Sunteți pe pagina 1din 144

NATHANAEL WEST

Miss Lonelyhearts. Ziua lăcustei


  CUPRINS:
  Miss Lonelyhearts.
  Ziua lăcustei.

  Miss Lonelyhearts, ajută­mă, ajută­mă.
  Miss Lonelyhearts – Domnişoara Inimisinguratice – de la New York Post­
Dispatch (Aveţi necazuri?
  — Aveţinevoie­de­sfaturi?
  — Scrieţi pentru Miss­Lonely – heartsşi­ea­vă­va­ajuta) era aşezat la 
birou şi privea fix o bucată de carton alb. Shrike, redactorul paginii de senzaţie,
tipărise pe ea o rugăciune: „Suflet al D­rei înalţă­mă.
  Trup al D­rei hrăneşte­mă.
  Sânge al D­rei îmbată­mă.
  Lacrimi ale D­rei spălaţi­mă.
  O, bună D­ră I., iartă­mă, Şi ascunde­mă­n inima ta, Şi apără­mă pe 
mine de duşmanii mei.
  Ajută­mă, D­ră ajută­mă, ajută­mă.
  În saecula saeculorum. Amen” „Miss Lonelyhearts” însemnă, literal, 
„Domnişoara Inimisinguratice” şi este pseudonimul cu care îşi semnează 
rubrica de răspunsuri la scrisori pe teme intime protagonistul romanului, 
ziarist la o publicaţie newyorkeză. Păstrăm, în general, forma engleză a acestui 
nume, dar folosim totuşi varianta sa românească atunci când raţiuni de cft­din 
gramatical o impun. (n. trad.)
  Deşi rămăsese mai puţin de un sfert de oră până la termenul de predare, 
el lucra încă la editorial. Ajunsese până la: „Viaţa merită trăită, căci este plină 
de vise şi pace, de blândeţe, extaz şi credinţă, care arde ca o flacără albă, 
limpede pe un altar întunecat.” I se păru imposibil să continue. Scrisorile nu i 
se mai păreau amuzante. Nu putea găsi amuzantă aceeaşi glumă de treizeci de 
ori pe zi, luni la rând. Şi, în majoritatea zilelor, primea mai mult de treizeci de 
scrisori, toate asemănătoare, tipărite din aluatul suferinţei cu un tăietor de 
prăjitură în formă de inimă.
  Pe biroul lui erau adunate cele primite în acea dimineaţă. Le răscoli din 
nou căutând o soluţie de răspuns sincer.
  Dragă Miss Lonelyliearts ­
  Sufăr atât de tare că nu ştiu ce să fac, uneori mă gândesc să mă sinucid 
mă dor rinichii rău de tot. Soţul meu crede că nici o femeie nu poate fi o bună 
catolică dacă nu are copii oricât ar avea de suferit. M­am căsătorit cuviincios în
biserica noastră dar n­am ştiut niciodată ce înseamnă viaţa în căsnicie căci nu 
mi s­a vorbit înainte despre bărbat şi femeie. Bunica mea nu mi­a spus 
niciodată şi ea a fost singura mamă pe care am avut­o dar a făcut o mare 
greşeală când nu mi­a spus că nu se merită să fii neştiutoare şi nu­i decât o 
mare dezamăgire. Am 7 copii în 12 ani ţi de când cu ultimii 2 am fost tare 
bolnavă. Am fost operată de două ori şi soţul meu mi­a promis că gata cu copiii
la. Sfatul doctorului deoarece i­a spus că s­ar putea să mor dar când m­am 
întors de la spital el şi­a călcat promisiunea şi acum o să am un copil şi nu'cred
că pot îndura mă dor rinichii rău de tot. Sunt aşa de bolnavă şi speriată pentru
că nu pot face avort ţinând cont că sunt catolică şi soţul meu e atât de religios. 
Plâng tot timpul şi doare tare rău şi nu ştiu ce să fac.
  Cu respect Cea­sătulă­de­toate î.'iss Lonelyliearts aruncă scrisoarea într­
un sertar deschis şi­şi aprinse o ţigară.
  Dragă Miss Lonelyhearts ­
  Am şaisprezece ani acum şi nu ştiu ce să fac şi m­aş bucura dacă mi­aţi 
spune ce să fac. Când eram mică nu era aşa de rău pentru că mă obişnuisem 
cu copiii din cartier care râdeau de mine dar acum mi­ar plăcea să am prieteni 
la fel cu celelalte fete şi să ies sâmbătă seara dar nici un băiat nu mă vrea 
pentru că m­am născut fără nas deşi sunt bună dansatoare şi am corp frumos 
iar tata îmi cumpără haine drăguţe.
  Stau şi mă uit toată ziua în oglindă şi plâng. Am o gaură mare în mijlocid
feţei care­i sperie pe oameni chiar şi pe mine aşa că nu­i condamn pe băieţi că 
nu vor să iasă cu mine. Mama mă iubeşte dar plânge îngrozitor când se uită la 
mine.
  Ce­am făcut să merit o asemenea soartă groaznică? Chiar dacă aş fi făcut
unele lucruri rele nu le­am făcut înainte de a avea un an iar eu m­am născut 
aşa. L­am întrebat pe. Tăticu şi el zice că nu ştie dar că poate am făcut ceva în 
cealaltă lume înainte de a mă naşte sau că poate am fost pedepsită pentru 
păcatele lui. Nu cred aşa ceva pentru că el e un om foarte bun. Ar trebui să mă 
sinucid?
  Cu sinceritate.
  Disperata.
  Ţigara era proastă şi refuza să ardă. Miss Lonelyhearts o scoase din gură 
şi se uită la ea furios. Se strădui să se calmeze apoi aprinse alta.
  Dragă Miss Lonelyhearts ­
  Iţi scriu pentru surioara mea Gracie deoarece i s­a întâmplat ceva 
groaznic şi mi­e frică să­i spun mamei. Eu am cincisprezece ani şi Gracie are 
13 şi locuim în Brooklyn. Gracie e surdo­mută şi mai solidă ca mine dar nu e 
prea deşteaptă din cauză că­i surdo­mută. Se joacă pf acoperişul casei noastre 
şi nu merge la şcoală decât la cea de surdo­muţi de două ori pe săptămână 
marţea şi joia. Mama o pune să se joace pe acoperiş pentru că nu vrem s­o 
calce vreo maşină dat fiind că nu­i prea deşteaptă. Săptămână trecută a venit 
un bărbat pe acoperiş şi i­a făcut ceva foarte urât. Ea mi­a spus despre asta şi 
eu nu ştiu ce să fac fiindcă mă tem să­i spun mamei dat fiind faptul că ea e 
pornită s­o bată rău pe Gracie. Mă tem că Grade o să aibă un copil şi am 
ascultat cu urechea pe burta ei noaptea trecută mult timp să văd dacă pot auzi 
copilul dar n­am putut. Dacă­i spun mamei o s­o bată pe Gracie îngrozitor 
pentru că eu sunt singura care­o iubeşte şi data trecută când şi­a rupt rochia 
au încuiat­o în debara 2 zile iar dacă băieţii din cartier aud despre asta o să­i 
spună lucruri murdare aşa cum au făcut cu sora lui Peeivee Conors când a fost
prinsă la înghesuială. Aşa că te rog spune­mi ce­ai face dacă s­ar întâmpla la 
fel în familie la tine.
  A dumneavoastră, Harold S.
  Se opri din citit. Christos era răspunsul dar, dacă nu voia să se 
îmbolnăvească, trebuia să lase deoparte problema cu Christos. In plus, 
Christos era gluma favorită a lui Shrike. „Suflet al D­rei I., înalţă­mă. Trup al 
D­rei! Mântuieşte­mă. Sânge al. Reveni la maşina de scris.
  Deşi hainele lui ieftine aveau prea mult stil, arăta tot ca fiul unui pastor 
baptist. O barbă i­ar sta bine, i­ar accentua înfăţişarea din Vechiul Testament. 
Dar chiar fără barbă nimănui nu i­ar veni greu să­l recunoască pe puritanul 
din New England. Fruntea îi era înaltă şi îngustă. Nasul, lung şi lipit de carne. 
Bărbia era osoasă şi asemănătoare unei copite despicate. Văzându­l prima oară
Shrike zâmbise şi spusese „Toate aceste Susan Chester, Beatrice Fairfax şi 
Miss Lonelyhearts sunt preoţii Americii secolului douăzeci”.
  Un băiat veni să­i spună că Shrike voia să ştie dacă e gats materialul. Se 
aplecă peste maşina de scris şi începu să lovească în taste.
  Dar, înainte de a fi scris o duzină de cuvinte, Shrike se aplecă peste 
umărul lui.
  Tot vechea poveste, spuse Shrike. De ce nu le dai ceva nou şi plin de 
speranţă? Vorbeşte­le despre artă. Uite, îţi dictez: „Arta e o caleNu lăsaţi viaţa 
să vă copleşească. Când vechile căi sunt înfundate de molozul eşecului, căutaţi 
căi noi şi nebătute.
  Arta e tocmai o astfel de cale. Arta e distiiată din suferinţă. După cum a 
exclamat dl. Polnikoff în superba sa barbă rusească, atunci când la vârsta de 
optzeci şi şase de ani a lăsat baltă afacerile pentru a învăţa limba chineză. 
Suntem încă doar la început…
  Arta este una din cele mai bogate ofrande.
  Pentru cei ce nu au talentul de a crea, există aprecierea artei. Pentru 
cei…
  Continuă de aici.”
  Miss Lonelyhearts şi figura imobilă.
  Când Miss Lonelyhearts plecă de la birou descoperi că vremea se 
încălzise şi că aerul mirosea ca şi când ar fi fost încălzit artificial. Hotărî să 
treacă pe la barul clandestin al lui Delehanty, să bea ceva. Ca să ajungă acolo 
era necesar să traverseze un părculeţ.
  Intră în parc pe la North Gate şi înghiţi câteva guri de aer în umbra deasă
care îi drapa arcul. Trecu prin umbra unui stâlp de lampă care se întindea pe 
cărare ca o suliţă. Umbra îl străpunse ca o suliţă.
  După cât putea să­şi dea seama, nu erau semne de primăvară. Resturile 
care acopereau suprafaţa pământului tărcat nu erau din cele în care încolţeşte 
viaţa. Anul trecut, îşi aminti el, luna mai nu reuşise să trezească aceste 
câmpuri murdare. Fusese nevoie de toată brutalitatea lui iulie să scoată din 
pământul sleit, spre suprafaţă, câteva fire verzi.
  Ceea ce­i trebuia micului parc, chiar mai mult decât lui însuşi, era ceva 
de băut. Nici alcoolul, nici ploaia n­ar fi de ajuns. Mâine, în rubrica lui, le va 
cere Inimii­frânte, Celei­sătule­de­toate, Disperatei, Deziluzionatei­cu­soţ­
tuberculos şi restului corespondenţilor săi să vină aici şi să ude pământul cu 
lacrimile lor. Atunci vor ţâşni la lumină flori, flori care miros a picioare.
  Ah, omenire… Dar se simţea greu de umbră şi gluma se rostogoli în 
neant. Încercă să­i întrerupă căderea, râzând de el însuşi.
  De ce să râdă totuşi, de sine, când Shrike aştepta la barul clandestin să 
facă treaba asta mult mai bine? „Miss Lonelyhearts, prietene, te sfătuiesc să le 
dai cititorilor pietre. Când cer pâine nu le da ostii cum face biserica şi nu le 
spune precum statul, să mănânce prăjituri. Explică­le că omul nu trăieşte 
numai cu pâine şi dă­le pietre, învaţă­i să se roage în fiecare dimineaţă: „Dă­ne 
nouă astăzi piatra noastră cea de toate zilele”„
  Le dăduse cititorilor săi multe pietre; atât de multe, de fapt, încât nu­i 
mai rămăsese decât una – piatra care se formase în sufletul lui.
  Brusc obosit, se aşeză pe o bancă. Măcar de­ar putea azvârli piatra. Privi 
cerul în căutarea unei ţinte. Dar ceru! Cenuşiu arăta ca şi când fusese şters cu 
o gumă murdară. Nu avea nici îngeri, nici cruci în flăcări, nici porumbei cu 
crenguţe de măslin în cioc, roţi înscrise în roţi. Doar un ziar se zbătea în aer ca 
un zmeu cu şira spinării ruptă. Se ridică şi porni iarăşi spre barul clandestin.
  Localul lui Delehanty era în pivniţa unei case din piatră ce se deosebea 
de vecinele sale mai respectabile prin faptul că avea o uşă blindată. Apăsă un 
buton ascuns şi o fereastră rotundă se deschise în centrul ei. Apăru un ochi 
injectat, strălucind ca un rubin într­un antic inel de fier.
  Barul era doar pe jumătate plin. Miss Lonelyhearts privi în jur căutându­
l cu teamă pe Shrike şi se simţi uşurat negăsindu­l. Totuşi, după al treilea 
pahar, tocmai pe când se cuibărea în noroiul cald al melancoliei alcoolice, 
Shrike îl prinse de mână.
  A, tânărul meu prieten, strigă el. Cum te regăsesc? Cloceşti iarăşi ceva, 
bănuiesc.
  Pentru Dumnezeu, ţine­ţi gura.
  Shrike îi ignoră întreruperea.
  Eşti morbid, prietene, morbid. Uită crucificarea, aminteşte­ţi de 
Renaştere. Pe atunci nu existau cugetători melancolici ca tine. Ridică paharul 
şi întreaga familie Borgia era în gestul lui. Iţi ofer Renaşterea. Ce epocă! Ce fast!
Pnpi beţi… Curtezane frumoase… Copii nelegitimi…
  Deşi gesturile sale erau studiate, faţa îi era imobilă. Exersa o şmecherie 
folosită mult de actorii de comedie din
  ? Ufilme – figura imobilă. Indiferent cit de extraordinar sau de emoţionant
îi era discursul nu­şi schimba niciodată expresia. Sub globul de un alb 
strălucitor al frunţii sale, trăsăturile i se îngrămădeau într­un triunghi mort 
cenuşin.
  Pentru Renaştere, continuă el să strige. Pentre Renaştere! Pentru 
cafeniile manuscrise greceşti şi pentru amantele cu superbe braţe netede de 
marmură… Dar asta­mi aminteşte că aştept o admiratoare – o fată­cuochi­de­
vacă, de o mare inteligenţă. Ilustră cuvântul inteligenţă sculptând cu mâinile în
aer doi sâni enormi. Lucrează într­o librărie, dar aşteaptă s­o vezi din spate.
  Miss Lonelyhearts făcu greşeala să­şi arate plictisul.
  A, deci nu te interesează femeile? I. C. este singura ta iubită, nu? Isus 
Cristos, Regele Regilor, Suprem Miss Lonelyhearts…
  În acest moment, din fericire pentru Miss Lonelyheart s, tânăra aşteptată
de Shrike apăru la bar. Avea picioare lungi, glezne groase, mâini mari, un corp 
puternic, un gât subţire şi o faţă copilărească ce părea micuţă datorită tunsorii 
masculine.
  Miss Farkis, spuse Shrike, făcând­o să se aplece asemeni păpuşii unui 
ventriloc. Miss Farkis, vreau să faci cunoştinţă cu Miss Lonelyhearts. Arată­i 
acelaşi respect pe care mi­l arăţi mie. Şi el e un sfătuitor al celor săraci cu 
duhul şi un iubitor al lui Dumnezeu.
  Ea acceptă prezentarea cu o strângere de mână bărbătească.!
  Miss Farkis, spuse Shrike, Miss Farkis lucrează într­o librărie şi scrie pe 
deasupra. O lovi uşor cu palma peste fund.
  Despre ce vorbeaţi atât de aprins, întrebă ea.
  Despre religie.
  Comandă­mi ceva de băut şi continuaţi, vă rog. Sunt foarte interesată de 
sinteza neotomistă.
  Era exact genul de remarcă pe care o aştepta Shrike.
  Sfântul Toma, strigă el. Drept ce ne iei – drept nişte intelectuali împuţiţi? 
Nu suntem nişte falşi europeni. Discutam despre Christos, Suprem Miss 
Lonelyhearts. America îşi are propriile­i religii. Dacă ai nevoie de o sinteză, iată 
genul de material pe care să­l foloseşti. Scoase o tăietură de ziar din portmoneu
şi o trânti pe tăblia barului.
  „MAŞINA DE CALCULAT IN RITUALUL UNEI SECTE OCCIDENTALE…
  Cifrele vor fi folosite în rugăciuni pentru ucigaşul condamnat la moarte al
unui pensionar… DENVER, COLO., 2 febr. (A. P.) Frank H. Rice, Pontif Suprem 
al Bisericii Liberale din America a anunţat că va pune în practică planul său 
privind ritualul „ţapului şi al maşinii de calculat” pentru William Moya, ucigaş 
condamnat, în ciuda obiecţiilor aduse programului său de către un cardinal al 
sectei. Rice a declarat că va fi folosit ţapul drept parte a serviciului cu „pânza 
de sac şi cenuşa”, puţin înainte şi după execuţia lui Moya, fixată pentru 20 
iunie. Rugăciuni pentru sufletul omului condamnat vor fi făcute pe o maşină de
calculat. Numerele, a explicat el, constituie singurul limbaj universal. Moya l­a 
ucis pe Joseph Zemp, un pensionar în vârstă, într­o ceartă pentru o mică sumă
de bani.”
  Miss Farkis râse iar Shrike ridică pumnul ca şi când ar fi vrut s­o 
lovească. Gestul lui îl şocă pe barman, care le ceru în grabă să treacă în camera
din spate. Miss Lonelyhearts nu vru să plece dar Shrike insită, iar el era prea 
obosit pentru a se opune.
  Se aşezară la o masă într­unul din separeuri. Shrike ridică iar pumnul 
dar, când Miss Farkis se trase înapoi, schimbă gestul într­o mângâiere. 
Şmecheria reuşi. Ea se supuse mâinii lui până ce el deveni prea îndrăzneţ şi 
atunci îl împinse deoparte.
  Shrike începu iarăşi să strige dar, de data asta, Miss Lonelyhearts 
înţelese că ţinea un discurs de seducător.
  Sunt un mare sfânt, strigă Shrike, pot umbla pe propria mea apă. N­aţi 
auzit de Patimile lui Shrike în Express­bar sau de Agonia de la Izvorul cu Apă 
Gazoasă? Apoi am comparat rănile trupului lui Christos cu gura unei pungi 
miraculoase în care adunăm mărunţişul păcatelor noastre. E într­adevăr o 
excelentă preţiozitate. Dar haideţi să analizăm găurile din trupurile noastre şi 
în ce dau aceste răni congenitale. Sub pielea unui om există o miraculoasă 
junglă unde venele, ca nişte plante tropicale luxuriante, atârnă deasupra unor 
organe prea coapte iar intestinele ea nişte buruieni se zvârcolesc în încolăciri 
şerpuitoare de roşu şi galben. In această junglă, trecând în fugă de la plămânii 
de culoarea unei stânci cenuşii la intestinele aurii, de la ficat la plămâni şi 
înapoi la ficat, trăieşte o pasăre numită suflet. Catolicul vânează această pasăre
cu pâine şi vin, evreul cu o riglă aurită, protestantul pe picioare de plumb cu 
verbe de plumb, budistul cu gesturi, negrul cu sânge. li scuip pe toţi. Ptiu! Şi vă
îndemn să scuipaţi. Ptiu! Împăiaţi păsări? Nu, dragii mei, taxidermia1 nu e o 
religie. Nu! De o mie de ori nu. Mai bine, zic vouă, mai bine o pasăre vie în 
jungla trupului decât două păsări împăiate pe masa de bibliotecă.
  Mângâierile lui ţineau ritmul predicii. Când sfârşi îşi îngroapă faţa 
triunghiulară ca lama unui satâr în decolteul ei.
  Miss Lonelyhearts şi mielul.
  Miss Lonelyhearts se întoarse acasă cu un taxi. Locuia singur într­o 
cameră la fel de plină de umbre ca o gravură veche de metal. Avea un pat, o 
masă şi două scaune. Pereţii erau goi, în afară de un Christos de fildeş care era
agăţat de partea opusă piciorului patului.' Desprinsese corpul de pe crucea pe 
care fusese fixat şi îl bătuse pe perete cu piroane mari. Dar, efectul dorit nu 
fusese obţinut în loc să se zvârcolească, Christos rămăsese de un calm 
decorativ.
  Se dezbrăcă imediat şi­şi luă cu el în pat o ţigară şi un exemplar din 
Fraţii Karamazov. Semnul era la un capitol dedicat părintelui Zosima.
  „Iubeşte un om chiar în păcatul lui căci aceasta e asemănarea cu Iubirea 
Divină şi este cea mai înaltă formă de iubire pe Pământ. Iubeşte toată creaţia 
lui Dumnezeu, în întregul ei şi în fiecare sămânţă de nisip din ea. Iubeşte 
animalele, iubeşte plantele, iubeşte totul. Dacă iubeşti vei simţi misterul divin 
din lucruri. Odată ce l­ai simţit vei începe să­l înţelegi mai bine în fiecare zi. Şi 
vei ajunge, în ceie din urmă, să iubeşti întreaga lume cu o iubire 
atotcuprinzătoare”.
  Era un sfat excelent. Dacă­l va urma. Va fi un mare succes. Rubrica lui 
va fi sindicalizată oi întreaga lume va învăţa să iubească. Împărăţia cerurilor va
veni. El va sta de­a dreapta Mielului.
  Dar, serios vorbind, îşi dădu el seama, ch: ar dacă Shrike n­ar fi făcv;'< 
imposibilă o viziune normali a acestei probleme cu Clvistos, ar fi nefolositor să 
scprostească singur. Vocaţia sa era de un gen diferit. Copil fiind, descoperise în
biserica tatălui său că se mişca ceva în el atunci când strig? Numele lui 
Ch/istos, ceva secret şi extraordinar de puternic. Se jucase cu acest lucru dar 
nu­i îngăduise niciodată să prindă viaţă.
  Ştia acum ce era acest lucru – isteria, un şarpe ai cărui solzi sunt mici 
oglinzi în care lumea moartă ia înfăţişare^. N&'J. Şi ce moartă e lumea… o 
lume de clanţe de uşi. Se ivtrebă dacă isteria era un preţ prea scump de plătit 
pentru a­i da viaţă.
  Pentru el Christos era cea mai firească dintre emoţii. Fixându­şi ochii pe 
imaginea care atârna pe perete, începu să îngâne: „Christoase, Christoase, 
Isuse Christoase, Christoase, Christoase, Isuse Christoase”. Dar, în clipa în 
care şarpele începu să se descolăcească în mintea lui, se înspăimântă şi. 
Închise ochii.
  Cu somnul veni şi un vis în care se descoperi pe scena unui teatru plin. 
Era un magician care făcea scamatorii cu clanţe de uşi. La ordinul lui ele 
sângerau, înfloreau, vorbeau. Dar oricât de mult se străduia, rugăciunea lui era
una învăţată de la Shrike, iar vocea îi era cea a unui controlor de bilete care 
anunţă staţiile.
  „O, Doamne, noi nu suntem dintre cei ce se spală în vin, apă, urină, oţet,
foc, ulei, rom, lapte, brandy sau acid boric. O, Doamne, noi suntem dintre aceia
care se spală doar în Sângele Mielului.”
  Scena visului se schimbă. Se trezi în dormitorul său de la colegiu. Cu el 
era Steve Garvey şi Jud Hume. Argumentaseră existenţa lui Dumnezeu de la 
miezul nopţii până în zori şi acum, terminând whisky­ul, hotărâseră să meargă 
la piaţă după nişte rachiu de mere. Drumul lor străbătea străzile oraşului 
adormit până în câmpurile deschise din jur. Era primăvară. Soarele şi mirosul 
naşterii vegetale reînnoiră beţia şi ei se legănau printre căruţele încărcate. 
Fermierii tratau distracţia lor grosolană cu înţelegere. Băieţi de la colegiu într­o 
escapadă.
  Găsiră contrabandistul de băutură şi cumpărară un ulcior de un galon2 
cu rachiu de mere apoi o luară spre partea unde se vindeau animalele. Se 
opriră să se joace cu nişte miei. Jud sugeră să cumpere unul să­l frigă în 
pădure. Miss Lonelyhearts fu de acord, dar cu condiţia să­l sacrifice lui 
Dumnezeu înainte de a­l frige la proţap.
  Steve fu trimis la standul cu unelte de tăiat după un cuţit de măcelărie 
iar ceilalţi doi rămaseră să se târguiască pentru un miel. După o lungă 
tocmeală armenească, în care Jud făcu dovada educaţiei lui de fermier, îl 
aleseră pe cel mai tânăr, un miel mic cu picioare ţepene, numai capul de el.
  Plimbară ţanţoşi mielul prin piaţă. Miss Lonelyhearts mergea înainte 
ducând cuţitul, ceilalţi îl urmau, Steve cu ulciorul iar Jud cu animalul. În timp 
ce mergeau, cântau o versiune obscenă a cântecului „Mary avea un mieluşel”.
  Intre piaţă şi dealul pe care aveau de gând să îndeplinească sacrificiul 
era o păşune. În timp ce o traversau culeseră bănuţei şi piciorul­cocoşului. La 
jumătatea drumului spre vârful dealului găsiră o stâncă şi o acoperiră cu flori. 
Aşezară mielul printre flori. Miss Lonelyhearts fu ales preot cu Steve şi Jud ca 
ajutoare. In timp ce ei ţineau mielul Miss Lonelyhearts se aplecă deasupra lui şi
începu să psalmodieze.
  „Christoase, Christoase, Isuse Christoase, Christoase, Christoase, Isuse 
Christoase.”
  Când ajunseră la frenezie coborî cuţitul cu forţă. Lovitura fu imprecisă şi 
făcu o rană în carne. Ridică iarăşi cuţitul dar, de data asta, zvârcolirile violente 
ale mieluJui îl făcură să rateze cu totul. Cuţitul se frânse de altar. Steve şi Jud 
traseră capul animalului pe spate ca să­i poată tăia gâtul dar numai o bucată 
mică de lamă rămăsese în mânar aşa că fu incapabil să taie prin lâna încâlcită.
  Mâinile erau acoperite de sânge lunecos şi mielul le scăpă. Se târî în 
tufişuri.
  Pe când soarele strălucitor contura stânca altarului cu umbre înguste, 
scena păru să se pregătească pentru o nouă violenţă. O luară la fugă. Fugiră în 
josul dealului până ajunseră pe pajişte unde căzură epuizaţi în iarbă.
  După o vreme Miss Lonelyhearts îi imploră să se întoarcă şi să scape 
mielul de nenorocire. Refuzară să meargă. Se întoarse singur şi îl descoperi sub
un tufiş. Îi strivi capul cu o piatră şi lăsă hoitul muştelor care roiau în jurul 
însângeratului altar de flori.
  Miss Lonelyhoart” şi degetul mare.
  Miss Lonelyhearts descoperi dezvoltându­i­se o sensibilitate aproape 
anormală faţă de ordine. Totul trebuia să urmeze un model: pantofii sub pat, 
cravatele pe masă. Când privea pe fereastră alcătuia linia orizontului înclinând 
clădirile una pe cealaltă. Dacă o pasăre zbura deasupra acestui aranjament, 
închidea ochii furios până când aceasta dispărea.
  Un timp i se păru că rezistă, dar într­o zi se trezi cu spatele la zid. In acea
zi toate obiectele neînsufleţite asupra cărora încercase să obţină controlul 
câştigară teren împotriva lui. Când atingea ceva, lucrul respectiv se vărsa sau 
se rostogolea pe podea. Nasturii de la guler dispărură sub pat, vârful creionului
se rupse, minerul aparatului de ras căzu, jaluzelele refuzară să rămână trase. 
Se luptă cu ele dar cu prea multă violenţă şi fu înfrânt în chip decisiv de arcul 
deşteptătorului.
  Fugi în stradă, dar acolo haosul era multiplu. Grupuri separate de 
oameni treceau în grabă dar nu' formau nici stele nici pătrate. Stâlpii lămpilor 
de stradă erau prost plasaţi iar dalele din pavaj erau de mărimi diferite. Nu 
putea face nimic nici cu sunetul clopotului tramvaielor nici cu strigătele 
stridente ale negustorilor ambulanţi. Nici un grup repetat de cuvinte nu intra în
ritmul lor şi nici o gamă nu le putea da sens.
  Stătu liniştit, rezemat de zid, încercând să nu vadă şi să nu audă. Apoi 
îşi aminti de Betty. Ea îl făcuse adesea să simtă că atunci când îi îndrepta lui 
cravata, devenea şi ea mai dreaptă. Se gândise cândva că, dacă lumea ei ar fi 
mai mare, dacă ar fi chiar lumea, ea ar putea­o ordona la fel de irevocabil 
precum obiectele de pe măsuţa de toaletă.
  Dădu adresa lui Betty unui şofer de taxi şi îi spuse să se grăbească. Dar 
ea locuia în cealaltă parte a oraşului şi până ajunse acolo panica lui devenise 
iritare.
  Ea apăru la uşa apartamentului într­un halat încreţit, de în alb, care se 
îngălbenea spre maroniu la margini. Ii întinse amândouă mâinile şi braţele ei 
apărură rotunde şi netede precum lemnul adus de mare.
  Odată cu întoarcerea conştiinţei de sine ştiu că numai violenţa îl putea 
face mai suplu. Totuşi, tot pe Betty o critică. Lumea ei nu era lumea şi nu 
putea să­i includă niciodată pe cititorii rubricii lui. Siguranţa ei se baza pe 
puterea de a limita arbitrar experienţa. Mai mult, confuzia lui era semnificativă,
în timp se ordinea ei nu era.
  Încercă să răspundă salutului ei şi descoperi că limba i­a devenit un 
deget mare şi gros. Pentru a evita să vorbească încercă un sărut stânjenit, apoi 
găsi necesar să se scuze.
  Seamănă prea mult cu scena întoarcerii iubitului, ştii, şi… Se poticni 
intenţionat în aşa fel încât ea să­i ia confuzia drept un sentiment cinstit. Dar 
şmecheria dădu greş şi ea aşteptă ca el să continue:
  Te rog, ia masa cu mine.
  Mă tem că nu pot.
  Zâmbetul ei se deschise în râs.
  Râdea de el. În apărare, el îi examină risul căutând în el „amărăciune”, 
„struguri acri”, o „inimă frântă”, „dracului­îi­pasă”. Dar, spre confuzia lui, nu 
găsi nimic
  — Ziua lăcusUi de care să râdă şi el. Zâmbetul ei se deschisese natural, 
nu ca o umbrelă, şi, în timp ce o urmărea, râsul ei se închise şi redeveni iarăşi 
zâmbet, un zâmbet care nu era nici „crispat” ori „ironic”, nici „misterios”.
  În timp ce se îndreptau spre camera de zi, iritarea lui crescu. Ea se aşeză
pe o canapea cu picioarele goale sub ea şi cu spatele drept. Îndărătul ei un 
copac argintiu înflorea pe tapetul de culoarea lămâiei. El rămase în picioare.
  Betty Buddha, spuse el. Betty Buddha. Ai zâmbetul lui îngâmfat; nu­ţi 
mai lipseşte decât o burtă mare.
  Vocea îi era atât de plină de ură, încât rămase el însuşi surprins. Se agită
o vreme în tăcere şi, în cele din urmă, se aşeză lingă ea luându­i mâna.
  Trecuseră mai mult de două luni de când stătuse cu ea pe aceeaşi 
canapea şi o ceruse în căsătorie. Ea acceptase şi făcuseră planuri privind viaţa 
lor de după nuntă, slujba lui, şorţul ei de bumbac, papucii lui lângă cămin şi 
îndemânarea ei de a găti. O evitase de­atunci. Nu se simţea vinovat; era doar 
supărat că se prostise crezând că era posibilă o astfel de soluţie.
  Curând obosi cu ţinutul de mână şi începu să se agite iar. Îşi aminti că 
spre sfârşitul ultimei sale vizite îşi vârâse mâinile sub capotul ei. Incapabil să 
se gândească la altceva, repetă gestul. Era goală sub halat şi îi găsi sânii.
  Ea nu dădu nici un semn care să arate că era conştientă de mâna lui. 
Era pregătit pentru o palmă, dar chiar când o prinse de sfârc ea rămase tăcută.
  Lasă­mă să smulg acest trandafir, spuse el smucindu­l brusc. Vreau să­l 
port la butonieră.
  Betty îi atinse fruntea.
  Ce s­a întâmplat? Întrebă ea. Eşti bolnav?
  Începu să strige la ea, însoţindu­şi strigătele cu gesturi care erau prea 
previzibile, ca acelea ale unui actor demodat.
  Ce târfă amabilă eşti. Îndată ce omul se poartă vicios, spui că e bolnav. 
Cei ce­şi torturează nevestele, cei ce violează copii mici, după tine toţi sunt 
bolnavi. Nu există moralitate, doar medicină. Ei bine, nu sunt bolnav. N­am 
nevoie de blestematele tale aspirine. Am an complex cristic. Omenirea… Sunt 
un îndrăgostit de omenire. Toţi nenorociţii ăştia disperaţi… încheie cu un râs 
scurt ca un lătrat.
  Ea părăsise canapeaua şi se aşezase într­un fotoliu roşu umplut cu câlţi 
şi încordat de arcuri mobile. In poala acestui monstru de piele orice urmă din 
seninul Buddha dispăru.
  Dar furia lui nu se domoli.
  Ce s­a întâmplat, iubito? Întrebă el, bătând­o pe umăr ameninţător. Nu 
ţi­a plăcut spectacolul?
  În loc să răspundă, ea îşi ridică braţul ca şi când s­ar fi apărat de o 
lovitură. Era ca un pisoi a cărui neajutorare moale te face să­ţi vină greu să­l 
loveşti.
  Ce s­a întâmplat? Întrebă el iar şi iar. Ce s­a întâmplat? Ce s­a 
întâmplat?
  Faţa ei căpătă expresia unui jucător de cărţi fără experienţă, gata să 
mizeze totul pe ultima carte. El se întorcea să­şi caute pălăria când ea vorbi:
  Te iubesc.
  Mă ce?
  Nevoia de a repeta o făcu să roşească, reuşi totuşi să­şi păstreze tonul 
firescTe iubesc.
  Şi eu te iubesc, spuse el. Pe tine şi blestematul tău zâmbet printre 
lacrimi.
  De ce nu mă laşi în pace? Începuse să plângă. Mă simţeam grozav înainte
de venirea ta şi acum mă simt groaznic. Pleacă. Te rog, pleacă.
  Miss Lonelyhearts şi bătrânul cel curat.
  Din nou în stradă Miss Lonelyhearts se întrebă ce să mai facă. Era prea 
agitat ca să mănânce şi­i era teamă să se întoarcă acasă. Se simţea ca şi cum 
inima i­ar fi fost o bombă, o bombă complicată care ar provoca o singură 
explozie, distrugând lumea fără s­o facă să se cutremure.
  Hotărî să meargă la barul lui Delehanty să bea ceva. In localul clandestin
descoperi la bar un grup de prieteni. Il salutară şi continuară să vorbească. 
Unul din ei se plângea de numărul mare de femei scriitoare.
  Şi toate au trei nume, spuse el, Mary Roberts Wilcox, Ella Wheeler 
Catheter, Ford Mary Rinehart…
  Apoi cineva începu o serie de poveşti, sugerând că tot ce le trebuia ălora 
era un viol straşnic.
  Am cunoscut o tipă care era normală până ce a intrat într­un grup şi a 
devenit literată. A început să scrie pentru mici reviste despre cât de mult o 
rănea pe ea Frumuseţea şi şi­a părăsit iubitul care manevra popicele într­o 
popicărie.
  Băieţii din cartier s­au supărat şi au luat­o într­o noapte la înghesuială. 
Erau cam opt. Au aranjat­o bine…
  Asta e la fel cu cea care se povesteşte despre o altă femeie scriitoare. 
Când a apărut moda cu stilul dur ea a lăsat baltă şmecheria cu accentul 
englezesc şi s­a apucat să studieze argoul. A început să se amestece cu nişte 
borfaşi într­un local, adunând material pentru un roman. Ei bine, borfaşii nu 
ştiau că sunt pitoreşti şi credeau că e o clientă obişnuită până când i­a 
avertizat barmanul. Au dus­o în camera din spate s­o înveţe un cuvânt nou şi 
au pus­o jos. N­au lăsat­o să iasă trei zile. In ultima zi au vândut bilete pentru 
negri…
  Miss Lonelyhearts încetă să asculte. Prietenii lui vor continua să spună 
asemenea poveşti până vor fi prea beţi ca să mai vorbească. Erau conştienţi de 
infantilismul lor, dar nu ştiau cum să se răzbune altfel. La colegiu şi poate un 
an după aceea crezuseră în literatură, crezuseră în Frumuseţe şi în exprimarea 
personală ca supremă ţintă. Când şi­au pierdut această credinţă au pierdut 
totul. Banii şi gloria nu însemnau nimic pentru ei. Nu erau oameni de lume.
  Miss Lonelyhearts bea zdravăn. Zâmbea, un zâmbet inocent, amuzat, 
zâmbetul unui anarhist cu o bombă în buzunar, urmărind un film la cinema. In
scurt timp va pleca să­l omoare pe Preşedinte.
  Nu încetă să zâmbească până nu­şi auzi numele rostit şi începu să 
asculte iarăşi.
  El e din cei care ling leproşi. Shrike zice că ăsta vrea să lingă leproşi. 
Barman, un lepros pentru domnul.
  Dacă n­ai un lepros dă­i un ungur.
  Ei bine, ăsta e necazul cu apropierea lui de Dumnezeu. E prea afurisit de 
literară – cântec simplu, poezie latină, pictură medievală, Huysmans, vitralii şi 
prostii asemenătoare.
  — Chiar dacă ar avea o experienţă religioasă adevărată, ar fi personală şi 
lipsită de sens pentru oricine în afară de un psiholog.
  Necazul cu el, necazul cu noi toţi e că nu avem viaţă exterioară, numai 
una interioară şi asta din necesitate.
  E un evazionist. Vrea să­şi cultive grădina interioară. Dar nu poţi evada, 
şi unde să găsească o piaţă pentru fructele personalităţii sale? Agenţia Agrară e
un eşec.
  După mine, până la urmă, trebuie să­ţi câştigi existenţa. Nu putem crede
toţi în Christos şi ce­i pasă fermierului de artă? El îşi scoate pantofii ca să 
simtă între degete căldura pământului roditor. În biserică nu­ţi poţi scoate 
pantofii.
  Miss Lonelyhearts începuse iar să zâmbească. Asemeni lui Shrike, omul 
pe care îl imitau, erau şi ei maşini de făcut glume. O maşină de nasturi face 
nasturi, indiferent care e forţa folosită, piciorul, aburul sau electricitatea. Ei, 
indiferent de forţa care­i motiva, moartea, iubirea sau Dumnezeu, făceau 
glume.
  „Absurditatea lor e singura piedică?” se întrebă el. „Fusese el înfrânt oare
de un obstacol atât de meschin?”
  Whiskyul era bun şi el se simţea încălzit şi sigur. Prin fumul de tutun 
albăstrui barul din lemn de mahon strălucea ca aurul umed. Paharele şi 
sticlele, cu efectele lor explozive de lumină, răsunau ca o baterie de clopoţei 
atunci când barmanul le apropia. Uită că inima lui e o bombă pentru a­şi 
aminti de un incident din copilărie. Într­o seară de iarnă aşteptase, împreună 
cu sora lui mai mică, să se întoarcă tatăl lor de la biserică. Ea avea opt ani pe­
atunci iar el doisprezece. Întristat de inter valul dintre joc şi masă, mersese la 
pian şi începuse o piesă de Mozart. Era prima oară când mersese de bună voie 
la pian. Sora lui lăsase cartea cu poze pentru a dansa pe muzica lui. Ea nu mai
dansase niciodată înainte. Dansase grav şi cu atenţie un dans simplu şi totuşi 
exact… In timp ce Miss Lonelyhearts stătea la bar, legănându­se uşor în ritmul 
muzicii pe care şi­o amintea, se gândea ia copii dansând. Pătratul înlocuind 
dreptunghiul şi fiind înlocuit de cerc. Fiecare copil, peste tot; în toată lumea nu
era nici un copil care să nu danseze grav şi dulce.
  Se îndepărtă de bar şi se izbi din greşeală de un om care ţinea în mână 
un pahar de bere. Când se întoarse să­i ceară scuze primi un pumn în gură. 
Mai târziu se trezi la o masă în camera din spate jucându­se cu un dinte care i 
se mişca. Se întrebă de ce nu i se mai potrivea pălăria şi­şi descoperi un cucui 
în ceafă. Probabil căzuse. Obstacolul era mai înalt decât crezuse el.
  Mânia lui se roti în cercuri largi, bete. Pentru numele lui Dumnezeu, ce 
era afacerea asta cu Christos? Şi cu copii dansând grav? Ii va cere lui Shrike 
să­l transfere la departamentul sportiv.
  Ned Gates veni să vadă cum se mai simţea şi­i sugeră să iasă la aer 
curat. Gates era şi el foarte beat. Când părăsiră barul împreună, descoperiră că
ningea.
  Mânia lui Miss Lonelyhearts deveni rece şi udă ca zăpada. Împreună cu 
însoţitorul lui merseră clătinându­se, cu capetele plecate, cotind la întâmplare, 
până se treziră în faţa micului parc. O lumină ardea la toaleta publică şi ei 
intrară să se încălzească.
  Un bătrân era aşezat pe una din toalete. Uşa cabinei era deschisă şi el 
stătea pe capacul lăsat.
  Gates îl interpelă.
  Ia te uită, stai într­o rină ca o căpuşă în lână. Aşa­i?
  Bătrânul sări înspăimântat dar în cele din urmă reuşi să vorbească.
  Ce vreţi? Vă rog să mă lăsaţi în pace. Vocea lui era ca a unui flaut; nu 
vibra.
  Dacă nu găseşti o femeie, fă rost de un bătrân curat, cântă Gates.
  Bătrânul arăta ca şi când era gata să plângă dar, în loc de asta, se porni 
brusc să râdă. O tuse groaznică izbucni sub râsul lui şi, ajungând în fundul 
plămânilor, ţişni sfâşiindu­i gâtlejul. Se întoarse să se şteargă la gură.
  Miss Lonelyhearts încercă să­l facă pe Gates să plece dar acesta refuză s­
o facă fără bătrân. Îl apucară amândoi şi îl scoaseră din despărţitură şi afară pe
uşa toaletei. El se lăsă moale în braţele lor şi începu să chicotească. Miss 
Lonelyhearts îşi înăbuşi dorinţa de a­l lovi.
  Ninsoarea încetase şi se făcuse foarte frig. Bătrânul nu avea palton, dar 
spuse că frigul i se părea înviorător. Avea baston şi purta mănuşi pentru că, 
zicea el, detesta mâinile înroşite de frig.
  În loc să se întoarcă la Delehanty, se duseră într­o pivniţă italiană din 
apropierea parcului. Bătrânul încercă să­i facă să bea cafea, dar ei îi spuseră 
să­şi vadă de treabă şi băură whisky. Whisky­ul îi arse lui Miss Lonelyhearts 
buza crăpată.
  Gates era supărat pe manierele îngrijite ale bătrânului.
  Ascultă, spuse el, lasă manierele de gentlemen şi spune­ne povestea vieţii
tale.
  Bătrânul se îmbăţoşă ca o fetiţă care face nazuri.
  Ei, haide, spuse Gates. Noi suntem oameni de ştiinţă. El e Havelock Ellis 
iar eu Krafft­Ebing. Când ţi­ai descoperit primele tendinţe homosexuale?
  Ce vrei să spui, domnule? Eu…
  Da, ştiu, dar ce spui de diferenţa ta faţă de ceilalţi bărbaţi?
  Cum îndrăzneşti… Scoase un mic strigăt de indignare.
  Haide, haide, spuse Miss Lonelyhearts, n­a vrut să te insulte. Oamenii de
ştiinţă au maniere foarte urâte… Dar eşti pervers, nu­i aşa?
  Bătrânul ridică bastonul să­l lovească. Gates îl prinse pe la spate şi i­l 
smulse din mână. Bătrânul începu să tuşească violent şi îşi duse la gură 
cravata neagră de satin. Încă tuşind se târî până la un scaun din fundul 
încăperii.
  Miss Lonelyhearts se simţea ea în urmă cu ani de? Ile când călcase din 
greşeală pe o broscuţă. Măruntaiele ei strivite îl umpluseră da milă dar, când 
suferinţa ei devenise reală pentru simţurile lui, mila i se transformase în furie 
şi o lovise dezlănţuit până murise.
  O să scot eu povestea vieţii lui de la ticălos, strigă e] şi porni după acesta.
Gates îl urmă râzând.
  La apropierea lor bătrânul sări în picioare. Miss Lonelyhearts îl prinse şi­l
obligă să se aşeze iarăşi.
  Noi suntem psihologi, spuse el. Vrem să te ajutăm. Cum te numeşti?
  George B. Simpson.
  De la ce vine B?
  Bramhall.
  Vârsta, te rog, şi natura căutărilor tale.
  Cu ce drept întrebaţi?
  Ştiinţa îmi dă dreptul.
  S­o lăsăm baltă, spuse Gates. Bătrânul are de gând să plângă.
  Nu, Krafft­Ebing, nu trebuie să îngăduim sentimentului să se amestece 
în cercetările ştiinţei.
  Miss Lonelyhearts îl înlănţui pe bătrân cu braţul.
  Spune­ne povestea vieţii tale, spuse el, dând vocii sale un ton înţelegător.
  Nu am nici o poveste.
  Trebuie să ai. Fieeare are o poveste a vieţii sale.
  Bătrânul începu să suspine.
  Da, ştiu, povestea ta e tristă. Spune­o, fire­ai să fii, spune­o.
  Când bătrânul rămase totuşi tăcut, îi luă braţul şi i­l răsuci. Gates 
încercă să­l îndepărteze dar el refuză să­i dea drumul. Răsucea braţul tuturor 
bolnavilor şi nenorociţilor, disperaţilor şi trădaţilor, dezarticulaţilor şi 
neputincioşilor. Răsucea braţul Disperatei, Inimii­frânte, Sătulei­de­toate, 
Deziluzionatei­cu­soţ­tuberculos.
  Bătrânul începu să ţipe. Cineva îl lovi pe Miss Lonelyhearts pe la spate, 
cu un scaun.
  Miss Lonelyhearts şi Mrs. Shrike.
  Miss Lonelyhearts zăcea pe pat îmbrăcat, exact cum fusese trântit 
noaptea trecută. Îl durea capul şi gândurile i se învârteau înăuntrul durerii ca o
roată într­o roată. Când deschise ochii, camera, precum o a treia roată, se 
învârti în jurul durerii din cap.
  Din locul în care zăcea putea vedea deşteptătorul. Era trei şi jumătate. 
Când sună telefonul se târî afară din grămada acră de haine de pat. Shrike voia
să ştie dacă avea de gând să se arate la birou. Răspunse că e beat dar va 
încerca să ajungă.
  Se dezbrăcă încet şi făcu o baie. Apa fierbinte dădu corpului o senzaţie 
plăcută dar inima îi rămase o bucată de grăsime sleită. După ce se şterse găsi 
nişte whisky în dulăpiorul cu medicamente şi­l bău. Alcoolul îi încălzi doar 
căptuşeala stomacului.
  Se bărbieri, îmbrăcă o cămaşă curată şi un costum proaspăt Călcat şi 
ieşi să găsească ceva de mâncare. Pe când îşi termina a doua ceaşcă de cafea 
opărită era prea târziu să mai meargă la slujbă. Dar nu avea de ce să se 
îngrijoreze, pentru că Shrike nu­l va concedia niciodată. Era o ţintă prea 
perfectă pentru glumele lui Shrike. Odată încercase să­l determine să­l dea 
afară recomandând, în rubrica lui, sinuciderea. Shrike nu spusese decât: 
Aminteşte­ţi, te rog, că slujba ta e să sporeşti vânzarea ziarului. Sinuciderea, e 
lesne de înţeles, nu poate decât să împiedice acest scop.” îşi plăti micul dejun şi
părăsi localul. Puţină mişcare l­ar putea încălzi. Hotărî să facă o plimbare 
rapidă, dar curând obosi şi când ajunse în micul parc se trânti pe banca din 
faţa obeliscului ce comemora războiul cu Mexicul.
  Coloana de piatră arunca o umbră lungă, rigidă, pe aleea din faţa lui. 
Şezu privind­o fix, fără să ştie de ce, până observă că se alungea cu tresăriri 
rapide, nu cum se alungesc de obicei umbrele. Se sperie şi privi repede în sus 
spre monument. Părea roşu şi umflat în lumina soarelui muribund, ca şi când 
ar fi fost pe punctul de a scuipa o grămadă de sămânţă de granit.
  Plecă grăbit. Când ajunse iar în stradă începu să râdă. Deşi încercase cu 
apă fierbinte, whisky, cafea, mişcare, uitase total de sex. Ce­i trebuia, de fapt, 
era o femeie. Râse iarăşi amintindu­şi că la colegiu toţi prietenii lui considerau 
actul sexual capabil să calmeze nervii, să relaxeze muşchii şi să cureţe sângele.
  Dar ştia doar două femei care l­ar suporta. Îşi pierduse şansele cu Betty, 
deci trebuia să încerce cu Mary Shrike.
  Când o săruta pe nevasta lui Shrike se simţea mai puţin considerat drept
o glumă. Ea îi întorcea sărutările pentru că îl ura pe Shrike. Dar chiar şi aici, 
Shrike îl învinsese. Indiferent cât o ruga el să­i pună coarne lui Shrike, refuza 
să se culce cu el.
  Deşi Mary gemea întotdeauna şi i se tulburau ochii, ea nu asocia ceea ce 
simţea cu actul sexual. Când el forţa această asociaţie ea se supăra. Fusese 
convins că gemetele ei erau sincere după schimbarea care se petrecea în ea 
când o săruta îndelung. Atunci corpul ei emana un miros care îmbogăţea 
parfumul sintetic de floare, pe care ea îl folosea după urechi şi în adânciturile 
gâtului. Nici o schimbare similară nu se petrecea în corpul lui. La fel ca pe un 
mort numai frecarea îl putea încălzi sau violenţa îl putea face mobil.
  Hotărî să bea câteva pahare şi apoi s­o sune pe Mary de la Delehanty. 
Era destul de devreme şi barul era gol. Barmanul îl servi şi se întoarse la ziarul 
lui.
  Pe oglinda din spatele barului atârna un afiş publicitar pentru apă 
minerală. Înfăţişa o fată goală pe care aburul care se ridica din izvorul de la 
picioarele ei o făcea modestă. Artistul avusese mare grijă când îi desenase sânii 
şi sfârcurile îi ieşeau în relief ca nişte minuscule pălării roşii.
  Încearcă să se excite gândindu­se la jocul pe care îl făcea Mary cu sânii 
ei. Şi­i folosea precum cochetele de altădată evantaiele. Una din şmecheriile ei 
era să poarte o medalie atârnată jos, în decolteu. De câte ori îi cerea să i­o 
arate, în loc să o scoată afară, ea se apleca înainte pentru ca el să privească 
înăuntru. Deşi ceruse adese? Să vadă medalia nu descoperise încă ce 
reprezenta.
  Excitarea însă refuza să se producă. Mai mult, se. Simţea chiar mai rece 
decât înainte de­a fi început să se gândească la femei. Nu era stilul lui. Totuşi, 
insistă, din disperare, şi merse la telefon s­o sune pe Mary.
  Tu erai? Întrebă ea, apoi adăugă, înainte ca el să poată răspunde, trebuie
să te văd imediat. M­am certat cu el. De data asta definitiv.
  Ea vorbea întotdeauna ca la rubrica de ştiri şi agitaţia ei îl obligă să fie 
degajat.
  O. K., spuse el. Când? Unde?
  Oriunde, am terminat cu ticălosul ăla, ţi­am spus, am. Erminat.
  Se certase cu Shrike şi înainte şi ştia că drept recompensă pentru un 
număr obişnuit de sărutări va trebui să asculte o cantitate extraordinară de 
lamentaţii.
  Vrei să ne întâlnim aici, la Delehanty? Întrebă el.
  Nu, vino tu aici. Vom fi singuri şi oricum trebuie să fac baie şi să mă 
îmbrac.
  Când va ajunge la el îl va găsi probabil pe Shrike acolo, cu ea pe 
genunchii lui. Vor fi amândoi bucuroşi să­l vadă şi toţi trei vor merge la film 
unde Mary îl va ţine de mână pe sub scaun.
  Se întoarse la bar să mai bea ceva apoi cumpără un sfert de scotch şi luă 
un taxi. Shrike deschise uşa. Deşi se aşteptase să­l vadă, se simţi stânjenit şi 
încercă să­şi ascundă confuzia prefăcându­se foarte beat.
  Intră, intră, spărgător de familii, spuse Shike râzând. Doamna va ieşi în 
câteva minute. E în baie.
  Shrike îi luă sticla pe care o avea în mână şi­i scoase dopul. Apoi aduse 
nişte sifon şi prepară două porţii cu gheaţă.
  Ei, zise Shrike, ridicând paharul, deci te dai în vânt după treburile astea, 
aşa­i? Whisky­ul şi nevasta şefului.
  Miss Lonelyhearts se găsea întotdeauna în imposibilitatea de a­i 
răspunde. Răspunsurile pe care voia să le dea erau prea generale şi începeau 
mult în urmă în istoria relaţiilor lor.
  Faci muncă de teren, bănuiesc, spuse Shrike. Ei bine, nu pune whisky­ul
ăsta pe lista de cheltuieli. Totuşi ne face plăcere să vedem un tânăr care pune 
inimă în ceea ce face. Tu te­ai cam învârtit cu a ta în dinţi.
  Miss Lonelyhearts făcu un efort disperat să răspundă.
  Iar tu, zise el, eşti un ticălos bătrân care­şi bate nevasta.
  Shrike râse, dar prea lung şi tare, apoi se opri cu un suspin studiat.
  Ah, flăcăule, spuse el, greşeşti. Mary e cea cu bătaia.
  Sorbi îndelung din paharul cu whisky şi suspină iar, şi mai teatral.
  Bunul meu prieten, aş vrea să am o discuţie deschisă cu tine. Ador 
discuţiile sincere şi în zilele noastre sunt atât de puţini oameni cu care poţi 
discuta într­adevăr. Toată lumea e atât de indiferentă. Vreau să recunosc 
lucrurile deschis, cât se poate de deschis. E mai bine decât să le laşi să­ţi coacă
în adâncul sufletului.
  În timp ce vorbea îşi însufleţea expresia cu mici semne ale capului şi cu 
ocheade care erau în mod evident făc. Ure cu scopul de a inspira încredere şi a­
l face să pară un tip foarte simplu.
  Bunul meu prieten, acuzaţia ta mă răneşte până la sânge. Voi 
îndrăgostiţii platonici credeţi că numai voi suferiţi. Dar greşiţi. Deşi iubirea mea
este cea a cărnii trecătoare, şi eu sufăr. Suferinţa e aceea care mă împinge în 
braţele domnişoarelor Farkis ale acestei lumi. Da. Sufăr.
  Aici expresia impenetrabilă se destrămă şi durerea se strecură în vocea 
lui.
  E egoistă. E o blestemată de târfă egoistă. Era virgină când m­am însurat
cu ea şi de­atunci s­a zbătut să rămână aşa. A te culca cu ea ca şi cum te­ai 
culca cu un cuţit în coapse.
  Veni rândul lui Miss Lonelyhearts să râdă. Îşi apropie faţa de cea a lui 
Shike şi râse cât de tare putu.
  Pretinde că am violat­o. Ţi­l poţi imagina pe Willie Shrike, pe micuţul 
Willie Shrike, violând pe cineva? Eu sunt ca tine, unul din acei amanţi 
recunoscători.
  Mary intră în cameră în halat de baie. Se aplecă spre Miss Lonelyhearts 
şi spuse:
  Nu vorbi cu porcul ăsta. Vino cu mine şi adu şi vvhisky­ul.
  În timp ce­o urma în dormitor, îl auzi pe Shrike trântind uşa de la 
intrare. Ea intră într­un separeu larg pentru haine, să se îmbrace. El se aşeză 
pe pat.
  Ce ţi­a spus porcul ăla?
  A spus că eşti egoistă, Mary, egoistă sexual.
  Ce neruşinare sfruntată. Ştii de ce mă lasă să ies cu alţi bărbaţi? Să 
economisească bani. Ştie că îi las să mă mângâie şi când ajung acasă, 
înfierbântată şi răscolită, vine în patul meu şi se milogeşte să­l las. Ticălos 
nenorocit!
  Ieşi din separeu ­îmbrăcată într­un furou de mătase neagră şi începu să­
şi aranjeze părul în faţa măsuţei de toaletă. Miss Lonelyhearts se aplecă s­o 
sărute pe ceafă.
  Gata, gata, zise, ea, pisicindu­se, o să mă răvăşeşti.
  El trase o duşcă din sticla de whisky apoi îi prepară şi ei un whisky cu 
sifon. Când i­l aduse, ea îl sărută, un mic sărut în semn de răspiată.
  Unde mergem să mâncăm? Întrebă ea. Să mergem unde se poate dansa. 
Vreau să fiu veselă.
  Luară un taxi până la un local numit „El Gaucho”. Când intrară 
orchestra cânta o rumba cubaneză. Un chelner îmbrăcat ca un cowboy 
sudamerican îi conduse la o masă. Mary deveni îndată pasionată şi mişcările ei 
languroase sugerau abandonul.
  Dar atmosfera romantică lui îi accentuă senzaţia de grăsime sleită. 
Încercă să scape de ea, spunându­şi că e o copilărie. Ce se întâmpla cu marea 
lui inimă înţelegătoare? Chitara, şalurile strălucitoare, mâncărurile exotice, 
costumele excentrice, toate acestea făceau parte din afacerea cu vise. Învăţase 
să nu râdă de reclamele prin care se ofereau să te înveţe să scrii, să faci desene
animate, ingineria, să­ţi dezvolţi bicepşii sau bustul. Ar trebui deci să­şi dea 
seama că oamenii care veneau la „El Gaucho” erau aceiaşi care voiau să scrie, 
să trăiască c viaţă de artist, să fie ingineri sau să poarte moletiere de piele, 
voiau să aibă o strângere de mână care să­l impresioneze pe şef, voiau ca Raoul
să­şi pună capul ca pe o pernă pe sânii lor proieminenţi. Erau aceiaşi oameni 
cu cei care­i cereau ajutor în scrisori lui Miss Lonelyhearts.
  Dar iritarea lui era prea profundă ca să şi­o poată calma în felul acesta. 
Pentru moment visele îl lăsau race, indiferent cit de umile erau.
  Îmi place locul ăsta, spuse Mary. E puţin cam fals, ştiu, dar e vesel şi 
vreau atât de mult să fiu veselă.
  Ea îi mulţumi, oferindu­se într­o serie de gesturi convenţionale, 
impersonale. Purta o rochie strimtă, strălucitoare, care arăta ca oţelul acoperit 
cu sticlă şi era ceva de­a dreptul mecanic în pantomima ei.
  De ce vrei să fii veselă?
  Toată lumea vrea – dacă nu e bolnavă.
  Să fi fost bolnav? Într­un imens val rece, cititorii rubricii sale se 
prăbuşiră peste muzică, peste şalurile strălucitoare şi chelnerii pitoreşti, peste 
corpul ei strălucitor. Pentru a se salva ceru să vadă medalia. Ca o fetiţă care 
ajută un bătrân să traverseze strada, ea se aplecă pentru ca el să privească în 
decolteul rochiei. Dar, înainte de a putea să vadă ceva, un chelner se apropie de
masă.
  Modul în care poţi fi vesel este făcându­i pe ceilalţi veseli, spuse Miss 
Lonelyhearts. Culcă­te cu mine şi voi fi un câine vesel.
  Înfrângerea din vocea lui o făcu să­i ignore cererea cu uşurinţă şi mintea 
ei se împovăra cu a lui.
  Am avut o viaţă grea, spuse ea. De la început am avut o existenţă grea, 
Când eram copil am văzut­o pe mama murind. Avea cancer la sân şi avea 
dureri gr oaznice. A murit aplecându­se peste o masă.
  Culcă­te cu mine, spuse el.
  Nu, hai să dansăm.
  Nu vreau. Povesteşte­mi despre mama ta.
  A murit aplecându­se peste o masă. Avea dureri atât de groaznice, încât 
s­a târât afară din pat să moară.
