Analysis Bulletin

Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning
Bucureşti, sector 1
Blvd. Ion Mihalache, nr. 93 – 105,
Bl. 14, Sc. 2, Et. 3, Ap. 60
Telfax. +4.021.224.13.39
www.cpc-ew.ro
office@cpc-ew.ro
Buletin de analiză privind decizia strategică în

politica externă – DSPE
Nr. 264, Anul VIII, 4 – 10 mai 2015
Sumar:
ACTUALITATE
1. Ucraina – alimentată sistematic de Kremlin cu „picătura chinezească”
2. Jaful secolului – episodul Republica Moldova
3. Lituania-Rusia: noi situaţii tensionate şi implicaţii regionale
4. La 70 de ani de la victoria împotriva nazismului, Rusia lui Putin este boicotată de
Aliaţi
5. Serbarea de 9 Mai, un nou prilej de critici reciproce între Rusia şi Occident
6. Victoria surpriză a Conservatorilor în Marea Britanie
7. Ungaria: joc de sumă nulă pentru Viktor Orban
8. Încontro se îndreaptă relaţia dintre Turcia şi Republica Turcă a Ciprului de Nord?
9. Irak – conflictul intern şi evoluţiile politice
10. Netanyahu formează la limită o coaliţie de guvernare
11. Umar al-Şişani, un terorist din spaţiul CSI tot mai notoriu
12. Armenia-Azerbaidjan: alegeri nerecunoscute internaţional în Nagorno-Karabah
13. Armistiţiu de cinci zile în Yemen
14. Noi aliaţi pentru Coaliţia saudită
15. Libia şi noile evoluţii – proliferarea traficului de oameni către Europa
© Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning
16. Prăbuşirea unui elicopter militar în Pakistan – şapte persoane decedate, dintre
care doi ambasadori
17. Veşti bune pentru Serbia din partea Berlinului
18. Libertate a presei deficitară în Balcanii de Vest
19. Federica Mogherini a efectuat prima vizită oficială în China
20. Pendularea Uzbekistanului între Rusia şi Vest şi lupta împotriva terorismului
21. Rusia tatonează terenul în Cuba
22. Demisia vicepreşedintei guatemaleze în urma protestelor
23. Summit-ul ASEAN – „Oamenii noştri, Comunitatea noastră, Viziunea noastră”
24. Protestele continuă în Burundi
PERSPECTIVE
25. ONU reia procesul Geneva pentru Siria
26. Parteneriatul Trans-Pacific este „awesome”
2 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Table of contents:
NEWS & ANALYSIS

1. Ukraine - systematically fed by the Kremlin with „Chinese drop”
2. One billion bank fraud in Republic of Moldova
3. Lithuania-Rusia: new tensions and regional implications
4. 70 years after the victory against Nazism, Putin’s Russia is boycotted by the Allies
5. Celebration on May 9, a new opportunity for mutual criticism between Russia and
the West
6. Unexpected Conservatives’ Victory in UK
7. Hungary: zero sum game for Viktor Orban
8. Where is the relation between Turkey and Turkish Republic of Northern Cyprus
Lefkosa heading to?
9. Iraq - domestic conflict and political developments
10. Netanyahu barely manages assemble a governing coalition
11. Omar al-Shishani, one of the most notorius terrorists from CIS space
12. Armenia-Azerbaijan: internationally unrecognized elections in Nagorno-Karabah
13. Five day truce in Yemen
14. New allies for the Saudi Coalition
15. Libya and the new developments – the proliferation of people trafficking to
Europe
16. The crash of a military helicopter in Pakistan – seven people dead, including two
foreign diplomats
17. Good news for Serbia from Berlin
18. A faulty press freedom in Western Balkans
19. Federica Mogherini in her first official visit in China
20. Uzbekistan balancing act and the fight against terrorism
21. Russia gropes the ground in Cuba
22. Guatemala Vice President resigns amid protests
23. The ASEAN Summit – „Our People, Our Community, Our Vision”
24. Burundi political protests continue
TRENDS & PERSPECTIVES

25. UN resumes Geneva talks for Syria
26. The Trans-Pacific Partnership is „awesome”

Titluri
Două mesaje electorale esenţiale ale premierului David Cameron au adus

conservatorilor britanici o victorie nesperată în alegerile legislative: economia
merge, dar laburiştii ar distruge-o, şi independentiştii scoţieni ar susţine un
guvern laburist în schimbul unor concesii de neconceput. Pentru Europa, victoria
conservatorilor britanici deschide o perspectivă dificilă – noul guvern va
organiza un referendum privind ieşirea Marii Britanii din UE, iar rezultatul nu
poate să nu provoace complicaţii la Bruxelles. Una dintre primele trei economii
ale UE fie va părăsi Uniunea, fie va impune modificări substanţiale ale tratatelor
ce o guvernează.
Alegerea unui preşedinte favorabil găsirii unei soluţii pentru reunificarea insulei
în nerecunoscuta Republică Turcă a Ciprului de Nord şi descoperirea rezervelor
mari de gaze naturale în zona economică a apelor cipriote complică calculele lui
Recep Tayyip Erdogan. Noul preşedinte turc-cipriot pare să creadă în
prosperitatea mult mai mare de care s-ar bucura un Cipru unit, în timp ce eşecul
de până acum al politicii Ankarei de „zero probleme cu vecinii” obligă Turcia să
lupte la nivel diplomatic pentru a nu fi eliminată din jocul energetic tot mai
intens din Marea Mediterană.
Diviziunile sectare, precedentele intervenţii americane şi teama de un acord

nuclear între Iran şi comunitatea internaţională va înclina balanţa de putere în
zona Golfului. Ofensiva jihadiştilor din Statul Islamic asupra rafinăriei strategice
Baiji dezvăluie strategia acestora de a deschide noi fronturi secundare, pentru a
reduce capacitatea armatei irakiene, a miliţiilor şiite pro-iraniene şi a forţelor
kurde Peshmerga de a lansa atacul asupra oraşului Mosul. Momentul este unul
delicat pentru guvernul de la Bagdad, care trebuie să reziste tentaţiei de a da
mână liberă miliţiilor şiite, dar şi pentru coaliţia condusă de SUA, deoarece
Washingtonul trebuie să fie extrem de atent la dinamica conflictului, atât timp
cât sustine şi intervenţia coaliţiei conduse de Arabia Saudită împotriva grupării
şiite Houthi din Yemen.

Highlights
Two simple electoral messages of Prime Minister David Cameron were crucial
in the legislative election that brought the British Conservatives an unexpected
victory: the economy is in good shape, but Labour would destroy it, and the
Scotish independentists would support a Labour government in exchange for
unthinkable concessions. For Europe, the British Conservatives’ victory opens
up a difficult prospect - the new government will hold a referendum on on
whether the UK stays in or leaves the EU and the result is likely to cause hard
times for Brussels. One of the top three EU economies will either leave the
Union or will ask for substantial changes to the treaties governing it.
The election of a President favourable to the reunification of the island in the

unrecognized Turkish Republic of Northern Cyprus and the discovery of the
large reserves of natural gas in waters of Cypriot economic zone complicates the
Turkish President Recep Tayyip Erdogan calculations. The new Turkish Cypriot
president seems to believe that a reunited Cyprus would enjoy a greater
prosperity, while the failure of Ankara's "zero problems with neighbors" policy
obliges Turkey to fight at the diplomatic level in order not be exluded from the
the increasingly disputed energy game in the Mediterranean.
Sectarian divisions, the previous American intervention and the fear that nuclear
agreement between Iran and the international community may alter the balance
of power in the Gulf region in Tehran’s power have turned bad governance-
related grievances into open conflict. The Islamic State sjihadists’ offensive on
the strategic refinery in Baiji reveals their strategy to open new fronts in order to
reduce the capacity of the Iraqi army, the pro-Iranian Shiite militia and Kurdish
Peshmerga forces to launch attacks on the key city of Mosul. The circumstances
are sensitive for the government in Baghdad, which must resist the temptation of
giving Shiite militias a free hand, but also for the US-led coalition, because
Washington must be extremely careful to conflict dynamics, as long the
Americans support and intervention of coalition led by Saudi Arabia against
Shiite Houthi group in Yemen.

ACTUALITATE
1. Ucraina – alimentată sistematic de Kremlin cu „picătura chinezească”

Diana Bărbuceanu
Evenimente:
Rubla rusă cucereşte estul separatist al Ucrainei

Presa internaţională informează că în ultima perioadă în Doneţk - cel mai mare
oraş din zona de conflict - supermarketurile au deschis case separate destinate
plăţilor în ruble, pentru a servi luptătorii îmbrăcaţi în uniforme de camuflaj care
stau la cozi alături de pensionari. Preţul biletelor pentru autobuze şi tramvaie
poate fi convertit din grivne în ruble, în timp ce vânzătorii din benzinării sunt
plătiţi în ruble.
„Nu sunt probleme în magazine, toate acceptă ruble. Nu pot da întotdeauna
rest, dar oferă în schimb gumă de mestecat sau brichete”, a declarat o locuitoare
din regiune.
Utilizarea tot mai mare a rublei arată cum zonele aflate în conflict scapă tot mai
mult de sub controlul guvernului, chiar dacă acordul de pace convenit de
Germania, Franţa şi Rusia prevede ca Ucraina, ţară cu peste 40 de milioane de
locuitori, să rămână întreagă. Reprezentanţii separatiştilor nu au planuri clare
referitoare la monedă, iar cazurile precedente din foste republici sovietice, din
Georgia şi până în Republica Moldova, arată că astfel de situaţii pot contribui la
succesul separatiştilor pro-ruşi.
„Utilizarea tot mai frecventă a rublei este un nou semn că Rusia va păstra
controlul de facto asupra teritoriului în dispută şi a separatiştilor. Dacă părţile
vor respecta actualul armistiţiu, ceea ce este improbabil, atunci vor fi folosite
atât grivna cât şi rubla. Dacă nu, va fi folosită doar rubla”, a declarat Cliff
Kupchan, preşedintele Eurasia Group, la New York.
Regiunile separatiste Abhazia şi Osetia de Sud din Georgia, unde Rusia a
sprijinit ani de zile separatiştii, folosesc în principal rubla. Enclava separatistă
Transnistria din Republica Moldova a introdus o rublă proprie, după conflictul
cu autorităţile de la Chişinău în care a beneficiat de sprijinul Rusiei.
Autorităţile moscovite au introdus rubla în Crimeea, la scurt timp după anexarea
peninsulei care aparţinea Ucrainei, în martie anul trecut. Ucraina este singura
regiune din lume unde deprecierea cu 46% a rublei faţă de dolar nu i-a scăzut
atractivitatea, luând în considerare că grivna a pierdut la rândul ei 48% din
valoare.
Rubla a fost bine primită la Doneţk, unde majoritatea magazinelor şi
companiilor o acceptă, în timp ce grivna nu mai este disponibilă la bancomate în
teritoriile controlate de rebeli, astfel că oamenii sunt nevoiţi să meargă în alte

părţi ale Ucrainei pentru a retrage bani. Liderul auto-proclamatei Republici

Populare Doneţk, Andrei Purgin consideră că prăbuşirea grivnei, amplificată de
restricţiile de călătorie impuse de guvernul de la Kiev, este unul dintre motivele
pentru care este nevoie de un nou regim valutar.
De asemenea, el a adăugat că rublele contribuie şi la creşterea cererii de produse
ruseşti. „Vedem cum produsele ruseşti le înlocuiesc pe cele ucrainene, în
magazinele din Doneţk. Dar grivna nu va dispărea complet, din cauza
legăturilor regionale. Oamenii circulă”, a spus Purgin.
Banca Centrală din Rusia a refuzat să comenteze informaţiile despre utilizarea
rublei în estul Ucrainei. Un alt semn al încrederii rebelilor în moneda rusă este
faptul că au început să se plătească pensiile în ruble, după ce conflictul militar a
dus la tăierea fondurilor de către guvernul de la Kiev.
În cealaltă regiune separatistă, Republica Populară Lugansk, 85% dintre plăţi se
fac în ruble, 12% în grivne, iar restul în dolari. Banca centrală a Ucrainei susţine
că grivna este singura monedă legală din ţară, chiar dacă rubla şi dolarul sunt
monede acceptate în mare măsură în Doneţk.
Preţurile de consum din Ucraina au crescut mai bine de două ori în ultimul an
Potrivit datelor Institutului de stat pentru statistică, preţurile de consum din
Ucraina au crescut cu 60,9% în luna aprilie faţă de aceeaşi perioadă a anului
trecut, cel mai mult din ultimii 10 ani. În primele patru luni ale acestui an,
inflaţia a atins nivelul de 14%, scrie MarketWatch.
Creşterea dramatică a preţurilor a fost determinată în mare măsură de majorarea
preţurilor energiei, în conformitate cu angajamentele asumate de guvernul
ucrainean în faţa creditorilor internaţionali. Astfel, preţul gazelor naturale a urcat
de peste cinci ori în aprilie, dublând facturile totale pentru utilităţi suportate de
populaţie.
Preţurile alimentelor au crescut cu 4,4%, cu mult sub creşterea de 15,6%
consemnată în luna martie. Noile preţuri majorate ale energiei fac parte din
pachetul de reforme aprobat de Parlamentul Ucrainei în luna aprilie.
În martie, Fondul Monetar Internaţional a aprobat Ucrainei un împrumut de
urgenţă în valoare de 17,5 miliarde de dolari, în cadrul unui program
internaţional de 40 de miliarde de dolari. Finanţarea este condiţionată de
aplicarea unor reforme majore de către administraţia de la Kiev, între care se
află şi liberalizarea preţurilor energiei plătite de populaţie.
Guvernul ucrainean negociază în prezent cu creditorii restructurarea datoriilor
ţării. La rândul ei, Banca Mondială anticipează că PIB-ul Ucrainei se va
contracta cu 7,5%, iar inflaţia va atinge 32% în 2015.
Petro Poroşenko: „Conflictul pe scară largă în Europa pare mai aproape decât
în 1939”
Aflat într-o vizită oficială în Polonia, preşedintele ucrainean Petro Poroşenko a
declarat că situaţia din acest an în Europa este asemănătoare celei din 1939, când

Germania nazistă a declanşat al Doilea Război Mondial. „Amintiţi-vă cât de

fragilă era lumea în 1939 şi remarcaţi cât de fragilă este în 2015”, a semnalat
preşedintele ucrainean cu ocazia conferinţe internaţionale ţinute la Gdansk, în
nordul Poloniei, locul unde s-au tras primele focuri la 1 septembrie 1939, data
izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial.
„În prezent, există un conflict între dorinţă şi politică, între valori şi interese
materiale şi trebuie să facem totul pentru ca erorile din anii '30 să nu se repete.
Conflictul pe scară largă în Europa pare mult mai aproape acum decât era pe
atunci”, a avertizat Poroşenko, care a mai apreciat că Uniunea Europeană se
confruntă cu cea mai dificilă provocare din istoria sa, care necesită un „test de
solidaritate”.
„Este foarte important ca în aceste timpuri dificile să nu mai permitem ceea ce
s-a întâmplat acum 70 de ani”, a insistat şeful statului ucrainean, care a cerut din
nou ca ONU să mobilizeze un contingent de menţinere a păcii în estul Ucrainei,
afectat de conflictul dintre separatiştii proruşi şi autorităţile de la Kiev.
Noi negocieri pentru pacea din Ucraina

Miercuri 6 mai, părţile implicate în conflict s-au aşezat din nou la masa
negocierilor. Reprezentanţi ai Kievului, ai separatiştilor proruşi, ai Moscovei şi
OSCE s-au întâlnit din nou la Minsk, pentru prima oară de la semnarea
acordului de pace din luna februarie.
Reprezentantul rus Azamat Kulmukhametov a declarat că discuţiile au dat
speranţa unei „soluţii politice” pentru oprirea luptelor. La rândul său, fostul
preşedinte ucrainean Leonid Kucima, care reprezintă Kievul la convorbiri, a
transmis că acestea au fost „un pas important către o soluţie politică” a
conflictului, însă a punctat necesitatea ca focul să fie oprit complet.
Kucima le-a mai declarat jurnaliştilor că reprezentanţii separatiştilor au fost
„constructive”. Între timp, confruntarile armate s-au intensificat în regiunile
separatiste din est, şase militari ucraineni fiind ucişi miercuri în luptele cu rebeli
proruşi.
Acordul de liber schimb UE-Ucraina merge inainte, în ciuda ameninţărilor

Rusiei
Uniunea Europeană intenţionează să implementeze din 2016 Acordul de liber-
schimb cu Ucraina, în pofida presiunilor Rusiei, potrivit unui proiect de
comunicat pregătit pentru summitul Parteneriatului Estic. Declaraţia comună,
care în mod sigur va atrage critici dure din partea Moscovei, prevede intrarea în
vigoare a Acordului de liber-schimb cu Ucraina începând cu 1 ianuarie 2016, un
termen amânat deja cu un an din cauza presiunilor Rusiei.
Potrivit unui oficial ucrainean, Rusia a cerut amânarea aplicării Acordului cu
încă cel puţin un an, dar Uniunea Europeană insistă că nu mai pot fi tergiversări.
Chiar dacă Bruxelles-ul este dispus la discuţii cu Moscova pentru atenuarea
preocupărilor, „implementarea Acordului de liber-schimb va fi o prioritate

principală a Uniunii Europene şi a partenerilor implicaţi, în următorii ani”,

precizează proiectul de comunicat.
Pe de altă parte, criticii susţin că, în afară de susţinerea oferită Ucrainei,
documentul elaborat pentru summitul Parteneriatului Estic, programat pe 21-22
mai la Riga, pare să conţină puţine elemente de susţinere pentru Republica
Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Belarus şi Georgia, în contextul în care statele
europene şi-au limitat ambiţiile de teamă să nu deranjeze şi mai mult Kremlinul.
Separatiştii pro-ruşi anunţă că au eliberat doi americani deţinuţi pentru „spionaj”

Într-un alt context, în cursul zilei de sâmbătă, liderul separatist Alexandr
Zaharcenko a anunţat că „doi americani, membri ai unui ONG ce operează în
estul separatist al Ucrainei, au fost eliberaţi de către rebelii pro-ruşi, după ce
au fost detinuţi pentru spionaj”. „Am eliberat doi americani arestaţi anterior.
Unul dintre ei este un agent al CIA, celălalt a fost recrutat de organizaţie”, a
declarat Zaharcenko în faţa presei, fără a oferi alte detalii.
Cu câteva ore înainte, ONG-ul International Rescue Committee (IRC) a anunţat
eliberarea a doi dintre membri săi, după zece zile de detenţie în Doneţk. Potrivit
organizaţiei, peste 30 de lucrători ai săi au fost arestaţi după raiduri ale rebelilor
în birourile acesteia.
La sfârşitul lunii aprilie, mai multi reprezentanţi ai acestui ONG cu sediul la
New York au fost expulzaţi din Doneţk pentru „spionaj”, rebelii afirmând că au
găsit dispozitive de ascultare în birourile acestora. „Este vorba de primul
scandal diplomatic în republică (autoproclamata Doneţk). Toate instrumentele
au fost confiscate şi transmise autorităţilor americane”, a afirmat sâmbătă
Zaharcenko. Contactat de presa internaţională, un purtător de cuvânt al
Ambasadei Statelor Unite în Ucraina a declarat că nu dispune de nicio
informaţie cu privire la soarta americanilor în cauză.
Semnificaţii:
În războiul secret al lui Vladimir Putin, născut din dorinţa de a reface harta
dominaţiei URSS, armele încă nu au tăcut, în ciuda aparentei acalmii instaurate
pe frontul de est din Ucraina. Obsesia lui Vladimir Putin de a reface Noua Rusie
- termen atribuit în vremea imperiului ţarist celor opt regiuni de limbă rusă din
estul şi sudul Ucrainei: Dnipropetrovsk, Doneţk, Kharkiv, Luhansk, Zaporijia
(est), Kherson, Mykolyiv şi Odessa (sud) continuă să rămână prioritară pe
agenda liderului rus. Aceasta în condiţiile în care, odată cucerite aceste regiuni,
politica internă şi externă a Kievului ar deveni o bucată moale de plastilină în
mâna lui Vladimir Putin.
Astfel, liniştea înşelătoare instaurată momentan ne îndeamnă la reflecţie,
provocând zbucium interior mediilor politice internaţionale. Pentru Occident,
Rusia nu mai poate fi considerată astăzi un partener, ci un rival sau inamic, după
ce, începând cu anul 2014, acţiunile sale au dus la o revizuire completă a ceea ce
stătea la baza teoriilor generale şi a modalităţilor noastre de a vedea lumea:

globalizare, soft power, influenţă şi transformarea puterii UE în ţările sale de la

frontiera externă, abordarea liberală a securităţii prin interdependenţă.
Suspansul, incertitudinea şi teama continuă sunt elementele care descriu cel mai
grăitor atmosfera instaurată în această parte a Europei, devenită prizonierii
realităţii crude a impredictibilităţii Kremlinului. Conflictul din Ucraina a depăşit
demult dimensiunea unui război regional, fiindcă complexitatea contextuală şi
amploarea elementelor pe care acest eveniment le incumbă l-a transformat mai
degrabă într-un conflict al Vestului cu Estul.
Cert este că, indiferent de cât de binevoitor s-ar arăta Occidentul în soluţionarea
acestui conflict, Rusia nu va lăsă din mâini Ucraina, pe care o consideră ca
aparţinându-i de drept. În aceste condiţii, mişcările militare ruse de-a lungul
frontierei şi în interiorul regiunilor separatiste sunt parte a unui efort prelungit al
Kremlinului de a-şi spori avantajul în negocierile cu Ucraina şi Occidentul. De
asemenea, având în vedere recenta detaşare de trupe americane pentru instruirea
forţelor ucrainene, guvernul rus a devenit şi mai vocal în critica sa faţă de
implicarea SUA în regiune. Igor Konaşenkov, un purtător de cuvânt al
ministerului rus al Apărării, a declarat recent că trupele americane instruiesc
armata ucraineană nu numai în vestul Ucrainei, dar şi în Donbas, în apropierea
zonei de conflict.
Declaraţia purtătorului de cuvânt a venit la o zi după ce ministrul rus de Externe,
Serghei Lavrov, i-a atras atenţia omologului său american, John Kerry, că
detaşarea forţelor americane în Ucraina, urmată de implicarea directă a acestora
în estul Ucrainei încalcă totalmente termenii Acordului de la Minsk. La rândul
său, Washingtonul continuă reacţiile de dezaprobare legate de eforturile
Moscovei de înarmare a separatiştilor proruşi.
Conform oficialilor americani, Rusia livrează în continuare arme, tancuri şi
echipament în estul Ucrainei şi îşi dezvoltă prezenţa militară la graniţă, în
special în jurul oraşului rus Belgorod, la o dimensiune mai mare decât orice
forţă detaşată în zonă din luna octombrie. La data de 22 aprilie, Departamentul
de Stat al SUA a publicat un document în care se prezintă dovezi clare legate de
noile furnizări de arme cu care separatişii proruşi au fost înzestraţi în ultima
perioadă, la care se adaugă şi detaşarea de trupe adiţionale la graniţa cu Ucraina.
În acelaşi timp au fost dislocate sisteme suplimentare de apărare a spaţiului
aerian în estul Ucrainei, creând cea mai mare concentraţie de apărare aeriană în
zonă de la apogeul conflictului din luna august. Potrivit documentului, trupele
ruse şi forţele separatiste susţinute de Rusia au efectuat şi o serie de exerciţii.
O relatare precisă a evenimentelor desfăşurate pe frontul de est din Ucraina este
în momentul de faţă imposibilă, de vreme ce observatorii OSCE sunt de cele mai
multe ori împiedicaţi de separatişti să ia act de situaţia reală din teren. Cei 19
observatori ce deţin mandate de a monitoriza situaţia existentă la punctele de
control ruse din Doneţk şi Gukavo – localităţi aflate la graniţa ruso-ucraineană -
nu deţin informaţiile necesare legate de persoanele care traversează în fiecare zi
graniţa din Rusia în Ucraina.

Ceea ce ştiu este că armele şi militarii din Rusia pot să treacă şi trec cu uşurinţă
frontiera, de unde pot aproviziona zonele controlate de rebeli, din Doneţk şi
Lugansk. Un diplomat OSCE a declarat că începând cu jumătatea lunii
februarie, în fiecare zi, aproximativ 100 de bărbaţi şi un număr mai redus de
femei, cu toţii îmbrăcaţi în haine de camuflaj, au intrat în Ucraina prin aceste
puncte de trecere a frontierei: „unii ne-au spus ca sunt luptatori voluntari. Toţi
aveau rucsacuri. Şi transportau arme, dar neletale. Câţi voluntari au trecut prin
celelalte puncte de graniţă este însă un număr ce poate fi doar ghicit”.
La acestea se adaugă şi civilii care au trecut graniţa, însă nici în privinţa acestora
observatorii nu au putut să stabilească dacă unii dintre ei ar putea fi voluntari.
Singura informaţie concretă a misiunii OSCE în estul Ucrainei este că, începând
cu luna iulie a anului trecut şi până în luna februarie a anului curent, aproximativ
2 milioane de civili au trecut în ambele părţi ale graniţei, cei mulţi dintre ei
căutând refugiu în Rusia, dar revenind în Ucraina, după ce situaţia s-a mai
îmbunătăţit.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România nu poate trata evoluţiile

de ultimă oră ca pe o detensionare a situaţiei. Deşi diminuarea violenţelor este
salutară, există elemente ce relevă potenţialitatea unei noi escaladări a
confruntărilor. De la cel mai înalt nivel al NATO a fost semnalat faptul că
Federaţia Rusă se regrupează în proximitatea actualei linii de front din estul
Ucrainei. Situaţia devine cu atât mai provocatoare pentru România cu cât
scenariul de prim plan vizează o incursiune în zona de sud, ce poate aduce, pe
termen lung, Federaţia Rusă la gurile Dunării. În acest context, cele două paliere
privind pregătirea şi descurajarea trebuiesc menţinute la un nivel adecvat.
Tendinţe de evoluţie:
Voci avizate susţin că, cel puţin în perioada imediat următoare, o ofensivă
militară de mare amploare în estul ucrainean este puţin probabil să aibă loc, în
condiţiile în care cheltuielile militare şi logistice pe care Rusia ar trebui să le
suporte într-o astfel de acţiune reprezintă un impediment. Desigur, focul
continuă să mocnească în regiunile afectate de conflict, iar luptele în zonă au loc
zilnic.
Cu toate acestea, pentru moment, conflictul rămâne mai mult sau mai puţin
îngheţat, în condiţiile în care rebelii nu au desfăşurat o nouă ofensivă
semnificativă, iar de curând ambele părţi şi-au retras sistemele de artilerie
relevante, în conformitate cu termenii acordului de la Minsk. Deşi în mod formal
procedura de încetare a focului nu a fost pusă în aplicare în totalitate, atât
separatiştii proruşi cât şi forţele militare ucrainene par că au acceptat nivelul
actual de confruntări.
În aceste condiţii, deşi nivelul latent al violenţelor este menit să ţină în suspans
lumea întreagă, nu există elemente atât de robuste pentru a desfiinţa Acordul de
la Minsk şi a reclama încă o dată o încălcare flagrantă a prevederilor sale.

Pe de altă parte, analiştii în domeniu atrag atenţia asupra unei mici discrepanţe la
nivel de retorică între liderii occidentali în abordarea situaţiei existente
actualmente pe frontul de est. Aşadar, dacă ministrul german de Externe, Frank-
Walter Steinmeier, declară optimist că violenţele din estul Ucrainei s-au
diminuat considerabil, înregistrându-se progrese majore în ceea ce priveşte
punerea în aplicare a unor părţi din Acordul de la Minsk, Washingtonul rămâne
ceva mai precaut şi mai vocal, criticând în ultima perioadă tot mai des decizia
Rusiei de a furniza resurse militare în estul Ucrainei.
Cu toate acestea, elementele diferite abordate în cadrul celor două discursuri nu
prezintă neapărat fisuri la nivel de viziune şi decizie şi nu sunt nici măcar
contradictorii. Aceasta în condiţiile în care în asumarea unor astfel de poziţii
Occidentul ar putea viza atingerea a două obictive diferite.
Specialişti în domeniu sunt de părere că în vreme ce Berlinul face presiuni
pentru o încetare a tensiunilor, decidenţii politici americani folosesc implicarea
continuă a Rusiei în estul Ucrainei pentru a atrage aliaţi regionali, inclusiv
Polonia şi Turcia, cu scopul de a-i determina să-şi asume un rol mai important
într-o alianţă regională în curs de dezvoltare.
2. Jaful secolului – episodul Republica Moldova

Narciz Bălăşoiu
Eveniment – Context:
În vreme ce mediile de specialitate întreprid eforturii de reflecţie în vederea
decelării tuturor mecanismelor şi efectelor pe care le angajează războiul hibrid,
iată că Republica Moldova devine un caz şcoală. Episodul mult-titrat al
omuleţilor verzi a adus în prim-planul dezbaterilor publice nevoia de recalibrare
în faţa unor provocări pe care mediile avizate le-au teoretizat, însă la care ne
raportăm pe teren cu o oarecare retractilitate/confuzie, specifică problematicilor
neînţelese deplin.
Deşi nu operăm cu certitudini, este tot mai clar că strategia Federaţiei Ruse intră
în etapa secundă de manifestare. Dacă în primă fază, anexarea Crimeii a vădit
determinarea Kremliului pentru acapararea de teritorii, astăzi vedem tot mai
multe semnalmente ale etapei ce vizează acapararea de influenţă.
Sunt voci care pun sub semnul întrăbării încheierea, fie şi provizorie, a palierului
militar al confruntării din pricina curenţilor volatili ce străbat estul Ucrainei, însă
când vine vorba de exercitarea influenţei prin mijloace alternative păşim pe
terenul evidenţelor. Proximitatea este în mod firesc direct proporţională cu
nivelul de risc, fapt pentru care flancul de răsărit al Europei freamătă la acest
moment sub presiunea enormă exercitată de Federaţia Rusă prin mijloace dintre
cele mai complexe.

Războiul hirbrid s-a distins drept concept ce evidenţiază paliere alternative de

purtare a războiului, dincolo de componenta militară clasică, respectiv: politico-
diplomatic, economic, informaţional, cibernetic.
România este în prima linie a acestui contorsionat război, ale cărui mijloace
indistincte pot genera efecte dintre cele mai vizibile. Având în vedere arealul
legitim de interese al României, devine tot mai preocupant intervalul de confuzie
şi instabilitate în care se afundă Republica Moldova.
Parcursul proeuropean al Chişinăului cunoaşte o traiectorie sinusoidală, pe care
unele voci o identifică nemijlocit cu eşecul. Dincolo de portofoliul generos de
vină pe care clasa politică din Republica Moldova îl alimentează prin
incompeneţă şi promiscuitate, trenează o realitate obiectivă de care nu putem
face abstracţie în efortul de diagnosticare.
Elementul exogen ce alterează tabloul clinic al Republicii Moldova este
reprezentat de factorul rus. Simptomatologia acestei forme parazitare nefaste ce
derivă din patologia sferelor de influenţă se manifestă astăzi prin canalale
descrise de războiul hibrid.
Un episod recent din acest registru a devorat sistemul bancar al Republicii
Moldova, nota de plată finală cifrându-se în jurul a un miliard de dolari.
Demararea unui sistem de tip suveică a înlesnit acordarea frauduloasă a unor
credite de peste 750 de milioane de dolari către companii off shore ce gravitează
în jurul unor nume controversate din lumea cavernoasă a afacerilor de peste
Prut. Dincolo de orice implicaţii de natură financiară, vulnerabilizarea
sistemului bancar este un prim pas către escaladarea unei crize capabile să
destabilizeze statul.
Semnificaţii:
În vreme ce presa de la Chişinău vorbeşte despre un atac extern asupra sitemului
bancar naţional, peste 10.000 de cetăţeni au ieşit în stardă pentru a protesta
împotriva unei fraude intrate deja în folclorul meidiatic basarabean drept “jaful
secolului”. Situaţia curentă nu este una de natură să suprindă, deznodământul
fiind cât se poate de firesc, având în vedere mişcările de anul trecut de pe piaţă
bancară din Republica Moldova.
Un prim semnal l-a constituit raportul FMI, în care se arăta limpede că normele
de creditare statuate de banca centrală au fost încălcate în mod sistematic, ceea
ce fragilizează piaţa prin infectarea sistemului cu un număr mare de credite
neperformante. Această metodă nu este deloc subtilă, iar România a cunoscut o
etapă similară în dezvoltarea sa posdecembristă, când instituţii de credit precum
Banca Albina sau Banca Internaţională a Religiilor au căzut pradă modului
discreţionar de acordare a împrumuturilor.
Situaţia din Republica Moldova pare scăpată de sub control, având în vedere că
instituţiile abilitatate de peste Prut au semnalat în perioada 2013–2014
vehicularea prin conturile unor firme fantomă sau bine ocultate de sistemul off

shore a peste 70 de miliarde de dolari. Pe de altă parte, merită specificat că

episodul curent este doar simptomul reflex al unei realităţi aparent neverosimile.
După ce Republica Moldova a înstrăinat cea mai mare bancă a statului, respectiv
Banca de Economii, unor personaje obscure din Federaţia Rusă, cunoscute
pentru apartenenţa la serviciile secrete moscovite, nivelul de vulnerabilitate a
atins pragul de alarmă. Situaţia la zi relevă că 90% din sistemul bancar al
Republcii Moldova este controlat direct sau indirect de către entităţi din
Federaţia Rusă.
Cei aproximativ 1 miliard de dolari aneantizaţi în urma operaţiunilor din luna
noiembrie a anului precedent (se pare ce este vorba despre operaţiuni
concentrate în numai două zile) sunt rezultatul unui ansamblu de infracţiuni pus
în operă prin intermediul a trei insituţii bancare: Banca de Economii, Banca
Socială şi Unibank.
Suma evacuată din sistemul bancar al Republicii Moldova reprezintă peste 15
procente din PIB naţiunii, fapt ce a generat reacţii de contestare robuste la
Chişinău. Un prim pas în elucidarea situaţiei l-a reprezentat contractarea
companiei internaţionale de audit Kroll, al cărei raport a fost înaintat
autorităţilor Republicii Moldova, dar care din motive subiective a fost ţinut
departe de privirile publicului.
Un actor de la vârful politicii, respectiv preşedintele Parlamentului, Adrian
Candu, a publicat ulterior documentul pe pagina personală de Facebook. Se pare
că gestul s-a dorit o disculpare a colegilor de partid (PD), vehiculaţi de presa de
la Chişinău ca aflându-se în spatele acestei sinistre afaceri.
Nu este exclus ca gestul actualului preşedinte al Parlamentului să conducă la o
criză guvernamentală severă, prin care funcţia de premier să treacă de la PDLM
la PD. De precizat că Adrian Candu are calitatea de fin de cununie al prim-
vicepreşedintelui PD, Vlad Plahotniuc, fapt ce-l recomandă cu atât mai mult
pentru o poziţie la vârful piramidei.
În raportul cu pricina se arată cum prin intermediul celor trei bănci au fost
transferate peste 750 de milioane de dolari către 5 companii din Republica
Moldova, în vreme ce o parte din banii au luat drumul (via Letonia) unor off
shoruri înregistrate în Hong Kong şi Marea Britanie. Dincolo de numele
demnitarilor vehiculate în raport, între care se regăseşte şi fostul preşedinte Petru
Lucinchi, revine în mod obsesiv afaceristul de origine israeliană Ilan Shor.
Tânărul afacerist evreu în vârstă de 28 de ani este fiul lui Miron Shor, cel care a
făcut avere în Bulgaria la începutul anilor ’90 şi care ulterior a cumpărat BEM
cu sprijin financiar chiar de la guvernul Republicii Moldova. De asemenea, Ilan
Shor a fost recent votat în unanimitate preşedinte al consiliului de administraţie
al Băncii de Economii, nemaipunând la socoteală că prin interpruşi exercită un
control relevant şi la celelalte instituţii bancare implicate în operaţiune.
Familia Shor beneficiază de notorietate peste Prut, inclusiv prin participaţia pe
care o deţine la Aeroportul de la Chişinău, o afacere extrem de controversată ce
a scandalizat opinia publică din Republica Moldova.

