Analysis Bulletin

Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning
București, sector 1
Blvd. Ion Mihalache, nr. 93 – 105,
Bl. 14, Sc. 2, Et. 3, Ap. 60
Telfax. +4.021.224.13.39
www.cpc-ew.ro
office@cpc-ew.ro
Buletin de analiză privind decizia strategică în

politica externă – DSPE
Nr. 263, Anul VIII, 27 aprilie – 3 mai 2015
Sumar:
ACTUALITATE
1. Ucraina – dificultăți în apropierea de UE și distanțarea de Moscova

2. Războiul hibrid – o sursă contiună de preocupare
3. Republica Moldova pare să fi adoptat mersul racului
4. Ramzan Kadîrov îi amenință pe siloviki
5. Războiul comercial dintre Kazahstan și Rusia pune în pericol viabilitatea Uniunii
Economice Euroasiatice
6. Un nou eveniment ce provoacă tensiuni între Rusia şi Polonia
7. Iranul sechestrează un cargo sub pavilionul Insulelor Marshall și atrage reacții din
partea Marinei americane
8. Regele Salman numește un nou prinț moștenitor și schimbă o parte din Cabinet
într-o acțiune fără precedent în Arabia Saudită
9. Bombardamentele continuă în Yemen
10. Vizita preşedintelui turc în Kuwait menită să îmbunătăţească legăturile politice şi
comerciale
11. Talibanii afgani lansează ofensiva de primăvară, dar și negocieri
12. Polemici Azerbaidjan - SUA și acuze aduse lui John Kerry
13. Georgia – guvernul a căzut, trăiască guvernul!
14. Grecia face încă un pas înspre un acord cu creditorii: îl înlocuiește pe Varoufakis
în cadrul negocierilor
15. Naționalismul inofensiv al albanezilor
16. Metode de eficientizare a medierii UE în cazul crizei macedonene
17. Argentina beneficiază de pe urma politicii multivectoriale ruse
18. Boko Haram încearcă să supravieţuiască
19. Conferinţă privind viitorul Somaliei organizată în Garowe
20. Burundi – manifestații violente pentru democraţie
PERSPECTIVE
21. Suedia cumpănește la aderare în anticamera NATO
22. Dilemele NATO şi cazul leton
23. Irak – provocările Bagdadului în perioada ulterioară Statului Islamic
24. Trilaterală SUA-Japonia-India?
25. Când securitatea și cooperarea par a depinde de reiterarea unei scuze
Table of contents:
NEWS & ANALYSIS

1. Ukraine - difficulties in approaching the EU and distancing from Moscow
2. Hybrid warfare – aspects of an insidious phenomenon
3. Moldova seems to backpedal
4. Ramzan Kadyrov threatens siloviki
5. The trade war between Kazakhstan and Russia jeopardizes the Eursaian Economic
Union
6. A new event creates tensions between Russia and Poland
7. Iran seizes Marshall Islands cargo and attracts reactions from US Navy
8. King Salman appoints new crown prince and changes a part of the Cabinet in an
action without precedent in Saudi Arabia
9. Coalition continues to bomb Yemen
10. Turkish president`s visit in Kuwait meant to improve political and trade ties
11. Afghan Taliban start the spring offensive, but also negotiations
12. Polemics between Azerbaijan - US and allegations against John Kerry
13. Georgia – the Government fell, long live the Government!
14. Greece gets closer to agreement with creditors: it replaces Varoufakis as leader of
debt talks
15. The harmless nationalism of Albanians
16. Streamlining methods of the EU meditation in the Macedonian crisis
17. Argentine benefits from Russian multivectorialism policy
18. Boko Haram is struggling to survive
19. Conference on the future of Somalia organized in Garowe
20. Burundi – violent demonstrations for democracy
TRENDS & PERSPECTIVES

21. Why Sweden should become a NATO member
22. NATO’s dilemma and the Latvian case
23. Iraq - Baghdad challenges in the aftermath of the Islamic State
24. A US-Japan-India trilateral coalition?
25. When security and cooperation seem to depend on the reafirmation of
shouldering the blame
© Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning
Titluri
Anexarea Crimeii de către Federația Rusă, conflictul din Ucraina și politica

agresivă a Moscovei față de țările baltice readuc în actualitate o dezbatere
latentă în Suedia – aderarea la NATO. Argumentelor ce țin de tradiție și
beneficiile diplomatice și economice ale neutralității li se opune participarea
Suediei la diferite structuri de apărare ale statelor scandinave, apartenența la
Parteneriatul pentru Pace și asumarea unei doctrine de apărare care obligă
Stockholmul să intervină în sprijinul statelor vecine. Mai mult, pentru o
economie puternică, politica de smart defense a NATO (pooling and sharing în
abordarea UE) poate fi extrem de benefică, iar, pe de altă parte, potențiala
aderare a Suediei poate rezolva dilema NATO privind apărarea micilor state
baltice.
Politica agresivă ridică probleme tot mai mari pentru regimul Putin în
exercitarea puterii în Federația Rusă, dar și în spațiul ex-sovietic. Președintele
Ceceniei a intrat în conflict cu structurile de forță federale, iar aceasta îl va
obliga pe Putin să reechilibreze balanța de putere dând satisfacție nu numai lui
Ramzan Kadîrov, dar și structurilor care se implică în războiul din Ucraina. Pe
de altă parte, în Uniunea Economică Eurasiatică a izbucnit un război comercial
între cele mai importanți membri – Federația Rusă și Kazahstan – o dispută care
reduce șansele de afirmare a structurii lansate în urmă cu câteva luni. Cauzele
disputei comerciale țin nu numai de mecanismul nedemocratic de luare a
deciziilor în UEE, ci și de temerile regimurilor de la Minsk si Astana de o
repetare a scenariului ucrainean în propriile țări.
Adevărată „urzeală a tronurilor” în Arabia Saudită, după ce noul rege Salman a

recurs la una dintre cele mai importante numiri de prinți moștenitori și remanieri
guvernamentale din ultimele decenii. Numirea ca succesor a prințului
Mohammed bin Nayef, strategul politicii antiteroriste a Regatului Saudit, și
numirea ca Ministru de Externe a ambasadorului la Washington indică hotărârea
noului rege de a cimenta relația strategică cu Statele Unite. Pe de altă parte,
ascensiunea ministrului Apărării și a celui de Interne (Mohammed bin Nayef),
arhitecții intervenției din Yemen, demonstrează că Arabia Saudită va recurge la
o politică mult mai activă, pentru a compensa eventuala reducere a
angajamentului SUA în Golf.
Înlocuirea ministrului de Finanțe al Greciei de la conducerea echipei de

negocieri cu creditorii externi cu un oficial considerat mult mai echilibrat oferă o
șansă în plus pentru obținerea de către Atena a unei noi tranșe din împrumutul
negociat de guvernele anterioare și pentru angajarea Greciei în reforme
substanțiale. Pe de altă parte, decizia premierului elen poate radicaliza și mai
mult aripa dură a Syriza, grăbind momentul unei posibile remanieri
guvernamentale. Semnalul dat de premier este că politica promovată poate
deveni mult mai pro-europeană.
5 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Highlights
The annexation of Crimea by the Russian Federation, the conflict in Ukraine and
Moscow's aggressive policy towards the Baltic countries revive a dormant
debate in Sweden – NATO membreship. The arguments concerning the
tradition, the diplomatic and economic benefits of neutrality are balanced
against Swedens’s participation in various Scandinavian defense structures, the
Partnership for Peace membership, and the defensive doctrine that requires
Stockholm to intervene in support of the neighboring states. Moreover, the
Smart defence policy of NATO (as the pooling and sharing policy of the EU)
can be extremely beneficial for Sweden’s strong economy and, on the other
hand, Sweden’s potential NATO membership can solve the dilemma of
defending the small Baltic states.
The aggressive policy raises increasing problems for Putin regime both inside
the Russian Federation and the former Soviet space. The Chechen President
entered a conflict with the federal power structures, and this will compel Putin to
restore the balance of power not only in favour of Ramzan Kadyrov, but also
taking account of siloviki’s interests, as these structures are involved in the war
in Ukraine. On the other hand, a trade war broke inside the Eurasian Economic
Union between the most important members - the Russian Federation and
Kazhstan - a dispute that reduces the chances of EEU’s assertion only a few
months after its launch. The causes of this commercial dispute encompass not
only the undemocratic decision-making mechanism in EEU, but also the fears of
the regimes in Minsk and Astana that Russia might repeat the Ukrainian
scenario in their own countries.
A real ”game of thrones” in Saudi Arabia, after the new king Salman madeto
one of the most important appointments as the Crown Prince and government
reshuffles in decades. The appointment of Prince Mohammed bin Nayef, the
Saudi kingdom's counter-terrorism policy strategist, as Crown Prince and the
appointment of the ambassador in Washington as Foreign Minister signals that
the new king tries to cement the strategic relationship with the United States. On
the other hand, the rise of the Ministers of Defense and Interior (Mohammed bin
Nayef), the architects of the Saudi intervention in Yemen, demonstrates that
Saudi Arabia will seek a more active policy, in order to balance the potential
decrease of US engagement in the Gulf.
The replacing of the Greek Minister of Finance at the head of the negotiating
team with external creditors with a more rational official offers Athens a further
opportunity to Athens get the last €7.2 billion of the bailout negotiated by the
previous governments as well as a chance to launch substantial reforms. On the
other hand, the Greek PM’s decision can further radicalize Syriza’s tough wing,
speeding up a potential government reshuffle. However, the PM signals he will
conduct may a more pro-European policy.

ACTUALITATE
1. Ucraina – dificultăți în apropierea de UE și distanțarea de Moscova

Diana Bărbuceanu
Evenimente:
Summitul UE-Ucraina
Luni 27 aprilie, la Kiev, liderii Uniunii Europene s-au întâlnit cu autoritățile
ucrainene pentru prima reuniune la nivel înalt începând din iunie 2014.
Summitul a constituit o ocazie pentru a discuta despre punerea în aplicare a
Acordului de Asociere și a reformelor politice și economice în Ucraina, inclusiv
asistența UE, atât financiară cât și de alte tipuri, criza din estul Ucrainei și
punerea în aplicare a acordurilor de la Minsk, Misiunea specială de monitorizare
(MSM) a OSCE.
De asemenea, liderii UE și cei ucraineni au convenit că punerea în aplicare
deplină a acordurilor rămâne cea mai bună șansă de a progresa către o soluție
politică. Prioritatea acestor discuții, dincolo de agenda deja anunțată a fost, de
fapt, reconstituirea încrederii într-o relație care începe să aibă sincope, pe fondul
neîncrederii tot mai mari a Occidentului în autoritățile de la Kiev.
La summitul UE-Ucraina - primul de la semnarea Acordului de Asociere în
iunie, anul trecut - au participat președintele Consiliului European, Donald Tusk,
și președintele Comisiei Europene, Jean-Claude Junker, în timp ce Înaltul
Reprezentant al UE pentru Politică Externă, Federica Mogherini, nu a putut fi
prezentă. În cadrul summitului, liderii UE și-au exprimat îngrijorarea față de
încălcarea armistițiului dintre forțele guvernamentale și cele ale separatiștilor,
dar au anunțat că Uniunea nu va trimite trupe de menținere a păcii în zona de
conflict.
„Putem vorbi doar despre o misiune civilă, nu militară”, a declarat Donald
Tusk. În acest context, președintele Consiliului European a anunțat că UE va
trimite la Kiev o misiune de evaluare, care să analizeze modalitățile de
consolidare a asistenței în domeniul securității acordate Ucrainei.
Anterior, preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a îndemnat Uniunea
Europeană şi ONU să trimită trupe de menţinerea păcii în regiunea Donbass.
Temerile privind o nouă escaladare a violențelor în estul țării sunt foarte mari,
de vreme ce, cu doar o zi înaintea summitului, OSCE în Ucraina a raportat că au
fost observate bombardamente intense în Șirokine.
„La 26 aprilie, misiunea de observatori a remarcat ceea ce a apreciat că este
cel mai intens bombardament în Șirokine, la 20 de km de Mariupol, de când au
început luptele în zonă, la mijlocul lui februarie 2015”, a anunțat OSCE.

Summitul a fost urmat de o conferință internațională privind reformele din

Ucraina, dedicată următoarelor etape ale procesului de reformă din această țară
și măsurilor de susținere necesare din partea comunității internaționale.
Stare de alertă în Ucraina. Un incendiu de vegetație riscă să se extindă spre

centrala nucleară Cernobîl
În cursul zilei de marți a fost raportat un incendiu de vegetație în zona de
excludere din jurul centralei nucleare Cernobîl, evacuată după explozia din
1986, aflată la doar 16 km de reactoarele nefuncționale acum. Mai mult,
incendiul se află la doar 5 km de un depozit de combustibil, după cum a anunțat
ministrul ucrainean de Interne, Arsen Avakov.
Totodată, Avakov a anunțat că este în desfășurare o investigație pentru a
determina cauza incendiului. „Există suspiciuni că focul a fost pus intenționat,
deoarece a izbucnit în mai multe locuri, pe ambele maluri ale râului”. Imagini
surprinse din elicopterul care îl transporta pe prim-ministrul Ucrainei, Arseni
Iaţeniuk, arată coloane de fum şi un sat abandonat în flăcări. Un al doilea
elicopter arunca cu apă peste incendiu.
Autorităţile au spus că focul a izbucnit marţi, în jurul prânzului. Aproximativ
200 de pompieri cu zeci de vehicule de urgenţă s-au luptat cu flăcările toată
noaptea,după cum au anunţat serviciile de urgenţă ucrainene.
Garda Naţională şi trupe ale Ministerului de Interne au fost alertate, în cazul în
care incendiul se va agrava. După o întâlnire cu trupele de urgenţă, premierul
Iaţeniuk a spus că focul încă nu a afectat nivelurile de radiaţii din zonă.
„Am fost informat că situaţia este sub control. Serviciile noastre de urgenţă
lucrează din greu să oprească extinderea incendiului“, a declarat Iaţeniuk
presei.
Totuşi, premierul a recunoscut că Ucraina duce o lipsă „catastrofală” de
echipament de urgenţă pentru a se lupta cu flăcările. „Ar trebui să avem cel
puţin 12 elicoptere pentru Serviciile de Urgenţă din Ucraina, dar avem doar
două”, a spus Iaţeniuk.
În urma unei astflel de situații, mai mulţi locuitori din zonă au fost evacuaţi. „În
mai multe sate sunt oameni care locuiesc ilegal, cum ar fi Lubianke şi Ilinţah.
Autorităţile din zona centralei nucleare au evacuat aceşti locuitori într-un loc
mai sigur, împreună cu bunurile şi animalele lor”, se arată într-un comunicat al
poliţiei ucrainene.
Câteva zile mai tarziu, pompierii ucraineni au anunțat că se apropie de stingerea
în totalitate a incendiului forestier. „Nu prea mai există focare mari. Sperăm să
stingem incendiul în totalitate în cel mult 48 de ore”, a declarat un oficial din
cadrul Departamentului ucrainean pentru Situații de Urgență, Mikola Cetciotin.
„Situația va fi monitorizată în următoarele săptămâni”, a mai subliniat oficialul
ucrainean.

Comitetul pentru Servicii Armate din Senatul american a dat undă verde
furnizării de arme Ucrainei
Joi, Comitetul pentru Servicii Armate din Senatul american a aprobat acordarea
a 200 de milioane de dolari pentru înarmarea Ucrainei și instruirea armatei
acesteia. Textul a fost aprobat cu o majoritate covârşitoare - 60 de voturi
„pentru” şi doar două „împotrivă”.
Senatul nu este însă forul decizional în această chestiune, iar textul adoptat
săptămâna trecută va fi discutat de-a lungul lunii acesteia în plenul Congresului
SUA.
NATO avertizează că Rusia pregăteşte o nouă ofensivă în Ucraina

La mijlocul săptămânii trecute, comandantul forțelor NATO în Europa,
generalul Philip Breedlove, a transmis o avertizare conform căreia Rusia ar
putea pregăti o ofensivă în Ucraina. „Rusia a folosit perioada de acalmie din
Ucraina pentru a se repoziţiona în vederea unui posibil nou atac”, a declarat
acesta în faţa Comitetului pentru Servicii Armate din Senatul American,
adăugând că multe dintre acţiunile Moscovei sunt asemănătoare pregătirii pentru
o ofensivă.
Oficialul NATO a adăugat ca situaţia din Ucraina este volatilă şi fragilă şi a
cerut Congresului să întărească capabilităţile de colectare de informaţii pentru a
înţelege mai bine intenţiile lui Vladimir Putin în regiune. „Operaţiunile militare
ruse, în ultimul an, în Ucraina şi în regiune, în general au dat la iveală că avem
grave probleme în colectarea şi analizarea informaţiilor”, a mai spus
Breedlove, recunoscând că „anumite manevre militare ruse ne-au luat prin
surprindere”.
Comandantul forțelor NATO în Europa a precizat că de la încheierea Războiului
Rece încoace, numărul experţilor pe spațiul rus s-a redus şi resursele au fost
realocate către războaiele din Afganistan şi Irak. „Nu putem şti cu certitudine ce
va face Rusia în continuare şi nu putem înţelege în totalitate intenţiile lui Putin.
Ceea ce putem face este să tragem concluzii în urma acţiunilor lui”.
Generalul Breedlove a mai arătat că ce se vede până acum este întărirea
capabilităţilor militare ale Rusiei, o semnificativă modernizare şi un plan
strategic ambiţios. În acest context, generalul NATO a spus că repoziţionarea
forţelor ruse poate să indice o nouă ofensivă.
La rândul lor, și alți oficialii de la Washington au fost informaţi că Rusia şi-a
întărit capacităţile de comandă şi control a miliţantilor din estul Ucrainei. De
asemenea, comandantul forţelor NATO din Europa spune că Rusia încearcă în
mod ostentativ să schimbe regulile şi principiile care au stat la baza securităţii
europene de decenii, iar provocarea reprezentată de această ţară nu este una
regională, ci globală. Mai mult, ea va fi de durată.
Breedlove a mai subliniat că Rusia aplică în manieră agresivă toate
instrumentele de putere naţională: diplomaţia, spionajul, economia şi apărarea.

Serghei Lavrov şi John Kerry au discutat le telefon pe tema situaţiei din Ucraina
Miercuri, cei doi miniștri de externe, rus și american, „şi-au exprimat sprijinul
pentru înfiinţarea a patru subgrupuri de acțiune în cadrul Grupului de contact”
pentru Ucraina, după cum a anunţat Ministerul rus de Externe într-un comunicat.
Ei au subliniat necesitatea „începerii imediate a lucrului în scopul implementării
cu stricteţe de către toate părţile a Acordului de la Minsk din 12 februarie, care
prevede, între altele, respectarea regimului de încetare a focului şi retragerea
armamentului greu, adoptarea unei refome constituţionale în Ucraina,
soluţionarea problemelor umanitare şi economice”, se arată în comunicat.
De asemenea, Lavrov a subliniat necesitatea rezolvării acestor probleme prin
intermediul unui dialog direct între Kiev şi autorităţile separatiste din regiunile
Doneţk şi Lugansk.
Liderii din formatul Normandia au remarcat progrese în implementarea

armistiţiului din Donbas
La rândul lor, și liderii Rusiei, Ucrainei, Germaniei şi Franţei au discutat
telefonic joi, pe tema situaţiei din estul Ucrainei. Preşedintele rus Vladimir
Putin, cel francez, Francois Hollande, omologul lor ucrainean, Petro Poroşenko,
şi cancelarul german Angela Merkel „au analizat în detaliu stadiul implementării
tuturor punctelor din Acordul din 12 februarie de la Minsk”, a anunţat Kremlinul
într-un comunicat.
„Ei au remarcat înregistrarea unor progrese în implementarea încetării focului şi
retragerii armamentului greu din zona de conflict” din estul Ucrainei, se arată în comunicat.
Potrivit Kremlinului, cei patru lideri au convenit ca activitatea subgrupurilor din cadrul
Grupului de contact să înceapă în aproximativ o săptămână, iar evaluarea acesteia va fi
efectuată în trei luni.
Confruntările militare s-au intensificat în estul Ucrainei. Realitatea de pe teren
relevă o situație diametral opusă față de informațiile oferite de liderii formatului
Normandia. Așadar, în cursul zilei de joi, purtătorul de cuvânt al armatei
ucrainene a declarat că un militar a fost ucis, iar alți patru au fost uciși în
ultimele 24 de ore. La rândul său, guvernatorul regiunii Lugansk a anunțat că un
comandant din tabăra rebelilor a murit în confruntări. Potrivit altor surse, în
lupta din zona satului Șirokin au fost uciși doi civili.
Semnificații:
Situația din Ucraina trenează pe mai departe într-o zonă de incertitudine. În
vreme ce mesajele venite dinspre UE vizează instaurarea unui climat de
stabilitate, la nivel decizional rezervele față de o implicare superioară trădează
mai curând o stare de mefiență.
Întâlnirea autorităților ucrainene cu oficialii de la Bruxelles nu s-a soldat cu
rezultatele scontate de statul extracomunitar. Este adevărat că preocuparea
Uniunii Europene pentru provocările deosebite cu care Ucraina se confruntă a
propulsat relația celor două entități la un nivel fără precedent.

Cu toate acestea, legătura Kievului cu partenerii occidentali incumbă deopotrivă

elemente asupra cărora Vestul nu se raportează unitar. Recent, executivul
ucrainean a solicitat Bruxelles-ului o misiune de menținere a păcii și mai mult
ajutor militar, asupra cărora urma să se decidă în siajul summitului.
Cu toate acestea, ambele propuneri au fost respinse, din cauza opiniilor divizate
din cadrul Uniunii. În ultima perioadă, oficialii ucraineni au făcut lobby intens
pentru ridicarea obligativității vizelor, asemeni cazului cetățenilor din Republica
Moldova, însă refuzul din partea UE a venit imediat: Ucrainei nu i se poate
aplica același regim atâta vreme cât autoritățile statului nu reușesc să recapete
controlul asupra propriilor frontiere.
Cu ușile închise, oficialii de la Kiev s-au grăbit să condamne o astfel de decizie,
considerată a fi o măsură ce ar putea descuraja lupta cetățenilor pentru visul
occidental. La toate acestea se adaugă și părerile împărțite ale liderilor europeni
în privința necesității menținerii sancțiunilor economice și politice la adresa
Rusiei, ce complică suplimentar situația.
Mergând mai departe, relația UE-Ucraina prezintă simptomatic o serie de
carențe, în condițiile în care la Bruxelles planează suspiciuni legate de faptul că
autorităţile de la Kiev nu sunt foarte hotărâte şi nu acţionează ca atare în
realizarea schimbării interne, economice şi politice, întrucât o aplicare reală a
reformelor continuă să întârzie. Nu este mai puțin adevărat că negocierile de la
Minsk au oferit Uniunii Europene ocazia de a se poziţiona ca principal actor și
sprijin în problema Ucrainei.
Începând cu primul set de negocieri din capitala Belarusului, în luna septembrie
a anului trecut, înalți oficiali europeni au alocat mult timp cooperării cu Kievul,
iar liderii german şi francez au fost cei care au obţinut şi mediat acordurile de la
Minsk. Cu toate acestea, temerile ucrainenilor în privința disponibilității statelor
membre UE de a deschide în mod real calea aderării la UE încep să fie tot mai
mari.
O astfel de supoziție poate fi serios luată în calcul, cu atât mai mult cu cât doar
jumătate din statele membre au ratificat acordul de asociere şi pe cel de liber
schimb. Mai mult decât atât, la Kiev există îngrijorări legate de faptul că UE va
asculta solicitările Rusiei de a suspenda negocierile asupra acestor documente.
Pe plan economic, relația celor două entități pare a fi la fel de problematică,
fiindcă Occidentul, deși recunoaște eforturile depuse de noua conducere
ucraineană în combaterea corupţiei, consideră că executivul de la Kiev a făcut
prea puţin pentru ca ţara să fie atractivă pentru investițiile străine. O conferinţă a
donatorilor a fost amânată în repetate rânduri, iar un forum al investitorilor se va
organiza cândva în toamnă.
Cert este că, indiferent de cât de binevoitor s-ar arăta Occidentul în cazul
Ucrainei, Uniunea Europeană rămâne prizoniera unei dileme greu de gestionat
chiar și în viitorul îndepărtat. Vestul ar dori să ia țara sub propria-i ocrotire, însă
realitatea că leadershipul ucrainean ar trebui să ajungă pe termen lung la un
compromis cu Rusia, nu poate fi neglijată.

Tendințe de evoluție:
Fără urmă de tăgadă, apropierea Ucrainei de Uniunea Europeană rămâne
condiționată de reformele politice și economice pe care conducerea de la Kiev
trebuie să le pună urgent în aplicare. Însă corupţia a fost şi rămâne o problemă
larg răspândită în administraţie şi justiţie.
Deloc la îndemână, executivului de la Kiev, i se cere să accelereze procesele de
privatizare şi descentralizare şi să consolideze sectorul bancar, dar precaritatea
economiei îngreunează enorm procesul. Conform rapoartelor Fondul Monetar
Internaţional, în anul 2013, înaintea izbucnirii crizei, Ucraina avea o datorie
publică ce reprezenta 40% din produsul intern brut al ţării.
Astăzi, la aproape un an și jumătate de când ea este afectată de război, lucrurile
stau cu totul altfel, iar datoria publică a ajuns la 100%. Analiști de specialitate
susțin că procentul nu este mult mai mare decât media datoriilor din UE, unde
multe ţări cu economii net mai eficiente şi în care nu are loc un război civil, cu
greu fac faţă problemelor financiare.
Cu toate acestea, cazul Ucrainei este unul mult mai sensibil, fiindcă în absenţa
păcii şi stabilităţii țara rămâne un butoi cu pulbere, iar fără echilibru și
predictibilitate nu pot exista investiţii sau dezvoltare economică. Pentru
cancelariile europene, dosarul ucrainean trebuie gestionat cu mare atenție.
Ucraina este țara cu un popor pentru care dezideratul integrării europene a
reprezentat scopul suprem și rațiunea izbucnirii crizei din Piața Independenței
din Kiev. În aceste condiții, descurajarea populară a mult doritei integrări este o
abordare cât se poate de brutală.
Așadar, Uniunea Europeană trebuie să se înarmeze cu răbdare și să acționeze
echilibrat. În atare context, pentru liderii occidentali, gestionarea situației devine
un adevărat exercițiu de tenacitate, fiindcă sunt nevoiți să prezinte avantajele
apropierii de UE, dar în același timp să solicite o aplicare cât mai judicioasă a
reformelor. Miza este teribilă, întrucât de rezultatul demersului occidental se
leagă însăși ființarea națiunii ucrainene.
Riscuri:
Este de notorietate că războiul din estul Ucrainei este coordonat de „țarul” de la
Kremlin, în ciuda oricărei încercări cinice a clasei politice moscovite de a
infirma o astfel de realitate. Deși este cât se poate de legitim efortul la nivel de
discurs al președintelui ucrainean de a promite eliberarea teritoriilor ocupate de
rebelii ruși, dar și consolidarea limbii „unice” ucrainene – inclusiv în teritoriile
din estul țării – și statuarea caracterului unitar al Ucrainei, abordarea este una
riscantă pentru propria-i credibilitate.
Criza din estul țării va continua, deși ea s-ar putea desfășura sub scenariu de tip
stop and go, până când zarurile se vor așeza pe tablă în favoarea Rusiei. Fără
ajutorul Vestului, Ucraina nu poate purta singură un război cu Estul.

Armata țării rămâne în momentul de față un uriaș cu picioare de lut, iar într-o
astfel de situație doar efortul în timp al Occidentului de a încerca o resuscitare a
capabilităților sale ar putea readuce în scenă un adversar credibil pentru temuta
armată rusă. Până atunci însă, orice promisiune a clasei politice ucrainene care
să garanteze succesul în fața tacticilor hibride ale Kremlinului rămâne o
întreprindere riscantă, ce poate da naștere unei lipse de credibilitate fără
precedent.
În momentul de față lumea întreagă așteaptă cu sufletul la gură următoare
mișcare a președintelui Putin, iar voci avizate arată că probabilitatea unei noi
ofensive ruse în interiorul Ucrainei - de data aceasta în regiunea Odessa - este
mai mare ca niciodată. Așadar, în fața noii amenințări, chiar și „comitetul de
securitate” (KGB) de la Tiraspol a difuzat un comunicat de presă în care
îndeamnă locuitorii regiunii separatiste transnistrene să evite deplasările la
Odessa la începutul lunii mai, anunțând că deține informații conform cărora
„vor avea loc provocări la Odessa și în întreaga regiune”.
La rândul lor, forţele de securitate din Odessa și-au sporit vigilența în ultimele
zile. Astfel, toţi rezidenţii zonelor de frontieră, inclusiv locuitorii regiunii
Odessa, trebuie să aibă permanent asupra lor acte ucrainene de identitate.
Secretarul Consiliului Securităţii Naţionale şi Apărării din Ucraina, Aleksandr
Turcinov, a declarat că riscul ruperii de către Rusia a acordurilor de la Minsk,
după sărbătorile legate de 1 şi 9 mai, este foarte mare. „Trebuie să ne întărim
apărarea şi să fortificăm potenţialul de luptă al armatei ucrainene”, a spus
Turcinov, adăugând că „voluntarii au fost şi rămân principala forţă de apărare
a ţării”. În contextul tensiunilor care se aşteaptă, presa ucraineană acordă spaţii
largi pericolului care ar putea veni din partea celor 2.500 de militari ruşi
dislocaţi în Transnistria, dar şi a celor 7.000 de militari ai aşa-numitei „armate
transnistrene”, care ar putea fi trimişi în calitate de „omuleţi verzi” în Ucraina.
2. Războiul hibrid – o sursă contiună de preocupare

Narciz Bălășoiu
Evenimente:
Confruntarea dintre Occident și Federația Rusă capătă accente paradigmatice,
ceea ce face ca mijloacele de consumare a ostilităților să beneficieze de un
spațiu de manifestare mult mai amplu. O parte din particularitățile acestui tip de
coliziune reprezintă resuscitări ale formulelor uzitate în egală măsură în perioada
Războiului Rece, însă procesele asociate globalizării, precum și avansul
diverselor tehnologii face ca pârghiile de acțiune să exceadă cu mult spațiul
confrontațional clasic.
Conceptul ce încorporează cea mai coerentă imagine a noului mod de angajare a
ostilităților pe direcția Est-Vest poartă denumirea de război hibrid, iar

popularitatea sa a explodat în contextul anexării Crimeii de către Federația Rusă.

În intervalul scurs începând din martie 2014 au apărut o multitudine de
perspective asupra dimensiunilor ce compun acest fenomen, precum și eficiența
sau limitele pe care le-a demonstrat în perioada curentă.
De consemnat, avant la lettre, că existența conceptului nu se suprapune perfect
cu prioada în care a intrat sub lumina reflectoarelor sau de când a beneficiat de
atenție în spațiul public mai larg. Titulatura de război hibrid definește un
portofoliu complex de spectre de consumare a conflictelor ce completează sau
substituie arsenalul clasic (preponderent militar).
În acest sens, au fost identificate cele mai relevante paliere, ce la rândul lor pot
genera analize de substanță: politico-diplomatic, informațional, economic și
cibernetic.
În mod paradoxal, componenta cvasi-militară este cea care a scos la lumină
revirimentul acestui concept, chiar dacă ea nu reprezintă, actualmente, relevanță
extinsă pentru statele Occidentale, inclusiv pentru cele de pe linia frontierei, așa
cum sunt România și Polonia. În mod concret, apariția unor forțe militare fără
însemne pe frontul din estul Ucrainei a fost momentul când comunitatea
internațională a înțeles că avem de-a face cu forme ambigue, indistincte, de
purtare a războiului.
Aruncarea în luptă de către Federația Rusă a mult-titraților „omuleți verzi” a
resuscitat în mod reflex discuția despre războiul hibrid și cum va influența acesta
ofensiva rusă la frontiera de răsărit a Uniunii Europene și NATO. Conceptul în
sine nu este unul nou.
Primele consemnări de specialitate despre asemena abordări complementare
datează încă din perioada războiului din Vietnam, când forțele militare regulate
vietnameze erau secondate pe diverse fronturi de trupe de gherilă (altfel ostile)
repliate în fața unui dușman comun. Titulatura utilizată la vremea respectivă era
cea de “compound war/ război compus”.
Relevanța pentru România și majoritatea statelor din familia transatlantică nu
rezidă din această componentă, întrucât Moscova nu este dispusă să-și asume o
confruntare directă cu Alianța Nord-Atlantică. Reliefarea dimensiunilor politico-
diplomatică, informațională, economică sau cibernetică ne arată că, asemeni
Ucrainei, România poate face obiectul oricărei dintre liniile de acțiune enunțate,
nemaipunând la socoteală că un exercițiu frugal de reflecție și analiză scoate la
lumină evenimente recente ce pot fi asociate fenomenului.
Momentan, evenimentele din Ucraina servesc drept caz școală pentru statele din
regiune, iar ignorarea pârghiilor extrem de complexe de acțiune utilizate de
Federația Rusă ar constitui o eroare fatală.
Semnificații:
Situația din Ucraina este limpede atunci când vine vorba despre angajarea unui
război hibrid și despre efectele nefaste pe care le poate provoca unui stat

măcinat de vulnerabilități. De fapt, aceasta este una dintre premisele de bază ale
maximizării efectelor războiului de tip hibrid.
Indiferent ce componentă vom evoca dintre cele patru, se poate lesne extrage
concluzia că, prin modul insidios, subversiv prin care acționează, sunt speculate
în mod predilect vulnerabilitățile statului țintă. Prin aceste tactici, agresorul
intenționează alterarea structurii de rezistență a obiectivului vizat, ceea ce pe
termen mediu și lung conduce la o scădere a capacității de adaptare și reacție în
fața evoluțiilor ce pot escalada până la un conflict deschis.
Ne putem imagina un scenariu în care componenta energetică devine canalul
prin care inamicul se insinuează. Un stat euroepean care beneficiază în proporție
de peste 90 de procente de gaze ieftine din Federația Rusă nu este interesat să
dezvolte formule alternative de aprovizionare și transport.
Un asemena tablou ilustrează practic imaginea clasică a deficiențelor induse de
lipsa unei abordări coerente pe dimensiunea securității energetice (parte a
războiului economic). În eventualitatea unei confruntări directe, prin simpla
suspendare a livrărilor de resurse energetice, statul țintă este paralizat, fiind
incapabil să opună rezistență dincolo de perioada finalizării rezervelor, care, de
obicei, nu este mai mare de câteva luni.
Dincolo de exemplele survenite în urma unor analize prospective, avem la
dispoziție anexarea Crimeii, un episod ce ne-a arătat cum un terioriu poate fi
ocupat fără tragerea unui singur cartuș. Este adevărat că succesul întregii
operațiuni a beneficiat de o serie de premise specifice, precum lipsa unor trupe
combatante ucrainene semnificative, sprijinul popular, dar mai ales al factoriilor
de decizie care nu aveau interesul de a se alinia la standardele occidentale, între
care funcționarea justiției și consolidarea statului de drept reprezintă criterii sine
qua non.
Pe de altă parte, utilizarea soldaților fără însemne a fost o formulă prin care
Kievul și NATO au privit confuze cum forțe paramilitare preiau posturile de
comandă și control în regiunea vizată, astfel că momentul edificator a venit mult
prea târziu pentru o reacție corentă și capabilă să genereze efecte. Acest aparent
fait accompli are însă în spate eforturi colosale din sfera războiului
informațional (propagandă), a războiului economic (o populație sărăcită,
nemulțumită de managementul autorităților de la Kiev) sau politico-diplomatic
(fiind identificate anterior persoanele care vor gestiona perioada de tranziție la
nivel public).
În privința limitelor pe care războiul hibrid le incumbă, analize recente arată că
Ucraina poate servi drept un caz școală și pe această dimensiune. Federația Rusă
a dorit să propage un climat de instabilitate în estul Ucrainei, capabil să
demonstreze lumii întregi incapacitatea Kievului de a gestiona propriul teritoriu,
iar în subtext riscurile la care se supun cei care încearcă extragerea de sub
influența Moscovei.
Deși Kremlinul a pus în practică toate liniile de acțiune, începând cu trupe
paramilitare și până la cele de propagandă, prin care oficialii și militanții pro-

occidentali erau caracterizați drept fasciști, rezultatul este departe de cel scontat.
Aducerea laolaltă a unor forțe paramilitare obscure, cuplate cu carteluri de crimă
organizată și mercenari în căutare de profituri rapide, s-a dovedit un cocktail
mult prea incandescent pentru împlinirea unor obiective ce vizau exercitarea
controlului îndelungat asupra teritoriilor noi acaparate. Așadar, abilitățile de
distrugere și destabilizare nu pot substitui capacitatea de administrare/guvernare
a teritoriilor cu pricina.
La acest moment există indicii ce pot alimenta argumentații dintre cele mai
diverse în privința posibileleor evoluții ale conflictului ucrainean. Eșecul
replicării scenariului din Crimeea în estul țării pune însă pe masă o serie de
argumente ce legitimează teoria suspendării ostilităților.
Atât Kievul, cât și Moscova sunt nerăbdătoare să închidă (cel puțin momentan)
această linie de front consumatoare de vieți și vaste resurse financiare, însă lipsa
deschiderii către compromis ține cele două state prizoniere în vâltoarea
confruntărilor. Realitatea curentă din Ucraina este departe de statutul
„privilegiat” de conflict-înghețat, întrucât, în lipsa unor concesii majore din
partea cel puțin a uneia dintre părți, regiunea va rămâne dependentă economic și
securitar de Moscova (deja în dificultate financiar), în vreme ce sancțiunile
Vestului vor continua să curgă împotriva statului agresor.
La momentul actual ne aflăm în faza secundă a confruntării cu Rusia, care, după
acapararea teritorială, se pregătește pentru acumularea de influență în Ucraina și
dincolo de granițele ei. Din acest punct de vedere, statele aflate pe frontiera de
est a UE și NATO se situează în centrul unui război din care lipsește
componenta militară.
Atacul cibernetic cunoscut sub denumirea de ”Octombrie Roșu”,
vulnerabilizarea României și a aliaților săi prin resuscitarea absolut gratuită a
temei închisorilor CIA în România sau respingerea exploatărilor de la Pungești
prin intermediul unor organizații neguvernamentale (finanțate din surse cel puțin
reprobabile) sunt doar câteva imagini din ampla provocare ce se așterne la
orizont. Vulnerabilitățile sunt cheia.
3. Republica Moldova pare să fi adoptat mersul racului

