Alegeri europarlamentare 2019 – rezultate, semnificații, implicații de

securitate și proiecții pentru următorii ani

EU parliamentary elections – outcome, implications and perspectives

Narciz Bălășoiu

Introducere
Campaniile electorale și subsecvent alegerile europarlamentare sunt adesea
catalogate ca fiind anoste, fără nerv, și fără teme de o importanță care să suscite un
interes aprins. De multe ori, candidații nu au nimic pragmatic, palpabil de oferit,
iar alegătorii nu sunt atrași nici de programele electorale, nici de miza algerilor,
care uneori este dificil de substanțiat.
Nu a fost însă cazul acestui rând de alegeri. Europarlamentarele din acest an vor
ocupa un loc binedefinit în istoria construcției europene, iar prezența și rezultatele
înregistrate confirmă acest lucru. Miza alegerilor a fost una uriașă, iar scrutinul se
dorea confirmarea unui proces de reformă început în Uniunea Europeană în urmă
cu 3 ani, când președintele Comisiei Europene, Jean Claude Junker, propunea o
Cartă Albă pentru viitorul Europei cu cinci scenarii de urmat. Trei ani în politică
înseamnă însă foarte mult, iar Carta Albă s-a diluat serios, în vreme ce scenariile
au pierdut din portanță.
A rămas însă nevoia de reformă, cerută mai ales de cetățeni. După instalarea din
nou a cancelarului Merkel la Berlin, Europa aștepta cu sufletul la gură ca motorul
franco-german să pornească. Avântul era dat de președintele francez, Emmanuel
Macron, a cărui prestanță în acele momente era mai mult decât onorabilă. Merkel a
ieșit din zona de confort însă doar în momentul în care a fost nevoită să meargă și
să îi explice lui Donald Trump de ce o taxă pe importurile din Europa ar fi o
sinucidere pentru industria auto-moto, atât de prosperă pe ambele continente. În
rest, Berlinul apare, cel puțin la nivel de perceptive, absent de pe scena relațiilor
internaționale, incapabil să reacționeze (inclusive) la derapajele guvernelor din
Europa și pierdut în politica internă, între amenințarea extremei drepte și decăderea
socialiștilor și creștin-democraților. Lipsa de insiparație a Angelei Merkel s-a
evidențiat și în momentul în care s-a anunțat că cea propusă drept succesoare,
brusc nu mai este adecvată pentur funcția de cancelar.
De partea cealaltă, Macron s-a pierdut într-o nesfârșită criză a ”vestelor galbene”.
Discursul prin care s-a remarcat Macron, pro-european și care părea să găsească o
soluție la fiecare problemă, s-a tradus într-o scrisoare adresată europenilor prin
care îi invita să i se alăture într-un exercițiu necesar de reformă. Fără rezultate în
politica internă, Macron a fost cu atât mai puțin credibil și total neconvingător în
acest demers.
Peste stratul franco-german s-au așezat problemele din celelalte state mari
europene. Marea Britanie, altădată etalon politic al mapamondului a devenit astăzi
un exemplu hilar oferit de talk-show-urile americane. Dintr-un desant politic
transfigurat într-un referendum deloc necesar, conservatorii și laburiștii au aruncat
țara și Europa într-o criză acută. Adepții Brexitului au promis bunăstarea pentru
cetățenii britanici și recăpătarea locului de drept al Insulei în politica mondială.
Pentru moment, Marea Britanie nu contenește a se decridibiliza în efortul de găsire
a unei soluții politice (pentru că tehnic Brexitul este posibil și aproape asigurat) la
această criză.
Iar credibilitatea scăzută a britanicilor se transferă și în rândul liderilor europeni.
Aceștia sunt acuzați de unii că sunt slabi, cedând prea ușor în fața tergiversărilor
britanice. Alți analiști îi acuză de îngâmfare în negocierile cu britanicii, totuși una
dintre forțele sistemului internațional. Toată această negociere s-a tradus în fața
alegătorilor drept incapacitate a politicienilor de a găsi soluții. Aceste alegeri
europene trebuiau să se desfășoare fără Marea Britanie. Acum, politicienii britanici
au mandate în Parlament, influențează procesul pentru alegerea președintelui
Comisiei și al celorlalte instituții europene, iar la un moment dat, nu se știe când în
timp își vor face bagajele și vor pleca acasă, iar mandatele lor se vor transfera
celorlalte state membre.