Compania Kroll urmează să prezinte în scurt timp un al doilea raport detaliat al
traseului banilor exportaţi prin intermediul celor trei bănci. Este improbabil ca
sumele vehiculate în această fraudă să mai poată fi recuperate, în ciuda tuturor
protestelor cetăţenilor.
Pe fond rămâne o realitate extrem de îngrijorătoare: controlul major pe care
Federaţia Rusă l-a instituit asupra sistemului bancar din Republica Moldova.
Riscurile semnalate cu privire la posibilitatea ca o schemă frauduloasă de acest
tip să scoată zeci de mii de oameni în stradă devine realitate pas cu pas.
Banca Centrală deja manipulează piaţa valutară pentru ameliorarea
prejudiciului, o parte din economiile cetăţenilor Republicii Moldova căzând
pradă cursului de schimb. Efectuarea unor manevre atât de agresive de către
Moscova vădeşte implicaţiile războiului economic şi cum poate fi zdruncinat un
guvern prin simpla sa discreditare.
Tranzacţiile s-au făcut sub privirile dezinteresate, sau poate cointeresate, ale
oficialilor guvernamentali şi ai Băncii Centrale de la Chişinău. Este dificil de
acceptat că serviciile speciale de peste Prut nu au avut informaţii cu privire la
aceste tranzacţii, motiv pentru care complicitatea sau incapacitatea de reacţie a
instituţiilor abilitate reflectă un sistem în pragul disoluţiei.
Având în vedere contextul extrem de complicat în care au loc toate aceste
evenimente, riscurile ce decurg din destabilizarea Republicii Moldova se
amplifică semnificativ. O escaladare a tensiunilor din Transnistria reprezintă
doar unul dintre scenariile nefaste în faţa căruia un stat dezechilibrat şi la limita
pauperităţii îşi poate pierde complet suflul.
3. Lituania-Rusia: noi situaţii tensionate şi implicaţii regionale

Alexandru Voicu
Evenimente:
Încă de la începutul conflictului din Ucraina, relaţiile dintre Rusia şi statele
Uniunii Europene s-au degradat continuu. Sancţiunile, sabotajul, retorica mai
mult sau mai puţin caustică, exerciţiile militare şi intruziunile în spaţiile aeriene
suverane sunt doar câteva din instrumentele folosite până în prezent.
Deşi încordate, relaţiile dintre cei doi actori par să rămână la acest nivel de
tensiune. Escaladarea reprezintă un proces indezirabilpentru ambele părţi.
Noi animozităţi de joasă intensitate, dar care relevă relaţia încordată între Rusia
şi Occident, au avut loc în ultima perioadă. De această dată, Lituania este statul
ce a fost vizat de acţiunile neprietenoase şi uneori ostile ale Moscovei.
Conform oficialilor lituanieni şi suedezi, Rusia a deteriorat în numeroase rânduri
un cablu electric ce leagă Suedia de Lituania. Acest cablu, deşi nu transportă un

flux foarte mare energie electrică din Suedia către Lituania, reprezintă o sursă
semnificativă de energie pentru Vilnius, iar Moscova a sabotat în numeroase
rânduri acest tip de colaborare dintre cele două state.
Conform oficialilor suedezi, cablul Nordbalt a fost deteriorat de nu mai puţin de
4 ori de navele ruse. Reacţiile diplomatice au fost prompte şi percutante.
Purtătorul de cuvânt al ministrului de Externe suedez, Pezhman Fivrin, a
declarat că „Suedia a discutat această problemă cu autorităţile ruse”.
La rândul său, Ministerul de Externe lituanian a anunţat că Rusia încalcă în mod
flagrant Convenţia Naţiunilor Unite asupra Dreptului Mării. Tot Ministerul de
Externe lituanian a declarat prin vocea ministrului Linas Linkevičius:
„Lituania cere Rusiei să nu se mai implice în mod agresiv în cadrul relaţiilor
economice legitime pe care Lituania le are cu vecinii săi”. În acest sens,
ambasadorul rus la Vilnius a fost chemat la consultări pentru a i se clarifica
aspectele legate de disensiunea dintre cele două state.
Pe 4 mai, relaţiile dintre Rusia şi Lituania au fost din nou periclitate de ştirea
conform căreia Vilniusul a arestat un cetăţean rus ce este suspectat de spionaj.
Conform purtătorului de cuvânt al Procurorului General, Elena Martinoniene, „o
instanţă de judecată a decis arestarea pentru trei luni a unui presupus spion
care încerca să se infiltreze în instituţiile de conducere şi aplicare a legii din
Lituania”.
Ministrul de Externe Linas Linkevicius a declarat că astfel de ştiri nu fac decât
să erodeze relaţiile dintre cele două state şi să creeze mai multă neîncredere.
Relaţia dintre cele două state devine tot mai sinuoasă. Rusia iniţiază o serie de
acţiuni destabilizatoare şi de sabotare. Lituania nu este singurul stat care trebuie
să gestioneze astfel de evenimente delicate. Atât Polonia, dar şi celelalte state
baltice, trebuie să menţină un nivel ridicat de vigilenţă pentru a contracara cu
succes provocările Rusiei.
Semnificaţii:
Lituania şi Polonia reprezintă statele care au criticat în termenii cei mai duri
agresiunea rusă din Ucraina. Nu este de mirare că cele două state, împreună cu
România, se află în centrul noilor reconfigurări ale NATO. Atât proximitatea lor
faţă de Rusia, dar şi traumele istorice au determinat cele două state să fie mult
mai sensibile faţă de acţiunile Rusiei şi să reacţioneze mult mai dur. Totuşi,
această postură prezintă unele costuri. De cele mai multe ori, Polonia şi Lituania
au trebuit să suporte provocările militare, informaţionale şi economice venite din
partea Rusiei.
Spre exemplu, Polonia a fost statul ce pus la încercare cel mai recent de tacticile
destabilizatoare ale Rusiei. Polonia a trebuit să facă faţă încercării unei grupări
de motociclişti care doreau să reconstituie drumul de la Moscova la Berlin al
Armatei Roşii în al Doilea Război Mondial, încheiat cu ocuparea Berlinului, în
urmă cu 70 de ani.

Tot Polonia a avut o problemă similară cu cea a Lituaniei, legată de spionii ruşi.
În luna octombrie a anului trecut, Polonia a arestat doi spioni din cadrul
serviciului de informaţii militar rus. Unul dintre spioni era ofiţer în armata
poloneză, iar celălalt era avocat în probleme economice.
Un motiv cu adevărat relevant ce stă la baza acţiunilor belicoase ruse faţă de
Lituania şi Polonia este apropierea lor faţă de Ucraina. Susţinerea celor două
state pentru Ucraina este semnificativă, iar Rusia consideră că astfel de acţiuni
contravin intereselor sale. Lituania a recunoscut în mod oficial că a livrat
Ucrainei armament pentru a se apăra. De asemenea, Ucraina, Polonia şi Lituania
au decis pe 19 septembrie 2014 să formeze un grup de luptă comun. Formarea
acestui grup a fost determinată de acţiunile belicoase ale Rusiei. Scopurile
principale ale acestui grup ţin în primul rând de antrenamente şi exerciţii
comune.
Însă atunci când va fi cazul, grupul format de către cele trei state poate lua parte
la misiuni de menţinere a păcii. Acest grup îşi are sediul central în Lublin şi va fi
funcţional la nivel maxim de la începutul anului viitor.
Această cooperare între cele trei state avantajează în mod clar şi inegal Ucraina.
Desigur, Rusia nu poate accepta o asemenea stare de fapt. Moscova doreşte o
Ucraină slabă, docilă şi uşor controlabilă, iar orice stat sau grup de state care se
interpun în faţa acestui scop ar putea avea de suferit.
Acesta este şi cazul Poloniei şi al Lituaniei, care susţin Ucraina prin mijloace
specifice pentru a face faţă ofensivelor militare, economice şi informatice
lansate de Rusia. La momentul formării grupului de luptă militar dintre cele trei
state, purtătorul de cuvânt al ministrului de Externe, Aleksandr Lukaşevici a
declarat că „Rusia este îngrijorată de acţiunile provocatoare iniţiate de cele trei
state”.
Din punctul de vedere al deciziei de politică externă, România va trebui să-şi

calibreze foarte bine acţiunile de susţinere a Ucrainei. Aşa cum poate fi
observat, statele care au ajutat cel mai mult Ucraina au avut cel mai mult de
suferit din cauza acţiunilor de retorsiune ale Rusiei. Desigur, acest fapt nu
înseamnă că România nu trebuie să mai susţină Ucraina de teama unor represalii
ruse. Din contra, România trebuie să fie un partener ferm al Ucrainei într-o
perioadă unică pentru istoria sa.
Această perioadă este una de reaşezare şi redefinire a intereselor, astfel că
România trebuie să se poziţioneze în aşa fel încât deznodământul să o
avantajeze. Ajutoarele non-militare sunt o bună cale de susţinere a Ucrainei.
Oferirea de arme letale ar putea fi un pas mult prea curajos şi, eventual,
periculos. Însă susţinerea non-militară, pe diferite căi specifice reprezintă o
soluţie.

Riscuri:
Acţiunile provocatoare ale Rusiei faţă de Polonia şi Lituania vor continua. De
aceea, cele două state vor face tot ce le stă în putinţă pentru a-şi consolida
securitatea. Spre exemplu, Lituania a organizat pe 6 mai un exerciţiu militar
destul de util. În cadrul acestui exerciţiu a fost simulată posibila apărare în faţa
unor atacuri executate prin tactici hibride asupra terminalului de gaze naturale
deţinut de Lituania.
Aceste execiţii au implicat aproximativ 3.000 de soldaţi. De asemenea,
scenariile folosite au semănat izbitor cu cele din Ucraina. Acest fapt
demonstrează faptul că există un pericol însemnat în ceea ce priveşte iniţierea
unor tactici hibride împotriva Lituaniei. Desigur, probabilitatea unui asemenea
atac este mică în acest moment.
Un asemenea scenariu este mai probabil în Letonia sau Estonia, acolo unde
minoritatea rusă este mult mai mare. Lituania are cea mai mică minoritate rusă
din punct de vedere numeric dintre statele baltice. Astfel, se poate spune că
posibilitatea folosirii unor tactici hibirde împotriva Lituaniei există, dar aceasta
este puţin probabilă în viitorul apropiat.
Rusia va încerca în continuare să menţină o relaţie ierarhică atât cu statele
baltice, cât şi cu Polonia. Astfel, Moscova va dori să creeze sau să inventeze un
element care să le facă dependente. Aşa cum poate fi observat în cazul Lituaniei,
Rusia încearcă să-i saboteze încercările de a deveni independentă din punct de
vedere energetic faţă de Moscova. În acest sens, Rusia va dori menţină sau să
creeze pârghii în cadrul statelor baltice şi al Poloniei.
De asemenea, când aceste state se vor decupla destul de mult de Rusia, Moscova
va întrebuinţa diferite mijloace pentru a evita un asemenea deznodământ. De
altfel, din semnalele din prezent se poate observa că Rusia nu este înclinată spre
o strategie ofensivă faţă de cele trei state baltice. Mai degrabă, ea doreşte
menţinerea unui status-quo perimat. Moscova doreşte să menţină o relaţie
ierarhică, în care cele trei state să fie dependente de ea în anumite domenii de
activitate.
4. La 70 de ani de la victoria împotriva nazismului, Rusia lui Putin este

boicotată de Aliaţi
Liudmila Cernat
Evenimente:
Tradiţionala paradă militară din Piaţa Roşie organizată pe 9 mai a fost lipsită de
prezenţa foştilor aliaţi ai Rusiei: Marea Britanie, Franţa şi Statele Unite. Parada
marchează în acest an 7 decenii de la victoria împotriva Germaniei naziste în

timpul ”Marelui Război pentru Apărarea Patriei”, aşa cum este numit cel de-al
Doilea Război Mondial în Rusia.
La defilarea din Piaţa Roşie au participat în acest an 15.000 de militari ruşi şi
1.300 de militari străini (garda de elită sârbă, garda chineză de onoare şi
grenadieri indieni). Peste 200 de vehicule blindate au defilat în Piaţa Roşie şi
150 de avioane de luptă vau survolat Kremlinul pe 9 mai.
În fiecare an, Rusia pregăteşte câte un nou arsenal de luptă pentru paradă. Dacă
în 2014 participanţii la paradă au avut ocazia să vadă sistemele de apărare
antirachetă, distrugătoarele de tancuri Crizantema şi vehiculele blindate
Typhoon, anul acesta Rusia a dezvăluit că va prezenta o nouă generaţie de
tancuri de luptă - Armata T-14, care vor intra în serviciu în 2020.
Majoritatea liderilor europeni au refuzat invitaţia Federaţiei Ruse de a participa
la parada militară din Piaţa Roşie din cauza politicii expansioniste pe care a
adoptat-o Kremlinul în 2014, prin anexarea Crimeii şi agresiunea militară
neasumată din Estul Ucrainei. Cu toate acestea, cinci reprezentanţi ai statelor din
Uniunea Europeană şi-au anunţat prezenţa la parada organizată de Vladimir
Putin. Este vorba despre Cehia, Slovacia, Cipru, Grecia şi Ungaria.
Context:
Ziua Victoriei asupra Germaniei naziste este sărbătorită în ţările europene pe
data de 8 mai, Rusia însă celebrează victoria cu o zi mai târziu, întrucât la ora
semnării actului de capitulare, pe frontul sovietic era deja 9 mai. Tot pe 9 mai
ţările vestice sărbătoresc Ziua Europei, marcând astfel declaraţia ministrului
francez de Externe Robert Schuman de pe 9 mai 1950, declaraţie ce a stat la
baza creării Uniunii Europene.
În 2005, la împlinirea a 60 de ani de la Ziua Victoriei, relaţia Federaţiei Ruse cu
Occidentul era la apogeu. Atunci, în tribună, alături de Vladimir Putin, s-au aflat
preşedintele Statelor Unite, George W. Bush, preşedintele Franţei, Jacques
Chirac, cancelarul german, Gerhard Schroeder, şi peste 50 de lideri occidentali.
Din partea României, la paradă au fost prezenţi Regele Mihai şi preşedintele
Traian Băsescu.
Spre deosebire de 2005, în acest an Vladimir Putin a găzduit la Moscova o
paradă de la care au lipsit Aliaţii din timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
dar şi o parte dintre reprezentanţii ţărilor ex-sovietice care simt tot mai acut
ameninţările la adresa integrităţii lor teritoriale din cauza anexării Crimeii şi a
conflictului din Estul Ucrainei.
Ucraina a sărbătorit Ziua Victoriei, ca şi restul ţărilor europene, pe 8 mai.
Autorităţile de la Kiev consideră că “aniversarea Zilei Victoriei în Rusia nu
poate fi numită altfel decât un sacrilegiu, iar o astfel de solidaritate cu
agresorul ar putea afecta şi relaţiile noastre bilaterale cu statele respective”, se
arată într-o declaraţie a purtătorului de cuvânt al ministerului ucrainean de
Externe, Evghenii Perebiinis.

Potrivit autorităţilor ucrainene, semnificaţia tradiţionalei panglici “Sfântul

Gheorghe”, purtate de separatiştii proruşi din Estul Ucrainei, a fost compromisă
şi nu mai poate fi acceptată de poporul ucrainean.
Secretarul general al Naţiunilor Unite, Ban Ki-moon, a anunţat că va merge la
Moscova, însă preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a respins
categoric ideea de a reprezenta Europa la Moscova, afirmând că nu poate fi
prezent la o ceremonie la care vor defila arme ruse folosite în conflictul din
Estul Ucrainei. “O prezenţă la parada militară, mână-în-mână cu agresorii de
astăzi şi o persoană care utilizează arme împotriva civililor din estul Ucrainei?
Pentru mine, delicat vorbind, e prea ambiguu”, a declarat Donald Tusk în cadrul
unui interviu pentru presa britanică.
Cancelarul german Angela Merkel nu a participat la manifestările organizate pe
9 mai, însă pentru a onora memoria celor căzuţi în timpul celui de-al Doilea
Război Mondial, Merkel a anunţat o vizită în Rusia o zi mai târziu, pe 10 mai.
Preşedintele Vladimir Putin şi Angela Merkel au depus cu acest prilej coroane
de flori la Mormântul Ostaşului Necunoscut din Moscova.
Totodată, pe 7 mai ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier, a
mers la Volgograd – numit Stalingrad între 1925 şi 1961 – pentru a comemora
70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În cadrul vizitei sale
în Rusia, Steinmeier a avut o întâlnire cu omologul său rus Serghei Lavrov.
Nici premierul britanic, David Cameron, nu a fost prezent la ceremoniile ce au
avut loc la Moscova la numai două zile după alegerile parlamentare din Marea
Britanie. Şi liderii statelor Baltice (Lituania, Letonia, Estonia) au stat departe de
ceremoniile organizate în acest an de liderii de la Kremlin.
Totuşi, din cadrul Uniunii Europene, la parada militară din Piaţa Roşie, au fost
prezenţi reprezentanţii Ciprului, preşedintele ceh, Milos Zeman, premierul
slovac, Robert Fico, premierul Ungariei, Viktor Orban şi premierul Greciei,
Alexis Tsipras.
Chiar dacă Occidentul boicotează parada militară de 9 mai, Vladimir Putin s-a
asigurat de prezenţa liderilor din Asia Centrală, China, Vietnam şi cele trei ţări
care sunt alături de Rusia şi China în BRICS, respectiv Brazilia, India şi Africa
de Sud. Mai mult, potrivit presei ruse, în cadrul vizitei de 3 zile a preşedintele
chinez Xi Jinping la Moscova, Gazprom pregăteşte semnarea unui nou acord cu
China pentru furnizarea gazelor ruseşti prin gazoductul Altai.
Liderul de la Phenian, Kim Jong-un, şi-a anulat participarea la parada de pe 9
mai, deşi, potrivit informaţiilor iniţiale, confirmase prezenţa la eveniment.
Astfel, Coreea de Nord urmează să fie reprezentată la Moscova de preşedintele
Parlamentului, Kim Yong-nam.
Preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, a refuzat invitaţia de a asista
la parada din Piaţa Roşie. Potrivit presei de la Chişinău, preşedintele Timofti va
sărbători 9 mai alături de veteranii din ţară, care vor primi medalii fără simbolul
comunist al secerii şi ciocanului. România încă nu şi-a exprimat poziţia cu
privire la participarea la parada organizată de Moscova pe 9 mai.

Semnificaţii:
Mai mult de jumătate dintre invitaţii lui Vladimir Putin au refuzat să meargă la
Moscova la parada militară de pe 9 mai. Participarea sau neparticiparea la
ceremoniile organizate de Federaţia Rusă pentru a celebra 70 de ani de la
înfrângerea fascismului reprezintă o declaraţie politică de acceptare sau,
dimpotrivă, de respingere a politicii expansioniste a Kremlinului.
Rusia îşi justifică acţiunile de apărare a etnicilor ruşi din Estul Ucrainei drept o
continuare firească a “luptei antifasciste” din trecut. Retorica naţionalistă
folosită de Vladimir Putin are rolul de a dovedi că Rusia a rămas fidelă
angajamentelor din trecut, chiar şi după 70 de ani de la victoria asupra
Germaniei naziste.
Lipsa aliaţilor şi a liderilor europeni de la parada organizată pe 9 mai în Piaţa
Roşie poate fi interpretată de puterea de la Moscova ca o dovadă a faptului că
ceilalţi (SUA, Occidentul, ţările ce promovează un stil de viaţă decadent) nu mai
urmează calea cea dreaptă, ci sprijină forţele fasciste ce au ajuns la putere în
Ucraina după căderea regimului lui Viktor Ianukovici.
Dacă în urmă cu 10 ani Vladimir Putin era flancat atât de preşedintele SUA, cât
şi de liderii europeni în tribuna din Piaţa Roşie, anul acesta ţările occidentale vor
să pedepsească Rusia prin sancţiuni economice şi politice pentru anexarea
Crimeii şi agresiunea militară neasumată din Estul Ucrainei. Deşi sancţiunile
economice au fost asumate formal de toate ţările Uniunii Europene, în interiorul
blocului comunitar sunt voci care consideră că sancţiunile sunt contraproductive
şi că izolarea politică a Federaţiei Ruse nu va rezolva conflictul din Ucraina.
Liderii Ciprului, Greciei, Cehiei, Slovaciei şi Ungariei fac notă discordantă în
interiorul Uniunii Europene şi au anunţat că vor participa la aniversarea a 70 de
ani de la înfrângerea Germaniei naziste.
În cadrul vizitei sale la Moscova de pe 8-9 aprilie, premierul Greciei Alexis
Tsipras a declarat că Grecia “dezaprobă in mod deschis” sanctiunile europene
impotriva Rusiei, pentru că războiul economic al Uniunii Europene impotriva
Rusiei poate conduce la un nou Război Rece. Şi premierul slovac Robert Fico s-
a declarat in mod repetat impotriva sanctiunilor economice impuse Rusiei , pe
care le-a calificat drept “lipsite de sens si contraproductive” .
Germania a adoptat o poziţie echilibrată în această privinţă. Astfel, cancelarul
Angela Merkel nu a participat la parada propriu-zisă alături de Vladimir Putin,
dar a mers pe 10 mai la Moscova pentru a comemora victimele celui de-al
Doilea Război Mondial.
Premierul britanic David Cameron nu va participa la ceremoniile de la Moscova,
întrucât pe 7 mai în Marea Britanie au loc alegeri parlamentare. Preşedintele
SUA, Barack Obama, a invocat o agendă încărcată pentru a-şi justifica formal
refuzul de a participa la parada militară de pe 9 mai.
Astfel, deşi parada urmează să fie una dintre cele mai fastuoase organizate
vreodată în Piaţa Roşie, Vladimir Putin va fi onorat doar de aliaţii săi din

America Latină, Asia Centrală, China şi Vietnam. Liderul nord coreean Kim
Jong-un, care ar fi fost atracţia paradei, s-a răzgândit şi nu s-a deplasat la
Moscova cu ocazia defilării de forţe pe care o pregăteşte Vladimir Putin.
Parada de 9 mai devine în acest fel un eveniment pentru publicul intern, pentru a
demonstra ruşilor măreţia forţelor armate naţionale.
De politica Kremlinului se distanţează chiar şi unii dintre cei mai apropiaţi aliaţi
din Uniunea Economică Euroasiatică. Preşedintele Kazahstanului, Nursultan
Nazarbaev, reales pentru al cincilea mandat consecutiv, a declarat că va fi
prezent la manifestaţiile de 9 mai din Piaţa Roşie, însă preşedintele Republicii
Belarus, Alexandr Lukaşenko, a declarat că nu va putea onora invitaţia
autorităţilor ruse pentru tradiţionala paradă militară organizată în Piaţa Roşie de
9 mai, întrucât va participa la parada de la Minsk organizată în aceeaşi zi.
Cu toate că Lukaşenko a refuzat să i se alăture lui Vladimir Putin în Piaţa Roşie,
el a afirmat că va lua parte la ceremoniile organizate în Rusia pe 7 şi pe 8 mai
pentru a marca 70 de ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. Mai
mult, Lukaşenko i-a criticat, într-un interviu acordat presei ruse, pe liderii
politici care au refuzat să meargă la Moscova şi a declarat că gestul acestora este
“o mişcare incorectă împotriva popoarelor sovietice şi a celor din Estul
Europei pe care atunci le-am eliberat”.
Belarusul a renunţat şi la simbolistica tradiţionalei panglici “Sfântul Gheorghe”
(în culorile negru şi portocaliu), înlocuind-o cu o panglică în culorile drapelului
naţional (roşu şi verde), decorată cu flori de măr.
Din punctul de vedere al deciziei strategice, România trebuie să fie solidară

cu decizia aliaţilor europeni şi să refuze invitaţia Kremlinului de a lua parte la
parada militară organizată pe 9 mai. Preşedintele Klaus Iohannis trebuie să
susţină fără echivoc integritatea teritorială a Ucrainei, iar autorităţile de la
Bucureşti pot fi reprezentate la acţiunile de comemorare a soldaţilor care şi-au
pierdut viaţa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către ambasadorul
României la Moscova.
Ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Oleg Malginov, a înmânat medalii
aniversare veteranilor de război din România şi a declarat atunci că în prezent se
încearcă “uitarea sau chiar falsificarea istoriei în legătură cu Al Doilea Război
Mondial”. Ambasadorul rus a subliniat cu acest prilej contribuţia Armatei
României, care, “începând cu 1944, s-a alăturat Armatei Uniunii Sovietice
pentru a intra în coaliţia antifascistă şi a contribuit la învingerea Germaniei
fasciste”.
La Bucureşti, Ambasada Rusiei în România a organizat pe 8 mai o ceremonie
solemnă de depunere a coroanelor de flori la Monumentul Soldatului Sovietic, la
cimitirul ostaşilor sovietici din Parcul Herăstrău. În acest sens, autorităţile de la
Bucureşti trebuie să ofere sprijinul şi respectul cuvenit veteranilor de război din
România, păstrând însă o poziţia raţională din care să poată combate retorica
naţionalistă rusă privind propagarea pericolului fascist în ţările europene.

Riscuri:
Retorica antifascistă a Rusiei este folosită pentru a justifica extinderea teritorială
prin anexarea Crimeii, dar şi menţinerea şi consolidarea influenţei sale în ţările
ex-sovietice care au o minoritate rusă semnificativă. Populaţiei Rusiei îi este
furnizată o altă realitate, pentru a se distrage atenţia de la dificultăţile economice
ale ţării în urma impunerii sancţiunilor europene, a devalorizării monedei
naţionale şi a scăderii preţului petrolului.
Izolarea politică a Federaţiei Ruse ar putea duce la o intensificare a maşinăriei
sale propagandistice, dar şi la o altă agresiune asupra unor state care, în viziunea
Kremlinului, nu respectă drepturile minorităţii ruse sau sprijină acţiunile
considerate fasciste şi neo-naziste.
Izolarea economică şi diplomatică a Federaţiei Ruse este metoda cea mai
eficientă a aduce Rusia la masa negocierilor pentru rezolvarea conflictului din
Estul Ucrainei. Cât timp Rusia va putea prezenta publicului intern o serie de
state europene cu care cooperează cu succes, sancţiunile impuse nu vor
funcţiona la nivelul scontat.
Federaţia Rusă a început deja să-şi orienteze politica spre ţările prietene din
America Centrală şi să intensifice legăturile economice cu China, acest aspect
dând posibilitatea puterii de la Kremlin să arate că nu este izolată. Rămâne însă
de văzut pentru câtă vreme Rusia va putea susţine această aparenţă a normalităţii
în relaţiile cu celelalte state, în condiţiile în care economia acesteia este în colaps
şi ruşii din întreaga federaţie îşi revendică salariile, pentru a putea supravieţui.
Recomandări:
România, ca stat membru al Uniunii Europene, trebuie să menţină o poziţie
solidă cu privire la sancţiunile impuse Federaţiei Ruse. Pe de altă parte, este la
fel de important şi ca autorităţile române să nu neglijeze veteranii de război
români şi să omagieze victimele celui de-al Doilea Război Mondial prin acţiuni
simbolice.
Mai mult, prezenţa şefului statului la parada militară de pe 9 mai ar fi fost
inoportună, în contextul în care România a fost ţinta unui atac al diplomaţiei
ruse în ceea ce priveşte angajamentele asumate de România în cadrul NATO şi
amplasarea scutului antirachetă de la Deveselu. Purtătorul de cuvânt al
ministerului rus de Externe a a declarat că paşii făcuţi către militarizarea sud-
estului Europei, inclusiv implementarea unui sistem antirachetă în România,
contravin intereselor securităţii şi stabilităţii regionale şi europene.

5. Serbarea de 9 Mai, un nou prilej de critici reciproce între Rusia şi

Occident
Diana Bărbuceanu
Evenimente:
Sâmbătă 9 mai, Rusia a sărbătorit cu mare fast şi cu impresionante desfăşurări
de trupe, 70 de ani de la victoria sovietică asupra naziştilor. „Cea mai mare
paradă militară” pe care a văzut-o Rusia a avut loc în Piaţa Roşie din Moscova,
sub privirile preşedintelui Putin, care de la înalta tribună a urmărit mărşăluind
întru gloria armatei ruse, peste 16.500 de militari, aproape 200 de vehicule
militare şi aproximativ 140 de elicopetere şi avioane.
A fost cel mai bun prilej pentru ca Federaţia Rusă să îşi etaleze cele mai noi
sisteme de armament de care dispune, tancuri, vehicule blindate, sisteme de
artilerie şi rachete anti-tanc. Noul tanc Armata T-14 a fost piesa centrală a
evenimentului din centrul Moscovei, fiind prezentat ca cel mai puternic tanc din
lume.
De asemenea, au fost prezentate rachete balistice intercontinentale cu o greutate
de peste 50 de tone fiecare. În discursul său de la începutul paradei militare
grandioase, preşedintele Vladimir Putin a adus un omagiu sacrificiului trupelor
sovietice din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. El a mulţumit
„poporului Marii Britanii, Franţei şi Statelor Unite pentru contribuţia lor la
victorie”. „În ultimele decenii, principiile de bază ale cooperării internaţionale
au fost ignorate frecvent. Vedem acum cum mentalitatea unui bloc militar se
foloseşte de moment”, a declarat Putin.
La parada militară au luat parte aproximativ 20 de şefi de state şi de organizaţii
internaţionale, după ce mulţi alţi lideri mondiali au boicotat sărbătoarea, din
cauza rolului Rusiei în criza din Ucraina. Potrivit comunicatului Kremlinului şi-
au confirmat participarea reprezentanţi din China, India, Africa de Sud,
Venezuela, Vietnam, Germania, Zimbabwe, Cuba, Macedonia, Mongolia,
Palestina, Slovacia, Bosnia şi Herţegovina, Abhazia, Osetia de Sud, Cipru,
Serbia, Cehia, Azerbaijan, Armenia, Belarus, Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan
şi Turkmenistan, în vreme ce liderii Statelor Unite ale Americii, Australiei,
Canadei şi ai multor state europene au refuzat să ia parte la eveniment.
Cancelarul german Angela Merkel, deşi nu a participat la parada militară, a fost
prezentă în Rusia pe data de 10 mai, când a depus o coroană de flori la
monumentul soldatului necunoscut, împreună cu Vladimir Putin. De cealaltă
parte, cu o zi înainte, Polonia a organizat un eveniment alternativ pentru acei
lideri care au refuzat să participe la ceremoniile de la Moscova.
Evenimentele din Gdansk au fost sărbătorite de preşedinţii Bulgariei, Republicii
Cehe, Estoniei, Lituaniei, României şi Ucrainei. La ceremonie a fost prezent şi
secretarul general al ONU, Ban Ki-moon.
„Se comit crime în secolul XXI, agresiuni împotriva ţării mele, Ucraina, în
ciuda crudelor lecţii ale trecutului, care ar fi trebuit învăţate”, a declarat în faţa

adunării preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko. Liderul ucrainean a descris

evenimentele din Moscova de sâmbătă ca fiind „o paradă a cinismului”.
Semnificaţii:
În Rusia, Ziua Victoriei reprezintă una dintre cele mai mari sărbători, pe care
ţara o celebreză cu mult fast. Pentru poporul rus, simbolistica acestei zile este
atât de profundă, încât adresarea cvasi-generală pentru a o desemna nu apare
forma „cel de-Al Doilea Război Mondial”, ci este regăsită sub cea de „Marele
Război de Apărare a Patriei”, iar ruşii ţin foarte mult la această frazeologie.
De asemenea, Ziua Victoriei asupra fascismului este sărbătorită la date
diferite pe glob. Dacă ţările vestice o marchează pe 8 mai, Rusia o face cu o zi
mai târziu, dintr-un simplu motiv.
Germania a fost forţată să-şi semneze capitularea de două ori - o dată în faţa
Aliaţilor, iar a doua oară în faţa mareşalului sovietic Jukov. Aceasta după ce
Stalin se declarase nemulţumit că generalii germani au evitat iniţial să capituleze
în faţa lui Jukov, cel care cucerise Berlinul.
Mândria sovietică şi orgoliul lui Stalin au rămas vii şi astăzi. La Moscova,
fastuoasa paradă militară din Piaţa Roşie, în care a fost etalată ultima generaţie
de tehnică de luptă, a fost urmată de discursul mişcător şi înflăcărat al
preşedintelui de la Kremlin, adresat armatei, veteranilor de război, poporului rus,
şi spre luare aminte cancelariilor Vestului.
Putin le-a mulţumit atât soldaţilor ruşi, precum şi Aliaţilor - Franţa, Marea
Britanie şi Statele Unite, pentru contribuţia lor la înfrângerea naziştilor. El însă a
trecut rapid la critici, condamnând „dorinţa nebună” de a crea lumi unipolare sau
care se bazează pe blocuri militare.
Ulterior, la îndemnul său a fost ţinut un moment de reculegere, iar şeful statului
rus şi-a încheiat discursul felicitându-i din nou pe militari. Soldaţii au început să
aplaude, iar cuvântarea preşedintelui s-a încheiat grandios, cu onoruri militare.
Manifestarea de forţă de la Moscova cu ocazia acestui eveniment are începând
cu 2014 o semnificaţie mult mai amplă. În acelaşi interval, anul trecut, Federaţia
Rusă încorpora în graniţele sale peninsula Crimeea, motiv pentru care liderul de
la Moscova a simţit probabil nevoia să augmenteze simbolic desfăşurarea de
forţe. Însă în spatele acestui spectacol al puterii se ascund realităţi deloc faste.
Amploarea şi fastul defilării de 9 mai nu face altceva decât să sporească
tensiunea în jurul unei date, considerată punct de inflexiune în reluarea
ostilităţilor.
Voci avizate susţin că Moscova a dat naştere unei instrumentalizări politice a
puterii simbolice uriaşe a victoriei de acum 70 de ani, iar anul acesta o astfel de
realitate a fost şi mai evidentă: profitând de victoria în faţa Germaniei naziste,
conducerea Rusiei încearcă să-şi legitimieze imixtiunea în Ucraina şi politica
externă anti-occidentală. În atare condiţii, parada din Piaţa Roşie a fost
momentul culminant al acestei stări de confruntare cu exteriorul.

