; se poate deci presupune că există o compensaţie
şi că dacă subiectul încearcă să menţină o presiune uşoară cu mâna sa
sensibilă s-ar ajunge să se reproducă curba de contracţie a mâinii anestezice;
dar aceasta ar fi o eroare; am reuşit să mă conving de lucrul acesta.
Adevărata cauză pentru care curba de contracţie dată de mâna anestezică
este mai lungă este o cauză de ordin psihologic; lungimea curbei ţine de
absenţa senzaţiei de oboseală; senzaţia de oboseală este aceea care de
obicei, la un subiect binevoitor, pune capăt, prin caracterul său deprimant,
unui efort mult timp continuat; oboseala intervine chiar înainte de epuizarea
musculară şi ne-o garantează. într-o conştiinţă secundă îngustă, senzaţia de
oboseală nu se produce, sau chiar dacă ea se produce, nu este atât de clară,
atât de intensă, atât de bine coordonată cu mişcările braţului ca într-o
conştiinţă largă şi bogată; ea nu avertizează subiectui, nu face să înceteze
starea de contracţie. Prelungirea acestei stări este, deci, ca toate celelalte

144
 DEDUBLAREA PEKSUNALM A ţ i i şi INIAJINŞIIE™ J U L

Fig. 2. Curba dinamografică a unui subiect isteric. Cele trei figuri sunt fragmente
ale aceluiaşi traseu care se citeşte de la dreapta la stânga; în fiecare figură, curba
de sus aparţine mâinii sensibile, iar curba de jos aparţine mâinii anestezice. Prima
dintre aceste curbe este scurtă; noi nu vom urinări decât prima şi a doua porţiune
a traseului; ea dispare pe a treia, unde nu se vede decât linia abscisei; în plus,
ea este un pic tremurată şi neregulată, iar în prima sa fază se ridică destul de
sus. Curba mâinii anestezice este mai lungă; după o iinie de ascensiune lentă,
ea se dezvoltă aproape probabil de linia absciselor şi este de urmărit pe cele trei
porţiuni ale traseului, pe care ea le parcurge de două ori înainte de a se confunda
cu linia absciselor (redusă la o treime).

145
 ALFRED BINET

starea de contracţie. Prelungirea acestei stări este, deci, ca toate celelalte

caracteristici pe care le-am semnalat, marca unei forme inferioare a conştiinţei.
Rezultă din precedentele că există în germen, în contracţiile mâinii
insensibile, caracteristici de contracţie isterică spontană sau provocată; aceste
caracteristici fiind: 1) o stare de semicontracţie căci, atunci când un membru
este contractat, putem spori acea corttractură prin faradizare (Richer) şi, în
plus, zgomotul muscular al muşchiului contractat este mai slab decât al
muşchiului în stare de contracţie voluntară (Boudet şi Brissaud); 2) când
se exercită o tracţiune asupra membrului contractat, el cedează la tracţiune,
dar mai încet decât un membru încordat de voinţă; el cedează apoi fără
oboseală, fără modificări de ritm respirator (Charcot şi Richer).
Se poate studia şi sub o altă formă lucrul motor al membrului insensibil:
conservarea unei atitudini. Subiectul poate păstra mult timp, cu braţul
insensibil, mult mai mult timp în general decât cu braţul sensibil, o poziţie
obositoare; el poate deci să se pună voluntar în stare de catalepsie parţială.
Toate aceste fapte ne arată că fenomenele de catalepsie şi de contractură
sunt, într-o oarecare măsură, expresia divizării conştiinţei; ele presupun tre­
zirea unor conştiinţe fragmentare, care nu conţin câtuşi de puţin numai ima­
gini motorii şi care sunt prea mici pentru a cunoaşte fenomenul de oboseală.

NOTE
1
în limba latină, în textul original, cu înţelesul de să se facă; de exemplu: Fiat
justiţia = să se facă dreptate. (Nota trad.).
2
în ceea ce priveşte studierea acestei probleme, fac trimitere la importanta
lucrare a domnului Beaunis: Les sensaiions internes {Bibi scient. inter.).
3
A se vedea nota 1. (Nota trad.)
4
Există, cred, excepţii de la această regulă; putem să afirmăm doar că foarte
frecvent anestezia unui simţ antrenează amnezia.
s
în ceea ce priveşte existenţa tipului vizual, a se vedea cartea mea Psychologie
du raisonnement, cap. I
fi
Leccns sur les maladies du systeme nerveux, III, appendice.
I
Reeherches experim- sur ta phys. des mvuvements, par Binct ct Fere; Arck. de
phys., octombre 1R87
8
Importanţa imaginilor vizuale în aceste experienţe a fost bine pusă în lumină
de domnul Pietre Janet în multe pasaje din cartea sa deja citată.
9
Nu facem decât să atragem atenţia asupra problemei. Pentru mai multe detalii
se poate citi lucrarea lui Fere: Sensation ei Mouvement, un articol al lui Raymond
fRevue de medecine, 1891) şi o notă a lui Pick (Neurat. Centraibi, 1891, no 15).
Op. cit., p. 33.
10

II
A se vedea cap. IU.

146
 Capitolul VII

SCRIEREA AUTOMATĂ LA ISTERICI

Scrierea uutomatâ. Definiţie. Procedeul necesar f>entru a n provoca. Caracterele sale,
exagerarea sa in isterici. Utilitatea. Teorie. Scrierea automata nu consta într-un simplu reflex
de idei. Complexitatea fenomenului; experienţa lui liubinski. Experienţa lui (Manoff asupra
timpului de reacţie. Descrierea aeneruid a mişcărilor subconştient*' produse de stările psihologice
conştiente înregistrarea acestor mişcări. Influenta anesteziei asupra dezvoltării lor. Influenta
imensităţii exalaţiilor asupra amplitudinii mişcărilor.

Colaborarea multiplelor conştiinţe, la isterici, se manifestă înlr-un fel

cu totul remarcabil în ceea ce numim „scriere automată". Interesul pentru
acest fenomen este tot mai mare prin frecvenţa cu care ei se produce într-un
mare număr de împrejurări, la spinlişti şi chiar la subiecţii sănătoşi; dar
nicăieri, credem noi, mecanismul său nu este aşa de uşor de studiai şi de
demonstrat decât la isterici; astfel, această problermă merită a fi tratată
într-un capitol distinct.
Ne-am şi referit la scrierea automată, mai ales în capitolul IV, când
am încercat să demonstrăm existenţa personajului subconştient în timpul
stării de veghe. Să ne amintim, pe scurt, faptele: am văzut că daca se
dirijează o mână anestezică pentru a o face să scrie un cuvânt, mâna repetă
acel cuvânt; este un prim exemplu de scriere automată; am văzut, de
asemenea, într-o divizare a conştiinţei produsă de distracţie, ca inconştientul
poate răspunde prin scris întrebărilor care i se pun cu voce joasă; este un
al doilea exemplu de scriere automată, iar aici scrierea este mai dezvoltată,
ea răspunzând la întrebări.
în cele două situaţii pe care le-am amintit, mişcarea scrierii serveşte
ca mijloc de expresie personajului inconştient şi, mai mult, exprimă percepţii
şi idei care aparţin acestui personaj şi pe care conştiinţa principală nu le
cunoaşte. Separarea conştiinţelor este completă, absolută.
în cercetările noastre actuale, în care vom studia relaţiile conştiinţelor
distincte, scrierea automată va juca un rol diferit; ea va servi ca verigă

147
 ALFRED BINET

între cele două conştiinţe; ideea de exprimat aparţine uneia dintre conştiinţe,
iar mişcarea grafică care exprimă acea idee aparţine alteia. După cum se
vede, este aici o colaborare.
Iată cum realizează experienţa această colaborare. Este rugat istericul
să se gândească un anumit timp la un obiect sau la un cuvânt; nu i se spune
nimic altceva; nu i se comandă nimic să scrie, căci dacă i s-ar da acest
ordin s-ar provoca un act voluntar de genul celor pe care tocmai le-am
studiat în capitolul precedent; în acest moment nu studiem o mişcare, ci o
idee; pentru ca scopul sa fie atins, este bine să se aleagă, dintre ideile care
se sugerează, una care să nu conţină o invitaţie motorie evidentă; dacă, de
exemplu, se roagă istericul să se gândească la persoana cu care a discutat,
la o scrisoare pe care tocmai a primit-o, la o altă amintire de acest gen.
este clar că nu se trezeşte în el o idee a unui act care să fie executat, ci
un simplu fenomen de ideaţie.
îl vom lăsa să se cufunde un moment în ideea sa, apoi îi vom strecura
un creion în mâna insensibilă, care îi este ascunsă în spatele unui ecran;
curând mâna se agită; strânge creionul, începe să scrie şi ceea ce scrie este
cuvântul la care s-a gândit. Când subiectul îşi reprezintă nu un semn, ci
un obiect complet, cum ar fi capul, o figură umană, se vede uneori mâna
anestezică încercând să traseze desenul acestor obiecte, revelând astfel
experimentatorului fondul intim al gândului subiectului său.
Această experienţă, care poate să pară greu de realizat, este, din contră,
foarte uşoară şi a reuşit la mulţi bolnavi care nu au prezentat alte fenomene
de dedublare mintală. Traducerea grafică a unei stări de spirit a personalităţii
secundare trebuie deci să fie considerată ca un act subconştient de ordin
elementar la isterici. Cum am mai spus-o, se poate reproduce experienţa
scrierii automate la o mulţime de persoane care nu suni isterice; ceea ce
este specific isteriei este exagerarea fenomenului; mişcarea este atât de
clară sau mai bine zis atât de grosolană încât, pentru a o vedea, esle
suficient să priveşti mâna insensibilă.
Figura 3 nu are alt scop decât să ne arate cu câtă uşurinţă se manifestă
scrierea automată. Un isteric este aşezat în laborator, aproape de o masă;
la câţiva metri, dintr-un robinet deschis curge apa cu zgomot. Se strecoară
un creion în mâna dreaptă anestezică a bolnavului, fără ca el să-şi dea
seama, iar scrierea va reprezenta starea de agasare pe care i-o provoacă
zgomotul apei.
Astfel, scrierea automată poate exprima fie gânduri care i se sugerează
istericului, fie gândurile lui voluntare; dacă mâna sa ţine o pană sau un
creion, el înregistrează imediat starea de conştiinţă predominantă. Nu este

148
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Fig. 3 Scriere automată a unei isterice. Ea a scris: „Este agasantă această

fântână".

neapărată nevoie ca ideea să fie obsedantă, căci este suficient ca subiectul

să citească cu voce tare pentru ca pana să înceapă să scrie. Bineînţeles,
pana nu merge tot atât de repede ca şi lectura; de aceea, în general, se
întâmplă ca scrierea automată să traseze doar câteva cuvinte din textul citit;
ici este un cuvânt întreg, mai încolo o singură literă sau o cifră. Când este
scris cuvântul întreg, acesta nu mai coincide cu lectura care avansează;
subiectul ajunge !a două, trei rânduri mai departe până când mâna termină
de scris un cuvânt; există deci simultaneitatea a două gândiri diferite. Am
remarcat că adesea subiecţii scriu mai puţin uşor atunci când li se provoacă
fără ştirea lor scrierea automată; ei ezită, se opresc, par tulburaţi sau agasaţi,
fără să poată să-şi dea seama de ce.
Mişcările automate sunt, într-o oarecare măsură, în relaţie cu intensitatea
gândurilor. Din clipa în care bolnava face un efort intelectual pentru a-şi
aminti sau pentru a judeca, sau pentru a înţelege anumite lucruri, vedem
mâna insensibilă, în care ţine un creion, că ia atitudinea necesară pentru
scris; în clipa în care problema este rezolvată sau este abandonată, mâna
lasă să-i cadă creionul şi se scufundă într-o atitudine de resemnare.

II

în toate cazurile precedente, o reprezentare mentală conştientă este cea

care provoacă o mişcare subconştientă. Să fixăm, printr-un exemplu, punctul
în care fenomenul rămâne conştient. Se întreabă subiectul câţi ani are. în
momentul în care va răspunde, sau chiar cu câteva secunde înainte ca el
să răspundă, pana pe care noi am avut grijă să i-o strecurăm între arătătorul
şi policele anestezice dă acelaşi răspuns, dar în scris. Subiectul are o
reprezentare conştientă a vârstei sale, dar el nu este conştient de ceea ce
scrie. Procesul psiho-motor este conştient în prima sa jumătate, subconştient

149
 ALFRED BINET

în a doua. Dacă ţinem seama de cele precedente, s-ar putea crede că scrierea
automată constă în simple mişcări reflexe produse de idei. Ar fi uşor de
demonstrat netemeinicia acestei interpretări; în realitate în aceste experienţe
există două gândiri care se încrucişează şi colaborează una cu alta. Astfel,
membrul insensibil nu începe sa sene, în general, decât daca i s-a pus o pană
între degete. Atâta timp cât mâna nu capătă poziţia necesară pentru scris.
ea rămâne imobilă, sau execută mişcări vagi, nedefinite, uşor de distins de
mişcările grafice adevărate. La anumiţi subiecţi, este adevărat, mâna insensibilă
scrie fără să i se dea atitudinea necesară; ea scrie, în lipsa penei, cu vârful
degetului arătător, ceea ce cerc o mişcare total diferită. Astfel, atitudinea
imprimată membrului schimbă forma răspunsului. Am văzut deja o situaţie
asemănătoare în mişcările subconştiente care răspund unei senzaţii de
1
asemenea subconştiente . Această influenţă a atitudinii este o primă com­
plicaţie a fenomenului.
Dar iată altele, cum le arată ingenioasa experienţa care a fost imaginată
2
de domnul Babinski, şi pe care el a binevoit să mi-o împărtăşească . Se cere
subiectului, în stare de veghe, să se gândească la o cifra; apoi i se ia mâna
insensibilă şi, fără ştirea sa, de exemplu în spatele lui, i se ridică degetul
de un anumit număr de ori; când se ajunge la cifra gândită, degetul se
încordează şi-i indică astfel experimentatorului cifra. Este inutil de remarcat
ca acest rezultat nu se poate explica printr-o simpla mişcare reflexă. Pentru
a opri experimentatorul la momentul dorit este nevoie ca subiectul să
posede inteligenţa care îndoaie degetul, care calculează numărul îndoiturilor,
apoi, când acest număr este egal cu numărul gândit, încordează degetul cu
intenţia evidentă de a-l opn pe experimentator din numărare.
Domnul Onanoff a încercat să măsoare timpul de reacţie ai acestor
mişcări inconştiente produse de ideile conştiente. Iată cum a dispus el
experienţa. Se propune subiectului să se gândească la un număr. Să
presupunem că numărul este 2. Se atinge membrul o dată; momentul
contactului este marcat pe cilindrul înregistrărilor; degetul subiectului nu
se mişcă; se atinge a doua oară, iar degetul subiectului se deplasează;
contactul experimentatorului şi mişcarea subiectului se înscriu pe acelaşi
cilindru, iar distanţa dintre cele două însemnări ne dă măsura timpului de
reacţie subconştientă. Lectura traseelor ne-a arătat că timpul de reacţie
subconştientă este mai mic decât timpul de reacţie al aceluiaşi subiect care
îndeplineşte o mişcare voită cu membrul său neanesteziat. într-adevăr, timpul
este de 0", O7 până la 0"", la subiecţii care prezintă în mişcări voluntare
un timp de reacţie de 0",127 până la 0",196. Această experienţă ne
furnizează un bun semn obiectiv împotriva simulării; ea se acordă, în rest.

150
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

cu aceea pe care am raportat-o mai sus privind reacţia subconştientă care

însoţeşte o mişcare voluntară a unui membru anestezic.
în apendicele seriei de experienţe precedente, va trebui să notăm un
fapt întrucâtva diferit, care dovedeşte cu ce complexitate de forme se
realizează uneori colaborarea celor două conştiinţe. In scrierea automată pe
care am descris-o, una dintre conştiinţe reprezintă ideea, iar cealaltă o expri­
mă. Este posibil ca principala conştiinţă, în loc să provoace procesele unui
act în domeniul celeilalte conştiinţe, să provoace doar o tendinţă, o orientare
particulară a ideilor; iată în ce împrejurări se produce acest fel de inducţie
psihică, pe care o consider foarte interesantă, căci o găsim în afara isteriei
şi în cazuri extrem de numeroase. Se cere subiectului numele unei persoane
sau al unui obiect de care abia îşi aminteşte; se poate face experienţa cu
referire la o data, la un eveniment oarecare; subiectul încearcă să-şi amintească,
dar nu reuşeşte; el spune că are cuvântul pe vârful limbii, dar eforturile
sale de a-I pronunţa nu servesc la nimic. Dacă atunci se pune un creion în
mâna anestezică, care este obişnuită deja cu scrierea automata, se poate
întâmpla ca aceasta să scrie imediat cuvântul pe care subiectul îl căuta în
zadar. Aceasta ne dovedeşte: mai întâi că acea conştiinţă secundă poate
avea o memorie mai întinsă, pe anumite puncte, decât memoria primei con­
ştiinţe; observaţia este interesantă şi merită efortul de a fi înregistrată, căci
experienţe foarte bine făcute au condus la acelaşi rezultat şi pe alţi observatori
şi au arătat de asemenea că memoria inconştientă este mai întinsă decât
memoria conştientă1. Dar nu pentru a scoate în evidenţă acest fapt am
reprodus experienţa precedentă, ci pentru a da un nou exemplu de colaborare
a celor două conştiinţe. în această cercetare a unui cuvânt uitat, prima
conştiinţă dă impuls celei de a doua; există deci aici o influenţă complexă
şi destul de greu de definit, reală de altfel, între cele două conştiinţe.
Este foarte curios că, în ciuda comunicărilor atât de directe şi atât de
intime, cele două conştiinţe rămân separate şi că una dintre ele, conştiinţa
principală, continuă să ignore complet existenţa celeilalte. Mi s-a părut că
o astfel de situaţie nu durează prea mult timp şi că, dacă se multiplică
experimental punctele de contact ale celor două conştiinţe, una dintre ele,
cea anormală, tinde să se dezvolte în detrimentul celeilalte; am şi asistat
o dată la această dezvoltare a fenomenelor subconştiente capabile să invadeze
Eul normal şi chiar să-I şteargă4. Am văzut că dacă în timpul unei stări
de distracţie se excită puţin personajul subconştient, persoana normală
adoarme, iar personajul subconştient trece pe primul plan, ceea ce provoacă
somnambulismul. Aici se produce un fapt de acelaşi fel. Dacă se obligă
un isteric să se gândească la o serie de idei în timp ce, fără ştirea sa,
scrierea automată se produce şi exprimă toate stările sale de conştiinţă, vine

151
 ALFRED BINET

un moment când bolnava se opreşte cu nelinişte; ea simte cum îi fug ideile

pe care dorea să le evoce, îşi pierde complet conştiinţa; dacă era preocupată
de un calcul mental, ca se încurcă în mijlocul cifrelor, nu şi Ie mai aminteşte
şi se declară incapabilă să găsească număml total, în timp ce scrierea
automată, care nu a uitat nimic, scrie numărul fără ezitare. Subconştientul,
în aceste experienţe, se întinde pe un teren al conştiinţei principale şi
acaparează unele dintre ideile sale; ea ar putea cu uşurinţă să le acapareze
pe toate şi să aducă somnambulismul.

m
Trebuie, pentru a rămâne fidel faptelor, să lărgim întrucâtva descrierea
a ceea ce am numit scriere automată. Acest termen, de mult timp consacrat
de uzanţă, dar foarte incolor, nu se poate aplica decât la o categorie
restrânsă de mişcări, mişcărilor grafice ignorate de conştiinţa principală. în
realitate, acestea nu sunt singurele care se pot produce în condiţiile fixate
de noi. Senzaţiile, ideile, stările de tot felul care se produc în conştiinţa
principală pol aduce în conştiinţa secundă un foarte mare număr de mişcări
variate. Dacă scrierea se produce pentru a înregistra aceste stări, se datorează
faptului că am pus un creion în mână sau dintr-o altă cauză similară.
Nimic nu este mai simplu decât să fie modificată forma înregistrării, căci
ea depinde în mare parte de atitudinea dată membrului insensibil sau de
aparatul înregistrator care se pune în contact cu ci. Să plasăm în mâna
insensibilă un tub de cauciuc legat la un cilindru înregistrator şi să rugăm
subiectul să se gândească la un număr; mâna îşi va schimba natura mişcării
sale; în loc de a scrie, ea va strânge tubul, iar numărul de apăsări va indica
cifra gândită. Precizia acestor apăsări este arătată de figura 4.

Fig. 4. O isterică ţine în mâna dreaptă insensibilă un tub de cauciuc, legat la un

cilindru înregistrator Marey; ea se gândeşte la cifra 5; apăsările mâinii exprimă
această cifră, fără ca ea să ştie.

152
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Dacă se pune aparatul de explorare pe o altă parte a corpului, indiferent

care, această parte va exprima în felul său ideea dominantă a subiectului.
Chiar mişcarea respiratorie poate să fie modificată de această influenţă
psihologică.
Aceste rezultate curioase se explică într-un mod satisfăcător dacă s-a
înţeles jocul subconştiinţelor. Personajul inconştient a sesizat ideea urmărită
de experimentator şi face tot ce este posibil pentru a i se supune.
Metoda grafică are avantajul de a limpezi un anumit număr de
particularităţi, care ar trece neobservate sau ar rămâne puţin vizibile dacă
rămânem Ia scrierea automată. Primul punct asupra căruia vrem să reţinem
atenţia este influenţa pe care o exercită asupra mişcărilor personajului
subconştient intensitatea excitaţiei. Am spus că scrierea automată exprimă
în mod special stările de obsesie. Este clar că dacă în acelaşi moment, prin
ipoteză, două idei cu forţă inegală brăzdează câmpul de conştiinţă ideea
cea mai puternică, cea mai colorată, cea mai interesantă va dirija mişcarea
subconştientă a mâinii. Este interesant să vedem această diferenţă marcându-se
pe trasee. Noi vom realiza experienţa plasând un metronom aproape de
subiect şi-1 vom ruga pe acesta să nu asculte bătăile lui; mâna sa insensibilă
ţine, fără ştirea sa, un dinamograf legat la un cilindru înregistrator şi se
poate vedea prin linia dreaptă care se trasează mai întâi pe cilindru că mâna nu
a exercitat nici o presiune (figura 5). Subiectul încercând să nu audă zgomotul
instrumentului, excitaţia auditivă, din punct de vedere psihologic şi-a diminuat
forţa. Apoi, inversând condiţiile experienţei, se cere subiectului să asculte
cu atenţie metronomul şi se vor vedea imediat puternice apăsări ale mâinii
care vor fi ritmice şi vor rămâne inconştiente, arătându-ne ca senzaţia
acustică a crescut în intensitate, sau, în tot cazul, în importanţă,

Pig. 5. Experienţă pe o isterică hemianestezică. Subiectul ţine în mâna sa stângă

insensibilă un dinamograf, în timp ce un metronom este pus în mişcare. De la
a la b, subiectul se străduie să nu asculte bătăile metronomului; de la b la c,
subiectul le ascultă. Traseul se citeşte de la dreapta la stânga.
 ALFRED BINET

Fig. 6. înregistrare grafică A mişcărilor inconştiente la o isterică. Prima linie şi

a doua corespund aceleiaşi experienţe; un metronom este pus în mişcare alături
de subiect; traseul braţului sensibil (2) nu indică nici o mişcare. Următoarele
două trasee au fost luate în timp ce subiectul se gândea la numărul cinci; traseul
braţului insensibil (3) prezintă mişcări inconştiente, care exprimă foarte bine
ideea numărului cinci: aceea a braţului sensibil (4) nu o indică.

Fig. 7. Aceeaşi experienţă ca cea de la figura precedentă, cu diferenţa că braţul

sensibil a fost lovit de amnezie şi paralizie prin sugestie. Traseele I si 3 corespund
braţului cuprins de anestezie primitivă (anestezie spontană); traseele 2 şi 4
corespund braţului adus la anestezie prin sugestie.

154
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Există un puncl secund pe care aparatele grafice îl pune în lumină şi

pe care îl vom semnala la finalul acestui capital.
Mişcările subconştiente de genul acelora pe care le studiem se petrec.
în general, în partea insensibilă a corpului; aici, cel puţin, caută experi­
mentatorul să le producă, pentru că el doreşle să fie pus la adăpost de
simulaţii prin prezenţa unei anestezii bine controlate. Dar anestezia nu este
o condiţie necesară divizării conştiinţei, iar o stare de distracţie este capabilă
să producă efecte similare. Deci nc-am gândii ca ar fi util să studiem influ­
enţa pe care o exercită anestezia asupra intensităţii mişcărilor subconştiente.
Cercetarea a fost Tăcută pe o tânără isterică insensibilă la braţul drept.
Două aparate înregistratoare sunt plasate, unul pe braţul drepl. altul pe
braţul stâng şi, într-o primă experienţă, se porneşte un metronom; într-o a
doua subiectul este rugai să se gândească la o cifră. Patru trasee reunite în
figura 6 exprimă rezultatele acestei prime încercări. La prima privire vedem
că mişcările subconştiente, foarte clare pe traseele care corespund membrului
insensibil, nu sunt marcate pe traseul membrului sensibil; nu trebuie să
facem mare caz de această diferenţă, căci ea rezultă dintr-o comparaţie
între traseele luate cu două aparate diferite, iar cum niciodată nu se obţin
lamburi şi pârghii care să fie comparabile, nu se poate spune în ce măsură
diferenţa traseelor depinde de fenomenele înregistrate şi în ce măsură depinde
de aparate.
Dar, pentru a trage învăţăminte din traseele precedente, trebuie, fără a
modifica aparatele, să schimbăm distribuţia sensibilităţii subiectului; o sugestie
hipnotică ne va fi de ajuns penlru a produce la braţul stâng insensibilitate
şi paralizie; apoi subiectul este trezit, cilindrul este repus în mişcare şi se
obţin, ca şi mai înainte, două feluri de mişcări subconştiente, mai întâi
utilizând zgomotul metronomului şi apoi rugând subiectul să se gândească
la o cifră.
Traseele care se obţin {figura 7) nu trebuie comparate între ele, din motivele
pe care le-am arătat, ele vor fi comparate eu acelea ale figurii precedente.
Atrag pur şi simplu atenţia asupra liniilor care privesc braţul stâng; în
timp ce el este sensibil, mişcările inconştiente pe care le prezintă sunt nule;
din clipa în care este lovit de paralizie, mişcările sale devin considerabile.
Diferenţa este atât de clară că nu este nevoie de nici un comentariu.
Să adăugăm încă o remarcă de detaiiu care poate fi necesară, căci,
oricât de precisă ar fi, metoda grafică are nevoie să fie interpretată în
permanenţă, pentru a nu face loc la erori. Nu trebuie să credem că membrele
sensibile nu prezintă nici o mişcare subeonştientă. Rezultatul negativ al
traseelor se datorează în mare parte faptului că am făcut o explorare bilaterală;

155
 ALFRED BINET

cele două tambure înregistratoare au fost aplicate simultan pe o regiune

sensibilă şi pe o regiune insensibilă. Prin aceasta s-a obligat într-o oarecare
măsură personajul inconştient să se ocupe simultan de cele două puncte
ale corpului; el a preferat să se oprească asupra regiunii insensibile. Dacă
explorarea este unilaterală, dacă tamburul este aplicat numai pe regiunea
sensibilă, se obţin trasee foarte diferite, în care prezenţa mişcărilor sub-
conşuente este bine marcată.

NOTE
1
A se vedea p. 113.
2
Domnul Babinskt a reuşit in mod independent să observe mai multe fapte, pe
care le voi descrie mai departe. La fel domnul Onanoff (Arch. de neurologie, 1K90).
1
- Beaunis, Les sensations inlernes, p. 133.
4
A se vedea cap. V, p. 138.
 Capitolul VIII

IDEI DE ORIGINE SUBCONŞTIENTA

Idei de origine subconstienlă. In ce sens istericul percepe efectele unei excitaţii asupra unei
regiuni insensibile. Experienţa înţepăturilor. Ideea abstracta sugerată. Caracterul obsedant
al acestei idei. Iluzia frecventă a subiecţilor xupusi unei experienţe. Experienţe asemănătoare
fn timpul stării de distracţie. Halucinaţia sugerata unei conştiinţe securuk si percepută de
prima. Concluzie.

în cercetările pe care le pre7,entăm în acest moment privind colaborarea

conştiinţelor distincte, am văzut până aici că ideea concepută, voinţa de a
executa un act, în sfârşit, punctul de plecare şi iniţiativa fenomenului aparţin
conştiinţei principale, aceea care vorbeşte prin gura subiectului treaz. Rolurile
pot fi inversate şi curentul îşi poate schimba sensul. Vom vedea iniţiativa
trecând la conştiinţa secundă ia aceea care nu vorbeşte şi care rămâne în
multe cazuri atât de rudimentară încât s-a crezut mult timp că ea se reduce
la câteva mici mişcări insignifiante. Se poate întâmpla ca o senzaţie percepută
de a doua conştiinţă să trezească o idee care va fi transmisă primei
conştiinţe, fără ca aceasta să-i recunoască originea.
Am presupus că este suficient de a recunoaşte insensibilitatea unei
regiuni oarecare, la un subiect isteric, apoi să-i astupăm subiectului vederea
acestei regiuni printr-un ecran, pentru ca el să nu cunoască nimic din
fenomenele care se produc în părţile insensibile ale corpului său. Aceasta
nu este, mărturisim, o situaţie ideală; ar trebui ca divizarea conştiinţei să
fie perfectă, cu totul schematică, pentru ca Eul normal al subiectului să nu
perceapă absolut nimic din ceea ce se petrece într-o parte a organismului
său. Dacă am făcut această presupunere, cu toate că o ştiam eronată, este
pentru că trebuie să facem ordine în descrierea faptelor; nu putem descrie
în acelaşi timp divizarea conştiinţei şi influenţele reciproce ale celor două
conştiinţe distincte, care fac divizarea mai puţin perfectă. Vom reveni acum

157
 ALFRED B1NET

asupra primelor descrieri şi vom adăuga câteva trăsături, încercând să fim

cât mai fideli.
Ceea ce este absolut exact, cei puţin după cum am observat, este ca
subiectul nu percepe excitaţiile care i se aplică pe o regiune insensibilă; el
nu le percepe în formele lor reale şi nici nu le localizează în punctul excitat.
Dacă i se înţeapă palma mâinii cu un ac, el nu raportează la acest loc o
senzaţie de înţepătură; de altfel, dacă ar face-o. .ar înceta prin aceasta de
a mai fi anestezic. Senzaţiile provocate în regiunile anestezice rămân deci
inconştiente; dar ele produc alte fenomene, care pătrund în conştiinţa normală:
acestea sunt ideile, imaginile, şi uneori precepţiile false, halucinaţiile. Astfel.
subiectul nu percepe excitaţia, dar el poate avea o idee despre această
excitaţie, fără să ştie. bineînţeles, de ce şi cum i a venit aceasta idee.
lată o experienţă care ne va permite să sesizam acest efect curios mai
bine decât o lungă descriere. Vom lua mâna insensibilă, o vom aşeza în
spatele ecranului şi o vom înţepa de nouă ori cu un ac: în acest timp. sau
după ce s-au terminat înţepăturile. îi vom cere subiectului să se gândească
la o cifră oarecare şi să ne-o spună; el răspunde că a ales cifra 9, adică
aceea care corespunde numărului de înţepături. F.l nu a simţii deloc înţepăturile,
nici nu ştie că a fost înţepat, a rămas anestezie; totuşi a simţit ceva. cum
o dovedeşte concordanţa pe care am semnalat-o. Excitaţia, chiar dacă
nesimţită, nepercepută de Eul său normal, a produs un oarecare efecl asupra
acestui Eu; ea a trezit o idee, ideea numărului de înţepături 1 .
Acest rezultat nu pare deloc singular, dacă reuşim să îmbrăţişăm dintr-o
privire ansamblul modificărilor de conştiinţă; se vede atunci că totul se
înlănţuie şi că un anume fapt, care pare straniu dacă îl privim în mod izolat,
esle un efect logic şi necesar. Dar cunoştinţele generale nu se adună dintr-o
dată; când am început aceste studii asupra anesteziei, nu am înţeles nimic
din fenomenul pe care l-am indicai, iar când am început să-1 înţeleg, m-am
crezut păcălit de o iluzie. De mai multe ori, am notat în caietul meu de
observaţii că o isterică, a cărei anestezie a fost foarte bine conlroîată, afirma
că la un moment dat a ghicit ce se petrecea pe regiunea anestezică. într-o
zi, o femeie, pe nume Mei., anestezică la braţul drepl şi pe care am făcut-o
să scrie cuvântul Salpelriere, a declarat că ei i-a apărut acest cuvânt „scris
cu alb pe fond negru" şi că totuşi ca nu şi-a văzul mâna, iar aceasta nu a
simţit nici contacte, nici înţepăturile. Am notat această stranie mărturisire,
d;ir fiind ocupat cu alte cercetări nu am mai urmărit-o. Doi ani mai târziu
am avut ocazia să reiau studiile mele asupra anesteziei istence; am făcut me­
todic cercetări asupra acestei probleme şi nu am întârziat să mă asigur că.
într-adevăr, o excitaţie nesimţită poate determina o idee în mintea bolnavului.

158
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

în fond, iată cum ni se pare că trebuie reprezentat acest proces, pentru

a-1 face înţeles. Orice excitaţie senzorială produce la un individ normal
sugestia unor serii de imagini asociate; individul normal are conştiinţa tuturor
acestora, a imaginilor evocate, ca şi a senzaţiilor şi care sunt punctul lor
de plecare; la isterici, senzaţia excitantă rămâne în umbră; ea rămâne
inconştientă, dar îşi păstrează proprietatea sa sugestivă şi continuă sa evoce
acelaşi cortegiu de imagini ca şi atunci când era percepută şi recunoscută.
Procesul are deci dezvoltarea sa obişnuită; dacă se fac şase înţepături pe
dosul unei mâini sensibile, subiectul le va număra şi se va gândi, în consecinţă.
Ia cifra 6, cum ar face un individ normal; numai că la isterici prima parte
a procesului se petrece într-o conştiinţă, iar a doua în altă conştiinţă.
Găsim numeroase exemple despre aceste fenomene psihologice în
observaţiile de sugestie prezentate de alţi auturi: le vum desemna şi studia
sub numele de sugestii cu punct de reper incotmient. Caracterul particular
al experienţelor pe care noi le vom expune acum constă în aceea că excitaţia
nesimţita provoacă asociaţii de idei naturale şi, într-o oarecare măsură,
normale; ideea numărului care survine după o serie de înţepături nu este
deloc o idee artificială, ea rezumă o întreagă latură a percepţiei şi o repre/mtă
sub o altă formă. Este foarte curios să vedem aceste asociaţii naturale
conservându-se, în ciuda dezagregării mentale, şi servind ca trăsătură de
unire între conştiinţele distincte care nu se cunosc.
Iată deci o idee de origine subeonştientă care apare în conştiinţa nor­
mală a istericului. Ce va deveni această idee? Ce formă va lua'' Ce eveni­
ment va provoca? S-ar putea produce aici o mulţime de complicaţii, pentru
care am arătat în alte părţi o mulţime de exemple, pe când în sprijinul
faptelor actuale vom cita altele, împrumutate din patologia mentală; uneori
ideea subeonştientă devine o voce care vorbeşte subiectului, sfătuindu-1 sau
ameninţându-1; alteori ea este sursa unui impuls motor, provoacă mişcări
şi acte etc; ea poate deveni şi sursa unui delir. Nimic din toate acestea nu
a avut loc la subiecţii noştri şi nu cunoaştem cauza; experimentul presupune
un număr de condiţii artificiale, adesea ignorate, care propulsează un fenomen
într-o anumită direcţie, în mijlocul unei mulţimi de direcţii posibile;
experienţele noastre au luat direcţia simţului vizual; ideea sugerată de
senzaţiile subconştiente a fost întotdeauna o idee vizuală şi adesea chiar o
halucinaţie a văzului.
Nu cred că am contribuit prea mult spre a da această formă ideilor
sugerate; pe când făceam trei excitaţii, de exemplu, pe o mână anestezică,
subiectul răspundea simplu la întrebare: „La ce vă gândiţi? - Mă gândesc
la cifra 3". Acest răspuns nu ne arată altceva decât o idee oarecare, poate
chiar o idee abstractă. Dar puţin câte puţin câteva răspunsuri se precizează;

IW
 ALFRED BINET

un subiect spune: „eu mă gândesc la 3 sub forma a trei puncte". Un altul

spune: „eu văd nişte bare, bastoane". Un al treilea: „eu văd nişte coloane".
Nu ştiam ce să cred despre aceste bizarerii şi le-am pus pe seama imaginaţiei
bolnavilor; dar într-o zi, brusc, mi-am dat seama că subiectul vedea puncte
când îl înţepam şi că vedea bastoane sau coloane când îi agitam degetul
anestezic; fără îndoială, aceasta era o imagine vizuală a mâinii sale sau a
excitaţiei care-i apărea lui şi toate experienţele mele ulterioare au venit
să-mi confirme interpretarea.