  Mary se aplecă să­i arate cum murise mama ei şi el făcu încă o încercare 
să­i vadă medalia. Văzu că era un alergător pe ea dar nu putu citi inscripţia.
  Tatăl meu a fost foarte crud cu mama, continuă ea Era portretist, un om 
de geniu, dar… se.
  El încetă să asculte şi încercă să­şi pună iar în mişcare marea inimă 
înţelegătoare. Părinţii sunt şi ei parte din afacerea cu vise. Tatăl meu era un 
prinţ rus, tatăl meu era un şef indian piut, tatăl meu era un mare proprietar de
oi australian, tata şi­a pierdut banii în Wall Street, tata era portretist. Oameni 
ca Mary nu puteau trăi fără asemenea poveşti. Le spuneau pentru că voiau să 
vorbească despre altceva decât haine, afaceri sau filme, pentru că voiau să 
vorbească despre ceva poetic.
  Când ea îşi termină povestea, el spuse „Biata de tine” şi se aplecă să mai 
arunce o privire medaliei. Ea se aplecă să­l ajute şi trase cu degetele de 
decolteul rochiei. De data asta putu citi inscripţia: „Acordată de Şcoala Latină 
din Boston pentru primul loc în cursa de 100 yarzi”.
  Era o victorie mică, totuşi îi adânci mult oboseala şi se bucură când ea 
sugeră să plece. In taxi o imploră iar să se culce cu el. Ea refuză. El îi frământa 
corpul ca un sculptor înfuriat pe lutul lui, dar era prea multă metodă în 
mângâierile lui şi amândoi rămaseră reci.
  La uşa apartamentului ea se întoarse să­l sărute şi se lipi de el. O 
scânteie se aprinse în mădularele lui. Refuză s­o lase să se stingă şi încercă să 
transforme această scânteie în flacără. Ea se desprinse dintr­un sărut lung şi 
umed.
  Ascultă­mă, spuse ea. Nu putem înceta să vorbim. Trebuie să vorbim. 
Willie a auzit probabil liftul şi ascultă în spatele uşii. Nu­l cunoşti. Dacă nu ne­
aude vorbind o să ştie că mă săruţi şi va deschide uşa. E o şmecherie veche de­
a lui.
  O ţinu strâns şi încercă să păstreze scânteia însufleţită.
  Nu mă săruta pe gură, îl ruga ea, trebuie să vorbesc.
  O sărută pe gât, apoi îi descheie rochia şi o sărută pe sâni. Ea se temea 
să reziste sau să se oprească din vorbit.
  Mama a murit de cancer la sân, spuse ea cu o voce curajoasă, ca o fetiţă 
recitind la o petrecere. A murit aplecându­se peste o masă. Tata era portretist. 
Ducea o viaţă foarte veselă. Se purta urât cu mama. Ea avea cancer la sân. 
Ea… El o dezbrăca iar ea începu să mormăie şi să se repete. Rochia îi căzu la 
picioare şi îi îndepărtă lenjeria de corp până rămase goală sub haina de blană. 
Încercă s­o tragă jos.
  Te rog, te rog, imploră ea, o să vină şi ne găseşte.
  O întrerupse cu un sărut lung.
  Lasă­mă să plec, dragule, îl rugă ea, poate nu e acasă. Dacă nu e, te las 
înăuntru.
  Îi dădu drumul. Ea deschise uşa şi intră pe vârfuri ducându­şi hainele 
înfăşurate sub blană. O auzi aprinzând lumina şi ştiu că Shrike nu fusese în 
spatele uşii. Apoi auzi paşi şi se ascunse după un stâlp al cuştii ascensorului. 
Uşa se deschise şi Shrike privi în hol. Avea pe el doar bluza de pijama.
  Miss Lonelyhearts într­o vizită de documentare.
  Era rece şi umed în redacţie în ziua următoare şi Miss Lonelyhearts 
stătea la birou cu mâinile în buzunare şi picioarele strânse. Un deşert, gândea 
el, nu de nisip ci de rugină şi murdărie organică, înconjurat de un gard pe care 
sunt afişe descriind evenimentele zilei. Mama ucide cinci cu toporul, ucide 
şapte, ucide nouă… Scumpi snopeşte în bătaie doi, snopeşte trei. Dincolo de 
gard Disperata, Inima­frântă, Deziluzionata­cu­soţ tuberculos şi celelalte scriau
grav cuvintele MISS LONELYHEARTS, din cochilii de scoici vopsite în alb, ca şi 
când ar fi decorat pajiştea unui parc rural.
  Nu observă apropierea legănată a lui Goldsmith până când un braţ greoi 
nu se lăsă să cadă pe gâtul lui ca un cuţit de ghilotină. Se eliberă bombănind. 
Furia lui îl amuză pe Goldsmith, care zâmbi, strângndu­şi obrajii graşi ca două 
suluri identice de hârtie igienică fină şi rozalie.
  Ei, ce mai face beţivul nostru? Întrebă Goldsmith, imitându­l pe Shrike.
  Miss Lonelyhearts ştia că Goldsmith scrisese articolul în locul lui în ziua 
precedentă aşa că îşi ascunse supărarea pentru a fi recunoscător.
  Nici o problemă, spuse Goldsmith. A fost o plăcere să­ţi citesc 
corespondenţa. Scoase un plic roz din buzunar şi îl aruncă pe birou. De la o 
admiratoare. Trase cu ochiul, lăsând încet o pleoapă groasă, cenuşie, peste un 
ochi umed, mişcător.
  Miss Lonelyhearts ridică scrisoarea.
  Dragă Miss Lonelyhearts ­
  Nu sunt prea bună la scris, aşa că mă întreb dacă am putea sta de vorbă.
Am 32 de ani dar am avut o groază de necazuri în viaţă şi sunt din nefericire 
măritată cu un infirm. Am mare nevoie de un sfat bun dar nu­mi pot explica 
situaţia într­o scrisoare pentru că nu mă pricep la scrisori şi ar trebui un 
expert ca să­mi explice cazul. Ştiu că eşti bărbat şi­mi pare bine pentru că n­
am încredere în femei. Mi­ai fost arătat la Delehanty drept bărbatul care dă 
sfaturi în ziar şi în clipa în care te­am văzut am zis că mă poţi ajuta. Purtai un 
costum albastru şi o pălărie gri când am intrat cu soţul meu care e infirm.
  Nu mă jenez deloc să­ţi cer să ne vedem, pentru că e aproape ca şi când 
te­aş cunoaşte. Aşa că te rog sună­mă la Burgess 7­7323 care­i numărul meu 
pentru că am mare nevoie de sfatul tău în privinţa căsniciei mele.
  O admiratoare, Fay Doyle.
  Aruncă scrisoarea în coşul de hârtii cu o profundă expresie de dezgust.
  Goldsmith râse de el.
  Cum aşa, Dostoievski? Zise el. Nu aşa se procedează. In loc să faci pe 
rusul recomandând sinuciderea, ar trebui să­i trânteşti doamnei un copil şi să 
sporeşti tirajul ziarului.
  Ca să­l facă să plece Miss Lonelyhearts se prefăcu ocupat. Se aşeză la 
maşina de scris şi începu să­şi bată articolul.
  „Viaţa, pentru cei mai mulţi dintre noi, pare o luptă îngrozitoare în durere
şi sfâşiere lăuntrică, fără speranţă sau bucurie. O, dragii mei cititori, pare doar 
aşa. Fiecare om, oricât de sărac sau umil, poate învăţa să­şi folosească 
simţurile. Uitaţi­vă la cerul presărat de nori la
  — Ziua lăcustei marea brăzdată de spumă… Mirosiţi pinul dulce şi 
lemnul­ciinesc îmbătător. Pipăiţi catifeaua şi satinul. Cum zice un cântec 
popular: „Cele mai bune lucruri în viaţă sunt gratis”. Viaţa e.
  Nu mai putu continua şi se întoarse iarăşi la deşertul imaginat unde 
Disperata, Inima­frântă şi celelalte îi sfcriau încă numele. Terminaseră scoicile 
şi foloseau fotografii şterse, evantaie murdare, orare, cărţi de joc, jucării 
stricate, bijuterii false – resturi pe care amintirea le făcuse preţioase, mult mai 
preţioase decât orice ar putea marea să arunce.
  Îşi ucise râzând marea inimă înţelegătoare apoi se întinse spre coşul de 
hârtii după scrisoarea doamnei Doyle. Ca pe un cort o ridică deasupra 
deşertului. Pe fondul biroului de mahon întunecat, hârtia ieftină căpăta tonuri 
bogate. Se gândi la doamna Doyle ca la un cort acoperit de păr şi străbătut de 
vene, iar la el însuşi ca la un schelet într­un W. C. cu craniul şi oasele 
încrucişate pe exlibrisul unui erudit. Când făcu scheletul să intre în cortul de 
carne acestea înflori la toate încheieturile.
  Dar, în ciuda acestor gânduri, rămase uscat şi rece ca un os lustruit şi se
strădui să descopere o raţiune morală pentru a n­o suna pe doamna Doyle. 
Dacă ar fi putut crede în Christos, atunci adulterul ar fi fost un păcat, atunci 
totul ar fi fost simplu şi extrem de uşor de răspuns la scrisori.
  Deplinătatea eşecului său îl mână spre telefon. Părăsi încăperea şi coborî
în hol pentru a folosi telefonul cu piaţa de la care trebuiau purtate toate 
convorbirile personale. Pereţii cabinei erau acoperiţi cu desene obscene, îşi fixă 
ochii pe două organe fără corp şi dădu telefonistei numărul Burgess 7­7323.
  Doamna Doyle e acasă?
  Alo, cine e?
  Vreau să vorbesc cu domna Doyle, spuse el. Sunteţi do^ Tina Doyle?
  Da, eu sunt. Vocea ei era plină de teamă.
  Miss Lonelyhearts la telefon.
  Miss cine?
  Miss Lonelyhearts, bărbatul care face rubrica.
  Era gata să închidă când ea gânguri.
  A, bună…
  Aţi spus să vă sun.
  O, da… ce?
  El ghici că aştepta ca el să vorbească.
  Când ne putem vedea?
  Acum. Gângurea încă şi aproape îi simţea răsuflarea caldă şi umedă prin 
receptor.
  Unde?'
  Spune tu.
  Atunci, ascultă, zise el. Să ne întâlnim în parc lângă obelisc, peste vreo 
oră.
  Se întoarse la birou şi­şi termină articolul apoi (r) porni spre parc. Se 
aşeză pe o bancă lângă obelisc s­o aştepte pe doamna Doyle. Gândindu­se încă 
la corturi, examină cerul şi observă că era de culoarea unei prelate şi rău 
întins. Îl examină ca un detectiv prost care caută o dezlegare pentru propria­i 
epuizare. Când nu descoperi nimic îşi întoarse ochii exersaţi asupra zgârie­
norilor care ameninţau micul parc din toate părţile. În tonele lor de piatră 
chinuită şi oţel torturat descoperi ceea ce crezu a fi o dezlegare. Americanii îşi 
risipiseră energia rasei lor într­o orgie de piatră spartă. În puţinii lor ani 
spărseseră mai multe stânci decât o făcuseră timp de secole egiptenii. Şi îşi 
făcuseră treaba isteric, disperat, aproape ca şi când ar fi ştiut că într­o zi 
pietrele o să­i strivească.
  Detectivul văzu o femeie solidă intrând în parc şi îndreptându­se spre el. 
Făcu un scurt inventar: picioare ca nişte ciomege indiene, sâni ca nişte baloane
şi un cap de porumbel. În ciuda fustei scurte, cadrilate, a bluzei de lână roşie, a
jachetei din piele de iepure şi a beretei tricotate, arăta ca un căpitan de poliţie.
  Aşteptă să vorbească ea mai întâi.
  Miss Lonelyhearts? A, bună…
  Doamna Doyle? Se ridică şi­o luă de braţ. L­l simţi ca pe o coapsă.
  Unde mergem? Întrebă ea în timp ce el începuse s­o conducă.
  Să bem ceva.
  Nu pot merge la Delehanty. Mă cunosc.
  O să mergem la mine.
  Oare e bine?
  Nu trebuie să răspundă pentru că ea pornise deja. In timp ce o urma în 
susul scărilor, spre apartamentul lui, urmări acţiunea şuncilor ei masive; erau 
ca două enorme pietre de moară.
  Pregăti ceva de băut şi se aşeză lângă ea pe pat.
  Probabil că ştii o mulţime de lucruri despre femei, având slujba asta, zise
ea cu un suspin, punându­şi mâna pe genunchiul lui.
  El fusese întotdeauna cel ce cucereşte dar scum găsi o plăcere stranie în 
a vedea rolurile inversându­se. Se trase îndărăt când ea se întinse să­l sărute. 
Îi prinse capul în mâini şi­l sărută pe gură. La început fu ca un ticăit de ceas 
apoi ticăitul se îndulci şi se îngroşă într­o bătaie puternică de inimă. Bătu mai 
tare şi mai repede cu fiecare secundă până crezu că o să explodeze şi se trase 
îndărăt cu o smucitură nepoliticoasă.
  Nu, imploră ea.
  Nu, ce?
  Vai, dragule, stinge lumina.
  El fuma o ţigară stând în întuneric şi ascultând­o cum se dezbracă. 
Scotea zgomote marine; ceva flutură ca o velă, se auzi un scârţâit ca de 
frânghii; auzi apoi plescăitul cauciucului pe piele ca un val care se loveşte de 
chei. Îndemnul ei ca el să se grăbească fu ca geamătul mării, iar când se 
întinse alături ea se ridică ca o mare atrasă de lună.
  După vreo cincisprezece minute el se târî afară din pat ca un înotător 
epuizat, părăsind valurile, şi se lăsă să cadă într­un fotoliu mare lângă 
fereastră. Ea merse la baie apoi se întoarse şi i se aşeză în poală.
  Mi­e ruşine de mine, spuse ea. Crezi probabil că sunt o femeie stricată.
  El scutură din cap că nu.
  Soţul meu nu e bun de nimic. E şchiop cum ţi­am scris şi mult mai 
bătrân decât mine. Râse. E stors da­a binelea. Nu mi­a mai fost bărbat de ani 
de zile. Ştii, Lucy, copilul meu nu e cu el.
  Înţelese că se aştepta ca el să fie uimit şi făcu tot ce putu ca să ridice din 
sprâncene.
  E o poveste lungă, zise ea. Din cauza lui Lucy a trebuit să mă mărit cu el.
Pariez că te­ai întrebat cum am ajuns să mă mărit cu un schilod. E o poveste 
lungă.
  Vocea ei era la fel de hipnotică precum un tam­tam şi la fel de monotonă.
Deja mintea şi corpul lui erau adormite.
  E o poveste tare lungă şi de aceea n­am putut­o scrie într­o scrisoare. Am
dat de necaz pe când familia Doyle locuia deasupra noastră pe Center Street. 
Eu eram drăguţă cu el şi ieşeam împreună la film pentru că era infirm, deşi 
eram una din cele mai cunoscute fete din cartier. Aşa că atunci când am dat de
necaz, n­am ştiut ce să fac şi i­am cerut bani pentru avort. Dar el nu avea bani 
aşa că în loc de asta ne­am căsătorit. Totul a pornit de la faptul c­am avut 
încredere într­un ticălos de macaronar. Credeam că e un domn, dar când i­am 
cerut să se însoare cu mine m­a alungat de la uşă şi nici măcar nu mi­a dat 
bani pentru avort. Spunea că dacă îmi dă bani asta ar însemna că era vina lui 
şi l­aş avea la mână. Ai mai auzit de un asemenea nemernic?
  Nu, zise el. Viaţa dinăuntrul căreia vorbea ea era chiar mai grea decât îi 
era trupul. Era ca şi când o gigantică scrisoare vie pentru Miss Lonelyhearts, în
forma de press­papier, fusese aşezată pe creierul lui.
  După ce s­a născut copilul i­am scris ticălosului dar nu mi­a răspuns 
niciodată şi, cam în urmă cu doi ani, am început să mă gândesc ce nedrept era 
pentru Lucy să trebuiască să depindem de un schilod şi să nu­şi primească 
drepturile. Deci, l­am căutat în cartea de telefoane şi am dus­o pe Lucy să­l 
vadă. Cum i­am spus atunci, nu că voiam ceva pentru mine ci pentru că voiam 
ca Lucy să primească ce i se cuvine. Ei, şi după ce ne ţine să aşteptăm în hol 
mai mult de o oră – fierbeam de necaz, pot să spun, gândindu­mă la 
nedreptatea pe care mi­o făcuse mie şi copilului – am fost conduse de 
majordom în salon. Foarte liniştită şi ca o doamnă, pentru că banii nu sunt 
totul şi el nu e cu nimic mai domn decât sunt eu doamnă, un macaronar 
împuţit – i­am spus că ar trebui să facă ceva pentru Lucy având în vedere că e 
tatăl ei. Ei bine, a avut tupeul să spună că nu m­a văzut în viaţa lui şi că dacă 
nu încetez să­l mai plictisesc o să pună să mă bată. Asta m­a scos din sărite şi 
l­am luat tare pe ticălos, i­am spus ce gândeam. O femeie a intrat în timp ce ne 
certam, care mi­am imaginat că e nevastă­sa, aşa că am strigat „El e tatăl 
copilului meu, el e tatăl copilului meu.” Când s­au dus la telefon să cheme 
poliţia am luat copilul şi am şters­o.
  Şi acum vine partea cea mai amuzantă din toată povestea. Soţul meu e 
un tip cidat şi întotdeauna se preface că este tatăl copilului, chiar şi mie îmi 
vorbeşte despre copilul nostru. Ei bine, când am ajuns acasă, Lucy m­a tot 
întrebat de ce am spus că un om străin e tatăl ei. Voia să ştie dacă Doyle nu 
era de fapt tatăl ei adevărat. Trebuie să fi fost nebună pentru că i­am spus că 
ar trebui să ţină minte că adevăratul ei tată era un om numit Tony Benelli şi că
mă înşelase. I­am spus o groază de alte porcării de­astea – cred că am văzut 
prea multe filme. Ei, şi când Doyle vine acasă, primul lucru pe care Lucy i­l 
spune e că nu­i tatăl ei. Asta l­a supărat şi a vrut să ştie ce­i spusesem. Mie nu
mi­au plăcut aerele lui de grandoman şi i­am spus: „Adevărul”. Cred că eram şi
eu cam sătulă să­l văd cum o consideră a lui. S­a repezit şi m­a lovit peste 
obraz. Eu nu las nici un bărbat să­mi facă una ca asta, aşa că i­am dat înapoi 
şi el m­a ţintit cu cârja dar n­a nimerit, a căzut pe podea şi a început să 
plângă. Copilul era şi el pe podea plângând şi asta m­a pornit şi pe mine pentru
că următorul lucru po care mi­l amintesc e că eram şi eu pe jos plângând.
  Aşteptă ca el să comenteze dar rămase tăcut până când ea îl îndemnă cu 
cotul să vorbească.
  Soţul tău probabil te iubeşte şi pe tine şi copilul, spuse el.
  Aşa o fi, dar eu eram o fată drăguţă şi aş fi putut alege. Ce fată vrea să­şi 
petreacă viaţa cu un amărât de schilod.
  Eşti încă drăguţă, spuse el, fără să ştie de ce, poate doar pentru că era 
speriat.
  Ea îl răsplăti cu un sărut apoi îl trase în pat.
  Miss Lonelyhearts şi mlaştina întunecată.
  Curând după ce doamna Doyle plecă, Miss Lonelyhearts se îmbolnăvi şi 
nu fu în stare să iasă din casă. Primele două zile ale bolii sale fură înecate de 
somn dar a treia zi imaginaţia lui începu să lucreze din nou.
  Se afla în vitrina unui magazin de obiecte amanetate, plină de blănuri, 
diamante, ceasuri, puşti, undiţe, mandoline. Toate aceste lucruri erau 
accesoriile suferinţei. O lumină puternică, chinuită, se răsucea pe lama unui 
cuţit aurit, un corn uzat grohăia jalnic.
  El stătea în vitrină reflectând. Omul are un tropism al ordinii. Cheile într­
un buzunar, mărunţişul în altul. Mandolinele sunt acordate sol, re, la, mi. 
Lumea fizică are o tendinţă spre dezordine, entropie. Omul împotriva Naturii… 
bătălia secolelor. Cheile tânjesc să se amestece cu mărunţişul. Mandolinele se 
străduiesc să se dezacordeze. Orice ordine e condamnată, totuşi bătălia merită 
dusă.
  O trompetă cu preţul de 2,49Ş dădu strigătul de bătălie şi Miss 
Lonelyhearts se repezi în încăierare. Mai întâi alcătui un falus din ceasuri vechi
şi cizme de cauciuc, apoi o inimă din umbrele şi momeli pentru păstrăvi apoi 
un romb din instrumente muzicale şi pălării tari, după acestea un cerc, un 
triunghi, un pătrat, o zvastică. Dar nimic nu se dovedi definitiv aşa că începu 
să facă o cruce gigantică. Când deveni prea mare pentru muntele de pietate, o 
mută pe malul oceanului. Acolo fiecare val mai adăuga ceva inventarului său, 
mai repede decât reuşea el să lungească braţele crucii. Muncile îi erau 
copieşitoare. Mergea poticnindu­se de la marginea ultimului val spre opera lui 
încărcat cu resturi marine – sticle, scoici, bucăţi de dopuri, capete de peşte, 
bucăţi de plasă.
  Beat de epuizare, adormi în cele din urmă. Când se trezi se simţi foarte 
slăbit, totuşi calm.
  Auzi o bătaie timidă în uşă. Era deschisă şi Betty intră în cameră pe 
vârfuri, cu braţele pline de pachete. Se prefăcu adormit.
  Salut, spuse el deodată.
  Speriată, se întoarse să explice.
  Am auzit că eşti bolnav aşa că am adus nişte supă fierbinte şi alte 
lucruri.
  Era prea obosit ca să se supere pe jocul ei de­a mămicuţa­cu­ochi­măriţi­
de­ngrijorare şi o lăsă să­l hrănească cu lingura. Când termină de mâncat ea 
deschise geamul şi­i schimbă aşternutul. Îndată ce camera fu în ordine se 
pregăti să iasă dar el o chemă înapoi.
  Nu pleca, Betty.
  Ea îşi trase un scaun lângă marginea patului şi se aşeză fără să 
vorbească.
  Îmi pare rău pentru ce s­a întâmplat data trecută, spuse el. Cred că eram
bolnav.
  Ea arătă că îi accepta scuza ajutându­l să­şi ceară iertare.
  E din cauza slujbei de Miss Lonelyhearts. De ce nu renunţi?
  Şi ce să fac?
  Să lucrezi într­o agenţie publicitară sau altundeva.
  Tu nu înţelegi, Betty, nu pot pleca. Şi chiar dacă ar fi să plec, n­ar fi nici 
o diferenţă. N­aş fi în stare să uit scrisorile, indiferent ce­aş face.
  Poate că nu înţeleg, spuse ea, dar cred că­ţi baţi joc de tine.
  Poate că te pot face să înţelgi. Să începem cu începutul. Un om e angajat 
să dea sfaturi cititorilor unui ziar. Slujba e un truc publicitar şi toată redacţia o
consideră o glumă. El se bucură de slujbă căci ar putea duce la o rubrică de 
scandal şi oricum s­a săturat să fie reporter de teren. Şi el consideră afacerea o 
glumă dar, după mai mu'te luni de când se ocupă de ea, începe să­i scape de 
sub control. Înţelege că majoritatea scrisorilor sunt cereri profund umile de 
sfaturi morale şi spirituale, că sunt expresii tăcute ale unei suferinţe adevărate.
A descoperit de asemenea că e luat în serios de corespondenţii săi. Pentru 
prima dată în viaţă e obligat să examineze valorile conform cărora trăieşte. 
Examinarea îi arată că (>ste victima unei glume şi nu autorul ei.
  Deşi vorbise serios, văzu că Betty îl considera încă un bufon. Închise 
ochii.
  Eşti obosit, spuse ea. O să plec.
  Nu, nu sunt obosit. Sunt doar obosit să vorbesc Vorbeşte tu un timp.
  Ea îi povesti despre copilăria ei la o fermă şi despre dragostea ei de 
animale, despre sunetele şi mirosurile de la ţară şi cât de proaspăt şi curat e 
totul acolo. Spuse că el ar trebui să trăiască acolo, dacă ar face­o ar descoperi 
că toate necazurile lui erau necazuri citadine.
  În timp ce vorbea, Shrike dădu buzna în cameră. Era beat şi începu 
imediat să strige tare ca şi cum ar fi crezut că Miss Lonelyhearts era prea 
aproape de moarte pentru a auzi clar. Betty plecă fără să spună la revedere.
  Evident, Shrike prinsese ceva din povestea ei despre fermă pentru că îi 
spuse:
  Prietene, sunt de acord cu Betty, eşti un evazionist. Dar nu sunt de acord
că pământul este pentru tine soluţia cea mai potrivită.
  Miss Lonelyhearts se întoarse cu faţa spre perete şi îşi trase pătura peste 
cap. Dar de Shrike nu putea scăpa. Acesta ridică vocea şi vorbi prin pături 
aproape de ceafa lui Miss Lonelyhearts.
  Există alte soluţii şi, pentru edificarea ta, le voi descrie. Dar mai întâi să 
analizăm retragerea la ţară recomandată de Betty:
  Eşti sătul de oraş şi de milioanele lui colcăitoare. Obiceiurile şi mijloacele
oamenilor cum sunt câştigul, împrumutul şi cheltuiala îţi pustiesc lumea 
interioară, sunt prea mult pentru tine. Autobuzul merge prea încet iar metroul 
e întotdeauna prea aglomerat. Deci, ce faci? Cumperi o fermă şi păşeşti 
urmărind dosul umed al calului tău, fără guler şi cravată, arându­ţi 
cuprinzătorii acri. In timp ce întorci pământul negru şi bogat, vântul poartă 
miros de pin şi de gunoi peste câmpuri şi ritmul unei munci foarte, foarte vechi 
îţi intră în suflet. În acest ritm semeni şi suferi şi­ţi mâi vitele, lipsit de familie 
sau neamuri, printre rândurile grele de porumb şi cartofi. Pasul tău devine 
pasul greu, sexual, al unui indian îmbătat de dans şi calci sămânţa în 
pământul feminin. Plantezi, nu dinţii dragonului, ci fasole şi verdeţuri.
  Ei, ce zici, prietene, alegi pământul?
  Miss Lonelyhearts nu răspunse. Se gândea cum îi accelerase Shrike 
boala învăţându­l să manevreze singura lui salvare, pe Christos, cu o mănuşă 
groasă de cuvinte.
  Iau tăcerea ta ca un semn că ai hotărât să nu accepţi retragerea la ţară. 
Sunt de acord cu tine. O astfel de viaţă e prea monotonă şi dificilă. Să analizăm
acum Mările Sudului:
  Trăieşti într­o colibă acoperită cu stuf împreună cu fiica unui rege, o 
tânără fecioară zveltă în ai cărei ochi există o înţelepciune ancestrală. Sânii ei 
sunt pere aurii pistruiate, pântecul ei un pepene, iar mireasma nu e alta decât 
aceea a unei ferigi de junglă. Seara în laguna albastră sub luna argintie îi 
fredonezi iubirii tale folosind vocalele şi silabele limbii ei languroase. Corpul tău
e maroniu ca al ei şi turiştii au nevoie de degetul indignat al misionarului 
pentru a te descoperi. Ei îţi invidiază cârpa din jurul şoldurilor, râsul lipsit de 
griji, micuţa mireasă arămie şi folosirea degetelor în loc de furculiţă. Dar tu nu 
le întorci invidia şi, atunci când o frumoasă fată din înalta societate vine la 
coliba ta noaptea, căutând să­ţi afle secretul fericirii, o trimiţi înapoi la iahtul ei
care e priponit la orizont ca un cal de curse nervos. Şi astfel trăieşti zilele ca un
vis; pescuind, vânând, înotând, sărutând şi culegând flori pentru a ţi le împleti 
în păr…
  Ei, prietene, ce zici de Mările Sudului?
  Miss Lonelyhearts încerca să­l oprească prefăcându­se adormit. Dar 
Shrike nu se lasă păcălit.
  Iarăşi tăcere, spuse el, şi iarăşi ai dreptate. Mările Sudului sunt 
consumate şi nu e de mare folos să­l imiţi pe Gauguin. Dar nu te descuraja, de­
abia am zgâriat suprafaţa subiectului nostru. Să examinăm acum hedonismul 
sau, altfel spus, ia banii şi lasă creditul… îţi dedici viaţa cultivării plăcerii. Nu e
vorba de excese, atenţie, dar, ştiind că trupul tău e o maşină de produs plăcere,
îl tratezi cu grijă pentru a obţine tot ce­i mai bun de la el. Golful şi băutura, 
Philadelphia Jack O'Brien cu greutăţile lui şi dansatoarele spaniole. Nu 
neglizezi nici plăcerile minţii. Te exciţi sub tablouri de Matisse şi Picasso, bei 
din pahare Renaissance şi adesea îţi petreci o seară lângă foc cu Proust şi cu 
un măr. Vai, după multă distracţie, vine ziua când îţi dai seama că trebuie să 
mori. Iţi inviţi vechile iubite, profesorii, artiştii şi puzderia de amici. Oaspeţii 
sunt îmbrăcaţi în negru, chelnerii sunt negri, masa e un sicriu sculptat pentru 
tine de Eric Gill. Serveşti icre negre şi mure, lemn dulce şi cafea fără frişcă. 
Când dansatoarele au terminat te ridici în picioare şi ceri tăcere pentru a­ţi 
explica filosofía vieţii. „Viaţa, spui tu, este un club unde nu se tolerează 
protestele, unde te manevrează cum vor şi trebuie să iei parte. Deci, chiar dacă 
sunt reci cărţile şi însemnate de mâna soartei, joacă până la capăt, joacă 
asemeni unui lord, cavalereşte. Îmbată­te criţă, înhaţă ce­i pe bufet, foloseşte 
fetele de la etaj, dar aminteşte­ţi, când arunci zarul cel mare, şi acceptă 
moartea ca pe un sfârşit de joc, nu protesta.”…
  Nici măcar n­o să te întreb ce crezi despre o asemenea evadare, nu ai 
destui bani, nici nu eşti destul de prost ca să ţi­o permiţi. Dar ajungem acum la
una care ţi se potriveşte mult mai bine…
  Arta! Fă­te artist sau scriitor. Când ţi­e frig încălzeşte­te în faţa nuanţelor
stinse ale lui Tiţian, când ţi­e foame hrăneşte­te cu marea hrană spirituală, 
ascultând nobilele contrapuncturi ale lui Bach, armoniile lui Brahms şi 
tunetele lui Beethoven. Crezi că are vreo însemnătate faptul că numele l (r) r 
încep toate cu B? Dar nu risca, fumează o pipă 3 B şi aminteşte­ţi aceste 
versuri nemuritoare: When to the suddenness of melody the echo parting falls 
the failing dar/. Ce ritm! Spune­le să­şi păstreze prostituatele rasate şi raţele 
presate cu portocale. Pentru tine l'art vivant, arta vie, cum o numeşti tu. 
Spune­le că ştii că pantofii­ţi sunt rupţi şi că ai coşuri pe faţă, că ai dinţi de 
iepure şi un picior diform, dar nu­ţi pasă, căci mâine se vor cânta ultimele 
cvartete ale lui Beethoven la Carnegie Hali şi acasă ai piesele lui Shakespeare 
într­un volum.
  După artă, Shrike descrise sinuciderea şi drogurile.
  Când din neaşteptata melodie cu stins ecoul stinsa zi se duce (n. ed.)
  Când termină cu ele ajunse la ceea ce, zise el, era scopul conferinţei sale:
  Prietene, ştii desigur că nici pământul, nici Mările Sudului, nici 
hedonismul, nici arta, nici sinuciderea, nici drogurile nu pot însemna nimic 
pentru noi. Noi suntem oameni care înghit cămile ca să se screamă mai mult 
când îşi fac treaba. Dumnezeu singur e scăparea noastră. Biserica e singura 
noastră speranţă PRIMA BISERICA A LUI CHRIST DENTIST unde El e adorat ca
Prevenitor al Stricăciunii. Biserica al cărei simbol este trinitatea în stil nou: 
Tatăl, Fiul şi Fox Terrier Sârmos. Aşadar, bunul meu prieten, dă­mi voie să­ţi 
dictez o scrisoare către Christos din partea ta:
  Dragă Suprem Miss Lonelyhearts >­
  Am douăzeci şi şase de ani şi lucrez în branşa publicistică. Viaţa pentru 
mine e un deşert lipsit de consolare. Nu pot găsi plăcere în mâncare, băutură 
sau femei – nici artele nu­mi mai oferă bucurie. Leopardul Nemulţumirii 
bântuie străzile oraşidui meu; Leul Descurajării stă ghemuit lângă zidurile 
cetăţii mele. Totul e dezolare şi tulburare ia spiritului. Mă simt ca dracuCum 
pot să cred, cum pot avea credinţă în această zi şi în această vreme? E adevărat
că cei mai mari oameni de ştiinţă cred iarăşi în tine?
  Ţi­am citit rubrica şi mi­a plăcut foarte mult. Acolo ai scris cândva: 
„Când sarea şi­a pierdut gustul cine i­l va reda”? Să fie răspunsul: „Nimeni 
altul decât Mântuitorid?”
  Mulţumindu­ţi foarte mult pentru un răspuns urgent, rămân al tău.
  Un Abonat Permanent.
  Miss Lonelyhearts la ţară.
  Betty veni să­l vadă pe Miss Lonelyhearts în ziua următoare şi în fiecare 
zi după aceea. Aduse cu ea supă şi pui fiert pentru ca el să mănânce.
  L1 ştia că ea era convinsă de lipsa dorinţei lui de a se face bine, totuşi îi 
urma instrucţiunile pentru că îşi dădea seama că actuala lui boală nu era 
importantă. Era doar un truc al trupului său pentru a i­o alina pe alta> mai 
profundă.
  De câte ori el amintea de scrisori sau de Christos, ea schimba subiectul 
pentru a­i spune poveşti lungi despre viaţa la fermă. Ea părea să creadă că, 
nemaivorbind niciodată despre aceste lucruri, trupul lui se va însănătoşi iar 
dacă trupul se va însănătoşi, totul va fi bine. El începu să­şi dea seama că 
exista un plan hotărâtor în spatele poveştilor ei despre fermă, dar nu putea 
ghici care.
  Când veni prima zi de primăvară se simţi mai bine, Petrecuse deja mai 
mult de o săptămână în pat şi era dornic să iasă. Betty îl duse la grădina 
zoologică şi el fu amuzat de încrederea ei evidentă în puterea vindecătoare a 
animalelor. Părea să creadă că l­ar echilibra faptul de a privi un bizon.
  El voia să se întoarcă la muncă, dar ea îl convinse să­i ceară lui Shrike 
prelungirea cu câteva zile a concediului de boală. Ii era recunoscător, aşa că 
făcu după cum ii ceruse ea. Apoi ea îi vorbi despre planul pe care­l făcuse. 
Mătuşa ei mai avea încă o fermă în Connecticut unde se născuse şi ea şi 
puteau merge să stea acolo.
  Împrumută un Ford vechi de la o prietenă. Îl încărcară cu provizii şi 
obiectele necesare şi porniră dimineaţa devreme. Îndată ce ajunseră la 
marginea oraşului, Betty începu să se poarte ca un copil emoţionat, salutând 
cu încântare copacii şi iarba.
  După ce trecură prin New Haven, ajunseră la Bramford şi cotiră de pe 
autostradă pe un drum neasfaltat care ducea Monkstown. Drumul trecea 
printr­o fâşie de pădure cu înfăţişare sălbatică şi văzură veveriţe roşii şi o 
potârniche. Trebui să admită, fie şi numai în sinea sa, că noile frunze palide de 
forma şi culoarea flăcărilor de luminare erau frumoase şi că aerul mirosea 
curat şi viu.
  Exista un heleşteu la fermă, pe care îl zărise printre copaci chiar înainte 
de a ajunge lângă clădirea casei. Ea nu avea cheie, aşa că trebuiră să deschidă 
uşa cu forţa.
  Mirosul greu, muced, de mobilă veche şi lemn putred, il făcu să tuşească.
Se plânse. Betty spuse că pe ea n­o deranjează pentru că nu e un miros 
omenesc. Puse atâta înţeles în cuvântul „omenesc”, încât el râse şi­o sărută.
  Hotărâră să se instaleze în bucătărie pentru că era încăperea cea mai 
mare şi mai puţin îngrămădită cu mobilă veche. Avea patru ferestre şi o uşă şi 
le deschiseră pe toate ca să aerisească.
  În timp ce el descărca maşina, ea mătură şi făcu focul în sobă dintr­un 
scaun rupt. Soba arăta ca o locomotivă şi era aproape la fel de mare, dar coşul 
trăgea bine aşa că în curând reuşi să aprindă focul. El scoase nişte apă din 
fântână şi o puse pe sobă să fiarbă. Când apa clocoti o folosiră să cureţe o 
saltea veche pe care o găsiseră întrunul din dormitoare. Apoi aşezară salteaua 
la soare să se usuce.
  Era aproape apusul soarelui când Betty îl lăsă să se oprească din lucru. 
Se aşeză să fumeze o ţigară în timp ce ea pregăti cina. Mâncară fasole, ouă, 
pâine, fructe şi băură fiecare câte două ceşti de cafea.
  După ce terminară de mâncat mai era puţină lumină afară şi coborâră să
privească heleşteul. Se aşezară unul lângă altul rezemaţi cu spatele de un 
stejar mare şi urmăriră un bâtlan vânând broaşte. Pe când erau gata să se 
întoarcă, două căprioare şi un ied coborâră spre apă, de partea cealaltă a 
heleşteului. Muştele le necăjeau, aşa că intrară în apă şi începură să pască 
frunze de nuferi. Betty, din greşeală, făcu zgomot şi căprioarele se repeziră 
înapoi în pădure.
  Când reveniră în casă era destul de întuneric. Aprinseră o lampă de 
petrol pe care o aduseseră cu ei apoi traseră salteaua în bucătărie şi­şi făcură 
patul pe podea lângă sobă.
  Înainte de a se culca, ieşiră pe veranda bucătăriei să fumeze o ultimă 
ţigară. Era foarte frig, aşa că el trebui să se întoarcă după o pătură. Se aşezară 
unul lângă altul cu pătura înfăşurată în jurul lor.
  Era plin de stele. O cucuvea scoase ţipete groaznice undeva în pădure iar 
când aceasta termină, începu un cufundar, jos lângă heleşteu. Greierii făceau 
aproape tot atâta zgomot ca şi cufundarul.
  Le era frig chiar înveliţi cu pătura. Intrară în casă şi făcură foc mare în 
sobă folosind bucăţi dintr­o masă de lemn tare pentru ca focul să ţină. 
Mâncară fiecare câte un măr apoi îşi luară pijamalele şi merseră lâculcare. El o 
mângâie dar când ea îi spuse că e virgină, o lăsă în pace şi adormi.
  Se trezi cu soarele în ochi. Betty era deja ocupată la sobă. Îl trimise la 
eleşteu să se spele şi când se întoarse micul dejun era gata. Consta în ouă, 
cartofi, şuncă, mere prăjite, pâine şi cafea.
  După dejun ea munci să facă locul mai confortabil iar el merse cu 
maşina la Monkstown după fructe proaspete şi ziare. Se opri să ia benzină la 
Aw­Kum­On Garage şi vorbi despre căprioare cu omul de la pompă. Acesta 
spuse că erau încă o mulţime de căprioare la heleşteu pentru că acolo nu 
mergeau niciodată jidanii. El spuse că nu vânătorii alungau căprioarele ci 
jidanii.
  Reveni la fermă la vremea mesei şi după ce mâncară ieşiră la plimbare în 
pădure. Era foarte trist sub copaci. Deşi primăvara era destul; de avansată, la 
umbra groasă nu era decât moarte – frunze putrede, ciuperci albe, şi cenuşii şi,
peste toate, o tăcere funebră.
  Mai târziu se făcu foarte cald şi hotărâră să meargă să înoate. Intrară în 
apă goi. Apa era atât de rece încât nu putură sta decât puţin timp. Se 
întoarseră la fermă şi traseră câte o duşcă de gin apoi se aşezară într­un loc 
însorit, pe veranda din faţa bucătăriei.
  Betty nu putea sta liniştită multă vreme. Nu era nimic de făcut prin casă,
aşa că începu să­şi spele lenjeria de corp pe care o purtase în timpul călătoriei. 
După ce termină întinse o frânghie între doi copaci.
  El stătea pe verandă şi o urmărea cum munceşte. Îşi legase părul sus cu 
o batistă cadriiată, în rest era în întregime goală. Arăta puţin cam grasă dar, 
când întoarse ceva pe frânghie, toată grăsimea dispăru. Braţele ridicate îi 
traseră sânii în sus până când aceştia arătară ca nişte degete mari cu vârfuri 
rozalii.
  Nu era vânt ca să tulbure atracţia pământului. Noile frunze verzi atârnau
drept în jos şi străluceau sub soarele fierbinte ca o armură de mici scuturi 
metalice. Undeva în pădure cânta un sturz. Cântecul lui semăna cu sunetul 
flautului înfundat cu salivă.
  Betty se opri cu braţele ridicate să asculte pasărea. Când aceasta se opri 
din cântare, ea se întoarse spre el cu un râs vinovat. El îi trimise un sărut. Ea îl
prinse cu un gest care era sexual copilăresc. El sări peste marginea verandei şi 
alergă s­o sărute. In timp ce se lăsau spre pământ, el simţi un miros amestecat 
de transpiraţie, săpun şi iarbă strivită.
  Miss Loneiyhearts se întoarce.
  Câteva zile mai târziu reveniră în oraş. Când ajunseră la periferia Bronx­
ului Miss Lonelyhearts îşi dădu seama că Betty nu reuşise să­l vindece şi că 
avusese dreptate când spusese că nu va putea uita niciodată scrisorile. Se 
simţea mai bine ştiind asta pentru că începuse să se considere un prefăcut şi 
un nebun.
  Mulţimi de oameni se mişcau pe stradă cu o violenţă de vis. În timp ce le 
privea mâinile frânte, gurile sfâşiate, fu copieşit de dorinţa de a­i ajuta şi, 
pentru că această dorinţă era sinceră, se simţi fericit în ciuda sentimentului de 
vinovăţie care o însoţea.
  Văzu un om care părea să fie în pragul morţii intrând nesigur într­o sală 
de cinema unde rula un film cu titlul „Frumuseţea blondă.” Văzu o femeie în 
zdrenţe, cu o guşă enormă, scoţând dintr­o ladă de gunoi o revistă cu poveşti 
de dragoste şi părând foarte încântată de descoperirea ei.
  Îmboldit de conştiinţa lui începu să generalizeze. Oamenii luptaseră 
întotdeauna împotriva mizeriei lor prin vise. Deşi visele fuseseră cândva 
puternice, ajunseseră să fie puerile datorită filmelor, radioului şi ziarelor. 
Printre multele trădări aceasta era cea mai rea.
  Ceea ce făcea ca partea lui de trădare să fie foarte grea era faptul că el 
era capabil să viseze visul christic.
  Simţea că a eşuat cu el nu atât de mult din cauza glumelor lui Shrike 
sau a propriei sale îndoieli, ci din cauza lipsei de umilinţă.
  În cele din urmă se duse la culcare. Înainte de a adormi hotărî să facă o 
încercare sinceră de­a fi umil. Dimineaţa, când plecă spre birou, îşi reînnoi 
promisiunea.
  Din fericire pentru el, Shrike nu era în redacţie iar umilinţa lui fu cruţată
de o încercare imediată. Merse direct la masa de lucru şi începu să deschidă 
scrisori. După ce deschise vreo duzină se simţi rău şi hotărî să­şi scrie articolul
pentru ziua aceea fără să mai citească vreuna. Nu voia să se testeze prea sever.
  Maşina de scris era descoperită aşa că puse în ea o coală de hârtie.
  „Christ a murit pentru voi.
  El a murit pentru voi ţintuit în cuie de un copac. Darul lui pentru voi este
suferinţa şi doar prin suferinţă îl puteţi cunoaşte. Păstraţi în minte acest dar 
căci.
  Smulşe foaia din maşină. Pentru el şi cuvântul era vanitate. După ce 
privi multă vreme grămada de scrisori de pe masă se uită pe fereastră. O ploaie 
înceată de primăvară transforma prăfuitele acoperişuri de smoală aflate mai jos
în piele strălucitoare, lăcuită. Apa făcea totul lunecos şi nu mai putea găsi nici 
un sprijin nici pentru ochi nici pentru sentiment.
  Întorcându­se la masa de lucru alese o scrisoare voluminoasă, într­un 
plic murdar. O citi pentru acelaşi motiv pentru care un animal îşi sfâşie un 
picior rănit să zgândăre durerea.
  Dragă Miss Lonelyhearts ­
  Fiind o admiratoare a rubricii tale pentru Ică dai sfaturi atât de bune 
oamenilor necăjiţi cum sunt eu, aş fi foarte recunoscătoare de asemenea dacă 
m­ai sfătui ce să fac după ce­o să­ţi spun necazurile mele.
  În timpul războiului mi s­a spus că dacă voiam să­mi fac 'datoria ar 
trebui să mă mărit cu bărbatul cu care eram logodită deoarece el pleca să­l 
ajute pe Unchiul Sam şi ca s­o scurtez m­am măritat cu el. După ce s­a 
terminat războiul el a trebuit să mai stea în armată încă un an
  — Ziua lăcustei pentru că semnase şi bineînţeles că m­am dus la lucru 
deoarece în timp ce făcea chestia asta patriotică el primea doar optsprezece 
1dolari. Am lucrat timp de trei ani fără întrerupere iar apoi a trebuit să stau 
acasă pentru că am devenit mamă şi în timpul acestor ani soţul meu îşi lua 
câte­o slujbă apoi se sătura de ea sau voia să vagabondeze. Era bine înainte de­
a avea copilul pentru că puteam lucra şi cheltuielile erau plătite dar când n­am
mai lucrat totul a mers pe dos. Apoi au trecut doi ani şi un băieţel s­a adăugat 
uniunii noastre. Fata mea va împlini opt ani iar băieţelul şase.
  M­am hotărât după ce am avut al doilea copil că în ciuda sănătăţii mele 
pentru că am fost lovită de o maşină în timp ce eram gravidă cu primul îmi voi 
lua o slujbă dar datoriile se adunau atât de repede că ar fi trebuit o macara să 
le ridice ca să nu mai vorbim că eram o femeie bolnavă. Mergeam la lucru seara
în timp ce soţul meu era acasă ca să stea cineva cu copilul şi am făcut asta 
până când copilul a împlinit trei ani când m­am gândit să primesc în chirie un 
om care până atunci stătuse la soră­sa deoarece ea se mutase la Rochester iar 
el trebuia să­şi caute alt loc. Ei bine, soţul meu a fost de acord pentru că şi­a 
închipuit că acei 15 dolari pe care mi­i plătea o să­i uşureze lui situaţia 
deoarece omul acela era văduv cu doi copii şi soţul meu îl cunoştea de 
doisprezece ani fiind colegi apoi ieşind împreună etc. Cam la lin an de când 
chiriaşul era la noi soţul meu n­a venit acasă într­o noapte şi apoi două nopţi 
etc. L­am anunţat la persoane dispărute şi după două luni şi jumătate mi s­a 
spus să merg pe strada Grove ceea ce am făcut iar el a fost arestat pentru că a 
refuzat să mă întreţină pe mine şi copiii. Când ispăşise trei luni din cele şase 
câte avea judecătorul mi­a cerut să­i mai dau o şansă ceea ce eu ca o proastă 
am făcut iar el când am ajuns acasă m­a bătut în aşa hal încât a trebuit după 
aceea să cheltuiesc 30 de dolari la dentist.
  Primea o pensie de la armată şi bineînţeles eu eram cea care mă duceam 
şi­o încasam pentru că el era atât de leneş şi trebuia să semnez cu numele lui 
şi să pun şi numele meu şi vrând să plătesc proprietarului care voia să ne dea 
afară am semnat cecul lui ca de obicei dar am uitat să scriu şi numele meu şi 
pentru asta ca să fie chit cu mine pentru că făcuse închisoare trei luni a trimis 
la Washington după copia cecului ca să fiu arestată pentru înşelăciune dar 
pentru că măcelarul ştia că eu semnez cecurile etc. Nu mi­au mai făcut nimic.
  M­a ameninţat de multe ori cu moartea zicând că nimeni nu l­a 
descoperit pe ucigaşul doamnei Mills şi la fel o să se întâmple şi cu tine şi de 
multe ori când făceam paturile găseam sub perna lui ciocan, foarfeci cwţit, 
rangă etc. Şi când îl întrebam la ce­i trebuiau se prefăcea că nu ştie nimic 
despre asta sau spunea că le­au pus copiii acolo şi­apoi au trecut câteva luni şi
eu mergeam la lucru ca de obicei în timp ce chiriaşul trebuia să stea acasă în 
ziua aceea dat fiind faptul că rrmterialul pentru şeful lui nu sosise iar el nu 
putea merge la lucru pentru că lucrează în acord. Mi­am făcut un obicei din a 
pune micul dejun şi a găti de cu seara ca să pot sta în pat până la şapte pentru
că pe atunci fiul meu era la spitalul Kings County cu o boală pe care mi­a dat­o
soţul meu pe care o căpătase în timp ce lupta pentru Unchiul Sam şi trebuia şi 
eu să merg la clinică pentru injecţii. Aşa că în timp ce eram în pat fără ştirea 
mea soţul meu a trimis chiriaşul să cumpere un ziar şi când s­a întors soţul 
meu plecase. Aşa că mai târziu când am ieşit din camera mea mi s­a spus că 
soţul meu plecase. Am dat copilului micul dejun şi am mâncat şi eu apoi am 
mers la spălător să spăl hainele din săptămâxia aceea şi în timp ce chiriaşul 
citea ziarul la ora douăsprezece la amiază a venit mama să aibă grijă de copil 
pentru că aveam ocazia să merg să câştig ceva bani făcând menajul. Lucrurile 
erau cam în dezordine, paturile nefăcute, lucrurile nelalocul lor şi trebuia puţin
măturat pentru că spălasem toată dimineaţa, nu avusesem când să le fac aşa 
că mă gândeam să le fac cât era maică­mea acolo să mă ajute ca să pot termina
repede. Grăbindu­mă din toate puterile să termin, am măturat prin camere să 
mă asigur să totul era lună şi bec pentru ca atunci când soţul meu o să vină 
acasă să nu poată spune nimic. Avem trei paturi şi eram la ultimul care e 
dublu când aplecându­mă să vâr mătura sub pat ca să ajung la scame şi la 
praf ce să vezi am zărit o faţă ca masca unui drac căruia nu i se vedea decât 
albul ochilor şi mâinile încovoiate să sugrume pe oricine şi apoi l­am văzut 
mişcându­se şi am fost atât de înspăimântată încât aproape până seara am fost
isterică şi am paralizat de la brâu în jos. Credeam că n­o să mai pot umbla 
niciodată. Maică­mea a chemat un doctor să mă vadă şi el a spus că omul 
trebuia internat la azil dacă face asemenea lucruri. Soţul meu stătuse sub pat 
de la şapte dimineaţa până aproape de unu şi jumătate zăcând în propria lui 
murdărie în loc să meargă la baie murdărindu­se singur şi aşteptând să mă 
sperie.
  Aşa că neputând să mai am încredere în el nu m­am mai culcat cu el şi 
pentru că i­am spus chiriaşului să­şi găsească alt loc gândindu­mă că poate 
soţul era gelos pe ceva am dormit în patul chiriaşilor în altă cameră. In unele 
nopţi mă trezeam şi­l găseam stând lângă patul meu râzând ca un nebun sau 
plimbându­se dezbrăcat.
  Am cumpărat o maşină de cusut nouă ca să cos câte ceva pentru alţii s­o
pot scoate la capăt cu banii şi într­o seară când am ieşit să duc ce lucrasem m­
am întors şi­am găsit casa golită şi­mi amanetase maşina de cusut ca şi toate 
celelalte lucruri din casă care se puteau amaneta. De când mă speriasem eram 
nervoasă noaptea când mă trezeam la copii mi­era teamă că stă în spatele unui 
paravan şi ori o să ţâşnească afară ori o să pună mina pe mine înainte de a 
putea aprinde lumina. Ei şi cum a trebuit să înţeleg că nu­l puteam face să 
lucreze permanent şi că trebuia să fiu mamă gospodină şi cea care câştigă banii
etc. Şi nu puteam să­mi las nervii să mă dea gata pentru că pierdusem o dată o
slujbă bună ătn cauză că eram cu nervii la pământ pur şi simplu m­am mutat 
de la el şi oricum nu mai era mare lucru în casă. Dar el m­a rugat să­i mai dau 
o şansă aşa că m­am gândit s­o fac ţinând cont că e tatăl copiilor mei iar apoi 
el mi­a făcut lucruri şi mai groaznice prea midte ca să le scriu şi l­am părăsit 
iarăşi. De patru ori ne­am împăcat şi de patru ori am plecat. Te rog crede­mă.
  Miss Lonelyhearts numai de dragul copiilor e o vorbă goală şi iartă­mă 
pentru că nu ştiu cum stai tu dar tot ce ştiu e că în mai bine de trei ani n­am 
primit de la el decât 200 de dolari cu totul.
  Cam acum patru luni i­am dat un mandat pentru arestarea lui sub 
motivul neîntreţinerii familiei iar el l­a rupt şi a plecat iar eu nu l­am văzut de 
atunci şi pentru că eu aveam pneumonie iar fetiţa mea gripă am fost pusă în 
dificultate financiară faţă de doctor şi a trebuit să mergem la spital iar când am
ieşit din spital a trebuit să chem iar chiriaşul să vină să stea la noi pentru că 
asta însemna 15 dolari siguri pe săptămână şi dacă mi se întâmpla ceva el era 
acolo să aibă grijă de copii. Dar el încearcă să mă facă să fiu necinstită şi 
pentru că nu e nimeni acasă când vine sâmbătă seara beat nu ştiu ce voi face 
dar până acum nu l­am lăsat. Unde mi­e soţid nu ştiu dar am primit o 
scrisoare urâtă de la el în care îşi acuză până şi copiii nevinovaţi şi întreabă 
sarcastic despre chiriaş.
  Dragă Miss Lonelyhearts te rog nu fi supărată pe mine că am scris o 
scrisoare atât de lungă şi că ţi­am luat atâta timp ca s­o citeşti dar dacă aş 
scrie vreodată toate lucrurile care mi s­au întâmplat de când trăiesc cu el aş 
umple o carte şi te rog să mă ierţi că am spus unele lucruri urâte pentru că 
trebuia să­ţi dau o idee despre ce se întâmplă în casa mea. Fiecare femeie are 
dreptid la un cămin nu­i aşa? Aşa că Miss Lonelyhearts scrie te rog câteva 
rânduri în rubrica ta când te referi la această scrisoare aşa ca să ştiu că mă 
ajuţi. Să mă împac iar cu soţul meu? Cum să­mi întreţin copiii?
  Mulţumindu­ţi pentru orice sfat îmi vei da rămân a ta cu adevărat.
  Umeri Largi.
  P. S. Dragă Miss Lonelyhearts să nu crezi că am Umeri Largi dar ăsta e 
felul în care mă văd eu în viaţa asta, înţelegi.
  Miss Lonelyhearts şi şchiopul.
  Miss Lonelyhearts o evita pe Betty pentru că îl făcea să se simtă ridicol. 
Încerca să se agaţe încă de umilinţa lui şi, cu cât trecea mai mult dincolo de 
autoironie, cu atât îi era mai uşor să exerseze. Când Betty telefonă, el refuză să 
răspundă şi, după ce el nu­i răspunse la telefon de două ori, ea îl lăsă în pace.
  Într­o zi, cam la o săptămână după ce se întorsese de la ţară, Goldsmith 
îl invită să bea ceva. Când acceptă deveni atât de umil că Goldsmith se sperie şi
aproape că­i sugeră să meargă la doctor.
  Il găsiră pe Shrike la Delehanty şi i se alăturară la bar Goldsmith încercă 
să­i şoptească ceva despre starea lui Miss Lonelyhearts dar Shrike era beat şi 
refuză să­l asculte. Prinse doar o parte din ceea ce Goldsmith încercă să­i 
spună.
  Trebuie să te contrazic, bunul meu Goldsmith, spuse Shrike. Nu spune 
că sunt bolnavi cei care cred.'Ei sunt cei sănătoşi. Tu eşti cel bolnav.
  Goldsmith nu răspunse şi Shrike se întoarse spre Miss Lonelyhearts.
  Hai, frate, spune­ne cum s­a întâmplat prima oară când ai crezut. A fost 
din pricina muzicii dintr­o biserică, a morţii cuiva iubit sau poate a vreunui 
bătrân preot înţelept?
  Glumele familiare nu mai aveau nici un efect asupra lui Miss 
Lonelyhearts. Îi zâmbi lui Shrike precum se presupune că sfinţii ar fi zâmbit 
celor gata să­i martirizeze.
  A, dar ce prostie din partea mea, continuă Shrike. A fost din cauza 
scrisorilor, desigur. N­am spus eu însumi că aceste Miss Lonelyhearts sunt 
preoţii Americii secolului douăzeci?
  Goldmith râse iar Shrike, pentru a­l face să râdă în continuare, folosi o 
şmecherie veche; se prefăcu ofensat.
  Goldsmith, eşti produsul nesuferit al acestei vremi necredincioase. Nu 
poţi crede, poţi doar râde. Iei totul cu o pungă de sare şi uiţi că sarea este atât 
duşmanul focului cât şi al gheţii. Te previn, sarea pe care­o foloseşti nu este 
fină, este sarea grunjoasă de măcelărie. Nu conservă; ucide.
  Barmanul, care stătea în apropiere, interveni, adresându­i­se lui Miss 
Lonelyhearts.
  Scuzaţi­mă, domnule, a un domn aici, pe nume Doyle, care vrea să vă 
întâlnească. Zice că o cunoaşteţi pe nevastă­sa.
  Înainte ca Miss Lonelyhearts să poată răspunde, făcu semn cu mâna 
cuiva care stătea la celălalt capăt al barului. Semnalului său îi răspunse un 
omuleţ şchiop care pomi imediat în direcţia lor. Folosea un baston şi îşi târa 
unul din picioare care avea o gheată în formă de cutie, cu o talpă groasă de 
patru incii. În timp ce sa apropia şchiopătând, făcea multe mişcări inutile, ca 
acelea ale unei insecte parţial strivite.
  Barmanul îl prezentă pe şchiop ca fiind domnul Peter Doyle. Doyle era 
foarte emoţionat şi dădu mâna de două ori cu toţi, apoi, cu o mişcare a mâinii 
care se voia amicală, comandă un rând pentru toată lumea.
  Înainte' de­a ridica paharul, Shrike îl inspectă cu atenţie pe şchiop. După
ce termină îi trase cu ochiul lui Miss Lonelyhearts şi spuse: „Să bem pentru 
umanitate.” îl bătu uşor pe Doyle cu palma pe spate. „Omenire, omenire”… 
suspină el clătinând din cap cu tristeţe. „Ce e omul care…”
  Barmanul interveni iar în favoarea prietenului său şi încercă să îndrepte 
conversaţia spre un teren familiar.
  Domnul Doyle inspectează contoarele pentru compania de gaz.
  Trebuie să fie o slujbă excelentă, spuse Shrike. Ar putea să ne ofere 
avantajul unui punct de vedere diferit. Noi ziariştii suntem limitaţi din multe 
puncte de vedere şi­mi place să aud ambele versiuni ale unui caz.
  Doyle îl privise ţintă pe Miss Lonelyhearts ca şi când ar fi căutat ceva dar 
acum se întoarse spre Shrike încercând să fie agreabil.
  Ştiţi ce zic oamenii, domnule Shrike?
  Nu, om bun, ce mai zic oamenii?
  Toată lumea are frigider în zilele noastre şi se zice că noi inspectorii de 
contoare luăm locul omului cu gheaţa din poveşti. Încercă destul de temător să 
privească pieziş.
  — Ce? Răcni Shrike la el. Văd, domnule, că nu sunteţi omul potrivit 
pentru noi. Nu ştiţi nimic despre umanitate, sunteţi chiar umanitatea. Vă las în
seama lui Miss Lonelyhearts. Îl chemă pe Goldsmith şi ieşi.