Conştienţi de o astfel de situaţie, decizia celor mai importaţi lideri ai lumii de a

boicota evenimentul evidenţiază izolarea Rusiei şi este un gest cât se poate de
legitim. Faptul că alături de preşedintele rus au luat parte la marele eveniment
lideri din state precum Cehia, Cipru, Slovacia, Grecia şi alţii nu diminuează în
nici un fel amploarea tensiunilor de pe mapamond.
Pentru o explicitare cât mai veridică a situaţiei, mulţi s-au grăbit să compare
ceremonia organizată în urmă cu cinci ani cu cea de anul acesta. Dacă la
comemorarea a 65 de ani de la capitularea Germaniei hitleriste, în Piaţa Rosie
din Moscova au defilat alături de soldaţii ruşi şi cei americani şi polonezi, în
actualul climat politic un astfel de lucru este aproape utopic.
Pe de altă parte, fantomele trecutului urmăresc şi astăzi Germania. Acesta a fost
şi motivul pentru care ministrul german de Externe, Frank-Walter Steinmeier a
ţinut să fie prezent la ceremoniile de comemorare organizate în fostul Stalingrad
(actualul Volgograd).
Pentru societatea germană, numele Stalingrad înseamnă suferinţele produse de
germani ruşilor. Prezenţa ministrului federal de externe tocmai în acest oraş
reflectă convingerea Germaniei moderne - aceea că războaiele şi confruntările
nu sunt soluţia divergenţelor de natură politică.
La rândul său, Angela Merkel nu a dorit să ia parte la parada de 9 mai din Piaţa
Rosie, însă o zi mai târziu ea s-a alăturat lui Vladimir Putin, depunând o coroană
de flori la monumentul Soldatului Necunoscut din Moscova. Fără urmă de
îndoială, prezenta celor doi oficiali germani în Rusia într-un astfel de context
denotă că Berlinul doreşte să transmită un mesaj al reconcilierii celor două
popoare şi totodată că Germania, precum şi întreg Occidentul, nu caută o
confruntare cu Rusia.
„Ţarul” Putin a câştigat toate bătăliile, dar asta nu înseamnă că va câştiga în mod
obligatoriu şi războiul. El a ordonat ca Ucraina să renunţe la pactele comerciale
şi politice cu UE, a anexat Crimeea, a creat haos, violenţe şi secesiune în est, a
făcut Kievul să pară incapabil de a guverna, controla sau apăra Ucraina.
Voci avizate reclamă că nu iese din discuţie că în curând Rusia ar putea demara
o nouă ofensivă în Ucraina. Chiar dacă în momentul de faţă, preşedintele rus
pare că şi-ar fi luat o „pauza strategică”, el va continua să provoace revolte, să
discrediteze guvernul ucrainean şi să orchestreze mişcări separatiste.
Totodată, Moscova va menţine controlul asupra regiunilor din estul Ucrainei
fără să trimită trupele regulate, neexistând nicio îndoială că forţele speciale ruse
operează în Ucraina. Experţii mai susţin, spre îngrijorarea Vestului, că Moscova
intenţionează să preia controlul regiunii Odessa, datorită poziţionării sale
strategice între Crimeea şi Transnistria, în timp ce armata ucraineană este prinsă
în conflictul din estul ţării.
Până în prezent, Putin a jucat tare şi i-au ieşit pasenţele. Ucraina este
deziluzionată, iar rănile deschise în urma ultimei mari confruntări încă mai

sângerează. La rândul său, Occidentul se află în joc de glezne şi nimeni nu ştie

la ce să se aştepte.
Iar ca o cireaşă de pe tort, Putin a mai reuşit ceva: să adâncească divizarea
Europei între “ulii şi porumbei”, între cei care au cerut cu vehemenţă impunerea
de sancţiuni economice dure şi cei care au fost convinşi rapid să îi acorde Rusiei
prezumţia de nevinovăţie. Pentru moment, Putin pare să fi câştigat bătălia, însă
nu şi războiul.
Cu ocazia jubileului de 70 de ani de la înfrângerea Germaniei naziste, Putin a
rămas singur. Din cele 68 de invitaţii trimise în întreaga lume, mai puţin de 30
au fost onorate, iar „mai marii lumii” au lipsit cu desăvârşire. Putin a „readus”
Crimeea acasă, însă nota de plată după anexarea peninsulei, precum şi războiul
pornit în estul Ucrainei, costă prea mult.
Aşadar, Putin a pus cruce atât economiei ruseşti, cât şi diplomaţiei tradiţionale,
după ce a decis să joace dur, după alte reguli.
6. Victoria surpriză a Conservatorilor în Marea Britanie

Simona Catană
Sondajele de opinie nu puteau să se înşele mai mult: în timp ce toate indicau

o luptă strânsă între Conservatori şi Laburişti, ziua alegerilor a însemnat o
victorie tranşantă a Conservatorilor, care obţin majoritatea necesară
pentru a forma singuri guvernul. De acum însă tabloul politic în Marea
Britanie se modifică substanţial: noul guvern al lui Cameron trebuie să
găsească soluţiile de mijoc în relaţia cu o Scoţie dominată de un partid unic,
Partidul Naţionalist Scoţian, iar Laburiştii trebuie să îşi regândească
doctrina politică, pentru a construi un mesaj coerent şi pentru a fi o
opoziţie credibilă.
Evenimente:
Împotriva tuturor pronosticurilor, Conservatorii conduşi de premierul David
Cameron au câştigat majoritatea absolută în Parlamentul Marii Britanii. Astfel,
contrar aşteptărilor alimentate de sondajele de opinie, care arătau o luptă strânsă
între Laburişti şi Conservatori, cu şanse reale pentru Laburişti să ajungă la
guvernare, Conservatorii au obţinut 331 de locuri în Camera Comunelor, cu
cinci mandate de parlamentar mai mult decât era nevoie pentru a atinge pragul
majorităţii din totalul de 650 de parlamentari.
Numărătoarea definitivă a arătat un rezultat cel puţin dezamagitor pentru
Laburişti, care au obţinut doar 232 de locuri, pierzând 25 de locuri faţă de
legislatura trecută. În urma acestui eşec, liderul Laburiştilor, Ed Miliband, a
demisionat vineri, 8 mai, asumându-şi în totalitate responsabilitatea pierderii
alegerilor.

„Marea Britanie are nevoie de un Partid Laburist capabil să se reinventeze

după această înfrângere, astfel încât într-o zi să avem din nou un guvern care
să reprezinte oamenii care se dedică muncii. Acum este momentul ca altcineva
să îşi asume conducerea acestui partid. Imi dau deci demisia, iar Partidul va
putea avea o dezbatere deschisă şi onestă privind calea de urmat”, a declarat
Miliband.
Însă liderul Laburiştilor nu a fost singura victimă a alegerilor din 7 mai. Un alt
partid care a suferit o înfrângere zdobitoare este Partidul Liberal-Democrat, care
a obţinut doar 8 locuri de parlamentari, pierzând 49 faţă de legislatura trecută.
Se pare că prezenţa Liberal-Democraţilor în coaliţia de guvernare ca aliaţi ai
conservatorilor i-a costat scump: liberal-democraţii au fost învinovăţiţi pentru
tot ce a mers rău în ultimii ani, în timp ce conservatorii şi-au asumat toate
meritele pentru reuşitele guvernării. Nick Clegg, liderul Liberal-Democraţilor,
şi-a anunţat la rândul său demisia la scurt timp după aflarea rezultatelor.
Şi liderul partidului ultra-naţionalist UKIP şi-a dat demisia, după ce partidul său
nu a reuşit să obţină decât un singur loc de parlamentar, pierzând un loc faţă de
legislatura trecută. Mai mult decât atât, nici măcar liderul Nigel Farage nu a
reuşit să se impună în circumscripţia în care a candidat.
Semnificaţii:
Adevărata cheie a înţelegerii rezultatelor alegerilor din Marea Britanie este
Scoţia. Aici Partidul Naţionalist Scoţian (SNP) a obţinut 56 din cele 59 de locuri
alocate, desfiinţând practic orice fel de concurenţă politică. Celelalte mari
partide au reuşit să obţină fiecare doar câte un loc de parlamentar, într-o ţară
care pare că şi-a reconstruit identitatea naţională mai puternic după
referendumul ratat de despărţire de Regatul Unit.
Raportat la nivel naţional, SNP a obţinut doar 4,7% din voturi. Însă fiindcă s-a
prezentat doar la urnele din Scoţia, voturile au fost concentrate doar în aceste
circumscripţii, astfel încât cele 1,5 milioane de voturi i-au adus SNP-ului 56 de
mandate parlamentare.
Spre comparaţie, partidul ultra-naţionalist UKIP condus până acum de Nigel
Farage a obţinut 3,8 milioane de voturi la nivel naţional, respectiv 12,6%, însă
fiindcă votanţii au fost răspândiţi pe întreg teritoriul Marii Britanii,
reprezentanţii UKIP nu au reuşit să se impună decât într-o singură
circumscripţie. Or, sistemul electoral din Regatul Unit se bazează pe votul
uninominal, iar câştigătorul este cel care obţine cele mai multe voturi. Faptul că
reprezentanţii UKIP au ajuns pe locul doi în mai multe circumscripţii nu i-a
ajutat cu nimic, deoarece câştigătorul este declarat într-un singur tur de scrutin.
Pentru laburişti, bilanţul este catastrofal: în Scoţia, unul dintre fiefurile
tradiţionale ale principalului partid de stânga din Marea Britanie, laburiştii au
pierdut 40 din cele 41 de locuri de parlamentar pe care le deţinuseră în
legislatura trecută. Pentru scoţieni nu a fost greu să treacă de la votul pentru
laburişti la votul pentru SNP, cu atât mai mult cu cât cele două partide au valori

de stânga comune, iar SNP chiar a avut un discurs anti-austeritate mai percutant
decât laburiştii.
Însă pierderea Scoţiei s-a dovedit a fi dazastruoasă pentru laburişti, care
cochetaseră înainte de alegeri cu ideea unei eventuale alianţe de guvernare cu
SNP. Se pare însă că tocmai această potenţială alianţă a laburiştilor cu SNP-ul a
convins mulţi englezi să voteze cu Partidul Conservator, demonstrând astfel că
strategia electorală a lui David Cameron de a demoniza SNP-ul şi de a accentua
„riscurile” pe care o guvernare laburistă cu sprijinul SNP le-ar fi pus pentru
întreaga Mare Britanie a fost câştigătoare.
Astfel, mesajul lui Cameron s-a concentrat pe sublinierea pericolului ca toate
realizările economice din ultimii ani să fie risipite de o guvernare laburistă fără
direcţii economice clare şi nevită să facă o serie de concesii importante
partenerului scoţian.
Pentru laburişti, cea mai mare problemă a fost că această îngrijorare destul de
răspândită nu s-a reflectat în sondajele de opinie dinaintea alegerilor, astfel încât
campania nu şi-a concentrat mesajele înspre acest public. Acum, după ce
tsunamiul voturilor a distrus speranţele de guvernare ale lui Ed Miliband, analiza
la rece i-a determinat pe unii laburişti să spună că a existat un fel de alianţă
demonică între conservatori şi SNP, deoarece liderul scoţienilor, Nicola
Sturgeon, a făcut în mod repetat afirmaţii alarmiste, care au speriat publicul
englez.
Practic, liderul SNP ar fi făcut jocul conservatorilor, confirmând prin mesajele
naţionaliste tema de campanie principală a lui Cameron.
O altă cauză a şocului pierderii alegerilor pentru laburişti este şi îndepărtarea de
pătura votanţilor tradiţionali ai acestui partid: clasa muncitoare, în special din
nordul Angliei. Muncitorii din clasa sub-medie par acum mai degrabă seduşi de
mesajele ultra-naţionaliste ale UKIP decât de discursul centrist al laburiştilor.
În plus, una dintre provocările viitorului lider al laburiştilor va fi găsirea unui
numitor comun între grupul de votanţi din nordul şi centrul Angliei –
Manchester, Birmingham, Leeds – şi votanţii din Londra. Nevoile de
reprezentare politică sunt diferite: astfel, dacă în nordul Angliei mesajul politic
trebuie ajustat spre stânga, în Londra este privilegiată o abordare de centru,
făcând foarte dificilă misiunea reformării şi repoziţionării politice a laburiştilor.
Victoria absolută a SNP transformă Scoţia într-o ţară aproape cu un partid unic,
devenind astfel o voce puternică şi de neocolit în noua legislatură. În plus,
sentimentul naţionalist al scoţienilor ar putea fi potenţat de noul guvern
Cameron, pe care nu l-au ales, mai ales dacă premierul nu îşi va ţine
promisiunea de a acorda mai multă independenţă Scoţiei, în principal în materie
de autonomie fiscală.
David Cameron şi-a început noul mandat cu un mesaj de unitate: „alegerile pot
fi confruntări dure de idei şi argumente”, a declarat David Cameron, din faţa

Downing Street numărul 10, odată reconfirmat premier de către regina Elisabeta.
„Guvernul pe care l-am condus în ultimii ani a pus fundaţia pentru un viitor mai
bun. Iar acum trebuie să construim pe aceste fundaţii! Cred cu tărie că suntem
pe cale de a realiza lucruri deosebite pentru ţara noastră.
Putem face Marea Britanie unde o viaţă bună poate fi obţinută de oricine este
dispus să muncească şi să fie corect. Crezul nostru se bazează pe oamenii
muncii. Iar guvernul majoritar pe care îl conduc va fi capabil să atingă aceste
obiective”.
Mesajul de unitate pe care l-a avut Cameron odată reconfirmat premier s-a
adresat în primul rând Scoţiei, care nu are aceeaşi viziune politico-economică
precum conservatorii. Însă este posibil ca Scoţia, cu noua reprezentare masivă
prin SNP, să pună cu adevărat probleme noului guvern şi planurilor de
austeritate ale acestuia.
În plus, problema care îi va diviza pe britanici va fi, din nou, apartenenţa la
Uniunea Europeană. Deşi acest subiect nu a fost atât de central pe agenda
electorală precum au crezut europenii continentali, totuşi David Cameron îşi
menţine promisiunile referitoare la referendum, făcute în 2013 pentru a atrage
votanţii UKIP. Astfel, Cameron a confirmat că referendumul va fi orgnizat cel
târziu în 2017.
Pentru Marea Britanie, un astfel de referendum riscă să adâncească diviziunea
cu Scoţia, pro-europeană şi care probabil nu va accepta un vot pentru ieşirea
Marii Britanii din Uniune, ceea ce ar putea duce la un nou referendum scoţian de
separare de Regatul Unit. Pe de altă parte, o eventuală ieşire a Marii Britanii din
Uniunea Europeană ar slăbi poziţia internaţională a ţării, dar mai ales ar anula
orice grad de influenţă pe care l-ar avea în procesul de luare a deciziilor de la
Bruxelles.
Pentru Europa însă urmează o perioadă dificilă, de negocieri dure cu Marea
Britanie, care urmăreşte modificarea tratatelor pentru recuperarea competenţelor
transferate către Bruxelles. Or, celelalte 27 de state membre nu vor accepta cu
uşurinţă modificările substanţiale pe care le cere Cameron, cu atât mai mult cu
cât ar însemna un regres uriaş al procesului de integrare şi chiar slăbirea Uniunii
Europene ca actor pe plan internaţional.
Din punctul de vedere al coeziunii, probabil Uniunea ar funcţiona mai bine fără
Marea Britanie şi ar putea face mai mulţi paşi spre integrare. Însă ”Brexit” ar fi
totuşi un semnal de rău augur pentru proiectul european, fiindcă ar demonstra
reversibilitatea procesului de integrare.
În oricare dintre situaţii, victoria conservatorilor în Marea Britanie dă startul
unei perioade complicate pentru Uniunea Europeană, cu toate implicaţiile pe
care le au oricare dintre cele două scenarii – Marea Britanie votează ieşirea din
Uniune sau reuşeşte să impună modificarea substanţială a tratatelor.

7. Ungaria: joc de sumă nulă pentru Viktor Orban

Alexandru Voicu
Evenimente:
Viktor Orban se află într-o situaţie dificilă din punct de vedere politic, el fiind
tot mai nepopular pe plan intern şi indezirabil pe plan extern. La nivel intern,
popularitatea premierului ungar a început să intre într-un declin accentuat din
primele luni ale acestui an. Erodarea popularităţii sale la nivel extern reprezintă
un trend relativ nou. Relaţiile sale foarte bune cu Moscova au ridicat câteva
semne de întrebare în marile cancelarii europene.
Totuşi imaginea sa a fost una bună, mai ales printre reprezentanţii Partidului
Popularilor Europeni. Însă, în ultima perioadă, premierul ungar are probleme şi
la nivel extern. Două evenimente au determinat revolta liderilor europeni faţă de
Viktor Orban. În primul caz, premierul Orban a declarat că ar dori să deschidă o
dezbatere asupra reintroducerii pedepsei cu moartea.
Această iniţiativă a creat furie şi revoltă la Bruxelles. Preşedintele Comisiei
Europene, Jean-Claude Juncker, a declarat că o astfel de propunere este
inacceptabilă la nivel european. De asemenea, el a subliniat că relaţiile cu
Budapesta s-ar putea degrada, deoarece există o disensiune majoră între
viziunile celor doi actori. Conform preşedintelui Comisiei: „Nu trebuie să
purtăm discuţii asupra unor chestiuni evidente. Sunt un oponent convins al
pedepsei cu moartea din atât de multe motive. Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene interzice în mod clar acest tip de practici, iar premierul
Orban trebuie să declare în cel mai scurt timp că acestea nu sunt intenţiile
sale”.
După această reacţie dură, Janos Lazar, unul dintre apropiaţii premierului Orban
şi şef al cancelariei premierului, a declarat că acesta nu doreşte reintroducerea
pedepsei cu moartea şi că Ungaria îşi va menţine angajamentele faţă de normele
Uniunii Europene.
Un al doilea eveniment cea a creat animozitatea între Budapesta şi Bruxelles
este reprezentat de problema migraţiei. Conform premierului ungar, Budapesta
ar dori să aplice o lege care să limiteze accesul imigranţilor pe teritoriul său.
„Nu dorim să vedem imigranţi în Ungaria”, a declarat Viktor Orban. Tot
premierul ungar a declarat s-ar putea isca „o mare luptă asupra legislaţiei cu
Bruxelles-ul”.
În ceea ce priveşte formatul unui propus chestionar, acesta ar urma să verifice
dacă cetăţenii consideră că imigranţii sunt sursa violenţei sau a terorismului.
Această abordare a fost criticată de oficialii europeni. Louis Michel, parlamentar
liberal belgian şi fost comisar european pentru Dezvoltare şi Ajutor Umanitar, a
declarat: „această stigmatizare sistematică ce leagă imigranţii cu
comportamentul criminal provine dintr-o ideologie de extremă dreapta cu un
caracter populist pronunţat”. Cele două evenimente sunt într-adevăr relevante.

Ele pun în lumină o situaţie de criză, una delicată prin care trece executivul de la
Budapesta. De asemenea, un al doilea sens al acestor evenimente este legat de o
schimbare de retorică. Viktor Orban efectuează o schimbare considerabilă de
discurs, adoptând o perspectivă mai populistă şi mai apropiată de extrema
dreaptă.
Semnificaţii:
Din ultimele evenimente ce au avut loc în Ungaria se poate spune că Viktor
Orban se află în faţa unei alegeri de sumă nulă. El fie va dori să iniţieze
dezbateri care să-i aducă mai multă popularitate la nivel intern, dar oprobriu la
nivel european, fie va alege să-şi consolideze imaginea externă în dauna
legitimităţii interne.
Premierul ungar pare să fie înclinat spre prima variantă. El doreşte să îşi menţină
partidul în poziţia hegemonică şi să iasă învingător la viitoarele alegeri în faţa
candidaţilor care câştigă din ce în ce mai mult teren. Viktor Orban devine tot
mai nepopular în Ungaria, astfel el pare dispus să folosească diferite metode
pentru a opri acest proces. Scandalurile interne, dar şi politica sa externă au
determinat cetăţenii să-şi canalizeze loialităţile către alte partide, în special
Jobbik.
Premierul ungar pare să dorească îndiguirea acestui trend prin folosirea unei
retorici populiste, mai apropiată de Jobbik, pentru a-şi reconsolida statutul.
Desigur, această metodă este indezirabilă la nivel european, iar statutul european
al premierului ungar va avea de suferit. Însă se pare că Viktor Orban îşi asumă
un asemenea deznodământ. De altfel, încă de la revenirea sa la putere, Viktor
Orban nu a avut niciodată relaţii tocmai bune cu Uniunea Europeană.
Animozităţile s-au ţinut lanţ, iar premierul pare să-şi asume această stare de fapt.
Situaţia premierului şi a partidului pe care îl conduce (Fidesz) este una dificilă.
Încă de la începutul anului, cetăţenii au organizat numeroase proteste
antiguvernamentale în marile oraşe ale ţării. Ele fie au criticat înclinaţia
guvernului de a cultiva relaţii mai bune cu Rusia decât cu Uniuniea Europeană,
fie posibilitatea taxării internetului.
În consecinţă, popularitatea Fidesz a scăzut simţitor. Acest fapt a putut fi
observat în cadrul a două scrutinuri regionale.
Deşi Fidesz pleca din poziţia de favorit, alegerile au fost câştigate de alţi
candidaţi. Pe 22 februarie, candidatul Fidesz Lajos Nemedi a fost înfrânt de
către candidatul independent susţinut de către spectrul politic de stânga, Zoltan
Kesz. Conform numărătorii finale, Zoltan Kesz a reuşit să obţină 42.66% din
voturi, în timp ce Lajos Nemedi, din partea Fidesz a fost ales de doar 33.64%
din alegători. Această înfrângere a dus la sfârşitul super-majorităţii de două
treimi a Fidesz.
Celălalt scrutin ce a punctat declinul Fidesz a avut loc în regiunea Tapolca-Ajka-
Sümeg. În acest caz, câştig de cauză a avut reprezentantul Jobbik.
Reprezentantul Jobbik, Lajos Rig, a câştigat, primind 35,27% din voturi, iar

Zoltán Fenyvesi, din partea Fidesz, 34,38%, urmat de reprezentantul socialiştilor

din MSZP, Ferenc Pad, care a fost votat de 26,27% din alegători.
Rezultatele neaşteptat de slabe îl plasează pe Viktor Orban într-un con de umbră
şi îl determină să îşi redefinească discursul. În momentul actual, Jobbik pare să
fie pe val, iar discursul său dă semne că este cel mai persuasiv.
De aceea, Viktor Orban doreşte să oprească avansul Jobbik prin emularea unor
caracteristici care îi sunt intrinseci. De altfel, preşedintele Jobbik, Gabor Vona,
l-a acuzat pe Viktor Orban că îi copiază ideile.
Aceasta este o critică remarcabilă, dar şi îngrijorătoare. Desigur, ea nu este
nefondată. Introducerea pedepsei cu moartea reprezintă un punct important şi
tradiţional al dezideratelor politice privilegiate de Jobbik. De asemenea, poziţia
ostilă faţă de imigranţi reprezintă o altă caracteristică specială care a fost
vehiculată eminamente de Jobbik. Viktor Orban sesizează succesul discursului
Jobbik, îl emulează, dar o face în dauna relaţiilor cu Uniunea Europeană. Este
fără doar şi poate un calcul pragmatic, dar periculos.
Din punctul de vedere al deciziei de politică externă, dinamicile politice din

ţara vecină reprezintă un motiv de îngrijorare pentru România. O apropiere mai
accentuată a Fidesz de discursul extremei dreapta punctează o turnură
periculoasă nu doar pentru scena politică internă a Ungariei, dar şi pentru vecinii
săi.
Mefienţa şi îngrijorarea a fost expusă şi de către ministrul de Externe român,
Bogdan Aurescu, care a efectuat o vizită la Budapesta, joi 7 mai. El a discutat
probleme ce ţin de colaborarea în problemele minorităţilor naţionale, dar şi
evoluţiile din vecinătatea estică şi cooperarea în cadrul NATO.
Astfel de consultări şi întrevederi sunt benefice şi utile, mai ales într-o perioadă
de schimbări şi reconfigurări. România trebuie să fie conectată continuu la
pulsul scenei politice ungare pentru a şti cum să-şi calibreze mai bine poziţia
faţă de acest stat. Contextul volatil de securitate ar trebui să ne determine să fim
mai vigilenţi în faţa situaţiilor potenţial periculoase şi a oportunităţilor de
cooperare.
Riscuri şi tendinţe de evoluţie:

Ungaria riscă să se alieneze şi mai mult de familia europeană. Apropierea de
Rusia, dar şi derapajul spre un discurs populist şi extremist reprezintă factori ce
îndepărtează Budapesta de Uniunea Europeană. Cândva percepută ca statul fost-
comunist cel mai de succes, Ungaria demonstrează astăzi că reprezintă o
problemă. Solidaritatea sa în privinţa problemelor europene este minimă, iar
drumul pe care şi-l defineşte este unul independent, separat de anagajamentele
făcute în prealabil.
Ungaria prezintă un risc şi mai important prin comportamentul pe care l-a afişat
în ultimii ani. Acest risc este reprezentat de creşterea graduală a deficitului
legitimitate a proiectului european.

Marea Britanie, Ungaria şi Grecia sunt doar câteva din statele europene care par
să fie înclinate spre un drum mai degrabă independent faţă de Uniune. O
delegitimare mai pronunţată a proiectului Uniunii Europene ar putea fi
periculoasă. Desigur, trebuie menţionat că delegitimarea îşi are sursa în
înţelegerea greşită a proiectului european. Deşi el are scop crearea prosperităţii,
scopul central a fost şi va fi menţinerea păcii între statele europene.
Atât timp cât statele vor continua să înţeleagă Uniunea exclusiv în termeni
economici, atunci delegitimarea sa va continua să existe şi să se perpetueze.
Însă, dacă vor fi înţelese rădăcinile sale istorice, atunci un eşec al acestui proiect
ar putea fi evitat.
În ceea ce priveşte tendinţele viitoare, Ungaria va continua un drum instabil şi
sinuos din punct de vedere politic. Jobbik ar putea să-şi continue ascensiunea.
Fidesz, la rândul său, va încerca să limiteze creşterea Jobbik prin interiorizarea
unor elemente care îi sunt caracteristice partidului de extremă dreapta. Viktor
Orban va face tot ce îi stă în putinţă pentru a-şi recăpăta strălucirea din trecut.
Totuşi, el pare înclinat să îşi consolideze imaginea la nivel intern prin
dezavuarea unor valori europene fundamentale.
8. Încontro se îndreaptă relaţia dintre Turcia şi Republica Turcă a Ciprului

de Nord?
Adina-Elena Cincu
Evenimente:
Pe data de 6 mai, noul preşedinte ales al Republicii Turce a Ciprului de Nord,
Mustafa Akinci a realizat prima sa vizită în Turcia, pe fondul tensiunilor
însemnate în ceea ce priveşte relaţia dintre Ankara şi statul cipriot nordic.
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan şi Mustafa Akinci au discutat în
principal despre importanţa reiniţierii negocierilor de pace susţinute de ONU în
vederea identificării celei mai bune căi pentru soluţionarea conflictului etnic
vechi de decade ce a divizat insula cipriotă.
Context:
Drept răspuns la lovitura de stat din 1974 a ciprioţilor greci, susţinuţi de junta
militară aflată la putere în Atena, pentru înlăturarea preşedintelui Makarios,
Turcia a declanşat operaţiunea Atilla pentru a proteja drepturile minorităţii
cipriote turce de pe insulă. După această acţiune a statului turc, ce nu a fost
receptată la nivelul comunităţii internaţionale drept o operaţiune de protejare a
drepturilor ciprioţilor turci, ci mai degrabă drept o invazie a Ciprului, în
noiembrie 1983, Turcia a proclamat independenţa părţii nordice a insulei, de
atunci ,,Republica Turcă a Ciprului de Nord”, recunoscută numai de Turcia.
Răspunsul Comisiei Europene din 1989 privind aplicaţia depusă de statul turc

pentru o viitoare aderare la UE a demonstrat că soluţionarea problemei cipriote

nu poate fi separată de parcursul european al Turciei, iar drumul către
îmbunătăţirea relaţiilor Turcia-UE a trecut pe la Atena şi Nicosia, capitala
Republicii Ciprului, stat recunoscut la nivel internaţional.
Turcia nu a fost niciodată de acord cu pretenţia Republicii Cipriote privind
exercitarea suveranităţii asupra întregii insule, inclusiv a teritoriului Republicii
Turce a Ciprului de Nord. Problema cipriotă şi aderarea Turciei la UE au
declanşat şi mai multe controverse, atunci când Republica Ciprului a aplicat, în
iulie 1990, pentru aderarea la UE în numele întregii insule.
Deşi, conform deciziilor Summit-ului de la Helsinki din decembrie 1999,
soluţionarea problemei cipriote nu a reprezentat o precondiţie pentru aderarea
Republicii Ciprului sau a Turciei la UE, Ankara a fost percepută drept un actor
cheie ce putea contribui la identificarea unei soluţii de durată, soluţionarea
problemei cipriote devenind astfel o prioritate pe termen scurt a parteneriatului
de aderare al Turciei şi o condiţie sine-qua-non pentru aderarea statului turc.
La 1 mai 2004, Republica Ciprului, stat recunoscut la nivelul comunităţii
internaţionale, a devenit membru UE, însă deoarece Republica cipriotă s-a
alăturat UE ca o insulă divizată, aplicarea acquis-ului comunitar în nordul
Ciprului a fost suspendată.
Un puternic conflict a izbucnit între Ankara, Nicosia şi Atena referitor la
exploatarea resurselor energetice din zona economică exclusivă a Ciprului.
Tensiunile actuale se datorează faptului că Republica Cipriotă a anunţat, în
octombrie 2014, suspendarea discuţiilor de pace, ca rezultat al crizei din
Mediterana de Est, iar tensiunile s-au adâncit după începerea explorării
resurselor de gaz din zona economică exclusivă a Republicii Cipriote. Turcia a
trimis vasul de cercetare seismică Barbaros, precum şi o navă de război pentru a
urmări îndeaproape activităţile platformei cipriote greceşti în zona economică
disputată a insulei.
Mişcarea a fost percepută de către liderii ciprioţi şi cei greci drept o încălcare
flagrantă a zonei economice exclusive cipriote, precum şi a suveranităţii unui
stat membru UE. Apelurile guvernului cipriot şi al celui grec au avut o rezonanţă
şi la nivel european, deoarece pe 10 noiembrie, Parlamentul European a votat o
rezoluţie referitoare la acţiunile Turciei, despre care s-a considerat că produc
tensiuni pe insula cipriotă, cerând Ankarei să acţioneze în conformitate cu
dreptul internaţional, deplângând escaladarea ameninţărilor şi acţiunea
unilaterală împotriva Republicii Cipru.
Semnificaţii:
Mustafa Akinci a fost ales cu 60.3% din voturi în al doilea tur de scrutin, pe data
de 26 aprilie. După obţinerea victoriei, noul preşedinte turc cipriot a ţinut să îşi
anunţe poziţia sa oficială faţă de maniera în care Ankara va trebui să se
raporteze la statul cipriot turc, una total distinctă de cea gândită de liderii turci,
şi anume una a partenerilor egali.