Diana Bărbuceanu
Evenimente:
Marți 28 aprilie, președintele Consiliului European, Donald Tusk, a efectuat o
vizită oficială la Chișinău, în contextul apropierii summitului Parteneriatului
Estic de la Riga, care se va desfășura în perioada 21-22 mai. La această
reuniune, Republica Moldova, Georgia și Ucraina - state semnatare ale
Acordului de Asociere cu Uniunea Europeană - își propun să promoveze

recunoașterea perspectivei europene, dar și interesele comune ce derivă din

statutul de țări asociate la UE.
Prezent la Chișinău, Donald Tusk a dat asigurări că Uniunea Europeană va fi în
continuare un susținător puternic al Republicii Moldova, subliniind în același
timp că lupta împotriva corupției și soluționarea crizei bancare ar trebui să fie
domenii prioritare pentru autorități. „UE va rămâne un susținător puternic al
Republicii Moldova”, a afirmat Tusk în cadrul conferinței de presă susținute
după întrevederea cu președintele Nicolae Timofti.
Președintele Consiliului European a adăugat că UE va ajuta Republica Moldova
să depășească dificultățile cu care se confruntă în prezent și care sunt cauzate de
probleme interne, dar și de instabilitatea existentă în regiune. Donald Tusk a
insistat totodată asupra necesității accelerării reformelor, în special în domeniul
justiției și combaterii corupției, și asupra soluționării crizei din domeniul bancar,
pentru a restabili încrederea cetățenilor și agenților economici în instituțiile
guvernamentale.
„Am discutat cu președintele Nicolae Timofti despre implementarea Acordului
de Asociere, de care vor beneficia toți cetățenii (Republicii Moldova).
Intensificarea schimburilor comerciale bilaterale în 2014 este un semn că ne
îndreptăm în direcția corectă.
În același timp, este nevoie de multe alte reforme care să ducă la schimbări
reale pentru toți cetățenii. Am discutat despre reformarea justiției și lupta
împotriva corupțeia. Este nevoie și de reforme în sectorul financiar, dar și în cel
bancar, care urmează să fie restructurat.
Este nevoie de restabilirea încrederii mediului de afaceri, dar și a încrederii
oamenilor în structurile statului. Am decis să intensificăm cooperarea dintre
UE și Republica Moldova”, a mai afirmat președintele Consiliului European. În
același timp, președintele Nicolae Timofti a subliniat că prioritățile pentru
Chișinău sunt consolidarea statului de drept și întărirea instituțiilor democratice,
dând asigurări că Republica Moldova își va respecta angajamentele asumate față
de UE.
„L-am asigurat pe Donald Tusk că ne respectam și ne vom respecta
angajamentele pe care ni le-am asumat în fața UE și vom folosi oportunitățile
uriașe pe care ni le oferă acest document istoric (Acordul de asociere)” - a
afirmat Nicolae Timofti.
Semnificații:
Vizita președintelui Consiliului European a coincis cu împlinirea unui an de
când Uniunea Europeană a permis cetățenilor Republicii Moldova să
călătorească fără vize în spațiul Schengen. În privința evoluției relațiilor
comerciale cu Uniunea Europeană, Donald Tusk și-a exprimat mulțumirea,
calificând Republica Moldova ca fiind o țară promitățoare.
Însă nu același entuziasm i-a fost atribuit Chișinăului și atunci când pe masă a
fost pusă problema reformelor. În acest context, criticii s-au grăbit să atragă

atenția că vizita oficialului european a avut loc ca urmare a dezamăgirii

manifestate de Uniunea Europeană, sătulă de schimbările doar la nivel declarativ
din Republica Moldova.
La Chișinău, Tusk a venit împreună cu 24 de procurori din 12 state membre ale
Grupului Consultativ al Procurorilor din Sud-Estul Europei. Agendele celor
două grupuri au fost diferite.
Vizita lui Donald Tusk a avut ca scop central discuția cu autoritățile pe marginea
reformelor care întârzie să apară, dar și despre Acordul de Asociere semnat cu
UE. De cealaltă parte, procurorii europeni au sosit în capitala Republicii
Moldova pentru a lua parte la a 26-a Reuniune a Grupului Consultativ al
Procurorilor din Sud-Estul Europei (SEEPAG), desfășurată sub genericul
„Aspecte practice ale asistenței juridice penale internaționale în cazuri de trafic
de droguri”.
Cu toate acestea, vizita procurorilor efectuată în capitală a fost interpretată de
opinia publică ca fiind strâns legată de scandalurile de corupție la nivel înalt din
Republica Moldova. Este de notorietate episodul scurgerilor masive de bani din
sistemul bancar, ce a implicat trei dintre cele mai importante bănci comerciale
ale țării - Banca de Economii, Unibank și Banca Socială.
Un astfel de eveniment a periclicat enorm la nivel de imagine încrederea în
guvernanții de la Chișinău. În acest context, autoritățile sunt acuzate că nu sunt
hotărâte şi nu acţionează ca atare în realizarea schimbării interne, economice şi
politice, întrucât o aplicare reală a reformelor continuă să întârzie și chiar să fie
în proces de regresie.
În atare condiții, dezamăgirea cancelariilor vest-europene a fost majoră, iar
dorința președintelui Consiliului European de a se întâlni cu liderul unuia dintre
cele două partide din coaliția minoritară de guvernare - liderul PLDM, Vlad
Filat, al cărui nume a fost foarte des invocat în presă, în legătură cu scandalul
pierderii de 1 miliard de dolari - nu este întâmplătoare. În acest context, Donald
Tusk i-a transmis lui Vlad Filat că Republica Moldova își va putea consolida
poziția de lider în cadrul Parteneriatului Estic al UE numai „prin aprofundarea
reformelor în domeniul justiţiei, stabilizarea sistemului bancar şi asigurarea
unui climat investiţional favorabil”.
Pentru a situmula totuși apetitul cetățenilor Republicii Moldova pentru o viitoare
integrare europeană, oficialul de la Bruxelles a dat asigurări că UE va susține în
continuare eforturile de consolidare a parcursului european şi de modernizare a
acestei țări. Tusk i-a transmis același mesaj și președintelui țării, Nicolae
Timofti - necesitatea reformării sectorului de justiție și a luptei împotriva
corupției.
Drept răspuns, acesta din urmă l-a asigurat că autoritățile de la Chișinău
„respectă și vor respecta angajamentele asumate față de UE”: „Vom folosi
oportunitățile uriașe, politice și economice pe care ni le oferă Acordul de
Asociere și Acordul de Liber Schimb cu UE. I-am spus președintelui Consiliului

European cât de importantă a fost decizia de acum un an de ridica vizele pentru

cetățenii Republicii Moldova”.
Potrivit datelor oficiale, la un an de la liberalizarea regimului de vize,
aproximativ 500.000 de cetățeni ai Republicii Moldova, inclusiv din regiunea
transnistreană, au intrat în spațiul Schengen. Încrederea cancelariilor europene în
asumarea deplină de către oficialii de la Chișinău a parcursului occidental atârnă
de un fir de ață, iar aceasta în condițiile în care fidelitatea de care este necesar ca
ei să dea dovadă trebuie demonstrată într-un tip foarte scurt.
Conform angajamentelor asumate de Republica Moldova în fața UE, reforma
justiției ar urma să se încheie în 2016. Uniunea Europeană a alocat 60 de
milioane de euro pentru acest sector, însă, din cauza nereformării Procuraturii
Generale, Republica Moldova a ratat aproape 2 milioane de euro din prima
tranșă de 15 milioane alocați de UE.
În cele din urmă, mesajul pe care Donald Tusk l-a transmis Republicii Moldova
trebuie să devină literă de lege în mentalul colectiv al clasei politice de la
Chișinău: pentru a produce adevărata schimbare, voi, liderii basarabeni, „trebuie
să faceți mult mai mult!”
Astăzi, analiștii atrag atenția asupra faptului că în momentul de față Republica
Moldova are foarte puține șanse de integrare europeană, în condițiile în care țara
prezintă simptomele unui stat captiv, cu instituții care depind de voința
oligarhilor. În atare condiții, pentru liderii occidentali, gestionarea situației
devine un adevărat exercițiu de tenacitate, fiindcă ei sunt nevoiți să prezinte
avantajele apropierii de UE și să determine clasa politică să înțeleagă că, în
drumul spre integrare în marea familie europeană, o „lepădare” de instituțiile
oligarhice este referențială.
Pe de altă parte, peisajul politic din Republica Moldova riscă să se afunde într-o
degringoladă, nebuloasă și incoerență tot mai mare în privința dorinței de
continuare a parcursului european. În ultimele șase luni, pe fundalul alegerilor
parlamentare din 30 noiembrie 2014 și al formării noului guvern, procesul de
integrare europeană a devenit unul secundar, el rămânând mai degrabă utilizat la
nivel declarativ, decât un obiectiv de atins.
Astfel de suspiciuni au fost augmentate de reacțiile recente ale unora dintre
liderii care au stârnit rumoare și indignare printre cetățenii acestei țări.
Afirmația președintelui Partidului Democrat, Marian Lupu, urmată și de cea a
liderului PLDM, Valeriu Streleț, cum că Republica Moldova nu trebuie să
depună cererea de aderare pe motiv că va primi un răspuns negativ și că „e
necesar de aplecat urechea la sfaturile celor din Europa”, este un semnal clar că
la Chișinău nu dorește o avansare a relației cu UE, cel puțin nu cu prețul cerut de
independența jutiției.
Președintele Nicolae Timofti, fostul premier Iurie Leancă și ministrul de Externe
Natalia Gherman declaraseră anterior că Republica Moldova se va angaja să

realizeze formalitățile de aderare până la finele anului 2015. În termeni

comparativi, dacă intenția fostei guvernări de a adânci relația cu UE și de a grăbi
procesul de depunere a cererii de aderare era cât se poate de vizibilă, actuala
conducere de la Chișinău tinde mai degrabă către o amânare, dacă nu chiar o
renunțare la acest proces.
Specialiștii în domeniu sunt de părere că explicația unui astfel de demers constă
în cooptarea Partidului Comuniștilor în alianța de guvernare minoritară, pe post
de „membru al familiei fără acte”.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România va trebui să promoveze o

agendă mult mai pragmatică în relațiile cu Republica Moldova. După eșecurile
succesive înregistrate în efortul de a plasa Chișinăul pe o traiectorie ireversibilă
euroatlantică, probabil că se impune retragerea cecurilor în alb și nuanțarea
substanțială a acestuia în funcție de reacțiile de la Chișinău.
Agenda comună va trebui construită din segmente clare, cuantificabile, menite a
permite evaluări periodice și continuitate, în funcție de rezultatele intermediare
obținute.
Riscuri:
Nemulțumiți de actuala guvernare, în cursul zilei de 3 mai, zeci de mii de
oameni s-au adunat în Piața Marii Adunări Naționale din Chișinău. Mitingul s-a
desfășurat împotriva guvernării și inacțiunii instituțiilor de stat în continuarea
parcursului european și împotriva devierii de la implementarea reformelor.
Publicațiile naționale au titrat că numărul manifestanților s-ar fi ridicat la
aproximativ 50.000, iar aceștia ar fi aprobat o rezoluție prin care au înaintat mai
multe revendicări: „cerem publicarea imediată a investigației companiei Kroll,
care a identificat actorii furtului sistemului bancar, numit Furtul Secolului.
Cerem demiterea conducătorilor de la instituțiile care au admis Furtul
Secolului. Cerem condamnarea vinovaților și recuperarea banilor furați. Cerem
neadmiterea declarării acestor miliarde furate drept datorie de stat. Cerem
stoparea propagandei partinice”.
Diverse sondaje de opinie relevă că în ultimele patru luni, partidele care dețin
puterea în Republica Moldova - Partidul Liberal-Democrat și Partidul Democrat
- au pierdut câte jumătate din susținători, în vreme ce Partidul Liberal, trimis în
opoziție de către PLDM și PD, și-a dublat practic numărul de susținători. În
atare condiții, actuala guvernare pare că se află într-un moment de cumpănă,
căci ideea de a forma un guvern minoritar s-a dovenit a fi foarte nefericită.
Mai mult decât atât, dacă valul de numulțumire și neîncredere a poporului în
actualii cârmuitori ai țării va continua, riscul alegerilor anticipate este foarte
mare. De departe însă, eșuarea partidelor pretins pro-europene aflate la
guvernare va da naștere unei deziluzii și va duce la pierderea încrederii
cetățenilor Republicii Moldova în Uniunea Europeană.

4. Ramzan Kadîrov îi amenință pe siloviki

Dumitru Șaranuța
Evenimente:
O ceartă s-a iscat între președintele Ceceniei și siloviki (reprezentanții
structurilor de forță ruse) în urma unei operațiuni polițienești desfășurate de
forțele de ordine din Stavropolskii Krai pe 19 aprilie, în orașul Groznîi.
Președintele Ramzan Kadîrov s-a arătat nemulțumit de faptul că acești siloviki
din Stavropol și-au permis să aplice forța fără înștiințarea autorităților cecene și
că au acționat împotriva unui cetățean de etnie cecenă.
Liderul republicii nord-caucaziene și-a vărsat furia asupra SKR (Comitetul Rus
de Anchetă) și MAI (Ministerul Afacerilor Interne) în cadrul unei ședinței din 20
aprilie. La această adunare el i-a convocat pe șeful guvernului cecen, Magomed
Daudov, pe ministrul Afacerilor Interne din Cecenia, Ruslan Alhanov, pe
directorul departamentului de anchetă al SKR pentru Cecenia, Serghei Deviatov,
pe procurorul Ceceniei, Șarpudi Abdul-Kadîrov, și pe șeful departamentului
FSB (Serviciul Federal de Securitate) din Cecenia, Andrei Serejnikov.
Ramzan Kadîrov le-a ordonat acestor oficiali, care de altfel sunt și siloviki
ceceni, să obstrucționeze orice activitate a siloviki care nu sunt din Cecenia,
chiar și a celor din Moscova, dacă nu își coordonează operațiunile cu structurile
de forță cecene. De asemenea, el a făcut o declarație scandaloasă prin care
îndeamnă să fie împușcat orice siloviki nececen dacă nu se supune somațiilor
polițiștilor ceceni.
După această ședință au fost deschise dosare penale pe numele acelor persoane
din Stavropol care au participat în operațiunea neautorizată. Însă pe 25 aprilie,
directorul SKR, Aleksandr Bastrîkin, a dispus încetarea urmării penale, ceea ce
l-a deranjat pe Ramzan Kadîrov.
Președintele cecen a declarat că această decizie demonstrează impunitatea unora
și că, „în Cecenia totul este permis”. Aceasta a fost o aluzie la faptul că prin
această dispoziție este contestată puterea și legitimitatea autorităților cecene.
Kadîrov a mai cerut SKR-ului să explice cecenilor și rudelor persoanei
împușcate de polițiștii din Stavropol motivele anulării urmării penale.
Asupra acestui caz s-a sesizat și MAI al Federației Ruse, care a susținut că
declarațiile lui Ramzan Kadîrov conform cărora folosirea armelor împotriva
polițiștilor din alte regiuni ruse este permisă sunt intolerabile. Iar pe 24 aprilie
MAI rus a făcut public un comunicat oficial în care se spune că acea operațiune
din 19 aprilie a fost adusă la cunoștință forțelor de ordine cecene, care chiar au
participat și au ajutat la reținerea lui Djambulat Dadaev, cecenul împușcat de
siloviki din Stavropol.
Aceste fricțiuni dintre SKR și MAI, pe de o parte, și Ramzan Kadîrov, pe de altă
parte, au determinat mai multe instituții să adopte o poziție și să ia apărarea unei
dintre tabere. Pentru a demonstra că are susținerea lui Vladimir Putin și că va

scăpa basma curată, Kadîrov a declarat că este „pedestrașul comandantului

suprem”.Dacă mi se va ordona ceva, voi îndeplini totul la 100%. Dacă va
trebuie să demisionez-voi demisiona, și să mor, la fel, sunt pregătit. De aceea,
este amuzant să-l puneți pe Kadîrov împotriva președintelui. El este
comandantul nostru suprem”.
Aceste afirmații au venit după ce liderul cecen a aflat poziția președinției ruse
față de conflictul iscat. Pe 24 aprilie, întrebat ce părere are despre ordinul lui
Kadîrov, de a deschide focul asupra forțelor de ordine nececene, Dmitri Peskov,
purtătorul de cuvânt al președintelui Putin, nu a comentat incidentul, dar a spus
că se va informa despre caz.
În susținerea lui Ramzan Kadîrov a venit și parlamentul rus, Adunarea Federală
a Federației Ruse, care a făcut o declarație pe marginea acestei dispute. În
declarație se arată că operațiunea a fost o provocare și că le amintește cecenilor
despre violențele trecute, care încă nu s-au șters din memoria colectivă.
Cel mai probabil, intenția acestei declarații a aparținut persoanelor apropiate
președintelui republicii nord-caucaziene, cecenii Adam Delimhanov, deputat în
Duma de Stat, Camera inferioară a parlamentului rus, și Suleiman Gheremeev,
senator în Consiliul Federației, membru în Camera superioară.
Context:
Incidentul care a generat această criză s-a petrecut duminică 19 aprilie în
capitala cecenă Groznîi. Polițiștii din departamentul regional al Stravopol Krai
împreună cu VOGOiP (subunitatea operativă provizorie, o instituție a MAI
creată special pentru Caucazul de Nord) au încercat să-l rețină pe cetățeanul
cecen Djambulat Dadaev, urmăritcare era dat în urmărire pentru omucidere.
După spusele lui Kadîrov, acesta l-ar fi împușcat mortal pe un om de afaceri
daghestanez din Stavropol. Crima a fost interpretată ca o reglare de conturi și o
încercare de a elimina concurența.
Conform versiunii MAI, în timpul reținerii lui Dadaev acesta ar fi încercat să
evadeze. Aflându-se într-un automobil, el a lovit automobilul polițiștilor din
Stavropol. Aceștia, la rândul lor, pentru a-l opri au deschis focul rănindu-l
mortal. Imediat după ce s-au auzit împușcături, la locul faptei s-au deplasat
polițiștii din OMON-ul cecen (grupul special de intervenție, echivalenții
„mascaților” din România).
Forțele de ordine cecene i-au înconjurat pe colegii lor din Stavropol și i-au
somat să se predea. Aceștia purtau cagule pe cap și au refuzat să se legitimeze.
Ulterior, polițiștii înconjurați au cerut ajutorul VOGOiP (înființată în 2000 și își
are sediul în Hankala, un cartier din Groznîi). Doar după ce această instituție s-a
implicat, siloviki din Stavropol au putut să părăsească Republica Cecenia.
Semnificații:

Acest antagonism nu se reduce doar la incidentul produs pe 19 aprilie în

Groznîi. Elementele ce au generat această ceartă sunt mult mai variate și pot
avea implicații destul de serioase pentru Federația Rusă.
Dincolo de ciocnirea din capitala cecenă, evenimentul ne vorbește și despre
relația Putin-Kadîrov, și despre aspirațiile politice ale lui Kadîrov, dar și despre
lupta politică internă și cazul asasinării lui Boris Nemțov.
Dintr-un anumit punct de vedere, am putea fi martori la o revendicare a
federalismului, un federalism care se limitează doar la Cecenia. Ramzan
Kadîrov, un lider puternic, pare că s-a inspirat din modelul american când a
cerut ca granițele republicii pe care o conduce să nu fie încălcate abuziv,
clamând jurisdicția propriilor oameni de ordine asupra teritoriului.
În SUA, polițiștii unui stat nu au dreptul să își exercite puterea în alt stat, aceasta
le este permis doar poliției federale, sau FBI. Pornind de la această idee, doar că
depășind modelul democratic american, și Kadîrov își dorește să administreze o
republică cu un grad sporit de autonomie, fără ca cineva din Stavropol să vină și
deschidă focul la el acasă.
Totuși, această idee poate fi o dovadă și a unei năzuințe ascunse a președintelui
cecen. S-a supărat prea tare pentru lua în calcul doar o simplă referire la
respectarea constituției sau legislației interne.
Desigur, forțele de ordine din alte zone ale Federației Ruse sunt obligate să
anunțe și să coordoneze operațiunile cu poliția din regiunea unde vor să-și
desfășoare activitatea, dar ele trebuie să înștiințeze structurile de forță locale și
nu președintele sau guvernatorul. Ramzan Kadîrov probabil își dorește să fie
primus inter pares și să aibă o influență mult mare în regiunea Caucazului de
Nord.
Este greu de spus dacă vorbim de tendințe secesioniste sau pur și simplu avem
de a face cu o manie a grandorii. Cert este că președintele cecen nu își dorește să
plece de la putere și nu îi place să-i fie pusă în discuție autoritatea, doar dacă cel
care o pune în cauză nu face asta însuși Vladimir Putin.
Vladimir Putin însă nu se grăbește să-l certe pe „pedestrașul” său, iar faptul că
observăm o tăcere este o dovadă a aprobării. Poate că, Ramzan Kadîrov nu ar fi
fost atât de dur în declarații dacă nu era sigur că are sprijinul Kremlinului.
Cel mai probabil vorbim despre o relație de prietenie cu Putin sau poate că este
este sigur de faptul că este indispensabil lui Kadîrov pentru stabilitatea
Caucazului de Nord, însă comportamentul lui excentric a lui Kadîrov îl face
acum să recidiveze, iar până acum nu i s-a spus de la Kremlin pe nici un canal să
înceteze.
Pe lângă aceste aspecte există și versiunea unei reglări de conturi dintre Ramzan
Kadîrov și siloviki. Aceasta vine pe fondul investigației asasinării politicianului
Boris Nemțov.
Astfel, Zaur Dadaev, presupusul autor al acestei crime, ar fi mărturisit, în timp
ce era torturat, că Ruslan Gheremeev ar fi complice. Acesta din urmă este o rudă

a parlamentarilor Suleiman Gheremeev și Adam Delimhanov, ultimul declarat în

2009 dreptde Kadîrov succesorul lui Kadîrov. .
Datorită puterii sale, președintele cecen ar fi obstrucționat încercările poliției de
al captura pe Ruslan, păzindu-l cu oameni înarmați, pentrui ca mai apoi acesta să
fugă, probabil, în Abu-Dhabi.
Faptul că polițiștii din Stavropol au fost amenințați cu moartea iar declarațiile
șefului SKR au fost luate drept o ofensă reprezintă încercarea lui Ramzan
Kadîrov de a le spune tuturor să nu se pună cu el și că are destule pârghii pentru
a-și atinge scopul. Mesajul transmis de el este mult mai sumbru decât pare.
Nu trebuie să ne lăsăm înșelați de ipocrizia și cinismul declarațiilor lui Kadîrov
cum că lui Djambulat Dadaev i s-ar fi încălcat drepturile și nu s-a respectat
legislația în timpul reținerii. Când a afirmat aceasta, liderul cecen a uitat pentru
o clipă de dispozițiile sale de a dărâma casele teroriștilor și de a le expulza
rudele din Cecenia, dar și de acei oameni care au murit în secțiile de poliție, în
structura de închisori private ale sale sau au dispărut în condiții necunoscute,
fără ca să mai reapară vreodată.
Riscuri:
Declarațiile și reacțiile lui Ramzan Kadîrov pot să scoată la iveală un lup în
blană de oaie. Pentru a argumenta această afirmație nu trebuie să căutăm
exemple în alte parte. Cazul lui Djohar Dudaev poate fi grăitor în acest caz.
Fiind un general promițător, el a fost ales de predecesorul lui Putin să guverneze
Cecenia, însă puterea corupe și am putut fi martori la un război sângeros.
Kadîrov, care ar fi total opusul lui Dudaev, începe să se comporte destul de
provocator și ridică multe semne de întrebare pricvind devotamentul său pentru
Federația Rusă și Constituția ei.
Vladimir Putin nu poate pur și simplu să-l demită pe carismaticul lider cecen
întrucât poate să riște o nouă escaladare a violenței în Caucazul de Nord, fără a
mai vorbi despre un posibil viitor război de secesiune. Se poate lua în calcul și o
luptă pentru putere care s-ar isca în Cecenia, dar și o revenire în forță a
jihadiștilor.
Pe de altă parte, președintele rus nu trebuie să-i ignore și pe dușmanii lui
Kadîrov, acei siloviki care îl ajută să poarte războiul în Ucraina de Est. Donbass-
ul ar reintra lejer sub autoritatea Kievului dacă rușii din regiune s-ar întoarce
acasă, un scenariu rupt din coșmarurile lui Putin. Astfel, Kremlinul ar trebuie să
fie cât mai imparțial și să țină cont de interesele ambelor părți.
Din punct de vedere al decizie strategice, România trebuie să urmărească

evoluțiile din Federația Rusă pentru a putea înțelege mai bine cursul politic al
Moscovei și pentru a putea prezice comportamentul ei pe plan internațional.

Ramzan Kadîrov nu dă semne că își va regândi atitudinea față de cei care îl

supără, cu toate că el a declarat că a fost copleșit de emoții când a ordonat să se
deschidă focul asupra polițiștilor străini. Percepând politica sa ca pe o luptă de
putere, el nu poate să dea dovadă de slăbiciune și să riște o erodare a autorității
sale în interiorul Ceceniei.
Totuși, comportamentul său va fi unul agresiv doar până în momentul când acel
comandant suprem îi va ordona să înceteze. O astfel de solicitare ar putea fi
admisă fără să se recurgă la secesionism, întrucât banii vin de la Moscova, ceea
ce înseamnă că se pot tolera și niște siloviki de dragul acestor bani.
Unii analiști prezic că Vladimir Putin nu va rămâne indiferent față de această
dispută și va încerca să restabilească balanța de putere între cele două părți. Este
posibil să fie demis șeful departamentului de anchetă din Cecenia care a dispus
urmărirea penală a polițiștilor din Stavropol. De asemenea, se poate lua în
considerare și o reorganizare MAI-ului cecen.
5. Războiul comercial dintre Kazahstan și Rusia pune în pericol viabilitatea

Uniunii Economice Euroasiatice Euroastiatice
Liudmila Cernat
Evenimente:
Libera circulație a mărfurilor în cadrul Uniunii Euroasiatice ridică mari semne
de întrebare, în contexul în care Kazahstan a interzis o serie de produse ruse, din
cauza nerespectării regelementărilor tehnice. Drept răspuns, Rusia a constatat și
ea nerespectarea normelor sanitare la pepenii, cașcavalul, iaurtul și laptele din
Kazahstan. Războiul comercial în plină desfășurare este în total dezacord cu
prevederile Uniunii Economice Euriasiatice și a Uniunii Vamale.
Kazahstanul încearcă să-și apere producătorii autohnoni, întrucât devalorizarea
rublei a dus la ieftinirea dramatică a produselor ruse care amenință să invadeze
piața kazahă. Astana şi-a suspendat pentru 45 de zile, la începutul lui martie,
importurile de petrol şi combustibil din Rusia.
Mai mult, producătorii locali cer impunerea unui embargo pentru industria
automobilelor, pentru acumulatori, carne, făină, ouă și ciocolată. Astfel, din
toată libera circulație a mărfurilor nu mai rămâne decât un acord care nu se
respectă.
În condițiile în care Kazahstanul a impus asemenea măsuri Rusiei,
reconfirmarea lui Nursultan Nazarbaev în fruntea statului reprezintă continuarea
războiului commercial, început la numai o lună de la intrarea în vigoarea a
Uniunii Economice Euroasiatice. Alegerile, potrivit președintelui Nazarbaev,
trebuie să fie un factor de stabilitate în vremuri incerte.
Republica Kazahstan nu a cunoscut un alt președinte în afară de Nursultan
Nazarbaev, astfel că președintele Republicii Kazahstan reprezintă el însuși un

factor de stabilitate. Pentru a cincea oară consecutiv, Nazarbaev, în vârstă de 74

de ani, a fost reales în funcția prezidențială cu 97,7% din voturi. La alegerile
prezidențiale anticipate s-a înregistrat o prezență la urne de circa 95%.
Rezultatul votului din 26 aprilie reprezintă un record chiar și pentru șeful
statului care și-a ”cerut scuze” pentru scorul obținut în scrutinul din 26 aprilie.
“Îmi cer scuze dacă aceste cifre sunt inacceptabile pentru țările
superdemocratice, dar n-am avut ce face. Dacă aș fi intervenit, ar fi fost
nedemocratic, nu-i așa?”, a declarat Nursultan Nazarbaev în cadrul unei
conferințe de presă de la Astana.
Observatorii OSCE au semnalat că alegătorii nu au avut o alternativă politică
reală la actualul lider al Kazahstanului, care a beneficiat de o mediatizare mai
mare în perioada campaniei. Cei doi contracandidaţi ai lui Nazarabaev -
Abdelgazi Kusainov şi Turgun Sizdikov - au obţinut mai puţin de 1%, respectiv
2% din voturi. Printre primii șefi de stat care l-au felicitat pe Nursultan
Nazarbaev pentru victoria obținută în scrutinul din 26 aprilie s-au numărat
Vladimir Putin și Alexandr Lukașenko, premierul Ungariei, Viktor Orban, și
lideri din Asia Centrală.
Nursultan Nazarbaev conduce Kazahstanul încă din 1989, când a deținut funcția
de prim-secretar al Partidului Comunist din Kazahstan. La 16 decembrie 1991,
Kazahstanul era ultima republică din Uniunea Sovietică care și-a declarat
independența, Nazarbaev devenind șef al statului.
Nazarbaev a fost reales pentru o perioadă de 7 ani, la 11 ianuarie 1999 (cu 87%
din voturi), apoi la 4 decembrie 2005 (cu peste 91% din voturi). Ultimul scrutin,
din 3 aprilie 2011 (au avut loc tot alegeri anticipate) i-a adus lui Nursultan
Nazarbaev 95,5% din voturile populației.
Context:
Kazahstanul, una dintre cele mai stabile economii din Asia Centrală, a ales să
ducă o politică internă și externă echilibrată și întreține relații economice atât cu
țările din spațiul ex-sovietic, în frunte cu Federația Rusă și Belarus, cât și cu
China sau partenerii europeni. Pe de o parte, Kazahstan a semnat în mai 2014
acordul de creare a Uniunii Euroasiatice, alături de președinții Rusiei și
Republicii Belarus. Pe de altă parte, Kazahstanul a încheiat în octombrie 2014
un parteneriat economic și politic cu Uniunea Europeană, menit să sporească
investițiile europene în regiune. Ambele acorduri au intrat în vigoare la
începutul anului 2015.
Tratatul cu Uniunea Europeană nu împiedică Kazahstanul să-și respecte
angajamentele în cadrul Uniunii Euroasiatice, care prevede garantarea circulației
libere a mărfurilor, serviciilor, capitalului, forţei de muncă, precum şi crearea
unor politici comune în domeniile energiei, industriei, agriculturii şi
transporturilor între țările semnatare.
Paternitatea ideii de a crea o Uniunie Euroasiatică îi aparține președintelui
Nursultan Nazarbaev, care încă din 1994 a susținut necesitatea creării unui

mecanism pentru integrarea economică a spațiului post-sovietic bazat pe

principiul pragmatismului economic, al integrării voluntare, egalității membrilor
și neimplicării în politica internă a altui stat.
Tot la propunerea preşedintelui Kazahstanului, la 21 decembrie 1991 a avut loc
la Almatî (Alma-Ata) reuniunea celor 11 republici ex-sovietice (Azerbadjan,
Armenia, Belarus, Kazahstan, Kârgâzstan, Republica Moldova, Federaţia Rusă,
Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan şi Ucraina) care au înființat Comunitatea
Statelor Independente (CSI). În decembrie 1993 s-a alăturat și Georgia, dar în
urma războiului ruso-georgian din 2008 Georgia s-a retras din CSI. În 2014, și
Ucraina s-a retras din CSI ca urmare a anexării Crimeii de către Federația Rusă
și a războiului purtat de Rusia prin intermediari în Estul Ucrainei.
Mai mult, Kazahstanul mai este membru al Organizaţiei de Cooperare de la
Shanghai (OCS), al Comunității Economice Euro-Asiatice, al Spaţiului
Economic Unic și al Organizaţiei Tratatului pentru Securitate Colectivă (OTSC).
La deschiderea adunării OCS din septembrie 2014, Nursultan Nazarbaev a
declarat că scopurile principale ale organizației sunt stabilitatea, absența
disputelor teritoriale între statele membre, dar și eforturile comune pentru
combaterea celor trei pericole ale modernității: separatismul, extremismul și
terorismul.
Legăturile economice privilegiate cu Federația Rusă au fost transpuse în cadrul
Uniunii Economice Euroastiatice, ce a intrat în vigoare în ianuarie 2015,
aprofundând Uniunea Vamală Rusia-Belarus-Kazahstan, existentă încă din
2010. Din punct de vedere economic, ponderea celor trei țări este foarte diferită:
Rusiei îi revine 87,9% din PIB-ul Uniunii, Kazahstanului - 9,2%, iar Republicii
Belarus - doar 2,9%.
Mai mult, deciziile în cadrul uniunii nu se iau prin consens, așa cum este cazul
Uniunii Europene, ci fiecare țară are un vot proporțional cu puterea sa
economică, ceea ce avantajează Rusia. Deși Federația Rusă își dorește și o
integrare politică, Belarus și Kazahstan au insistat pe caracterul strict economic
al Uniunii Euroasiatice și s-au opus ingerinţelor în probleme de politică internă.
Semnificații:
Alegerile prezidențiale anticipate din Kazahstan au fost anunțate în luna
februarie. Necesitatea organizării alegerilor cu aproape un an înainte de
expirarea mandatului lui Nazarbaev se poate explica prin necesitatea acordării
unui vot de încredere pentru politica actuală a statului.
În ultimii patru ani Kazahstanul s-a confruntat cu mai multe provocări atât de
ordin economic, cât și de ordin politic, care au culminat cu sancțiunile impuse
Rusiei de Uniunea Europeană, urmate în replică de embargoul impus de Rusia
pentru unele produse din Europa.
Parte a Uniunii Euroasiatice, economia Kazahstanului a fost afectată de
sancțiunile Uniunii Europene față Rusia din cauza anexării Crimeii și
destabilizării Ucrainei. Din cauza prăbușirii rublei și a scăderii prețului la barilul

de petrol, economia Kazahstanului este în cădere liberă și necesită atragerea

investitorilor străini, precum și diversificarea sectoarelor economice.
Războiul comercial început de Kazahstan a iritat Rusia, care a răspuns
deocamdată tot prin impunerea unor embargouri. Prin realegerea lui Nazarbaev
se transmite un mesaj ferm pentru liderii de la Moscova - Kazahstanul își va
apăra producătorii autohtoni, chiar cu riscul de a aliena Rusia.
Devansarea alegerilor s-a făcut și datorită temerilor existente privind stabilitatea
socială. Nursultan Nazarbaev, autoproclamat “lider al națiunii”, s-a adresat
populației subliniind importanța menținerii stabilității politice interne și a
consolidării unității sociale. Mai mult, președintele kazah a accentuat necesitatea
încrederii în viitorul statului, pentru a asigura securitatea națională prin
continuarea actualelor politici.
Alegerile, anunțate în luna februarie, au fost văzute ca o mutare strategică pentru
a înlătura speculațiile privind inexistanța unui succesor la șefia statului.
Președintele Nazarbaev, în vârstă de 74 de ani, nu a creat un mecanism de
transfer al puterii, fapt ce stârnește speculații privind un viitor vid de putere ce s-
ar putea instala în Kazahstan.
În condițiile incertitudinii privind politica de expansiune a Rusiei, liderii de la
Astana au dorit să-și asigure partenerii de la Moscova că Nursultan Nazarbaev
nu pleacă nicăieri, cel puțin pentru încă un mandat, timp în care cel mai probabil
își va desemna un succesor.
Deși Ministerul de Externe al Kazahstanului a catalogat “referendumul” din
Crimeea din 16 martie 2014 drept voința liber exprimată a populației Republicii
Autonome și a subliniat că există o “atitudine înțelegătoare față de decizia
Federației Ruse în aceste condiții”, puterea de la Astana a criticat intervenția
Rusiei în Estul Ucrainei și, alături de Belarus, a încercat să medieze conflictul
dintre cele două părți. Mai mult, cetățenii Kazahstanului care au luptat pe
teritoriul Ucrainei sunt acuzați de “participarea la conficte armate
internaționale”.
Recent, instanța din orașul Atârau a condamat la trei ani de închisoare un
cetățean kazah care s-a alăturat forțelor separatiste din Republica Populară
Donețk.
Conducerea de la Astana este însă caracterizată de o gândire pragmatică, fapt
regăsit în alegerea Kazahstanului de a se poziționa drept un apărător al Rusiei în
fața de sancțiunilor economice impuse de Uniunea Europeană, spunând că
acestea “nu ajută niciuna din cele două tabere”. Întrucât efectele sancțiunilor se
resimt în economia Belarusului și Kazahstanului, cele două state au refuzat
propunerea Rusiei de a impune restricții comerciale Ucrainei.
Republica Belarus are o graniță de 600 km cu Ucraina și impunerea unor
restricții economice ar fi dus la pierderi de ambele părți, pe când Kazahstanul ar
risca ca Ucraina să blocheze aderarea sa la Organizația Mondială a Comerțului.
Provocările de ordin politic și economic reprezintă teste cu care Uniunea
Economică Euroasiatică se va confrunta și în următoarea perioadă. Unitatea

celor trei aliați este pusă la încercare mai ales în ceea ce privește evoluția
situației din Ucraina.
Și consecințele economice ce afectează Rusia pot stârni nemulțumirea
partenerilor din cadrul Uniunii, întrucât această alianță ar avea exact efectul
opus – slăbirea economică.
Din punctul de vedere al deciziei strategice, România trebuie să continue

aprofundarea relațiilor comerciale, cu Kazahstan pentru a-și maximiza
câștigurile economice în ceea ce privește accesul mărfurilor la piața emergentă a
Kazahstanului. Relația economică strategică dintre România și Kazahstan se
bazează în principal pe procesarea țițeiului kazah în rafinăriile Petromidia
Năvodari și Vega Ploiești, deținute de KazMunaiGaz (care a cumpărat
Rompetrol în anul 2007).
Țițeiul reprezintă mai bine de 97% din totalul schimburilor comerciale dintre
România și Kazahstan, fiind necesară o diversificare a cooperării economice
dintre cele două state și asigurarea unui climat propice atât pentru investitorii
kazahi în România, cât și pentru companiile românești prezente deja pe piața
kazahă sau pentru cele care vor să se dezvolte în Asia Centrală. Valoarea totală a
investițiilor românești în Kazahstan ajunge la 800 milioane de dolari, dintre care
cele mai importante proiecte sunt implementate de OMV Petrom, Rominserv SA
și SIVECO.
România are de recuperat de la KMG o datorie de 200 milioane de dolari, în
contextul stingerii litigiului dintre Rompetrol Rafinare SA şi statul român. În
acest sens, în 2013 a fost semnat un Memorandum de Înțelegere prin care
KazMunaiGaz se angaja să restituie suma pentru pachetul de 26,6% acțiuni
deținute de statul român în cadrul rafinăriei și să creeze împreună cu statul
român un fond de investiții de un miliard de euro pentru investiții energetice.
Investițiile în domeniul energetic trebuie urmărite cu prioritate, pentru
asigurarea independenței energetice atât a României, cât și a partenerilor din
Uniunea Europeană.
Riscuri:
Liniile politicii externe a Federației Ruse din ultimii ani pare să se regăsească în
scrierile disidentului rus Alexandr Soljenițîn, care spunea că, asemenea
Ucrainei, Kazahstanul este un stat artificial, creat după destrămarea Uniunii
Sovietice. Astfel, Kazahstanul ar putea fi următoarea țintă pentru politica
expansionistită adoptată de Vladimir Putin, întrucât aproape 25% din populația
Kazahstanului este reprezentată de etnici ruși (stabiliți în nordul țării, la granița
cu Rusia).
Temerile alimentate de anexarea Crimeii au trezit un val de naționalism în
Kazahstan, ceea ce a dus la exprimarea unor poziții cu potențial amenințător.
Președintele Vladimir Putin a pus la îndoială statalitatea Kazahstanului când a
declarat, ca răspuns la o întrebare în cadrul Forumului Internațional pentru

Tineret Seliger, că “existența statului Kazahstan este exclusiv un act de voință al

președintelui Nazarbaev” și că Nazarbaev a creat un stat pe un teritoriu pe care
nu a existat niciodată un stat. Pe fondul creșterii naționalismului kazah, liderul
naționalist rus Vladimir Jirinovski a sugerat să i se acorde o atenție sporită
Kazahstanului, pentru că “atitudini rusofobe sunt cultivate și acolo”.
Viabilitatea Uniunii Euroasiatice este pusă sub semnul întrebării atât de
Kazahstan, care a fost ținta unor aluzii ce se referă la minoritatea rusă din
Nordul țării, cât și de Republica Belarus.
Astfel, după amenințările voalate din partea Moscovei cu privire la apărarea
drepturilor rușilor de pretutindeni, Nursultan Nazarbaev a declarat într-o
intervenție televizată că independența statului este mai importantă decât
apartenența la Uniunea Euroastiatică. “Kazahstanul are dreptul de a se retrage
din Uniunea Economică Euroasiatică (...)
Kazahstanul nu va face parte din organizații care constituie o amenințare la
adresa independenței noastre. În primul rând, nu o vom ceda nimănui, iar în al
doilea rând, vom face totul pentru a o apăra”, a declarat Nazarbaev.
Președintele Republicii Belarus, Alexandr Lukașenko, a subliniat într-un
interviu pentru presa străină că Belarus nu va fi niciodată o regiune nord-vestică
a Federației Ruse. Lukașenko s-a referit prin aceasta la politicienii din Rusia
care gândesc în stil imperialist și a afirmat că Belarus “nu va fi niciodată în
conflict cu Rusia”.
“Belarus a fost și este un stat suveran, independent. Și așa va rămâne”, a
continuat Alexandr Lukașenko. În pofida aparentei încrederi în regimul de la
Kremlin, Lukașenko a încheiat prin a declara că, “indiferent cine va veni la noi
cu sabia, de sabie va muri. Vom lupta împotriva europenilor, americanilor,
rușilor – oricui”.
Pentru cele două state aliate ale Rusiei, prietenia economică cu Moscova
reprezintă o cale dorită, însă liderii celor două țări nu exclud posibilitatea
tensionării relațiilor cu Rusia, ceea ce pune la îndoială cooperarea lor în cadrul
Uniunii Euroasiatice și chiar existența acestei structuri.
Recomandări :
Întrucât Republica Kazahstan este cel mai important partener economic al
României în Asia Centrală, se recomandă diversificarea domeniilor de
colaborare, pentru a stabili relații economice și în alte domenii decât cel
energetic. Trebuie avută în vedere și dezvoltarea relațiilor politice bilaterale și în
afara cadrului instituțional al Uniunii Europene.
Ultima vizită a președintelui României în Kazahstan a avut loc în 2010, ca
răspuns la vizita președintelui Kazahstanului din 2007. Intensificarea relațiilor
politice la nivel înalt ar putea aduce beneficii comune atât României, cât și
Republicii Kazahstan.