  Şchiopul era încurcat şi supărat.
  Prietenul dumitale e într­o ureche, spuse el. Miss Lonelyhearts zâmbea 
încă, dar caracterul zâmbetului său se schimbase. Devenise plin de simpatie şi 
puţin trist.
  Noul zâmbet era pentru Doyle şi el o ştiu. Zâmbi şi el, recunoscător.
  O, am uitat, spuse Doyle. Nevasta mi­a cerut, dacă dau cumva de 
dumneata, să te invit la noi la masă. De aceea l­am pus pe Jake să ne facă 
prezentările.
  Miss Lonelyhearts era ocupat cu zâmbetul lui şi acceptă fără să se 
gândească la seara pe care o petrecuse cu doamna Doyle. Şchiopul se simţi 
onorat şi dădu mina a treia oară. În mod evident, era singurul său gest social.
  După alte câteva pahare, când Doyle spuse că e obosit, Miss Lonelyhearts
sugeră să treacă în încăperea din spate. Găsiră o masă şi se aşezară faţă în 
faţă.
  Şchiopul avea o faţă foarte ciudată. Ochii nu reuşeau să se echilibreze; 
gura nu­i era sub nas; fruntea era pătrată şi osoasă; iar bărbia­i rotundă era ca
o frunte în miniatură. Arăta ca una din acele fotografii folosite prin reviste la 
concursurile de identificare.
  Şezură privindu­se unul pe altul până când apăsarea comunicării fără 
cuvinte începu să­i emoţioneze pe amândoi. Doyle îşi aranjă hainele vag şi 
inutil. Miss Lonelyhearts găsi că e foarte dificil să­şi menţină zâmbetul 
constant.
  Când şchiopul reuşi în cele din urmă să vorbească Miss Lonelyhearts nu 
fu în stare să­l înţeleagă. Ascultă încordat câteva minute şi­şi dădu seama că 
Doyle nu făcea nici o încercare să fie înţeles. Dădea naştere unor grupuri de 
cuvinte care trăiau în el ca lucruri, o amestecătură de replici pe care avusese de
gând să le spună când fusese insultat şi de blesteme personale împotriva sorţii 
pe care experienţa îl învăţase să şi le suprime.
  Ca un preot Miss Lonelyhearts îşi întoarse puţin faţa. Urmări jocul 
mâinilor şchiopului. La început ele nu exprimau nimic altceva decât emoţie dar,
treptat deveniră expresive. Rămâneau în urmă să ilustreze o problemă cu care 
terminase deja sau alergau înainte pentru a prezenta ceva dăspre care nu 
începuse încă să vorbească. Cu cât deveni mai coerent, mâinile încetară să­i 
însoţească discursul şi începură să­i cotrobăie prin haine. Una din ele apăru 
brusc dintr­un buzunar al hainei scoţând nişte file de scrisoare. I le întinse lui 
Miss Lonelyhearts.
  Dragă Miss Lonelyhearts ­
  Sunt oarecum ruşinat să­ţi scriu pentru că un om ca mine nu se încrede 
în asemenea lucruri dar nevastă­mea mi­a spus că eşti bărbat şi nu vreo 
ameţită de muiere aşa că m­am gândit să­ţi scriu după răspunsul pe care l­ai 
dat Deziluzionatei. Eu sunt şchiop şi am 41 de ani ceea ce am fost toată viaţa şi
nu m­am lăsat niciodată copieşit până de curând, când m­am simţit nenorocit 
din cauză că nu ajung nicăieri şi mă întreb la ce bun totul. Tu ai o educaţie aşa
că mi­am închipuit că poate ştii. Ce vreau eu să ştiu e că de ce umblu eu 
târându­mi piciorul în sus şi în jos pe scări citind contoare pentru compania de
gaze contra a 22 de dolari şi 50 de cenţi pe săptămână în timp ce şefii se lăfăie 
în maşini grozave trăind din bunătatea pământului. Să nu crezi că sunt vreun 
roşu scârbos. Am citit cum îi împuşcă pe şchiopi în Rusia pentru că nu pot 
lucra, dar eu pot lucra mai bine decât orice haimana din parc şi­mi întreţin şi 
nevasta şi copilul. Dar nu despre asta îţi scriu. Ce vreau eu să ştiu e că de ce 
îmi trag eu piciorul ăsta blestemat pe străzi şi prin pivniţi împuţite cu el parcă 
gata tot timpul să plesnească aşa că pe când termin sunt nebwn de durere şi 
când ajung acasă nu aud decât bani şi bani care nu­i casă pentru un om ca 
mine. Ce vreau eu să ştiu e la ce dracu' foloseşte zi de zi cui un picior ca al meu
când trebuie să umblu trăgând şi târându­mă pentru un sfanţ nenorocit cu o 
durere de dinţi care vine din fo losirea piciorului atât de mult timp. Doctorul 
mi­a spus că ar trebui să­l las să se odihnească vreo şase luni dar cine o să mă 
plătească dacă mi­l odihnesc. Dar nici asta nu­i ceea ce vreau să spun pentru 
că ai putea să­mi spui să­mi schimb slujba şi unde aş putea găsi alta sunt 
norocos că o am şi pe­asta. Nu de slujbă mă plâng ci aş vrea să ştiu la ce bun 
toată treaba asta împuţită. Te rog scrie­mi un răspuns nu în ziar pentru că 
nevastă­mea citeşte ce scrii şi nu vreau să ştie că ţi­am scris pentru că 
întotdeauna am spus că ziarele sunt prostii dar m­am gândit că poate ştii ceva 
despre asta pentru că ai citit o groază de cărţi iar eu n­am terminat nici cursul 
superior.
  Al tău, Peter Doyle.
  În timp ce Miss Lonelyhearts descifra scrisul ilizibil, mâna umedă a lui 
Doyle o atinse din greşeală pe a sa. Şi­o trase tresărind dar apoi o întinse 
iarăşi, forţându­se s­o prindă pe cea a şchiopului. După ce termină scrisoarea 
nu dădu drumul mâinii ci o strânse ferm, cu toată dragostea pe care o putut 
găsi. La început şchiopul îşi ascunse stânjeneala, camuflând înţelesul gestului 
printr­o strângere de mână obişnuită dar, curând, renunţă şi şezură tăcuţi 
mână în mână.
  Miss Lonelyhearts face o vizită.
  Părăsiră localul împreună, amândoi foarte beţi şi foarte ocupaţi: Doyle cu
nenorocirile pe care le suporta iar Miss Lonelyhearts cu umilinţa lui 
triumfătoare.
  Luară un taxi. Pe când intrau pe strada unde locuia Doyle, acesta începu
să­şi blesteme nevasta şi piciorul şchiop. Îl invocă pe Christ, rugându­se să­i 
distrugă şi pe unul şi pe celălalt.
  Miss Lonelyhearts era foarte fericit şi­n mintea lui îl chemă şi el pe 
Christos. Dar chemarea lui nu era un blestem era forma propriei bucurii.
  \par Când taxiul trase la margine, Miss Lonelyhearts îşi ajută tovarăşul 
să iasă şi îl conduse în casă. Făcură mult zgomot la uşa din faţă şi doamna 
Doyle ieşi în hol. La vederea ei, şchiopul începu să blesteme iar.
  Ea îl salută pe Miss Lonelyhearts apoi îşi înhăţă soţul şi­l scutură până­i 
tăie piuitul. Când acesta se linişti îl trase în apartament. Miss Lonelyhearts o 
urmă şi, în timp ce trecu pe lângă ea, în culoarul întunecos ea îl gâdilă uşor şi 
râse.
  După ce se spălară pe mâini, se aşezară să mănânce. Doamna Doyle 
cinase mai devreme şi îi servea. Primul lucru pe care­l puse pe masă fu un litru
de vin roşu.
  Când ajunseră la cafea ea se aşeză lângă Miss Lonelyhearts. Ii putea 
simţi genunchiul apăsându­l pe­al lui pe sub masă dar nu­i dădu atenţie şi­şi 
întrerupse zâmbetul beatificat doar ca să bea. Mâncarea grea îl zăpăcise şi 
încerca disperat să simtă iarăşi ceea ce simţise în local în timp ce­l ţinea pe 
şchiop de mână.
  Ea îşi Vârî coapsa sub a lui dar, când el tot nu reacţionă, trecu în 
salonaş. O urmară după câteva minute şi o găsiră pregătind paharele de bere 
slab alcoolizată, cu gheaţă. <
  Băură toţi în tăcere. Doyle arăta somnoros şi nevastă­sa tocmai începea 
să se îmbete. Miss Lonelyhearts nu făcu nici o încercare de a fi sociabil. Era 
ocupat îneercând să găsească un mesaj. Când va vorbi, va trebui s­o facă sub 
forma unui mesaj.
  După al treilea pahar, doamna Doyle începu să­i tragă cu ochiul în mod 
deschis, dar Miss Lonelyhearts refuză în continuare să­i dea vreo atenţie. 
Şchiopul însă fu foarte tulburat de semnalele ei. Începu să se agite şi să 
bombăne în surdină.
  Vagile zgomote pe care el le făcea o supărară pe doamna Doyle.
  Despre ce dracu' vorbeşti? Întrebă ea.
  Şchiopul începu cu un oftat care se sfârşi în geamăt iar apoi, ca şi când 
ar fi fost ruşinat de sine, spuse:
  Nu sunt eu codoşul care aduce acasă un tip pentru nevastă­sa? Ii aruncă
lui Miss Lonelyhearts o privire iute şi râse în semn de scuză.
  Doamna Doyle era furioasă. Răsuci un ziar în formă de bâtă şi cu el îşi 
lovi soţul peste gură. El o surprinse făcând pe măscăriciul. Mârâi ca un câine şi
prinse ziarul în dinţi. Când ea îi dădu drumul din mână, el se lăsă pe mâini şi 
pe genunchi şi continuă spectacolul pe podea.
  Miss Lonelyhearts încercă să­l facă pe şchiop să stea în picioare şi se 
aplecă să­l ridice dar, în timp ce făcea asta, Doyle îi desfăcu şliţul apoi se 
rostogoli pe spate, râzând sălbatic.
  Nevastă­sa îl lovi cu piciorul şi se întoarse pufnind dispreţuitoare.
  Şchiopul se sătură în curând de râs şi se întoarseră cu toţii la locurile 
lor. Doyle şi nevastă­sa şedeau privindu­se în timp ce Miss Lonelyhearts începu
să caute iar un mesaj.
  Tăcerea o deranja pe doamna Doyle. Când n­o mai putu suporta se duse 
la bufet să pregătească alt rând de băutură. Îi ceru soţului ei să meargă la 
magazinul din colţ să aducă nişte gin. El refuză, cu o singură mişcare, scurtă, a
capului.
  Ea încercă să­l convingă. El o ignoră iar ea îşi pierdu cumpătul.
  Adu nişte gin! Ţipă ea. Adu nişte gin, ticălosule!
  Miss Lonelyhearts se ridică în picioare. Nu­şi găsise încă mesajul, dar 
avea ceva de spus.
  Vă rog, nu vă certaţi, ceru el. Te iubeşte, doamnă Doyle; de aceea se 
poartă aşa. Fii bună cu el.
  Ea bombăni supărată şi părăsi camera. O auziră trântind lucrurile în 
bucătărie.
  Miss Lonelyhearts se duse spre şchiop şi­i zâmbi cu acelaşi zâmbet pe 
care îl folosise în local. Şchiopul îi zâmbi şi el şi­i întinse mâna. Miss 
Lonelyhearts i­o prinse şi stătură astfel zâmbind şi ţinându­se de mână până 
când doamna Doyle reveni în încăpere.
  Ce pereche drăguţă de fătălăi sunteţi, zise ea.
  Şchiopul îşi trase mâna şi se prefăcu că o loveşte.
  Miss Lonelyhearts îşi dădu seama că acum e momentul să­şi ofere 
mesajul. Acum ori niciodată.
  Ai un trup mare şi paternic, doamnă Doyle. Ţinându­ţi soţul în braţe îl 
poţi încălzi, poţi să­i dai viaţă.
  Poţi scoate răceala din oasele lui. Îşi târăşte zilele prin ganguri şi pivniţe, 
ducând o grea povară de oboseală şi suferinţă. Poţi înlocui această povară cu 
un vis despre tine. Un vis optimist care va fi ca un motor în el. Poţi face asta 
lăsându­l să te cucerească în pat. El te va răsplăti înflorind şi devenind 
înflăcărat cu tine…
  Ea era prea uimită ca să râdă, iar şchiopul întoarse capul ca şi când ar fi 
fost stânjenit.
  Odată cu primele cuvinte Miss Lonelyhearts ştiuse că va fi ridicol. 
Evitându­l pe Dumnezeu nu reuşise să adune forţă în inimă lui şi nu făcuse 
altceva decât să compună un articol pentru ziar.
  Încercă iar, devenind isterie.
  Christos e iubire, le strigă el. Era un strigăt teatral dar continuă. 
Christos este fructul negru care atârnă de trunchiul crucii. Omul s­a pierdut 
mâncând din fructul oprit. El va fi salvat mâncând din fructul oferit. Christos, 
fructul negru, fructul iubirii…
  De data asta eşuase şi mai groaznic. Înlocuise retorica lui Shrike cu cea a
lui Miss Lonelyhearts. Se simţea ca o sticlă goală, strălucitoare şi sterilă.
  Închise ochii. Când îl auzi pe şchiop spunând „Te iubesc” îi deschise şi îl 
văzu sărutându­şi nevasta. Ştiu că şchiopul făcea asta nu din cauza a ceea ce 
spusese el ci din loialitate.
  Bine, nebunule, spuse ea, tratându­l de sus pe soţul ei. Te iert, dar du­te
la magazin după nişte gin.
  Fără să se uite spre Miss Lonelyhearts, şchiopul îşi luă pălăria şi ieşi. 
Când fu plecat doamna Doyle zâmbi.
  Erai mortal cu şliţul descheiat, zise ea. Credeam c­o să mor de râs.
  El nu răspunse.
  Doamne ce gelos e, continuă ea. Nu trebuie decât să arăt un tip solid şi 
să spun „Drace, mi­ar plăcea să fac dragoste cu ăla”. Îl scoate din minţi.
  Vocea ei era joasă şi îngroşată şi era clar că încerca să­l excite. Când 
merse spre aparatul de radio să­l fixeze pe o muzică de jazz îşi legănă fundul 
spre el, ca pe un steag.
  El spuse că e prea obosit să danseze. După ce făcu câţiva paşi obsceni în 
faţa lui i se aşeză în poală. El înâncercă s­o dea la o parte dar ea continuă să­şi
apese gura deschisă pe a lui iar când se întoarse ea îi morfoli obrazul. El se 
simţea ca o sticlă goală care e umplută încet cu apă călduţă şi murdară.
  Când îşi deschise decolteul rochiei şi încercă să­i vâre capul între sâni el 
îşi desfăcu genunchii cu o mişcare rapidă lăsând­o să alunece pe podea. 
Încercă să­l tragă jos peste ea. El lovi orbeşte şi o atinse peste faţă. Ea ţipă şi­
atunci o lovi iarăşi şi iarăşi. Continuă s­o lovească până când ea renunţă să 
mai încerce să­l reţină apoi alergă afară din casă.
  Miss Lonelyhearts asistă la o petrecere.
  Miss Lonelyhearts intrase iar în pat. De data asta patul lui îl ducea cu 
siguranţă undeva, cu mare viteză. Trebuia doar să navigheze în linişte. 
Călătorise deja timp de trei zile. Înainte de a urca în el se pregătise pentru 
călătorie, blocând soneria telefonului şi cumpărând mai multe cutii enorme de 
pesmeţi. Acum sta întins pe pat mâncând pesmeţi, bând apă şi fumând.
  Se gândea ce calm era. Calmul lui era atât de perfect încât nu­l putea 
distruge nici măcar conştientizându­l. În trei zile ajunsese foarte departe. Se 
întuneca în cameră. Coborî din pat, se spălă pe dinţi, urină apoi stinse lumina 
şi se culcă. Adormi fără măcar un suspin şi dormi somnul celor înţelepţi şi al 
celor nevinovaţi. Fără să viseze era conştient de existenţa unor creaturi 
luminoase şi de zbaterea oceanelor.
  Mai târziu, un tren se năpusti într­o gară în care el era o statuie înclinată
susţinând un orologiu oprit, o trăsură intră hodorogind în curtea unui han 
unde el şedea aplecat peste o chitară, cu şapca în mână, împrăştiind ploaia cu 
cocoaşa lui.
  Se trezi. Zgomotele ambelor sosiri se combinară pentru a deveni o bătaie 
în uşă. Coborî din pat. Deşi era gol puşcă merse Ia uşă fără să se îmbrace. 
Cinci persoane dădură buzna, dintre care două erau femei. Femeile ţipară când
îl văzură şi se repeziră înapoi în hol.
  Cei trei bărbaţi îşi menţinură poziţiile. Miss Lonelyhearts îl recunoscu 
printre ei pe Shrike şi văzu că şi el, la fel ca şi ceilalţi, era foarte beat. Shrike 
spuse că una din femei era nevastă­sa şi că voia să se certe cu Miss 
Lonelyhearts pentru că a insultat­o.
  Miss Lonelyhearts stătea liniştit în centrul camerei. Shrike se repezi la el 
dar căzu înapoi asemeni unui val care, i: bându­se de­o stâncă bătrână, roasă 
de experienţă, se dă înapoi. Al doilea val nu mai urmă.
  În loc de asta, Shrike deveni jovial. Îl atinse pe Miss Lonelyhearts cu 
palma peste spate.
  Pune­ţi o pereche de pantaloni, prietene, spuse el, mergem la o petrecere.
  Miss Lonelyhearts apucă o cutie de pesmeţi.
  Hai, fiule, îl rugă Shrike. Băutul de unul singur e cel care face beţivi.
  Miss Lonelyhearts examina cu atenţie fiecare bucăţică înainte de a o 
azvârli în gură.
  Nu fi spărgător de chef, spuse Shrike cu multă iritare. El era pescăruşul 
care încerca să se ouă în coasta domoală a unei stânci, un pescăruş stângaci şi
guraliv. Vrem să jucăm un joc şi avem nevoie de tine ca să­l jucăm. – „Fiecare 
cu propria­i Miss Lonelyhearts”. Eu I­am inventat şi nu­l putem juca fără tine.
  Shrike scoase din buzunar un teanc mare de scrisori şi le agită în faţa lui
Miss Lonelyhearts. El le recunoscu; erau din dosarul de la birou.
  Stânca rămase calmă şi solidă. Deşi Miss Lonelyhearts nu se îndoia că 
putea rezista oricărui test, era dornic s­o încerce. Începu să se îmbrace.
  Coborâră şi toţi şase se îngrămădiră într­un taxi. Mary Shrike i se aşeză 
în poală dar, în ciuda zvârcolirilor ei bete, stânca rămase perfectă.
  Petrecerea avea loc în apartamentul lui Shrike. Un strigăt se ridică în 
momentul în care Miss Lonelyhearts intră şi mulţimea ţâşni înainte. El stătu 
nemişcat şi ei alunecară înapoi într­o încolăcire inutilă. El zâmbi. Dâj duse gata
mai mult de o duzină de beţivi. Ii răsturnase fără efort sau vreun gând. Pe când
stătea zâmbind, un mic val se târî afară din învălmăşeala generală şi plescăi la 
picioarele lui, cerându­i atenţia. Era Betty.
  Ce­i cu tine? Întrebă ea. Iar eşti bolnav?
  El nu­i răspunse.
  Când toţi se aşezară, Shrike se pregăti să înceapă jocul. Împărţi hârtie şi 
creioane, apoi îl conduse pe Miss Lonelyhearts în centrul camerei şi îşi începu 
discursul.
  Doamnelor şi domnilor, spuse el, imitând vocea şi gesturile unui crainic 
de circ. Avem aici cu noi astă seară un om pe care cu toţii îl cunoaşteţi şi îl 
admiraţi. Miss^ Lonelyhearts, cel cu inimă cântătoare – un Mussolini al 
sufletului încă şi mai grozav.
  A venit aici astă seară să vă ajute în problemele morale şi spirituale, să 
vă ofere o lozincă, o cauză, o valoare absolută şi o raison d'etre*.
  Unii dintre voi, poate, vă consideraţi mult prea decăzuţi pentru a fi 
ajutaţi. Vă e teamă că până şi Miss Lonelyhearts, indiferent cât de teribilă i­ar fi
torţa, n­ar fi în stare să vă înflăcăreze. Vă temeţi că şi atunci când veţi fi expuşi
flăcării sale strălucitoare veţi fumega doar, scoţând un miros urât. Fiţi cu inima
uşoară căci ştiu că veţi izbucni în flăcări. Miss Lonelyhearts va izbândi, cu 
siguranţă.
  Shrike scoase teancul de scrisori şi le agită deasupra capului.
  Vom purcede sistematic, spuse el. Mai întâi fiecare din voi va face tot 
posibilul să răspundă la una din aceste scrisori apoi, după răspunsurile 
voastre, Miss Lonelyhearts vă va diagnostica suferinţele morale. Apoi vă va 
conduce pe drumul izbăvirii.
  Shrike merse printre invitaţi şi împărţi scrisorile aşa cum îşi împarte un 
magician cărţile de joc. Vorbea fără, întrerupere şi citea o parte din fiecare 
scrisoare înainte de­a o da cuiva.
  Iată una de la o bătrână al cărei fiu a murit săptămâna trecută. Are 
şaptezeci de ani şi vinde creioane ca să se întreţină. Nu are Giorapi şi poartă 
ghete grele în picioarele ei roase şi sângerânde. Are catar* la ochi Aveţi loc* în 
inima voastră pentru ea?
  Asta este superbă. Un băiat vrea o vioară. Pare simplu; nu aveţi decât să­
i cumpăraţi una puştiului. Veţi descoperi însă că şi­a dictat scrisoarea micii lui 
surori. E paralizat şi nu se poate nici măcar hrăni singur. Are o vioară de 
jucărie şi o strânge la piept imitând sunetul viorii din gură. Ce patetic! Totuşi 
se poate învăţa mult din această parabolă. Consideraţi băiatul Munca, vioara 
Capitalul şi aşa mai departe.
  Miss Lonelyhearts făcu faţă cu cea mai mare seninătate; nu era nici 
măcar interesat. Ce se întâmpla în mare nu e interesant pentru stâncă.
  Când toate scrisorile fură împărţite, Shrike dădu una lui Miss 
Lonelyhearts. El o luă dar, după ce o ţinu în mână o vreme, o lăsă să cadă pe 
podea fără s­o citească.
  Shrike nu tăcea o clipă.
  Pştrundeţi într­o lume a mizeriei şi suferinţei, popuiată de fiinţe străine 
la orice în afară de boală şi de poliţie. Istovite de una, urmărite de cealaltă.
  Suferinţă, suferinţă, suferinţă, Apăsătoarea, sordida, chinuitoarea, 
cronica suferinţă a inimii şi minţii. Suferinţa pe care doar un mare tămăduitor 
spiritual o poate uşura.
  Când Miss Lonelyhearts o văzu pe Betty ridicându­se să plece, o urmă, 
ieşind din apartament. Trebuia să vadă şi ea stânca în care se transformase.
  Shrike nu­i simţi lipsa până descoperi scrisoarea pa podea. O ridică, 
încercă să­l găsească pe Miss Lonelyhearts, apoi se adresă iar adunării.
  Maestrul a dispărut, anunţă el, dar nu disperaţi. Sunt încă alături de voi.
Sunt discipolul său şi vă^ voi conduce pe calea izbăvirii. Mai întâi, daţi­mi voie 
să vă citesc această scrisoare care e direct adresată maestrului.
  Scoase scrisoarea din plic ca şi când n­ar fi citit­o înainte şi începu: „Ce 
fel de ticălos împuţit eşti? Când 'rheum' [iu: m] – catar; room [ru: m] – loc, 
cameră; pronunţia identică favorizează jocul de cuvinte, (n. trad.)
  — Ziua lăcustei 6* am ajuns acasă cu ginul mi­am găsit nevasta pe jos 
plângând şi casa plină de vecini. Ea a spus că ai încercat s­o violezi, ticălos 
împuţit ce eşti, şi ei au vrut să aducă poliţia dar eu am spus că voi face treaba 
singur…”
  Vai, vai mie, nu mă pot hotărî să folosesc un limbaj atât de urât. Voi 
trece peste înjurături şi voi continua. „Deci asta însemnau toate discursurile 
tale nemaipomenite, ticălosule ar trebui să ţi se zboare creierii.” E semnat 
„Doyle”.
  Măi, măi, deci maestrul e un alt Rasputin. Cum îţi mai clatină credinţa 
asemnea lucruri! Da' nu pot crede aşa ceva. Nu vreau să cred. Maestrul nu 
poate face rău. Credinţa mea e nestrămutată. Asta nu e decât încă o încercare 
a lui de către diavol. Şi­a petrecut viaţa luptând pentru noi cu satana şi va 
triumfa. Vreau să spun Miss Lonelyhearts, nu diavolul.
  Evanghelia după Shrike. Daţi­mi voie să vă vorbesc despre viaţa sa. Se 
desfăşoară în faţa mea ca un pergament. Mai întâi în zorii copilăriei strălucind 
de inocenţă pură ca o stea spăiată de ploaie îşi îndreaptă paşii, istoviţi, spre 
Universitatea Loviturilor Dure. Mai departe, tânăr fiind, fuge în noapte din 
patul primei sale prostituate. Iar apoi bărbatul matur, omul Miss Lonelyhearts, 
luptându­se curajos să realizeze un înalt ideal, calea lui croită de un scop înalt.
Dar vai! Rece şi dispreţuitoare, lumea îngrămădeşte obstacol după obstacol în 
drumul lui; abia socoteşte că scopul e aproape şi o voce de tunet îi comandă 
„Stai!” „Fiecare piedică să­ţi fie treaptă”, gândeşte el. „Mai sus şi mai sus, urcă!”
şi astfel el urcă, cu fiecare treaptă, şi astfel se împinge înainte, la capătul 
puterilor, plin de foc sfinţit. Şi astfel…
  Miss Lonelyhearts şi rochia de ocazii mari.
  Când Miss Lonelyhearts părăsi apartamentul lui Shrike, o găsi pe Betty 
în hol aşteptând liftul. Purta o rochie albastru deschis care arăta foarte mult a 
rochie de ocazie. Ea se îmbrăea pentru lucruri, realiză el.
  Chiar şi stânca fu mişcată de această înţelegere. Nu; nu stânca fu 
mişcată. Stânca era încă perfectă. Mintea lui fusese cea atinsă, instrumentul 
cu care el cunoştea stânca.
  Se apropie de Betty zâmbind, pentru că mintea lui era liberă şi limpede. 
Lucrurile care o murdăriseră se adunaseră în stâncă.
  Dar ea nu­i zâmbi.
  De ce rânjeşti? Întrebă ea răstit.
  O, îmi pare rău, spuse el. N­am vrut.
  Intrară în lift împreună. Când ajunseră în stradă, el o luă de braţ deşi ea 
încercă să se smulgă.
  N­ai vrea să bei o apă gazoasă, te rog? O imploră el. Rochia de ocazii îi 
oferise minţii sa'e simplificate o cheie şi el se desfătă cu genul de ceartă dintre 
un băiat şi o fată, care urmă.
  Nu; merg acasă.
  Ei, haide, spuse el, trăgând­o spre localul cu băuturi răcoritoare. În timp 
ce merga, ea îşi exagera inconştient aerul de fetiţă în rochie pentru ocazii.
  Luară amândoi sirop de căpşuni. Sorbiră stropii roz prin pai, ea 
îmbufnându­se la zâmbetul lui, niciunul nefiind conştient că era încântători.
  De ce eşti furioasă pe mine, Betty? N­am făcut nimic. A fost ideea lui 
Shrike şi el a vorbit tot timpul.
  Pentru că eşti un prost.
  Am terminat cu slujba de Miss Lonelyhearts. N­am mai fost la birou de 
aproape o săptămână.
  Ce ai de gând să faci?
  O să­mi caut o slujbă la o agenţie publicitară.
  Nu minţea în mod intenţionat. Încerca doar să spună ce­ar fi vrut ea să 
audă. Rochia da ocazii era atât de veselă şi fermecătoare, albastru deschis cu 
un guler de dantelă spumoasă stropită cu roz, ca gulerul siropului ei.
  Ar trebui să­l cauţi pe Bill Wheelright în legătură cu slujba. Are o agenţie 
– e un tip grozav. E îndrăgostit de mine.
  N­aş putea lucra pentru un rival.
  Ea strâmbă din nas şi râseră amândoi.
  El încă râdea când observă că s­a întâmplat ceva grav cu râsul ei. 
Plângea.
  Pipăi stânca. Era încă acolo; nici râsul, nici lacrimile nu puteau afecta 
stânca. Ea uitase de vânt şi de ploaie.
  O… suspină ea. Sunt o proastă. Fugi afară din local.
  El o urmă şi­o prinse. Dar suspinele ei se înteţiră şi el chemă un taxi şi­o 
obligă să urce.
  Ea începu să vorbească printre suspine. Era gravidă.
  O să aibă un copil.
  El puse stânca înainte şi aşteptă cu totală siguranţă de sine ca ea să se 
oprească din plâns. Când se linişti o ceru în căsătorie.
  Nu, spuse ea. O să fac un avort.
  Te rog, mărită­te cu mine. O ruga aşa cum o rugase să bea un sirop.
  Implora rochia pentru ocazii să se mărite cu el, spunând toate lucrurile 
pe care ea aştepta să le audă, toate lucrurile care mergeau cu siropul de 
căpşuni şi fermele din Connecticut. Era exact cum îl voia rochia pentru ocazii: 
simplu şi dulce, plin de toane şi poetic, puţin academic totuşi foarte masculin.
  Când ajunseră acasă la ea, discutau despre viaţa lor de după nuntă. 
Unde vor locui şi în câte camere, dacă­şi puteau permite să ţină copilul. Cum 
vor renova ferma din Connecticut. Ce fel de mobilă le plăcea amândurora.
  Ea se declară de acord să ţină copilul. El câştigă acest punct. La rândul 
lui, acceptă să­l întâlnească pe Bill Wheelrisâht în legătură cu slujba. Tot 
râzând, hotsrâră să pună trei paturi în dormitor. Paturi identice pentru dormit, 
foarte îngrijite şi sobre iar între ele un pat pentru făcut dragoste, un pat di; blu,
împodobit cu nimfe, cupidoni şi Pani.
  Nu se simţea vinovat. Nu se simţea. Stânca era o solidificare a 
sentimentului său, a conştiinţei, a sentimentului realităţii, a cunoaşterii de 
sine. Ar fi putut plănui orice. Un castel în Spania şi dragostea pe un balcon sau
o expediţie piraterască şi iubirea pe o insulă tropicală.
  Când uşa i se închise în urmă el zâmbi. Stânca fusese complet testată şi 
găsită, perfectă. Trebuia doar să se îmbarce iar în pat.
  Miss Lonelyhearts are o experienţă religioasă.
  După o lungă noapte şi dimineaţă, spre amiază, Miss Lonelyhearts 
întâmpină cu bucurie apariţia febrei. Promitea căldură şi violenţă nemotivată 
mental. Promisiunea se îndeplini curând; stânca deveni un cuptor.
  Îşi fixă ochii pe Christul care atârna pe peretele opus patului. În timp ce­l
privea, acesta devenea o muscă strălucitoare, rotindu­se cu graţie vie pe un 
fundal de catifea sângerie presărată cu mici stele.
  Toate lucrurile din cameră erau moarte – scaunele, masa, creioanele, 
hainele, cărţile. Se gândea la această lume neagră de lucruri ca la un peşte. Şi 
avea dreptate, căci ea se ridică brusc spre momeala strălucitoare da pe perete. 
Se ridică cu un plescăit muzical şi el îi văzu pântecele argintiu, strălucitor.
  Christ e viaţă şi lumină.
  Christ! Christ! Acest strigăt răsună prin cele mai intime celule ale 
corpului său.
  Îşi mută capul pe o porţiune mai răcoroasa de pernă şi vena de pe 
fruntea lui se mai dezumflă. Se simţea curat şi proaspăt. Inima lui era un 
trandafir şi în craniul lui înflori un alt trandafir.
  Camera era plină de binecuvântare. Era ca un vânt uşor şi nervii lui 
unduiră asemeni unei flori albastre pe­o pajişte.
  Era conştient de două ritmuri care treptat deveneau unul singur. Când 
ajunseră astfel, identificarea lui cu Dumnezeu fu completă. Inima lui era 
singura inimă, inima lui Dumnezeu. Şi mintea lui era asemeni celei 
dumnezeieşti.
  Dumnezeu zise: „Vei accepta acum?”
  Iar el răspunse „Accept, accept.” începu îndată să plănuiască o viaţă 
nouă şi viitoarea sa atitudine de Miss Lonelyhearts. Supuse atenţiei lui 
Dumnezeu proiecte pentru rubrica lui, iar Dumnezeu! E aprobă. Dumnezeu îi 
aprobă fiecare gând.
  Deodată auzi soneria de la uşă. Cobori din pac şi ieşi pe hol să vadă cine 
venea. Era Doyle, şchiopul, care îşi croia încet drum, în susul scărilor.
  Dumnezeu îl trimisese pentru ca Miss Lonelyhearts să poată realiza un 
miracol şi să fie sigur de convertirea sa. Era un semn. Îl va îmbrăţişa pe şchiop 
şi el va deveni iarăşi întreg, aşa cum el, un infirm spiritual, redevenise întreg.
  Alergă în jos pe scări, să­l întâmpine pe Doyle, cu braţele deschise spre 
miracol.
  Doyle ducea ceva învelit într­un ziar. Când îl văzu pe Miss Lonelyhearts 
îşi vârî mâna în pachet şi se opri. Strigă un fel do avertisment, dar Miss 
Lonelyhearts îşi continuă cursa. Nu înţelese strigătul şchiopului şi­l auzi ca pe 
un strigăt de ajutor din partea Disperatei, a lui Harold S. cu mamă catolică, a 
Inimii frânte, a Umerilor largi, a Sătulei­de­toate, a Dez luzionatei­cu­soţ­
tuberculos. El alergă să­i întărească prin iubire.
  Şchiopul se întoarse să fugă, dar era prea aproape şi Miss Lonelyhearts îl
prinse.
  În timp ce se luptau, Betty intră pe uşa de la stradă. Le strigă să se 
oprească şi porni în susul scărilor. Şchiopul o văzu tăindu­i calea de scăpare şi 
încercă să se debaraseze de pachet. Îşi scoase mâna din el, arma din pachet 
explodă şi Miss Lonelyhearts căzu, trăgându­l pe şchiop după el. Amândoi se 
rostogoliră o vreme în josul…
  ZIUA LĂCUSTEI.
  Aproape de ora plecării Tod Hackett auzi vuiet mare pe strada care trecea
pe lângă biroul lui. Geamăt de piei amestecat cu zdrăngănit de fier şi peste 
toate tam­tam­ul a o mie de copite. Se grăbi spre fereastră.
  Trecea o armată de cavalerie şi pedestraşi. Se mişca asemenea unei 
gloate pestriţe; cu liniile în dezordine ca şi când ar fi fugit după o teribilă 
înfrângere. Dolmanele husarilor, caschetele grele ale gărzilor, cavaleria uşoară 
de hanovrezi cu beretele din piele şi penele roşii fluturând erau amestecate 
laolaltă într­o dezordine săltăreaţă. In urma cavaleriei infanteria, o mare 
sălbatică de tăşti unduitoare, de muschete înclinate, de curele petrecute peste 
umăr şi cartuşiere legănătoare. Tod recunoscu infanteria purpurie a Angliei, cu
umerii ei albi matlasaţi, infanteria neagră a ducelui de Brunswick, grenadierii 
francezi cu enormele jambiere albe, scoţienii cu genunchii goi sub fustele 
cadrilate.
  În timp ce privea, un omuleţ cu coif de plută, tricou şi pantaloni scurţi, 
ţâşni de după colţul unei clădiri, alergând pe urmele soldaţilor.
  Scena nouă – ticăloşilor – scena nouă! Ţipă el printr­un mic megafon.
  Cavaleria îşi struni caii iar infanteria îşi încetini fuga. Omuleţul cu 
pălărie de plută alergă după ei, agitând pumnul şi blestemând.
  Tod privi până dispărură în spatele unei jumătăţi de vas cu aburi de pe 
Mississippi, apoi îşi puse deoparte creioanele şi planşeta şi părăsi biroul. Pe 
trotuarul din afara studioului se opri un moment încercând să se hotărască 
dacă să meargă acasă pe jos sau să ia un tramvai. Era la Hollywood de mai 
puţin de trei luni şi încă­l găsea foarte tentant dar era leneş şi nu­i plăcea să se
plimbe. Hotărî să ia un tramvai până pe Vine Street şi să meargă pe jos restul 
drumului.
  Un vânător de talente pentru Natio'nal Films îl adusese pe Tod pe Coastă 
după ce îi văzuse câteva desene într­o expoziţie cu lucrări ale unor studenţi de 
la Yale School of Fine Arts. Fusese angajat telegrafic. Dacă agentul respectiv l­
ar fi întâlnit pe Tod probabil că nu l­ar fi trimis la Hollywood să înveţe arta 
proiectării costumelor şi decorurilor. Trupul lui mare şi deşirat, ochii albaştri, 
domoli şi zâmbetul neglijent îl făceau să pară absolut netalentat, aproape 
tâmpit de fapt.
  Dar în ciuda înfăţişării lui, era de fapt un tânăr foarte conaplicat cu un 
întreg set de personalităţi, una înăuntrul celeilalte, ca un joc de cutii chinezeşti.
Iar „Los Angeles arzând” un tablou pe care urma să­l picteze curând, dovedea 
categoric că avea talent.
  Coborî din tramvai pe Vine Street. În timp ce mergea, examina mulţimea 
serii. O mare parte din oameni aveau o ţinută sportivă, care nu era de fapt 
ţintită de sport. Bluzele, pantalonii scurţi, pantalonii largi, jachetele din flanel 
albastre, eu nasturi metalici erau travestiuri. Doamna grasă, cu şapcă de 
yahting mergea! A cumpărături nu să navigheze; bărbatul cu jachetă Norfolk şi 
pălărie tiroleză se întorcea, nu de pe munte, ci de la un birou de asigurări; iar 
fata cu pantaloni largi, pantofi de sport şi o banderolă în jurul frunţii, tocmai 
părăsise o centrală telefonică şi nu un teren de tenis.
  Risipiţi printre aceste costume de bal mascat erau oameni de un gen 
diferit. Îmbrăcămintea lor era mohorâtă şi prost croită, de la acele magazine 
care expediază marfa prin poştă. Pe când ceilalţi se mişcau rapid, intrând prin 
magazine şi baruri, aceştia din urmă lâncezeau pe la colţuri sau stăteau cu 
spatele la vitrine privindu­i fix pe cei care treceau. Când li se întorcea privirea, 
ochii lor se umpleau de ură. Pe atunci Tod ştia foarte puţine despre ei, în afara 
faptului că au venit în California să moară.
  Era hotărât să afle mai multe. Ei erau oamenii pe care simţea că trebuie 
să­i picteze. Nu va mai picta nieiodată un hambar de un roşu bogat, un zid 
vechi de piatră sau un pescar voinic din Nantucket. Din clipa în care­i văzuse 
ştiuse că în ciuda rasei, educaţiei şi a ceea ce moştenise, nici Winslow Homer, 
nici Thomas Ryder nu puteau fi maeştrii săi, şi se întorsese spre Goya şi 
Daumier.
  Descoperise asta la timp. În ultimul său an la şcoala de arte începuse să 
se gândească la posibilitatea de a renunţa total de pictură. Plăcerea pe care o 
găsea în problemele de compoziţie şi culoare scăzuse pe măsură ce 
îndemânarea sa crescuse şi îşi dăduse seama că mergea şi el pe calea urmată 
de colegii săi spre ilustraţie sau spre desenul frumos şi convenabil. Când 
apăruse slujba la Hollywood o înhăţase în ciuda argumentelor prietenilor săi 
care erau siguri că renunţa la tot şi că nu va mai picta niciodată.
  Ajunse la capătul lui Vine Street şi începu să urce în Pinyon Canyon. 
Începuse să se însereze.
  Marginile copacilor ardeau cu o lumină de un violet palid iar mijlocul lor 
devenea din purpuriu închis, negru. Acelaşi paspoal violet ca un tub de neon 
contura vârfurile colinelor urî te, cocoşate, făcându­le aproape frumoase.
  Dar nici măcar uşoara estompare adusă de amurg nu putea ajuta casele. 
Numai dinamita ar fi fost de folos împotriva caselor în stil de ranch mexican, de
colibe din Samoa, de vile mediteraneene, de temple egiptene sau japoneze, de 
chalet­uri elveţiene, de conace în stil Tudor şi toate combinaţiilor posibile ale 
acestor stiluri, care mărgineau pantele Canionului.
  Când observase că sunt toate din ipsos, scânduri şi hârtie, devenise 
milos şi aruncase vina pentru forma lor asupra materialelor folosite. Oţelul, 
piatra şi cărămida strunesc puţin imaginaţia unui constructor, obligându­l să­
şi distribuie presiunile şi greutăţile şi să­şi menţină colţurile drepte, dar ipsosul
şi hârtia nu cunosc nici o lege, nici măcar pe aceea a gravitaţiei.
  La colţul cu La Huerta Road era un castel de pe Rin în miniatură, cu 
turele din hârtie gudronată pentru arcaşi. Lângă el era un fel de baracă, foarte 
colorată, cu minarete şi cupole din „O mie şi una de nopţi”. Din nou se făcu 
milă. Amândouă casele erau comice, dar nu râse. Dorinţa lor de a înspăimânta 
era atât de acută şi nevinovată.
  E greu să râzi de nevoia de frumuseţe şi de idilic oricât de lipsite de gust, 
ba chiar groaznice, sunt rezultatele. Dar e uşor să suspini. Puţine lucruri sunt 
mai triste decât cele cu adevărat monstruoase.
  Casa în care locuia era o combinaţie eteroclită numită San Bernardino 
Arms. Era dreptunghiulară, cu trei caturi, cu spatele şi părţile laterale din stuc 
simplu, nevopsit, întrerupt de rânduri egale de ferestre fără ornamente. Faţada 
avea culoarea muştarului diluat iar ferestreie, toate duble, erau încadrate de 
coloane maure, roz, care sprijineau partea superioară modeiată în formă de 
nap.
  Camera lui era la catul al treilea, dar se opri o clipă pe palierul celui de al
doilea. Acolo locuia Faye Greener, la 208. Când cineva râse într­unul din 
apartamente, el tresări vinovat şi continuă să urce. Pe când deschidea uşa, o 
carte de vizită fâlfâi prin aer şi căzu pe podea. „Onorabilul Abe Kusich”, scria pe
ea cu litere mari, apoi dedesubt cu litere mici înclinate erau mai multe aprecieri
elogioase tipărite ca să arate ca nişte citate din presă.
  „… acest adevărat Lloyds al Hollywood­ului” – Stanley Rose.
  „Cuvântul lui Abe e mai bun decât acţiunile lui Morgan” – Gail Brenshaw.
  Pe cealaltă parte era notat cu creionul un mesaj: „Kingpin al patrulea, 
Solitair al şaselea. Poţi scoate nişte bani serioşi cu mârţoagele astea.”
  După ce deschise geamul îşi scoase jacheta şi se întinse pe pat. Prin 
fereastră vedea un pătrat de cer emailat şi o ramură de eucalipt. O briză uşoară
îi agita frunzele lungi, înguste, făcându­le să­şi arate mai întâi partea verde 
apoi pe cea argintie.
  Începu să se gândească la „Onorabilul Abe Kusich'4 pentru a nu se gândi
la Faye Greener. Se simţea bine şi voia să rămână aşa.
  Abe era o figură importantă într­un set de litografii numit „Dansatorii” la 
care lucra Tod. Era unul dintre dansatori. Faye Greener era şi ea dansatoare 
iar tatăl ei, Harry, de asemenea. Ei se schimbau în fiecare desen dar grupul de 
oameni stânjeniţi care formau publicul lor rămânea acelaşi. Stăteau privind 
dansatorii exact în felul în care stăteau privindu­i pe cei deghizaţi în diverse 
costume. În timp ce treceau pe Vine Street. Privirea lor era cea care îi împingea 
pe Abe şi pe ceilalţi să se învârtă nebuneşte şi să sară în aer cu spatele îndoit 
ca nişte păstrăvi prinşi în undiţă.
  În ciuda indignării sincere pe care o trezea în el depravarea grotescă a lui 
Abe, îi accepta bucuros compania. Omuleţul îl stimula şi în felul acesta îl făcea 
sigur de nevoia de a picta.
  Il întâlnise prima oară pe Abe pe când locuia pe Ivăr Street într­un hotel 
numit Chateau Mirabella. Alt nume pentru Ivăr Street era „Lysol Alley”, iar acel 
Chateau era locuit mai ales de prostituate, managerii lor, instructori şi comis­
voiajori.
  Dimineaţa coridoarele miroseau a dezinfectant. Lui Tod nu­i plăcea acest 
miros. In plus, chiria era mare pentru că includea protecţia poliţiei, un serviciu 
de care nu avea nevoie. Voia să se mute, dar inerţia şi faptul că nu ştia unde să
meargă îl reţinuseră la Chateau până îl întâlnise pe Abe. Întâlnirea fusese 
întâmplătoare.
  Era în drum spre camera lui într­o noapte, la o oră târzie, când văzu ceea
ce presupuse a fi o grămadă de rufărie murdară zăcând în faţa uşii de vizavi. 
Tocmai pe când trecea pe lângă ea, grămada se mişcă şi scoase un sunet 
ciudat. Aprinse un chibrit, gândindu­se că ar putea fi un câine înfăşurat într­o 
pătură. Când lumina licări văzu că era un omuleţ.
  Chibritul se stinse şi el aprinse în grabă un altul. Era un pitic înfăşurat 
în halatul flanelat al unei femei. Obiectul rotund de la capăt era capul său uşor
hidrocefalic. Un sforăit lent, înfundat se auzea bolborosind din direcţia lui.
  Holul era rece şi trăgea curentul. Tod hotărî să­l trezească şi­l mişcă cu 
vârful piciorului. Gemu şi deschise ochii.
  N­ar trebui să dormi aici.
  Dracu' ştie ce zici, spuse piticul închizând iar ochii.
  O să răceşti.
  Această observaţie amicală îl înfurie şi mai tare pe omuleţ.
  Îmi vreau hainele înapoi! Mugi el.
  Pe sub uşa lângă care zăcea se văzu lumina aprinzându­se. Tod hotărî 
să­şi încerce norocul şi bătu. După câteva secunde o femeie deschise uşa pe 
jumătate.
  Ce dracu' vrei? Întrebă ea.
  — Ai un prieten aici care…
  Niciunul din ei nu­l lăsă să termine.
  Şi ce! Ţipă ea, trântind uşa.
  Dă­mi hainele, târfă, răcni piticul.
  Ea redeschise uşa şi începu să­i arunce lucrurile pe culoar. Haina şi 
pantalonii, cămaşa, şosetele, pantofii şi lenjeria de corp, o cravată şi o pălărie 
urmară una după alta prin aer în succesiune rapidă. Cu fiecare articol venea şi 
o înjurătură aparte.
  Tod fluieră uimit.
  Ce femeie!
  Păi cum, zise piticul. E trăsnet – târfă sută la sută şi largă de un iard.
  Râse de propria­i glumă scoţând un cotcodăcit svbţire, mTai de pitic 
decât orice altceva ieşise din el până atunci, apoi se zbătu să se ridice în 
picioare şi­şi aranjă halatul voluminos astfel încât să poată merge fără să se 
împiedice. Tod îl ajută să­şi adune hainele împrăştiate.
  Ascultă dom'le, întrebă el. Nu m­aş putea îmbrăca la tine?
  Tod îl conduse la baie. In timp ce îl aştepta să reapară nu se putu abţine 
să nu­şi imagineze ce se întâmplase în apartamentul femeii. Începu să­i pară 
rău că s­a amestecat. Dar când piticul apăru cu pălăria pe cap, Tod se simţi 
mai bine.
  Pălăria omuleţului rezolva aproape totul. În acel an pălăriile tiroleze se 
purtau mult de­a lungul Bulevardului Hollywood, şi cea a piticului era un 
exemplar deosebit. Era de un verde magic şi avea o calotă înaltă, conică. Ar fi 
trebuit să aibă o cataramă de metal în faţă, dar în rest era perfectă.
  Restul costumaţiei nu se potrivea cu pălăria. În loc de pantofi cu vârfuri 
ascuţite şi de un şorţ din piele, purta un costum albastru la două rânduri şi o 
cămaşă neagră cu cravată galbenă. In loc de un baston răsucit avea în mână 
un exemplar din Daily Rwnning Hor se3.
  Aşa păţesc dacă mă­încurc cu târfe de doi bani, zise el în Ioc de salut.
  Tod aprobă din cap şi încercă să se concentreze asupra pălăriei verzi. 
Aprobarea lui grăbită păru să­l irite pe omuleţ.
  Nici o târâtură nu poate să­i dea cu tifla lui Abe Kusich şi s­o şteargă, 
zise el cu amărăciune. Nu când pot să pun să­i rupă piciorul pentru douăzeci 
de dolari şi am douăzeci.
  Scoase un sul gros de bancnote şi­l agită spre Tod.
  — Deci crede că mă poate duce, ha? Ei bine, dă­mi voie să­ţi spun…
  Tod îl întrerupse grăbit.
  Aveţi dreptate, domnule Kusich.
  Piticul veni spre locul unde şedea Tod şi pentru moment Tod crezu că o 
să i se caţere în poală, dar îl întrebă doar cum se numeşte şi­i întinse mâna. 
Omuleţul avea o strângere de mână puternică.
  Dă­mi voie să­ţi spun ceva, Ha'ckett, dacă n­ai fi venit aş fi spart uşa. 
Dama aia crede că mă poate duce, dar o să aibă ea altele care o să­i treacă prin
devlă. Mulţumesc, oricum.
  Fă­o uitată.
  Eu nu uit nimic. Îmi amintesc. Mi­i amintesc pe ăi care­mi fac mizerii şi 
pe ăi care­mi fac servicii.
  Se încruntă şi rămase o clipă tăcut.
  Ascultă, zise el în sfârşit, văzând cum m­ai ajutat trebuie să mă revanşez.
Nu vreau să aud pe nimeni zicând că Abe Kusich îi datorează ceva. Aşa că 
ascultă aici. O să­ţi vând un pont pentru cursa a cincea la Caliente. Pui un 
cinciar pe botul lui şi eu o să­ţi scot douăzeci de dolărei. Ce­ţi spun eu e 
absolut sigur.
  Tod nu ştia ce să răspundă şi ezitarea lui îl ofensă pe omuleţ.
  Crezi că ţi­aş plasa un cal prost? Întrebă el încruntându­se. Aşa crezi?
  Tod merse spre uşă ca să scape de el.
  Nu, zise el.
  Atunci de ce nu pariezi, ha?
  Care e numele calului? Întrebă Tod, sperând să­I calmeze.
  Piticul îl urmase spre uşă trăgând după ol, de­o mânecă, halatul de baie. 
Cu pălărie cu tot abia ajungea cu un picior mai jos de centura lui Tod.
  Tragopan. E unul sigur, câştigă precis. Îl ştiu pe tipul al cui e şi el mi­a 
vândut pontul.
  E grec? Întrebă Tod.
  Se prefăcea politicos pentru a­şi ascunde încercarea de a­l scoate afară 
pe pitic.
  Da, e grec. Îl cunoşti?
  Nu.
  Nu?
  Nu, zise Tod cu hotărâre.
  Păstrează­ţi secretele, ordonă piticul, tot ce vreau să aflu e cum de ştii că 
e grec dacă nu­l cunoşti?
  Ochii i se îngustaseră bănuitor şi­şi încleştase pumnii.
  Tod zâmbi pentru a­l destinde.
  Am ghicit pur şi simplu.
  Chiar aşa?
  Piticul îşi încordă spatele ca şi cum ar fi avut de gând să scoată o armă 
sau să tragă un pumn. Tod se dădu înapoi şi încercă să­i explice.
  Am ghicit că e grec pentru că Tragopan e un cuvânt grecesc şi înseamnă 
fazan.
  Piticul era departe de a fi satisfăcut.
  De unde ştii ce înseamnă? Doar nu eşti grec?
  Nu, dar ştiu câteva cuvinte greceşti.
  Deci eşti un tip deştept, ha, unu' care ştie tot.
  Făcu un pas mic înainte, mişcându­se pe vârfuri, şi Tod se pregăti să 
blocheze un atac.
  Unu' de la colegiu, ha? Ei, dă­mi voie…
  Piciorul i se agăţase în capot şi căzu înainte pe mâini.
  Îl uită pe Tod şi blestemă halatul de baie apoi începu iar cu femeia.
  Deci crede că mă poate duce.
  Începuse să se lovească cu degetul mare în piept.
  Cine i­a dat patruzeci de dolari pentru un avort? Cine? Şi alţi zece să 
meargă la ţară să se refacă după aceea. La un ranch am trimis­o. Şi cine a 
scos­o de la zdup, altădată, la Santa Monica. Cine?
  Aşa e, spuse Tod pregătindu­se să­i facă vânt repede afară pe uşă.
  Dar nu mai trebui să­l expedieze. Omuleţul ţâşni brusc afară din cameră 
şi alergă pe hol, târând halatul de baie după el.
  Câteva zile mai târziu Tod intră într­un chioşc pe Vine Street să cumpere 
o revistă. În timp ce se uita pe rafturi se simţi tras de poala hainei. Era iarăşi 
Abe Kusich, piticul.
  Cum merg treburile? Întrebă el.
  Tod fu surprins să descopere că era la fel de agresiv ca în noaptea 
respectivă. Mai târziu, când ajunse să­l cunoască mai bine, descoperi că 
agresivitatea lui Abe era adesea o glumă. Când o folosea împotriva prietenilor 
lui aceştia se jucau cu el aşa cum se joacă cineva cu un căţel care mârâie, 
stăvilindu­i alergătura nebună şi apoi momindu­l să alerge iar.
  Destul de bine, zise Tod, dar cred că o să mă mut.
  Îşi petrecuse cea mai mare parte a duminicii tot căutând un loc unde să 
stea şi era sătul de subiect. In momentul în care îl menţionă, ştiu că făcuse o 
greşeală, încercă să încheie discuţia întorcându­se, dar piticul îl împiedică. In 
mod evident, se considera un expert în problema locuinţelor. După ce trecu în 
revistă o duzină de posibilităţi şi renunţă la ele fără un cuvânt din partea lui 
Tod, se opri în sfârşit la San Bernardino Arms.
  Ăsta­i locul potrivit pentru tine. San Berdoo. Eu locuiesc acolo aşa că ar 
trebui s­o ştiu. Proprietarul ştie şi el ce e foamea. Haide, o să te plasez pe 
cinste.
  Nu ştiu, eu… începu Tod.
  Piticul se încordă pe moment şi păru a fi ofensat de moarte.
  Poate că nu­i destul de bună pentru tine. Păi dă­mi voie să­ţi spun ceva, 
ţie…
  Tod se lăsă bruftuluit şi merse cu piticul în Pinyon Canyon. Camerele de 
la San Berdoo erau mici şi nu prea curate. Închirie una, totuşi, fără ezitare, 
când o văzu pe Faye Greener în hol.
  Tod adormise. Când se trezi era trecut de ora opt. Făcu baie, se bărbieri, 
apoi se îmbrăcă în faţa oglinzii de pe birou. Încercă să­şi urmărească degetele 
în timp ce­şi potrivea gulerul şi cravata, dar ochii îi alunecau mereu spre 
fotografia înfiptă în colţul de sus al ramei oglinzii.
  Era o fotografie a lui Faye Greener, o imagine dintr­o farsă scurtă în care 
jucase ca figurantă. Ea îi dăduse fotografia cu dragă inimă, îşi pusese chiar şi 
autograful pe ea cu un scris mare, energic „Cu afecţiune, a ta, Faye Greener” 
dar îi refuzase prietenia sau mai curând insistase s­o menţină impersonală. Îi 
spusese şi de ce. El nu avea nimic să­i ofere, nici bani, nici o înfăţişare 
atrăgătoare iar ea putea iubi doar un bărbat frumos şi se va lăsa iubită doar de 
unul bogat. Tod era un „bărbat cu inimă bună” şi ei îi plăceau „bărbaţii cu 
inimă bună” dar numai ca prieteni. Ea nu era deloc genul dur. Era numai din 
cauză că punea iubirea pe un plan mai deosebit, unde un bărbat fără bani sau 
frumuseţe nu se putea ridica.
  Tod bombăni supărat în timp ce reveni la fotografie. Acolo era îmbrăcată 
într­un costum de harem, şalvari, şemizetă şi. Tunică scurtă şi stătea întinsă 
pe un divan acoperitcu mătase. Într­o mână ţinea o sticlă de bere iar în cealaltă
o cană de cositor.
  Se dusese până la Glendale s­o vadă în filmul acela. Era vorba despre un 
comis­voiajor american care se rătăceşte în seraiul unui negustor din Damasc 
şi se distrează de minune cu locatarele lui feminine. Faye juca rolul unei 
dansatoare. Avea doar o replică de spus „O, domnule Smith!” şi o spunea prost.
  Era o fată înaltă cu umeri largi, drepţi şi picioare lungi ca nişte săbii. 
Gâtul îl avea de asemenea lung şi bine strunjit. Faţa­i era mai plină decât te 
puteai aştepta după, restul corpului şi mai iată. Era o faţă rotundă ca o lună, 
iată în dreptul pomeţilor şi îngustă la bărbie şi frunte. Îşi purta părul platinat 
lung, lăsându­l să cadă aproape pe umeri, în spate şi­îndepărtându­l de faţă şi 
urechi cu o panglică albastră, îngustă, care era petrecută pe dedesubt şi legată 
în vârful capului cu o mică fundă.
  Trebuia să pară beată şi părea, dar nu de alcool. Stătea întinsă pe divan 
cu braţele şi picioarele desfăcute ca şi cum ar fi aşteptat un iubit iar buzele îi 
erau întredeschise într­un zâmbet greu şi posac. Trebuia să sugereze o invitaţie
dar invitaţia nu era la plăcere.
  Tod îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu un icnet nervos. Începu să se 
ocupe iar de cravată, dar trebui să revină la fotografie.
  Invitaţia ei nu era la plăcere ci la luptă, dură şi feroce, mai aproape de 
crimă decât de dragoste. Dacă te­ai arunca asupra ei ar fi ca şi cum te­ai 
azvârli de pe parapetul unui zgârie­nori. Ai face­o ţipând. Nu te puteai aştepta 
să te mai ridici. Dintâi ţi s­ar înfige în cap asemeni cuielor într­o seândură de 
pin iar spatele ţi s­ar frânge. Nici măcar n­ai avea timp să transpiri sau să 
închizi ochii.
  Reuşi să râdă de cuvintele lui dar nu era un râs adevărat şi nimic nu fu 
distrus prin el.
  Dacă ea l­ar lăsa, ar fi bucuros să se arunce, indiferent care ar fi preţul. 
Dar ea nu­l vroia. Ea nu­l iubea, iar el nu­i putea înlesni cariera. Nu era 
sentimentală şi nu avea nevoie de tandreţe, chiar dacă el ar fi fost capabil să i­o
dea.
  Când fu gata îmbrăcat ieşi din cameră în grabă. Promisese că va merge la
o petrecere acasă la Claude Estee.
  Claude era un scenarist de succes care locuia într­o casă mare, o 
reproducere exactă a vechiului conac Dupuy de lângă Biloxi, Mississippi. Când 
Tod apăru pe aleea dintre gardul viu de cimişir, el îl salută de pe veranda 
enormă, cu două nivele, făcând gesturile care se potriveau cu arhitectura 
colonială sudistă. Se legănă înainte şi înapoi pe călcâie ca un colonel din 
Războiul Civil, prefăcându­se că are o burtă proeminentă.
  Nu avea deloc burtă. Era un omuleţ uscăţiv cu trăsăturile şterse şi umerii
aplecaţi ai unui funcţionar da poştă. Haina lustruită, din lână, şi pantalonii 
greu de descris ai unui asemenea personaj i s­ar fi potrivit, dar el era îmbrăcat, 
ca întotdeauna, foarte îngrijit. La butoniera jachetei cafenii avea o floare de 
lămâi. Pantalonii erau din stofă de lână roşcată Harris cu carouri neregulate iar
în picioare avea o pereche de magnifici blucheri de culoarea ruginei. Cămaşa 
era de flanel fildeşiu iar cravata, împletită, de un roşu aproape negru.