Recep Tayyip Erdogan a sancţionat puternic afirmaţiile lui Akinci şi l-a avertizat
pe acesta în ceea ce priveşte obţinerea unui statut de egal în relaţia cu statul turc,
atât timp cât Ankara finanţează bugetul de stat al ciprioţilor turci. Erdogan l-a
avertizat pe Akinci să îşi modereze discursul, reamintindu-i că ,,Turcia este
patria mamă care a avut mereu grijă de copii săi de pe insulă”, iar Akinci a
întrebat retoric de ce Erdogan nu îşi doreşte ca turcii ciprioţi să se maturizeze, să
se dezvolte, liderul turc opunându-se vehement ieşirii statului cipriot turc de sub
mantia ,,protectoare” a Ankarei.
Ce trebuie reţinut în ceea ce priveşte relaţia dintre Ankara şi statul cipriot turc
este că, deoarece Republica Turcă a Ciprului de Nord este recunoscută drept stat
suveran numai de către Turcia, în timp ce întreaga comunitate internaţională a
acordat deplină recunoaştere sudului Ciprului drept unicul guvern al insulei,
turcii ciprioţi au fost puternic izolaţi, devenind extrem de dependenţi de Ankara
şi de finanţarea turcă pentru bugetul de stat, element ce a influenţat puternic
relaţia de însemnată subordonare între cele două state.
Alegerea lui Akinci a oferit speranţe importante pentru reiniţierea discuţiilor de
reunificare pe insula cipriotă, negocieri blocate în ultimii ani, noul lider
acceptând să se întâlnească şi să discute mult mai cuprinzător numeroasele
aspecte problematice între cele două state cu reprezentantului grecilor ciprioţi,
Nicos Anastasiades. Deşi întâlnirea dintre cei doi lideri ciprioţi a fost anulată,
faptul că Akinci a declarat că prima întrevedere a sa urma să fie cu liderul
cipriot grec şi nu cu preşedintele turc, Akinci a încălcat tradiţia dintre Turcia şi
Republica Turcă a Ciprului de Nord, conform căreia liderii ambelor state ar
trebui să realizeze primele lor vizite oficiale în cele două capitale, Ankara şi
Nicosia de Nord (Lefkosa) pentru a-şi sublinia coerenţa şi puterea alianţei.
Erdogan şi-a demonstrat angajamentul faţă de credinţa importanţei sublinierii
relaţiilor strânse şi a solidarităţii cu statul turc cipriot când a întreprins prima sa
vizită oficială în calitate de preşedinte al Republicii Turce în Lefkosa. Liderul
cipriot grec, Anastadiades, a lăudat alegerea lui Akinci drept preşedinte al
Republici Turce a Ciprului de Nord, după ce a câştigat în faţa lui Derviş Eroglu,
aliat însemnat al lui Erdogan şi al guvernării AKP.
În Nicosia a avut loc în luna mai o întâlnire specială între liderii Egiptului,
Greciei şi Republicii Cipriote privind sporirea cooperării în materie de
securitate, energie şi în domeniul economic, eveniment ce a părut să contribuie,
după retorica dură a lui Erdogan la adresa lui Akinci, la izolarea regională a
statului turc.
Accentul principal în discuţiile dintre Erdogan şi Akinci a căzut pe importanţa
identificării celei mai potrivite maniere de soluţionare de durată a conflictului
dintre cele două comunităţi cipriote, Akinci declarând după întâlnirea cu
Erdogan că ,,vom face eforturi ca anul 2015 să devină anul soluţionării
conflictului cipriot, dar asta nu depinde numai de noi”. Preşedintele turc, Recep
Tayyip Erdogan a subliniat că susţine puternic o reiniţiere rapidă a discuţiilor de
pace blocate, făcând un apel la liderii ciprioţi greci pentru a adopta o abordare

echilibrată şi de a se alătura negocierilor, cerându-le acestora să ,,depună

eforturi sincere”, aceasta fiind în viziunea Ankarei singura modalitate în care în
2015 se va putea cu adevărat îndeplini dezideratul vechi de decade de
reunificare a comunităţilor etnic diviziate, într-un stat unitar, solid.
Din punct de vedere strategic, România este interesată de evoluţiile direcţiilor

de politică externă ale Ankarei, ca şi într-o mai bună cooperare cu reprezentanţii
Republicii Turce a Ciprului de Nord, care să contribuie la soluţionarea echitabilă
şi cuprinzătoare a problemei insulei cipriote divizate. O astfel de abordare
echilibrată din partea liderilor de la Ankara poate conduce la revitalizarea rolului
regional al Turciei şi la o importanţă mai mare în modelarea dinamicilor
regionale.
Riscuri:
Deoarece noul preşedinte al Republicii Turce a Ciprului de Nord şi-a subliniat o
poziţie destul de puternică în raport cu statutul de egalitate pe care Ankara ar
trebui să îl acorde statului cipriot turc, respingând subordonarea pe care liderii
turci o susţin cu tărie, guvernarea de la Ankara ar trebui să acorde o deosebită
atenţie victoriei lui Akinci, manierei în care opinia publică în rândul comunităţii
cipriote turce se modelează şi a modului în care o nouă repoziţionare în procesul
de pace, mult mai deschisă către negocieri şi compromis este prezentată de
liderii ciprioţi turci şi în special în contextul în care pare că Republica Cipriotă
îşi consolidează reaţiile cu Grecia şi Egipt, importante state cu care Ankara nu
are relaţii extrem de bune.
În contextul în care preşedintele egiptean, Fattah al-Sisi, puternic criticat de
Erdogan drept un conducător ilegitim, care a înlăturat guvernarea legitimă a lui
Mohamed Morsi şi a grupării islamiste Frăţia Musulmană, a declarat intenţia de
a spori cooperarea în domeniul energetic cu Grecia şi Republica Cipriotă,
Ankara va trebuie să identifice foarte clar maniera în care se va poziţiona faţă de
aceste evoluţii regionale însemnate, pentru a vedea cât mai clar care sunt cele
mai bune opţiuni de a ieşi din izolarea regională şi de a avea un cuvânt de spus
nu numai în procesul reunificării cipriote, cât şi în ceea ce priveşte justa
diviziune a resurselor recent descoperite în largul coastei cipriote.
Criticii Turciei vorbesc deja despre “politica externă defectuoasă a Turciei”,
„eşecul clar al politicii elaborate de fostul ministru de externe, Ahmet Davutoglu
de zero probleme cu vecinii, care s-a transformat mai degrabă în zero vecini fără
probleme” şi este vital pentru liderii turci să identifice cele mai bune căi pentru
scoaterea Turciei din izolarea regională, de a împiedica formarea unor blocuri şi
alianţe împotriva sa, astfel încât să îndeplinească grandiosul plan al guvernării
AKP care ar transforma Turcia într-un lider al Orientului Mijlociu.
Liderii de la Ankara ar trebui să acorde o atenţie însemnată victoriei lui Akinci
şi să analizeze frustrarea cetăţenilor ciprioţi turci în faţa superiorităţii exagerate
percepute a oficialilor turci ce ilustrează poate o dorinţă viitoare de confruntare a

guvernării AKP în dorinţa îndepărtării imaginii Republicii Turce a Ciprului de

Nord de simplu copil al Turciei, aflat sub constanta sa presiune şi supraveghere
şi de ţintire către o politică externă şi internă mult mai independentă care să
reflecte interesele lor reale. Deşi ciprioţii turci sunt puternic conştienţi de
puterea Ankarei şi de faptul că orice plan de pace de reunificare a insulei nu se
va putea realiza fără acordul statului turc, ciprioţii turci nu mai par a fi dornici să
urmeze atât de strict o linie politică determinată în totalitate de interesele
geostrategice ale Ankarei.
Perceputul autoritarism crescând al liderilor turci reprezintă o însemnată
preocupare în rândul comunităţii cipriote turce, politicile islamiste ale AKP ce s-
au dezvoltat în special după 2011 sunt în puternică contradicţie cu convingerile
şi credinţele turcilor ciprioţi, aceştia temându-se de efectele pe care o impunere
fără restricţii a politicii regionale şi interne a Turciei o poate avea pentru statul
lor.
Ankara este pusă într-o situaţie extrem de dificilă, căci va trebui să îndepărteze
aceste temeri ale ciprioţilor turci şi să demonstreze că statul turc sub Erdogan nu
se abate de la valorile şi principiile democratice de bază, că reprezintă încă un
stindard solid al guvernării statului de drept, acţiuni ce vor fi totuşi extrem de
dificil de susţinut, în special în contextul în care la nivel internaţional imaginea
Ankarei este puternic asimilată cu cea a unui stat cu însemnate tendinţe
autocratice. Acesta este un semnal extrem de important pe care Ankara ar trebui
să îl perceapă şi să-l evalueze la adevărata sa dimensiune, căci o astfel de
atitudine a liderilor ciprioţilor turci de puternică angajare în negocierile cu liderii
ciprioţi greci poate duce la un acord de reunificare a insulei, chiar şi parţial, în
faţa căruia Erdogan nu se va putea opune, independent de interesele sale
geopolitice, acordul fiind probabil susţinut de întreaga comunitate internaţională.
Dacă liderii ciprioţi greci vor fi dispuşi să se alăture sincer şi fără întârziere
eforturilor pe care noul preşedinte turc cipriot pare că le-a iniţiat alături de
Ankara, de identificare a soluţiilor echitabile care să pună capăt conflictului de
pe insula cipriotă, este posibil ca anul 2015 să fie martor al unor evoluţii
însemnate în aceste negocieri, care să ofere speranţa că soluţii mutual benefice,
cuprinzătoare pot fi cu adevărat obţinute. Anastasiades, reprezentantul cipriot
grec, a declarat că îi va oferi lui Akinci informaţii privind minele de teren anti-
personal din zona munţilor Pentadaktylos, mişcare larg percepută drept un pas
important în discuţiile de reunificare ale insulei.
De asemenea, declaraţia lui Akinci, care a susţinut că va redeschide Maras, un
oraş abandonat care a fost închis de la intervenţia militară de pe insulă din 1974,
reprezintă un exemplu al măsurilor de construire treptată a încrederii pe care
Republica Turcă a Ciprului de Nord este dispusă să le adopte în procesul de
negocieri cipriote, iar alături de suportul însemnat al Ankarei poate contribui

treptat la redeschiderea comerţului şi turismului, care să ajute statul cipriot turc

să se dezvolte.
Totuşi, premierul grec Tsipras a declarat în Nicosia că va lansa consultări cu
Egiptul şi Republica Cipriotă pentru stabilirea graniţelor maritime în estul
Mediteranei, în zone în care consimţământul terţelor părţi nu e necesar. Zona
maritimă exclusivă a Ciprului este guvernată de Convenţia ONU privind Dreptul
Mărilor, însă Ankara, care nu este un semnatar al convenţiei, pune sub semnul
întrebării dreptul guvernului cipriot grec recunoscut internaţional de a explora
gazul şi petrolul din aceste zone.
Discuţiile de livrare a gazelor din Republica Cipriotă via Egipt ce s-au purtat în
Nicosia reprezintă încă un pericol pentru interesele Ankarei, care s-a opus
vehement unilateralei utilizări şi exploatări a resurselor energetice de către
ciprioţii greci, declarând chiar că o asemenea opţiune nu este una fezabilă din
cauza preţului în scădere al petrolului şi costului ridicat al gazului natural
lichefiat, parteneriatul dintre ciprioţii greci şi Egipt fiind mai degrabă considerat
o decizie politică.
Turcia va trebui să utilizeze extrem de atent mijloacele diplomatice încât să nu
permită să fie înlăturată din marele joc energetic ce începe a fi jucat în regiune,
iar o abordare echilibrată faţă de toate părţile, care să aibă în vedere de o
manieră cuprinzătoare interesele distincte ale tuturor părţilor poate permite
Ankarei să continue să se prezinte drept cea mai bună opţiune de transport a
gazelor în estul Mediteranei către pieţele europene. Pe de altă parte, în timpul
întâlnirii din Ankara dintre Erdogan şi Akinci, liderul turc a anunţat susţinerea
solidă pentru Republica Turcă a Ciprului de Nord, anunţând că proiectul de
furnizare a apei către ciprioţii turci ce urmează a fi finalizat în iulie-august, va
deveni proiectul secolului, acesta contribuind la dezvoltarea economică
însemnată a insulei şi oferind Republicii Turce a Ciprului de Nord apă pentru
următorii 50 de ani.
Acest proiect măreţ – primul în ceea ce priveşte design-ul, deoarece apa va fi
furnizată de la cel mai sudic punct din Turcia către partea nordică a insulei
printr-o conductă de 80 km pe sub Marea Mediterană - reprezintă un pas
important şi subliniază angajamentul turc de a susţine în continuare statul cipriot
turc, fie din pură solidaritate şi devotament, fie din dorinţa de a-şi menţine
importante pârghii de putere asupra sa, astfel încât să nu îi permită apropierea
deplină mult prea periculoasă de Grecia şi Republica Cipriotă dincolo de
propriile sale decizii.
Rămâne de văzut dacă discursul lui Erdogan şi atitudinea puternic paternalistă
faţă de Republică Turcă a Ciprului de Nord vor afecta relaţiile cu această
entitate recunoscută official de Ankara drept stat, însă este extrem de important
ca Erdogan să conştientizeze alături de liderii ciprioţi turci că cele două părţi au
nevoie unul de celălalt în îndeplinirea ţelurilor lor. Erdogan a avertizat însă
extrem de clar că este dificil ca Turcia să privească Republica Turcă a Ciprului
de Nord de pe poziţii de egalitate, atât timp cât statul turc a plătit un preţ pentru

nordul Ciprului şi continuă să susţină financiar statul şi să lupte pentru Ciprul de

Nord în arena internaţională, astfel încât Turcia va continua probabil să vadă
statul turc cipriot aşa cum ,,o mamă îşi vede copilul”.
Pe de altă parte, poziţia constantă a lui Akinci, care a fost puternic critică la
adresa comandanţilor militari turci din statul cipriot turc, cerând cu putere o
relaţie demnă cu Turcia şi legături bilaterale bazate pe principiul egalităţii, va
continua de-o manieră însemnată să influenţeze evoluţia relaţiilor dintre cele
două state şi rămâne de văzut dacă o armonizare echilibrată va putea fi realizată.
Rămâne de urmărit cum va acţiona Akinci în raporturile sale cu liderii turci,
acesta fiind considerat un moderat în privinţa Ciprului, federalist şi adept al
Planului Annan, distinct ca şi abordare faţă de viziunea lui Derviş Eroglu, mult
mai conservator, care a propus un aranjament federal slab, un stat cipriot turc
clar separat şi legături extrem de puternice cu Turcia.
Liderii turci vor susţine în continuare o soluţie justă, de durată şi viabilă, bazată
pe un parteneriat nou care să rezulte în două state egale politic în Cipru, să
ilustreze voinţa deplină a ambelor comunităţi, bazate pe reconciliere şi statut
egal, sperând că astfel insula Ciprului şi estul Mediteranei se vor transforma
într-o regiune paşnică şi stabilă. Oare va respecta Akinci avertizările lui Erdogan
conform cărora nu ar trebui să se grăbească să încheie orice acord privind
reunificarea insulei care nu ar lua în considerare şi poziţia Turciei, problema
cipriotă continuând a fi privită în Ankara drept un aspect strâns legat de
interesele naţionale turce?
9. Irak – conflictul intern şi evoluţiile politice

Lucian Ştefan
Evenimente:
Gruparea jihadistă autointitulată Statul Islamic a lansat o nouă ofensivă asupra
celei mai mari rafinării din Irak, Baiji, unde forţele de securitate irakiene,
împreună cu aliaţii săi, se confruntă cu una din cele mai intense lupte de la
începerea contraofensivei împotriva grupării jihadiste. Rafinăria se află în
apropierea oraşului Baiji, la aproximativ 200 de km la nord de Bagdad, fiind un
important punct strategic pe ruta Bagdad-Mosul, dar şi un centru economic,
deoarece guvernul central depinde de veniturile realizate din vânzările
produselor petroliere, inclusiv pentru a susţine lupta împotriva grupării
extremiste sunnite.
Obţinerea controlului asupra zonei Baiji este un adevărat test pentru armata
irakiană şi este un pas esenţial în campania militară a Bagdadului împotriva
Statului Islamic, cu obiectivul strategic declarat de recucerire a oraşului Mosul.
Membrii Statului Islamic, care controlează peste 80% din instalaţiile rafinăriei,
sunt conştienţi că nu vor fi ţintele atacurilor aeriene ale coaliţiei internaţionale
sau ale artileriei irakiene, deoarece aceştia nu doresc distrugerea infrastructurii.

Cu toate acestea, coaliţia internaţională a lansat atacuri aeriene asupra rutelor de

aprovizionare, precum şi a elementelor Statului Islamic aflate în zona de
proximitate a rafinăriei. Situaţia de pe teren este îngrijorătoare şi complexă,
pentru că armata irakiană şi aliaţii săi au suferit importante pierderi.
Semnificaţii:
Forţele de securitate irakiene sunt în pericol de a pierde controlul instalaţiei
strategice petroliere Baiji, ţinând cont de faptul că Statul Islamic controlează
zone întinse în interiorul rafinăriei şi au pus sub stare de asediu trupele irakiene
rămase, reuşind să împiedice buna funcţionare a rutelor de aprovizionare ale
armatei irakiene. De asemenea, Statul Islamic a folosit mai multe atentate
sinucigaşe în scopul de a cuceri teren în zona instalaţiilor de rafinare.
În acest context, guvernul de la Bagdad a luat decizia de a trimite noi
detaşamente de militari, precum şi miliţiile şiite pro-iraniene, pentru a încerca să
oprească asediul grupării jihadiste.
Trebuie subliniat faptul că situaţia de la rafinăria Baiji este în pericol să scape în
totalitate de sub control. Asediul şi ocuparea rafinăriei Baiji de către Statul
Islamic demonstrează că deschiderea de noi fronturi de luptă în scopul de a
destabiliza forţele irakiene este o strategie eficientă a grupării jihadiste.
Acelaşi lucru se poate spune şi despre înfrângerea forţelor de securitate irakiene
în apropierea lacului Tharthar, aflat la 120 km nord-vest de Bagdad, unde 140 de
militari irakieni au fost ucişi, astfel încât Statul Islamic controlează barajul, unde
a deschis deja două porţi. În cazul în care gruparea jihadistă deschide toate
porţile barajului, există posibilitatea ca Bagdadul să fie inundat.
Iniţiativa Statului Islamic de a muta confruntarea în interiorul instalaţiilor
rafinăriei, iar aceasta la o intensitate sporită, denotă şi alte câteva aspecte:
- în primul rând transformarea instalaţiilor în câmp de luptă, cu asumarea
conştientă a faptului că vor fi afectate semnificativ capacităţile industriale,
denotă foarte clar faptul că gruparea jihadistă a renunţat definitiv să mai
spere la un control total asupra veniturilor posibil de obţinut prin buna
funcţionare a rafinăriei;
- în al doilea rând, se observă că această tactică a translaţiei luptei în
interiorul unui obiectiv pe care guvernul de la Bagdad nu poate să-şi
permită să-l distrugă prin bombardamente (de aviaţie sau/şi de artilerie)
arată că gruparea jihadistă se foloseşte de acest „scut economic”,
conştientă de faptul că are, cel puţin la acest moment, capacităţi militare
inferioare forţelor oficiale irakiene.
- în ultimul rând, se poate aprecia că această iniţiativă reprezintă un act prin
care se doreşte să se contracareze pierderea de imagine a capacităţilor
militare ale Statului Islamic.
Se aplică ceva ce este cunoscut în sport – „cea mai bună apărare este atacul”, dar
care nu are aceleaşi valenţe în domeniul militar.

În acest context, se poate spune că strategia Statului Islamic, cel puţin până în
prezent, este un succes de moment şi o dovadă clară că încă are capabilitatea de
a lupta împotriva unui inamic care îi este din multe puncte de vedere superior.
Evident, aceste victorii locale ale grupării jihadiste au avut loc asupra unor ţinte
de nivel tactic unde coaliţia internaţională nu poate să intervină cu atacuri
aeriene precise, cum s-a întâmplat în lupta de eliberare a oraşului Tikrit.
Statul Islamic a profitat de „victoria” de la rafinăria Baiji în propaganda sa şi a
făcut public, prin canalele media ale grupării, unele imagini şi videoclipuri cu
atacuri împotriva armatei irakiene. Propaganda nu este utilizată şi de Bagdad, cu
toate că este un element de o importanţă semnificativă pe câmpul de luptă.
În acelaşi context, trebuie amintit faptul că se dezvoltă un război mediatic care
poate avea repercusiuni greu de anticipat. Este semnificativă relansarea
informaţiilor referitoare la pierderile de vieţi în rândul civililor (în special femei
şi copii) ca urmare a atacurilor aeriene ale coaliţiei internaţionale. Pe de altă
parte, sunt prezentate în detaliu noi atrocităţi comise de membrii Statului Islamic
asupra unor categorii sociale.
Pentru un observator mai puţin pregătit şi informat va fi o problemă de percepţie
şi de selectare a priorităţilor. Fără o explicare clară, care să permită înţelegerea
inclusiv la nivelul celor mai puţin educaţi, există posibilitatea ca să continue
procesul de recrutare la nivel internaţional de noi membrii ai grupării jihadiste.
Trebuie subliniat faptul că actualul guvern irakian condus de premierul Haider
al-Abadi, precum şi elita politică şi culturală au început să abordeze unele
măsuri pentru perioada post-Statul Islamic, problemă care este oportună şi este
fundamentală pentru populaţia irakiană.
Irakul se află la răscruce de drumuri şi deciziile ţării din prezent vor influenţa
evoluţiile interne după ce Statul Islamic va fi alungat. În acest sens, viitorul
statului irakian depinde de viziunea mediului politic.
Dacă elitele irakiene încearcă să construiască un Irak unit, acestea trebuie să
restabilească un sentiment de solidaritate în lupta împotriva Statului Islamic.
Dacă componente importante emergente - cum ar fi Unităţile de Mobilizare
Populară, forţele kurde Peshmerga şi clanurile sunnite - duc un război în mod
unilateral, fără coordonare, împotriva Statului Islamic, însemna că aceştia au
ales să nu restabilească unitatea irakiană.
Trebuie subliniat faptul că cele două forţe militare capabile să se confrunte cu
Statul Islamic - Unităţile de Mobilizare Populară, predominant şiite, şi
Peshmerga - sunt incapabile să guverneze zonele sunnite pentru o perioadă de
timp considerabilă. Acest lucru se datorează faptului că, în urma înfrângerii
Statului Islamic (în orice zonă), combatanţii şiiţi sau kurzi vor trebui să aleagă
între două opţiuni simple: ori să se întoarcă acasă, ori să trăiască în armonie cu
locuitorii acestor zone.
În cazul în care se vor redisloca către zonele de provenienţă sau nu vor stabili
relaţii clare de convieţuire paşnică cu populaţia locală sunnită, există
posibilitatea să apară noi organizaţii extremiste. Până în prezent, acţiunile

forţelor kurde Peshmerga indică faptul că nu doresc să elibereze oraşul Mosul în

mod unilateral, aşteptând şi participarea forţelor irakiene cu componentă sunită.
Acest aspect subliniază o înţelegere a naturii conflictului intern, regional şi
internaţional – o înţelegere care trebuie să fie, de asemenea, prezentă atunci când
liderii din Bagdad vorbesc numai despre dorinţa Unităţilor de Mobilizare
Populară şi a armatei de a elibera Anbar şi Mosul înainte de a atinge toate
obiective politico-militare necesare pentru a realiza o astfel de sarcină.
Aceste obiective necesită stabilirea unui echilibru între reabilitarea capacităţilor
militare ale forţelor de securitate irakiene - în calitate de garanţi ai suveranităţii
ţării - şi sprijinul primit din partea trupelor de voluntari, din Unităţile de
Mobilizare Populară, sau din partea clanurilor sunnite. Acest lucru se încadrează
în contextul unei "Gărzii Naţionale", permiţând exploatarea capabilităţilor
acestei noi forţe militare în colaborare cu forţele kurde Peshmerga.
Acestea ar trebui să fie condiţiile minim necesare pentru solidaritatea socială şi
politică care vizează eliberarea zonelor ocupate de Statul Islamic, fără pierderea
Irakului ca stat viabil.
Guvernul de la Bagdad ar trebui să pună mai mult accent pe “conceptul de stat”,
care ar putea să fie motivul pentru care acest război să fie definit ca unul dintre
stat şi non-stat, lege şi fărădelege, precum şi ca o luptă pentru democraţie,
justiţie socială şi drepturile omului.
Irakienii nu pot salva Irakul decât dacă îmbrăţişează conceptul de construire a
statului în eforturile lor de a elibera ţara de Statul Islamic. Orice altă acţiune,
care este fundamental în contradicţie cu conceptul de stat, va evolua, cel puţin
din punct de vedere internaţional, într-un război sectar în care o facţiune
încearcă să o domine pe cealaltă. Acest rezultat ar putea duce la dezintegrarea
ţării, indiferent de capacitatea unei secte de a aplica în mod unilateral o lovitură
decisivă Statului Islamic, cu repercusiuni zonale într-o regiune extrem de
sensibilă - Orientul Mijlociu.
Un aspect important în războiul împotriva Statului Islamic îl reprezintă faptul că,
după ani de reticenţă de a înarma şi instrui luptătorii tribali sunniţi, autorităţile
irakiene şi-au dat acordul pentru crearea unei miliţii sunnite din aproximativ
1.000 de voluntari pentru a ajuta forţele de securitate irakiene pe frontul de vest
al provinciei Anbar.
Triburile sunnite din Anbar au jucat un rol decisiv în înfrângerea reţelei al-
Qaeda în 2006, dar ulterior fostul guvern condus de Nouri al-Maliki a sistat
finanţările pentru aceste forţe sunnite, fiind acuzate că au susţinut indirect Statul
Islamic.
Această decizie a Bagdadului de a înarma voluntarii sunniţi vine în contextul în
care regiunea Anbar are un nou guvernator, Souhaib al-Rawi, precum şi la scurt
timp după ce SUA au luat în calcul posibilitatea de a înarma triburile sunnite în
mod unilateral, ceea ce a creat nemulţumiri în rândul unor oficiali irakieni. În
altă ordine de idei, Bagdadul preferă el însuşi să înarmeze şi să instruiască
sunniţii decât să o facă aliaţii săi.

Evident că Bagdadul nu va înarma şi instrui aceşti voluntari sunniţi în mod

corespunzător pentru a putea lupta împotriva unui inamic ca Statul Islamic, dar
astfel Bagdadul începe să le satisfacă o parte din cerinţele sunniţilor.
Lupta pentru rafinăria Baiji va fi de lungă durată şi va fi una în care forţele de
securitate irakiene împreună cu aliaţii lor vor trebui să dea dovadă de o mai bună
coordonare militară, precum şi de o strategie care să evidenţieze punctele slabe
ale jihadiştilor din interiorul rafinăriei. Trebuie subliniat faptul că aprovizionarea
membrilor Statului Islamic este destul de redusă, ţinând cont de faptul că
atacurile coaliţiei internaţionale vizează în continuare elemente ale grupării
jihadiste din vecinătatea rafinăriei.
Pe de altă parte, la momentul în care Statul Islamic a reuşit să ocupe aproape în
totalitate rafinăria aceasta nu era funcţională, ceea ce ar putea permite forţelor de
securitate irakiene să îşi intensifice atacurile. Cu toate acestea, ţinând cont de
faptul că luptele anterioare dintre grupul jihadist şi armata irakiană s-au soldat
cu distrugere aproape în totalitate a oraşelor sau a centrelor urbane de mici
dimensiuni, precum şi de faptul că membrii grupării jihadiste au o misiune
sinucigaşă, riscul cel mai mare este ca şi rafinăria să fie distrusă, aspect care
poate fi probabil şi ultimul obiectiv al strategiei jihadiştilor.
La nivel ideologic, trebuie sesizat faptul că Statul Islamic încearcă, uneori şi
anumite medii, să acrediteze ideea conform căreia gruparea jihadistă „apără”
singură perceptele islamului pur. Iar prezentarea cu intensitate în media a
paralelismului dintre drepturile celor de credinţă islamică în statele democratice,
faţă de cele ale creştinilor în statele islamice, nu ar trebui să lipsească.
Riscuri:
La momentul actual, forţele de securitate irakiene se află într-o situaţie precară,
deoarece lupta pentru rafinăria Baiji se va da fără sprijinul atacurilor aeriene ale
coaliţiei internaţionalecare. Perioada următoare este critică pentru Bagdad,
deoarece va trebui să arate partenerilor săi, dar mai ales populaţiei irakiene, că
este capabilă să lupte împotriva Statului Islamic.
Eliberarea rafinăriei Baiji este cel mai important test al forţelor de securitate
irakiene, iar riscul cel mai mare îl reprezintă faptul că această instalaţie
petrolieră reprezintă mediul ideal pentru miliţiile şiite pro-iraniene de a
demonstra că pot învinge Statul Islamic şi fără suportul aerian al coaliţiei
internaţionale.
Acest aspect este deosebit de important în ceea ce priveşte eliberarea altor zone
şi centre urbane ocupate de Statul Islamic, deoarece pentru miliţiile şiite nu
contează în cât timp eliberează Irakul, ci doar să o facă fără intervenţia
Occidentului, în special a SUA. Astfel, Bagdadul are sarcina de a lupta
împotriva grupării jihadiste, dar şi să menţină rolul miliţiilor şiite cât mai redus.

O astfel de provocare pentru Bagdad va fi greu de gestionat, ţinând cont de

faptul că armata irakiană este angajată pe mai multe fronturi şi încă dă dovadă
de incapabilitate, atât pe câmpul de luptă, cât şi la nivel de conducere.
De asemenea, angajarea forţelor de securitate în regiunea Anbar şi în partea de
nord a ţării lasă Bagdadul fără o protecţie în faţa atacurilor sinucigaşe ale
membrilor Statului Islamic. Astfel, posibilitatea producerii unor atentate
reprezintă un risc major pentru securitatea capitalei irakiene, în contextul în care
luna viitoare începe Ramadanul.
Natura sectară şi teologică a conflictului dintre şiiţi şi sunniţi este clară pentru
toţi cei care trăiesc în Orientul Mijlociu, nu şi pentru occidentali. Saudiţii sunniţi
(cu aliaţii lor din Golf) bombardează yemeniţii şiiţi, iar iranienii şiiţi
bombardează sunniţii irakieni.
Sunniţii egipteni bombardează sunniţii libieni, iar sunniţii iordanieni
bombardează sunniţii irakieni. Şiiţii sirieni, împreună cu forţele guvernamentale,
bombardează sunniţii sirieni. Şi poate că acest tablou poate să evolueze, în orice
moment, în orice direcţie.
Astfel se poate observa că războiul dintre şiiţi şi sunniţi nu se poate rezuma doar
la Statul Islamic, chiar dacă gruparea continuă să joace un rol important în acest
conflict. Atâta timp cât actorii regionali cei mai importanţi nu doresc pacea,
Orientul Mijlociu va fi martorul unor conflicte de lungă durată.
Marii câştigători sunt unele state şi companii care vând arme, iar acest lucru va
continua până când se va schimba balanţa de putere în regiune.
10. Netanyahu formează la limită o coaliţie de guvernare

Radu Arghir
Evenimente:
Miercuri, 6 mai, cu câteva ore înainte de expirarea termenului limită ce l-ar fi
forţat pe preşedintele israelian să numească alt premier, Bejamin Netanyahu a
reuşit să formeze o coaliţie de guvernare ce întruneşte o majoritate parlamentară.
Totuşi, victoria este una minoră din două motive. Primul este că această coaliţie,
ce aduce lângă Likud pe Koolanu, Shas, Torah Unită a Iudaismului şi Bayit
Yehudi, are o majoritate minimă de 61 de locuri. Acum riscul pierderii
majorităţii nu mai vine de la partide, pentru că doar unul sau doi parlamentari
pot destrăma coaliţia.
Al doilea risc este că presiunile generate de apropierea termenului limită l-au
făcut pe Netanyahu să cedeze porturi importante din guvern unor personaje
controversate. Coaliţia este destul de omogenă din punct de vedere ideologic,
dar se poate destrăma uşor la cel mai mic conflict.
De asemenea, o lovitură importantă a venit din partea fostului aliat Avigdor
Lieberman, care a decis (alături de partidul său, Yisrael Beytenu, ce deţinea 6

mandate în parlament) să intre în opoziţie. Prezenţa Yisrael Beytenu în coaliţia

de guvernare nu ar fi schimbat foarte mult (coaliţia ar fi avut tot majoritate
fragilă), dar ar fi însemnat că Netanyahu ar fi putut negocia dintr-o poziţie mai
bună şi poate nu ar fi trebuit să facă toate compromisurile pe cere le-a făcut.
Partea bună este că Netanyahu a primit mandatul de ministru de Externe, ceea ce
l-ar putea ajuta, mai ales având în vedere coaliţia pe care o conduce. Partea
proastă este că în acest moment ambele posturi sunt sub o presiune enormă, atât
timp cât lui Netanyahu i-a fost destul de greu să se descurce ca premier, iar o
funcţie în plus nu este deloc ceva binevenit.
Pe plan extern şi din punct de vedere a procesului de pace, noua coaliţia nu este
văzută deloc bine, sau cel puţin este privită cu suspiciune. Reprezentanţii de la
Ramallah s-au grăbit să o critice şi au anunţat că vor spori eforturile unilaterale
în cadrul ONU.
Pe de altă, parte este într-adevăr greu de crezut că se va face vre-un progres cu o
astfel de coaliţie de guvernare. Partidele sunt toate naţionaliste sau religioase şi
numai Koolanu şi Likud sunt mai flexibile. Acestea deţin majoritatea în
interiorul coaliţiei, dar este greu de crezut că vor putea negocia ceva din moment
ce coaliţia depinde de fiecare parlamentar, iar partenerii politici sunt conştienţi
de acest lucru.
Context:
După un final de an tensionat, marcat de decizia din 23 noiembrie 2014 a
cabinetului lui Benjamin Netanyahu de a vota în favoarea trimiterii în parlament
a „Legii Statului Evreiesc” - încercarea premierului de a fundamenta definitiv
din punct de vedere legislativ caracterul evreiesc al statului Israel - inevitabilul
s-a produs şi coaliţia sa de guvernare s-a destrămat. Netanyahu a renunţat, pe 2
decembrie, la sprijinul lui Tzipi Livni şi al partidului Yesh Atid şi ulterior a
anunţat organizarea de alegeri anticipate pe 17 martie.
Tensiunile din cabinet au venit pe fondul unor tensiuni la nivel regional ce iniţial
au afectat doar sudul şi Ierusalimul, dar apoi au început să se extindă şi în nord.
Mai întâi, după formarea guvernului comun Fatah-Hamas şi operaţiunea
Protective Edge, tensiunile au fost amplificate, pe de o parte, de planul
Autorităţii Palestiniene (AP) de a merge la Consiliul de Securitate al ONU
pentru a obţine o rezoluţie care cere retragerea trupelor israeliene din
Cisiordania şi Gaza şi, de cealaltă parte, de anunţarea unor noi planuri de
construcţie în zone disputate.
Incidente ulterioare în Ierusalim şi zonele învecinate au amplificat starea de
tensiune. Mai mult, un atac cu bombă în Sinai (24 octombrie 2014) a dus la
suspendarea implicării Egiptului în procesul de reconstrucţie din Gaza şi
construirea de către Cairo a unei zone tampon Gaza şi Egipt, pentru cel puţin trei
luni.