II

Vom începe prin a studia două puncte principale:

1) Care sunt excitaţiile inconştiente care pot impresiona direct conştiinţa
normală a subiectului.
2) Sub ce forma aceste excitaţii pătrund în această conştiinţă.
Toate excitaţiile unui organ senzorial anestezic pot trezi, pe calea
sugestiei, idei conştiente. Am citat excitaţiile tactile; trebuie adăugat ca
punând în joc simţul muscular se ajunge la acelaşi rezultat; fiind vorba de
scrierea cu mâna a unei litere sau a unui cuvânt, subiectul, rugat să se gân­
dească la o literă sau la un cuvânt, poale indica ceea ce 1-a făcui să scrie,
fără ca ci să ştie; la fel, dacă se imprimă de mai multe ori aceeaşi mişcare
la un deget, numărul acestor mişcări va deveni numărul gândit. Se poale,
de asemenea, aplicând pe tegument litere sau desene în relief, suscitând
imaginea literei şi desenului în spiritul subiectului, el să vorbească despre
aceasta dacă va fi întrebat la ce se gândeşte; se va recunoaşte, astfel, în
acest fel că subiectul poate să-şi reprezinte mâna sau braţul său anestezic
în poziţia în care tocmai a fost plasat în afara câmpului său vizual. Este
suficient, de exemplu, săi cerem să se gândească la un punct oarecare al
mâinii sale pentru a înţelege că acesta este punctul în care este înţepat,
ceea ce dovedeşte că el localizează într-o oarecare măsură excitaţia, chiar
dacă nu o percepe. Aceste procedee furnizează un mod ocolit de a măsura
cu un esteziometru sensibilitatea membrului anestezic. în mod general,
lucrurile se petrec ca şi cum subiectul ar percepe excitaţia tradusă în limbaj
de un alt simţ decât simţul tactil sau muscular; astfel toate detaliile excitaţiei
tactile care pot fi transpuse, de exemplu în limbajul vizual, vor fi păstrate.
Experienţa poate fi dirijată în aşa fel încât excitaţia să fie nu de natură
senzorială, ci de natură intelectuală; să facem mâna anestezică să scrie mai
multe cifre şi să le aşezăm unele dedesubtul altora, ca şi cum am face o

160
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

adunare; Eul subiectului se va gândi nu la toată seria acestor cifre, ci la

cifra totală.
Aceste diverse feluri de excitaţie nu produc întotdeauna efectele psihice
despre care tocmai am vorbit; daca subiectul este puternic preocupat, este
posibil ca un uşor răsunet al tuturor acestor excitaţii să nu fie auzit şi
remarcat; trebuie să ne adresăm bolnavului, să-1 determinăm să se aşeze
într-o încăpere în care nu se produce nici un zgomot; i se ia apoi mâna
insensibilă, i se ascunde şi i se excită. Este posibil ca personajul inconştient
care există în orice isteric să înţeleagă repede gândul experimentatorului;
ei îl aude pe acela interogându-1 pe subiect şi cerându-i să se gândească
la o cifră; el percepe în acelaşi timp că experimentatorul face un număr
determinat de înţepături la mâna insensibilă; cu puţină perspicacitate, el
trebuie să înţeleagă scopul cercetării; în acest caz el este pregătit şi caută
să influenţeze conştiinţa normală a subiectului; o influenţează la rândul său,
cum vom vedea mai departe, în capitolul VI, că o face într-o multitudine
de alte împrejurări: tocmai acest inconştient, nu mă îndoiesc, este acela
care suflă primei conştiinţe ideea numărului, iar aceasta primeşte ideea fără
să ştie de unde i-a venit. Nu credem deci că s-ar putea descrie procesul ca
o serie de asociaţii de idei; există în toate aceste acţiuni şi reacţii de un
ordin mai complex.
Să trecem peste această parte cam obscură a problemei şi să ajungem
Ia rezultatul final. Ideea, a cărei origine am sludiat-o, apare în conştiinţa nor
mala; este, de exemplu, ideea de număr; se fac nouă înţepături în mana anes­
tezică, iar subiectul sa gândit la numărul. Cum a ajuns la acest număr? Se
poate crede că a numărat senzaţiile; ba chiar este clar că trebuie ca cineva
sa Se fi numărat pentru a le şti suma, dar acest cineva, adesea, nu este conşti­
inţa normală; conştiinţa normală nu ştie nimic din toate acestea; subiectul
nu poate spune decât un lucru, acela că s-a gândit la cifra 9; o altă conştiinţă
a făcut adunarea şi i-a dat-o gala făcută; el nu cunoaşte decât suma.
Subiectul, ignorând originea ideii de 9, nu ezită să şi-o atribuie, are
iluzia că a ales liber această cifră, şi este convins că, dacă ar fi vrut, ar fi
putut alege alta; dar i se va arăta contrarul, refăcând aceeaşi experienţă,
ceea ce-1 va pune în imposibilitatea temporară de a se gândi la o aita cifră
decât aceea. Am folosit uneori următorul artificiu, care îi intrigă mult pe
bolnavi; se scrie o cifră oarecare, de exemplu 3, pe o bucată de hârtie, pe
care o împăturim în patru, apoi dăm această hârtie bolnavului rugându-1 să
aleagă o cifră oarecare şi să se gândească puţin la aceasta; în timp ce
bolnavul caută cifra, se fac pe mâna sa anestezică trei înţepături, ceea ce-1
face să se gândească la cifra 3; apoi, când a declarat acel 3 pe care 1-a

161
.ai
 ALFRED BINET

crezut ales la întâmplare, i se desface hârtia şi i se arată că i s-a prevăzut

dinainte ceea ce va gândi; reuşita acestei mici experienţe este aproape sigură,
Tot ceea ce precedă arata clar că bolnavul nu sesizează deloc originea
ideii care-i vine brusc şi care invadează câmpul conştiinţei normale. Niciodată.
sa remarcăm cu insistenţă, niciodată subiecţii pe care i-am studiat nu s-au
îndoit de originea acestor idei; separarea conştiinţei a fost totdeauna completă,
absolută, în ciuda comunicărilor care se stabilesc între cele două conştiinţe.
Una din caracteristicile cele mai curioase ale acestei experienţe este
starea de obsesie în care se instalează persoana pe moment; această stare
începe uneori din clipa în care se face prima înţepătură: subiectul nu poate
să se gândească la un număr înainte ca scria înţepăturilor să fie terminată,
chiar dacă ar fi o sută; si. cum am mai spus o. numărul excitaţiilor este
acela earc se impune spiritului său. bxi.stâ totuşi câţiva subiecţi care reuşesc
să se sustragă de la această acţiune obsedantă, folosind un subterfugiu,
rugaţi să se gândească la o cifră, ei se folosesc de numărul excitaţiilor ca
cifră a z.ecilor sau pot să le facă să intre in alte combinaţii.
Cu timpul, când experienţele se repetă, ideile sugerate de percepţiile
inconştiente devin extrem de intense; le-am văzul luând cel mai adesea
forma imaginilor vizuale. Imaginea vizuală a devenit atât de vie, după spusa
bolnavilor, ea şi o sen/alic produsă de lumina electrică; ea se exteriorizează
şi poale acoperi obiectele exterioare CLI O halucinaţie, aşa încât subiectul
care citeşte un /iar în timpul experienţei este obligat să şi suspende lectura.
încetând să mai vadă literele imprimate: land subiecţii ajung la acest grad
de sensibilitate, excitaţii foarte uşoare apar imediat sub forma vizuală şi se
întâmplă uneori ca ci să creadă că văd excitaţia c u r este aplicată pe legumenl
Un exemplu va fi necesar pentru a ne bice o idee clară despre ceea
ce se întâmplă. Intr o zi aplic pe ceafa anestezică a unei tinere fete isterice
un mic disc de aramă, de 2,5 centimetri în diametru şi având un mie desen
în relief; discul, pe care bolnava nu 1-a vă/ut niciodată, este menţinut câteva
momente în contact cu pielea: bolnava se agită, se plânge că are ameţeli:
ea vede pete luminoase de formă circulară, care strălucesc înaintea ochilor
săi; de fiecare dată când cresc presiunea pe disc. strălucirea senzaţiei creşte,
iar dacă presiunea devine foarte puternică, poate produce acelaşi efect ca
un jet de lumină electrică. încât imobilizează bolnava în catalepsie. Dar să
nu mergem până acolo; să menţinem pur şi simplu contactul, pentru a
cerceta până în ce punct percepţia discului de aramă se face exact. Pentru
a nu pune întrebări legate de sugestii, rog bolnava să ia un creion şi să
deseneze ceea ce vede. Ea este o sărmană fată fără prea multă carte, care
nu a învăţat niciodată să deseneze şi care, pe deasupra, este atinsă de amio-
trofie juvenilă; masa musculară a braţului ei, de care se foloseşte pentru a

16?
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

desena, este atrofiată în aşa măsură încât abia poate să-l ridice până la cap.
în ciuda acestor condiţii defectuoase, bolnava reuşeşte să facă desenul
următor, pe care îl aşezăm alături de original; pentru a permite comparaţia,
adăugam un al treilea desen, făcut în aceleaşi condiţii de o persoană
normală. Această experienţă ne arată la inconştient o acuitate a percepţiei
cu totul remarcabilă (figura 8).

(li Ci (3)

Fig. 8.(1) Modelul desenului in relief care este aplicat pe regiunea cefei subieclu lui
experimental. în aşa fel încă! să producă o impresie tactilă complexă; (2) repre­
zentarea prin desen a impresiei provocate; subiect normal; (3) reprezentarea prin
desen a impresiei provocate: subiect isteric ILavr.)

Trei ani mai lâr/.iu. revedem aceeaşi bolnavă, repetăm pe ea aceeaşi

experienţă cu un desen diferit şi obţinem un rezultai şi mai curios, care
este reprezentat de figura 9.

ti) (2j (3)

Fig. 9.(1) Modelul desenului în relief care este aplicat pe regiunea cefei subiectului
experimental, astfel încâl să provoace o impresie tactilă complexă; (2) reprezentarea
prin desen a impresiei provocate; subiect normal; (3) reprezentarea prin desen a
impresiei provocate; subiect isteric (Lavr.).

163
 ALFRED BINET

Este posibi! ca aceste experienţe să ne dea cheia fenomenului descris

adesea sub numele de transpoziţie a simţurilor şi care ar consta în aptitudinea
prezentată de anumite persoane de a vedea cu ajutorul organelor tactile.
Detaliile pe care tocmai le-am raportat arată că transpoziţia simţurilor, chiar
dacă este, strict vorbind, o iluzie, ea rezultă totuşi dintr-un fenomen psihologic
2
de sugestie de imagini, care este real .

III

întotdeauna este interesant de găsit confirmarea unei experienţe în alte

experienţe de un gen diferit; în felul acesta vom arăta că în divizările
conştiinţei produse de distracţie se găsesc şi influenţe psihice exercitate de
conştiinţa secundă asupra conştiinţei principale.
în general, în starea de distracţie, divizarea conştiinţei se operează într-un
mod atât de sistematic încât conştiinţele multiple nu se amestecă. Am văzul
că dacă, printr-un ordin dai inconştientului, îl obligăm să se ridice sau să
meargă personajul principal nu-şi dă seama de nimic: el se crede aşezai
şi imobil, în timp ce braţele sale şi corpul întreg execută ordinul primit.
O halucinaţie îi acoperă ochii şi îl împiedică să vadă actele inconştientului.
în aceste cazuri, separarea conştiinţelor rămâne atât de completă pe cât
poate li.
Dar există alte împrejurări în care amestecul se operează, iar domnul Pietre
Janel a citat unele care sunt foarte curioase. S-a dat o sugestie de halucinaţie
inconştientului. „Comanda nu este auzită de subiect, originea halucinaţiei
este inconştientă, dar halucinaţia însăşi este conştientă şi intră brusc în
spiritul subiectului. Astfel, în timp ce Leonie nu mă ascultă, îi spun cu
voce joasă că persoana căreia îi vorbeşte are o redingotă de un verde viu.
Leonie pare sa nu fi auzit nimic si vorbeşte încă cu acea persoană, apoi
se întrerupe şi izbucneşte în râs: «Oh! Dumnezeule, cum de v-aţi îmbrăcat
astfel şi eu nici nu mi-am dat seama». I-am spus din nou cu voce joasă că
are o bomboană în gură; ea părea că nu a auzit nimic şi dacă o interoghez
nu ştie ce i-am spus, dar iat-o deodată că face grimase şi strigă: «Ah! Cine
mi-a pus asta în gură?» Fenomenul este foarte complex, el cuprinzând un
amestec de fapte inconştiente şi de fapte conştiente, legate de un anumit
punct de vedere şi, totuşi, separate de un altul.1"

164
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şt INCUNŞUblN IUL

Autorul ajunge, se vede, la aceeaşi concluzie ca şi noi. Exemplul citat

este cu alât mai interesant cu cât poate fi considerat ca tip al majorităţii
sugestiilor. Vom reveni mai târziu asupra acestei probleme importante.
Dacă aruncăm acum o privire de ansamblu asupra temei celor trei
capitole precedente, vedem că divizarea conştiinţei, aşa cum există la
isterici, nu constituie o demarcaţie bruscă, care suspendă toate relaţiile între
conştiinţe. Departe de aceasta, fenomenele psihologice ale fiecărui grup
exercită asupra grupului vecin o influenţă continuă, iar divizarea conştiinţei
nu suspendă deloc jocul asociaţiilor de idei; se întâmplă ca o idee asociată
la o alta să o trezească şi să o sugereze, chiar dacă cele două aparţin unor
conştiinţe diferite. Divizarea lasă deci să subziste automatismul imaginilor,
senzaţiilor şi mişcărilor; ea constă doar dintr-o limitare a conştiinţei; fiecare
Eu nu cunoaşte decât ceea ce se petrece în domeniul său.
în tot ceea ce precede şi în tot ce va urma, nu vom înceta sa rămânem
în cadrul unei teme foarte limitate; nu cultivăm decât un mic colţ din vastul
domeniu ai patologiei mentale şi nervoase; astfel, neglijăm complet studiul
alienaţilor, gândind că asupra acestui punct nimic decisiv nu a fost făcut
de la lucrarea domnului Ribot, care a arătat în ce măsură aceşti bolnavi
pot prezenta personalităţi multiple4. Trebuie totuşi depăşite aici, măcar o dată,
limitele pe care ni le-am trasat, căci faptele pe care le-am studiai găsesc
în patologia mentală o aplicaţie atât de directă încât nu putem omite s-o
semnalăm.
într-adevăr, dacă este exact că se întâlnesc frecvent la alienaţi şi într-o
mulţime de alte condiţii morbide separări ale conştiinţei, trebuie să întâlnim
mult mai frecvent conştiinţe care, cu toate că separate, continuă să acţioneze
Unele asupra altora, ceea ce produce rezultate de o mare complexitate.
Experienţele noastre, care s-au axat aproape exclusiv pe sugerarea de
imagini vizuale, nu ne dau o idee asupra numărului considerabil de forme
pe care comunicarea conştiinţelor le poate îmbrăca; se pot produce nu
numai halucinaţii vizuale, dar şi halucinaţii ale celorlalte simţuri şi idei
fixe; voinţa şi sentimentele pot fi în egală măsură afectate şi probabil
aceasta ar explica un anumit număr de impulsuri irezistibile pe care le
Suportă bolnavul fără să-şi piardă conştiinţa identităţii sale,
în ultimul timp domnul Seglas a arătat mai clar că la anumiţi bolnavi
pot domina grupe distincte de fenomene psihologice şi că pot exista între aceste
grupe, în anumite momente, comunicări de idei; aceste idei iau la alienaţi
mai ales forma auditivă sau forma motorie; cel mai frecvent, bolnavul aude
voci; vocile pronunţă cuvinte care au un sens şi răspund, cum ne-am putut
asigura, la o stare de preocupare de care bolnavul nu are cunoştinţa: uneori

165
 ALFRED BINET

bolnavul nu aude distinct sunetul, dar el percepe o mişcare a articulaţiei

care se produce în gura sa şi el înţelege sensui cuvintelor care sunt pe
punctul de a fi emise; aceasta este halucinaţia motone verbală; alteori, mâna
scrie spontan, fără ca ea să aibă ştiinţă. Nu este nevoie să insistăm prea
mult pentru a arăta ce interes prezintă aceste observaţii şi analogia lor cu
observaţiile pe care le facem asupra istericilor.

NOTE

1
Domnul B;thinski a ohservat acest Fapt în acelaşi timp cu noi în mod independent
(comunicare nrală).
- Am putut studia pe îndelete, datorita acestui procedeu, fenomenul Vi:imui
mentale. A se vedea Rrvue phiUisophîqur. 1XW.
Op, cit., p. 242.
;

4
Proces medicul, nos 33. 34. 1KKK; Aimites mrJivi*-p\m'M, jartv. el juitlet
I XXV. A se vedea, do asemenea, un foarte interesant articol al lui F. de Sat In IRkishi
di brerucwiu. II, 111. !XVl.
 CAPITOLUL IX

PLURALITATEA CONŞTIINŢELOR
LA SUBIECŢII SĂNĂTOŞI
I. Urnii, feudului, explorau*. Ideile lui ChevreuL Smerea automuia. Citirea widtiluL
Experienţele domnului Rit hei \i ale domnului Gley. Interpretarea cereetariior precedente.
Proprietăţile motrice ide imuvmihr. Insuficienţa acelei explicaţii.
II Divizarea atenţiei voluntare h'.ţedele ude ohunnite. Inconştienta frecvenţi}, dovadă a unei
tendinţe de dedublare.
III. \ianife\tdrde •aihcoitstiente in limpid stani de diMractie. Anestezia. Repetarea mişcărilor

Aslă/i a devenit banal sâ se remarce că majoritatea experienţelor care

s-au făcut pe persoane isterice se repetă cu rezultate aproape echivalente,
dar reduse la persoanele sănătoase si ca, prin urmare, isteria, ale eărei tulburări
intelectuale au fost studiate cu o atât de mare predilecţie de psihologii
france/i contemporani, trebuie considerată ea un reactiv care permite sâ fie
făcute mai evidente anumite fenomene delicate ale inteligenţei normale.
Vom găsi aici o nouă demonstraţie a acestui adevăr.
Două procedee de a le expune avem la dispoziţie. Am putea mai întâi
să căutăm exemple de disociere mentală in observaţiile vieţii curente; sa
arătăm, de exemplu, că dintotdeauna moraliştii şi poeţii au susţinut că în
noi există mai multe F,uri, care se revelea/ă mai ales în manifestările
violente aie pasiunii. în ciuda interesului literar al acestor cercetări, credem
ca este util să le neglijăm, pentru că ele dau rezultate foarte nesigure; este
de preferat, din toate punctele de vedere, să folosim un alt procedeu.
Ne vom mărgini să relatăm experienţele care au fost făcute pe persoane
sănătoase sau aproape sănătoase şi care conţin dovezi de disociere a conştiinţei;
aceste experienţe sunt precise, atâl de precise pe cât pot fi experienţele
psihologice, iar rezultatul lor, fără a avea generalitatea şi caracterul strălucitor
al descrierilor poeţilor, ni se par de o mie de ori preferabile 1 .
Toate experienţele care vor urma au ca trăsătură principala plasarea
unei persoane într-o situaţie de aşa natură încât ea sâ-şi trădeze în afara,

167
 ALFRED BINET

fără să vrea şi adesea fără să o ştie, gândirea sa secretă. Cu alte cuvinte,

această persoană este determinată sa execute mişcări inconştiente.
Interpretarea psihologică a acestor experienţe este puţin diferită; cea
pe care am imaginat-o altădată a fost destul de simplă- S-a admis că principala
caracteristică a mişcărilor inconştiente este o acţiune a gândurilor asupra
mişcărilor; orice gând, mai ales dacă este concret, dacă este imagine, are
tendinţa de a se consuma în mişcare; conţine în el un germen motor, mai
mult, este o mişcare care începe, care se schiţează; a gândi, s-a spus pe hună
dreptate, înseamnă a te reţine de la acţiune, înseamnă a exersa o acţiune
de stopare a tendinţei motorii a imaginilor care ne populează spiritul la un
moment dat. Să presupunem că, dintr-o cauză oarecare, aceasta stopare nu
are loc; gândirea se va traduce în act, starea psihică internă va lua o forma
exterioară, independent de voinţa persoanei şi adesea fără să o ştie. Avem
de-a face eu automatismul imaginilor, iar pentru ca el să se manifeste se
cere o singură condiţie: de a nu-1 împiedica, de a-l lăsa să se desfăşoare.
Aceasta este. rezumata în câteva cuvinte, teoria automatismului, care
a fost acceptată mult timp; se pare, cum am mai spus-o, că trebuie să o
complicăm puţin, adăugând jocul simultan al mai multor sisteme mentale.
Mişcările inconştiente ale indivizilor normali trebuie considerate, pare-se,
nu ca simple efecte ale proprietăţilor motorii ale imaginilor, ci ca efecte
ale unei dedublări mentale foarte uşoare. Prin aceasta ele se ataşează la
observaţiile şi experienţele care au fost făcute pe isterici şi s-ar putea ca
pe parcurs să ne asigurăm că acestea sunt episoade incomplete, fragmente
ale istoriei pluralităţii conştiinţei.
Trebuie acum să cităm faptele şi experienţele. Urmând ordinea istorică,
vom examina mai întâi experienţa pendulului explorator, care, după cum
se ştie, a fost foarte bine analizată pentru prima dată de Chevreul; vom
studia apoi scrierea automată şi citirea gândurilor.
Pendulul explorator este un instrument destul de simplu; el se compune
dintr-un corp solid suspendat de un fir, a cărui extremitate liberă este ţinută
între degete. Dar dacă instrumentul este simplu, fenomenele pe care ie
putem observa sunt destul de delicate, iar interpretările care li s-au dat sunt
diferite.
Este util să reproducem aproape în întregime scrisoarea lui Chevreul
scrisă lui Ampere, despre „o clasă deosebită de mişcări musculare". Această
scrisoare a fost publicată în Revue des Deux Moniles", în ziua de 1 mai
1832; ea conţine, în rezumat, experienţele lui Chevreul referitoare la pendulul
explorator.

168
 DKUUBLAKbA rBKdUiNAUl irtjli ai mvun^

„Dragul meu prieten,

îmi cereţi o descriere a experienţelor pe care le-am făcut în 1812 pentru
a şti dacă este adevărat, cum m-au asigurat mai multe persoane, al un
pendul format dintr-un corp #reu şi un fir flexibil oscilează daal-l ţinem
in mânii deasupra anumitor corpuri, chiar dacă braţul este imobil. Credeţi
că aceste experienţe au oarecare importanţă; referindu-mă Ia motivele pe
care mi le-aţi expus pentru a le publica, să-mi fie permis a spune că mi-a
trebuit toata încrederea pe care o am în persoana dumneavoastră luminată
pentru a mă determina să pun sub ochii publicului fapte de un gen atât de
diferit faţă de cele pe care le-am cultivat până acum. Orice ar fi, îmi voi
expune, după cum doriţi, observaţiile; le voi prezenta în ordinea în care
le-am făcut. Pendulul de care m-am folosit este un mei de fier suspendat
de un fir de cânepă; el a fost pregătit de o persoană care dorea cu ardoare
ca eu să verific fenomenul care se manifestă când acea persoană îl punea
deasupra apei. a unei bucăţi de metal sau a unei fiinţe vii; fenomen despre
care mi-a depus mărturie. Nu a fost, vă mărturisesc, fără surpriză, când I am
văzul produeându se atunci când am prins eu însumi cu mâna dreapta firul
pendulului si l-am aşezat deasupra mercurului divei mele pneumato-chimice,
deasupra unei nicovale, a mai multor animale etc. Am tras concluzia, din
experienţele mele, că dacă nu ar exista,cum m-am asigurat, decât un anumit
număr de corpuri apte să determine oscilaţiile pendulului, s-ar putea întâmpla
ca interpunând alte corpuri între primele şi pendulul în mişcare acesta să
se oprească. în ciuda prezumţiei mele, mirarea a fost marc atunci când.
după ce am luat în mâna stângă o placă de sticlă, un fagure de răşină etc,
şi am plasat unul dintre aceste corpuri între mercur şi pendulul care oscila
deasupra, am văzut oscilaţiile diminuându-şi amplitudinea şi dispărând în
întregime. Ele au reînceput atunci când corpul intermediar a fost retras şi
se întrerupeau din nou prin interpunerea aceluiaşi corp. Această succesiune
a fenomenelor s-a repetat de un mare număr de ori şi cu o constanţă cu
adevărat remarcabilă, fie ca acel corp intermediar a fost ţinut de mine sau
de către o altă persoana. Cu cât efectele ei mi s-au părut mai extraordinare,
cu atât am simţit nevoia să le verific dacă sunt cu adevărat străine de
mişcările musculare ale braţului, aşa cum mi se afirmase în modul cel mai
pozitiv. Aceasta m-a făcut să-mi fixez braţul drept, care ţinea pendulul, pe
un suport de lemn pe care îl făceam să alunece după voinţă de la umăr la
mână şi să revină de la mână la umăr. Am remarcai imediat că, în prima
situaţie, mişcarea pendulului descreştea cu cât suportul se apropia mai mult
de mână şi că înceta dacă degetele cu care ţineam firul erau ele însele
sprijinite, în timp ce în cea de a doua împrejurare avea toc efectul contrar;

169
 ALFRED BINET

totuşi, pentru distanţe egale ale suportului până la fir, mişcarea era mai lentă
decât înainte. M-am gândit, după aceasta, că este foarte probabil că o
mişcare musculară care avea loc fără ştiinţa mea să determine fenomenul
şi a trebuit eu atât mai mult să iau în considerare această opinie cu cât îmi
aminteam, vag, este adevărat, de a fi fost într-o stare foarte deosebită atunci
când ochii urmăreau oscilaţiile descrise de pendulul pe care-1 ţineam în
mâna. Am refăcut experienţele, braţul fiind complet liber, şi m Lini convins
că amintirea despre,care am vorbii nu era o iluzie a minţii melc. căci am
simţit foarte bine ca în timp ce ochii urmăreau pendulul care oscila aveam
în mine o dispoziţie, o tendinţa la mişcare, care, chiar clacă părea involuntară,
era cu atât mai satisfăcută eu cât pendulul descria arcuri tot mai mari; în
consecinţă, m am gândit că dacă aş repeta experienţele eu ochii legaţi
rezultatele ar puica ii loial diferite lată de cele observate: chiar aşa s .1 şi
întâmplat. în timp ce pendulul oscila deasupra mercurului, (m sa aplicai
o banderolă pe oehi: mişcarea s-a diminuat imediat; dar chiar dacă oscilaţiile
erau slabe, ele nu s-au redus în mod sensibil prin prezenţa corpurilor earc
au părut să le oprească în primele mele experienţe. în sfârşii, din momentul
în care pendulul a fost în repaus, l-am ţinut încă timp de un steri de oră
deasupra mercurului, fără ca el să se repună în mişcare, iar în acest timp
şi lot fără ştirea mea. s-au interpus şi s au retras de mai multe ori. fie placi
de sticlă, fie fagurele de răşină, lată cum interprete/ aceste fenomene.
Atunci când ţineam pendulul în mână. mişcarea musculară a braţului meu.
eu ţoale că nesimţită de mine. a scos pendulul din starea de repaus, iar
oscilaţiile o dată începute au fost imediat amplificate de influenţa pe care
vederea o exercita pentru a mă pune în acea stare deosebită de tiispojn*
sau tenditiţd spre mişcare. Acum. trebuie să recunosc că mişcarea musculară,
chiar dacă s-a concentrat prin aceeaşi dispoziţie, este totuşi destul de slabă
pentru a se opri, nu spun sub imperiul voinţei, ci pur si simplu la gâtului
de a încerca dacă cutare lucru îl va opri. Kxisiă deci o legătură intimă
stabilită între executarea anumitor mişcări şi actul gândirii, care aici este
relativă, cu toate eâ această gândire nu csle deloc încă voinţa care comandă
organelor musculare. Tocmai prin aeeasia fenomenele descrise mi s au
părut de un oarecare interes pentru psihologic, şi chiar pentru istoria ştiinţelor;
ele dovedesc cât esle de uşor de a lua iluziile drept realităţi, de fiecare dală
când ne ocupăm de un fenomen în care organele noastre au o oarecare
contribuţie, iar aceasta în circumstanţe care nu au fost analizate suficient,
într-adevăr, atât timp eât m-am mărginit să fac să oscileze pendulul deasupra
anumitor corpuri şi la experienţe în care aceste oscilaţii au fost oprite, când
se interpunea sticla, ceara ele.. între pendul şi corpurile care păreau să

170
 UtUUtSLrtKCrt rWJUHni.iini.. v .

determine mişcarea, cu siguranţă că n-am avut nici un motiv să nu cred în

bagheta ghicitoare sau în alte lucruri de acelaşi gen. Acum se va înţelege
fără greutate cum oamenii de foarte bună credinţă şi luminaţi, de altfel, sunt
înclinaţi uneori să recurgă la idei cu totul himerice pentru a explica
2
fenomene care nu ies realmente din lumea fizică pe care o cunoaştem .
O dată convins că nimic cu adevărat extraordinar nu există în efectele care
mi-au cauzat atâta surpriză, am fost într-o dispoziţie atât de diferită de
aceea de prima data încât am observai că, mult timp după aceea şi în diferite
perioade, am încercat, dar totdeauna în zadar, de a Ic reproduce... Faptele
precedente şi interpretarea pe care le-am dat-o m-au condus la a Ic lega
de altele, pe care le putem observa în fiecare zi: prin această legătură,
analiza acestora devine în acelaşi timp foarte simplă şi mai precisă decât
înainte, pentru ca in acelaşi timp să se forme/e un ansamblu de fapte a
căror interpretare generală este susceptibilă de o mare extensie. Dar. înainte
de a merge mai departe, să ne amintim că observaţiile melc prezintă două
circumstanţe principale:
I. Credinţa că un pendul ţinui în mână se poate mişca şi că ci se mişcă
fără să avem cunoştinţă de faptul că organul muscular îi imprimă impulsuri:
iută un prim fapt. II, Constatarea că acest pendul oscilează şi că oscilaţiile
sale devin toi mai largi prin influenţa văzului asupra organului muscular.
tot fără să se aibă cunoştinţă (le aceasta: ian) un ui doilea jupi. Tendinţa
mişcării într-un sens determinat, rezultând din atenţia dală unui anumit
obiect, mi se parc prima cauză a numeroaselor fenomene care se raportează
în general la imitaţie: astfel, în ca/u! în care văzul şi chiar auzul ne poartă
gândul la o persoană care cască, mişcarea musculară a căscatului esle
prima consecinţă asupra noastră: aş fi pulul zice la fel despre comunicarea
râsului, iar acest exemplu chiar prezintă, mai mult decât altele analoage, o
circumstanţă care mi se pare a se baza mult pe interpretarea pe care o dau
acestor fenomene; aceea că râsul, slab la început, poate, dacă se pre­
lungeşte, iertată fie-mi expresia, să st accelereze (cum am văzul că oscilaţiile
pendulului ţinut în mână creşte în amplitudine sub influenţa vederii), iar
râsul care se accelerează poale ajunge la convulsii.'1
Meritul lui Chevreul esle de a fi văzut bine că oscilaţiile pendulului
au o cauză psihologică şi că ţin de starea de spirit a observatorului în
experienţă, pendulul, în definitiv, nu este decât un instrument comod pentru
a înregistra mişcările inconştiente ale mâinii, iar el le face vizibile
amplificându-le. Dacă vrem să rezumăm în câteva cuvinte explicaţiile cam
confuze ale lui Chevreul, vedem că el a atribuit fenomenul la ceea ce se

171
 ALFKKD BiNbT

numeşte astăzi puterea motorie a imaginilor. Vom reveni asupra acestei

explicaţii, după ce vom cita alte câteva exemple de mişcări inconştiente.
Scrierea automata poate fi considerată o acţiune psihologică de acelaşi
ordin cu al pendulului explorator; acţiunea este doar ceva mai delicată şi
mai complexă; iată în ce consistă ea şi în ce condiţii poate fi provocată.
Vom împrumuta detaliile următoare dintr-o notă interesantă pe care dom­
nul Gley a publicat-o cu referire la unul dintre articolele noastre asupra
anesteziei isterice şi asupra mişcărilor inconştiente care se pot observa aici.
„Persoana pe care am făcut experienţa — spune domnul Gley — ia o
pană sau un creion; i-am spus să se gândească la un nume şi că eu, fără
ca ea să-mi spună nimic, bineînţeles, voi sene acest nume; i-am apucat
mâna ţinându-i-o. şi pârând că i-o dirijez, ca atunci când îl înveţi pe
un copil să scrie, pe când în realitate o lăsam să meargă; însăşi persoana
în cauză scria numele în chestiune, fără să aibă conştiinţa acestui fapt.
Invers, putem ţine pana noi înşine, iar mâna să fie condusă de subiectul
pe care se experimentează. Practica mi-a arătat că se reuşeşte mai bine cu
prima metodă. O precauţie utilă constă în a închide ochii subiectului sau
al ruga să privească drept înaintea lui sau în aer, într-un cuvânt, onunde,
dar nu pe hârtie. Am reuşii această mică experienţă pe un mare număr de
persoane de diverse vârste şi diverse sexe, de condiţii sociale variate, foarte
hune în general. Mai trebuie spus ca nu trebuie să se ţină seama de starea
mai mult sau mai puţin morbidă a sistemului nervos (isterie, de exemplu).
în majoritatea cazurilor, mişcările grafice sunt absolut inconştiente; în
anumite cazuri, la capătul unui timp variabil, dar întotdeauna foarte apreciabil.
subiectul bagă de seamă că execută mişcări; acestea încetează, aşadar, de
a fi inconştiente, pentru a deveni pur şi simplu involuntare. Am reuşit până
în prezent, de la prima încercare, cu persoane care ştiau puţin să deseneze,
şi cu atât mai mult cu pictori consacraţi, cu sculptori etc."
Experienţe asemănătoare au fost făcute, cu aceleaşi rezultate, de către
un mare număr de autori, Prcyer, Sikorsky etc. Variantele sunt atât de
nesemnificative încât nu merită să fie semnalate.
Este uşor de recunoscut că scrierea automată presupune aceeaşi operaţie
psihologică ca şi pendulul explorator; în ambele cazuri se produce o
mişcare, fără ca subiectul să aibă cunoştinţă de aceasta, iar mişcarea mâinii
exprimă o gândire internă; este gândirea unei direcţii în spaţiu, ca în experienţa
lui Chevreul, sau gândirea unui cuvânt de scris, ca în experienţa scrierii
automate. Analogia celor doua experienţe este atât de frapantă încât li s-a
dat, pe bună dreptate, o explicaţie comună. Cei care au încercat să explice
mişcările pendulului explorator prin puterea motorie a imaginilor au invocat

172
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII $1 INCONŞTIENTUL

aici acelaşi fapt psihologic. Despre aceasta, ar fi interesant de reprodus

interpretarea domnului Gley.
„Dacă lucrurile se petrec astfel, este, cred, pentru că în orice reprezentare
intra elemente motorii, acestea jucând pentru constituţia şi, drept urmare,
în evocarea imaginii un rol mai mult sau mai puţin important, de la individ
la individ. Ce este de fapt un nume? A trecut deja mult timp de când dom­
nul Charcot a arătat în cel mai clar mod (a se vedea în special Progres
medicul. 1883) că un cuvânt este un complex, constituit din asocierea a
patru feluri de imagini: auditive, vizuale, motorii de articulare şi motorii
grafice; iar cercetările sale anatomo-clinicc au dovedit că din tulburările
unuia sau altuia dintre organele cerebrale necesare acestei funcţii atât de
complexe a limbajului rezultă o formă determinată de afazie (surditate sau
cecitate verbală, afazie motorie, agrafic). Dar fiecare grup de imagini nu
este la fel de important la toţi indivizii. Se ştie foarte bine că unii au mai
degrabă imagini auditive, alţii sunt mai vizuali, ca să folosim cea mai
folosită expresie astăzi, iar alţii sunt molari. A te gândi la un număr este
pentru unii mai ales, iar pentru alţii în mod exclusiv, a auzi acel număr
(imagine auditivă); pentru alţii înseamnă să-1 vadă; pentru alţii înseamnă
să-1 pronunţe (imagine motorie de articulare), iar pentru un ultim grup
înseamnă a-1 scrie (imagine grafică). Sa nu se uite că pentru mulţi (indiferenţii,
cum i-a numit domnul Charcot) imaginile celor trei categorii pot fi deopotrivă
utilizate. Prin urmare, îmi vine sa cred că, daca s-ar găsi un auditiv pur şi
daca s-ar încerca cu experienţa de mai sus, nu s-ar obţine nici un rezultat,
îmi voi exprima acum o rezervă. Nu s-ar putea ca, la un auditiv, în anumite
cazuri, fie sub influenţa unei uşoare emoţii produse de această experienţă
în aparenţă puţin ciudată pentru omul de rând, fie mai ales din cauza atitudinii
luate (iar domnul Binel, în articolul citat mai sus, a iirătat foarte bine impor­
tanţa atitudinii pentru producerea acestor mişcări inconştiente la isterici),
fie din cauza celor două cauze reunite, experienţa să reuşească? Atunci nu
se impune o anumită concluzie? în orice imagine există elemente motorii,
ca şi elemente integrante: nici o percepţie vizuală nu este posibilă fără
mişcarea muşchilor ochilor şi a muşchiului acomodator; formarea întregii
imagini tonale nu rezultă numai din transmiterea la creier a sunetelor auzite,
ci implică de asemenea mişcări ale muşchilor intrinseci ai urechii. Toate
aceste fenomene de mişcare îşi lasă urma lor în creier; iar aceste reziduuri
motorii trebuie să se asocieze la alte reziduuri de aceeaşi natură care rezultă
din mişcările grafice. Numai că această asociere este, fără îndoială, mai
mult sau mai puţin puternică. In tot cazul, vedem că, şi la auditivii sau la
vizualii puri, orice imagine conţine elemente motorii care, în anumite

173
 ALKRED BENET

cazuri, pot trezi imagini grafice, chiar dacă acestea la acei indivizi nu joacă
nici un rol în exerciţiul obişnuit al gândirii. Esle important de remarcat
acum că, într-un mod foarte general, această parte motorie a reprezentării
mentale este inconştientă, dacă totuşi exceptăm fenomenul cunoscut sub
numele de limbaj interior, se ştie că este necesară de obicei o anumită
obişnuinţă a observării de sine pentru ca limbajul interior să nu scape
conştiinţei. într-adevăr, orice reprezentare mentală nu este decât o rezultantă,
tocmai de această singură rezultantă; se pare. avem de obicei conştiinţă:
elementele simple componente nu se degajă. Astfel, timbrul unui sunet
provine din aceea că notele accesorii se unesc cu nota principală, iar sunetul
muzical perceput este format de senzaţii mai simple, aglomerate, ca să
spunem aşa. şi care nu suni percepute: fără ele. lotuşi, senzaţia n ar avea
loc. Pentru a arăta că aceasta din urmă le implică pe primele cu titlu de
elemente integrante, trebuie un artificiu experimental. In acest mod, mi se
pare, poate li interpretată experienţa pe care ani descris o. Mai mult.
fenomenele organice, cardiace, vasomtitorii, secretorii e t c , care însoţesc
aproape toate, dacă nu toate stările afective, ajută tară îndoială aceste stări
să se constituie şi poale chiar preced fenomenul conştient, departe de a-l
uima; ele nu rămân mai puţin, în numeroase cazuri, inconştiente. Ca o
consecinţă ultimă se poale spune că, pentru o întreagă categorie de indivi/i
mai ales (motorii), a şi reprezenta un act înseamnă a-j schiţa execuţia. Şi
astlel se găseşte o raţiune psihologica profundă la vechea maximă juridică,
că intenţia trebuie să fie considerată în locul faptei."
Citirea gândului, sau ceea ce poartă acest nume, presupune existenţa
unor mişcări inconştiente, care sunt de aceeaşi natură, aproape, ca şi scrierea
automată. Această operaţie a fost adesea studiată şi descrisă, mai ales de
oamenii de lume. şi ea constituie, într-adevăr, un joc de societate; ea face
parte din ceea ce s-ar numi psihologia amuzantă. Totuşi, câţiva oameni de ştiinţă
s-au ocupat de problemă; mai întâi domnul Bird în America, apoi domnii
Richel, Gley. de Vangny. care au făcut mai multe comunicări la Societatea
de biologie în 1884. şi domnii Robertson. Galton, Romanes etc., în Anglia,
Preyer, Sikorsky e t c , în Germania, lată cum se organizează experienţa în
majoritatea cazurilor. O persoană este rugată să se gândească intens, eu
toată insistenţa posibilă, la un obiect; obiectul poate fi absent sau prezent.
O a doua persoană ia mâna celei dintâi şi trebuie să-i ghicească gândul, fără
a o interoga verbal. Dacă este vorba de un obiect prezent în locul unde se
găseşte şi dacă s-a avui grijă să fie ascuns, persoana care ghiceşte trebuie
să se îndrepte cu cealaltă persoană spre locul ascunzătorii. Aceasta este expe­
rienţa; numărul reuşitelor exclude explicaţia întâmplătoare, iar onorabilitatea

174
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

persoanelor cu care s-a reuşit experienţa exclude orice idee de simulare.