6. Un nou eveniment ce provoacă tensiuni între Rusia şi Polonia

Alexandru Voicu
Evenimente:
Tensiunile dintre Varşovia şi Moscova se ţin lanţ. De această dată, motivul ce a
semănat discordie între cele două state este legat de motocicliştii din grupul
Night Wolves. Acest grup, apropiat de preşedintele Putin prin liderul Aleksandr
Zaldostanov, a dorit să comemoreze printr-un drum de la Moscova la Berlin
campania Armatei Roșii în Estul Europei şi cucerirea Berlinului. Acest
eveniment a avut loc acum 70 de ani, iar motocicliştii ce promovează o
ideologie ultranaţionalistă au dorit să-l marcheze într-un stil caracteristic.
Oficialii de la Varşovia s-au opus grupului Night Wolves prin interzicerea
acesului pe teritoriul Poloniei. De aici au decurs şi tensiunile dintre Rusia şi
Polonia. Ministerul de Externe polon a trimis o înştiinţare ambasadei ruse în
care menţiona că interzice trecerea grupului prin Polonia.
Motivele enunţate de către oficialii poloni sunt legate de lipsa informaţiilor
referitoare la şederea lor în Polonia, hotelurile la care se vor caza şi rutele pe
care le vor alege pentru acest drum. Conform unui purtător de cuvânt din partea
ministerului: „Detaliile referitoare la drumul pe care grupul avea să-l parcurgă
prin Polonia au venit prea târziu…cu mai puţin de o săptămână înainte ca acest
tur să aibă loc”.
Prim-ministrul polonez, doamna Ewa Kopacz a declarat că acţiunea grupului
Night Wolves reprezintă o provocare. În plus, ea a menţionat că, „dacă
motocicliştii vor pune în pericol securitatea cetăţenilor sau vor crea o stare de
discomfort în rândul populaţiei, atunci va fi aplicată legea”. Astfel, împotrivirea
faţă de acest grup ultranaţionalist cu sentimente retrograde a pornit de la cel mai
înalt nivel.
Un alt lider al grupului de motociclişti, Alexei Vaits, a ţinut să precizeze că
interdicţia este neîntemeiată. Conform lui Vaits „drumul pe care dorim să-l
parcurgem nu are nimic de a face cu un sentiment de revanşă. Noi îl numim un
marş al reconcilierii şi al păcii”.
După decizia Poloniei a urmat o reacţie din partea oficialilor ruşi. Ministerul de
Externe rus a condamnat în termeni duri decizia oficialilor polonezi, cerând
explicaţii pentru interdicţia pusă împotriva grupului Night Wolves. Ministrul de
Externe, Grzegorz Schetyna a răspuns oficialilor ruşi, declarând că turul
motocicliştilor reprezintă o „provocare politică”.
În acest sens, ministrul polonez a subliniat starea deja nefastă a relaţiilor dintre
Rusia şi Polonia. El a declarat că, „dacă aş spune că relaţiile dintre cele două
ţări sunt bune, asta ar fi cu siguranţă o exagerare. Ele sunt stabile şi dorim să
eliminăm orice element (turul Night Wolves) care ar putea periclita această
stare”.

Semnificaţii:
Tensiunile dintre Rusia şi Polonia reprezintă o regulă, ele nu mai sunt o
excepţie. Deşi ministrul de Externe Grzegorz Schetyna încearcă să ofere
imaginea unor relaţii normale şi stabile între cele două state, realitatea pare să
creioneze o imagine cu totul diferită.
Animozităţile dintre cele două state nu au încetat să apară de la începutul acestui
an și până în prezent. De exemplu, ultima dată când relaţiile dintre cele două
state au cunoscut o încordare semnificativă a fost cu ocazia apariţiei unor noi
informaţii legate de dezastrul aviatic din 2010 de la Smolensk. La începutul lunii
aprilie a anului current, procurorii poloni au identificat grave erori ale
controlorilor ruși de trafic aerian. Aceste erori, coroborate cu lipsa de experienţă
a piloţilor aflaţi la bord au dus la producerea catastrofei ce a dus la moartea
preşedintelui Lech Kaczynski şi a altor 95 de oficiali.
Încă un scandal ce a erodat şi mai mult relaţiile dintre cele două state l-a avut în
centru chiar pe ministrul Grzegorz Schetyna. Acesta a declarat, în luna februarie,
că rolul principal în ceea ce priveşte eliberarea evreilor de la Auschwitz a fost
jucat de armata ucraineană şi nu de Armata Roşie. Această declaraţie a stârnit
reacţii caustice din partea Moscovei, care a emis mai multe declaraţii
nediplomatice.
Astfel, se poate spune că relaţiile dintre Polonia şi Rusia sunt tensionate.
Evenimentele ce crează animozităţi între cele două state se succed fără oprire de
la începutul acestui an. Referitor la evenimentul legat de Night Wolves, se poate
spune că Polonia nu ar fi putut reacţiona altfel. Atât oficialii de rang înalt se
opuneau turului acestui grup de motociclişti, dar şi presiunile populaţiei pentru
impunerea interdicţiei erau puternice.
În plus imaginea controversată a acestui grup şi ataşamentul său faţă de ideologii
radicale au reprezentat un nou motiv ce a determinat Polonia să ia această
decizie. De asemenea, este important de precizat faptul că grupul de motociclişti
Night Wolves se află pe lista organizaţiilor indezirabile în Statele Unite.
Conform Washington-ului, membrii acestui grup au contribuit la anexarea
peninsulei Crimeea şi au trimis oameni pentru a lupta în estul Ucrainei. Astfel,
se poate spune că repulsia Statelor Unite faţă de acest grup a contribuit la luarea
deciziei în cazul Poloniei.
Polonia a demonstrat că nu va răspunde cu pasivitate provocărilor venite din
partea Rusiei. Polonia dă dovadă de bravură răspunzând Rusiei, autoritățile
neezitând să oprească grupul care defila împreună cu preşedintele Putin din
drumul său spre Berlin.
De asemenea, Varşovia răspunde noii posturi revizioniste a Moscovei prin
modernizare militară. Polonia profită de situaţia economică excelentă pe care o
traversează pentru a-şi dezvolta capabilităţile militare.
Conform estimărilor Fondului Monetar Internaţional, produsul intern brut la
Poloniei va creşte în 2015 cu 3,5%. Aceasta ar fi una dintre cele mai mari
creşteri din Uniunea Europeană, iar Polonia profită de acest climat economic

pentru a investi în modernizarea armatei. Cea mai recentă investiţie a Varşoviei

a fost achiziţionarea de rachete Patriot. Acest tip de rachete sunt construite de
compania americană Raytheon şi sunt folosite în special pentru contracararea
unor atacuri cu rachete. Investiţia în această aparatură de ultimă generaţie se
ridică la nu mai puţin de 8 miliarde de dolari. Astfel, Polonia nu lasă fără
răspuns provocările Moscovei. Din contră, Varşovia pare să fie sigură pe
capabilităţile sale militare, pe tacticile sale diplomatice şi pe susţinerea aliaţilor
săi din NATO. Aceste trei component – armata modernizată, diplomaţia
competentă şi aliaţii puternici – îi oferă Poloniei capacitatea de a etala un
răspuns ferm Rusiei atunci când aceasta efectuează acţiuni ameninţătoare.
Din punctul de vedere al deciziei de politică externă, România trebuie să

mărească ritmul aprofundării relaţiilor cu Polonia. Polonia devine încet dar sigur
un stat mai puternic, cu interese tot mai îndrăzneţe, ce poate fi un partener
important pentru România.
Cele două state au atât interese convergente, dar şi ameninţări şi temeri comune.
Ministrul de Externe român Bogdan Aurescu declara, într-o conferinţă
organizată de PISM (Institutul Polonez pentru Relaţii Internaţionale) pe 29
aprilie la Varşovia: „trebuie intensificat Parteneriatului Strategic existent între
România şi Polonia, în noul context geopolitic din Vecinătatea Estică, definit de
crize, tensiuni şi incertitudini fără precedent de la încheierea Războiului Rece”.
În cadrul aceleiaşi prelegeri, ministrul Aurescu a declarat că un asemenea proces
este cu atât mai important în contextul în care „situaţia de securitate generată
de anexarea ilegală a Crimeii, precum şi de agresiunea asupra Ucrainei a
ameninţat securitatea întregii comunităţi euroatlantice, cu efecte pe termen lung
în plan geostrategic”.
Desigur, următorul pas după aceste declaraţii politice cordiale este iniţierea unor
proiecte concrete. Trebuie efectuată o coborâre în particular. Acest proces poate
avea loc prin încurajarea de investiţiilor reciproce în domeniul economic şi
cooperarea la nivel militar pe proiecte şi activităţi spcifice.
Dacă relaţiile româno-poloneze vor rămâne doar la nivelul unor declaraţii
coridale politice, atunci cele două state, şi în special România, nu vor avea de
câştigat prea mult. Însă, dacă relaţia strânsă de la nivel politic se va extinde la
nivel economic, militar sau tehnic, atunci câştigul va fi unul semnificativ pentru
ambii actori.
Riscuri şi tendinţe de evoluţie:

Tensiunile dintre Polonia şi Rusia sunt din ce în ce mai multe, însă intensitatea
lor este una acceptabilă. Până acum, niciuna dintre fricțiunile dfintre cele două
state nu a escaladat. Ele au fost de scurtă durată şi s-au stins relativ repede.
Astfel, în perioada următoare nu există riscuri semnificative ca relaţiile dintre
cele două state să se deterioreze şi mai mult. Din contră, este posibil ca actuala
tendință să continue.

Noi tensiuni de intensitate mică se pot succeda în continuare, dar fără un spaţiu
mare de escaladare. Un exemplu recent ce ar putea să ducă la o nouă tensionare
este legat de raportul emis de către serviciul de informații polonez. Conform
acestei instituţii, Rusia spionează intens Polonia, iar pe lângă acţiunile de
spionaj se numără şi cele de denigrare. Conform Agenţiei de Securitate Internă
(ABW), acţiunile spionilor ruşi sunt îndreptate spre „discreditarea poziției
Poloniei și a altor state membre NATO în problema crizei ucrainene”. Astfel,
este probabil ca în perioada următoare tensiunile să se succeadă între cele două
state, dar la un nivel acceptabil.
7. Iranul sechestrează un cargo sub pavilionul Insulelor Marshall și atrage

reacții din partea Marinei americane
Adriana Sauliuc
Evenimente:
În dimineața zilei de marți, 28 aprilie a.c., Forțele navale iraniene au deschis
focul asupra unei nave cargo aflată sub pavilionul Insulelor Marshall, forțând
vasul străin să intre în apele teritoriale iraniene, fapt ce a atras reacții din partea
Statelor Unite ale Americii. Potrivit colonelului Steven Warren, purtător de
cuvânt al Pentagonului, este vorba despre vasul de transport Maersk Tigris,
interceptat de Marina iraniană și blocat în apele teritoriale ale statului iranian
fără să existe la acest moment informații clare cum că intrarea sa în perimetrul
iranian s-a produs din neatenție sau nu.
În lipsa unui răspuns imediat din partea echipajului navei la solicitarea părții
iraniene, aceasta din urmă a deschis focul spre prova vasului de tip cargo, care a
acceptat, ca urmare a unor astfel de măsuri, să permită accesul forțelor iraniene
la bord. Potrivit VellesFinder.com, nava se deplasa dinspre Jeddah, Arabia
Saudită, spre Jebel Ali, Emiratele Arabe Unite, călătorie pe care nu a finalizat-o
până la acest moment ca urmare a incidentului, vasul fiind ancorat, potrivit
oficialului de la Pentagon, în apele din vecinătatea Insulei Larak din Strâmtoarea
Hormuz.
Semnificații:
Incidentul ce a implicat cargo-ul Maersk Tigris și Marina iraniană a fost explicat
de ministrul iranian al Afacerilor Externe, Javad Zarif, ca fiind legat de un litigiu
de lungă durată. Mai exact, compania daneză de transport maritim Maersk a fost
somată de o instanță iraniană să plătească daune unei companii private.
Compania a anunțat că la momentul sechestrării navei la bordul acesteia se afla
un echipaj format din 24 de persoane, în mare parte din Europa de Est și din
Asia și că naviga sub pavilionul Insulelor Marshall, aflându-se în apele
internaționale la momentul în care cargo-ul a fost interceptat de Marina iraniană.

De cealaltă parte, oficialii iranieni contrazic firma de transport, susținând că

nava se afla în apele teritoriale ale Iranului, fapt ce a oferit ocazia „tragerii” sale
la răspundere pentru litigiul despre care șeful diplomației iraniene a menționat,
acesta insistând chiar cu privire la faptul că Iranul a respectat dreptul la liberă
navigație în apele Golfului Persic. Totodată, a respins orice posibilă legătură a
incidentului cu evenimentele din Yemen.
Faptul că echipajul este în siguranță și că se află într-o stare de spirit bună a fost
confirmat de reprezentanții companiei daneze de transport Maersk, însă aceștia
susțin că blocarea în Bandar Abbas de către autoritățile iraniene a navei Maersk
Tigris cu tot echipajul la bord, are la bază un motiv necunoscut de firma de
transport, mai ales că la momentul interceptării sale de către iranieni aceasta se
afla în apele internaționale.
Reprezentanții companiei daneze au asigurat că vor continua „eforturile menite
să asigure obținerea de noi informații legat de sechestrarea de către autoritățile
iraniene, în apele internaționale, a navei Maersk Tigris”, indicând că la
momentul vorbirii, compania daneză nu putea stabili sau confirma motivul aflat
în spatele acțiunii Teheranului. Tot din partea companiei au fost formulate
asigurări privind faptul că cargo-ul sub pavilionul Insulelor Marshall transporta
la bord produse comerciale și nu o „încărcătură specială”, precum echipament
militar.
Ceea ce a fost inițial un incident „civil”, în sensul de a avea ca protagoniști o
navă comercială și autoritățile unui stat, s-a transformat însă într-o dispută
diplomatică între Iran și Statele Unite ale Americii. Inițial, primele informații
indicau că la bordul navei blocate în apele teritoriale de către iranieni se află și
cetățeni americani, lucru infirmat ulterior. Acest fapt nu a redus însă interesul
Washingtonului față de incident, astfel că, în aceeași zi în care nava a fost
obligată să ancoreze în apele teritoriale ale Iranului, Pentagonul a anunțat că
SUA monitorizează cu atenție situația acesteia, oficialii americani catalogând
totodată deschiderea focului asupra cargo-ului ce naviga sub pavilionul Insulelor
Marshall ca fiind „neadecvată”.
Și, pentru a demonstra că într-adevăr sunt preocupați de acest incident, un
distrugător american a fost trimis în zonă pentru o mai apropiată și atentă
„monitorizare” a evoluțiilor. Explicația pentru interesul major arătat de Statele
Unite ale Americii incidentului este legat de faptul că, deși Insulele Marshall
sunt o națiune suverană, obținându-și independența față de SUA în anul 1986,
potrivit unor informații de pe site-ul oficial al Departamentului de Stat american
„SUA are autoritate și responsabilitate pentru securitatea și apărarea
completă” a insulelor, situație ce obligă Washingtonul să aibă o poziție în raport
cu acest incident.
Au existat însă semnale contradictorii privitor la responsabilitatea pe care Casa
Albă o (mai) are: „Eu nu sunt la curent cu vreun acord anume sau tratat care
solicită protejarea navelor Insulelor Marshall”, a afirmat un oficial al
Pentagonului în contextul incidentului. Purtătorul de cuvânt al Departamentului

de Stat a menționat însă că „pactul de securitate dintre SUA și Republica

Insulelor Marshall dă autoritate și responsabilitate SUA în chestiuni ce țin de
securitate și apărare care se referă la Insulele Marshall, inclusiv în cele ce țin
de aspecte legate de navele care arborează steagul acestora ”.
Cu un interes evident față de incident, oficialii americani au oferit informații
legate de nava sechestrată de iranieni, care la momentul traversării celei mai
importante rute de transport maritim petrolier a fost obligată să devieze cursul
spre Insula Larak din apropierea Badar Abbas, unde a fost verificată de
autoritățile iraniene. Nava sechestrată de iranieni în apele teritoriale a transmis la
momentul interceptării sale de către iranieni un semnal de alarmă, astfel că
Comandamentul Central al Forțelor Navale americane a trimis imediat
distrugătorul Farragut în zonă, echipajului acestuia fiind-i solicitat să se
îndrepte cu viteză maximă spre locul incidentului.
Totodată, cu același scop a fost trimis în zonă un avion de recunoaștere. Chiar
dacă situația nu a creat premisele unei confruntări între cele două state,
purtătorul de cuvânt al Pentagonului a afirmat că, la prima vedere, acțiunile
iranienilor care au implicat nava Maersk Tigris au „părut provocatoare”, însă nu
a dat mai multe detalii legat de incident, invocând lipsa unor informații care ar
putea clarifica situația.
Potrivit oficialului de la Pentagon, recentul incident care a implicat nava ce
naviga sub pavilionul Insulelor Marshall nu este unul singular, un eveniment
similar având loc cu câteva zile înainte, de această dată iranienii vizând un vas
ce naviga sub pavilion american – Maersk Kensington. Spre deosebire de nava
Maersk Tigris, niciun foc de avertisment nu a fost tras înspre aceasta.
Din dorința de a minimiza riscurile, Teheranul a afirmat că recentul incident nu
are conotații politice sau militare, ci este legat strict de „o plângere legală a unei
companii private”, susține Mohammad Saidnejad, șeful Organizației iraniene
Maritime și a Porturilor.
Riscuri:
Incidentul, sau mai bine spus recentele incidente care au implicat nave sub
pavilion american și al Insulelor Marshall, pe de o parte, și Marina iraniană, de
cealaltă parte, este puțin probabil să influențeze în mod negativ eforturile depuse
de Statele Unite ale Americii și comunitatea internațională în vederea angajării
Teheranului într-o formulă de cooperare. Aceasta deoarece înțelegerea în
domeniul nuclear la care cele două părți au ajuns are o miză mult mai mare
decât șicanările din apele teritoriale (după cum susțin iranienii) sau
internaționale (potrivit echipajelor vaselor vizate de măsurile Marinei iraniene). .
Mai mult, astfel de incidente pot avea aspecte pozitive, în sensul că oferă
Iranului acele portițe de a se manifesta în raport cu țări precum Statele Unite ale
Americii, fiind cunoscută inamiciția acestuia față de Washington, spre exemplu,
cu care a trebuit să negocieze un acord în domeniul nuclear. Vorbim astfel
despre incidente care, chiar dacă nu sunt grave sau cel puțin nu au fost până la

acest moment, oferă Teheranului posibilitatea de a arăta că este puternic, că nu

este intimidat de prezența americanilor în regiune și că își asumă continuarea
politicii duse anterior, fără a avea intenția de a proteja interesele vreunui stat în
spațiul său geografic sau în proximitatea granițelor sale.
Nu este exclus însă ca măsurile iranienilor să reprezinte o reacție la prezența
navală americană masivă din apele din proximitatea țărmurilor statului Yemen,
într-un astfel de caz mesajul fiind unul clar, de dezacord față de (re)asumarea de
către Washington a interesului pentru Orientul Mijlociu, cu trimitere directă
către țările de interes pentru iranieni. Totodată, dacă evoluțiile din Yemen sunt
cele care se află la baza unor astfel de măsuri întreprinse de Iran, situația este
mai complicată, având în vedere recenta tensionare suplimentară a relațiilor
dintre Washington și Teheran ca urmare a deplasării convoiului militar iranian
către Yemen și poziționarea rapidă a Statelor Unite ale Americii pentru a
contracara o astfel de acțiune, un semnal clar al americanilor privind netolerarea
unei alimentări de orice fel (prin furnizarea de arme) a insurgenței șiite yemenite
fiind astfel transmis iranienilor.
Chiar dacă Teheranul a luat decizia înțeleaptă de a nu forța lucrurile și a întors
convoiul de nave militare care au luat calea apelor teritoriale ale Yemenului,
manevra îndrăzneață nu a fost uitată nici de americani și nici de saudiți, aliații
SUA, cei care conduc coaliția internațională îndreptată împotriva insurgenței
hutite din Yemen. Însă, în ciuda faptului că Teheranul nu este suspectat la acest
moment de a încerca o forțare a lucrurilor în Golful Persic, recentele sale acțiuni
sunt suficient de neobișnuite pentru a nu le oferi atenția cuvenită.
În perioada următoare, repetarea unor astfel de acțiuni nu este exclusă, mai ales
că, din punct de vedere al normelor juridice, iranienii ar putea specula lipsa unor
prevederi în favoarea lor. Aceasta deoarece navigația prin Strâmtoarea Hormuz
este reglementată de o convenție a ONU din anul 1982 privind dreptul mării și,
chiar dacă nici SUA nici Iranul nu se numără printre semnatarii documentului,
cele două state au tratat regulile de tranzit prin una dintre cele mai importante
strâmtori, ca fiind obligatorii din punct de vedere juridic.
Regulile de navigație prin strâmtoare prevăd dreptul oricărei nave de a naviga,
iar restricțiile impuse sunt unele limitate, fiind incluse aici întârzierea navei în
traversarea strâmtorii sau poluarea excesivă a apei. Plecând de la aceste reguli,
care sunt suficient de largi și interpretabile, Iranul poate invoca încălcări ale
regulilor convenției privind navigația prin Strâmtoarea Hormuz, un exemplu
simplu în acest sens fiind deplasarea cu o viteză redusă sau aruncarea de deșeuri
peste bord.
În ceea ce privește incidentul care a implicat cargo-ul Maersk Tigris, Statele
Unite ale Americii nu exclud continuarea măsurilor de către iranieni, fapt pentru
care au transmis miercuri, 29 aprilie a.c., că statul american este pregătit să
răspundă, în caz de nevoie, în vederea sprijinirii echipajului vasului. Chiar dacă

este neclar însă până unde ar fi dispusă Marina americană să meargă în situația
în care tensiunile ar escalada, este însă cert că Washingtonul va evita o
deteriorare a evoluțiilor, în primul rând ca urmare a lipsei oricărui interes în a
compromite relațiile cu Iranul, mai ales în această perioadă de „glorie” a
administrației Obama, care a obținut, prin eforturi considerabile, o atitudine mai
cooperantă din partea Teheranului.
8. Regele Salman numește un nou prinț moștenitor și schimbă o parte din

Cabinet într-o acțiune fără precedent în Arabia Saudită
Adriana Sauliuc
Evenimente:
Miercuri, 29 aprilie 2015, Arabia Saudită, cunoscută ca fiind una dintre cele mai
conservatoare țări, caracteristică ce o face să fie reticentă la schimbări bruște de
politică, fie că vorbim despre cea internă sau externă, a anunțat schimbări
majore în structura de putere. Astfel, nepotul actualului lider de la Riyadh,
Regele Salman, a fost anunțat ca viitor prinț moștenitor al țării.
Este vorba despre puternicul ministru saudit de Interne, Prințul Mohammed bin
Nayef, acesta luând locul fratelui vitreg al regelui, Prințul Muqrin bin
Abdulaziz. Locul doi pe lista prinților moștenitori este ocupat de Mohammed
bin Salman, ministrul saudit al Apărării.
Totodată, Cabinetul a suferit schimbări majore, care aduc în prim-plan o nouă
generație de saudiți, printre care fiul liderului, Prințul Mohammed bin Salman,
amintit mai sus ca al doilea pe lista „prinților moștenitori”.
Funcția de ministrul al Afacerilor Externe, deținută anterior de Prințul Saud al-
Faisal, a fost oferită lui Adel al-Jubeir, fost ambasador al Arabie Saudite în
Statele Unite ale Americii, acesta nefăcând parte din familia regală.
Semnificații:
Arabia Saudită reprezintă un important exemplu de stat care a reuşit să
transforme imensitatea deşertului într-una dintre cele mai bogate zone din
Orientul Mijlociu, prin exploatarea resurselor vaste de petrol pe care le deţine.
Totodată, existenţa în interiorul graniţelor statului saudit a regiunii Hijaz, locul
în care s-a născut Profetul Mohamed, dă o importanţă majoră din punct de
vedere religios Arabiei Saudite.
Înfiinţat în anul 1932 de către regele Abdul-Aziz bin Saud, statul saudit a fost
condus de membri acestei familii, care şi-au adus aportul la modernizarea şi
dezvoltarea ţării, transformând Arabia Saudită într-un pol de putere al regiunii,
în timp ce menţinerea stabilităţii regionale a reprezentat un element important pe
agenda politică a monarhilor saudiţi.

Arabia Saudită deține rezerve de ţiţei care depăşesc 25% din totalul rezervelor
mondiale şi este capabilă să producă mai mult de 10 milioane de barili pe zi. În
acest context, soarta și sănătatea regilor, precum și numirea prinţilor moștenitori
saudiţi contează atât pentru propriul popor, cât şi la nivel internaţional, în
condiţiile în care piaţa petrolului şi preţul acestuia sunt extrem de sensibile la
orice modificare sau eveniment care poate afecta statele producătoare.
Controlarea a mai mult de o cincime din rezervele mondiale de ţiţei fac din
Arabia Saudită unul dintre cele mai interesante state din regiune. Totodată,
Arabia Saudită reprezintă un important aliat al Occidentului, acesta bazându-se
de-a lungul timpului pe influenţa şi puterea regimului de la Riyadh pentru
soluţionarea şi gestionarea unor crize şi dosare importante, precum conflictul
arabo-israelian, situaţia din Liban, Bahrain, sau împiedicarea extinderii
influenţei Iranului la nivel regional. Astfel, plecând de la situaţia din Orientul
Mijlociu, vorbim despre o Arabie Saudită extrem de importantă prin modul în
care aceasta poate influenţa evenimentele din regiune, dar şi contracara un stat
iranian puternic, interesat de obţinerea statutul de unică putere regională.
Anunțul făcut de regele saudit reprezintă a doua schimbare majoră pentru Arabia
Saudită de anul acesta. Prima dintre ele s-a produs la sfârșitul lunii ianuarie a.c.,
când pe fondul decesului Regelui Abdullah bin Abdul Aziz, cel care s-a aflat în
fruntea țării din 2005, puterea a fost preluată oficial de fratele său vitreg, Salman
bin Abdulaziz al-Saud.
Momentul decesului Regelui Abdullah a fost privit în regiune, dar și de aliații
saudiților din afara Orientului Mijlociu, ca un punct al evoluției Arabiei Saudite
care putea declanșa o anumită schimbare. Preocupările erau cu atât mai mari cu
cât, în ciuda unor evoluții care au atras reacții neașteptate din partea Riyadh-ului
(exemplul relevant în acest sens fiind anunțul făcut de acesta în decembrie 2014
privind schimbarea direcției de politică externă a statului saudit, chiar dacă o
astfel de decizie va afecta negativ interesele SUA în regiune), Arabia Saudită a
reprezentat o țară puternică care a contribuit la menținerea regiunii într-un
oarecare echilibru.
Intuind nevoia anumitor state de a se asigura că Arabia Saudită va continua să
reprezinte un actor stabil și previzibil, la 23 ianuarie a.c., în calitate de nou lider
și la doar câteva ore după preluarea puterii statului, Salman bin Abdulaziz a
făcut primele declaraţii în calitate de rege, afirmând că va păstra traiectoria pe
care Arabia Saudită a avut-o sub conducerea fratelui său, Abdullah bin
Abdulaziz.
Astfel, prin intermediul unei intervenţii televizate, noul lider al Arabiei Saudite a
anunţat că saudiţii vor „continua să adere la politicile corecte pe care Arabia
Saudită le-a urmat de la înfiinţarea sa”. Însă provocările cu care acesta urma să
se confrunte se anunțau ca fiind majore. Într-adevăr, actualul lider a moștenit de
la predecesorul său un stat puternic, ale cărui „responsabilități” regionale
revendică din partea regimului de la Riyadh o implicare a acestuia pe mai multe
paliere, dat fiind contextul regional tensionat și evoluțiile din zonă.

Dacă prima schimbare a fost una fortuită, determinată de decesul regelui

Abdullah, în cel de al doilea caz vorbim despre o decizie a actualului lider,
Salman bin Abdulaziz al-Saud, care a anunțat modificări majore atât în ceea ce
privește Cabinetul, cât și viitorul tronului saudit. Evoluțiile din ultimul timp au
determinat statul saudit să iasă din zona sa de confort, atât din cauza decesului
regelui Abdullah, cât și mutațiilor ce au avut loc în regiunea Orientul Mijlociu –
Nordul Africii (MENA).
Pe palierul politicii externe, vorbim despre o implicare tot mai mare în zonă în
ultimii ani, mai exact cei care au fost marcați de convulsiile Primăverii Arabe.
Pe acest fond, pierderea statutului de pol de putere al lumii musulmane sunnite
de către Egipt a oferit Riyadh-ului oportunitatea preluării acestui rol, cu
responsabilitățile eferente. Astfel, în această calitate, Arabia Saudită s-a văzut
pusă în situația de a ține piept rivalului care și-a asumat același statut pentru
lumea musulmană șiită, Iranul, stat cu experiență în ceea ce privește lupta pentru
supremație regională și care, în ciuda dificultăților economice întâmpinate ca
urmare a regimului sancțiunilor, s-a achitat de sarcinile pe care statutul de pol de
putere al lumii musulmane șiite le presupune.
Într-o altă exprimare, vorbim despre o „luptă” la nivel regional care presupune
exportul șiismului în țări cu leadership sunnit (cazul Bahrainului și al
Yemenului), în timp ce Riyadh-ul, confruntându-se cu o astfel de provocare, este
pus în situația de a apăra „capetele de pod” sunnite din țările majoritar șiite. O
situație, oarecum asemănătoare celei din timpul Războiului Rece, la dimensiuni
mult mai mici însă și cu protagoniști care luptă pentru influență pe baze
religioase și nu pentru un sistem politic.
Tot legat de politica externă a Arabiei Saudite, este de menționat schimbarea
bruscă a modului de poziționare a Riyadh-ului raportat la evoluțiile din regiune,
fiind evidentă renunțarea la abordarea prudentă cu care saudiții au obișnuit
comunitatea internațională de-a lungul timpului și la diplomația rezervată, două
exemple care susțin o atitudine total opusă fiind anunțul schimbării direcției de
politică externă a statului saudit, chiar cu riscul de a deranja Statele Unite ale
Americii, schimbare anunțată în decembrie 2014, precum și intervenția militară
în Yemen, Arabia Saudită asumându-și chiar rolul de lider al coaliției
internaționale care luptă împotriva insurgenței șiite din această țară și, indirect,
împotriva expansiunii influenței șiismului iranian.
Politica externă nu este însă singura dimensiune în care Arabia Saudită a operat
modificări importante. Astfel, dacă în ianuarie 2015, ministrul de Interne, prințul
Mohammed bin Nayef, a fost anunțat ca fiind a doua propunere pentru
succesiunea la putere (primul fiind Prințul Muqrin bin Abdulaziz), decretele
regale emise de regele Salman în dimineața zilei de miercuri, 29 aprilie a.c., au
zdruncinat puternic linia linia succesiunii. La fel s-a întâmplat și în cazul
înlocuirilor ce au avut loc în interiorul Cabinetului saudit. Însă anunțarea lui
Mohammed bin Nayef ca preferat pentru ocuparea tronului la următoarea
schimbare a leadership-ului de la Riyadh a eclipsat destituirea unor miniștri.

În ceea ce privește „lista” prinților moștenitori, s-a schimbat și ”locul secund”,

pentru această poziție fiind nominalizat fiul actualului rege, prințul Mohammed
bin Salman. Mai mult, schimbarea prințului Saud al-Faisal din funcția de
ministru al Afacerilor Externe, după un lung mandat al acestuia în calitate de șef
al diplomației saudite, de aproape patru decenii, scoate în evidență o dorință a
Regelui Salman de a produce schimbări importante la nivelul structurii de putere
saudită, fapt ce evidențiază o îndepărtare majoră a acestuia de la ceea ce și-a
asumat public și oficial la preluarea funcției în ianuarie 2015, adică păstrarea
direcțiilor moștenite de la fratele său.
Anunțarea preferințelor regelui Salman a îndreptat atenția tuturor spre o
generație nouă de posibili viitori lideri ai Arabiei Saudite, o generație
caracterizată de un interes major față de chestiuni ce țin de securitate, fapt ce
indică o potențială remodelare nu numai a regatului și a politicii sale în regiune,
ci și a relațiilor cu puternicul aliat al Arabiei Saudite, Statele Unite ale Americii.
Mutațiile de pe scena politică saudită sunt cu atât mai interesante cu cât Riyadh-
ul nu a optat pentru astfel de practici anterior, având o politică constantă și
previzibilă, dar mai ales ca urmare a evoluțiilor din regiune.
Riscuri:
În ciuda faptului că deciziile regelui Salman au fost, am putea spune,
surprinzătoare, nu este de așteptat ca acestea să producă schimbări majore în
politica externă a statului saudit. Aceasta înseamnă că Riyadh-ul nu își va
modifica poziția față de principalele crize și conflicte din regiune, rămânând la
fel de implicat în ceea ce privește combaterea rivalității Iranului și inițiativele
militare desfășurate în Yemen, în primul rând ca o necesitate a statului saudit de
a contribui la detensionarea Orientului Mijlociu, situație ce are efecte directe
asupra sa.
Dacă pe plan extern lucrurile sunt clare, nefiind așteptate schimbări pe termen
scurt și mediu, noile numiri nu vor trece fără efecte însă în plan intern, astfel că
principalul risc în ceea ce privește deciziile Regelui Salman, mai ales cele ce au
ca subiect linia succesiunii la putere, este apariția unei sensibilități a populației
față de astfel de evoluții, în condițiile în care există deja o competiție între
ramurile familiei regale pentru tronul regatului saudit, înlocuirea prințului
Muqrin din fruntea listei moștenitorilor regatului, cunoscut ca fiind un apropiat
al regelui Abdullah, putând alimenta astfel de retorici.
Este de așteptat ca Arabia Saudită să continue calea urmată până la acest
moment și să fie un partener credibil și de încredere atât pentru Statele Unite ale
Americii, cât și pentru aliații regionali, în condițiile în care toate aceste state
vorbesc aceeași limbă. O limbă în care interesele de securitate sunt văzute ca
fiind primordiale, însă a căror atingere de către saudiți ar putea necesita o
oarecare abatere de la traiectoria urmată până recent.

Chiar dacă nu este așteptată o schimbare majoră a politicii interne și externe

saudite, este de remarcat faptul că, dacă până în prezent toți regii saudiți au fost
fii ai fondatorului regatului, Abdulaziz, următorul pe lista actuală a viitorilor
lideri ai statului saudit, Prințul Mohammed bin Nayef, este primul nepot care
urmează să ocupe poziția de lider a Arabiei Saudite.
Noul șef al diplomației saudite nu face parte din familia regală, fapt ce indică o
relaxare a „condițiilor” ce trebuie îndeplinite pentru a ocupa o funcție
importantă la Riyadh. Această „diluare” a apartenenței oficialilor saudiți la
familia regală nu va presupune însă un rabat al statului saudit față de la valorile
și principiile asumate până la acest moment. Dimpotrivă, toți cei care au fost
numiți de Regele Salman în posturi cheie sunt preferați pentru faptul că servesc
politicii care fac din Arabia Saudită un stat unic în regiune.
9. Bombardamentele continuă în Yemen

Camelia Nastasia
Evenimente:
În urmă cu două săptămâni, oficialii Consiliului de Cooperare al Golfului
susțineau că bombardamentele pe care le inițiau împotriva membrilor grupării
rebele care a preluat conducerea mai multor provincii din statul Yemen vor fi
suspendate pentru o perioadă, părțile fiind invitate din nou la masa negocierilor.
Totuși, în urmă cu o săptămână, Coaliția condusă de Arabia Saudită a inițiat cel
mai violent atac de până acum.
Atacul aerian a fost inițiat asupra mai multor teritorii ale provinciilor yemenite.
Atacurilor din luna martie și până în urmă cu o săptămână le-au căzut victime,
conform datelor oficiale prezentate de către autoritățile locale, aproximativ
1.000- 2.500 de cetățeni. Presa locală susține că, având în vedere amplificarea
violențelor din ultima perioadă, se va înregistra un număr mult mai mare de
victime și se vor produce importante distrugeri materiale, pe care autoritățile
locale nu le vor putea depăși ușor.
Context:
Coaliția suținută de către autoritățile americane și condusă de către un general
saudit a inițiat o serie de atacuri împotriva rebelilor. Acțiunile au fost motivate
de încercarea de a proteja cetățenii nevinovați în fața violențelor la care au fost
supuși de către gruparea rebelă Houthy. Cu cât trece mai mult timp peste
conflictul din Yemen, cu atât se pare că autoritățile de la Riyadh sunt din ce în
ce mai determinate să respingă eforturile comunității internaționale de a se
ajunge la un acord privind încetarea focului și la restabilirea unui dialog între
părți.

Fostul președinte yemenit Ali Abdullah Saleh a depus eforturi importante pentru
a invita la masa tratativelor părțile care își disputau puterea în statul yemenit.
Fostul președinte considera că era necesară punerea în aplicare a prevederilor
propunerii lansate de către Națiunile Unite, prin care se solicita retragerea
automată din teritoriile pe care părțile și le disputau.
Pe perioada mandatului său, președintele s-a bucurat de popularitate, în ciuda
faptului că o parte a apropiaților săi au fost constestați în timpul revoluției din
2011. Saleh a demisionat din poziția deținută, considerând că numai astfel va
putea să lase calea liberă pentru o nouă guvernare. În ciuda intervenției Statelor
Unite și a Arabiei Saudite, problemele interne nu au putut fi rezolvate.
Semnificații:
La începutul săptămânii trecute, oficialii Consiliului de Cooperare al Golfului
anunțau public că doresc suspendarea atacurilor pentru o perioadă. Deși
declarațiile erau într-o oarecare măsură contradictorii, reprezentanții structurii
regionale susțineau că, la solicitarea președintelui legitim al Yemenului,
Mansour Hadi, doresc să schimbe strategia folosită până în prezent,
argumentând că toate acțiunile inițiate anterior și-au atins obiectivele.
Membrii Consiliului de Cooperare al Golfului declarau, în urmă cu două
săptămâni, că a sosit momentul să depună eforturi considerabile pentru
protejarea civililor și a proprietăților lor. De asemenea, se făcea un apel către
ceilalți actori din regiune și nu numai pentru derularea unor campanii umanitare.
Pe lângă aceste declarații, ambasadorul saudit în Statele Unite arăta că statul său
este pregătit să răspundă violenței prin violență, fapt demonstrat și la începutul
săptămânii trecute, când Coaliția condusă de către Arabia Saudită a lansat cel
mai violent atac asupra provinciilor din centrul și sudul Yemenului. Atacurilor
le-au căzut victime sute de persoane.
Îngrijorarea comunității internaționale se datorează și declarațiilor ministrului de
Externe al Arabiei Saudite, care par să sugereze că, de fapt, oficialii structurii
regionale nu ar fi dispuși să ajungă la un acord cu reprezentanții grupării rebele,
în cazul în care s-ar punele bazele unui nou guvern. Dacă acest scenariu se
confirmă, conflictul din Yemen va fi alimentat și va genera noi violențe, fapt
care ar constitui o amenințare și mai mare la adresa securității regionale.
În data de 26 aprilie, au fost inițiate atacuri în cinci puncte importante din
preajma palatului prezidențial din Sana’a. Rapoartele furnizate de către autorități
susțin că aceste atacuri au fost cele mai sângeroase de la izbucnirea conflictului
și până în prezent, mii de cetățeni au căzut victime violențelor și alte câteva mii
au fost nevoiți să-și părăsească domiciliile pentru nu deveni ținte.
Presa din regiune este plină de mărturii ale cetățenilor care prezintă dramele prin
care sunt nevoiți să treacă.
Reprezentantul Națiunilor Unite, Jamal Benomar, declara în cursul săptămânii
trecute că se ajunseze deja la un acord între părți, în spatele ușilor închise, chiar
înainte ca statele din Golf să înceapă bombardamentele. Acesta consideră că,

deși procesul de pace este unul dificil, bombardamentele lansate la finalul lunii
martie nu erau necesare.
În data de 26 aprilie Benomar susținea că părțile nu putut ajunge la un acord cu
privire la cine va deține funcția supremă în stat, fapt care alimenta tensiunile
între părți. În data de 27 aprilie se pare că trebuia să aibă loc o întâlnire secretă
între cele două tabere beligerante din Yemen și reprezentanții Consiliului de
Securitate.
Surse neoficiale susțin că liderii grupării rebele erau pregătiți să accepte să
renunțe la președinția statului yemenit, cu condiția de a participa la guvernare.
Aceleași solicitări au fost enunțate de către liderii grupării și la începutul acestui
an, când a fost adoptat acordul cu președintele Mansour Hadi, acord care a fost
însă încălcat la numai câteva luni.
Experiența din trecut, a atras după sine neîncrederea autorităților saudite, care nu
au fost deschise către negociere, deși numai cu câteva zile în urmă susțineau
public că doresc ca violențele să înceteze și că este nevoie să se promoveze
dialogul, atât la nivel local, cât și la nivel regional.
Presa din zonă anunța, la începutul săptămânii trecute, că Marocul și Qatarul
erau dispuse să organizeze negocierile dintre părți, dar în momentul în care
oficialii au decis să se alăture Coaliției, membrii grupării rebele au renunțat la
negocieri, argumetând că niciunul dintre state dintre părți nu poate fi obiectiv în
acest context. Ulterior, Mansour Hadi a propus ca noua sesiune de negocieri să
aibă loc în perioada următoare la Riyadh, dar și această inițiativă a fost respinsă
de liderii grupării Houthy.
Era de așteptat ca propunerea să fie respinsă, mai ales în contextul în care
Coaliția continuă bombardamentele și sprijină facțiunile sunnite care luptă
împotriva puterii ilegitime din Yemen. Comportamentul manifestat de către
autoritățile saudite demonstrează că Arabia Saudită nu dorește să renunțe la
poziția importantă pe care a câștigat-o după atacurile lansate atât în Peninsula
Arabă și mai ales la influența pe care o manifestă în Yemen.
Benomar consideră că acest comportament îngreunează procesul de pace inițiat
de către Națiunile Unite.
O altă sursă de îngrijorare a comunității internaționale este Iranul. Statele Unite
consideră Iranul drept principalul finanțator al grupării rebele care a preluat
puterea în Yemen și nivelul de îngrijorare crește cu atât mai mult cu cât
autoritățile de la Teheran nu doresc să renunțe la sprijinul pe care îl acordă
facțiunilor șiite loiale hutiților. Rapoartele furnizate de către administrația
americană arată că navele de război iraniene s-ar fi retras din calea celor
americane care patrulează zonă tocmai pentru evita un nou conflict în regiune.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România este direct interesată de

evenimentele care au loc în regiunea față de care manifestă un interes crescut de
decenii. România ar trebui să fie atentă la modul în care conflictul se manifestă,
mai ales că acesta poate afecta nu numai stabilitatea în regiunea din care

Yemenul face parte, dar poate avea repercursiuni asupra întregii scene
internaționale.
Riscuri:
Situația în zonă devine din ce în ce mai gravă, mai ales că la acest moment
țintele grupării rebele s-au schimbat. Faptul care stârnește cea mai mare
îngrijorare este că rebelii au început din ce în ce mai des să atace civili
nevinovați și neînarmați. Chiar dacă în prezent comunitatea internațională și
structurile regionale s-au sesizat și sunt pregătite să acționeze, situația este
departe de a fi rezolvată. Cea mai mare parte a adepților grupării rebele își
continuă acțiunile violente în provinciile de importanță majoră ale Yemenului.
Un alt motiv de îngrijorare este că, în ciuda declarațiilor oficialilor Consiliului
de Cooperare al Golfului cu privire la modul cum acțiunile pentru restabilirea
ordinii se vor schimba, Coaliția continuă bombardamentele, provocând din ce în
ce mai multe victime.
Faptul că autoritățile americane au decis să sprijine Coaliția statelor din Golf în
lupta contra grupării Houthy a atras după sine o criză umanitară. În perioada
următoare se pare că bombardamentele vor continua, mai ales că în cursul
săptămânii trecute membrii coaliției anunțau că nu vor renunța ușor la luptă și
vor continua până când vor obține victoria în fața grupării rebele.
Chiar dacă normele și principiile internaționale pedepsesc comportamentele
manifestate pe teritoriul Yemenului, și în acest sens există dovezi concludente,
la acest moment comunitatea internațională nu pare să fie foarte implicată.
Dovada că violențele vor continua pe teritoriul Yemenului este dată de vizita în
Arabia Saudită a șeicului Mohammed bin Zayed Al Nahyan, prințul moștenitor
din Abu Dhabi. Acesta s-a întâlnit cu ministrul saudit al Apăprării, la baza
militară saudită din Taif.
Scopul întâlnirii a fost reconfirmarea alianței și a suportului pentru lupta
împotriva grupării rebele. După întâlnire, Al Nahyan a declarat că statele
membre care participă la acțiunile Coaliției nu vor renunța ușor la luptă, țelul lor
fiind obținerea victoriei.
Presa din zonă a relatat că adepții grupării rebele Houthy au demonstrat în
Sana’a împotriva acțiunilor lansate de către Coaliție. Manifestanții solicită
încheierea ostilităților.
Protestele au fost inițiate pe fondul deciziei statelor membre ale Coaliției de a nu
permite ajutorul umanitar pentru cetățenii yemeniți. Coaliția a ales să impună
această măsură cu scopul de a forța gruparea rebelă să renunțe la putere.
Recomandări:
- România trebuie să continue să se opună tuturor încercărilor de
încălcare a normelor prevăzute de către dreptul internațional.

