Turcia între disonanță cognitivă și ambiguitate strategică

Turkey between cognitive dissonance and strategic ambiguity

Eveniment
Turcia este fără îndoială unul dintre actorii cei mai nuanțați ai momentului.
Dincolo de poziționarea geografică absolut esențială pentru comunitatea trans-
atalntică, Turcia rămâne totuși cea e-a doua armată ca dimensiune din NATO,
după Statele Unite. Cu atât mai relevant este ca la hotarul lumii islamice Alianța
să dispună de un actor robust capabil să filtreze amenințările tot mai impozante ce
se profilează în lumea arabă. Pe de altă parte, Ankara nu a încetat în ultima decadă
să-și afișeze cu oarecare dezinvoltură reflexele neoimperialiste, postură ce a
generat o serie de poziționări pe care Occidentul le-a sancționat sau a preferat să
le ignore complice. Relația cu Iranul a fost probabil una dintre temele predilecte
pentru care Anakara și atras criticile Bruxellesului și Washingtonului, însă de la
izbucnirea crizei din Ucraina raporturile sale cu Rusia sunt la el de confuze. Pe de
o parte Turcia se manifestă în NATO drept un partener de încredere, participă la
exerciții militare comune, însă când vine vorba de susținerea Vestului în aplicarea
regimului de sancțiuni la adresa Federației Ruse, loialitatea sa devine incertă.
Mult-titrata implicare de slabă intensitate comportă o serie de argumente, între
care provocările la adresa securitășii, oportunismul/mercantilismul caracteristic,
sau consolidarea dependenței de Moscova. Această anvelopă de argumente
conduce însă către o teză vehiculată cu obstinație de anumite centre respectabile
de reflecție: o mișcare pivotală a Turciei de profilare ca lider regional prin
decuplarea, sau distanțarea, de comunitatea trans-atlantică.

Semnificații
Turcia a fost unul dintre primele state care a recunoscut praospătul guvern
de la Kiev, în vreme ce liderii de la Ankara afirmau fără rezerve aderența la ideea
de suveranitate și integritate teritorială a țării agresate, inclusiv în raport cu
episodul Crimeii. În câteva ocazii, Turcia a fost destul de vocală la adresa
interlocutorilor ruși pe tema integrității teritoriale, precum și cea a respectării
drepturilor tătarilor din peninsula anexată. Cu toate acestea, în momentul
declanșării conflictului ruso-ucrainean Ankara nu a întreprins nici un fel de
demersuri politico-diplomatice sau economice pnetru a influența Rusia în direcția
celor vehiculate în discursurile publice. Deși este un actor cu relevanță deosebită
în clubul NATO, Turcia a lăsat să se întrevadă oportunismul cu care poate acționa
în momente de răscruce, în acest sens putând evoca inițiativa de a construi o
centrală nucleară în cooperare cu Rusia, alierea în domeniul anti-rachetă cu China,
sau rezerva de a contribui consistent la campania dusă de Occident împotriva
Statului Islamic. Toate aceste imagini și multe altele care sunt vehiculate în media
de specialitate, dar care nu au putut fi confirmate din surse relevante, construiesc
crochiul unui stat ce pare să fi aderat mai curând la clubul, nu mai puțin select, al
statelor ce băltesc în ambiguitate strategică. De celaltă parte, sunt voci care
evidențiază mișcările de ultim moment ale președintelui Recep Tayyp Erdogan
drept echilibrate, în acest sens fiind evocat împrumutul de 50 de milioane de dolari
oferit Ucrainei, plus încă 10 milioane sub formă de asistență umanitară. Gestul
este într-adevăr disonant față de ultima poziție a președintelui turc pe această
temă, după ce la finele lui 2014 spunea explicit că nu ia în calcul nici o formulă
de asitență financiară pentru Kiev. Se pare că din luna ianuarie a anului curent
Ankara s-a angajat să contribuie substanțial la reformarea sectorului de securitate
a Ucrainei, o serie de reuniuni și formate de lucru fiind prilejuite în ultima
perioadă de acest proiect colaborativ. Dincolo de contribuția relevantă pe care o
are în misiunile din Afganistan și Kosovo, la recenta ministerială NATO de la
Antalia, Ankara s-a oferit să asume un rol integrator în proiectul de edificare a
strcutrii de intervenție rapidă, cunoscută din documentele programatice aliate
drept Very High Readiness Task Force pentru anul 2021. Cu toate acestea,
discreția Turciei în dosarul ucrainean, adâncirea cooperării cu Federația Rusă,
ceea ce lasă loc inrădăcinării unor dependențe periculoase, reclamă totuși o formă
incipientă de disonanță cognitivă. Turcia se revendică prea natural din școli de
gândire și spații geopolitice diferite, care pe deasupra, se găsesc și într-o relație
conflictuală. Jocul la două capete se manifestă simptomatic printr-o echilibristică
capabilă să estompeze profilul identitar. Evident, Turcia se apropie asimptotic de
diferite puncte cardinale, altele decât vestul, păstrând totuși o distanță igienică față
de tot ceea ce ar putea edifica irevocabil Vestul cu privire la o prezumtivă nouă
orientare strategică.
Se pare totuși că putem identifica argumente legitime pe baza cărora Turcia
se manifestă ambiguu, deși interesele sale fundamentale sunt indisolubil legate de
relația cu Occidentul. În primul rând operează temerile din sfera securității,
Ankara făcând tot ce-i stă în putință pentru a nu cădea pe noua linie de front a
ceea ce ar putea deveni un nou Război Rece. Un asemenea scenariu aduce laolaltă
o serie de temeri pentru care Turcia, probabil, nu dorește să meargă exclusiv pe
mâna aliaților săi tradiționali, fiind de notorietate polemicile din zona solidarității
și indivizibilității securității. Totodată, se pare că Erdogan este extrem de furios
pe faptul că nu a reușit să formeze o coaliție de largă respirație cu destinația Siria,
însă liderul turc ar trebui să fie mult mai rezervat pe acest subiect având în vedere
rolul său nefast în escaladarea incipientă a dosarului. În al doilea rând, sunt
arhicunoscute ambițiile economice ale Ankarei, motiv pentru care păstrarea unei
relații calde cu Rusia este văzută drept o sursă de creștere pe care nu concepe să
o anuleze de dragul aliaților sau a unor refrene universaliste. În prezent, Turcia
este într-o poziție pivotală departe de lumea occidentală, iar estomparea până la
anulare a perspectivei sale de aderare la Uniunea Europeană, modifică optica față
de politica externă a unei regiunii cu care nu se simte în simbioză. Într-o altă
ordine de idei, Turcia nu vede prea mult motive pentru care s-ar înhăma la
edificarea năzuințelor de politică externă ale Occidentului.
Pe de altă parte, în calitatea de stat interpus între Federația Rusă și perimetrul
euro-atlantic, Turcia încearcă să medieze situația de așa natură încât rolul
proeminent pe care și l-a asumat la Marea Neagră să nu fie subminat, iar în
calitatea sa de custode al acordului Montreaux, Ankara nu are nici un interes să-
și vadă autoritatea subminată de Rusia, ca urmare a unui scenariu conflictual de
amploare în regiune. Așa se face că Turcia nu și-a manifestat apetența pentru
dislocarea unor baze militare la granița de est a Europei, între care cele două centre
de comandă NATO de pe teritoriul României (București).