Italia, alt stat membru important, pare că a abandonat politica mainstream
europeană. Pierdută în grave probleme economice, condusă de un guvern populist
fără soluții la criza socială fără precedent a ”Cizmei”, Roma s-a remarcat în ultima
vreme doar prin derapajele guvernului său. Cearta cu Macron, susținerea ”Belt &
Road Initiative”, lipsa de apetență în Libia, măsurile de forță în Mediterană nu sunt
caracteristice unei țări care în urmă cu un deceniu își impunea cu forța viziunea în
afacerilor globale, tot printr-un populist, Silvio Berlusconi. De altfel, contrastul
politicii italiene de astăzi cu ceea ce a propus în 2014 este semnificativ. Uniunea
Europeană i-a avut pe Antonio Tajani sau Federica Mogherini, unii dintre cei mai
importanți italieni da la vârful piramidei europene, făcând campanie pro-
europeană. Italia îl are în prezent pe Salvini care instituie un grup suveranist în
Parlamentul European.
Austria, a fost și ea zguduită de un scandal politic fără precedent înaintea acestor
alegeri, având în centrul său ingerința Rusiei în chestiunile interne ale Vienei prin
intermediul extremei drepte. Nu despre cutremurul de pe scena politică austriacă și
nici despre reacția promptă și potrivită a cancelarului Kurz nu ar trebui vorbit în
urma acestui scandal. Ci despre faptul că acțiunea nu este una singulară. La fel
cum a făcut în SUA, în Marea Britanie, în Franța sau Germania, Rusia se implică
prin aceste metode de război hibrid în politica altor state europene. Influențând
rezultatele alegerilor locale, corupând politicieni sau infiltrându-se în media
autohtonă, Moscova reușește să scidenze societăți. Scopul Moscovei nu este
neapărat de a favoriza populiștii sau euroscepticii. Ci a diviza societatea, făcând
astfel ca această sciziune să se transfere în voturi și ulterior într-o clasă politică
slabă.
Pe acest fond, grupul de la Vișegrad, în frunte cu Viktor Orban, nu a mai putut fi
controlat sau stăvilit de către mai-marii Europei. Consolidarea politică a Fidesz-
ului în Ungaria sau a PiS în Polonia a permis liderilor acestor partide să înfrunte tot
mai considerabil Bruxelles-ul. Vorbind simplu, pentru electoratul care are în
special un trecut comunist și profitând de o creștere economică considerabilă în
ultimii ani, discursul anti-european a prins rădăcini impresionante în unele state
fără o cultură a votului. Derapaje grave anti-europene au început să prindă contur
și la București, Sofia, Praga sau Bratislava, lucru care acum 5 ani părea
inimaginabil.
Diviziunea între Est și Vest a fost speculată și pentru că Bruxellesul nu a oferit
răspunsuri. Cert este că diviziuni există în toate societățiile europene, iar acest
lucru a fost demonstrat de cel mai recent scrutin european. Uniunii i-au fost cerute
răspunsuri și soluții la probleme grave ale sistemului internațional precum criza
migrației, Brexit, securitatea frontierelor externe, implicarea în conflictul din Siria,
relația cu administrația Trump, o eventuală criză economică sau politica din ce în
ce mai asertivă a Rusiei. Chiar dacă de multe ori a găsit soluții la amenințări
imediate, nu a știut să transpună acest lucru într-un limbaj simplu, care să fie
înțeles de marea majoritate a cetățenilor europeni.
Aceștia au cerut și alte lucruri mai palpabile. Debirocratizare, salariu minim
european, digitalizare, politici de mediu și climatice, un sistem public de sănătate
european, politici pentru un stil de viață sănătos, rezolvarea crizei șomajului în
rândul tinerilor. Pentru acestea, liderii europeni au propus prea puțin răspunsuri.
Ultima dezbatere electorală a principalilor șapte Spitzenkandidat trebuia să fie
despre temele de mai sus și despre cum Uniunea se va reforma în următorii ani. A
fost însă prea puțin convingătoare. Conceput ca un show grandios, a oferit puțin
spectacol, puține clinciuri politice, proiectând stadiul în care se află proiectul
european, unul anost, mișcat de porpria inerție, pierdut în incapacitatea partidelor
clasice de a produce reforme și a celor noi de a oferi substanță politică.