Cum poate, aşadar, o persoană să ghicească gândul alteia, ţinând-o pur şj
simplu de mână? Prin mişcările mâinii, mişcări simple, delicate, aproape
imperceptibile, dar totuşi foarte semnificative pentru oricine are tactul
întrucâtva exersat şi spiritul pătrunzător; datorită acestor mişcări, suntem
conduşi spre obiectul căutat cu o precizie de care ne îndoim înainte de a
face noi înşine experienţa. Domnul Rird a avui deci dreptate sa dea acestei
lecturi numele de lectură a mişcărilor musculare imuscte-readitig).
Natura exactă a acestor mişcări este greu de descris, ea variază de
altfel mult de la o persoană la alta; dar este uşor de înţeles ceea ce se
întâmplă într-un anumit număr de ca/uri. Atunci când persoana care se
gândeşte la acest obiect este dusă departe de obiectul ascuns, se ponte
întâmpla ca mana să ic/islc puţin, foarte puţin, la această mişcare; ea va
rezista prea puţin dacă mişcarea o dirijează spre obiect; în sfârşii, când va
trece înaintea acestuia este posibil ea ea să execute cu mâna o mică mişcare
de flexiune sau de extensie, sau să aibă o mică tresărire care să arate că
obiectul esle acolo. Persoanele calme, ponderate, care tiu dau semne de
nerăbdare, care ştiu să-şi stăpânească muşchii, nu au aceste mişcări.
Să remarcăm că mişcările nu sunt în general nici voluntare, nici conştiente
pentru persoana care le execută Şi mai este ceva; se poate întâmpla ca
persoana care joacă rolul de ghicitor să nu perceapă mişcările st lotuşi să
se îndrepte spre obiect sau să ghicească gândul fără să şi dea seama de
mijlocul pe care 1-a folosit pentru a ajunge la aceasta.
Această explicaţie a lecturii gândurilor prin mişcările mâinii a fost bine
stabilită de domnul Rird. pentru prima dată. Domnul Gley a avut ingenioasa
idee de a înregistra direct mişcările; iar rezultatele acestei metode atât de
demonstrative sunt destul de interesante pentru a merita o publicare integrală.
„Cum se poate vedea pe grafic, spune domnul Gley. se produc tot
timpul experienţei în mâna subiectului contracţii fibnlare. mici mişcări de
presiune e l e . care indică, se înţelege uşor, direcţia de urma! şi care. în gene­
ral, cresc în intensitate când se ajunge în faţa obiectului. în acest moment,
de altfel, căutătorul mai este informat şi de imobilitatea bruscă a subiectului,
prin încetarea tuturor mişcărilor în mâna subiectului şi se încearcă chiar
sen/alia de relaxare care survine în muşchii săi. Este aici un fel de fenomen
de oprire, consecutiv stării de tensiune continuă, de tonicitate exagerată
prin care muşchii săi trec. In ceea ce priveşte mişcările înseşi, este posibil
să se distingă două feluri, după subiect; printre aceştia, într-adevăr, unii
provoacă mici mişcări ale mâinii, tremurături musculare despre care tocmai
am vorbit; la alţii, este ca o mişcare de tracţiune a întregului braţ şi a mâinii
şi, în acest caz, se simte aproape antamat spre obiect; la alţii, în sfârşit,

175
 ALFRED BINET

se observă în acelaşi timp această tracţiune şi presiunea mâinii. Pe de altă

parte, mi s-a părut în numeroase experienţe că subiecţii care prezintă
mişcări de presiune sunt cei a căror mână se relaxează când se ajunge în
faţa obiectului; mâna altora, din contră, in acest moment rămâne contractată
ca printr-un fel de gest imperativ. Am înregistrat aceste mişcări într-un fel
foarte simplu. Am aşezat în palma mâinii drepte a subiectului tamburul
unui cartograf dublu; propria mea mână se aplică pe suprafaţa metalică a
acestui tambur şi pe dosul mâinii mele se văd degetele subiectului. Acest
mic aparat este pus în legătură cu un tambur al cărui levier stil scrie pe
un cilindru înregistrator. în câteva experienţe m-am folosit de un miograt.
aşezai pe muşchii flexori ai antebraţului, şi am obţinui trasee asemănătoare.
Cum nu puteam creşte peste măsură lungimea tuburilor de cauciuc
transmiţătoare, cercetarea obiectului nu s-a făcut niciodată decâl pe o rază
destul de scurtă şi, prin urmare, aceste experienţe au avut întotdeauna o
durată destul de scurtă. Cu siguranţă, analiza mişcărilor obţinute în acest
fel nu este prea uşoară; dar este oare posibilă'.' Căci forma acestor uşoare
contracţii musculare, fibrilaioare dacă se vrea, este prea puţin distinctă,
ceea ce ţine fără îndoială de modul de inscripţionare pe care 1 am imaginat,
ale cărui deficiente nu le ascund. Dar am crezut că pentru moment, aţinui
când ani încercat să vorbesc despre sugestia mentală, esenţial a fost să ară!
realitatea mişcărilor despre care este vorba şi, prin urmare, de a furai/a i>
dovadă obiectivă şi veritabilă4"
Domnul Glev, în experienţe ulterioare făcute împreună eu domnul Richel.
a văzut că, drept urmare a unei otrăviri uşoare cu haşiş, care are ca deci
creşterea vivacităţii imaginilor mentale, scrierea automată şi alte mişcări
subconştiente pol să se manifeste la persoane care nu prezintă aceste reacţii
în timpul stării normale.
Experienţele pe care le-am rezumat au fost grupate sub numele de
mişcări inconştiente şi, cum am mai spus, ele au fost explicate cel mai
adesea prin proprietatea motorie a reprezentărilor mentale. Ne rămâne să
arătăm că această interpretare, fără a fi cu totul inexactă, este insuficientă
şi că specia de pantomima inconştienta prin care o persoană îşi manifesta
în anumite cazuri un gând intern nu se poale explica decât prin fenomene
de dubla conştiinţă. Vom căuta, prin urmare, să substituim teoriilor de
obicei admise o teorie puţin diferită, mai generală şi mai comprehensivă.
Cititorul care ne a urmărit până aici trebuie să fi fost şocat, în mai
multe rânduri, de analogia care există între mişcările aşa zis inconştiente
ale subiecţilor sănătoşi şi reacţiile atât de variate ale personalităţilor secundare
ale istenciior. Toate aceste fenomene sunt în fond identice; ele nu se
deosebesc decât prin mediu, circumstanţe exterioare sau grad de dezvoltare.

176
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Să luăm, de exemplu, scrierea automată. Se poate, cum arată domnul Gley,

să determinăm o persoană normală să scrie cuvântul la care ea se gândeşte;
mâna sa îl scrie fără să vrea. La fel stau lucrurile la isterici, la care scrierea
automată este dezvoltată într-atât încât nu este nevoie de nici un dispozitiv
Special, de nici o manevră, pentru a o observa. Or, am văzut în detaliu că
aceasta scriere automată a istericilor nu este deloc un fenomen izolat, fără
legătură cu restul; este o parte dintr-un ansamblu; este unul din miile de
mijloace prin care personalităţile secundare se dezvoltă şi se manifestă;
există raporturi multiple între această manifestare a pluralităţii conştiinţei
şî celelalte. De ce n-ar fi la fel şi la un individ normai? Este posibil ca la
el scrierea automată, fiind de acelaşi ordin ca şi la isterici, să facă parte
din acelaşi ansamblu de fenomene şi să aibă aceeaşi cauză primordială:
dezagregarea.
Ipoteza pe care o prezentăm va părea atât de verosimilă acelora care
au observat îndeaproape isteria încât ar părea inutil să o demonstrăm. Am
crezut, totuşi, că ar fi interesant să studiem metodic chestiunea, supunând
câţiva subiecţi normali exact la aceeaşi serie de experienţe ca şi pe isterici.
Rezumăm, în consecinţă, ideile noastre personale în această chestiune.
Dacă pluralitatea conştiinţelor şi personalităţilor la isterici are drept
condiţie necesară anestezia unei părţi a corpului, se va renunţa sa se
găsească la aceasta un echivalent la o persoană normală, a cărei sensibilitate
este intactă. Dar am văzut deja că divizarea conştiinţei se poate produce
într-o altă ocazie; ceea ce face ca insensibilitatea organelor senzoriale, o
stare deosebită a spiritului să poate avea şi ele loc. Acelaşi lucru se petrece
şi la subiecţii sănătoşi; aceşti subiecţi pot prezenta atitudini speciale ale
spiritului, care permit dezagragării mentale să se manifeste.
Aceste condiţii mentale sunt destul de numeroase, dar noi nu vom
examina decât două.
Vom studia mai întâi o situaţie care este foarte clară şi foarte uşor de
descifrat: este aceea în care o persoană face efort de a înţelege, în acelaşi
timp,în conştiinţa sa, mai multe fenomene psihologice diferite; de exemplu,
caută să perceapă în acelaşi timp un mare număr de senzaţii, provenind de
la obiecte diferite, sau încearcă să execute un anumit număr de mişcări
care nu au nimic în comun, nici ca formă, nici ca scop.
în al doilea rând, vom examina ceea ce se produce când atenţia
subiectului, în loc să se divizeze între diverse fenomene care se produc în
el, nu se opreşte decât la unul singur, determinând astfel o stare de distracţie
pentru tot restul. Vom vedea că această orientare particulară a atenţiei
produce efecte total deosebite de acelea ce se observă în ca/';- atenţiei
colective.

177
 ALFRED BINET

II

Oricine poate observa cât este de dificil de urmărit în acelaşi timp

două gânduri diferite, ca a citi şi a asculta o conversaţie; una dintre operaţii
este împiedicată de cealaltă; pentru a şti exact ceea ce se petrece în acesl
caz, se poate face experienţa următoare: o persoană este rugată să execute
în acelaşi timp o operaţie intelectuală şi o operaţie musculară. Cum metoda
grafică ne permite să descompunem această ultimă operaţie îhlr-un traseu,
se va putea, cu ajutorul caracteristicilor prezentate de acest traseu, să se
cunoască alteraţia mentală care rezultă din conflict.
Operaţia motorie care trebuie înregistrata poate fi foarte simplă: astfel,
se aşaza între mâinile persoanei în experienţă un tub de cauciuc închis şi
legat la un aparat înregistrator; se roagă subiectul să strângă tubul de un
anumit număr de ori, urmând un anumit ritm, pe care trebuie să se străduiască
să-l păstreze pe parcursul experienţei; apoi i se cere să execute în acelaşi
timp o muncă intelectuală, cum ar fi o lectură cu voce tare, recitarea unei
bucăţi învăţate pe de rost, un calcul mental sau rezolvarea unei probleme
oarecare.
Traseul înregistrat în aceste condiţii prezintă neregulari taţi care încep
în clipa în care munca mentală suplimentatră se produce şi se termină o dată
cu această muncă. Să studiem neregulari taţi le. în ce constau ele? Cea mai
uşoară este o alungire a intervalelor de odihnă care separă fiecare presiune
a mâinii. Când spiritul nu este ocupat cu nici o alta operaţie, se ajunge
destul de uşor să se înregistreze între apăsările mâinii intervale de odihnă
sensibil egale. Această capacitate de a măsura timpul este cea care se tulbură
prima. O observ ia mine însumi când fac un calcul mental, în timp ce cu
mâna dreaptă execut o sene de apăsări, încercând să păstrez între acestea
intervalele pe care le-am stabilit dinainte; apăsările care coincid cu această
mică operaţie de calcul sunt mai distanţate decât precedentele; uneori
încetinirea persistă şi după ce calculul a încetat. La alte persoane, este o
prelungire foarte mare, uneori se încetează apăsarea involuntar pentru două
sau trei secunde; este, se poate spune, o uitare, o pierdere de memorie
temporară. Se produc, de asemenea, foarte frecvent, modificări în forma
curbei; înălţimea sa se diminuează sau linia de ascensiune se alungeşte.
în cazul în care trebuie să executăm mai multe apăsări între fiecare
interval de odihnă, se poate întâmpla ca numărul apăsărilor să scadă sau
să crească. Uneori uităm complet de numărul convenit. S-a început prin a
se face cinci apăsări; apoi, în timpul calculului mental, acest număr scade

178
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

la patru sau se ridică la şase; o dată calculul terminat, când se poate fixa
din nou atenţia pe mişcările mâinii, nu mai ştii de câte ori trebuie să apeşi.
De asemenea, se întâmplă frecvent să se vadă neconcordanţe introduse
în traseu; doua scrii de contracţii care ar trebui să fie separate de un interval
de repaus se amestecă; contracţia musculară poate să prezinte forme dintre
cele mai accidentate; a doua contracţie începe înainte ca prima să înceteze;
doua contracţii succesive sunt total inegale ca durată; există unele care se
pot prelungi timp de mai multe secunde, în timp ce altele durează abia o
zecime de secundă; în sfârşit, în anumite trasee există tremurăUiri. Aceste
iregularităţi pot fi considerate ca un adevărat delir motor, care este în rest
expresia unui delir de ideatic corespunzător.
Dar modificările cele mai interesante sunt acelea care se produc în
domeniul conştiinţei şi, prin aceasta, respectivele experienţe nu sunt deloc
fără analogie cu cele pe care le putem face pe isterici. Executând apăsări
în timp ce se face un calcul mental, se pierde conştiinţa netă a mişcărilor
executate; o dată experienţa terminată, adesea eşti incapabil să spui dacă
ai strâns o dată în plus sau o dată în minus, sau dacă forma contracţiei a
rămas regulată sau nu. Aceasta nu este inconştienţă, căci ştii ca apeşi; este
o conştiinţă vagă. slăbită. Modificarea conştiinţei, fapt bine cunoscut, poate
exista uneori atunci când traseul este în întregime regulat şi nu revelează
nici o de/ordine mintală. Astfel, rugat să strângă într-o scrie de cinei în
timpul calculului mental, se întâmplă uneori ca subiectul să execute numărul
de apăsări dorit, dar fără să o ştie; înainte de a examina traseul, nu se poate
spune dacă este bun sau rău.

Această pierdere a conştiinţei, în condiţiile indicate, dă un caracter

psihologic interesant mişcărilor mâinii; rămân mişcările voluntare, dar ele
devin inconştiente, ca acelea pe care le-am studiat în capitolul V.
Este probabil ca persoanele care produc, fără a fi conştiente, trasee
regulate să prezinte o tendinţă netă spre divizarea conştiinţei şi spre
independenţa mai multor sinteze mentale 5 .
Dispozitivul de experienţă pe care l-am descris nu ne permite să
studiem decât o singură operaţie mentală în conflict, cea care are o formă
motorie şi care se înscrie pe cilindru; este uşor de obţinut simultan traseul
a două operaţii, iar pentru aceasta se roagă persoana să execute simultan
cu fiecare mână o operaţie diferită.
în acest caz, ca şi în acelea pe care tocmai le-am examinat, perfecţiunea
celor două operaţii este, în general, mult mai puţin mare decât dacă se
execută fiecare separat. Dar faptul cel mai şocant este tendinţa pe care o
prezintă fiecare dintre cele două genuri de mişcări de a introduce câte unele

179
 ALFRED BINET

dintre elementele sale caracteristice în cealaltă mişcare. Cele doua sinteze

motorii fiind în prezenţă, fiecare parc să caute s-o influenţeze pe cealaltă.
Am ajuns deja sa constatăm acest fapt când am căutat să facem să coexiste
o operaţie intelectuală cu o mişcare complicată a mâinii. Am remarcat la
o persoană că, în timp ce citea versuri cu voce tare, mâna îi urma ritmul.
Dar acordul era fugitiv. în cazul în care mişcările celor două mâini sunt
cele care coincid, această influenţă este mult mai clară.
Rezumând cele de mai sus, putem reţine următoarele: atunci când o
persoană îşi împarte atenţia între două operaţii psihice voluntare, pe care
ea încearcă sa se execute simultan, fiecare operaţie, mai ales la început, se
face mai puţin corect decât dacă ea ar fi făcută izolat; în al doilea rând,
se întâmplă adesea ca una dintre operaţii să tindă a impune celorlalte forma
sa particulară, ritmul său.
Dar ceea ce domină, ceea ce ni se pare mai important de semnalat,
este că la anumite persoane se produce o divizare a conştiinţei; una dintre
ciperaţiile în conflict iese din conştiinţa subiectului şi continuă să se execut;)
fără ca el să o dirijeze şi să o sesizeze clar.

111

Ceea ce divizarea atenţiei reuşeşte sa facă uneori, putem provuea direct

şi mai sigur prinlr-un alt procedeu, prin starea de distracţie. Să ne amintim
că este uşor sa întreţinem la isterici, concentrând pe un singur punct atenţin
lor, o stare de distracţie destul de intensă pentru ca fenomene subconştiente
foarte complicate sa se dezvolte. Am căutat să repetăm aceeaşi experienţă
pe subiecţi sănătoşi şi am obţinut rezultate echivalente.
După cum este uşor de prevăzut, regăsim la persoane sănătoase nu
numai scrierea automată, ci toată seria de acte subconştiente, din care scrierea
automată nu este decât un termen şi care, prin ansamblul lor, sunt semnul
divizării conştiinţei. Există deci, credem noi, o asemănare foarte mare din
acest punct de vedere între isterici şi indivizii sănătoşi.
Dispozitivul experienţei este acelaşi în ceie două cazuri; poate că totuşi
ar trebui, când subiectul nu este isteric, să folosim câteva precauţii suplimentare
pentru a creşte starea de distracţie, care nu este atât de intensă ca în isterie.
In general, nu este suficient să citeşti unei persoane o carte interesantă, sau
să o faci să vorbească cu o terţă persoană, pentru ca atunci când îi iei mâna
ea să nu fie deloc preocupată de ceea ce vei face cu mâna sa; fără voie.

ISO
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCUNŞlltlN IUL

atenţia sa revine asupra experimentatorului, în toc să se fixeze aiurea, aşa

încât trebuie întărită starea de distracţie printr-un artificiu.
Cel pe care l-am folosit este atât de natural încât ar fi venit cu siguranţă
în mintea tuturor celor care ar vrea să repete observaţiile mele. Vom vedea
că în majoritatea experienţelor obligăm mâna persoanei să se mişte spontan,
în afara voinţei sale. Punctul important este de a evita ca persoana să
remarce aceste mişcări spontane ale mâinii sale; căci dacă ea le-ar observa,
inconştienţa şi automatismul ar dispărea. Pentru a evita acest inconvenient,
trebuie lăsat să se creadă că mâna este în continuare inertă şi pasivă şi că
doar experimentatorul, din când în când, pentru nevoile experienţei, care
nu se explică, imprimă mâinii o mişcare. Aceasta ajunge pentru a linişti
subiectul, care, în consecinţă, îşi va abandona mâna fără rezistenţă,
dezinteresandu-se de ea şi găsindu-se în condiţii mentale excelente pentru
ca propria-i conştiinţă să se divizeze.
După aceste câteva cuvinte preliminare vom indica rapid principalele
probe psihologice care se pot face pe subiect.
Mai întâi anestezia pnn distracţie. Persoana distrată nu a devenit deloc
insensibilă, ca o isterică distrată căreia i se poate înţepa pielea sau ridica
braţul fără ca ea să-şi dea seama; sensibilitatea nu-i este distrusă, dar fineţea
anumitor percepţii este diminuată; două puncte de compas aplicate pe mână
şi ridicate repede dau senzaţia de înţepătură unică, atunci când, cu aceeaşi
distanţă şi pe aceeaşi regiune, cele două puncte ar fi fost percepute izolat
dacă subiectul şi-ar fi fixat atenţia asupra mâinii sale; avem de-a face,deci,
cu anestezia prin distracţie; ea este fugitivă, pnn urmare înşelătoare, dar
există.
Mişcările pasive de repetiţie sunt foarte uşor de provocat. Fiind plasat
un creion în mâna subiectului, care este rugat să-1 ţină ca şi cum ar vrea
să scrie, i se dirijează mâna şi este făcută să traseze o mişcare uniformă,
alegând-o pe aceea cu care execută cu mai multă uşurinţă semne, haşurări,
cercuri sau mici puncte. După ce am comunicat această mişcare timp de
câteva minute, se abandonează uşor mâna sau se rămâne în contact cu ea,
pentru ca persoana să nu-şi dea seama de nimic; dar se încetează să se
exercite o acţiune directoare asupra mişcărilor. Mâna abandonată face ea
însăşi câteva mişcări uşoare. Se reia experienţa de antrenament, se repetă
cu răbdare timp de câteva minute, iar mişcarea de repetiţie se perfecţionează;
la capătul a patru şedinţe, am văzut la o persoană repetarea atât de clară
încât mâna nu a trasat mai puţin de optzeci de bucle fără să se oprească.
Prezenţa acestor mişcări subconştjente de repetiţie ne arată că aici
există un personaj inconştient, pe care experienţa îl face să se manifeste;

181
 ALFRF.D BINET

dar este clar că acesl personaj este departe de a avea aceeaşi dezvoltare ca
la o isterică. Dificultatea care se încearcă când este făcut să repete mişcările
o dovedeşte. Experimentatorul nu poate sa imprime mişcările la întâmplare:
el este obligat să le aleagă pe cele care-i reuşesc mai bine. în generai,
acelea care reuşesc să fie executate dintr-o singură trăsătură, fără schimbare
de direcţie şi fără să se oprească, se repetă destul de bine.
Mişcările grafice, prin delicateţea lor, atrag mai puţin atenţia subiectului
decât mişcările de flexiune şi extensie ale braţelor; acestea totuşi pot fi
repetate de inconştient şi, apropo de aceasta, este curios de remarcat că
flexiunea pumnului se repetă mai bine decât flexiunea izolată a unui deget.
Caracterul cu totul rudimentar al inconştientului este bine marcat de
uşurinţa cu care i se imprimă anumite obiceiuri. Când se desenează de mai
multe ori cercuri, mâna se obişnuieşte cu această mişcare şi le reproduce
cu uşurinţă; dacă se vrea pe urmă să se trase/c haşurări, mişcarea se
deformează repede şi se transformă în bucle. Memoria acestui inconştient
este atât de puţin intensă încât nu este capabilă de a păstra amintirea mai
multor feluri de mişcări.
Inconştientul nu are numai memorie, el poate să primească şi să
execute câteva sugestii care sunt, este adevărat, de ordin absolut elementar.
Aceste sugestii pot fi date cu ajutorul pipăitului. Cu o simplă apăsare se
acţionează asupra mâinii şi o facem să se mişte în toate direcţiile. Nu este
deloc un impuls mecanic, este mai curând o sugestie tactilă. Dacă cu o
apăsare se face mâna să se mişte, o altă apăsare, de un gen diferit, o face
să se oprească, o imobilizează; o altă presiune, de un gen ceva mai diferit,
o face să serie. Este dificil să explicăm diferenţa dintre aceste apăsări; dar
experi menta torul, făcându-le, urmăreşte un anume scop şi acest scop este
adesea înţeles cu multă fineţe de mâna persoanei. Nimic nu este mai curios
decât acest fel de hipnoză parţială, datorită căreia o persoană se crede a 11
şi se găseşte într-adevăr complet trează şi în posesia ci însăşi, în timp ce
mâna sa ascultă, docila, de ordinele tactile ale experimentatorului.
Aceste câteva detalii mi se par a fi suficiente pentru a demonstra
posibilitatea de a trezi inconştientul la persoane sănătoase sau aproape
sănătoase. Acest inconştient, o repetăm, nu are nici dezvoltarea, nici strălucirea
aceluia al istericilor; nu el este acela care va serie spontan scrisori şi
confesiuni, dar este ceva ce deja există.
Existenţa sa, în mod cert constatată, ne penuite să arătăm că scrierea
automată, aceea pe care o provocăm la persoane sănătoase, aceea pe care dom­
nul Gley a descris-o, este un fenomen de divizare a conştiinţei şi nu un simplu
efect al puterii motorii a imaginilor, într-adevăr, prevenit de experienţele

182
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

mele anterioare asupra istericilor, am putut regăsi în scrierea automată a

persoanelor sănătoase anumite trăsături care nu lasă nici un dubiu.
Să examinăm bine modul în care mâna se comportă în timpul experienţei
scrierii automate. Dacă o dirijăm, căutând să ghicim mişcările sale, nu vom
vedea nimic; dar dacă o abandonăm sieşi, se constată un fapt foarte
semnificativ: cu o uşoară apăsare o împiedicăm să scrie; cu o mică împingere
se accelerează mişcarea grafică; mâna devenind imobilă, este suficient adesea
de a o atinge pentru ca ea să reînceapă să sene. Ea rămâne, deci, în timpul
întregii experienţe, sugestionabilă; iar această sugestibiliiate ne arată clar
ca un inconştient îi dirijează mişcările. în rest, celelalte experienţe ale noastre
ne-au învăţat existenţa şi rolul inconştientului, iar tot ce noi am observat
şi descris la isterici vine să pledeze în favoarea acestei opinii.

NOTE

1
Aceste studii asupra reacţiiloi subiwtiloi sănătoşi comparaţi cu istericii ridică
probleme discutabile, de exemplu problema raporturilor dintre isterie şi hipnotism.
Lăsăm aceste probleme de-o parte şi ne mulţumim să descriem o serie de experienţe.
1
„înţeleg foarie bine că un om de bună-credmţă, a cărui atenţie este în întregime
fixată asupra mişcării pe care o baghetă ţinută în mâinile sale o poate lua dintr-o
cauză necunoscută lui va putea simţi, în unele circumstanţe, tendinţa la mişcarea
necesară manifestării fenomenului care ii preocupi. De exemplu, dacă acest om caută
un izvor şi dacă nu are ochii legaţi, vederea unei pajişti vcr/.i, pe care calcă, ar putea
determina în ei, Iară a fi conştient, mişcarea musculară capabilă să deranjeze bagheta,
dată fiind legătura stabilită între ideea de vegetaţie abundentă si aceea de apa"
1
„ikv moteitrs", în textul original. (Nota trad.)
4
Ar fi de dorit să se construiască aparate speciale de înregistrare a mişcărilor
inconştiente, în toate condiţiile necesare.
5
„syntheses tneniales", în textul original (Nota trad.)
 PARTEA A TREIA

MODIFICĂRILE PERSONALITĂŢII
ÎN EXPERIENŢELE DE SUGESTIE
 CAPITOLUL ÎNTÂI

PERSONALITĂŢILE FICTIVE
CREATE PRIN SUGESTIE
Sugestia: definiţie. Schimburile de personalitate voluntare sau simulate. Schimbările de
personalitate produse priit sugestie. Experienţele domnului Rtihel. Experienţele domnilor
Ferrari, Herieourl si Rit hei asupra modificărilor de scriere produce de vhmbârite de personalitate.
Discutarea experienţelor. Se htinhut ea personalităţii ore drrpl comiţii? o amnezie. Divizarea
conştiinţei care rezulta din aceasta. Controversa asupra modului de realizare a anumitor
sugestii. Opinia domnului Delhoeuf. Opinia domnului lleniheim. Conciliere.

Problema psihologică pe care o studiem în această carte prezintă drept

caracteristică principală aceea de a rămâne întotdeauna una, în formele sale
multiple; fiecare capitol nou nu face decât să aducă un aspect nou al
aceluiaşi fenomen. Vom căuta să găsim aici dovada.
Trebuie să studiem în această a treia parte ceea ce se petrece în situaţia
psihologică următoare: o persoană este pusă în mod regulai în stare de
somnambulism artificial; ea a primit o sugestie, dată prin procedee clasice;
această sugestie se realizează fie în timpul somnambulismiilui, fie după
întoarcerea la starea de veghe. Scopul nostru este să dovedim, prin analiza
experienţelor, că sugestia provoacă cel mai adesea o divizare a conştiinţei
şi nu poate să se realizeze decât cu acest preţ.
Or, nu este greu de arătat prin ce legătură logica acest nou studiu se
leagă de precedentele.
Am studiai până aici sugestiile comunicate personajului subconştient
în timpul unei stări de distracţie sau anestezie. Ştim că personajul subconştient
nu este altceva decât un personaj sumnambulic; este deci aceeaşi persoană,
luată în condiţii întrucâtva diferite, cea care va primi sugestiile şi le va
pune în practică.
Plasândume din punctul de vedere particular al modificărilor de
personalitate, putem diviza sugestiile în două grupe: acelea care au drept
scop şi drept efect direct crearea unei noi personalităţi şi acelea al căror
scop, cu totul deosebit de celălalt, nu poate fi atins totuşi decât prin
divizarea conştiinţei. Un capitol distinct va fi consacrat fiecăreia dintre
aceste categorii de sugestii. Există fără îndoială relaţii foarte strânse şi

187
 ALFRED BINET

chiar fenomene de trecere între cele două categorii pe care le-am stabilit;
dar nu trebuie neapărat să păstrăm clasificarea noastră şi chiar să-i exagerăm
importanţa; căci fenomenele de divizare a conştiinţei simt atât de complexe
şi uneori atât de subtile încât, dacă le reunim într-o descriere comună, nu
se va putea ajunge la înţelegerea lor.

Sugestia poate, am mai spus-o, să aibă atât drept scop, cât şi drept
efect direct crearea unei personalităţi noi. Experimentatorul este acela care
face alegerea acestei personalităţi şi obliga subiectul să o realizeze.
Experienţele de acest gen, care reuşesc asupra unui mare număr de somnambuli
şi care produc cel mai adesea efecte foarte cunoase, sunt cunoscute de mult
timp şi ele au fost, se poate spune, repetate până la saţietate în aceşti ultimi
ani. Domnul Richct este primul autor care Ie a studiat metodic, iar descrierea
pe care le-a dal-o este destul de interesantă pentru a merita a fi reprodusă
in exrenso: este o observaţie-tip.
Ca introducere amintim pe scurt, cu autorul, câteva noţiuni de psihologie
curentă.
Dacă suntem treji şi în deplina posesie a tuturor facultăţilor noastre,
ne putem imagina sentimente diferite de cele pe care le simţim de obicei.
De exemplu, atunci când stau liniştit la masa mea, ocupat cu scrierea acestei
cărţi, pot să concep sentimentele pe care, în cutare sau cutare situaţie, le
vor încerca un soldat, o femeie, un picior, un englez. Dar oricare ar fi
concepţiile fanteziste pe care ni le formăm, nu încetăm să fim conştienţi
de existenţa noastră personală. Imaginaţia are darul să se lanseze în spaţiu,
dar rămâne întotdeauna amintirea despre noi înşine. Fiecare ştie că el este
el şi nu un altul, eă a făcut aceasta ieri, că a scris o scrisoare de curând,
că trebuie să scrie o altă scrisoare mâine, că acum opt zile a fost în afara
Parisului etc. Această amintire a faptelor trecute, amintire totdeauna prezentă
în spirit, formează conştiinţa personalităţii noastre.
Cu totul altfel stau lucrurile în cazul celor două femei, A. şi B., pe
care domnul Richel le-a studiat:
„Adormite şi supuse la anumite influenţe, A. şi B. uită cine sunt;
vârsta, îmbrăcămintea, locul şi ora unde şi când trăiesc, toate acestea au
dispărut. Nu le mai rămâne în memorie decât o singură imagine, o singură
conştiinţă: conştiinţa şi imaginea fiinţei noi care apare în imaginaţia lor.
Ele au pierdut noţiunea vechii lor existenţe; trăiesc, vorbesc, gândesc exact în
tiparul care li s-a prezentat. Cu ce prodigioasă intensitate de viaţă s-au
realizat asemenea tipare numai cei care au asistat ia aceste experienţe pot
să o ştie. O descriere nu ne-ar oferi decât o imagine foarte slabă şi imperfectă.
în loc de a concepe un tip, ele îl realizează, îl obiectivează. Aceasta nu în

188
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

felul halucinatului, care asistă ca spectator la imagini care se derulează

înaintea lui; este ca un actor, care, prins de nebunie, şi-ar imagina că drama
pe care-o joacă este o realitate, nu o ficţiune, şi că el a fost transformat,
trup şi suflet, în personajul pe care a fost însărcinat să-1 joace. Pentru ca
această transformare a personalităţii sa se producă este suficient un cuvânt
pronunţat cu o anumită autoritate. Ii spun lui A.: «lată-vă o femeie bătrână»;
ea se vede schimbată în bătrână, iar fizionomia, mersul, sentimentele sale
sunt acelea ale unei bătrâne femei. îi spun lui B.: «lală-vă o fetiţă»; şi ca
preia imediat limbajul, jocurile, gusturile unei fetiţe. Povestirea acestor
scene poate să fie temă şi incoloră comparată cu ceea ce oferă spectacolul
acestor ciudate şi subite transformări. totuşi voi încerca să mai prezint câteva.
Iată unele dintre obiectivările lui M.: în ţtirunciî. Ea se freacă la ochi. se
0
întinde. «Ce oră este Patru dimineaţa' (merge ca si cum şi-ar fi târât
saboţii...). Să vedem, trebuie să mă spăl. să mergem la staul. Huo! roşcovana!
hai, întoarce-te!... ('face gestul de a trage o vaca...). Lasa-mă în pace.
Gros-Jean. Ei. Gros-Jean. lasă-mă în pace. îţi /ic!... Când îmi voi termina
treaba. Tu ştii că nu mi am terminat treaba. Ah! da. da! mai târziu...». în
actriţU. Figura sa ia un aspect surâzător. în locul aerului dur şi plictisit de
mai înainte. «îmi vedeţi fusta. Ei bine, directorul meu m-a pus s-o lungesc1.
Aceşti directori sunt agasanţi. Eu găsesc că cu cât fusta este mai scurtă,
cu atât e mai bine. Este întotdeauna prea lungă! Simpla frunză de viţă.
Dumnezeule, este destul! Tu găseşti, nu-i aşa, dragule, că nu este nevoie
de altceva decât de o frunză de viţă? Priveşte-o numai pe această mare
gloabă Lucie, ce picioare are, nu? Spune-mi, iubitule! (începe să râdă).
Tu eşti timid cu femeile, ţi-c frică. Vino să mă vezi uneori, tu ştii. la ora
trei eu voi ti acasă în fiecare zi. Vino, deci, să-mi faci câte o mică vizită
şi adu-mi câte ceva». In generat, «Dă-mi binoclul. Bine! Foarte bine!
Unde este comandantul primei zuave? Este la Kroumirs! îl văd urcând
râpa... Comandante, ia o companie şi adu-mi-i pe aceşti oameni. Să se ia şi
o balene de companie... sunt buni aceşti zuavi! Cât de bine se caţără... Ce
doriţi?.,. Cum nu sunt ordine? {Aparte2.) Acela este un ofiţer rău: nu ştie
nimic să facă. Voi, ţineţi... stânga. Mergeţi repede [aparte). Ceilalţi merg
bine.,. Nu este încă totul bine (tare). Să vedem, calul, sabia mea! (face
gestul de a-şi lega sabia la centură). înainte! Ah! sunt rănit!». în preot. îşi
imaginează a fi arhiepiscopul Parisului, figura ci ia un aspect foarte serios,
vocea îi este de o blândeţe mieroasă şi tărăgănată, contrastând cu tonul dur
şi strident pe care 1-a avut în obiectivările precedente. {Aparte.) «Trebuie
totuşi să-mi termin dispoziţia administrativă». îşi ia capul în mâini şi
reflectează (tare). «Ah! dumneavoastră sunteţi, domnule mare vicar; ce
doriţi? Nu vreau să fie deranjat. Da. astăzi e întâi ianuarie şi trebuie să
merg la catedrală... Toată această mulţime este foarte respectuoasă, nu-i

189
 ALFRED BINET

aşa, domnule mare vicar? Există mulţi credincioşi în popor..., orice s-ar
spune. Ah! un copil, să se apropie, vreau să-i binecuvântez. Bine, copilul
meu» (îi dă crucea [imaginară) să o sărute). în timpul acestei scene, cu
mâna dreaptă face la dreapta şi la stânga gesturi de binecuvântare..,.
«Acum am o corvoadă: trebuie să prezint omagiile mele preşedintelui
Republicii... Domnule Preşedinte, vin să va ofer toate urările mele. Biserica
speră să trăiţi mulţi ani; ea ştie că nu are de ce să se teamă, în ciuda
crudelor atacuri, atâta timp cât în fruntea guvernului Republicii se găseşte
un perfect bărbat de onoare». Tace şi pare că ascultă cu atenţie. (Aparte.)
«Da, apa sfinţită a curţii. In sfârşit... sa ne rugăm!» Ea îngenunchează. în
călugărită. Se aşaza imediat în genunchi, şi începe să-şi recite rugăciunile,
făcând cruci mari, apoi se ridică: «Să mergem la spital. Se află un rănii în
această sală. Ei bine, prietene, nu-i aşa că lotul merge bine în această
7
dimineaţă' Să vedem! Lasă-mă să-ţi desfac bandajul (face gestul derulării
unei bande). O fac cu multă blândeţe, nu-i aşa că asta vă uşurează? Să
vedem! Săracul meu prieten, ai tot atâta curaj în faţa durerii ca şi în faţ.i
duşmanului». Aş putea cita şi alte obiectivări ale lui A., fie ca bătrână,
fie ca fetiţă, fie ca tânăr bărbat, fie ca prostituată. Dar mi se pare că exemplele
date mai sus sunt suficiente pentru a ne face o idee despre această transformare
absolută de personalitate în unu! sau altul dinţa' tipurile imaginare. Nu este
un simplu vis: este un vis trăit. Obiectivările înscenate de B. sunt tot atât
de edificatoare ca acelea înscenate de A, Iată câteva: in generai Ea face
«hâm, hâm!» de mai multe ori, ia un aer sever şi vorbeşte pe un ton sacadat.
«Să mergem la băut! Băiete, un absint! Ce este, filfizonule? Haide,
lasă-mă să trec... Ce vrei?» I se da o hârtie pe care pare să o citească.
«Caree acolo?» (Răspuns: Este un bărbat de la compania regimentul 3.)
«Ah! bine! iată! (mâzgăleşte câteva lucruri ilizibile). Veţi duce aceasta
căpitanului adjunct major. Repede! Eh bine! şi absintul'.'» Este întrebată
dacă el este decorat. «Drace!» (Răspuns: S-au spus poveşti pe seama
dumitale). «Ah! Ce poveşti? Ah! dar! Ah! dar! Ei drăcie! Ce poveşti' Ia
seama sa nu mă înfurii. Cine mi-a făcut asta?» Este cuprinsă de o furie
violentă, care se termină prinlr-o criză de nervi. în marinar. Merge împle
tieindu-se, ea un matelot care coboară pe pământ după o lungă călătorie
pe mare. «Ah! iată-le, bătrâne! Vino, petrecăreţule! Cunosc o crâşmă unde
ne vom simţi foarte bine. Sunt acolo fele pe cinste». Renunţăm să descriem
restul istoriei. în femeie bătrână. Esle întrebată: «Ce mai faceţi?» Ea
apleacă urechea zicând: «Ai?» «Ce mai faceţi?» Ea spune din nou: «Ai?!
Vorbiţi mai tare, sunt tare de urechi». Se aşază gemând, tuşind, pipăindu-şi
pieptul, genunchii, zieându-şi ei însăşi: «Durerile astea! Ai! Ai! Ah!
mi-aţi adus-o pe fata dumneavoastră! Este drăguţă, această fată, îmbrăţi-
şează-mă, micuţo şi du-te de te joacă. Aveţi puţin tabac?» în fetiţă3.