- Autoritățile române trebuie să continue să vegheze la respectarea

drepturilor și libertăților cetățenești.
- România trebuie să sprijine acțiunile umanitare pe care actorii
internaționali din regiune și nu numai doresc să le desfășoare în
perioada următoare în Yemen.
10. Vizita preşedintelui turc în Kuwait menită să îmbunătăţească legăturile

politice şi comerciale
Adina-Elena Cincu
Evenimente:
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a vizitat Kuwaitul încercând astfel să
contribuie la consolidarea unor legături comerciale, politice mai apropiate în
timp ce s-a promovat de asemenea şi viziunea comună în privinţa evoluţiilor
regionale însemnate. Toate dezvoltările recente din Yemen, Irak şi Siria au
reprezentat aspecte cheie ale agendei politice ale celor doi lideri, cooperarea
însemnată în vederea soluţionării tensiunilor regionale şi reinstaurării stabilităţii
fiind puternic susţinută.
Preşedintele turc, Recep Tayyip Erdogan, a semnat un acord menit a îmbunătăţi
relaţiile politice şi cooperarea comercială, a invitat investitorii locali din Kuwait
în Turcia, detaliind de asemenea planul propus de guvernul turc de a transforma
Noua Turcie într-o destinaţie de investiţii mult mai atractivă.
Semnificaţii:
Se poate afirma că recenta vizită a preşedintelui Recep Tayyip Erdogan în
Kuwait reprezintă o încercare a liderului turc de a revitaliza relaţiile sale cu
ţările din regiunea Golfului, în special în contextul în care Ankara şi-a pierdut în
ultimii ani mare parte din aliaţi, intrând într-un anumit tip de izolare regională în
principal din cauza politicilor sale puternic sectare şi definite de un însemnat
intervenţionism în afacerile interne ale vecinilor săi pe baza unei agende din ce
în ce mai islamizate. Cum Turcia a fost izolată de inițiativa forței comune
sunnite la care participă statele din Golf și Egiptul, acum a încercat o revenire pe
cale comercial- economică într-unul din statele care nu apreciază susținerea sa
pentru sistemul de forțe de tip Frăția Musulmană.
Vizita lui Erdogan s-a axat mai mult decât pe discutarea aspectelor tensiunilor
regionale, pe consolidarea cooperării comerciale, propunerile de creştere a
investiţiilor din Kuwait ocupând un loc central pe agenda liderului turc, iar
întâlnirile pe care le-a avut cu importanţi oameni de afaceri din Kuwait au
subliniat însemnătatea acordată de Ankara necesităţii dezvoltării şi creării

oportunităţilor de investiţii şi beneficii din Kuwait în Turcia. Erdogan a subliniat

astfel că va negocia oportunităţi de investiţii pentru companiile turce în Kuwait
în schimbul promovării şanselor de investiţii fezabile pentru kuwaitieni în
Turcia.
Erdogan a anunţat că unul dintre obiectivele agendei în cadrul vizitei sale îl
reprezintă creşterea activităţilor companiilor de construcţii turce în Kuwait, unde
sectorul de construcţii turc a întreprins proiecte în valoare de peste $1.6
miliarde, iar liderul turc şi-a luat angajamentul de a promova oferte de proiecte
care să se concretizeze în însemnate beneficii pentru ambele părţi. Liderul turc a
subliniat că Târgul de Industrie de Apărare Internaţională, ce a avut loc în prima
ediție la Istanbul, în 2013, a fost unul dintre proiectele ce poate promova Turcia
drept un important actor regional.
Cooperarea economică şi dezvoltarea legăturilor însemnate în industria de
apărare a reprezentat deci un aspect extrem de important al planului vizitei
liderului turc, angajmentul mutual fiind exprimat pentru continuarea susţinerii
sectorului de apărare precum şi pentru creşterea volumului comerţului de la
$569 milioane la $1 miliard în cursul anului 2016.
Se poate afirma că atitudinea extrem caldă cu care Erdogan a fost întâmpinat în
Kuwait de către emirul Sabah al-Ahmed al-Jaber al-Sabah, recepţia în palatul
Bayan şi faptul că, independent de protocolul general, nu numai Erdogan şi
familia sa, ci întreaga echipă de oficiali turci a fost găzduită în palatul emirului,
a subliniat de asemenea dorinţa autorităţilor din Kuwait de a începe o nouă eră
în relaţiile cu Ankara. De asemenea susţinerea însemnată pe care Erdogan a
oferit-o operaţiunilor conduse de Regatul Arabiei Saudite în Yemen, în
contextul puternicelor tensiuni interne yemenite, au fost lăudate de liderii de la
Kuwait, aceste eforturi subliniind încă odată determinarea Ankarei de reclădire
şi revigorare a bunelor relaţii cu statele din Golf din dorinţa de a ieşi din izolarea
regională în care se află şi de a se postula drept însemnat actor în îmbunătăţirea
condiţiilor de securitate regionale, în urmărirea ţelului său ultim de a transforma
Noua Turcie în posibilul lider al Orientului Mijlociu.
Ankara este puternic conştientă că pentru îndeplinirea acestui ţel, în contextul în
care a antagonizat puternic Egiptul precum şi relaţiile cu Emiratele Arabe Unite
prin susţinerea Frăţiei Musulmane, grupare puternic islamistă, precum şi prin
opoziţia oficial declarată faţă de guvernarea preşedintelui egiptean legitim ales
Abdel al-Sisi, alături de conflictul deschis împotriva guvernării siriene, a
redobândi legături strânse cu statele din Golf poate reprezenta un prim pas.
Preşedintele turc s-a bucurat şi în Arabia Saudită şi în Kuwait de un bun venit
extrem de primitor, de ospitalitate, iar asta poate simboliza într-adevăr că
Ankara redobândeşte un rol important în viziunea statelor din Golf deschizând
astfel calea către consolidarea viitoare a unor relaţii înfloritoare care să se
ilustreze în beneficiile tuturor părţilor.
Erdogan a subliniat în timpul vizitei sale şi faptul că Turcia şi Kuwait
împărtăşesc valori culturale şi religioase comune, pe lângă maniera lor similară

de a percepe evoluţiile regionale şi de a se raporta la mediul regional, în

continuă transformare. Liderul turc a apreciat implicarea emirului Sheikh Sabah
în promovarea păcii regionale şi a reafirmat susţinerea turcă pentru operaţiunea
militară condusă de Arabia Saudită, din care Kuwaitul face parte.
Criza din Yemen a reprezentat o problematică importantă în discuţiile dintre cei
doi lideri, iar ambele state susţin campania condusă de Arabia Saudită numită
Operaţiunea Decisive Storm declanşată împotriva rebelilor hutiți, sprijiniți de
Iran, iar preşedintele turc a cerut încă odată susţinerea reconcilierii în Yemen,
prin apelul adresat miliţiilor hutite de a înceta atacurile împotriva guvernului şi
de a deveni parte din procesul politic intern. În viziunea liderului turc, procesul
politic ce va urma finalizării operaţiunii militare este mult mai important,
subliniind că după capitularea lor, miliţiile hutite vor trebui să fie incluse în
reconcilierea politică, acesta fiind principalul motiv pentru care Ankara a pus un
accent mult mai însemnat pe a doua operaţiune condusă de Arabia Saudită,
Restoration of Hope.
Din punct de vedere strategic, România este interesată ca partenerul său

strategic, Republica Turcă să dezvolte relaţii politice, comerciale, diplomatice
pozitive cu statele vecine, iar o colaborare însemnată cu Kuwaitul precum şi cu
ceilalți parteneri din cadrul Ligii Arabe, în special în domeniul securităţii
regionale, se poate concretiza în timp în restabilirea ordinii în această zonă a
Orientului Mijlociu şi diminuarea însemnată a ameninţărilor la adresa securităţii
şi integrităţii teritoriale a statelor naţiune, în special în ceea ce priveşte
terorismul grupărilor jihadiste cu pretenţii statale şi a conflictelor civile teribile,
care să ducă pe termen mediu şi lung în îmbunătăţirea securităţii internaţionale.
Riscuri şi Tendinţe de Evoluţie:

Deşi din cauza tensiunilor din regiune, volumul comerţului între Turcia şi
Kuwait a scăzut cu 9% în 2014, evoluţiile dificile din cadrul statului irakian,
subliniate în special prin avansul impresionant al militanţilor jihadiști ai grupării
auto-proclamate Statul Islamic şi ocuparea oraşului Mosul, deci prin subminarea
puterii de stat irakiene şi conflictul deschis al coaliţiei intenationale conduse de
SUA împotriva țintelor grupării jihadist-islamice, au împiedicat Turcia să
beneficieze complet de proximitatea pieţei din Kuwait. Recenta vizită a lui
Erdogan şi declararea oficială a angajamentului de creştere a volumului
comerţului, de sporire a investiţiilor kuwaitiene în Turcia ilustrează scenariile
unei evoluţii pozitive în relaţiile comerciale şi economice dintre cele două state.
De asemenea, dacă aşa cum preşedintele turc declara s-ar crea o zonă de liber
schimb între Turcia şi Consiliul de Cooperare al Golfului, nivelul comerţului
între Turcia şi Kuwait ar spori extrem de mult, Ankara fiind conştientă de
importanța investiţiilor arabe în Turcia, ,,Kuwaitul fiind poarta către regiunea
Golfului”.

Pentru ca dezvoltarea unor relaţii comerciale şi economice însemnate între cele

două state să aibe loc, stabilitatea regională va trebui extrem de atent avută în
vedere, iar colaborarea strânsă menită a elimina ameninţările la adresa securităţii
regionale va trebui să fie cu adevărat consolidată prin măsuri cuprinzătoare, va
trebui dezvoltată o agendă de eforturi clare, concertate. Identificarea în comun a
unor soluţii viabile pe termen mediu şi lung pentru criza siriană, pentru situaţia
din Yemen şi pentru degradarea şi distrugerea capabilităţilor şi puterii grupării
jihadist teroriste, Statul Islamic vor trebui să ocupe locul central în agenda celor
două state, care alături de ceilalţi parteneri regionali să urmărească reinstaurarea
ordinii.
Liderii turci şi cei din Kuwait vor continua să susţină împreună încetarea
războiului civil sirian ce a pretins vieţile a mii de oameni, propunând drept
principală soluţie îndepărtarea preşedintelui Bashar-al-Assad şi organizarea unor
alegeri libere care să rezulte în reflecţia pură a opiniei populare siriene.
Kuwaitul alături de celelalte state din cadrul Consiliului de Cooperare al
Golfului au susţinut şi susţin Ankara în eforturile sale de acomodare a celor
aproximativ 1.7 milioane de refugiaţi sirieni, liderii turci criticând însă
comunitatea internaţională pentru lipsa ajutorului semnificativ în vederea
soluţionării finale a războiului civil din Siria.
În ceea ce priveşte tensiunile interne puternice din Yemen, Turcia va continua să
susţină că toate părţile implicate în conflict, în special hutiții ar trebui să renunţe
la insurgența armată şi să depună toate eforturile de a menţine pacea şi dreptul
internaţional, poziţie împărtăşită şi de liderii din Kuwait care continuă să își
ofere deplinul suport demersurilor întreprinse de Arabia Saudită împotriva
rebelilor hutiți. Ambele state susţin poziţia Ligii Arabe de a adopta o postură
mai agresivă împotriva puterii shiite a Iranului care se presupune că susţine
hutiții din Yemen.
Deși Turcia nu a luat încă un rol activ în operaţiunile din Yemen, va continua să
îşi ofere susţinerea coaliţiei prin eforturile logistice şi de intelligence,
considerând că numai eforturi concertate, cooperarea consolidată poate conduce
în viitor la restabilirea securităţii şi ordinii regionale, elemente cruciale pentru ca
statele Orientului Mijlociu să se poată dezvolta înfloritor.
Turcia şi Kuwaitul sunt percepute a fi două state cu roluri extrem de importante
de jucat în soluţionarea problemelor regionale, ambele naţiuni fiind puternice,
împărtăşind relaţii adânc înrădăcinate în timp, ce au afirmat clar că vor coopera
şi se vor coordona militar, pentru a lupta împotriva ameninţării teroriste
reprezentată în special de gruparea auto-proclamată Statul Islamic, ameninţare la
adresa tuturor ţărilor din regiune ce necesită o coordonare militară, economică şi
strategică solidă.

11. Talibanii afgani lansează ofensiva de primăvară, dar și negocieri

Radu Arghir
Evenimente:
Miercuri, 22 aprilie, talibanii din Afganistan au anunțat începutul ofensivei de
primăvară. Primele atacuri au avut loc vineri și au vizat obiective militare, dar
nu au avut nici un fel de rezultat, iar atenția talibanilor s-a mutat rapid asupra
țintelor civile.
În mod surprinzător, aceștia nu s-au concentrat pe zona de sud a țării, ca în anii
trecuți, ci au asediat un oraș din nord, Kunduz, capitala provinciei cu același
nume. Lupta pentru oraş este încă în desfăşurare.
Prezența talibanilor în provincie nu este ceva nou, aceștia ocupând părți din
provincie încă de anul trecut, însă lansarea ofensivei de primăvară în nord este
ceva nou. Provinicia are o valoare simbolică - este ultima provincie eliberată de
sub controlul talibanilor după 2001, dar până recent, nu a reprezentat un obiectiv
important pentru grupare.
Aproape în același timp, gruparea a oferit și o ramură de măslin. Oficiali talibani
s-au arătat dispuși să negocieze cu o delegație afgană în Qatar.
Discuțiile vor avea loc pe 3 - 4 mai și vor fi primele asemenea tratative după
cele mediate de SUA, în 2013. Ce rezultate vor avea rămâne de văzut
(așteptările sunt reduse), însă această încercare de comunicare este un început
bun.
De asemenea, din moment ce discuțiile au loc în Qatar este clar că China nu a
avut nici un rol în mediere (anterior Beijingul a promis să medieze dialogul între
Talibani și Kabul).
În paralel, au apărut noi probleme în administrația afgană. Programul de
Dezvoltare al ONU investigheză un caz de corupţie ce afectează filiala din
Afganistan, în care sunt implicați responsabilul ce se ocupă cu supervizarea
activităţii poliţiei şi omologul său din cadrul ONU. Aparent, organul ONU -
Law and Order Trust Fund of Afghanistan (LOTFA) - a ascuns un raport (ce
data din ianuarie) care relata despre prezenţa corupţiei la nivelul organului
afgan. Nu numai că acesta nu îşi îndeplinea atribuţiile, dar bloca plângeri
împotriva poliţiei, iar corupţia pare să fi ajuns pâna la nivelul instutuţiei ONU,
deoarece aceasta a muşamalizat problema.
Preşedintele afgan Ashraf Ghani a ordonat la rândul lui o investigaţie. Separat,
acesta a efectuat marţi, 22 aprilie, o vizită oficială în India, unde s-a întâlnit cu
premierul indian Naredra Modi, cei doi discutând în special despre dezvoltarea
relaţiilor economice.
Securitatea a fost pe agendă şi India a promis să susţină Afganistanul în lupta
împotriva talibanilor, însă administraţia actuală a Indiei s-a ferit de o implicare
directă în conflict, după ce, în timpul administraţiei anterioare, India a antrenat
trupe afgane.

Context:
După alegerile prezidenţiale din vara anului 2014, alegeri câştigate de Ashraf
Ghani, a avut loc primul impas politic al noii conduceri afgane. La puţin timp
după începerea numărătorii voturilor, contracandidatul Abdullah Abdullah s-a
retras din cursă şi şi-a declarat victoria în alegeri, acuzând cealaltă parte de
fraudă.
Pe de altă parte, estimările oficiale îl arătau pe Ghani ca având un avans
considerabil, estimări confirmate de rezultatul final, conform căruia a câştigat cu
56,5% din voturi. Pentru a depăşi impasul, secretarul de Stat al SUA, John
Kerry, a făcut pe 11 iulie 2014 o vizită oficială în Afganistan şi a convins cei doi
candidaţi să formeze un guvern comun şi să accepte un audit ONU al procesului
de vot.
Acordul a rezistat numai până la momentul anunţării unei date pentru
inaugurarea noului preşedinte, ceea ce însemna şi anunţarea noilor rezultate,
moment în care Abdullah s-a retras din nou din proces. Negocierile au fost
reluate în septembrie, când ONU a terminat renumărarea voturilor, şi, pe 20
septembrie 2014, Ghani şi Abdullah au convenit asupra unui acord de împărţire
a puterii, acord ce a fost semnat a doua zi.
Conform acestuia, Ghani urma să fie numit preşedinte, iar Abdullah urma să
aibă funcţia de premier, iar noul trebuia să aibă un număr egal de reprezentanţi
din fiecare tabără. Cei doi urmau să stabilească de comun acord formarea unei
comisii care va reforma legislaţia electorală, pentru a preveni astfel de crize pe
viitor.
De asemenea, cei doi ar fi trebuit să convină asupra modului în care rezultatele
alegerilor vor fi făcute publice deoarece, cu toate că procesul de numărare a
voturilor condus de ONU s-a încheiat, Abdullah Abdullah s-a opus în continuare
anunţării acestora, fiind nemulţumit de rezultat. Ulterior, acestea nu au mai fost
anunţate, dar este clar că Abdullah a pierdut şi, într-un final, acesta a acceptat
înfrângerea.
Pe 29 septembrie, Ashraf Ghani a depus jurământul, devenind oficial preşedinte
al Afganistanului. Această dată a marcat începutul negocierilor pentru formarea
unui guvern pentru Afganistan.
Tabăra Abdullah a propus numirea în mod egal a reprezentanţilor, dorind ca
fiecare parte să aleagă jumătate din cabinete direct, fără negocieri. Această
propunere a fost respinsă vehement de Ghani, astfel încât a fost negociat fiecare
post, proces ce a durat mai mult de trei luni.
Teoretic, guvernul trebuia format până în decembrie 2014, dar numirea
cabinetului a fost amânată de mai multe ori.
De această criză politică au profitat talibanii, care, pe lângă obişnuitele atacuri,
mai ales în provinciile din nord (mai exact Kunduz), au adoptat o tactică diferită
şi acum oferă alternative la administraţia guvernamentală. Aceştia permit să se
asigure unele libertăţi în zonele ocupate, cea mai importantă fiind accesul felelor

la învăţământ, chiar dacă în condiţii stricte (clasele de fete trebuie să fie separate
de cele de băieţi şi au numai profesoare, programa şcolară trebuie să fie
conformă cu Sharia etc.) şi oferă acces la propriul sistem juridic bazat pe Coran.
Chiar dacă are lacune majore, administraţia talibană se dovedeşte pentru mulţi
(în provinciile din nord) o alternativă viabilă la cea oficială, acolo unde acesta
din urmă este ori coruptă, ori prea slabă pentru a acționa eficient. Iar lipsa unui
cabinet a ajutat semnificativ eforturile în acest sens ale talibanilor.
Totuşi, conducerea lor nu este foarte populară, în special pentru că în zonele
astfel administrate ei percep taxe mai mari decât cele ale statului. Sunt mai
degrabă un rău necesar.
Separat, riscul reprezentat de talibani este amplificat şi de creşterea producţiei de
opiu. Conform ONU, suprafaţa plantată cu mac a atins un nou vârf în 2013, în
condiţiile în care recordul anterior era din 2007.
Aparent, retragerea trupelor internaţionale şi reducerea eforturilor pentru
combaterea acestor plantaţii au dus la revenirea în forţă a acestei ocupaţii -
principala sursă de finanţare pentru talibani.
Negocierile cu talibanii, cu toate că s-au făcut progrese, încă nu sunt sigure. Pe
19 februarie, reprezentanţi ai armatei pakistaneze au afirmat că talibanii din
Afganistan sunt gata să participe la negocieri, dar procesul iniţierii acestora va
mai dura puţin (data de început preconizată era sfârşitul lui martie).
Investigaţii ulterioare ale presei internaționale au descoperit care este sursa
problemei şi veştile nu sunt chiar bune. Aparent, liderii talibanilor sunt împărţiţi
în vederea negocierilor şi speranţele Islamabadului se bazează pe faptul că
facţiunea ce favorizează negocierile, condusă de Akhtar Mohammad Mansour,
va convinge liderii celeilalte părţi, al cărei cel mai important conducător este
Abdul Qayum Zakir, să accepte negocierile.
Practic, nu există nimic concret care să garanteze că negocierile vor începe sau
că nu se vor încheia abrupt, în cazul în care facţiunea ce se opune negocierilor
nu este mulţumită de evoluţia acestora.
Semnificaţii:
Ofensiva de primăvară vine în condiţiile în care Afgnistanul nu are un ministru
al Apărării, din cauza neînţelegerilor dintre Ghani şi premierul Abdullah. Pe de
altă parte, cu toate că din punct de vedere statisic au lansat mai multe atacuri în
primele trei luni ale anului curent comparativ cu anul trecut, ofensiva nu pare în
niciun fel mai putenică.
De altfel, cu excepţia asediului oraşului Kunduz, care probabil va eşua, nu s-a
remarcat nimic nou faţă de atacurile obişnuite ale grupării. Armata afgană nu
este în cea mai bună formă, dar, dacă se va confrunta numai cu un asediu asupra
Kunduz, va face face faţă uşor ofensivei.
Evident, este posibil ca talibanii să mai pregătească "surprize", însă pentru
moment situaţia pare să nu scape de sub control. Separat, iniţiarea negocierilor,

care nu garantează în niciun fel că se va ajunge şi la un rezultat, este un alt

indiciu al faptului că talibanii nu sunt foarte siguri pe capabilităţile lor.
Chiar dacă reprezentanţii lor nu vorbesc în numele întregii grupări (anterior era
prezentă o divizare care pare să fie confirmată de lansarea ofensivei simultan cu
negocierile de pace), crearea unei linii de dialog este un progres important, mai
ales dacă ofensiva talibanilor eşuează.
Evident, vor exista elemente radicale ce nu vor renunţa niciodată la luptă, dar
important este ca acestea să fie despărţite de cele mai puţin radicale, dipuse să
accepte un proces de pace. Or, negocierile ajută acest proces, chiar dacă nu se va
ajunge la un armistiţiu general cu întreaga grupare.
Pe de altă parte, crearea unui stat afgan viabil este un proces la fel de important.
Dificultăţile în crearea guvernului şi corupţia din poliţia nu fac decât să
îndepărteze cetăţenii de stat.
Modul cum este văzut statul influenţează direct sprijinul pentru talibani, iar o
poliţie coruptă şi un sistem de jutiţie corupt sunt unele din motivele pentru care
talibanii au o prezenţă atât de mare în provincia Kunduz. Aceştia au oferit
servicii juridice islamice care, cu toate că nu urmau o procedură anume, erau
mult mai rapide şi nu necesitau mită.
De altfel, ca urmare a scăderii fondurilor guvernamentale disponibile, corupţia a
început să crească în toate sectoarele şi să ajungă chiar şi la instituţii cu legături
tangenţiale, cum este LOTFA. Ghani va avea de dus o luptă importantă cu acest
flagel, mai ales că vistieria statului probail nu se va umple prea curând, iar
instituţiile şi reprezentanţii acestora vor tebui să se obişnuiască cu mai puţin şi
să fie mai eficienţi în folosirea resurselor.
Din acest punct de vedere, relaţiile comerciale mai bune cu India ar ajuta, mai
ales că schimburile comerciale sunt una din cel mai sigure surse de venit, câtă
vreme într-un stat ca Afganistanul colectarea taxelor nu este un proces simplu
sau sigur. Pakistanul nu se va opune dezvoltării acestui tip de relaţii cu India,
mai ales că şi Islamabadul caută în cest moment să mai detensioneze relaţiile cu
New Delhi.
De asemena, India ar putea investi în Afganistan, deşi această prosibilitate
probabil va fi văzută cu supiciune atât de Pakistan, cât şi de China.
Tendinţe de evoluţie:
Ofensiva este doar la început, aşă că este greu de evaluat cum va decurge. Strict
referitor la debutul ei, se poate spune că nu va aduce nici o schimbare majoră în
numărul de atacuri.
Dacă asediul oraşului Kunduz este respins, iar şansele sale de succes scad pe
măsură ce trece timpul, deoarece Kabulul şi coaliţia internaţională pot trimite
întăriri, atunci ofensiva nu rămâne decât la nivel declarativ. De asemenea,
participarea la negocieri arată că talibanii, sau cel puţin o parte a acestora, nu
sunt convinşi că folosirea forţei este în continuare cea mai bună soluţie, iar
această convingere va fi amplificată dacă ofensiva nu va obţine rezultate.

Un alt factor în evoluţia negocierilor este credibilitatea statului. Aici, disputele

dintre Ghani şi Abdullah şi corupţia la nivel înalt nu ajută deloc.
Reforma statului va fi un proces extrem de dificil, mai ales în condiţiile
rivalităţii dintre preşedinte şi premier, dar, după cum arată şi invesigaţia
Programului pentru Dezvoltare al ONU, este în acelaşi timp un proces extrem de
de necesar.
12. Polemici Azerbaidjan – SUA și acuze aduse lui John Kerry

Andreea-Paula Ibănescu
Evenimente:
După arestarea unui număr însemnat de jurnaliști, activiști și juriști de către
autoritățile azere, numeroase ONG-uri internaționale, inclusiv Amnesty
International și Human Rights Watch, au monitorizat și semnalat presupuse
abuzuri împotriva societății civile și a mass-media în Azerbaidjan. Astfel, pe 13
aprilie a.c., a fost trimisă o scrisoare deschisă Secretarului de Stat al SUA, John
Kerry, pentru a lua atitudine, semnalând încălcarea drepturilor și libertăților
omului în Azerbaidjan.
În consecință, o succesiune de reacții dure au venit din partea Azerbaidjanul, în
special din partea unor membri ai Parlamentului.
Pe 29 aprilie a.c., analistul politic și membru al Milli Majlis (Parlamentul azer)
Aydin Mirzazade a declarat agenției Trend ca are loc „un nou val al cruciadei
împotriva Azerbaidjanului”, el comentând că i-au parvenit documente care
demonstrează că această campanie este derulată de cabinetul lui John Kerry.
„Problema este că politica internă și externă a Azerbaidjanului îngrijorează
serios anumite cercuri. Anumite forțe încearcă să influențeze Azerbaidjanul în
propriul interes.
Există câteva mari companii care încearcă să se răzbune pe Azerbaidjan din
cauza pierderii unor miliarde de dolari (...) Nu le place faptul că veniturile
obținute din petrol sunt direcționate către rezolvarea problemelor economice și
sociale, pentru crearea unui stat puternic”.
Aydin Mirzazade a adăugat că „astăzi, pentru ei ar fi mai profitabil ca
Azerbaidjanul să fie în situația Libiei sau Siriei”.
Pe 28 aprilie a.c., un alt membru al Parlamentul azer lua atitudine, acuzând că
această campanie coordonată de John Kerry este menită a sabota succesul și
imaginea Azerbaidjanul în preajma organizării Jocurilor Olimpice Europene de
la Baku, din iunie 2015, acum cu atât mai mult cu cât ochii sunt ațintiți asupra
Azerbaidjanului.
Tot pe 28 aprilie, analistul politic azer, Habil Huseynli, comenta în presa
națională că este bine știut faptul că John Kerry, prin aceste demersuri,
„acționează împotriva intereselor propriului stat, servește intereselor Armeniei

și creează o rețea anti-Azerbaidjan, ceea ce demonstrează imaturitatea sa

politică”, aceasta în timp ce „interesele SUA cer dezvoltarea relațiilor SUA cu
Azerbaidjanul – cel mai dezvoltat stat în Caucazul de Sud, fiindcă
Azerbaidjanul este una dintre marile surse de energie din lume”.
Un alt membru al parlamentului, Fuad Muradov, a luat pozitiție la rându-i,
motivând că „din păcate, am resimțit o atitudine specifică față de Azerbaidjan
din partea lui John Kerry de mult timp. O campanie anti-Azerbaidjan condusă
de biroul lui Kerry confirmă asta”.
Fuad Muradov acuză în plus că rapoartele și documentările aparțin unor
organizații non-guvernamentale internaționale prea zeloase care au legătură
directă cu Departamentul de Stat al SUA, dar care uită mereu să menționeze că
„există aproximativ 1 milion de refugiați, expulzați din ținuturile natale ca
rezultat al agresiunii armene. De asemenea, se uită că lunetișii armeni continuă
să fie în linia întâi, sau de cei doi ostatici azeri - Dilgam Asgarov și Shahbaz
Guliyev - care sunt și astăzi reținuți de partea armeană”.
Muradov reclamă că acuzațiile și criticile împotriva Azerbaidjanului sunt
nesănătoase, parte integrantă a unei campanii generale menite a muta politica
independentă a Azerbaidjanului sub cupola altor state cu interese în regiunea
Caucazului de Sud.
Context:
Polemicile își găsesc sursa în estimările diverselor ONG-uri internaționale care
relatează despre Azerbaidjan că numără în prezent cei mai mulți jurnaliști din
spațiul fostei URSS aflați în spatele gratiilor. Relațiile dintre SUA și statul
caucazian s-au tensionat în ultimele luni pe fondul semnalării de către o serie de
ONG-uri a metodei de reducere la tăcere de către autoritățile azere.
În 2014, tribunalele azere au condamnat sau încarcerat 34 de susținători ai
drepturilor omului, activiști politici sau civici, și jurnaliști. O parte dintre aceste
condamnări - se presupune - n-au ținut cont mecanismele juridice ce țin de
respectarea drepturilor omului la nivel internațional, așa cum se procedează la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Grupurile de activiști au acuzat ca
această îndepărtare forțată din «stradă» a criticilor este legată și de politica
autorităților azere de dinaintea Jocurilor Olimpice Europene ce vor debuta pe 12
Iunie a.c.
Câteva dintre cele mai vizibile persoane reținute sunt activiștii Leyla și Arif
Yunus, precum și Khadija Ismayilova, reporter la Radio Azadliq – ramura azeră
a postului finanțat de SUA Radio Europa Liberă. Pe 9 aprilie a.c., procurorii au
cerut nouă ani de închisoare pentru Rasul Jafarov, diretorul Clubului pentru
Drepturile Omului, cu activități notabile în expunerea abuzurilor împotriva
drepturilor omului în Azerbaidjan, în particular cu a sa campanie «Cântec pentru
Democrație», organizată din preajma concursului Eurovision 2012, la care
organizația de peste Ocean National Endowment for Democracy a fost foarte
receptivă.

De menționat, Azerbaidjanul este cotat ca «neliber » în statisticile Freedom in

the World 2015 (Libertatea în Lume 2015), « Neliber» în Freedom of the Press
2014 (Libertatea Presei 2014), «parțial liber» în Freedom on the Net 2014
(Libertatea Internetului 2014) și a obținut un scor al democrației de 6,68 pe o
scară de 1 la 7, cu 7 ca cel mai slab scor, în Nations in Transit 2014 (Națiuni în
Tranziție 2014).
Semnificații:
Implicațiile acestor tensiuni reflectate în spațiul public surprind poziționări pe
trei niveluri de discurs. Pe de o parte se situează leadership-ul de la Baku, care
acuză o campanie împotriva propriului stat, purtată de SUA prin mijloace
indirecte, și care vizează să aducă atingere politicii sale externe, ce aspiră să fie
desprinsă de orice influență a vreunui alt actor statal cu interese în Caucazul de
Sud.
Pe de altă parte, replicile tind să aibă și o țintă internă, pentru propriul public.
Liderii politici care au comentat pot fi suspectați că pun acuzațiile pe seama
conspiraționismului.
Deputații ce s-au exprimat în mass media încearcă să delegitimize argumentele
aduse de către ONG-uri asupra încălcarilor drepturilor și libertăților omului în
Azerbaidjan în timpul regimului Ilham Aliyev (considerat de unii ca dictatorial,
de alții doar ca autoritar), în decursul căruia au avut loc sesizări despre cenzură
sau centralizare a puterii nespecifice unei stat aspirant la statutul de democrație.
După cum explica Sahib Mammadov, membru al Grupului Comun de Lucru
pentru Drepturile Omului, ”aceste campanii (ale ONG-urilor) sunt menite a
discredita Azerbaidjanul, sunt organizate de către alte state și organizații din
exterior, iar aceste ONG-uri primesc finanțare din partea acelorași state, ale
căror ordine le îndeplinesc”.
Scopul acestor acțiuni cu impact internațional, conform lui Aydin Mirzazade,
este de a genera ”revoluții în « culori » sau « o Primăvară azeră », pentru a
sabota imaginea Azerbaidjanului în arena internațională, și nu este primă dată
când se fac presiuni asupra țării. Acestea (statele și ONG-urile) se luptă pentru
a crea « a cincea coloană » în țară. Scopul este de a provoca diverse probleme
interne, acesta este un plan pentru 2 ani. Dar în față avem alegerile din SUA.
Autoritățile se vor schimba. Anumiți indivizi încearcă să obțină beneficii
politice din această campanie. Mai mult, le va fi mult mai ușor să « spele » bani
din sursele financiare alocate pentru « democrație »”.
De partea cealaltă se situează SUA, finanțatoare a multor astfel de ONG-uri care
monitorizează încălcări ale drepturilor omului, libertatea presei în lume, prin
mijloace vizibile și în numele cărora, adesea, se iau decizii politice sau se
metamorfozează în timp mișcări sociale sau orientări externe. De precizat, deși
nu au fost semnalate declarații explicite în această privință din partea leadership-
ului de la Casa Albă, că John Kerry, conform opiniei analistului azer Asim
Mollazade, apare ca ”unul dintre autorii Secțiunii 907 îndreptate împotriva

Azerbaidjanului, iar activitatea sa ca senator al statului Massachusetts a fost pe

larg asociată cu activitatea politică susținută de diaspora armeană bogată”.
Deși aspectul legat de activitățile secretarului de Stat american nu poate fi
ignorat, situația poate totuși surprinde, în condițiile în care la nivel inter-statal
SUA sunt implicate într-o relație de strategică cu Azerbaidjanul, un stat aflat la
periferia caucaziană a Rusiei, dar cu veleități pronunțat occidentale și aflat în
plin avânt de lansare a unor ample proiecte energetice pentru securitatea
Europei, ferm susținute de către SUA. Această ipostaziere, în opinia lui
Huseynli, parlamentar azer, se rezumă astfel : ”Kerry are vizini pro-armene, dar
pentru el interesele americane ar trebuie să fie totuși de importanță supremă”.
Suspiciunile asupra lui Kerry planează de mai mult timp, de când aceasta a
trimis, pe 18 ianuarie 1990, o scrisoare lui Mihail Gorbaciov, alături de alți
reprezentanți politici din SUA, în contextul desfășurării conflictului din
Nagorno-Karabah, solicitând ca liderul sovietic să trimită trupe în regiune pentru
a proteja etnicii armeni.
Acuzele venite dinspre Azerbaidjan şi-au îndreptat atenția, în speță, spre
National Endowment for Democracy (NED), organizație finanțată din bugetul de
stat al SUA și care se presupune că ar fi coordonat această campanie de acuze
privind sincopele democrației în Azerbaidjan și care ar fi trimis, conform unor
surse, milioane de dolari pentru structuri mass-media și ONG-uri din
Azerbaidjan pentru a alimenta tensiuni.
O altă parte o reprezintă ONG-urile ca jucători internaționali, însă opiniile sunt
divergente, iar răspunsul asupra caracterului lor apolitic sau nepărtinitor rămâne
incert sau relativ. Unele opinii evaluează misiunea ONG-urilor ca fiind motivată
oficial, în funcție de specializare, de semnalizarea breșelor în protejarea
drepturilor omului și derapajale autorităților de la calea democrației din diverse
state, în timp ce altele sugerează că activitatea acestora reprezintă, de facto,
apanajul soft power-ului asociat influenței unui stat pentru a manipula mediul
politic, economic, social sau de securitate din alt stat.
Ceea ce nu poate fi însă neglijat este influența crescândă, generalizată în era
digitală a mediului ONG-ist, activist și a mass-media, cea de-a 4-a putere în stat,
chiar și în statele post-sovietice precum Azerbaidjan, unele fiind încă
caracterizate de propensiunea spre putere centralizată, a cultului liderului politic
sau a unui grup oligarhic și, implicit, de respingerea formelor de protest în
spațiul public.
Riscuri:
Aparent, un prim risc s-ar putea repercuta asupra bunului parcurs al relației
strategice SUA-Azerbaidjan, cel puțin în sensul diminuării bunăvoinței din
limbajul politic și al subminării imaginii SUA în Azerbaidjan. Conotațiile ce
gravitează în jurul acestei polemici curente pot fi însă rezumate, pe fond, la două
aspecte care sunt tratate aparent în subsdiar.