Scenariile erau așadar sumbre înainte de alegeri.

Cum au răspuns cetățenii?

Cu o prezență masivă, cea mai mare din ultimii 20 de ani. Practic, de la Tratatul de
la Maastricht din 1992, când s-a constituit Uniunea Europeană așa cum o
cunoaștem astăzi nu s-a mai înregistrat o prezență asemănătoare. De atunci,
prezența a fost într-un declin constant, atingând un minim istoric în 2014, an în
care electoratul a fost total nepăsător cu politica europeană. De asemenea, trebuie
să luăm în considerare, că în urma cu aproape 30 de ani, Uniunea Europeană era
formată din doar 12 state membre și nu 28 ca astăzi.
Atractivitatea proiectului european a fost o problemă încă de la începuturile
acestora. Părinților fondatori și urmașilor acestora le-a fost extrem de dificil să
explice pe înțelesul tuturor beneficiile istorice ale unui asemenea proiect politic. Pe
măsură ce acesta a crescut în complexitate juridică, politicienilor le-a fost din ce în
ce mai greu să îl comunice către oameni. Acesta este o explicație pentru care
europarlamentarele stârnesc greu interes în rândul populației. Oamenilor le este
greu să înțeleagă de ce trimit niște politicieni la Bruxelles, care iau unele decizii
cascadate apoi la nivel național și care abia ajung în cotidian, influențând viața de
rând a cetățenilor.
De această dată și pe baza unei campanii publice de a îndemna alegătorii să se
prezinte la urne, prezența a fost una consistenă. În special în rândul tinerilor,
segmentul 18-35 de ani care par să se arate din ce în ce mai interesați de viața
politică. Dar și în segmentul adulților și vârstnicilor, prezența a fost una crescută
față de precedentele alegeri.
Prezența crescută a fost un semnal cu atât mai surprinzător cu cât alegerile
europarlamentare nu stârnesc emoție precum alegerile locale. Cu o proiecție de
prezență de 35% spre 40%, aceste alegeri urmau să fie confirmarea neatractivității
proiectului european. A părut însă un mesaj că alegătorii au înțeles în sfârșit că este
nevoie să se prezinte la urne și să aleagă politicieni care îi reprezintă cu adevărat.
Alegătorii au transmis mult mai concis decât politicienii mesajul că ei își doresc
reforma și își doresc să fie implicați în acest proces.
Votul lor a transmis însă mesaje plurivalente. Cel mai bun exemplu este că
separatișitii catalani Carles Puigdemont, aflat în exil și Oriol Junqueras, aflat în
închisoare au obținut mandate în Parlamentul European. Partidul lui Nigel Farage a
câștigat în Marea Britanie, deși însăși candidatura acestuia a fost un oximoron fără
precendent pentru politica britanică. Laburiștii și conservatorii s-au prăbușit,
confirmând declinul constant al ultimilor ani. După ce mandatul Theresei May se
va încheia oficial, va urma o perioadă de căutări la Londra. Noul guvern, condus
probabil de Boris Johnson, va trebui să caute întrebări la poziționarea britanicilor
în sistemul internațional post-Brexit. Asta, doar dacă se va reuși cu succes
finalizarea Brexitului.
În Franța și Italia, marii câștigători ai acestor alegeri sunt Marine Le Pen și Matteo
Salvini, exponenții extremei-drepte. Emmanuel Macron a pierdut la el acasă, însă
La Republique en Marche are încă un bazin electoral consisten de unde alege. În
plus, prin afilierea cu ALDE la nivel european, plus alte partide reformiste (ex.
Alianța USR-PLUS din România care le va aduce 8 europarlamentari), Macron va
avea o voce importantă în Europa. Și deja a început să își facă simțită prezența, din
moment ce refuză procedura consacrată a Spitzenkandidatului, ceea ce l-a adus în
conflict deschis cu Angela Merkel.