  În timp ce Tod urca treptele pentru a­i strânge mâna întinsă, el strigă 
majordomului.
  Hei, negru ticălos! Adu încoa' un sirop de mentă.
  Un servitor chinez veni alergând, aducând un scotch cu sifon.
  După ce vorbi cu Tod un moment, Claude porni cu ol spre Alice, nevastă­
sa, care şedea la celălalt capăt al verandei.
  Să n­o ştergi, şopti el. Mergem la bordel.
  Alice şedea într­un balansoar împreună cu o femeie pe care o chema 
doamna Joan Schwartzen. Când îl întrebă dacă juca tenis, doamna Schwartzen
o întrerupse.
  Ce prostie să baţi o minge inofensivă încoace şi­încolo peste ceva ce ar 
trebui folosit pentru prins peşti, dat fiind faptul că milioane de oameni tânjesc 
după o îmbucătură de hering.
  Joan este campioană la tenis femei, explică Alfce.
  Doamna Schwartzen era o femeie înaltă cu mâini şi picioare mari, umeri 
pătraţi, osoşi. Avea o faţă drăguţă ca de optsprezece ani şi un gât ca de treizeci 
şi cinci, vânjos şi plin de vene. Pielea puternic bronzată, colorată rubiniu, cu o 
uşoară nuanţă albăstruie, făcea contrastul mai puţin surprinzător.
  Ei bine, aş dori să mergem la un bordel chiar acum, zise ea. Le ador.
  Se întoarse spre Tod fluturându­şi pleoapele.
  Dumneata nu, domnule Hackett?
  Aşa e, dragă Joan, răspunse Alice în locul lui. Nimic mai Imn decât un 
bordel ca să stârneşti un bărbat. Părul câinelui care te­a muşcat.
  Cum îndrăzneşti să mă insulţi?
  Se ridică luându­l de braţ pe Tod.
  Condu­mă acolo.
  Arată spre grupul de bărbaţi cu care stătea Claude.
  Pentru Dumnezeu, condu­o, spuse Alice. Crede., că ăia spun poveşti 
deochiate.
  Doamna Schwartzen se vârî drept în mijlocul lor, târându­l pe Tod după 
ea.
  Vorbiţi porcos? Întrebă ea. Ador chestiile porcoase.
  Râseră cu toţii, politicos.
  Nu, despre afaceri, zise careva.
  Nu cred. Pot ghici după bestia din vocile voastre: Daţi­i drumul, spuneţi 
ceva obscen.
  De data asta nu râse nimeni.
  Tod încercă să se desprindă de braţul ei, dar ea îi ţinea strâns. Se lăsă un
moment de tăcere stânjenâtă, apoi bărbatul pe care­l întrerupsese încercă să 
redeschidă discuţia.
  Industria cinematografică e prea umilă, spuse el. Ar trebui să ne păzim 
de oameni de felul lui Coombas.
  Aşa e, spuse un altul. Tipi ca el apar aici, fac o groază de bani şi se plâng 
tot timpul în privinţa locului, îşi lasă baltă atribuţiile, apoi se întorc în Est şi 
spun poveşti în dialect despre producători pe care nu i­au întâlnit niciodată.
  Dumnezeule, îi spuse doamna Schwartzen lui Tod, într­o şoaptă sonoră, 
teatrală, ăştia chiar discută afaceri.
  Să­l căutăm pe omul cu băuturile, zise Tod.
  Nu. Condu­mă în grădină. Ai văzut ce e în piscina lor?
  Îl trase după ea.
  Aerul grădinii era greu de mirosul mimozei şi al trifoiului alb. Printr­o 
crăpătură a cerului de serj albăstrui ieşea o lună zgrunţuroasă care arăta ca un
enorm nasture de os. O cărăruie pavată cu dale, îngustată de oleandrii care o 
mărgineau, ducea spre marginea piscinei ascunse. Pe fundul ei, aproape de 
capătul adânc, văzu o grămadă neagră şi greoaie de nu se ştie ce.
  Ce e acolo? Întrebă el.
  Ea atinse cu piciorul un comutator, ascuns la baza unui tufiş, şi un şir 
de benzi scufundate iluminară apa verde. Obiectul acela era un cal mort sau 
mai curând o imitaţie realistă a unuia în mărime naturală. Picioarele ridicate îi 
erau ţepene şi drepte şi avea un pântece enorm, umflat. Capul, ca un ciocan, 
zăcea răsucit într­o parta iar din gură, care era încremenită într­un rânjet de 
moarte, atârna o limbă neagră şi grea.
  Nu e minunat? Exclamă doamna Schwartzen bătând din palme şi 
ţopăind emoţionată ca o fetiţă.
  Din ce e făcut?
  Deci nu te­ai lăsat păcălit? Ce nepoliticos! E din cauciuc, bineînţeles. 
Costă o groază de bani.
  Dar de ce?
  Ca să ne distrăm. Într­o zi ne uitam la piscină şi cineva, Jerry Apis crad, 
a spus că nu­i mai lipseşte decât un cal mort pe fund, aşa că Alice a făcut rost 
de unul. Nu crezi că arată excelent?
  Foarte.
  Eşti un răutăcios. Gândeşte­te ce fericiţi trebuie să se simtă soţii Estee 
când îl arată oamenilor şi le ascultă uimirea, oh­urile şi ah­urile pline de 
încântare fără margini.
  Rămase pe marginea piscinei şi exclamă „oh” şi „ah”, rapid, de mai multe 
ori una după alta.
  Mai e acolo? Strigă cineva.
  Tod „se întoarse şi văzu două femei şi un bărbat coborând pe cărare.
  Cred că o să­i explodeze burta, le strigă doamna Schwartzen cu veselie.
  Grozav, spuse bărbatul, grăbindu­se să privească.
  Dar e plină numai cu aer, spuse una dintre femei.
  Doamna Schwartzen se prefăcu gata să plângă.
  Eşti la fel cu­acest răutăcios domn Hackett! Nu vrei să mă laşi să­mi 
savurez iluziile.
  Tod era la jumătatea drumului spre casă când ea îl strigă. El îi făcu semn
cu mâna dar continuă să meargă.
  Bărbaţii din grupul lui Claude discutau încă afaceri.
  Dar cum să te descotoroseşti de paiaţele analfabete care o conduc? Au 
pus mâna pe industrie. Poate că sunt nişte scursori ca intelectuali, dar sunt al 
naibii de buni afacerişti. Sau cel puţin ştiu cum să iasă la serviciu şi se întorc 
cu un ceas de aur în dinţi.
  Ar trebui să bage iar în afaceri o parte din milioanele pe care le fac. Aşa 
cum procedează Rockefeller cu fundaţia lui. Oamenii îi cam urau pe 
Rockefelleri, dar acum în loc să facă gură pentru paralele scoase ilicit din petrol
toată lumea îi laudă pentru ceea ce face fundaţia. E un truc grozav şi 
cinematografia ar putea face acelaşi lucru. Să înfiinţeze o fundaţie 
cinematografică şi să contribuie la dezvoltarea ştiinţei şi artei. Ştiţi, să dea 
afacerii altă faţadă.
  Tod îl luă pe Claude deoparte să­i spună noapte bună, dar acesta nu­l 
lăsă. Il conduse în bibliotecă şi pregăti două scotchuri duble. Se aşezară pe 
sofaua din gata căminului.
  Ai mai fost la stabilimentul lui Audrey Jenning? Întrebă Claude.
  — Nu, dar am auzit vorbindu­se de el.
  Atunci trebuie să vii.
  Nu­mi plac chefurile cu prostituate.
  Nici nu ne vom ocupa cu aşa ceva. Mergem doar să vedem un film.
  Mă deprimă.
  La Jenning nici vorbă. Face viciul atractiv, ambalându­l abil. Spelunca ei 
e un triumf al design­ului industrial.
  Lui Tod îi plăcea să­l audă vorbind. Era maestru într­o retorică comică şi 
încâlcită care­i permitea să­şi exprime indignarea morală şi să­şi păstreze 
totuşi reputaţia de tip monden şi spiritual.
  Tod îi plasă încă o pasă.
  Nu mă interesează în cât celofan îl împachetează, spuse el – speluncile 
sunt deprimante ca toate locurile de depunere: bănci, cutii poştale, morminte, 
automate.
  Dragostea e ca un automat, da? Nu e rău. Introduci moneda şi apeşi 
maneta. Se aude o activitate mecanică în măruntaiele maşinăriei. Primeşti o 
bomboană dulce, te încrunţi la tine însuţi în oglinda murdară, îţi potriveşti 
pălăria, îţi înhaţi ferm umbrela şi pleci încercând să arăţi ca şi când nu s­ar fi 
întâmplat nim'c. E bună dar nu e pentru film.
  Tod replică iarăşi.
  Nu e vorba de asta. Am umblat după o fată în ultima vreme şi e ca şi 
când aş fi purtat un obiect puţin prea mare în buzunar, o servietă sau o valiză. 
E obositor.
  Ştiu, ştiu. Întotdeauna e obositor. Mai întâi îţi oboseşte mâna dreaptă, 
apoi stânga. Pui valiza jos şi te aşezi pe ea, dar oamenii sunt surprinşi şi se 
opresc să te privească, aşa că o iei din loc. O ascunzi în spatele unui copac şi­o 
ştergi dar cineva o găseşte şi aleargă să ţi­o înapoieze Dimineaţa când pleci de­
acasă e o valiză mică, ieftină, cu mâner slab, dar până seara se face un cufăr 
cu colţuri metalice şi multe etichete străine. Ştiu, e bună dar nu se va filma. 
Trebuie să­ţi aminteşti de public. Ce va zice bărbierul din Purdue? A tuns toată
ziua şi e obosit. Nu vrea să vadă pe cineva ducând o va liză sau pierzând 
vremea cu un automat. Ce vrea bărbierul e amor şi seducţie.
  Ultima parte o spuse ca pentru el şi oftă din greu. Era gata să reînceapă 
când un servitor chinez intră şi spuse că ceilalţi erau gata să plece la doamna 
Jenning.
  Plecară cu mai multe maşini. Tod stătea pe locul din faţă în cea în, care 
se afla şi Claude, şi, în timp ce coborau pe Sunset Boulevard, acesta i­o 
descrise pe doamna Jenning. Fusese o actriţă destul de cunoscută în zilele 
filmului mut dar apariţia sonorului făcuse imposibil să­şi mai găsească de 
lucru. In loc să devină o figurantă sau o actriţă de roluri episodice, asemenea 
altor staruri bătrâne, dovedise un excelent spirit de afaceri şi deschisese o casă 
de toleranţă. Nu era o destrăbăiată. Câtuşi de puţin. Îşi conducea afacerea la fel
aşa cum alte femei conduc biblioteci de împrumut, cu iscusinţă şi gust.
  Niciuna din fete nu locuia în incintă. Telefonai şi ea îţi trimitea o fată. 
Taxa era de treizeci de dolari pentru o noapte şi doamna Jenning păstra 
cincisprezece din ei. Unii ar putea crede că cincizeci la sută e o taxă cam mare 
pentru codoşlâc, dar ea îşi merita fiecare cent. Erau cheltuieli mari. Întreţinea o
casă frumoasă unde fetele să poată aştepta şi o maşină cu şofer pentru a le 
conducă până la clienţi.
  Apoi, mai trebuia să se învârtă în genul de societate unde putea stabili 
relaţiile potrivite. La urma urmei, nu orice bărbat îşi poate permite treizeci de 
dolari. Nu le îngăduia fetelor să aibă de­a face decât cu bărbaţi bogaţi şi bine 
situaţi, ca să nu mai vorbim de bun gust şi discreţie. Era atât de exigentă, încât
insista să­l întâlnească pe virtualul client înainte de a­l servi. Spunea adesea, şi
pe bună dreptate, că n­ar lăsa vreo fată de­a ei să meargă cu un bărbat cu care
ea însăşi n­ar fi gata să se culce.
  Şi era, într­adevăr, cultivată. Toţi vizitatorii cei mai distinşi considerau o 
distracţie faptul de­a o întâlni. Erau dezamăgiţi, totuşi, când descopereau cât e 
de rafinată. Ei voiau să discute anumite probleme acute de interes universal 
dar ea insista să vorbească despre Gertrude Stein şi Juan Gris. Indiferent cât 
de mult ar fi încercat distinsul vizitator, şi despre unii se ştia că s­ar fi străduit 
din greu, nu putea găsi nici o pată în rafinamentul ei şi nu putea face nici o 
breşă în cultura ei.
  Claude folosea încă retorica lui aparte vorbind despre doamna Jenning 
când ea apăru la uşa casei pentru a­i saluta.
  Sunt încântată să vă revăd, spuse ea. Chiar ieri îi spuneam doamnei 
Prince la ceai – familia Estee sunt cuplul meu favorit.
  Era o femeie atrăgătoare, cu pielea moale şi netedă, părul blond şi tenul 
roşcat.
  Îi conduse într­un mic salon aranjat în nuanţe de violet, gri şi trandafiriu.
Obloanele erau trandafirii, la fel ca tavanul, iar pereţii acoperiţi cu tapet gri­pal 
care avea un desen cu floricele violete din loc în loc. Pe un perete atkna un 
ecran argintiu, din cele care se pot ridica rulându­se, iar lângă peretele opus, 
de ambele părţi ale unei mese din lemn de cireş, un rând de scaune acoperite 
cu un material roz, satinat, mărginit de paspoal violet. Pe masă se afla un mic 
aparat de proiecţie şi un tânăr în ţinută de seară îşi făcea de lucru cu el.
  Ea le făcu semn cu mâna, invitându­i spre scaune. Apoi intră un chelner 
care îi întrebă ce doresc să bea. După ce comenzile fură luate şi onorate, ea 
răsuci comutatorul stingând lumina iar tânărul îşi porni aparatul. Acesta 
demară voios dar avu probleme cu focalizarea lui.
  Ce­o să vedem mai întâi? Întrebă doamna Schwartzen.
  Le Predicament de Mărie.
  Sună drăguţ.
  E fermecător, nemaipomenit de fermecător, spuse doamna Jenning.
  Da, spuse omul cu aparatul care mai avea încă dificultăţi. Îmi place Le 
Predicament de Marie. Are o calitate nemaipomenită, şi anume că este foarte 
excitant.
  Urmă o lungă întârziere în care se agită disperat cu aparatul. Doamna 
Schwartzen începu să fluiere şi să bată din picioare iar ceilalţi i se alăturară. 
Imitau un public gălăgios din zilele de început ale cinematografului.
  Mişcă­te, mârţoagă.
  Ce te grăbeşti? Uite­ţi pălăria.
  Aduceţi un cal!
  Ieşi afară şi întinde­o!
  Tânărul reuşi în cele din urmă să găsească ecranul cu fâşia lui de lumină
şi filmul începu.
  LE PREDICAMENT DE MARIE OU LA BONNE DISTRAITE.
  Marie, acea „bonne”, era o tânără plină de viaţă într­o uniformă de 
mătase neagră, strânsă pe corp, cu fusta foarte scurtă. Pe cap avea o mică 
bonetă de dantelă. În prima scenă era arătată servind cina unei familii din 
clasa mijlocie într­o sufragerie cu lambriuri de stejar, plină de mobilier greu, 
sculptat. Familia era foarte respectabilă şi consta într­un tată bărbos, în frac, o 
mamă cu corset şi broşă cu carnee, un fiu slab şi înalt, cu o mustaţă lungă, 
aproape lipsit de bărbie, şi o fetiţă cu o fundă mare în păr şi un crucifix 
atârnând de un lanţ da aur în jurul gâtului.
  După nişte scene slabe cu barba tatălui şi cu supa, actorii începură să­şi
ilustreze tema. Era evident că în timp ce întreaga familie o dorea pe Marie, ea o 
dorea doar pe tânăra fată. Folosind un şervet pentru a­şi ascunde activităţile 
bătrânului o pişcă pe Marie, fiul încearcă să i se uite în decolteu iar mama o 
bate uşor pe genunchi. Marie, în ceea ce o priveşte, mângâie pe furiş copilul.
  Scena se schimbă prezentând camera Măriei. Ea se dezbracă şi rămâne 
într­un neglije subţire lăsându­şi doar ciorapii de mătase neagră şi pantofii cu 
tocuri înalte. Tocmai îşi face toaleta de seară, foarte studiată, când intră 
copilul. Mărie o ia în poală şi începe s­o sărute. Se aude o bătaie în uşă. 
Consternare. Ascunde copila în dulap şi­l lasă înăuntru pe tatăl bărbos. Acesta 
s suspicios şi ea trebuie să­i accepte avansurile. Tocmai o îmbrăţişează când se
aude o altă bătaie în uşă. Iarăşi consternare şi figuri încremenită. De data asta 
e fiul mustăcios. Mărie îl ascunde pe tată sub pat. Îndată ce fiul începe să se­
încălzească, se aude altă bătaie. Mărie îl face să intre într­o comodă mare. Noul
vizitator este stăpâna casei. Se pune şi ea pe treabă când se aude altă bătaie.
  Cine ar putea fi? O telegramă? Un poliţai? Înnebunită Mărie trece în 
revistă diverse ascunzişuri. Întreaga familie e prezentă. Merge la uşă pe vârfuri 
şi ascultă.
  „Cine ar putea fi acum?” scrie pe ecran.
  Aici aparatul se blochează. Tânărul în ţinută de seară devine la fel de 
agitat ca Mărie. Când îl porneşte iar apare un fulger luminos şi filmul trece 
glonţ prin aparat până ajunge la capăt.
  Îmi pare foarte rău, spuse el. Va trebui să rebobinez.
  E un complot, ţipă cineva.
  Excrocherie!
  Şarlatanie!
  Vechea schemă!
  Băteau din picioare şi fluierau.
  La adăpostul falsului scandal, Tod se strecură afară. Vroia să respire aer 
proaspăt. Chelnerul, pe care­l găsi plimbându­se în hol, îl conduse spre curtea 
din spatele casei.
  La întoarcere trase cu ochiul în diferite încăperi. Într­una din ele 
descoperi un mare număr de câini în miniatură pe un scrin cu aer antic. Erau 
prepelicari de sticlă, copoi de argint, schnauzer­i de porţelan, daehshunzi de 
piatră, buldogi de aluminiu, ogari de onix, baseţi de porţelan chinezesc, 
spanioli de lemn. Fiecare rasă cunoscută era reprezentată şi aproape toate 
materialele care puteau fi sculptate, turnate sau cioplite.
  În timp ce admira micuţele figurine auzi o fată cântând. Crezu că­i 
recunoaşte vocea şi privi pe furiş în hol.
  Era Mary Dove, una din cele mai bune prietene ale lui Faye Greener.
  Poate că Faye lucra şi ea pentru doamna Jenning. Dacă era aşa, pentru 
treizeci de dolari…
  Se întoarse să vadă restul filmului.
  Speranţa lui Tod da a­şi putea rezolva problema plătind o mică taxă nu 
dură mult. Când îl puse pe Claude s­o întrebe pe doamna Jenning în legătură 
cu Faye, doamna spuse că nu auzise niciodată de fata respectivă. Atunci 
Claude îi ceru să se intereseze prin intermediul lui Mary Dove. Câteva zile mai 
târziu ea îl sună ca să­i spună că nu era nimic de făcut. Fata nu era 
disponibilă.
  Tod nu fu dezamăgit cu adevărat. N­o voia pe Faye în felulacela, nu cel 
puţin cât mai avea altă şansă. In ultima vreme începuse să creadă că avea una 
destul de serioasă. Harry, tatăl ei, era bolnav şi asta îi oferea o scuză pentru a 
da târcoale apartamentului lor. Făcea comisioane şi ţinea companie bătrânului.
Pentru a­i răsplăti amabilitatea, ea îi permitea intimităţile unui prieten de 
familie. El spera să­i adâncească recunoştinţa şi s­o facă profundă.
  În afara acestui scop era interesat de Harry şi­i făcea plăcere să­l viziteze.
Bătrânul era clovn şi Tod avea toată dragostea obişnuită a pictorului pentru 
clovni. Dar, ceea ce era mai important, simţea că în clovneria lui era o cheie 
pentru oamenii care priveau ţintă (o cheie de pictor, adică – o cheie sub forma 
unui simbol), aşa cum visele lui Faye erau o altă cheie.
  Şedea lângă patul lui Harry şi­i asculta poveştile ore întregi. Patruzeci de 
ani în vodevil şi farse îl făcuseră să acumuleze destule. Cum spunea el, viaţa lui
constase într­o serie fulgerătoare de „strânge­iute” „groază­mare” „valea” şi „o 
sută opturi” făcute pentru a scăpa de barajul unor „situaţii explozive”. O 
„situaţie explozivă” era orice catastrofă naturală sau umană de la o inundaţie în
Medicâne Hat, Wyoming până la un poliţist furios în Moose Factory, Ontario.
  Când Harry îşi începuse cariera îşi restrângea, probabil, clovneriile la 
scenă, dar acum făcea pe clovnul tot timpul. Era singura sa metodă de apărare.
Majoritatea oamenilor nu se abat de la ale lor pentru a­l pedepsi pe un clovn.
  Folosea o seamă de gesturi elegante pentru a accentua ridicolul siluetei 
sale aplecate, neajutorate, şi purta un costum special, îmbrăcându­se ca un 
bancher, o imitaţie de bancher ieftină şi neconvingătoare. Costumul consta 
într­o pălărie tare, unsuroasă, cu o calotă neobişnuit de înaltă, un guler ţeapăn
cu vârfurile lăsate, o jachetă la două rânduri, lucioasă, şi pantaloni gri cu 
dungi. Costumaţia lui nu păcălea pe nimeni, dar nici el n­o folosea pentru a 
păcăli pe cineva. Prefăcătoria lui era de un alt gen.
  Pe scenă era un eşec total şi o ştia. Totuşi pretindea că ajunsese cândva 
foarte aproape de succes. Pentru a­i dovedi cât de aproape fusese îi dădu lui 
Tod să citească un articol vechi de la rubrica teatrală din Sunday Times.
  „ARLECHINUL TERFELIT'4 era titlul.
  „Commedia dell' arte nu e moartă ci continuă să trăiască în Brooklyn sau
trăia acolo, pe scena Teatrului Oglethorpe, în persoana unui anume Harry 
Greener. Domnul Greener aparţine trupei „Zburătorii Ling” care, până veţi citi 
acest articol, se va muta probabil la Mystic, Connecticut sau în vreun alt loc 
mai potrivit decât citadela familiilor numeroase. Dacă aveţi timp, şi iubiţi într­
adevăr teatrul, căutaţi cu orice preţ trupa Ling, indiferent unde s­ar afla.
  Domnul Greener, arlechinul terfelit din titlul nostru^ nu e terfelit ci 
curat, cochet şi dulce când apare prima oară. Totuşi, când trupa Ling, patru 
orientali muşchiuloşi, termină cu el, e terfelit din belşug. E zdrenţăros şi plin de
sânge dar încă dulce.
  Când intră domnul Greener, trompetele tac elocvent. Mama Ling învârte o
farfurie pe capătul unui băţ ţinut în gură, Tata Ling face roata, Sora Ling 
jonglează cu evantaie iar Fiul Ling atârnă, legat de părul său strâns în coadă, 
de arcul avanscenei. In timp ce­şi examinează colegii plini de ardoare, domnul 
Greener încearcă să­şi ascundă confuzia sub o mult prea evidentă mondenitate.
Se aventurează s­o gâdile pe Soră şi primeşte o lovitură puternică în burtă în 
schimbul inocenţei sale atenţii. Fiind lovit, se află pe un teren familiar şi începe
să spună o glumă plictisitoare. Tata Ling se furişează în spatele lui şi­l azvârle 
Fratelui care sa uită în altă direcţie. Domnul Greener aterizează pe spate. Îşi 
arată tăria de caracter terminându­şi povestea plicticoasă dintr­o poziţie 
culcată. Când se­ridică, publicul care n­a reuşit să râdă de gluma lui, râde de 
mersul şchiopătat, aşa că va şchiopăta în continuare, pentru tot restul 
spectacolului.
  Domnul Greener începe altă poveste încă mai lungă şi mai plicticoasă 
decât prima. Chiar înainte de­a ajunge la poantă, orchestra cântă zgomotos şi­l 
acoperă. El e foarte răbdător şi foarte curajos. Începe iarăşi, dar orchestra nu­l 
lasă să termine. Suferinţa care aproape, nu chiar de tot, slavă Domnului, îi 
boţeşte mica figură ţeapănă, ar fi insuportabilă dacă n­ar fi în mod evident 
prefăcută. E teribil de amuzant.
  Sfârşitul e superb. În timp ce Familia Ling zboară prin aer, domnul 
Greener, reţinut pe pământ de simţul realităţii şi cunoaşterea gravitaţiei, se 
străduieşte să facă publicul să creadă că nu e nici surprins nici îngrijorat de 
orientalii zburători. E o treabă obişnuită, arată mâinile sale, dar faţa lui o 
neagă. Cum timpul trece şi nimeni nu e rănit, îşi recâştigă siguranţa. Acrobaţii 
îl ignoră aşa că şi el îi ignoră pe ei. A lui e victoria finală, aplauzele sunt pentru 
el.
  Primul meu gând a fost că un regizor ar trebui să­l introducă pe domnul 
Greener într­un mare spectacol de revistă pe un fundal de fete frumoase şi 
cortine strălucitoare. Dar al doilea a fost că asta ar fi o greşeală. Mă tem că 
domnul Greener, la fel ca anumite plante de câmp, care mor dacă le muţi într­
un pământ mai bun, ar fi mai bine să fie lăsat să înflorească în vodevil printre 
ventriloci şi doamne pe biciclete.”
  Harry avea mai mult de o duzină de exemplare din acest articol, câteva pe
hârtie comercială. După ce încercase să obţină o slujbă dând un mic anunţ în 
Variety („… un regizor ar trebui să­l introducă pe domnul Greener într­un mare
spectacol de revistă… The Times”j venise la Holywood, gândindu­se să­şi 
câştige existenţa jucând scurte roluri comice în filme. Totuşi s­a dovedit a fi 
puţină nevoie de talentele sale. Aşa cum el însuşi spunea, „mirosea a foame”. 
Pentru a­şi suplimenta venitul subţire de la studiouri vindea cremă de lustruit 
pe care o făcea în baia apartamentului său, din cretă, săpun şi untură galbenă 
de osii. Când Faye nu era la Centrul de Distribuire, ea îl lua în Ford­ul ei model
T, în escapade negustoreşti. La ultima lor ieşire împreună el se şi îmbolnăvise.
  În cursul acestei ieşiri Faye îşi câştigase un nou peţitor, cu numele de 
Homer Simpson. Cam la o săptămână de când Harry zăcea la pat, Tod îl întâlni 
pe Homer prima oară. Tocmai îi ţinea companie bătrânului. Când conversaţia 
lor fu întreruptă de o uşoară bătaie în uşa apartamentului. Tod merse la uşă şi 
văzu în hol un bărbat cu flori pentru Faye şi o sticlă de vin roşu pentru tatăl ei.
  Tod îl examină curios. Nu voia să fie nepoliticos, dar la prima privire, 
acest om părea un model exact pentru genul de indivizi care veneau în 
California să moară, perfect în toate detaliile, până la ochii febrili şi mâinile 
nestăpânite.
  Numele meu e Homer Simpson, şopti omul, apoi îşi schimbă greutatea pe
celălalt picior şi îşi şterse fruntea, perfect uscată, cu o batistă împăturită.
  Nu intraţi? Întrebă Tod.
  El scutură din cap cu tărie şi­i întinse lui Tod florile şi vinul. Înainte ca 
Tod să poată spune ceva, o ştersese.
  Tod înţelese că greşise. Homer Simpson nu era decât fizic din acea 
categorie. Oamenii aceia nu erau timizi.
  Duse cadourile înăuntru, lui Harry, care nu păru deloc surprins. Spuse 
că Homer era unul din clienţii săi recunoscători.
  Acel Lustru Miraculos al meu îi aduce.
  Mai târziu, când Faye se întoarse şi auzi povestea, fu foarte amuzată. 
Amândoi îi spuseră lui Tod cum se întâmplase să­l întâlnească pe Homer 
întrerupându­se singuri şi unul pe altul, în fiece clipă, pentru a râde.
  Mai apoi, Tod îl văzu pe Homer privind casa din umbra unui palmier, de 
pe cealaltă parte a străzii. Il urmări câteva minute apoi îl salută prietenos. 
Homer fugi fără să răspundă. În ziua următoare şi după aceea Tod îl văzu 
iarăşi strecurându­se lângă palmier. In cele din urmă îl surprinse apropiindu­
se de copac dintr­o parte, fără zgomot.
  Bună, domnule Simpson, spuse Tod moale. Familia Greener ţi­a fost 
foarte recunoscătoare pentru cadou.
  De data asta Simpson nu se mişcă pentru că Tod îl făcuse să se lipească 
de copac.
  Nu­i pentru ce, bolborosi el. Treceam pe aici. Locuiesc în susul străzii.
  Tod reuşi să menţină conversaţia timp de câteva minute înainte ca acesta
s­o şteaFgă iar.
  Data următoare Tod putu să se apropie de el fără pândă. De­atunci 
încolo răspundea foarte repede interpelărilor sale. Simpatia, chiar de felul cel 
mai stânjenitor, îl făcea vorbăreţ, aproape limbut.
  Tod avea dreptate cel puţin în privinţa unui lucru. La fel ca majoritatea 
oamenilor care îl interesau pe el, Homer era un Middlewesterner4. Venea dintr­
un orăşel de lângă Des Moines, în Iowa, numit Wayneville, unde lucrase 
douăzeci de ani într­un hotel.
  Într­o zi, în timp ce şedea în parc pe ploaie, răcise şi răceala evoluase în 
pneumonie. La ieşirea din spital descoperise că hotelul angajase un alt 
contabil. Se oferiră să­l reangajeze, dar doctorul îl sfătui să meargă în 
California să se odihnească un timp. Dactorul avea maniere autoritare aşa că 
Homer plecă din Wayneville spre Coastă.
  După ce locuise o săptămână într­un hotel din gară în Los Angeles, 
închiriase o căsuţă în Pinyon Canyon. Era doar a doua casă pe care i­o arătase 
agentul imobiliar, dar o acceptă pentru că era obosit iar agentul se purtase ca 
un tiran.
  Ii plăcea felul în care era aşezată casa. Era ultima din Canyon şi colinele 
începeau chiar în spatele garajului. Erau acoperite cu lupine, clopoţei, maci şi 
mai multe feluri de margarete mari, galbene. Erau şi câţiva pini, copaci Joshua 
şi eucalipţi. Agentul îi spusese că va vedea porumbei şi prepeliţe cu moţ, dar tot
timpul cât locuise acolo văzuse doar câţiva păianjeni negri, catifelaţi şi o 
şopârlă. Începuse să ţină foarte mult la şopârlă.
  Casa era ieftină pentru că era greu de închiriat. Cei mai mulţi dintre 
oamenii care închiriaseră căsuţe în vecinătate le voiau „spaniole” iar asta, aşa 
pretinde agentul, era „irlandeză”. Homer considerase casa oarecum stranie, dar
agentul insistase că e drăguţă.
  Casa era ciudată. Avea un horn de piatră, enorm şi strâmb, ferestre mici 
ca nişte lucarne, cu obloane mari, şi acoperiş de paie care cobora foarte jos, de 
ambele părţi ale uşii din faţă. Uşa era din eucalipt, vopsită asemenea lemnului 
de stejar afumat şi fixată în balamale enorme. Deşi făcute la maşină, 
balamalele fuseseră gravate cu grijă pentru a părea de mână. Acelaşi gen de 
grijă şi îndemânare fuseseră folosite pentru materialul din acoperiş care nu era 
din paie, ci dintr­o hârtie grea neinflamabilă, colorată ca să arate ca paiele.
  Gustul dominant fusese păstrat în camera de zi. Era, spaniolă”. Pereţii 
erau de un portocaliu deschis, stropit cu roz şi pe ei atârnau mai multe 
stindarde cu blazon roşu şi auriu. Un galion mare era aşezat pe consolă. Corpul
navei era din gips, pânzele din hârtie iar greemantul din sârmă. În cămin se 
afla o varietate de cactuşi aşezaţi în vase mexicane viu colorate. Unele din 
plante erau din cauciuc şi plută, altele erau adevărate.
  Camera era luminată de nişte instalaţii prinse pe perete, în formă de 
galioane, cu becuri chihlimbarii, ascuţite, ieşite în relief da pe puntea lor. Masa 
susţinea o lampă cu un abajur de hârtie, făcut să arate ca un pergament, care 
avea de asemeni pictate pe el mai multe galioane. De fiecare parte a ferestrelor 
atârnau draperii de catifea roşie, fixate în suporturi bifurcate.
  Mobila consta într­o canapea greoaie care avea picioarele în formă de 
călugări graşi şi era acoperită cu damasc roşu, dacolorat, şi în trei fotolii 
umflate, tot roşii. In centrul camerei se găsea o masă de mahon foarte lungă. 
Era de felul celor cu picioare în formă de capră, ornamentată cu cuie de bronz, 
cu capate late. Lângă fiecare din fotolii se afla o măsuţă mică, de aceeaşi 
culoare şi formă cu cea mare, dar cu o plăcuţă colorată deasupra.
  În cele două mici dormitoare fusese totuşi folosit alt stil. Pe acesta 
agentul îl numise „Noua Anglie”. Exista acolo un pat făcut din fier vopsit ca să 
pară asemenea lemnului, un ­scaun Windsor, de felul celor întâlnite fracvent în
ceainării, şi­o masă de toaletă stil Governor Winthrop, vopsită şi ea să arate 
precum lemnul de pin natur. Pe jos era o carpetă, fixată de podea. Pe peretele 
din faţa măsuţei de toaletă atârna o gravură colorată, înfăţişând o fermă din 
Connecticut, înconjurată de nămeţi şi complatată cu un lup. Ambele 
dormitoare erau identice din toate punctele de vedere. Chiar şi tablourile erau 
duplicate.
  Mai avea o baie şi o bucătărie.
  Lui Homer îi trebuiră doar câteva minute pentru a se instala în noua sa 
casă. Îşi despachetă cufărul, îşi atârnă cele două costume, amândouă gri 
închis, în dulapul unuia din dormitoare şi îşi puse cămăşile şi lenjeria în 
sertarele masei de toaletă. Nu făcu nici o încercare de a rearanja mobila.
  După o trecere în revistă, lipsită de scop, a casai şi curţii se aşeză pe 
canapeaua din camera de zi. Şedea ca
  — Ziua lăcustei şi când ar fi aşteptat pe cineva în holul unui hotel. 
Rămase aşa aproape o jumătate de oră, fără să­şi mişte decât mâinile, apoi se 
ridică, intră în dormitor şi se aşeză pe marginea patului.
  Deşi era încă după­amiaza devreme, se simţea foarte somnoros. Se temea
să se întindă şi să adoarmă. Nu pentru că visa urât ci pentru că îi era atât de 
greu să se trezească iar. Când adormea se temea întotdeauna că nu se va mai 
trezi niciodată.
  Dar teama lui nu era atât de profundă ca nevoia de somn. Îşi luă 
deşteptătorul şi îl fixă pentru ora şapte, apoi se întinse cu el lângă ureche. 
După două ore, ce i se părură doar câteva secunde, deşteptătorul sună. Soneria
se auzi timp de un minut până ce el începu să se îndrepte cu mare strădanie 
spre conştiinţă. Lupta era grea. Gemu. Capul îi zvâcni iar picioarele i se agitară,
ieşind din aşternut. În cele din urmă ochii i se întredeschiseră, apoi se lărgiră. 
Încă o dată victoria era a lui.
  Zăcea întins pe pat, adunându­şi simţurile şi verificându­şi diferitele 
părţi ale corpului. Fiecare parte? Ra trează, afară de mâini. Ele dormeau încă. 
Nu era surprins. Ele cereau o atenţie specială, întotdeauna o ceruseră. Când 
era copil obişnuia să le împungă cu ace şi­odată chiar şi le vârâse în foc. Acum 
folosea doar apă rece.
  Coborî din pat pe secţiuni, ca un automat prost făcut, şi­şi duse mâinile 
în baie. Dădu drumul apei reci. Când chiuveta se umplu, îşi scufundă în ea 
mâinile până la încheieturi. Ele stătură liniştite pe fund ca o pereche de ciudate
animale marine. Când se răciră complet şi începură să se târască, le ridică şi le
ascunse într­un prosop.
  Îi era frig. Dădu drumul apei calde în cadă şi începu să se dezbrace 
bâjbâind la nasturii hainelor, ca şi cum ar fi dezbrăcat un străin. Rămase gol 
înainte de a se umple cada suficient pentru a intra în ea aşa că se aşeză pe un 
scaun să aştepte. Îşi ţinea mâinile enorme împreunate liniştit pe burtă. Deşi 
total nemişcate, păreau mai curând strunite decât în repaus.
  În afară de mâini, care aparţineau unei sculpturi monumentale, şi de 
capul mic, în rest era bine proporţionat.
  Muşchii îi erau laţi şi rotunzi şi avea un piept plin, greu. Totuşi, ceva nu 
era în ordine. Cu toată mărimea şi forma lui, nu arăta nici puternic nici fertil. 
Semăna cu marii atleţi sterpi ai lui Picasso, care meditau neajutoraţi pe nisipul 
roz, privind valurile de marmură plină de vene.
  Când cada se umplu intră în ea şi se scufundă în apa fierbinte. Gemu de 
plăcere. Dar, în următorul moment, începu să­şi amintească, chiar în 
momentul următor. Încearcă să­şi păcălească memoria, copieşind­o cu lacrimi 
şi dădu drumul suspinelor care stăteau la pândă în pieptul lui. Plânse, încet la 
început, apoi mai tare. Zgomotul pe care­l făcea era asemeni celui scos de un 
câine care îşi hăpăie mâncarea. Se concentră, gândindu­se cât de nenorocit şi 
singur era, dar nu­i folosi la nimic. Lucrul pe care încerca atât de disperat să­l 
evite continua să i se îngrămădească în minte.
  Într­o zi, pe când lucra la hotel, o chiriaşă, numită Romola Martin, i se 
adresase în lift.
  DorrtnUle Simpson, sunteţi domnul Simpson, contabilul?
  Da.
  Eu stau la 611.
  Era micuţă şi cu înfăţişare de copil, cu un fel de a fi iute, nervos. În braţe
ţinea cu grijă un pachet care conţinea în mod evident o sticlă pătrată de gin.
  Da, spuse Homer iarăşi, luptând împotriva instinctului său natural de­a 
fi prietenos. Ştia că domnişoara Martin datora chiria pe câteva săptămâni şi o 
auzise pe recepţioneră spunând că e beţivă.
  Ah! Continuă fata cu cochetărie, punând în evidenţă diferenţa de 
dimensiuni dintre ei, îmi pare rău că sunteţi îngrijorat în privinţa notei de 
piaţă, eu.
  Intimitatea tonului ei îl stânjeni pe Homer.
  Va trebui să vorbiţi cu directorul, i­o tăiase el plecând.
  Tremura când ajunse în birou.
  Câtă îndrăzneală la fiinţa aceea! Era beată, desigur, dar nu atât de beată 
ca să nu ştie ce face. Îşi eticheta în grabă emoţia drept dezgust.
  Curând după aceea directorul îl chemase şi îi ceruse să­i dea cartea de 
credit a domnişoarei Martin. Când intră în biroul şefului o găsi acolo pe 
domnişoara Carlisle, recepţionera. Homer ascultă ce­i spunea acesteia 
directorul.
  Dumneata ai cazat­o pe cea de la 611?
  Da, domnule.
  De ce? E destul de stânjenitoare, nu?
  Nu când e trează.
  Lasă asta. Nu vrem din cele de teapa ei în acest hotel.
  Îmi pare rău.
  Directorul se întoarse spre Homer şi luă cartea de credit pe care acesta o 
ţinea în mână.
  Datorează treizeci şi unu de dolari, spuse Homer.
  Va trebui să achite tot şi să plece. Nu vreau din astea de teapa ei pe aici. 
Zâmbi. Mai ales când nu achită nota de piaţă. Dă­mi­o la telefon.
  Homer ceru telefonistei să sune la 611 şi, după puţin timp, i se spuse că 
nu răspunde.
  E acasă, spuse el. Am văzut­o în lift.
  O să pun femeia de serviciu să verifice.
  Homer lucra la cărţile de credit când sună telefonul câteva minute mai 
târziu. Era iarăşi directorul. Spuse că femeia de serviciu anunţase că la 611 era
acasă şi îi ceru lui Homer să­i ducă nota de piaţă.
  Spune­i să achite şi să plece.
  Primul gând fu să ceară să fie trimisă domnişoara Carlisle, pentru că el 
era ocupat, dar nu îndrăzni să sugereze. In timp ce întocmea nota începu să­şi 
dea seama cât e de excitat. Era terifiant. Mici valuri de senzaţii i se mişcau de­a
lungul nervilor, iar rădăcina limbii îi furnica.
  Când coborî de la etajul şase se simţea aproape vesel. Pasul îi era vioi şi 
uitase aproape complet de mâinile lui problematice. Se opri în faţa uşii de la 
611 şi se pregătea să bată când, brusc, se înspăimântă şi coborî mâna fără să 
atingă uşa.
  Nu putea face faţă. Vor trebui s­o trimită pe domnişoara Carlisle.
  Femeia de serviciu, care privea din capătul coridorului, se apropie înainte
ca el să poată fugi.
  Nu răspunse, spuse Homer grăbit.
  Aţi bătut destul de tare? E acasă, târfa.
  Înainte ca Homer să poată răspunde, ea bătu cu pumnul în uşă.
  Deschide! Strigă ea.
  Homer auzi pe cineva mişcându­se înăuntru, apoi uşa se deschise câţiva 
centimetri.
  Cine e, vă rog! Întrebă o voce subţire.
  Domnul Simpson, contabilul, spuse el gâtuit.
  Intraţi vă rog.
  Uşa se deschise încă puţin şi Homer intră, fără să îndrăznească să se 
uite la femeia de serviciu. Înainta, împiedicându­se, spre centrul camerei şi se 
opri. La început fu conştient doar de mirosul greu de alcool şi ţigări stătute, dar
apoi simţi şi un parfum metalic. Ochii lui priviră încet împrejur. Pe podea era o 
grămadă de haine, ziare, reviste şi sticle. Domnişoara Martin stătea ghemuită 
într­un colţ. al patului. Purta un halat bărbătesc de mătase neagră cu manşete 
de un albastru deschis şi revere ornamentate. Părul ei, tuns scurt, avea 
culoarea şi calitatea firului de pai şi­o făcea să arate ca un băieţel. Tinereţea ei 
era accentuată de ochii albaştri şi rotunzi, de nasul mic şi roz, de gura mică şi 
roşie.
  Homer era prea ocupat cu excitaţia lui crescândă pentru a vorbi sau 
măcar a gândi. Închise ochii pentru a sa controla mai bine, înregistrând cu 
atenţie ceea ce simţea. Trebuia să fie atent pentru că, dacă se grăbea, se putea 
veşteji şi atunci se va simţi iarăşi rece. Continua să crească.
  Pleacă te rog, sunt beată, spuse domnişoara Martin.
  Homer nu se mişcă nici nu vorbi.
  Brusc ea încăpu să plângă. Sunetele aspre, sparte, pe care le scotea 
păreau să­i iasă din pântece. Îşi îngropă faţa în mâini şi bătu cu piciorul în 
podea. Senzaţiile lui Homer erau atât de intense, încât capul îi sălta ţeapăn pe 
gât, la fel ca al unui dragon chinezesc de jucărie.
  Sunt lefteră. N­am nici un ban. N­am un sfanţ. Sunt lefteră, îţi spun.
  Homer îşi scoase portmoneul şi se îndreptă spre fată ca pentru a o lovi cu
el.
  Ea se retrase din faţa lui şi suspinele­i deveniră mai puternice.
  Lasă să­i cadă portmoneul în poala ei şi rămase în picioare, neştiind ce 
să mai facă. Când văzu portmoneul ea zâmbi, dar continuă să suspine.
  Ia loc, spuse ea.
  Se aşeză pe pat lângă ea.
  Om ciudat ce eşti, zise ea. Te­aş săruta pentru că eşti aşa de drăguţ.
  O prinse în braţe şi­o ţinu strâns. Bruscheţea lui o sperie şi încercă să se
îndepărteze dar el continua s­o ţină şi începu s­o mângâie neîndemânatic. Era 
total inconştient de ceea ce făcea. Ştia doar că ceea ce simţea era minunat de 
dulce şi că trebuia să transmită acea dulceaţă bietei femei care suspina.
  Suspinele domnişoarei Martin se răriră şi curând se opriră cu totul. O 
simţea agitându­se şi adunând forţă.
  Sună telefonul.
  Nu răspunde, spuse ea, încercând să suspine iar.
  O împinse uşor de­o parte şi se îndreptă, greoi, spre telefon. Era 
domnişoara Carlisle.
  E în regulă? Întrebă ea, sau să chemăm poliţia?
  În regulă, spuse el, închizând.
  Se terminase. Nu se putea întoarce la pat.
  Domnişoara Martin râse văzându­i expresia de profundă disperare.
  Adu ginul, vacă enormă ce eşti, strigă ea veselă. E sub masă.
  O văzu întinzându­se într­un fel care nu putea fi greşit înţeles. Alergă 
afară din cameră.
  Acum în California plângea pentru că n­o mai revăzuse niciodată pe 
domnişoara Martin. În ziua următoare directorul îi spusese că făcuse treabă 
bună, că ea plătise şi plecase.
  Homer încercă s­o găsească. Mai erau alte două hoteluri în Wayneville, 
mici hardughii dărăpănate şi întrebă la amândouă. Se interesă şi la cele câteva 
case cu camera de închiriat dar fără succes. Părăsise oraşul.
  Reveni la vechile­i obiceiuri, muncind zece ore, mâncând două şi dormind
restul. Apoi răcise şi fusese sfătuit să vină în California. Îşi putea permite fără 
probleme să nu muncească un timp. Tatăl lui îi lăsase vreo şase mii de dolari 
iar timp de douăzeci de ani, în care ţinuse socotelile hotelului, economisise şi el
cel puţin încă zece.
  Ieşi din cadă, se şterse grăbit cu un prosop aspru, apoi intră în dormitor 
să se îmbrace. Se simţea chiar mai rău şi mai pustiit decât de obicei. 
Întotdeauna era la fel. Emoţiile lui ţâşneau într­un val enorm, arcuindu­se şi 
înălţându­se sus, tot mai sus până se părea că valul o să ia totul cu el. Dar 
prăbuşirea nu venea niciodată. Ceva se întâmpla întotdeauna, chiar în vârful 
crestei, şi valul se retrăgea', precum apa în josul unei scurgeri, lăsând cel mult 
refuzul de­a simţi.
  Îi luă mult până să­şi îmbrace toate hainele. Se oprea să se odihnească, 
după fiecara articol, cu o disperare ce era departe de proporţia efortului 
implicat.
  Nu era nimic de mâncare în casă şi trebui să coboare spre Hollywood 
Boulevard să mănânce. Se gândi să aştepte până dimineaţă dar apoi, deşi nu îi 
era foame, se hotărî să nu aştepte. Era doar ora opt şi ieşirea o să mai omoare 
din vreme. Dacă stătea numai acasă tendinţa de a se culca la loc ar fi devenit 
irezistibilă.
  Seara era caldă şi foarte calmă. Porni în josul dealului păşind pe 
marginea trotuarului. Se grăbea între stâlpii de lampă unde umbrele erau mai 
grele şi se oprea un moment la fiecare cerc de lumină. Pe când ajunse la 
bulevard se lupta cu dorinţa de a fugi. Se opri câteva minute la colţ să se 
orienteze. Cum stătea acolo, gata de fugă, teama îl făcea să pară aproape 
graţios.
  Când alţi oameni trecură fără să­i dea nici o atenţie, se linişti. Îşi aranjă 
gulerul hainei şi se pregăti se treacă strada. Înainte de a fi putut face doi paşi 
cineva îl strigă:
  Hei, domnule.
  Era un cerşetor care îl observase din umbra unui prag. Cu infailibilul 
instinct al celor de felul lui ştiu că Homer era uşor de convins.
  Îmi daţi un bănuţ?
  Nu, spuse Homer fără convingere.
  Cerşetorul râse şi­şi repetă întrebarea ameninţător.
  Un bănuţ, domnule?
  Îşi vârî mâna sub nasul lui Homer.
  Homer scotoci prin mărunţişul din buzunar şi aruncă mai multe monede 
pe trotuar. In timp ce omul se repezea după ele, el o şterse pe cealaltă parte a 
străzii.
  Piaţa Soarelui de Aur, în care intră, era un loc puternic luminat. Toate 
instalaţiile erau din crom iar podeaua şi pereţii acoperiţi cu dale albe. Lumini 
colorate jucau pe vitrina şi tejghele, accentuând nuanţele naturale ale 
diverselor produse. Portocalele erau scăldate în roşu, lămâile în galben, peştii în
verde pal, bucăţile de carne în roz iar ouăle în ivoriu.
  Homer merse direct la raionul de conserve şi cumpără o cutie cu supă de 
ciuperci şi alta de sardele. Acestaa şi jumătate de livră de sărăţele îi erau de­
ajuns pentru cină.
  Din nou în stradă porni cu pachetul spre casă. Când ajunse la colţul care
dădea în Pinyon Canyon şi văzu cât de abrupt şi negru arăta dealul se întoarse 
de­a lungul bulevardului luminat. Se gândi să aştepte până când altcineva o să 
înceapă să urce dealul, dar în cele din urmă luă un taxi.
  Deşi Homer nu avea altceva de făcut decât să­şi pregătească mesele 
frugale, nu se plictisea. In afară da incidentul cu Romola Martin şi poate unul 
sau două alte incidente, la intervale mari de timp, cei patruzeci de ani ai vieţii 
sale trecuseră fără diversitate sau distracţii. Pe când era contabil muncise 
mecanic, adunând cifre şi trecându­le în registre, cu aceeaşi detaşare 
impresonală cu care acum deschidea conserve de supă şi îşi făcea patul.
  Cineva, care l­ar fi urmărit umblând prin căsuţă, l­ar fi putut crede 
somnambul sau pe jumătate orb. Mâinile lui păreau să aibă o viaţă şi o voinţă 
proprie. Ele erau cele ce netezeau cearceafurile şi scuturau perinile.
  Într­o zi, în timp ce deschidea o conservă de somon pentru prinz, se tăie 
urât la degetul mare. Deşi rana trebuie să fi fost dureroasă, expresia calmă, 
uşor plângăreaţă, pe care o avea de obicei nu se schimbă. Mâna rănită se 
zvârcoli pe masa de bucătărie până când fu dusă la chiuvetă de tovarăşa ei şi 
scăldată cu blândeţe în apă fierbinte.
  Când nu trebăluia prin casă, stătea în curtea din spate, numită patio de 
agentul imobiliar, într­un şezlong vechi, stricat. Ieşea acolo imediat după micul 
dejun să se încălzească la soare. Într­o debara descoperise o carte zdrenţuită 
şi­o ţinea în poală fără s­o privească.
  Ar fi avut o privelişte mult mai frumoasă în orice altă direcţie decât în cea
în care era îndreptat. Mutându­şi scaunul cu un sfert de cerc ar fi putut vedea 
o mare parte din canionul care se răsucea spre oraşul de dedesupt. Nu se 
gândise niciodată să facă această schimbare. Din locul ­în care şedea vedea uşa
închisă a garajului şi­o parte din acoperişul lui vechi de hârtie gudronată.
  În faţă era un crematoriu din cărămidă pentru gunoaie, plin de funingine
şi­o grămadă de cutii ruginite de conserve. Puţin mai la dreapta lor erau 
resturile unei grădini cu cactuşi, în care supravieţuiau încă un număr de 
plante zdrenţuite, chinuite.
  Unul din ei, o îngrămădeală de frunze groase ca nişte lopeţi, acoperite cu 
ţepi urâţi, era înflorit. În vârful câtorva din frunzele cele mai de sus se ivea o 
floare de un galben strălucitor, asemănătoare florii de scaiete, dar mai aspră. 
Indiferent cât de tare bătea vântul, petalele nu tremurau niciodată.
  O şopârlă trăia într­o gaură de lângă rădăcina acestei plante. Era lungă 
de vreo cinci incii şi avea un cap în formă de ic, din care ţişnea o limbă subţire, 
bifurcată, îşi câştiga cu greu existenţa prinzând muştele care rătă­ _ ceau 
deasupra cactusului, venind dinspre grămada de cutii.
  Şopârla era sfioasă şi iritabilă şi pentru Homer era foarte amuzant s­o 
urmărească. Ori de câte ori una din pândele ei complicate eşua, se mişca 
nesigură pe picioarele­i scurte şi îşi umfla guşa. Culoarea ei se potrivea cu cea 
a cactusului dar, când se ducea spre cutiile de conserve, unde muştele erau din
belşug, ieşea în relief foarte clar. Şedea pe cactus ore întregi, fără să se mişte, 
apoi devenea nerăbdătoare şi pornea spre cutii. Muştele observau imediat şi, 
după mai multe ratări, ea se strecura înapoi supusă spre postul ei iniţial.
  Homer era de partea muştelor. De fiecare dată când una din ele, rotindu­
se prea larg, trecea pe lângă cactus se ruga pentru ea în tăcere să treacă mai 
departe sau să se întoarcă. Dacă aceasta se aşeza, urmărea şopârla începându­
şi pânda şi îşi ţinea răsuflarea până când o omora, sperând tot timpul că 
musca va fi avertizată. Dar, indiferent cât de mult dorea el ca musca să scape, 
nu se gândise niciodată să intervină şi era atent să nu se mişte sau să facă 
vreun zgomot cât de mic. Uneori şopârla rata ţinta. Când se întâmpla asta, 
Homer râdea fericit.
  Cu soarele, şopârla şi casa era cât se poate de ocupat. Dar dacă era 
fericit sau nu, era greu de spus. Probabil niciuna nici, alta aşa cum nici o 
plantă nu poate fi fericită. Avea amintiri care îl tulburau şi­o plantă nu are dar, 
după prima noapte urâtă, amintirile lui se liniştiră.
  Trăise în felul acesta timp de aproape o lună, când, î îtr­o zi, pe când se 
pregătea să­şi prepare prânzul, auzi pe cineva sunând la uşă. Deschise şi 
descoperi în prag un om cu o valiză de mostre într­o mână şi o pălărie tare în 
cealaltă. Hamer închise uşa grăbit.
  Soneria continuă să sune. Îşi scoase capul pe fereastra cea mai apropiată
de uşă pentru a­i spune individului să plece, dar omul se înclină foarte politicos
şi ceru un pahar cu apă. Homer văzu că era bătrân şi obosit şi se gândi că 
arată inofensiv. Aduse o sticlă cu apă din frigider apoi deschise uşa şi îl invită 
înăuntru.
  Numele meu, domnule, e Harry Greener, anunţă omul pe un ton cântat, 
aecentuând tot a doua silabă.
  Homer îi întinse un pahar cu apă. Ll bău repede apoi îşi turnă altul.
  Vă sunt recunoscător, spuse el cu o reverenţă studiată. A fost într­adevăr
răcoritoare.
  Homer rămase uimit să­l vadă înclinându­se iar, făcând câţiva paşi rapizi
de dans şi lăsându­şi pălăria să se rostogolească în jos pe braţ. Aceasta îi căzu 
pe podea. Se aplecă s­o ridice, se îndreptă cu o tresărire, ca şi cum ar fi fost 
lovit cu piciorul, apoi îşi scutură fundul pantalonilor.
  Homer înţelese că făcea asta ca să­l amuze, aşa că râse.
  Harry îi mulţumi aplecându­se iarăşi, dar ceva merse prost, efortul 
fusese prea mare pentru el. Păli şi îşi descheie gulerul.
  O indispoziţie de moment, murmură el, întrebându­se dacă se prefăcea 
sau era bolnav.
  'Luaţi loc, spuse Homer.
  Dar Harry nu terminase spectacolul. Arboră un zâmbet galant şi făcu 
câţiva paşi nesiguri spre canapea apoi îşi puse piedică singur. Examină 
indignat covorul, se prefăcu a fi găsit obiectul în care se împiedicase şi îl lovi cu
piciorul. Apoi şchiopătă spre canapea şi se aşeză cu un suspin şuierător, 
imitând un balon care se dezumflă.
  Homer îi mai turnă nişte apă. Harry încercă să se ridice, dar Homer îl 
împinse la loc şi îl făcu să bea asezaf. Bău acest pahar, aşa cum făcuse cu 
celelalte două, cu înghiţituri rapide, apoi îşi şterse gura cu batista, imitând un 
om cu mustaţă mare care tocmai a băut un pahar de bere spumoasă.
  Sunteţi într­adevăr amabil, domnule. Nu vă temeţi, într­o zi vă voi 
răsplăti înmiit.
  Homer chicoti.
  Harry scoase din buzunar o cutiuţă şi i­o întinse.
  Cu complimentele firmei, anunţă el. E o cutie de Solvent Miracol, lustrul 
modern par excellence, lustru fără pereche, folosit de toate stelele de cinema… 
îşi întrerupse discursul cu un râs tremolat.
  Homer luă cutia.
  Muţumesc, spuse el, încercând sa pară recunoscător. Cât costă?
  Preţul obişnuit, preţul la bucată, e cincizeci de cenţi dar îl puteţi lua la 
un preţ extraordinar, de un sfert de dolar, preţul cu ridicata, cel pe care­l 
plătesc eu la fabrică.
  Un sfert? Întrebă Homer, obişnuinţa întrecându­i pentru moment 
timiditatea. Pot cumpăra una de două ori mai mare cu un sfert de dolar, de la 
magazin.
  Harry îşi dibui clientul.
  Luaţi­o, luaţi­o gratis, spuse el dispreţuitor.
  Homer fu păcălit să protesteze.
  Probabil că ăsta e un produs mult mai bun.
  Nu, spuse Harry, ca şi când ar fi refuzat să fie mituit. Păstraţi­vă banii. 
Nu­i vreau.
  Râse, de data asta, cu amărăciune.
  Homer scoase nişte mărunţiş şi i­l oferi.
  Luaţi­l, vă rog. Aveţi nevoie de el, sunt sigur. Iau două cutii.
  Harry îşi conducea omul încotro vroia. Încercă să exerseze o gamă de 
râsete, toate teatrale, ca un muzicant? E­şi acordă instrumentul înainte de 
concert. În cele din urmă, îl găsi pe cel potrivit şi­i dădu drumul. Era un râs de 
victimă.
  Încetaţi, vă rog spuse Homer.
  Dar Harry nu se putea opri. Era într­adevăr bolnav. Ultimul lucru care îl 
menţinuse suspendat deasupra autocompătimirii fusese îndepărtat şi el 
aluneca, în cădere câştigând mereu viteză. Sări în picioare şi începu să joace 
rolul lui Harry Greener, săracul Harry, cinstitul Harry, bineintenţionat, umil, 
merituos, un soţ bun, un tată model, i un creştin credincios, un prieten loial.
  Homer nu aprecia câtuşi de puţin spectacolul. Era înspăimântat şi se 
întrebă dacă să telefoneze sau nu poliţiei.
  Dar nu făcu nimic. Îşi ridică doar mâna făcând semn lui Harry să se 
oprească.
  La sfârşitul pantomimei sale, Harry rămase cu capul dat pe spate, cu 
mâinile încleştate de gât, ca şi cum ar fi aşteptat să cadă cortina. Homer îi mai 
turnă un pahar cu apă. Dar Harry nu terminase. Se înclină ducându­şi pălăria 
la inimă, apoi reîncepu. De data asta nu ajunse foarte departe şi trebui să 
înghită cu dificultate, căutând aer. Deodată, ca o jucărie mecanică cu arcul 
mult prea răsucit, ceva pocni înăuntrul lui şi începu să se învârtă, repetând 
întregul repertoriu. Efortul era pur muscular, ca dansul unui paralitic, ţopăi, 
jonglă cu pălăria, se prefăcu lovit cu piciorul, împiedicat, dădu mâna cu el 
însuşi. Trecu prin toate într­un spasm ameţit, apoi se clătină spre canapea şi 
se prăbuşi.