Tendințe de evoluție
Iată că exercițiile de echilibristică ale Turciei nu au blocat expansionismul
Rusiei, astfel că Ankara se află astăzi în fața unei veritabile dileme de securitate.
Pe de o parte, prin anexarea Crimeii și acaparea de influență în teritoriile estice
ale Ucrainei, Federația Rusă devine un jucător relevant la Marea Neagră,
diminuând astfel din legitimitatea cu care Turcia s-a revedicat drept
administratorul acestui luciu de apă. În același context, posibilitățile ca Moscova
să-și întindă influența la Marea Mediterană cresc semnificativ, în vreme ce relația
ruso-turcă, încă pozitivă, nu a creat oportunitatea Ankarei de a interveni pentru
ameliorarea situației comunității tătare din Peninsula Crimeea. Pe de altă parte,
lipsa de ctredibilitate și capabilități în interiorul comunității trans-atlantice,
coroborate cu amenințările crescânde din vecinătatea sudică, reduc drastic
apetența Turciei de a tranșa agenda cu Federaia Rusă.
În perioada proximă dinamica dosarului ucrainean își va pune amprenta și
asupra spațiului de relaționare pe direcția est-vest a Turciei. Guvernul condus de
facto de președintele Recep Tayyp Erdogan încearcă să se sustragă de la proiectele
ambițioase propuse de Occident în confruntarea cu Federația Rusă, păstrând astfel
o relație cu Moscova ce riscă să-i percliteze locul și rolul în alianța cu care încă
se identifică la nivel strategic. Indiferent de beneficiile atașate deschiderii pe care
o arată Moscovei, Turcia se expune periculos forței de iradiere a Kremlinului,
subminând totodată eforturile Occidentului de a bloca Rusia în proiectul de
destabilizare regională. În definitiv, NATO este organizația sub a cărei umbrelă
Turcia își odihnește securitatea, iar slăbirea unității aliate reprezintă în egală
măsură o vulnerabilitate chiar și pentru sine. Dacă relația UE/SUA cu Federația
Rusă se va deteriora galopant, Ankara va fi în imposibilitatea de a se ascunde în
spatele curentei neutralități de conjunctură. Având în vedere complementaritatea
economiilor turcă și ucraineană probabil că cea mai bună soluție de moment este
aceea de a cointeresa Ankara de acest proces de asitență economică a Ucrainei, în
perspectivă putând apărea beneficii nu mai puțin interesante decât cele vehiculate
de Moscova.