Extrema dreapta și-a confirmat de asemenea prezența consistentă și constantă pe
agenda dezbaterilor politice în Belgia, Germania, Austria, Olanda, Spania și
bineînțeles Marea Britanie. Partidul anti-imigraționist din Flandra, care apărea
timid în urmă cu câțiva ani pe scena politică din Belgia, a reușit să obțină un scor
important, punând în cumpănă coaliția de guvernământ de centru-dreapta.
AfD în Germania a ajuns la un scor de două cifre de la 7,1% în 2014, chiar dacă a
scăzut față de alegerile legislative de anul trecut. În Olanda, deși alegerile au fost
câștigate surprinzător de partidul lui Frans Timmermans, candidat la postul de șef
al Comisiei Europene, a apărut un alt partid populist, Forumul pentru Democrație,
care i-a luat locul Partidului pentru Libertate a lui Geert Wilders, cel cu poziții
radicale, anti-imigraționiste, radical religioase și împotriva extinderii către est a
Uniunii. În Spania, partidul de extremă-dreapta a reușit să câștige 6,2% din voturi,
chiar dacă a scăzut cu patru procente față de alegerile legislative din urmă cu doar
o lună.
În Danemarca, partdiul extremist de dreapta s-a prăbușit pur și simplu, câștigând
un singur mandat, după ce în urmă cu 5 ani trimitea 4 aleși în Parlamentul
European. În țările scandinave, suportul pentru extrema dreapta a cunoscut un
parcurs diferit față de Europa occidentală. Dacă în Franța, Germania sau Anglia, au
venit imigranți din pătura de jos a societății, în țările nordice imigrația a fost un
fenomen cu precădere pentru ”gulerele albe”. Mulți studenți, profitând de faptul că
majoritatea universităților din această țară oferă posibilitatea de a urma cursurile
gratuit și-au găsit un loc în societățile nordice. Chiar și așa, criminalitatea și-a găsit
și ea un loc în același timp. Cu o societate prepoderent de stânga, cu guverne multă
vreme cu ideologii socialiste, Danemarca și cu precădere Suedia au cunoscut în
ultimii ani un avânt puternic al extremei drepte. Scandalurile în care au fost
implicați exponenții acestor partide și finanțarea dubioasă primită pare însă că au
îndepărtat alegătorii.
Estonia și Suedia au cunoscut experiențe similare. După ce abia în martie a intrat la
guvernare în Estonia, partidul de extremă dreaptă EKRE a câștigat cu greu un loc
în Parlamentul European. La Stockholm însă, partidul de extremă dreaptă s-a
descurcat mult mai bine. Chiar dacă a scăzut două procente față de alegerile
parlamentare din urmă cu un an, Suedezii Democrați au convins 15,4% din
alegători să îi voteze, de trei ori mai mult față de 2014.
S-a votat de asemenea foarte multe ținând cont de politica locală, asta deși au
existat persoanje precum Frans Timmermans sau Guy Verhofstadt care au reușit să
se portretizeze drept candidați cu adevărat europeni. Prea puțin însă s-au dezbătut
temele realmente importante pentru Europa, vorbindu-se superfical despre nevoia
de reformă, fără însă a aprofunda discuția cu propuneri de substanță. În final, tot
politicienii locali au fost cei care au ținut stindardul campaniei electorale, iar votul
a reflectat foarte mult emoția stârnită de partidele aflate la guvernare sau în
opoziție. Votul local s-a reflectat cu precădere în Romania, Austria sau Grecia.
La Atena, prim-ministrul grec Alexis Tsipras a convocat deja alegeri anticipate,
imediat după anunțarea exit-pool-urilor. Partidul premierului, cel care a condus
Grecia în dialogul controversat cu Uniunea Europeană pe tema constrângerilor
financiare post-criză economică a suferit o înfrângere puternică în fața partidului
de centru-dreapta Noua Democrație. Dincolo de alternanța obișnuită a societății de
a balansa către dreapta, după o guvernare lungă de stânga, analiștii consideră că
votul a fost un semnal că Tsipras și modul său de a face politică nu mai este dorit
la Atena. Derapajul extremist de stânga a fost acceptat într-un moment în care
societatea ateniană era cu cuțitul la os și era obligată să trăiască cu 20 de euro pe
zi. Acele momente au fost uitate însă, iar Tsipras a promis nu doar revirimentul
unei economii care trăiește preponderent din turism, ci și reforme sociale
structurale. Nu a reușit și a fost învins de un partid de opoziție care în campanie a
vorbit despre ”o nouă eră, mai optimistă”.