190
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Vorbeşte ca o fetiţă de cinci sau şase ani: «Eu vleau să mă zoc. Povesteşte-mi
seva vesel. Să ne zucăm de-a v-aţi ascunselea etc...» Aleargă râzând, se
ascunde, făcând «cucu». Acest joc, foarte obositor pentru noi, a durat aproape
un sfert de oră. £1 a fost înlocuit cu de-a baba-oarba, apoi de un alt joc
pentru copii etc. Apoi a dorit să se joace de-a bebeluşul, alintâridu-se. I s-a
povestit istoria micuţei Scufiţa Roşie. A spus că-i foarte frumoasă, dar
tristă. A fost întrebată dacă este morală, şi ea răspunde că nu ştie ce în­
seamnă aceea morală. Nu vrea să i se povestească alte poveşti, se supără,
scoate limba, plânge, bale din picioare etc; nu vrea o marionetă pentru că
aceasta este o jucărie pentru băieţi, spune că va fi foarte cuminte, cerc
păpuşa sau dulceaţă. în domnul X., cofetar. Această ultimă obiectivare a
fost deosebit de interesantă, căci, acum mai mulţi ani, fiind în serviciul
domnului X., a fost brutalizată şi lovită de el atât de tare, încât poliţia s-a
amestecat în aceasta. B. îşi imaginează a fi acest domn X.: figura i se
schimbă şi ia un aer serios. Când cumpărătorii sosesc, ea îi primeşte foarte
bine. «Perfect domnule, în această seară la ora opt veţi avea gheaţa!
Domnul vrea să-mi spună numele? Scuzaţi-mă dacă nu este nimeni, dar
am funcţionari care sunt atât de neglijenţi. B.! B.! Vedeţi, prostovana a
plecat. Şi dumneavoastră, domnule, ce doriţi?» (Răspuns: Sunt comisar de
poliţie şi vin să aflu pentru ce v-aţi lovit servitoarea!) «Domnule, nu am
lovit-o». (Răspuns: Dar ca s-a plâns.) Ia un aer foarte încurcat. «Domnule,
ea se plânge în zadar. Poate am împins-o, dar nu i-am făcut nici un rău.
Vă asigur, domnule comisar de poliţie, că exagerează. A făcut scandal în
faţa magazinului...» Ia un aer din ce în ce mai încurcat. «Fata asta să-şi
vadă de treabă. Vă asigur că exagerează. Şi apoi eu nu vreau decât să
aranjez cu ea. Ii voi da despăgubiri convenabile». (Răspuns: V-aţi bătut
copiii.) «Domnule, eu nu am copii; am un copil şi nu i-am bătut». Se vede
în această obiectivare pusă în scenă de B. că, deşi personajul pe care-1
reprezintă îi este foarte antipatic, nu a căutat să-1 reprezinte ca fiind ridicol
sau odios. A căutat, din contră, să-1 scuze, atât de bine şi-a intrat în rol.
Aerul său plictisit şi jenat, răspunsurile evazive, dar politicoase, erau
absolut conforme cu ceea ce putea spune, gândi şi face un individ interogat
de un magistrat şi care este vinovat, în rest, unul dintre cele mai curioase
fenomene de obiectivare, cu transformarea completă a sentimentelor. A.
este timidă, dar devine foarte îndrăzneaţă când joacă un personaj curajos.
Ea este foarte credincioasă, dar devine necredincioasă când joacă un personaj
necredincios; B. este tăcută; devine vorbăreaţă când reprezintă un personaj
vorbăreţ. Caracterul i s-a schimbat complet. Vechile gusturi au dispărut şi
sunt înlocuite prin gusturi noi, cerute de noul tip reprezentat."

într-o lucrare recentă, scrisă în colaborare cu domnii Ferrari şi Hericourt4,

domnul Richet a adăugat un detaliu curios la experienţele precedente; el a arătat

191
 ALFRED B1NET

că subiectul căruia i se impune o schimbare de personalitate nu-şi adaptează

numai cuvintele, gesturile şi atitudinea ia noua personalitate; chiar scrierea
se poate modifica şi pune în relaţie cu ideile sale noi care îi invadează
conştiinţa; această modificare a scrierii este cu atât mai interesant de constatat
cu cât scrierea, pentni anumiţi grafologi contemporani, nu este altceva decât
o parte a mimicii. Iată câteva exemple iuate de la precedenţii autori.
Se sugerează succesiv unui tânăr student că este un ţăran bătrân şi
viclean, apoi Harpagon şi, în sfârşit, un bărbat foarte bătrân. în acelaşi timp
cu trăsăturile fizionomiei şi înfăţişării generale a subiectului, care se modifică
şi se pun în armonie cu ideea personajului sugerat, se observă că scrierea
sa suferă modificări paralcie, nu mai puţin accentuate, şi îmbracă o fizionomie
cu totul specială pentru fiecare dintre noile stări de conştiinţă. într-un
cuvânt, gestul scriptor s-a transformat ca şi gestul în general.
într-o notă despre scrierea isterică, am arătat că sub influenţa emoţiilor
sugerate, sau sub influenţa excitaţiilor senzoriale, scrierea istericului poate
5
să se modifice; ea se dilată, de exemplu, în cazul excitaţiilor dinamogene .
Sugestiile pe care le-am studiat au caracteristica de a nu ne opri în
mod special asupra unei percepţii sau asupra unei mişcări, adică asupra
unui element psihic limitat; sunt sugestii de ansamblu; ele impun subiectului
o temă pe care el este obligat să o dezvolte cu toate resursele inteligenţei
şi imaginaţiei sale. iar dacă se examinează cu grijă obsevaţiile, vedem că
în aceste sugestii facultăţile de percepţie sunt implicate şi pervertite la fel
ca acelea ale ideaţiei; astfel, subiectul, sub acţiunea personalităţii sale de
împrumut, încetează să mai perceapă lumea exterioară aşa cum este; el
încearcă halucinaţii în raport cu noua sa personalitate psihologică: preot,
el se crede la Notrc-Dame şi vede mulţimea de credincioşi; generai, el se
crede înconjurat de trupe etc. Tot ce se armonizează cu sugestia este evocat.
Această dezvoltare sistematică a stărilor de conştinţă aparţine la toate genurile
de sugestii, dar nu este poale nicăieri atât de accentuată ca în transformările
de personalitate.
Invers, tot ceea ce poate contrazice sugestia este inhibat şi iese din
conştiinţa subiectului. S-a remarca că schimbările de personalitate presupun
un fenomen de amnezie; subiectul, pentru a îmbarca personalitatea de
împrumut, trebuie să înceapă prin a uita adevărata sa personalitate; imensa
cantitate de amintiri care reprezintă existenţa sa trecută şi formează baza
Eului său normal se află pentru moment ştearsă, pentru că amintirile sunt
în contradicţie cu ideea sugestiei.
Se produce deci în conştiinţa subiectului o divizare, o împărţire; şi
tocmai prin aceasta fenomenul intră în cadrul cărţii noastre. Ca urmare a
sugestiei impuse, adevărata personalitate, ca o parte a cortegiului de stări
de conştiinţă, părăseşte scena; ea este împinsă pe planul doi, este temporar

192
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

uitată şi o nouă personalitate, dirijată de experimentator, se formează şi

evoluează, împrumutând de la cea veche, pe care pare că nu o mai cunoaşte,
câte unele dintre elementele sale, şi îndeosebi obiceiurile motorii ale gesturilor
şi limbajului, fără de care i-ar fi imposibil să se exprime. Este ceea ce dom­
nul Richet a exprimat foarte bine zicând: „Obiectivarea tipurilor depinde
de o tulburare a memoriei şi de o tulburare a imaginaţiei. Memoria perso­
nalităţii noastre fiind pervertită, conştiinţa propriei persoane dispare. Imaginaţia
fiind surescitată, se produc halucinaţiile; şi atunci Eu! nou depinde numai
6
de natura acestor halucinaţii."
Este incontestabil că această divizare de conştiinţă este un fenomen super­
ficial şi temporar, în condiţiile în care experienţa a fost organizată până
aici. Individul nu e realmente scindat în două, cum a fost, de exempu, Fetida.
Divizarea conştiinţei, care se manifestă la somnambulii naturali, are
cauze interne, inerente organismului subiectului; este un fenomen psihic
care reflectă o stare de suferinţă a centrilor nervoşi. Este cu totul altceva
la un subiect a cărui personalitate a fost transformată prin simplă sugestie;
aici, divizarea rezultă dintr-o cauz,ă externă; ea este produsul unei idei
comunicate subiectului de o altă persoană şi, prin urmare, ea nu prezintă
în general aceeaşi gravitate.
Unii autori au mers chiar mai departe în această direcţie; ei au susţinut
că în experienţele de transformare a personalităţii subiectul joacă un rol,
un fel de comedie; el poate fi comparat cu un actor care exprimă sentimente
fără să le simtă. Autorii care adoptă această interpretare, şi dintre care îi vom
cita pe domnul Delboeuf7, nu cred că subiectul încearcă să simuleze şi să-l
înşele pe experimentator; vechea idee a simulării este astăzi abandonată;
ei cred că subiectul ascultă de un mobil întrucâtva diferit. Primind un ordin,
ca acela de a reprezenta un soldat sau un ţăran, el îl execută cât mai bine,
neavând alta dorinţă decât de a plăcea celui de la care a primit sugestia.
El joacă o comedie, dar pentru un motiv întemeiat. Este aici, în consecinţă,
o stare psihologică foarte complexă, totuşi uşor de înţeles.
Această opinie a fost puternic combătută de alţi autori, mai ales de dom­
nul Bemheim**, care au susţinut că în toate cazurile subiectul este sincer şi
crede realmente în sugestia primită; i sa comunicat o personaliate nouă,
el o acceptă, pentru că sugestia este pentru el însăşi realitatea, iar pentru
moment uită complet de personalitatea sa veche.
Credem că este inutil să optăm între aceste două opinii în aparenţă
contradictorii, pentru că ie considerăm pe amândouă la fel de adevărate;
doar că ele se apiică la cazuri diferite. Sunt persoane care nu se lasă păcălite
de sugestiile care li se dau şi care totuşi Ic execută, neputând rezista influenţei
operatorului; aceştia nu uită deloc cine sunt; când li se cere să reprezinte
un preot, un general, o călugăriţă, vor fi capabile să o facă, aşa cum ar

193
 ALFRED B1NET

face-o fiecare dintre noi; ele ştiu că joacă un rol; se silesc să simuleze şi
păstrează întotdeauna amintirea personalităţii lor. Altele, din contră, sunt
complet victimele iluziei sugerate, pentru că amintirea Eului lor anterioar
este pentru moment complet ştearsă.
Aici sunt efectele diferite care ţin de natura psihică a fiecărui subiect
şi poate şi de procedeul folosit pentru a sugestiona. Este deci inutil să
intrăm în discuţii relativ la acest punct de vedere; doua fapte, să nu uităm,
pot fi diferite, fără a fi contradictorii.
Lăsând deoparte această discuţie episodică, vom aminti, terminând
acest capitol, că moraliştii şi filosofii au constatat adesea în cursul vieţii
umane variaţii de personalitate care se aseamănă mult cu acelea produse
de sugestie. Trimitem, în această problemă, ia o interesantă lucrare a domnului
Paul han 9 , L'Activite mentale et Ies e'le'ments de l'esprit.

NOTE

1
„Este 11 femeie aceea care vorbeşte, foarte respectabilă, mamă, cu sentimente
religioa.se foarte cucernice ."
2
„Aceste aparie-uti din dialoguri sunt foarte interesante. Ele sunt rostite cu vocea
foarte scăzută, buzele abia mişcându-.se."
3
„Această obiectivare a durat o oră şi jumătate, fără ca B. să se fi dezminţit fie
şi o singură dată in limbajul ei copilăresc sau în atitudinile ei."
4
„La Personalite et l'ecriture, essai de graphdlogie experimentale" (Revue phii,
avril 1886).
^ Acelaşi articol, p. 235.
6
Revue de l"Hyptuttisme, janvier et fevrier 188y.
7
Controversa a avut în vedere nu genul special de sugestie studiat de noi, ci
toate genurile de sugestie.
* Controversa este dusă nu pe un gen special de sugestii pe care le studiem, ci
pe toate felurile de sugestie.
y
Frederjc Paulhan, filosof francez (1856-1931), tatăl criticului şi eseistului Jean
Paulhan, autor al cunoscutei cărţi Ctef de la poesie (1944). (Nota trad.)
 CAPITOLUL II

EVOCAREA PRIN SUGESTIE A

VECHILOR PERSONALITĂŢI
Evocarea unei existenţe psihologice anterioare. In ce consta evocarea. Mijloace de a o
produce: sugestii esteziogene- Experienţele domnilor Bourru u Burot pe Louis V. şi pe câţiva
alţi subiecţi. Caracteristicile divizării conştiinţei care se manifesta în aceste experimente. Jocul
asociaţiei de idei esle suspenda! în anumite privinţe.

Sugestia schimbării personalităţii poale fi făcută în condiţii puţin diferite

de acelea pe care le-am descris. în loc să impunem subiectului o personalitate
fantezistă, se poate evoca în spiritul său amintirea unei perioade anterioare
a existenţei sale şi îl forţăm să retrăiască acea perioadă. în loc să-i spunem
că şi-a schimbat sexul, că a devenit preot sau soldat, i se poate sugera că
are opt ani, sau cincisprezece ani. Aceasta nu este o transformare atât de
completă a personalităţii, dar este totuşi o modificare: căci, cum bine se
ştie, personalitatea noastră se schimbă cu anii; personalitatea nu este o
entitate fixă, permanentă şi imuabilă; ea este o sinteză de fenomene care
variză o dată cu elementeie sale componente şi care este fără încetare pe
cale de transformare. în cursul unei existenţe chiar normale se succede un
mare număr de personalităţi distincte; numai prin artificiu le reunim într-una
singură, căci după douăzeci de ani noi nu mai avem acelaşi mod de a simţi
şi de a judeca.
Dacă reuşim, prin sugestie, să transpunem subiectul într-o perioadă
anterioară a existenţei sale şi să-1 facem să retrăiască, pentru moment, una
dintre personalităţile sale moarte rezultă că amintirea Eului său actual va
dispărea pentru moment, ca şi toate cunoştinţele acumulate posterior datei
fixate prin sugestie; se produce, ca în cazul în care se sugerează o personalitate
fantezistă, o divizare a conştiinţei; o întreagă sinteză de fenomene va dispărea,
va fi uitată, pentru a face loc temporar unei sinteze mai vechi.
Vom vedea, pe deasupra, puţin mai departe, că aceste experienţe au o
însemnătate mult mai mare decât precedentele, căci personalitatea evocată
este o personalitate adevărată şi nu una fictivă, creată în întregime de

195
 ALFRED BINET

imaginaţie. Nu trebuie totuşi mers până la a se crede că vechea sinteză

este aceea care reapare; nu este decât amintirea, ecoul ei slăbit.
Domnii Bourm şi Burot s-au angajat primii pe această cale; ei au făcut
primele experienţe pe V., acel bărbat isterico-epilcptic despre care am
relatat mai sus; apoi ei şi-au extins cercetările la alţi bolnavi. Pentru a
aduce subiectul la o epocă anterioară existenţei sale, au folosit două procedee:
unul din cele două este foarte simplu, sugestia constând în a-i spune subiectului
că el are cutare vârstă, sau ca se găseşte în anul cutare etc. Sugestia este
în acest caz uşor de imaginat şi nu vom spune mai mult. A doua metodă,
mai complicată, dar tot atât de interesantă şi instructivă, este evocarea directă
a unei stări psihologice vechi, care are o dată precisă; iar această stare, o
dată apăruta, trezeşte la rândul său, prin asociaţie de idei. seria fenomenelor
care s-au găsit grupate în jurul ei. Să presupunem, pentru a fixa ideile, că
o persoană isterică a avut pe la vârsta de cincisprezece ani braţul drept
paraiizat; ea este de mult timp vindecată, iar braţul drept a redevenit sensibil
şi mobil; dacă prin sugestie renaşte paralizia, exista şansa ca amintirile
legate de acea paralizie să reapară şi să-i dea subiectului iluzia că c! are
cincisprezece ani. Există aici un lanţ întreg de idei; dacă se trage de o
verigă, tracţiunea trece de la o verigă la alta şi parcurge tot lanţul1.
Numai că aici problema se complică puţin, ca urmare a modului de a
face experienţe care a fost adoptat de domnii Bourru şi Burot. Aceşti autori
aveau la dispoziţie, la spitalul din Roehefort, pe acest V., care a fost, în
diferite perioade ale vieţii sale, lovit de paralizie în diverse părţi ale corpu­
lui; nu a fost greu de refecul fiecare dintre aceste paralizii, pnn sugestii,
spre a evoca prin aceasta exact perioada existenţei ataşate acelei paralizii.
Autorii nu au scăpat ocazia să facă această experienţă, dar au făcut şi alta;
remarcândti-se că V. era extrem de sensibil la acţiunea metalelor la distanţă,
ei au încercat sa provoace la bolnav o stare somatică (adică o schimbare
în distribuţia sensibilităţii şi a molilităţii conştiente), supunându-1 la acţiunea
unor esteziogene.
Nu pot, bineînţeles, garanta exactitatea acestor experienţe; acţiunea
esteziogenelor asupra sistemului nervos al istericilor este pusă încă la îndoială
de oameni de bună-credinţă, iar problema mi se pare departe de a fi elucidată.
Suntem deci liberi să admitem că barele magnetizate, fierul, aurul şi alte
metale, care au fost folosite pentru a modifica starea lui Louis V., nu au
acţionat decât prin sugestie sau printr-un mijloc analog.
Această interpelare nu anulează interesul pentru experienţe, pentru că
le putem pune, în cel mai rău caz, pe seama sugestiei.

196
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Datorită esteziogenelor, autorii au putuî produce şi fixa şase stări somatice

principale. Acestea sunt: 1) o hemiplegie dreaptă cu anestezie dreaptă;
2) o hemiplegie stângă, inclusiv obrazul, cu anestezie stângă; 3) o hemiplegie
pe stânga, obrazul neinclus, cu anestezie pe stânga; 4) o paraplegie cu
anestezia membrelor paralizate; 5) o uşoară pareză cu anestezia gambei
stângi; 6) o stare în care nu există paralizie, ci o hiperestezie a gambei
stângi. în acelaşi timp cu aceste schimbări fizice se produc transformări
constante ale stării psihice a subiectului, mai ales ale caracterului şi memoriei
sale, iar acestea sunt intim legate una de alta; din clipa în care sa provocat
0 anumită stare somatică, starea de conştiinţă corespondentă se trezeşte, iar
subiectul se găseşte transformat. Iată un exemplu: sa-1 luăm pe Louis V.
în clipa când se afla paralizai şi insensibil pe toata partea dreaptă. în acest
moment s-a prezentat el la observaţie, în timpul şederii la spitalul militar
din Rochefort. Caracterul îi este de o mobilitate excesivă, blând, dar uşor
iritabil. El este violent şi arogant în vorbe, atitudine şi fizionomie. Este
vorbăreţ, limbajul îi este vulgar; tutuieşte pe toată lumea şi dă fiecăruia
câte o poreclă nepoliticoasă; fumează de dimineaţă până seara şi oboseşte
pe fiecare cu cererile insistente de tutun şi bani. Are memoria exactă pentru
lucrurile prezente; recită coloane întregi din ziar2. Amintirea sa în timp
este mărginită la prezenţa sa actuală la Rochefort, la şederea la Bicetre şi
la o a doua parte a şederii la Bonneval. Nu ştie cum a fost dus la BonnevaJ;
crede că a venit de când era copil. Daca i se spune că a învăţat meseria de
croitor când era paralizat de amândouă picioarele, răspunde că ne batem
joc de el; nu a fost niciodată paralizai de picioare, nu a învăţat niciodată
să coasă, şi, într-adevăr, nu ştie să ţină un ac în mână. La Bonneval a fost
folosit întotdeauna la lucratul grădinii, în rest, îşi petrece timpul fumând
ţigarete. îşi aminteşte perfect cum a furat şaizeci de franci şi echipamentul
unui infirmier, cum a evadat şi cum a fost readus la azil. De la Bonneval
a ajuns la Bicetre, fără să poată spună nici de ce şi nici cum, uitând toate
etapele intermediare. Dă amănunte foarte complete despre Bicetre; vorbeşte
adesea despre medicii care l-au îngrijit, despre domnul J. Voisin şi domnul
Boumeville. Tot ce a făcut la regiment timp de două luni, cât a fost soldat,
este prezent în memoria sa.

O stare total diferită de precedenta este produsă prin aplicarea magnetului

pe ceafă. Respiraţia se accelerează, subiectul rămâne imobil, cu ochii ficşi;
se constată un uşor tremur al buzelor, apoi o anumită mişcare de mestecare
şi de înghiţire, apoi cască şi se trezeşte. Paralizia celor două picioare este
completă, cu contractura muşchilor în extensie. Pierderea sensibilităţii este
întinsă pe toată partea inferioară a corpului. Toată partea superioară se

197
 ALFRED BINET

bucură de sensibiiitate şi mişcare. Fizionomia îi este tristă, ochii îi sunt

plecaţi, nu îndrăzneşte să privească în jurul lui, este politicos şi chiar timid.
Pronunţia sa este clară, dar copilăroasă. I se prezintă o carte, silabiseşte
literele şi silabele, ca şi cum abia ar începe să înveţe sa citească. Se crede
la Bonneval; a venit să-1 vadă pe domnul Camuset şi ale persoane din acest
azil. Ocupaţia sa zilnică este munca la atelierul de croitorie; coase ca un om
de meserie şi face o sacoşă cu dexteritate. Inteligenţa îi este foarte obtuză.
cunoştinţele sale generale sunt nule. Nu cunoaşte decât două locuri: Bonneval,
unde se găseşte, şi Saint-Urbain, de unde vine; îşi aminteşte că a văzut la
Saint-Urbain o viperă de care i-a fost frică şi care 1-a îmbolnăvit. Memoria
corespunde unei perioade destul de limitate a existenţei sale, în timpul
căreia a fost paralizat de ambele picioare.
Ar fi prea mult să descriem toate stările prin care trece Louis V. Pentru
a nu mai reveni asupra istoriei acestui bolnav, pe care am povestit-o în
prima parte a cărţii, vom împrumuta de la domnii Bounu şi Burot povestea
unui alt subiect, Jeanne R., pe care ei au făcut experienţe asemănătoare.
„Jeanne R., în vârstă de douăzeci şi patru de ani, este o tânără fată
foarte nervoasă şi anemică. Ea are crize de plâns în hohote; nu are cri/e
convulsive, dar are frecvente leşinuri; este uşor de hipnotizat; doarme un
somn profund, iar Ia trezire are amnezii. I S-a spus sa se trezească la vârsta
de şase ani. Se găseşte la părinţii săi; suntem în momentul înserării; se
decojeau castane. Doreşte să se culce; îl cheamă pe fratele său Andre pentru
a o ajuta să-şi termine treaba; dar Andre se amuză făcând mici case din
castane, în loc să muncească; «El e un mare leneş, se amuză decojind zece,
iar eu trebuie să decojesc restul». în această stare, ea vorbeşte în jargonul
limousin, nu ştie să citească, abia cunoaşte alfabetul. Nu ştie un cuvânt
în franceză. Sora ei mai mică, Louise, nu vrea să doarmă: «Trebuie tot­
deauna, spune ea, să-mi legăn sora, care are nouă luni». Pare o atitudine
de copil. După ce i s-a pus mâna pe frunte, i se spune că în două minute
se va regăsi la vârsta de zece ani. Fizionomia este total diferită; atitu­
dinea nu mai este aceeaşi. Se găseşte la Fraiss, la castelul familiei
Moustiers, aproape de care locuieşte. Priveşte tablouri şi le admiră. întreabă
unde sunt surorile care au însoţit-o. Vrea să vadă dacă ele vin pe drum.
Se poartă ca un copil care învaţă să vorbească; merge, spune ea, în clasă,
la surori, de doi ani, dar este mult timp de când nu s-a mai dus; mama sa
fiind adesea bolnavă, este obligată să-şi îngrijească fraţii şi surorile. A început
să scrie de şase luni, îşi aminteşte o dictare pe care a dat-o miercuri şi
scrie o pagină întreagă cursiv şi pe de rost; este dictarea pe care a dat-o

198
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

la zece ani. Spunea că nu era prea avansată: «Mărie Coutureau avea mai
puţine greşeli decât mine; eu eram întotdeauna după Mărie Puybaudet şi
Mărie Coutureau, dar Louise Rolland este după mine. Cred că Jeanne Baulieu
este cea care face cele mai multe greşeli». în acelaşi fel, i se comandă să
se întoarcă la vârsta de cincisprezece ani. Ea serveşte la Mortemart, la dom­
nişoara Brunerie: «Mâine va trebui să mergem la o sărbătoare, la o căsătorie.
La căsătoria lui Baptiste Colombeau, mareşalul. Leon va fi cavalerul meu.
Oh! cât de bine ne vom amuza! Ah! nu voi merge la bal, nu vrea domni­
şoara Brunerie; voi merge doar un sfert de oră, dar ea nu ştie aceasta».
Conversaţia sa este curentă şi rapidă. Ştie să citească şi să scrie. Scrie
Micul Savoyard. Diferenţa dintre cele două scrieri este foarte mare. La
trezire, este mirată ca a scris Micul Savoyard, pe care nu-1 mai ştie. Când
1
i s-a arătat dictarea făcută la zece ani, spune că nu a scris-o ea."-
Din vremea când experienţele sale au fost publicate, mulţi autori au
făcut altele de acelaşi gen, şi au obţinut aceleaşi efecte. Domnul Pitres şi
elevii săi au studiat aceste fenomene sub numele de eannezie, deşi importanţa
acestor sugestii nu a fost încă bine înţeleasă.
Acest fel de sugestie, care permite să fie confruntată o persoană cu
epoci anterioare din existenţa sa, va căpăta cu siguranţă într-o zi, sunt
convins, numeroase aplicaţii medicale; căci, pe de o parte, ele vor clarifica
diagnosticul, permiţând să se descopere, în detaliu, originea şi modul de
producere a unui simptom isteric, pe de altă parte, poate, se va reuşi ca,
raportând bolnavul, printr-un artificiu mental, la momentul când simptomul
a apărut pentru prima oară, acesta să devină mai receptiv la o sugestie
curativă. în tot cazul, este o experienţă care merită încercată.
Din punct de vedere pur psihologic, singurul care ne interesează,
sugestiile retroactive ne învaţă câteva lucruri noi asupra mecanismului
divizării conştiinţei. Ele ne învaţă mai întâi că o mulţime de amintiri vechi,
pe care le credeam moarte,căci suntem incapabili să le evocăm după voinţă,
continuă să trăiască în noi; prin urmare, limitele memoriei noastre personale
şi conştiente nu mai sunt ca şi acelea ale conştiinţei noastre actuale, limite
absolute; dincolo de aceste linii, există amintiri, percepţii şi raţionamente,
iar ceea ce cunoaştem din noi înşine nu este decât o parte, poate o foarte
mica parte, din ceea ce suntem.
Legile asocierii ideilor, de care, ca urmare a psihologiei engleze, s-a
uzat atât şi chiar s-a abuzat, pentru a explica o mulţime de fenomene
ale spiritului, se arată aici în deficit; ele sunt incapabile de a ne face să
înţelegem de ce şi cum amintirile conservate nu reînvie impresiile noi

199
 ALFRED BINET

care le sunt asociate. Un anume eveniment din copilărie, care nu mai apare
în spiritul nostru, dar pe care o sugestie retroactivă poate să-1 aducă, nu a
fost cu siguranţă lipsit de ocazii, în cursul vieţii normale, de a reveni la
suprafaţa conştiinţei; un mare număr de evenimente similare a trebuit să
se producă de atunci încoace; dacă, aşadar, el nu a răspuns la acest apel
al similitudinii, înseamnă că jocul asociaţiilor de idei nu a fost suficient
pentru a-l provoca şi nu ajunge, prin urmare, să explice dezvoltarea vieţii
noastre mentale; există cu siguranţă altceva decât aceste legături facile pentru
a coagula asemenea idei. Cauze mai profunde, cărora abia dacă le-am
descifrat natura, căci ele sunt inconştiente, acţionează pentru a distribui
ideile, percepţiile, amintirile şi toate stările noastre de conştiinţa, în sinteze
autonome şi indepentente. Atunci când ne găsim într-una dintre aceste
sinteze, ne este greu să trezim o idee c.ue aparţine unei sinteze diferite; în
general, o asociaţie de idei nu este suficientă; dar când mai multe elemente
din această a doua sinteză au fost resuscitate printr o raţiune sau alta reapare
întreaga sinteză.

NOTE
1
Am arătat, de multă vreme, într-o notă redactată în colaborare cu domnul t-ere,
roiul acestor asociaţii de idei în sugestiile retrospective (flevwe philosophuiue, 1KK6).
1
Este regretabil că autorii nu insista mai mull asupra acestui aspect. Studierea
memoriei prezintă destulă importanţă pentru a merita mai multă precizie.
^Op. di., p 152.
 CAPITOLUL III

SUGERAREA DE ACTE MOTORII

Executarea sugestiilor posihipnotice. Schimbările de fizionomie- Conştiinţa normala ignora
ordinul primit. Uitarea după act: observaţiile domnului Beaunis. Executarea subconştUnta a
sugestiilor: observaţiile domnilor Deiboeuf, Janet ele. Reîntoarcerea la starea somnambulica.
Explicarea acestor fenomene

Schimbările de personalitate provocate prin sugestia hipnotică creează

o situaţie psihologică destul de simplă; în general, nu există o coexistenţă
a personalităţilor distincte; una singură ocupă scena, îndepărtându-le pe
celelalte în culise.
Vom vedea că situaţia se complică mult în alte genuri de sugestii, unde
concursul coexistenţei celor două condiţii mentale distincte va fi vizibilă.
Subiectul fiind în somnambulism, îi este dat un ordin, iar acest ordin
îi este dat astfel încât el nu poate fi executat decât la trezire. Să ne trans­
punem în momentul execuţiei şi să observăm subiectul acţionând. Această
obsevaţie a fost făcută cu cea mai mare grijă de mulţi autori, iar ei au
relevat, unii în mod intenţionat, alţii fără a avea vreo bănuială, anumite semne
psihice care dovedesc că în momentul când sugestia posihipnotică se realizează
există o revenire momentană ia starea somnambulică iniţială. Observaţiile
lui Gumey, despre care am vorbit mai sus, îşt găsesc aici o confirmare cu
atât mai serioasă cu cât ea rezultă din experinţe aparţinând unui complex
de idei diferit.
Trebuie mai întâi sa amintim în câteva cuvinte fetul obişnuit de
realizare a sugestiilor posthipnotice. în general, subiectul care a primit
ordinul de a executa un anumit act după trezirea sa, de exemplu la zece
minute după trezire sau la un semnal convenit dinainte, trezindu-se din
somnul hipnotic pare să-şi reia libera şi întreaga posesie a inteligenţei sale;
el nu mai este sugestionabil; nu ştie nimic din somnabulismul care tocmai
a trecui, nu ştie nimic despre acea sugestie, pe care totuşi o va executa
rapid. Dacă i se vorbeşte despre aceasta înainte ca ceasul să sune sau ca

201
 ALFRED BÎNET

semnalul să fie dat, el nu înţelege despre ce este vorba, râde şi bravează.

Apoi, deodată, tabloul se schimbă, conversaţia începută se opreşte, vedem
fizionomia subiectului modificându-se şi uneori luând o expresie frapantă
de decizie de nezdruncinat, iar sugestia este executată (Beaunis, Liegeois).
După autorii care nu recunosc fenomenul divizării conştiinţei, subiectul
normal, subiectul în stare de veghe este cel care îndeplineşte sugestia
posthipnotică. Poate fi, într-adevăr, aşa; dar, analizând câteva detalii ale
observaţiilor clasice, vedem deja conturându-se divizarea conştiinţei. Astfel,
s-a dat subiectului în stare de somnambuiism ordinul de a fura; el comite
furtul în timpul stării de veghe; trăieşte halucinaţia; îşi aminteşte deci
sugestia, dar nu sugestia în întregul ei; a uitat parola experimentatorului;
nu ştie de la cine a primit ordinul; nici măcar nu ştie că a primit un ordin.
1
Această uitare parţială, pe care am descris-o împreună cu domnul Fere ,
uitare care nu este deîoc constantă, dar este foarte frecventă şi pe care nu
o înţelegem la prima vedere, se limpezeşte în ziua în care comparăm ceea
ce se petrece în sugestia dată în timpul stării de distracţie sau chiar cu
ajutorul anesteziei. Să amintim, pe scurt, faptele. Când istericul este distrat
şi când i se comandă o halucinaţie de personaj inconştient, conştiinţa
principală nu aude nici unul din cuvintele murmurate cu voce joasă; ea
percepe halucinaţia. La fel, când pe mâna insensibilă se desenează o literă
cu un vârf bont, subiectul nu simte deloc contactul, dar el are reprezentarea,
uneori chiar halucinaţia literei scrise.
în cele două cazuri, aceeaşi operaţie psihologică; cuvântul rostit, ca şi
senzaţia tactilă produsă pe mână au determinat imagini asociate, dar primul
termen al asocierii a rămas în conştiinţa secundară, iar cel de al doilea
termen, imaginea, şi-a făcut singur intrarea în conştiinţa principală. Or,
tocmai aceasta se petrece în toate sugestiile date în timpul somnambuli smului
şi care continuă în starea de veghe; conştiinţa principală nu cunoaşte decât
efectul, ultimul termen al sugestiei; conştiinţa somnambulică este aceea
care a receptat cuvintele sugestiei; să adăugăm că acea conştiinţă som­
nambulică, care joacă aici acelaşi rol ca şi personajul subconştient al stărn
de anestezie şi al stării de distracţie, reprezintă acelaşi personaj. Este încă
un punct asupra căruia s-a făcut deplină lumină.
Trebuie deci examinate sugestiile clasice, acelea care sunt date în
timpul stării de somnambuiism pentru a fi executate sau pur şi simplu
pentru a se continua în starea de veghe, ca operaţii psihologice care cer o
dualitate a conştiinţelor.