  Zăcea pe canapea cu ochii închişi, respirând greoi. Era chiar mai 
surprins decât Homer. Dăduse deja spectacolul de patru sau cinci ori în acea zi
şi nu i se mai întâmplase ceva asemănător. Era într­adevăr bolnav.
  Aţi avut un atac, spuse Homer când Harry deschise ochii.
  Cu cât minutele treceau, Harry începea să se simtă mai bine şi 
încrederea îi reveni. Alungă din minte orice gând de boală, şi merse atât de 
departe încât se felicită pentru a fi dat cel mai bun spectacol din cariera lui. Ar 
putea să scoată cinci dolari de la prostănacul care se apleca deasupra lui.
  Aveţi ceva alcool în casă? Întrebă el slab.
  Băcanul îi trimisese lui Homer o sticlă de porto, de probă, şi el merse s­o 
aducă. Turnă o jumătate de pahar şi i­l întinse lui Harry care bău cu înghiţituri
mici, strâmbându­se ca şi când ar fi luat medicamente.
  Vorbind rar, ca dintr­o mare suferinţă, îi ceru apoi lui Homer să­i aducă 
înăuntru valiza cu mostre.
  E pe prag. Ar putea s­o fure cineva. Cea mai mare parte din micul meu 
capital e investită în acele cutii cu cremă de lustruit.
  Când Homer supunându­se ieşi afară, văzu o fată lângă bordură. Era 
Faye Greener. Privea spre casă.
  Tata e înăuntru? Strigă ea.
  Domnul Greener?
  Ea bătu din picior.
  Spune­i să se mişte de acolo, fir­ar să fie. Nu vreau să stau aici toată 
ziua.
  Se simte rău.
  Fata se întoarse fără să dea nici un semn că a auzit Bau că­i pasă.
  Homer luă valiza cu mostre şi se întoarse în casă. Îl găsi pe Harry 
turnându­şi alt pahar.
  Bună băutură, spuse el plescăind din buze. Tare bună, da, da. Pot 
îndrăzni să vă întreb cât plătiţi pentru o…
  Homer îl întrerupse. Nu aprecia oamenii care beau şi voia să scape de el.
  Fiica dumneavoastră e afară, spuse el cu toată fermitatea pe care şi­o 
putu găsi. Vă aşteaptă.
  Harry se prăbuşi pe canapea şi începu să respire greoi. Se prefăcea 
iarăşi.
  Nu­i spuneţi, bângui el. Nu­i spuneţi cât de bolnav e bătrânul ei tătic. Nu
trebuie să afle niciodată.
  Homer fu şocat de ipocrizia lui.
  Sunteţi mai bine, spuse el, cât putu de rece. De ce nu mergeţi acasă?
  Harry zâmbi ca să arate cât de ofensat şi jignit era de atitudinea 
nemiloasă a gazdei sale. Văzând că Homer nu spunea nimic, zâmbetul lui 
deveni umil, exprimând un curaj nemărginit. Se ridică cu grijă în picioare, 
stătu drept o clipă, apoi începu să se clatine slăbit şi se prăbuşi iar pe canapea.
  Sunt sleit, gemu el.
  Încă o dată era surprins şi speriat. Era sleit.
  Chemaţi­o pe fiică­mea, bâigui el.
  Homer o găsi stând lângă bordură, cu spatele spre casă. Când o strigă, 
ea se întoarse şi veni spre el, alergând. O privi o clipă, apoi intră înăuntru, 
lăsând uşa descuiată.
  Faye dădu buzna în cameră. Îl ignoră pe Homer şi merse drept spre 
canapea.
  Ce dracu' s­a întâmplat? Explodă ea.
  Fată dragă, spuse el. Am păţit­o rău şi acest domn a fost destul de 
amabil ca să mă lase să mă odihnesc o clipă.
  A avut un atac sau aşa ceva, spuse Homer.
  Ea se întoarse spre el atât de brusc, încât îl sperie.
  Îmi pare bine, spuse ea, întinzând mâna înaiote şi în sus.
  El i­o strânse cu prudenţă.
  Încântată, spuse ea, când el mormăi ceva.
  Se răsuci încă o dată.
  E inima, spuse Harry. Nu pot sta în picioare.
  Micul spectacol pe care îl dădea pentru a vinde crema de lustruit era 
familiar pentru ea şi ştia că asta nu făcea parte din program. Când se întoarse 
iar spre Homer avea o expresie aproape tragică. Capul, în loc să­i fie lăsat pe 
spate, acum cădea înainte.
  Vă rog lăsaţi­l să se odihnească aici, spuse ea.
  Da, desigur.
  Homer o conduse spre un scaun apoi îi oferi un chibrit, să­şi aprindă 
ţigara. Încercă să n­o privească insistent dar bunele sale maniere erau inutile. 
Lui Faye îi plăcea să fie privită.
  El o considera extrem de frumoasă, dar, ceea ce îl impresionă şi mai 
mult, fu vitalitatea ei. Era foarte îngrijită şi plină de viaţă. Strălucitoare ca o 
lingură nouă.
  Deşi avea şaptesprezece ani, era îmbrăcată ca o fetiţă de doisprezece, 
într­o rochie de bumbac alb, cu guler albastru, marinăresc. Picioarele­i lungi 
erau goale şi era încălţată cu sandale albastre.
  Îmi pare rău, spuse ea, când Homer privi iarăşi spre tatăl ei. El făcu o 
mişcare cu mâna ca să­i arate că nu­i nimic.
  Are inima slabă, bietul de el, continuă ea. L­am tot implorat să meargă la
un specialist, dar voi bărbaţii sunteţi toţi la fel.
  Da, ar trebui să meargă la un doctor, spuse Homer.
  Gesturile ei ciudate şi vocea artificială îl derutau.
  Cât e ora? Întrebă ea.
  În jur de unu.
  Ea se ridică brusc şi îşi vârî amândouă mâinile în păr, de ambele părţi 
ale capului, adunându­l în vârf într­o minge strălucitoare.
  O, îngăimă ea cu drăgălăşenie. Şi aveam o invitaţie la masă.
  Încă îşi susţinea părul aşa încât rochia­i strimtă se răsuci şi mai strâns 
iar Homer îi putu vedea coastele fragile, arcuite şi micul pântece rotunjit. Acest 
gest studiat, la fel ca toate ale ei, era atât de lipsit de sens. Aproape formal, 
încât părea mai degrabă o dansatoare decât o actriţă afectată.
  Vă place salata de somon? Se aventură Homer să întrebe.
  Salata de somon?
  Părea să repete întrebarea pentru stomacul ei. Răspunsul fu da.
  Cu multă maioneză, nu? O ador.
  Aveam de gând să pregătesc pentru prânz. O s­o termin.
  Daţi­mi voie să vă ajut.
  Îl priviră pe Harry care părea adormit apoi intrară în bucătărie. In timp ce
deschidea o conservă de somon, ea se cocoţă pe un scaun şi se aşeză călare, cu
braţele încrucişate pe marginea spătarului, sprijinindu­şi bărbia pe braţe. De 
câte ori o privea, ea zâmbi intim şi îşi azvârlea părul galben strălucitor întâi 
înainte apoi în spate.
  Homer era emoţionat şi mâinile lui lucrau repede. Curând avu gata un 
vas de saiată. Puse masa cu cea mai bună faţă de masă, cu cele mai bune 
tacâmuri şi farfurii.
  Numai uitându­mă şi mi se face foame, spuse ea.
  Felul în care o spusese părea să sugereze că Homer o făcea să­i fie foame 
şi el îi zâmbi radios. Dar înainte ca el să apuce să se aşeze ea mânca deja. Îşi 
unse o felie de pâine cu unt, acoperi untul cu zahăr şi muşcă din ea o gură 
plină. Apoi, repede, mânji o grămadă de maioneză peste somon şi începu să 
înfulece. Pe când era gata să se aşeze, ea ceru ceva de băut. Îi turnă un pahar 
de lapte şi rămase la post, ca un chelner. Nu era conştient de manierele ei 
necioplite.
  Îndată ce îşi înfulecă salata, el îi aduse un măr mare şi roşu. Mâncă 
fructul mai încet, muşcând câte puţin, cu degetul mic depărtat de restul mâinii.
Când îl termină, reveni în camera de zi iar Homer o urmă.
  Harry zăcea încă aşa cum îl lăsaseră, întins pe sofa. Soarele greu de 
amiază îi bătea drept pe faţă, lovindu­l ca un ciomag. Totuşi nu­i prea simţea 
loviturile. Era ocupat cu durerea sfâşietoare din piept. Era atât def ocupat cu el
însuşi încât încetase chiar să plănuiască în ce fel să scoată bani de la 
prostănacul ăla mare.
  Homer trase draperia pentru a­i umbri faţa. Herry nici nu observă măcar.
Se gândea la moarte. Faye se aplecă deasupra lui. El văzu pe sub pleoapele pe 
jumătate închise că ea se aştepta să facă un gest liniştitor. Refuză. Examină 
expresia tragică pe care ea o afişase şi nu­i plăcu. Într­un moment serios ca 
acesta, suferinţa ei prefăcută era jignitoare.
  Vorbeşte­mi, tăticule, imploră ea.
  Îl zgândărea fără să­şi dea seama.
  Ce dracu' e ăsta, mârâi el, spectacol de bilei?
  Furia lui bruscă o sperie şi se îndreptă tresărind. El nu voia să râdă, dar 
un hohot scurt îi scăpă înainte da a se putea opri. Aşteptă neliniştit să vadă ce 
se întâmplă. Văzând că nu­l doare, râse iarăşi. Râdea cu ochii închişi, cu 
transpiraţia curgându­i pe frunte. Faye ştia doar un mod de a­l opri şi anume 
făcând ceva ce el detesta la fel de mult câţ îi detesta ea râsul. Începu să cânta.
  Vai mie, ce minune, Ochişorii de­unde­i ai?
  Se lăsă pe spate, dând din fund şi bălăbănindu­şi capul într­o parte şi­n 
alta.
  Homer era uimit. Simţea că scena la care era martor fusese repetată. 
Avea dreptate. Cele mai serioase certuri ale lor luau adesea această formă: el 
râzând, ea cântând.
  Vai mie, ce minune, Ochii tăi de unde­i ai?
  Drace­aşa făcuţi, Cum de ard ca un tăciune?
  Drace­aşa…
  Când Harry se opri, se opri şi ea şi se aruncă într­un fotoliu. Dar Harry 
îşi aduna forţele pentru un ultim efort. Reîncepu. Acest nou râs nu era critic; 
era îngrozitor. Când era mică obişnuia să­l folosească pentru a o pedepsi. Era 
capodopera lui. Un regizor îl chema întotdeauna să­l înregistreze când filma 
scene într­un azil de nebuni sau într­un castel bântuit de stafii.
  — Ziua lăcustei începea cu un zgomot ascuţit, metalic, ca nişte lemne 
care ard apoi, treptat, creştea în volum, devenea un hohot rapid şi se estompa 
într­o chicoteală obscenă. După o scurtă pauză urca devenind un nechezat de 
cal, apoi mai sus, până ajungea ca un scrâşnet de maşină.
  Faye ascultă neputincioasă, cu capul aplecat într­o parte. Deodată râse şi
ea, nu de bună voie ci pentru a acoperi sunetul.
  Ticălosule! Ţipă ea.­
  Sări spre canapea şi­l apucă de umeri scuturându­l ca să­l facă să tacă.
  F, 1 continuă să râdă.
  Homer se mişcă de parcă ar fi vrut s­o îndepărteze dar îşi pierdu curajul 
şi îi fu teamă s­o atingă. Era atât de dezbrăcată sub rochiţa subţire.
  Domnişoară Greener, o rugă al, lăsându­şi mâinile mari să danseze la 
capătul braţelor. Te rog, te rog…
  Harry nu se mai putea opri acum. Îşi apăsa pântecele cu mâinile dar 
zgomotul se scurgea din el. Începuse să­l doară iarăşi.
  Legănându­şi mâna, ca şi când ar fi ţinut un ciocan, ea îşi lăsă pumnul 
cu forţă peste gura lui. Îl lovi doar o dată. El se relaxă şi tăcu.
  A trebuit s­o fac, îi spuse ea lui Homer când el o luă de braţ şi o trase 
deoparte.
  O conduse până la un scaun din bucătărie şi închise uşa. Ea continuă să
plângă mult timp. El stătea în spatele scaunului ei, neajutorat, urmărindu­i 
mişcările ritmice ale umerilor. De mai multe ori mâinile lui se mişcară s­o 
mângâie dar reuşi să şi le stăpânească.
  Când încetă să mai plângă îi dădu un şerveţel şi ea îşi şterse faţa. Pânza 
se pătă urât, cu ruj şi rimei.
  L­am murdărit, zise ea, fără să întoarcă faţa. Îmi pare foarte rău.
  Era murdar, spuse Homer.
  Ea scoase o pudrieră din buzunar şi se privi în­oglinjoară.
  Arăt groaznic.
  Întrebă dacă putea folosi baia şi el îi arătă unde era. Apoi merse pe 
vârfuri în camera de zi să vadă de Harry.
  Respiraţia bătrânului era zgomotoasă dar reguiată şi părea să doarmă 
liniştit. Homar îi puse o periniţă sub cap fără să­l deranjeze şi se întoarse în 
bucătărie. Aprinse focul şi puse ibricul pe flacără apoi se aşeză să aştepte 
întoarcerea fetei. O auzi trecând în camera de zi. După câteva clipe intră în 
bucătărie.
  Ezită în prag cu un aer spăşit.
  Nu vreţi nişte cafea?
  Fără să aştepte răspunsul ei, turnă o ceaşcă şi împinse zahărul şi frişca 
în aşa fel încât ea să poată ajunge la ele.
  Trebuia s­o fac, zise ea. N­aveam de ales.
  Nu­i nimic.
  Pentru a­i arăta că nu e necesar să se scuze, se prefăcu ocupat la 
chiuvetă.
  Nu, trebuia, insistă ea. Râde aşa ca să mă înfurie. Nu pot suporta. Pur şi 
simplu nu pot.
  Da.
  E nebun. Noi Greener­ii suntem toţi nebuni.
  Rosti ultima afirmaţie ca şi când ar fi fost un merit să fii nebun.
  E destul de grav, spuse Homer, scuzând­o. Poate a făcut insolaţie.
  Nu, e nebun.
  El aşeză pe masă o farfurie cu prăjiturele aromate şi ea le mâncă în timp 
ce bea a doua ceaşcă de cafea. Zgomotul ronţăitului dalicat pe care ea îl făcea 
mestecând îl fascină.
  Când rămase tăcută câteva clipe, se întoarse de la chiuvetă să vadă dacă 
se întâmplase ceva. Ea fuma şi părea pierdută pe gânduri.
  Încercă să fie vesel.
  La ce vă gândiţi? Zise el cu stângăcie, apoi se simţi caraghios.
  Ea suspină pentru a dovedi cât de întunecate şi prevestitoare de rău îi 
erau gândurile dar nu răspunse.
  Pariez că v­ar plăcea nişte dulciuri, zise Homer. Nu am deloc în casă dar 
aş putea telefona la magazin şi­mi trimite imediat. Sau nişte îngheţată.
  Nu, mulţumesc.
  Nu c nici o problemă.
  Tata nu e de fapt vânzător ambulant, zise ea brusc. E actor. Eu sunt 
actriţă. Mama a fost şi ea actriţă, dansatoare. Avem teatrul în sânge.
  N­am văzut multe spectacole. Eu…
  Se întrerupse văzând că n­o interesează.
  O să fiu star într­o zi, anunţă ea ca şi când l­ar fi provocat s­o contrazică.
  Sunt sigur că veţi…
  E viaţa mea. E singurul lucru din lume pe care îl vreau.
  E bine să ştii ce vrei. Eu am fost contabil la un hotel dar…
  Dacă nu voi fi, mă sinucid.
  Ea se ridică, îşi duse mâinile în păr, deschise ochii larg şi se încruntă.
  Nu merg la spectacole foarte des, se scuză el, împingând prăjiturelele 
spre ea. Lumina reflectoarelor îmi face rău la ochi.
  Ea râse şi luă o prăjitură.
  O să mă îngraş.
  A, nu.
  Se zice că femeile grase vor fi la modă anul viitor. Credeţi? Eu nu. E doar 
publicitate pentru Mae West.
  El se declară de acord cu ea.
  Continua să vorbească fără încetare despre ea însăşi şi despre filme. O 
urmărea dar n­o asculta şi, ori de câte ori ea repeta o întrebare pentru a primi 
răspuns, el dădea din cap fără să spună nimic. Mâinile începeau să­l deranjeze.
Le frecă de marginea mesei ca să scape de mâncărime, dar nu făcu decât să le 
stimuleze. Când şi le încrucişă la spate, încordarea deveni intolerabilă. Erau 
fierbinţi şi umflate. Folosind drept pretext farfuriile, le ţinu sub jetul de apă 
rece de la chiuvetă.
  Faye încă vorbea când Harry apăru în prag. Se sprijini, fără vlagă, de 
tocul uşii. Nasul îi era foarte roşu dar restul feţei era golită de sânge iar el 
părea să fi devenit prea mic pentru propriile­i haine. Zâmbea totuşi.
  Spre uimirea lui Homer se salutară ca şi când nu s­ar fi întâmplat nimic.
  Eşti bine acum, ta ti?
  Ca nou­nouţ, fetiţo. Drept ca luminarea, întins ca struna şi iute ca 
puricele, cum zice proverbul.
  Vocea nazală pe care o folosea, imitând un ţărănoi, il făcu pe Homer să 
zâmbească.
  Nu vreţi să mâncaţi ceva? Întrebă el. Poate un pahar cu lapte?
  Mi­ar face bine o gustare.
  Faye îl ajută să vină la masă. Încercă să ascundă cât e de slăbit imitând 
exagerat mersul târşâit al negrilor.
  Homer deschise o cutie de sardele şi tăie nişte felii de pâine. Văzând 
mâncarea Harry plescăi din buze dar „îâncă încet şi cu efort.
  Asta a picat bine, chiar la fix, spuse el când termină.
  Se sprijini da spătar şi pescui din buzunarul vestei un capăt de trabuc 
mototolit. Faye i­l aprinse iar el îi suflă jucăuş un norişor de fum drept în faţă.
  Ar fi mai bine să plecăm, tati, spuse ea.
  Într­o clipă, copilă.
  Se întoarse spre Homer.
  Frumoasă locuinţă aveţi. Căsătorit?
  Faye încercă să intervină.
  'Tati!
  El o ignoră.
  Burlac, nu?
  Da.
  Măi, măi, un bărbat tânăr ca dumneata.
  Sunt aici să­mi îngrijesc sănătatea, găsi Homer necesar să spună.
  Nu­i răspundeţi la întrebări, izbucni Faye.
  Ei, ei, fiica măă, încerc doar să fiu prietenos. Nu fac nici un rău.
  Folosea încă accentul exagerat de pădurean. Scuipă sec într­o 
scuipătoare imaginară şi se prefăcu a muta un cocoloş de tutun dintr­o parte în
cealaltă a gurii.
  Homer găsi mimica lui amuzantă.
  M­aş simţi singur şi speriat într­o casă mare ca asta, continuă Harry. Nu 
te simţi niciodată singur?
  Homer o privi pe Faye înainte de a răspunde. Ea se încruntă supărată.
  Nu, spuse el, pentru a­l împiedica pe Harry să­şi repete întrebarea 
stânjenitoare.
  Nu? Ei, atunci e bine.
  Suflă câteva inele de fum spre tavan şi le urmări atent evoluţia.
  Te­ai gândit vreodată să iei chiriaşi? Întrebă el. Nişte oameni drăguţi, 
sociabili, vreau să spun. Ar aduc<? Nişte bani în plus şi ar face lucrurile mai 
plăcute.
  Homer era indignat dar, sub indignarea lui, se strecura o altă idee, una 
foarte ispititoare. Nu ştiu ce să răspundă.
  Faye îi înţelege greşit agitaţia.
  Termină, tată, exclamă ea, înainte ca Homer să poată răspunde. Ai fost 
deja o pacoste destul de mare.
  Vorbeam şi eu doar aşa, protestă el cu inocenţă. Ziceam ca să nu tac.
  Ei, atunci să mergem, replică ea scurt.
  E timp destul, spuse Homer.
  Voia să adauge ceva mai convingător dar nu avu curaj. Mâinile lui fură 
mai curajoase. Când Faye dădu mâna la despărţire, ele i­o strânseră şi refuzară
să­i dea drumul.
  Faye râse de insistenţa lor caldă.
  Mii de mulţumiri, domnule Simpson, spuse ea. Aţi fost foarte amabil. 
Mulţumesc pentru prânz şi pentru că l­aţi ajutat pe tata.
  Suntem foarte recunoscători, interveni şi Harry. Ai făcut o faptă 
creştinească astăzi. Dumnezeu te va răsplăti.
  Devenise brusc foarte pios.
  Te rog, caută­ne, spuse Faye. Locuim în apropiere* în San Berdoo 
Apartments, la vreo cinci cvartale în josul canionului. În casa aceea mare şi 
galbenă.
  Când Harry se ridică în picioare trebui să se rezeme de masă pentru a se 
sprijini. Faye şi Homer îl luară fiecare de un braţ şi­l ajutară să iasă în stradă. 
Homer îl ţinu drept în timp ce Faye merse să aducă Ford­ul care era parcat pe 
ceaiată parte a străzii.
  Uitam de comanda dumitale pentru Crema Miraculoasă, spuse Harry, 
cremă de lustruit fără pereche sau egal.
  Homer găsi un dolar şi i­l strecură în mână. El ascunse banii repede şi 
încercă să ia un aer de om da afaceri.
  Voi livra produsele mâine.
  Da, e bine, spuse Homer. Am într­adevăr nevoie de nişte cremă de 
lustruit.
  Harry era furios pentru că se simţea jignit să fie tratat de sus de un 
prostănac. Făcu o încercare să restabilească ceea ce el considera a fi relaţia lor 
adevărată, înclinându­se ironic, dar nu ajunse prea departe cu gestul şi începu 
să­şi pipăie mărul lui Adam. Homer îl ajută să intre în maşină şi el se prăbuşi 
pe locul de lângă Faye.
  Plecară. Ea se întoarse să­i facă samn cu mâna dar Harry nici măcar nu 
privi înapoi.
  Iâomer îşi petrecu restul după­amiezii în şezlongul stricat. Şopârla era pe
cactus dar îl interesa prea puţin vânătoarea ei. Mâinile îi menţineau gândurile 
în alertă. Tremurau şi tresăreau ca şi când ar fi fost tulburate de vise. Pentru a 
le menţine liniştite le împreună. Degetele li se îngemănau, ca o împletire de 
coapse în miniatură. Le despărţi brusc şi se aşeză pe ele.
  Când zilele trecură şi n­o putu uita pe Faye începu să se înspăimânte. 
Ştia oarecum că singura lui apărare era castitatea, că ea îi servea, precum unei
broaşte ţestoase carapacea, atât de coloană vertebrală cât şi de armură. N­o 
putea abandona nici măcar în gând. Dacă o făcea era pierdut.
  Avea dreptate. Sunt oameni care poftesc cu părţi din ei înşişi. Doar 
mintea sau inima ard şi deci incomplet. Sunt alţii, mai norocoşi, care sunt 
asemeni filamentului unei lămpi incandescente. Ard taribil, totuşi nimic nu e 
distrus. În cazul lui Homer însă ar fi ca şi cum ai arunca o scânteie într­o şură 
plină cu fân. Scăpase din incidentul cu Romola Martin dar nu va mai putea 
scăpa iarăşi. Atunci cel puţin îşi avusese slujba de la hotel, o ocupaţie care­i 
umplea fiecare zi, care­l proteja, obosindu­l, dar acum nu avea nimic.
  Gândurile proprii îl speriau şi se repezi în casă, sporind să le uite aşa 
cum uiţi o pălărie. Alergă în dormitor şi se aruncă pe pat. Era destul de naiv să 
creadă că oamenii nu gândesc când dorm.
  În starea lui de tulburare chiar şi această amăgire îi era interzisă şi nu 
putu să doarmă. Închise ochii şi încercă să devină somnoros. Apropierea de 
somn, cara fusese cândva automată, devenise un fel de tunel lung, strălucitor. 
Somnul se afla la capătul lui îndepărtat, o pată moale de umbră, în acea 
strălucire orbitoare. Nu putea alerga, putea doar să se târască spre pata 
neagră. Tocmai când era gata să renunţe, obişnuinţa îi veni în ajutor. Făcu să 
se prăbuşească tunelul strălucitor şi îl azvârli în umbră.
  Când se trezi o făcu fără luptă. Încercă să adoarmă iarăşi, dar de data 
asta nu găsi nici măcar tunelul. Era complet treaz. Încercă să se gândească la 
cât de obosit era, dar nu se simţea obosit. Se simţea mai plin de viaţă decât 
fusese vreodată de când cu Romola Martin.
  Afară câteva păsări cântau încă intermitent, începând şi întrerupându­se
ca şi când le­ar fi părut rău să recunoască sfârşitul unei alte zile. Crezu că 
aude foşnetul mătăsii dar era doar vântul jucându­se în copaci. Cât de pustie 
era casa! Încercă să o umple cântând.
  Ah, spune, poţi vedea, In lumina zorilor de zi…
  Era singurul cântec pe care îl ştia. Se gândi să cumpere un gramofon sau
un radio. Ştia totuşi că nu va cumpăra niciuna nici alta. Asta îl întristă foarte 
tare. Era o tristeţi plăcută, foarte blândă şi calmă.
  Dar nu putea lăsa binele în pace. Era nerăbdător şi începu să­şi 
zgândăre tristeţea sperând s­o facă mai acută şi, astfel, mai plăcută. Primise 
prin poştă pliante de la o agenţie de voiaj şi se gândi la călătoriile pe care nu le 
va face niciodată. Mexicul era doar la câteva sute de mile depărtare. Vapoare 
plecau zilnic spre Hawai.
  Tristeţea lui deveni chin înainte să­şi dea seama şi se făcu amară. Era 
iarăşi nenorocit. Începu să plângă.
  Numai cei ce mai au speranţe pot trage folos din lacrimi. Când încetează 
să plângă se simt mai bine. Dar pentru cei fără speranţă, precum Homer, a 
cărui suferinţă era fundamentală şi permanentă, nimic bun nu vine după 
plâns. Nimic nu­i schimbă. De obicei ei ştiu asta dar totuşi nu se pot abţine să 
nu plângă.
  Homer era norocos. Plânse până adormi.
  Dimineaţa însă se trezi iarăşi cu Faye în minte. Făcu baie, luă micul 
dejun şi se aşeză în şezlong. După amiază hotărî să meargă la plimbare. Nu era
decât un singur drum pe care să meargă şi acesta trecea pe lingă San 
Bernardino Apartments.
  Cândva, în timpul lungului său somn, renunţase la luptă. Când ajunse la
casa cu apartamente închiriate aruncă o privire în holul cu lumini chihlimbarii 
şi citi cartea de vizită cu numele Greener pe cutia de scrisori apoi se întoarse 
acasă. In seara următoare repetă ieşirea ducând în dar flori şi vin.
  Starea lui Harry Greener nu se îmbunătăţi. Rămase în pat privind 
tavanul cu mâinila încrucişate pe piept.
  Tod mergea să­l vadă aproape în fiecare seară. Erau de obicei şi alţi 
musafiri. Uneori Abe Kusich, alteori Anna şi Annabelle Lee, o pereche de actriţe
din anii 1910, cel mai adesea cei patru Gângo, o familie de actori eschimoşi de 
la Point Barrow, Alaska.
  Dacă Harry dormea sau avea vizitatori, Faye îl invita de obicei pe Tod în 
camera ei să discute. Interesul lui pentru ea crescu în ciuda lucrurilor pe care 
le debita şi continua s­o găsească foarte ispititoare. Dacă o altă fată ar fi fost 
atât de afectată ar fi considerat­o insuportabilă. Afectarea lui Faye era însă atât
de artificială, încât o găsea fermecătoare.
  Să fii cu ea era ca şi cum te­ai fi aflat în culise în timpul unei piese 
ridicole, plină de amatorisme. Din sală replicile proaste şi situaţiile groteşti l­ar 
fi făcut să seagite de enervare dar, pentru că vedea maşiniştii transpiraţi şi 
sârmele care susţineau pavilionul împopoţonat cu ghirlande din flori de hârtie, 
accepta totul şi era dornic să iasă bine.
  Mai găsea şi un alt mod de a o scuza. El credea că în timp ce recunoştea 
adesea falsitatea unei atitudini, ea insista s­o adopte pentru că nu ştia cum să 
fie mai simplă sau mai sinceră. Era o actriţă care învăţase de la modele proasta
într­o şcoală proastă.
  Totuşi Faye avea o anumită capacitate critică, aproape suficientă pentru 
a recunoaşte ridicolul. O văzuse adesea râzând de ea însăşi. Mai mult, o văzuse
chiar răzind de propriile­i vise.
  Într­o seară vorbeau despre ceea ce făcea ea când nu lucra ca figurantă. 
Îi spuse că îşi petrecea adesea ziua fabrieând poveşti. Râse în timp ce­o spunea.
Când îi puse întrebări, ea îşi descrise metoda de bună voie.
  Punea muzică la radio apoi se întidea pe pat şi închidea ochii. Avea un 
sortiment bogat de poveşti din care putea alege. După ce intra în dispoziţia 
potrivită, le trecea în revistă în minte ca şi când ar fi fost un pachet de cărţi, 
înlăturându­le una după alta, până o găsea pe cea corespunzătoare. În unele 
zile inspecta întreg pachetul fără să facă nici o alegere. Când se întâmpla asta 
ori mergea pe Vine Street să bea un sirop cu îngheţată, ori, dacă n­avea bani, 
mai verifica o dată pachetul, obligându­se să aleagă.
  Deşi admitea că metoda ei era prea mecanică pentru a da cele mai bune 
rezultate şi că era mai bine să aluneci firesc într­un vis, ea spunea că orice vis 
era mai bun decât niciunul iar cerşetorii nu au dreptul să aleagă. Nu spusese 
exact aşa, dar el putu înţelege asta din ceea ce spunea. Considera important 
faptul că ea zâmbea în timp ce­i povestea, nu cu stinghereală, ci cu un aer 
critic. Totuşi capacităţile ei critice se opreau acolo. Zâmbea doar la ideea 
mecanismului.
  Prima oară când îi auzise unul dintre vise era noaptea târziu în 
dormitorul ei. Cu o jumătate de oră mai devreme îi bătuse în uşă şi îi ceruse să 
vină s­o ajute în privinţa lui Harry pentru că era convinsă că e pe moarte. 
Respiraţia lui zgomotoasă, pe care o luase drept horcăitul morţii, o trezise şi era
speriată rău. Tod îşi luase halatul şi­o urmase în josul scărilor. Pe când ajunse 
în apartament, Harry reuşise să­şi cureţe gâtlejul şi respiraţia îi redevenise 
liniştită.
  Îl invită în camera ei, la o ţigară. Se aşeză pe pat iar el alături de ea. 
Purta peste pijama un halat vechi de plajă din material alb de prosop şi îi venea
foarte bine.
  Voia să­i ceară un sărut, dar se temea nu că l­ar refuza, ci că ar insista 
să­l facă lipsit de sens. Ca s­o flateze, făcu observaţii în privinţa înfăţişării ei. Le
făcu prost. Era incapabil de laudă directă şi se împotmolea în observaţii 
întortocheate. Ea nu ascultă iar el se întrerupse, îimţindu­se ca un idiot.
  Am o idee grozavă, zise ea brusc. O idee cum să facem bani serioşi.
  El mai făcu o încercare s­o flateze. De data asta luând o atitudine de 
interes deosebit.
  Tu ai studii, zise ea. Ei bine, eu am nişte idei trăsnet pentru filme. Tot ce 
trebuie să faci e să le pui pe hârtie şi apoi să le vindem studiourilor.
  El căzu de acord iar ea îi prezentă planul. Era foarte vag până ajungea la 
ceea ce ea considera a fi rezultatele, moment în care intră în detalii concrete. 
Îndată ce vor vinde o poveste ea o să­i dea alta. Vor face grămezi de bani. 
Bineînţeles ea nu va renunţa să joace, chiar dacă va avea un mare succes de 
scriitor, pentru că actoria era viaţa ei.
  Realiză, în timp ce ea vorbea, că fabrica un alt vis pe care îl adăuga 
pachetului ei deja destul de gros. Când termină în cele din urmă povestea 
despre modul în care va cheltui banii, el îi ceru, fără pic de ironie în voce să­i 
spună ideea pe care va trebui s­o „înflorească”.
  Pe peretele camerei dincolo de piciorul patului era o fotografie care fusese
folosită probabil în holul unui teatru pentru a face reclamă unui film cu 
Tarzan. Înfăţişa un tânăr frumos cu muşchi magnifici, purtând doar o fâşie 
îngustă de pânză în jurul şoldurilor, ce îmbrăţişa cu ardoare o fată suplă, într­
un costum de călărie sfâşiat. Stăteau într­o poiană din junglă şi de jur 
împrejurul perechii se răsuceau mari plante agăţătoare, încărcate cu orhidee 
opulente. Când ea îşi spuse povestea, ştiu că această fotografie o inspirase din 
belşug.
  O tânără călătoreşte cu iahtul tatălui ei în Mările Sudului. E logodită cu 
un conte rus care e înalt, zvelt şi bătrân dar foarte manierat. Şi el e pe iaht şi o 
roagă mereu să fixeze ziua nunţii. Dar ea e răsfăţată şi nu vrea. Poate că s­a 
logodit cu el pentru a face în ciudă altui bărbat. Devine interesată de un tânăr 
marinar care e mult sub poziţia ei socială, dar foarte chipeş. Cochetează cu el 
pentru că e plictisită. Marinarul refuză să fie tratat ca o jucărie, indiferent câţi 
bani are ea, îi spune că primeşte ordine doar de la căpitan şi să se întoarcă la 
străinul ei. Ea se înfurie îngrozitor şi­l ameninţă că va fi concediat, dar el nu 
face decât să râdă. Cum poate fi concediat în mijlocul oceanului? Ea se 
îndrăgosteşte de el, deşi poate nici nu­şi dă seama, pentru că e primul care a 
spus „nu” uneia din toanele ei şi pentru că e atât de chipeş. Apoi vine o furtună
şi iahtul eşuează lângă o insulă. Toată lumea se îneacă dar ea reuşeşte să 
înoate până la ţărm. Îşi face o colibă din crengi şi trăieşte hrănindu­se cu peşti 
şi fructe. E la tropice. Într­o dimineaţă, în timp ce se scaldă goală în pârâu, o 
prinde un şarpe uriaş. Ea se zbate dar şarpele e prea puternic pentru ea şi se 
pare că i­a venit sfârşitul. Dar, iată, marinarul care a urmărit­o din spatele 
unor tufişuri, sare s­o salveze. Se luptă cu şarpele şi­l învinge.
  Tod trebuia să continue din acest punct. O întrebă cum credea că ar 
trebui să se termine filmul dar ea părea să­şi fi pierdut interesul. El insistă să­l 
audă totuşi.
  Păi, el o ia în căsătorie, fireşte, şi sunt salvaţi Adică, mai întâi sunt 
salvaţi şi după aceea se căsătoresc. Poate se descoperă că el e un tânăr bogat 
care face pe marinarul de dragul aventurii sau ceva asemănător. Poţi s­o 
descurci destul de uşor.
  E un succes sigur, spuse Tod pe un ton serios, privindu­i buzele umede 
şi micul vârf al limbii pe care şi­l tot plimba printre ele.
  Mai am încă sute şi sute.
  El nu spuse nimic şi atitudinea ei se schimbă. În timp ce­şi spunea 
povestea fusese plină de o animaţie superficială iar mâinile şi faţa îi erau 
însufleţite de mici grimase sugestive şi de gesturi. Acum. Însă agitaţia ei se 
redusese, devenise mai profundă iar jocul ajunsese interior. Bănuia că îşi 
frunzărea iarăşi pachetul şi că în curând va selecta altă carte pentru a i­o 
prezenta.
  O văzuse adesea astfel dar nu­i înţelesese starea până atunci. Toate 
aceste povestioare, aceste mici visuri ale ei, erau cele ce dădeau acea nuanţă 
extraordinară şi misterul mişcărilor ei. Părea că se zbate mereu în strânsoarea 
lor moale, ca şi când ar fi încercat să alerge într­o mlaştină. În timp ce­o privea 
era sigur că buzele ei aveau gust de sânge şi sare şi că trebuie să fi simţit o 
slăbiciune delicioasă în picioare. Impulsul lui nu era s­o ajute să se aâibereze, 
ci s­o arunce în noroiul cald şi moale şi s­o ţină acolo.
  Ceva din dorinţa lui se materializă într­un geamăt. Măcar de­ar fi avut 
curajul să se arunce asupra ei. Nimic mai puţin violent decât violul n­ar folosi. 
Senzaţia pe care o avea era asemănătoare cu cea din clipele când ţinea un ou în
mână. Nu pentru că era fragilă sau părea măcar fragilă. Nu era vorba de aşa 
ceva. Desăvârşirea ei, suficienţa ei ca de ou, era cea care­l făcea să dorească să 
o sfărâme.
  Dar nu făcu nimic şi ea reîncepu să vorbească.
  Mai am o idee grozavă pe care vreau să ţi­o spun. Poate ar fi mai bine s­o 
scrii pe­asta întâi. E o poveste din culise şi se fac o groază anul ăsta.
  Îi povesti despre o tânără din cor căreia i se oferă marea şansă a vieţii 
vedeta spectacolului se îmbolnăveşte. Era o versiune familiară a temei 
Cenuşăresei, dar tehnica ei era mult diferită de cea folosită pentru povestea cu 
Mările Sudului. Deşi evenimentele pe care le descria erau miraculoase, ea le 
prezenta realist. Efectul era asemănător cu cel obţinut de artiştii Evului Mediu 
care, atunci când tratau un subiect precum învierea lui Lazăr sau Cristos 
mergând pe apă, erau atenţi să păstreze toate detaliile profund realiste. Ea, 
asemenea l”r, părea să creadă că închipuirea poate fi făcută plauzibilă printr­o 
tehnică banală.
  Îmi place şi asta, spuse el când ea termină.
  Analizează­le şi fă­o pe cea care are mai multe şanse.
  Îl concedia şi, dacă nu acţiona pe loc, ocazia era pierdută. Începu să se 
aplece spre ea, care­i sesiză intenţia şi se ridică în picioare. Îl prinse de braţ cu 
o bruscheţe afectuoasă – erau acum parteneri de afaceri – şi­l conduse spre 
uşă.
  În hol, când ea îi mulţumi că a venit şi îi ceru scuze că l­a deranjat, 
încercă iarăşi. Ea păru a ceda puţin şi se întinse s­o cuprindă. Îl sărută cu 
destulă plăcere dar, când el încercă să­şi prelungească mângâierea, ea se 
eliberă.
  Ho, pân­aici, rise ea. Te bate mama.
  El o porni spre scări.
  La revedere, îi strigă ea în urmă, apoi râse iar.
  Abia o mai auzi. Se gândea la desenele pe care i ie făcuse şi la cel nou pe 
care i­l va face îndată ce va ajunge în cameră.
  În „Los Angcles arzând”4 Faye era fata goală din primul plan în partea 
stingă urmărită de un grup de bărbaţi şi femei care se despărţiseră de corpul 
principal al mulţimii. Una din femei e gata să arunce cu o piatră în ea pentru a 
o doborî. Ea aleargă cu ochii închişi şi o jumătate de zâmbet pe buze. În ciuda 
înclinaţiei visătoare a capului, corpul se străduia s­o azvârle înainte cu cea mai 
mare viteză. Singura explicaţie pentru acest contrast era faptul că ea savura 
eliberarea pe care i­o da acea fugă nebună, la fel ca o pasăre urmărită de 
vânători, care, după ce s­a ascuns câteva clipe pline de tensiune, ţâşneşte din 
ascunziş într­o panică totală, iraţională.
  Tod avea şi alţi rivali, mai norocoşi decât Homer Simpson. Unul din cei 
mai importanţi era un tânăr pe nume Earle Shoop.
  Earle era un cowboy dintr­un orăşel din Arizona. Lucra ocazional în 
westernuri şi îşi petrecea restul timpului în faţa unei şelării pe Sunset 
Boulevard. In vitrina magazinului se afla o enormă şa mexicană acoperită cu 
argint gravat iar în jurul ei era aranjată o bogată colecţie de instrumente de 
tortură. Printre alte lucruri erau bice împletite fantezist, pinteni cu rotiţe mari 
cu ţepi, cu zăbale duble care arătau ca şi când ar fi putut cu uşurinţă rupe 
falca unui cal. în partea din spate a vitrinei se afla un raft jos pe care se înşira 
un rând de cizme, unele negre, altele roşii iar altele de un galben deschis. Toate
cizmele aveau partea de sus ornamentată şi tocuri foarte înalte.
  Earle stătea întotdeauna cu spatele la vitrină, cu ochii fixaţi pe o reclamă,
de pe acoperişul clădirii cu un singur etaj de ccalaltă parte a străzii, pe care 
scria: „Malted Milks5 Prea Gros Pentru un Pai.” In mod obişnuit, da două ori pe
oră, scotea un săculeţ cu tutun şi un teanc de foiţe din buzunarul cămăşii şi­şi 
răsucea o ţigară. Apoi îşi întindea materialul pantalonilor îndoind genunchiul şi
aprindea un chibrit pe partea de jos a coapsei.
  Era înalt de peste şase picioare. Pălăria Stetson, pe care o purta, mai 
adăuga cinci incii înălţimii sale iar tocurile cizmelor încă trei. Înfăţişarea de 
prăjină îi era accentuată da îngustimea umerilor şi de lipsa şoldurilor şi 
fundului. Anii pe care­i petrecuse în şa nu­i strâmbaseră picioarele. De fapt, 
picioarele îi erau atât de drepte încât pantalonii care, albiţi de soare şi de spălat
ajunseseră de un albastru foarte deschis, atârnau fără nici o cută, ca şi când n­
ar fi fost nimic în ei.
  Tod înţelegea da ce Faye îl considera frumos. Avea o faţă bidimensională 
pe care un copil talentat ar fi putut­o desena cu o riglă şi un compas. Bărbia­i 
era perfect rotundă iar ochii, foarte depărtaţi, de asemenea rotunzi. Gura 
subţire forma unghiuri perfecte cu nasul drept, perpendicular. Pielea roşcată 
avea aceeaşi culoare de la baza părului până la gât, ca şi când ar fi fost 
executată de un expert, şi completa asemănarea lui cu un desen mecanic.
  Tod îi spusese lui Faye că Earle era un prost plicticos. Ea aprobase 
râzând dar apoi îi spusese că era „mortal de arătos”, o expresie pe care o 
împrumutase din rubrica de bârfe a unui ziar din branşă.
  Întâlnind­o pe scări într­o seară Tod întrebase dacă r.
  — Ar vrea să ia cina cu el.
  Nu pot. Am o întâlnire. Dar poţi veni şi 'u.
  Cu Earle?
  Da, cu Earle, repetă ea, imitându­i tonul supărat.
  Nu, mulţumesc.
  Ea înţelese, greşit, poate dinadins, şi spuse:
  Plăteşte el de data asta.
  Earle era mereu lefter şi, de câte ori Tod mergea cu ei, el era cel care 
plătea.
  Nu de asta e vorba, o ştii al naibi de bine.
  A, nu? Întrebă ea cu cochetărie apoi, absolut sigură de ea, adăugă: hai să
ne­întâlnim la magazinul lui Hodge pe la cinci.
  Magazinul lui Hodge era şelăria. Când Tod ajunse acolo, îl găsi pe Earle 
Shoop la postul lui obişnuit, stând şi privind reclama de pe partea opusă a 
străzii. Purta pălăria uriaşă şi cizmele cu tocuri înalte. Frumos împăturită, pe 
braţul drept, ţinea o jachetă gri închis. Cămaşa îi era din bumbac bleumarin, 
cu buline de mărimea unei monezi. Mânecile cămăşii nu erau suflecate ci trase 
până la mijlocul antebraţului şi prinse acolo de o pereche de banderole roz. 
Mâinile lui aveau aceeaşi curată nuanţă roşcată ca şi faţa.
  Bună măi, fu modul în care răspunse salutului lui Tod.
  Tod îi găsea amuzant accentul din Vest. Prima oară când îl auzise 
răspunsese „Bună, măi, străine” şi fusese surprins să descopere că Earle nu­şi 
dădea seama că e luat peste picior. Chiar atunci când Tod vorbise despre 
„indieni cayuşi” „hombres” răi şi „hoţi de vita”, Earle îl luase în serios.
  Bună, măi, spuse Tod.
  Lângă Earle era un alt tip din Vest cu pălăria mare şi cizme, aşezat pe 
călcâie, mestecând cu nădejde o crenguţă. Chiar în spatele lui era o valiză de 
carton paradită, ţinută laolaltă cu o frânghie grea, legată cu noduri de 
profesionist.
  Curând după Tod veni un al treilea. Acesta examină cu atenţie produsele 
din vitrină, apoi se întoarse şi începu să privească de cealaltă parte a străzii, la 
fel cu ceilalţi doi.
  Era de vârstă mijlocie şi arăta ca un om de corvoadă de la grajdurile cu 
cai de curse. Faţa îi era în întregime acoperită de o reţea de riduri ca şi când ar 
fi dormit cu ea lipită de un sul de sârmă împletită. Era foarte ponosit şi, 
probabil, îşi vânduse pălăria dar mai avea cizmele.
  Bună” băieţi, zise el.
  Bună Hink, zise omul cu valiza de carton.
  Tod nu ştia dacă era inclus în salut dar îşi încercă norocul şi răspunse.
  Noroc.
  Hink împinse valiza cu vârful piciorului.
  Mergi undeva, Calvin? Întrebă el.
  La Azusa, e un rodeo.
  Cine îl conduce?
  Un tip care îşi zice „Badlands Jack”.
  Trişorul ăla! Te duci, Earle?
  Nu.'
  Trebuie să am ce mânca, zise Calvin.
  Hink analiză cu atenţie informaţia pe care o primise înainte de a­i vorbi 
iarăşi.
  Mono face un nou Buck Stevens, zise el. Will Ferris mi­a spus că vor 
folosi mai mult de patruzeci de călăreţi.
  Calvin se întoarse şi­l privi pe Earle.
  Mai ai vesta tărcată? Întrebă el.
  De ce?
  Dac­o iei ta angajează şef de personal.
  Tod înţelese că asta era un fel de glumă atunci când Calvin şi Hink 
chicotiră şi se plesniră sonor peste coapse iar Earle se încruntă.
  Urmă încă o tăcere lungă apoi Calvin vorbi iar.
  Nu cumva are bătrânu' tău nişte vaci? Îl întrebă el pe Earle.
  Dar Earle fu prudent de data asta şi refuză să răspundă.
  Calvin îi trase cu ochiul lui Tod încet şi complicat, răsucindu­şi o 
întreagă parte a feţei.
  Aşa­i Earle, zise Hink. Bătrânul tău mai are nişte vite. De ce nu mergi 
acasă?
  Nu putură scoate nici o reacţie de la Earle aşa încât Calvin răspunse la 
întrebare.
  N­are. A fost prins într­un vagon cu oi, încălţat cu o pereche de cizme de 
cauciuc.
  Asta era altă glumă. Calvin şi Hink îşi plesniră coapsele şi râseră dar Tod
înţelese că aşteptau altceva. Brusc, fără să­şi schimbe măcar echilibrul, Earle 
întinse piciorul şi îl lovi pe Calvin zdravăn în fund. Asta era adevărata poantă a 
glumei. Erau încântaţi de furia lui Earle. Tod râse şi el. Felul în care Earle 
trecuse da la apatie la acţiune, fără obişnuita tranziţie, era amuzant. 
Seriozitatea violenţei lui era mai amuzantă.
  Puţin mai târziu Faye trecu pe lângă ei cu Fordul ei rablagit şi trase la 
margine cu vreo douăzeci de picioare mai în faţă. Calvin şi Hink îi făcură cu 
mâna dar Earle nu se mişcă. Îşi drămuia timpul aşa cum se cuvenea demnităţii
lui. Nu se mişcă până când ea nu claxonă. Tod îl urmă la o mică distanţă.
  Salut cowboy­ule, zise Faye cu veselie.
  Bună iubito, mormăi el scoţându­şi pălăria cu grijă şi aşezând­o la loc cu
şi mai mare grijă.
  Faye îi zâmbi lui Tod şi le făcu amândurora semn să urce. Tod urcă în 
spate. Earle îşi despături jacheta pe care o ţinea, o lovi cu palma de câteva ori 
să înlăture cutele apoi o îmbrăcă, îi aranjă gulerul şi îi ajustă răscroiala 
reverelor. După aceea urcă lângă Faye.
  Ea porni maşina cu o smucitură. Când ajunse în La Brea coti la dreapta 
spre Hollywood Boulevard şi apoî la stânga de­a lungul lui. Tod văzu că ea îl 
urmărea pe Earle cu colţul ochiului şi că acesta se pregătea să vorbească.
  Dă­i drumul zise ea, încercând să­l grăbească. Ce e?
  Ascultă­aici, iubito, n­am un sfanţ pentru cină.
  Ea se­arătă foarte indispusă.
  Dar i­am spus lui Tod că plătim noi. El ne­a plătit de destule ori.
  Nu­i nimic, interveni Tod, rămâne pe data viitoare. Am destui bani.
  Nu, la dracu', zise ea fără să privească în jur. M­am săturat de povestea 
asta.
  Trase la margine şi puse frâna.
  Mereu aceeaşi poveste, îi zise ea lui Earle.
  El îşi aranjă pălăria, gulerul şi mânecile, apoi vorbi.
  Avem nişte potol în tabără.
  Fasole, probabil.
  Nu.
  Ea îl îmboldi.
  Ei.
  — Ce aveţi?
  Mig şi cu mine am pus nişte capcane.
  Faye râse.
  Capcane pentru şobolani, nu? O să mâncăm şobolani.
  Earle nu spuse nimic.
  Ascultă, tăntălăule mare, tare şi tăcut, zise ea. Ori vorbeşti clar, ori fir'ar 
al dracului, dă­te jos din maşină.
  Sunt capcane pentru potârnichi, zise el, fără cea mai mică schimbare în 
atitudinea­i ţeapănă, formală.
  Ea îi ignoră explicaţia.
  A vorbi cu tine e ca şi când ai trage dinţi. Mă oboseşti.
  Tod ştia că nu e nici o speranţă pentru el în această ceartă. O mai auzise 
înainte.
  N­am avut de gând, zise Earle. Glumeam doar. Nu ţi­aş da să mănânci 
şobolani.
  Ea deblocă frâna de mână şi porni iar maşina. Din Zacharias Street o luă
spre dealuri. După ce urcară constant un sfert de milă, ajunseră la un drum 
neasfaltat şi merseră până la capătul lui. Coborâră cu toţii, Earle ajutând­o pe 
Faye.
  Dă­mi un sărut, zise ea, zâmbind a iertare.
  El îşi scoase pălăria ceremonios, şi­o puse pe capota maşinii, apoi îşi 
încolăci braţele­i lungi în jurul ei. Nu­i dădură atenţie lui Tod care şedea de­o 
parte privindu­i. Il văzu pe Earle închizând ochii şi ţuguindu­şi buzele ca un 
băieţaş. Dar nu era nimic copilăresc în ce făcu el. Când ea se sătură îl împinse 
de­o parte.
  Vrei şi tu? Îi strigă veselă lui Tod, care se întorsese cu spatele.
  Păi, altă dată, răspunse el, imitându­i nepăsarea.
  Ea râse, apoi scoase pudriera şi începu să se rujeze.
  Când fu gata o porniră de­a lungul unei cărărui care era o continuare a 
drumului neasfaltat. Earle mergea în frunte, Faye după el iar Tod încheia 
coloana.
  Era primăvară de­a binelea. Cărarea traversa fundul unui canion îngust 
şi peste tot unde buruienile puteau găsi loc în malurile lui abrupte înfloreau 
purpuriu, albastru şi galben. Maci portocalii mărgineau cărarea. Petalele lor 
erau încreţite precum cauciucul iar frunzele erau grele de un praf asemănător 
cvi talcul.
  Urcară până ajunseră într­un alt canion. Acesta era sterp dar pământul 
lui gol şi stâncile crestate erau chiar mai strălucitor colorate decât florile din 
primul. Cărarea era argintie, încrustată cu dungi roz­gri iar pereţii canionului 
erau turcoaz, mov, ciocolatii şi de culoarea lavandei. Aerul însuşi era de un roz 
intens.
  Se opriră să privească un colibri ce urmărea o gaiţă albastră. Gaiţa trecu 
fulgerător cârâind cu micul duşman în coadă, ca un glonţ rubiniu. Păsările 
strident colorate făcură să explodeze aerul colorat în mii de particule 
strălucitoare ca nişte confetti metalice.
  Când ieşiră din acest canion văzură mai jos de ei o mică vale verde plină 
de copaci, mai ales eucalipţi, iar ici şi colo câte un plop şi un enorm stejar 
negru. Alunecând şi împleticindu­se de­a lungul unui vad secat, o luară spre 
vale. ^
  Tod văzu un om care din marginea pădurii le urmărea apropierea. Il văzu
şi Faye şi­i făcu semn cu mâna.
  Bună Mig! Strigă ea.
  Chinita, răspunse el.
  Ea alergă pe ultimii zece iarzi ai pantei şi bărbatul o prinse în braţe.
  Avea pielea de culoarea migdalei, ochi mari armeneşti şi buze negre 
ţuguiate. Capul îi era o grămadă de cârlionţi, compacţi şi ordonaţi. Purta un 
flanel lăţos numit „gorila” în Los Angeles şi prin împrejurimi fără nimic sub el. 
Pantalonii de doc murdari îi erau legaţi cu o eşarfă roşie. În picioare avea o 
pereche de tenişi prăpădiţi.
  Se îndreptară spre tabără care era aşezată într­o poiană din centrul 
pădurii. Consta în nimic mai mult decât colibă dărăpănată acoperită cu bucăţi 
de tablă din reclame, furate de pe autostradă, şi o sobă fără picioare sau fund 
aşezată pe nişte pietre. Lângă colibă era un şir de coteţe pentru găini.
  Earle aprinse focul sub sobă în timp ce Faye se aşeză pe o cutie 
urmărindu­l. Tod merse să vadă păsările. Aveau o găină bătrână şi o jumătate 
de duzină de cocoşi pentru lupte. Îşi dăduseră multă osteneală la făcutul 
coteţelor, care erau din scânduri cioplite, potrivite şi prinse cu grijă. Podelele 
erau proaspăt acoperite cu muşchi de turbă.
  Mexicanul se apropie şi începu să vorbească despre cocoşi. Era foarte 
mândru de ei.
  Ala e Hermano, câştigător de cinci ori. E unul dintre măcelari. Pepe şi El 
Negro sunt încă novici. Ii scot la bătaie săptămâna viitoare la San Pedro. Ala e 
Villa, e cam chior dar încă e bun. Şi ăla e Zapata, învingător de două ori, un 
Tassel Dom. Iar ăla e Jujutla. Campionul meu.
  Deschise coteţul şi scoase pasărea afară s­o vadă Tod.
  Un ucigaş, ăsta e tipul. Iute şi încă cum!
  Penele cocoşului erau verzi, de culoarea bronzului şi roşcate. Ciocul 
galben ca lămâia iar picioarele portocalii.
  E frumos, zise Tod.
  Te cred şi eu!
  Mig aruncă pasărea înapoi în coteţ şi se întoarseră să se alăture celorlalţi
lângă foc.
  Când mâncăm? Întrebă Faye.
  Miguel verifică soba scuipând pe ea. Apoi găsi o tigaie mare de fier şi 
începu s­o frece cu nisip. Earle îi dădu lui Faye un cuţit şi nişte cartofi să­i 
cureţe, apoi luă un sac de pânză.
  Mă duc s­aduc păsările, zise el.
  Tod şe duse cu el. Merseră pe o cărare îngustă care arăta ca şi când ar fi 
fost folosită de oi până ajunseră la un mic câmp acoperit cu smocuri de iarbă 
înaltă. Earle se opri în faţa unui tufiş de eucalipt şi ridică mâna pentru a­l 
avertiza pe Tod.
  O pasăre cânta în apropiere. Cântecul ei era ca nişte pietricele aruncate 
una câte una de la înălţime într­o băltoacă. Apoi începu să cânte o prepeliţă 
scoţând două note moi, guturale. O alta îi răspunse şi păsările îşi povesteau 
una alteia. Chemarea lor nu era ca fluieratul vesel al prepeliţei din Est. Era 
plină de melancolie şi sfârşeală, totuşi minunat de duioasă. Încă o prepeliţă se 
alătură duetului. Cea din urmă chema aproape din mijlocul câmpului. Era o 
pasăre prinsă în capcană, dar sunetul pe care­l scotea nu era pătruns de 
nelinişte ci doar de tristeţe, impersonală şi fără speranţă.
  Când Earle fu convins că nu e nimeni acolo să­l spioneze cum 
braconează se îndreptă spre capcană. Era un ooş de sârmă cam de mărimea 
unei căzi de baie cu o mică uşă în vârf. Se aplecă deasupra lui şi începu să 
desfacă uşa. Cinci păsări alergară înnebunite de­a lungul marginii interioare şi 
se izbiră de sârmă. Una din ele, un cocoş, avea pe cap o pană subţire care i se 
răsucea înainte aproape până la cioc.
  Earle prindea păsările una câte una şi le rupea gâtul înainte de­a la 
arunca în sac. Apoi o porni îndărăt. În timp ce mergea ţinea sacul sub braţul 
stâng. Ridica păsările cu cel drept şi le curăţa de pene pe rând. Penele cădeau 
pe pământ cu vârful în jos îngreunate de micul strop de sânge care tremura în 
vârful tocului lor.
  Soarele apuse înainte ca ei să ajungă în tabără. Se făcuse rece şi Tod se 
bucură de foc. Faye împărţi cu el locul de pe cutie şi amândoi se aplecară 
înainte spre căldură.
  Mig aduse un ulcior de tequila din colibă. Umplu din el un borcan de unt 
de cacao pentru Faye şi îi întinse ulciorul lui Tod. Băutura mirosea a fructe 
putrede, dar lui îi plăcu gustul. După ce se sătură, îl luă Earle, apoi Miguel. 
Continuară să şi­l treacă unul altuia.
  Earle încercă să­i arate lui Faye cât de gras e vânatul dar ea nu vru să se 
uite. El curăţă păsările, apoi începu să le taie în sferturi, cu o pereche de 
foarfeci grele, de tablă. Faye îşi ţinea mâinile pe urechi să nu audă zgomotul 
moale făcut de lame în timp ce tăiau în carne şi oase. Earle şterse bucăţile cu o 
cârpă şi le aruncă în tigaie, unde sfârâia deja o bucată mare de slănină.
  Cu toate mofturile ei, Faye mâncă cu tot atâta poftă ca bărbaţii. Nu aveau
cafea, aşa că încheiară cu tequila, fumară şi continuară să­şi paseze ulciorul. 
Faye aruncă borcanul de unt de arahide şi bău la fel ca şi ceilalţi, lăsându­şi 
capul pe spate şi înclinând ulciorul.
  Tod îi simţea excitaţia crescândă. Cutia pe care şedea era atât de mică, 
încât spatele li se atingeau şi o putea simţi cât e de fierbinte şi de agitată. Gâtul
şi faţa ei se schimbaseră din ivoriu în roz. Se întindea mereu să mai ia o 
ţigară'din pachetul lui.
  Trăsăturile lui Earle erau ascunse în umbra pălăriei iui mari, dar 
mexicanul şedea chiar în lumina focului. Pielea îi strălucea şi uleiul din 
cârlionţii negri scânteia. Zâmbca tot timpul spre Faye într­un fel care nu­i 
plăcu lui Tod. Cu cât bea mai mult, cu atât îi plăcu mai puţin.
  Faye îl tot înghesuia pe Tod, aşa că el părăsi cutia şi se aşeză pe pământ 
de unde o putea vedea mai bine. Zâmbea şi ea mexicanului. Părea că ştie ce 
gândea el şi gândeşte şi ea la fel. Earle deveni şi el conştient de ceea ce se 
întâmpla între ei. Tod îl auzi blestemând încet şi îl văzu aplecându­se înainte în
lumină să ridice o bucată groasă de lemn de foc.
  Mig râse vinovat şi începu să cânte.