În Austria, rezultatul votului a fost umbrit de scandalul de corupție din săptămâna
premergătoare alegerilor. Partidul cancelarului Kurz a câștigat alegerile, cu un
rezultat cu 8 procente mai bun decât în urmă cu 5 ani. Partidul de opoziție de
orientare social-democrată a ieșit pe locul doi, în scădere față de precedentele
alegeri. Supriza vine din partea verzilor, care și-au asigurat 14% din voturi, de trei
ori mai multe decât în alegerile din 2017. Faptul că Partidul Libertății, de extremă
dreaptă, al cărui lider a fost implicat în scandalul ”Ibiza” a obținut 14% din voturi,
nu face decât să confirme că bazinul electoral al extremiștilor rămâne constant,
indiferent de evenimente disruptive care țin capul de afiș al opiniei publice. Kurz a
picat testul moțiunii de cenzură, iar alegerile anticipate sunt inevitabile în acest
moment. Va fi un test pentru Austria, care poate determina orientarea politicii
externe a Vienei în următorii ani.

Ce rămne în urma acestor alegeri europene?

În primul rând, siguranța că binomul social-democrat – creștin-democrat a fost
spart. Pentru prima dată din 1979, cele două partide nu mai au o majoritate
absolută în Parlamentul European. Pentru aproape cinci decenii lucrurile au
funcționat extrem de simplu pentru EPP și S&D. Fiecare familie politică europeană
propunea, în funcție de rezultatul alegerilor, un candidat pentru șefia Comisiei
Europene. Printr-un gentlemens agreement cele două familii făceau în așa fel încât
să nu fie probleme la învestirea sa în funcție. Această înțelegere funcționa și
pentru marile inițiative de la nivel european. Tratatele de la Maastricht, Nisa sau
Lisabona au putut fi implemente în cadrul unui consens larg între cele două mari
familii politice. Chiar dacă au existate și alte grupuri politice semnificative în
Parlament, acestea nu au putut influența decât tangențial politica europeană și doar
cu concursul uneia dintre cele două mari familii.
După aceste alegeri, lucrurile se vor schimba. Simbolic, această schimbare este
vizibilă chiar în inima Uniunii Europene. Creștin-democrații și socialiștii au
obținut scoruri derizorii în Germania. CDU, partidul lui Merkel a obținut cel mai
slab scor din istorie în algerile europene, iar SPD a obținut doar 16%, confirmând
declinul constant al ultimilor ani. În Franța, partidul lui Macron și-a anunțat deja
afilierea la grupul ALDE, a recrutat alte partide noi, reformiste din Europa și a
denunțat principiul Spitzenkandidat.
La nivel european, EPP, deși a câștigat cele mai multe locuri în Parlament, nu mai
deține împreună cu S&D majoritatea. Cele două mari grupuri politice au pierdut
mai bine de 80 de locuri în Parlament și dețin puțin peste 40% din mandate. Asta
înseamnă, de exemplu că Manfred Weber, candidatul EPP pentru Comisia
Europeană nu poate fi învestit în funcție decât cu acordul ALDE, marele câștigător
al acestor algeri.
Guy Verhofstadt, liderul grupului ALDE din Parlamentul European a numit deja
acesta ca fiind un ”moment istoric” în care ”balanța de putere” a Parlamentului se
schimbă. Este însă o victorie a la Pirus pentru Verhofstadt, pentru că adevăratul
power broker din această ecuație este președintele francez, Emmanuel Macron.
Acesta, deși a pierdut alegerile la el acasă, joacă tare la nivel european, intrând deja
în conflict la nivel declarativ cu Angela Merkel în privința susținerii candidațiilor
la posturile cheie din Uniune. Grupul lui Macron a ajuns la peste 100 de membri și
va fi unul decisiv în viitoarea legislatură.