202
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şi IINCUNŞUUN i UL

într-un anumit număr de cazuri, pare chiar că s-a demonstrat faptul

că, în momentul executării unei sugestii posthipnotice, personalitatea normală
a stării de veghe, care nu cunoaşte sugestia primită, care, de altfel, ignoră
toate peripeţiile experienţei şi care adesea s-a reconstituit într-un fel foarte
complicat pentru a lupta contra unei sugestii noi, dispare; tocmai persoana
somnambulică este cea care umple scena. Ne grăbim să enumerăm faptele
care o demonstrează.
2
Primul caz privind aceste fapte a fost relevat de domnul Beaunis , şi
este uitarea rapidă care urmează unei execuţii a sugestiei posthipnotice.
I-am spus subiectului adormit să execute la trezire un act oarecare, să
schimbe o mobilă de la locul ei sau să rotească rapid mâinile una în jurul
celeilalte („morişcă"); în timp ce el ascultă de acest ordin, îi atragem într-un
fel deosebit atenţia asupra a ceea ce face; i se spune să observe mişcarea
pe care o face şi ne putem asigura că ei este pe deplin conştient de actul
său. Aşa, cel puţin, se comportă subiecţii în experienţele domnului Beaunis.
Or, în pofida conştiinţei cu care ei îndeplinesc ordinele sugerate, totul este
uitat câteva minute mai târziu; dacă sunt întrebaţi ce au făcut cu mâna lor,
nu-şi amintesc nimic şi nu înţeleg întrebarea.
Această uitare nu este, poate, un fenomen constant. Care fenomen este
constant în psihologie? Dar este frecvent, iar aceasta ne arată că atunci
când o acţiune este îndeplinită sub imperiul unei sugestii ea diferă de o
acţiune voluntară şi spontană; această diferenţă persistă chiar pentru actele
sugerate pe care le executam în stare de veghe, căci dacă, de exemplu,
subiectul, în afara oricărei comenzi, a deplasat spontan o mobilă sau face
un anumit gest, atunci cu siguranţă a păstrai amintirea comenzii.
Uitarea după actul executat ne pare comparabilă cu uitarea care succede
somnabulismului; ea marchează, după părerea noastră, faptul că subiectul,
în momentul când actul esle executat, se găseşte în condiţia mentală a
somnambulismului, pentru că semnul psihic principal al acestei stări, adică
amnezia pe care o lasă după el, poate fi verificată cu această ocazie.
Alte experienţe, acelea a lui Gurney, ale domnilor Delboeuf, Pierre
Janet, Fontan şi Segard, şi ale mele, vin să confirme această interpre­
tare, care, dacă nu s-ar sprijini pe un mare număr de fapte, ar rămâne
ipotetică.
La subiecţii de genul acelora pe care i-a studiat domnul Beaunis, starea
somnambulică nu renaşte decât parţial în acest moment decisiv când
sugestia poslhipnolică se realizează; ei îşi păstrează conştiinţa de sine şi
singura dovada că activitatea somnambulică a intervenit esle uitarea actului.
Există persoane pentru care, în aceleaşi circumstanţe, întoarcerea la starea

203
 ALFRED BINET

somnambulică este mai clară, mai frapantă, mai completă; nu este numai
uitarea după act, ci inconştienţă pe perioada în care actul sugerat se
îndeplineşte. Eul normal rămâne străin de sugestie; actul se execută în afara
lui, a voinţei sale, şi a inteligenţei, şi tocmai raportat la el este inconşti­
ent, [nconştienţa astfel înţeleasă este un fel de uitare anticipată. Pierderea
conştiinţei, adevărată agravare a pierderii memoriei, contribuie la stabilirea
definitivă a divizării conştiinţelor.
Trebuie citate câteva exemple. Vom împrumuta unul de la domnul Pîcrre
Janet. „După ce am studiat pe Lucie — spune acest autor — sugestiile
obişnuite în timpul stării hipnotice, i~ani dat ordine de îndeplinit după
trezire şi am fost şocat de modul singular în care le-a executat. Ea avea
în acel moment un aer foarte natural, vorbea şi acţiona dându-şi foarte bine
seama de toate actele pe care le făcea spontan; dar, de-a lungul tuturor
acestor acte naturale, ea îndeplinea ca din distracţie actele comandate în
timpul somnului. Ca majoritatea subiecţilor, le uita după ce le-a îndeplinit,
dar părea că nu le cunoaşte în clipa în care le executa. I-am spus să ridice
braţele în aer după ce se trezeşte; abia a fost în starea normală, că şi-a şi
ridicat braţele deasupra capului, dar fără a se nelinişti; merge, se duce,
vine, vorbeşte, totul cu braţele ridicate în aer. Dacă o întreb ce-i fac braţele,
ea se miră de o astfel de întrebare şi răspunde sincer: «Nu fac nimic mâinile
mele; ele sunt ca şi ale voastre»."3
La alţi subiecţi, întoarcerea la starea somnambulică se arată şi mai
completă; s-a putut constata că ea aduce o stare a sensibilităţii care este
caracteristică fiecărui subiect, şi că acesta capătă chiar o sugestibilitate pe
care nu o are în timpul stării de veghe (Gumey)4. Mai mult încă, anumiţi
subiecţi adorm din nou pentru a executa actul posthipnotic şi un autor a
putut spune, exagerând puţin un fapt care nu este adevărat decât la anumite
persoane, că orice sugestie posthipnotică echivalează cu aceasta: „După
trezirea voastră, veţi adormi din nou pentru a îndeplini sugestia!" Este clar
că un astfel de ordin nu a fost nici dat, nici subînţeles şi că dacă starea
somnambulică renaşte, aceasta se datorează faptului că condiţiile mentale
pe care le implică sunt necesare în îndeplinirea sugestiei date.
Aşadar, fiecare individ are propriul său mod de a se comporta; Ia unii,
uitarea după act; la alţii, inconştienţa actului; în sfârşit, la alţii, pierderea
absolută, totală a conştiinţei şi somnambulism. Aceasta ne arată în câte
variante se poate îndeplini acelaşi act.
Aceste variante, de altfel, se leagă de un fapt unic, divizarea conştiinţei
şi importanţa comparării celor două conştiinţe în acţiune. Limitele acestor
conştiinţe nu au nimic fix şi imuabil; am văzut deja în două rânduri,

204
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENŢII L

subconştientul tinde fără încetare să se dezvolte şi sa copleşească personalitatea

principală, iar diferenţele observate de la un subiect fa altul rezultă din
gradul de variabilitate al dezvoltării atinse de Eul somnambulic.

1
Magneîisme animal, p. 154.
2
Le Somnambulisme prowque. Paris, 1887. p. 121.
* Op. cit., p. 255,
4
S P R . 1887,p. 271.
 CAPITOLUL IV

SUGESTIILE CU PUNCT DE REPER

INCONŞTIENT. HALUCINAŢIILE
Sugestiile unde numai scopul este indicat, mijlocul fund încredinţat iniţiativei subiectului
Halucinaţiile cu punct de reper. Principalele caracteristici. Optica hahtctnatorie. Punctul de
reper este obiectul unei percepţii inconştiente. Demonstrarea directa a acestei percepţii. Inteligenţii
pcrsonajiihii sutxonstienl.

Dacă ar fi să luăm în considerare ceea ce precede raporturile celor

două conştiinţe în timpul executării sugestiilor, ar fi destul de simple, un
act este comandat, am văzut; conştiinţa somnambulică, aceea care a primii
sugestia şi îşi dă seama de ea, se mulţumeşte să introducă ideea acelui aci
în conştiinţa principală, sau se substituie conştiinţei principale pentru a
realiza sugestia. Dar puteam crea, prin artificiu, situaţii destul de complexe,
care antrenează o complexitate corespunzătoare în raporturile celor două
conştiinţe. în alţi termeni, s-a putut obliga Eul somnambulic să colaboreze
cu Eul normal, astfel încât sugestia devine opera lor comună.
Pentru a înţelege bine acest lucru, trebuie remarcat mai întâi că în multe
cazuri sugestia ridică o problemă; ea indică subiectului un scop de atins,
fără a-i indica mijlocul; problema modalităţii este lăsată la iniţiativa sa; ea
nu face parte din ideea sugerată.
Astfel, se dă subiectului ordinul de a executa o mişcare la opl
minute după trezirea sa, dar nu i se indică cum ar trebui să procedeze pentru
a aprecia timpul, în aşa fel încât să nu facă mişcarea nici prea curând, nici
prea târziu. I se comandă să nu mai vadă un obiect, fără a-i fi indicat
mijlocul pe care ar trebui să-1 folosescă pentru a nu-l vedea. I se arată o
halucinaţie pe un cartonaş alb, pe care va trebui să-1 găsească dintre alte
zece cartonaşe asemănătoare, dar nu i se sugerează mei un procedeu care
să-1 poată ghida în acţiune, lată trei exemple tipice: acestea sunt, de altfel,
singurele despre care avem intenţia să vă vorbim. Ele ne oferă o trăsă­
tură comună, şi anume că scopul este indicat, dar că mijlocul de a-1 atinge
este lăsat la iniţitiva subiectului. Or, vom demonstra printr-un studiu

206
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

detaliat că subiectul, interogat în stare de veghe, nu ştie nimic despre

procedeele folosite. Eul somnambulic este aceia care intervine aici, inventează
mijloacele, îndepărtează cauzele de eroare şi se însărcinează să ducă la bun
sfârşit sugestia. Există, dacă se vrea, o colaborare, dar în părţi inegale; rolul
inteligent este deţinut de personajul somnambulic.
Vom începe prin a spune câteva cuvinte despre halucinaţiile cu punct
1
de reper. Am vorbit mult despre ele şi dacă revenim la aceasta este pentru
a adăuga la descrierea noastră câteva detalii complementare, pe care le-am
detectat ulterior şi care se referă la dedublarea conştiinţei.
O regulă pare să domine halucinaţiile vizuale pe care le impunem prin
sugestie verbală persoanelor hipnotizate: este aceea că un obiect imaginar
este văzuraproape în aceleaşi condiţii ca şi cum el ar fi real. Astfel, dacă
sugestia a creat un obiect inert şi imobil, acest obiect imaginar ocupă într-un
loc fix poziţia indicată de experimentator; cartea, cheia, pentru a lua
exemple simple, vor apărea într-un colţ al mesei şi vor rămâne acolo;
subiectul nu va vedea aceste obiecte imaginare decât atunci când se va
întoarce spre masă; dacă va închide ochii, dacă va întoarce privirea, dacă
iese din cameră, el pierde conştiinţa halucinaţiei sale, cum şi-ar pierde
percepţia obiectului real corespondent; halucinaţia rămâne acolo, fixată pe
masă; ea aşteaptă subiectul, care o va regăsi când va reveni în cameră2.
Văzut de departe, obiectul imaginar pare să se micşoreze, el este perceput
mai puţin distinct decât de aproape etc. La aceste câteva fapte foarte simple
vin să se adauge altele, care nu pot fi puse în lumină decât prin experienţe
ceva mai complicate, dar care sunt totuşi, cred, de aceeaşi natură. Dacă se
apasă mecanic pe unul dintre ochii halucinatului, în timp ce el îşi priveşte
halucinaţia, obiectul imaginar este văzut dublu, ca şi obiectele reale1; o
prismă îl deviază; lentilele pot să-l mărească, să-l micşoreze sau să facă
să pară răsturnat, conform distanţei obiectului în focarul lentilei. Aceste
experienţe de optică halucinatorie au fost repetate de numeroşi observatori
care au ajuns, câte unii chiar într-un mod independent, la a admite teoria
punctului de reper, pe care am formulat-o primul4. Această teorie se rezumă
astfel: hipnoticul se pregăteşte pentru a asocia imaginea halucinatorie la o
senzaţie privind un obiect real, existent în lumea exterioară; instrumentele
de optică, modificând această senzaţie reală, dau subiectului ideea unei
modificări corespunzătoare în halucinaţie; dacă subiectul primeşte la un
moment dat două senzaţii în loc de una, el va extinde acest fenomen de
dedublare la halucinaţia însăşi şi va percepe două obiecte imaginare.
Printre exeprienţele care par a demonstra exactitatea interpretării precedente,
voi mai aminti una, mult citată şi de alţi autori; i se arată unei persoane

207
 ALFRED BINET

în somnambulism un portret imginar pe un cartonaş în aparenţă absolut alb

şi se amestecă apoi acest cartonaş cu multe altele, după ce a fost marcat
cu un semn, pentru a-l putea găsi cu siguranţă; subiectul găseşte cel mai
adesea portretul pe acelaşi cartonaş pe care i l-am arătat şi el poate chiar
foarte des să aşeze cartonaşul în aceeaşi poziţie; trebuie, în concluzie, spus
că el recunoaşte fără îndoială hârtia cartonaşului după acel semn distinctiv.
Acest semn îi foloseşte ca punct de reper.
Redus la aceste proporţii, fenomenul pe care îl studiem devine destul
de banal şi, recent, s-a putut susţine că o halucinaţie cu punct de reper
exterior nu poate dovedi nimic împotriva simulării; dacă subiectul are
într-adevăr percepţia unui punct de reper, pe care îl vede modificându-se
regulat când i se aşază înaintea ochilor instrumente optice, e! poate, chiar
atunci când nu este halucinat, să descrie modificările corespunzătoare în
obiectul imaginar pe care pretinde că-l vede. Dar eu găsesc că raţionamentul
precedent nu are decât o aparenţă de rigoare, iar experienţele de optică
halucinatorie îmi par a rămâne un excelent criteriu contra simulării, dacă
vrem să ne plasăm pe acest punct de vedere special. într-adevăr, punctul
de reper de care subiectul sugestionat leagă halucinaţia prezintă câteva
caractere particulare şi dificil de simulat. în primul rând, este de notat că
în experienţele cu portretul, pe care le-am povestii mai sus, subiectul nu
poate indica cum de recunoaşte cartonaşul care serveşte drept suport al
imaginii halucinatorii; când îl întrebi de ce desemnează acest cartonaş şi
nu altul, el răspunde invariabil că deoarece acesta este un portret; dar cum
portretul este pur imaginar, nu acesta îi foloseşte în realitate ca indiciu, iar
răspunsul său, cu toate că e sincer, nu ne clarifica; cu siguranţă că acel
carton prezintă un punct negru, o umbră, orice; şi, cu toate că subiectul
este incapabil de a ni-1 desemna, el trebuie să se folosească de acesta într-un
fel sau altul.

Iată, de altfel, o experienţă care ne arată că percepţia punctului de reper

se face într-un mod inconştient; să luăm o fotografie şi să fixăm deasupra,
prin sugestie, halucinaţia unui portret. Subiectul, căruia i se prezintă fotografia,
vede portretul, dar nu vede fotografia care este dedesubt; imaginarul
ascunde realul; subiectul vede ceea ce nu există, el nu vede ceea ce există.
în aceste condiţii fotografia invizibilă, adică nepercepută într-un mod
conştient, serveşte ca punct de reper, căci dacă, după câtva timp, opt zile,
se arată subectului o a doua probă a aceleiaşi fotografii el va vedea un al
doilea portret imaginar. Aceste halucianaţii atât de bine localizate închid
în ele întotdeauna o percepţie inconştientă care le serveşte drept anexă.

208
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Expresia de percepţie inconştientă pe care am folosit-o ne aşază deja

pe calea explicării celor precedente; am văzut adesea că la subiecţii hipnotizaţi
ceea ce pare inconştient nu este inconştient, ci aparţine unei alte conştiinţe
şi constituie indiciu! unei stări de dezagregare mentală. Se poate deci
presupune că punctul de reper este perceput de o personalitate şi că halucinaţia
este percepută de o alta şi că acest caz este un exemplu de colaborare între
cele două personalităţi. Aceasta este de fapt ceea ce se întâmplă, cum dom­
nul Picrre Janeî a descoperit primul. După ce a provocat o halucinaţie de
portret pe un carton, el şi-a dedublat subiectul prin procedeul distracţiei;
s-a pus în comunicare cu a doua personalitate şi a întrebat-o ce vede pe
cartonaş; aceasta i-a desemnat un punct negru absolut real: tocmai acel
punct îi permitea să nu confunde un carton cu altul; personalitatea principală,
care era singura halucinată, vedea cartonul şi portretul, dar nu vedea punctul
negru. Teoria dedublării mentale se găseşte deci în centrul acestei serii de
experienţe pe care le-am rezumat şi care au fost întreprinse în 1883, adică
într-o perioadă în care fenomenul dedublării nu era deloc cunoscut. Eu văd
în aceste intersecţii şi confirmări multiple dovada că nu am fost obiectul
unor iluzii şi ca am putut descoperi puţină realitate.
Este util să ne dăm seama că am făcut un pas înainte; este util, de
asemenea, să nu uitam că suntem încă departe de scopul final. Experienţele
precedente, punând în evidenţa punctul de reper care serveşte la regăsirea
halucinaţiei, care serveşte la a o exterioriza ete. ne-a învăţat un lucru
interesant; dar câte altele nu rămân inexplicabile! Pentru a ne da seama de
rezultatul experienţelor, nu este suficient să constatăm că personajul inconştient
găseşte punctul de reper; trebuie, în afară de aceasta, să presupunem că el
îl caută, pentru a-1 găsi când este puţin vizibil, iar nu aici trebuie să se
oprească rolul său. Când operatorul dedublează punctul de reper pnn presiune
oculara sau altfel, subiectul halucinat nu are percepţia că punctul de reper
este dublat, inconştientul este acela care trebuie să vadă aceasta; lui, deci,
îi revine să dedubleze imaginea halucinatorie; el intervine, de asemenea,
atunci când, prin diferite mijloace optice, se modifică în mai multe feluri
punctul de reper. El este aceia care deţine, deci, marele rol; caută să
execute cât mai bine posibil sugestia care i-a fost încredinţată; iar dacă
aranjează ca obiectul imaginar să fie perceput aproape în aceleaşi condiţii
ca şt cum ar fi real, aceasta o face pentru că se integrează în sugestia pe
care a primit-o; halucinaţia ar fi repede recunoscută ca falsă şi demascată,
dacă nu ar simula realitatea. Eu sunt deci înclinat să cred că toate aceste
semne diverse ale halucinaţiei hipnotice, pe care am descris-o, trebuie să

2W
 ALFRED BINET

se întâlnească mai ales la subiecţii al căror inconştient este inteligent, şi

care ştie ce are de tăcut.
Cât priveşte conştiinţa normală, ea nu pare să fie la curent cu toată
această munca de critică şi de elaborare care se petrece dedesubtul ei şi
într-un plan inferior; Eul normal nu ştie decât un lucru, trezindu-se din
somnul hipnotic: că are înaintea lui un obiect care îi pare real, iar dacă
acest obiect îi apare astfel, se datorează faptului că el este bine imitat.
Ne putem întreba dacă experienţe asemănătoare se pot repeta pe
halucinaţii spontane. în alic cazuri decât isteria şi sugestia. Credem că
putem răspunde astăzi la această problemă: pentru ca experienţe atât de
delicate să reuşească, ele au nevoie de un inconştient bine organizat.

NOTE

Magnetism? animal, par Binet et Fere, p. 15(>.

1

- Este interesant de vi/ut eâl durează halucinaţiile bine asociate cu un punct de

reper. In turtea mea l'vyclwlo^if ilu rnisnmirmenl,-Am vorbit de o halucinaţie provocau
lui W în 1KK4: i s-a sugerat că ea este reprezentată goală într-o fotografie care iu
realitate înfăţişa o privelişte din munţii firmei Excelentul meu amic. domnul Londe.
şef de lucruri Ia Salpetricre. mă informează ca această halucinaţie încă nu s-a ster-;
(iunie 1H9I); este suficient să-i arăţi fotografia numitei W. pentru ca ea să creadă
eă-şi vede propriul portret. Nici o sugestie nu a i'osi făcută intre timp spre a-i reînnoi
halucinaţia, i s-a arătat, însă, fotografia de patru sau de cinci ori.
1
Relatând pentru prima oară această serie de experienţe asupra modificării
halucinaţiilor vizuale prin mijloace fi/iee, ani comis o eroare bizară; am atribuit iui
Brcwster meritul de a fi constatat cel dintâi că, apăsându-se pe ochiul unei persoane
în stare de halucinaţie, are loc o dublare a halucinaţiei. Eroarea a fost relevată de
domnii Gurney şi Hack-Tukc în realitate, Brewster nu a făcut nici o experienţă de
acest gen; consultat de o persoană care vuia să afle un mijloc de a distinge un obiect
real de o apariţie imaginară, a răspuns că apăsând pe ochi se obţine o imagine dublă:
el socotea că numai imaginea obiectului real pulea ti dedublată, l-am atribuit deci în
mod gratuit o experienţă pe care nu a făcut-o niciodată şi o opinie care este exact
Contrarul opiniei sale Vedem, pe de altă prte, că acel criteriu pe care el îl indică
pentru a distinge realitatea de halucinaţie nu ar putea servi în ca/.ul istericilor hipnotizaţi.
4
Revue phîlasophique, mai 18X4 A se vedea Bemheim, De Iu Suggestion, p. KrX;
Lombroso el Ottolenghi, Pierre Janet, op. cit., p 154; Sepplili, Rivîstu di Freniuiriu,
1890.
 CAPITOLUL V

SUGESTIILE CU PUNCT DE REPER

INCONŞTIENT (URMARE).
MĂSURAREA TIMPULUI
Sugestia pe termen IttnR. Necesitatea unei măsurări a timpului. Inconştienţa subiectului. Discuţii.
Explicaţia propusă de domnul Bemheim. Experienţele domnului Pierre Janet: personajul
subconştient este acela care calculează timpul.

Avem de descris acum sugestiile de act pe termen lung, operaţii în

care găsim un nou exemplu de dedublare mentală. Studiul pe care-1 vom
face asupra halucinaţiilor vizuale ne va permite, în ciuda conciziei sale, să
fim încă şi mai concişi în acesta a doua problemă; căci în realitate cele
două fenomene sunt calchiate una pe alta. Acestea sunt amândouă sugestii
cu punet de reper inconştient.
Sugestiile cu termen fix sunt de două feluri. Se poate da mai întâi
persoanei hipnotizate ordinul de a executa o sugestie după trezirea sa şi la
un termen marcat de un semnal, cum ar fi comanda să spună anumite
cuvinte domnului X. când îl va întâlni. Nu ne vom ocupa aici de astfel de
sugestii. în al doilea fel de sugestii, termenul nu esie marcat de un eveniment
exterior, ci printr-un anumit interval de timp; subiectul trebuie să îndeplinească
un act, să trăiască o anume halucinaţie în cinci minute, în treisprezece zile,
într-o lună. Astfel, se comandă unei persoane în somnambulism să revină
după cincisprezece zile: în ziua hotărâta, ea revine. Pentru a creşte caracterul
miraculos al experienţei, s-a prelungit; aceasta a fost extinsă chiar până la
un an; dar această variantă, care dovedeşte doar tenacitatea memoriei
subiectului, nu complică mult sugestia şi este dificil de înţeles cum de
subiectul îşi aminteşte termenul de cincisprezece zile, ca şi pe acela de un
an întreg.
Să precizăm bine dificultatea. în ce constă ea? în aceasta: pe de o
parte, se impune subiectului un act pe care nu-1 poate îndeplini corect decât
dacă măsoară timpul; pe de altă parte, dacă se încearcă să se pătrundă în
conştiinţa sa, când este sub imperiul sugestiei, se constată nu numai că

211
 ALFRED BINET

el nu are nici o preocupare privind această măsurare a timpului, dar că a

uitat complet de sugestie. I se spune să îndeplinească un act în cincisprezece
zile; trezit, el nu-şi aminteşle nimic şi, totuşi, în cincispezecc zile actul va
fi realizat.
Domnul Bcrnheim a făcut prima tentativă de explicaţie; această măsurare
a timpului, spune el, în esenţă, are loc în mod conştient; din timp în timp.
amintirea sugestiei revine în conştiinţă şi, din timp în timp, subiectul ;i
numărat zilele scurse, dar acest calcul a fost făcut rapid şi apoi uitat. Subiectul
nu-şi aminteşte că el a făcut acest lucru 1 . Supoziţia este interesantă; din
nefericire, ea nu concordă exact cu faptele. Mulţi subiecţi, dacă sunt interogaţi
cu grija înaintea scadenţei sugestiei, nu pot sa spună absolut nimic; până
în momentul când ea se realizează, sugestia Ic este necunoscută; le rămâne
într-o beznă completă, nu este deloc luminată într-un mod intermitent, cum
presupune domnul Bernheim. Nu avem aici o uitare, ci o inconştienţă ade­
vărată 2 . Soluţia acestei dificultăţi trebuie deci căutată în altă parte.
Domnul Pierre Janet este primul autor care a pus clar problema şi care
a rezolvat-o făcând să intervină fenomenele divizării conştiinţei. HI a arâlai.
mai întâi că executarea unei sugestii cu termen fix nu poate fi produsă
printr-o simplă asociere latentă, ci cere notări, numărări. într-un cuvânt,
judecăţi care persista în capul individului până în momentul în care sugestia
se realizează. Iată cum organizează autorul experienţa: „Lucie fiind în stare
de somnambulism constatat, îi spun pe tonul sugestiei. «Când voi bate de
douăsprezece ori din palme, veţi readormi». Apoi îi spun alte lucruri, şi
după cinci sau şase minute o trezesc complet. Uitarea a tot ce s-a petrecut
îi! timpul hipnozei şi sugestiei mele în particular este completă. Această
uitare, lucru important aici, îmi era garantată mai întâi prin starea de somn
precedent care a fost un adevărat somnambulism, cu toate semnele
caracteristice, în acord cu toţi cei care s-au ocupat de această problemă şi
care au constatat uitarea la trezire a unor sugestii similare, în sfârşit ca
urmare a tuturor experienţelor precedente făcute pe acest subiect, când am
observat mereu această inconştienţă. Alte persoane o înconjoară pe Lucie
şi îi vorbesc despre alte lucruri; totuşi, retras la câţiva paşi, bat din palme
de cinci ori, destul de rar şi destul de slab. Remarcând că subiectul nu-mi
dă nici o atenţie şi vorbeşte aprins, m-am apropiat şi i-ani spus: «Aţi
auzit ce-am făcut? - Ce? Nu am fost atentă. - Dar asta? (bat din palme).
- Aţi bătut din palme. - De câte ori? - O dată». Eu mă retrag şi continui
să bat cât mai slab, din timp în timp; Lucie, distrată, nu mă ascultă şi pare
să mă fi uitat complet. Când am bătut din nou, de şase ori, care cu cele
precedente făceau douăspezece, Lucie se opreşte imediat, închide ochii şi

212
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl 1NCUNŞTlfclN l UL

cade pe spate adormită. «De ce dormiţi?» o întreb. - «Nu ştiu, mi-a venit
aşa, deodată». Dacă nu mă înşel, este experienţa domnilor Richet şi Bernheim.
dar mult simplificata. Somnambula a ştiut să numere, căci m-am străduit
să bat în mod egal, iar cele douăsprezece nu s-au distins de precedentele:
dar, în loc să numere zilele, ceea ce s-a crezut a fi măsurări ale timpului,
ea a numărat zgomotele. Aici ea nu a manifestat nici o capacitate nouă,
căci toate loviturile au fost uşor de auzit, cu toate că ea a pretins că nu a
auzit decât una singură: a ştiut să le asculte şi să le numere, dar inconşti­
ent. Experienţa este uşor de repetat şi am reluat-o în mai multe feluri:
Lucie a numărat astfel până la 43, iar loviturile au fost când regulate,
când neregulate, fără ca ea să se fi înşelat asupra rezultatului. Una dintre
experienţele cele mai şocante a fost următoarea. Comand: 4.3 a treia bătaie,
mâinile tale se vor ridica; ia a cineca ele se vor lăsa în jos: la a şasea vei
da cu tifla; la a noua vei merge prin cameră: la a şaisprezecea vei adormi
într-un fotoliu». Nici o amintire la trc/.ire, şi toate aclele ei s-au îndeplinit
în ordinea dorită, în timp ce Lucie lăspundea întrebărilor care i se puneau,
neavând nici o conştiinţă că număra zgomotele, că dădea cu tifla sau că
se plimba. După ce am repetat experienţa, m-am gândit să o vânez, şi am
încercat să obţin astfel judecaţi inconştiente foarte simple. Organizarea
experienţei rămâne mereu aceeaşi: sugestiile sunt făcute în timpul somnului
hipnotic bine constatai, apoi subiectul este trez.it complet, semnele şi executarea
având loc în timpul veghei. «Când voi spune două litere asemănătore una
după alta, vei rămâne încremenită». După trezire, murmur literele ,.</... r...
d... e... a... a...", Lucie rămâne imobilă şi în întregime contractată; este o
judecta de asemănare inconştientă, lată judecăţi de diferenţa: «Veţi adormi
când voi spune un număr impar» sau: «Mâinile vor începe să facă morişca
atunci când voi pronunţa un nume de femeie». Rezultatul este aceiaşi; atâta
vreme cât murmur numere pare sau nume de bărbaţi nu se îmâmplă nimic;
sugestia este executată când dau semnalul: Lucie a ascultat deci inconştient,
a comparai şi a apreciat diferenţele. Am încercat apoi să complic experienţa,
pentru a vedea până unde merge accasiă capacitate inconştientă de judecată.
«Când suma numerelor pe care le voi pronunţa va fi 10, mâinile vor Uimite
bezele. Aceleaşi precauţii: ea se trezeşte, uitarea este constatată şi, departe
de ea, în timp ce vorbeşte cu alte persoane care o distrează cât mai mult
posibil, eu murmur 2... 3... 1... 4... şi mişcarea se face. Apoi încerc cu
numere mai complicate sau cu alte operaţii: «Când numerele pe care le voi
pronunţa două câte două, scăzând unul din altul vor da rest 6, vei face
cutare gest», sau înmulţiri, sau chiar împărţiri foarte simple. Totul se
execută aproape fără eroare, în afară de cazul când operaţia este prea

213
 ALFRED Bl NET

complicată şi nu poate fi făcută în cap. Cum am şi remarcat, aici nu este

vorba de nici o capacitate nouă, ci de fenomene obişnuite, care se execută
inconştient. Mi se pare că aceste experienţe se raportează destul de direct
la problema de executare inteligentă a sugestiilor care par uitate. Faptele
semnalate suni perfect exacte; somnambulii număra zilele şi orele care îi
separă de îndeplinirea unei sugestii, cu toate că nu ştiu nimic de această
sugestie. în afara conştiinţei lor, există o amintire care persistă, o atenţie
mereu trează şi o judecată capabilă să numere zilele, deoarece poate face
3
înmulţiri şi împărţiri."
Nu avem nimic de adăugat la această concluzie, perfect exactă; ne
mulţumim să amintim, de câte ori deja în această carte, o serie de experienţe
care ne au condus la noţiunea de subeonştiinţă, care lucrează în afara
conştiinţei principale.

NOTE
1
Bemheim, De Ia Su^eslinn. pp. 172-174.
1
Beaunis, Somnambulisme, j). 243.
•' Pierre Junei, op. cil., p. 263.
 CAPITOLUL VI

ANESTEZIA SISTEMATICĂ
/ Ci'i)i'ii:ii! :tTini<ii:!,'><.:irt. taurina ;;.';•".•.'.'?iei •••hiematice Insensibilitatea in insuliţe,
Valoarea semnelor lunile. IriwinihiHtairti reiuHYil In unumiie ohievie, Anesteîia sistematica
sugeram.
I!. Istorie, Bertraml. Charpwnon, Brutd. Experirnh'it- iloinmiiiu Htrnkeim. Experienţele
domnilor tltnei. l-ere ii tfu-lter asuprii t on^-ndru nna^nidnr '.••iinpU'neiHiire si ampra recunoaşterii
ohU'iiului (avut miirii'H. Fxpe'ii.-iHeh' domnidui H: .lninf. Experienţele ihninuiiii l.itveo'\
Experienţele domnului fierre lanet.
)}}. Ke:i<mali<l (aptelor. Interpretare psihologie ă.

Ne rămâne s3 vorbim de un al treilea şi ultim fenomen psihologic

produs prin sugestie. Acest fenomen a atras atenţia observatorilor în ultimii
ani; el a dat loc la numeroase discuţii, care de altfel nu au fost Iară profil
pentru cunoştinţele noastre; numele care i s au dat sunt numeroase, iar
unele includ o întreagă teorie; domnul Bcmhcim şi colegii săi din Nancy
se folosesc de termenul halucinaţie negativă; noi, eu şi domnul Fere, am
propus termenul de unextezie xistematicO; s-ar putea da de asemenea acestui
fenomen numele de percepţie inconştientă; dar nu trebuie acordată prea
mare importanţă acestor probleme de terminologie; esenţial este să ne
punem de acord asupra naturii lucrurilor.
Se poate descrie acest fenomen ca rezultat al unui spaţiu particular de
anestezie; am vorbit îndelung, în paginile precedente, de anestezia isterică,
încercând să-i precizăm natura şi să-i fixăm limitele. Pentru uşurarea descrierii
noastre, am luat drept tip o anestezie în acelaşi timp totală şi completă; să
definim bine aceşti termeni; anestezia este totală când ea cuprinde toate
felurile de sensibilităţi ale unei regiuni şi este completă atunci când excitaţiile,
oricare ar fi energia, nu pot irezi nici o urmă de conştiinţă, Iată, de exemplu,
o bolnavă al cărei braţ este insensibil. L se străpunge mâna cu un ac lung,
i se arde pulpa degetelor cu un termocauter, se exercită o apăsare puternică
pe masa musculară a braţului, se parcurge o porţiune a membrului cu un
curent electric de o mare intensitate şi în timpul tuturor acestor probe bolnava
rămâne indiferentă, ea nu simte nimic, nici o senzaţie de durere. Se spune

215
 ALFRED BrNET

atunci că anestezia sa este totală, pentru ca se referă la toate felurile de

sensibilitate cutanată, şi completă, pentru că excitaţiile cete mai puternice
1
nu provoacă nici o reacţie în conştiinţa sa .
Dar acest caz este realmente cam teoretic şi nu garantez că a putut fi
văzut vreodată. Mai întâi, trebuie făcută o primă rezervă asupra anesteziei
complete. Anumiţi judecători cred că niciodată anestezia isterică nu este
completă; insensibilitatea este pur relativă, ea nu are Ioc decât pentru excitaţii
moderate; dacă se creşte energia excitaţiei, se ajunge la un moment când
aceasta pătrunde în conştiinţa subiectului şi poate chiar provoca o întoarcere
trecătoare la sensibilitate, întoarcere în timpul căreia excitaţii mult nun
uşoare vor fi percepute.
Trebuie adăugate, cred. rezerve analoagc referitoare la anestezia totala;
cel mai adesea, şi chiar în cazul în care este vorba de o insensibiliate veche,
nu toate modurile de sensibilitate suni atinse; sensibilitatea la temperatură
poate supravieţui stingerii sensibilităţii tactile; putem avea aici toate disocierile
posibile, iar una dintre cele mai frecvente este conservarea sensibilităţii hi
curent electric, sau la acţiunea metalelor. Anesteziile parţiale sunt la fel de
frecvente şi poate mai mult decât anesteziile totale.
Disocierea poate merge mai departe. Nu rareori se poate observa că
într-un grup de excitanţi care se adresează aceluiaşi simţ, de exemplu simţului
tactil sau simţului apăsării, anumiţi excitanţi pol fi percepuţi, în timp ce
alţii nu sunt; forma de excitaţie tactilă poate avea în acest caz o mare
influenţă şi voi cita în sprijin observaţia pe care am făcut-o eu însumi pe
mai mulţi bolnavi; ei erau insensibili la înţepături, hi apăsări şi la curentul
electric, chiar şi atunci când se dădea acestor excitaţii o mare forţă; dar
era suficient să fie asociate două dinue aceste excitaţii, înţepătura cu un
ac în timp ce se apăsa pe pielea insensibilă cu un corp tocit, pentru a so­
crea imediat o senzaţie de durere extrem de vie. La aceşti subiecţi, anestezia
era parţială, în sensul că nu cuprindea toate genurile de exilaţii mecanice2.
Aceeaşi caracteristică apare în toate ca/urile, atât de frecvente, în care
anestezia nu se întinde uniform pe o regiune întreagă, ci există în insuliţe
distincte pe pielea sensibilă,'într-un mod neregulat şi foarte variabil, fără
să afecteze cel mai mic raport eu distribuţia anatomică a nervilor regiunii.
Dacă se plimbă atunci vârful unui ac pe tegument, subiectul poate simţi o
înţepătură uşoară într-un punct şi să nu perceapă nimic când, un centiifletru
mai departe, se înfige acul într-o placă insensibilă. Fenomen bizar şi cu
atât mai important eu cât acest fe! de tatuaj anestezic este foarte frecvent-
Pentru că nici un fapt anatomic nu poate să ne explice lucrul acesta, se
pare că putem căuta explicaţia în fiziologia simţurilor. Or, s-a susţinui de

216
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

către numeroşi experimentatori ca fiecare punct al tegumentelor noastre are

un fel special de a simţi şi că această calitate a senzaţiei variază de la o
regiune la alia a pielii; să ni se permită aici să distingem punctul în care
suntem atinşi şi .să nu confundăm o înţepătură la fmnte cu o înţepătură la
mână. Această ipoteză a seninelor locale — căci nu este până aici decât o
ipoteză — poate servi la a face mai inteligibil tatuajul istericului; într-o
insuliţă de insensibilitate, ceea ce Irebuie examinat nu este teritoriul devenit
insensibil, ci un grup de senzaţii asemănătoare, având o nuanţă locală
comună; şi dacă, mai departe, la câţiva centimetri, excitaţia este simţită,
aceasta se întâmplă pentru că senzaţia tactilă este diferită.de prima; ea are
nuanţa sa. semnul său. care permite sa fie recunoscută şi care nu lasă să
fie confundată cu precedentele; noi vom regăsi deci aici — dacă ipoteza
noastră va ti verificată — un nou exemplu de anestezie parţială, adică
3
specială la anumite grupuri de senzaţii tactile .
Suntem deja departe de acea anestezie totală şi completă, care nu se
găseşte decât în cărţi: ne vom îndepărta încă şi mai mult; iată fapte noi,
care ne vor dezvălui într-o lumină interesantă complexitatea acestui fenomen
isterie; le-am imprumuut de la domnul Pierre Janet. Există'bolnavi care par
total insensibili şi (.are pot încă recunoaşte anumite obiecte. O femeie isterică
părea că şi-a pierdut întreaga sensibilitate cutanată la cele două braţe şi la
mâini; ea nu simţea nici o durere, nu distingea nici un obiect. Totuşi,
recunoştea perfect prin contact anumite obiecte obişnuite pentru toaleta sa.
Ea ştia, atingându-şi urechea, dacă avea sau nu cercelul, recunoştea inelul
şi ştia când i l-am pus şi când i I am scos, fără să aibă nevoie să privească.
Ea simţea, de asemenea, în păr acele de metal sau de baga, pe care le putea
căuta prin contact, le putea scoate sau pune, chiar dacă i se deplasau...
Faptul, adaugă domnul Janet, nu este chiar atât de rar la isterici. Sunt
dispus, în ce mă priveşte, să accept această opinie, iar observaţiile mele
miau arătat adesea eâ la isterici anestezia se acomodează eu nevoile
practice ale subiectului; acesta ajunge în general să perceapă ceea ce are
nevoie să perceapă.
Faptele peeedente ne servesc de tranziţie pentru a aborda fenomenul
de sugestie căruia i-am dat numele de anestezie sistematica. Aceasta este
o anestezie parţială, ca aceea pe care am studiat-o; iar ta prezintă, ca la
femeia observată de domnul Janet, caracterul de a ii specială pentru un anumit
obiect. Sugestia care se adresează subiectului hipnotizat, sau luat în stare
de veghe, dar docil, constă în a-1 împiedica să perceapă un obiect în particular.
Această interdicţie nu-i aboleşte decât percepţia obiectului despre care i se
vorbeşte, iar el continuă să le perceapă pe celelalte. De aici numele de

217
 ALFRED B1NET

anestezic sistematică pe care îl dam fenomenului; anestezia este sistematic;!

pentru că ea suprimă un sistem de senzaţii şi imagini care sunt aferente
unui obiect particular.
Câţiva autori, am mai spus-o, au ridicat obiecţii asupra numelui pe
care l-am dat acestui fenomen; ei au crezut că nu avem dreptul să facem
o anestezic, căci anestezia înseamnă o distrugere a senzaţiei, o paralizie a
sensibilităţii; or, vom vedea imediat ca sugestia nu merge până aici; dacă
se împiedică un subiect să perceapă un obiect, aceasla se mărgineşte la ai
aboli percepţia conştientă, dar ea nu suprimă senzaţia; aici nu este vorba
de anestezie adevărată; şi chiar se poale, cu ajutorul anumitor artificii, pe
care le vom indica mai departe, demonstra că subiectul, în momentul când
pare că nu vede nimic, că nu aude nimic, percepe şi înregistează ceea ce
se petrece în jurul lui cu o acuitate senzorială remarcabilii. Totuşi, ateste
raţiuni nu ne vor împiedica să păstrăm expresia de anestezie sistematică:
vom conveni doar să nu dăm acestei expresii decât un sens relativ; va li
înţeles bine faptul că dacă în aceste experienţe există anestezie este vorba
de o anestezie prin inconştienţă. De altfel, este ceea ce are ine, de asemenea.
în multe cazuri, în anestezia isterică; chiar şi atunci când parc totală şi
completă, ea nu poate consta dintr-o distrugere a senzaţiei şi sa rezulte
dintr-o simplă pierdere de conştiinţă: motivul nu a părut lotuşi suficient
pentru a schimba numele de anestezie isterică.
Fapt important, pe care terminologia trebuie s ă i indice, este că anestezia
sistematică nu este decât o formă, o varietate a anesteziei isterice spontane:
ea nu reprezintă decât un grad de complicaţie; legitimitatea acestei apropieri
mi se pare în afară de orice îndoială şi văd cu satisfacţie că mulţi autori
împărtăşesc azi această opinie, pe care domnul Fere şi cu mine am fost.
credem, primii care am indical-o.
Este tocmai ceea ce vom încerca să arătăm încă o dată; numeroasele
experienţe care au fost făcute în aceşli ultimi ani ne vor face munca mai
uşoara şi vom ajunge în final să tragem concluzia că anestezia sistematică,
fiind de aceeaşi natură eu anestezia spontană, ilustrează printr-un nou exemplu
teoria dezagregării mentale; căci percepţia interzisă de sugestie suferă aceeaşi
soartă ca şi sugestiile provenind din regiunile anestezice; ea este izgonii.":
într-o conştiinţă secunda, unde determină idei. raţionamente şi acte care
sunt de asemenea inconştiente pentru personalitatea principală.
Am putea trece imediat la demonstrarea punctuală a acestei teze, dar
ni se pare mai interesant să o luăm pe un alt drum, ceva mai lung, care ne
va conduce la acelaşi scop. Ceea ce vom căuta, mai aies. să punem în lumină
în această carte sunt convergenţele observatorilor care nu se caută, sunt
acordurile neaşteptate ale unor experienţe cu lotul diferite. Din acest punct

218
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

de vedere, istoricul problemei prezintă un avantaj fără asemănare; căci el ne

face să asistăm la o serie de tentative izolate care, fără să fi fost concertate,
toate converg în acelaşi punct. Fapt destul de singular, problema anesteziei
sistematice este una dintre cele care a ridicat multe controverse şi este,
poate, aceea asupra căreia toţi experimentatorii suni cu lotul de acord. Iară
să o ştie.