  Las palmeras lloran por tu atisencia, La laguna se seco­ay!
  La cerca de alambre que estaba en El patio tambiene se cayol6
  Vocea lui era de tenor plângăreţ şi transforma cântecul revoluţionar într­
o lamentaţie sentimentală duioasă şi sătulă. Faye i se alătură la începutul 
strofei următoare. Ea nu ştia cuvintele dar reuşi să fredoneze melodia şi să 
armonizeze.
  Pues mi madre las cuidaba, ay!
  Toditito se acabo – ay! 7
  Vocile lor se atingeau în aerul încremenit şi rarefiat pentru a forma un 
acord minor şi era ca şi când trupurile lor s­ar fi atins. Cântecul se transformă 
iarăşi. Melodia rămase aceeaşi dar ritmul se întrerupse şi bătaia deveni 
nereguiată. Acum era o rumbă.
  Earle îşi schimbă poziţia, stânjenit, şi se jucă cu bâta. Tod o văzu 
privindu­l şi ştiu că­i e teamă dar în loc să fie mai prudentă deveni şi mai 
nepăsătoare. Trase o înghiţitură lungă din ulcior şi se ridică în picioare. Îşi 
puse amândouă mâinile pe şolduri şi începu să danseze.
  Mig părea să­l fi uitat de tot pe Earle. Bătu din palmele făcute căuş ca să 
scoată un sunet gol, ca de tobă, şl puse tot ce simţea în voce. Trecuse la un 
cântec mai potrivit.
  Nevasta lui Tony, Băieţii din Havana o iubesc pe nevasta lui Tony…
  Faye îşi încrucişase mâinile la ceafă şi­şi mişca şoldurile în ritmul 
sacadat.
  Nevasta lui Tony, Ei se bat în duel pentru inevasta lui Tony…
  Poate că Tod se înşelase în privinţa lui Earle. Acesta îşi folosea bâta 
bătând ritmul pe fundul tigăii.
  Mexicanul se ridică în timp ce eânta şi se alătură dansului ei. Se 
apropiară unul de altul cu paşi mărunţi. Ea îşi ţinea cu degetele fusta ridicată 
şi împinsă înainte iar el făcea la fel cu pantalonii. Se întâlniră cu capetele 
înainte negru­albăstrui şi galben­auriu şi­şi folosiră capetele ca pe nişte pivoţi, 
apoi dansară spate în spate atingându­se cu fundul, cu genunchii îndoiţi şi 
depărtaţi.
  În timp ce Faye îşi scutura sânii şi capul menţinându­şi restul corpului 
ţeapăn, el lovi cu putere pământul moale şi îi dădu ocol. Se aflară iar faţă în 
faţă şi se prefăcură că­şi leagănă fundul într­un şal.
  Earle lovea tigaia din ce în ce mai tare până când sună ca o nicovală. 
Deodată sări şi el şi începu să danseze. Dansa rudimentar. Sărea în aer şi­şi 
lovea călcâiele unul de celălalt. Chiuia. Dar nu putea deveni părtaş la dansul 
lor. Ritmul era ca un perete de sticlă netedă între el şi dansatori. Indiferent cât 
de tare chiuia sau se învârtea, nu putea interveni în precizia cu care ei se 
retrăgeau şi avansau, se despărţeau şi se apropiau iarăşi.
  Tod văzu lovitura înainte de­a se produce. Îl văzu pe Earle ridicând bâta 
şi coborând­o asupra capului mexicanului. Auzi zgomotul şi îl văzu pe mexican 
lăsându­se în genunchi, încă dansând, corpul lui nedorind sau incapabil să 
accepte întreruperea.
  Faye era cu spatele la Mig când acesta căzu, dar nu se întoarse să se 
uite. Fugi. Trecu glonţ pe lângă Tod. El se întinse s­o prindă de gleznă, s­o 
tragă jos dar nu reuşi. Se ridică cu greu în picioare şi alergă după ea.
  Dacă o prindea acum nu mai scăpa. O auzea pe deal puţin înaintea lui. O
strigă, scoţând un urlet adânc, chinuit, ca un copoi când a dat de­o urmă 
nouă, după ceasuri întregi de urmărire îngheţată. Deja simţea cum va fi când o 
va trage jos.
  Dar mersul era grâu iar pietrele şi nisipul i se mişcau sub picioare. Căzu 
într­o parte, cu faţa într­un mănunchi de muştar sălbatic ce mirosea a ploaie şi
soare, curat, proaspăt şi înţepător. Se rostogoli pe spate şi privi cerul. Efortul 
violent îi mai limpezise fierbinţeala din sânge dar rămăsese destulă ca să­l 
furnice plăcut. Se simţea relaxat, confortabil, chiar fericit.
  Undeva în susul dealului începu să cânte o pasăre. O ascultă. La început
muzica plină, joasă suna precum apa ce picură într­un vas gol, pe fundul unui 
vas de argint, poate, apoi ca un băţ tras încet pe coarda unei harpe. Stătu 
liniştit ascultând.
  Când pasărea tăcu, el făcu un efort să şi­o scoată din minte pe Faye şi 
începu să se gândească la o serie de desene pe care le făcea pentru tabloul cu 
Los Angeles în flăcări. Va reprezenta oraşul arzând în miezul zilei, astfel încât 
flăcările vor trebui să se ia la întrecere cu soarele deşertului şi, deci, să apară 
mai puţin înspăimântătoare, mai mult ca nişte steaguri strălucitoare, fâlfâind 
de pa acoperişuri şi de la ferestre, decât ca un teribil holocaust. Voia ca oraşul 
să aibă un aer festiv în timp ce ardea, să pară aproape vesel. Iar oamenii care i­
au dat foc să fie ca o mulţime afiată în concediu.
  Pasărea începu să cânte iarăşi. Când se opri, Faye era uitată şi se întrebă
dacă nu exagera importanţa oamenilor care veneau în California să moară. 
Poate că nu erau destul de disperaţi pentru a da foc unui oraş, ca să nu mai 
vorbim de a da foc ţării întregi. Poate erau doar spuma nebunilor Americii şi 
câtuşi de puţin caracteristici pentru restul ţării.
  Îşi spuse că nu avea nici o importanţă, pentru că el e artist nu profet. 
Opera lui nu va fi judecată după claritatea cu care prezicea un eveniment viitor,
ci după meritul în pictură. Cu toate acestea, refuză să renunţe la rolul de 
Ieremia. Schimbă „spuma nebunilor Americii” cu „smântâna” şi simţi aproape 
că laptele de pe care fusese strânsă era la fel de plin de violenţă. Acei angelefios
vor fi primii dar tovarăşii lor din întreaga ţară îi vor urma. Va fi război civil.
  Era amuzat de sentimentul profund de satisfacţia pe care i­l dădea 
această concluzie sumbră. Toţi profeţii sfârşitului şi ai distrugerii or fi fost atât 
de fericiţi?
  Se ridică în picioare fără să încerce să răspundă. Când ajunse în drumul 
neasfaltat din vârful canionului, Faye şi maşina dispăruseră.
  S­a dus la film cu Simpson ăla, îi spuse Harry când Tod trecu s­o vadă în
seara următoare.
  Se aşeză s­o aştepte. Bătrânul era foarte bolnav şi stătea întins pe pat cu 
mare grijă, ca şi când acesta ar fi fost un raft îngust de pe care ar fi căzut dacă 
se mişca.
  Ce se mai face pe la tine pe­acolo? Întrebă el încet, rostogolindu­şi 
privirea spre Tod fără să mişte capul.
  „Destin evident”, „Dulce şi adânc”, „Waterloo”, „Marea barieră”, 
„Cerşindu­ţi…” „Marea barieră” zise Harry întrerupând nerăbdător, îmi 
amintesc de chestia asta.
  Tod îşi dădu seama că n­ar fi trebuit să­l stârnească dar nu mai era 
nimic de făcut acum. Trebuia să­l îase să meargă până la capăt, ca pe un ceas.
  Când a fost premiera eu îl jucam pe Irving într­un mic număr numit 
„Intră doi tipi”, o nimica toată dar distracţie­n lege. Am jucat un scheci cu evrei 
în stilul Ben Welch, pălărie tare şi pantaloni largi – „Pat, mi­au oferit o slujbă în
Spălătoria Fultur”… „Nu mai spune Ikei şi­ai primit­o?”… „Nu, cine vrea să 
zpele fulturi?” Joe Parvos îmi dădea replicile într­un costum de poliţai. Ei, şi în 
seara premierei cu „Marea barieră” Joe se regula cu o fufă în Fifth Avenue, 
când a explodat soba. Soţul târfei a povestit. Era…
  Nu terminase, se oprise şi îşi strângea partea stângă cu ambele mâini.
  Tod se aplecă spre el neliniştit.
  Nişte apă?
  Harry contură cu buzele cuvântul „nu” apoi gemu artistic. Era un geamăt
din actul doi atât de prefăcut îneât Tod trebui să­şi ascundă un zâmbet. Şi 
totuşi paloarea bătrânului nu apăruse din senin.
  Harry gemu iar modulând de la durere la epuizare, apoi închise ochii. Tod
văzu cu câtă îndemânare obţinea maximum de efect din profilul său chinuit, 
folosind perna pentru a­l pune în relief. Observă de asemenea că Harry, ca 
mulţi alţi actori, avea un cap cu foarte puţin creştet şi ceafă. Era aproape tot 
faţă, ca o mască, cu riduri adinei între ochi, pe frunte şi de ambele părţi ale 
nasului şi gurii, săpate acolo de ani de zâmbete largi şi îneruntături puternice. 
Din cauza lor nu putea niciodată exprima ceva subtil sau exact. Ele nu 
permiteau grade de intensitate, îngăduiau doar intensitatea maximă.
  Tod începu să se întrebe dacă n­o fi adevărat că actorii suferă mai puţin 
dseft alţi oameni. Se gândi la asta un timp apoi hotărî că nu era adevărat. 
Sentimentul ţine de inimă şi nervi iar imaturitatea exprimării lui nu are nimic 
de a face cu intensitatea. Harry suferea la fel de acut ca toată lumea, în ciuda 
teatralităţii gemetelor şi grimaselor sale.
  Părea să­i placă suferinţa dar nu orice fel de suferinţă şi, cu siguranţă nu
boala. Asemeni multor oameni îi plăcea doar cea autoprovocată. Metoda lui 
preferată era să­şi dezgolească sufletul în faţa străinilor, prin baruri. Se 
prefăcea beat şi mergea împleticindu­se spre locul unde şedeau străinii. De 
obicei începea prin a recita un poem.
  Lasă­mă să şed o clipă Am o piatră în pantof Am fost odată fericit şi vesel
Am fost tinăr, ca tine, odat'.
  Dacă publicul striga „Şterge­o beţivane”, el zâmbea doar umil şi­şi 
continua jocul.
  Aveţi milă fraţilor de păru­mi cărunt…
  Rarmanul sau alcineva trebuia să­l oprească cu forţa altfel ar fi continuat
indiferent ce i se spunea. Odată ce se pornea toată lumea din bar asculta, de 
obicei, pentru că dădea un spectacol grozav. Răcnea şi şoptea, poruncea şi 
linguşea. Imita scâncetul unei fetiţe care plânge după mama dispărută cât şi 
diversele dialecte ale multor regizori duri, pe care­i cunoscuse. Scotea chiar şi 
zgomote din spatele scenei, ciripind ca păsările pentru a vesti zorile Iubirii şi 
lătrând ca o haită de câini când descria cum Soarta Nemiloasă îl urmărea 
mereu.
  Îşi punea publicul să­l vadă cum începuse să joace Shakespeare, în 
tinereţe, în sala de spectacole de la Cambridge Latin School, plin de vise 
glorioase, arzând de ambiţie. Să­l urmărească pe când era încă doar un tinerel, 
răbdând de foame, într­o casă cu camere de închiriat de pe Broadway, un 
idealist ce dorea doar să facă lumea părtaşă la arta lui. Să fie alături de el pe 
când, în floarea bărbăţiei, se însura cu o frumoasă dansatoare celebră în epoca 
Frumoaselor în Costume de Baie. Să fie pe urmele lui în timp ce, într­o noapte, 
se întorcea acasă pe neaşteptate pentru a o găsi în braţele unui plasator şef. S­
o ierte, aşa cum iertase el, din bunătatea inimii şi plinătatea dragostei lui. Apoi 
să râdă, simţind gustul amar da fiere când, chiar în noaptea următoare, o 
găsise în braţele unui casier. Iarăşi o iertase şi ea iarăşi păcătuise. Chiar şi 
atunci el n­a alungat­o, nu, deşi ea îl batjocorise, şi­şi bătuse joc de el, ba chiar
îl lovise de mai multe ori cu o umbrelă. Dar a fugit cu un străin, un magician 
tuciuriu. In urmă a lăsat amintiri şi pe mica lor fiică. Îşi obliga publicul să­l 
urmărească din umbră, în timp ce nenorocirile veneau una după alta atunci 
când, aflat în mijlocul vieţii de­acum, dădea târcoale caselor de bilete, o 
fantomă a celui ce fusese cândva. El, care sperase să joace Hamlet, Lear, 
Othello, trebuia să devină Co. într­un spectacol numit Nat Plumbstone * Co., 
glume slabe şi flecăreală plină de vervă. Îi făcea să­i urmărească picioarele 
târşâite pe când, om în vârstă, tremurător şi copieşit de ani, el…
  Faye intră în cameră în tăcere. Tod încercă s­o salute, dar ea îşi duse 
degetul la buze penti'u a­l face să tacă şi arătă spre pat.
  Bătrânul adormise. Tod se gândi că pielea lui uscată arăta asemeni 
pământului erodat. Puţinele picături de sudoare care îi străluceau pe frunte şi 
tâmple nu purtau nici o promisiune de uşurare. Puteau aduce putreziciune 
asemeni ploii care vine prea târziu pentru câmp, dar nu puteau împrospăta 
niciodată.
  Ieşiră amândoi din cameră în vârfurile picioarelor.
  În hol, el întrebă dacă se distrase bine cu Homer.
  Blegul ăla! Exclamă ea făcând o mutră acră. E absolut încuiat.
  Tod începu să­i pună alte întrebări dar ea îl expedia cu un scurt „Sunt 
obosită, dragule”.
  În după amiaza următoare Tod urca scările, când văzu o mulţime de 
oameni în faţa uşii de la apartamentul familiei Greener. Erau agitaţi şi vorbeau 
în şoaptă.
  Ce s­a întâmplat? Întrebă el.
  A murit Harry.
  Încearcă uşa apartamentului. Nu era închisă aşa că intră. Mortul zăcea 
întins pe pat acoperit în întregime cu o pătură. Din camera lui Faye se auzeau 
hohote de plâns. Bătu uşor la uşa ei. Ea i­o deschise apoi se întoarce fără să 
spună un cuvânt şi se prăbuşi pe pat. Plângea cu faţa ascunsă într­un prosop.
  Stătu în prag fără să ştie ce să facă sau să spână. In cele din urmă se 
îndreaptă spre pat şi încercă s­o liniştească. O bătu uşor pe umăr.
  Sărăcuţa de tine.
  Ea purta un neglije uzat din dantelă neagră care era plin de găuri mari. 
Când se aplecă deasupră­i sesiză că pielea ei emana un miros dulce, cald, ca 
acela de hrişcă înflorită.
  Se îndepărtă şi­şi aprinse o ţigară. Se auzi o bătaie în uşă. Când o 
deschise, Mary Dove alergă pe lângă el şi se repezi s­o cuprindă pe Faye în 
braţe.
  Mary îi spuse şi ea lui Faye să fie curajoasă. O spuse totuşi altfel decât o 
făcuse el şi o făcu să sune mult mai convingător.
  — Curaj, fată dragă. Haide, fii curajoasă.
  Faye o dădu la o parte şi se ridică. Făcu câţiva paşi dezlănţuiţi apoi se 
aşeză iar pe pat.
  Eu l­am omorât, gemu ea.
  Şi el şi Mary o contraziseră.
  Eu l­am omorât dacă vă spun! Eu am făcut­o! Eu!
  Începu să se ocărască. Mary vru s­o oprească, dar Tod îi spuse să n­o 
facă. Faye începuse să joace şi el simţea că dacă nu se amestecau va reuşi să­şi
găsească o uşurare.
  O să se liniştească dacă vorbeşte.
  Cu o voce plină de auto­reproş, ea începu să povestească ce se 
întâmplase. Se întorsese de la studio şi­J găsise pe Harry în pat. Il întrebase 
cum se simte dar nu aşteptase să­i răspundă. În loc de asta întorsese spatele 
pentru a se privi în oglinda de pe perete. In timp ce se machia îi spusese că l­a 
văzut pe Ben Murphy şi că Ben îi zisese că în cazul în care Harry se simţea mai 
bine ar putea să­l folosească într­o secvenţă din Bowery. Fusese surprinsă când
el nu strigase, aşa cum făcea atunci când menţiona numele lui Ben. Era gelos 
pe Ben şi întotdeauna striga: „Dă­l dracului de ticălos; l­am cunoscut când 
curăţa scuipători într­un bar de negri.”
  Şi­a dat seama că trebuia să­i fi fost destul de rău. Nu s­a întors pentru 
că a observat ceea ce părea a fi un început de coş. Era doar un strop de 
murdărie şi l­a şters dar apoi a trebui să­şi refacă tot machajul. In timp ce 
făcea asta, îi spusese că ar putea să­şi găsească o slujbă de figurantă dacă ar fi
avut o rochie da seară nouă. Doar ca să­l necăjească se arătase dură şi spusese
„Dacă nu­mi poţi cumpăra o rochie de seară, o să găsesc pe cineva care poate.”
  Când el tot nu spuse nimic, ea se înfurie şi începu să cânte „Jeepers 
Creepars”. El nu­i spuse să tacă aşa că înţelese că se întâmplase ceva rău. 
Alergase spre pat. Era mort: – îndată ce termină de povestit toate acestea, 
începu să plângă pe un ton jos, aproape un uguit, şi să se legena încoace şi­
ncolo.
  Bietul tata… Dragul de el…
  Ce se mai distrau ei când era mică. Indiferent cât de prost îi mergea, el îi 
aducea întotdeauna păpuşi şi dulciuri şi, oricât de obosit era, se juca cu ea 
întotdeauna. Ea i se urca în spate, călare, şi se rostogoleau pe podea 
prăpădindu­se da râs.
  Suspinele lui Mary o făcură pe Faye să şi le înteţească pe ale ei şi 
amândouă începură să­şi piardă controlul.
  Se auzi o bătaie în uşă. Tod deschise şi o văzu pe doamna Johnson, 
portăreasa. Faye îi făcu semn cu capul să n­o lase să intre.
  Veniţi mai târziu, spuse Tod.
  Îi închise uşa în nas. O clipă mai târziu uşa se redeschise iar doamna 
Johnson intră cu îndrăzneală. Folosise o cheie personală.
  Ieşiţi afară, zise el.
  Ea încercă să­l depăşească, dar o ţinu până când Faye îi spuse să­i dea 
drumul.
  Lui îi displăcea profund doamna Johnson. Era o femeie înfigăreaţă, 
mereu agitată, cu o faţă ca de măr scos din cuptor, moale şi plină de pete. Mai 
târziu descoperi că pasiunea ei erau înmormântările. Preocuparea pentru ele 
nu era morbidă ci formală. Era interesată de aranjamentul florilor, ordinea 
procesiunii, îmbrăcămintea şi atitudinea celor ce jeleau.
  Ea merse drept spre Faye şi o opri din suspine spunând ferm „Gata, 
domnişoară Greener”.
  Era atâta autoritate în vocea şi atitudinea ei, încât reuşi acolo unde Mary
şi Tod eşuaseră.
  Faye privi în sus spre ea, cu respect.
  — Mai întâi, draga mea, spuse doamna Johnson, indicând cu degetul 
mare al mâinii drepte arătătorul celei stângi, mai întâi vreau să înţelegi că 
singura mea dorinţă în această împrejurare este să te ajut.
  Se uită aspru la Mary şi Tod.
  Nu mă aleg cu nimic altceva din asta decât cu o groază de probleme.
  Da, spuse Faye.
  Bine. Trebuie să ştiu câteva lucruri ca să te pot ajuta. Răposatul a lăsat 
ceva bani sau vreo asigurare?
  Nu.
  — Ai tu ceva bani?
  Nu.
  Poţi împrumuta?
  Nu cred.
  Doamna Johnson suspină.
  Atunci va trebui să­l îngroape oraşul.
  Faye nu comentă.
  Nu înţelegi, copilo, va trebui să­l îngroape oraşul într­un mormânt al 
săracilor?
  Puse atâta dispreţ în cuvântul „oraş” şi groază în „sărac” încât Faye roşi, 
începând să suspine iar.
  Doamna Johnson se prefăcu a ieşi, făcu chiar câţiva paşi spre uşă, apoi 
se răzgândi şi se întoarse.
  Cât costă o înmormântare? Întrebă Faye.
  Două sute de dolari. Dar poţi plăti în rate – cincizeci de dolari la început 
şi­apoi câte douăzeci şi cinci în fiecare lună.
  Mary şi Tod vorbiră odată.
  Fac eu rost de bani.
  Am eu o parte.
  E bine, spuse doamna Johnson. Vai mai avea nevoie de cel puţin alţi 
cincizeci pentru cheltuieli neprevăzute. O să continuu să am grijă de toate. 
Domnul Holsepp îl va îngropa pe tatăl tău. O s­o facă foarte bine.
  Dădu mâna cu Faye, ca şi când ar fi felicitat­o, şi ieşi grăbită din cameră.
  Micul discurs de afaceri al doamnei Johnson îi făcuse bine lui Faya, după
cât se părea. Buzele­i erau strânse şi ochii uscaţi.
  Nu­ţi face griji, spuse Tod. Pot face rost de bani.
  Nu, mulţumesc, zise ea.
  Mary îşi deschise geanta şi scoase un teanc de bancnote.
  Ai aici o parte.
  Nu, zise ea, împingându­i de­o parte.
  Şezu, raflectând un timp, apoi merse la masa de toaletă şi începu să­şi 
aranjeze faţa pătată de lacrimi. Afişă un zâmbet băţos în timp ce făcea asta. 
Brusc se Întoarse cu rujul în mână şi îi vorbi lui Mary.
  Poţi să mă plasezi la doamna Jenning?
  Pentru ce? Întrebă Tod. O să fac eu rost de bani.
  Amândouă fetele îl ignorară.
  Sigur, zise Mary, trebuia să faci asta de mult. E o treabă uşoară.
  Faye râse.
  O rezervasem.
  Schimbarea ce se petrecuse în amândouă îl sperie pe Tod. Deveniseră 
brusc foarte dure.
  Pentru un coate­goale ca Earle. Fii deşteaptă, fetiţo, şi lasă­i baltă pe 
ăştia lefterii. Lasă­l să călărească un cal, doar e cowboy, nu?
  Râseră ascuţit şi intrară în baie cu braţele înlănţuite.
  Tod crezu să le înţelege trecerea bruscă la exprimarea deochiată. Le făcea
să se simtă realiste şi mondene, mult mai capabile să facă faţă unor lucruri 
serioase.
  Bătu la uşa băii.
  Tu ce vrei? Strigă Faye.
  Ascultă, puiule, zise el, încercând să le imite. De ce să te culci cu alţii? 
Pot eu face rost de biştari.
  O, da! Nu, mulţumesc, zise Faye.
  Dar ascultă… începu el iar.
  Du­te şi te spânzură! Îi strigă Mary.
  În ziua înmormântării lui Harry, Tod era beat. N­o văzuse pe Faye de 
când plecase cu Mary Dove, dar ştia că o va găsi precis la salonul de pompe 
funebre şi voia să aibă curajul să se certe cu ea. Începuse să bea de pe la 
prânz. Când ajunse la Holsepp, după amiaza târziu, trecuse de faza curajoasă 
şi era bine înaintat în cea urâtă.
  Îl găsi pe Harry în coşciugul lui, aşteptând să fie scos afară pentru 
expunere în capela alăturată. Coşciugul era deschis şi bătrânul arăta destul de 
bine în el. O acoperitoare de satin alb gălbui era trasă până puţin mai jos de 
umeri şi îndoită în afară pentru a lăsa să se vadă căptuşeala luxoasă. Sub cap 
avea o perniţă acoperită cu dantelă. Purta smoching sau, cel puţin, avea un 
papion negru, cămaşă scrobită şi guler tare cu vârfurile răsfrânte. Faţa îi era 
proaspăt bărbierită, sprâncenele conturate şi smulse iar buzele şi obrajii daţi 
cu roşu Arăta precum un personaj dintr­un spectacol de bâlci.
  Când auzi pe cineva intrând, Tod lăsă capul în jos ca şi când s­ar fi rugat
în tăcere. Recunoscu vocea doamnei Johnson şi se întoarse atent pentru a­i 
face faţă. Ii surprinse privirea şi o salută din cap dar ea îl ignoră. Era ocupată 
cu un individ într­un frac prost croit.
  E vorba de principii, îl certa ea. În factura dumitale scrie bronz. Mânerele
acelea nu sunt din bronz şi o ştii bine.
  Dar am întrebat­o pe domnişoara Greener, scânei omul. Ea a fost de 
acord.
  Nu­mi pasă, sunt surprinsă de dumneata că încerci să economiseşti 
câţiva dolari înşelând bietul copil cu un set de mânere din metal ieftin.
  Tod nu aşteptă să audă răspunsul. O văzuse pe Faye trecând pe lângă 
uşă la braţul uneia din surorile Lee. Când o ajunse nu ştiu ce să spună. Ea îi 
înţelese greşit agitaţia şi fu mişcată. Suspină puţin de hatârul lui. Nu arătase 
niciodată mai frumoasă. Purta o rochie neagră, nouă şi foarte strimtă, iar părul
de culoarea platinei era strâns într­o coadă strălucitoare sub o pălărie neagră 
de pai. Din când în când îşi ducea o batistuţă de dantelă la ochi şi o agita acolo
un moment. Dar singurul lucru la care se putu gândi era că ea îşi câştigase 
banii de haine pe propria­i piele.
  Se simţi stânjenită sub privirea lui fixă şi începu să se îndepărteze. O 
prinse de braţ.
  Pot să­ţi vorbesc o clipă singură?
  Domnişoara Lee înţelese aluzia şi plecă.
  Ce este? Întrebă Faye.
  Nu aici, şopti el, tranformând în mister propria­i nesiguranţă.
  O conduse de­a lungul holului până găsi o sală de expunere goală. Pe 
pereţi erau fotografii înrămate de la înmormântări importante iar pe mici 
suporturi şi mese se aflau mostre de materiale pentru sicrie şi modele de pietre 
funerare şi mausolee.
  Neştiind ce să spună, îşi accentuă stângăcia, făcând pe nebunul 
inofensiv.
  Ea zâmbi şi deveni aproape prietenoasă.
  Dă­i drumul, nătărău mare ce eşti.
  Un sărut…
  Sigur puiule, râse ea, numai nu mă ciufuli. Se sărutară din vârful 
buzelor.
  Ea încercă să se îndepărteze dar el o ţinu. Se supără şi­i ceru explicaţii. 
El îşi scotoci mintea să găsească una. Totuşi nu în minte ar fi trebuit să caute.
  Ea se apleca spre el, care se lăsase uşor, dar nu de oboseală, Văzuse 
mesteceni tineri aplecându­se astfel în mijlocul zilei, când sunt îngreunaţi de 
căldură.
  Eşti beat, zise ea, împingându­l.
  Te rog, imploră el.
  Dă­mi drumul, ticălosule.
  Zbătându­se cu furie împotriva lui, era tot frumoasă. Asta pentru că 
frumuseţea ei era structurală, asemenea celei a unui copac, nu o calitate a 
minţii sau inimii ei. Poate că nici prostituţia n­ar fi putut­o altera, din această 
cauză, doar vârsta, un accident sau o boală.
  Într­o clipă urma să strige după ajutor. Trebuia să­i spună ceva. Nu va 
înţelege argumentul estetic, şi ce valori l­ar putea sprijini pe cel moral? Cel 
economic n­ar avea nici un sens. Prostituţia se plătea bine, cu siguranţă. 
Jumătate din cei treizeci de dolari ai clientului. Să zicem zece bărbaţi pe 
săptămână.
  Ea îl lovi în fluierul picioarelor, dar el continua s­o ţină aproape. Deodată 
el începu să vorbească. Descoperise un argument. Boala îi va distruge 
frumuseţea. Strigă la ea ca un conferenţiar de la Y. M. C. A., dizertând despre 
igiena sexuală.
  Ea încetă să se mai zbată şi rămase cu capul plecat suspinând 
spasmodic. Când el termină, o lăsă de braţe iar ea ţâşni afară din cameră. El se
îndreptă, şovăind, spre un sicriu de marmură sculptat.
  Şedea încă acolo când intră un tânăr cu jachetă neagră şi pantaloni gri în
dungi.
  Sunteţi aici pentru înmormântarea lui Greener?
  Tod se ridică şi aprobă vag.
  Începe slujba, spuse omul apoi deschise o raclă mică acoperită cu satin 
şi scoase o cârpă de praf. Tod îl urmări făeând turul sălii de expunere şi 
ştergând mostrele.
  Probabil că slujba a început, repetă omul arătând uşa cu o mişcare a 
mâinii.
  Tod înţelese de data asta şi plecă. Singura ieşire pe care o găsi trecea prin
capelă. In momentul în care intră, doamna Johnson îl prinse şi­l conduse spre 
un loc.
  Voia foarte mult să plece, dar era imposibil s­o facă fără să provoace o 
scenă.
  Faye şedea în primul rând de bănci cu faţa la altar. Le avea pe surorile 
Lee de­o parte iar de cealaltă pe Mary Dove şi Abe Kusich. In spatele lor şedeau 
chiriaşii de la San Berdoo ocupând cam şase rânduri. Tod era singur pe­al 
şaptelea. După el erau mai multe rânduri goale iar apoi o mulţime de bărbaţi şi
femei răsfiraţi, care arătau foarte tare a intruşi.
  Se întoarse să nu mai vadă umerii lui Faye scuturându­se de plâns şi 
examină oamenii din ultimul rând. Le cunoştea felul. Deşi nu erau nişte 
purtători de torţe, ar alerga în urma focului şi ar striga suficient de tare. 
Veniseră să­l vadă pe Harry înmormântat, sperând într­un incident de vreun fel
oarecare, sperând cel puţin ca vreunul din cei ce jeleau să fie scos din capelă 
plângând isteric. Lui Tod i se păru că ei îi întorc privirile cu o expresie de 
plictiseală rea, acră, ce înclina spre violenţă. Când începură să mormăie între 
ei, se întoarse pe jumătate „şi îi urmări cu colţul ochilor.
  O femeie bătrână cu o faţă deformată de­o proteză prost fixată intră şi 
vorbi în şoaptă unui bărbat ce sugea minerul unui baston făcut de mână. El 
transmise mesajul mai departe şi toţi se ridicară şi ieşiră grăbiţi. Tod bănui că 
vreo vedetă fusese văzută în timp ce intra într­un restaurant de către unul din 
spionii lor. Dacă era aşa, vor aştepta afară lângă local ore întregi până când 
vedeta va ieşi sau până când îi va alunga poliţia.
  Familia Gângo sosi curând după plecarea lor. Era o familie de eschimoşi 
care fuseseră aduşi la Hollywood pentru a turna nişte scene într­un film despre
o expediţie polară. Deşi filmul rulase demult pe ecrane ei refuzau să se întoarcă
în Alaska. Le plăcea la Hollywood.
  Harry le fusese bun prieten şi mâncase cu ei destul de des împărţind 
scrumbia afumată, peştele alb marinat şi heringii matje pe care îi cumpărau de 
la magazinele evreieşti cu delicatese. Împărţea cu ei de asemenea mari cantităţi
de rachiu ieftin pe care­l amestecau cu apă fierbinte şi­l beau din ceşti de tablă.
  Mama şi tata Gângo, urmaţi de fiul lor o luară pe intervalul principal al 
capelei închinându­se şi făcând semne tuturor până ce ajunseră la rândul din 
faţă. Aici se adunară în jurul lui Faye şi dădură mâna cu ea, fiecare pe rând. 
Doamna Johnson încercă să­i facă să treacă într­unul din rândurile din spate, 
dar ii ignorară ordinele şi se aşezară în faţă.
  Luminile de sus ale capelei se estompară deodată, în acelaşi timp alte 
lumini se aprinseră în spatele ochiurilor de geam ce imitau nişte vitralii 
atârnate pe pereţii cu lambriuri de stejar false. Urmă un moment de linişte, 
întreruptă doar de suspinele lui Faye, apoi o orgă electrică începu să cânte o 
înregistrare a uneia din coralele lui Bach „Vino, Mântuitorule, Salvatorul 
nostru”
  Tod recunoscu muzica. Mama lui cânta adesea, duminica, acasă, o 
prelucrare pentru pian a ei în care i se cerea foarte politicos lui Christ să vină. 
În tonuri limpezi şi corecte cu exact cantitatea potrivită de rugăminţi. Zeul pe 
care­l invita nu era Regele Regilor ci un Christ blând şi sfios, un Fecior 
înconjurat de fecioare, iar invitaţia era la o serbare câmpenească nu în căminul
unui păcătos istovit de suferinţă. Nu invoca; îndemna cu infinită graţie şi 
delicateţe, aproape ca şi când s­ar fi temut să nu­l sperie pe presupusul 
oaspete.
  După câte­şi putea da seama Tod, nimeni nu asculta muzica. Faye 
suspina iar ceilalţi păreau ocupaţi cu ei înşişi. Bach, cântându­i politicos o 
serenadă lui Christ, nu era pentru ei.
  Muzica urma să­şi schimbe curând tonalitatea şi să devină emoţionantă. 
Se întreba dacă vor simţi vreo deosebire. Deja basul începea să vibreze. 
Observă că asta îi stânjenea pe eschimoşi. În timp ce basul câştiga ­n forţă şi 
începea să domine sunetele înalte, il auzi pe tata Gângo gemând de plăcere. 
Mama o surprinse pe doamna Johnson măsurându­l cu privirea şi­şi aşeză 
mâna grasă pe ceafa lui pentru a­l face să tacă.
  „Vino acum, Izbăvitorule” implora muzica. Dispărută era sfiala şi 
politeţea. Lupta cu basul o schimbase. Se strecură în ea chiar şi o nuanţă de 
ameninţare şi un soi de nerăbdare. Nu putu totuşi să detecteze nici cea mai 
uşoară urma de îndoială.
  Dacă exista o nuanţă de ameninţare o aluzie doar şi puţină nerăbdare, 
putea fi Bach acuzat? La urma urmei, atunci când scrisese această muzică, 
lumea îşi aşteptase iubitul mai mult de o mie şapte sute de ani. Dar muzica se 
schimbă iar şi atât ameninţarea cât şi nerăbdarea dispărură. Sunetele înalte 
pluteau liber şi triumfător iar basul nu se mai străduia să le acopere. Devenise 
un acompaniament bogat. „Vino sau nu veni” părea să spună muzica, eu te 
iubesc şi iubirea mea e de­ajuns”. Ei'a o simplă afirmaţie, nici ţipăt, nici 
serenadă, făcută fără aroganţă sau umilinţă.
  Poate Christ auzea. Dacă auzea nu dădu nici un semn. Însoţitorii auziră 
căci era treaba lor să­l împingă pe Harry în cutia lui. Doamna Johnson îi urmă 
îndeaproape şi se îngriji să fie bine aşezat coşciugul. Ea ridică mina şi Bach fu 
întrerupt în mijlocul unei fraze.
  Aceiadintre dumneavoastră care doresc să­l privească pe decedat înaintea
slujbei sunt rugaţi să se apropie, strigă ea.
  Numai familia Gângo se ridică imediat. Se îndreptară spre sicriu în grup. 
Doamna Johnson îi reţinu şi­i făcu semn lui Faye să privească prima. Sprijinită
de Mary Dove şi de cele două Lee, ea aruncă o privire scurtă, grăbi tempoul 
suspinelor pentru o clipă şi reveni grăbită la bancă.
  Familia Gângo avu ocazia îndată după aceea. Se aplecară deasupra 
sicriului şi îşi spuseră ceva într­o serie de sunete guturale, groase, explozive. 
Când încercară să mai privească o dată, doamna Johnson îi conduse grămadă 
spre locurile lor.
  Piticul merse timid spre coşciug, îşi făcu de lucru cu batista şi se retrase.
Când nimeni nu­l urmă, doamna Johnson îşi pierdu răbdarea, părând să ia 
ceea ce înţelegea ca o lipsă de interes drept o insultă personală.
  Cei ce doresc să vadă rămăşiţele răposatului domn Greener trebuie s­o 
facă îndată, strigă ea.
  Urmă o mică agitaţie dar nimeni nu se ridică.
  Dumneata doamnă Gail, spuse ea în cele din urmă, privind direct 
persoana numită. Ce zici? Nu vrei să arunci o ultimă privire? Curând tot ce­a 
rămas din vecinul dumitale va fi înmormântat pentru totdeauna.
  Nu era scăpare din aşa ceva. Doamna Gail porni de­a lungul intervalului 
urmată de alţii.
  Tod se folosi de ei pentru a­şi acoperi plecarea.
  Faye se mută din San Berdoo a doua zi, după înmormântare. Tod nu ştia 
unde plecase şi îşi aduna curajul pentru a o vizita pe doamna Jenning, când o 
văzu de la geamul biroului. Era îmbrăcată în costumul vivandierelor 
napoleoniene. Până reuşi să deschidă geamul, aproape trecuse de colţul 
clădirii. O strigă să­l aştepte. Ea îi facă semn cu mâna, dar, până coborî scările,
dispăruse.
  După costumaţie, era sigur că fusese angajată într­un film numit, 
Waterloo'ântrebă un poliţai din studio unde filma compania şi i se spuse că pe 
terenul din spate. Se îndreptă îndată într­acolo. Trecu un pluton de cuirasieri, 
bărbaţi solizi, călare pe cai gigantici. Ştiu că se îndreaptă şi ei spre acelaşi loc şi
ii urmă. Porniră în galop şi curând îl lăsară în urmă.
  Soarele era foarte fierbinte. Gâtul şi ochii îi erau plini de praful azvârlit de
copitele cailor iar capul îi bubuia. Singura urmă de umbră pe care o putu găsi 
era lângă un vas oceanic făcut din pânză vopsită, cu bărci de salvare adevărate 
atârnându­i de gruiele de ambarcaţie. Stătu în umbra lui îngustă o vreme apoi 
se îndreptă spre un sfinx de mucava înalt de patruzeci de picioare care se zărea
în depărtare. Trebuie să traverseze un deşert pentru a ajunge la el, un deşert 
care era continuu extins de o cohortă de camioane ce descărcau nisip alb. 
Făcuse doar câţiva paşi când un om cu un megafon îi ceru să plece.
  Ocoli deşertul, făcând o întoarcere mare spre dreapta, şi ajunse la o 
stradă dintr­un western, cu trotuar de scânduri. Pe veranda de la „Localul 
Ultimei Şanse” era un balansoar. Se aşeză pe el şi­şi aprinse o ţigară.
  De­acolo vedea o împrejmuire dintr­o junglă, cu un bivol priponit lângă o 
colibă conică din paie. La interval de câteva secunde animalul gemea muzical. 
Deodată trecu în fugă un arab pe un armăsar alb. îl strigă dar nu primi nici un 
răspuns. Puţin mai târziu văzu un camion încărcat cu zăpadă şi câţiva câini de 
înhămat la sănii. Strigă iarăşi. Şoferul îi strigă şi el ceva dar nu se opri.
  Aruncându­şi ţigara, intră prin uşile batante ale localului. Clădirea nu 
avea peretele din spate şi se trezi într­o stradă pariziană. O străbătu până la 
capăt, intrând într­o curte în stil roman. Auzi voci în apropiere şi se îndreptă 
într­acolo. Pe pajiştea artificială un grup de bărbaţi şi femei în costume de 
călărie luau parte la un picnic. Serveau mâncare de carton în faţa unei cascade
de celofan. Porni spre ei să se informeze asupra drumului, dar fu oprit de un 
om care se încruntă şi ridică un indicator – „Linişte, vă rugăm, se filmează.” 
Când Tod mai făcu un pas înainte omul îşi agită pumnul ameninţător.
  După aceea ajunse la un mic eleştelu pe care pluteau lebede mari de 
celuloid. La un capăt se afla un pod cu o tăbliţă pe care scria „Spre Kamp 
Komfit”. Traversă podul şi o luă pe o cărăruie care ducea la un templu grecesc 
închinat lui Eros. Zeul însuşi zăcea cu faţa în jos, într­o grămadă de ziare vechi
şi sticle.
  De pe treptele templului văzu în depărtare un drum mărginit cu plopi ca 
în Lombardia. Era drumul pe. Care îi pierduse pe cuirasieri. Îşi făcu loc printr­o
grămadă de mărăcini, scânduri şi resturi de fier vechi, ocolind scheletul unui 
zeppelin, o palisadă de bambus, un Fort de chirpici, calul de lemn din Troia şi­
un rând de. Scări dintr­un palat baroc care începea într­un strat de buruieni şi 
se termina rezemat de ramurile unui stejar, o parte a staţiei suspendate din 
Strada Paisprezecea, o moară olandeză, oasele unui dinozaur, partea 
superioară a Merrimac­ului, un colţ de templu maja, până ajunse, în în cele din
urmă la drum.
  Îşi pierduse răsuflarea. Se aşeză sub unul din plop? Pe o piatră de ipsos 
cafenie, şi­şi scoase haina. Sufla o briză răcoroasă şi curând se simţi mai 
confortabil.
  De curând începuse să se gândească nu numai la Goya şi Daumier ci şi 
la anumiţi artişti italieni din secolele XVII şi XVIII, la Salvator Rosa, Francesco 
Guardi şi Monsu Desiderio, pictori ai decăderii şi misterului. Privind în josul 
dealului văzu compoziţii care ar fi putut fi extrase din opera calabreză a lui 
Rosa. Se vedeau clădiri parţial demolate şi monumente sparte, pe jumătate 
ascunse de copaci mari, torturaţi, ale căror rădăcini, aflate la vedere, se 
zvârcoleau dramatic în pământul arid, şi de tufişuri care nu aveau flori sau 
fructe ci blazoane de ţepi, cârlige şi săbii.
  Pentru Guardi şi Desiderio existau poduri care nu legau nimic, copaci 
sculptaţi, palate care păreau de marmură până ce un întreg portic de piatră 
începea să fluture în briza uşoară. La o sytă de iarzi de locul unde şedea Tod 
un om cu pălărie tare se rezema somnoros de pupa poleită a unei gondole 
veneţiene şi curăţa un măr. Încă şi mai departe, o îngrijitoare pa o scară spăla 
cu săpun şi apă faţa unui Budha înalt de treizeci de picioare.
  Părăsi drumul şi urcă spinarea dealului pentru a privi de cealaltă parte. 
De­acolo văzu un teren de zece acri, plini de scaieţi, presărat cu mănunchiuri 
de floarea soarelui şi eucalipţi sălbatici. În centrul câmpului se afla o grămadă 
uriaşă d<? Decoruri, panouri şi accesorii. În timp ce privea, un camion de zece 
tone îi mai adăugă o încărcătură. Acesta era locul final de depozitare a 
gunoaielor. Se gândi la „Marea Sargaselor” a lui Janvier. Aşa cum acel teritoriu 
acvatic imaginar era o istorie a civilizaţiei sub forma unei curţi a gunoaielor 
marine, la fel era terenul studioului sub forma unei grămezi de gunoaie de vise.
O Mare a Sargaselor imaginaţiei! Şi grămada creştea continuu căci nu plutea 
nicăieri vreun vis care să nu se­ntoarcă acolo transformat, fotografic mai întâi, 
cu ajutorul gipsului, pânzei, şipcilor din lemn şi vopselei. Sunt multe vase care 
se scufundă fără să ajungă vreodată în Sargase dar nici un vis nu dispare cu 
totul. Chinuie pe undeva vreo fiinţă nefericită, iar într­o zi, când acea fiinţă a 
fost îndeajuns chinuită, va fi produs în studio.
  Gând văzu o strălucire pe cer şi auzi bubuitul tunului ştiu că trebuie să 
fie vorba de Waterloo. De după o curbă a drumului apărură la trap mai multe 
regimente de cavalerie. Purtau căşti şi pieptare din carton negru şi duceau la 
oblâncul şeilor pistoale cu ţeava lungă. Erau soldaţii lui Victor Hugo. Lucrase şi
el la unele desene pentru uniforme, urmărind cu atenţie descrierile din 
„Mizerabilii”.
  O luă în aceeaşi direcţie cu ei. Fu depăşit în scurt timp de oamenii lui 
Lefebvre­Desnouttes, urmaţi de un regiment de jandarmi de elită, mai multe 
companii de vânători din gardă şi un detaşament din lăncierii lui Rimbaud.
  Se îndreptau probabil spre atacul dezastruos de la La Haite Santee. Nu 
citise scenariul şi se întrebă dacă plouase ieri. Va veni Grouchy sau Blucher? 
Grotenstein regizorul ar fi putut să­l modifice.
  Bubuitul tunului devenea din ce în ce mai puternic iar pata roşie de pe 
cer din ce în ce mai intensă. Simţea mirosul dulce­înţepâtor de praf de puşcă. 
Putea să se termine înainte ca el să ajungă acolo. Începu să alerge. Când 
ajunse în vârful unei ridicături, după o cotitură bruscă a drumului, descoperi 
la picioarele lui o câmpie largă împânzită de trupe de la începutul secolului 
XIX. Purtând toate uniformele vesele şl sofisticate care îl încântau atât de mult 
când era copil şi petrecea ore lungi privind soldaţii dintr­un vechi dicţionar. La 
capătul îndepărtat al câmpului se vedea o ridicătură enormă, în jurul căreia 
erau adunaţi englezii şi aliaţii lor. Era Mont St. Jean şi se pregăteau să­l apere 
cu eleganţă. Nu era chiar terminat însă şi forfotea de rccuzitieri, manevranţi, 
tâmplari şi vopsitori.
  Tod rămase în picioare lângă un eucaiipt pentru a privi, ascunzându­se 
în spatele unui indicator pe care scria „Waterloo – o producţie Charles H. 
Grotenstein”. În apropiere, un tânăr în uniforma gărzii călare, sfâşiată cu grijă, 
era pus să­şi repete replicile de către unul din asistenţii de regie.
  Trăiască împăratul! Striga tânărul apoi îşi încleşta mâinile pe piept şi 
cădea înainte, mort. Asistentul de regie era greu de mulţumit şi­l punea mereu 
să repete, In centrul cimpului bătălia continua. Lucrurile păreau dificile pentru 
englezi şi aliaţii lor. Prinţul de Orania, comandând centrul, Hi 11 la dreapta şi 
Pieton aripa stingă, erau împinşi cu forţa de francezul veteran. Disperatul şi 
întreprinzătorul prinţ era într­un loc deosebit de rău. Tod îl auzi strigând 
răguşit olandezo­belgienilor acoperind zgomotul bătăliei „Nassau! Brunswick! 
Nu vă retrageţi!” Cu toate acestea retragerea începu. Hill se dădu şi el înapoi. 
Francezii îl omorâră pe generalul Pieton cu o ghiulea în cap şi el reveni la 
garderobă. Alten fu tras prin sabie şi se retrase şi el. Stindardul batalionului 
Lunenberg, purtat de un prinţ din familia Deux­Ponts, fu capturat de un 
celebru star­copil în uniforma unui toboşar parizian. Scoţienii fură desfiinţaţi şi
merseră să­şi schimbe uniformele. Dragonii grei ai lui Ponsonbv ajunseră şi ei 
sfâşiaţi în bucăţi. Domnul Grotenstein va avea de plătit o notă încărcată la 
Compania de Costume a Vestului.
  Nici Napoleon, nici Wellington nu se vedeau. În absenţa lui Wellington, 
unul din asistenţii de regie, un domn Crane comada aliaţilor. Îşi întări centrul 
cu una din brigăzile lui Chausse şi una a lui Wincke. Le susţinu cu infanterie 
din Brunswick, infanterişti galezi, garda regală şi cavaleria uşoară hanovriană 
cu şepci dreptunghiulare din piele şi panaşe din păr de cal.
  Pentru francezi, un om cu şapcă în carouri comandă cuirasierilor lui 
Milhaud să ia cu asalt Mont St. Jean. Cu săbiile în dinţi şi pistoalele în mâini, 
atacară. Era o privelişte înspăimântătoare.
  Omul cu şapca în carouri făcea o eroare fatală. Mont St. Jean era 
neterminat. Vopseaua nu se uscase încă şi nu erau puse toate suporturile la 
locurile lor. Din cauza grosimii fumului de la tunuri nu reuşise să vadă că 
recuzitierii şi tâmplarii mai lucrau încă la construirea colinei.
  Era greşeala clasică, realiză Tod, aceeaşi pe care o făcuse şi Napoleon. 
Atunci se greşise dintr­un motiv diferit. Împăratul comandase cuirasierilor să 
atace Mont St. Jean fără să ştie că la poalele lui era ascuns un şanţ adine 
pentru a­i prinde cavalerii în capcană. Rezultatul fusese un dezastru pentru 
francezi; începutul sfârşitullui.
  De data asta, aceeaşi greşeală avu un rezultat diferit. Waterloo, în loc să 
fie sfârşitul Marii Armate, s? Termină cu un rezultat incert. Niciuna din părţi 
nu câştigă şi lupta trebuia reluată în ziua următoare. Totuşi compania de 
asigurări suferi pierderi mari plătind compensaţii lucrătorilor. Omul cu şapcă 
în carouri fu mazilit de domnul Grotenstein aşa cum Napoleon fusese exilat la 
Sfânta Elena.
  Când rândul din faţă al diviziei grele a lui Milhaud porni în susul pantei 
pe Mont St. Jean, colina se prăbuşi. Zgomotul fu înspăimântător. Cuiele 
scrâşniră agonizând în timp ce ieşeau din grinzi. Zgomotul de pânză sfâşiată 
era asemănător scâncetelor de copii. Şipcile şi seândurile subţiri cedară ca şi 
când ar fi fost nişte oase sfărâmate. Întreaga colină se strânse ca o umbrelă 
enormă şi acoperi armata lui Napoleon cu o pânză vopsită.
  Totul se transformă într­o debandadă. Învingătorii de la Berezina, Leipzig,
Austerlitz se risipiră precum şcolarii care au spart un ochi de geam. „Sauve qui 
peut” strigară ei sau mai curând „Vâlea!”
  Armatele Angliei şi aliaţilor ei erau prea avansate în peisaj pentru a fugi. 
Trebuiră să aştepte sosirea tâmplarilor şi ambulanţelor. Oamenii elegantei 
companii a şaptezeci şi cincea scoţiană trebuiră ridicaţi dintre resturi cu 
scripeţi şi frânghii. Fură transportaţi de brancardieri ţinând cu curaj în mâini 
săbiile cu lame lungi şi late.
  Tod reveni la birou într­o maşină a studiolui care­I luă de pe drum. 
Trebui să călătorească pe scară pentru că locurile erau ocupate de doi 
grenadieri valoni şi patru infanterişti suabi. Unul dintre infanterişti avea un 
picior rupt iar ceilalţi figuranţi aveau doar zgârieturi şi vânătăi. Erau foarte 
fericiţi din cauza rănilor. Erau siguri că vor primi plata pentru mai multe zile de
lucru iar omul cu piciorul rupt credea că ar putea primi până Ia cinci suta de 
dolari.
  Când ajunse la birou, Tod o găsi pe Faye aşteptându­l. Ea nu participase 
la bătălie, în ultimul moment regizorul hotărâse să nu folosească vivandiere.
  Spre marea lui surpriză ea îl salută prietenoasă. Cu toate acestea, el 
încarcă să se scuze pentru atitudinea din camera funerară. De­abia începuse 
că ea îl şi întrerupse. Nu era supărată ci recunoscătoare pentru predica lui 
despre bolile venerice. O trezise la realitate.
  Mai avea o surpriză pentru el. Locuia în casa lui Homer Simpson. 
Aranjamentul era unul de afaceri. Homer fusese de acord s­o găzduiască şi să­i 
cumpere haine până ce va deveni star. Ţineau evidenţa fiecărui cent pe care îl 
cheltuia şi îndată ce ea se va lansa în filme îi va înapoia banii cu o dobândă de 
şase la sută. Pentru a face totul legal vor cere unui avocat să întocmească un 
contract.
  Îl îmboldi pe Tod să­şi spună părerea iar acesta zise că era o idea 
splendidă. Ii mulţumi şi îl invită la cină pentru seara următoare.
  După ce ea plecă, se întrebă ce va însemna pentru Homer această 
convieţuire. Îşi spuse că s­ar putea să­l îndrepte. Se amăgi să creadă în această
imagine ca şi când un om ar fi o bucată de fier care poate fi încălzită şi apoi 
îndreptată cu lovituri de ciocan. Ar fi trebuit totuşi să­şi dea seama deoarece, 
dacă cineva era lipsit de maleabilitate, acela era Homer.
  Continuă să facă această greşeală în timp ce lua cina cu ei. Faye părea 
foarte fericită vorbind despre lista da cheltuieli şi despre vânzători proşti. 
Homer avea o floare la butonieră şi papuci de casă peste pantofi şi îi zâmbea tot
timpul.
  După ce mâncară, în timp ce Homer era la bucătărie spălând vasele, Tod 
o puse să­i spună ce făceau toată ziua. Ea răspunse că trăiau liniştiţi şi că ara 
bucuroasă pentru că se săturase de agitaţie. Tot ce­şi dorea era o carieră. 
Homer făcea munca în gospodărie iar ea se odihnea cât se poate de bine. Lunga
boală a tatălui ei o epuizase complet. Lui Homer îi plăcea să se ocupe de 
gospodărie şi oricum n­o lăsa să bucătărească, să nu­şi strice mâinile.
  Îşi protejează investiţia, spuse Tod.
  Da, răspunse ea cu seriozitate, trebuie să fie frumoase.
  Luau micul dejun în jur de zece, continuă ea. Homer i­l aducea la pat. El 
căuta câte o revistă pentru gospodine şi aranja tava la fel ca în fotografiile de­
acolo. În timp ce ea făcea baie şi se îmbrăca, el făcea curăţenie în casă. Apoi 
coborau în oraş, spre magazine, iar ea cumpăra tot felul de lucruri, în mare 
parte haine. Nu mâncau la prânz, din cauza siluetei ei, dar, de obicei, luau cina
în oraş şi mergeau la filme.
  Apoi sirop cu gheaţă, termină Homer în locul ei, în timp ce ieşea din 
bucătărie.
  Faye râse şi se scuză. Mergeau la un picnic şi voia să­şi schimbe rochia. 
După ce ea plecă, Homer sugeră să iasă la aer în curtea din spate. Îl puse pe 
Tod să şadă în şezlong iar el se aşeză pe o ladă de portocale răsturnată.
  Dacă ar fi fost atent şi s­ar fi purtat decent, nu se putu abţine Tod să 
reflecteze, ar fi fost posibil s­o facă să trăiască cu el. Cel puţin el arăta mai bine
decât Homer. Dar mai era cealaltă condiţie a ei. Homer avea un venit şi locuia 
într­o casă în timp ce el câştiga treizeci de dolari pe săptămână şi locuia într­o 
cameră mobiiată.
  Zâmbetul fericit de pe faţa lui Homer îl făcu să se simtă ruşinat de sine. 
Era nedrept. Homer era un om recunoscător, umil, care n­ar râde de ea 
niciodată, care era incapabil să râdă de ceva. Din cauza acestei mari calităţi 
putea trăi cu el în ceea ce considera un plan mult mai înalt.
  Ce s­a întâmplat? Întrebă Homer moale, aşezându­şi una din mâinile­i 
grele pe genunchiul lui Tod.
  Nimic. De ce?
  Tod se mişcă aşa că mâna alunecă de pe genunchi.
  Te strâmbai.
  Mă gândeam la ceva.
  O, spuse Homer cu înţelegere.
  Tod nu rezistă să nu pună o întrebare tâmpită.
  Când vă căsătoriţi?
  Homer se arătă jignit.
  Nu ţi­a spus Faye?
  Da, oarecum.
  E un aranjament de afaceri.
  Da?
  Pentru a­l face pe Tod să creadă ii înşiră o argumentaţie lungă, 
dezlânata, cea pe care trebuie s­o fi folosit şi faţă de el însuşi. Merse chiar mai 
departe de povestea cu afacerea şi pretinse că o făcea în amintirea bietului 
Harry. Lui Faye nu­i mai rămăsese nimic pe lume în afara carierei ei şi trebuia 
să reuşească de dragul tatălui ei. Motivul pentru care nu ajunsese star era 
faptul că nu avea hainele potrivite. El avea bani şi credea în talentul ei, deci era
absolut normal ca ei doi să stabilească un aranjament de afaceri. Cunoştea Tod
un avocat bun?
  Era o întrebare retorică, dar urma să devină una durero? De insistentă 
dacă Tod ar fi Zâmbit. El se încruntă. Asta fu la fel de nepotrivit.
  Trebuie să mergem la un avocat săptămâna asta şi să facem hârtiile.
  Ardoarea lui era patetică. Tod voia să­l ajute dar nu ştia ce să spună. 
Bâjbâia încă după un răspuns când auziră o femeie strigând pe coline din 
spatele garajului.
  Adore! Adore!
  Avea o voce înaltă de soprană, foarte limpede şi pură.
  Ce nume caraghios, spuse Tod, bucuros să schimbe subiectul.
  Poate e un străin, spuse Homer.
  Femeia intră în curte pe după colţul garajului. Era energică şi plinuţă şi 
foarte americană.
  Nu l­aţi văzut cumva pe băieţaşul meu? Întrebă ea făcând un gest de 
neajutorare. Adore e mare hoinar.
  Homer îl surprinse pe Tod prin faptul că se ridică şi zâmbi femeii. Faye îl 
ajuta să­şi depăşească timiditatea.
  Fiul dumneavoastră s­a rătăcit? Spuse Homer.
  A, nu – se ascunde doar ca să mă necăjească.
  Îi întinse mâna.
  Suntem vecini. Eu sunt Maybelle Loomis.
  Încântat de cunoştinţă, doamnă. Eu sunt Homer Simpson şi acesta este 
domnul Hackett.
  Tod îi strânse şi el mâna.
  Locuiţi de mult aici? Întrebă ea.
  Nu. Tocmai am sosit din Est, spuse Homer.
  O, da? Eu sunt aici de când a murit domnul Loomis, acum şase ani. Sunt
o veche rezidentă.
  Asta înseamnă că vă place? Întrebă Tod.
  Dacă­mi place California? Râse ea de ideea că s­ar putea să nu­i placă 
cuiva. Păi, e paradisul pe pământ!
  Da, încuviinţă Homer cu gravitate.
  Şi oricum, continuă ea, trebuie să locuiesc aici din cauza lui Adore.
  E bolnav?
  A, nu. Din cauza carierei lui. Agentul lui îl numeşte cea mai mare mică 
atracţie a Hollywood­ului.
  Vorbi atât de vehement, încât Homer bătu în retragere.
  Joacă în filme? Întrebă Tod.
  Te cr­ed, zise ea tăios.
  Homer încercă s­o îmbuneze.
  — Asta­i foarte drăguţ.
  Dacă n­ar exista favoritism, zise ea cu amărăciune, ar fi vin star. Nu e 
vorba de talent. Principalul e lansarea. Ce are Shirley Temple şi el nu?
  Păi nu ştiu, murmură Homer.
  Ea­l ignoră şi dădu drumul unui urlet înspăimântător.
  Adore! Adore!
  Tod văzuse multe altele de felul ei în jurul studioului. Era una din acea 
armată de femei care îşi târăsc copiii dintr­un birou de plasare în altul şi stau 
timp de ore, săptămâni, luni, aşteptând o şansă să arate ce poate face juniorul.
Unele sunt foarte sărace, dar, indiferent cât de sărace, reuşesc să facă rost de 
bani suficienţi adesea cu mari sacrificii pentru a­şi trimite copiii la una din 
nenumăratele şcoli pentru talente.
  Adore! Ţipă ea încă o dată, apoi râse şi redeveni o gospodină prietenoasă, 
o persoană mică şi dolofană cu gropiţe în obrajii bucălaţi şi coatele grăsuţe.
  Aveţi copii, domnule Simpson? Întrebă ea.
  Nu, răspunse el roşind.
  Sunteţi norocos – sunt o pacoste.
  Râse, pentru a arăta că nu credea de fapt ce spusese, şi strigă iar copilul.