Noua Comisie și noul Parlament au de luat decizii importante cu privire la
politicile istorice și decisive ale Uniunii, precum cea de coeziune, agricolă, de
securitate, extindere, zona Euro sau spațiul Schengen. Iar Macron are ideile sale
rigide în privința viitorului buget al Uniunii, a contribuției statelor membre, a
modului de acordare a fondurilor din politica de coeziune, sau a unei posibile
viitoare armate europene. În cazul în care ideile grupului său vor intra în conflict
cu cele promovate de creștin-democrați, Uniunea va găsi cu greu ritmul cu care să
înainteze pe calea reformelor. Aproape o treime din noii membri ai grupului ALDE
vin din partide reformiste, progresiste, de tip tehnocrat. Noilor europarlamentari,
deși au experiență tehnică, le lipsește experiența politică atât de necesară în
negocierile din comisii sau în trialoguri. Acesta lucru se va putea traduce într-un
impas legisalativ pe inițiative cheie ale viitoarei legislaturi.
Iar acest blocaj și relația rece dintre Macron și Merkel sunt evidente în lupta pentru
succesiunea lui Junker la președinția Comisiei. După cum a rezumat cancelarul
german, Angela Merkel: "Noi ne susţinem candidatul, pe Manfred Weber, alţii îl
susţin pe al lor, este clar". Pentru Macron însă Franţa, "eliberată de închisoarea
'Spitzenkandidaten', va avea ca rol să construiască o adunare credibilă, dinamică
şi care să corespundă proiectului". Preşedintele francez contează pe sprijinul a opt
şefi de stat sau de guvern din familia liberală şi caută sprijinul altor cinci lideri
socialişti. Socialiștii însă lasă să se ”scurgă pe surse” informația că Macron nu s-ar
împotrivi unui președinte socialist, și anume Frans Timmermans.
Toată această dezbatere de idei se răsfrânge într-un blocaj inter-instituțional la
nivel european. Parlamentul European, bazându-se pe o puternică participare la
alegeri, intenţionează să îşi impună acelaşi principiu al unui 'Spitzenkandidat', ca şi
în 2014. O probă de forţă suplimentară. Susţinut de o declaraţie comună a
preşedinţilor grupurilor politice (PPE, S&D și Verzii), preşedintele PE, italianul
Antonio Tajani, a venit să lămurească lucrurile în faţa șefilor de stat și de guvern
din UE. "Se doreşte mai multă democraţie în cadrul Uniunii Europene. Noi
aducem răspunsul", a subliniat Antonio Tajani. Poziția nu a fost însușită
bineînțeles de grupul ALDE și de Macron.
Iar acesta este doar primul impas. Pe lângă preşedintele executivului european, vor
mai trebui înnoite până la sfârşitul anului posturile de președinte al Parlamentului
European, preşedintele al Consiliului European, şef al diplomaţiei UE şi de
preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE). Toate aceste funcții trebuie să facă
parte dintr-un "pachet" echilibrat de repartizare a marilor responsabilităţi europene
potrivit criteriilor geografic, demografic, de sensibilitate politică şi de paritate de
gen.
Este totuși un lucru îmbucurător că rolul de balama sau de contrapondere pentru
socialiști sau creștin-democrați este luat de ALDE sau de o alianță a altor grupuri
mai mici. Înaintea alegerilor se credea că acest rol va fi ocupat de noul grup
”suveranist” păstorit de Salvini. De altfel, ministrul de interne italian este marele
câștigător al acestor alegeri. Salvini a reușit să se transforme dintr-un politician
cvasi-cunoscut la Roma, într-un personaj de anvergură europeană. L-a ajutat mult
și prăbușirea partenerului său de guvernare, liderul Mișcării 5 Stele, Luigi di Maio.
Salvini și Le Pen au reușit să obțină în jur de 60 de mandate, mai puține decât
preconizat inițial, însă în același timp un rezultat remarcabil.
Chiar și așa, este greu de crezut că vor putea aduce cu adevărat ceva notabil în
Parlamentul European. Mai degrabă, vor continua rețeta deja consacrată la nivel
național, adică aducerea în cadrul dezbaterilor publice a unui discurs populist, cu
multe soluții teoretice însă fără corespondent în practică. Mai mult, partidele
eurosceptice și de extrema-dreaptă sunt parte în acest moment din trei grupuri:
Europa Conservatorilor și Reformiștilor (ECR), Europa Libertății și Democrației
Directe (EFDD și Europa Națiunilor și Libertății (ENF). Iar procesul legislativ la
nivel european este stufos și birocratic, construit în așa fel încât să nu poată fi
stăpânit decât de cineva care îl cunoaște foarte bine. ”Suveraniștii” au de multe ori
opinii divergente și în cadrul ideologiei proprii, de aceea este cu atât mai greu de
crezut că vor reuși să spargă bariera ”birocrației bruxelleze”, să adune o majoritate
de parlamentari din celelalte grupuri și să treacă o posibilă inițiativă politică
controversată.