II

Faptele de acest gen sunt cunoscute de foarte mult timp; Bcrtrand este
poate printre aceia care Ic a descris cel mai clar: „Am vă/ut spune el
— persoane care magnelizau somnambulele, sugerându-le. când erau adormite,
ca în momentul în care se vor trc/.i să nu perceapă nici o persoană care se
află în cameră, ci anumite persoane pe care el le desemna şi care adesea
nu erau prezente. Bolnava deschidea ochii şi, parând că nu vede nici o
persoana dintre cele care se aflau în preajmă-i. se adresa unora pe care
credea că le vede." 4 Se găsesc descrieri asemănătoare în cărţile lui Teste.
Charpignon, Braid. Durând (Gros). Lieheaull ele. Cel mai adesea, este
adevărat, experimentatorul va aplica un mijloc indirect pentru a suprima
percepţia unui obiect sau a unei persoane; el le transformă: dă ca exemplu
sugestia că o persoană prezentă este o altă persoana; în acest caz, subiectul
vedea persoana fictivă, cu trăsăturile şi costumul pe care i le cunoştea şi.
în acelaşi timp, nu vedea persoana realmente prezentă; halucinaţia îndeplinea
oficiu de ecran (să mi se ierte această comparaţie grosolană) şi făcea
invizibil obiectul real. Dar, în alte împrejurări, experimenlatorul face
eforturi directe pentru a produce o anestezie sistematică. A fost nevoie să
explicăm un fenomen atât de bizar ca abolirea unui obiect prezent. Dar
primele explicaţii care s-au găsit sunt foarte naive. Teste spune că tocmai
„fluidul magnetic, vapori inerţi, opaci şi albicioşi se stabileau ca o ceaţă,
care ascundea obiectele în ochii somnambulului"'. Charpignon pretinde, la
rândul său, ca a putut face un obiect invizibil îneonjurânduT cu un strat
gros de fluid. Nu se poate scoate mare lucru din aceste teorii. De altfel,
ele nu sunt comune la toţi magnetizatorii. Bertrand a înţeles foarte bine
influenţa sugestiei, ideea impusă somnambulului. Pe această acţiune a
gândului au insistat Braid, Durând (Gros,) şi Liebeault. „Impresia sugerată
— spune Braid — este într-un asemenea mod legată de spiritul pacientului
încât se poate, sub influenţa sa, suspenda funcţiile vederii, făcându-1 orb
pentru un obiect aşezat în faţa t u i . . . " 5

219
 ALFRED BINET

Este greu de înţeles cauza adevărată a acestui fenomen şi de a-l raporta

la sugestie; dar trebuie totuşi recunoscut că această explicaţie nu este decât
parţială şi că rămâne deschisă. Aici este momentul de a repeta ceea ce am
spus mai sus despre halucinaţiile eu punct de reper; experimentatorul,
folo.sindu-se de procedeul sugestiei, indica hipnotizatorului scopul pe care
îl are de atins, dar nu-i furnizeză mijloacele prin care să o facă; teoria
sugestiei nu ne indică modalitatea de realizare a lucrurilor şi, prin urmare,
tiu dă satisfacţie completă spiritului.
în 1884, domnul Bernheim reia acest studiu şi dă faptelor precedente
numele de halucinaţie negativă; el le izolează de halucinaţiile pozitive şi
demonstrează, prin mai mult experienţe, că sugestia poate suprima direct
o percepţie a obiectelor prezente' 1 . Descrierea este excelentă, dar nu este
decât o descriere. Puţin mai târziu, apare lucrarea domnului Fere şi a mea,
asupra paraliziilor prin sugestie'. în această lucrare, noi am căutat mai întâi
să apropiem anesteziile sistematice de anesteziile isterice totale, din care
primele nu sunt decât o varietate; noi cităm, apropo de aceasta, o experienţă
care a fost verificta apoi şi de alţi observatori: obiectul invizibil, privit fix
timp de câteva momente, poale produce o imagine de culoare complementară:
dacă facem să dispară prin sugestie un mic pătrat roşu, subiectul nu-1 vede,
dar cine contemplă timp de câteva minute punctul din spaţiu ocupat de hârtia
roşie va vedea apărând după un oarecare timp în acelaşi loc un pătrat de
culoare verzuie: această senzaţie secundă, de o culoare complementară, se
distinge de o imagine consecutivă ordinară prin modul ei de producere,
căci ea durează tot timpul cât subiectul priveşte pătratul roşu invizibil*, iar
dacă subiectul îşi fixează apoi privirea pe un ah punct, el poate vedea
apărând imaginea consecutivă a acelui pătrat verde. Această experienţă
concordă cu cea a domnului Regnard. care a arătat că, în discromatopsia
isterică spontană, culorile nepercepute pot da imagini complementare.
Deci micul pătrat roşu care este aculo, sub ochii subiectului, şi pe caic
acesta pretinde a nu-1 vedea, a impresionat cu adevărat sensibilitatea sa
retiniana.
O altă experienţă ne poate folosi în demonstrarea faptului că obiectul
invizibil este realmente perceput. Această experienţă este cu mult mai
importantă decât prima şi prezintă un interes capital, căci ea ne poate da
o idee despre adevărata natură a anesteziei sistematice. între zece cartoane
în aparenţă asemănătoare, îi arătăm unei somnambule unul singur, sugerându-i
că nud va vedea la trezirea sa. dar eă le va vedea şi recunoaşte pe toate cele­
lalte. La trezire, îi prezentăm cele zece cartoane, ea le ia pe loate, în afara aceluia
pe care i i-am arătat în timpul somnambulismului şi pe care i l-am făcut

221)
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şi INCONŞTIENTUL

invizibil pnn sugestie. Cum poate subiectul să execute o sugestie atât de

complicată? Cum se face că nu confundă cartonul invizibil cu celelalte?
Cu siguranţă că el îl recunoaşte; daca nu l-ar recunoaşte, nu l-ar vedea, de
unde această concluzie, în aparenţă paradoxală, că subiectul este obligat să
recunoască obiectul invizibil, pentru a nu-l vedea.
Se poate de altfel constata foarte uşor necesitatea acestui travaliu de
percepţie, de comparare şi de recunoaştere: căci atunci când cartoanele sunt
foarte asemănătoare confuziile sunt frecvente şi ele vor fi şi mai mult dacă
nu se va arăta decât un colţ a! cartonului. Subiectul vede atât de bine
cartonul. încât dacă i se dă sugestia să nu vadă la trezire cartonul pe care
este scris cuvântul „invizibil", în ciuda contradicţiei aparente incluse de
această sugestie, ea poate fi perfect executată.
Deci, în faptele de acest gen, nu poate fi vorba de o adevărată paralizie
şi de abolirea percepţiei: există întotdeauna un raţionament inconştient care
precede, pregăteşte şi ghidează fenomenul anesteziei: percepţia obiectului
interzis continuă să se Iacă, dar ea devine inconştientă.
Aceasta este concluzia la care ne-am oprit; şi este bine de adăugat câ
suntem în această privinţă de acord cu domnul Paul Richer, care a făcui
în aceeaşi periaodă cercetări asupra acestei probleme şi a imaginat experienţe
similare cu ale noastre. La rândul sau. un psiholog american pe care l-am
citat de nenumărate uri, domnul William James, a făcut câteva remarci inte­
resante care le conlirmă şi completează pe precedentele''. Se trage o linie
pe o foaie albă şi se comandă subiectului să nu o vadă; docil la accsl ordin.
el nu vede decât foaia albă; dacă se dublează linia, plasând în faţa unuia
dintre ochii săi o prismă de şaispre/eee grade, el va spune câ vede o linie,
aceea a cărei imagine este deviată. Acest rezultat este foarte curios. Subiec­
tul nu pare orb decât pentru o singură linie, care ocupă o poziţie fixa pe
foaia de hârtie; ea este lotuşi una dintre imaginile acestei linii, circ este
deviată de prismă şi, dacă el o zăreşte,este. probabil, pentru că nu o recunoaşte
ca fiind cea pe cure i s-a interzis să o vadă. Experienţa poale fi continuată.
Ochii persoanei au rămas până acum deschişi; dacă se închide ochiul in
faţa căruia prisma nu a fost aşezată, subiectul continuă sa vadă lima prin
prismă; închiderea acestui ochi nu produce modificări; dar dacă se îndepărtează
prisma, linia dispare chiar şi pentru ochiul care continuă s-o vadă pnn acest
instrument: ceea ce voi explica, arătând că subiectul a recunoscut obiectul
invizibil când acesta şi a reluat poziţia sa primitivă şi, reeunoseându-l, el
se grăbeşte să răspundă la sugestie, nepercepându-l.
Tot ceea ce precede ne arată în modul cel mai clar că subiectul se
comportă ca o persoană care are donnţa, voinţa de a nu vedea obiectul

221
 ALFRED BIMET

invizibil; el se mobilizează să nu-1 perceapă şi mai ales caută să nu-1 confunde

cu altele, a ciîror percepţie este permisă; îl distinge dintre altele, îl recunoaşte;
doar uneori se lasă păcălit, nu-1 recunoaşte, şi atunci îl percepe.
Dacă, într-adevăr, subiectul ar face acest travaliu cu conştiinciozitate
— şi poate că există unii care au conştiinţa a toate acestea — fenomenul
ar fi destul de simplu de înţeles; subiectul ar fi docil la sugestie; fără a se
lăsa păcălit, el şi-ar da toată silinţa să execute ceea ce i s-a cerut, ar juca
într-un fel comedia, dintr-un motiv lesne de înţeles. Dar dacă privim lucrurile
atent, vedem că acest travaliu preliminar de percepţie şi de recunoaştere nu
este deloc conştient; dacă întrebăm subiectul ce se petrece în el când i se
prezintă obiectul invizibil, ei nu poate da nici o explicaţie; nu vede nimic,
nu poate spune nimic mai mult. Este. cel puţin, ceea ce am constatat la un
isteric toarte inteligent pe care l-am informat de sugestia pe care i-am dat-o.
Să rezumăm, deci, spunând că anestezia sistematică este precedată de
un anumit număr de fenomene psihologice inconştiente.
Să continuăm. Obiectul invizibil a fost perceput şi recunoscut. Ce se
petrece apoi? O dată ce pecepţia şi recunoaşterea au avut loc, am puicii
presupune că toate acestea sunt uitate, că subiectul redevine absolut orb şi
surd şi că anestezia este completă. Nimic din toate acestea; percepţia obiec­
tului continuă, numai că ea se face. totuşi, într-un mod inconştient. Aceasta
vrea să ne arate experienţele domnului Bemheim,
Aici are loc un fapt destul de curios. întotdeauna este interesant de
observat atitudinea unor autori ale căror experienţe confirmă tezele pe care
ei le-au combătut sau sunt dispuşi să le combată. Se cunoaşte poziţia luată
iniţial de domnul Bemheim în studiile asupra hipnotismului. Acest autor
susţine, cu o marc forţă, dar fără restricţii şi fără nuanţe, teoria sugestiei;
pentru el, sugestia este cheia tuturor fenomenelor hipnotice, ea explică totul
şi este oninisuficientă. Există în scrierile sale ceea ce un pictor ar numi o
părere preconcepută de simplificare"'; iar eu sunt convins că aceasta este
cauza adevărată a succesului ideilor sale. Or, vom vedea că experienţa
imaginată de domnul Bernheim le continuă într-un fel pe ale noastre şi
presupune, pe de altă parte, că subiectul închide în sine mai multe focare
de conştiinţă.
Este un fapt de observaţie că, atunci când sugestia inhibitoare a fost
bine dată, subiectul nu are percepţia conştientă a ceea ce se petrece în jurul
lui; el poate deveni orb şi surd în aşa măsură încât să sufere fără să
protesteze un simulacru de atentate la bunele moravuri. Domnul Bemheim
a putut totuşi să se convingă că, în ciuda aparenţelor, subiectul nu pierde
nimic din cele ce se întâmplă; iar dovada este faptul că, atunci când este

72?
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

readormit şi i se prezintă sugestia retrospectivă ca a văzut totul şi a auzit

totul şi dacă i se comandă cu energie să povestească scena, reuşeşte să o descrie
cu fidelitatea unui martor atent, care nu lasă să-i scape nici un detaliu.
Vom reproduce textual experienţele autorului":
„Elise B., în vârstă de optsprezece ani, menajeră, suferind de
sciatică. Este o tânără fala onestă, cu o conduită corectă, inteligenţă mjlocie.
neprezcnlând. în afară de sciatica sa, nici o manifestare, nici un antecedent
nevropalic. Ea a fost, de la prima şedinţă, foarte uşor de adus în starea de
somnambulism cu halucinahilitate hipnotică şi posthipnotieă şi eu amnezic
ia trezire. Descopăr uşor la ea o halucinaţie negativă. Ii spun, în timpul
somnului: «La trezire nu mă veţi mai vedea; voi fi plecat». Când se trezeşte,
ea mă caută din ochi şi pare ca nu mă vede. Degeaba îi vorbesc. îi strig în
urechi, îi înfig un ac în piele. în nări, sub unghii, îi aplic vârful acului pe
mucoasa oculară; ca nici măcar nu se încruntă. Eu nu mai exist pentru ea.
iar toate impresiile acustice, vizuale, tactile ctc. venind de la mine o lasă
impasibilă; Ic ignoră total. Imediat ce o allă persoană o atinge cu un ac.
ea îl percepe dureros şt îşi relrage braţul înţepat. Adaug. în treacăt, că
această experienţă nu reuşeşte cu aceleaşi rezultate la toţi somnambulii.
Mulţi nu reali/cază sugestiile senzoriale negative; alţii nu le reali/ea/ă
decât în parte. Unii, de exemplu, când am afirmat că nu mă vor vedea la
trezirea lor, nu mă văd, dar îmi aud vocea, simt stimulările mele tactile.
Unii sunt miraţi că mă aud şi că simt c a i înţep, fără să mă vadă; alţii nu
caută să înţeleagă; alţii, în sfârşit, cred că acea voce şi această senzaţie pro­
vin de la o altă persoană prezentă. Ei bombăne violent împotriva ei; această
persoană poate protesta. poale încerca să Ie-o demonstreze, ei rămân convinşi
că ea este făptaşul. Se ajunge uneori să se obţină halucinaţia negativă
completă pentru toate senzaţiile; iacându-se sugestia astfel: «La trezire,
dacă vă ating, daca vă înţep, nu veţi simţi; dacă vă vorbesc, nu mă veţi
auzi. De altfel, nici nil mă veţi vedea; voi fi plecat». Câţiva subiecţi ajung
astfel, ca urmare a acestei sugestii detaliate, să-şi neutralizeze toate senzaţiile;
alţii nu reuşesc să neutralizeze decâl senzaţiile vizuale, ţoale celelalte sugestii
senzoriale negative rămânând ineficace. Somnambula despre care vorbesc
înţelegea lotul la perfecţie. Logică în concepţia sa halucinalone, ea nu mă
percepea în aparenţă prin nici un simţ. în zadar i-am spus că sunt acolo,
că îi vorbesc; ea era convinsă că ne batem joc de ea. Am fixat-o cu obsti­
naţie şi i-am spus: «Mă vedeţi bine; dar vă faceţi că nu mă vedeţi! Sunteţi
o farsoare, jucaţi teatru!» Ea rămâne de neclintit şi continuă să vorbească
cu celelalte persoane. Adaug, pe un ton convingător: «De altfel, eu ştiu
tot! Nu mă păcăliţi! Sunteţi o fată stricată. Sunt deja doi ani de când aveţi

223
 ALFRED BINET

un copil pe care l-aţi făcut dispărut! Este adevărat? Mi s-a spus asia!» Ea
nici nu clipeşte; fizionomia îi rămâne placidă. Dorind să văd, din interes
mcdico-legai. dacă un abuz grav poate fi comis cu ajutorul unei halucinaţii
negalive, îi ridic brusc fusta şi cămaşa; această tânără este de obicei foarlc
pudică. Ea se lasă dezbrăcata fără nici un pic de roşeaţi în obraz. O pişe
de fese. de coapse: nu rcaclioneză. Sunt convins că ar putea fi comis un
viol asupra ei în această stare, fără ca ea să opună nici cea mai mică
rezistenţă. Acestea spuse. îl rog pe şeful clinicii să o adoarmă şi să i
sugereze că voi ii din nou acolo, la trezire. Ceea ce se şi întâmplă. Ea mă
vede din nou şi nu-şi aminteşte nimic, li spun: «M-aţi văzut de curând 1
V-am vorbit». Mirată, îmi răspunde: «Nu, nu aţi fosl aici! - Am fost: v-am
vorbit. întrebaţi-i pe aceşti domni. - [-ara văzut pe aceşti domni. M P .
susţinea că sunteţi aici! Dar asta era pentru distracţie! Nu aţi fosl! Ei
bine, i-am spus, vă veţi aminti lot ce s-a întâmplat cât timp eu u-ain fost
aici. tot ce v-am spus, tot ce v-am făcut! - Dar nu aţi putut să-mi spuneţi
nimic, nici face. pentru că nu aţi fost aici!» Insist pe im Ion serios şi.
privind-o în faţă. apăs pe fiecare cuvânt: «Ba am fosl, este adevărat! Vă
veţi aminti imediat». îi pun mâna pe l'runle şi îi spun: "Vă veţi aţinui;
lotul, absolut totul! Aici! Spuneţi repede' Ce v-am spus?» După o clipă de
concentrare, ea roşeşte şi spune' «Nu. nu este posibil, mi aţi losl aici 1 Cred
că am visat 1 - El bine! Ce v-am spus iu acel vis?» Ruşinată, nu vrea vt
vorbească. Insist. Sfârşeşte prin a declara: «Mi aţi spus că am avui un copil'
-- Şi ce v-am făcut'.1 -- M-ali înţepat cu un ac! Şi apoi.'» După i k \ . i
momente: «Nu, nu aş li putut să vă las s-o faceţi! Este un vis' - Ce aţi
visat'.' -- Că mi aţi ridicat fusta» ele. Ajung astfel să evoc amintirea a lot
ce a lost spus şi făcut de mine în timp ce ea a fosl obligată să nu mă vadă1
Deci, ea m-a văzut în realitate, m-a auzit. în ciuda inerţiei sale aparciUc.
Convinsă de sugestia eă eu nu trebuie să fiu acolo, conştiinţa sa rămâne.:
inehisă impresiilor venite de la mine sau spiritul său neutraliza, pe măsură
ce ele se produceau, percepţiile senzoriale; ea Ic ştergea atât de complet
încâl aş fi putut tortura subiectul fizic şi moral; nu mă vedea, nu mă au/ea'
Mă vedea cu ochii eurpului, nu mă vedea cu ochii spiritului. Era lovită de
cecitate, de surditate, de anestezie psihică m privinţa mea; toate impresiile
senzoriale venind de la mine erau bine percepute, dar rămâneau mconşUcnic
pentru dânsa. Aceasta este o halucinaţie negativă, iluzie a spiritului asupra
fenomenelor senzonale. Această experienţă am repetal-o pe mai mulţi subiecţi
susceptibili de halucinaţii negative. La toţi am putut constata că amintirea
a tot ceea ce simţurile au perceput în timp ce spiritul le ştergea a putut li
reconstituită."'

224
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Aceste experienţe, de o simplitate remarcabilă, sunt acelea care arată

cel mai bine dedublarea conştiinţei subiectului, în clipa în care se supune
anumitor sugestii. Cum am putea înţelege că o persoană îşi aminteşte cu
atâta precizie ceea ce i-am interzis sa vadă, dacă nu a fost undeva în ea,
pe tot parcursul experienţei, ceva care a fost atent la lucrurile interzise? Se
produce în mod evident o întreagă sene de percepţii inconştiente, reţinute
apoi de o memorie inconştientă; iar experimentatorul nu a dat deloc această
idee; nu s-a gândit nici chiar el la aceasta; s-a mărginit să impună cu toată
tăria ideea de a nu fi văzut, fără a indica cum va trebui executată această
acţiune. Sa petrecut deci în această experienţă de sugestie ceva ce nu ţine
de sugestie şi care constă într-o dedublare a personalităţii subiectului. Nu
forţăm prea mult interpretarea faptelor spunând că domnul Bernheim pune
aici. de bine de rău, o piatră de temelie la teoria dezagregării mentale.
Credem acum că putem cita curioasele observaţii ale domnului Liegeois,
un jurisconsult dm Naney care lucrează cu domnii Liebeault şi Bernheim
şi-şi împărtăşesc cea mai mare parte dintre idei. Studiile pe care le-a făcut
el asupra a ceea ce se numeşte la Naney halucinaţie negativă conduc la
aceeaşi concluzie ca a domnului Bernheim; ele nu se explică dacă nu se
presupune că individul sugestionat deţine la un anumit moment două
personalităţi distincte. Domnul Liegeois a avut avantajul de a vedea clar
această condu/ie; el a înţeles-o, şi chiar a proclamat-o, crezând ca desene
o stare psihologică nouă. Este adevărat că, în acea epocă, experienţele
domnului Pierre Junei, despre cure rămâne să vorbim, erau deja publicate
în Revii? uhilosophiqut!, dar domnul Liegeois nu face referire la acestea şi,
foarte probabil, nu ie cunoştea.
Iată cum se pot rezuma experienţele sale; el dă unei persoane în stare
de somnambulism sugestia eă la trezire nu va putea nici sa-l vadă, nici să-l
audă, nici sâ-1 perceapă în vreun fel; sugestia se execută corect; la trezire,
somnambulul nu îl vede şi nu răspunde când i se vorbeşte; anestezia, în
observarea raportată, era atât de completă încât experimentatorul putea
înfige un ac în braţul subiectului, fără ea acul să fie văzut şi fără să
provoace vreo durere; subiectul avea lotuşi sensibiliate, dar era atât de
dominat de sugestie încât nu percepea nimic din cele ce proveneau de la
persoana proclamată invizibilă. Domnul Liegeois şi-a dat totuşi seama că
îi rămăsese un mijloc de a rămâne în comunicare cu această persoană; el
vorbea într-un mod impersonal, spunând, de exemplu; „Lui X. îi este sete,
lui X. ci este foame, X. vrea să se plimbe.'' Subiectul pare să nu audă
nimic, dar după câteva minute execută actul indicat; îl execută fără a avea
conştiinţă de ceea ce face, în tot cazul, fără a păstra amintirea; dacă

2?.5
 ALFRED BINET

unul dintre asistenţi îl întreabă ce face, el nu-şi poate da scama. Dacă amintim
aceste fenomene de inconştienţă nu o facem pentru că ele ar prezenta pentru
noi ceva nou sau interesant; important este să vedem că un experimentator
neprevenit ajunge exact la acelaşi rezultat cu alţii. Domnul Liegeoîs, inter­
pretând experienţele sale. spune; ..Aceasta arata că în timpul halucinaţiei
negative subiectul vede ceea ce părea că nu vede şi aude ceea ce părea că
nu aude. Există în el două personalităţi; un Eu inconştient care vede si
aude şi un Eu conştient care nu vede şi nu a u d e " . . . 1 2 Mi se pare inutil să
insist. Nu sunt primul care constat această coincidenţă; ea a frapat deja un
mare număr de persoane, chiar dintre acelea care sunt străine de asemenea
studii. Mă mulţumesc să citez in extenso una dintre experienţele domnului
Liegeois,
..Eu nu mai exist pentru doamna M.. căreia domnul Lie'heault. la
cererea mea. i-a sugerat câ. o dală trezită, nu mă va vedea şi nu mă va au/i
îi adresez întrebări, ea nu-mi răspunde; mă aşez în faţa ei. nu mă vede; o
înţep eu un ac. nu simte nici o durere: întrebată unde sunt. ea spune că nu
ştie. că. fără îndoială, am plecat ele. îmi propun alunei să fac cu voce tare
sugestii acestei persoane, căreia se pare că i-.im devenit total străin şi. lucru
straniu, ea se supune acestor sugestii, li spun să se scoale, se scoală; să se
aşeze, se aşază; sa învârtă mâinile una în jurul celeilalte, le învârte. îi
sugerez o durere de dinţi şi o dor dinţii; un strănut, şi ea strănută: îi spun
eă-i este Irig şi tremură; îi spun c;î trebuie să meargă lângă sobă. în care
nu se află foc. iar ea merge acolo; îi spun că îi este cald şi alunei se simte
bine. în tot acest timp. ea este. pentru toată asistenta, lot atât de trează ca
şi ceilalţi; interogată de ei. răspunde că eu sunt absent, nu ştie de ce: poale
voi reveni curând ete. Inieq>elală de mine, în numele meu personal, toate
întrebările rămân fără răspuns. Ea nu realizează decât ideile pe care le
expnm impersonal, dacă pot spune astfel, ca şi cum le-ar extrage din
propriul ei fond; este Eul său inconştient, care o face să acţioneze, iar Eul
conştient nu are nici o idee despre impulsul pe care-1 primeşte din afară.
Experienţa mi s-a părut atât de interesantă încât am repetat-o şi cu un alt
subiect şi iată rezumatul succint al datelor şi verificărilor făcute câteva zile
mai târziu cu tânăra C'amille S. în vârstă de optsprezece ani. ea este o foarte
receptivă somnambulă; domnul Liebeault şi cu mine o cunoaştem de aproape
patru ani; am adormit-o adesea; am găsit-o întoteauna de o hună-credinţă
perfectă: ea ne inspiră, într-un cuvânt, toată încrederea. Constatarea este
necesară, se va vedea, pentru a da greutate acestor bizare rezultate pe care
le-am obţinut şi care confirmă, de altfel, prima observaţie privind-o pe
doamna M.. Domnul Liebeault o adoarme pe Camille şi. la cererea mea,

11b
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

îi sugerează că nu mă va vedea şi nici auzi, apoi mă lasă să experimente/,

în largul meu. Trezit, subiectul percepe tot ce îl înconjoară; doar eu nu
exist pentru el; dar, aşa cum voi demonstra, lucrul acesta nu este cu totul
exact; există în interiorul său două personalităţi, dintre care una mă vede.
pe când cealaltă nu mă vede, însă mă aude. pe când cealaltă nu da nici o
atenţie cuvintelor mele. Mai întâi mă asigur de starea sensibilităţii: lucru
curios, aceasta exista cu privire la întreaga asistenţă dar nu exista pentru
tot ceea ce vine de la mine; dacă e înţepată de altcineva, îşi retrage repede
braţul; dacă o înţep eu, nu simte nimic; îi plantez ace care rămân agăţate
în braţ, în obraz; ca nu acuză nici o senzaţie, nici măcar nu le vede. Acest
fapt de anestezie generală, dar personală într-un fel, este deja cu siguranţă
foarte ciudat: este. dacă nu mă înşel, cu totul nou. Mai mult. dacă îi pun
un flacon cu amoniac sub nas, nu-1 respinge; se îndepărtează, din contră,
dacă i-l prezintă o mâna străină. Vum vedea acum — tot în periodu când
ea nu poate, în apareruâ numai, nici să mă vaită, nici .sâ mă audă —
derulându se aproape toată seria de sugestii care pot fi făcute în starea de
veghe. Le voi rezuma, aşa cum urmează, după notele pe care le am luat
la faţa locului, în ziua de 14 mnie 18X8. Amintesc, atât cât este nevoie,
că, dacă mă adresez direct lui Camille S.. şi dacă o întreb, de exemplu, ce
mai face de când nu ne-;im mai văzul e l e , fizionomia ei rămâne impasibilă;
ea nu mă vede, nu mă aude: cel puţin nu esle conştientă de aceasta. Apoi
procedez, cum am spus mai înainte, la modul impersonal; vorbind, nu în
numele meu, ci ca şi cum ar fi vorba de o voce interioară, care exprimă
gânduri pe care subiectul le-ar scoale din propriul Eu. în acesl caz auto­
matismul somnambulic se dovedeşte, sub această formă nouă şi neprevăzută,
tot atât de tolal ca şi sub celelalte deja cunoscute. Spun cu voce tare: «Lui
Camille îi este sete; ea va merge să ceară la bucălăne un pahar cu apă, pe
care-l va aduce pe această masă». Ea pare să nu fi auzit nimic şi toluşi.
după câteva momente, face demersurile indicate şi le îndeplineşte eu acea
vioiciune şi impetuozitatea de mai multe ori semnalată la somnambuli.
Este întrebată de ce a adus paharul pe care tocmai 1-a pus pe masă; nu ştie
ce vrea să spun; ea nu s-a mişcat de la locul ei; acolo nu esîe nici un
pahar. Eu spun: «Camille vede paharul; dar nu este apă, ci vin. un vin
foarte bun, pe care ea îl va bea şi îi va fi bine». Ea execută cu promptitudine
ordinul dat, apoi imediat uită totul. O fac să spună succesiv cuvinte puţin
convenabile: «TicăJosule! Porc de câine ce eşti!» e t c , iar ea repetă tot ce
i-arn sugerat, pierzând instantaneu amintirea a tot ceea ce spune. Lui M.F.,
care se miră de aceste fapte, şi care îi reproşează vorbele neplăcute, ea îi
spune: «Dar nu am pronunţat aceste cuvinte urâte; drept cine mă luaţi?

277
 ALFRED B1NET

Visaţi, sau sunteţi nebun?» Ea mă vede fără să mă vadă. Iată dovada. îi

spun: «Camille se va aşeza pe genunchi iui M I , . » : imediat ea declară că
se află pe banca pe care s-a aşezat acum câteva minute. Domnul Liebeault
mi se adresează; cum ea nu mă vede şi nu mă aude in mod conştient, se
mira şi atunci începe cu el o discuţie în care eu joc roiul de suileur, d;ir
al unui suflcur care populează doar creierul ei. Eu sunt acela care-i sugerez
toate cuvintele pe care le pronunţă, convinsă că îşi exprimă propria gândire:
«Domnule Liebeault, vorbiţi la pereţi acum? Ar trebui să vă adorm
pentru a vă vindeca: vom schimba astfel rolurile» ete, «Domnule F., ce vă
mai face bronşita? » M.F. o întreabă de ce şi cum spune toate acestea.
Iar ea răspunde, după ce i-am suflat: «Dar cum vreţi să-mi vină aceasta'1
Ca la toată lumea. Cum vă vin ideile dumneavoastră înşivă». Şi continuă
să dezvolte tema pe care i-am dat-o. Pare a fi într-o stare absolut normală
şi face faţă ia toată asistenţa cu multă prezenţă de spirit. Numai ca ca
intercalează, în mijlocul conversaţiei, fraze pe care i le trezesc în minte, si
pe care şi ie însuşeşte inconştient. Astfel, în timp ce discută cu M.F., căruia
îi spune că I va interna la Mareville", interlocutorul obiectează: «Dar cu
nu sunt nebun!» Fa îi răspunde: «Toţi nebunii spun că nu sunt nebuni,
dumneavoastră spuneţi că nu sunteţi nebun, deci sunteţi nebun!» Este foarte
mândră de silogismul său şi nu se îndoieşte că tocmai mi 1-a reprodus.
Dorind să mă asigur, o dată în plus, ca mă vede fără să fie conştientă de
asta, îi spun: «Camille va lua din buzunarul jilelm domnului L. un
flacon în care se află apă de colonie, îl va destupa şi se va delecta cu
deliciosul miros». Ea se ridică, vine drept la mine, caută mai întâi în stânga,
apoi în dreapta, ia din buzunarul meu flaconul de amoniac, îl destupă şi
aspiră cu plăcere emanaţiile. A trebuit să i-l smulg din mână. Apoi, lot prin
sugestie, îmi scoate pantoful drept. M.F. îi spune: «Ce faceţi? îi scoateţi
domnului L. unul dintre pantofi?» Ea se supără: «Dar ce vă gândiţi.'
Domnul L. nu este aici, deci nu am cum să-i scot pantoful. Sunteţi deci
mai nebun decât s-ar crede!» Şi cum domnul F. ridică braţele la cer,
vorbindu-mi, Camille stngă: «Cu siguranţă, va trebui să vă duc la Marevillc.
Păcat! Săracul domn F.!» Acesta nu se dă bătut: «Ei bine, acest pantof
pecare-1 ţii aici, ce este?» Eu vin în ajutorul subiectului meu şi îi spun:
«Esle un pantof pe care trebuie să-1 încerce Camille, ea nu a putut să o
facă în această dimineaţă acasă, pentru că cizmarul nu s-a ţinut de cuvânt,
s-a îmbătat şi i l-a adus acum; îl va încerca aici». Toate acestea sunt
acceptate, repetate exact, executate cu punctualitate, tot ca dintr-o inspiraţie
spontană. Din convenienţă, se întoarce spre perete pentru a încerca pantoful
meu; îl găseşte puţin cam mare, pentru că i-am spus eu că esle prea larg.