Primul este legat de tensiunile dintre Armenia și Azerbaidjan și expansionismul

energetic la Azerbaidjanului, separat de susținerea UE/SUA, iar cel de-al doilea
este legat de alegerile electorale din SUA din 2016.
Există câteva variabile care relativizează congestionarea diplomatică de care se
face vorbire între Azerbaidjan-SUA, fie și numai la nivel discursiv, și care o pot
ajusta sau agrava într-o măsură mai mică sau mai mare, dar cel mai probabil fără
a reduce pe viitor din nucleul strategic care leagă cele două state:
 Relația Armenia-Azerbaidjan și natura conflictuală care amenință periodic
cu încălcări ale acordului de încetare a focului sau o potențială re-
escaladare a conflictului;
 Evoluția relației Armenia-SUA, în condițiile în care presiunea diasporei
armene nu este un element neglijabil, iar SUA dorește menținerea
Armeniei (partener al Rusiei) pe o linie dacă nu a neutralității, cel puțin a
pasivității în raport cu puseul expansionist al Rusiei, cu exercițiile militare
din Caucaz și cu amenințările la adresa Goergiei. În prezent, diminuări de
ton pe seama studiilor despre provocările la adresa democrației azere
probabil nu vor veni din partea SUA, cel puțin pentru a nu leza diaspora
armeană și măcar ca o compensație psihologică pentru neadmiterea
termenului de „genocid” în discursul președintelui Obama;
 Prin vizibilitatea pe care o comportă Jocurile Olimpice Europene, primele
organizate de Azerbaidjan, sunt explicabile tendințele de eludare a
posibilelor surse de instabilitate sau critici aduse regimului ce ar deveni
subit mai vizibile comunității internaționale, dar care însă se pot diminua
odată cu încheierea evenimentului;
 Alegerile prezidențiale din SUA, ce vor avea loc în 2016, care
mobilizează resorturi interne de atragere a finanțării și a electoratului spre
un partid/candidat sau altul, unde și diaspora armeană poate avea pondere
deloc neglijabilă, inclusiv la capitolul resurse financiare necesare
susținerii unei campanii sau unor proiecte. Astfel, mici debușee critice
față de Azerbaidjan pot fi explicate și în alt sens decât cel al interesului
pentru apărarea pilonilor democrației;
 Interesele „oculte” ale unor companii de stat pe piața energiei pe care
comentatorii azeri le invocă - dacă Azerbaidjanul își potențează maximal
capacitatea de expansiune energetică trans-regională-spre-globală, cultivă
o apropiere de state din Golf și ajunge la înțelegeri care ar putea faulta
interesele companiilor de stat vestice sau ale Rusiei - pot deveni aspect de
luat în calcul. Însă această ipoteză teoretică stă în picioare doar până la un
punct, întrucât Azerbaidjanul constituie un catalizator tocmai în eforturile
Europei de desprindere de resursele Rusiei și reprezintă un pivot pentru
alianța euro-atlantică, astfel încât pare improbabil să se găsească
reprezentanți ai administrației de la Casa Albă care să lovească într-un
aliat strategic, imobil deocamdată în fața tatonărilor Rusiei. Chiar și

presiunile diasporei armene s-au dovedit insuficiente pentru Obama în

cazul Turciei, caz oarecum similar și pentru Azerbaidjan.
Demersurile „anti-azere” imputate lui John Kerry hrănesc nevoia de umplere a
unui vid discursiv al oponenților Azerbaidjanului, dar insuficiente pentru
ajustarea politicii externe a SUA. O variantă teoretică adițională ar putea marșa
pe o linie indirectă, în care prietenia Armenia-Rusia s-ar repercuta asupra
diasporei armene și asupra grupurilor de presiune armene pentru liderii politici
din SUA, însă acesta rămâne un calcul teoretic, dificil de argumentat prin
penuria dovezilor accesibile publicului.
Cu certitudine aceste demersuri ale ONG-urilor finanțate de SUA și reacțiile în
contrapartidă aduse de unii lideri azeri pot alimenta contraproductiv
sceptiscismul în relațiile dintre cele două state, dar este puțin probabil ca
bilateralismul în termeni militari și strategici să aibă de suferit. Azerbaidjanul
rămâne deocamdată al treilea dintre cei mai mari producători de petrol ai fostei
URSS, ce asigură singura rută alternativă către Vest a resurselor caspice și
central-asiatice, pe un vector sprijinut de SUA și care ocolește Federația Rusă.
De remarcat ar fi că doar membri ai Parlamentului azer și canalele mass-media
s-au pronunțat în acest caz, însă reverberațiile nu au fost duse la nivel
prezidențial sau al guvernului, ceea ce subliniază că prevalează importanța unei
bune relații cu SUA. După consumarea revoltei la nivel politic și diplomatic în
Baku, fie și numai pentru publicul intern sau cel al partenerilor Azerbaidjanului,
este posibil ca acestea să fie trecute în silenzio stampa.
Șirul de reacții de până acum ține de un nivel inferior al politicii, unde de altfel
acuzele sunt aduse lui John Kerry, și nu președintelui SUA sau Statelor Unite.
Poate fi un semnal de alarmă pe viitor pentru Azerbaidjan, în cazul în care
abuzurile regimului se mențin sau sporesc, ori poate deveni un risc pentru relația
celor două state, dacă una dintre variabile prezentate mai sus se modifică
suficient cât să poată dezechilibra “balanța” curentă Azerbaidjan-SUA.
Reacțiile și contra-reacțiile pot deranja și continua, mai ales că sunt plasate
temporal în preajma Jocurilor Olimpice Europene de la Baku. În genere, aceste
gen de evenimente, prin promovarea la nivel internațional, devine un magnet
pentru proteste, critici împotriva autorităților sau pentru a disemina mai
percutant diverse mesaje, care apoi, prin transfer de imagine, devin la rândul lor
mai vizibile, precum și contra-reacțiile, câteodată prea zeloase ale autorităților.
O situație similară a fost și Olimpiada de Iarnă organizată la Soci în februarie
2014, presărată de critici la adresa lui Vladimir Putin și înconjurată de suspiciuni
despre zelul excesiv al sistemelor de securitate în înlăturarea protestelor și
cenzurarea mass-media.
Demersuri concrete, de impact, pentru protejarea drepturilor omului, și nu doar
semnalarea lor, vor fi inițiate doar când vor converge cu interesele
naționale/strategice ale unui stat. Cu trimitere la relația curentă Azerbaidjan-

SUA, pe termen scurt și mediu sunt șanse slabe ca relația bilaterală să se

înrăutățească atât timp cât există provocări geopolitice mult mai
constrângătoare.
13. Georgia – guvernul a căzut, trăiască guvernul!

Andreea-Paula Ibănescu
Evenimente:
Miercuri, 29 aprilie a.c., guvernul Georgiei a căzut, după ce șapte miniștri din
totalul de 21 au demisionat succesiv. Astfel, premierul Irakli Garibașvili a fost
nevoit să-și prezinte demisia, împreună cu întregul său cabinet.
Ultimul ministru demisionar al executivului, care a generat și demisia
Guvernului, potrivit Constituției, a fost cel al Sporturilor, Levan Kipiani. Potrivit
Constituției Georgiei, schimbarea unei treimi din componența Guvernului
presupune solicitarea unui vot de încredere al Parlamentului, ceea ce oferă o
săptămână susținătorilor coaliției Visul Georgian din Parlament pentru a
propune un nou candidat pentru funcția de prim-ministru.
În cazul în care nominalizarea va fi acceptată, primul-ministru desemnat va avea
o altă săptămână la dispoziție pentru a pregăti programul de guvernare și numele
miniștrilor, care vor fi supuse la rândul lor votului Parlamentului.
Președintele Giorgi Margvelașvili a comunicat în aceeași zi: „profit de dreptul
pe care mi-l oferă Constituția Georgiei și amân semnarea listei membrilor
guvernului pentru o săptămână. Sper că în săptămâna care urmează autoritățile
noastre politice vor lua o decizie echilibrată într-o atmosferă liniștită”.
Semnificații:
Demisia executivului urmează unui val masiv de proteste, critici și nemulțumire
generalizată a populației în ultimele luni. Demisia lui Levan Kipiani, ministrul
Sporturilor, a venit ca urmare a unei dispute cu alți membri ai coaliției Visul
Georgian, confirmând că au existat nemulțumiri legate de munca sa din partea
unor parlamentari, dar și atleți.
Demisia acestuia din urmă a declanșat aplicarea unei clauze constituționale în
care un vot de încredere al Parlamentului este necesar, coaliția de guvernământ
având 7 zile la dispoziție pentru a înainta propunerea de prim-ministru
președintelui Giorgi Margvelașvili. Printre ceilalți miniștri demisionari se
numără cei ai Mediului sau Infrastructurii, care au invocat motive personale
pentru demisie.
Visul Georgian, aflat în fruntea executivului din 1 octombrie 2012, are nevoie
acum de o majoritate simplă pentru a obține votul, deși majoritatea parlamentară
a coaliției nu este una tocmai comodă, Visul Georgian deținând 76 de mandate
de parlamentari din totalul de 150.

Evenimentul este pus pe seama unei decredibilizări graduale a guvernului

condus de Irakli Garibașvili, din cauza problemei generalizate a corupției, a
reformelor insuficient aprofundate, dar mai ales din cauza creșterii deficitului de
cont curent, a scăderii vertiginoase a exporturilor, subvențiilor și investițiilor
străine, concomitent cu inflație și șomaj ascendente.
Coaliția Visul Georgian a evoluat din mișcarea Visul Georgian, lansată de omul
de afaceri Bidzina Ivanișvili în decembrie 2011, ca platformă pentru activitățile
sale politice, numele fiind inspirat de un cântec rap al fiului lui Ivanișvili, Bera.
Coaliția înființată în aprilie 2012, condusă inițial de Ivanișvili, a comasat la acea
dată partidul Visul Georgian – Georgia Democrată a lui Ivanișvili, Partidul
Republican al Georgiei, Georgia Noastră – Democrații Liberi, Forumul
Național, Partidul Conservator al Georgiei și Industria Salvează Georgia.
Guvernarea Garibașvili și contextul economic și politic actual au oferit
suficiente argumente opozanților politici - atât celor cu vederi filoruse din
partidul Mișcarea Democratică, cât și celor pro-coccidentali din Mișcarea
Națională Unită, sau celor care s-au desprins din coaliția Visul Georgian,
partidul Georgia Noastră – Democrații Liberi.
Criza prin care trece statul georgian a fost agravată și de presiunea regională
cauzată de anexarea Crimeii, de conflictul din Ucraina, de tratatele de alianță ale
Federației Ruse cu Abhazia și Osetia de Sud, de lipsa securității propriilor
granițe și de criza rublei ruse, care a determinat o scădere a monedei naționale,
lari-ul georgian.
Misiunea pe care Visul Georgian o are de îndeplinit într-un timp scurt este
nominalizarea unui candidat pentru postul de premier. Unele surse îl indică pe
Irakli Garibașvili ca fiind cel mai probabil.
Au existat opinii legate și de o posibilă revenire a lui Bidzina Ivanișvili, oficial
desprins de pârghiile puterii din Georgia și aspru criticat pentru obținerea
cetățeniei franceze în detrimentul pierderii celei georgiene, în 2011. Alte voci au
indicat ca potențial nominalizat și pe noul ministru al Mediului, Nodar
Dzhavajişvili, până săptămâna trecută preşedinte al Băncii Centrale a Georgiei.
Ca și până acum, Irakli Garibașvili a negat orice supoziție că ar exista
neînțelegeri în cadrul coaliției, arătându-se optimist pentru această schimbare
bruscă a guvernului. ”Vom avea noi miniștri doar în acele ministere unde
miniștrii au demisionat”, completând că această schimbare impusă pentru un
nou guvern este ”un proces politic sănătos”.
Guvernul demisionar primise un ultim vot de încredere în iulie 2014, dar a
început să se confrunte cu o criză prelungită din toamna aceluiași an, când
ministrul Apărării a fost demis, ministrul de Externe a demisionat și unul dintre
cele șase partide ale coaliției, Georgia Noastră – Democrații Liberi, s-a retras.
Anticipând posibilele prelungiri ale crizei guvernamentale și dorind să tragă un
semnal de alarmă, președintele Margvelașvili a ținut să sublinieze că, ”în
situația de față, când timp de câteva zile am fost martorii unor demisii subite a
miniștrilor, când am văzut că unul dintre miniștri nu demisionează dar revine a

doua zi asupra deciziei, când ieri știam că doar doi miniștri urmau să fie
schimbați și astăzi auzim că sunt trei la număr, am impresia că guvernul
funcționează într-o situație de forță majoră”.
Riscuri:
În funcție de rezultatul votului de încredere de săptămâna viitoare, riscurile
interne cu care Georgia se confruntă pot fluctua, dar ele vor umbri oricum pe
termen scurt și mediu orizontul așteptărilor georgienilor.
În situația mai puțin probabilă în care premierul propus nu va primi votul de
încredere al legislativului georgian, procedura va fi reportată pentru o nouă
nominalizare, însă situația ar adânci frustrările și poate prelungi convalescența
instituțională a Georgiei. În situația în care primul-ministru, indiferent care va fi
acesta, și cabinetul propus vor trece de Parlament, aceleași provocări interne și
presiuni externe se vor așterne în fața noului executiv – criza economică și
presiunile venite dinspre Rusia funcționând ca ”sabia lui Damocles”.
Acestea riscuri vor căpăta consistență dacă statalitatea și unitatea Georgiei vor fi
sabotate în continuare de sincope economice și politice.
Giorgi Margvelașvili a atras atenția asupra riscului tensiunilor generate de
coagularea majorității parlamentare necesare pentru votul de încredere și asupra
riscului potențialelor neînțelegeri pe această temă: ”aș dori să vă reamintesc că
ne confruntăm cu provocări semnificative. În calitate de Comandant Suprem, aș
dori să vă întreb: cât de des credeți că ar trebui să schimbăm ministrul
Apărării? Considerând situația dificilă, aș dori ca primu- ministru și
parlamentul să poarte consultări și să lucreze la lista pentru membrii
guvernului într-o atmosferă mai calmă”.
Indiferent de nominalizarea pentru funcția de premier, Parlamentul va fi nevoit
să alcătuiască o majoritate parlamentară prin care să se poată acorda votul de
încredere pentru premier și pentru lista membrilor cabinetului, și aceasta din
motive imediate, pentru ca executivul să-și poată relua activitatea căt mai repede
în contextul unor probleme stringente în țară.
Indiferent care va fi numele primului ministru sau al noilor miniștri, cu
certitudine nume fără veleități pro-Kremlin, nou numiții vor fi nevoiți să-și
concentreze eforturile pentru accelerarea reformelor, gestionarea de urgență a
crizei economice și a implicațiilor sociale de decurg din aceasta și să emită
semnale pentru a reduce neîncrederea și dezamăgirea populației, dar și pentru a
relaxa partenerii occidentali preocupați de sursele de destabilizare internă.
Pe plan extern, noul guvern va rămâne cel mai probabil ”agățat” de
perspectivele euro-atlantice deschise Georgiei și se va strădui să asigure
continuitate și predictibilitate în proiectele regionale și internaționale la care s-a
angajat, inclusiv prin dezbaterile și deciziile ce vor viza Georgia în cadrul

Summitul de la Riga din luna mai a.c., de care sunt legate multe speranțe ale
pro-europenilor georgieni.
Aceste formule de cooperare, menținerea sau crearea de conexiuni politice cu
UE și NATO, extinderea cooperării cu parteneri regionali non-UE (Ucraina,
Republica Moldova) reprezintă alternative sau garanții inclusiv pentru
echilibrarea economică și strategică în contextul tensiunilor cu Rusia și al
separatismului.
14. Grecia face încă un pas înspre un acord cu creditorii: îl înlocuiește pe

Varoufakis în cadrul negocierilor
Simona Catană
Grecia are nevoie de un acord cu creditorii internaționali pentru a primi

ultima tranșă din împrumutul care să o mențină în afara încetării de plăți.
Însă prezența incisivului ministru de Finanțe Yanis Varoufakis în echipa de
negociere nu a ajutat până acum Atena, dimpotrivă: ministrul elen a reușit
să-i coalizeze împotriva sa pe toți miniștrii din zona euro. Iată de ce
schimbarea lui Varoufakis de la conducerea echipei de negocieri ar putea fi
o veste bună pentru deblocarea discuțiilor.
Evenimente:
Luni, 27 aprilie, Grecia a anunțat remanierea echipei de negociere cu creditorii
internaționali – Uniunea Europeană și Fondul Monetar Internațional. În rolul de
negociator principal din partea Atenei a fost numit Euclid Tsakalotos, ministrul
adjunct al Afacerilor Externe însărcinat cu relațiile economice internaționale.
Profesor de economie la Universitatea din Atena, cu o solidă educație la Oxford,
Tsakalotos este opusul efervescentului ministru de Finanțe Yanis Varoufakis, cel
care a condus până acum delegația greacă.
Remanierea echipei de negociere a avut loc la doar câteva zile după o întrunire
informală a miniștrilor de Finanțe din zona euro care a avut loc la Riga, în
Letonia. Se pare că au fost câteva voci în rândul partenerilor europeni care l-au
acuzat pe Yanis Varoufakis de îngreunarea negocierilor privind continuarea
rulării programului de împrumut negociat cu troica de către guvernele elene
anterioare.
Membrii zonei euro își exprimaseră „îngrijorarea cu privire la progresele
limitate în cadrul discuțiilor” dintre Atena și creditorii săi.
Comisarul european pe probleme economice, Pierre Moscovici, a salutat
schimbarea principalului negociator grec, considerând această remaniere drept
un „bun semnal”. „Ceea ce e important este ca premierul Alexis Tsipras să își
asume el însuși negocierile cu partenerii de la Bruxelles și să trimită o echipă
de oameni de încredere, cu care să se poată într-adevăr discuta”.

De asemenea, Moscovici a estimat că negocierile Greciei cu Uniunea Europeană

și Fondul Monetar Internațional avansează, dar „nu atât de repede și în niciun
caz într-o formulă eficientă”. „Ne săturaserăm să ni se țină lecții despre
austeritate și despre efectele crizei”, spunea un oficial al Uniunii Europene, sub
protecția anonimatului. „Orice simpatie de care se bucurase Grecia a fost
erodată de incapacitatea de a ajunge la propuneri concrete”.
Desigur, mesajul oficial din partea Greciei a fost că în niciun caz Varoufakis nu
a fost îndepărtat de la negocieri. Dimpotrivă, rolul acestuia ar fi fost întărit, iar
ultimul cuvânt privind soluțiile discuțiior tot Varoufakis ar urma să îl aibă.
“Dacă Varoufakis ar fi demisionat, ar fi însemnat o retragere din partea
Greciei, iar guvernul elen nu ar face niciodată așa ceva”, declara un oficial grec
pentru The Guardian. Mai mult decât atât, premierul Tsipras îl susține în
continuare pe Varoufakis, spunând că acesta „este în continuare un membru de
bază al guvernului”.
Semnificaţii:
Uniunea Europeană cere Greciei o listă de reforme concrete pentru a debloca
ultima tranșă din împrumutul de 130 de miliarde contractat în 2012 de guvernele
elene anterioare. Însă, din februarie până acum, guvernul condus de Alexis
Tsipras a propus patru formule de reforme, niciuna nefiind considerată suficient
de convingătoare de către miniștrii europeni, de Banca Centrală Europeană sau
reprezentanții Mecanismului European de Stabilitate.
La Riga, unde a avut loc cea mai recentă reuniune a miniștrilor de Finanțe,
dezacordurile dintre delegația de la Atena și partenerii acesteia au fost evidente.
„Asupra unor anumite aspecte am căzut de acord”, spunea comisarul european
Pierre Moscovici. „Însă asupra altora, nu există niciun punct comun. Sunt prea
multe dezacorduri pentru a putea avansa. Trebuie însă să accelerăm discuțiile,
chiar din zilele următoare”, mai declara comisarul european. „Nu avem altă
opțiune, dacă vrem o Grecie stabilă și ferm ancorată în cadrul zonei euro”.
Aceeași perspectivă au avut-o și o parte din miniștrii europeni de Finanțe: „Am
pierdut prea mult timp! Discuțiile trebuie să se accelereze. Sunt prea multe
diferențe de fond între guvernul elen și partenerii săi”, declara la rândul său
ministrul olandez.
Punctele comune se referă la necesara reformă a sistemului fiscal grec, care
trebuie să devină independent, iar sistemul de pensii trebuie și el reformat, fiind
unul din punctele nevralgice ale bugetului elen. În plus, ambele părți sunt de
acord asupra faptului că liniile de creditare dintre economia reală și sistemul
financiar sunt practic rupte, fiind nevoie urgentă de lichidități pentru ca
economia să poată funcționa.
Criza a distrus și piața locurilor de muncă, în timp ce productivitatea este extrem
de redusă. Mai mult decât atât, serviciile publice au nevoie urgentă de
modernizare, în timp ce resursele publice necesare pentru a face acest lucru sunt
insuficiente și trebuie deci utilizate cât mai chibzuit cu putință.

Iar un alt punct în care ambele părți cad de acord este faptul că inegalitățile
sociale au atins niveluri inacceptabile, ceea ce împiedică acceptarea reformelor
mai complexe de către societatea elenă. Europenii însă reproșează Greciei lipsa
de claritate și de structură în bugetul elen, astfel încât nu poate fi evaluată
pertinența și fezabilitatea reformelor prezentate de guvernul Tsipras.
Concesiile făcute de către guvernul elen - raționalizarea sistemului de pensii prin
limitarea pensionării anticipate; continuarea privatizării parțiale a activelor
publice; încurajarea antreprenoriatului sau crearea unei comisii independente
pentru impozite - au fost considerate insuficiente de către partenerii europeni.
Atena are nevoie de ultima tranșă din împrumutul negociat de guvernele
precedente cu troica, în valoare de 7,2 miliarde de euro. Deblocarea acestor
fonduri ar permite Greciei să evite intrarea în incapacitate de plată, inevitabilă în
luna mai, în lipsa acestor bani.
Următoarea întâlnire programată a miniștrilor de Finanțe va avea loc în data de
11 mai, când Grecia trebuie să-și convingă partenerii prin lista concretă de
reforme. Imperativul se datorează mai ales scadenței în data de 12 mai a 780 de
milioane de euro, o parte din datoria pe care o are Atena față de Fondul Monetar
Internațional, iar în iulie, Grecia va trebui să ramburseze 3,5 miliarde de euro
din împrumut către BCE – lucru imposibil de realizat în lipsa ultimei tranșe.
Dacă nici în data de 11 mai nu va interveni un acord privind reformele, planul de
asistență financiară acordat Greciei în 2012, care a fost deja prelungit în două
reprize (de la finele anului 2014 până la sfârșitul lunii februarie 2015 și din
februarie 2015 până în iunie 2015), se va încheia în data de 1 iulie. Dacă
negocierile între cele două părți continuă pe același făgaș, este posibil ca Grecia
să încheie programul de asistență financiară fără a primi ultima tranșă din acest
împrumut. „În acest moment, soluția este în mâinile guvernului elen”, a declarat
președintele Băncii Centrale Europene, Mario Draghi.
Incertitudinea în care planează Grecia afectează cel mai puternic economia
elenă, avertizau experiții de la Merrill Lynch. „Cu toții suferim de ”grepuizare”
– piețele, oficialii greci, oficialii europei. Dar cea mai importantă victimă este
economia elenă”, scriau într-un raport economiștii de la banca de investiții
americană.
Într-adevăr, riscurile cele mai mari sunt pentru economia elenă, care s-a
contractat cu mai mult de 25% de la începutul crizei. Numărul uriaș de șomeri,
precum și lipsa de încredere generalizată paralizează economia greacă.
Mai mult decât atât, perspectivele Greciei în raport cu potențialii investitori au
fost înrăutățite prin scăderea notei de țară. Agenția de rating Moody’s a scăzut
nota Greciei tocmai din cauza incertitudinilor care planează asupra acordului cu
creditorii internaționali.
Notată acum cu Caa2 de către Moody’s și cu CCC+ de către agenția Standard
and Poor’s, Grecia nu se poate finanța singură pe piețele de capital la costuri

rezonabile: dobânzile cu care se împrumută Grecia au crescut la 24,7% pentru

obligațiunile pe trei ani și la 11% în cazul obligațiunilor pe 10 ani. Spre
comparație, dobânzile Franței pentru împrumuturile trei ani au trecut la dobânzi
negative în luna aprilie.
Costurile de împrumut ale Greciei sunt nesustenabile pe termen lung, cu atât mai
mult cu cât crește presiunea investitorilor pe fondul incertitudinilor, iar
scadențele pentru rambursarea împrumuturilor se apropie.
Schimbarea lui Yanis Varoufakis de la conducerea echipei de negocieri a
Greciei ar putea duce la un progres real în discuții. Rămâne însă de văzut în ce
măsură noul coordonator al negocierilor din partea Atenei va fi capabil să aducă
soluțiile concrete pe care le vor partenerii europeni, astfel încât tranșa de 7,2
miliarde de euro să fie în sfârșit virată Greciei.
15. Naționalismul inofensiv al albanezilor

Adrian Barbu
Evenimente:
Primele semne ale reînvierii naționalismului albanez au fost sesizate la începutul
anului trecut, când, la data de 11 ianuarie, a avut loc prima întâlnire inter-
guvernamentală între Albania și Kosovo și s-a pus în discuție o posibilă
unificare a teritoriilor vest-balcanice locuite de albanezi. La data de 23 martie
2015 a avut loc o a doua ședință comună a guvernelor din Albania și Kosovo,
care, într-un mod relativ previzibil, a generat reacții adverse puternice, datorită
remarcilor anumitor participanți.
Cu toate că asistăm la o promovare puternică a naționalismului albanez în ultima
perioadă, cei mai mulți experți și oficiali din statele vecine consideră că acțiunile
din prezent ale premierului Edi Rama și ale partizanilor săi nu reprezintă o
amenințare reală la adresa statelor din regiune.
Context:
Marea Albanie (sau Albania Mare) este un concept iredentist care prespune
unirea teritoriilor locuite de albanezi, bazată pe pretențiile actuale, dar și pe
prezența istorică a populației de origine albaneză pe teritoriilor respective. În
plus față de teritoriul național al Republicii Albania, pretențiile sunt extinse
asupra regiunilor din statele vecine, zone care includ Kosovo, Valea Presevo din
Serbia, teritorii din sudul Muntenegrului, regiuni nord-vestice ale Greciei.
Ideea unificării tuturor acestor teritorii într-unul singur, sub autoritatea albaneză,
a fost concepută de Liga de la Prizren, o organizație din secolul al XIX-lea care
a avut ca obiectiv principal unificarea tuturor teritoriilor populate de etnici
albanezi într-o singură provincie autonomă albaneză a Imperiului Otoman.

Această idee de unificare își are rădăcinile în momentul 1913, când, prin
Tratatul de la Londra, aproximativ jumătate din teritoriile locuite preponderent
de albanezi și circa 40% din populație, au rămas în afara granițelor noului stat.
Această prevedere a Tratatului a fost întotdeauna privită ca o nedreptate pe care
marile puteri au săvârșit-o față de albanezi.
Potrivit unui raport al Gallup Balkan Monitor din 2010, ideea unei Albanii Mari
este susținută de 63% din populație în Albania, 81% în Kosovo și 53% în
Republica Macedonia. Același raport arată că majoritatea albanezilor consideră
că acest lucru este foarte puțin probabil să se întâmple.
Într-un sondaj realizat de Programul pentru Dezvoltare al Națiunilor Unite
(UNDP) și publicat în 2007, doar 2,5% din albanezii din Kosovo au spus că
unirea cu Albania ar fi cea mai bună opțiune, în vreme ce 96% au declarat că își
doresc ca republica kosovară să devină independentă în limitele granițelor de la
acea vreme.
Semnificații:
Pentru Albania a început să devină o regulă uzuală organizarea de reuniuni
comune alături de guvernul statului kosovar, reuniuni realizate în numele așa-
numitei unificări naționale și a Albaniei Mari. Un astfel de spectacol al
guvernului albanez a fost pus în scenă pentru prima oară la Prizren, în luna
ianuarie a anului 2014, când actualul prim-ministru albanez Edi Rama, după
propaspăta victorie electorală din septembrie 2013, a mobilizat tot cabinetul său
într-o deplasare într-un oraș din vestul Kosovo, un loc aparte pentru naționaliștii
albanezi.
Prizren este locul în care, în 1878, în timpul războiului ruso-turc, liderii albanezi
s-au întâlnit pentru a-și exprima pretențiile pentru teritoriile din Balcanii de
Vest, teritorii pentru care mai existau revendicări din partea Muntenegrului,
Serbiei și Bulgariei. Enciclopedia Albaneză, publicată în anul 1985, relatează
următoarele: „Liga de la Prizren a fost prima organizație politică pan-albaneză
din Albania, cu o platformă ideologică, un program politc și o structură
organizațională extinsă în toate teritoriile albaneze”.
La cea mai recentă întâlnire de la Prizren dintre oficialii albanezi și cei kosovar,
din data de 23 martie 2015, totul a părut să fie un spectacol pentru trezirea
sentimentelor naționaliste în rândul populației, cu rostirea unor cuvinte
grandioase, dar fără măsuri concrete sau idei fezabile care să vizeze ceva
specific în ceea ce privește unificarea națională a teritoriilor albaneze. Pentru
prim-ministrul kosovar Hashim Thaci, aflat într-o campanie electorală
neoficială, acest eveniment a reprezentat un aspect extrem de pozitiv.
La o zi după această a doua întâlnire a reprezentanților guvernamentali din
Albania și Kosovo, Edi Rama a repetat spectacolul într-un stil la fel de grandios
la Tirana. Premierul albanez a ținut un discurs destul de fad și fără substanță,
atât în engleză, cât și în albaneză, într-un cadru în care apare o masă ovală de

culoare albastră cu stele aurii (modelul drapelului kosovar) amplasată pe un

drapel imens al Albaniei, pentru a simboliza legătura dintre cele două state.
„Revenirea la masa comuniunii albanezo-kosovare, se întâmplă în orașul în
care construcția statului albanez a început la momentul potrivit”, a declarat
premierul Rama. „Adevărul este că ceea ce s-a întâmplat ieri la Prizren și se
întâmplă din nou astăzi în Tirana, este îndeplinirea unui deziderat major al
zilelor noastre. Visul nostru este unificarea națională prin intermediul UE.”, a
adăugat acesta.
Este foarte clar că pentru ca acest lucru să se petreacă este necesar ca cele două
state să satisfacă anumite criterii, care momentan par a fi departe de a fi
îndeplinite. Mai mult decât atât, observăm ca premierul Albaniei apelează la o
serie de cuvinte care alăturate crează o încărcătură emoțională puternică, precum
visul nostru sau unificare națională, pentru a întipări sentimentul naționalist în
inimile cât mai multor persoane, care să se identifice prin intermediul cuvintelor
acestuia și care să înceapă să își dorească tot mai mult o unificare a teritoriilor
albaneze.
Aceste cuvinte îmbrăcate într-o formă frumoasă sunt menite de fapt să mascheze
realitatea. Albania și Kosovo sunt până la urmă două state diferite. Dacă ne
întoarcem la reuniunea din ianurie 2014, aceasta a fost total lipsită de substanță.
În contrast, în acest an, la întâlnirea de la sfârșitul lui martie, au fost semnate o
mulțime de acorduri de colaborare dintre cele două state. Cu toate acestea,
existența propriu-zisă și coerența unor astfel de acorduri poate fi pusă la
îndoială.
Spre exemplu, dacă luăm Acordul cu privire la consolidarea colaborării între
Ministerul de Finanțe din Albania și instituția omoloagă din Kosovo putem
observa că titlul în sine este unul cel puțin ciudat. Titlul ne sugerează faptul că
deși există deja o colaborare între acestea, ea trebuie consolidată în continuare.
Totodată, au fost semnate trei acorduri de colaborare între cele două ministere
de Interne ale statelor în discuție. Se pare că este mai relevant a avea trei
acorduri, practic pe aceleași problematici, decât unul singur. În realitate avem de
a face cu două țări diferite, conduse de lideri la fel de discreditați în ambele
cazuri.
Guvernul kosovar se confruntă cu mari probleme privind migrația. În ultimele
luni, peste 20.000 de cetățeni ai republicii au migrat în mod ilegal către statele
membre ale UE. Acest număr reprezintă aproximativ 1,5% din populația țării.
Pe de altă parte, Edi Rama și-a văzut imaginea de lider renascentist (așa cum se
autoproclamă) pătată. Mai mulți deputați din partidul său s-au dovedit a fi
persoane cu un trecut criminal, având legături foarte apropiate cu o serie de
persoane care au săvârșit infracțiuni deosebit de grave sau care sunt suspectate
în acest sens.
Așadar, spectacolul naționalist albanez promovat cu mare îndârjire de liderii de
a Tirana este în esență unul inofensiv și nu ar trebui să genereze mari îngrijorări
statelor din regiune. Cu toate acestea, trebuie monitorizată activitatea liderilor

albanezi pe viitor, pentru că întotdeauna există acel element de surpriză care

poate interveni și care poate genera tensiuni și instabilitate în Balcanii de Vest.
Riscuri:
Chiar dacă acțiunile guvernului de la Tirana cu privire la mult dorita unificare a
teritoriilor locuite de albanezi par lipsite de coerență și substanță, situația se
poate modifica în timp și poate prezenta noi semnificații și totodată riscuri.
Așadar, în cazul în care s-ar trece și la acțiuni concrete în acest sens, ar putea
exista următoarele riscuri:
 Conform proiectului ce prevede unificarea teritoriilor locuite de albanezi,
există mai multe state implicate în această problemă. Așadar, disensiunile
nu se rezumă doar la relația cu veșnicul adversar sârb, ci și la relațiile cu
Muntenegru și Grecia.
 O eventuală promovare puternică a unui astfel de proiect va duce la
deteriorarea relațiilor cu toate aceste state, iar efectele pe termen scurt vor
fi acelea de destabilizare puternică a regiunii vest-balcanice.
 În mod normal, UE nu va susține niciodată un astfel de proiect, aceasta și
datorită faptului că Albania își dorește să devină membră a organizației
europene, iar astfel de idei și viziuni sunt absolut de netolerat în acest
conext. Liderii de la Tirana ar trebui să înțeleagă ca astfel de viziuni
iredentiste nu îi vor ajuta deloc în drumul către Europa și că o eventuală
începere a negocierilor privind aderarea ar putea fi întârziată sau chiar
stopată din cauza unui astfel de comportament.
 Totodată, trebuie luate în calcul și riscurile la nivel social, în contextul în
care avem de-a face în aproape toate statele din Balcanii de Vest cu o
puternică polarizare pe considerente etnice, iar reînvierea și promovarea
puternică a unei idei de unificare a teritoriilor albaneze ar putea conduce
chiar la o eventuală izbucnire a unor conflicte interne între diferite grupuri
etnice.
Am putut observa că Albania face apel la un concept/proiect dezvoltat cu mai
bine de un secol în urmă, dar în același timp trebuie să fim conștienți de faptul
că evoluțiile ce au avut loc în acest timp au condus la foarte multe modificări de
natură contextuală și nu numai pe continentul european. De asemenea, contrar
așteptărilor și evoluțiilor din secolul XXI, în care se vorbește foarte mult de
globalizare, sentimentul naționalist este unul extrem de prezent în Europa și de
cele mai multe ori exacerbarea lui conduce la tensiuni și disensiuni între state
sau în interiorul acestora între diferite grupuri consolidate pe criterii etnice,
religioase etc.
Este foarte puțin probabil ca statele din regiune să permită manifestarea
ambițiilor reiterate de Albania în cadrul întâlnirilor cu reprezentanții kosovari.

Mai mult decât atât, probabil că, în cazul în care conturarea de către liderii de la
Tirana a unei astfel de idei va deveni tot mai puternică, UE va avea un cuvânt
important de spus în această problemă, în condițiile în care Albania își dorește să
devină stat membru al organizației.
De asemenea, Federația Rusă, ca partener important al statului sârb, poate juca
un rol hotărâtor în descurajarea Albaniei cu privire la pretențiile sale de natură
iredentistă.
Recomandări:
România are probleme de principiu legate de revizionism și de respectarea
principiilor privind suveranitatea, independența și integritatea statelor. Astfel, în
cazul în care ambițiile și pretențiile iredentiste ale statului albanez se vor
intensifica, statul român, prin insituțiile sale, prin intermediul ONG-urilor și al
altor actori ai societății civile, ar trebui să încerce să amelioreze acest
comportament al liderilor de la Tirana prin dialog și alte instrumente pașnice.
16. Metode de eficientizare a medierii UE în cazul crizei macedonene

Adrian Barbu
Evenimente:
Din momentul în care prim-ministrul macedonean Nikola Gruevski a acuzat
opoziția de complot împotriva răsturnării guvernului și de spionaj, liderul
opoziției, Zoran Zaev, a început să dea publicității sistematic interceptări
telefonice care sugerează că la nivelul executivului s-au încălcat legile în mod
constant, iar actele de corupție erau la ordinea zilei. Ca urmare a acestor
evenimente, tensiunile la nivel politic între putere și opoziție au început să se
amplifice și relația dintre acestea s-a deteriorat în mod drastic.
În momentul de față, Uniunea Europeană s-a angajat în medierea relațiilor dintre
cele două tabere, prin intermediul unor reuniuni organizate la Bruxelles. În
medierea acestei crize accentul a fost pus pe soluționarea crizei din sfera
politică.
Cu toate acestea, Florian Bieber, directorul Centrului de Studii Sud-Est
Europene, spune că problema principală în Macedonia ar fi de fapt colapsul
instituțional din întreaga țara, iar soluționarea problemelor cu care se confruntă
statul macedonean ar trebui să se concentreze pe acest aspect.
Context:
La data de 31 ianuarie 2015, premierul Gruevski a ieșit public la televiziunea
națională, unde a declarat că liderul opoziției Zoran Zaev îl ameninţă cu
publicarea unor documente compromiţătoare, dacă guvernul nu demisionează. În
discursul său de la televiziunea publică Nikola Gruevski l-a acuzat pe Zaev că,

în cursul întâlnirilor de anul trecut, liderul Uniunii Social-Democrate din

Macedonia (SDSM) a încercat să-l șantajeze cu scopul de a organiza alegeri
anticipate, spunând că în caz contrar informațiile pe care le deține cu privire la
activitatea guvernului din ultimul timp vor fi făcute publice, ceea ce ar duce la
demisia întregului guvern.
În ultimele săptămâni, Macedonia a fost zguduită de dezvăluirile privind
interceptările masive ale convorbirilor telefonice timp de mai mulți ani de zile.
Operațiunile de supraveghere au vizat peste 20.000 de cetățeni macedoneni,
inclusiv miniștri, judecători, oameni de afaceri, jurnaliști și chiar diplomați
străini, toate acestea raportate la o populație de doar 2 milioane de locuitori.
Faptul că există o mare posibilitate ca guvernul să-și fi spionat proprii miniștri
spune multe lucruri despre natura și gândirea regimului actual din Macedonia.
Conversațiile înregistrate oferă exemple concludente cu privire la acte de
corupție săvârșite la cel mai înalt nivel și în nenumărate sectoare.
Prim-ministrul, Nikola Gruevski a încercat să arunce vina asupra serviciilor de
informații străine pentru interceptările telefonice, fără însă să nominalizeze
concret vreunul dintre acestea și, de asemenea, l-a acuzat pe liderul opoziției,
Zoran Zaev, pentru faptul că ar fi plănuit o lovitură de stat împotriva actualei
conduceri. Zaev a fost acuzat de spionaj și i-a fost retras pașaportul, cu
interdecție de a părăsi țara.
În această dispută politică a intervenit și Bruxelles-ul, care a încercat să aducă la
masa negocierilor cele două părți, fără însă vreun rezultat concret în urma celor
două runde de negocieri desfășurate până în momentul de față, ultima având loc
cu aproximativ două săptămâni în urmă.
Semnificații:
Principalul partid din opoziție a început să boicoteze ședințele parlamentare,
după nemulțumirea afișată ca urmare a rezultatelor din cele mai recente alegeri,
rezultate pe care nu le-a recunoscut. Totodată, guvernul pare că a comis o serie
de abuzuri pe scară largă, ce au fost aduse la cunoștință prin intermediul unor
interceptări făcute publice de către liderul opoziției, Zoran Zaev. Astfel, s-a
ajuns la o adevărată criză, care pare să nu se mai sfârșească.
Chiar dacă la prima impresie scandalul interceptărilor telefonice pare să fie
principalul eveniment care a generat criza, problema primară este abuzul
sistematic și manipularea instituțiilor statului de către partidul aflat la guvernare.
În cazul în care înregistrările, care îi au ca principali protagoniști pe miniștrii
cabinetului Gruevski, nu ar fi ieșit la iveală, poate că tensiunile nu s-ar fi
amplificat atât de mult, dar prejudiciile aduse statului pe termen lung ar fi fost
mai mari, dat fiind faptul că, astfel, liderii executivului ar fi putut să își
desfășoare în liniște activitățile corupte și ilegale, fără ca UE sau alte organisme
să își îndreptate privirea către situația din Macedonia.
Populația macedoneană pare să fie împărțită în ceea ce privește modul de
rezolvare a crizei. Susținătorii partidului aflat la putere (VMRO-DPMNE) cred

că nu ar trebui făcut nimic în mod special, pentru că lucrurile se vor așeza de la

sine. Pe de altă parte, părerea partizanilor celui mai mare partid din opoziție
(SDSM), precum și cea a albanezilor, parteneri ai VMRO-DPMNE la guvernare
(DUI) este una împărțită între medierea internațională, alegeri anticipate și un
guvern de tehnocrați.
Am putut observa că Bruxelles-ul a încercat să se implice în soluționarea
diferendelor din sfera politică macedoneană, dar fără succes până în momentul
de față. Credem că, pentru ca UE să fie percepută drept un actor credibil în acest
context, Bruxellesul trebuie să promoveze o politică a medierii mult mai
convingătoare și să pară cu adevărat implicată în esența problemei.
În primul rând, UE trebuie să desemneze un mediator pentru problema din
Macedonia, numit în comun de către comisarul Johannes Hahn și șefa
diplomației UE, Federica Mogherini. Acest mediator ar trebui să fie implicat
activ în situația propriu-zisă de la fața locului și să observe îndeaproape care
sunt mijloacele și instrumentele care pot genera rezultate în această mediere.
Medierea în sine ar trebui să aibă autoritatea deplină a UE și să fie tratată ca
atare de părțile ce își dispută puterea politică în țară.
În al doilea rând, orice angajament al UE legat de procesul de mediere din
Macedonia, trebuie să aibă în vedere patru elemente esențiale:
1. O componentă politică, care să aibă în vedere atât viziunea și interesele
celor aflați la guvernare, cât și pe cea a celor din opoziție. Această
componentă / dimensiune ar trebui să mai includă și alte partide, nu numai
VMRO-DPMNE și SDSM.
2. Spre exemplu, s-ar putea apela la partidele albaneze din țară. Totodată,
orice acord politic ar trebui să includă toate partidele din Parlamentul
Macedoniei.
3. Societatea civilă trebuie să fie parte a acestui proces de mediere. Criza din
statul vest-balcanic implică și indivizii de la nivelul societății, care par tot
mai nemulțumiți de ceea ce se întâmplă în structura de conducere a țării.
4. Odată ce această criză a fost declanșată, ea s-a concentrat pe lupta dintre
guvern și opoziție, iar societatea civilă, oricum destul de puțin vocală, a
fost din ce în ce mai marginalizată. Ca atare, medierea din exterior lansată
de UE ar trebui să ia în calcul și societatea civilă.
5. UE ar trebui să solicite o anchetă transparentă asupra tuturor acuzațiilor
care vin atât din partea puterii, cât și a opoziției și ar fi ideală existența
unor acțiuni de monitorizare din parte autorităților internaționale asupra
procesului judiciar desfășurat în acest sens.
6. Posibilitatea organizării de alegeri anticipate sub atentă supraveghere
internațională, care să beneficieze de mecanisme adecvate și eficiente de
monitorizare.
Nu în ultimul rând, statele membre ale UE trebuie să se gândească cum pot
rezolva problema privind disputa asupra numelui oficial al statului macedonean.