Pe fondul epuizării ajutorului financiar internaţional oferit pentru reconstrucţia

Gaza (ajutor ce nu a fost suplimentat ca urmare a tensiunilor din regiune),
Hamas a decis să ceară deschis ajutor Iranului.
Tensiunile au pus la grea încercarea şi conducerea palestiniană. Cu toate că
există un guvern comun Fatah-Hamas, acesta nu are niciun fel de putere reală în
Gaza, fapt ce împiedică progrese în reconciliere.
Fiecare parte urmăreşte obiective opuse - Hamas face apel la rezistenţă şi atacuri
teroriste (iar mai nou se îndreptă spre Iran), în timp ce AP caută o soluţie
diplomatică internaţională - iar guvernul comun rezistă numai pentru că ajută
ambele tabere (Hamas poate primi ajutor financiar prin intermediul lui, iar AP
are o poziţie mai credibilă la nivel internaţional, deoarece nu reprezintă doar
Cisiordania). Totuşi, stabilitatea guvernului este sub semnul întrebării şi nu se
ştie cât va mai rezista.
Alegerile din Israel au adus o victorie detaşată pentru Likud (partidul condus de
Netanyahu), acesta obţinând 30 din mandate (aproximativ 25% din voturi),
urmat de Uniunea Sionistă cu 24. Locul trei este ocupat de Lista Arabă Unită,
care a obţinut 13 mandate. Mai departe, partidele de opoziţie Yesh Atid şi
Koolanu au obţinut 11 şi respectiv 10 mandate. Acestea sunt urmate de partidul
naţionalist Bayit Yehudi, ce a obţinut 8 mandate.
Imediat după acesta se află partidele religioase Shas şi Torah Unită a
Iudaismului cu 7 şi respectiv 6 mandate. Tot 6 mandate în Knesset a obţinut şi
partidul naţionalist al lui Avigdor Lieberman, Yisrael Beytenu.
Pe ultimul loc reprezentat în Knesset se află partidul de stânga Meretz, ce a
obţinut 5 mandate. Alte partide ce în sondaje se apropiau de 5%, cum este
Yahad, nu au reuşit să tracă pragul electoral.
Prezenţa la vot a fost extrem de bună, aproape trei sferturi dintre israelienii cu
drept de vot prezentându-se la urne (72,3%).
Rezultatul este o victorie importantă pentru Netanyahu, care îşi consolidează
atât poziţia de premier, cât şi pe cea de lider al Likud. Nu numai că a câştigat
alegerile, dar partidul său a fost singurul care a depăşit de departe aşteptările.
Totuşi formarea unei coaliţie de guvernare i-a creat probleme şi i-a mai redus
din această victorie deoarece la final a trebuit să se mulţumească cu mai puţin
decât a urmărit iniţial.
Semnificaţii:
Faptul că formarea coaliţiei de guvernare va fi un proces dificil era uşor de
prevăzut, dar realitatea a depăşit orice aşteptări. Negocierile au durat aproape
două luni şi Netanyahu a trebuit să cedeze pe ultima sută de metri funcţii
importante pentru a putea forma o coaliţie cu o majoritate minimă.
Rămâne de văzut cum va funcţiona noul guvern, dar negocierile indică o
dificultate mare în luarea deciziilor. Din moment ce deciziile vor fi luate prin
consens, căci retragerea unui singur parlamentar ar însemna pierderea
majorităţii, iar reprezentanţii partidelor religioase şi extremiste nu sunt chiar

deschişi când vine vorba de anumite subiecte (inclusiv crearea unui stat
palestinian), orice proiect al guvernului va deveni o adevărată provocare.
De asemenea, orice divergenţă între membrii coaliţiei va ameninţa existenţa
alianţei, ceea ce înseamnă că premierul va trebui să se asigure nu numai că toate
lumea este de acord cu iniţiativele sale, dar şi că orice iniţiativă plecată de la
unul din partidele membre nu va afecta interesele oricărui alt partid. Aici un rol
important l-a avut decizia lui Lieberman.
O coaliţie cu încă şase parlamentari nu ar fi fost mult mai stabilă, dar ar fi lăsat
loc ne negocieri în interiorul ei din moment ce un partid mic putea să o
părăsească fără a afecta majoritatea, ceea ce ar fi scăzut din presiunea pusă pe
premier, din moment ce consensul nu mai era absolut necesar. Pe de altă parte,
există mai multă presiune şi pe membrii coaliţiei, deoarece cel care se retrage va
fi vinovat pentru destrămarea coaliţiei, ceea ce îi va afecta reputaţia în rândul
partidelor de dreapta.
Desigur, acest lucru nu va preveni şi eventuale blocaje în luare deciziilor. Mai
mult, chiar dacă au o ideologie similară din multe puncte de vedere, acest lucru
nu va preveni apariţia unor divergenţe între partide, după cum s-a văzut în
negocierile pentru formarea coaliţiei.
În acelaşi timp, chiar dacă coaliţia va rezista, întrebarea este ce va reuşi să facă
pe plan intern şi extern. Chiar dacă nu apar conflicte interne, coaliţia se va lovi
atât de o opoziţie internă semnificativă, mai ales în mediul urban (care deşi a
votat cu Likud, nu a votat cu partidele religioase sau naţionaliste), cât şi de una
externă.
Fără a trece prin problema palestiniană, unde unele progrese recente (inclusiv
deblocarea unor taxe colectat pentru Autoritatea Palestiniană) sunt ameninţate
de formarea acestei coaliţii, întrebarea este cum se va prezenta Benjamin
Netabyahu în faţa cancelariilor europene şi la Washington (mai ales acum când
deţine şi funcţia de ministru de Externe), în condiţiile în care acestea aşteaptă
mai multe flexibilitate, iar iar guvernul israelian are şi mai puţin de oferit.
De asemenea, în aceste momente tulburi din Orientul Mijlociu (războaiele civile
din Siria şi Yemen, Irak, Sinai), întrebarea este ce relaţii va avea noul cabinet cu
statele arabe. Până la acest moment, pericolul comun reprezentat de Iran a ajutat
relaţiile cu vercinii arabi, dar noul cabinet are o componentă religioasă
semnificativă, ce ar putea afecta relaţia cu statele musulmane.
Un lucru este sigur: având în vedere compoziţia guvernului, Netanyahu ar avea
nevoie de un miracol pentru a reporni procesul de pace. Există presiuni externe,
dar niciuna din părţi nu va putea oferi vreun compromis pentru a reporni
dialogul direct.
Tot din acest punct de vedere, noul guvern ar putea impulsiona refacerea
relaţiilor dintre Fatah şi Hamas, care, deşi au un guvern comun, sunt pe punctul
de a porni un adevărat război. La Summit-ul Ligii Arabe din Egipt (27-29
martie), preşedintele Mahmoud Abbas a aproape a cerut o intervenţie a Ligii
Arabe în Gaza similară cu cea din Yemen.

Mai mult, la fel ca în Yemen, Hamas a început să primească din ce în ce mai

multe fonduri din Iran, fapt ce îl face să depindă mai puţin de guvernul comun
şi, în acelaşi timp, să devină o ameninţate mai mare în ochii Fatah. Totuşi, dacă
pericolul reprezentat de coaliţia lui Netanyahu este perceput ca fiind mai mare
decât cel reprezentat de Hamas, atunci este posibilă o nouă încercare de
reconciliere.
Pe plan intern va urma o perioadă dificilă pentru premierul israelian, care va
trebui să contrabalanseze presiunile puse de opoziţie şi să ţină unită coaliţia de
guvernare, în timp ce va trebui să administreze şi politica externă a statului.
Dacă va reuşi să facă aceste lucruri şi cât timp rămâne de văzut.
Deşi coaliţia este destul de fragilă, riscul cel mai mare nu este că se va destrăma,
ci că nu va realiza mai nimic, iar mandatul lui Netanyahu se va încheia cu o
situaţie mai proastă decât cea care a dus la alegerile anticipate. Pe plan extern,
procesul de pace este în mare parte compromis, fiind necesar un adevărat
miracol pentru a evolua în aceste condiţii.
Astfel, sunt de aşteptat noi acţiuni unilaterale atât din partea Israelului, cât şi a
palestinienilor. Această evoluţie va crea noi tensiuni între Israel şi unele ţări din
Vest. De asemenea, ar putea crea probleme şi în relaţiile cu statele arabe.
11. Umar al-Şişani, un terorist din spaţiul CSI tot mai notoriu
Dumitru Şaranuţa
Evenimente:
Organizaţia Statul Islamic devine o ameninţare tot mai mare pentru Occident şi
în special SUA, iar deranjul cel mai mare îl provoacă acei lideri jihadişti care
reuşesc să administreze tot mai eficient constructul pseudo-statal terorist din
Levant. Un aport considerabil în victoriile din teatrul de luptă din nordul Siriei şi
răspândirea ideilor islamiste în lume îl are şi teroristul caucazian Tarhan
Bataraşvili, cunoscut şi ca Umar al-Şişani (cecen în arabă).
În încercarea de a stăvili acest curent periculos şi de a eradica riscul unui posibil
atentat pe teritoriul american, Departamentul de Stat al SUA a anunţat pe 5 mai
că va remunera generos persoanele care oferă informaţii despre cei mai influenţi
patru lideri ai Statului Islamic. Pe lista întocmită de Departamentul de Stat apare
şi Umar al-Şişani.
Secretarul de Stat John Kerry a declarat că recompensa totală este de 20 de
milioane de dolari. Astfel, pentru Abd al-Rahman Mustafa al-Qaduli, fostul
membru al reţelei teroriste al-Qaida din Irak care a fost eliberat din închisoare în
2012 şi a plecat să lupte în Siria, este prevăzută o recompensă în valoare de 7
milioane de dolari.

Câte 5 milioane de dolari vor primi acele persoane care vor dezvălui informaţii
cu privire la locul unde se ascund Tarhan Bataraşvili şi Abu Mohammed al-
Adnani. Primul, conform informaţiilor deţinute de SUA, este liderul jihadiştilor
din nordul Siriei, face parte din şura (consiliu în arabă) Statului Islamic, a
administrat închisoarea din Al Tabqa, unde ar fi deţinuţi prizonierii străini şi, de
asemenea, coordonează resursele financiare ale organizaţiei teroriste.
Al doilea, al-Adnani, pe numele adevărat Taha Sobhi Falaha, este secretarul de
presă al Statului Islamic şi este cunoscut pentru îndemnurile sale de a-i omorî pe
toţi cei care trăiesc în Occident, precum şi pentru prezicerile sale că SUA va
pierde războiul cu Statul Islamic. Al patrulea lider islamist, nu mai puţin
influent, Tariq Bin-al-Tahar Bin al Falih al-‘Awni al-Harzi, este „evaluat” la 3
milioane de dolari de către Departamentul de Stat.
Acesta este reprezentatul jihadiştilor de lângă frontiera dintre Siria şi Turcia. El
mai este cunoscut pentru colectarea de resurse pentru Statul Islamic în regiunea
Golfului Persic, dar şi pentru transportarea recruţilor pe teritoriul controlat de SI.
De asemenea, el a participat la crearea taberelor de pregătire militară şi este
bănuit că ar fi comandantul batalionului de soldaţi sinucigaşi cu ajutorul cărora
se organizează atentate cu bombă.
Nici unul din cei 4 terorişti, inclusiv Bataraşvili, nu au comentat decizia
Departamentului de Stat de a crea această listă.
Acest program, de a oferi recompense celor care deţin informaţii despre
criminalii daţi în căutare, a fost lansat de Departamentul de Stat în 1984. În
aproape 30 de ani, suma totală plătită de această instituţie se ridică la 125 de
milioane de dolari şi a ajutat la capturarea a 80 de infractori periculoşi. Toate
datele cu care se operează în cadrul acestui program sunt strict confidenţiale, iar
identităţile informatorilor nu sunt făcute publice, pentru a le a asigura
securitatea.
Context:
Umar al-Şişani, kistin la origine (etnicii ceceni din Georgia), este implicat din
2013 în operaţiunile militare din Siria şi Irak. Iniţial, el a fostul liderul Jaish al
Mujahireen wal Ansar-JMA (Armata Emigranţilor şi Susţinătorilor). Acest
batalion a fost compus din jihadişti ai organizaţiei teroriste Imarat Kavkaz
proveniţi din spaţiul CSI, în special Rusia şi Crimeea.
Pe 30 ianuarie 2015, Curtea Supremă a Federaţiei Ruse a luat decizia de a
urmări penal mai mult de 58 de persoane care iau parte la operaţiunile militare
din Siria de partea Statului Islamic. În documentul Curţii este precizat că aceşti
mercenari luptă sub conducerea lui Tarhan Bataraşvili. Aceştia ar reprezenta
„Brigada Hattab”, foşti soldaţi ai lui Şamil Basaev şi Djohar Dudaev, şi jamaat-
ul turcesc Abu Hanifa.
Din mai 2013, lui al-Şişani îi este încredinţat comandamentul batalionului de
islamişti din nordul Siriei. Această promovarea a venit după moartea în bătălia
pentru oraşul Mosul a fostului comandant al-Anbari.

După înaintarea în grad al jihadistului caucazian, JMA s-a fragmentat în cei care
au rămas loiali Statului Islamic, în frunte cu Bataraşvili, şi cei care au pledat
pentru independenţă. „Jaish al-Mujahireen” s-a desprins de SI şi au rămas într-
un format mai restrâns, în frunte cu alt comandant, Salah ad-Din aş-Şişani.
Umar al-Şişani se află de mult timp pe lista celor mai periculoşi terorişti ai
serviciilor de informaţii ruse, iar moartea sa era anunţată de fiecare dată când
apărea vreo informaţie neverificată. În jur de 5 ştiri au circulat pe internet
susţinând că Umar al-Şişani a murit.
Chiar şi duşmanul său cecen, Ramzan Kadîrov, pentru asasinarea căruia
Bataraşvili a promis 5 milioane de dolari, a dat startul vânătorii teroristului
notoriu. Pe 13 noiembrie 2014, preşedintele Kadîrov a postat pe Instagram că al-
Şişani ar fi fost ucis, însă, ulterior, s-a aflat că informaţia nu e veridică iar
oficialul cecen a şters postarea.
Ultima ştire cu privire la moartea lui Bataraşvili a apărut pe 2 mai, pe site-ul
agenţiei de ştiri Alforat. Mai târziu, pe 5 mai, vărul lui Umar al-Şişani, Idilhan
Bataraşvili, a a declarat că aceasta nu coincide cu realitatea şi că astfel de
informaţii ar trebui verificate înainte de a fi făcute publice.
Semnificaţii:
Intenţia Departamentului de Stat de a oferi recompensă pentru cei care vor ajuta
la capturarea liderilor Statului Islamic demonstrează că jihadul din Orientul
Mijlociu devine o bătaie de cap pentru Occident şi o adevărată sursă de
ameninţări şi riscuri. Anunţul vine imediat după atacul armat din oraşul
american Garland din statul Texas.
În timpul unui concurs de caricaturi a profetului Mohamed, doi indivizi au
deschis focul, dar au fost împuşcaţi nereuşind să provoace victime omeneşti.
Imediat după atentatul eşuat, Statul Islamic şi-a asumat responsabilitatea şi a
declarat că acei indivizi sunt soldaţii califatului - Elton Simpson şi Nadir Sufi.
Autorităţile americane au declarat că aceştia n-au nicio o legătură cu organizaţia
teroristă din Levant, iar încercarea SI de revendicarea a atentului este doar o
tentativă de a-şi face publicitate prin mijloace mai puţin convenţionale.
Totuşi, reacţia Departamentului de Stat şi cei 20 de milioane de dolari promişi
scot în evidenţă îngrijorările Casei Albe. Puţin probabil să fi existat o astfel de
mobilizare instituţională dacă nu se producea acel atentat şi dacă SI nu îşi asuma
responsabilitatea pentru realizarea lui.
Desigur, poate fi vorba şi de o demonstraţie de forţă a SUA, care le transmite un
mesaj jihadiştilor despre resursele financiare şi militare care pot fi sacrificate în
numele păcii şi a stabilităţii pe continentul american.
Ameninţarea lansată de Statul Islamic poate fi reală şi periculoasă dacă o privim
din alt unghi. Dacă este să vorbim despre capabilităţi reale şi o capacitatea de
proiectarea a forţei în alt colţ al lumii, atunci este puţin probabil ca islamiştii să
se laude cu aşa ceva. Astfel de atentate pot fi uşor dejucate, iar serviciile de

informaţii depun o muncă asiduă pentru combaterea unor eventuale atacuri

armate.
Pericolul real pe care îl generează islamiştii din Siria şi Irak se transpune în acel
fenomen de iradiere care este cauzat de tehnologiile informaţionale şi media şi
propaganda care curge prin intermediul acestor canale. Acei Elton Simpson şi
Nadir Sufi poate că n-au comunicat niciodată cu adevăraţii membri ai Statului
Islamic, iar faptul că ei au fost supuşi acelui „război informaţional” poate fi o
explicaţie mai pertinentă. O persoană care îşi caută identitatea şi se află într-o
stare financiară precară este vulnerabilă la mesajele şi argumentele pe care le
invocă teroriştii, acel paradis a lui Allah sau acea societate perfectă unde actualii
exploatatori şi păcătoşi vor fi exterminaţi.
Acesta poate fi adevărata ameninţare de care se teme Washingtonul -
propaganda islamistă şi vulnerabilitatea unor la această propagandă. Iar această
propagandă este eficientă când de ea se ocupă persoane influente, cu resurse
financiare multe. Eliminarea acestor 4 lideri terorişti ar putea scădea capacitatea
Statului Islamic de a recruta şi de o motiva potenţiali jihadişti. Eliminarea lor ar
putea provoca o potenţială fragmentare a organizaţiei, generată de lupta de
putere care s-ar putea isca în acel vid de autoritate.
Pe lângă aceste aspecte, recompensa Departamentului de Stat a scos în evidenţa
importanţa şi rolul lui Tarhan Bataraşvili în cadrul Statului Islamic. Începând ca
un simplu jihadist, el a excelat în lupte şi a urcat în vârful ierarhiei devenind
cunoscut nu doar în Rusia sau Orientul Mijlociu ci şi în SUA. Faptul că este
„vânat” de tot mai multe state demonstrează importanţa sa şi aportul său la
internaţionalizarea curentului jihadist.
Riscuri:
Umar al-Şişani nu este doar un simplu comandant al batalionului din nordul
Siriei, ascensiunea sa este şi un motiv pentru locuitorii Caucazului de a emigra
în Levant în calitate de mujahedini. În acelaşi timp, el poate constitui o
ameninţare directă la securitatea Federaţiei Ruse, din cauza acelor velaiaturi care
jură credinţă Statului Islamic şi luptă pentru instituirea califatului în Caucaz.
Nu degeaba Ramzan Kadîrov a trimis oamenii săi să-l asasineze şi declara
răspicat că Bataraşvili este duşmanul Rusiei şi Ceceniei.
Influenţa pe care o are al-Şişani, împreuna cu ceilalţi 3 acoliţi ai săi, prejudiciază
şi interesele Statelor Unite, aflate la mii de kilometri distanţă faţă de Orientul
Mijlociu. Munca liderilor Statului Islamic depusă în Levant se poate transforma
în violenţă în altă parte a globului, determinând nişte persoane oarbe să se
sacrifice în numele unei ideologiei inumane şi care nu corespunde canoanelor
islamului.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România trebuie să privească

atentatul din SUA ca pe un semnal de alarmă şi să sporească măsurile de
asigurare a securităţii naţionale şi a siguranţei cetăţenilor.

Dacă ne raportăm strict la cazul atacului din Texas trebuie să observăm că se
înregistrează o înmulţire a persoanelor care adoptă o atitudine zeflemitoare faţă
de convingerile jihadiste. Într-o măsură oarecare, aceste caricaturi şi pamflete au
o conotaţie controversată şi pot prejudicia convingerile religioase a mai mult de
un miliard de oameni, însă, în acelaşi timp, pot să ameninţe sistemul de valori
liberal al dreptului la exprimare şi opinie.
Atât atentatul de la redacţia Charlie Hebdo, cât şi cel din oraşul Garland au
lansat dezbateri aprinse asupra limitării dreptului la libera exprimare, iar din
cauza acestor atentate se pare că polemicile nu vor înceta degrabă, urmând ca
societatea civilă să îşi regândească atitudinea şi manifestările culturale în raport
cu cei care au convingeri diferite.
12. Armenia-Azerbaidjan: alegeri nerecunoscute internaţional în Nagorno-

Karabah
Andreea-Paula Ibănescu
Evenimente:
Pe data de 3 mai a.c., regimul separatist din Nagorno-Karabah a organizat
alegeri parlamentare. Conform Comisiei Electorale Centrale din autoproclamata
Republică Nagorno-Karabah, 5 partide au trecut de pragul electoral de 5% şi vor
fi prezente în parlamentul republicii separatiste.
Potrivit datelor oferite de agenţia Arminfo, la 4 mai rezultatele indicau
următoarele procente pentru noile partide parlamentare: Patria Liberă – 47%,
Partidul Democratic Artsah – 19%, Mişcarea-88 – 6,5%, Renaşterea Naţională –
5%. Partidul Comunist (1,5%) şi Partidul Păcii şi Dezvoltării (mai puţin de 1%)
nu au reuşit, în consecinţă, să treacă de pragul electoral. Presupusul Minister de
Externe al Republicii Nagorno-Karabah (RNK) a emis un comunicat precizând
că „alegerile au decurs într-o atmosferă liberă şi competitivă, şi în totală
conformitate cu standardele internaţionale, fiind evaluate de peste 100
observatori internaţionali din aproximativ 30 de state”.
Conform declaraţiei preşedintelui delegaţiei Grupului Artsah de la Parlamentul
European, Frank Engel, procesul electoral a urmat standardele internaţionale şi
reprezintă nu doar un progres, ci şi o consolidare a democraţiei în noul stat.
Acesta a precizat că participarea la procesul electoral a adus peste 71% din
populaţie la vot, ceea ce confirmă legitimitatea instituţiilor RNK.
Delegaţia sa a condus o misiune de monitorizare în acord cu practicile
Parlamentului European, începând cu interviuri luate tuturor candidaţilor, apoi
monitorizarea a peste 20 de centre de votare, incluzând deschiderea şi închiderea
urnelor, precum şi numărarea voturilor.

Reacţiile internaţionale ce au venit imediat au catalogat, în linii mari, alegerile

parlamentare ca fiind ilegitime, aşadar nerecunoscute internaţional.
La 4 mai a.c., Azerbaidjanul a adoptat o poziţie oficială de nerecunoaştere a
alegerilor din RNK, comunicatul ministerul de Externe azer condamnând ferm
sufragiile « fabricate », subliniind că alegerile organizate de regimul separatist
marionetă ”constituie o clară violare a Constituţiei Azerbaidjanului, precum şi
a normelor şi principiilor de drept internaţional ; în consecinţă, acestea nu au
niciun efect legal”.
Anterior alegerilor, mai multe state sau organizaţii s-au grăbit să sancţioneze
aceste parcurs electoral din republica separatistă, precum SUA, Turcia, Italia,
Maria Britanie, Iran, Polonia, Pakistan, Elveţia, Letonia, Uniunea Europeană,
Organizaţia Cooperării Islamice (OIC), iar consecutiv alegerilor, România,
Slovenia, Cehia, sau Ucraina au declarat ilegitim scrutinul, nerecunoscând un
asemenea ”act unilateral”.
Departamentul de Stat al SUA a anunţat oficial nerecunoaşterea independenţei şi
suveranităţii statului Nagorno-Karabah, şi în consecinţă, a rezultatelor alegerilor
de pe 3 mai. Un comunicat emis după alegeri de către Grupul de la Minsk al
OSCE a precizat, de asemenea, că niciunul dintre statele co-preşedinte ale
Grupului (SUA, Franţa, Rusia) nu recunoaşte rezultatul acestui scrutin,
adăugând că totodată, nu se doreşte « prejudicierea statutului final al Nagorno-
Karabah sau rezultatul negocierilor în curs, menite să aducă o soluţionare
pentru pace de durată a conflictului din Nagorno-Karabah”.
Criticile de după alegeri au fost lansate şi împotriva Grupului de la Minsk,
format al OSCE-ului pentru soluţionarea conflictului din Nagorno-Karabah
(NK), de către Ali Hasanov, adjunctul primului-ministru şi şeful Comisiei pentru
refugiaţi şi pentru persoane strămutate intern. Pe 6 mai, în cadrul conferinţei
« Marele lider Heydar Aliyev – fondatorul Azerbaidjanului modern” de la Baku,
Hasanov a ţinut să sublinieze că « motivul ce stă în spatele eşecului de a
soluţiona conflictul este abordarea nedreaptă a SUA, Franţei şi Rusiei. Voi
critica aceste state până când conflictul se va încheia şi toţi refugiaţii şi cei
strămutaţi vor reveni pe teritoriile lor”.
Hasanov a amintit că problema din NK a fost creată de URSS-ul prezidat de
Mihail Gorbaciov, apoi de preşedinţia lui Boris Elţîn, şi că aceasta nu a fost încă
soluţionată. El a subliniat rolul de netăgăduit pe care Moscova l-a jucat în
crearea regimului impus de la Erevan.
Context:
Cea de-al 6-lea scrutin organizat pentru alegeri parlamentare în NK vine pe
fondul secesiunii aceleiaşi regiuni şi a conflictului ce persistă de mai mult de
două decenii între Armenia şi Azerbaidjan. Conflictul dintre cele două state a
escaladat în 1988, iar până în 1992 aproximativ 20% din teritoriul
Azerbaidjanului plus 7 districte din apropiereau fost ocupate de Armania sub
haina autorităţilor din Nagorno-Karabakh s-au desprins de acesta, proclamându-

şi independenţa şi luând numele de Republica Nagorno-Karabah (RNK),

cunoscută şi ca Republica Artsah.
În 1994, un acord de încetare a focului a fost semnat, iar un format de
soluţionare a conflictului a fost organizat de către OSCE sub forma Grupul de la
Minsk, prezidat de SUA, Franţa şi Rusia. Principiile de bază pentru stingerea
conflictului au fost emise de către Consiliul de Securitate al ONU, în baza
rezoluţiilor 822 (1993), 853 (1993), 874 (1993) şi 884 (1993), urmate de
rezoluţia 62/243 (2008) a Adunării Generale a ONU, care reconfirma principiile
suvernităţii şi integrităţii teritoriale ale Azerbaidjanului, precum şi
inviolabilitatea graniţelor sale recunoscute internaţional.
În cele două decenii care au urmat de la partea militară violentă a conflictului,
au existat numeroase apeluri ale comunităţii internaţionale solicitând Armeniei
să retragă trupele militare din regiune în interiorul propriilor graniţe. Armenia
însă nu a implementat rezoluţiile ONU pentru eliberarea regiunii NK.
Din 1994, s-au produs încălcări recurente ale acordului de încetare a focului, iar
anul 2015 a debutat violent. Deşi preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului s-au
întâlnit la Paris în Octombrie 2014 şi speranţele se legau de posibili paşi spre o
soluţionare, doi soldaţi armeni au fost ucişi chiar în ianuarie 2015, declanşând
valuri de consternare în Armenia.
Ministrul Apărării azer, Zakir Hasanov, declara pe 5 mai a.c. că în ultimele 24
de ore au existat peste 67 de încălcări ale acordului de încetare a focului de către
trupele armene în varii segmente ale liniei de demarcaţie dintre partea azeră şi
armeană. Acesta a informat că trupe armene staţionate în satele Aygepar şi
Mosesgeh ale districtului armean Berd au deschis focul asupra poziţiilor militare
azere din satele Alibeyli şi Aghdam, din districtul azer Tovuz.
Apoi, trupe armene staţionate în satul Dovekh, din districtul armean
Noyemberyan, au declanşat atacuri asupra satului Kemerli din districtul azer
Gazakh. De pe zonele înalte ale districtului armean Krasnoselsk s-a deschis de
asemenea focul asupra poziţiilor militare azere din districtul Gadabay, ministrul
Hasanov subliniind că părţii opozante i s-a răspuns de fiecare dată cu foc.
Semnificaţii:
În lipsa definitivării unui statut internaţional, noile alegeri parlamentare din
regiunea separatistă NK, dincolo de eforturile de organizare instituţională a
regiunii, alimentează tensiune relaţiile Armenia - Azerbaidjan. Iar specificul
acestui conflict localizat (tradus şi prin poziţionarea strategică a Caucazului şi
conflictele de interese ce se intersectează aici) a făcut ca tensiunile să se
multiplice dincolo de regiune, ancorându-se într-o dimensiune trans-
continentală şi implicând nu doar actori regionali direct interesaţi, precum
Turcia, Iran, Rusia şi Georgia, ci şi Europa sau SUA.
În timp ce comunitatea internaţională a criticat şi respins aproape la unison
alegerile din 3 mai din NK, definind-o ca o violare reiterată a suveranităţii
Azerbaidjanului, mass-media din cele două state a încercat să acopere, în mod

divergent, orice informaţie care ar putea servi cauzei fiecărei părţi aflate în
conflict, minimalizând criticile. Mass-media din Armenia a dedicat numeroase
articole şi interviuri metodelor democratice, transparente şi competitive ale
scrutinului din Nagorno-Karabah.
Presa azeră, concomitent, a comasat declaraţii ale diverşilor lideri europeni,
comunicate SUA sau OSCE sau evenimente în cadrul cărora s-a discutat despre
nevoia impunerii rezoluţiilor ONU pentru stingerea conflictului din regiune,
precum a 3-a ediţie a forumului « Global Shared Societies » de la Baku din 28
aprilie a.c. Directorul ISESCO (Islamic Educational, Scientific and Cultural
Organization), Abdulaziz Othman Altwaijri, a rezumat o parte a discuţiilor
pentru periodicul Today.az, unde invitaţii (diverşi foşti preşedinţi, primi-miniştri
şi intelectuali) s-au pronunţat împotriva oricăror forme de agresiune, pledând
inclusiv pentru aplicarea rezoluţiilor de eliberare a teritoriilor ocupate ale
Azerbaidjanului.
Comunicatul ministerul de Externe al Azerbaidjanului a preluat şi emis în
cuvinte mai dure poziţionările din comunitatea internaţională de după
alegeri : ”această provocare este o altă clară manifestare a faptului că Armenia
nu este deloc interesată în căutarea unei soluţii politice pentru conflictului
armat, ba chiar, din contră, urmează drumul către escaladare, contribuind cu
măsuri consistente. Erevanul consolidează rezultatele politicii sale de ocupaţie
şi aspiraţiile sale de anexare prin dirijarea la scară largă a unor exercitţii
militare în teritoriile ocupate, schimbând în mod ilegal caracterul demografic,
cultural şi fizic al teritoriilor ocupate, inclusiv transferul de populaţie armeană,
cu scopul vădit de a impune situaţia unui fapt consumat”.
În context mai larg, natura centrifugă a regiunii NK şi alegerile parlamentare,
încercările de detaşare treptată de Azerbaidjan au declanşat comparaţii reflexe
cu situaţia Abhaziei şi Osetiei de Sud în Georgia, dar mai ales cu independenţa,
apoi anexarea Crimeii, din 2014. Cumulat cu războiul ce se derulează în
regiunile estice pro-ruse ale Ucrainei, situaţia pare în prezent a complica şi mai
mult procesul de pace şi aşa greoi din Caucazul de Sud.
Dosarul „Ucraina” a demonstrat cum principiile de bază ale unui proces de pace
bazat pe neutilizarea forţei, integritate teritorială, dreptul popoarelor la
autodeterminare au fost deplin subminate în Crimeea. În mod similar, şi
Armenia are în vedere organizarea unui referendum în Nagorno-Karabah pentru
stabilirea statutului viitor al regiunii separatiste, însă perspectiva este
compromisă de penuria unor garanţii internaţionale de securitate.
Observatorii apreciază conflictele din Caucaz ca mecanisme de control în
regiune, în mod special pe cel din Nagorno-Karabah prin specific, intensitate şi
durată. Federaţia Rusă reprezintă o parte direct şi vizibil interesată în conflictul
dintre Armenia şi Azerbaidjan, este totodată un contributor direct la conflictele
din Georgia, dar s-a interpus ca mediator în formatul OSCE pentru medierea
conflictului din NK.