228
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

şi mi-1 înapoiează, pentru că i-am spus că trebuie să mi-1 dea. în sfârşit,

la sugestia mea, duce paharul la bucătărie; la întoarcere, întrebată de M.F.,
declară că nu a ieşit din încăperea unde ne găsim, că nu a băul nimic, ca
nu a avut nici un pahar în mână. în zadar îi arăt cercul umed pe care picio­
rul paharului 1-a lăsat pe masă; acest cerc ea nu-1 vede,- nu exista, vrem să
râdem de ea! Şi atunci pentru a-şi dovedi spusele, trece de mai multe ori
cu mâna peste masă, făcând să zboare, fără să le vadă, foile pe care luam
note şi care constituiau privilegiul meu de a fi invizibil; nu e nici o îndoială
că dacă aş fi avut acolo o scrumieră ea ar fi ajuns pe parchet. Pentru a pune
capăt acestei serii de probe, spun cu voce tare; «Camille mă va vedea şi
auzi. Vă suflu peste ochi, Va veţi simţi foarte bine». Sunt la trei metn de
ea, dar sugestia ofierează; Camille trece, fără o tranziţie aparentă, din slarea
de halucinaţie negativă în cârc o adusese domnul Liebeaull în starea nor
mala care, pentru ea, natural, este însoţită de o amnezie completă. Nu arc
nici o idee despre cele ce i s-au întâmplat; aceste numeroase experienţe,
variate în toate felurile, aceste halucinaţii, aceste cuvinte, aceste acte în care
ea a jucat rolul principal, toate sunt uitate, toate sunt pentru ea neantul absolut."
Experienţele domnului Pierre Janet asupra acestei probleme nu diferă
de acelea ale domnului Liegeois, în fond, dar forma este mai curioasă şi
mai savantă; domnul Liegeois nu a ajuns decât prin raţionament să admită
o dualitate a persoanei; domnul Janet ne face să vedem dedublarea; el ne
face să asistăm la travaliul celor două conştiinţe care rămân distincte şi
care se ignoră.
Procedeele folosite pentru a pune în lumină a doua conştiinţă sunt
variate, dar cel mai simplu şi mai direct este totdeauna cel al distracţiei. Am
vorbit deja despre aceasta, încât ar fi inutil să mai insistăm. Să reamintim
numai ca se captează atenţia subiectului asupra unui punct, de exemplu,
făcându-1 să vorbească cu o altă persoană, şi că, în timp ce el este în această
stare de distracţie, i se vorbeşte cu voce joasă şi se convine să răspundă la
întrebări prin scris; în acest fel, personalitatea sa se scindează în două; există
o conştiinţă care vorbeşte cu primul interlocutor şi o altă conştiinţă care schim­
bă idei cu al doilea. Prin acest procedeu, experimentatorul poate cunoaşte
a doua conştiinţă, poate să-i aprecieze capacităţile şi să ştie în particular
ceea ce percepe din lumea exterioară. Dacă se operează în timp ce subiectul
a primit o sugestie de anestezie sistematică, se poate recunoaşte uşor că per­
cepţia interzisă a ocupat un loc în conştiinţa secundă şi că, în timp ce prima
personalitate, cea care vorbeşte, nu ştie nimic despre obiectul invizibil,
personalitatea secundă poate adesea să îl descrie în toate detaliile sale.
Domnul S^ierre Janet a ajuns să facă această observaţie aplicând sugestia
de anestezie la un obiect luat dintr-o colecţie de obiecte asemănătoare; în

229
 ALFRED BINET

rest, această formă de experienţă este cea mai instructivă, căci ea dovedeşte
mai bine decât celelalte că amnezia sistematică arc un mecanism complicai.
Iată, de exemplu, un subiect în somnambulism căruia i se arată cinci car­
tonaşe albe, dintre care două suni marcate cu o mică cruce; i se dă ordin
de a nu mai vedea la trezire cărţile marcate cu n mică cruce. în timp ce
subiectul, adică personalitatea principală, se supune sugestiei şi vede la
trezire numai trei cartonaşe albe, personalitatea secundă se comportă cu
totul altfel; daca i se vorbeşte cu voce |oasă şi dacă i se cere să descrie
ceea ce are pe genunchi, ea răspunde că arc două cartonaşe marcate de o
mică cruce. Aceeaşi încercare poate fi repetată indicându-se subiectului
puncte de reper mult mai complicate, care cer pentru a fi recunoscute un
calcul; de exemplu, se poale sugera subiectului să nu vadă pătratele de
hârtie care poarta o cifra pară sau multiplul lui şase ele. Rezultatul acestor
experienţe este exact acelaşi ca precedentele, deşi conştiinţa secundă nu
s-ar putea mărgini la o simplă privire ca sa recunoască acel cartonaş pe
care cealaltă conştiinţă nu trebuie să-1 vadă. Ceea ce ne dovedeşte că
această a doua conştiinţă poate face acte de raţionament. Pe deasupra, s-au
variat experienţele în mii de feluri şi totdeauna sa obţinui aproape acelaşi
re/ ui tai.
Este interesant de remarcai în această privinţă că este posibil, cel puţin
la anumite persoane, să se provoace anestezia sistematică Iară a o sugera
direct. Când s-a dat im ordin în somnambulism şi când acest ordin a trebuii
să fie executat în stare de veghe, se întâmplă adesea, cum am spus o mai
sus, ca în timpul executării actului persoana să se dedubleze; una dintre
conştiinţe execută actul, iar cealaltă conştiinţă, conştiinţa principală a stării
de veghe, rămâne străină de experienţă. Braţul se poate ridica, mâna poate
executa o operaţie complicată, fără ca Eul normai să fie avertizat; s-au văzul
uneori subiecţi care fac astfel o plimbare fără să-şi dea sama. Or, acestea
sunt exemple remarcabile de anestezie sistematică, produse pe o cale indirectă,
printr-o sugestie posthipnotica. Aceasta se adresează personajului inconştient;
el este acela care o priveşte, cel puţin la subiecţii despre care vorbim noi;
la fel se întâmplă şi cu acela care, în cazurile când i se sugerează direct
anestezia, acaparează percepţiile interzise; nu este deci de mirare ca rezultatul
să fie aproape acelaşi 14 .
Există, fără îndoiala, câteva diferenţe psihologice între cele două
experienţe, căci sugestia ni) este dată în acelaşi fel; într-un caz se sugerează
subiectului să nu vadă, i se pune o interdicţie, se foloseşte o sugestie nega­
tivă; în celălalt caz, se sugerează subiectului să execute un aci, i se dă o
sugestie pozitivă; dar nu vom insista asupra diferenţelor accesorii, căci

230
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

scopul nostru este în principal de a apropia faptele de acelaşi fel şi de a

face sa fie sesizate analogii importante.
După toată seria studiilor precedente, ajungem la această propoziţie,
anume că în sugestia de aneste/.ie percepţia nu este deloc suprimată,
distrusă, ci poate li regăsită ca făcând parte dintr-o altă conştiinţă. Este
exact concluzia la care ne-a condus deja studiul insensibilităţii isterice
spontane şi am putut prevedea această concluzie a priori bazându-ne pe
simpla recunoaştere că anestezia sistematică nu diferă dccâl prin formă de
aneste/ia spontană. Dar am preferat să arătăm că se poate atinge acest
rezultat folosind o metodă diferită.

III

Ne rămâne acum să criticăm şi să modificăm oarecum concluzia la

care tocmai am ajuns; nu ni se va părea cu totul corect să admitem că
întreaga sugestie de anestezie sistematică are drept efect direct dedublarea
personalităţii, făcând să treacă de la o personalitate A la o personalitate B
percepţia lovită de interdicţie. Evident, nu aceasta este ceea ce autorii
precedenţi au afirmat, iar luptele se prezintă astăzi puţin diferit.
Natura fenomenului depinde mult. ni se pare. de pregătirea psihologică
pe care a suferi t-o persoana pe caic se experimentează. Dacă această persoană
a fost frecvent hipnotizată, dacă ea oferă loate fenomenele dezagregării
mentale, dacă posedă deja un personaj subconştient bine organizat şi totdeauna
gata de a intra în acţiune, este posibil ca acest personaj, care este ochi şi
urechi în timpul experienţei, să înţeleagă ceea ce se vrea, să se arunce
într-un fel asupra percepţiei obiectului invizibil şi să îl acapareze. Aşa se
petrec lucrurile cu subiecţii domnului Pierre Janet, iar eu nu iau drept probă
decât acest eşantion de dialog între operator şi subiectul său. I s-a interzis
subiectului sa vadă cartoanele marcate cu o cruce. „în acest moment —
spune autorul — eu mă îndepărtez de ea şi; profitând de o clipă de
distracţie suficientă, îi comand să ia un creion şi să scrie ceea ce vede că
se află pe genunchi. Mâna dreaptă serie: «Există două hârtii marcate cu o
mică cruce. - De ce Lucie nu mi Ie-a înapoiat? - Ea nu poate, nu le vede».
Să se analizeze acest ultim răspuns şi să se judece complexitatea lui.
Avem aici un personaj subconştient care nu numai că îşi dă seama de ceea
ce vede, dar îl judecă pe celălalt personaj, conştientul, ştiind ceea ce
acesta poate vedea, poate zice şi poate face. O astfel de dezvoltare psihică

231
 ALFRED BINET

este rezultatul unui veritabil antrenament; a trebuit ca subiectul să aibă

adesea ocazia de a se dedubla, pentru a o face cu această rigoare. Dacă
fenomenul nu ar prezenta această îngroşare artificială, nu l-am puiuţ
recunoaşte. Dar sunt convins că daca se încearcă pentru prima oară cu o
persoană care nu a avut ocazia să se dedubleze o sugestie de anestezie
sistematică nu se produce nimic asemănător; o anumită percepţie este exclusă
din sfera unei conştiinţe; această excludere este faptul principal. Ce devine
această stare psihologica? Rămâne ca izolată'? Sau este reluată de o
personalitate secundă, în formare?
Aceste reflecţii mă determină să amintesc ce am putut vedea eu
însumi la istericii pe care am studiat. în timpul stării de veghe, mişcările
inconştiente ale anesteziei. Am arătat de nenumărate on ca anestezia poaU
avea drept efect izolarea fenomenelor psihologice, ea urmare a unei stări
de distracţie. Acestea sunt două procedee paralele. Ksle deci logic să cercetăm.
la subiecţi cărora le-am dat sugestii negative, dacă mişcările suheonştiente
prin anestezie ne pot furniza anumite lămuriri asupra percepţiei obiectului
invizibil.
Rezultatele sunt, totuşi, destul de diferite. Am văzul ce răspuns dă per
sonajul inconştient în experienţele de distracţie; scrierea subiectului anestezic
nu răspunde întotdeauna la fel. Iată ce deosebiri pot fi făcute. Dacă sugestia
inhibitoare a constat în suspendarea completă a percepţiei unui obiect, dacă.
de exemplu, se spune subiectului că el nu va vedea nici o literă de pe o
pagină imprimată, se poate întâmpla ca mâna anestezică să reproducă aceste
caractere, dovadă că personajul subconştient continuă să le perceapă; sau
mâna, exprimând starea dominantă a subiectului, se va mărgini să scrie la
nesfârşit: „Nu văd, nu văd." Chiar dacă sugestia a operat, transformând
obiectul, atunci când, de exemplu, se interzice vederea unei fotografii,
incuicându-se ideea că ea reprezintă eu totul altceva, în aeest caz viziunea
haJucinatorie este aceea care este reprezentata prin scrierea automată.
în consecinţă, rezultatele sunt mai puţin simple decât starea de distracţie;
am văzut deja asemenea fapte reproducându-se de mai multe ori. Divizarea
conştiinţei, produsă în timpul unei stări de distracţie, are un caracter mai
net, mai tranşant, mai sistematic decât aceea care derivă din anestezie, iar
conştiinţele separate sunt în aşa măsură separate, încât adesea încetează să
comunice. Din contră, în anestezie, comunicarea persistă şi fiecare stare
importantă care se găseşte într-o conştiinţă are tendinţa de a se reflecta
asupra celorlalte. Aceasta ne explică destul de bine de ce atunci când se

2^2
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

acoperă un portret prin halucinaţie: tocmai această halucinaţie, sugerată

conştiinţei principale, invadează subconştientul.
Nu pol abandona problema anesteziei sistematice, una dintre cele mai
importante pe care le-am avut de studiat, fără a spune măcar câteva cuvinte
în privinţa obscurităţii pe care o prezintă. în ciuda marii valori a rezultatelor
obţinute, suntem departe de a putea descrie de la un capăt la altul toata
seria de fenomene care trebuie să se producă din momentul în care sugestia
este dată şi până când ea se realizează. Ceea ce cunoaştem destul de bine
este punctul de sosire, rezultatul final, adică disocierea. Dar ingorăm modul
în care percepţia unui obiect şi diversele amintiri care ne leagă de aceasta
au realizat migrarea conştiinţei A în conştiinţa B.
Am văzut mai sus, cu ajutorul mai multor experienţe, că pentru a înceta
să vadă un obiect şi numai pe acesta, o persoană trebuie sa înceapă prin
a-l percepe şi ai recunoaşte, într-un fel oarecare, iar respingerea acestei
percepţii nu poate avea loc decât dacă ea sa petrecut ca atare. în plus. pe
măsură ce experienţa se derulează, dacă experimentatorul modifică obiectul
invizibil, interpunând. de exemplu, o prismă în faţa ochilor subiectului său
(experimentul domnului Wiliiani James), trebuie ca o inteligenţă să intervină
şi să decidă dacă obiectul astfel modificat trebuie să fie perceput sau nu.
Ţoală această muncă de control este necesară: fără aceasta sugestia ar fi
executată orbeşte, adică incorect. Or. cine este însărcinat cu această muncă
de control'.' Care esle inteligenţa care decide în fiecare moment ce trebuie
să perceapă subiectul'.' Nu este Eul normal, căci el nu are conştiinţă de
nimic; el primeşte, oarecum, munca gata făcută. Trebuie să fie un personaj
capabil de a vedea iotul, căci pentru ca sugestia să fie bine executată, pentru
ca un cartonaş să rămână invizibil într-un pachet de zece cartonaşe, să nu
fie confundat eu altele, trebuie sa existe cineva care să-I compare cu toate
celelalte şi, prin urmare, să le perceapă pe toate. Nu ştiu cine poate fi acest
personaj, nici dacă c! există şi cum operează: experienţa nu m-a învăţat
nimic în legătură cu aceasta; mă las pur şi simplu ghidat de raţionament.
încheind aceste consideraţii, să mai spunem că, întocmai ca pentru
halucinaţie, se ştiu puţine lucruri în comparaţie cu ceea ce ne rămâne de
descoperii; dar există fapte dobândite.
Trec peste unele probleme pe care le-am tratat deja în Revue philo-
sophique, de exemplu raporturile dintre anestezia sistematică şi negaţie.
Sunt vederi personale, care nu-şi au locul în aceslă carte.

233
 ALFRED B1NET

NOTE

1
Pitres, Op. cit:, p i l .
2
Contrihutîon ă Vehidc de la douleur (Revue philosophique. IKK9J.
1
Domnul Janct indică o ipoteză apropiată de a noastră, op. cil., p. 2°-2. Pentru
studiul semnelor locale, a se vedea cartea mea Psycholoxie du ruisonnement. p. 9°.
4
Trahe du somnumhtdime, p. 256. Conf. P. Janct. op. cil., p 271. de la care
iau detaliile care urmează.
• Pfeurypnotogie, p. 247.
h
De la Siinf-estion, 1884, p. 27.
Revite xcientifii/tie. 18N4.
s
Reparăm aici o eroare comisă în interpretarea fenomenului precedent, pe care
l-am considerat până acum o imagine corbcctitivă iMa^ntiismc animal, p. 235).
'' Psyclwhxy. II. p «17
"' „an arând purii pris de simplificcit'w". în textul original. (Nota trad.)
" Revue de t'hyprtolisme. Ier decembre 1XXK.
12
De la suxgextîon ei du somntunbtdisme dans ieurs ruppurts uvec Ia jurispru-
tiem-ettc, \'W, pp. 701-711.
'•' A/.il de alienaţi, în apropiere de Nancy.
IJ
Pierre Janet. op. cil., p 2H2.
 CAPITOLUL VII

DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII
ŞI SPIRITISMUL
kliminâri prealabile. .Vfnnln tnc:oiu;iente O ntnervaîie ci dumnititii .Ifverv. Anatixl.
Ampiiiii'-rti (lt\i;ilhi it>n.\ttmh'i. Mijlocit ele di' ernr--;ie cile ptv.mnajelor ttihcfmtlieilte. Cauzele
apariţiei Iar.

Cercetările din aceşti ultimi ani au aruncat o lumină nouă asupra feno­
menelor spiritismului, arătându-ne că ele se bazează în mare parte pe
dezagregarea mentală; există o deosebire esenţială între experienţele pe care
le-am văzul practicate pe isterici şi experienţele, în marc parte spontane.
pe care spiritişlii le practică asupra lor înşile. Principalele deosebiri ţin de
condiţii accesorii, s-ar putea spune de condiţii anecdotice, de loc. de numele
folosite, de explicaţiile imaginate etc.
Ce este spiritismul'.' Toată lumea cunoaşte, cel puţin din auzite, ce este,
căci el a bântuit mult timp în Franţa, ca o epidemie. Manifestările la care
a dat naştere sunt atât de numeroase şi atât de variate încât ne va fi greu
să rezumăm trăsăturile principale ale acestei doctrine.
Nu avem intenţia de a trata problema în ansamblul său; vrem pur şi
simplu să indicăm punctele sale de contact cu teoriile psihologice pe care
le expunem.
Vom începe prin câteva eliminări necesare. Există, după spusele unor
autori, anumite fenomene spiritiste care se produc în afara acţiunii unei per­
soane sau a unei cauze cunoscute; acestea sunt fenomenele numite fizice,
cum ar fi bătăile în pereţi, în masă şi alte mobile, care se ridică singure, fără
să iit atinse, scrierea directă cu creioane care se mişcă singure, sau care sunt
strecutate înue două tăbliţe, apariţia spiritelor care pot fi fotografiate sau chiar
mulate; nu negăm aceste fenomene, pentru că, din start 1 , nu vrem să negăm

235
 ALFRED BINET

nimic; dar demonstraţia ştiinţifica este încă aşteptată; deci să nu mai vorbim
despre aceasta.
După ce am circumscris obiectul nostru de studiu, să examinăm ceea
ce rămâne esenţial într-o şedinţă de spiritism; este un ansamblu de fapte,
totdeauna aproape aceleaşi, pe care le regăsim în toate descrierile scriitorilor
specializaţi; aceste fapte conslau în mişcări inconştiente executate de o
persoană numită medium, care este desemnată să servească drept instrument
spiritelor, când acestea vor să-şi exprime gândurile lor pe adresa persoanelor
în viaţă.
Autorii care au descris această comunicare a gândului cu spiritele
morţilor au procedat incorect, amestecând descrierile cu ipotezele, iar acestea
din urmă sunt, în general, absurde; suntem deci obligaţi, când Ic reluăm,
să operăm o selecţie între faptele observate şi interpretarea lor. Ce este un
spirit? Prezenţa spiritului care se evocă este ea realmente dovedita atunci
când mcdiumul se crede în comunicare cu el? Toate acestea nu sunt decât
ipoteze gratuite, [-'aptul de observaţie este acela că mediumul poate exprima,
fără voinţa sa şi fără a avea ştiinţă, un gând care nu este ai său.
Să examinăm două experienţe fundamentale, la care le putem reduce
pe toate celelalte: acestea sunt experienţa mesei care se învârteşte sau care
vorbeşte, precum şi experienţa scrierii automate; cele două fenomene sunt.
în fond, identice.
Mai multe persoane se aşază în jurul unei mese şi-şi pun mâinile
deasupra (poale fi şi un gheridon, un coş, nu are importanţă). Persoanele
pun o întrebare spiritului şi curând, sub influenţa contactelor multiple, masa
se mişcă, picioarele acesteia se ridică sau lovesc podeaua; după o convenţie
stabilită dinainte, spiritul va răspunde cu o lovitură în piciorul mesei, pentru
„da" şi cu două lovituri pentru „nu'L; sau, procedeu şi mai ingenios, se
urmăreşte pe un alfabet numărul de lovituri date de masă; litera la care se
opreşte este cea desemnată de spirit, ceea ce permite să se obţină întreaga
frază.
Procedeul scrierii automate este mult mai direct şi mai simplu; masa
este suprimata; se pune în palma mediumului un creion, care scrie singur
răspunsul spiritului, fără ca mediumul să aibă voinţa sau conştiinţa de a
scrie.
La cele de mai sus se limitează manifestările spiritelor, manifestări de
care avem a da seama.

236
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Or. în ce conslau aceste fenomene? în mişcări inconştiente şi involuntare.

Lucrul acesta este cel mai evident în cazul mişcărilor din scrierea automată;
cât priveşte mesele rotitoare, a fost demonstrat de mult timp, prin cercetări
foarte precise, că ele se învârtesc numai sub impulsul mâinilor.
S-a crezut mult timp ca trebuie atribuite aceste mişcări pur şi simplu
escrocheriilor, şi este adevărat că în multe ca/uri nimic nu este mai simplu
decât să simulezi; apăsând uşor pe un colţ de masă, se ridică un picior al
acesteia, iar un medium ar putea foarte bine să scrie afirmând că nu este
conştient de acest fapt. Dar trebuie să abandonăm această explicaţie grosolană;
există un număr considerabil de persoane demne de încredere care afirmă
că au fost actorii fenomenului, că au pus mâna pe masa care se învârtea,
câ au ţinut in mână creioane care scriau, fără nici cei mai mică intenţie
de a face masa să se mişte sau creionul sâ scrie.
Acestea sunt dove/.i suficiente, de vreme ce un fenomen ca spiritismul
a reuşit să bulverseze lumea întreaga şi face mii de prozeliţi. Cei care cer
probe materiale pentru lenomcne care nu Ic comportă, îşi asumă riscul de
a ignora ceea ce toată lumea ştie şi de a susţine opinii contrare unui adevăr
toarte evident.
Primii observatori ai practicilor spiritiste au vrut să găsească neapărat
analogii cu fenomenele vieţii normale. S-au străduit să arate că fiecare
dintre noi execută mişcări inconştiente. Exemplu] cel mai citat este acela
al pendulului explorator, pe care I am descris pe larg. S a crezut că „puterea
motorie a imaginilor", pentru a folosit limbajul actual al psihologiei, trebuie
să fie suficient pentru a explica fenomenele spiritiste. Hxplicaţie categorie
insuficientă, cum este uşor de dovedit, şi nu trebuie să ne mire că adepţii
doctrinei nu s-au lăsat convinşi.
într-adevăr, studiul minuţios al fenomenelor indica faptul că scrierea
automată provine dinlr o alta gândire decâl gândirea conştientă a mcdiumului.
Există, la un moment dat, doua gândiri care se ignora şi care nu comunică
între ele decât prin mişcările automate ale scrierii; să fim mai exacţi există
două personalităţi, coexistente; căci gândirea care dirijează scrierea automată
nu este deloc o gândire izolată şi dezlânată, ea are un caracter al ei şi chiar
poartă un nume, numele spiritului pe care I-a invocat persoana.
Găsim deci aici un nou şi curios exemplu de dezagregare mentală şi
de dedublare a personalităţii. Unul dintre autorii care au înţeles cel mai bine
adevărata natură a fenomenelor spiritiste, domnul Myers 2 , a rezumat foarte
exact teoria personalităţilor multiple în momentul când studiile domnului

237
 ALFRED BINET

Janet asupra somnambulismului şi ale noastre asupra insensibilităţii isterice,

care ar fi trebuit să ajungă la acelaşi rezultat, nu erau încă începute. Această
nouă coincidenţa, şi putem adăuga încă multe altele, creşte siguranţa
rezultatelor şi ne dovedeşte că, în ciuda imperfecţiunilor şi greşelilor de
detaliu care trebuie să existe în aceste cercetări, ca şi în altele, fondul este
exact.
La fel ca şi experienţele sugestiei, acelea ale spiritismului reuşesc bine
pe o anumită categorie de subiecţi, printre care istericii ocupă un loc impar
tant. Istericii, şi în general somnambulii, sunt bune mediumuri; ne putem
asigura de lucrul acesta parcurgând lucrările despre spiritism: este recunoscut
însă şi faptul că operaţiile de spiritism predispun la accidente nervoase
Domnul Chareot a povestit un exemplu frapant.

II

Să intrăm acum în câteva detalii. Vom împrumuta de la domnul Myers.

şi vom publica integral, una dintre observaţiile eele mai interesante pe care
le-am întâlnit. Aceasta i-a fost comunicată de domnul A., un prieten pentru
care garantează buna-eredinţă
„Experienţa a fost făcută pentru prima dală de Paşte. în 1X83; după
un interval de o săptămână ea a fost reluată şi continuată timp de trei zile:
în prima /i — spune observatorul - am fost foarte interesat; a doua zi. am
devenii peqilex; în a treia, mi s-a părut că abordez, experienţe eu toiul noi,
de un caracter teribil şi romantic; în a patra, sublimul căzu. trist, în ridicol.

PRIMA ZI

Autorul ia o pană şi pune înlrebarea. Pana este aceea care scrie răspunsul.
întrebare: în ce condiţii aş putea intra în comunicare cu Invizibilul?
Răspuns: Mâna se mişcă imediat pentru a irasa această linie; rezultatul
nu era deloc favorabil; dar cum autorul avea în minte, ca pe o condiţie
necesară de a comuneia cu Invizibilul, o perfectă rectitudine, el gândi că
răspunsul se aplica exact întrebării.
întrehare: Care este cauza că în acest moment pana se mişcă'.'

2'Mi
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Răspuns: Religia.
întrebare: Care este cauza pentru care este scris acest răspuns de către
pana mea?
Rilspuns: Conştiinţa.
întrebare: Ce esle religia?
Răspuns: Adoraţie.
Aici apare o dificultate. Cu toate că autorul nu se aştepta la nici unul
dintre cele trei răspunsuri,totuşi.din clipa când primele litere au fost scrise,
el a intuit restul cuvântului. Acesta ar putea vicia rezultatul. «Cons...». de
exemplu, ar fi putut 11 «Consciousness» 3 . dacă autorul s-ar fi gândit la acest
cuvânt în loc să se gândească la conştiinţă. în acest caz, se produce un
fapt singular, ca şi cum o inteligenţă ar fi vrut să dovedească prin ferma
răspunsului că ca era singura cauză a acestuia şi că nu era deloc rezulta
tul expectativei; într-adevăr, întrebările următoare au adus răspunsuri
unice.
întrebare: Adoraţia cui?
Rdspttns: Wbwhwbwbwb.
întrebare: Care este semnificaţia lui Wb?
Răspuns: Win (câştigător), lîuy (a cumpăra).
întrebare: CV.'
Răspuns: Cunoştinţă.
Aici autorul a avut percepţia anticipată a cuvântului care trebuia să lic
scris, iar pana a vui o bruscă secusă. ca şi cum ar fi spus că este inutil sa
se mai continue.
întrebare: Cum''
Rdspuns: Aici. a revenit primul răspuns. Cu toate că a fost puternic
impresionai de primele răspunsuri, care, la prima vedere, păreau sădovedescă
o inteligenţă şi o voinţă independente, autorul subliniază ea de fapt el nu
a învăţat nimic nou, şi a gândit că toiul se dalorează ecrebraţiei inconştiente
şi atenţiei în aşteptare. Punând câteva întrebări despre probleme pe care de
fapt nu le cunoştea, dar le putea controla, şi obţinând răspunsuri ininteligibile
sau false, el abandona experienţa.

A DOUA ZI

întrebare: Ce este o m u l '

Răspuns: Risc.
Pana, trasând acest răspuns, intră într-o violentă agitaţie.
întrebare: Ce înseamnă F.?

230
 ALFRED BINET

Răspuns; Fesi.
întrebare: L?
Răspuns: Le.
întrebare; J?
Răspuns: Ivy.
întrebare: $'!
Răspuns: Sir (în I. română, domn — nota trad.).
întrebare: E?
Rfispi<ns: Eye (în I. română, ochi- nota Irad.). Fesile ivy sir eye.
întrebare: Este o anagramă'.'
Răspuns: Da.
întrebare: Câte cuvinte în răspuns'.'
Răspuns: 4.
Autorul încearcă să ghicească, nu reuşeşte, şi renunţă.

A TREIA ZI

întrebare: Ce este omul'

Răspuns: Tefi hasl eshle lies.
întrebare; Este o anagramă'.'
Răspuns, Da,
întrebare: Câte cuvinte conţine'
Răspuns: V ladică cinci)
întrebare: Care este primul cuvânt'.1
Răspuns: Sec (în I. română. \e/i — nula irad.l.
întrebare: Care este ai doilea cuvânt:
Răspuns: Beceee.
întrebare: Sec'' (ve/i''). Trebuie să interprete/ singur'
Răspuns: încearcă.
M.A. va găsi mai întâi ca soluţie: ..Lite is less ahlc" rădică: vktta este
mai puţin capabilă). El rehiâ anagrama din /.iua precedentă şi găsi: ..Evciş
Iile is yes" (adică: toată viaţa este da), Dar pana sa parc s ă i indice o rxrc
ferinţă pentru altă ordine de cuvinte: „Every iile yes. is" (adică: toată viaţa
da, este).
Mirat de producerea acestor anagrame care lui i sa părul a-i dovedi
o inteligenţă independenţii de a sa, autorul devine în acest moment un
spiritist convins şi aceasta îl făcu să-şi reia interogatoriul cu o teamă
respectuoasă.

240
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

întrebare: Cine eşti tu?

Râspuw: Clelia!!
întrebare: Eşti femeie?
Răspuns: Da.
întrebare: Ai trăit vreodată pe pământ''
Răspuns: Nn.
întrebare: Vei trăi?
Răspuns: Da.
întrebare: Când?
Răspuns: în şase ani.
Întrebare: De ce le întreţii eu mine?
Răspuns: E if Clelia e I.
Antonii interpretează astfel. „1 Clelia l e d " . (Eu Clelia, simt.) La între­
barea dacă aceasta este soluţia:
Răspuns: V if Clelia e I 20.
întrebare: Este 20 vârsta dimiitale' 1
Ritsputtt: x (Ea este eternă).
întrebare: Alunei 2(1 ce''
Răspuns: Cuvinte.
Interogatoriui se opreşte aici şi esle reluat a doua /,i. Autorul crede în
acesl moment că esle în relaţie eu un spirit cu nume romantic, care se va
incarna în şase ani liste toarte agitat, doarme rău.

A PATRA 7.1

Interogatoriul este reluat, în aceeaşi Formă emfatică.

întrebare: De ce-mi vorbeşti. 1
Răspuns: (linie ondulată) Scrierea repetă: De ce-mi vorbeşti?
M.A., fără a se lăsa influenţat de această repetiţie, o consideră un
răspuns solemn al unui spirit pătrunzător; el examinează motivele conduitei
sale, îşi purifică gândul de toate influenţele terestre şi reia:
întrebare: De ce-mi răspunzi?
Răspuns: (linie ondulată) De ce-mi răspunzi'.'
întrebare: Eu am făcut răspunsurile?
Răspuns: Da.
întrebare: Clelia esle prezentă?
Răspuns: Nu.
întrebare: Cine este deci aici?

241
 ALFRED Bl NET

Râspuns: Nimeni.
1
Întrebare: Cielia există'
Răspuns: Nu.
0
întrebare: Cu cine am vorbit ieri
Rilspuns: Cu nimeni.
întrebare: De ce aţi minţit'.'
Râspuns: (linie ondulata) De ce aţi minţit'.'
întrebare: Sufletul există într-o altă iunie?
Răspuns: M.R.
întrebare: Ce vrea să spună M.B.' 1
Răspuns: May be (adică: poate).
începând din această clipă pana când afirma exisienţa Ciclici, când o
nega."
Aceasîă observaţie, atât de interesantă din toate punctele de vedere,
poate să ne servescă drept ha/ă pentru discuţia fenomenelor foarte complexe,
foarte delicate şi foarte variate prin care divizarea conştiinţei se maniiestă
la un medium care scrie.
Nu vom uitâr/ia să dovedim în detaliu, printr-o demonstraţie exactă,
că spiritul evocat de medium nu este altceva decât personajul subconştient
al istericilor, care şi lui i se prezintă atât de uşor în timpul stăm tic veghe
Analogia celor două situaţii psihologice este alai de clară şi de evidentă
încât socul ca este inutil să insistăm.
Ar trebui să vedem ce este original în experienţa spintistâ: vom studii
succesiv: 1} amploarea divi/ăni conştiinţei; 2) mijloacele de expresie şi de
manifestare; 3) cau/.ele.
Primul punct este eu siguranţă cel mai cunoscut, iar aslă/.i e cel mai
bine studiat. Forma însăşi a relatării, prin întrebări şi răspunsuri, dialogul
indică dualitatea personalităţii şi, în mai multe rânduri, aulorul observaţiei
subliniază că a avut sentimentul de a conversa cu o inteligentă şi cu o
voinţă alta decât ale sale.
Mai mult, această inteligenţă se afirmă ea un personaj distinct de Hui
normal, care se botează el însuşi şi ia numele romanesc de Cielia, nume
pe care autorul pretinde că nu-1 poate asocia eu o persoană cunoscută: în
tot cazul, dacă a cunoscut pe cineva cu acest nume, nu l-a păstrai în
amintirea conştientă. Acest nume, Cielia, scris de mâna mcdiumului, paiv
să fi impresionat puternic observatorul, care spune că un timp a avut impresia
că are de-a face cu un personaj real. Fiecare dintre noi îşi poate imagina
prin ce emoţii puternice a trecut el în acel moment şi pun pariu că mulţi
cititori ar fi tentaţi să reia experienţa.

?A?
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

în ceea ce priveşte conţinutul răspunsurilor, domnul A. subliniază că

nu a găsit aici revelaţia unor fapte necunoscute lui; asupra acestui punct
sunt de făcut mai multe observaţii. într-un mod general, se poate spune că
personajul inconştient care joacă rolul de spirit, nefiind decât o parte
detaşată a inteligenţei mediumului, nu poate avea alte facultăţi şi alte
cunoştinţe decât are el. Lectura numeroaselor evocări spiritiste în care s-a
vorbit de personaje celebre cum ar fi Arhimede, Socrate, Aristotel arata că
nu s-a putut scoate de la aceste mari genii nici o cugetare profundă, demna
de ei; acestea au făcut, în general, reflecţii banale, care nu depăşeau
nivelul unei inteligenţe obişnuite. Dar trebuie ţinut scama de condiţiile în
care experienţa este făcută pentru a-i putea aprecia rezultatele; solemnitatea
evocării, măreţia scopului urmărit, reculegerea asistenţei ar trebui să exalte
facultăţile personajului subconştient şi sa-l determine sa emită idei de care
ar fi fost incapabil într-un moment de atonic. Să adăugăm eă personajul
subconştient poale avea o întindere a memoriei şi u finele a percepţiei
necunoscute personajului normal: am avui dovada la isterici; ţoale acestea
fac ca răspunsurile scrise să aibă o formă misterioasă, a cărei explicaţie
naturală este totuşi uşor de găsit.
Caracterul neaşteptat al răspunsurilor este încă un semn a! divizării
conştiinţei. Mediumul, am văzut, s-a mărginit să pună o întrebare; pentru
ea el să cunoască răspunsul, trebuie să se recitească. Adesea nu poate să
se recitească fără asistenţa unei alte persoane, atât esle de iude seri fiabilă
scrierea. Se pol comite în lectură erori care vor fi rectificate puţin mai
târziu, printr-o nouă intervenţie a spiritului. Răspunsul poate fi de natură
bizară, neaşteptată; uneori, csle o glumă, o poznă sau o grosolănie, care
miră cu atât mai mult mediumul cu cât el a pus o întrebare serioasă; în
sfârşit, răspunsul poate lua forma unei anagrame sau a unui rebus; el
conţine uneori fapte pe care mediumul le-a uitat ele.
Aşa cum rezultă din faptele precedente, divizarea conştiinţei nu separă
decât gânduri; ea rămâne de domeniul ideaţiei; nu am văzut deloc sensibilitatea
organelor periferice suferind modificări paralele, ca la isteriei. Foarte rar
un senilor spin tist menţionează acest aspect. Aceştia sunt în general entuziaştii
şi misticii, insuficient pregătiţi pentru explorări metodice; în rest, este
posibil ca faptul de a şti dacă braţul mediumului care scrie devine la un
moment dat insensibil să li se pară o problemă cu totul nesemnificativă şi
lipsită de interes. Dacă ei încearcă să vorbească cu sufletele morţilor,
nu se apucă sa cerceteze sensibilitatea la înţepături. liste totuşi de remarcat

243
 ALFRED BINET

că în multe cazuri mediumul, povestind ceea ce se petrece cu el, afirmă

că nu a simţit mişcarea mâinii în momentul când a scris; alţii percep o
agitaţie a mâinii, dar nu pot şti ceea ce scrie ca, înainte de a pnvi hârtia.
Aceste observaţii nu sunt constante, căci în alte cazuri mediumul pare să
fi rămas conştient de întreaga experienţă; este totuşi adevărat că scrierea
mcdiumuJui determină un anumit grad de anestezie la unii subiecţi.
O experienţă, din nefericire unică, dar foarte semnificativă, demon­
strează aceasta. Domnul William James supraveghea într-o zi un tânăr care
prezenta într-un grad ridicat fenomenul scrierii automate. Braţul său şi
mâna sa drepte, erau sensibile înaintea experienţei. în timp ce mâna scria
literele, domnul W, James înţeapă puternic această mână. de mai multe ori.
în aşa fel încât să provoace o vie senzaţie de durere. Tânărul nu simte
nimic, mei durere, nici contact. El a devenit deci temporar aneste/ic de
braţul drept, la fel ca istericii noştri aduşi în starea de distracţie. Această
anestezie tranzitorie este rezultatul dedublării conştiinţei, şi iată dovada:
personajul subconştient, care se manifestă prin scriere, a simţit durerea şi
a scris aceste cuvinte: „Mu-mi mai face rău."

III

lată deci divizarea conştiinţei clar stabilită, cel puţin pentru un

foarte mare număr de mediumuri; nu poate exista nici o îndoială asupra
acestui lucru. O trăsătură deosebită a acestor experienţe este iluzia care
pare să domine personajul subconştient. Pentru a înţelege bine această
iluzie, uebuie să ne amintim cum se prezintă faptele în liniştitele noastre
experienţe de laborator, care sunt lipsite aproape de orice caracter dramatic.
Când reuşim să descoperim inconştientul pe care se bazează anestezia
unui isteric, ne aflăm în prezenţa unui mic număr Je fenomene elementare
care nu formează decât o subeonştiinţă şi nu o personalitate. în starea de
distracţie provocată, această conştiinţă secunda, am spus-o adesea, este
destul de bine dezvoltată; ea se distinge de conştiinţa principală care,
foarte adesea, lucru curios, este numită celălalt; cu uşurinţă se ajunge ca
ea să accepte un nume diferit; acest nume, trebuie remarcat, nu se aplică
unei personalităţi fictive; el grupează fenomene cu totul reale, o viaţă
psihologică care a fosl cu adevărat trăită. Sub numele de Adrienne, de
exemplu, subiectul domnului Pierre Janet desemnează o parte din
existenţa sa prezentă şi trecută decupată din existenţa sa generală.