  Adore… o Adore…
  Următoarea ei întrebare îi surprinse pe amândoi.
  Pe cine urmaţi?
  Cum adică? Spuse Tod.
  Vreau să spun – în Căutarea Sănătăţii, pe Drumul Vieţii?
  Amândoi o priviră cu gura căscată.
  Eu sunt o adeptă a mâncărurilor crude, spuse ea. Doctorul Pierce este 
conducătorul nostru. Probabil că i­aţi văzut anunţurile publicitare – „Ştie Tot 
Pătrunde Tot”.
  A, da, spuse Tod, sunteţi vegetarieni.
  Ea râse de ignoranţa lui.
  Câtuşi de puţin. Suntem mult mai stricţi. Vegetarienii mănâncă legume 
gătite. Noi le mâncăm doar crude. Moartea vine mâncând lucruri moarte.
  Nici Tod nici Homer nu găsiră nimic de spus.
  Adore, reîncepu ea. Adore…
  De data asta primi un răspuns de după colţul garajului.
  Aici sunt, mamă.
  Un minut mai târziu apăru un băieţel târând după el o mică 
ambarcaţiune pe roţi. Avea cam opt ani, faţa palidă, ascuţită şi o frunte înaltă, 
chinuită. Avea ochi mari şi o privire fixă. Sprâncenele îi fuseseră smulse şi 
conturate cu atenţie. In afară de gulerul gen Buster Brown, era îmbrăcat ca un 
om mare, cu pantaloni lungi, vestă şi haină. Încercă să­şi sărute mama dar ea 
se apără şi­i trase hainele îndreptându­le şi aranjându­le cu mici smucituri 
violente.
  Adore, zise ea aspru. Vreau să faci cunoştinţă cu domnul Simpson, 
vecinul nostru.
  Întorcându­se ca un soldat la comanda unui sergent la instrucţie, el se 
apropie de Homer şi­i strânse mâna.
  E o plăcere, domnule, spuse înclinându­se ţeapăn, cu călcâiele apropiate.
  Aşa se face în Europa, zâmbi radios doamna Loomis. Nu­i aşa că­i 
adorabil?
  Ce barcă drăguţă! Zise Homer, încercând să fie prietenos.
  Atât mama cât şi fiul îi ignorară observaţia. Ea îl arătă pe Tod şi copilul 
îşi repetă plecăciunea şi bătaia din călcâie.
  Ei, acum trebuie să plecăm, zise ea.
  Tod urmărea copilul care stătea deoparte lângă maică­sa şi se strâmba la
Homer. Îşi dăduse ochii peste cap aşa încât nu i se vedea albul ochilor şi îşi 
răsucise buzele într­un rânjet.
  Doamna Loomis observă privirea lui Tod şi se întoarse brusc. Când văzu 
ce făcea Adore îl apucă de braţ smulgându­l de la pământ.
  Adore! Ţipă ea.
  Lui Tod îi spuse pe un ton de scuză:
  Se crede monstrul Frankenstein.
  Ridică. Băiatul, îmbrăţişându­l şi sărutându­l cu pasiune. Apoi îl puse 
iar jos şi­i aranjă hainele mototolite.
  Nu vrea Adore să ne cânte ceva? Întrebă Tod.
  Nu, spuse tăios băieţelul.
  Adore, îl certă maică­sa, cântă imediat.
  Nu­i nimic, dacă n­are chef, zise Homer.
  Dar doamna Loomis era hotărâtă să­l pună să cânte. Nu­i putea permite 
niciodată să refuze un public.
  Cântă Adore, repetă ea pe un ton de ameninţare calmă. Cântă „Mama nu 
vrea mazăre”.
  Umerii lui tresăriră ca şi când ar fi simţit deja frâul îşi trase pălăria de 
paie pe un ochi, îşi încheie haina şi făcu câţiva paşi ţepeni apoi începu: „Mama 
nu vrea mazăre Nici orez, nici ulei din nucă de cocos Doar o sticlă de rachiu 
lângă ea ţoţă ziua.
  Mama nu vrea mazăre, Mama nu vrea ulei din nucă de cocos”.
  Vocea lui era adâncă şi aspră şi folosea tonul cântăreţilor de blues cu 
destulă iscusinţă. Îşi legăna uşor corpul, mai degrabă în contratimp decât în 
ritmul muzicii.
  Gesturile pe care le făcea cu mâinile erau extrem de sugestive.
  „Mama nu vrea gin.
  Pentru că ginul o duce în păcat.
  Mama nu vrea nici o sticlă de gin.
  Pentru c­o duce­n păcat.
  Şi­o ţine­n călduri ziua toată”.
  Părea să ştie ce înseamnă cuvintele acelea, sau cel puţin corpul şi vocea 
lui păreau să ştie. Când ajunse 'a refrenul final fundul i se contorsionă iar 
vocea i se umplu de o nuanţă grea de suferinţă sexuală.
  Tod şi Homer aplaudară. Adore apucă frânghia bărcii şi făcu înconjurul 
curţii Imita un remorcher. Semnaliza din gură de mai multe ori apoi fugi.
  E doar un copil, spuse cu mândrie doamna Loomis, dar e teribil de 
talentat.
  Tod şi Homer încuviinţară.
  Ea observă că dispăruse iar şi plecă grăbită. O auziră strigând în desişul 
din spatele garajului.
  Adore! Adore…
  Caraghioasă femeie, spuse Tod.
  Homer suspina.
  Cred că e dificil să debutezi în filme. Dar Faye e teribil de drăguţă.
  Tod încuviinţă. Ea apăru o clipă mai târziu într­o rochie nouă cu model 
înflorat şi pălărie cu boruri largi şi fu rândul lui să suspine. Era mai mult decât
drăguţă. Ea poză o clipă fremătând şi legănându­se în prag şi îi privi pe cei doi 
bărbaţi din curte. Zâmbea, o jumătate de zâmbet, necontaminat de gânduri. 
Arăta ca şi când ar fi fost nou­născută, totul la ea părea umed şi proaspăt, 
volatil şi parfumat.
  Încercă să evita o ieşire la film cu ei, dar nu putu. A şedea lângă ea în 
întuneric se dovedi a fi calvarul la care se aşteptase. Suficienţa ei îl făcea să se 
agite iar dorinţa de a­i sparge suprafaţa netedă cu o lovitură sau cel puţin un 
gest, deveni irezistibilă.
  Începu să se întrebe dacă el însuşi nu suferea de apatia morbidă pe care­
i plăcea s­o deseneze la alţii.
  Poate că putea fi doar constrâns la sensibilitate şi de aceea o urmărea pe 
Faye.
  Plecă grăbit, fără să­şi ia rămas bun. Hotărâse să nu mai alerge după ea. 
Era o hotărâre uşor de luat dar greu de ţinut. Pentru a reuşi se folosi de una 
din vechile şmecherii din sacul plin al intelectualului. La urma urmei, îşi spuse 
el, o desenase de destule ori. Închise mapa în care ţinea desenele pe care i le 
făcuse, o legă cu o sfoară şi o pusa de­o parte în cufăr.
  Era o şmecherie copilărească, abia demnă de un vraci primitiv, totuşi avu
succes. Reuşi s­o evite câteva luni. In acest timp îşi luă blocul şi creioanele 
într­o continuă vânătoare de alte modele. Îşi petrecu serile în diverse biserici 
din Hollywood, desenându­i pe cei ce le frecventau. Vizită „Biserica Fizică a lui 
Christ” unde sfinţenia era atinsă prin continua ridicare a unor greutăţi şi 
folosirea unor dispozitive cu arcuri; „Biserica Invizibilă”, unde se ghicea norocul
iar morţii erau făcuţi să găsească obiecte pierdute; „Tabernacolul Celei de­a 
Treia Veniri”, unde o femeie în haine bărbăteşti predica „Cruciada împotriva 
Sării”; şi „Templul Modern”, sub al cărui acoperiş de sticlă şi crom era explicată
„Respiraţia Prin Creier, Secretul Aztecilor”.
  În timp ce îi urmărea pe aceşti oameni agitându­se pe scaunele tari ale 
bisericilor lor, se gândea cât de bine ar dramatiza Alessandro Magnasco 
contrastul dintre corpurile lor slabe, stoarse şi minţile lor dezordonate, 
necontrolate. Nu i­ar satiriza aşa cum ar face­o Hogarth sau Daumier, nici nu i­
ar compătimi. Le­ar picta furia cu respect apreciindu­le teribila forţă anarhică, 
conştient că era în puterea lor să distrugă civilizaţii.
  Într­o vineri seara la „Tabernacolul Celei de­a Treia Veniri” un om de 
lângă Tod se ridică să vorbească. Deşi numele lui era, foarte probabil, 
Thompson sau Johnson iar oraşul de baştină Sioux City, avea aceeaşi ochi 
adânciţi în orbite, asemănători capetelor de piroane şlefuite pe care le­ar fi 
putut avea un călugăr de Magnasco. Era proaspăt sosit dintr­una din coloniile 
de lângă Soboba Hot Springs în deşert unde îşi descoperise propriul suflet cu 
un regim de fructe crude şi nuci. Era foarte fuâ'ios. Mesajul pe care îl adusese 
era acelaşi pe care un anahoret ignorant l­ar fi putut aduce Romei. Era un 
amestec nebun de prescripţii dietetice, legi economice şi ameninţări biblice. 
Pretindea că ar fi văzut Tigrul Mâniei dând târcoale zidurilor cetăţii şi Şacalul 
Poftelor pândind în tufişuri şi lega aceste semne de cei „treizeci de dolari în 
fiecare joi” şi consumarea de carne.
  Tod nu râse de retorica omului. Ştia că nu era importantă. Ceea ce conta 
era furia lui mesianică şi reacţia emoţională a ascultătorilor săi. Ei ţâşniră în 
picioare, agitându­şi pumnii şi strigând. Cineva începu să bată pe altar o tobă 
şi curând întreaga congregaţie cânta „înainte, soldaţi creştini”.
  Cu cât trecea timpul relaţia dintre Faye şi Homer începuse să se schimbe.
Ea se plictisi de viaţa pe care o duceau împreună şi, cu cât plictisul ei se 
adâncea, cu atât începu să­I chinuie. La început o făcu inconştient, mai târziu 
cu răutate.
  Homer îşi dădu seama chiar înaintea ei că se apropia sfârşitul. Tot ce 
putu face pentru a­i preveni apariţia fu să­şi accentueze servilismul şi 
generozitatea. O servea cu devotament. Ii cumpără o haină de hermină şi un 
mic Buick albastru­deschis.
  Servilismul lui era asemănător celui al unui câine stângaci, slugarnic, 
care anticipează întotdeauna o lovitură, întâmpinând­o chiar, într­un fel care 
face copieşitoare dorinţa de a­l lovi. Generozitatea lui era şi mai iritantă. Era 
atât de neajutorat şi altruist încât o făcea să se simtă rea şi crudă oricât de tare
se străduia să fie bună. Şi era atât de evidentă încât era incapabilă s­o ignore. 
Trebuia să i­o deteste. Se distrugea pe sine însuşi şi deşi nu intenţiona s­o facă 
în acest fel, o obliga pe ea să accepte vina.
  Atinseseră aproape criza finală când îi revăzu Tod. Într­o seară târziu, 
tocmai când se pregătea de culcare, Homer îi bătu la uşă şi­i spuse că Faye era 
jos în maşină şi că doreau să meargă împreună cu ei la un club de noapte.
  Costumaţia lui Homer era foarte caraghioasă. Purta pantaloni largi din 
pânză albastră de în şi o haină de flanel ciocolatie peste un tricou galben. 
Numai un negru ar fi putut­o purta fără să arate ridicol şi nimeni nu era mai 
puţin negru decât Homer.
  Tod merşă cu ei la „Cinderella Bar8”, o clădire din stuc, în forma unui 
pantof de damă, afiată pe Western Avenue. Spectacolul de aici consta în 
nuraere cu travestiuri feminine.
  Faye era într­o dispoziţie proastă. Când chelnerul le luă comenzile ea 
insistă să­i aducă lui Homer un coctail de şampanie. El voia cafea. Chelnerul le
adusa pe amândouă dar ea îl obligă să ducă înapoi cafeaua.
  Homer explică cu dificultate, aşa cum trebuie să fi făcut de multe ori, că 
nu putea bea alcool pentru că îi făcea rău. Faye ascultă cu o răbdare 
batjocoritoare. Când termină, ea râse şi îi ridică coctailul spre gură.
  Bea­l, fir­ai al dracului, zise ea.
  Ea înclină paharul dar el nu­şi deschise gura şi băutura i se vărsă pe 
bărbie. Se şterse folosind şervetul fără să­l despăturească.
  Faye chemă iar chelnerul.
  Nu­i place coctailul de şampanie, zise ea, aduceţi ­i coniac.
  Homer dădu din cap.
  Te rog, Faye, scânci el.
  Ea îi ridică la buza coniacul, mutând paharul când el întoarse capul.
  Hai băiete, până la fund.
  Lasă­l în pace, spuse Tod în cele din urmă.
  Ea îl ignoră, ca şi când nici nu l­ar fi auzit. Era şi furioasă şi ruşinată de 
ea însăşi. Ruşinea îi întărea furia şi îi dădea un scop.
  Hai, băiete, zise ea sălbatic, sau te bate mama.
  Se întoarse spre Tod.
  Nu­mi plac oamenii care nu vor să bea. Nu sunt sociabili. Se simt 
superiori şi nu­mi plac oamenii care se simt superiori.
  Nu mă simt superior, zise Homer.
  A, ba te simţi. Eu sunt beată şi tu eşti treaz aşa că te simţi superior. Al 
dracului şi scârbos de superior.
  El deschise gura să răspundă, iar ea îi turnă coniacul apoi îi puse mâna 
peste buze ca să nu­l poată scuipa. O parte îi ieşi pe nări.
  Se şterse fără să despăturească încă şervetul. Faye comandă încă un 
coniac. Când sosi i­l ţinu iar la buze dar de data asta el îl luă şi­l bău singur, 
străduindu­se să­l înghită.
  Aşa da, râse Faye. Foarte bine, îngălatule.
  Tod o invită să danseze ca să­l lase un moment în pace pe Homer.
  Superioritatea tipului ăsta mă înnebuneşte.
  Te iubeşte, zise Tod.
  Da, ştiu, dar e aşa de smiorcăit.
  Începu să plângă pe umărul lui iar el o ţinu foarte aproape. Îşi încercă 
norocul.
  Culcă­te cu mine.
  Nu, dragule, zise ea cu înţelegere.
  Te rog, te rog… numai o dată.
  Nu pot, scumpule. Nu te iubesc.
  Ai lucrat pentru doamna Jenning. Prefă­te că mai lucrezi încă pentru ea.
  Ea nu se supără.
  Asta a fost o greşeală. Şi oricum era altceva. Am mers la cerere doar de 
atâtea ori cât să plătesc pentru înmormântare şi în plus bărbaţii aceia mi­erau 
total străini. Ştii ce vreau să spun?
  Da. Dar, te rog, iubito. N­o să te mai deranjez altă dată. O să plec în Est 
după aceea. Fii bună.
  Nu pot.
  — De ce…?
  Pur şi simplu nu pot. Îmi pare rău, dragule, nu sunt o sâcâită, dar nu pot
aşa.
  Te iubesc.
  Nu, iubitule, nu pot.
  Dansară până ce melodia se termină, fără să mai spună nimic. Ii era 
recunoscător că se purtase atât de bine, pentru că nu­l făcuse să se simtă 
ridicol.
  Când se întoarseră la masă Homer şedea exact cum îl lăsaseră. Ţinea 
şervetul nedesfăcut într­o mână şi paharul gol în cealaltă. Neajutoraraa lui era 
extrem de iritantă.
  Ai dreptate în privinţa băuturii, Faye, zise Homer. E grozavă! Ura!
  Făcu un mic gest circular cu mâna în care ţinea paharul.
  Aş vrea un scotch, zise Tod.
  Şi eu, spuse Faye.
  Homer mai făcu o tentativă elegantă de a se adapta spiritului serii.
  Băiete, chemă el chelnerul, încă un rând.
  Le zâmbea neliniştit. Faye izbucni în râs şi Homer se strădui să râdă cu 
ca. Când ea se opri, se trezi râzând singur şi­şi transformă râsul în tuse apoi îşi
ascunse tuşea în şervet.
  Ea se întoarse spre Tod.
  Ce dracu' poţi face cu un smiorcăit ca ăsta?
  Orchestra începu să cânte şi Tod putu să­i ignore întrebarea. Toţi trei se 
întoarseră să urmărească un tânăr într­o rochie strimtă de mătase roşie 
cântând un cântec de leagăn.
  „Micuţule, plângi, Ştiu< că eşti trist Cineva ţi­a luat maşinuţa;
  Mai bine dormi acum Micuţule, ai avut o zi grea.”
  Avea o voce moale tremurătoare iar gesturile îi erau materne, blânde şi 
nedefinite, o serie de mângâieri inconştiente. Ceea ce făcea el nu era deloc 
parodie; era prea simplu şi prea redus. Nu era nici măcar teatral. Acest tânăr 
brunet cu braţele lui subţiri, fără păr, şi umeri moi, rotunzi, care legăna un 
leagăn imaginar în timp ce îngâna cântecul, era, de fapt, o femeie.
  Când termină, urmară aplauze prelungite. Tinărul se scutură şi redeveni 
actor. Se împiedică de trenă, ca şi când n­ar fi fost obişnuit cu ea, îşi ridică 
fustele pentru a arăta că purta jartiere pariziene apoi se retrase din scenă 
legănându­şi umerii. Felul în care imita un bărbat era stângace şi obscen.
  Homer şi Tod îl aplaudară.
  Ii detest pe homalăi, zise Faye.
  Toate femeile îi detestă.
  Tod o spusese ca pe o glumă dar Faye era furioasă.
  Sunt scârboşi, zise ea.
  El începu să spună altceva dar ea se întorsese iar spre Homer. Părea că 
nu se poate abţine să nu­l cicălească. De data asta îl pişcă de braţ până ce el 
scoase un mic icnet.
  Ştii ce e aia homălau? Întrebă ea.
  Da, spuse el şovăitor.
  Atunci e bine, zise ea muşcător. Dă­i drumul. Ce e aia homălau?
  Homer se răsuci stânjenit, ca şi când ar fi simţit deja rigla pe spatele lui, 
şi­l privi pe Tod care încercă să­l ajute articulând din buze cuvântul „homo”.
  Momo, zise Homer.
  Faye izbucni în râs. Dar privirea lui rănită făcea imposibil să nu dea 
înapoi, aşa că­l bătu uşor pe umăr.
  Ce naiv, zise ea.
  El zâmbi recunoscător şi făcu semn ospătarului să aducă alt rând de 
băutură.
  Orchestra începu să cânte şi un bărbat veni s­o invite pe Faye la dans. 
Fără să­i spună un cuvânt lui Homer, ea îl urmă pe ringul de dans.
  Cine e ăla? Întrebă Homer, urmărindu­l din priviri.
  Tod se prefăcu a­l cunoaşte şi spuse că îl văzuse adesea pe la San 
Berdoo. Explicaţia lui îl satisfăcu pe Homer dar, în acelaşi timp, îl determină să
se gândească la altceva. Tod aproape îl vedea formulând în minte o întrebare.
  Îl cunoşti pe Earle Shoop? Întrebă Homer în cele din urmă.
  Da.
  Homer îi înşiră apoi o poveste lungă şi confuză despre o găină neagră şi 
seârboasă. Revenea iarăşi şi iarăşi la găină ca şi când ar fi fost singurul lucru 
pe care nu­l putea suporta la Earle şi la mexican. Pentru un om incapabil de 
ură reuşi să contureze o imagine cu totul groaznică a orătaniei.
  N­ai văzut ceva mai dezgustător, felul în care se lasă jos şi­şi întoarce 
capul. Cocoşii i­au smuls toate penele de pe gât şi i­au umplut creasta de 
sânge, are picioarele acoperite de cruste, pline de gâlme, şi cotcodăceşte urât de
tot când o aruncă în coteţ.
  Cine o aruncă în coteţ?
  Mexicanul.
  Miguel?
  Da. E aproape la fel de rău ca găina lui.
  Ai fost în tabăra lor?
  Tabără?
  În munţi?
  Nu. Locuiesc în garaj. Faye m­a întrebat dacă m­ar deranja ca un prieten 
de­al ei să locuiască o vreme în garaj pentru că e pe drojdie. Dar nu ştiam 
despre găini sau de mexican. Mulţi oameni sunt fără slujbă în zilele noastre.
  De ce nu­i dai afară?
  Sunt pe drojdie şi n­au unde să meargă. Nu e foarte confortabil să 
locuieşti într­un garaj.
  Dar dacă se poartă urât?
  E vorba doar de găina aceea. Nu mă deranjează cocoşii, ei sunt drăguţi, 
doar găina aceea seârboasă. Îşi scutură penele alea murdare de fiecare dată şi 
cârâie aşa de urât.
  Nu trebuie să te uiţi la ea.
  Ei o aruncă în fiecare după amiaza în timpul în care eu stau de obicei în 
şezlong la soare după ce mă întorc de la cumpărături cu Faye, şi chiar înainte 
de cină. Mexicanul ştie că nu­mi place s­o văd, aşa că încearcă dinadins să mă 
facă să mă uit. Eu intru în casă dar el bate la geam şi mă strigă să ies să 
privesc. Nu mi se pare asta o distracţie. Unii oamenii au idei ciudate despre ce­i
amuzant.
  Faye ce zice?
  Ei nu­i pasă de găină. Zice că e absolut normal.
  Apoi, în cazul în care Tod ar fi luat din greşeală, afirmaţia lui drept 
critică, îi spuse ce copil grozav şi normal era ea. Tod aprobă dar îl făcu să 
revină la subiect.
  Dacă aş fi în locul tău, zise el, aş reclama găinile la poliţie. Trebuie să ai 
permis pentru a ţine găini în oraş. Aş face ceva şi cât se poate de repede.
  Homer evită un răspuns direct.
  Eu nu m­aş atinge de aşa ceva pentru toţi banii din lume. E plină de 
cruste şi aproape fără pene. Arată ca un uliu. Mănâncă şi carne. Am văzut­o o 
dată mâncând nişte carne pe care mexicanul o scosese de la gu­ * noi. 
Cocoşilor le dă seminţe dar găina mănâncă gunoaie şi­o ţine într­o cuşcă 
murdară.
  Dacă aş fi în locul tău, i­aş da afară pe ticăloşii ăia, cu păsările lor cu tot.
  Nu, sunt nişte tineri destul de simpatici dar ghinionişti, ca mulţi alţi 
oameni în zilele astea, ştii doar. Dar găina aceea…
  Dădu din cap dezgustat ca şi când i­ar fi simţit mirosul şi gustul.
  Faye revenea. Homer văzu că Tod avea de gând să vorbească cu ea despre
Earle şi despre mexican şi­i semnaliză disperat să n­o facă. Totuşi ea observă şi
deveni curioasă.
  Despre ce povesteaţi voi, băieţi?
  Despre tine, dragă, spuse Tod. Homer are un compliment pentru tine.
  Spune­mi Homer.
  Nu, spune­mi tu unul, mai întâi.
  Păi, tipul cu care tocmai am dansat m­a întrebat dacă eşti vreun grangur 
din cinematografie.
  Tod văzu că Homer era incapabil să se gândească la un compliment cu 
care să­i răspundă, aşa că vorbi în locul lui.
  Am spus că eşti cea mai frumoasă fată din local.
  Da, aprobă Homer. Asta a spus Tod.
  Nu cred. Tod mă urăşte. Şi oricum, te­am surprins spunându­i să tacă. Ii
făceai semne să nu vorbească.
  Ea râse.
  Pun pariu că ştiu despre ce vorbeaţi. Imită dezgustul excitat al lui Homer.
„Găina aceea neagră şi murdară e toată numai cicatrici şi aproape goală.”
  Homer râse, ca şi când s­ar fi scuzat, dar Tod era furios.
  Ce­i cu ţinutul tipilor ălora în garaj? Întrebă el.
  Ce dracu' te priveşte pe tine? Replică ea, dar fără supărare. Era amuzată.
  Lui Homer îi place în compania lor. Nu­i aşa, îngălatule?
  I­am spus lui Tod că sunt nişte tipi simpatici dar ghinionişti, ca mulţi alţi
oameni în zilele noastre. Şomajul e mare peste tot.
  Aşa e, zise ea. Dacă pleacă ei, plec şi eu.
  Tod înţelese totul. Îşi dădu seama că nu avea nici un rost să spună 
nimic. Homer îi făcea iar semn să tacă.
  Dintr­un motiv sau altul Faye se ruşină brusc de ea însăşi. Se scuză faţă 
de Tod, oferindu­se să danseze iarăşi cu el, cochetând în timp ce­i sugera asta. 
Tod refuză.
  Ea întrerupse tăcerea care urmă, lăudând găinile lui Miguel, vrând de 
fapt să se scuze pe ea. Descrise cât de bune luptătoare erau păsările, cât le 
iubea Miguel şi cât le îngrijea.
  Homer aprobă cu entuziasm. Tod rămase tăcut. Ea il întrebă dacă văzuse
vreodată o luptă de cocoşi şi­l invită la garaj în seara următoare. Un om din 
San Diego urma să vină în Nord cu păsările lui să le pună să lupte cu ale lui 
Miguel.
  Când ea se întoarse iar spre Homer, acesta se trase deoparte ca şi când 
s­ar fi temut că­l va lovi. Ea roşi de ruşine, de data asta şi se uită la Tod să 
vadă dacă observase. Restul serii încercă să fie drăguţă cu Homer. Chiar îl 
atinse puţin îndreptându­i gulerul şi netezindu­i părul. El îi zâmbi fericit.
  Când Tod îi spuse lui Claude Estee despre lupta de cocoşi, acesta vru să 
meargă şi el. Merseră împreună cu maşina până acasă la Homer.
  Era una din acele nopţi albastre de culoarea lavandei când lumina pare 
împrăştiată peste peisaj cu o pensulă invizibilă. Chiar şi umbrele cele mai 
întunecate conţineau o nuanţă purpurie.
  O maşină era aşezată pe aleea de acces spre garaj cu luminile aprinse. 
Văzură mai mulţi bărbaţi la colţul clădirii şi le auziră vocile. Cineva râse 
scoţând doar două note, ha­ha şi iar ha­ha.
  Tod păşi înainte pentru a fi recunoscut, în cazul în care îşi luaseră 
precauţii din cauza poliţiei. Când intră în lumină, Abe Kusich şi Miguel îl 
salutară, dar Earle nu.
  Luptele se amână, zise Abe. Împuţitul ăla din Diego n­a venit.
  Claude se apropie şi Tod îl prezentă celor trei bărbaţi. Piticul fu arogant, 
Miguel graţios iar Earle cu atitudinea lui rigidă, morocănoasă. je\par Cea 
mai mare parte din podeaua garajului fusese transformată în arenă, un spaţiu 
oval cam de nouă picioare lungime şi şapte sau opt lărgime. Era acoperită cu 
un covor vechi şi mărginită de un gard jos, paradit, făcut din bucăţi de 
scândură şi sârmă. Maşina lui Faye era aşezată pe alee, în aşa fel încât farurile 
din faţă luminau puternic arena.
  Claude şi Tod îl urmară pe Abe, ieşind din lumina puternică, şi se 
aşezară cu el pe un cufăr vechi în spatele garajului. Earle şi Miguel veniră şi ei 
şi se ghemuiră pe călcâie în faţa lor. Purtau amândoi pantaloni albaştri, cămăşi
cu buline, pălării mari şi cizme cu tocuri înalte. Arătau foarte chipeşi şi 
pitoreşti.
  Şezură fumând în tăcere, calmi cu toţii în afară de pitic care era agitat. 
Deşi avea loc destul, acesta îl împinse brusc pe Tod.
  Dă­te mai încolo, grăsane, mârâi el.
  Tod se mută, înghesuindu­se lângă Claude, fără să spună nimic. Earle 
râse, mai degrabă de Tod decât de pitic, dar acesta se întoarse totuşi împotriva 
lui.
  Ei, tolomacule! De cine râzi?
  De tine, zise Earle.
  Deci aşa? Ei, ascultă aici, bandit de rahat, pentru doi cenţi te dau jos din
cizmele tale de recuzită.
  Earle îşi vârî mâna în buzunar şi aruncă jos o monedă.
  Uite banul, zise el.
  Piticul se pregăti să coboare de pe cufăr dar Tod îl prinse de guler. El nu 
încercă să se elibereze, dar se lăsă înainte ca un terrier în lesă, clătinându­şi 
capul mare încoace şi încolo.
  Vino­ncoa', bolborosi el, evadatule din Compania de Costume a Vestului, 
păduche deghizat ce eşti.
  Earle ar fi fost mult mai puţin furios dacă i­ar fi venit în minte vreo 
replică muşcătoare. Mormăi ceva despre un. Ticălos de­un ţoi. Nimeri căputa 
de la pantoful piticului cu o înghiţitură zdravănă de scuipat.
  Frumoasă lovitură, zise Miguel.
  Aparent asta îi ajunse lui Earle pentru a se considera învingător, căci 
zâmbi şi se linişti. Piticul desprinse mâna lui Tod de pe gulerul său cu o 
înjurătură şi se aşeză iar pe cufăr.
  — Ar trebui să poarte pinteni de metal, zise Miguel.
  N­am nevoie pentru un asemenea tăntălău.
  Râseră toţi şi totul fu iarăşi bine.
  Abe se aplecă peste Tod pentru a­i vorbi lui Claude.
  Ar fi fost o partidă grozavă zise el. Erau mai mult de­o duzină de tipi aici 
înainte de a veni voi şi unii dintre ei cu bani serioşi. Eu urma să fac pariurile.
  Îşi scoase portmoneul şi­i întinse una din cărţile lui de vizită.
  Era o treabă sigură, zise Miguel. Am cinci păsări care ar fi câştigat uşor şi
două care ar fi pierdut precis. Am fi dat lovitura.
  N­am văzut niciodată o luptă de cocoşi, zise Ciaude. De fapt n­am văzut 
niciodată un cocoş de lupte.
  Miguel se oferi să­i arate una din păsările lui şl plecă să o aducă. Tod se 
duse la maşină după sticla de whisky pe care o lăsaseră într­o despărţitură 
laterală. Când se întoarse Miguel îi ţinea pe Jujutla în lumină. Examinau cu 
toţii pasărea.
  Miguel ţinea cocoşul nemişcat cu ambele mâini cum ai ţine o minge de 
baschet pentru o aruncătură pe sub mână. Pasărea avea aripi scurte, ovale, şi 
o coadă în formă de inimă care făcea unghiuri drepte cu corpul. Avea un cap 
triunghiular, ca de şarpe, terminat cu un cioc uşor îndoit, gros la rădăcină şi 
subţire la vârf. Toate penele erau atât de strânse şi aspre încât arătau ca şi 
când ar fi fost vopsite. Fuseseră rărite pentru luptă şi liniile corpului său, care 
arăta ca un ic retezat, ieşeau clar în relief. Dintre degetele lui Miguel apăreau la
iveală picioarele lungi, de un portocaliu intens, şi degetele mai puţin întunecate
cu ghearele de os.
  Juju a fost crescut de John R. Bowes din Lindale, statul Texas, zise 
Miguel cu mândrie. E de şase ori câştigător. Am dat cincizeci de dolari şi­o 
puşcă pe el.
  E o pasăre frumoasă, zise piticul în silă, dar înfăţişarea nu­i totul.
  Claude îşi scoase portmoneul.
  Aş vrea să­l văd luptând, zise el. Ce­ar fi să­mi vinzi una din celelalte 
păsări şi s­o pun să se bată cu el.
  Miguel se gândi puţin, apoi se uită la Earle care îl îndemnă s­o facă.
  Am o pasăre pe care v­o vând cu cincisprezece dolari, zise el.
  Piticul interveni.
  Lasă­mă să aleg eu pasărea.
  A, nu­mi pasă, zise Claude. Vreau doar să văd o luptă. Uite cei 
cincisprezece dolari.
  Earle luă banii iar Miguel îi spuse să­l aducă pe Hermano, marele roşcat.
  Roşcatul are peste opt livre, zise el în timp ce Juju nu are mai mult de 
şase.
  Earle se întoarse aducând un cocoş mare, cu un guler de pene argintii în 
jurul gâtului. Arăta ca o pasăre de curte obişnuită.
  Văzându­l, piticul se indignă.
  Ce­i asta, o gâscă?
  Asta e unul din măcelari, zise Miguel.
  N­aş paria un chior pe el, zise piticul.
  Nu trebuie să pariezi, mormăi Earle.
  Piticul privi pasărea iar aceasta îl privi la rândul ei. El se întoarse spre 
Claude.
  Lasă­mă să­l manevrez eu domnule, zise el.
  Miguel vorbi repede.
  Earle o va face. El cunoaşte cocoşul.
  Piticul explodă de data asta.
  E o înşelăciune, urlă el.
  Încercă să­l ia pe roşcat, dar Earle ridică pasărea mai sus, unde piticul 
nu putea ajunge.
  Miguel deschise cufărul şi scoase o cutie mică de lemn, de felul celor în 
care se ţin piesele de şah. Era plină de pinteni metalici, îndoiţi, mici pătrate din
pieie de căprioară, găurite în mijloc, şi bucăţi de aţă cerată, ca acelea folosite de
pantofari.
  Se adunară toţi în jur, să­l urmărească în timp ce­l înarma pe Juju. Mai 
întâi şterse pintenii de la picioarele cocoşului, pentru a se asigura că erau 
curaţi, apoi aşeză un pătrat de piele în jurul unuia, aşa încât pintenul ieşea 
prin gaură. Potrivi apoi pintenul metalic peste el şi îl legă cu o bucată de aţă 
moale, înfăşurând­o foarte atent. Făcu la fel şi cu celălalt picior.
  Când termină, Earle începu să facă acelaşi lucru cu marele roşcat.
  Asta­i o pasăre curajoasă, zise Miguel. A câştigat multe lupte. Poate că 
nu arată, dar e destul de iute şi are o lovitură straşnică.
  Bun de pus în oală, dacă vreţi să­mi, ştiţi părerea, zise piticul.
  Earle luă o pereche de foarfeci şi începu să taie din penele roşcatului. 
Piticul îl urmări tăind cea mai mare p&rte din coada păsării dar, când începu 
să taie de pe piept, îl prinse de. Mână.
  Lasă­l în pace! Zbieră el. O să­l omori repede în felul ăsta. Are nevoie de 
ele pentru protecţie.
  Se întoarse iar spre Claude.
  Vă rog, domnule, lăsaţi­mă să­l mânuiesc eu.
  Puneţi­l să plătească o parte din preţul păsării, zise Miguel.
  Claude râse şi­i făcu semn lui Earle să­i dea pasărea lui Abe. Earle nu 
vroia şi se uită cu înţeles la Miguel.
  Piticul începu să danseze de furie.
  Încercaţi să ne trişaţi, ţipă el.
  Hai dă­i­l, zise Miguel.
  Piticul vârî pasărea sub braţul stâng, astfel încât mâinile să­i fie libere, şi
începu să cerceteze pintenii din cutie. Toţi aveau aceeaşi lungime, trei incii, dar
unii erau mai încovoiaţi decât alţii. Alese o pereche şi îi explică lui Claude 
strategia.
  O să se lupte în mare parte pe spate. Perechea asta o să se potrivească 
pentru aşa ceva. Dacă ar putea să se ridice deasupra celeilalte păsări nu le­aş 
folosi.
  Se lăsă pe genunchi şi le ascuţi, frecându­le de ciment, până ajunseră ca 
nişte ace.
  Avem vreo şansă? Întrebă Tod.
  Nu poţi şti niciodată, zise el scuturându­şi capul exagerat de mare. Pare 
aproape o pasăre moartă.
  După ce potrivi pintenii cu mare grijă, inspectă pasărea, întinzându­i 
aripile şi suflându­i penele ca să­i vadă pielea.
  Creasta nu­i destul de roşie pentru a fi în formă bună de luptă, zâse el, 
pişcând­o, dar arată puternic. Probabil c­o fi fost bun cândva.
  Ţinu pasărea în mână şi­i privi capul. Când Miguel îl văzu examinându­i 
ciocul, îi spuse neliniştit să nu mai piardă vremea. Dar piticul nu­i dădu atenţie
şi continuă să bombăne singur. Făcu semn lui Tod şi lui Claude să se uite.
  Ce vă spuneam! Zise el, pufnind de indignare. Am fost trişaţi.
  Arătă o linie subţire ce străbătea vârful ciocului păsării.
  Nu e o fisură, protestă Miguel, e un semn.
  Întinse mâna spre pasăre ca pentru a­i şterge ciocul iar aceasta îl lovi 
sălbatic. Asta îi făcu plăcere piticului.
  O să luptăm, zise el, dar nu vom paria.
  Earle urma să arbitreze. Luă o bucată de cretă şi trase trei linii în centrul
arenei, una lungă în mijloc şi două mai scurte, paralele cu ea, cam la trei 
picioare distanţă.
  Lăsaţi cocoşii, strigă el.
  Nu, îi întărâtăm mai întâi, protestă piticul.
  El şi cu Miguel se aşezară la distanţă de un braţ şi întinseră păsările 
înainte, să le înfurie. Juju îl prinse pe roşcat de creastă şi îl ţinu până când îl 
desprinse Miguel. Roşcatul, care fusese destul de apatic, se însufleţi şi piticul îl 
ţinu cu greu. Cei doi apropiará iar păsările şi iarăşi Juju prinse creasta celui 
roşcat. Cocoşul cel mare deveni nebun de furie şi se zbătea să ajungă ia 
pasărea mai'mică.
  Suntem gata, zise piticul.
  El şi Miguel intrară în arenă şi îşi aşezară păsările jos pe liniile scurte în 
aşa fel încât să stea faţă în faţă. Le ţinură de cozi şi aşteptară ca Earle să dea 
semnalul de începere.
  Lăsaţi­i, comandă el.
  Piticul urmărise buzele lui Earle şi dădu drumul păsării primul dar Juju 
se ridică drept în aer şi­şi înfipse un pinten în pieptul roşcatului. Trecu prin 
pene până la carne. Roşcatul se întoarse cu pintenul încă înfipt în el şi­şi lovi 
adversarul de două ori cu ciocul în cap. Despărţiră păsările şi le aşezară pe 
linii.
  Daţi­le drumul! Strigă Earle.
  Din nou Juju se ridică deasupra celeilalte păsări dar de data asta nu 
nimeri cu pintenul. Roşcatul încercă să ajungă deasupra lui dar nu reuşi. Era 
prea stângaci şi greoi pentru a lupta în aer. Juju urca iarăşi, tăind şi lovind 
atât de iute încât picioarele­i păreau o ceaţă aurie. Roşcatul îl întâmpină 
lăsându­se pe coadă şi ridicându­şi picioarele în aer ca o pisică. Juju se lăsă să
cadă iarăşi şi iarăşi. Rupse una din aripile roşcatului apoi aproape îi reteză un 
picior.
  Mânuiţi­i, strigă Earle.
  Când piticul îl ridică pe roşcat, gâtul acestuia începuse să atârne şi era 
doar o grămadă de pene şi sânge. Omuleţul se tângui deasupra păsării apoi se 
apucă de treabă. Ii scuipă în ciocul deschis şi­i strânse creasta între buze ca 
să­i ridice iar sângele în ea. Roşcatul începu să­şi recâştige furia dar nu şi 
puterea. Ciocul i se închise şi gâtul i se îndreptă. Piticu îi netezi şi­i îndreptă 
penele. Nu putu face nimic cu aripa ruptă sau cu piciorul care atârna.
  Daţi­le drumul, zise Earle.
  Piticul insistă ca păsările să fie aşezate una în faţa celeilalte pe linia de 
centru pentru ca roşul să nu trebuiască să se mişte ca să ajungă la adversar. 
Miguel încuviinţă.
  Roşcatul se purtă foarte galant. Când Abe îi dădu drumul de coadă făcu 
un mare efort să se ridice de la pământ şi să­l întâlnească pe Juju în aer dar 
nu putu să ridice decât un picior şi căzu pe­o parte. Juju zbură deasupră­i, se 
întoarse pe jumătate şi ateriză pe spatele lui înfigându­şi amândoi pintenii. 
Roşcatul se eliberă, aruncându­l pe Juju şi făcu un efort teribil să­l agaţe cu 
piciorul cel bun dar căzu iarăşi pe o parte.
  Înainte ca Juju să se poată ridica în aer, roşcatul reuşi să­l lovească 
puternic cu ciocul în cap. Acest lucru obligă pasărea mai mică să încetinească 
şi să lupte pe pământ. În lupta cu ciocul greutatea şi forţa mai mare a 
roşcatului supliniră lipsa piciorului şi a aripii. Reuşi să lovească la fel de bine 
cum primea. Dar, brusc, ciocul lui crăpat se rupse, rămânând doar cu partea 
de jos. O grămadă de sânge apăru acolo unde fusese ciocul. Roşcatul nu se 
retrase deloc ci făcu un mare efort să se ridice încă o dată în aer. Folosindu­şi 
cu îndemânare singurul picior, reuşi să se ridice la şase sau şapte incii dar nu 
de ajuns pentru a­şi putea folosi pintenii, Juju se ridică şi el şi ajunse mult 
deasupra apoi îşi năpusti ambii pinteni în pieptul roşcatului. Din nou unul din 
acele de oţel se înfipse.
  Manevraţi­i, strigă Earle.
  Miguel îşi eliberă pasărea şi i­o dădu pe cealaltă piticului. Abe, gemând 
uşor, îi netezi penele şi­i limpezi ochii cu limba apoi îi vârî capul în gură. 
Roşcatul însă eră terminat. Nici măcar nu­şi putea ţine gâtul drept. Piticul îi 
suflă penele de sub coadă şi­i strânse tare părţile orificiului laolaltă. Când asta 
nu păru să ajute, îşi vârî degetu­i mic înăuntru şi agită testiculele păsării. 
Aceasta se scutură şi făcu un efort cavaleresc să­şi îndrepte gâtul.
  Lăsaţi păsările.
  Încă o dată, roşcatul încercă să se ridice în acelaşi timp cu Juju 
împingând puternic piciorul rămas dar nu făcu decât să se învârtă bezmetic. 
Juju se ridică dar rată. Roşcatul lovi slab cu ciocul lui spart. Juju se ridică iar 
în aer şi, de data asta, îşi vârî un pinten printr­unul din ochii roşcatului, până 
la creier. Roşcatul se prăbuşi mort.
  Piticul „gemu îndurerat, dar nimeni nu mai spuse nimic. Juju ciuguli 
ochiul rămas al păsării moarte.
  Ia­ţi canibalul ăsta împuţit de­aici, ţipă piticul.
  Miguel râse, apoi îl prinse pe Juju şi îi scoase pintenii metalici. Earle făcu
acelaşi lucru cu roşcatul. Manevra cocoşul mort cu blândeţe şi respect.
  Tod dădu mai departe sticla cu wisky.
  Erau bine avansaţi în beţie când Homer intră în garaj. Tresări văzând 
pasărea moartă întinsă pe covor. Dădu mâna cu Claude Estee, după ce Tod îl 
prezentă, şi cu Abe Kusich, apoi ţinu un scurt discurs despre ce­ar fi să intre în
casă cu toţii să bea ceva. Porniră în urma lui.
  Faye îi întâmpină la uşă. Purta o pereche de pantaloni şi o jachetă din 
mătase verde, papuci verzi cu ciucuri mari şi tocuri foarte înalte. Nasturii de 
sus ai jachetei erau desfăcuţi şi i se vedea bine pieptul dar nu şi sânii; nu 
pentru că erau mici, ci pentru că erau depărtaţi şi orientaţi în afară şi în sus.
  Dădu mâna cu Tod şi mângâie piticul pe creştet. Erau prieteni Vechi. 
Acceptând prezentarea stângace făcută de Homer lui Claude, se purtă ca o 
mare doamnă. Era rolul ei favorit şi­l juca ori de câte ori întâlnea un bărbat 
necunoscut, mai ales dacă era cineva a cărui influenţă era evidentă.
  Încântată să vă am oaspete, spuse ea afectat.
  Piticul râse de ea.
  Pe un ton ţeapăn ea îl trimise apoi pe Homer la bucătărie, după sifon, 
gheaţă şi pahare.
  Grozavă toaletă, declară piticul punându­şi la loc pălăria pe care şi­o 
scosese în prag.
  Se căţără într­unul din marile fotolii spaniole, folosindu­se de mâini şi de
genunchi şi se aşeză pe margine cu picioarele atârnând. Arăta asemeni păpuşii 
unui ventriloc.
  Earle şi Miguel rămăseseră în urmă să cureţe. Când intrară Faye îi 
întâmpină cu condescendenţă.
  Bună băieţi. Răcoritoarele vor sosi într­o clipă. Dar poate ai prefera un 
lichior, Miguel.
  Nu, mami, zise el, puţin speriat. O să beau ce beau şi ceilalţi.
  11 urmă pe Earle, de cealaltă parte a camerei, spre canapea. Amândoi 
făcură paşi lungi, ţepeni, ca şi când n­ar fi fost obişnuiţi să se afle într­o casă. 
Se aşezară atenţi, cu spatele drept, cu pălăriile pe genunchi şi mâinile sub 
pălării. Îşi pieptănaseră părul înainte de a părăsi garajul şi capetele lor mici, 
rotunde, străluceau plăcut.
  Homer trecu pe la toţi, servindu­le paharele de băutură de pe o mică 
tavă.
  Toţi făcură paradă cu bunele lor maniere, toţi adică, în afară de pitic care
rămase la fel de arogant ca întotdeauna. Comentă chiar asupra calităţii whisky­
uluiândată ce servi pe toată lumea, Homer se aşeză.
  Doar Faye rămase în picioare. Era total stăpână pe sine în ciuda privirii 
lor insistente. Stătea cu un şoltf împins înainte şi mâna sprijinită pe el. Din 
locul în care şedea Claude îi putea urmări linia fermecătoare a coloanei care i 
se adâncea între fesele ce arătau ca o inimă răsturnată.
  El scoase un fluierat admirativ şi toţi îl aprobară mişcându­se stânjeniţi 
sau râzând.
  Dragul meu, îi spuse ea lui Homer, poate că unii din bărbaţi ar dori 
trabucuri.
  El rămase surprins şi mormăi ceva despre faptul că nu se găseau 
trabucuri în casă, dar că va merge la magazin după ele dacă… Faptul că trebui 
să spună toate astea îl făcu nefericit aşa că îi mai servi cu whisky. Turnă porţii 
foarte generoase.
  — E o nuanţă de verde care vi se potriveşte, spuse Claude.
  Faye se învârti s­o admire toţi.
  Mă gândeam că poate e un pic cam ţipătoare… cam vulgară.
  Nu, spuse Claude cu entuziasm. E uluitoare.
  Ea îl răsplăti pentru compliment, zâmbind într­un mod aparte; secret şi 
trecându­şi limba peste buze. Era unul din gesturile ei cele mai caracteristice şi
foarte de efect. Părea să promită tot felul de intimităţi nedefinite, totuşi era, de 
fapt, la fel de simplu şi mecanic precum cuvântul mulţumesc. Îl folosea pentru 
a răsplăti pe oricine şi pentru orice, indiferent cât de neînsemnat era.
  Claude făcu aceeaşi greşeală pe care Tod o făcuse adesea şi sări în 
picioare.
  Nu vreţi să luaţi loc aici? Spuse el, indicându­şi galant cu mâna propriul 
scaun. Ea acceptă, repetându­şi zâmbetul secret şi mângâierea cu limba. 
Claude se înclină spre ea, dar apoi îşi dădu seama că toată lumea îl urmărea şi 
adaugă o reverenţă ironică pentru a fi mai puţin ridicol. Tod li se alătură apoi 
Earle şi Miguel se apropiară şi ei. Claude îi făcea curte iar ceilalţi stăteau în 
apropiere, privind­o atenţi.
  Lucraţi în cinematografie, domnule Estee? Întrebă ea.
  Da. Şi dumneavoastră sunteţi în cinematografie, nu­i aşa?
  Toată lumea era conştientă de nota imploratoare din vocea lui, dar 
nimeni nu zâmbi. Nu­l condamnară. Era imposibil să scapi de tonul ăsta când 
vorbeai cu ea. Bărbaţii îl folosesc doar ca să spună bună dimineaţa.
  Nu tocmai, dar sper să fiu, zise ea. Am lucrat ca figurantă dar încă n­am 
avut o şansă adevărată. Sper să am una cât de curând. Nu cer decât o şansă. 
Am actoria în sânge. Noi cei din familia Greener, ştiţi, suntem toţi oameni de 
teatru de multă vreme.
  Nu­l lăsase pe Claude să termine, dar lui nu­i păsa.
  Nu muzicaluri, ci drame adevărate. Sigur poate comedii uşoare la 
început. Nu cer decât o şansă. Mi­am cumpărat de curând o groază de haine ca
să­mi ofer o şansă. Nu cred în noroc. Norocul e doar muncă serioasă, se zice, şi
sunt gata să muncesc la fel de serios ca oricine.
  Aveţi o voce încântătoare şi­o folosiţi bine, zise el.
  Nu se putea abţine. După ce­i văzuse zâmbetul secret şi cele ce­l 
însoţiseră voia s­o facă să­l repete mereu.
  Mi­ar plăcea să am un spectacol pe Broadway, continuă ea. Asta e felul 
în care te poţi lansa astăzi. Nu vor să discute cu tine dacă n­ai experienţă de 
scenă.
  Continua să vorbească, povestindu­i cum se face carieră în 
cinematografie şi cum intenţiona ea s­o facă pe­a ei. Era o prostie. Amesteca 
frânturi de sfaturi prost înţelese, din ziarele de specialitate, cu altele din 
revistele pentru admiratori şi le compara cu legendele care înconjurau 
activităţile starurilor de pe ecran şi ale regizorilor. Fără nici o tranziţie 
sesizabilă, posibilităţile deveneau probabilităţi şi sfârşeau prin a deveni 
inevitabile. La început se oprea din când în când şi aştepta să­l audă pe Claude
reluând refrenul unei aprobări pline de zel dar, când îşi dădu drumul, toate 
întrebările ei deveniră retorice, iar şirul cuvintelor se scurgea fără întrerupere.
  Niciunul din ei n­o auzea de fapt. Erau cu toţii prea ocupaţi s­o 
urmărească zâmbind, râzând, fremătând, suspinând, indignându­se, 
încrucişându­şi picioarele, scoţând limba, mărindu­şi sau îngustându­şi ochii, 
scuturând capul în aşa fel încât păhil platinat i se revărsa pe catifeaua roşie a 
spătarului fotoliului. Lucrul ciudat în privinţa gesturilor şi expresiilor ei era că 
nu oglindeau oeea ce spunea. Erau aproape pure. Era ca şi când corpul ei ar fi 
recunoscut cât îi erau de prosteşti cuvintele şi încerca să­şi constrângă 
ascultătorii să fie lipsiţi de spirit critic. Îi reuşi în seara aceea; niciunul nu se 
gândi ' măcar să râdă de ea. Singura mişcare pe care o făcură fu aceea de­a 
strânge mai tare cercul în jurul ei.
  Tod stătea pe marginea lui exterioară, urmărind­o prin spaţiul liber 
dintre Earle şi mexican. Când simţi o bătaie uşoară pe umăr ştiu că era Homer 
dar nu se întoarse. Când bătaia se repetă, dădu mâna la o parte. Câteva clipe 
mai târziu, auzi un scârţâit de pantofi în spatele lui şi, întorcându­se, îl văzu pe
Homer îndepărtându­se pe vârfuri. Ajunse la un fotoliu, în siguranţă, şi se lăsă 
să cadă în el, cu un suspin. Îşi aşeză mâinile grele pe genunchi, câte una pe 
fiecare, şi le privi fix. Simţi ochii lui Tod asupra lui, ridică privirea şi zâmbi.
  Zâmbetu­l lui îl supără pe Tod. Era unul din acele zâmbete iritante care 
păreau să spună: „Prietene, ce ştii tu despre suferinţă?”. Era ceva foartg 
condescendent şi superior în el şi de un snobism insuportabil.
  Se simţea înfierbântat şi îi era puţin rău. Îi întoarse spatele lui Homer şi 
ieşi pe uşa din faţă. Ieşirea lui indignată nu fu foarte reuşită. Se clătină destul 
de tare şi când ajunse la trotuar trebui să se aşeze pe bordură cu spatele la un 
palmier.
  Da unde şedea nu vedea oraşul în valea de la poalele canionului, dar 
putea sesiza reflectarea luminilor lui care atârnau pe cerul de deasupra, ca 
pânza unei umbrele de soare. Partea de cer neluminată, din marginea formei de
umbrelă, era de un negru intens, cu o vagă umbră albăstruie.
  Homer îl urmă afară şi rămase în picioare în spatele lui, temându­se să 
se apropie. Ar fi putut să se strecoare fără ca Tod să ştie dacă acesta n­ar fi 
ridicat deodată privirea şi nu i­ar fi observat umbra.
  Salut, zise el.
  Îi făcu semn lui Homer să i se alătura pe bordură.
  O să răceşti, zise Homer.
  Tod îi înţelese protestul. Il făcuse pentru că voia să fie sigur că îi era 
binevenită compania. Cu toate astea Tod refuză să repete invitaţia. Nici măcar 
nu se mai întoarse să­l privească. Era sigur că arbora zâmbetul de suferinţă 
îndelungată şi nu voia să i­l mai vadă.
  Se întrebă de ce toată simpatia lui se transformase în răutate. Din cauza 
lui Faye? Li era imposibil să admită. Pentru că era incapabil să facă ceva ca să­l
ajute? Acest motiv era mai confortabil, dar îl respinse cu şi mai puţină 
consideraţie. Nu se erijase niciodată în vindecător.
  Homer privea în partea cealaltă, spre casă, urmărind uşa camerei de zi. 
Îşi lăsă capul într­o parte când cineva râse. Cele patru sunete scurte ha­ha şi 
iarăşi ha­ha, note distincte, aparţineau piticului.
  Ai putea învăţa de la el, spuse Tod.
  Ce? Întrebă Homer întorcându­se să­l privească.
  Dă­i drumul.
  Nerăbdarea lui îl jigni şi îl nedumeri pe Homer. El înţelese asta şi îi făcu 
semn să se aşeze.
  Homer se supuse. Reuşi cu greu să se lase pe vine şi­o făcu lovindu­se. 
Se aşeză mângâindu­şi genunchiul.
  Ce este? Spuse Tod în cele din urmă făcând o încercare de a fi amabil.
  Nimic, Tod, nimic.
  Era recunoscător şi­şi lărgi zâmbetul. Tod nu se putu abţine să nu­i 
remarce toate atributele supărătoare, resemnare, bunătate, umilinţă.
  Şezură tăcuţi, Homer cu umerii grei, aplecaţi, şi cu zâmbetul dulce pe 
chip, Tod încruntat, cu spatele sprijinit de palmier. In casă radioul cânta şi 
urletul lui umplea strada.
  Şezură mult timp fără să vorbească. De câteva ori Homer începu să 
spună ceva, dar nu părea capabil să dea drumul cuvintelor. Tod refuză să­l 
ajute cu o întrebare.
  Mâinile­i mari părăsiră poala unde jucaseră „moşul şi baba” şi se 
ascunseră la subţiori. Rămaseră acolo pentru moment apoi îi alunecară sub 
coapse. Un moment mai târziu se reîntoarseră în poală. Dreapta făcu să 
pocnească încheieturile mâinii stingi, una câte una, apoi stânga făcu acelaşi 
serviciu dreptei. Părură mai uşoare, pentru moment, dar nu mult timp. 
Reîncepură „moşul şi baba” trecând prin tot spectacolul şi terminând cu 
pocnitul încheieturilor ca mai înainte. Începu a treia oară dar, surprinzând 
privirea lui Tod, se opri şi­şi prinse mâinile între genunchi.
  Era cel mai complicat tic pe care Tod îl văzuse vreodată. Ceea ce­l făcea 
cât se poate de groaznic era precizia. Nu era pantomimă, cum crezuse la 
început, ci balet manual.
  Când Tod văzu mâinile începând să se târască iar, exlodă.
  — Pentru numele lui Dumnezeu!
  Mâinile se zbătură să se elibereze dar Homer îşi strânse genunchii şi le 
reţinu.
  Îmi pare rău, zise el.
  A, e în regulă.
  Dar „nu mă pot abţine, Tod. Trebuie s­o fac de trei ori.
  Nu mă deranjează.
  Îi întoarse spatele.
  Faye începu să cânte şi vocea ei se revărsa în stradă.
  Ai visat o pipă chiar de cinci picioare Nici prea slabă, nici prea tare, Vei fi 
sus, dar nu prea midt Dacă eşti drogată – drogatăă…
  În locul tonului ritmat, obişnuit, folosea unul lugubru, făcând melodia 
tânguitoare ca şi când ar fi fost un cântec funebru. La sfârşitul fiecărei strofe 
trecea la un alt ton minor.
  Sunt regina tuturor.
  Vreau să fiu sus, să mă leagăn uşor, Aprinde­o ţigară şi fie ce­o fi Dacă 
eşti drogată – drogatăă…
  Cântă foarte drăguţ, spuse Homer.
  E beată.
  Nu ştiu ce să fac, Tod, se plânse Homer. A băut groaznic de mult în 
ultima vreme. Ne distram bine înainte de venirea lui dar acum nu ne mai 
distrăm deloc, de când a început să dea târcoale.
  De ce nu scapi de el?
  Mă gândeam la ce spuneai despre autorizaţia da­a ţine găini.
  Tod înţelese ce voia el.
  O să­i reclam mâine la Oficiul Sanitar.
  Homer îi mulţumi, apoi insistă să expââce în detaliu de ce nu putea s­o 
facă el însuşi.
  Dar asta te scapă numai de mexican, spuse Tod. Va trebui să­l dai afară 
singur pe Earle.
  Oare n­o să pleca cu prietenul lui?
  Tod înţelese că Homer îl implora să aprobe ca să poată continua să spere,
dar refuză.
  Nici o şansă. Va trebui să­l dai afară.
  Homer acceptă aceasta cu zâmbetul lui curajos şi dulce.
  Poate.
  Spune­i lui Faye s­o facă, zise Tod.
  O, nu pot.
  De ce dracu' nu? E casa ta.
  Nu fi supărat pe mine Toddie.
  Bine, Homie. Nu sunt supărat pe tine.
  Vocaa lui Faye se auzea prin geamul deschis.
  Iar când gltlejul ne e uscat Simţi că te­ai înălţat Dacă eşti drogată, 
Ceilalţi îngânară ultimul cuvânt, repetându­l.
  Drogatăă…
  — Toddie, începu Homer, dacă…
  Nu­mi mai spune Toddie, pentru Dumnezeu!
  Homer nu înţelese. Il prinse pe Tod de mână.
  N­am vrut să spun nimic rău. Acolo, acasă, noi spunem…
  Tod nu suportă semnalele lui tremurătoare de afecţiune. Se eliberă cu o 
smucitură.
  Vai, Toddie, dar eu…
  E o târfă!
  Auzi geamătul lui Homer apoi îi auzi genunchii pocnind pe când se 
străduia să se ridice.
  Vocea lui Faye venea curgând pe fereastră, un bocet tânguitor care se 
întrerupea la mijloc cu un refren răguşit:
  Sus, sus, sus, sus, când eşti sus, Totu­i feerie.
  Ia­o lin spre locul de fumat Umple­ţi minţile cu fumul mentolat Atunci vei
şti că trupul tău ţi­e dat Nu­ţi pese că nu mai plătiţi ch irie Ceru­i sus şi­s sus 
şi eu Dacă eşti drogată – drogatăă.
  Când Tod se întoarse în casă, îi găsi pe Earle, Abe Kusich şi Claude stând
într­un grup compact şi urmărind­o pe Faye ce dansa cu Miguel. Dansau un 
tango lent pe muzica de la fonograf. O ţinea foarte strâns, cu unul din picioare 
vârât între ale ei şi se legănau în spirale lungi care se întrerupeau ritmic printr­
o volută la vârful fiecărei întoarceri. Toţi nasturii jachetei ei de casă erau 
desfăcuţi, iar braţul cu care­o ţinea în jurul taliei era vârât pe sub haine.