În lexicul strategic, este în avantajul Rusiei existenţa şi persistenţa dihotomiei

Armenia - Azerbaidjan, care amplifică spaţiul de manevră geopolitică şi de
negociere al Moscovei. De subliniat totuşi, pentru Moscova nu este o sarcină
tocmai facilă menţinerea unui discurs neechivoc asupra preferinţei pentru o
tabără sau alta, în condiţiile în care Armenia pare vitală pentru interesele sale, în
lipsa altui stat prieten în Caucaz, iar Azerbaidjanul un pivot cu veleităţi
occidentale prea important pentru a fi neglijat.
În acest tablou regional, Armenia a fost adesea reperată ca fiind ambivalentă,
Erevanul exploatându-şi maximal puţinele atuuri de stat mic dintr-o zonă
strategică. Leadership-ul politic a reuşit până acum să combine, la limită,
abordările de politică externă.
Prinsă într-un conflict aproape redeschis la graniţa sa estică, menţinând relaţii
istorice “frăţeşti” cu Rusia, Armenia a reuşit totuşi o premieră, fiind singurul stat
membru al Organizaţiei Tratatului de Securitate Colectivă ce este implicat în
operaţiuni NATO de menţinere a păcii. Şi în pofida opţiunii geopolitice pro-
ruse, Armenia nu a dat semnale de diminuare a cooperării cu Europa, un acord
fiind recent încheiat pentru asistenţă în problemele interne.
Membru al Uniunii Eurasiatice, dar în constantă conexiune cu UE, Armenia pare
să articuleze o politică externă de echilibru şi complementaritate, justificată în
termeni pragmatici şi strategici.
Riscuri:
Armenia şi Azerbaidjan sunt deopotrivă supuse riscului reescaladării conflictului
din NK, în speţă cu prilejul alegerilor parlamentare din republica separatistă care
au reaprins animozităţile, dar şi riscului pierderii unor şanse de cooperare şi
fluidizare economică în regiune. Un nou val de atacuri armate între cele două
state nu este exclus, însă Armenia ar fi aparent cea mai dezavantajată. În
subsidiar, riscul se repercutează şi asupra stabilităţii şi securităţii regionale, în
Caucazul de Nord, în Orientul Mijlociu sau focare de instabilitate în Europa de
Est.
Evoluţiile conflictului din NK oferă o perspectivă sui generis despre
complexitatea resorturilor diplomatice şi a soluţionării conflictelor, motiv pentru
care a fost inclus în curriculumul Colegiului de Război al Armatei SUA, predat
ca studiu de caz anual liderilor militari americani.
În termeni militari, Azerbaidjanul, aflat în plin avânt economic, a făcut progrese
notabile, permiţându-şi investiţii masive în apărare. O nouă generaţie de
armament a fost inclusă în dotare, inclusiv lansatoare de grenade şi noi tactici de
război au fost inserate.
În noiembrie 2014, un elicopter armean MI-24 a fost doborât, constituind primul
caz de activitate militară în spaţiul aerian al regiunii Karabah, din 1991 încoace.
Aşadar, o nouă provocare pentru sistemul defensiv armean apare la orizont şi un
nou dezechilibru între cele două state, cu risc de sporit de destabilizare a întregii
regiuni. Temerea Armeniei în faţa imparităţii militare cu Azerbaidjanul a

exprimat-o şi preşedintele armean Serj Sargsyan, pe tema nerecunoaşterii

independenţei auto-proclamatei RNK de către Armenia: „Să recunoşti RNK
înseamnă să refuzi negocierile de pace, astfel acţiunile militare vor spori (...)
Armenia nu poate recunoaşte Kosovo, Abhazia sau Osetia de Sud, fiindcă altfel
va fi dificil de explicat populaţiei de ce nu recunoaştem Republica Nagorno-
Karabah”.
În plan strategic, perpetuarea ciocnirilor la liniile de demarcaţie şi supralicitarea
cu acte precum proclamarea independenţei regiunii separatiste sau alegeri
parlamentare repetate, forţează ambele state să redefinească balanţa militară în
regiune şi să se intensifice o cursă a înarmării ce durează deja de peste două
decenii.
La nivel politic, multiplele violări ale acordului de încetare a focului, acuzele şi
ameninţările reciproce, bilanţul soldaţilor morţi ce creşte treptat de ambele părţi,
cu presiune din partea opiniei publice, au adus semnale negative legate de
procesul de pace, iar scepticismul s-a instaurat asupra formatului de negociere al
OSCE. Aspectul augmentează riscul „îngheţării” negocierilor, întrucât Grupul
de la Minsk rămâne pe moment singurul canal de comunicare deschis oficialilor
de la nivel înalt din Armenia şi Azerbaidjan. În a doua jumătate a anului 2014,
au existat 3 astfel de întâlniri între preşedinţii celor două state, dar situaţia
curentă subminează eficacitatea viitoarelor întâlniri bilaterele mediate de OSCE.
Actualmente, opiniile situează Caucazul de Sud ca ostatic al crizei ucrainene,
absorbind toată energia instituţiilor şi cancelariilor europene, şi se pare că şi pe
cea a Rusiei. Asemeni Europei de Sud-Est şi Ucrainei, văzute adesea ca zone-
tampon/buffer zones de către Federaţia Rusă, în mod similar poate fi catalogat
acum şi Caucazul, cu importanţă sporită clamată de Rusia pentru blocarea
trecerii combatanţilor din auto-intitulatul Stat Islamic.
Criza ucraineană forţează Europa să-şi reîmprospăteze atenţia pentru conflictele
îngheţate şi să reconsidere cooperarea sa cu regiunea Caucazului de Sud,
inclusiv luând în calcul implicarea Rusiei în regiune. Deşi pare un actor prea
greu de demontat din regiune prin prisma moştenirii URSS şi a strânsului
parteneriat cu Armenia, monopolul Federaţiei Ruse asupra managamentului
tuturor proceselor a fost în linii mari eludat, sub presiunea transformărilor
interne şi factorilor exogeni în Caucazul de Sud, post-1990.
Cu toate acestea, un risc în sine îl poate reprezenta şi Rusia, dezinteresată
neoficial de soluţionarea conflictului din NK, ce i-ar disipa din impactul
manevrelor geopolitice şi marja de negociere. În principiu, criza din Ucraina nu
a adus atingere cooperării SUA-Rusia în cadrul Grupului de la Minsk al OSCE,
însă după 14 august 2014, Vladimir Putin a invitat la Soci pe preşedinţii
Armeniei şi Azerbaidjanului în absenţa reprezentanţilor Franţei şi SUA,
supralicitând astfel rolul crucial pe care Kremlinul îl joacă în discuţiile de
negociere.
De reţinut este că NATO nu a intervenit până acum în conflictele din Caucazul
de Sud, implicit în NK, dar a făcut eforturi de a se implica în statele regiunii, în

Georgia, previzionând să-şi instaleze un centru de pregătire până la finalul

acestui an. Iar accelerarea „apropierii” de Caucaz are loc, nu întâmplător,
imediat după izbucnirea conflictului din Ucraina, care de altfel a surprins un
Occident nepregătit să combată direct o forţă armată agresivă şi dispusă la
agresiune.
Anexarea Crimeei s-a vrut un răspuns de facto al Moscovei la neînţelegerea sau
neglijarea de către Occident a intereselor sale strategice. Europa a preferat în
anii post-Război Rece instrumentarea soft-power-ului, mai puţin costisitor,
sperând că procesele domestice din zonele-tampon ale Europei Sud-Estice şi
Caucazului de Sud vor deveni predictibile şi rezonabile.
Însă balanţa de putere în Caucazul de Sud este asigurată de paritatea militară,
prin aportul consistent al Rusiei, inclusiv pentru conflictul din NK, iar în „timpii
morţi” scurşi prin tensiune perpetuă şi amânare, diviziunile tind să sporescă între
părţile opozante.
Pericolul se raportează şi la adresa Europei, ce riscă să rateze şanse de securizare
a periferiilor din regiunea extinsă a Mării Negre, a proiectelor economice de
revitalizare a Drumului Mătăsii, dar şi şansa rutelor alternative de energie via
Est, care depind exclusiv de Caucaz şi pentru care un potenţial conflict
reescaladat ce implică Azerbaidjanul s-ar dovedi total contraproductiv.
Pe termen scurt şi mediu, în lipsa schimbărilor strategiilor de până acum sau re-
orientarea externă a elitelor politice de la Erevan sau Baku într-o direcţie sau
alta, şansele de soluţionare a conflictului din NK sunt extrem de reduse, iar după
convulsiile din 2014 şi 2015 persistă şi şanse de reescaladare. Deocamdată,
natura dialogului se aşterne ca un joc cu sumă zero - Azerbaidjanul s-a declarat
categoric împotriva oricărei soluţii care nu respectă integritatea sa teritorială, în
timp ce Armenia s-a dovedit constantă în sprijinirea paşilor lenţi spre
secesionism şi consolidare instituţională a RNK, chiar dacă este nerecunoscută
internaţional.
Menţinerea stabilităţii în Caucazul de Sud va rămâne o prioritate inclusiv a
actorilor non-regionali, deşi stabilirea statutului NK va depinde şi de situaţia
internă politică din cele două state aflate momentan în conflict „îngheţat”, dar cu
tentă de „reîncălzire”.
Azerbaidjanul se află într-o poziţie mai avantajoasă în prezent, care tinde să
rămână astfel, cel puţin pe termen scurt şi mediu. Datorită redevenţelor obţinute
din gaz şi petrol şi a proiectelor energetice trans-continentale aflate în
perspectivă, Baku aspiră cel puţin la rolul de putere energetică regională (care va
depinde şi de jocul individualist sau de cooperare al Iranului, prezumtiv eliberat
de sanţiuni la 30 iunie a.c.)
După cum declara preşedintele Ilham Aliyev în cadrul celei de-a 48-a întâlniri
anuală a Board-ului Guvernatorilor Băncii de Dezvoltare Asiatice pe 4 mai a.c.,
la Baku, „astăzi Azerbaidjanul devine un centru coordonator al transportului

(în regiune)”. Se înţelege, aşadar, un centru/hub nu doar pentru coridoarele

energetice, ci şi pentru infrastructura de transport terestră, maritimă şi aeriană la
intersecţia continentelor şi în contextul fluxurilor economice stimulate de
resurecţia Drumului Mătăsii.
Cu atât mai mult Azerbaidjanul îşi va putea consolida „aşii” în negocierea
statutului regiunii NK, venind de pe poziţii de putere faţă de Armenia, însă în
egală măsură va fi interesat de stabilitate şi securitate regională, pentru a-şi
menţine pe trend ascendent proiectele ce îndreaptă astăzi atenţia Eurasiei asupra
statului azer. Până în prezent, Baku a reuşit cu succes menţinerea unui echilibru
în relaţiile cu Rusia şi Occidentul, în timp ce exersează o politică externă
independentă din ce în ce mai dinamică.
Dacă va permite intensificarea cooperării cu oricare dintre cele de mai sus sau
cu ambele, aceasta va avea loc în măsura în care va fi justificată de combaterea
expansionismului grupării Statul Islamic. Într-un scenariu negativ, aceasta poate
devine o a doua sursă de ameninţare la adresa securităţii Azerbaidjanului, după
Nagorno-Karabah.
Armenia momentan experimentează un tip de stabilitate diferit de cel al
Azerbaidjanului. Autorităţile sale politice au fost prinse între diferendele
accentuate recent dintre propriile elite politice, fapt ce a generat un val de
dezamăgire internă, dar, pe de altă parte, prin exemplul negativ al conflictului
din Ucraina, vocile multora din populaţia nemulţumită de actuala guvernare au
tins să se diminueze.
Pe acest fundal politic intern, aflat într-o momentană lipsă de coeziune,
importantă pentru Armenia va fi prezervarea cel puţin a status quo-ului său în
conflictul din NK. Eforturile vor fi concentrate cel mai probabil pe revenirea la
masa negocierilor şi insistenţele pentru un acord de neutilizare a forţei,
dezavantajată fiind militar şi strategic în faţa Azerbaidjanului (în pofida
resurselor logistice oferite de Rusia).
Conform doleanţelor Armeniei, un asemenea format ar include nu doar
preşedinţii Armeniei şi Azerbaidjanului, ci şi pe cel al auto-proclamatei RNK.
În condiţiile reescaladării la scară mică a violenţelor în regiunea NK şi a iritării
suplimentare a Baku-ului prin recentele alegeri parlamentare din RNK,
provocările vor sabota ajungerea la un acord care să stabilească statutul NK, aşa
cum doreşte Erevanul. Azerbaidjanul a respins categoric negocierea pe marginea
acestui subiect.
Comunicatul ministrului de Externe azer a indicat clar: „soluţionarea
conflictului va fi posibilă, însă exclusiv în baza suveranităţii şi integrităţii
teritoriale ale Azerbaidjanului”.
Încheierea conflictului din NK va rămâne o prioritate pentru agenda Erevanului,
miza fiind concentrarea pe o soluţie care să evite perpetuarea conflictului armat,
pe care Armenia îl resimte mai dur şi costisitor decât Azerbaidjanul. Un factor-
cheie şi „imobil” în ecuaţie va rămâne integritatea teritorială a Azerbaidjanului,
protejată de dreptul internaţional, însă care va congestiona şi mai mult

negocierile, pe fondul încercărilor progresive ale RNK de organizare

instituţională sine qua non în ultimii ani.
După declanşarea violenţelor din Ucraina şi secesiunea Crimeii, Rusia a fost
împinsă înspre cvasi-izolare de Occident, însă continuă să fie implicată în
multiple procese internaţionale, iar Grupul de la Minsk, inclusiv prin aportul
Moscovei, rămâne deocamdată singurul format oficial valabil pentru
soluţionarea NK.
Totodată, orizontul unui nou format de negociere nu este exclus în viitor, în
sensul în care activitatea Grupului de la Minsk s-a dovedit ineficientă până în
prezent, iar comunicatele periodice ale reprezentanţilor celor 3 state mediatoare
au demonstrat sincope în reînnoirea strategiilor pentru deblocarea negocierilor.
De altfel, reprezentantul SUA al Grupului de la Minsk, James Warlick, preciza
la întâlnirea de la Erevan cu ministrul de Externe armean, în Februarie 2015:
„co-preşedinţii nu au nimic nou de prezentat părţilor implicate în conflictul din
Nagorno-Karabah”. Drept consecinţă, leadership-ul de la Baku s-a declarat în
mod repetat dezămăgit de activitatea ineficientă a OSCE.
O altă dilemă se inserează pe acest fundal conflictual. După încălcarea
Memorandum-ului de la Budapesta (Decembrie 1994) şi prin precedentul
generat de referendumul din Crimeea, rămâne incert ce tip de acord pentru
garanţii de securitate şi organizarea unui referendum pentru stabilirea statutului,
după cum speră Armenia, ar fi necesar pentru regiunea NK.
O potenţială cooperare Rusia-Occident şi abandonarea modelului confruntării, în
situaţia optimistă a unei schimbări de paradigmă a Moscovei sau a leadership-
ului de la Kremlin, ar stimula ameliorarea sau soluţionarea mai multor subiecte
de interes comun şi ar spori şansele unei rezoluţii în problemele complexe ale
Caucazului de Sud. În acelaşi sens, ar presupune şi activarea funcţiei de zonă-
tampon a regiunii în faţa riscului infiltrării ramurilor grupării Statul Islamic,
Turcia şi Azerbaidjan reprezentând principalele rute de tranzit pentru islamiştii
de toate naţionalităţile.
Astfel, asigurarea stabilităţii şi securităţii Caucazului de Sud (şi nu numai) şi
prevenirea sau soluţionarea unor conflicte ca cel din NK tind să redevină gradual
o prioritate deopotrivă pentru actorii regionali şi non-regionali, propulsate fiind
şi de natura proiectelor energetice şi geo-economice ce au luat avânt în
vecinătate, şi pentru care mizele sunt prea mari pentru a fi ratate.
Din punctul de vedere al deciziei strategice, România este interesată de

eliminarea surselor de conflict din regiunea Caucazului de Sud, în speţă din
Nagorno-Karabah. Fiind definită ca zonă de interes strategic, regiunea extinsă a
Mării Negre poate suferi destabilizări şi insecuritate amplificată dacă un conflict
armat ar reizbucni între Armenia şi Azerbaidjan.
În plus, proiectele energetice trans-continentale de amploare la care România
este interesată să se conecteze (TANAP, AGRI sau o reluare, deocamdată aflată

doar în discuţii, a proiectului Nabucco), solicită focalizarea politicii externe,

constantă şi coordonată, inclusiv pe subiectul NK.
Însă nu trebuie uitat că România îşi menţine poziţia principială de sprijinire a
suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a independenţei statelor, fapt ce a fost
consemnat de rezoluţiile ONU. Armenia adaugă o formulă proprie de
interpretare a autodeterminării popoarelor şi speră ca să i se permită
recunoaşterea unui referendum de autodeterminare a Nagorno-Karabakh
înaintea oricărei discuţii despre retrocedarea teritoriilor ocupate către
Azerbaidjan, sub steagul republicii separatiste.
Recomandări:
Aportul României la soluţionarea conflictului din NK s-ar putea concretiza prin
intensificarea subiectelor de interes în relaţia bilaterală cu Armenia şi
Azerbaidjanul, apoi prin lobby pentru crearea nou format de negociere sau, dacă
contextul permite, interpunerea ca mediator. România se află la rându-i la
intersecţie de regiuni, interese politice şi coridoare energetice, şi poate căuta să
joace mult mai activ în astfel de crize şi conflicte din zonele învecinate, nu doar
în beneficiul părţilor aflate în conflict, ci indirect şi pentru cel al mediatorilor.
O asemenea prezumtivă implicare dinamică ar converge cu eforturile externe de
apărare a intereselor naţionale, prin contribuţia la atât de necesara stabilitate şi
predictibilitate în regiunea Mării Negre, dar şi prin atragerea vizibilităţii sau
credibilităţii pe plan internaţional ca stat.
O campanie coordonată pentru instituirea unui “brand de ţară” regional, pe
postură de mediator, poate spori greutatea politică şi poate fi realizată implicit
prin forţa conexiunilor, România beneficiind oricum la această dată de relaţii
intensificate cu Azerbaidjanul.
13. Armistiţiu de cinci zile în Yemen

Radu Arghir
Evenimente:
Miercuri, 6 mai, după lupte intense ce au evoluat alternativ în favoarea celor
două părţi, hutiţii au reuşit să intre în districtul al-Tawahi, ultimul bastion al
susţinătorilor preşedintelui yemenit Mansour Hadi. Chiar dacă mai există
grupuri de luptători ce se opun hutiţilor, intrarea acestora în al-Tawahi însemnă
practic căderea oraşului Aden.
De asemenea, confruntările din oraş devin extrem de sângeroase, numai luptele
din acea zi ducând la moartea a 120 de oameni, majoritatea civili. Evoluţia a
generat un răspuns urgent din partea guvernului din sud, care a cerut Consiliului
de Securitate al ONU, prin vocea lui Khaled Alyemany, ambasadorul

Yemenului la ONU, o intervenţie terestră, măcar în sudul ţarii, pentru a salva

oraşele Aden şi Taiz.
Tot miercuri au fost înregistrate şi primele victime ale conflictului în Arabia
Saudită. Bombardamente cu artilerie ale hutiţilor, care vin cel mai probabil ca un
răspuns la campania aeriană, au lovit un oraş din apropierea graniţei unde a ucis
cinci civili.
Incidentul vine după ce coaliţia de state arabe a anunţat pe 21 aprilie încheierea
primei etape a operaţiunii din Yemen ce a avut ca obiective înfrângerea hutiţilor
şi îndepărtarea ameninţării pe care aceştia o reprezintă pentru statele vecine
(obiectiv ce se pare că nu a fost atins încă). A doua etapă, numită operaţiunea
„Restaurarea Speranţei” va combina eforturile militare cu cele diplomatice şi
civile pentru a construi „un viitor stabil şi sigur pentru Yemen.”
Pe teatrul de operaţiuni bombardamentele au continuat şi au început să fie ţintite
structuri de comandă a Hutiţilor. Au fost bombardate obiective din capitala
Yemenului, Sana’a, şi recent din capitala provinciei de unde provin Hutiţii,
Sada’a (capitala provinciei cu acelaşi nume). Printre ţinte s-au aflat şi reşedinţe
ale unor lideri, inclusiv a preşedintelui Hadi, dar aparent bombardamentele nu
şi-au atins ţintele şi nu a fost anunţată pierderea nici unui lider.
A fost pusă presiune pe hutiţi care au acceptat duminică (10 mai) un armistiţiu
de cinci zile ce va începe marţi (12 mai). Negocierile vor continua şi pe timpul
armistiţiului care oricum este insuficient pentru a acoperi nevoile umanitare ale
Yemenului.
Context:
Ascensiunea hutiţilor a început în octombrie 2013. După revoluţia din 2011
aceştia deţineau control total asupra provinciei Sada’a, dar până la acea dată nu
şi-au extins controlul şi în alte zone.
Către finalul anului 2013, salfiştii, o sectă sunită opusă hutiţilor, au strâns o
armată (probabil cu sprijinul Arabiei Saudite) şi au încercat să atace avanpostul
hutit. Hutiţii au lansat un contra-atac şi nu au reuşit numai să respingă ofensiva
salafiştilor, dar au început să înainteze către sud şi să ocupe mai multe teritorii.
Armata a acţionat ca parte neutră şi a mediat armistiţii, dar fără a se implica în
lupte. Totuşi, când hutiţii au ajuns la câţiva km nord de capitală, în guvernoratul
Amran, după ce au învins confederaţia tribală al-Ahmar, cea mai mare din
Yemen, armata a încercat fără succes să-i facă să se retragă.
În urma luptelor, hutiţii au reuşit să învingă forţele armate ale Yemenului,
alungându-le pe acestea din provincia Amran. La aprope un an de la începutul
campaniei şi în ciuda mai multor asigurări că nu vor intra în capitală, la finalul
lunii septembrie 2014 hutiţii au invadat capitala Yemenului, oraşul Sana’a, unde
au ocupat clădiri importante, inclusiv Consiliului Miniştrilor.
De atunci, au păstrat un număr important de luptători în capitală, inclusiv în
apropierea obiectivelor importante, cu scopul declarat de a le păzi. Mai multe

acorduri şi medierea internaţională a permis funcţionarea administraţiei, dar din

punct de vedere militar era evident că hutiţii controlau capitala.
Iar expansiunea grupării nu s-a oprit acolo. Au continuat să se extindă în toate
direcţiile, ocupând oraşe importante cum ar fi Hodeida (14 octombrie 2014), al
doilea port ca mărime din Yemen, important în mod special deoarece este un
terminal pentru exportul petrolului din ţară, şi Ibb (15 octombrie 2014),
îndreptându-se spre Taiz.
Expansiunea acestora a generat rezistenţă sin partea localnicilor fiind formate
miliţii. În anumite zone, inclusiv cu ajutorul AQAP (Al Qaeda din Pensula
Arabică), acestea au reuşit să respingă ofensiva hutiţiţilor.
Această evoluţie a sporit semnificativ susţinerea de care se bucură gruparea
teroristă, una din puţinele forţe din ţară ce încă se mai opune direct hutiţilor.
Cu toate că au mai existat unele fricţiuni între guvern şi hutiţi, aceştia din urmă
au arătat destul de clar că nu sunt dispuşi să preia controlul aspra ţării şi doresc
doar poziţii importante în mecanismul decizional existent deja. Problema este că
preşedintele Hadi s-a opus la unele revendicări ale hutiţilor iar aceştia au răspuns
în forţă, ocupând clădiri oficiale şi răpind funcţionari ai guvernului, acţiuni pe
care acesta nu a mai dorit să le tolereze.
Singura modalitate prin care s-a mai putut opune presiunilor hutiţilor a fost
demisia anunţată pe 22 ianuarie (urmată de cea a premierului). Pentru că nu au
reuşit să negocieze un acord cu celelalte facţiuni din Yemen, pe 6 februarie
hutiţii au dizolvat parlamentul (singura instituţie a statului ce rămăsese, şi
singura ce putea aproba sau respinge demisia preşedintelui) şi au format o
conducere proprie.
Această decizie a dus la organizarea mai multor proteste în centrul şi sudul ţării,
inclusiv în capitală. Zeci de mii de protestatari au cerut retragerea completă a
hutiţilor şi revenirea administraţiei oficiale.
La nivel administrativ, ca răspuns la evenimentele din capitală, mai multe
administraţii locale au anunţat că nu vor mai respecta instrucţiunile guvernului
central până nu se revine la o administraţie independentă (asupra căreia hutiţii să
nu mai aibă influenţă). De asemenea, în sud, secesioniştii au profitat de ocazie
pentru a cere din nou independenţa.
Ar mai trebui menţionat aici că expansiunea hutiţilor a fost facilitată şi de
diviziunile din rândul armatei. O parte considerabilă din armată este încă loială
fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh, iar această facţiune nu a participat la
luptele împotriva hutiţilor.
Ulterior, ca urmare a loviturii de stat din 6 februarie, armata Yemenului s-a
împărţit pe facţiuni, o parte alăturându-se hutiţilor şi cealaltă lui Hadi. Practic,
Armata Yemenului nu mai există ca instituţie unitară.
De asemenea, hutiţii au beneficiat şi de sprijinul Iranului, care a au semnat cu
administraţia din Sana’a (cea nou creată de Hutiţi) un acord în domeniul aviaţiei
civile ce permite până 14 zboruri dus-întors pe săptămână în condiţiile în care
anterior nu existau zboruri directe.

Divizarea din armată s-a extins la nivelul întregii ţări, după ce preşedintele jure
Abdo Mansour Hadi a fugit, pe 21 februarie, din capitală şi s-a refugiat în Aden,
oraş-port din sudul ţării ce a fost capitala Yemenului de Sud înainte de
unificarea ţării. Hadi a fugit din reşedinţa sa din capitală unde a fost reţinut încă
de la demisia sa din 22 ianuarie.
După evadarea lui Hadi, hutiţii au eliberat şi restul membrilor executivului
arestaţi la domiciliu ce rămăseseră loiali lui Hadi (premierul şi o parte din
miniştrii). Aceştia au părăsit capitala, iar premierul a anunţat că nu are de gând
să revină la funcţia deţinută.
Pe fondul acestor evoluţii, protestele şi luptele dintre miliţiile locale şi hutiţi au
continuat în mare parte din Yemen. Cele mai importante proteste au avut loc
Sana’a (capitală) şi Taiz.
Tot pe plan intern, partidele politice din Yemen au anunţat pe 14 martie
formarea unei alianţe naţionale ce are ca scop înlăturarea hutiţilor şi restabilirea
ordinii.
După divizare, comunitatea internaţională a început să îşi aleagă taberele. Ca
urmare instabilităţii, SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Arabia
Saudită şi Turcia şi-au închis ambasadele din Sana’a şi au retras personalul
diplomatic. SUA şi-a retras ulterior şi forţele speciale din sudul Yemenului.
Mai mult, Arabia Saudită, şi-a mutat ambasada în Aden. De partea cealaltă,
Iranul şi-a menţinut ambasada din Sana’a şi i-a cerut demisia lui Hadi, pentru a
evita o continuare a vărsării de sânge.
În acest context, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie
(S/RES/2201 din 2015) care cere revenirea la procesul de tranziţie început în
2012 (inclusiv retragerea hutiţilor şi încheierea ostilităţilor armate) şi cere
statelor membre (ONU) să se abţină de la intervenţii ce ar putea agrava
conflictul şi instabilitatea. Rezoluţia vine după ce Consiliul de Cooperare din
Golf (CCG) a cerut o intervenţie în Yemen (impunerea de sancţiuni sau chiar o
intervenţie militară).
Mai mult, pe 24 februarie, Consiliul de Securitate al ONU a votat în favoarea
prelungirii pentru încă un an (S/RES/2204 din 2015) a sancţiunilor impuse
conform S/RES/2140 din februarie 2014. Prin această rezoluţie era creat un
comitet ce putea impune sancţiuni economice şi restricţii de călătorie indivizilor
ce sabotau procesul de tranziţie din Yemen.
Până acum, doar Saleh şi doi lideri hutiţi au fost ţinta acestor sancţiuni. O altă
întrunire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU pe tema Yemen avut loc
pe 22 martie. Peste toate acestea se adaugă decizia unei părţi a filialei locale a Al
Qaeda de declara loialitate organizaţiei Statul Islamic (decizie ce a creat o filială
a ISIS în Yemen).
A urmat o perioadă de calm relativ în care cele două tabere s-au acuzat reciproc
că sunt ilegitime. După eşecul unor noi încercări de mediere, hutiţii au început
din nou să se deplaseze către sud, cu o ţintă clară - Aden.

De asemenea, aceştia erau ajutaţi de divizii ale armatei rămase loiale fostului
prteşedinte Saleh. Implicarea acestor divizii a devenit evidentă pe 19 martie,
când avioane neidentificate au bombardat palatul prezidenţial din Aden (hutiţii
erau bine echipaţi, dar nu deţineau niciun fel de aeronave).
Raidurile au continuat până pe 21 martie, când au fost respinse de artileria anti-
aeriană a forţelor loiale lui Hadi. Pe 22 martie hutiţii au ocupat oraşul Taiz, oraş
strategic aflat pe o rută ce uneşte Sana’a de Aden, la aproximativ 150 km de
Aden, unde au poziţionat tancuri (pe care, în mod normal, nu ar fi trebuit să le
aibă în dotare).
După primul atac aerian, preşedintele de jure al Yemenului, Mansour Hadi, i-a
acuzat pe Hutiţi că au încercat să organizeze o lovitură de stat şi a cerut o
intervenţie urgentă a ONU. Răspunsul a venit pe 26 martie, când o coaliţia de
state arabe (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar, Bahrain,
Iordania, Egipt şi Sudan) a început o campanie aeriană împotriva Hutiţilor.
Cu toate acestea, trupele loiale fostului preşedinte Saleh şi Hutiţii au continuat
să înainteze către Aden şi au reuşit să ocupe mai bine de jumătate din oraş.
Înaintarea lor a fost încetinită o decizie Arabiei Saudite de a paraşuta arme şi
muniţii în zonele încă controlate de trupele loiale lui Hadi, dar oraşul nu va
rezista foarte mult în condiţiile actuale.
Tot pe 26 martie, preşedintele Hadi a plecat din Yemen şi a ajuns a doua zi în
Egipt, unde a participat la un summit al Ligii Arabe. Până la acest moment nu a
revenit în Yemen şi probabil nu o va face până când situaţia din Aden nu se
stabilizează.
În acest timp, în Yemen bombardamentele aeriene au continuat, cu mici pauze
îndelung negociate pentru a permite livrarea ajutorului umanitar. La aproape o
lună de la începerea acestora încep să de vadă rezultate, iar în sud Hutiţii au
început să piardă teren.
În Aden aceştia au fost alungaţi din centrul oraşului (cartierul Khormakser) ceea
ce înseamnă că trupele din sud sunt izolate şi probabil nu vor mai rezista mult,
oraşul fiind construit pe o peninsulă. Au fost deschise şi fronturi noi în sud,
inclusiv în Taiz. Presiunea în creştere a du la apariţia unor dezertări din rândul
unităţilor de armată rămase loiale lui Saleh.
Situaţia este în continuare incertă, însă pe moment se pare că raportul forţelor
militare de la sol începe să se schimbe.
În acest context, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie
(S/RES/2201 din 2015) care cere revenirea la procesul de tranziţie început în
2012, retragerea hutiţilor şi încheierea ostilităţilor armate. Statelor membre
ONU li se cere să se abţină de la intervenţii ce ar putea agrava conflictul şi
instabilitatea.
Rezoluţia vine după ce Consiliul de Cooperare din Golf (CCG) a cerut o
intervenţie în Yemen, de la impunerea de sancţiuni, până chiar o intervenţie
militară. Pe 24 februarie Consiliul de Securitate al ONU a votat în favoarea

prelungirii pentru încă un an (S/RES/2204 din 2015) a sancţiunilor impuse

conform S/RES/2140 din februarie 2014.
Prin această rezoluţie era creat un comitet ce putea impune sancţiuni economice
şi restricţii de călătorie indivizilor ce sabotau procesul de tranziţie din Yemen.
Ulterior, după începerea campaniei aeriene, Consiliul de Securitate al ONU a
adoptat încă o rezoluţie ce impune un embargou asupra importurilor de arme
pentru Hutiţi şi aliaţii acestora şi cere îngheţarea posesiunilor liderului Hutiţilor,
Abdul-Malik al-Houthi, şi ale conducătorului Gărzii Republicane, fiul fostului
preşedinte Saleh, Ahmed Ali Abdullah Saleh.
Aceştia din urmă s-au alăturat unei liste ce mai include alţi doi conducători
Hutiţi şi pe însuşi fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh. După cum era de
aşteptat, sancţiunile au fost criticate de Iran şi de către Hutiţi. Singurul stat
membru al Consiliului de Securitate care nu a votat în favoarea rezoluţiei (s-a
abţinut) a fost Federaţia Rusă.
Jamal Benomar, Trimisul ONU în Yemen, şi-a anunţat demisia pe 16 aprilie,
urmând ca Secretarul General al ONU să numească un succesor. Schimbări au
avut loc şi în guvernul în exil al Yemenului, unde Hadi l-a numit pe fostul
premier Khaled Bahah în funcţia de vicepreşedinte. Acesta a acceptat, în ciuda
afirmaţiilor anterioare.
Peste toate acestea se adaugă decizia unei părţi a filialei locale a Al Qaeda de a
declara loialitate organizaţiei Statul Islamic, decizie prin care s-a creat o filială a
ISIS în Yemen.
Semnificaţii:
Până acum, la primul armistiţiu mai lung de câteva ore, nu se poate vorbi de
progrese. Hutiţii au înaintat în Aden, dar oricum aveau o prezenţă superioară în
oraş. În toate celelalte regiuni nu au fost înregistrate progrese majore, balanţa
înclinând alternativ în favoarea fiecărei părţi, în condiţiile în care facţiunea ce se
opune hutiţilor beneficiază de un suport aerian semnificativ. Problema este că
infanteria Hutiţilor este bine pregătită şi înarmată şi foarte greu de lovit, mai ales
în zonele urbane.
Cu toate că mare parte din oraş este ocupat, Adenul a rezistat până duminică,
ceea ce însemnă că probabil va rezista şi până la armistiţiu, dar viitorul său este
incert. Pe de altă parte, armistiţiul ar putea pregăti o intervenţie terestră a
coaliţiei arabe (cu toate că războiul urban este ceva ce acesta sigur doreşte să
evite, iar o intervenţie acum ar însemna că va trebui să elibereze măcar Adenul).
Oricum, victimele saudite de miercuri indică faptul că pericolul pentru ţările din
regiune nu a fost îndepărtat, iar embargoul nu va putea fi menţinut la infinit.
Separat, bombardarea structurilor de comandă are mai mult un efect psihologic,
deoarece oricum miliţiile hutite nu erau foarte centralizate când vine vorba de
control sau resurse logistice. Iar bombardamentele aeriene au vizat aproape toate
ţintele fezabile care înseamnă în special depozitele de armament şi ce a mai

rămas din armata Yemenului (partea ce s-a alăturat utiţilor şi lui Saleh, care
deţinea mare parte din armamentul greu).
Mai departe, vor trebui să caute noi obiective în funcţie de informaţiile de pe
teatrul de operaţiuni, informaţii ce probabil nu sunt uşor de obţinut, mai ales atât
timp cât miliţiile pro-Hadi nu fac progrese sau nu există forţe terestre ale
coaliţiei pe teren.
Luptele sunt departe de final, dacă se caută o victorie militară. Separat, un acord
politic este la fel de improbabil. Este greu de crezut că hutiţii vor ceda capitala
de bunăvoie, mai ales acum când încă au o prezenţă în Aden.
Până nu se ajunge la un echilibru real între forţe nimeni nu poate garanta
respectarea acordurilor negociate. De altfel, bombardamentele din capitală pot
indica posibilitatea pregătirii unui nou front.
Saleh a fost slăbit, dar nu şi aceştia, nu semnificativ cel puţin. Singura acţiune ce
are un efect semnificativ asupra hutiţilor este embargoul, dar efectele acestuia se
vor vedea în timp, nu în câteva săptămâni.
Evident, şi miliţiile pro-Hadi sau pur şi simplu anti-hutite contează, dar până
acum acestea nu au câştigat nicio lupta majoră. Ele reuşesc, cu sprijin aerian, să
stăvilească expansiunea hutiţilor, dar încă nu au recuperat complet nici un
obiectiv major, ceea ce indică că urmează un război de gherilă lung.
Iar hutiţii au multă experienţă în luptele de gherilă, deoarece înainte de revoluţie
au trebuit să se apere împotriva armatei Yemenului care la acea vreme a încercat
să-i elimine complet cu ajutor din partea Arabiei Saudite. Iar acum armata nu
mai există şi o parte din ce a fost acesta s-a alăturat lor.
O schimbare importantă ar fi reprezentată de o ruptură între saleh şi hutiţi, dar
din moment ce ambii sunt susţinuţi de Teheran este puţin probabil să aibă loc.
Din nou aici un rol major îl va avea embargoul, deoarece afectează susţinerea
directă de care se bucură cele două părţi, ceea ce ar putea duce la unele rupturi.
Deja susţinerea internă de care se bucură Saleh începe să scadă, cu toate că acest
lucru nu a avut încă implicaţii semnificative. Problema este că nici nu are cine să
profite de urma acestei slăbiri.
Forţele pro-Hadi sau care doar se opun hutiţilor (şi nu îl susţin neapărat pe
Hadi), sunt formate de miliţii dispersate care, în afara suportului aerian, nu
dispun de resursele logistice necesare pentru a lansa şi menţine o ofensivă. În
general acestea acţionează în regiunile de origine.
La toate acestea se adaugă costul războiului. Luptele din mediul urban generează
pagube masive pentru economia ţării şi civili în general. ONU estimează că mai
mult de jumătate din pierderile de până la această dată sunt din rândul civililor.
Pe de altă parte, linia dintre civili şi combatanţi este destul de greu de definit în
oraşe precum Aden, unde mulţi civili s-au alăturat trupelor pro-Hadi pentru a-şi
apăra oraşul de invadatorii hutiţi. Totuşi acest lucru evidenţiază şi mai mult
pagubele produse de război, ce devin din ce în ce mai greu de suportat de către
populaţia civilă.