Această dispută va continua să deturneze dezbaterile cu privire la alte probleme,

cum ar fi reformele, iar pârghiile UE sunt extrem de limitate în acest sens.
Cu toate acestea, există opțiuni prin care UE poate forța mâna Greciei (aflată
oricum în dificultate din puncte de vedere economico-financiar), prin eventuala
retragere sau blocare a unor fonduri, astfel încât să constrângă statul grec să se
așeze la masa negocierilor și să încerce să găsească o soluție pentru a încheia
disputa cu statul macedonean.
Credibilitatea UE este în joc în această dinamică a problematicilor din
Macedonia, deoarece Comisia, în raportul său din 2014 cu privire la progresele
înregistrate în Macedonia, stipula că „democrația a fost consolidată”.
Bineînțeles că ulterior au existat o mulțime de critici reale și justificabile legate
de acest raport. Astfel, UE va fi nevoită să se implice cât mai activ în
reconstruirea stabilității la nivelul statului macedonean și a consolidării valorilor
și principiilor democratice.
Riscuri:
În contextul celor prezentate anterior, există două riscuri majore - unul din
perspectiva UE, iar cealalt din perspectiva statului macedonean. În primul rând,
UE trebuie să găsească cele mai bune opțiuni, astfel încât să poată aduce
îmbunătățiri situației din Macedonia și să atenueze starea tensionată și instabilă
din statul vest-balcanic.
În caz contrar, organizația europeană riscă să piardă din credibilitate, atât în plan
regional, cât și la nivel internațional. Acest lucru se va întâmpla în special din
cauza faptului că în urmă cu un an credita statul macedonean cu șanse mari de
începere a negocierilor de aderare și, de asemenea, pentru că în urma a două
runde de negocieri pe care le-a mediat între actorii politici din Macedonia nu a
reușit să aducă un plus în relația dintre aceștia.
În al doilea rând, din perspectiva Macedoniei, este destul de simplu să observăm
riscurile pe care le implică continuare unei astfel de situații la nivel intern.
Parcursul statului macedonean către UE va fi îngreunat considerabil dacă
situația actuală se va menține, aceleași probleme riscând să se manifeste și în
relația cu NATO.
De asemenea, efectele negative ale crizei politice se vor face simțite în toate
sectoarele vieții, mai ales în cel economico-social, generând deja un val puternic
de migrație către statele vecine și cele din Occident.
Considerăm că în cazul în care se va materializa o implicare mai puternică a UE
în procesul de mediere a tensiunilor dintre actorii politici macedoneni, există
șanse ca situația să revină la normal în timp. Problema trebuie privită într-un
spectru mai larg, nu redusă doar la cele două tabere care se opun în acest conflict
politic și poate că în acest fel, alături de mijloacele, metodele și instrumentele

adecvate, reprezentanții UE vor putea aduce consensul în cazul dinamicilor din

interiorul statului din Balcanii de Vest.
Pe de altă parte, dacă UE nu va lua o decizie fermă de a se implica activ în criza
politică din Macedonia, mai mult ca sigur că aceasta se va perpetua, iar
instituțiile deja slăbite vor deveni practic nefuncționale și vom asista în viitorul
apropiat la colapsul statului macedonean.
Recomandări:
Ceea ce statul român poate să facă în cazul situației din Macedonia este să ofere
recomandări și alternative pentru soluționarea problemelor existente, prin
intermediul Uniunii Europene, al forurilor de cooperare regională sau al unor
structuri ale societății civile.
17. Argentina beneficiază de pe urma politicii multivectoriale ruse

Dumitru Șaranuța
Evenimente:
Președintele Argentinei, Cristina Fernandez de Kirchner, a efectuat o vizită
oficială în Federația Rusă la invitația lui Vladimir Putin pentru a celebra 130 de
ani de la stabilirea relațiilor diplomatice, dar și pentru a încheia o serie de
acorduri strategice. Vizita a durat 2 zile și s-a desfășurat în perioada 22-23
aprilie 2015.
Șeful statului argentinian, Doamna Kirchner a fost însoțită de câțiva miniștri și
oficiali, printre care ministrul economiei, Axel Kicillof, ministrul pentru
Planificare Federală, Julio de Vido, ministrul de Externe, Hector Timerman.
Accentuând relația cu Rusia și închizându-le gura criticilor, Cristina Fernandez
crede că „Rusia este un jucător de talie globală și participare ei este
investițională. Din această cauză eu nu văd motive de ce n-ar trebui să existe
relații bilaterale (între Rusia și Argentina). Nimeni nu poate revendica
monopolul asupra prieteniei, noi putem avea relații cu orice stat ne dorim, noi
suntem o națiune suverană”.
În cadrul acestei întâlniri, Rusia și Argentina au încheiat în jur de 20 de acorduri
catalogate de importanță strategică pentru ambele părți. Unul dintre acorduri a
fost un memorandum de înțelegere între companiile energetice Gazprom și YPF,
semnat de directorii generali Alexei Miller și Miguel Galuccio.
În domeniul energetic au mai fost încheiate 2 acorduri semnificative, printre care
acordul de dezvoltare a centralei hidroelectrice Chihuido I pe barajul din
provincia argentiniană Neuquen în valoare 1,84 de miliarde de euro și care va
avea o capacitatea de 637 de megawați și, de asemenea, a fost semnat un alt
memorandum de înțelegere între directorul general, Sergei Kirienko, al
companiei de stat pentru energie nucleară, Rosatom, și ministrul Planificării,

Julio de Vido, care prevede construcția unei centrale nucleare în Argentina.

Trebuie amintit că statul argentinian este primul din America de Sud care a
folosit energia nucleară și are 3 reactoare nucleare care generează 1/10 din
totalul curentului electric.
Un plan de parteneriat strategic a fost semnat de miniștri de externe, Serghei
Lavrov și Hector Timerman, iar miniștrii Apărării, Serghei Șoigu și Agustin
Rossi, au semnat un acord care prevede cooperarea militară și protecția
informațiilor. De asemenea, Vladimir Putin a declarat că Rusia va coopera cu
Argentina în materie de tehnologie militară și a promis că va accelera
construcția sistemelor satelit de navigare GLONASS - analogul rus la GPS-ul
american - pentru Argentina.
În materie de comerț, părțile au căzut de acord să se negocieze un sistem care ar
face posibil calcularea plăților în monezile naționale ruse și argentiniene, în
locul dolarului american. Totuși, președintele Kirchner a ținut să accentueze că
SUA este, deocamdată, principalul investitor în Argentina, și nu Rusia.
Această întâlnire a avut și surprize neplăcute pentru Occident întrucât Moscova
și-a exprimat sprijinul față de Argentina în disputa insulelor Falkland/Malvine,
în defavoarea Marii Britanii. La rândul său, Cristina Fernandez i-a amintit lui
Vladimir Putin că țara ei a sprijinit rezoluția 2202 a Națiunilor Unite, care
prevede soluționarea pașnică a conflictului din Ucraina și implementarea
acordului de la Minsk.
Atât partea rusă cât și partea argentiniană au condamnat intervenția terților în
afacerile interne a unui stat și au ajuns la concluzia că diplomația este
instrumentul de soluționare a disputelor. La finalul întâlnirii, Putin și Kirchner
au semnat personal o declarație comună pentru stabilirea unui parteneriat
strategic comprehensiv între statele ale căror președinți sunt.
Context:
Pentru a înțelege ce s-a întâmplat trebuie să conștientizăm problemele
economice pe care le înfruntă Argentina în ultima vreme, mai ales inflația
galopantă, și tendința sa de a colabora cu „blocul antioccidental”, precum China
sau Iran. De la prima Argentina se împrumută masiv iar cu al doilea încheie
acorduri comerciale.
Înțelegerea cu Iran, în genere, a stârnit un scandal uriaș când s-a speculat că
Buenos Aires le-ar fi oferit protecție unor oficiali iranieni care ar fi organizat un
atentat sângeros împotriva evreilor. Drept recompensă pentru această protecție,
Teheranul ar fi căzut de acord să schimbe propriul petrol pe grâu argentinian.
De partea cealaltă, avem o Rusie care de mai bine de 10 ani încearcă să obțină
roade de pe urma politicii multivectoriale planificate și elaborate între zidurile
Kremlinului. Ca să înțelegem mai bine esența acestei strategii a lui Vladimir
Putin, trebuie să ne întoarcem la momentul destrămării URSS-ului. Imediat după
1991, în Federația Rusă s-a încercat adoptarea liberalismului și integrarea în
Occident.

Sub supravegherea lui Boris Elțîn, liberalii, precum Egor Gaidar, Anatolii
Ciubais și Andrei Kozîrev, au lansat procesul „terapiei de șoc” și reconcilierii cu
statele occidentale.
Această tentativă a eșuat, generând o luptă pentru putere și criză economică, iar
mai târziu, la sfârșitul anilor ’90, profitând de situația politică precară, Evghenii
Primakov a preluat funcția de prim-ministru și a adus la putere acoliții săi
eurasianiști, care au promovat civilizaționismul geopolitic agresiv. Ei își doreau
să contrabalanseze Occidentul, în special SUA, și să ofere o alternativă la
modelul cultural american.
Dându-și seama de slăbiciunea Federația Ruse, acești eurasianiști au încercat să
promoveze interesele statului creând o lume multipolară dar păstrând
antagonismul față de Occident.
După plecarea de la putere a lui Boris Elțîn, la cârma statului rus a venit
Vladimir Putin care a regândit identitatea strategică, dar a însușit și niște modele
de la precedenții decidenți. Percepând lumea mai degrabă în termenii lui John
Lock decât ai lui Hobbes, cum o făceau eurasianiștii, Putin a început să vadă
ceilalți actori internaționali ca fiind rivali și nu dușmani.
Totuși, el a păstrat concepția de exclusivism al Federației Ruse și nu și-a dorit
nici integrarea în Occident dar nici fuziunea cu Orientul. El a dezvoltat o politică
multivectorială iar în 2005-2006 asistentul său, Vladislav Surkov, a propus
conceptul de „democrație suverană”.
Președintele Putin a aprobat aceste direcții politice pentru a depăși momentul
jenant din anii ’90 și să încerce să reconsolideze statul rus.
Ambele concepte, politica multivectorială și „democrația suverană”, au fost
contopite într-o strategie care presupune independența completă a Rusiei și
respingerea oricărei încercări de impunere a vreunui model de gândire din afară.
De asemenea, această strategie împiedică statul rus să se angajeze în alianțe
permanente și vizează un angajament selectiv balansând între Est și Vest pentru
a-și promova cât mai eficient interesele naționale.
În ciuda animozităților actuale față de statele occidentale, ba chiar din cauza lor,
Rusia continuă să practice multivectorialismul iar acordurile cu Argentina
servesc drept exemplu.
Semnificații:
Primind un răspuns dur de la partenerii săi occidentali, care se reflectă în
sancțiuni economice, Federația Rusă este nevoită să recurgă involuntar la
politica multivectorială. Dacă înainte Moscova era liberă să-și aleagă prieteni
sau dușmani, acum este constrânsă să o facă din cauza conjuncturii
internaționale și regionale.
Războiul hibrid neasumat din Ucraina de Est a costat mult Kremlinul iar
legăturile economice cu Europa occidentală au fost limitate. Puținele legături
care s-au mai păstrat se datorează gazului și petrolului rus, și investițiilor străine

din Federația Rusă dar și a investițiilor ruse. Acesta poate fi și motivul principal
de ce Occidentul nu s-a decis să deconecteze Rusia de la sistemul SWIFT.
Așadar, nevoile economice stringente au determinat Moscova să încerce să își
îndrepte privirea spre îndepărtatul continent America de Sud. Probabil ca aceste
acorduri să fie și o demonstrație de mușchi și de independență strategică pentru
a speria SUA cu mult așteptata lume multipolară care ar pune capăt hegemoniei
occidentale.
Doar că, Putin trebuie să fie conștient de slăbiciunea de care dă dovadă atât
Argentina cât și Rusia. Ambele state întâmpină dificultăți când încearcă să se
definească ca puteri regionale iar la nivel de ambiții ale fiecărei părți, încă
urmează să vedem dacă vor reuși să realizeze ceva.
La prima vedere, acordurile încheiate între cele 2 state par promițătoare, chiar
dacă există incertitudinea cu privire la sustenabilitatea lor. Nu demult, WNA
(asociația nucleară mondială) a etichetat Rusia drept lider în dezvoltarea
tehnologiei energiei atomice, iar aceste laude se prea poate să-i fi sporit
încrederea Kremlinului în propriile capacități.
Probabil și Buenos Aires-ul să fi tras niște concluzii și încearcă să râvnească
spre know-how-ul rus. Totuși, conform logicii politicii multivectoriale de pe
urma acordului de construcție a reactorului nuclear din Argentina, în primul și în
primul rând, ar trebui să beneficieze Rusia, fiindcă asta presupune această
flexibilitate politică și balansare și nu un altruism unilateral.
Pe lângă Argentina, Federația Rusă speră să se implice și în proiectele de
energie nucleară din Bolivia, Venezuela, Haiti, Republica Dominicană, Peru,
Salvador, Uruguay, Chili, Ecuador și Jamaica. Ea încearcă să obțină un contract
și cu Indonezia pentru a o ajuta să construiască centrale nucleare plutitoare.
Din acest punct de vedere se pare că își dorește să ocupe o nișă importantă dar
dubioasă pe piața globală.
Pentru Argentina lucrurile stau un pic mai simplu iar ambițiile sunt mai limitate.
Această vizită a încercat să promoveze concomitent interesele națiunii sud-
americane dar și ale Cristinei Fernandez de Kirchner.
Dezvoltarea proiectelor energetice ar putea garanta auto-suficiența Argentinei
sau să o transforme în exportator de energie. În condițiile problemelor
economice aceste acorduri ar putea oferi o șansă de salvare și de recuperare.
Ironic este faptul că, aceste acorduri sună mai bine decât împrumuturile de la
chinezi, care trebuie reurnate cu dobândă.
Pe lângă potențialele beneficii economice și strategice pentru Argentina, aceste
acorduri o pot ajuta pe președintele Kirchner la scrutinul prezidențial din
octombrie 2015. Ea nu o să mai candideze, însă câștigul unei persoane apropiate
îi va garanta o oarecare siguranță, chiar dacă a negat că va desemna un succesor
întrucât acest lucru ar contraveni principiilor democratice.
Siguranța de care are nevoie derivă din conflictul ei cu opoziția politica și de
scandalurile legate de moarte procurorului Albert Nisman, implicarea iranienilor
în acte de terorism, lobby-ul evreiesc și inflația. Pentru a evita procese de

judecată ulterioare, Cristina Fernandez încearcă să schimbe cât mai repede

percepția asupra propriei imagini iar acordurile pe care le-a încheiat să producă
efecte pozitive cât mai curând, astfel încât argentinienii să dea votul pentru
cineva apropiat ei și să continue aceste „reforme”.
Riscuri și Tendințe de evoluție:

Pentru Buenos Aires este important să dezvolte astfel de parteneriate, într-un
spirit transparent și fără să trezească suspiciunile celorlalți actori internaționali.
Argentina și așa șchiopătează la capitolul credibilitate și amiciție în fața țărilor
din emisfera vestică și Occidentul, cu precădere SUA, nu va scăpa din vizor
statul latino-american monitorizând îndeaproape dacă nu cumva aceste
parteneriate strategice urmăresc destabilizarea și provocarea sistemului
internațional actual.
Federația Rusă deja a făcut niște declarații șocante, care pun sub semnul
întrebării status-quo-ul mondial. În afară de încălcările grave din Ucraina de Est,
ea a lovit direct în Marea Britanie, diminuându-i capacitatea de negociere în
cazul insulelor Falkland/Malvine.
Faptul că sprijini un stat într-un diferend bilateral nu reprezintă o încălcare a
dreptului internațional per se dar faptul că intervii într-o problemă atât de
delicată dovedește că Rusia încearcă să aplice principiul divide et impera,
încercând să obțină un mijloc în plus de legitimare a anexării Crimeii.
La întrebarea cât de sustenabile sunt proiectele ruso-argentiniene și câți bani ar
putea câștiga Moscova, putem să privim și la alte contracte care prevăd
construcțiile de centrale nucleare. Proiectele nucleare din Belarus, Bangladesh și
Vietnam în care au investit rușii încă nu s-au dovedit a fi profitabile și nici nu se
știe când Federația Rusă va putea încasa bani la buget de pe urma lor.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România nu își are interesele lezate
de pe urma acestor acorduri. Totuși, trebuie urmărită respectarea principiului
neproliferării armelor nucleare, chiar dacă în cazul acordurilor ruso-argentiniene
avem de a face cu centrale nucleare de producere a energiei electrice.
De asemenea, România trebuie să se ralieze la statele occidentale și să
sancționeze, în spiritul dreptului internațional, orice tentativă de modificare
forțată a granițelor vreunui stat.

18. Boko Haram încearcă să supravieţuiască

Eveline Ioana Mărăşoiu
Evenimente:
Ciocniri Boko Haram-Armată

Cel puţin 74 de soldaţi şi civili nigerieni au fost ucişi într-un atac al Boko Haram
lansat în data de 25 aprilie pe insula Karamga, Niger. De asemenea, în urma
ciocnirilor dintre militanţi şi armată, cel puţin 156 de terorişti şi-au pierdut viaţa.
Autorităţile au declarat că au obţinut victoria împotriva atacatorilor, reuşind să îi
alunge pe aceştia de pe insulă. Cu toate acestea, guvernatorul regiunii Diffa a
cerut populaţiei să evacueze zona: „Din cauza imperativelor de securitate,
invităm populaţia care locuieşte pe insulele din partea nigerienă a Lacului Ciad
să părăsească insulele”.
Eliberarea mireselor jihadiștilor

Într-un alt teatru de operaţiuni, Nigeria pare să facă progrese remarcabile
împotriva militanţilor. Armata nigeriană a eliberat în operaţiunile din ultima
lună aproximativ 534 de fete din captivitatea Boko Haram (BH).
Trupele au început o ofensivă puternică împotriva ultimei baze cunoscute a
militanţilor, cea din pădurea Sambisa. Armata a declarat că „ofensiva continuă
pe mai multe fronturi şi eforturile se axează pe salvarea civililor luaţi ostatici şi
pe ditrugerea tuturor taberelor facilităţilor teroriştilor”.
De la Al Qaeda la Statul Islamic

Un alt eveniment prin care jihadiştii s-au remarcat recent este schimbarea
numelui de Boko Haram în Provincia Statului Islamic Africa de Vest (Islamic
State’s West Africa Province, Iswap). Această modificare s-a petrecut la
sfârşitul lunii aprilie, prin apariția denumirii Iswap pe conturile reţelelor de
socializare conectate cu Statul Islamic (Daesh, ISIS, ISIL).
Context:
Boko Haram
Jama'atu Ahlis Sunna Lidda'awati wal-Jihad – Oameni dedicaţi propagării
Învăţăturilor Profetului şi Jihadului, a fost numit de localnici Boko Haram – ce
se traduce Educaţia occidentală este interzisă. Grupul, ce a ucis aproximativ
10.000 de oameni de la începutul anului 2014, este activ în Nigeria din 2009.
De asemenea, violenţa extremiştilor a generat peste 200.000 de refugiaţi,
împovărând astfel statele vecine. Cauzele structurale ce au condus la emergenţa
grupării sunt corupţia, impunitatea, încălcarea drepturilor omului, sărăcia şi
inegalitatea dintre nordul musulman şi sudul creştin, bogat în petrol şi alte
resurse.

Organizaţia a căpătat notorietate internaţională în aprilie 2014, când a răpit 276

de fete dintr-o şcoală în Chibok, statul Borno. Ulterior, BH a mai comis răpiri în
masă şi a alternat tacticile asimetrice de război (atacuri sinucigașe, bombe
artizanate, atacuri hit and run) cu cele simetrice (ofensive la scară mare,
cucerirea teritoriilor).
Califatul din Nigeria

La scurt timp după apariţia organizației Statul Islamic în Siria şi Levant, Boko
Haram a instituit un Califat şi în Nigeria. Teritoriile din nord-est ce se aflau sub
controlul lui Abubakar Shekau la începutul anului acesta aveau o mărime de
aproximativ 32187 km2, o dimensiune mai mare decât suprafaţa Belgiei.
În urma unei ofensive puternice a Ciadului, Nigerului şi Camerunului,
caracterizată însă de o cooperare extrem de dificilă cu preşedintele nigerian în
exerciţiu Goodluck Jonathan, jihadiştii au suferit numeroase înfrângeri.
Eforturile statelor vecine au fost complementate de la jumătatea lunii februarie
2015 cu o ofensivă puternică a Nigeriei, proces ce este încă în plină desfăşurare.
Subordonarea față de Statul Islamic

Pe 7 martie, Boko Haram a declarat alăturarea grupului la Statul Islamic, iar
aceasta a fost acceptată de liderul SI pe 12 martie. Shekau a declarat: „Ne
anunţăm loialitatea faţă de Califul musulmanilor, Ibrahim ibn Awad ibn
Ibrahim al-Awad al-Qurashi [Abu Bakr al-Baghdadi], … şi îl vom asculta şi
urma, atât în vremuri grele, cât şi în vremuri de prosperitate […] şi nu ne vom
opune conducerii, cu excepţia cazurilor de infidelitate evidentă, pentru care, din
bunăvoinţa lui Allah, există dovezi. […] Le cerem tuturor musulmanilor să se
alăture Califului”.
Semnificaţii:
Atacurile jihadiştilor asupra Nigerului denotă faptul că, deşi slăbiţi, luptătorii și
adepții Boko Haram sunt încă o ameninţare reală la adresa securităţii regionale.
De asemenea, ofensiva asupra insulei poate fi rezultatul înfrângerilor suferite în
Nigeria. În acest caz, acţiunea extremiştilor trebuie interpretată ca un act
disperat de a menţine controlul asupra unui punct strategic, de unde să poată
evolua din nou. Însă faptul că BH şi-a pierdut din forță este evident nu doar din
prisma teritoriilor pierdute sau a ostaticilor salvaţi, ci şi din faptul că au suferit o
altă înfrângere în faţa forţelor Nigerului.
Insula Karamga are valoare strategică atât pentru Boko Haram, cât şi pentru
Niger. Teritoriul este împrejmuit de mai multe cursuri navigabile de apă şi de
zone mlăştinoase, oferind astfel acces relativ uşor către Niger, Nigeria, Ciad şi
Camerun.
Dată fiind importanţa insulei, cât şi faptul că BH a mai atacat această zonă în
februarie, cererea de evacuare este justificată. De asemenea, există posibilitatea

ca autorităţile să deţină informaţii suplimentare care să indice faptul că teroriştii

plănuiesc o altă ofensivă.
Numărul foarte mare de victime ale BH salvate de armata nigeriană este un bun
indicator al implicaţiilor strategiei de răpire în masă. Conform unui studiu
efectuat de Amnesty International, peste 2000 de femei şi fete au fost răpite de
la începutul anului 2014.
Femeile sunt folosite ca sclave, fiind obligate să se ocupe de treburile casnice,
dar şi să îndeplinească obligaţii conjugale, multe dintre ele devenind, fără voia
lor, soţiile militanţilor. În plus, conform declaraţiei unei foste ostatice, acestea
erau uneori obligate şi să lupte pe prima linie, alături de jihadişti.
Afirmaţia este confirmată de fotografiile postate de BH pe Twitter, în care atât
fete, cât şi băieţi participau la antrenament militar, având asupra lor arme de tip
kalașnikov. Mai mult de atât, una din tacticile tipice ale organizaţiei teroriste a
fost folosirea tinerelor (cu vârste cuprinse între 10 şi 17 ani) pentru comiterea
atacurilor sinucigașe.
La prima vedere, schimbarea numelui din Boko Haram în Statul Islamic-
Provincia Africa de Vest are dublă semnificație. În primul rând, ISIS susţine în
continuarea gruparea nigeriană, în pofida înfrângerilor suferite în ultima
perioadă; acest lucru indică faptul că Daesh urmăreşte să atragă suporteri şi
membri din întreaga zonă a Africii de Vest. În al doilea rând, schimbarea este
semnificativă pentru aspiraţiile expansioniste ale Boko Haram, dar, în realitate,
BH nu este capabil să se extindă în acest moment.
Suferind numeroase înfrângeri pe mai multe fronturi, jihadiştii nu mai sunt o
mişcare de temut sau una care să fie la fel de atractivă pentru cei radicalizați
cum era la început.
Analizând evoluţia conflictului dintre BH şi statele din zona Lacului Ciad,
putem concluziona doar că, atât Statul Islamic, cât şi militanţii nigerieni au
nevoie de mai mulţi membri, de mai multă vizibilitate, pentru a compensa
înfrângerile suferite în ultima perioadă. Aşadar, schimbarea numelui în Iswap
este doar o tactică de PR, care cel mai probabil nu va avea efecte de mari
proporţii.

Înfrângerile BH din Nigeria, precum şi declaraţia guvernatorului din Diffa
sugerează că există un risc sporit ca jihadiştii să comită noi atacuri în insulele
din zona Lacului Ciad. Dacă islamiştii vor face acest lucru, este posibil să
eşueze, cu costuri umane semnificative.
În pofida victoriilor înregistrate de trupele nigeriene, cele 276 de fete răpite din
Chibok în aprilie 2014 nu au fost încă găsite. Există, aşadar, posibilitatea ca
acestea să fi fost într-adevăr vândute, aşa cum anunţa Abubakar Shekau la scurt
timp după producerea evenimentului.
Pe de altă parte, este posibil ca fetele să fie ţinute într-o altă tabără a islamiştilor,
ce nu a fost până acum ţinta armatei nigeriene. Cel mai probabil, trupele

nigeriene vor continua ofensiva împotriva militanţilor, crescând astfel

probabilitatea încheierii conflictului.
Cu toate acestea, Nigeria trebuie să adreseze şi cauzele structurale ce au condus
în primă faza la emergenţa grupării. O abordare care cuprinde atât elemente
represive, cât şi elemente menite să reducă discrepanţele socio-economice între
nord şi sud este singura strategie sustenabilă în lupta împotriva Boko Haram.
Cu privire la schimbarea numelui în Iswap, ne putem aştepta la atragerea mai
multor resurse pentru Boko Haram, precum şi la comiterea unor atacuri în alte
zone decât regiunea Lacului Ciad. Însă, aşa cum este explicat mai sus, şansele ca
acest lucru să se întâmple sunt reduse, din cauză că BH nu deţine la acest
moment capabilităţile necesare pentru întreprinderea unor astfel de ofensive.
19. Conferinţă privind viitorul Somaliei organizată în Garowe

Radu Arghir
Evenimente:
Joi, 30 aprilie, preşedintele guvernului federal al Somaliei, Hassan Sheikh
Mohamud, a deschis lucrările celei de-a doua ediţii a Forumului Leadership-ului
Somalez, ce avut loc în Garowe, capitala Puntland-ului. Prima ediţie a acestui
forum a avut loc în februarie în Mogadishu, urmând să fie organizat o dată la
două luni.
Forumul are ca scop reunirea liderilor din Somalia pentru a discuta despre
viziunile asupra viitorului ţării şi a conveni asupra strategiilor necesare pentru
atingerea acestor obiective. Forumul nu reprezintă o întâlnire oficială
instituţionalizată, deci lucrările acestuia nu sunt pregătite şi finalizate cu
acorduri, ci este mai degrabă o platformă ce permite schimbul de idei între
liderii regiunilor federale din Somalia şi ai guvernului central.
Implicit, la eveniment a participat şi preşedintele Puntland-ului, Abdiweli
Mohamed Ali, alături de omologii săi din Jubbaland, Sheikh Ahmed Mohamed
Islam, şi Teritoriile din Sud-Vest, Sharif Hassan Sheikh Adan. Au lipsit
reprezentanţii Somaliland-ului, care s-au retras recent din negocierile mediate de
Turcia şi care oricum nu au renunţat la ideea de a proclama un stat independent.
Forumul nu a adus progrese semnificative, mai ales când s-a discutat împărţirea
teritoriilor (trasarea gonițelor federale), dar s-a ajuns la un comunicat final care
abordează o serie largă de probleme. În primul rând, referitor la securitate, s-a
convenit ca Puntland-ul să participe cu 3.000 de soldați la armata federală
somaleză. De asemenea, Teritoriile din Sud-Vest şi Jubbaland-ul au promis să
ajute la operaţiunile împotriva Al Shabaab.
În al doilea rând, toate părţile prezente au fost de acord să participe la pregătirea
unui scrutin electoral liber în 2016.
Acest obiectiv pare destul de nerealist, dar cooperarea părţilor în acest sens este
un progres important. Nu în ultimul rând, s-a convenit asupra creării unei

comisii ce va discuta modul de împărţire a veniturilor rezultate din exploatarea

resurselor naturale.
Tot legat de împărţirea resurselor (de data acesta nu cele minerale), s-a convenit
că ajutorul externe va fi distribuit egal între părţi.
S-a discutat şi despre paşii generali necesari pentru redactarea unei constituţii
pentru noul stat federal, însă aceste discuţii au fost subminate rapid de
problemele de împărțire a teritoriului, mai ales cele dintre Puntland şi guvernul
federal. Pe de altă parte, un punct comun cu care toți au fost de acord a fost
grăbirea implementării acordurilor convenite deja între două sau mai multe
dintre părți.
Separat, pe plan extern, cu toate că părţile implicate o neagă, se creează o stare
de tensiune în Kenya şi Somalia. După o serie de atacuri teroriste organizate de
Al Shabaab în Kenya şi după ce gruparea a reuşit să instaureze o stare de teroare
în nordul Kenyei, administraţia de la Nairobi a ameninţat că va expulza toţi
refugiaţii somalezi din tabăra de la Dadaab, unde se află peste 330.000 de
refugiaţi și de unde se presupune că provin majoritatea teroriştilor, cu toate că nu
există dovezi în acest sens.
Kenya a revenit aspra deciziei, afirmând că va închide doar tabăra (din motive
de securitate), dar nimeni nu va fi obligat să se întoarcă în Somalia, cu toate că
oficialii speră ca refugiaţii să facă acest lucru benevol sau ca urmare a unor
compensații.
Context:
După un proces lung, ce a început către finalul anului 2011, Somalia a făcut şi
ultimul pas necesar pentru o revenire la un normal relativ, pe 4 noiembrie 2012,
când premierul numit, Abdi Farah Shirdon, a anunţat un cabinet nou. Acesta a
fost ultimul pas din reforma politică a Somaliei, după ce în august 2012 a fost
ales un parlament, care a ales la rândul său un preşedinte nou o lună mai târziu.
Toate aceste schimbări au avut loc într-un cadru constituţional nou, ca urmare a
adoptării unei constituţii, pe 1 august. Ulterior, Abdi Farah Shirdon a fost
înlăturat de parlament, pe fondul unor acuzaţii de corupţie şi al luptei pentru
putere cu preşedintele Hassan Sheikh Mohamud.
Noul premier, Abdiweli Sheikh Ahmed, şi-a anunţat cabinetul pe 16 ianuarie
2014.
Nici acest guvern nu a rezistat mult, iar remanierea guvernamentală ce a avut pe
25 octombrie 2014 a dus la o luptă politică între premier şi preşedinte ce s-a
extins în întreaga sferă politică din administraţia Somaliei. Preşedintele a
câştigat disputa, iar premierul a fost schimbat la finalul anului 2014. Premierul
recent numit Omar Abdirashid Ali Sharmarke (24 decembrie 2014) a întâmpinat
opoziţie din partea parlamentului, dar după mai multe încercări a reuşit să
primească în februarie 2015 aprobarea parlamentului pentru cabinetul său.
Lupta împotriva Al Shabaab decurge destul de bine, fiind marcată de intrarea
trupelor etiopiene în AMISOM, de raiduri aeriene din ce în ce mai devastatoare

împotriva grupării şi de intrarea Turciei în luptă (Turcia şi Somalia au semnat un

acord de cooperare militară ce ar permite armatei turce să antreneze soldaţi
somalezi şi să construiască sau să repare baze militare pentru armata somaleză).
Totuşi cea mai grea lovitură a venit din partea Washingtonului, pe 1 septembrie
2014, când, ca urmare a unui raid aerian executat în cooperare cu forţele
somaleze, liderul Al Shabaab, Ahmed Godane, ce se afla la conducerea grupului
încă din 2008, a fost ucis.
După ce a negat mai multe zile informaţia, grupul extremist a anunţat numirea
lui Ahmed Omar Abu Ubayda în fruntea grupării pe 6 septembrie. Raidul aerian
a distrus două vehicule în care se aflau Godane şi purtătorul lui de cuvânt,
alături de alţi membri ai grupării, numărul total de victime fiind de şase.
Totuşi, de la terminarea ofensivei kenyene şi până ultimele evoluţii, pe fundalul
unor probleme politice în Somalia, Al Shabaab a reuşit să se regrupeze şi să
recupereze din teritoriul pierdut. Mai mult, gruparea a atacat cu succes mai
multe obiective importante din capitală, cum ar fi sediul Agenţiei de Securitate
Naţională a Somaliei, palatul prezidenţial, un hotel unde se aflau lucrători ai Al
Jazeera sau furnizori de servicii de internet (Al Shabaab emisese o interdicţie
împotriva internetului de mare viteză).
În cel mai recent atac (22 ianurie 2015), un atentator sinucigaş s-a aruncat în aer
la poarta hotelului SYL din Mogadishu, ucigând cinci oameni. În hotel era deja
o delegaţia a Turciei şi tot acolo, ulterior, urma să sosească şi preşedintele
Turciei.
În ceea ce priveşte lupta guvernului central de a câştiga încrederea diferitelor

provincii obişnuite cu o largă autonomie (procesul de federalizare al Somaliei),
Mogadishu nu a făcut progrese decât în Jubbaland. Încă de la eliberarea oraşului
port Kismayo au existat anumite probleme, după ce liderii locali au refuzat să
accepte administraţia numită de guvernul federal şi au ales propria administraţie.
Toate încercările de mediere a conflictului au eşuat şi situaţia s-a complicat şi
mai mult pe 23 mai 2013, când au apărut rupturi inclusiv între clanurile din
regiune. Fiecare clan a numit un preşedinte propriu, ajungându-se astfel al şase
preşedinţi, fapt ce a făcut negocierile extrem de complicate.
Cei mai puternici dintre aceştia, Ahmed Madobe, preşedintele susţinut de clanul
Raskamboni şi totodată preferatul Kenyei, şi Adam Shire Hirale, un fost
ministru de Externe, au purtat lupte pentru controlul Kismayo. Această situaţie a
blocat procesul de federalizare a Somaliei şi de extindere a administraţiei
centrale în regiunile din sudul ţării.
Problema a fost remediată pe 30 august 2014, când a fost semnat un acord între
autorităţile din regiune şi guvernul central ce permite continuarea procesului de
federalizare. Unele detalii ale acestuia mai trebuie încă stabilite, dar autorităţile
locale şi guvernul din Mogadishu sunt acum aliaţi, şi nu rivali.
Nu acelaşi lucru se poate spune şi despre zona centrală unde guvernul federal
încă încercă să instaleze o administraţie stabilă. În ceea ce priveşte Somaliland-

ul şi Puntland-ul, nu au fost găsite soluţii, cu toate că au fost făcute unele

progrese în discuţiile cu ambele tabere. După ce Puntland-ul a rupt toate
legăturile cu Mogadishu ca urmare a unor neînţelegeri legate de modul de
implementare a curentei constituţii a Somaliei, eforturile de reconciliere au adus
mici progrese, acestea culminând cu o vizită a premierul de atunci al guvernului
federal, Abdiweli Sheikh Ahmed, vizită ce a avut loc pe 11 octombrie 2014.
Premierul Abdiweli Sheikh Ahmed a participat la o masă rotundă alături de
preşedintele Puntland-ului, Abdiweli Mohamed Ali, putând fi considerată o
vizită la cel mai înalt nivel.
În paralel, negocierile dintre Somaliland şi Mogadishu, mediate de Turcia, au
dus la acorduri de cooperare în anumite domenii, dar administraţia Somaliland-
ul nu a renunţat la dorinţa de a deveni un stat independent. Mai mult,
administraţia Somaliland-ul este acuzată de Puntland că duce o campanie de
înarmare.
Semnificaţii:
Având în vedere că Somaliland-ul nu a renunţat la ideea independenţei, lipsa sa
în forumul din Garowe nu este în niciun fel o surpriză. Partea bună este că
guvernul actual nu mai are mult din mandat şi noul guvern ar putea avea viziuni
diferite.
Oricum, în cele patru luni rămase până la alegeri nu erau de aşteptat progrese
semnificative în negocierile dintre guvernul federal şi Somaliland.
Pe de altă parte, exceptând problemele legate de împărţirea teritoriului,
probleme care au mai creat şi în trecut tensiuni între Garowe şi Mogadishu şi au
dus la întreruperea negocierilor între acestea până la finalul anului trecut, se fac
unele progrese reale. Disponibilitatea guvernului federal de accepta un număr
mare de regiuni cu un grad mare de autonomie şi de a împărţi în mod egal
resursele cu acestea este ceva nou.
Acceptarea acestor regiuni înseamnă mai puţine resurse pentru guvernul federal,
ceea ce iniţial nu a fost dispus să accepte. Schimbarea de poziţie, probabil
determinată de lipsa de progres în procesul de federalizare şi de presiunile
externe, a relansat procesul de federalizare şi a dus şi la îmbunătăţirea relaţiilor
cu Puntland, deşi aici rămâne problema spinoasă a graniţelor.
De altfel, lupta pentru teritoriu arată că guvernul federal nu a renunţat complet la
ideea de a păstra cât mai multă putere poate. Această dispută poate submina
rapid eforturile făcute până acum, deşi, acum că există acorduri în alte domenii,
ruperea completă a relaţiilor va fi mai greu de realizat.
De asemenea, există relaţii bilaterale între diferitele regiuni (de exemplu acordul
de cooperare dintre Puntland şi administraţia interimară a Jubbaland) care pot
continua, chiar dacă apar rupturi între acestea şi guvernul federal, continuând
efectiv procesul de federalizare fără participarea guvernului central. Mai mult,
acum disputele sunt contrabalansate de obiective comune, cum sunt atragerea
ajutoarelor internaţionale sau lupta împotriva Al Shabaab.

Legat de lupta împotriva Al Shabaab, situația este una complexă. Gruparea a

fost învinsă militar pe multe fronturi, dar este în continuare o organizaţie
teroristă ce poate comite atacuri oricând şi oriunde, inclusiv în capitală. Mai
mult, acesta s-a extins cu succes în Kenya, unde a instaurat un regim de teroare
în nordul ţării.
Acum, chiar dacă Mogadishu şi Nairobi neagă acest lucru, Al Shabaab este la un
pas de a atinge principalul obiectiv în regiune - crearea unui conflict între
principalii săi rivali (statali), Kenya şi Somalia. O posibilă retragere a trupelor
kenyene din Somalia ar reprezenta o importantă victorie pentru grupare şi orice
tensiune între state sau populaţiile acestora (modul în care sunt văzuţi somalezii
în Kenya sau invers) care s-ar putea transpune în voturi la alegerile viitoare ar
ajuta gruparea.
Iar modul cum sunt trataţi refugiaţii somalezi pare să indice că, cel puţin la acest
moment, strategia grupării dă roade. Dacă nu apar noi probleme majore,
cooperarea federală la nivelul Somaliei ar putea să mai slăbească Al Shabaab
(prin o cooperare mai strânsă între regiunile Somaliei, mai puţin Somaliland),
însă gruparea a reuşit să evite încă o dată prăbuşirea şi are o cale de ieşire destul
de viabilă din situaţia în care se află.
Cooperarea între regiuni nu este încă instituţionalizată, dar se fac paşi în acest
sens şi cu cât se va avansa mai mult în acest sens, cu atât va fi mai dificil să se
ajungă la blocaje. Oricum, s-a convenit deja asupra unor domenii în care poate fi
îmbunătăţită cooperarea, iar principala problemă rămâne trasarea graniţelor.
Dacă se va ajunge la un acord în acest sens, atunci se poate spune că procesul de
federalizare a Somaliei (blocat până la finalul anului trecut) a fost reluat cu
succes. Iar o Somalie unită va avea mai multă putere de convingere în relaţia cu
Hargeisa (capitala Somaliland-ului) decât un guvern federal ce nu are relaţii
bune cu niciuna din provinciile autonome. Tot legat de Somaliland, este foarte
probabil ca alegerile din 2016 (dacă vor avea loc) să nu includă şi populaţia
acestui teritoriu.
Cât privește prezenţa Al Shabaab la graniţa dintre Somalia şi Kenya, fapt ce ar
putea duce la închiderea acesteia, evoluţie ce ar ajuta gruparea (şi pe care
probabil o şi urmăreşte), aceasta este ajutată de un răspuns inadecvat din partea
ambelor state. Nici Kenya nu a răspuns la timp şi organizat, nici Mogadishu,
care oricum nu are mult control asupra teritoriilor din Sud. Acum depinde de
părţi dacă vor coopera în acest sens sau vor lăsa ca atacurile grupării să creeze o
falie între ele.