  Tod rămase o clipă din prag, urmărind dansatorii apoi se îndreptă spre o 
măsuţă pe care se afla sticla de whisky. Îşi turnă un sfert de pahar, îl dădu pe 
gât apoi îşi turnă altul. Luând sticla se duse spre Claude şi ceilalţi. Nu­i dădură
nici o atenţie; capetele lor se mişcau doar pentru a urmări dansatorii asemeni 
galeriei la un meci de tenis.
  L­ai văzut pe Homer? Întrebă Tod, atingând braţul lui Claude.
  Claude nu se întoarse dar piticul o făcu. Acesta din urmă vorbi ca 
hipnotizat.
  Ce ştoarfă! Ce ştoarfă!
  Tod îi părăsi şi merse să­l caute pe Homer. Nu era în bucătărie aşa că 
încercă în dormitoare. Unul din ele era încuiat. Bătu uşor, aşteptă apoi repetă 
bătaia. Nu primi răspuns dar crezu că aude o mişcare. Se uită pe gaura cheii. 
Camera era cufundată în întuneric.
  Homer, zise el încet.
  Auzi patul scârţâind apoi Homer răspunse.
  Cine e?
  Eu sunt, Toddie.
  Folosi diminutivul cu toată seriozitatea.
  Pleacă, te rog, spuse Homer.
  Lasă­mă să intru o clipă. Vreau să­ţi explic ceva.
  Nu, spuse Homer, pleacă, te rog.
  Tod se întoarse în camera de zi. Muzica fonografului fusese înlocuită cu 
un fox­trot şi Earle era cel care dansa acum cu Faye. O ţinea cu amândouă 
braţele, îmbrăţişând­o strâns, şi se învârteau prin cameră, lovindu­se de pereţi 
şi de mobilă. Faye râdea sălbatic, cu capul lăsat pe spate. Earle îşi ţinea 
amândoi ochii închişi.
  Miguel şi Claude râdeau şi ei, dar piticul nu. El stătea cu pumnii 
încleştaţi şi bărbia împinsă în afară. Când nu mai putu suporta, alergă după 
dansatori să­i despartă.
  Lasă­mă să dansez, strigă el.
  Earle întoarse capul uitându­sa la pitic peste umăr.
  Şterge­o! Cară­te, şterge­o!
  Faye şi Earle se opriseră îmbrăţişaţi. Când piticul coborî capul, ca un 
ţap, şi încercă să se vâre între ei, ea întinse mâna şi­l pişcă de nas.
  Lasă­mă să dansez, mugi el.
  Încercară să continue, dar Abe nu­i lăsă. Îşi vârise mâinile între ei şi 
încerca disperat să­i despartă. Când asta nu­i merse îl lovi pe Earle, cu forţă, în
fluierele picioarelor. Earle lovi şi el iar cizma lui ateriză în pântecul omuleţului, 
trântindu­l pe spate. Toată lumea râse.
  Piticul se zbătu să se ridice în picioare şi rămase cu capul plecat ca un 
berbecuţ. Tocmai când Faye şi Earle reîncepură să danseze el se repezi între 
picioarele lui Earle şi se prinse de sus cu ambele mâini. Earle ţipă de durere şi 
încercă să ajungă la el. Ţipă din nou, apoi gemu şi începu să se lase spre 
podea, sfâşiind în cădera haina de mătase a lui Faye.
  Miguel îl apucă pe Abe de gât. Piticul dădu drumul prăzii şi Earle se 
prăbuşi pe podea. Ridicându­l pe omuleţ, Miguel îl prinse de glezne şi­l izbi de 
perete, ca un om care omoară un iepure, izbindu­l de un pom. Legănă piticul ca
să­l mai trântească o dată dar Tod îl apucă de braţ. Apoi Claude îl prinse pe 
pitic şi amândoi îl smulseră din mâna mexicanului.
  Era inconştient. Îl duseră la bucătărie şi­l ţinură sub apă rece. Când 
văzură că e întreg se întoarseră în camera de zi.
  Miguel îl ajuta pe Earle să se aşeze pe canapea. Toată culoarea se 
scursese din faţa lui acoperită de transpiraţie. Miguel îi desfăcu pantalonii în 
timp ce Claude ii scoase cravata şi­i descheie gulerul.
  Faye şi Tod urmăreau stând de­o parte.
  Uite.
  — Zise ea, haina mea nouă e praf.
  Una din mâneci fusese aproape smulsă şi umărul îi ieşea afară. 
Pantalonii erau de asemenea sfâşiajţi. În timp ce­o privea, ea îşi desfăcu 
pantalonii şi­i dădu jos. Purta o pereche de chiloţi strimţi din dantelă neagră. 
Tod făcu un pas spre ea apoi ezită. Ea îşi aruncă pantalonii pe braţ, se întoarse
încet şi se îndreptă spre uşă.
  Faye, şopti Tod.
  Ea se opri şi­i zâmbi.
  Mă duc să mă culc, zise ea. Scoate­l pe mititelul ăla de­aici.
  Claude se apropie şi­l luă pe Tod de braţ.
  S­o ştergem, zise el.
  Tod aprobă.
  Ar fi mai bine să­l luăm cu noi pe homuncul. Altfel e în stare să­i omoare 
pe toţi.
  Tod aprobă iar şi­l urmă în bucătărie. Îl găsiră pe pitic ţinându­şi o 
bucată mare de gheaţă pe­o parte a capului.
  Am un cucui unde m­a pocnit ticălosul ăla.
  Îi făcu să i­l pipăie şi să­l admira.
  Să mergem acasă, zise Claude.
  Nu, zise piticul, să mergem la femei. De­abia m­am pornit.
  Las­o dracului, i­o tăie Tod. Haide.
  Tl împinse pe pitic spre uşă.
  Ia­ţi mâinile de pe mine, nătărăule, răcni mititelul.
  Claude păşi între ei.
  Uşurel, cetăţene, zise al.
  Bine, dar fără îmbrânceală.
  Păşi ţanţoş afară, iar ei îl urmară.
  Earle zăcea încă întins pe canapea. Avea ochii închişi şi se ţinea pe sub 
burtă cu amândouă mâinile. Miguel nu era acolo.
  Abe chicoti, dând din cap bucuros.
  L­am aranjat pe cowboy­ul ăla.
  Afară pe trotuar încercă iar să­i facă să­l însoţească.
  Haideţi, băieţi – o să ne distrăm.
  Eu merg acasă, zise Claude.
  Merseră cu piticul până la maşina lui şi­l urmăriră urcând la volan. Avea 
dispozitive speciale la ambreiaj şi la frână ca să poată ajunge la ele cu 
picioruşele lui.
  Veniţi în oraş?
  Nu, mulţumesc, spuse Claude politicos.
  Atunci duceţi­vă la dracu'!
  Acesta fu salutul lui de despărţire. Deblocă frâna şi maşina porni.
  Tod se trezi în dimineaţa următoare cu o durere de cap înfiorătoare. 
Talefonă la studio să anunţe că nu va merge şi rămase în pat până la amiază, 
apoi coborî în oraş să­şi ia micul, dejun. După câteva ceşti de ceai fierbinte se 
simţi puţin mai bine şi hotărî să­l viziteze pe Homer. Încă voia să­şi ceară 
scuze.
  Urcatul dealului spre Pinyon Canyon făcu să­i bubuie capul şi se simţi 
uşurat când nu răspunse nimeni bătăilor sale repetate în uşă. Pe când pleca, 
văzu una din draperii mişcându­se şi se întoarse să mai bata o dată. Tot nu 
răspunse nimeni.
  Merse în spate la garaj. Maşina lui Faye lipsea şi la fel cocoşii de luptă. 
Trecu în spatele casei şi bătu la uşa bucătăriei. Liniştea părea cumva prea 
adâncă. Încercă uşa şi descoperi că nu e încuiată. Strigă de ctteva ori în semn 
de avertizare apoi trecu din bucătărie în camera de zi.
  Draperiile de catifea roşie erau trase de tot dar îl putu vedea pe Homer 
şezând pe canapea şi privindu­*i fix spatele mâinilor aşezate pe genunchi. Purta
o cămaşă de noapte din bumbac, demodată, iar picioarele îi erau goale.
  Acum te­ai trezit?
  Homer nici nu se mişcă nici nu răspunse.
  Tod încercă iar.
  Ce petrecere!
  Ştia că era o prostie să se arate entuziast, dar nu ştia cum ­săfie altfel.
  Măi, ce mahmureală am, continuă el, mergând atât de departe încât să­
ncerce un chicotit.
  Homer nu­i dădu nici o atenţie.
  Camera era exact aşa cum o lăsaseră în seara trecută. Mesele şi scaunele
erau răsturnate iar tabloul spart zăcea unde căzuse. Pentru a­şi oferi un motiv 
să rămână începu să facă ordine. Aranjă scaunele, îndreptă covorul şi ridică 
mucurile de ţigară împrăştiate pe podea. Apoi trase draperiile şi deschise 
geamul.
  Aşa e mai bine, nu? Întrebă el, cu veselie.
  Homer privi o clipă în sus apoi iarăşi spre mâini.
  Tod văzu că începea să iasă din starea­i de letargie.
  Vrei nişte cafea? Întrebă el.
  Îşi ridică mâinile de pe genunchi şi le ascunse la subţiori, strângându­le 
acolo, dar nu răspunse.
  Nişte cafea fierbinte – ce zici?
  Îşi luă mâinile de sub braţe şi se aşeză pe ele. După ce aşteptă puţin, 
dădu din cap că nu, încet, greoi ca un câine cu un scai în ureche.
  O să fac eu nişte cafea.
  Tod merse în bucătărie şi puse ibricul pe sobă. In timp ce apa fierbea, 
aruncă o privire în camera lui Faye. Fusese golită. Toate sertarele mesei de 
toaletă erau trase şi podeaua era plină da cutii goale. O sticluţă de parfum 
spartă zăcea în mijlocul covorului şi mirosea puternic a gardenie.
  Când cafeaua fu gata, turnă în două ceşti şi le duse în camera de zi, pe o 
tavă. Îl găsi pe Homer aşa cum îl lăsase, aşezat pe mâini. Mută o măsuţă 
aproape de el şi puse tava pe ea.
  Mi­am adus şi mie o ceaşcă zise el. Hai bea­o până e fierbinte.
  Tod ridică ceaşca şi i­o întinse dar, când văzu că era gata să vorbească, o 
puse jos şi aşteptă.
  Mă întorc la Wayneville, zise Homer.
  O idee splendidă – grozav!
  Împinse iarăşi cafeaua spre el. Homer o ignoră. Înghiţi de câteva ori 
încercând să dea pe gât ceva ce i se înţepenise acolo apoi începu să suspine. 
Plângea fără să­şi acopere faţa sau să plece capul. Zgomotul era asemănător 
celui făcut de un topor care taie un pin, zgomot greu, găunos, bolovănos. Era 
repetat ritmic dar fără accent. Nu exista nici un progres în el. Fiecare hohot era
exact la fel cu cel precedent. Nu va atinge niciodată un punct culminant.
  Tod îşi dădu seama că nu avea nici un rost să­l oprească. Numai un 
prost ar avea curajul să o facă. Se duse în colţul cel mai îndepărtat al camerei 
şi aşteptă.
  Tocmai pe când era gata să­şi aprindă a doua ţigară, Homer îl strigă.
  Tod!
  Sunt aici Homer.
  Se îndreptă iarăşi grăbit spre canapea.
  Homer plângea încă dar, brusc, se opri, chiar mai abrupt decât începuse.
  Da, Homer? Întrebă Tod încurajator.
  Ea a plecat.
  Da, ştiu. Bea nişte cafea.
  A plecat.
  Tod ştia că el avea mare încredere în zicători aşa eă încercă una.
  Ducă­se unde şi­a înţărcat mutu' iapa.
  A plecat înainte să mă trezesc, zise el.
  De ce dracu'­ţi pasă? Te întorci la Wayneville.
  N­ar trebui să înjuri, spuse Homer cu acelaşi calm de nebun.
  Îmi pare rău, mormăi Tod.
  Cuvântul „rău” fu asemeni dinamitei pusă sub un stăvilar.
  Vorbele ţâşniră din Homer într­un torent noroios, şerpuitor. La început 
Tod crezu că­i face bine să se descarce în felul ăsta. Dar greşea. Lacul din 
spatele stăvilarului se umplea la loc prea repede. Cu cât vorbea mai mult, cu 
atât presiunea creştea pentru că fluxul era circular şi se întorcea iar în spatele 
stăvilarului.
  După ce vorbi continuu timp de douăzeci de minute se opri în mijlocul 
propoziţiei. Se lăsă pe spate, închise ochii şi păru să adormă. Tod îi puse o 
perniţă sub cap. După ce­l privi un timp se întoarse în bucătărie.
  Se aşeză şi încercă să înţeleagă ce­i spusese Homer. O mare parte erau 
bolboroseli nedesluşite. Dar altele nu. Descoperi o cheie care îl ajută în 
momentul când îşi dădu seama că o parte nu erau confuze, cât mai ales 
desincronizate. Cuvintele mergeau unul înaintea celuilalt şi nu unul după altul.
Ceea ce luase drept şiruri lungi era de fapt un cuvânt dens şi nu o propoziţie. 
La fel, mai multe propoziţii erau simultane şi nu formau un paragraf. Folosind 
această cheie putu să aranjeze o parte din ceea ce auzise pentru a reconstitui 
sensul obişnuit pe care îl aveau.
  După ce Tod îl jignise, spunând lucruri urâte despre Faye, Homer 
alergase în spatele casei şi intrase prin bucătărie apoi se dusese să tragă cu 
ochiul în camera de zi. Nu era supărat pe Tod, doar surprins şi deprimat, 
pentru că Tod era băiat de treabă. Din holul care dădea în eamera de zi vedea 
că toată lumea se distrează şi se bucura pentru că era oarecum plictisitor 
pentru Faye să trăiască alături de un om bătrân ca el. O făcea să devină 
agitată. Nimeni nu­l observă trăgând cu ochiul de­aeele ţi el se bucura pentru 
că nu prea avea chef să sa alăture distracţiei, deşi îi plăcea să­i vadă pe alţii 
distrându­se. Faye dansa eu domnul Estee şi făceau o pereche frumoasă. Ea 
părea fericită. Faţa ei strălucea ca întotdeauna când era fericită. După aceea 
dansase cu Earle. Nu­i plăcuse asta din cauza felului în care o ţinea. Nu putea 
înţelege ce vedea ea la tipul ăla. Nu era simpatic, asta­i tot. Avea ochi răi. La 
hotel obişnuiau să se păzească de tipi ca el şi nu le făceau niciodată credit 
pentru că nu­şi achitau notele de piaţă. Poate că nu­şi găsea slujbă pentru că 
nimeni n­avea încredere în el, deşi era adevărat, cum zicea Faye, că mulţi 
oameni n­au slujbă în ziua de azi. Stând acolo şi privind petrecerea pe furiş, 
bucurându­se de râs şi de muzică, l­a văzut pe Earle prinzând­o pe Faye, 
îndoind­o pe spate şi sărutând­o şi toată lumea a râs deşi îţi puteai da seama 
că lui Faye nu­l plăcuse pentru că îl pălmuise. Lui Earle nu­i păsase, o 
sărutase iar, un sărut lung şi scârbos. Ea s­a desprins şi­a fugit spre uşa unde 
stătea el. A încercat să se ascundă dar ea l­a surprins. Deşi el n­a spus nimic, 
ea a zis că era urât s­o spioneze şi n­a vrut să asculte când a încercat să­i 
explice. A intrat în camera ei şi el a urmat­o să­i spună cum stau lucrurile cu 
privitul pe furiş, dar ea s­a purtat groaznic şi l­a înjurat în timp ce se ruja. Apoi
ea a spart sticluţa de parfum. Asta a înfuriat­o şi mai mult. El a încercat să­i 
explice, dar ea nu voia să asculte şi continua să­i spună în toate felurile. Aşa că
s­a dus în camera lui, s­a dezbrăcat şi­a încercat să adoarmă. Apoi Tod l­a 
trezit şi a vrut să intre să discute. El nu era supărat, dar nu avea chef să 
discute chiar atunci, tot ce voia era să doarmă. Tod plecase şi de­abia se urcase
iar în pat când s­au auzit nişte ţipete şi lovituri groaznice. Se temea să iacă să 
vadă şi s­a gândit să cheme poliţia, dar îi era frică să meargă în hol unde era 
telefonul aşa că a început să sa îmbrace ca să coboare pe geam şi să meargă 
după ajutor, pentru că părea să fi fost vorba de o crimă, dar înainte de a­şi fi 
încălţat pantofii, îl auzise pe Tod discutând cu Faye şi­şi închipuise că e în 
ordine, altfel ea n­ar fi râs, aşa că se dezbrăcase şi se culcase iar. Nu putuse să
adoarmă tot întrebându­se ce s­o fi întâmplat aşa că, atunci când se făcuse 
linişte în casă, îşi încercă norocul şi bătu la uşa lui Faye pentru a afla. Faye îl 
lăsase să intre. Era ghemuită în pat ca o fetiţă, îi spusese tăticule, îl sărutase 
şi­i zisese că nu era deloc supărată pe el. Spusese că avusese loc o bătaie, dar 
că nimeni nu era rănit iar el să se întoarcă în pat şi vor discuta mai mult 
dimineaţa. El se întorsese aşa cum zisese ea, şi adormise, dar se trezise iar pe 
când se lumina de ziuă. La început se întrebase de ce s­o fi trezit, pentru că 
odată ce adormea nu se trezea de obicei înainte de­a suna deşteptătorul. Ştiuse
că s­a întâmplat <jeva dar nu ştiuse ce până nu auzise un zgomot în camera lui
Faye. Era un geamăt şi crezuse că visează, dar îl auzise iar. Era sigur că Faye 
gemea. Se sculase din pat şi mersese la uşa ei, bătuse şi întrebase dacă­i era 
rău. Ea nu răspunsese şi geamătul încetase, aşa că se întorsese în pat. Puţin 
mai târziu ea gemuse iar, aşa că se dădu jos din pat gândindu­se că s­ar fi 
putut ca ea să vrea sticla eu apă fierbinte sau o aspirină şi un pahar cu apă 
sau altceva şi bătuse iar la uşa ei vrând doar s­o ajute. Ea îl auzise şi­i spusese
ceva. El nu înţelese dar crezuse că voia ca el să intre. De multe ori când o 
durea capul el îi aducea o aspirină şi un pahar cu apă în mijlocul nopţii. Uşa 
nu era încuiată. Te­ai fi putut gândi că a încuiat uşa pentru că mexicanul era 
în pat cu ea, goi amândoi, iar ea îl ţinea în braţe. Faye îl văzuse şi­şi trăsese 
cearşafurile peste cap, fără să spună nimic. El nu ştiuse ce să facă, aşa că 
ieşise din cameră şi închisese uşa. Stătea în hol încercând să vadă ce era de 
făcut, simţindu­se foarte ruşinat, când Earle apăru cu cizmele în mână. 
Trebuie să fi dormit în camera de zi. Voia să ştie care era problema. „Faye e 
bolnavă” zisese el „şi îi aduc un pahar cu apă”. Dar atunci Faye gemuse iar şi 
Earle o auzise. Deschisese uşa brusc. Faye ţipase. El ii auzise pe Earle şi pe 
Miguel înjurându­se şi bătându­se. Se temuse să cheme poliţia din cauza lui 
Faye şi nu ştia ce să facă. Faye continua să ţipe. Când uşa se deschisese, 
Miguel căzuse afară cu Earle peste el, lovindu­se unul pe altul. El alergase în 
cameră şi încuiase uşa. Ea avea cearşafurile trase peste cap şi ţipa. Îi auzise pe
Earle şi pe Miguel bătându­se în hol apoi nu­î mai auzise deloc. Ea continua 
să­şi ţină cearceafurile trase peste cap. încercase să­i vorbească, dar nu 
răspundea. Se aşezase pe un scaun s­o păzească în cazul în care Earle şi 
Miguel s­ar întoarce dar ei nu apărură şi după o vreme ea­şi îndepărtase 
cearşafurile de pe faţă şi îi spusese să plece. Îşi trăsese cearşafurile la loc când 
el răspunsese, aşa că mai aşteptase puţin şi iarăşi ea îi spusese să plece fără 
să­l lase să­i vadă faţa. Nu­i mai auzea nici pe Miguel nici pe Earle. Deschisese 
uşa şi privise afară. Plecaseră. Închise uşile şi geamurile, mersese în camera lui
şi se întinsese pe pat. Înainte să­şi dea seama, adormise, iar când se trezise, ea 
era plecată. Nu găsise decât cizmele lui Earle în hol. Le aruncase afară în spate 
şi dimineaţa dispăruseră.
  Tod intră în camera de zi să vadă ce mai făcea Homer. Acesta era încă pe 
canapea dar îşi schimbase poziţia. Îşi ghemuise corpul mare adunându­l ca pe 
o minge. Genunchii şi­i trăsese aproape până la bărbie, coatele­l erau adunate 
iar mâinile strânse la piept. Dar nu era relaxat. O anume forţă interioară a 
nervilor şi muşchi­^ lor se străduia să facă mingea din ce în ce mai mică. Era 
ca un arc de oţel care fusese eliberat din funcţia lui într­o maşină permiţându­
i­se să­şi folosească toată forţa în mod centripet. În timp ce era o parte a unei 
maşini, forţa arcului fusese folosită împotriva altor forţe, mai puternice, dar 
acum, eliberat în sfârşit, se străduia să atingă forma încolăcirii sale iniţiale.
  Încolăcirea iniţială… într­o carte de psihologie a comportamentului 
anormal împrumutată din biblioteca de la colegiu, văzuse cândva o fotografie a 
unei femei, dormind într­un hamac, a cărei postură era foarte asemănătoare cu
a lui Homer. „întoarcerea la faza uterină” sau ceva asemănător era scris 
dedesubt. Femeia dormise în hamac fără să­şi schimbe poziţia aceea de fetus în
pântece timp de mulţi ani. Doctorii spitalului de nebuni n­o putuseră trezi 
decât pentru scurte perioade de timp şi acelea la intervale de luni.
  Se aşeză să fumeze o ţigară şi se întrebă ce­ar trebui să facă. Să cheme 
un doctor? Dar, la urma urmei, Homer fusese treaz cea mai mare parte a nopţii
şi era epuizat. Doctorul îl va scutura de câteva ori iar el va căsca şi va întreba 
ce s­a întâmplat. Putea încerca să­l trezească singur. Dar nu fusese o pacoste 
destul de mare până atunci? Era mult mai bine să doarmă chiar dacă era un 
caz de „întoarcere la faza uterină”.
  Ce evadare perfectă era întoarcerea în pântece. De departe mai bună 
decât Religia sau Arta sau Insulele din Mările Sudului. Era atât de plăcut şi 
cald acolo iar hrănirea era automată. Totul era perfect în acel hotel. Nu era de 
mirare că amintirea acelui adăpost întârzia în sângele şi nervii tuturor. Era 
întuneric, da, dar ce întunecime bogată şi caldă. Mormântul lipsea din ea. Nu 
era de mirare că fiecare se lupta atât de disperat să nu fie expulzat când expira 
chiria celor nouă luni.
  Tod îşi privi ţigara. Îi era foame şi­şi voia prânzul şi un scotch dublu cu 
sifon. După ce va mânca se va întoarce să vadă ce mai face Homer. Dacă tot va 
dormi o să încerce să­l trezească. Dacă nu va putea, s­ar putea să cheme un 
doctor.
  Îi mai aruncă o privire apoi ieşi pe vârfuri din căsuţă, închizând uşa cu 
grijă.
  Tod nu merse direct să ia masa. Trecu mai întii pe la şelăria lui Hodge, 
gândindu­se că ar putea afla ceva despre Faye. Calvin era acolo, alături de un 
indian plin de riduri, care avea părul lung prins în jurul frunţii cu o bentiţă 
încrustată cu mărgele. Pe pieptul indianului atârna o bucată de carton pe care 
scria:
  PUNCTUL DE VlNZARE AL LUI TUTTLE pentru RELICVE ORIGINALE 
ALE VECHIULUI VEST Mărgele, Argint, Bijuterii, Mocasini Păpuşi, Jucării, 
Cărţi rare, Ilustrate.
  CUMPĂRAŢI O AMINTIRE de la PUNCTUL DE VlNZARE AL LUI TUTTLE.
  Calvin era ca întotdeauna prietenos.
  Salut, strigă el, când Tod se apropie.
  Fă cunoştinţă cu şeful, adăugă el rânjind. „Şeful Pupă­mi­Dosul”.
  Indianul râse de glumă, zgomotos.
  Trebuie să trăieşti cumva, zise el.
  A fost Earle pe aici astăzi? Întrebă Tod.
  Îhî! A plecat acum o oră.
  — Am fost la o petrecere ieri seară şi eu…
  Calvin interveni lovindu­şi coapsa cu latul palmei.
  Trebuia să fi fost o chermeză după câte povestea Earle. Nu­i aşa, 
Skookum9.
  Ai fost pe­acolo Sharley? Încuviinţă indianul arătându­şi interiorul negru 
al gurii, limba purpuria şi dinţii portocalii, stricaţi.
  Am auzit că s­a lăsat cu bătaie după ce­am plecat.
  Calvin se plesni iarăşi peste coapsă.
  Precis c­o fi fost. Earle s­a potcovit cu amândoi ochii învineţiţi.
  Aşa se întâmplă când te împrieteneşti cu un ticălos murdar, zise indianul
agitat.
  El şi Calvin începură o discuţie lungă, în contradictoriu, despre mexicani.
Indianul spuse că toţi erau răi. Calvin pretinse că ar fi cunoscut şi câţiva buni, 
la vremea lui. Când indianul aminti de cazul fraţilor Hermano care omorâseră 
un căutător singuratic pentru o jumătate de dolar, Calvin contraatacă cu o 
poveste lungă despre un om numit Tomas Lopez care împărţise şi ultima gură 
de apă cu un străin când se rătăciseră amândoi în deşert.
  Tod încercă să readucă discuţia la ceea ce­l interesa.
  Mexicanii se pricep la femei, zise el.
  Mai bine la cai, zise indianul. Îmi amintesc că odată de­a lungul 
Brazosului eu…
  Tod încercă iarăşi.
  S­au bătut pentru iubita lui Earle, nu­i aşa?
  Nu, după cum zicea el, zise Calvin. Pretindea că era vorba de bani – 
pretindea că mexicanul îl jetuise în timp ce el dormea.
  Şobolan murdar şi necinstit, zise indianul scuipând.
  Pretinde că a terminat­o cu târfa aia, continuă Calvin. Da, domnule, 
asta­i povestea, după câte zicea.
  Tod auzise destul.
  Pe curând, zise el.
  Bucuros de cunoştinţă, zise indianul.
  Nu te lăsa prostit, strigă Calvin după el.
  Tod se ­întrebă dacă ea plecase cu Miguel. Consideră mai probabil că se 
întorsese să lucreze pentru doamna Jenning. Dar, în orice caz, va ieşi bine. 
Nimic n­o putea răni. Era ca o bucată de plută. Indiferent cât de agitată era 
marea, ea rămânea să danseze deasupra aceloraşi valuri care scufundau vase 
de fier şi sfâşiau ziduri de beton armat. Şi­o imagină plutind pe o mare 
dezlănţuită. Val după val înălţa tone de apă solidă şi se prăbuşea lăsând­o să 
se rotească veselă.
  Când ajunse la restaurantul lui Musso Frank comandă o friptură şi un 
scotch dublu. Băutura veni prima şi­o sorbi cu ochiul interior încă aţintit 
asupra bucăţii de plută rotitoare.
  Era o plută foarte drăguţă, împodobită cu un fragment strălucitor de 
oglindă fixat în vârful ei. Marea pe care dansa era frumoasă, verde în intervalul 
dintre valuri şi argintie la vârfuri. Dar, cu toată puterea lor, influenţată de lună,
nu puteau decât să înconjure pluta strălucitoare într­o complicată dantelă de 
spumă. In cele din urmă ea era împinsă pe un ţărm străin unde un sălbatic cu 
degete ca nişte cârnăciori şi un dos bubos o ridica şi­o ţinea strâns lângă 
burtoiul lui lăsat.
  Tod îl recunoscu pe omul cel norocos; era unul din clienţii doamnei 
Jenning.
  Chelnerul aduse comanda şi se opri cu spatele aplecat, aşteptându­i 
observaţia. Inutil. Tod era prea ocupat pentru a inspecta friptura.
  E satisfăcătoare, domnule? Întrebă chelnerul.
  Tod îl îndepărtă cu un gest al mâinii, folosit cel mai adesea pentru muşte.
Chelnerul dispăru. Tod încercă să facă acelaşi gest faţă de ceea ce simţea, dar 
dorinţa violentă refuză să dispară. Măcar de­ar avea curajul s­o aştepte într­o 
noapte s­o lovească cu o sticlă şi s­o violeze.
  Ştia cum ar fi fost să pândească în întuneric, într­un spaţiu gol, 
aşteptând­o. Indiferent cum se numea pasărea aceea care cânta noaptea în 
California, ea ar lăsa inima să­i izbucnească în modulaţii şi triluri teatrale iar 
aerul rece al nopţii ar mirosi a scorţişoară. Ea s­ar apropia cu maşina, ar opri 
motorul, ar privi stelele în aşa fel încât sânii i s­ar ridica, apoi şi­ar scutura 
capul şi ar suspina. Şi­ar zvârli cheile maşinii în geantă şi­ar închide­o brusc 
apoi ar ieşi din maşină. Pasul lung pe care l­ar face i­ar ridica rochia în sus în 
aşa fel încât o fâşie de carne strălucitoare s­ar vedea deasupra ciorapilor negri. 
În timp ce el s­ar apropia cu atenţie, ea şi­ar trage rochia în jos netezind­o în 
jurul şoldurilor.
  Faye, Faye, aşteaptă o clipă, ar striga el.
  A, bună, Tod.
  Ea i­ar întinde mâna la capătul braţului lung încovoiat atât de graţios 
pentru a se împreuna. Cu umărul rotund.
  M­ai speriat!
  Ea ar arăta ca o căprioară pe marginea unui drum, atunci când un 
camion apare pe neaşteptate de după o curbă.
  El simţea sticla rece pe care o ţinea la spate şi pasul înainte pe care l­ar 
face să ridice…
  E ceva în neregulă, domnule!
  Chelnerul­ca­o­muscă revenise. Tod îi făcu iarăşi semn să plece, dar, de 
data asta, omul continuă să bâzâie.
  Poate doriţi s­o duc înapoi, domnule?
  Nu, nu.
  Mulţumesc, domnule.
  Dar nu plecă. Aşteptă să se încredinţeze că într­adevăr clientul mânca. 
Tod luă cuţitul şi tăie o bucată. Dar, până ce vârî în gură şi nişte cartofi, omul 
nu plecă.
  Tod încercă să reînceapă violul dar nu putea simţi sticla în timp ce­o 
ridica s­o lovească. Trebui să renunţe.
  Chelnerul reveni. Tod privi friptura. Era foarte bună dar nu­i mai era 
foame.
  Plata, vă rog.
  Şi desertul domnule?
  Nu, mulţumesc, doar plata.
  Îndată domnule, zise omul, cu agerime, în timp ce scotocaa după carnet 
şi creion.
  Când Tod ajunse în stradă văzu o duzină de dâre de lumină violetă 
mişcându­se pe cerul serii în spirale largi, dezlănţuite. De fiecare dată când 
una din coloanele luminoase atingea punctul cel mai de jos al propriului arc, 
lumina o clipă cupolele colorate în roz şi minaretele delicate al Teatrului 
„Palatul Persan” al lui Kahn. Scopul acestei demonstraţii era să anunţe lumii 
premiera unui nou film.
  Întorcând spatele reflectoarelor, porni în direcţia opusă, spre casa lui 
Homer. Înainte de­a fi ajuns prea departe, văzu un ceas care indica ora şase şi 
un sfert şi se răzgândi în privinţa plecării imediate. Ar putea foarte bine să­l 
lase pe bietul om să mai doarmă o oră iar el să­şi omoare vremea privind 
mulţimile.
  Când ajunse la un cvartal depărtare de teatru văzu o reclamă luminoasă 
imensă care atârna suspendată, de­a curmezişul străzii. Cu litere înalte de zece
picioare el citi că – „DOMNUL KAHN UN DOM AL PLĂCERII A LANSAT”
  Deşi mai erau câteva ore până ce urma să sosească celebrităţile, mii de 
oameni erau deja adunaţi. Stăteau cu faţa Ia teatru, cu spatele spre canalul de 
scurgere, într­un şir lung da sute de picioare. O trupă mare de poliţai încerca 
să menţină o alee liberă între rândul din faţă al mulţimi şi faţada teatrului.
  Tod intră pe alee în timp ce poliţaiul care o păzea era ocupat cu o femeie 
al cărei pachat se desfăcuse lăsând să cadă peste tot portocale. Un alt poliţai îi 
strigă să traverseze dracului strada, dar el îşi încercă norocul şi continuă să 
meargă. Aveau destul de lucru ca să­I mai urmărească şi pe el. Observă cât de 
îngrijoraţi arătau şi cât de atenţi încercau să fie. Dacă trebuia să aresteza pe 
cineva, glumeau amabil cu vinovatul, tratându­I cu blândeţe până îl treceau de 
colţ, după care îl ciomăgeau cu bâtele. Cât timp omul era o parte din mulţime 
trebuiau să fie blânzi.
  Tod parcursese doar o scurtă distanţă din aleea îngustă, când începu să i
se facă teamă. Oamenii strigau, îăcând comentarii asupra pălăriei sale, a 
înfăţişării şi a hainelor. Se auzea un vuiat continuu de fluierături, râsete şi 
strigăte străpunse din când în când, de un ţipăt. Ţipătul era de obicei urmat de
o mişcare bruscă în masa dansă şi o parte din ea ţâşnea înainte, acolo unde 
şirul de poliţişti era cel mai slab. Îndată ce partea aceea era împinsă înapoi, 
protuberanţa apărea în altă parte.
  Poliţia trebuia dubiată când starurile începeau să sosească. La vederea 
eroilor şi eroinelor ei, mulţimea devenea demonică. Orice gest cât de mic, ori 
prea plăcut ori prea ofensator, o făcea să se mişte şi atunci nimic, în afară de 
arme, n­o putea opri. Individual, scopul membrilor ei putea fi să obţină doar o 
amintire, dar, colectiv, ar înhăţa şi­ar sfâşia.
  Un tânăr cu un microfon portabil descria scena. Vocea lui isterică, 
rapidă, era asemeni cu cea a unui predicator plin de zel biciuindu­şi 
congregaţia până la paroxismul extazului.
  Ce mulţime, oameni buni! Ce mulţime! Trebuie sa fie zece mii de fani 
agitaţi, ţipând în jurul Persanului lui Kahn, astă seara Poliţia nu­i poate ţine. 
Auziţi, ascultaţi­i cum urlă.
  Întinse microfonul înainte iar cei din apropiere urlară să­i facă pe plac.
  Aţi auzit? E un balamuc, oameni buni. Un adevărat balamuc! Ce agitaţie!
Dintre toate premierele la care am asistat, aceasta e cea mai… cea mai… 
formidabilă, oameni buni. Va putea poliţia să­i ţină? Va putea? Nu prea pare 
probabil, oameni buni…
  Un alt pluton de poliţişti veni şarjând. Sergentul îi lămuri pe crainic să 
stea mai în spate în aşa fel încât oamenii să nu­l audă. Oamenii lui se aruncară
asupra mulţimii. Ea se lăsă împinsă şi îmbrâncită din obişnuinţă şi pentru că 
era lipsită de ţintă. Tolera poliţia aşa cum ar face un elefant când i­ar permite 
unui băieţel să­l' conducă cu un băţ subţire.
  Tod vedea doar câţiva oameni care arătau a huligani şi nu vedea deloc 
muncitori. Mulţimea ara formată din pătura de jos a clasei de mijloc, tot a doua
persoană fiind unul din reprezentanţii ei.
  Chiar pe când se apropia de capătul aleii, aceasta seânchisese în faţa lui 
printr­o revărsară a mulţimii şi trebui să­şi croiască drum prin ea. Cineva îi 
trânti pălăria, iar când se aplecă s­o ridice un altul îl lovi cu piciorul. Et se 
răsuci furios şi se trezi înconjurat de oameni care râdeau de el. Fu destul de 
deştept să râdă cu ei. Mulţimea deveni înţelegătoare. O femeie voinică îl pocni 
cu palma pe spate în timp ce un bărbat îi întinse pălăria, periind­o mai întâi, 
grijuliu, cu mâneca. Un alt om strigă să i se facă loc.
  Cu mult efort şi agitaţie, încercând mereu să arate ca şi când s­ar fi 
distrat, Tod reuşi în cele din urmă să iasă la loc larg. După ce îşi rearanjă 
hainele se îndreptă spre un loc de parcare şi se aşeză pe zidul scund careâl 
mărginea în partea din faţă.
  Grupuri noi, familii întregi, continuau să soseascăVedea petrecându­se în
ei o. schimbare îndată ca deveneau o parte a mulţimii. Până ajungeau la şir 
arătau sfioşi, furişându­se aproape, dar în momentul în care ajungeau a fi 
parte din mulţime, deveneau aroganţi şi agresivi. Era o greşeală să­i consideri 
nişte amatori de curiozităţi, neprimejdioşi. Erau sălbatici şi înverşunaţi.
  Tnai ales cei de vârstă mijlocie şi cei bătrâni şi ajunseseră aşa din plictis 
şi dezamăgire.
  Toată viaţa lor fuseseră sclavii vreunei munci greoaie, plictisitoare, în 
spatele birourilor şi tejghelelor, pe câmpuri şi la maşini obositoare de tot felul, 
economisindu­şi bănuţii şi visând relaxarea care va fi a lor când vor avea 
destui. In cele din urmă vine şi ziua aceea. Pot avea un venit săptămânal de 
zece sau cincisprezece dolari. Unde să se ducă dacă nu în California, ţara 
soarelui şi a portocalelor?
  Odată ajunşi acolo descoperă că soarele nu­i de ajuns. Se satură de 
portocale ba chiar şi de avocado şi de pasiflora. Nu se întâmplă nimic. Nu ştiu 
ce să facă cu timpul lor. Nu au capacitatea mentală pentru a se relaxa, nici 
banii ori pregătirea fizică pentru plăcere. Au slugărit atât doar ca să meargă 
într­un picnic ocazional în Yowa? Ce mai e în plus? Urmăresc valurile 
rostogolindu­se la Venice. Nu există ocean acolo de unde vin cei mai mulţi dar, 
după ce­ai văzut un val, le­ai văzut pe toate. Acelaşi lucru e valabil pentru 
avioanele de la Glendale. Măcar dacă un avion s­ar prăbuşi din când în când, 
în aşa fel încât ei să poată urmări pasagerii arzând într­un „holocaust de 
flăcări”, cum scriau ziarele. Dar avioanele nu se prăbuşeau niciodată.
  Plictisul lor devenea din ce în ce mai teribil. Realizau că au fost păcăliţi şi
clocoteau de resentimente, în fiecare zi a vieţii lor citeau ziarele şi mergeau la 
filme. Şi unele şi altele îi hrăneau cu linşaje, crime, violuri, explozii, naufragii, 
adulteruri, incendii, miracole, revoluţii, războaie. Această dietă zilnică îi făcea 
perverşi. Soarele e o glumă. Portocalele nu le excită cerul gurii istovit. Nimic nu 
poate fi destul de violent pentru a le face viguroase minfile şi trupurile vlăguite. 
Au fost înşelaţi şi trădaţi. Au slugărit şi economisit pe degeaba.
  Tod se ridică. În cele zece minute cât stătuse pe zid mulţimea se 
îngroşase, ajungând la treizeci de picioare, şi se temea că retragerea i­ar fi 
tăiată dacă mai zăbovea. Traversă strada şi porni înapoi.
  Încerca să­şi imagineze ce va face dacă nu va putea să­l trezească pe 
Homer când deodată îi văzu capul săltând deasupra mulţimii. Se îndreptă 
grăbit spre el. După înfăţişare era evident că se petrecea ceva anormal cu el.
  Homer mergea, mai mult decât oricând, ca un automat prost făcut iar 
trăsăturile îi erau înţepenite într­un rânjet rigid, mecanic. Îşi trăsese pantalonii 
peste cămaşa de noapte şi o parte din ea atârna afară prin şliţul desfăcut. Ţinea
valize în amândouă mâinile. La fiecare pas se legăna într­o parte, apoi în 
cealaltă, folosindu­şi valizele pentru a se echilibra.
  Tod se opri chiar în faţa lui, blocându­i drumul.
  Unde mergi?
  Wayneville, răspunse el, cu o mişcare extraordinar de amplă a fălcii 
pentru articularea acestui singur cuvânt.
  Asta­i bine. Dar nu poţi merge de aici pe jos la gară. E în Los Angeles.
  Homer încercă să treacă de el dar îl prinse de braţ.
  Luăm un taxi. Merg cu tine.
  Taxiurile erau toate blocate dincolo de cvartal din cauza premierei, li 
explică asta lui Homer şi încercă să­l facă să meargă până la colţ.
  Haide, o să găsim unul precis pe cealaltă stradă.
  Odată ce Tod l­ar fi vârât într­un taxi avea de gând să­i spună şoferului 
să meargă la cel mai apropiat spital. Dar Homer nu voia să se mişte, indiferent 
cât de tare îl trăgea şi­l ruga. Oamenii se opreau să­i urmărească, alţii 
întorceau capetele curioşi. Hotărî să­l părăsească şi să aducă un taxi.
  Vin imediat, zise el.
  Nu­şi putu da seama nici din ochii nici din expresia lui Homer dacă a 
auzit, căci amândouă erau golite de orice, chiar şi de supărare. La colţ privi în 
jur şi văzu că Homer pornise să traverseze strada mergând orbeşte. Frânele 
scârţâiau şi de două ori fu aproape călcat, dar nici nu se abătu nici nu se grăbi.
Mergea într­o diagonală dreaptă. Când ajunse la cealaltă bordură încercă să 
urce pe trotuar într­un punct unde mulţimea era foarte deasă, şi fu împins 
înapoi cu violenţă. Mai făcu o încercare dar de data asta un poliţai îl apucă de 
ceafă şi­l îmbrânci spre capătul şirului. Când poliţaiul îi dădu drumul, 
continuă să meargă ca şi cum nu s­ar fi întâmplat nimic.
  Tod încercă să ajungă la el, dar nu putu să traverseze până când se 
schimbă lumina semaforului. Când ajunse pe cealaltă parte îl găsi pe Homer 
şezând pe­o bancă, la cincizeci sau şaizeci de picioare de marginile mulţimii.
  Îl luă pe Homer după umeri şi­i propuse să meargă la depărtare de câteva
clădiri. Când Homer nu răspunse, se aplecă să ridice una din valize. Homer 
ţinu de ea.
  O s­o duc eu în locul tău, zise el cu blândeţe.
  Hoţule!
  Înainte ca Homer să repete strigătul, sări într­o parte. Ar fi fost extrem de
jenant ca Homer să­l facă hoţ în faţa unui poliţist. Se gândi să telefoneze după 
o ambulanţă dar, la urma urmei, cum putea fi sigur că Homer era nebun? 
Şedea liniştit pe bancă văzându­şi de treabă.
  Tod hotărî să aştepte apoi să încerce să­l urce într­un taxi. Mulţimea 
creştea mereu dar va mai dura cel puţin o jumătate de oră până să ajungă la 
bancă. Înainte ca asta să se întâmple se va gândi la un plan. Se îndepărtă la o 
anumită distanţă şi rămase cu spatele la o vitrină ca să­l poată urmări pe 
Homer fără să atragă atenţia.
  Cam la zece picioare depărtare de unde şedea Homer creştea un eucalipt 
mare iar în spatele trunchiului de copac se afla un băieţel. Tod îl văzu privind 
în jur cu multă prudenţă apoi smucindu­şi capul pe spate. O clipă mai târziu 
repetă manevra. La început Tod crezu că se joacă de­a v­aţi ascunselea apoi 
observă că avea în mână o sfoară care era legată de o gentuţă veche ce zăcea în 
faţa băncii lui Homer. Din când în când copilul smucea făcând gentuţa să sară 
ca o broască râioasă, leneşă. Căptuşeala ei ruptă atârna din gura metalică 
asemeni unei limbi păroase iar deasupră­i zburau câteva muşte.
  Tod înţelese jocul pe care îl făcea copilul. Îl juca şi el când era mic. Dacă 
Homer s­ar fi întins să ridice gentuţa, crezând că sunt bani în ea, el ar fi 
zmucit­o mai departe şi­ar fi izbucnit în râs.
  Când Tod se îndepărtă spre copac rămase surprins să descopere că era 
Adore Loomis, copilul care locuia peste drum de Homer. Tod încercă să­l 
alunge, dar acesta se învârti în jurul copacului, dându­i cu tifla. Renunţă şi se 
întoarse la locul iniţial. În clipa în care plecă, Adore îşi făcu iar de lucru cu 
gentuţa. Homer nu­i dădea nici o atenţie copilului aşa că Tod hotărî să­l lase în
pace.
  Doamna Loomis trebuie să fie undeva în mulţime, se gândi el. Diseară 
când îl va găsi pe Adore îi va da o chelfăneală. Acesta îşi rupsese buzunarul 
hainei iar gulerul lui, gen Buster Brown, era pătat cu grăsime.
  Adore era într­o dispoziţie răutăcioasă. Desăvârşirea cu care îi ignora 
Homer, şi pe el şi gentuţa, îl înnebunea. Renunţă s­o facă să joace la capătul 
sforii şi se apropie de bancă pe vârfuri, strâmbându­se feroce, dar gata să fugă 
la prima mişcare a lui Homer. Se opri cam la o distanţă de patru picioare de el 
şi scoase limba. Homer îl ignoră. Mai făcu un pas înainte şi trecu în revistă o 
serie de gesturi insultătoare.
  Dacă Tod ar fi ştiut că băiatid ţinea în mână o piatră ar fi intervenit. Dar 
era sigur că Homer nu va lovi copilul şi aştepta să vadă dacă nu se va îndepărta
din cauza sâcâielilor lui. Când Adore ridică braţul era prea târziu. Piatra îl lovi 
pe Homer în faţă. Băiatul se întoarse să fugă dar se împiedică şi căzu. Înainte 
de a se putea târî deoparte Homer ateriză cu ambele picioare pe spatele lui apoi
sări iar.
  Tod îi strigă să se oprească şi încercă să­l îndepărteze. Il împinse pe Tod 
şi continuă să­şi întrebuinţeze călcâiele. Tod îl lovi cât de tare putu, mai întâi în
pântece, apoi peste faţă, îi ignoră loviturile şi continuă să calce băiatul în 
picioare. Tod îl lovi mereu apoi îşi aruncă amândouă braţele în jurul lui şi 
încercă să­l tragă jos. Nu­l putu mişca. Era ca un stâlp de piatră.
  Următorul lucru de care Tod îşi dădu seama e că fusese despărţit de 
Homer şi trântit în genunchi de o lovitură în ceafă care îl făcu să, se răsucească
într­o parte. Mulţimea din faţa teatrului atacase. Era înconjurat de picioare şi 
tălpi care se mişcau necontenit. Se ridică, agăţându­se de haina unui bărbat 
apoi se lăsă dus înapoi
  — Ziua lăcustei într­o curbă lungă, răsucită. Îl văzu pe Homer ridicându­
se pentru o clipă deasupra mulţimii, împins spre cer, cu falca atârnându­i ca şi
când ar fi vrut să ţipe dar nu putea. O mână se întinse, îl prinse de gura 
deschisă şi­l trase înainte şi în jos.
  Urmă altă goană ameţitoare. Tod închise ochii şi se luptă să rămână în 
picioare. Era îmbrâncit încolo şi încoace de un val sacadat de umeri şi spate, 
purtat rapid într­o direcţie apoi în cea opusă. Continua să împingă şi să 
lovească oamenii din jurul lui încercând să rămână cu faţa în direcţia în care 
mergea, ll înspăimânta să fie dus cu spatele.
  Folosind drept punct de reper un eucalipt încercă să se îndrepte spre el, 
alunecând într­o parte împotriva curentului, împingând cu forţa când era 
îndepărtat de el şi lăsându­se purtat de curent când se mişca spre obiectivul 
lui. Se afla doar la câteva picioare de copac în clipa In care o ţâşnire 
neaşteptată îl împinse departe de el. Se zbătu disperat un moment apoi 
renunţă şi se lăsă absorbit. Era în vârful unui ic mişcător când se ciocni cu o 
mulţime care mergea în direcţia opusă. Ciocnirea (îl învârti pe loc. Pe când cele 
două forţe se înfruntau era răsucit mereu, ca un bob de grâu între pietrele 
morii, înfruntarea nu conteni până ce el nu deveni o parte a părţii opuse. 
Presiunea continuă să crească până când crezu că se va prăbuşi. Era împins 
lent în aer. Deşi ar fi putut urma o uşurare pentru coastele lui, care pocneau, 
dacă ar fi continuat să se ridice, se luptă să­şi menţină picioarele pe pământ. 
Neputinţa de a­l atinge era o senzaţie mai groaznică chiar decât acea că era dus
cu spatele.
  Urmă o altă goană, mai scurtă de data asta, şi se trezi într­un punct mort
unde presiunea era mai mică şi uniformă. Deveni conştient de o teribilă durere 
în piciorul sting, chiar deasupra gleznei, şi încercă să­l aşeze într­o poziţie mai 
confortabilă. Nu­şi putut răsuci corpul dar reuşi a­şi întoarce capul. Un băiat 
foarte slab, purtând o şapcă Western Union era înfipt cu spatele în umărul lui. 
Durerea continua să crească şi tot piciorul până la şold şi­l simţea pulsând. În 
cele din urmă îşi eliberă braţul stâng şi apucă gâtul băiatului între degete.
  Răsuci cât de tare putu. Băiatul începu să sară în sus şi în jos în 
propriile­i haine. Reuşi să­şi îndrepte cotul împingând ceafa băiatului şi astfel 
se răsuci pe jumătate şi­şi eliberă piciorul. Durerea nu scăzu în intensitate.
  Urmă o altă ţişnire înainte care se termină tot într­un punct mort. Acum 
era faţă în faţă cu o fată care suspina tot timpul. Rochia ei din mătase 
imprimată fusese sfâşiată în faţă iar micu­i sutien atârna de­o bretea. Încercă 
să­i facă loc împingând înapoi dar ea se mişca ori de câte se mişca şi el. Din 
când în când ea tresărea violent şi se întrebă dacă avea de gând să facă o criză 
de isterie. Una din coapsele ei era între picioarele lui. Se zbătu să se elibereze 
dar ea se agăţa de el, mişcându­se în acelaşi timp şi lipindu­se de el.
  Ea întoarse capul şi spuse „Termină, termină” cuiva Uin spate.
  Văzu care era necazul. Un bătrân cu o pălărie de panama şi ochelari cu 
ramă de os o ţinea îmbrăţişată. Îşi vârâse una din mâini pe sub rochia ei şi o 
muşca de gât.
  Tod îşi eliberă braţul drept şi ridicându­se cu efort” se întinse deasupra 
fetei şi­şi coborî pumnul peste capul bărbatului. Nu putu lovi foarte tare dar 
reuşi să­i dea: jos pălăria şi ochelarii. Omul încercă să­şi îngroape faţa în 
umărul fetei, Tod îl apucă de­o ureche şi trase. Începură să se mişte iarăşi. Tod 
ţinu de ureche atât cât putu sperând că o să­i rămână în mână. Fata reuşi să 
se răsucească sub braţul lui. O bucată din rochia ei se rupsedar se eliberase de
atacator.
  Un alt spasm trecu prin mulţime şi îl împinse spre bordură. Se zbătu să 
ajungă la un stâlp de lampă dar fu luat pe sus înainte de a se putea agăţa de 
el. Văzu un alt bărbat prinzând fata cu rochia ruptă. Ea ţipă dupăajutor. 
Încercă s­o ajungă, dar fu dus în direcţia opusă. Această goană se sfârşi de 
asemenea într­un punct mort. Aici vecinii lui erau toţi mai scunzi. Întoarse 
capul sprecer şi încercă să tragă aer proaspăt în plămânii care­l dureau dar tot 
aerul era puternic impregnat de sudoare.
  În această parte a mulţimii nimeni nu era isteric. De fapt, cei mai mulţi 
dintre oameni păreau să se distreze binej. Lângăj el era o femeie voinică iar vin 
bărbat era împins spre ea din faţă. Bărbia acestuia se afla pe umărul ei şi o 
ţinea îmbrăţişată cu amândouă braţele. Ea nu­i dădea atenţie şi continua să­i 
vorbească femeii de alături.
  Primul lucru pe care l­am simţit, o auzi Tod. Zicând, a fost o alergătură 
iar eu eram la mijloc.
  Da. Cineva a strigat „Vine Gary Cooper” şi apoi bum!
  Nu­i aşa, zise un omuleţ cu o şapcă de pânză şi. Pulovăr. Suntem într­o 
răzmeriţă.
  Da, zise a treia femeie, al cărei păr cenuşiu, ondulat, îi atârna pe faţă şi 
umeri. Un pervers a atacat un copil.
  Ar trebui linşat.
  Toată lumea încuviinţă vehement.
  Eu vin din St. Louis, anunţă femeia solidă şi aveam un tip pervers în 
vecinătate. A spintecat o fată cu o pereche de foarfeci.
  Trebuie să fi fost nebun, zise bărbatul cu şapcă. Ce fel de distracţie e aia?
Toată lumea râse. Femeia solidă vorbi omului care o îmbăţişa.
  Ei, tu zise ea. Nu sunt pernă.
  Omul zâmbi fericit dar nu se mişcă. Ea râse, nefăcând siici un efort să se
elibereze din îmbrăţişarea lui.
  Un tip proaspăt, zise ea.
  Cealaltă femeie râse.
  Da, zise ea, asta­i o cursă în toată legea.
  Omul cu şapcă şi pulovăr crezu că mai era un motiv „de râs în 
comentariul lui despre pervers.
  Să găureşti o fată cu foarfecile. Ce sculă nepotrivită.
  Avusese dreptate. Râseră chiar mai tare decât prima dată.
  Tu ai fi făcut­o altfel, nu, băiete? Zise un tânăr cu un cap în formă de 
rinichi şi mustăţi ca de ceară.
  Cele două femei râseră. Asta îl încurajă pe omul cu şapcă să să­ntindă şi 
să­l pişte pe prietenul femeii solide. Ea ţipă.
  Las­o baltă, zise ea prieteneşte.
  Am fost împins, zise el.
  Sirena unei ambulanţe răsună în stradă. Geamătul ei tânguitor 
determină mulţimea să se mişte iar şi Tod fu dus de un curent lent continuu. 
Închise ochii şi încercă să­şi protejeze piciorul care­i zvâcnea. Da data asta, 
când mişcarea încetă, se trezi cu spatele la peretele teatrului. Ţinu ochii închişi 
şi se sprijini pe piciorul sănătos. După un timp care i se păru a fi ore, gloata 
începu să se rărească şi să se mişte iar într­o mişcare neîntreruptă. Lua având 
şi alerga. O urmă până ce fu trântit de baza unai balustrade de fier, care 
despărţea aleea teatrului de stradă. Rămase fără suflare din cauza ciocnirii, dar
reuşi să se agaţe de bară. Se ţinu cu disperare, zbătându­se să nu fie absorbit 
din nou. O femeie îl prinse de talie şi încercă să se agaţa. Suspina ritmic. Tod 
îşi simţi degetele lunecându­i de pe bară şi lovi cu piciorul în spate cât putu de 
tare. Femeia îi dădu drumul.
  În ciuda durerii din picior putea să se gândească limpede la tabloul lui, 
„Los Angeles arzând”. După cearta cu Faye lucrase la al tot timpul, pentru a 
evita să se chinuie, şi drumul mental spre el devenise aproape automat.
  Pe când se sprijinea pe piciorul sănătos, agăţându­se cu disperare de 
bara de fier, văzu toate liniile groase de cărbune cu care îl trasase pe pânza cea 
mare. În partea de sus, paralel cu rama, desenase oraşul arzând, un rug uriaş 
de stiluri arhitecturale trecând de la cel egiptean la acela colonial de la Cape 
Cod. În centru, răsucindu­se de la stânga spre dreapta, era o stradă lungă ce 
traversa un deal iar în jurul lui, revărsându­se în mijlocul prim planului, venea 
mulţimea, purtând crose d? La >eball şi torţe. Pentru feţele membrilor ei folosea
nenumăratele schiţe pe care le făcuse oamenilor ce veneau în California să 
moară; adepţii cultelor de tot felul, economice sau religioase, privitorii de valuri,
de avioane, înmormântări şi premiere, toţi acei bieţi diavoli care pot fi stârniţi 
prin promisiunea unor miracole şi atunci doar la violenţă. Un super „Doctor 
Ştie­Tot Pătrunde­Tot” făcuse promisiunea necesară, iar ei mergeau în urma 
stindardului său într­un mare front unit de ţicniţi şi trăsnite să purifice 
pământul. Fără să mai fie plictisiţi cântau şi dansau bucuroşi în lumina roşie a
flăcărilor.
  În prim planul din partea cea mai de jos, bărbaţi şi femei fugeau sălbatic 
din faţa avangardei mulţimii cruciate. Printre ei se aflau Faye, Harry, Homer, 
Claude şi el însuşi. Faye alerga mândră, cu genunchii ridicaţi. Harry se 
poticnea în urma ei, ţinându­şi cu amândouă mâinile lubita­i pălărie cu boruri 
tari. Homer părea să cadă de pa pânză cu faţa pe jumătate adormită şi mâinile­
i mari sfâşiind aerul într­o pantomimă chinuită. Claude întorcea capul în timp 
ce alerga pentru a da cu tifla urmăritorilor. Tod însuşi ridica o piatră pentru a o
arun”a înainte de a­şi continua fuga.
  Aproape uitase atât de picior cât şi de soarta lui şi, pentru a­şi face 
evadarea mai completă, se imagină stând în picioare pe un scaun, lucrând la 
flăcările dintr­un colţ de sus al pânzei, modelând limbile focului în aşa fel încât 
ele linseră mai avid coloana corintică ce susţinea acoperişul din frunze de 
palmier al unui balamuc.
  Terminase o flacără şi începea o alta când fu readus la realitate de cineva
care­i striga în ureche. Deschise ochii şl văzu un poliţist ce încerca să ajungă la
el din cealaltă parte a barei de care se agăţase. Îşi eliberă mâna stingă şi ridică 
braţul. Poliţaiul îl prinse de încheietură dar nu­l putu ridica. Tod se temea să­şi
dea drumul până când alt om veni să ajute poliţaiului şi­l prinse de spatele 
hainei. Se desprinse de bară şi­l traseră deasupra, dincolo de ea.
  Când văzură că nu putea sta în picioare îl lăsară încet la pământ. Se afla 
pe aleea teatrului. Pe bordura de lângă el şedea o femeie, plângând cu faţa 
ascunsă în fustă. De­a lungul peretelui se aflau grupuri de oameni răvăşiţi. La 
capătul aleii era o ambulanţă. Un poliţai îl întrebă dacă voia să meargă la 
spital. Dădu din cap, făcând semn că nu. Atunci se oferiră să­l ducă acasă. Tod
avu prezenţa de spirit să le dea adresa lui Claude.
  Îl duseră prin poarta de ieşire spre strada din spate şi­l ridicară într­o 
maşină a poliţiei. Sirena începu să urle şi, la început, crezu că face el însuşi 
zgomotul. Îşi pipăi buzele cu mâna. Erau închise. Atunci ştiu că era sirena. 
Pentru un motiv oarecare asta îl făcu să râdă şi începu din toate puterile să 
imite sirena.

SFÂRŞIT

1 Arta împăierii păsărilor, reptilelor şi animalelor (n. ed.)
  2 Măsură engleză şl americană de capacitate (cca 3,341 sau 4,341) – (n. 
ed.)
  3 Lit: „Cotidianul curselor de cai – ziar de informaţie hipică. (n. trad.)
  4 Locuitor al statelor din Vestul Mijlociu al SUA (n. trad.).
  5 Lapte cu malţ.
  6 Palmierii plâng din pricina absenţei tale A secat şi laguna­ay! Gardul de
sârmă care era în Curte a tăcut şi el. (sp.) (n. trad.)
  7 Păi, mama mea le îngrijea, ay! Toditito s­a sfârşit ay! (sp.) (n. trad.)
  8 Barul Cenuşăreasa (n. trad.)
  9 Skookum – (în limba indienilor chinook) – spirit rău (n. trad.)