De cealaltă parte a baricadei, cu scoruri surprinzătoare, deloc prevăzute și cu
mandate asemănătoare suveraniștilor se află Verzii. ”Un val verde se ridică în
Europa”, au titrat marile publicații după aflarea rezultatelor. Partidele ecologiste au
obținut scoruri istorice în multe state, din țările nordice până în Portugalia, cu mici
excepții în Europa Centrală și de Est. În Irlanda, verzii au fost declarați adevărații
câștigători ai alegerilor, după ce au obținut 15% din voturi și au reușit să pătrundă
consistent în zona rurală, unde altădată era teritoriu interzis pentru ei. În Portugalia
au obținut un rezultat istoric, reușind pentru prima dată să trimită un reprezentat în
Parlamentul European. În Finlanda au reușit să termine pe locul doi, confirmându-
se astfel ca o forță politică a țării.
Verzii au câștigat procente semnificative și în Franța sau Germania. În Germania
au terminat de o manieră incredibilă pe locul doi, dublându-și numărul de voturi
din urmă cu patru ani. În Franța, ecologiștii au câștigat 13% din sufragii, însă o
mare parte a electoratului verde s-a identificat cu politicile în materie promovate de
Macron. Singura țară în care verzii au pierdut procente este Suedia, chiar locul de
baștină al celebrei activiste pentru mediu Greta Thunberg, unde au obținut 8% din
voturi, față de 11% în urmă cu 5 ani.
Rezultatul poate fi explicat și prin prezența masivă a tinerilor la vot. Se estimează
că o treime dintre alegătorii cu vârsta de până în 30 de ani au votat cu partide
ecologiste, confirmând trendul de la nivel mondial. Cum se traduce asta la nivel
legislativ european? Cu aproximativ 70 de mandate, cele mai multe din istorie,
grupul Verzilor are acum mai multă legitimitate să aducă în discuție politici
climatice și de mediu.
Subiecte precum economia circulară, emisiile de carbon, managementul deșeurilor,
politicile de sănătate sau pentru un stil de viață sănătos vor fi mult mai prezente în
dezbaterile politice de la nivel european. Ele au început să fie cerute și de publicul
larg, nu doar de activiștii de mediu și și-au găsit susținători și în reprezentanții altor
partide sau familii politice. Frans Timmermans a fost unul dintre cei mai mari
susținători ai pachetului de directive pentru economia circulară în calitatea sa de
prim-vicepreședinte al Comisiei Europene. Mulți socialiști și-au arătat interesul
pentru politicile de mediu în ultima vreme, iar Verhofstadt sau Macron sunt și ei
voci importante în favoarea acestui subiect.
Nu în ultimul rând, alegerile europene au confirmat declinul în care se află
partidele socialiste din întreaga lume. Acestea au câștigat doar în Olanda și
Peninsula Iberică. În Spania confirmand practic rezultatele din alegerile legislative
recente. Rezultate bune au mai obținut în Estonia sau Malta, iar în Suedia
socialiștii premierului Lofven au reușit să se mențină la un nivel acceptabil, chiar
dacă mult sub scorurile cu care dominau alegerile în ultimele decenii.
De cealaltă parte, social-democrații au dezamăgit în majoritatea statelor europene.
În România au scăzut peste 20 de procente față de alegerile legislative din urmă cu
trei ani, este drept pe fondul unui discurs diferit de al altor partide socialiste
europene. În Cehia, unde socialiștii sunt parteneri ai coaliției de guvernământ,
aceștia au obținut sub 4%. În Finlanda, social-democrații au câștigat alegerile
naționale în aprilie, iar în câteva luni au ajuns pe locul trei în spatele Verzilor.