Oricum cuantumul total al distrugerii va putea fi evaluat doar după finalul

luptelor, dar este evident de pe acum că finalul confruntărilor va lasă în urmă o
catastrofă umanitară majoră.
Pe termen scurt, nu sunt de aşteptat schimbări majore cu excepţia armistiţiului
despre care nici nu se ştie dacă va dura cinci zile sau va fi încălcat mai repede.
Vor continua luptele pe străzile oraşelor din Yemen, mai ales Aden şi coridorul
dintre Aden şi Sana’a, pe fondul continuării campaniei aeriene.
Acum că a fost cerută o intervenţie terestră oficial de către Yemen, este posibil
ca aceasta să aibă loc, deşi sunt mai multe posibilităţi legate de cum va evolua
situaţia. Oricum, cele mai probabile scenarii sunt ori o intervenţie limitată sud,
unde vor fi eliberate obiective importante şi va fi reconstruită armata Yemenului
în vederea unei ofensive către nord, ori o intervenţie simultană în nord şi în sud
(Arabia Saudită a cerut deja evacuarea civililor din Sada’a, dar nu este clar dacă
se referea exclusiv la raidurile aeriene sau planifică mai mult).
Ar reprezenta o victorie simbolică şi dacă un procent mai mare din ce a fost
armata Yemenului i se va opune lui Saleh (până recent diviziile ce îl susţineau
erau mai numeroase decât cele pro-Hadi, dar acum este greu de spus care este
raportul de forţe).
De partea cealaltă, hutiţii au adoptat o strategie destul de disperată pentru a-şi
justifica acţiunile. Aceştia au anunţat că operaţiunile lor au ca ţintă Al Qaeda şi
au acuzat miliţiile pro Hadi (sau oricine li se opune la acest moment ) că susţin
grupul terorist, strategie adoptată şi de Saleh în timpul revoluţiei din 2011, când
a acuzat opoziţia că are legături cu Al Qaeda.
Referitor la AQAP şi la rivalii lor din SIY, viitorul grupărilor este în continuare
unul destul de sigur. Războiul civil şi haosul din ţară, alături de campania
aeriană şi prezenţa Hutiţilor, îi încurcă, dar deja au încercat să ocupe Mukalla.
Mai mult, din momentul în care războiul va scădea ca intensitate şi până vor fi
reconstruite armata şi administraţia Yemenului, grupările vor avea la dispoziţie
o perioadă lungă te timp pentru a se extinde. Fără folosirea miliţiilor tribale,
expansiunea acestora nu va putea fi ţinută sub control.
Separat, pe fondul luptelor, ar putea primi asistenţă de unele din grupări. Este
cunoscut, de exemplu, că în timpul revoluţiei din 2011 Saleh s-a folosit de
AQAP pentru a pune presiuni pe revoluţionari, ajutând indirect gruparea, în timp
ce afirma că este singurul ce poate opri expansiunea acesteia.

14. Noi aliaţi pentru Coaliţia saudită

Camelia Nastasia
Evenimente:
În cursul săptămânii trecute, gruparea rebelă Houthy a iniţiat un nou atac
împotriva unor instituţii importante din oraşul saudit Najran, din apropierea
graniţei Yemenului cu Arabia Saudită. Au fost atacate şcoli, spitale şi locuinţe.
Atacul a fost iniţiat chiar înaintea organizării summit-ului Consiliului de
Cooperare al Golfului de la Riyadh.
La summit a fost prezent şi preşedintele francez, Francois Hollande, care a
anunţat că statul său este pregătit să sprijine Coaliţia care luptă pentru
restabilirea ordinii în Yemen. Astfel, Franţa a devenit primul stat occidental care
şi-a exprimat dorinţa de a lua parte efectiv la lupta împotriva grupării rebele care
a acaparat puterea în Yemen şi care tinde să îşi extindă din ce în ce mai mult
influenţa în statele din Golf.
Îngrijorarea privind atacul asupra oraşului Najran este cu atât mai mare cu cât
este prima dată de la izbucnirea conflictului în Yemen când rebelii au atacat un
teritoriu saudit.
Semnificaţii:
Anunţul cu privire la atacul iniţiat de către rebeli în cursul săptămânii trecute a
fost făcut de către purtătorul de cuvânt al Coaliţiei, Al Assiri. Al Assiri a
declarat câteva detalii despre atacul din Najran într-un interviu pentru postul de
televiziune finanţat de către autorităţile saudite, Al Ekhabariyah.
Purtătorul de cuvânt al Coaliţiei a anunat atunci că acesta a fost primul atac
asupra teritoriului saudit de la momentul izbucnirii conflictului în Yemen, fapt
care atrage după sine reacţia imediată a autorităţilor din regiune care nu vor
putea să rămână impasibile în faţa comportamentului tot mai violent manifestat
de către rebeli. Acesta a mai declarat că statele care compun Coaliţia nu vor
putea trece cu vederea fapta comisă de rebeli şi vor pedepsi comportamentul
violent.
Autorităţile locale au anunţat, la începutul săptămânii trecute, că din raţiuni de
securitate au decis să suspende pentru o perioadă toate zborurile din şi spre
aeroportul din Najran. De asemenea, acestea au mai anunţat şi suspendarea
cursurilor din şcolile din sudul regiunii, tocmai în vederea protejării şi asigurării
siguranţei cetăţenilor.
În cadrul summit-ului de la Riyadh a fost formulată o poziţie comună a statelor
din regiune cu privire la gruparea rebelă şi la statele care o sprijină din umbră
sau făţiş. Reprezentanţii statelor membre ale Consiliului de Cooperare al
Golfului au încercat să găsească un set de măsuri pentru a aborda eficient
situaţia care devine din ce în ce mai gravă.

În cadrul summit-ului de la Riyadh, regele saudit Salman şi-a lansat poziţia

oficială în faţa liderilor celorlalte state membre ale Consiliului de Cooperare al
Golfului. Cu acest prilej, acesta a declarat, făcând referire directă la Iran, că în
prezent, la graniţa regiunii administrate de către structura regională există o
ameninţare majoră la adresa securităţii şi siguranţei.
Regele susţinea că această ameninţare tinde să se amplifice şi membrii grupării
rebele doresc cu orice preţ să îşi extindă hegemonia asupra unui spaţiu din ce în
ce mai vast din regiune. Regele saudit susţinea că statele din zonă trebuie să aibă
în vedere că violenţele cu care gruparea rebelă a obişnuit deja opinia publică
internaţională se pot transforma în orice moment într-o "răscoală a sectelor",
fapt care va produce prejudicii majore asupra întregii regiuni.
În opinia regelui Salman, comportamentul pe care gruparea rebelă îl manifestă
nu poate să rămână nepedepsit, generând în consecinţă nevoia de a iniţia o nouă
confruntare cu gruparea şiită.
De la izbucnirea conflictului şi până în prezent, Iranul a fost sistematic acuzat că
ar favoriza făţiş hutiţii. Statele membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului
au somat în repetate rânduri Iranul să oprească aprovizonarea cu armament
pentru membrii grupării.
Se pare, potrivit surselor media din regiune, că autorităţile iraniene ar fi susţinut
atât din punct de vedere financiar, cât şi din punct de vedere logistic gruparea
rebelă. Decidenţii statelor membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului au
susţinut deseori că gruparea rebelă manifestă un comportament care ar
contraveni principiilor promovate la nivel internaţional şi în acest sens trebuie
pedepsite ca atare.
La summit-ul de la Riyadh a luat parte şi preşedintele francez, Francois
Hollande. Acesta este primul lider occidental care a răspuns pozitiv invitaţiei
reprezentanţilor Consiliului de Cooperare al Golfului.
După discursurile liderilor reprezentanţilor statelor membre ale Consiliului de
Cooperare al Golfului, preşedintele francez s-a adresat în faţa reprezentanţilor
prezenţi la summit-ul de la Riyadh. Hollande a declarat că Franţa este dispusă să
se implice în lupta pentru restabilirea ordinii în Yemen.
Acesta susţinea că la baza deciziei sale stă tocmai faptul că Franţa trece printr-o
situaţie similară, iar comportamentul manifestat de către gruparea rebelă nu
trebuie să rămână nepedepsit. Liderul francez afirma că a urmărit cu mare
interes şi îngrijorare situaţia din Yemen şi tendinţele de evoluţie ale conflictului,
iar prezenţa sa în cadrul summit-ului trebuie privită ca o încercare de a îşi
reafirma sprijinul pentru Coaliţia care luptă împotriva rebelilor în numele
civililor nevinovaţi din Yemen.
Drept urmare, Hollande a susţinut că statul său va face tot ceea ce este necesar
pentru a contribui într-o manieră responsabilă şi eficientă în procesul pentru
resabilirea ordinii.
Preşedintele francez s-a deplasat în Orientul Mijlociu în vederea semnării unui
acord foarte avantajos cu emirul Qatarului. Valoarea acordului este estimată la

aproximativ 6,3 miliarde de euro. Acesta prevedea dotarea autorităţilor qatareze

cu douăzeci şi patru de avioane de luptă. Semnatarii au lăsat deschisă calea
pentru o nouă colaborare, în viitor, în baza căreia să mai fie achiziţionate încă 12
astfel de aeronave.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România este direct interesată de

evenimentele care au loc în regiunea faţă de care de decenii manifestă un interes
crescut. România ar trebui să fie atentă la modul în care conflictul se manifestă,
mai ales că acesta poate afecta nu numai stabilitatea în regiunea din care
Yemenul face parte, dar poate avea repercursiuni asupra întregii scene
internaţionale.
Riscuri:
Declaraţiile liderul saudit, alături de decizia Franţei de a se ralia Coaliţiei saudite
poate amplifica violenţele din regiune, mai ales în contextul în care gruparea
pare să dorească să îşi extindă sfera de influenţă şi asupra teritoriilor din
proximiatea graniţelor yemenite. Acest fapt crează o îngrijorare şi mai mare pe
scena politică regională şi internaţională, mai ales în contextul în care în ultima
perioadă liderii din statele membre ale coaliţiei au declarat că vor răspunde
comportamentului violent manifestat de către gruparea rebelă prin forţă.
Rămâne totuşi de văzut în ce măsură vor reacţiona statele din zonă pentru a
restabili ordinea şi, de asemenea, va fi interesat de urmărit şi modul în care vor
acţiona. Qatarul, membru marcant al Consiliului de Cooperare al Golfului, pare
să se doteze cu aeronave de luptă, iar celelalte state din zonă par să ia în calcul
achiziţia de noi arme pentru a asigura securitatea şi siguranţa regională. În
perioada următoare, vom fi martori ai modului în care statele membre ale
structurii regionale vor gestiona situaţia.
Presa din zonă anunţa în cursul săptămânii trecute că preşedintele legitim al
Yemenului i-a invitat pe liderii grupării Houthy la discuţii la Riyadh. Întâlnirea
este programată pentru data de 17 mai.
În mod oficial, la summit-ul Consiliului de Cooperare al Golfului ministrul de
Externe al Qatarului a făcut anunţul cu privire la iniţiativa autorităţii legitime.
Acesta susţinea că preşedintele Mansour Hadi speră ca toate părţile implicate în
conflict să accepte invitaţia lansată. De asemenea, ministrul a mai adăugat că
statele membre ale Consiliului de Cooperare al Golfului sunt pregătite să ia parte
la discuţii şi să sprijine activ poziţia liderului legitim.
Iniţiativa preşeditelui Mansour Hadi a venit pe fondul avertizării primite de către
autorităţile din regiune din partea Naţiunilor Unite. Se consideră că la acest
moment Yemenul este pe marginea unei prăpastii, iar statul este pe cale să se
prăbuşească. Conform raportului întocmit de către Naţiunile Unite, în ultima
perioadă au murit 1.200 de oameni, din care 500 erau noncombatanţi.

Recomandări:
- România trebuie să continue să se opună tuturor încercărilor de încălcare a
normelor prevăzute de către dreptul internaţional.
- Autorităţile române trebuie să continue să vegheze la respectarea drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti.
- România trebuie să sprijine acţiunile umanitare pe care actorii internaţionali
din regiune şi nu numai doresc să le desfăşoare în perioada următoare în Yemen.
15. Libia şi noile evoluţii – proliferarea traficului de oameni către Europa

Adriana Sauliuc
Evenimente:
Joi, 7 mai 2015, un grup de 35 de etiopieni răpiţi în Libia au ajuns pe aeroportul
din Cairo, fiind salvaţi de forţele militare egiptene. Anunţul a fost făcut de
preşedintele egiptean Abdel Fattah al-Sisi, care apare în imaginile transmise de
televiziunea egipteană de stat întâmpinându-i pe cei salvaţi.
Versiunea preşedintelui Sisi este însă contrazisă de unul dintre etiopienii din
grupul salvat, precum şi de o sursă din Libia, care susţin că etiopienii au fost
reţinuţi de autorităţile libiene care luptă împotriva migraţiei ilegale, aruncând
astfel o umbră de îndoială privitor la „eroismul” afişat de liderul de la Cairo, din
declaraţiile căruia etiopienii ar fi fost salvaţi de militari egipteni de pe teritoriul
Libiei.
În aceeaşi zi, o navă a Marinei britanice a salvat 110 migranţi de pe o barcă
aflată în pericol să se scufunde în largul coastelor Libiei. Este vorba despre nava
HMS Bulwark, care a efectuat prima misiune recentă de salvare cu succes după
reluarea de către contrabandişti a ilegalităţilor în domeniu, ca urmare a
îmbunătăţirii condiţiilor meteo începând cu luna martie a.c. Imigranţii au fost
transferaţi pe un vas al Pazei de coastă italiene, Fiorillo, în timp ce
ambarcaţiunea de mici dimensiuni pe care cele 110 persoane se aflau la
momentul interceptării lor în Marea Mediterană, a fost scufundată.
Semnificaţii:
Fie că vorbim despre etiopienii a căror salvare şi-a asumat-o Egiptul prin vocea
preşedintelui al-Sisi sau despre cei salvaţi de Marina Regală Britanică, pe aceştia
şi alţii ca ei îi leagă un element comun: migraţia ilegală, care a făcut numai anul
acesta peste 1.800 de victime, oameni care şi-au pierdut viaţa înecaţi în apele
Mării Mediterane în drumul lor spre o destinaţie care avea să le ofere, în opinia
lor, o viaţă mai bună – Europa. Comparând numărul de morţi din 2014 cu cel de
anul acesta este vizibilă o creştere cu circa 20 de procente a numărului
victimelor, în timp ce acţiuni de salvare precum cea întreprinsă de nava britanică
împreună cu Paza de Coasă italiană, evidenţiază că tragediile ce au avut loc şi

semnalele de alarmă trase de statele europene şi comunitatea internaţională

privitor la problema migranţilor africani au fost trecute cu vederea de traficanţii
de oameni mult mai rapid decât era aşteptat.
Potrivit unui oficial al Ministerului Apărării de la Londra, nava britanică
implicată în salvarea celor 110 persoane aflate într-o barcă de cauciuc în largul
coastelor libiene se află în zonă de la începutul acestei luni, alăturându-se
forţelor de salvare deja existente în zonă, fiind declarată operaţională la 3 mai
a.c. Ancorată la baza navală-aeriană Sigonella din Sicilia, nava britanică va
acţiona împreună cu 3 elicoptere de tip Merlin ale Forţelor navale britanice,
scopul fiind „o mai mare acoperire a capacităţii de căutare şi salvare” a celor
care, mânaţi de dorinţa unui trai mai bun, îşi pun viaţa în mâinile unor traficanţi
pentru care, odată ce au bătut palma, devin cantitate neglijabilă.
Creşterea procentului celor care şi-au pierdut viaţa în 2015 faţă de cel din 2014
se datorează atât interesului mare al cetăţenilor africani pentru continentului
european, cât şi faptului că misiunea de căutare şi salvare desfăşurată de Marina
italiană în regiune, cunoscută sub numele de Mare Nostrum, a fost abandonată în
2014 ca urmare a faptului că unele ţări membre ale UE, inclusiv Marea Britanie,
au invocat costurile ridicate ale unor astfel de activităţi şi au arătat că nu îşi pot
permite susţinerea lor.
Lipsa unor misiuni menite să împiedice astfel de practici ilegale a dus la o
proliferare fără precedent a migraţiei ilegale din Africa spre bătrânul continent
via Marea Mediterană, din informaţiile Organizaţiei Naţiunilor Unite nu mai
puţin de 60.000 de persoane încercând să ajungă ilegal în Europa traversând
Mediterana numai în 2015, un număr extrem de mare având în vedere că anul nu
a ajuns nici măcar la jumătate. Problema este cu atât mai mare cu cât apele
liniştite ale Mării Mediterane oferă traficaţilor condiţii optime de desfăşurare a
activităţilor ilegale pe care le practică, bilanţul perioadei 1-3 mai a.c. fiind unul
îngrijorător: navele italiene şi franceze au salvat peste 5.800 de migranţi de pe
17 bărci, recuperând totodată corpurile a 10 persoane care şi-au pierdut viaţa în
drumul spre Europa.
Încercările europenilor de a pune capăt acestei probleme majore cu care se
confruntă şi care a declanşat o adevărată criză ca urmare a numărului extrem de
mare de persoane care şi-au plătit un loc în ambarcaţiunile groazei, peste 1.800
de persoane pierzându-şi viaţa numai în 2015, par însă să nu aibă nici un efect
asupra celor aflaţi în spatele unei afaceri bănoase, având în vedere amploarea pe
care fenomenul migraţionist a luat-o în ultima perioadă pe continentul negru.
Însă nicio măsură de reducere şi stopare a acestui fenomen nu îşi va produce
efectele în situaţia în care statele europene se vor rezuma la acţiuni de salvare a
migranţilor, fără acţiuni concrete împotriva celor care sunt plătiţi de „săracii
Africii” pentru a fi transportaţi în Europa, în speranţa unei vieţi mai bune, chiar
cu riscul de a muri înecaţi în apele Mării Mediterane. Într-un astfel de context,
identificarea traficanţilor de fiinţe umane devine extrem de importantă.

În prezent însă, o astfel de sarcină este extrem de dificilă, având în vedere că

sunt organizaţi în reţele ilegale complexe, operează într-o regiune care le
permite să aibă o abordare transnaţională, astfel că se vorbeşte tot mai mult
despre aceştia ca fiind organizaţi pe modelul corporaţiilor multinaţionale. Mai
mult, pe fondul evenimentelor din Africa (instabilitate, sărăcie etc.), la care se
adaugă identificarea unor noi oportunităţi pentru astfel de activităţi, în ultimii
doi ani a putut fi observat un nivel tot mai mare de profesionalizare a reţelelor în
cauză, care anterior erau organizate ad-hoc şi mutau oamenii din loc în loc, în
prezent însă oferind o gamă mult mai mare de servicii, inclusiv fraudarea
documentelor.
Cel mai probabil, acesta este şi motivul pentru care un număr atât de mare de
africani îşi pun viaţa în mâinile unor infractori, infractori care s-au specializat,
şi-au rafinat discursul privind oportunităţile pe care le oferă celor interesaţi de
începerea unei noi vieţi pe continentul european, speculând lipsa de educaţie şi
nevoile acute resimţite de aceştia. În prezent, ca urmare a perfecţionării
activităţii întreprinse de reţelele de trafic uman ce acţionează în Africa Sub-
Sahariană, acestea asigură migranţilor tot „ciclul” migraţionist: transportul de pe
coasta de vest spre Libia şi ulterior, pentru cei care ar avea şansa să parcurgă
întregul traseu, destinaţia finală este Europa, via Marea Mediterană.
Ca urmare a poziţionării sale pe hartă, Libia a reprezentat întotdeauna un punct
de interes atât pentru cei care se ocupă cu traficul de persoane, cât şi pentru cei
care au râvnit la o viaţă mai bună pe continentul european. Încă din anii ’80,
statul libian a atras migranţi de pe teritoriul întregului continent african, în
prezent fiind însă observată o schimbare a rolului pentru unii dintre aceştia.
Astfel, odată cu amploarea pe care fenomenul a luat-o în ultimii ani, mulţi dintre
cei interesaţi să emigreze din Africa au devenit recrutori, curele de legătură între
grupările ilegale libiene şi cei care caută o astfel de oportunitate, fiind vorba
despre posibili viitori plătitori ai unor astfel de servicii.
Din afirmaţiile celor care au trăit experienţa unei călătorii care s-a sfârşit cu
inevitabila interceptare a lor în drumul lor spre Europa, modul în care traficanţii
africani fac afaceri este unul previzibil. Odată ajunşi în Libia, africanii sunt
obligaţi să predea traficanţilor atât paşapoartele/documentele pe care le au
asupra lor, cât şi banii, ulterior fiind obligaţi să se urce în vase nesigure.
Ali din Gambia a povestit că, după ce au fost deposedaţi de bani şi documente,
au fost obligaţi să se urce la bordul unui vas nesigur. „Libianul ne-a minţit”,
afirmă acesta, deoarece anterior i-a asigurat că este vorba despre „o barcă mare.
Cu toţii am plătit 1.000 de dinari (488 de lire sterline/728 de dolari). Când am
ajuns la barcă, ne-a obligat să urcăm în ea ameninţându-ne cu un pistol”,
fiindu-le comunicat că cei care nu urcă vor fi împuşcaţi. Ali nu este singurul
care poate da astfel de detalii.
Numărul mare de persoane capturate atât în viaţă, cât şi decedate, în urma a ceea
ce ar fi trebuit să fie pentru acestea şansa vieţii lor, evidenţiază în primul rând
lipsa eficienţei autorităţilor libiene în a combate fenomenul traficului de

persoane din Africa spre Europa. Iar modul în care acestea au gestionat
problema de-a lungul timpului ne prezintă o imagine deloc optimistă privitor la
această chestiune.
Autorităţile libiene au stopat în puţine situaţii traficaţii, paza de coastă libiană
recunoscând că este depăşită de numărul mare de bărci, astfel că singurele cazuri
în care este dispusă să intervină sunt cele în care ambarcaţiunile în cauză se află
în pericol. Mai mult, chiar şi în cazul în care ar intenţiona o mai mare implicare,
acţiunile autorităţilor libiene sunt limitate de dotările pe care le au.
Spre exemplu, Paza de coastă din portul libian Zuwarah, cel mai apropiat de
continentul european (insula italiană Lampedusa), deţine o singură navă,
„rămasă de la vechiul regim şi care în multe dintre cazuri cedează”, a afirmat
şeful Pazei de coastă din Zuwarah. Aceasta poate transporta doar 10 persoane,
astfel că în situaţia în care un număr mare de migranţi este în pericol, autorităţile
libiene sunt nevoite să solicite sprijinul pescarilor care au ambarcaţiuni ancorate
în port.
Plecând de la condiţiile cu care autorităţile libiene se confruntă în acest moment,
este evident că lupta cu traficanţii de persoane este din start pierdută. Şi cum
Libia are în prezent două regimuri, unul legitim şi unul nelegitim, abordarea
diferită a problemei este oarecum previzibilă.
Astfel, regimul nelegitim de la Tripoli a declanşat o adevărată campanie
mediatică menită să atragă atenţia asupra problemelor majore cu care Libia se
confruntă în acest moment în domeniu, solicitând sprijin din exterior pentru a
face faţă crizei declanşate de numărul tot mai mare de migranţi care iau calea
Europei plecând din Libia.
De cealaltă parte însă, regimul legitim dă dovadă de reticenţă în ceea ce priveşte
implicarea unor ţări în lupta împotriva combaterii traficului de persoane, poziţie
susţinută vehement în ultima perioadă. Un astfel de mesaj a fost transmis
inclusiv de ambasadorul libian la ONU, Ibrahim Dabbashi, care a afirmat vineri,
8 mai a.c., că Libia respinge planul propus de Uniunea Europeană pentru
soluţionarea crizei migranţilor africani, motivul fiind unul clar: autorităţile
libiene nu au fost consultate în această problemă, astfel că resping orice
intervenţie a forţelor europene pe teritoriul Libiei.
Diplomatul libian a oferit totodată soluţia considerată cea mai potrivită în
această situaţie: înarmarea regimului legitim libian, ambasadorul Dabbashi
atrăgând totodată atenţia asupra faptului că lipsa unui progres în negocierile de
pace iniţiate de ONU, care au ca protagonişti părţile ce îşi dispută controlul
asupra statului libian, va obliga regimul legitim aflat în acest moment sub
incidenţa unui embargo privind înarmarea, „să ia măsurile necesare, chiar să ia
capitala cu forţa”.
Marea problemă a regimului libian legitim este faptul că a fost lăsat în afara
discuţiilor pe care statele europene le-au purtat pe marginea crizei migranţilor
africani, preocuparea majoră fiind legată de faptul că diplomaţii au elaborat în
mod rapid un draft al unei rezoluţii pentru Consiliul de Securitate, care ar

autoriza o operaţiune a UE de capturare a navelor utilizate de traficanţi în apele

teritoriale ale Libiei, dar şi pe ţărmul libian. La ONU însă, reprezentanţii statelor
Consiliului de Securitate vorbesc despre necesitatea acceptării de către Libia a
unor astfel de operaţiuni, mai ales în cazul unor misiuni terestre ale UE pe
teritoriul statului libian, astfel că, potrivit informaţiilor existente, Consiliul de
Securitate ar aştepta din partea Libiei o cerere în vederea permiterii unor astfel
de acţiuni.
Situaţia pare să devină însă problematică, în condiţiile în care ambasadorul
libian a lăsat să se înţeleagă că „nu ne-au cerut nimic niciodată. De ce ar trebui
să le trimitem noi această scrisoare? Nu vom accepta nici un bocanc pe
teritoriul nostru”.
Riscuri:
Într-o astfel de abordare, evoluţia situaţiei este clară. Regimul libian legitim aflat
într-o situaţie extrem de dificilă ca urmare a exilului în estul ţării, va încerca să
obţină, plecând de la criza migranţilor africani, un sprijin mai mare din partea
comunităţii internaţionale, în speranţa că va putea reveni în capitală, de unde să-
şi exercite prerogativele. Astfel, din afirmaţiile ambasadorului libian la ONU,
„singura cale de ieşire” din criza migranţilor este ajutorul acordat Guvernului
său, astfel încât acesta să poată reveni în situaţia de a controla întreg teritoriul
Libiei şi de a face faţă pericolelor cu care se confruntă.
Printre acestea, prezenţa grupării islamiste Statul Islamic ridică probleme
majore, mai ales în actualul context în care numărul mare de africani aflaţi pe
teritoriul statului libian cu scopul de a lua calea Europei, oferă organizaţiei
teroriste un număr mare de oportunităţi în ceea ce priveşte alegerea viitoarelor
victime. Recentul caz al etiopienilor ucişi scoate în evidenţă pericolul major cu
care se confruntă migranţii, sporind totodată responsabilitatea autorităţilor
libiene privind criza declanşată de traficul ilegal de persoane, în sensul că
aceasta are, pe lângă măsurile de stopare a fluxului de migranţi către Europa,
responsabilitatea protejării acestora pe teritoriul Libiei în vederea evitării unor
cazuri asemănătoare etiopienilor decapitaţi şi împuşcaţi de gruparea Statul
Islamic pe teritoriul Libiei.
Un semnal de alarmă este tras totodată de statul vecin – Egipt, la fel de interesat
ca ţările europene de situaţia de securitate din Libia, însă nu numai din prisma
migraţiei ilegale. Astfel, salvarea cetăţenilor etiopieni s-a dorit a fi un eveniment
care să evidenţieze, dacă mai era cazul, problemele majore cauzate de haosul şi
instabilitatea de pe teritoriul statului libian, care în ultimele luni au culminat cu o
serie de execuţii orchestrate de filiala libiană a grupării Statul Islamic.
Preşedintele egiptean a solicitat în repetate rânduri comunităţii internaţionale
implicarea mult mai activă atât în ceea ce priveşte combaterea pericolului venit
dinspre gruparea Statul Islamic, cât şi în ceea ce priveşte depăşirea, de către
Libia a crizei profunde în care se află.

Fie că vorbim despre haosul şi instabilitatea care afectează de aproape patru ani
Libia, sau despre criza declanşată de amplificarea migraţiei ilegale în nordul
Africii, statul libian are cu siguranţă nevoie de sprijin din exterior pentru a
depăşi perioada extrem de dificilă pe care o traversează. Adăugarea pe parcurs a
unor noi elemente ce vin să destabilizeze şi mai mult o ţară aflată în derivă
(instalarea de către Statul Islamic a unui cap de pod în Libia, creşterea
instabilităţii ca urmare a proliferării traficului ilegal de persoane) reduce şansele
statului libian de a se redresa, adâncindu-l şi mai mult într-o criză ce are la bază
elemente diferite şi suficient de problematice pentru a-l îndepărta de punctul în
care situaţia sa ar deveni una normală.
În lipsa unor măsuri interne concrete, sprijinite din exterior de comunitatea
internaţională, Libia va continua să evolueze purtând tara de ţară eşuată, oferind
astfel în continuare atât extremiştilor jihadişti, cât şi traficanţilor ce acţionează
pe teritoriul său, un teren propice de dezvoltare. Nici poziţia regimului legitim
libian nu pare să ajute în vreun fel evoluţia Libiei spre mai bine, în sensul că
acesta doreşte să obţină mai mult într-un timp cât mai scurt, prin vehemenţa cu
care respinge iniţiative menite să îi amelioreze situaţia, acesta riscând să îi
îndepărteze pe toţi cei dispuşi să facă ceva pentru Libia, chiar dacă din interes
propriu, aşa cum se întâmplă în cazul Uniunii Europene.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România, ca membru cu drepturi şi

obligaţii depline al Uniunii Europene, este interesată de evoluţia migraţiei
ilegale care afectează interesele, în primul rând de securitate ale UE. Totodată,
în cazul în care Bruxelles-ul va decide implicarea Uniunii Europene în acţiuni
menite să reducă migraţia dinspre nordul Africii, ţara noastră are posibilitatea de
a se afirma prin participarea activă la acestea, ca un partener credibil pe care
organizaţiile internaţionale din care face parte se pot baza.
În al doilea rând, ţara noastră este interesată de regiunea Nordului Africii, aşa
cum este menţionat şi în documentele strategice din ultimii ani, Libia fiind una
dintre ţările vizate de România în ceea ce priveşte cooperarea pe mai multe
paliere. Situaţia din această ţară nu oferă însă în prezent multe posibilităţi din
acest punct de vedere, monitorizarea atentă a zonei fiind astfel oportună, în
vederea identificării acelor momente în care ţara noastră va putea relua
legăturile cu Libia, beneficiind de avantajele unei cooperări în primul rând pe
plan economic.