20. Burundi – manifestații violente pentru democraţie

Eveline Ioana Mărăşoiu
Evenimente:
Proteste violente au explodat în Burundi pe 26 aprilie, la scurt timp după anunţul
preşedintelui Pierre Nkurunziza că va candida pentru obţinerea celui de-al treilea
mandat prezidenţial. Protestatarii din capitala Bujumbura luptă pentru
„drepturile poporului” şi resping „cel de-al treilea mandat pe care preşedintele
vrea să îl obţină prin forţă,” a declarat un tânăr protestatar. Primele trei zile de
demonstraţii au fost dominate de ciocniri între civili şi forţele de ordine, care au
folosit gaze lacrimogen şi muniție de război. În plus, autorităţile au blocat şi
accesul cetăţenilor la reţelele de socializare.
Mass media locală relata că, până pe 30 aprilie, evenimentele au dus la moartea
a cel puţin cinci burundezi, arestarea a cel puţin 250 de persoane, iar numeroase
persoane au fost rănite. Coaliţia aflată la guvernare a criticat protestele,
numindu-le „rebeliune”. .”
În schimb, liderul opoziţiei, Agathon Rwasa, a lansat mesaje dure la adresa
forţelor de ordine, susţinând că poliţia are un comportament violent, excesiv și
neadecvat. Acesta a precizat şi că protestele vor continua până când Nkurunziza
va respecta constituţia.
Protestele au atras şi atenţia internaţională. Secretarul General al ONU (SG),
Ban Ki-moon, a condamnat violenţa şi a cerut tuturor burundezilor să „asigure
menţinerea progreselor [democratice] greu dobândite”. Acesta a cerut şi
investigarea promptă a deceselor şi a altor abuzuri comise în timpul protestelor.
De asemenea, Trimisul Special al Secretarului General pentru zona Marilor
Lacuri, Said Djinnit, urmează să se întâlnească cu preşedintele în exerciţiu şi cu
alte autorităţi guvernamentale, cu lideri politici şi cu membri ai comunităţii
diplomatice în vederea soluţionării crizei.
În plus, sub-secretarul de stat pentru democraţie, drepturile omului şi ale muncii,
americanul Tom Malinowski, a sosit pe 29 aprilie în Bujumbura, în încercarea
de a ameliora situaţia. Acesta a declarat pe Twitter, înaintea deplasării, că
acţiunile preşedintelui Nkurunziza violează acordul de la Arusha, declarându-se
dezamăgit de acest lucru.
În cadrul întâlnirilor oficiale, guvernul burundez le-a cerut ambasadorilor,
precum şi lui Malinowski şi Djinnit să rămână neutri. Prim-vicepreşedintele
Prosper Bazombanza a declarat că „în asemenea situaţie, guvernul burundez vă
cere adoptarea unei poziţii diplomatice neutre”. .”
Ministrul de Externe, Laurent Kavakure, a precizat în faţa diplomaţilor străini că
„protestele sunt ilegale, acestea devin o mişcare de insurgenţă. [Cu toate
acestea, protestatarii] au câştigat simpatia unor parteneri ai Burundi-ului".
Context:

Burundi, situat în inima Africii, este una dintre cele mai sărace ţări ale lumii.
Statul a fost scena unui conflict interetnic ce a durat 12 ani.
Încă de la dobândirea independeţei, în 1962, au existat tensiuni accentuate între
majoritatea hutu (în general oprimată) şi minoritatea tutsi (în general
dominantă). În 1993 au avut loc primele alegeri democratice, iar preşedintele
ales a fost hutu, aidoma majorităţii parlamentare.
Însă, la doar câteva luni după preluarea funcţiei, preşedintele Ndadaye a fost
asasinat, eveniment ce a declanşat cel mai mare război civil din acest stat.
Conform datelor estimative, în jur de 300.000 de persoane, majoritatea civili, şi-
au pierdut viaţa.
Conflictul s-a încheiat în 2005, prin adoptarea unei noi Constituţii în urma unui
referendum naţional – primul scrutin pentru burundezi din 1994. Fostul grup
rebel hutu, Forţele pentru Apărarea Democraţiei (FDD, ulterior Consiliul
Naţional pentru Apărarea Democraţiei, CNDD-FDD) a obţinut majoritatea
parlamentară în cadrul alegerilor din iulie acelaşi an. Cele două camere ale
Parlamentului au ales ulterior preşedintele, pe Pierre Nkurunziza, liderul FDD la
acel moment, acesta fiind numit în funcţie la data de 26 august 2005.
În 2010, Nkurunziza şi-a menţinut funcţia în urma alegerilor directe marcate de
violențe. De altfel, în ziua de dinaintea alegerilor, trei atacuri cu grenade au fost
raportate, suspectaţi fiind membri opoziţiei tutsi, Forţele Naţionale de Eliberare
(FNL). Mai multe persoane au fost ucise în cadrul violenţelor ce au caracterizat
alegerile. Noi alegeri sunt programate pentru începutul lunii mai.
Semnificaţii:
Motivul protestelor este acela că, prin candidatura sa, Nkurunziza violează
Constituţia intrată în vigoare în 2005. Articolul 96 al Legii Fundamentale
burundeze precizează că „Preşedintele Republicii este ales prin vot universal
direct pentru un mandat de cinci ani, ce poate fi reînnoit o singură dată”.
Astfel, demonstranții argumentează că preşedintele îşi exercită funcţia încă din
2005, atingând limita constituţională de două mandate de cinci ani. În schimb,
şeful statului susţine că în 2005 a fost numit de către cele două camere ale
Parlamentului şi nu prin sufragiu universal şi direct, aşadar, din punctul său de
vedere, Nkurunziza a început primul mandat conform art. 96 al Constituţiei abia
în 2010, fiind aşadar îndreptăţit să candideze din nou.
Aceasta este întrebarea la care trebuie să răspundă Curtea Constituţională. Este
incert ce va decide tribunalul, întrucât, la prima vedere, ambele părţi au parţial
dreptate. Este adevărat faptul că orice burundez are dreptul de a fi ales de două
ori prin sufragiu universal direct, însă scopul articolului este evident: limitarea
mandatelor prezidenţiale la o durată de maximum 10 ani.
Această constrângere legală urmăreşte perpetuarea tradiţiilor democratice şi
evitarea dobândirii unei poziţii dominante de care se poate face abuz şi care ar
putea chiar să se transforme într-o conducere totalitară.

Opoziţia a declarat că şansele unei decizii juridice favorabile acesteia sunt

aproape inexistente, deoarece curtea este loială preşedintelui. Din punctul de
vedere al FNL-ului, justiţia nu este imparţială şi singura modalitate de a-l
împiedica pe Nkurunziza să obţină cel de-al treilea mandat este continuarea
protestelor şi creşterea presiunii publice.
Membrii societăţii civile susţin această poziţie, argumentând că membrii Curţii
Constituţionale sunt apropiaţi ai liderului CND-FDD.
Este de precizat şi faptul că şaptezeci şi nouă de membri din partidul lui
Nkurunziza i-au scris acestuia o scrisoare prin care îi cereau să nu candideze.
Acest lucru poate indica trei lucruri: percepţia posibilităţii iscării unui conflict
etnic, percepţia neconstituţionalităţii actului şi/sau faptul că există divergenţe în
interiorul partidului. În cazul celei de-a treia variante, cel mai probabil scenariu
este acela în care există susţinere sporită pentru propunerea unui alt
prezidenţiabil.
De fapt, protestul este un ecou al conflictului civil şi reflectă numulţumirea
comunității tutsi faţă de modul de guvernare a hutu. Actuala criză continuă pe
baza divizării etnice şi aduce în prim plan riscul reînvierii conflictului civil.
De altfel, ONG-urile din Burundi au acuzat, anterior declanşării protestelor,
partidul aflat la guvernare CNDD-FDD că îşi înarmează ramura de tineret,
transformând-o dintr-o grupare politică într-un grup paramilitar. În plus, Human
Rights Watch a precizat că membri ai CNDD-FDD au ajutat poliţia şi armata în
comiterea unor asasinate extrajudiciare: executarea celor 47 de burundezi ar
venit în urma unei confruntări dintre forţele de ordine şi un grup armat al cărui
nume este încă necunoscut.
Din pricina escaladării violenţei, guvernul burundez a decis, pe 30 aprilie (în
mod subit şi neaşteptat), închiderea Universităţii Naţionale. Închiderea
campusului din capitală ce găzduia numeroşi studenţi din provincie poate fi o
măsură pentru asigurarea siguranţei tinerilor. În acelaşi timp, ordinul poate fi
doar un instrument prin care guvernul încearcă să descurajeze studenţii să se
alăture protestelor din Bujumbura.
Acest lucru trebuie privit în contextul blocării accesului la reţelele de socializare
online. Dispersarea tinerilor şi controlul mijloacelor de comunicare sunt măsuri
ce urmăresc prevenirea mobilizării mulţimii şi, deci, încercarea guvernului de a
avea un număr cât mai restrâns de participanți la manifestaţiile împotriva
preşedintelui.
Escaladarea protestelor poate avea implicaţii majore pentru stabilitatea regiunii,
atât prin generarea unui influx major de refugiaţi, cât şi prin efectul de
multiplicare și răspândire. Violenţele recente au determinat mii de persoane să
caute refugiu în afara graniţelor.
Oficiul Înaltului Comisar al ONU pentru Refugiaţi a declarat că, în doar două
zile, peste 5.000 de burundezi au intrat în Rwanda, căutând refugiu, în doar două
zile. Guvernul rwandez a precizat, în acest sens, că, de la începutul lunii aprilie,

peste 21.000 de refugiaţi au traversat graniţele căutând azil, invocând teama de

violenţă din preajma alegerilor.
Potenţialul de escaladare al demonstraţiilor este evident şi subliniat de sosirea
promptă a celor doi reprezentanţi ai SUA şi ONU în Burundi şi angajarea activă
a acestora în soluţionarea problemelor. Tom Malinowski a declarat că a transmis
preşedintelui burundez că „statul acesta este ca o oală [al cărei conţinut este]
în proces de fierbere; dacă încerci să îi pui capac, va fierbe pe lângă”.
Această declaraţie este sugestivă pentru potenţialul revărsării conflictului către
celelalte ţări învecinate, ce au şi ele o istorie de conflict interetnic între hutu şi
tutsi.
Mai mult de atât, este evident din mesajul de pe Twitter al oficialului american
că poziţia Statelor Unite este împotriva candidaturii lui Nkurunziza. Aceasta
poate reflecta atât îngrijorarea Casei Albe faţă de ameninţarea unui conflict
regional, cât şi faptul că încă un mandat al liderului hutu nu ar servi neapărat
interesele strategice zonale ale Washingtonului.
Pe de altă parte însă, purtătorul de cuvânt al şefului statului burundez a declarat
că reprezentantul CND-FDD nu va da înapoi, adăugând că o asmenea opţiune
„nu intră în discuţie”.

Cel mai probabil, protestele vor continua. Tensiunea dintre cele două tabere va
creşte dacă guvernul nu va fi de acord cel puţin să înceapă discuţii de negocieri
pentru a răspunde îngrijorărilor cetăţenilor de origine tutsi.
Relevantă în acest context este şi istoria recentă a Burkinei Faso, unde
preşedintele Compaore a fost nevoit să demisioneze şi să caute refugiu în alte
state, în urma protestelor împotriva unei noi candidaturi. În plus, dacă decizia
Curţii Constituţionale confirmă candidatura lui Nkurunziza, cel mai probabil nu
va fi acceptată de către protestatari ci, dimpotrivă, va alimenta şi mai mult
frustrarea acestora. De asemenea, un astfel de verdict va întări percepţia că
preşedintele actual exercită o influenţă mare asupra instituţiilor statului şi că
obţinerea a unul alt mandat prezidenţial va exacerba nivelul de corupţie şi
practica totalitară, în detrimentul democraţiei.
Trimiterea armatei pe stradă pentru asigurarea liniștii prezintă atât un risc, cât şi
o oportunitate. Încă din 2005, aceasta a reprezentat un simbol al reconcilierii
naţionale, întrucât a fost restructurată astfel încât să cuprindă membri din
aproape fiecare grup armat ce luptase în războiul de 12 ani.
Aşadar, unitatea trupelor militare este testată cu această ocazie. Armata poate să
stea neutră, urmărind asigurarea siguranţei protestatarilor, dar şi a instituţiilor
statului şi a membrilor partidului aflat la guvernare. În acest sens, unul dintre
protestatari, Egide Nimbona, declara că „poliţia ne ucide, însă armata se
comportă adecvat”. .”
Pe de altă parte, există riscul fracţionării armatei de-a lungul faliilor etnice, în
funcţie de apartenţa anterioară a soldaţilor. Acest scenariu ar creşte substanţial

perspectiva declanşării unui conflict prelungit, în care rivalii au antrenament

militar specializat.
Desigur, escaladarea violenţei ar exacerba valoarea componentei identitare. Un
astfel de conflict, reminescent celui ce a început în 1993 pe motive similare, ar
putea fi soluţionat doar pe termen lung şi cu costuri substanţiale.
Este probabil ca evenimentele din Burundi să se răsfrângă şi asupra altor state
din regiune. Vulnerabile sunt statele în care au existat anterior conflicte
interetnice între cele două grupuri, precum Rwanda.
De asemenea, rezultatul protestelor poate influenţa deciziile politice interne ale
altor ţări aflate în situaţii similare. Republica Democrată Congo este un bun
exemplu, preşedintele Kabila fiind oprit constituţional să mai candideze pentru
un alt mandat.

PERSPECTIVE
21. Suedia cumpănește la aderare în anticamera NATO

Narciz Bălășoiu
Evenimente:
În ultimii ani, mediul internațional de securitate s-a aflat sub un asalt perpetuu,
însă anexarea Crimeii se distinge prin complexitatea implicațiilor, fiind
realmente un punct de inflexiune în derularea afacerilor globale. Aparte de
dimensiunea politică, ale cărei coordonate tolerează un spațiu de manifestare
relativ amplu, rămâne totuși componenta legală, juridică, pe care raptul înfăptuit
de Federația Rusă a propulsat-o în derizoriu.
Sistemul internațional de gestionare a situațiilor cu impact asupra securității
devine caduc până la dezintegrare. Singura organizație cu vocație universală
îndrituită să intervină în acest caz funcționează după criterii aparent paradoxale
– pentru orice acțiune substanțială ar fi nevoie ca Federația Rusă să adopte în
Consiliul de Securitate al ONU măsuri cu titlu de sancțiune la propria adresă.
Se spune că dreptul internațional este cel mai bun aliat al națiunilor mici, însă
pentru statele din proximitatea Fedrației Ruse un astfel de dicton devine simplu
aforism. Numărul mare de conflicte deschise, precum și de crize aflate încă în
faza de amorsare, face ca majoritatea statelor să reflecteze temeinic la paleta de
riscuri, amenințări și vulnerabilități, căutând totodată soluții individuale și
colective.
Globalizarea, un fenomen aparent inconturnabil, la care comunitatea
internațională a pus entuziast umărul, își arată astăzi colții prin maniera
pandemică cu care vehiculează diversele provocări. În preambulul anilor ’90 s-a
coagulat un curent solid de gândire ce proclama democrația ca formulă
universală și finală de guvernare, în vreme ce organizații ale trecutului, recte
NATO, deveneau tot mai stinghere în peisaj. La un sfert de secol distanță putem
constata că reflexele pulsionale au prevalat în chip firesc, iar agenda de putere
își reintră în drepturi, după ce entuziasmul candid s-a disipat.
Pe acest fond, relevanța NATO nu reclamă un efort suplimentar de înțelegere,
astfel că tot mai multe state caută să-și augmenteze cooperarea cu Alianța.
Echilibrul aparent durabil în care Occidentul și Rusia au coabitat a fost
iremediabil alterat de schimbarea liniilor de frontieră prin mijloace de forță.
Sistemul de interdependențe cuplat cu regimul de sancțiuni și-au arătat limitele.
În atare context, Suedia se arată extrem de preocupată de postura sa de
securitate, dobândirea calității de membru NATO redevenind o temă de maximă
actualitate.

Voci dintre cele mai avizate argumentează necesitatea aderării statului

scandinav la NATO în vederea consolidării credibile a aparatului defensiv, a
augmentării profilului strategic al Stockholmului în regiune, și a sporirii
interoperabilității specifice apartenenței la Alianță.
Semnficații:
În ultimii 200 de ani, Suedia a reușit să rămână în afara marilor confruntări
militare, după ce războialele napoleoniene i-au smuls jumatate din teritoriu,
respectiv porțiunea care astăzi constituie în bună parte Finlanda. Neutralitatea
Suediei, pe cât de riscantă în vâltoarea evenimentelor din ultimul secol, a ținut
statul în afara tragicelor conflagrații mondiale.
Politica externă minimalistă a continuat și după 1921, când legislativul adus la
putere de primul scrutin universal al țării a hotărât păstrarea neutralității,
concomitent cu augmentarea măsurilor de sporire a securității. Odată cu
adâncirea faliei dintre Est și Vest, intrată în istorie sub titulatura de Război Rece,
Suedia și-a menținut poziția de nealiniere pe timp de pace și neutralitate pe timp
de război. Crearea NATO și a Pactului de la Varșovia nu au generat prozeliți
printre cetățenii sau politicenii nordici. Suedia a demarat în această perioadă
procesul de edificare a unui aparat defensiv robust menit a proteja țara de
amenințările externe bine aspectate la vremea respectivă.
Este evident că Stockholmul a mizat cu precădere pe neutralitatea sa, întrucât o
agresiune din partea marilor puteri anagajate în diversele acțiuni ostile ar fi fost
dificil de respins prin mijloace exclusiv proprii. Urmările acestui deziderat sunt
vizibile chiar și astăzi, prin vasta industrie de apărare pe care statul scandinav și-
a construit-o tocmai pentru a dobândi independența față de statele care și-au
asumat una dintre tabere. De la construcția de nave, până la aviaone și mijloace
de artilerie, Suedia deține o industrie de apărare solidă (vezi Bofors, Kockums,
SAAB) ce a dovedit o remarcabilă capacitate de adaptare.
Sunt medii de analiză ce ilustrează politica Suediei în culori ceva mai nuanțate,
argumentând că politica ne nealiniere a fost mai curând un principiu vehiculat
discursiv și mai puțin o plitică exersată pragmatic. După căderea Zidului
Berlinului putem însă vedea o decuplare ceva mai clară de la mult-titrata
neutralitate a Stockholmului.
Imediat după 1990, statul scandinav a demarat procedurile pentru aderarea la
Uniunea Europeană, pentru ca ulterior să devină parte intergantă a celebrului
Parteneriat pentru Pace, considerat informal drept anticamera Alianței Nord-
Atlantice. Acesta a fost practic momentul când Suedia a redus drastic
cheltuielile de apărare, asumându-și totodată un rol proeminent în consolidarea
militară a statelor baltice, proaspăt ieșite de sub talpa sovietică.
Până la finele precedentei decade, Suedia desfințase majoritatea componentelor
militare destinate combaterii unei invazii externe, recalibrându-și aparatul
preponderent pentru forțe expediționare, flexibile, ce au participat în diverse
teatre sub stindardele ONU, NATO sau Uniunii Europene.

Deși Suedia continuă să graviteze asimptotic în jurul conceptului de membru al

Alianței, devin tot mai vizibili sporii unei apropieri. În 2009, oficialii de la
Stockholm au elaborat o așa-numită „Proclamație de Solidaritate” prin care se
arată că securitatea tării depinde indisolubil de cea a vecinilor, astfel că Suedia
este tributară conceptului de apărare colectivă.
Începând cu 2013, Marea Baltică a devenit un spațiu de hazard pentru statele din
regiune, Suedia neputând face abstracție de gimnastica provocatoare a Federației
Ruse, printre scenariile militare utilizate în exerciții de Moscova aflându-se și
invadarea balticilor. Probabil că cel mai cunoscut eveniment din acest registru
rămâne episodul intitulat de presa scandinavă drept Paștele Rusesc, când două
bombardiere și patru avioane de vânătoare ale Federației Ruse decolate de pe
aeroportul Sankt Petersburg au patrulat în arhipelagul Stockholm.
Deși Suedia deține o bază militară aeriană în proximitatea zonei de patrulare, a
preferat să țină avioanele la sol, pentru a evita un incident de proporții. Un astfel
de episod nu poate rămâne fără ecou în instrumentarul de lucru al strategilor
scandinavi, ce par să înțeleagă desuetul formulei de neutralitate.
Anexarea Crimii a consemnat un punct de cotitură inclusiv pentru
comportamentul Rusiei în regiunea nordică, astfel că incidente de tipul celui din
2013 au căpătat o cadență regulată. Probabil că, după momentul martie 2014, cel
mai răsunător incident a fost cel al submarinului identificat în arhipelagul
Stockholm, despre a cărui apartenență nu se cunosc elemente concrete nici la
această dată, însă suspiciunile merg în mod evident către Federația Rusă.
Având în vedere reapariția unor focare de conflictualitate și sporirea
intempestivă a amenințărilor în perimetrul proxim al Suediei, statul nordic nu
are la îndemână decât două opțiuni: revine la politica de înarmare prin mijloace
proprii, ceea ce ar presupune supradimensionarea imediată a bugetelor apărării,
fie se apropie de NATO, beneficiind astfel de umbrela articolului 5, respectiv
solidaritate și indivizibilitate a securității statelor membre.
Dacă va opta pentru varianta nealinierii, Stockholmul ar trebui să ștergă cu
buretele evoluțiile din ultima decadă din domeniul apărării. Costurile exorbitante
ar viza refacerea întregii infrastructuri de apărare, respectiv a bazelor militare și
a mijloacelor de producție proprii ce au alimentat un sistem de reală amploare.
Dincolo de eforturile financiare copleșitoare necesare apărării provinciilor din
nord, precum Gotland și Norrbotten, se pune problema reconsiderării poziției
Suediei în interiorul Uniunii Europene, unde menținerea neutralității în cazul în
care un stat membru este atacat reclamă anumite incompatibilități. În cifre, o
imagine mai mult decât grăitoare o fost redată de specialiștii în apărare, care
spun că revenirea Suediei la capcitatea militară din 1990 reclamă înfințarea de
77 noi batalioane, achiziționarea a 220 aparate de zbor, precum și
angajarea/antrenarea a peste 102.000 de soldați.

Dincolo de postura tradițională conservatoare când vine vorba de ralierea la

alianțe, Suedia nu dispune de o marjă de manevră prea amplă în alegerea
drumului. Deși bugetele statelor nordice arată cu mult mai bine decât în alte
zone ale Europei, este greu de digerat scenariul conform căruia clasa politică de
la Stockholm va disloca sume imense de bani pentru refacerea unui sistem
defensiv supradimensionat.
Dacă Suedia nu va alege in extremis varianta “prin noi înșine”, singura opțiune
de consolidare autentică a apărării teritoriale este reprezentată de aderarea la
NATO. O astfel de opțiune ar permite în mod automat Suediei să investească
inteligent în apărare tocmai pe acele zone carente la nivelul organizației, astfel
încât securitatea noii țări membre și a Alianței să sporească deopotrivă.
Avantajele sunt mutuale, iar Suedia va putea în primul rând să renunțe la o serie
de componente grele de artilerie, a căror întreținere este extrem de scumpă,
concentrându-se pe acele structuri deja articulate cu care s-a evidențiat pe
fronturile din Afganistan sau în Balcani. Conceptul de pooling and sharing
implică eforturi financiare suplimentare pentru state al căror aparat defensiv este
deficitar, însă pentru un stat cu profilul Suediei, aderarea la NATO ar presupune,
dimpotrivă, economii substanțiale. Specialiștii din apărare vorbesc despre faptul
că apartenența la Alianță ar permite statului scandinav să investească masiv în
submarine, aparate de zbor și forțe expediționare.
Prin trecerea în revistă a articolelor 222 și 42, punctul 7, din Tratatul de la
Lisabona se poate constata că Suedia are în vigoare o serie de aranjamente de
securitate, dar pe o structură mai curând bilaterală decât colectivă. Așadar,
Suedia și-a asumat angajamente față de vecini, dar în calitate de consumator de
securitate postura sa nu este tocmai privilegiată.
Așa se face că într-un raport recent elaborat de diplomația suedeză se arată că
aranjamentele sale de securitate o plasează într-o postură cvasi-similară cu
aliatele NATO în relația cu terțe state, în vreme ce beneficiile disjunse dintr-o
postură asumată formal lipsesc. Într-o altă ordine de idei, apropierea Suediei față
de statele occidentale o expune la aceleași tipuri de provocări, în vreme ce
garanțiile de securitate aferente apartenenței la acest club nu se regăsesc.
Sigur, din acest melanj de argumente pro și contra nu putem eluda elementul
rus. Rezervele Stockholmului față de aderarea la NATO se sprijină în bună
măsură pe o prezumtivă reacție furibundă a Mosocvei, ceea ce ar submina
securitatea statului, cât și stabilitatea regională.
Acest argument are la bază totuși un sofism - acela că Federația Rusă consideră
Suedia un stat neutru, nealiniat, ceea ce pe fond relevă doar o falsă pudoare sau
o încercare de menajare a unei puteri ale cărei reflexe imperialiste se activează
atunci când statele din proximitate uzează de prerogativele conferite de
suveranitate. Kremlinul este evident conștient de angajamentele asumate de
Stockholm prin Proclamația de Solidaritate, astfel că, în eventualitatea unei
escaladări, argumentul va fi utilizat în mod absolut arbitrar.

Privind harta nordului Europei este evident că după 2014, un eventual conflict în
regiune va scoate Suedia din neutralitate, indiferent că este sau nu membră
NATO. Nu putem imagina o invazie a statelor baltice fără ca spațiul aerian al
statului nordic să nu devină “aerostradă” pentru aparatele de zbor militare ale
Federației Ruse.
Pe de altă parte, Suedia poate reflecta asupra deznodământului provocat de
politica de nealiniere în cazul Ucrainei și, din păcate, Republica Moldova stă să
devină următorul contraexemplu.
Deși politica de apărare suedeză a ultimelor două decade s-a bazat pe cooperare
și solidaritate, lipsesc componentele disuasive cu adevărat credibile în fața
potențialului inamic. Cu ce poate substitui Suedia Articolul 5 al NATO?
Interoperabilitatea și cooperarea pe zona informativă sunt doar câteva dintre
componentele ce pot oferi celor două entități o înțelegere mai bună a situației
din regiune, precum și o capacitate de răspuns net superioară. Indiferent de
dinamica evoluțiilor din regiune, căci sensul nu pare negociabil, este greu de
imaginat că Suedia va rămâne în afara umbrelei NATO.
22. Dilemele NATO şi cazul leton

Alexandru Voicu
Evenimente:
NATO traversează o perioadă de redefinire. Direcţia spre care se va îndrepta
este încă incertă. Se poate spune că Summit-ul de la Varşovia va fi esenţial
pentru fixarea noii meniri a NATO în contextul actual din Europa.
O problemă importantă ce va trebui tranşată este cea a statelor baltice. Cele trei
state sunt cele mai vulnerabile în noul context volatil determinat de Rusia.
Astfel, NATO va trebui să elaboreze un răspuns politic şi militar pentru a
asigura securitatea celor trei țări. Recent, prim-ministrul leton, doamna
Laimdota Straujuma, a făcut o declaraţie fermă referitoare la rolul NATO în
securitatea Letoniei. Premierul leton a declarat pe 27 aprilie că articolul 5 a
NATO reprezintă o garanţie credibilă pentru Letonia.
Conform prim-ministrului Laimdota Straujuma, „antrenamentele NATO în
Letonia, în celelalte două state baltice şi în Polonia reprezintă o garanţie
pentru siguranţa noastră. Astfel, NATO ne va proteja, iar dacă este cazul
articolul 5 va fi activat, deoarece fiabilitatea şi soliditatea acestui angajament
ţine de istoria noastră: nu ne vom întoarce sub un regim totalitar precum era
cel al Uniunii Sovietice”.
Pe lângă aceste declaraţii, Laimdota Straujuma şi-a exprimat teama şi indignarea
faţă de acţiunile Rusiei din Ucraina. Ea a catalogat acţiunile Moscovei ca fiind
inacceptabile: „anexarea unei părţi dintr-o ţară în secolul XXI este un fapt
inacceptabil”.

În acest sens, premierul leton a subliniat temerile Letoniei faţă de acţiunile

Rusiei, dar şi importanţa crucială a Uniunii Europene şi a NATO pentru
siguranţa statului său. Laimdota Straujuma a subliniat că, „având în vedere
trecutul nostru cu Rusia este foarte important pentru noi să fim parte a Uniunii
Europene şi a NATO”.
În ceea ce priveşte cazul strict al Letoniei, se poate spune că acest stat joacă un
rol important în ultima vreme. Letonia deţine preşedinţia Uniunii Europene,
fiind destul de implicată în problema migraţiei ilegale şi a catastrofelor ce au
avut loc în Mediterana. De asemenea, Letonia va găzdui între 21 şi 22 mai
summit-ul Parteneriatului Estic. Astfel, Letonia reuşeşte în ultima vreme un
adevărat tur de forţă la nivel diplomatic. Aceasta îşi consolidează imaginea de
stat stabil şi atrage susţinerea marilor puteri europene.
Pe 28 aprilie, premierul Straujuma s-a aflat la Kiev, acolo unde a participat la
Conferinţa Internaţională pentru Susţinerea Ucrainei. În cadrul acestei
conferinţe, ea a ţinut un discurs în care a subliniat angajamentul Letoniei şi al
Europei pentru Ucraina. De asemenea, ea a mai menţionat că peninsula Crimeea
rămâne teritoriu ucrainean, iar statele Uniunii nu vor recunoaşte niciodată
anexarea ilegală a Crimeii de către Rusia.
Semnificaţii:
Angajamentul NATO faţă de statele baltice reprezintă unul dintre cele mai
aprinse subiecte de dezbatere, atât academică, dar şi politică. Momentan, se
poate spune că această problematică aduce cu sine o dilemă însurmontabilă.
Deşi la nivel oficial liderii statelor importante din NATO şi-au exprimat
angajamentul faţă de cele trei state, situaţia reală a unui atac ar putea determina
rezultate sau angajamente diferite.
Două elemente majore fac dificilă preconizarea susţinerii la scară înaltă a celor
trei state baltice în cazul în care sunt atacate. Deşi aceste două elemente pot
părea insurmontabile, ele ar putea avea unele soluţii.
În primul rând este greu de preconizat dacă o mare putere va dori să intre într-un
conflict cu o altă mare putere nucleară pentru un stat mai mic. Cel puţin istoria
începutului Primului Război Mondial indică faptul că intervenţiile marilor puteri
pentru a-şi ajuta aliaţii mai mici pot duce la confruntări costisitoare şi tragice.
Acelaşi lucru îl putem observa şi în cazul statelor baltice. Ar fi greu de imaginat
o implicare totală a Statelor Unite sau a Marii Britanii împotriva Rusiei în cazul
în care Moscova ar ataca Estonia sau Letonia.
Trebuie adăugat că marile puteri din cadrul NATO sunt democratice, iar
cetățenii lor s-ar putea împotrivi cu fermitate faţă de intrarea într-un conflict ce
s-ar putea dovedi catastrofal.
Desigur, o asemenea situaţie este dificilă şi complexă. Totuşi există o soluţie
pentru a ameliora condiţia acestei dileme. Incertitudinea nu este exclusă, dar
atenuată. NATO ar putea să descurajeze un atac rus asupra balticilor prin
articularea unei noi doctrine strategice.

Această nouă doctrină ar trebui să evidenţieze într-un mod cât mai clar
angajamentul faţă de statul atacat. Noua doctrină ar trebui să restrângă rolul
NATO. Funcţia de gestionare a crizelor şi de acţiuni în afara teritoriului alianţei
ar trebui abandonate sau plasate în subsidiar. NATO ar trebui să-şi asume un rol
mai bine articulat şi coagulat în jurul unor principii clare, în care apărarea
colectivă reprezintă punctul cel mai important. Aceasta ar însemna o strategie
fermă şi durabilă, care să descurajeze atacuri tradiţionale.
Un alt element de contribuie la dilema susţinerii statelor baltice de către statele
NATO în cazul unui atac este reprezentat de noile forme de ducere a războiului
din prezent. Aşa cum am observat în cadrul Ucrainei, este din ce în ce mai
dificilă trasarea unei linii clare între război şi pace.
Uneori, un atac cibernetic poate avea consecinţe mai vaste decât unul militar.
Astfel, ar fi deosebit de dificilă aplicarea unui articol 5 redactat într-o perioadă
în care atacurile convenţionale erau singura grijă a decidenţilor într-o perioadă
în care acţiunile destabilizatoare capătă forme multiple.
Desigur, NATO a demonstrat că poate efectua reajustări care să contracareze cu
succes posibile tactici hibride iniţiate de Rusia. Very High Readiness Joint Task
Force reprezintă o modalitate prin care NATO îşi propune să anihileze într-un
timp record orice tip de tactici hibride întrebuinţate pentru destabilizarea unui
stat membru.
De asemenea, exerciţiile de cybersecurity din Estonia reprezintă un alt pas
important pentru contracararea şi anihiliarea unor atacuri periculoase. Pe 21
aprilie, 400 de experţi ai NATO au luat parte la aceste exerciţii ce presupun
atacuri cibernetice iniţiate de hackeri.
Exerciţiile poartă numele Locked Shields 2015 şi sunt cele mai ample de acest
fel, ele implicând 16 echipe din state diferite, membre NATO. Astfel, se poate
spune că aceste exerciţii şi măsuri sunt esenţiale, iar iniţierea lor reprezintă un
factor important ce contribuie la securitatea statelor din flancul estic.
Totuşi ele trebuie circumscrise de o nouă doctrină care să se ajusteze noii
realităţi. Această nouă realitate reprezintă Rusia nu ca un posibil partener, ci ca
un adversar; pacea nu mai reprezintă un dat, securitatea este ameninţată, iar
pericolul cel mai stringent nu se află în Afganistan, Libia sau Irak, ci la graniţa
Alianţei.
Această nouă realitate trebuie să fie cuprinsă şi transpusă într-o nouă strategie a
NATO, care să asigure într-un mod eficient securitatea membrilor săi.
Riscuri:
Un atac împotriva unor state NATO din partea Rusiei este cel mai probabil în
zona baltică. Desigur, toate statele din flancul estic al Alianţei trebuie să menţină
un nivel de reacție performant şi rapid.
Totuşi, principala preocupare a Rusiei pare să fie în acest moment pregătirea
unor noi ofensive în Ucraina. Atacarea unui stat baltic reprezintă un scenariu,
dar destul de îndepărat în acest moment.

Există posibilitatea folosirii minorităţii ruse din aceste state de către Moscova.
Până acum, influenţa Rusiei asupra de acestor minorităţi a fost una sofisticată,
aşa cum declara pe 30 aprilie Comandantul suprem al forțelor aliate din Europa
(SACEUR), generalul Philip M. Breedlove. Totuşi, în comparaţie cu Ucraina
sau Republica Moldova, probabilitatea unor acţiuni ostile ruse este mult mai
mică în statele baltice.
De asemenea, în această ierarhie a riscului, România şi Polonia se află pe o
scară inferioară.
Un risc important legat de Letonia este reprezentat de investiţiile scăzute în
apărare. Dintre statele baltice, Letonia a investit cel mai puţin în armată. Dacă
Estonia şi Lituania au pregătit programe de investiţii în armată semnificative,
Letonia a declarat pe mai multe canale că se va sprijini mai mult pe susţinerea
aliaţilor. Astfel, Letonia riscă să fie mai uşor destabilizată de eventuale tactici
hibride, tocmai din cauza investiţiilor scăzute în apărare.
În ceea ce priveşte tendinţele viitoare, NATO va trebui să se redefinească. Este
clar faptul că până în prezent NATO a fost bazată pe unele asumpţii care nu mai
sunt exacte și acum are nevoie de unele schimbări graduale. Acest proces se
referă mai degrabă la menţinerea actualei doctrine, însă cu reprioritizarea
componentelor sale. De asemenea, această reprioritizare trebuie să fie transpusă
în practică prin iniţierea unor proiecte concrete.
O a două cale prin care NATO se poate redefini este cea a a adoptării unei
schimbări mai ample. Aceasta ar implica adoptarea unei noi doctrine care să fie
adaptate la noile ameninţări. Ar fi o schimbare mai vastă, dar actualitatea sa ar fi
mai penetrantă şi fermă.
23. Irak – provocările Bagdadului în perioada ulterioară Statului Islamic

Lucian Ștefan
Evenimente:
Comisia pentru politică externă a Camerei Reprezentanților din Congresul SUA
a prezentat un proiect de lege care a generat reacții negative în Irak. Chiar dacă
faptul că proiectul nu reprezintă integral politica SUA, lideri anti-americani din
Irak, cum ar fi Moqtada al-Sadr, s-au folosit de această oportunitate pentru a
amenința interesele SUA din Irak și din întreaga regiune, deoarece această
propunere prevede ca forțele sunnite și kurde să fie tratate ca “forțe ale unor
țări”, permițând oferirea de ajutoare (în special militare) pentru cele două
componente ale statului irakian.
Al-Sadr susține că, în cazul în care este adoptat, acest proiect american încearcă
să dividă Irakul. De asemenea, declarația lui al-Sadr subliniază clar retorica sa

naționalistă atât împotriva SUA, cât și împotriva milițiilor șiite pro-iraniene,

având ca scop marginalizarea rolului acestora în regiunea Anbar.
Pe de altă parte, Statul Islamic a deschis simultan mai multe fronturi în regiunea
Anbar, inclusiv în Haditha, Ramadi și al-Baghdadi, cu scopul de a finaliza
ocuparea întregii provincii. Aceste acțiuni au venit la mai mult de un an de zile
de când gruparea jihadistă a reușit să ocupe principalele orașe din Anbar, fiind
de asemenea o încercare directă de a arăta că încă are capabilitatea de a ocupa
noi teritorii, chiar și după înfrângerea suferită în Tikrit.
Această ofensivă a Statului Islamic nu a fost o surpriză, pentru guvernul de la
Bagdad și pentru aliații săi, deoarece regiunea Anbar a fost întotdeauna o zonă
geografică ideală pentru organizațiile extremiste, mai ales în ultimii ani. Anbar a
fost fortăreața grupării al-Qaeda în Irak (predecesoarea Statului Islamic), precum
și refugiul și adăpostul unui mare număr de facțiuni armate, cum ar fi Armata
Islamică din Irak și Hamas din Irak.
Un aspect important în operațiunile forțelor de securitate irakiene și ale coaliției
internaționale împotriva Statului Islamic îl reprezintă faptul că gruparea jihadistă
nu este izolată logistic în ceea ce privește dotarea militară, deoarece au fost
găsite muniții și arme de asalt de origine chineză și iraniană. Cele mai multe
arme au ajuns la membrii Statului Islamic din Africa de Est, în special din Sudan
– țară puternic sprijinită de Arabia Saudită.
Semnificații:
Guvernul de la Bagdad este axat în principal pe înfrângerea militară a
organizației Statul Islamic, fără a se concentra și în alte domenii de perspectivă
cum ar fi: combaterea problemelor politice locale; ideologia sectarismului
religios; finanțarea și libertatea de circulație a luptătorilor străini.
Planul referitor la viitorul Irakului trebuie să aibă o perspectivă extinsă, să vadă
dincolo de înfrângerea Statului Islamic.
În ultima perioadă, forțele de securitate irakiene au reușit să îndepărteze de
Bagdad pericolul pe care îl reprezenta gruparea jihadistă și să asigure securitatea
provinciilor Babilon și Diyala, precum și o mare parte din Salahuddin. Cu toate
acestea, cele mai importante operațiuni sunt în regiunile Anbar și Ninive, aceste
acțiuni fiind și cele mai dificile.
Până în prezent, reprezentanții forțelor militare implicate în lupte, inclusiv
consilierii străini din SUA și Iran, au fost bine folosiți de premierul Abadi. Dar
amenințarea pe termen lung pe care o reprezintă Statul Islamic va fi diminuată
numai dacă sunt identificate cu curaj și responsabilitate condițiile care au permis
Statului Islamic să câștige teren și „prestigiu”.
Grupuri precum Statul Islamic prospera folosind condițiile generate de lipsa de
stabilitate, la limita haosului, precum și situația creată de serviciile
guvernamentale care au intrat în colaps, astfel încât Irakul are obligativitatea de
a preveni apariția unor astfel de condiții să mai apară în viitor.