Însă poate cel mai elocvent exemplu este cel al Germaniei. În 2014, SPD obținea
27,3% din sufragii. După un minim istoric la alegerile legislative de acum doi ani,
socialiștii germani au atins din nou un minim rușinos, puțin peste 15%, în spatele
verzilor care au obținut peste 20 de procente. Fragilitatea rezultatului SPD i-au
făcut pe analiști să pună la îndoială viabilitatea coaliției de guvernare de la Berlin
condusă de Angela Merkel. Ieșirea SPD de la guvernare pare din ce în ce mai
probabilă în acest moment, lucru care ar dinamita scena politică de la Berlin,
împingând-o din nou spre o criză electorală care cu greu și-a găsit rezolvarea după
alegerile de acum doi ani.

Concluzii
Senazația acestor alegeri este că oamenii își doresc în continuare să fie parte a
Uniunii Europene. În același timp, pare că s-au trezit destul de târziu. Uniunea
Europeană va funcționa de acum înainte în cu totul alți parametri. Reforma
veridică a proiectului european va veni în momentul în care politicienii europeni
vor reuși să transceadă temele naționale și să găsească atractivitate pentru
propunerile lor la nivel național.
Aceasta este însă o stradă cu dublu sens. Europeanizarea discursului și a temelor de
dezbatere trebuie să vină și la nivel național. În unele state, cetățenii au respins la
vot discursul anti-european. În altele, l-au validat. Este datoria politicienilor să
găsească un echilibru și o soluție de compromis. Într-un moment în care
democrația devine din ce în ce mai participativă, Uniunea Europeană trebuie să
redevină un proiect un proiect atractiv oamenilor de rând.
Dacă vorbim despre amenințarea populismului, aceasta rămâne cu siguranță în
picioare. Cu un grup suveranist la nivel european, aceștia își vor marca cu
siguranță teritoriul. Discursul lor însă nu mai uimește pe nimeni iar derapajele, mai
mici sau mai mari, au devenit normalitate. Așadar, partidele democratice vor avea
mai multă marjă de manevră în viitor. Buna guvernanță și rezultate economice
pozitive sunt exemple care vor reașeza electoratul în eșicherul politic ponderat.
Partidele populiste au ”furat” din electoratul partidelor mainstream. La fel au făcut
verzii sau progresiștii. Mozaicul politic european devine din ce în ce mai
fragmentat. Aceasta va fi o provocare cu care factorii politici și decidenții europeni
vor trebui să se confrunte în viitorul mediu și lung. Cu electoratul consolidat în
Polonia, Ungaria sau Bulgaria, ”copiii problemă ai Uniunii”, clivajele de la nivelul
european vor fi tot mai acute. Iar teme precum calitatea duală, amestecul
Bruxellesului în afacerile interne sau derapajele anti-imigraționiste vor fi tot mai
dezbătute și în estul Europei, alimentând discursul similar din Vest.
Faptul că alegătorii „au vorbit” nu înseamnă însă că vor apărea automat şi soluţiile
politice, acestea din urmă revenind în sarcina politicienilor. Iar ultimul Summit
european ne-a arătat că acestea apar greu, după negocieri ”mai democratice”, mai
politice și în acelaști timp puțin demagogice. Tabăra pro-europeană este la rândul
ei adânc divizată pe mai multe falii, care nu sunt neapărat stânga vs. dreapta, ci mai
degrabă pe viziuni diferite privind viitorul UE.
Pentru a se forma o majoritate pro-europeană articulată și funcțională, din 3-4
grupuri politice ale noului Parlament European, trebuie în primul rând să existe un
compromis franco-german. Fără această masă critică formată în jurul nucleului
central, țările din imediat apropiere (Italia, Spania, Austria) și bineînțeles țările
periferice din Europa Centrală și de Est nu vor consimți niciodată la acestă nouă
structură de putere de la nivel european.
Pentru optimiștii și susținătorii federalismului european, ca întotdeauna în istoria
idilică și complicată de 70 de ani a Uniunii Europene, o etapă se încheie cu bine
dar lasă deja loc îngrijorărilor şi complicaţiilor etapei care începe. Entuzismul
votului europenilor ar putea fi umbrit de blocajul şi dezacordurile politicienilor din
tabăra pro-europeană. Speculate bineînțeles de suveraniști.