244
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

Tocmai aici se manifestă diferenţa dintre experienţele noastre şi acelea ale

spintiştilor. Personajul subconştient al spiritului poartă un nume fictiv; este
Socrate sau Napoleon, sau oricare spirit evocat; în tot cazul, acest personaj
nu se consideră o parte din medium, el nu-şi însuşeşte anumite amintiri
specifice mediumului. Acest fapt conferă o fizionomie particulară şi foarte
originală manifestărilor spiritiste.
De ce depind eie? De aceste condiţii de mediu mental, care sunt atât
de importante în toate experienţele de acest gen. Mediumul care ia pana
nu rămâne, ca istericii noştri, indiferent şi neştiutor în ceea ce priveşte
scopul urmărit; el arc sistemul său, credinţele sale. Crede în spinte şi în
posibilitatea de a le evoca; este dominai de o preocupare puternică; el, sau
asistenţa, alege în general spiritul cu care se va intra în comunicare; chiar
şi când alegerea nu a fost făcută, ca în observaţia cu Cielia, mediumul se
aşteaptă să converseze cu o inteligenţă distinctă de a sa; el se găseşte,
într-un cuvânt. în cele mai bune condiţii pentru autosugestie.
Numai că, lucru curios, Eul care suportă efectul sugestiei nu este Eul
normal, este Eul secund. Acesta din urmă primeşte sugestia că el este cutare
sau cutare personaj şi, suportând această iluzie sau pretându-se cu complezenţă
la aceasta - nu se ştie exact cum se petrec lucrurile —, va scrie mesaje
în stilul personajului evocat şi le va semna cu numele acestui personaj. Am
văzut mai sus curioasele experienţe ale domnului Richet; în aceste experienţe,
astăzi devenite clasice, se transformă pnn sugestie o persoană care este
forţată să joace rolul unei personalităţi fictive. La fel se petrec lucrurile şi
aici. Este ca şi cum. într-un moment de distracţie, s-a putut comunica cu
personajul subconştient şi i s-a impus o personalitate nouă.
Această personalitate sugerată, subconştientul poate să o exprime în
diverse moduri: mai întâi prin sens, cazul cel mai obişnuit; tocmai acestui
mijloc de comunicare îi datorăm fastidioasele mesaje de care jurnalele de
spiritism sunt pline. Mediumunlc au remarcat adesea că această scriere nu
se aseamănă cu a lor; lucru destul de natural, deoarece, cum au arătat
experienţele domnilor Richet, Ferrari şi Hericourt, sugestiile care transformă
personalitatea modifică în aceiaşi sens şi scrirea. Dacă personajul subconştient
se dezvoltă, el nu se va mulţumi să dirijeze mişcările mâinii; va avea
tendinţa de a acapara şi alte mijloace de expresie, va mişca capul subiectului,
îl va determina să facă grimase, îi va putea chiar pune să vorbească. în
acesl caz, care a fost uneori observat, mediumul pronunţă cuvinte de care
Eui său normal nu are cunoştinţă. Mai mult. s-a văzut uneori în mijlocul
experienţei mediumul ndicându-se, gesticulând, luând o atitudine teatrală
şi realizând personajul evocat, reprezentându-1; mediumul, bineînţeles, nu

245
 ALFRED BINET

are cunoştinţă de rolul pe care-i joacă; când toate acestea vor fi terminale,
conştiinţa sa normală s-ar putea să nu păstreze nici o amintire; căci nu este
el. propriu-zis, cel care a acţionai, esie personajul subconştient. Am văzut
deja atâtea situaţii similare, încât nu mai este nevoie de explicaţii; este suficient
sa amintim că la mulţi subiecţi. în clipa când o sugestie poslhipnotică este
executată, Eul somnambulic intră în scena şi avansează până la rampă, în
timp ce Eul normal trece pe planul doi sau dispare în culise.
Să reunim cele doua experienţe; I) sugestia în perioada somnambulică
de transformare a personalităţii: 2) sugestia a cărei executare se face după
trezire, şi vum ajunge la acelaşi rezultat ca în experinţele de spiritism. Dar
dacă rezultatul este asemănător, cauzele care-l produc sunt diferite. în studiile
noastre precedente am văzut că divizarea conştiinţei rezultă din două cauze
principale, anestezia isterică şi distracţia. în fenomenul spontan de evocare
a spiritului de către mediuin nu găsim la lucru nici una dintre aceste cauze;
se produc, fără îndoială, modificări mentale mai puţin simple şi mai puţin
uşor de descris. Reculegerea inediumului, convingerea că o altă inteligenţă
pune stăpânire pe mâna sa. într-un cuvânt, autosugestia este cea care
produce sciziunea în conştiinţa sa: şi s a r putea, comunicând unei isterice
aceeaşi dispoziţie a spiritului, să se reproducă toate electele.
Trebuie, în sfârşit, să notăm importanţa comparativă a celor două
personalităţi prezente şi vi înţelegem .icestc comunicări, care aici suni
deosebit de complexe. La istericul din experienţă am văzul grupuri de idei
aparţinând unei conştiinţe şi care sugerează, prin asociaţie, alte grupuri tic
idei în conştiinţa secundă; sugestia s-a Tăcut. în general. între o senzaţie şi
o imagine. sau între o imagine şi o mişcare; ca este deci de un ordin cu
iotul elementar; şi, ca să luăm un exemplu, care va clarifica lucrurile, să
amintim că cinci înţepături făcute pe mâna anestezicului dau conştiinţei
principale ideea numărului cinei. Uneori relaţiile de conştiinţă se complică
şi constituie mai mult o colaborare decât o asociaţie de idei. în inteligenţa
mediumuhn, aceste comunicări simple între personalităţi se întâlnesc frecvent:
astfel, există mediumuri care au brusc viziunea mentală a unei idei pe care
o raportează la spirit; uneon aud răspunzând, ca şi cum ar fi pronunţată
de o voce interioara, gândirea spiritului. Toate acestea se pot explica prin
asociaţii între stări, dintre care unele sunt conştiente şi altele subconştiente;
dar ceea ce esle dificil de explicat în acest mod sunt comunicările mai
complexe şi mai subtile care au loe aproape în toate experienţele.
Sâ amintim ce s-a întâmplat în experienţa de spiritism din 1883 relatată
mai înainte: un dialog între conştient şi subconştient: fiecare întrebare este
urmată de un răspuns care nu este oarecare, dar care dovedeşte că întrebarea

246
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

a fost auzită şi înţeleasă. Or, conştiinţa normală nu cunoaşte direct conştiinţa

secundă; pentru ca mediumu! să ştie răspunsul spiritului, el trebuie să-i
înţeleagă scrisul; numai în acest mod dialogul poate continua. Subconştientul,
din contră, nu are nevoie de semne exterioare pentru a sesiza gândul
conştiinţei normale; acest gând, care poate să nu fie enunţat cu voce tare.
care adesea nu este formulat decât mental, subconştientul îl sesizez.a, îl
înţelege şi îi răspunde. Lui ii aparţine. în definitiv, primul rol în experienţele
de spiritism; în rest. suntem obişnuiţi eu importanţa părţii sale de colaborare;
am spus că, in sugestiile complicate, el este acela care se însărcinează cu
toate operaţiile delicate; ci ştie tot, în timp ce Lui normal nu ştie nimic.
La fel. în alternările de personalitate. Hui condiţiei secunde cunoaşte uneori
Eul primei condiţii, iar acesta crede că este singurul circ există.
Triale aceste analogii trebuie iă ac -.er-ească dft.pl ghiu y. -.ă ;\e a s ^ a v
înaintarea în hăţişul unor probleme dificile. Tocmai aceasta iiklodă de
comparare, după părerea noastră, se impune în cercetările viitoare .

NOI K

-' \><l,muilH writms, F'ioeiVil S ['K . I*SÎ

" în limb.i engleză, în îexiul mişniui - airt.\tiinţa iNutj trs«J 1

evul iiK'Jiii. subiectul ii t'osi ;ii.il de iiavonl ti-atal imul \omtini imtiil să revenim
„„pra kn
 CONCLUZIE
Hui esie 0 coordonare Opinia domnului Riboi. Ralul a
IMiile le conştiinţei.

De când psihologia tinde să se separe de litcr.itură şi de .sita oratoriei

şi să devină o ştiinţă po/iiivă. ea acordă importanţa mai ales nucilor l'aple
hine observate şi trece pe pianul doi teoriile strălucitoare. S.i nu fiii deci
miraţi că nu găsiţi în ultimul capitol ai acestei cărţi o teorie proprie a
autorului asupra naturii personalităţii. Conciu/ia noastră va fi o simplă
evocare a faptelor şi o reunire de interpelări râ/lctc pe care aceste fapte ui
le-au sugerat, pe măsură ce le desenam.
Mai întâi vom căuta să rezumăm în câteva propoziţii substanţa acestei
cărţi. De la începui şi până la sfârşit am examinat acelaşi fenomen, pluralitatea
conştiinţelor la un inivid. Spunem conştiinţă, nu spunem personalitate.
deoarece conştiinţa desemnează pur şi simplu o colecţie de fenomene
psihologice conştiente şi reunile; nu trebuie să se dea numele de personalitate
acestei colecţii decât atunci când ajunge la un înalt grad de dezvoltare si
se produce ideea de Eu; cu toate că limita între cele două va 11 dificil de
trasat — tocmai pentru că este vorba de o diferenţă de natură, mai degrabă
decât de una de grad —, este clar că mişcările foarte simple provoca'e la
o persoană normală în timpul stării de distracţie sunt semnul unei subconştiinle,
pe când, în aceleaşi condiţii şi cu aceleaşi procedee, putem provoca adesea
ia o isterică hipnotizabilă o subpersonalitate.
Aceste conştiinţe şi personalităţi multiple se disting unele de altele prin
două lucruri principale: caracterul şi memoria. Acestea sunt semnele care
ne permit să spunem că un individ are, la un moment dat, două, trei

248
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INUJNŞTlfclN l UL

personalităţi sau chiar mai multe. Caracterul extras din memorie este cei
mai precis, căci el ne permite nu numai să distingem personalităţile, ci
chiar să reducem la aceeaşi personalitate mai multe stări de conştiinţă
separate de timp.
Am studiat mai întâi succesiunea regulată a două sau mai multe
personalităţi la acelaşi individ, în somnambulismele naturale şi somnabu-
lismele provocate. Alternarea condiţiilor prime şi secunde, fiecare cu memoria
şi caracterul său, prezintă o regularitate aproape schematică, regularitate
care pregăteşte spiritul în înţelegerea mai bună a fenomenelor mai delicate
care se produc, atunci când conştiinţele şi personalităţile în loc să se
succeadă coexistă. în acest caz, semnul prin care se recunoaşte pluralitatea
conştiinţelor nu este nicidecum furnizat de memorie, ci de conştiinţa însăşi.
Memoria, de altfel, nu este decât o formă a conştiinţei: este conştiinţa lucru­
rilor trecute. Aici, conştiinţa unei părţi a lucrurilor prezente este suprimată.
Subiectul plasat în starea A nu are deloc cunoştinţă de un anumit număr
de fenomene care constituie starea B, care coexistă cu starea A, la fel cum
în cazurile personalităţilor succesive acelaşi subiect plasat în starea A nu
păstrează deloc memoria sau conştiinţa retrospectivă a stării B.
Conştiinţele şi personalităţile coexistente se observă la isterici în stările
de anestezic şi le putem provoca şi dezvolta întrucâtva, făcând să apară o
stare de distracţie. Am studiat întinderea conştiinţelor secundare, fenomenele
elementare de repetiţie şi de adaptare pe care le prezintă ele. apoi viaţa lor
independentă, scrierea spontană, sugestibilitatea, fineţea percepţiilor lor;
ne-am străduit să determinăm punctele lor de contact cu conştiinţa principală
şi am văzut câte asociaţii multiple se pot face între ele; o idee aparţinând
unei conştiinţe poate sugera o altă idee, într-o altă conştiinţă; mai mult,
două conştiinţe pol colabora la o operă comună; dar dacă, în toate aceste
cazuri, ele se amestecă dintr-un anume punct de vedere, rămân totuşi distincte,
căci Eul stării A nu are conştiinţa Eului stării B.
Ne-am propus, în sfârşit, să stabilim o relaţie între succesiunile
personalităţilor şi coexistenţele lor. Am văzut că personajul somnambulic
care, în experienţele de hipnotism şi în accesele spontane de somnambulism,
capătă o remarcabilă dezvoltare se poate păstra în parte în timpul stării de
veghe şi că tocmai el este personajul subconştient pe care l-am studiat în
stările de anestezie şi de distracţie; mii de dovezi ne-au fost furnizate despre
identitatea sa şi cea mai bună este întotdeauna cea a memoriei; Eul som­
nambulic cunoaşte toate gândurile personajului subconştient al stării de
veghe, iar Eul subconştient le cunoaşte pe acelea ale Eului somnambulic.

249
 ALFRED BINET

Acest punct fiind demonstrat, am examinat relaţiile complexe aie personajului

somnambulic cu conştiinţa normală a subiecţilor, examinată în momentul
când ei execută anumite sugestii de natură complexă: sa amintim doar
studiile noastre despre halucinaţie şi anestezia sistematică, studii care rie-au
arătat că Eul somnambulic intervine neîncetat pentru a asigura realizarea
unei sugestii care se face iară ca conştiinţa normală să-şi dea seama de
nimic.
în rezumat, am văzut producându-se fie la bolnavi, fie !a subiecţi în
stare de experienţă o adevărată fărâmiţare a conştiinţei; şi, uneori, adesea
cu ajutorul unei mici sugestii, una dintre aceste conştiinţe a putut atinge
demnitatea unei adevărate personalităţi.
Personalitatea subiecţilor noştri de observaţie şi experienţă ni s-a părul
comparabilă cu un edificiu complicat şi fragil, care la cel mai mic accident
se poate parţial dărâma; pietrele detaşate din ansamblu devin, lucru curios,
punctul de plecare al unei noi construcţii, care se ridică rapid alături de
cea veche. Această ultimă trăsătură, fără a fi specifică isteriei, nici chiar
prezentă la toţi istericii, este totuşi caracteristica studiilor precedente.
Nu trebuie, totuşi, să exagerăm rolul personajelor subeonştiente şi să
extindem fără discernământ concluziile studiilor precedente la viaţa normală.
Faptul primitiv, am mai spus-o, nu este deloc personalitatea secundă, ci
dezagregarea elementelor psihologice; numai ulterior şi adesea prin dresaj,
prin sugestie, aceste elemente răzleţe se organizează în personalităţi noi.
Acest timp secund al fenomenului este distinct şi independent de primul
şi probabil mai puţin frecvent, mai ales la indivizii normali; nu vom admite
că toate stările care se produc în noi, fără să avem cunoştinţă de ele, aparţin
altor personaje şi că, de exemplu, atunci când privim un obiect senzaţiile
vagi pe care ni le transmit celelalte obiecte, într-o viziune indirectă, sunt
acaparate de personalităţile secundare, ascunse într-o oarecare măsură în
spatele conştiinţei personale; aceste senzaţii indistincte rămân, după părerea
noastră, pur şi simplu împrăştiate. Pentru a trage o concluzie, trei propoziţii
principale rezumă faptele precedente:
1) Elementele care intră normal în constituţia Eului nostru pot fi în
stare de dezagregare;
2) O conştiinţă nu încetează să însoţească aceste elemente, cu toate că
Eul nostru îşi pierde conştiinţa;
3) Uneori, în condiţii excepţionale, patologice sau experimentale,
aceste elemente se organizează în personalităţi secundare.
Această ultimă circumstanţă, oricât de generală ar fi ea, prezintă interesul
de a lumina natura Eului nostru şi modul său de formare. Iată cum.

250
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

Noi suntem înclinaţi de muită vreme, prin obiceiuri de limbaj, prin

ficţiunea legii şi prin rezultatul introspecţiei, să examinăm fiecare persoană
ca fiind o unitate indivizibilă. Cercetările actuale modifică profund această
problemă importantă. Pare demonstrat azi că dacă unitatea Eului este reală
el trebuie să capete o definiţie cu totul diferită. Acesta nu este deloc o
entitate simplă; dacă ar fi astfel, nu s-ar înţelege cum, în condiţii date.
anumiţi bolnavi, exagerând un fenomen care aparţine fără înodială vieţii
normale, poate manifesta mai multe personalităţi distincte; ceea ce se divide
trebuie să fie format din mai multe părţi; dacă o personalitate poate deveni
dublă sau triplă, este dovada că ea este un compus, rezultantă a mai multor
elemente. Unitatea personalităţii noastre adulte şi normale există şi nimeni
nu se gândeşte sa se îndoiască de aceasta; faptele patologice sunt sub ochii
noştri şi dovedesc că această unitate trebuie sa fie căutată în coordonarea
elementelor care o compun.
Vechea psihologie a contribuit din plin la intrarea în uitare a acestui
adevăr, nu numai prin ipotezele sale asupra naturii Eului. pe care-l considera
ca pe o entitate distinctă de fenomenele de conştiinţă, superioară acestor
fenomene şi neparticipând la schimbarea continuă, ci şi prin metoda
analizei, pe care o aplica stărilor de conştiinţă. Se ştie ca pentru vechii
psihologi toate aceste stări de conştiinţă, atât de numeroase, de variate, de
nuanţate, care compun viaţa mentală, sunt reduse la facultăţile spiritului.
Ar exista o facultate a memoriei, o facultate a raţionamentului, o facultate
de percepţie, o facultate a voinţei. Această terminologie, care a fost criticată
pe bună dreptate, a avut dezavantajul de a presupune existenţa anumitor
entităţi imaginare; s-a crezut că există o memorie, o voinţă şi aşa mai
departe. Noi nu ne mai lăsăm astăzi păcăliţi de această terminologie înşelătoare;
nu admitem decât din comoditate limbajul memoriei; ştim că ceea ce este
real şi viu la un individ sunt actele de memorie, adică mici evenimente
particulare şi distincte; ansamblul acestor evenimente poate primi un nume
deosebit, dar acest termen nu adaugă nimic la cunoaşterea fenomenului;
iar toate aceste acte ale memoriilor locale, speciale, sunt atât de distincte
că putem vedea, în anumite cazuri patologice, o întreagă parte a memoriei
care dispare, în timp ce altele vor rămâne intacte sau aproape intacte. Astfel,
o persoană poate să-şi piardă doar memoria lucrurilor vizuale, a formelor,
de exemplu, sau a culorilor si să-şi păstreze memoria verbală, pe care va
fi obligat să o folosească pentru a umple lacunele celorlalte memorii. Mai
mult, pierderea memoriei poate fi localizată, specializată în aşa măsură
încât s-au văzut persoane care nu mai ştiau să citească un imprimat dar îşi
păstrează totuşi aptitudinea de a citi note muzicale1. Toate aceste disocieri

251
 ALFRED BINET

ale memoriei sunt astăzi foarte bine cunoscute şi nu mat insităm asupra
altor forme ale disocierii. Ceea ce trebuie să reţinem din toate acestea este
faptul că ceea ce numim spirit, inteligenţa noastră, este un număr de eveni­
mente interne, foarte numeroase şi vânate, şi că unitatea Eului nostru psihic
nu trebuie căutată în altă parte decât în îmbinarea, sinteza, într-un cuvânt,
în coordonarea tuturor acestor evenimente.
Aceasta este idcea generală pe care domnul Ribot a formulat-o cu claritate
in finalul remarcabilei sale lucrări asupra Bolilor personalităţii. „Unitatea
Eului, în sensul psihologic a! cuvântului, este — spune el — coeziunea,
pentru un anumit timp. a unui număr de stări de conştiinţă clare, însoţite
de altele mai puţin clare, şi de o mulţime de stări fiziologice care. fără a
fi însoţite de conştiinţă, ca altele de aceeaşi speţă, acţionează tot atât cât
şi ele. Unitate înseamnă coordonare." Aceste rânduri au fost scrise acum
zece ani; ele au apărut într o perioadă în care nu cunoşteam încă, în detaliu,
toate observaţiile despre personalităţile multiple pe care am căutat să le
rezumăm în această carte. Se poate spune că datele noi ne-au demonstrat
din plin adevărul lor.

II

Putem face un pas înainte? Putem demonstra cum compusul mental

care reprezintă Eul se construieşte din elementele sale? Asupra acestui
punct cercetările noi aduc un surplus de informaţie care. deşi este negativ,
nu are deloc o valoare mai mică. Vom insista asupra acestor aspecte cu
atât mai mult cu cât ţinem mai ales să dezvăluim starea actuală, şi poate
momentană, a problemei.
Un adevăr important se desprinde din studiile noastre psihologice, anume
că asociaţia de idei nu poate explica geneza unei personalităţi sau simpla
sinteză a fenomenelor. Să amintim câteva dintre faptele pe care le-am
demonstrat. Subiecţi care îşi partajează existenţa în două condiţii mentale
diferite pot, în una dintre aceste condiţii, să nu-şi amintească evenimentele
care se leagă de cea de a doua. Pierderea amintirii este atât de evidentă
încât o persoană văzută în una dintre condiţii nu este deloc recunoscută în
cea de a doua, iar medicul este obligat să fie prezentat de două ori pentru
a fi cunoscut de cele două personalităţi. Se poate spune că mecanismul obiş­
nuit al memoriei încetează să funcţionneze. Un obiect care într-o stare A
sugerează o serie de amintiri nu sugerează nimic într-o stare B; este totuşi

252
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII Şl INCONŞTIENTUL

acelaşi obiect şi, pe de altă pate, seria amintirilor nu este distrusă, deoarece
întoarcerea la prima stare le va da posibilitatea să fie evocate; tocmai
mecanismul evocării este cel vătămat. La fel experimentele sugestiei, care
fac ca o persoană să retrăiscă amintiri uitate în timpul stării normale, adică
amintiri pe care legile obişnuite ale asociaţiei sunt incapabile să le facă să
retrăiască. Aceste legi de asociaţie sunt, prin urmare, supuse unor influenţe
superioare, care când le permite să acţioneze, când le suspendă. Luate
separat, asociaţiile nu sunt suficiente pentru a reaJiza o sinteză şi nu reunin-
du-se evenimentele psihologice se poate explica formarea unei personalităţi.
în condiţii de experienţă puţin diferite, mai multe existenţe psihologice
coexistă la acelaşi individ, iar ideile care aparţin unei conştiinţe sugerează
alte idei celeilalte conştiinţe. Astfel, dacă se provoacă scrierea automată,
conştiinţa principală se gândeşte la un cuvânt, iar conştiinţa secundară scrie
cuvântul; asociaţia ideilor nu este suspendată, ea operează între cele două
conştiinţe; dar, printr-un fapt destul le singular, cele două conştiinţe rămân
fiecare în limitele sale; mai ales conştiinţa A nu ştie nimic despre ideile
şi mişcările pe care ea le provoacă în domeniul conştiinţei B. Acest fapt
de experienţă ne prezintă într-o lumină nouă neputinţa asociaţiilor de a
explica formarea unei sinteze; inteligenţa nu se compune numai dintr-un
automatism de imagini şi mişcări, pentru că, acolo unde acest automatism
apare cu regularitate, o conştiinţă se poate bloca şi o personalitate îşi
găseşte limita.
Toate acestea confirmă din plin ideile teoretice atât de interesante pe
care domnul Paulhan le-a dezvoltat recent asupra activităţii elementelor
gândirii2. Domnul Paulhan a minimalizat rolul atribuit asociaţiilor de idei
şi a spus că aceste asociaţii nu sunt decât lucrătoare1 în serviciul influenţelor
superioare care le dirijează.
Dacă nu asociaţia de idei este cimentul personalităţii, adică factorul
care reuneşte în mănunchi fenomene multiple şi le dă unitatea, se poate
crede că acest rol i se cuvine memoriei. S-a insistat mult asupra memoriei
ca factor al personalităţii; rolul său a fost exagerat. Pentru mulţi filosofi
memoria este fundamentul unic al identităţii noastre personale. Observaţiile
pe care le-am prezentat confirmă ele această opinie?
Am văzut personalităţi care se succedeau la acelaşi individ fizic; le-am
văzut coexistând; ceea ce le-a separat este înainte de toate starea lor de
conştiinţă; o anume personalitate poate să nu aibă conştiinţa unui număr
de fenomene psihice inteligenţe reunite; absenţa unei conştiinţe unificatoare
este ceea ce ne permite să spunem că există acolo două personalităţi şi nu
una singură; pierderea conştiinţei capătă, în anumit cazuri, forma materială

253
 ALFRED BINET

a anesteziei; în alte cazuri, este o distracţie, adică o pierdere de conştiinţă

uşoară şi fugitivă. Or, pierderea conştiinţei conduce la pierderea memoriei;
este acelaşi fenomen, am spus-o adesea, căci memoria nu este altceva decât
conştiinţa retrospectivă; amnezia continuă deci anestezia; şi la fel cum
anestezia este bariera care separă personalităţile coexistente, amnezia este
bariera care separă personalităţile succesive. Toate faptele pe care le-am
studiat ne demonstrează că memoria sau, într-un mod mai general, conştiinţa
este un factor al personalităţii.
Este singurul? Nu credem şi ne ridicăm, cu domnul Ribot, împotriva
autorilor care vor să facă din memorie singurul fundament al personalităţii.
Dovada că această opinie este exagerată este faptul că, în anumite condiţii,
o persoană poate, chiar păstrând conştiinţa şi memoria anumitor stări, să
le repudieze, să le considere ca străine de personalitatea sa. Somnambula
observată de domnul Pilres îşi aminteşte, după cum e regula, evenimentele
din starea sa de veghe, dar nu şi le atribuie; ea vorbeşte de persoana trează
ca despre un personaj străin şi îl numeşte celalalt. Chiar limbajul personajului
subconştient din starea de veghe nu esle decât ceea ce a rămas din limbajul
unui personaj somnambulic; ci vorbeşte la persoana a treia de Eul normal,
pe care-l cunoaşte bine şi îl numeşte celalalt. Alte exemple, numeroase şi
demonstrative, vor putea fi împrumutate din lucrările alieniştilor.
Toate acestea demonstrează că o singură memorie ponte îmbrăţişa dife­
rite stări fără ca acestea să fie considerate de individ ca făcând parte dinlr-o
singură personalitate. Judecata care unifică aceste stan nu se produce.
Individul nu le recunoaşte pe toate ca fiind ale sale, el nu-şi regăseşte aici
marca personalităţii. De ce? Nu ştiu, şi nu putem face decât presupuneri.
Fără îndoială, este un mod de a simţi şi acţiona care ne este propriu
fiecăruia dintre noi; avem afecţiunile noastre, gusturile şi dorinţele noastre;
avem chiar modul nostru de a percepe, de a judeca, de a raţiona, într-un
cuvânt, de a gândi; somnambulul, reprezentându-şi perioada de existenţă a
stării sale de veghe, nu-şi regăseşte nici sentimentele, nici gândurile, nici
actele vieţii somnambulice; în ciuda memoriei care le uneşte, o sciziune
se produce între aceste două părţi ale aceleiaşi existenţe, iar somnambulul
ajunge la următoarea concluzie: nu eu am făcut acele acte de care mi se
aminteşte, nu eu sunt acela care poartă acest nume prin care sunt desemnat
— este altcineva.
Ne rămâne să specificăm cea mai importantă concluzie a acestor studii.
Ne referim la limitele conştiinţei. S-a admis adesea până acum că conştiinţa
îşi determină ea însăşi limitele şi că acolo unde ea încetează nu mai există
decât procese fiziologice. Activitatea nervoasă a fiecăruia dintre noi ar fi

254
 DEDUBLAREA PERSONALITĂŢII ŞI INCONŞTIENTUL

deci de două feluri: una luminoasă, conştientă de ea însăşi; cealaltă oarbă,

lipsită de conştiinţă şi redusă la schimbări materiale care s-ar produce în
celulele şi fibrele ce compun centrii nervoşi. S-au formulat chiar numeroase
Ipoteze asupra acestui punct şi este inutil să reamintim teoriile lui Charpenter,
Maudsley şi Huxley asupra cerebraţiei inconştiente. De altfel, am şi spus
în acest sens câteva cuvinte. Este timpul, se pare, de a revizui aceste teorii,
care nu sunt deloc definitive. Un mare număr de teorii fiziologice sau
psihofiziologice au devenit pe neobservate clasice, fără a putea vreodată
să fie justificate cu dovezi suficiente; cu ajutorul repetiţiei li s-a dat autoritate;
astfel se întâmplă cu schema bine cunoscută a activităţii nervoase, care nu
se bazează pe nici o data histologică şi este dezminţită chiar de fapte histo-
logice recente; la fel se va întâmpla, presupunem, cu ipoteza cerebraţiei
inconştiente.
Această ipoteză nu se bazează decât pe mărturia conştiinţei, iar această
mărturie trebuie considerată suspectă. Am spus că uitarea este adesea relativă,
adevărată numai într-o condiţie mentală particulară şi nu pentru o altă
condiţie mentală; am văzut, de asemenea, că inconştienţa nu există decât
la o anumită personaliate şi încetează pentru o altă sinteză de fenomene,
într-un cuvânt, pot exista, la acelaşi individ, pluralitatea memoriilor, plurali­
tatea conştiinţelor, pluralitatea personalităţilor; şi fiecare dintre aceste memorii,
conştiinţe, personalităţi nu cunoaşte decât ceea ce se întâmplă pe teritoriul
ei. în afara conştiinţei noastre, se pot produce în noi gânduri conştiente pe
care le ignorăm; a fixa natura, importanţa, întinderea acestor conştiinţe ni
se parc imposibil pentru moment; se poate ca conştiinţa să fie privilegiu!
anumitor acte psihice; se poate, de asemenea, ca ea să fie peste tot în orga­
nismul nostru: se poate chiar ca ea să însoţească toate manifestările vieţii.

NOTE
1
Psychologie da raixonnement, cap. 1.
- Luctivite tntniuie rt Ies tlements dt iespril. Paris, ]889.
„ces as soc iuti uns ne sont que des ouvrieres", în lexlu! original (Nota trad.)
 INDICE DE NUME

A Biberi, Ion: 20, 23

Binet, Alfrcd: 9, 11, 13, 81. 99.
Acpli, Ernesî: 22 124, 139. 146, 173, 210, 215
Ampcre, A.M.: 168 Bird: 174-175
Azam: 8, 29. 31. 34.38,47 Blocq: 52, 109
Boumeville: 197
Boumi: 29, 43, 195-196, 198
Braid: 8,74,215, 219,
B Bres, Y.: 22
Breuer, J.: 8, 13. 16
Babinski, ).; 109, 134, 147, 150, Brewster: 210
156, 166 Briquet: 129, 139
Bain, A.: 135 Brissaud: 146
Batretl. R.M.: 12 Broca, Paul: 29
Bastian, C: 129 Broudel: 146
Bajaillas, A.: 23 Burcq. 139
Beaunis,H.-E.: 146, 156,201,203, Burol: 29, 43, 195-196, 198
214
Beethoven: 20
Benassy, Maurice: 21
Bennel, E.T.: 22 C
Bcmhardl: 135
Bernheim. H.: 8-9. 99, 112, 187, Camuset: 44
193. 210-215, 220. 222, 225 Caras. K.G.: 8
Bertrand: 215, 219 Chabaneix: 23

257
 INDICE DE NUME

Charcol, J.M.: 8-9. 12, 52-53, 66, Flounioy, Th.: 15-18, 23

70, 72-73, 96, 110, 126, 134. Flourens: 10
146. 173.238 Fontan: 203
Charpenter: 255 Fotescu, Walter: 22
Charpignon: 215. 219 Fouiliee: 125
Chaslin, Ph.: 99 Freud.Sigmund: 7-9,11-13,15-18,
Chevreul: 167, 168, 171-172 20-21,23
Colombeau, Baptiste: 199 Friedlander: 139
Colsenel. E.-E.: 9-12, 22
Condillac: 11
G

D Galton, Francis: 147

Gassendi: 11
Delaunay: 69 Gautier. Theophilc: 69
Dclbocuf: 76, 187, 193, 201. 203 Gavriliu, Leonard: 21-23, 52
Dessoir, Max: 16 Gley, Emile: 106, 167. 172-177,
Domecq, I.-fi.: 22 182
Duchenne: 136, 140 Gollz, Friedrich: 10
Dufay: 29. 31, 42 Grasset, loseph: 8
Durând (Gros): 219 Guinon, G.: 70. 72
Dwelshuvers. G.: 22 Gurney. Edround: 12. 73, 79-82.
123. 201,203-204,210

E
H
Eliade, Mircea: 7, 22
Hack-Tuke: 210
Harcmann, Ed. von: 7. 9-10, 12. 22
Herieourl: 96, 187, 191, 245
F Huxley, Th.H.: 10, 53, 255

Farau, Alfred: 22
Fere. Charles: 81,96,99, 109, 131,
134, 138-139, 146, 200, 202, J
215, 218,220
Ferrari: 187, 191,245 Jackson. J.H.: 8, 135
Ferrier, David: 128 James, Wiliiam: 18,127-128,215,
Filloux, I.-C.: 22 221, 233.244

258
 INDICE DE NUME

Janet, Jules: 123 Malcinschi, Michaela B.: 9

Janet, Pierre: 11, 13, 16, 19, 23, Marey. E.J.: 152
96,104.109.117-123,125-126, Mărie, A.-. 22
140, 146, 164. 201, 203-204, Maudsley, H.: 20, 255
209-212, 215. 217. 225. 229. Maury: 59,61-62
231.234,238,244 Mendcieev: 20
Jastrow, S.: 18-21 Mesmer, A., 13
Jung, C.G.: 11, 15
Mesnct. Ernesl: 8, 53, 65-66, 70,
72
Mullcr, J.: 135
K Musset. Allred de: 20
Myers, F.W.H.: 11-14, 22, 52. 82.
Kanl, Immanuel: 12 96. 102, 235. 237-238
Kraepelin. E.: 8

O
L
Onanofl: 109. 147, 150, 156
Lab, P: 21. 23 Osty: 8
Ladame: 52
Landolt: 110
I.asegue, Charles: 51, 97-99. 104,
137 P
Legrand du Saullc, H.: 44
Levy-Valensi. E.A.: 21 Pauihan, V.: 194, 253
Leibnii, G.W.: 7, 9, 48, 85 Pavlov. I.P.: 20, 104
Liebcault, A.A.: 99, 225-226, Plisler, Oscar: 8
228-229 Pfluger, E.H.W.: 10
Liegeois: 215. 225-226. 229 Pick: 146
Lomboso el Oltolenghi: 211) Pilrcs, Albcrt: 8, 78, 99. 121, 137,
Lundc: 210 139, 199, 234, 254
Platon: 7, 12
Podmorc: 12
M Poincare, H.: 20
Preyer, W.: 172, 174
Mac-Nish: 8, 29, 31, 52 Prince, Morton: 8, 16, 18-19, 23
Mâine de Biran: 125 Proust: 29, 47, 49

259
 INDICE DE NUME

R Sidgwick, Henry: 12
Sikorsky: 172, 174
Raymond. Fulgence: 146 Spinoza B.: 9
Regnard: 220 Strong, C.-A.: 16-17. 23
Ribot.Theodule: 9, 11, 13,22.24, Strampel: 138
51-52, 165.248,252,254 Swedenborg, Em.: 13
Richer, Paul: 44, 146. 221
Richet, Charles: 124, 167, 174,
176, 187-1! 191, 113, 213,
245
Roberlson: 174 Taine. H.: 85-86. 1(14
Romanes. J : 12. 174 Tesle: 219

Satat-Bourdin: 99 Vangny: 174

Sailo, F. de: 166 Van Helmunt: 12
Sanie de Sanctis: 20 Vuisin, J.: 44-45.
Sarcey: 69
Schaffer, H : 22
Sehopenhauer. A.: 7
Segard: 203
Seglas, L.J.E.: 99 Weir-Milchell: 29, 50
Selye, Hans: 23 Wiertz. A.J.: 13, 22
Sepplili: 210 Wundl. Wilhelm: 135
 LA EDITURILE IRI ŞI UNIVERS ENCICLOPEDIC
AU APĂRUT:

Bujor T. Rîpcanu, Cristina Corejovescu - Dicţionar de cinema 47.500 Ici

îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie 16.000 lei
Larousse - Dicţionar de filosofic 32.900 lei
Larousse - Dicţionar de civilizaţie musulmană 24.900 lei
Larousse - Dicţionar de civilizaţie egipteană 22.500 lei
Larousse - Dicţionar de psihanaliză 24.900 tei
Larousse - Dicţionarul spaţiului 32.000 lei
Jacqucs Derrida - Diseminarea 26.900 lei
Marcel Gaurhet - Inconştientul cerebral 14.900 iei
Matiia Ghyka - Filosofia si mistica numărului 27.91)0 lei
Jeanne Ancelct-Huslache - Meister Eckhart şi mistica renană 17.900 lei
Patncia Hidiroglu - Apa divină 16.900 lei
Franţois Brune - Hnsios şi Karma 17.0011 lei
G Dume/il - Zeii suverani ai indoeuropenilor 24.900 lei
Rudolf StClflCf - Mistica. Gând uman, gând cosmic 14.900 Iei
Rudolf Slcincr - l-vanghelia după Luca 11900 lei
Rudolf Sleincr - Omul suprascnsibil în concepţia anlroposofieă Iii.900 iei
Jeanne Guesne - Corpul spiritual 18.900 lei
W Shakespcarc - Regele Lear 16.90(1 tei
Anstote! - Organon (voi. Ii 26.900 lei
Arisioiel - Organon (voi. 11) 43.000 lei
Th. Kibul - Voinţa şi patologia ei 11.900 lei
Th. Ribol - Logica seniimenlelor 7.000 lei
Karen Horncy - Personalitatea nevrotică a epocii noastre 22.900 lei
Frieda Fordham - introducere în psihologia Iui C.G Jung 19.900 lei
Leonard Gavriliu - Inconştientul în viziunea lui Lucian Blaga 14.900 lei
Vasile Tunoiu - în căutarea unei paradigme a complexităţii 11.900 lei
William Golding - Oameni de hârtie 15.900 lei
Iris Murduch - Dilema tui Jackson 24.900 lei
Eugen Simion - Dimineaţa poeţilor 30.000 lei
Petru Creţia - Norii 7.500 lei
Tudor Opriş - Zoologia 14.900 lei
Copacul fermecat - Poveşti 3.500 lei
Mihai Retegan, Cornel Lungu - 1956 - Explozia 13,900 lei
Mircea Rebreanu - Optimismul nostru 3.90(1 lei
Mircea Rebreanu - Semnificaţia secolului nostru 9.900 ]
Mircea Rebreanu - în spaţiul cultural al Carpaţilor 9.900 I
Mircea Rebreanu - Gândirea filosofică română 8.90(1 lei
Album - Berthelot şi România 27.0(11) lei
Andrei Avram - Contribuţii etimologice 10.000 t

LA EDITURILE IRI ŞI UNIVERS ENCICLOPEDIC

VOR APĂREA:
Larousse - Dicţionar de psihiatrie 46,90(1 lei
Platan - Dialoguri (tiraj nou) 32.400 lei
Brice Param - Logosul platonician 19.900 la
Alfred Binet - Dedublarea personalităţii şi inconştientul 24.9011 ici
Georges Dumc7.il - Uitarea omului şi onoarea «Hor 26.900 Ici
Florin Constantintu - O istorie sinceră a poporului român (tiraj nou) 44.900 lei
Academia Română - DEX (tiraj nou) 135.1100 lei
Mircea Rebreanu - Le genie trancai.s dans la monde 9.900 lei

Comandând prin poştă o carte apărută ia tina din editurile

IRI sau UNIVERS ENCICLOPEDIC
obţineţi o reducere de:

15%
Pentru comenzi cu o vaîoare mai mare de 60 000 lei obţineţi o reducere de:

20%
Costul expedierii prin poştă e suportat de edituri

Adresa: CP 33-2, Bucureşti, România

Tel: (401) 222 62 86, 222 53 52, 222 54 20