Acest lucru necesită ca guvernul să întreprindă cu fermitate următorul set de

măsuri minimal:
- intensificarea recrutării populației locale în forțele armate;
- emiterea cadrului legal pentru Garda Națională, astfel încât aceasta să
înceapă să fie operațională până la sfârșitul anului și să integreze triburi și
grupuri paramilitare, pentru a putea gestiona eficient problemele de
securitate locale;
- creșterea investițiilor și a ocupării forței de muncă în provinciile Anbar,
Ninive și Salahuddin, pentru a realiza demararea procesului de creștere
economică și îmbunătățire a condițiilor sociale și, esențiale pentru a
împiedica organizația Statul Islamic să utilizeze stimulente financiare
pentru a recruta indivizii ce se confruntă cu condiții grele de existență.
Guvernul trebuie să optimizeze rapid activitatea serviciilor de informații,
realizând o mai bună echipare, și să asigure resurse suficiente pentru ministerul
de Interne și al Apărării, continuând să îndepărteze ofițerii corupți și ineficienți
și să asigure înlocuirea lor cu alții capabili să elimine orice abuz sectar.
De asemenea, trebuie perturbate în regim de urgență rețelele de finanțare aale
Statului Islamic, prin combaterea corupției și solidificarea controlul
administrației publice locale în provincii. Este necesară creșterea securității
pentru minoritățile etnice și religioase, precum și asigurarea granițelor cu Turcia,
Siria, Iordania și Arabia Saudită.
În același timp, sunt necesare presiuni la nivel diplomatic asupra țărilor din
regiune pentru a se interzice discursul radicale și promovarea urii sectare, dar și
pentru a fi mai active în blocarea tranzitului persoanelor suspecte că ar putea să
adere la grupări terorist-jihadiste. Este necesară începerea unui program de
reconciliere civilă care să încurajeze coexistența pașnică.
Cea mai mare provocare după campania militară va fi restabilirea statului de
drept și asigurarea unui mediu în care cetățenii să se simtă în siguranță și să fie
loiali statului.
Recentele lupte împotriva Statului Islamic arată o schimbare semnificativă în
politicile guvernului irakian îndreptate împotriva grupării jihadiste. În trecut nu
a existat nicio coordonare între diferitele trupe irakiene, inclusiv forțele terestre
și forțele aeriene, și nicio pregătire înaintea unei lupte.
Cu toate acestea, lupta pentru a recăpăta controlul asupra orașului Tikrit s-a
dovedit a fi un punct de cotitură. Un aspect important a fost că, înainte de a
începe operațiunea militară, sprijinul logistic a fost disponibil iar rutele de
aprovizionare au fost asigurate.
Cu toate acestea, s-a observat o lipsă de coordonare între oficialii forțelor de
securitate irakiene și liderii Forțelor de Mobilizare Populare (o forță multi-
sectară). Această forță este formată din mai multe facțiuni armate și fiecare are
propria viziune tactică, fapt pentru care s-a înregistrat un număr mare de victime
în rândul propriilor forțe, dar și a populației civile.

Menținerea sub control, dar și disciplina acestor forțe armate sunt necesare iar
comandanții forțelor de securitate ar trebui să aibă un rol mai mare pentru a
coordona activitatea lor militară pe câmpul de luptă.
Guvernul irakian ar trebui să revizuiască regulile de desemnare a responsabililor
statului însărcinați securitatea și să promoveze pe unii dintre foștii ofițeri ai
fostei armate a Irakului care nu au fost acuzați anterior și care au o experiență
mai mare în ceea ce privește lupta de insurgență.
Expulzarea Statul Islamic din Irak este doar o chestiune de timp. Privind
strategia pe termen scurt, înfrângerea Statului Islamic este posibilă datorită unor
forțe naționale bine pregătite și echipate pe teren, susținute de lovituri aeriene
eficiente, dar și cu capacități informaționale.
Pe o strategie pe termen lung, conflictul din Siria, care continuă să aibă un efect
dezastros asupra Irakului, trebuie să fie rezolvat pentru a opri afluxul de
luptători străini, în timp ce reconcilierea națională irakiană trebuie să-și atingă
obiectivele cât mai repede.
Din septembrie 2014, guvernul premierului irakian a luat unele măsuri pentru
refacerea armatei irakiene prin identificarea punctelor instituționale slabe,
precum și prin punerea în aplicare a legilor care reglementează Forțele de
Mobilizare Populare în cadrul Ministerului Apărării și recrutarea de voluntari
din alte facțiuni irakiene.
S-a depus un efort veritabil pentru a demonstra diversitatea armatei și
incluziunea, factori care au jucat un rol decisiv la recucerirea orașului Tikrit.
Faptul că Statul Islamic a recurs la măsuri extreme împotriva propriilor
susținători, prin adoptarea unor politici distructive (incendierea puțurilor de
petrol și distrugerea patrimoniului și a siturilor arheologice) este o manifestare
clară a disperării grupării jihadiste.
De asemenea, s-a relatat că majoritatea liderilor Statului Islamic din Irak s-au
refugiat la Raqqa, în Siria, împreună cu familiile lor. Aceasta nu este o strategie
a unei grupări extremiste care intenționează să "rămână și să se extindă".
Faptul că aproximativ 40% din luptătorii Statului Islamic sunt de origine străină,
nu mai este o problemă internă pentru Irak și Siria. Acest lucru poate fi
considerat un nou curent în rândul organizațiilor jihadiste și necesită o cooperare
reală între diferiți interlocutori internaționali, pentru a stopa și pentru a preveni
acest fenomen.
O victorie militară asupra Statul Islamic nu aduce și rezolvarea problemei mai
complexe referitoare la fenomenul excluderii sunniților și la reintegrarea lor în
statul irakian. Liderii politici și tribali sunniți care colaborează cu guvernul șiit
de la Bagdad reprezintă doar un mic procent al comunității, iar atunci când
războiul împotriva Statului Islamic se va termina, provinciile sunnite din Irak
vor avea în continuare posibilitatea de a influența politica irakiană prin
exercitarea dreptului la vot.
Pentru a evita o recidivă, Irakul are nevoie de un efort mult mai mare decât cel
al actualului guvernul condus de șiiți sau decât ajutorul internațional primit până

în prezent. Planul SUA de a crea o Gardă Națională capabilă să ofere securitate

în zonele sunnite și de a convinge arena politică irakiană să formeze un guvern
mai cuprinzător, care ar duce la aplanarea problemelor sectare mai repede decât
actualele condiții, este considerat de liderii irakieni anti-SUA, cum ar fi
Moqtada al-Sadr, ca fiind o amenințare la adresa integrității statului irakian.
De asemenea, problemele zonelor disputate, inclusiv provincia bogată în resurse
petroliere Kirkuk (eliberată, dar apoi ocupată de forțele kurde Peshmerga în
timpul ofensivei Statului Islamic de anul trecut), ar trebui să fie rezolvate pașnic,
iar populației irakiene sunnite ar trebui să-ipermis să se întoarcă acasă.
Prin urmare, este nevoie de o foaie de parcurs strategică viabilă, eficientă și
cuprinzătore pentru reconcilierea națională, menținerea păcii și consolidarea
statului. În acest context, cele trei comunități principale din Irak ar trebui să fie
încurajate și chiar forțate diplomatic să facă un astfel de efort.
Un compromis istoric trebuie să fie găsit pentru ca toate comunitățile să
găsească soluții durabile pentru înlăturarea resentimentelor sectare și etnice
concurente, precum și pentru evitarea escaladării conflictului.
Pentru a ajuta la asigurarea stabilității pe termen lung a Irakului, precum și
pentru a reuni populația, o astfel de propunere ar trebui să meargă dincolo de
agendele interne și regionale. imediate.
Situația conflictuală din Irak nu se datorează “luptei” dintre Vest și Est și
diferențelor dintre opiniile religioase sunnite și cele șiite. De asemenea, nu este
în totalitate cauzată de ostilitățile dintre Arabia Saudită și Iran pentru a controla
Orientul Mijlociu.
Conflictul se datorează unui nou tip de imperialism global, care transcende și
degradează valorile morale, atât estice, cât și cele vestice. Imixtiunea în afacerile
statelor din regiune merge dincolo de sancțiunile la nivel global, de formarea și
importul de teroriști, de furnizarea de arme și resurse capabile să răstoarne un
guvern legal. Această interferență directă încalcă dreptul internațional și este
imorală.
Progresele semnificative împotriva Statului Islamic – ultimul dintre acestea fiind
eliberarea orașului Tikrit – s-au realizat cu un efort mare din partea forțelor de
securitate irakiene, dar există riscul ca acest mod de operare să nu mai continue
la aceiași parametri.
Cu toate acestea, Statul Islamic nu va mai fi capabil să reziste la presiune și în
cele din urmă va fi forțat să se retragă din toate centrele urbane importante din
Irak.
Pe de altă parte, Bagdadul continuă să se confrunte cu o serie de provocări
majore. Prima dintre acestea este faptul că nu controlează toți actorii care luptă
de partea sa. Diferitele miliții și alte grupuri armate participă la lupte, dar nu
răspund la nicio formă centralizată de comandă.

Riscuri:
Lupta pentru Tikrit s-a încheiat, dar locuitorii orașului nu au nicio claritate cu
privire la momentul în care se vor putea întoarce. Guvernul nu a informat
populația, cel mai probabil pentru că încă nu are un plan real.
Acest lucru poate să reprezinte un risc pentru populația sunnită din orașele care
sunt încă ocupate de Statul Islamic și care vede guvernul nu numai ca pe un
eliberator, dar ca și o amenințare.
O altă problemă majoră pentru Bagdad, care poate fi un risc pe termen lung în
lupta împotriva Statului Islamic, este strategia de comunicare. Lupta împotriva
grupării jihadiste depinde în mare măsură de comunicarea dintre oficialități și
populația irakiană.
Există dezacorduri la Bagdad referitoare la forța militară care va fi responsabilă
cu ducerea luptelor din Anbar, existând și o controversă referitoare la
participarea Unităților de Mobilizare Populară în întregul lor sau numai cu unele
dintre unitățile componente.
Controversa politică este legată de discuțiile frecvente în mass-media referitoare
la dezacordul exprimat de SUA privind participarea Unităților de Mobilizare
Populară. Între timp are loc o dispută politică între sunniți, care resping
participarea acestor unități, și șiiți, care solicită prezența acestora în lupta de
eliberare.
Continuarea acestei situații va putea oferi Statului Islamic timpul necesar pentru
a putea identifica punctele slabe ale forțelor militare irakiene și pentru a le
utiliza în avantajul propriu. De asemenea, participarea rezidenților din Anbar în
lupta pentru eliberarea zonelor lor, cu sprijinul armatei și cu acoperire aeriană
din partea coaliției, este imperios necesară pentru a asigura stabilitatea
provinciei, a Irakului, dar și a regiunii.
Pe de altă parte, este de așteptat trecerea acțiunilor Statului Islamic la alt nivel.
De orice lucru pot fi acuzați luptătorii jihadiști, inclusiv conducerea lor, numai
de incompetență militară și lipsă de adaptabilitate la provocările politice locale
nu.
Astfel, există pericolul permanentizării conflictului sectar prin infiltrarea
luptătorilor fanatici jihadiști printreîn ”valurile de refugiați”. Astfel, teroriștii se
pot răspândi foarte ușor în întregul Irak, dar și în alte state.
Un alt posibil scenariu ar fi resuscitarea altor conflicte regionale latente de
maximă semnificație locală, pentru a oferi Statului Islamic, dar și altor grupări,
mediul necesar perpetuării rațiunii existenței lor. În acest caz, implicarea
actorilor regionali arabi într-un conflict nu va mai fi realistă.

24. O trilaterală SUA-Japonia-India?

Carola Frey
Evenimente:
Luni, 27 aprilie, Statele Unite ale Americii și Japonia au aprobat o revizuire a
alianței lor militare, care include și extinderea rolului militar internațional
asumat de Japonia. Noile linii directoare în domeniul apărării au fost aprobate de
miniștrii de Externe și ai Apărării din cele două țări, reuniți la New York,
înaintea vizitei de marți la Washington a premierului japonez Shinzo Abe.
Vizita secretarului american al Apărării, Ashton Carter, în Japonia

Ashton Carter, secretarul american al Apărării, a efectuat o vizită oficială de
lucru în Japonia în perioada 8-9 aprilie. În timpul vizitei, Ashton Carter a avut o
întrevedere cu prim-ministrul Shinzo Abe, cu ministrul Apărării, Gen Nakatani,
precum și cu lideri politici și militari japonezi.
Aceasta este prima vizită de lucru pe care Carter a efectuat-o, el preluând în
februarie funcția de secretar al Apărării. Vizita la Tokyo a avut ca obiectiv
principal actualizarea acordurilor de apărare dintre Statele Unite și Japonia, pe
fondul îngrijorării cauzate de demonstrațiile de forță ale Beijingului și disputelor
teritoriale din Marea Chinei.
Vizita lui Carter în Japonia și dicuțiile privind noile orientări au ca bază
documentul oficial „The Interim Report on the Revision of the Guidelines for
U.S.-Japan Defense Cooperation”, publicat la finalul lui 2014.
Ministrul indian al Apărării în Japonia

Ministrul indian al Apărării a efectuat o vizită de patru zile (29 martie–1 aprilie)
în Japonia. În această perioadă, oficialul indian a participat la o întâlnire
ministerială, alături de omologul său japonez, Gen Nakatani.
Relaţiile bilaterale de apărare India-Japonia au fost discutate în cadrul
întrevederii oficialului indian cu primul ministru Shinzo Abe și în cadrul
întâlnirii de lucru cu ministrul de Externe Fumio Kishida. Ministrul indian a
efectuat și o vizita în baza Yokosuka (unde se află distrugătorul JS-183 Izumo și
forțe navale SUA).
Scopul declarat al vizitei a fost de a consolida legăturile de apărare dintre India
și Japonia în fața influenței crescânde a Chinei în regiune.
Context:
The Guidelines for U.S.-Japan Defense Cooperation

Orientările actualizate reprezintă o nouă etapă a cooperării SUA-Japonia în
domeniul apărării și subliniază caracterul global al alianței. Orientările satisfac
direcțiile abordate de guvernul Abe în cadrul politicii sale de securitate.

Pentru administrația Obama, actualizarea liniilor centrale ale cooperării cu

Japonia este un element al reechilibării în curs de desfășurare în Asia.
Noile orientări permit o participare mai largă a Japoniei în misiuni umanitare și
de menținere a păcii în afara vecinătății sale imediate. În plus, orientările SUA-
Japonia stabilesc cadrul unei cooperări bilaterale în spațiul virtual, un nou
domeniu de cooperare pentru relațiile de apărare SUA-Japonia.
În ansamblu The Guidelines respectă mare parte din raportul interimar lansat în
2014. Aceste noi orientari sunt cuprinzătoare și se referă la fiecare aspect al
alianței, inclusiv cooperarea la nivel operațional (și uneori tactic) între forțele
armate ale celor două state.
În plus, ele conturează natura cooperării SUA-Japonia, în timp de pace și de
război, detaliind căile de cooperare în domeniul informațiilor, al supravegherii și
recunoașterii (ISR), apărării aeriene și antirachetă, al securității maritime,
pregătirii și exercițiilor, al suportului logistic și utilizării instalațiilor și
echipamentelor.
Noul document detaliază și modul în care SUA și Japonia ar răspunde unui
posibil atac împotriva teritoriul japonez (răspunsurile urmăresc toate fazele
conflictului).
The Interim Report on the Revision of the Guidelines for U.S.-Japan Defense
Cooperation
Raportul din 2014 „The Interim Report on the Revision of the Guidelines for
U.S.-Japan Defense Cooperation” se concentrează mai mult asupra Japoniei și
pe posibilele situații de urgență care se pot produce în regiune. Această
perspectivă a fost întărită și de declarația lui Ashton Carter de la conferința de
presă comună cu ministrul Apărării Gen Nakatani: „noile direcții prevăd cum
cele două guverne vor continua să lucreze împreună pentru a asigura pacea și
securitatea Japoniei”.
Direcțiile de cooperare în domeniul apărării includ: formularea unor răspunsuri
bilaterale consolidate (flexibile și eficiente), stabilirea caracterului global al
Alianței US-Japonia, cooperarea cu alți parteneri regionali și o sinergie în cadrul
politicilor naționale de securitate ale celor două guverne.
Pe termen lung se prevede că orientările formulate în documentul din aprilie
2015 vor actualiza cadrul general și conducerea politică, rolurile și misiunile
celor două țări, precum și dezvoltarea unor noi modalități de cooperare și
coordonare pentru descurajarea unui posibil conflict regional.
Vizita ministrului apărării indian în Japonia

Vizita ministrului Apărării indian în Japonia a avut un cadru foarte larg, care a
cuprins întâlniri oficiale cu mai mulți reprezentanți ai guvernului.
Întâlnirea ministerială de la finalul lui martie a evaluat evoluțiile strategice
legate de situația de securitate internațională, cu accent pe regiunile inter-
conectate Asia-Pacific și Oceanul Indian. Așa cum reiese din declarația de presă,

oficialii au fost de părere că în regiunea India-Pacific parteneriatul strategic

India-Japonia (India-Japan Special Strategic and Global Partnership) are un rol
cheie în menținerea păcii și stabilității.
De asemenea, cei doi miniștri au salutat progresele înregistrate de relațiile
bilaterale de apărare de la semnarea Memorandumului de Cooperare în
domeniul Apărării (Memorandum of Cooperation and Exchanges in the Field of
Defence) cu ocazia vizitei prim-ministrului Narendra Modi în Japonia, în luna
septembrie 2014. În acest sens, au fost amintite:
1. continuarea discuțiilor și întâlnirilor la nivel înalt, inclusiv reuniunea
ministerială anuală;
2. efectuarea constantă a exercițiilor bilaterale dintre marina japoneză și
cea indiană;
3. consolidarea cooperării în domeniul echipamentului defensiv și al
tehnologiei de apărare.
Discuțiile purtate de ministrul indian al Apărării cu primul ministru Shinzo Abe
au evidențiat necesitatea construirii unei relații durabile și puternice în domeniul
economic, al apărării și securității care va servi „nu numai interesul național al
celor două țări, dar și pacea și securitatea în regiune”.
În cadrul întrevederii cu ministrul de Externe japonez, ministrul indian a declarat
că India „consideră relațiile sale cu Japonia ca fiind foarte importante”,
adăugând că „Japonia este un partener privilegiat în cadrul inițiativei Make in
India”. Ministrul de Externe japonez, Fumio Kishida, a subliniat existența unor
interese strategice comune și dorința Japoniei de a dezvolta cooperarea în
domeniul securității maritime.
Vizita președintelui Barack Obama în India

Vizita lui Barack Obama în India a avut loc la 4 luni după cea a lui Modi în
SUA (27-30 septembrie 2014), putând astfel fi considerată o dovadă a
succesului diplomației internaționale condusă de prim-ministrul Modi și
demonstrează că SUA și India sunt hotărâte să dezvolte noi paliere ale
parteneriatul strategic și economic. Discuțiile dintre cele două state s-au purtat în
contextul în care China acționează intens pe frontul geopolitic, iar declarațiile
reprezentanților militari americani sunt fără echivoc atunci când se referă la
posibilul comportament al Rusiei față de vecinii săi.
Parteneriatul emergent SUA-India poate fi evaluat din diferite puncte de vedere:
elementele parteneriatului trecut care pot servi ca fundație stabilă pentru
continuarea relației SUA-India, sau elementele care vor aprofunda conlucrarea.
Relațiile India-SUA sunt definite dincolo de aspectul strict bilateral, fiind
prevăzute chestiuni internaționale tangente ambelor state, mai precis modul în
care vor fi afirmate și susținute pozițiile comune în ansamblul viziunilor
regionale și globale.

Viziunea strategică a Indiei dezvoltată prin Doctrina Modi este în prezent

compatibilă cu perspectiva SUA. Pentru guvernul indian este însă esențial să
demonstreze că politicile indiene nu sunt dictate de Washington.
Pe lângă inevitabilele diferențe politice SUA-India cu privire la aspecte
specifice, non-alienierea subliniată cu fiecare ocazie rămâne o constantă a
politicii indiene.
Asemănări
Cele trei state au recurs la opțiunea unei alianțe strategice bilaterale având la
bază o serie de motivaţii care să le asigure un confort strategic regional.
Reconfigurarea alianței SUA-Japonia, noile direcții de cooperare India-Japonia
și, nu în ultimul rând, relațiile India – SUA reunesc în cadrul documentelor și
declarațiilor specifice o serie de elemente comune care contribuie punctual la
îndeplinirea unor obiective comune și depășirea constrângerilor urmăririi
intereselor politice individuale.
În acest context se subliniază „responsabilitatea comună de a spori securitatea
maritimă în regiune”. Riscurile și amenințările identificate sunt de multe ori
comune, agresivitatea Chinei fiind unul dintre acestea.
Sunt vizate și dezastrele naturale, terorismul, proliferarea armelor de distrugere
în masă și traficul ilegal de arme. Astfel se urmărește identificarea problemelor
majore de securitate și adaptabilitatea statelor la noile condiții internaționale,
prin trasarea dinamicii internaționale printr-o perspectivă regională.
Se observă convergența crescândă a intereselor economice și de securitate ale
Statelor Unite, Japoniei și Indiei. Washingtonul reconcepe legăturile strânse cu
Tokyo, pentru a aprofunda relațiile economice și de securitate cu Japonia și
pentru a rămâne un furnizor net de securitate în Asia.
Primul ministru Shinzo Abe a facut cunoscută viziunea sa referitoare la sporirea
rolului Japoniei în regiunea Asia-Pacific, iar politica „Look East” a Indiei și-a
extins angajamentul său economic și de securitate în Asia în ultimii zece ani.
India are nevoie de investiții japoneze și americane care să accelereze
dezvoltarea economică. New Delhi și Tokyo au extins domeniul de aplicare al
exercițiilor navale comune și au intensificat dialogul de apărare.
Declarația comună din cursul vizitei prim-ministrului Modi în SUA arată că
Statele Unite ale Americii și India „s-au angajat să colaboreze mai strâns cu
alte țări din Asia Pacific prin consultări, dialoguri și exerciții comune”.
Declarația a subliniat dialogul trilateral cu Japonia, extinzând tipurile de dialog
ale trilateralei SUA-India-Japonia la nivel de ministru.
Semnificații:
Formarea unei „legături trilaterale” SUA-India-Japonia se poate materializa ca o
reacție contextuală la agresivitatea Chinei, la evoluția disputelor din Marea
Chinei de Sud și la politica promovată împotriva Japoniei în regiunea Mării
Chinei de Est.

În acest sens, regândirea unui parteneriat strategic SUA-India, precum și

inițierea unui parteneriat strategic Japonia-India pot fi puse în legătură directă cu
reinventarea tratatului de securitate SUA-Japonia.
Motivul devine astfel un imperativ strategic - acela de a „corecta” un
dezechilibru strategic în balanța asiatică de putere.
Fricțiunile regionale au un efect strategic global și se pot concretiza ca un punct
de aprindere ce pune în pericol pacea și securitatea globală.
Anumite analize internaționale dezbat atitudinea întârziată a Statelor Unite, a
Japoniei și Indiei, răspunsurile lor până în 2014 fiind vagi sau pasive. În
realitate, au fost luate măsuri în mod frecvent, utilizând diferite instrumente
diplomatice sau politice. India și-a asumat rolul de contragreutate, prin
contracararea influenței chineze în Oceanul Indian, iar Japonia prin sporirea
capacităților sale de actor regional important.
Trilaterala SUA-India-Japonia a început să prindă contur în timpul
administratiei Bush, fiind văzută ca un răspuns strategic firesc la atitudinea
Chinei și la „sfidarea normelor internaționale”, în special în ceea ce privește
libertatea de navigație.
Documentele bilaterale („The Interim Report on the Revision of the Guidelines
for U.S.-Japan Defense Cooperation”, „India-Japan Special Strategic and
Global Partnership”„ The Guidelines for U.S.-Japan Defense Cooperation”,
„ Memorandum of Cooperation and Exchanges in the Field of Defence - Japan-
India”, „2015 Framework for the US-India Defense Relationship”) trasează
traiectorii comune. Astfel, trilaterala SUA-India-Japonia poate fi percepută ca o
coaliție strategică axată pe securitate maritimă, susținere reciprocă și dezvoltată
pe principiul complementarității.
În mod evident, axa Washington - New Delhi - Tokyo poate atinge obiective pe
care alte țări din regiune nu le pot atinge fără sprijin politic și strategic
internațional, pentru a rezista strategiilor agresive ale Chinei în Marea Chinei de
Sud. Trilaterala vizează fuzionarea convergențelor strategice ale celor trei state,
însă la fel de bine poate fi temporară sau o chestiune de conveniență.
Riscuri:
Relațiile dintre cele trei state sunt complexe, încărcate de numeroase
necunoscute și de posibile tensiuni. Acordurile bilaterale și eventuala trilaterală
sunt dominate de o serie de factori care generează o serie de riscuri care fac
posibilă escaladarea unor conflicte militare în diferite regiuni sensibile. În
primul rând, o astfel de coaliție are la bază intersecția intereselor și
preocupărilor unor mari puteri, care pote genera în anumite cazuri o dinamică
contradictorie a raporturilor.
În al doilea rând, o astfel de legătura poate să contribuie la crearea unor
suspiciuni regionale (din perspectiva anumitor actori regionali) și poate duce la
alterarea a parametrilor regionali.

O tendință ar fi ca trilaterala să se transforme treptat într-o coaliție anti-China.
Însă această evoluție este puțin probabilă. Urmărirea pragmatică a intereselor
comune și formularea unor așteptări realiste este abordarea cea mai eficientă
pentru a se asigura un potențial maxim.
Gestionarea unei relații trilaterale este un proces complex și uneori frustrant,
deoarece cele trei state nu au întotdeauna o viziune de securitate și prosperitate
comună pentru Asia.
În mod cert, atât China, cât și alte țări asiatice, vor urmări îndeaproape evoluția
alianțelor SUA-India, India-Japonia, dar în mod special SUA-Japonia, una dintre
cele mai îndelungate „constrângeri” geopolitice din Asia de Est.
25. Când securitatea și cooperarea par a depinde de reiterarea unei scuze

Carola Frey
Evenimente:
Anul 2015 va aduce evenimente cu o încărcătură simbolică semnificativă: 9 mai
și 15 august marchează fiecare a șaptezecea aniversare a încetării celui de al
Doilea Război Mondial pe frontul din Europa, respectiv Asia. În cei 70 de ani
care au trecut de la semnarea capitulării necondiționate a Germaniei și
Imperiului Japoniei, lumea a trebuit să găsească resurse pentru reconstrucție,
evoluție și găsirea căilor de evitare a repetării istoriei.
Beneficiind de relațiile natural create și puse la încercare de-a lungul istoriei,
Germania a reușit în scurt timp ca pe planul politicii externe să șteargă imaginea
de stat agresor care a pornit două războaie mondiale. Regiunea Asiei este
dominată de mentalități diferite de cele europene, astfel încât reprezentanții
statului japonez (fosta Japonie imperială) sunt în situația de a depune eforturi
constante în vederea asigurării vecinilor că nu mai există pericolul activării
reflexelor imperialiste.
Îndeplinirea obiectivelor politicii externe japoneze depinde și de constanța și
lipsa de echivoc a acestor eforturi. Anul 2015 este foarte bogat în evenimente
politice care crează ocazii de manifestare a pozițiilor oficiale ale diverselor state
implicate în relațiile complicate manifestate în regiunea Asia - Pacific.
Context:
În contextul puternicei militarizări a regiunii, realizată pe fondul argumentelor
istorice privind drepturile teritoriale și de stabilire a supremației în zonă,
modificările aduse Constituției Japoniei referitoare la atribuțiile forțelor armate
ridică semne de întrebare, care par a fi folosite ca ipoteze pentru o analiză a
pericolelor prezentate de un ansamblu de circumstanțe morale. Întrebarea care
revine cel mai des nu este dacă Japonia trebuie să reafirme prin liderii săi

regretul pentru ororile suferite de prizonierii de război și de populația civilă

aflată sub ocupație japoneză, ci dacă limbajul este cel așteptat iar momentul este
cel potrivit.
Urmărind momentele politice și reacțiile ulterioare, un observator poate remarca
sublinierea atentă a succesiunii ocaziilor pierdute de actualul prim-ministru
japonez, Shinzo Abe, de a ține un discurs pe un ton impus de ascultători.
Ultimele două ocazii au fost Conferința de la Bandung (19-24 aprilie, a.c.) și
discursul în fața camerelor reunite ale Congresului Statelor Unite ale Americii
(29 aprilie, a.c.)
Anterior celor două momente amintite, surse diplomatice au făcut cunoscută
poziția Chinei de a amâna confirmarea organizării Trilateralei China-Japonia-
Coreea de Sud, motivul fiind punerea la dispoziție în avans a textului declarației
pe care o va face Shinzo Abe cu ocazia zilei de 15 august. Poziția intransigentă a
Chinei e discutabilă.
Dincolo de reparațiile financiare și costurile politice impuse Japoniei, reparațiile
morale pe care Shinzo Abe trebuie să le aducă sunt cel mai greu de cuantificat și
de satisfăcut. Unde se situează centrul greutății discursului așteptat în primul
rând de China și Coreea de Sud, apoi de veteranii Statelor Unite și Australiei și
de populația celorlalte state asiatice care au suferit direct expansiunea japoneză?
Va fi suficientă „asumarea neechivocă și irefutabilă a vinii trecutului” și
„solicitarea iertării într-un mod adecvat”? Cu ocazia celei de-a cincizecea
aniversări a încetării celui de-al Doilea Război Mondial, la data de 15 august
1995, Tomiichi Murayama, prim-ministrul Japoniei, declara:
„În timpul unei anumite perioade a unui trecut nu foarte îndepărtat, Japonia,
urmărind o politică națională greșită, a înaintat pe drumul războiului,
supunând astfel poporul japonez unei crize catastrofale și, din cauza conducerii
și agresiunii colonialiste, a cauzat suferințe teribile popoarelor multor țări, în
special cele asiatice. Cu speranța că asemenea greșeală nu se va mai repeta,
îmi asum cu umilință aceste acte istorice de necontestat și exprim aici, din nou,
sentimentele mele de adâncă căință și cer din inimă iertare”.
În condițiile în care un senator american afirma, cu o zi înaintea discursului din
fața camerelor reunite ale Congresului că „Shinzo Abe are privilegiul și
oportunitatea de a cere în sfârșit și pentru totdeauna iertare […] în numele
guvernului său”, cum ar trebui interpretată declarația lui Tomiichi Murayama?
Doar ca un început și mai ales ca fiind incompletă?
Cu toate acestea, aceeași declarație este considerată un reper standard, iar
„modificarea acum a limbajului folosit ar însemna că totul a fost o minciună.”
Irascibilitatea diplomatică manifestată în legătură cu discursul din 15 august
2015 al lui Shinzo Abe este justificată în mare măsură de vizitele controversate
pe care acesta le-a făcut la templul Yasukuni înaintea și în timpul primului său
mandat ca premier. Templul Yasukuni comemorează spiritele celor morți în
slujba Împăratului Japoniei în timpul războaielor purtate între 1867-1951.

Datorită separării cultelor religioase de puterea executivă și politică, preoții

templului au o totală autonomie din punct de vedere al alegerii comemorării
spiritelor anumitor personaje istorice. Controversa este cauzată de includerea pe
lista celor comemorați a 14 criminali de război condamnați de Tribunalul Militar
Internațional pentru Orientul Îndepărtat pentru crime împotriva umanității.
Semnificații:
Din punct de vedere istoric, unicitatea situației Japoniei este dată de nevoia
reiterării periodice și de folosirea unui anumit ton (cerut de statele afectate de
barbaria ocupației armatei imperiale japoneze) pentru exprimarea regretelor
sincere și solicitarea iertării pentru o politică de stat similară în esență și
amploare cu a celuilalt vinovat pentru Primul și al Doilea Război Mondial -
Germania. Se poate argumenta că, datorită contextului istoric european și a
intereselor politice motivate ideologic, situația Germaniei s-a îmbunătățit foarte
rapid, iar europenii au ales să facă deosebire între Germania condusă de Adolf
Hitler și cea divizată mai întâi de facto și apoi de jure. Folosind experiența
istorică, Angela Merkel, cancelarul Germaniei, face sugestii bine intenționate lui
Shinzo Abe, afirmând în același context că „Germania a făcut pace cu trecutul”.
Pe măsură ce se apropie data de 15 august, se subliniază din ce în ce mai apăsat
că rolul viitor al Japoniei în sistemul global depinde în mare măsură de limbajul
pe care Shinzo Abe îl va folosi în declarația comemorativă.
Cu toate că astfel de atenționări pot fi susținute de argumentația istorică, un
lucru pare a fi ignorat: declarațiile care angajează și exprimă asumarea
răspunderii istorice a unui stat se fac acasă, pe propriul teritoriu, ca reprezentant
al unei națiuni responsabile și al unui stat puternic, într-un context încărcat de un
puternic simbolism. Istoria nu are niciun dubiu că Japonia a fost întotdeauna un
stat a cărui forță interioară s-a păstrat chiar și în cele mai grele încercări.
Spre deosebire de alte state, care la adăpostul argumentelor politice și-au urmărit
politica militară agresivă de-a lungul istoriei, japonezii nu au disimulat niciodată
spiritul combativ, excesiv de violent, o combinație de haiku delicat și tăiș
necruțător. A fost nevoie de două explozii nucleare pentru a pune punct unei
construcții militariste imperiale care depășise cu mult cele mai negre temeri.
15 august nu este o dată chiar atât de îndepărtată și nu se întrevede vreo
posibilitate ca discursul comemorativ să nu includă limbajul atât de important
din punct de vedere politic.
Tendinte de evoluție:
Discursul ținut în fața Congresului Statelor Unite ale Americii a fost un moment
foarte important din punct de vedere politic: Shinzo Abe a devenit primul lider
japonez care s-a adresat celor doua camere reunite. Ecourile acestui discurs sunt
în general negative atunci când vin din partea Chinei, Coreei de Sud și a unor
organizații ale veteranilor și organizații de susținere a drepturilor femeilor care
au fost înrobite ca sclave sexuale de către armata imperială japoneză.

Până la data de 15 august 2015 vor mai fi ocazii considerate oportune pentru
exprimarea poziției primului-ministru japonez în legatură cu cele cuprinse în
declarația comemorativă. Ulterior declarației, lumea va fi pusă în situația de a
analiza un text care, realist vorbind, pe termen scurt va reuși în cel mai bun caz
menținerea unui status quo al relațiilor în zonă.
Oricât de bine alese vor fi cuvintele declarației, ele nu vor putea mulțumi pe
toată lumea dintr-un singur motiv: momentul se suprapune schimbării politicii
de securitate a Japoniei, creșterii constante a prezenței marinei militare chineze
în Marea Chinei și intensificării disputelor teritoriale.
Este greu de crezut ca Shinzo Abe va comite o sinucidere politică prin pierderea
ocaziei de a asigura statele Asiei de un fapt care la nivelul acțiunilor este evident
tuturor și încă de mult timp - Japonia nu își dorește să revină la tentațiile
imperialiste, ci să joace rolul unui actor important la nivel mondial,
corespunzător puterii sale economice și impactului pe care îl poate avea în
gestionarea crizelor.
Declarația prințului moștenitor al Japoniei, Naruhito, conform careia „Japonia
trebuie să-și amintească în mod corect istoria celui de-al Doilea Război
Mondial”, deschide o nouă posibilitate pe lângă cele speculate în mass-media
(care arată că poziția prințului moștenitor ca fiind contrară celei a prim-
ministrului). Având în vedere vârsta înaintată a împăratului Japoniei, delicatețea
subiectului, naționalismul lui Shinzo Abe, aparentul contrast între nevoile
Chinei și Coreei de Sud și primirea puternic politizată a lui Abe în SUA, se naște
o întrebare al cărei răspuns poate să fie o manevră politică inteligibilă atât pentru
popoarele asiatice, căt și pentru cele de sorginte europeană.
În condițiile în care Shinzo Abe reprezintă puterea executivă, supusă sancțiunii
votului popular, iar Împăratul rămâne sufletul Japoniei, de ce discursul care să
pună capăt tuturor declarațiilor referitoare la impactul Japoniei imperiale asupra
în al Doilea Război Mondial n-ar transmite punctul de vedere al Casei imperiale
japoneze?

POWERED BY:
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Editorii prezentului buletin: Adriana Sauliuc, Răzvan Ciubotaru

Copyright CPCEW 2012. Orice preluare trebuie să facă referire la buletin şi la
CPCEW.
Disclaimer: Buletinele CPCEW-DSPE sunt un produs realizat pe bază surse deschise şi

vizează decizia strategică de politică externă în România şi incidenţele din regiune şi
instituţiile europene şi euroatlantice. Buletinele DSPE sunt elaborate săptămânal, fiind
distribuite pe o listă ce include decidenţii în materie de politică externă şi de securitate şi
potenţialii beneficiari, instituţii publice şi comunitatea diplomatică europeană şi euroatlantică.
Sunteţi pe lista de distribuţie ca şi contribuitor la acest program, prin finanţarea distribuţiei
către dvs. a buletinului de către un finanţator extern sau prin efectul cuprinderii dvs într-un
program de promovare pe durata a 30 zile – următoarele 4-5 buletine. Pentru a asigura
permanenţa primirii acestor buletine, vă rugam să contactaţi CPCEW la 021.224.13.39
(Adriana Sauliuc) sau pe mobil la 0735.129.601. Vă mulţumim!
You are receiving this bulletin as a contributor to this program, as a result of an external
financer of the distribution of the bulletin or as a result of the participation into a promotion
program of one month of our bulletin. If you wish to receive this bulletin on permanent bases,
please contact CPCEW at 021.224.13.39 (Adriana Sauliuc) or by mobile at 0735.129.601.
Thank you!

Analysis Bulletin

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analysis Bulletin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning

Buletin de analiză privind decizia strategică în

1. Ucraina – dificultăți în apropierea de UE și distanțarea de Moscova

NEWS & ANALYSIS

TRENDS & PERSPECTIVES

Anexarea Crimeii de către Federația Rusă, conflictul din Ucraina și politica

Adevărată „urzeală a tronurilor” în Arabia Saudită, după ce noul rege Salman a

Înlocuirea ministrului de Finanțe al Greciei de la conducerea echipei de

5 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

6 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

1. Ucraina – dificultăți în apropierea de UE și distanțarea de Moscova

7 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Summitul a fost urmat de o conferință internațională privind reformele din

Stare de alertă în Ucraina. Un incendiu de vegetație riscă să se extindă spre

8 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

NATO avertizează că Rusia pregăteşte o nouă ofensivă în Ucraina

9 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Liderii din formatul Normandia au remarcat progrese în implementarea

10 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Cu toate acestea, legătura Kievului cu partenerii occidentali incumbă deopotrivă

11 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

12 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

2. Războiul hibrid – o sursă contiună de preocupare

13 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

popularitatea sa a explodat în contextul anexării Crimeii de către Federația Rusă.

14 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

15 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

3. Republica Moldova pare să fi adoptat mersul racului

16 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

recunoașterea perspectivei europene, dar și interesele comune ce derivă din

17 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

atenția că vizita oficialului european a avut loc ca urmare a dezamăgirii

18 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

European cât de importantă a fost decizia de acum un an de ridica vizele pentru

19 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

realizeze formalitățile de aderare până la finele anului 2015. În termeni

Din punct de vedere al deciziei strategice, România va trebui să promoveze o

20 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

4. Ramzan Kadîrov îi amenință pe siloviki

21 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

scăpa basma curată, Kadîrov a declarat că este „pedestrașul comandantului

22 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Acest antagonism nu se reduce doar la incidentul produs pe 19 aprilie în

23 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

a parlamentarilor Suleiman Gheremeev și Adam Delimhanov, ultimul declarat în

Din punct de vedere al decizie strategice, România trebuie să urmărească

24 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Ramzan Kadîrov nu dă semne că își va regândi atitudinea față de cei care îl

5. Războiul comercial dintre Kazahstan și Rusia pune în pericol viabilitatea

25 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

factor de stabilitate. Pentru a cincea oară consecutiv, Nazarbaev, în vârstă de 74

26 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

mecanism pentru integrarea economică a spațiului post-sovietic bazat pe

27 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

de petrol, economia Kazahstanului este în cădere liberă și necesită atragerea

28 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Din punctul de vedere al deciziei strategice, România trebuie să continue

29 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

Tineret Seliger, că “existența statului Kazahstan este exclusiv un act de voință al

30 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

6. Un nou eveniment ce provoacă tensiuni între Rusia şi Polonia

31 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

32 Buletin DSPE nr. 263, 27 aprilie – 3 mai 2015

pentru a investi în modernizarea armatei. Cea mai recentă investiţie a Varşoviei