16. Prăbuşirea unui elicopter militar în Pakistan – şapte persoane decedate,

dintre care doi ambasadori
Adriana Sauliuc
Evenimente:
Vineri, 8 mai 2015, un elicopter militar s-a prăbuşit asupra unei şcoli din Naltar,
regiunea nordică muntoasă Gilgit-Baltistan din Kashmir-ul pakistanez, în urma
incidentului şapte persoane pierzându-şi viaţa: ambasadorii statelor Filipine,
Domingo D. Lucenario şi Norvegia, Leif H. Larsen, soţiile ambasadorilor
malaiezian şi indonezian, cei doi piloţi şi un membru al echipajului. Printre
răniţi se află şi ambasadorul Românie, Emilian Ion, cel al Poloniei, Andrzej
Ananicz şi ambasadorul olandez, Marcel de Vink.
Potrivit informaţiilor oficiale, la bordul elicopterului militar se aflau în
momentul prăbuşirii 19 persoane care urmau să efectueze o călătorie în nordul
pitoresc al ţării, cauza prăbuşirii fiind, din declaraţiile Secretarului de Externe
pakistanez, Aizaz Ahmad Chaudhry, o defecţiune la motorul elicopterului care a
survenit în momentul apropierii de locul de aterizare. Potrivit oficialului de la
Islamabad, este fără nicio îndoială vorba despre un accident, acesta contrazicând
poziţia talibanilor pakistanezi care au revendicat doborârea unui elicopter în
regiune cu ajutorul unui lansator de rachete portabil, de umăr, insistând asupra
faptului „că nu a fost nicio activitate teroristă”.
Semnificaţii:
Elicopterul care s-a prăbuşit cu cele 19 persoane aflate la bord este unul dintre
cele trei elicopterele militare care se deplasau vineri, 8 mai a.c., spre partea
nordică a statului pakistanez pentru a lua parte la inaugurarea unui telescaun
pentru schi într-o staţiune turistică din regiunea Gilgit-Baltistan, controlată de
Pakistan, dar parte a disputatei regiuni Kashmir. Potrivit unui comunicat al
Ministerului pakistanez al Afacerilor Externe, şefi ai misiunilor diplomatice din
capitala statului, fiind vorba despre 30 de ambasadori şi familiile acestora,
precum şi oficiali ai statului pakistanez, au zburat la sfârşitul săptămânii trecute
de la Islamabad la Gilgit cu o aeronavă de tip C-130.
De aici, au fost repartizaţi în elicoptere militare de fabricaţie rusă, de tip Mi-17,
care urmau să îi transporte la Naltar pentru o excursie de trei zile. Printre cei
care urmau să ia parte la inaugurarea complexului turistic se afla şi premierul
pakistanez, Nawaz Sharif, însă oficialul de la Islamabad a utilizat pentru
deplasarea în nordul ţării propriul său avion. Informat în timpul zborului despre
accident (dacă luăm în calcul explicaţiile oficiale ale pakistanezilor) sau atac
(dacă dăm crezare talibanilor), premierul Nawaz Sharif a decis imediat
întoarcerea în capitală, de unde a transmis un mesaj celor afectaţi de moartea
celor şapte persoane.

„Guvernul şi poporul Pakistanului sunt profund îndureraţi de moartea tragică a

străinilor în incidentul nefericit şi împărtăşesc în mod egal durerea familiilor
afectate”, a transmis totodată preşedintele Mamnoon Hussain.
Lăsând la o parte abordarea oficială a autorităţilor pakistaneze, tragicul
eveniment ce a dus la moartea a doi ambasadori, a soţiilor altor doi demnitari
străini, a piloţilor şi a unui membru al echipajului, o întrebare menţine atenţia
tuturor îndreptat înspre acesta: a fost un accident sau elicopterul a fost doborât
de la sol?
Indiferent de răspuns, prăbuşirea elicopterului militar pakistanez reprezintă una
dintre cele mai tragice dezastre aviatice ale Armatei Pakistanului în ultimele
decenii. Un incident similar a avut loc în anul 1988, când un aparat de tip C-130
la bordul căruia se afla generalul Zia ul-Haq, ambasadorul american Arnold
Raphel şi alţi câţiva importanţi oficiali ai Armatei s-a prăbuşit în sudul
Pakistanului, toate persoanele de la bord pierzându-şi viaţa.
Revenind la dilema accident/atentat, cele două poziţii sunt diametral opuse şi se
contrazic flagrant. Astfel, Islamabadul susţine varianta defecţiunii elicopterului,
în timp ce talibanii revendică incidentul susţinând că elicopterul a fost doborât
de o rachetă sol-aer lansată de ei cu ajutorul unui lansator portabil, de umăr.
Mai mult, un purtător de cuvânt al Tehreek-e-Taliban Pakistan (TTP), a afirmat
că militanţii au „avut un plan special pentru a viza”, de fapt, aparatul de zbor în
care se afla premierul pakistanez Nawaz Shaif. Putătorul de cuvânt al talibanilor,
Mohammed Khurrassani, a transmis totodată un avertisment privind posibile
viitoare atacuri cu rachete anti-aeriene de tip SAM-7.
Plecând de la lipsa unor elemente în ceea ce priveşte prăbuşirea elicopterului,
este dificil de oferit un răspuns ferm dacă a fost sau nu un accident, dacă au fost
sau nu implicaţi talibanii în acest incident. Premisa de la care ar trebui plecat în
analizarea acestuia este că niciuna dintre aceste situaţii nu ar trebui eliminată
total, nefiind exclusă defectarea elicopterului înainte de aterizare.
O astfel de situaţie pune însă Armata pakistaneză într-o lumină proastă, în sensul
de a fi urcat la bordul unui aparat de zbor neaflat în condiţii ideale de zbor
importanţi oficiali străini. Nici în cealaltă situaţie, a unui atac de la sol, Armata
pakistaneză nu se află într-o poziţie mai onorantă, putând fii acuzată de lipsă de
profesionalism pentru neasigurarea securităţii unui convoi de elicoptere care
transportau demnitari străini, împreună cu membrii ai familiilor acestora.
În demontarea unui scenariu precum doborârea elicopterului militar care avea la
bord ambasadori străini şi soţiile acestora poate fi utilizată explicaţia privind
zona în care incidentul a avut loc, mai exact, faptul că Naltar, locul în care s-a
prăbuşit elicopterul, face parte din regiunea controlată de pakistanezi a Kashmir-
ului, zonă care nu reprezintă un bastion al talibanilor pakistanezi. Mai mult,
incidente armate inclusiv de acest gen şi avându-i ca protagonişti pe talibani au
loc mai degrabă în oraşul Peshawar şi împrejurimile acestuia, sau în zonele
situate la graniţa cu Afganistanul, precum Swat Valley sau provincia Khyber
Pakhtunkhwa. Spre deosebire de acestea, zona Naltar este una relativ paşnică.

Trecerea a mai bine de 24 de ore de la incident nu a produs schimbări privind

declaraţiile formale, afirmaţiile anterioare ale oficialului Armatei, Aizaz
Chaudhry, nefiind contrazise de apariţia altor detalii sau poziţii: elicopterul s-a
prăbuşit din motive tehnice, fiind astfel contrazisă revendicarea talibanilor care
în trecut au mai făcut declaraţii exagerate legat de anumite evenimente, fapt ce a
afectat în mod negativ credibilitatea grupării.
Oficialul pakistanez a anunţat totodată, în cadrul unei conferinţe de presă
susţinută la Islamabad în seara zilei de vineri, 8 mai a.c., că peste 1.000 de
soldaţi au fost desfăşuraţi în zonele din jurul locului în care urma să fie
inaugurat telescaunul cu scopul de a asigura securitatea celor prezenţi la
eveniment. În încercarea de a detensiona situaţia, acesta a asigurat că autorităţile
pakistaneze „nu vor permite teroriştilor să profite de acest incident”.
Chiar dacă, plecând de la locul în care prăbuşirea s-a produs şi lipsa de
credibilitate a talibanilor, suntem înclinaţi să abordăm problema ca pe un
accident, recentul dezastru aviatic din Pakistan a produs un cutremur în lumea
diplomatică de la Islamabad, în condiţiile în care nu mai puţin de 30 de
diplomaţi şi 19 rude ale acestora (soţii şi copii) se aflau pe lista celor care aveau
să participe la evenimentul organizat de autorităţile pakistaneze cu scopul de a
prezenta frumuseţea zonei nordice a ţării, sporind astfel interesul pentru turism
în această parte a Pakistanului.
Organizarea unei astfel de excursii pentru un număr mare de demnitari străini a
reprezentat o oportunitate unică pentru Islamabad de a prezenta zone ale ţării
într-o astfel de formulă, având în vedere că situaţia de securitate din Pakistan nu
este pretabilă unor astfel de evenimente. Impactul, cel puţin la nivel mediatic, ar
fi fost mult mai mare în situaţia în care în delegaţie sau printre cei care şi-au
pierdut viaţa s-ar fi aflat şi diplomaţi americani.
Totodată, tragedia ar fi fost cu atât mai mare dacă toţi cei aflaţi în elicopter,
printre care şi ambasadorul român la Islamabad, Emilian Ion, şi-ar fi pierdut
viaţa în urma incidentului. Printre aceşti s-ar fi putut afla şi Înaltul Comisar
canadian pentru Pakistan, care trebuia să călătorească cu acelaşi elicopter, însă o
schimbare în ultimul minut a direcţionat-o pe Heather Cruden şi alte trei femei
ambasador ale statelor Liban, Austria şi Franţa către „elicopterul VIP”, „dintr-
un gest de amabilitate al premierului Pakistanului”, care a dorit ca cele patru
femei ambasador să „călătorească separat dintr-un gest de bunăvoinţă”, a
afirmat Ali Anser, adjunctul şefului Protocolului Ministerului pakistanez al
Afacerilor Externe.
Corpurile celor decedaţi au ajuns la Islamabad sâmbătă, 9 mai a.c., unde au fost
întâmpinate de oficiali pakistanezi şi de şeful Armatei pakistaneze, gen. Raheel
Sharif, în timp ce răniţii s-au întors în capitală cu o aeronavă de tip C-130,
destinaţia în ambele cazuri fiind o bază militară din apropierea capitalei.
Riscuri:

În lipsa unor indicii clare care să confirme ipoteza unui atac terorist, oficialii
pakistanezi şi ai altor state au transmis condoleanţe familiilor care au suferit
pierderi în recentul accident, însă aceasta nu înseamnă că Armata pakistaneză a
rămas fără nicio pată. Dimpotrivă, faptul că diplomaţi străini şi membri ai
familiilor altora au decedat în timpul unei deplasări realizate cu un elicopter
militar, poate cel mai potrivit mijloc de transport având în vedere ţara, zona şi
situaţia, pune o presiune greu de gestionat în responsabilitatea Armatei
pakistaneze.
Mai mult, într-un worst-case scenario, toţi diplomaţii, familiile acestora şi
ceilalţi membri ai echipajului ar fi putut avea soarta celor din elicopterul
prăbuşit pe segmentul de zbor în care întreg grupul a călătorit cu aceeaşi
aeronavă (C-130) de la Islamabad la Gilgit.
Moartea preşedintelui Poloniei şi a unui număr mare de oficiali polonezi în anul
2010 a determinat la acel moment ample dezbateri privind protocolul de
călătorie al oficialilor unei ţări, fiind cunoscut că primii oameni în stat ca
importanţă le este interzis să călătorească în acelaşi avion, evitându-se astfel o
situaţie de genul celei care a implicat oficialii polonezi. Acelaşi tip de discuţii a
fost stârnit şi de incidentul din Pakistan, mai ales la nivel de opinie publică, mai
multe voci criticând decizia Islamabadului de a pune laolaltă, în acelaşi
elicopter, un anumit număr de ambasadori.
Situaţiile sunt însă mult prea diferite, în cazul tragediei ce a implicat oficiali
polonezi fiind pertinentă o astfel de dezbatere. În cazul accidentului din
Pakistan, lucrurile sunt însă discutabile, aici nefiind vorba despre oficiali ai
aceleiaşi ţări, ci de oficiali străini, care s-au aflat în aceeaşi aeronavă în drum
spre o destinaţie, zborul lor neurmând să traverseze zone periculoase.
Cel puţin în cazul zonei unde elicopterul s-a prăbuşit nu se poate vorbi despre un
teritoriul al Pakistanului marcat de violenţe generate de acţiunile talibanilor,
astfel că, odată cu confirmarea accidentului, Armata pakistaneză va avea de
lămurit unele întrebări ale căror răspunsuri este posibil să o incrimineze pentru
neglijenţă şi punerea în pericol a vieţilor unor demnitari străini şi nu numai, în
situaţia în care se va dovedi că protocoalele anterioare zborului (ex. verificarea
aeronavelor) nu au fost (întrutotul) respectate.
În cazul puţin probabil al unui atac iniţiat de talibanii din Pakistan, Armata va
trebui să îşi asume eşecul securizării unui convoi aerian de maximă importanţă,
pierzând astfel un capital de imagine semnificativ.
În oricare dintre situaţii, pentru Pakistan urmează o perioadă dificilă, în care va
trebui să gestioneze în mod cât mai eficient criza generată de incidentul care a
dus la moartea a doi ambasadori străini, moartea soţiilor altor doi demnitari
străini, precum şi rănirea a celorlalţi pasageri aflaţi în elicopterul prăbuşit peste
o şcoală din Naltar. Pakistanul nu este străin de incidentele aviatice, patru alte

accidente care au implicat elicoptere de tip Mi-17 având loc pe teritoriul acestuia
după anul 2000.
În 2004, 13 oameni au fost ucişi de prăbuşirea unui elicopter care se deplasa
dinspre Rawalpind spre nordul zonei tribale Waziristan; în 2007, patru persoane
au decedat în urma prăbuşirii accidentale a unui elicopter Mi-17 lângă
Muzaffarabad, capitala Kashmirului pakistanez; bilanţul accidentului din 2009
este de 41 de morţi, în urma prăbuşirii unui aparat de zbor de acelaşi tip în zona
nordică Chapri Ferozknel; iar în 2012, un accident de elicopter în apropierea
aeroportului Skardu din regiunea Gilgit-Baltistan a făcut cinci victime.
La toate aceste accidente se adaugă cel de vineri, 8 mai a.c., care vine să
completeze o listă ce reprezintă dovada că Armata pakistanez fie nu este dotată
cu cele mai sigure aparate de zbor, fie nu respectă măsurile de
întreţinere/verificare etc., punând astfel în pericol viaţa militarilor pakistanezi,
dar şi a altor persoane care se urcă la bordul aeronavelor respective.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România este direct interesată de

acest accident prin prisma faptului că ambasadorul ţării noastre la Islamabad a
avut neşansa de a se afla printre cei aflaţi la bordul elicopterului în momentul
prăbuşirii. Emilian Ion a scăpat cu răni uşoare, însă accidentul scoate în evidenţă
faptul că îndeplinirea funcţiei de ambasador poate avea, pe lângă avantaje, şi o
serie de dezavantaje care pe ambasadorii statelor Indonezia şi Norvegia i-a
costat viaţa.
Totodată, incidentele, fie că vorbim despre atacuri sau accidente, evidenţiază
necesitatea acordării unei atenţii deosebite securităţii personalului diplomatic din
partea MAE de la Bucureşti, mai ales în cazul ţărilor ce se confruntă cu
probleme de securitate.
17. Veşti bune pentru Serbia din partea Berlinului

Adrian Barbu
Evenimente:
Ministrul de Externe german, Frank-Walter Steinmeier, a transmis mesaje
liniştitoare pentru publicul sârb cu privire la condiţionalităţile negocierilor cu
UE, în sensul că nu au fost impuse noi criterii şi că Berlinul sprijină deschiderea
negocierilor pe primele capitole în acest an. Deşi era de aşteptat, aceste mesaje
transmise în data de 28 aprilie sunt importante pentru Serbia, care încă se află în
aşteptare pentru începerea negocierilor pe primele capitole, la mai bine de un an
de la momentul în care s-a dat în mod oficial startul procesului.
La începutul lunii aprilie, societatea sârbă a fost puţin nedumerită de declaraţiile
ministrului de Externe sârb, care spunea că Berlinul a solicitat impunerea de noi

condiţii privind aderarea. În urma afirmaţiilor domnului Steinmeier, acest zvon a

fost infirmat.
Context:
Serbia şi-a depus în mod oficial candidatura pentru aderarea la UE la data de 22
decembrie 2009, dar Comisia Europeană a amânat acest eveniment din cauza
mai multor factori. La sfârşitul lunii februarie 2012, în urma votului a celor 27
de state membre la acea vreme (cu 26 de voturi pentru şi 1 împotrivă), Serbia
primeşte statutul de candidat oficial pentru aderarea la UE.
În decembrie 2013, Consiliul Uniunii Europene a aporbat deschiderea
negocierilor de aderare cu statul sârb, iar la 21 ianuarie 2014 are loc prima
conferinţă interguvernamentală la Bruxelles.
Tensiunile actuale dintre UE şi Rusia sunt un subiect foarte sensibil pentru
Serbia, care tinde să echilibreze relaţiile sale strânse cu Moscova şi aderarea la
UE. Serbia este dependentă din punct de vedere energetic de resursele ruse, la
fel ca multe alte ţări din cadrul Uniunii.
Federaţia Rusă a avut, de asemenea, un rol important în încercarea Serbiei de a
se opune secesiunii kosovare, precum şi obţinerii recunoaşterii internaţionale a
statului Kosovo. Serbia a pierdut controlul asupra prvinciei Kosovo în urmă cu
15 ani, dar a încercat să menţină relaţiile diplomatice necesare pentru a o păstra
din punct de vedere teritorial în graniţele Serbiei.
Este destul de clar faptul că valoarea Kosovo pentru statul sârb este mai presus
de orice simbol şi, poate, de orice eveniment din istoria ţării.
Smenificaţii:
„Zvonurile potrivit cărora Germania a stabilit noi condiţii de aderare pentru
Serbia sunt absolut false. Germania, ca şi celelalte state ale UE, este interesată
ca Serbia să înceapă negocierile pe primele capitole anul acesta, în perspectiva
aderării la UE”, a declarat ministrul de Externe german, după o întâlnire cu
omologul său sârb.
Atât ministrul de Externe sârb, Ivica Dacic, cât şi prim-ministrul Aleksandar
Vucic au confirmat tonul pozitiv al discuţiilor pe care le-au avut cu Frank-
Walter Steinmeier. Ivica Dacic spunea că Berlinul este mulţumit cu progresele
pe care Serbia le face şi că va exista un sprijin consistent din partea Germaniei
pentru a găsi cea mai bună soluţie de a avansa spre integrarea europeană mult
dorită.
Aceleaşi lucruri au fost reiterate şi de către premierul Aleksandar Vucic. Liderul
sârb mai puţin optimist este chiar preşedintele Tomislav Nikolic, care nu pare să
dea crezare spuselor lui Steinmeier cu privire la începerea negocierilor propriu-
zise până la sfârşitul acestui an.
Cu doar o lună în urmă, starea de spirit a oficialităţilor de la Belgrad era una
total diferită, dacă judecăm după declaraţiile din mass-media. La acea vreme,

ministrul de Externe Dacic spunea că există diferenţe între condiţiile stipulate în

rapoartele oficiale şi solicitările concrete pe care unele state membre le au.
Mai mult decât atât, acestea spunea că Germania a impus un set nou de condiţii
în acest sens. Cu toate acestea, liderii politici sârbi au subliniat în permanenţă
importanţa Germaniei ca partener strategic al Serbiei şi, totodată, ca un factor de
decizie cu foarte multă influenţă în cadrul Uniunii.
Neînţelegerile au fost în principal pe problema punerii în aplicare a acordului de
la Bruxelles dintre Belgrad şi Priştina privind normalizarea relaţiilor cu Kosovo.
Negocierile de pre-aderare cu Serbia sunt diferite faţă de ce am întâlnit la alte
ţări.
Spre exemplu, punerea în aplicare a acordului dintre Belgrad şi Priştina, realizat
prin intermediul medierii UE, este abordată în capitolul 35, denumit „Alte
probleme”. Acest capitol va fi unul extrem de important în cadrul negocierilor,
precum şi capitolele 23 şi 24, cu privire la sistemul judiciar şi drepturile
fundamentale.
Următoarele capitole vor fi abordate la începutului negocierilor şi se vor
monitoriza în permanenţă dinamicile în cazul lor, iar progresul negocierilor în
ansamblu va depinde de progresele înregistrate pe capitolele amintite mai sus.
Întrebat de reporteri despre normalizarea relaţiilor dintre statul sârb şi cel
kosovar, ministrul Steinmeier a subliniat în mod explicit faptul că apreciază
contribuţia şi eforturile întreprinse de autorităţile sârbe pentru stabilizarea
acestor relaţii. „Există mai multe probleme, dar Serbia nu este singurul
responsabil pentru atingerea succesului în normalizarea relaţiilor”, a declarat
Fran-Walter Steinmeier, exprimându-şi totodată speranţa că organisme precum
Comisia Europeană vor contribui la rezolvarea situaţiei problematice între cele
două state.
Prim-ministrul sârb Aleksandar Vucic a declarat că Serbia este pregătită pentru
începerea negocierilor pe capitolele 23 şi 24, cu privire la statul de drept şi
drepturile fundamentale ale omului, precum şi în privinţa capitolului 32, care
vorbeşte despre controlul financiar. „Sper şi cred că am putea începe
negocierile pe primele capitole în luna iunie, dar acest lucru nu depinde doar
de noi. Germania şi alte ţări vor decide în acest sens.
Problemele principale nu sunt legate de reformele noastre, ci de relaţiile cu
Priştina, aspect subliniat şi de oficialul european”, a declarat premierul Vucic.
Se observă că Serbia îşi doreşte implementarea diverselor acorduri, dar există,
de asemenea, o limită care nu poate fi întrecută. Cu siguranţă Belgradul nu va
recunoaşte niciodată independenţa Kosovo.
Dacă ne raportăm la declaraţiile liderilor sârbi, Belgradul va munci din greu
pentru a detensiona şi normaliza relaţiile cu Priştina prin intermediul dialogului.
Cotidianul german Die Welt a publicat un articol după vizita ministrului de
Externe Steinmeier în Serbia, articol în care se arăta că autorităţile sârbe sunt
pregătite pentru implementarea de noi reforme, dar poziţia divergentă a

Berlinului şi Belgradului cu privire la criza din Ucraina reprezintă o povară pe

drumul către UE.
Cei doi lideri ai diplomaţiei sârbe şi germane, precum şi premierul sârb, au
apreciat că relaţiile pe axa Berlin – Belgrad nu au fost niciodată mai bune ca în
prezent. Germania reprezintă un partener economic extrem de important al
Serbiei. Schimburile comerciale dintre cele două ţări se află în creştere şi de
curând au depăşit cifra de 3 miliarde de euro.
De asemenea, începând cu anul 2000, Germania este unul din cei mai mari
investitori din statul vest-balcanic. Ministrul de Externe german declara că
există un potenţial foarte mare de cooperare economică între cele două ţări,
adăugând că firmele germane care operează în Serbia sunt mulţumite şi nu
regretă cu au făcut acest pas.
Riscuri:
Riscurile cu care Serbia se poate confrunta în următoarea perioadă, în contextul
celor mai recente dinamici, ar fi următoarele:
• Este necesar ca Belgradul să gestioneze într-un mod foarte atent relaţia cu
Priştina, dat fiind faptul că relaţiile tensionate cu republica separatistă par
să fie cel mai mare impediment pentru începerea negocierilor pe capitole.
În caz contrar, riscă să nu aibă parte de începerea negocierilor până la
sfârşitul acestui an, aşa cum se aşteaptă autorităţile sârbe, care speră să se
contureze cât mai curând perspectivele de aderare.
• Totodată, dacă instituţiile statului sârb nu vor fi capabile să realizeze o
prioritizare corectă a reformelor ce necesită o implementare cât mai
rapidă, aşa cum solicită organismele europene, riscă să piardă din vedere
aspectele cele mai importante şi relevante în contextul aderării.
• De asemenea, nu trebuie uitată situaţia dificilă în care se află statul vest-
balcanic în ceea ce priveşte sancţiunile impuse Moscovei de către
Occident şi poziţia faţă de criza din Ucraina. Într-adevăr, Belgradul nu
poate risca să afecteze relaţiile sale cu Federaţia Rusă, dar, pe de altă
parte, nici nu poate continua la nesfârşit promovarea unei poziţii neutre în
această problematică, dacă îşi doreşte cu adevărat să facă parte din UE.
Dacă ne raportăm la cele mai recente declaraţii ale liderilor sârbi, precum şi la
cele ale ministrului de Externe german Frank-Walter Steinmeier, progresele
înregistrate de Belgrad cu privire la începerea negocierilor propriu-zise pe
capitole sunt unele favorabile, iar conform acestora deschiderea negocierilor va
avea loc până la sfârşitul acestui an.
Oficialii sârbi par destul de încrezători cu privire la acest aspect şi par să facă
toate eforturile posibile pentru ca negocierea să înceapă cât mai curând, pentru a
putea totodată să accelereze şi procesul de aderare în sine. Probabil că mai există

mici neînţelegeri în privinţa acordului cu Priştina, mediat de Bruxelles, precum

şi în ceea ce priveşte politica externă promovată în raport cu criza din Ucraina.
Considerăm că Serbia, sprijinită şi de vocea Germaniei, poate cea mai
importantă la nivel european, va duce la bun sfârşit toate angajamentele de aşa
manieră încât negocierile să aibă loc cât mai curând, pentru ca toate părţile
implicate în acest proces să îşi atingă obiectivele propuse.
Recomandări:
În raporturile bilaterale, România ar trebui să susţină acest procesul de aderare a
Serbiei oferind prin intermediul canalelor diplomatice o serie de soluţii şi
alternative care să vină în întâmpinarea celor mai acute probleme cu care se
confruntă statul vest-balcanic, respectiv relaţiile Belgrad – Priştina şi poziţia
Serbiei faţă de criza ucraineană.
18. O libertate a presei deficitară în Balcanii de Vest

Adrian Barbu
Evenimente:
Libertatea presei este o problemă acută în rândul statelor vest-balcanice şi
datează de mai mult timp. În ultima perioadă organizaţiile non-guvernamentale
şi UE au realizat diferite rapoarte care relevă acelaşi lucru, respectiv faptul că
încă mai există multe aspecte de îmbunătăţit pentru asigurarea unei libertăţi
măcar parţiale a presei în Balcanii de Vest.
Chiar statele care îşi doresc să devină membre ale UE şi poartă negocieri de
mult timp pentru aderare se confruntă cu probleme serioase în acest sens,
probleme accentuate şi de nivelul ridicat de corupţie.
Cei de la Freedom House au realizat anul trecut un studiu pentru a observa
progresele, respectiv regresele în acest domeniu (index al libertăţii mass-media).
Cele mai afectate ţări din Balcanii de Vest, care au înregistrat cele mai puţine
progrese, sunt Macedonia şi Serbia. La polul opus, adică statele cu progrese
însemnate sau care au reuşit să consolideze libertatea presei, sunt Muntenegru şi
Croaţia.
Context:
Sistemul mass-media din Serbia nu s-a îmbunătăţit semnificativ în ultimii 13-14
ani, de la momentul de începere al procesului de tranziţie către un sistem
democratic şi aceasta datorită intereselor economice dezvoltate într-o adevărată
simbioză cu elitele politice ale marilor partide din ţară. Modul în care evoluează
reformele ne arată faptul că instituţiile guvernamentale prezintă o oarecare
reticienţă în efectuarea unor modificări substanţiale în sectorul mass-media.

În plus, imposibilitatea de a pune în aplicare diferite aspecte menţionate în

cadrul Strategiei Media nu face altceva decât să erodeze în permanenţă
independenţa mass-media din Serbia şi să îi afecteze întreg mecanismul de
funcţionare.
Macedonia este un alt stat puternic afectat de lipsa de libertate a presei,
indiferent sub ce formă. Am putut observa acest lucru prin prisma celor mai
recente evenimente referitoare la interceptările telefonice, care au dus la un
scandal monstruos între premierul Nikola Gruevski şi Zoran Zaev, liderul
opoziţiei.
Probabil că Macedonia este cazul în care putem observa cel mai bine cum
nivelul ridicat al corupţiei potenţează cenzura şi relatările părtinitoare din mass-
media.
Pe de altă parte, Croaţia, singurul stat membru al UE din regiunea vest-
balcanică, stă mult mai bine la acest capitol, chiar dacă în perioada 2013-2014
nu a înregistrat foarte multe îmbunătăţiri pe acest sector. Trebuie totuşi să avem
în vedere faptul că abia la mijlocul anului 2013 aceasta a devenit membră a UE,
iar progresele privind asigurarea unui nivel cât mai crescut al libertăţii presei s-
au realizat înainte de momentul aderării.
Semnificaţii:
Raportul 2014, al organizaţiei non-guvernamentale americane Freedom House, a
subliniat un declin substanţial la nivel mondial în ceea ce priveşte libertatea
presei, dând vina pe legile dure şi pe violenţa crescută îndreptată împotriva
jurnaliştilor. Raportul a caracterizat Balcanii de Vest ca fiind o regiune care a
resimţit o deteriorare puternică în ceea ce priveşte libertatea mass-media.
Acest raport al Freedom House a fost realizat pe baza a 23 de indicatori, al căror
scor cumulat variază între 0 (cel mai bun) şi 100 (cel mai rău).
„O serie de ţări din Balcanii de Vest continuă să prezinte un model îngrijorător
în ceea ce priveşte libertata presei în 2014”, se arată în raport. Acelaşi raport ne
spune că mass-media se confruntă cu mai multe probleme în această regiune a
Europei: utilizarea unui comportament şi limbaj defăimător al politicianilor şi al
marilor afacerişti, care se simt ameninţaţi de diverse acţiuni ale presei; posturile
publice de televiziune au o poziţie părtinitătoare faţă de guvern; presiunea
exercitată asupra jurnaliştilor din partea liderilor politici generează aşa-numita
auto-cenzură; lipsa acţiunilor concrete şi a pedepsirii celor care hărţuiesc,
ameninţă şi atacă jurnaliştii.
Scorul acordat Macedoniei de cei de la Freedom House a crescut cu 10 puncte în
ultimii cinci ani, aspect ce o plasează pe ultimul loc în regiunea vest-balcanică.
Raportul în discuţie arată că există o mare problemă în Macedonia,
exemplificând afirmaţia prin cazul jurnalistului Tomislav Kezarovski, care a fost
condamnat la 4 ani şi jumătate de închisoare pentru că a dezvăluit identitatea
unui martor protejat într-un caz de crimă. În 2014, Macedonia a obţinut 58 de
puncte şi ocupă ultimul loc în Balcani de Vest.

Pe parcursul anului 2014, în Serbia, guvernul condus de Aleksandar Vucic a

încercat să limiteze accesul la anumite informaţii care porveneau din mass-
media (spre exemplu cele legate de inundaţiile ce au lovit puternic statul sârb) şi
a avut un comportament ostil la adresa jurnaliştilor care nu făceau altceva decât
să relateze problemele reale de zi cu zi. Serbia a acumulat 40 de puncte, cu 3
puncte mai mult decât în 2013.
De asemenea, libertatea presei în Muntenegru s-a deteriorat după ce Milo
Djukanovic a revenit la şefia executivului, în 2012, iar anumite publicaţii
independente, precum Vjesti, Dan sau Monitor, au avut de suferit de pe urma
opoziţiei guvernului faţă de anumite acţiuni întreprinse de jurnaliştii acestor
publicaţii. Cu toate acestea, Muntenegru se află la un punct în spatele Serbiei
(39), ceea ce indică că libertatea presei este ceva mai respectată în statul
muntenegrean.
Albania, Kosovo şi Croaţia nu au înregistrat nici scăderi, dar nici îmbunătăţiri în
ceea ce priveşte libertatea presei. Totuşi, în Albania sunt o serie de probleme
referitor la drepturile de proprietatea asupra agenţiilor mass-media, în sensul că
se folosesc anumite proceduri de delegare pentru a se eluda legea care interzice
concentrarea conducerii agenţiilor de presă în mâna unui grup restrâns de
indivizi.
„Cele mai multe agenţii de presă se bazează pe sprijinul financiar acordat de
cei care le patronează şi pe câteva agenţii de publicitate majore. Totodată, o
parte din fonduri provine şi din relatările părtinitoare şi auto-cenzura în raport
cu anumite interese ale liderilor din politică şi business. Jurnaliştii, agenţiile de
presă şi cele de publicitate se pot confrunta cu repercusiuni majore pentru
acoperirea aspectelor negative generate de comportamentul autorităţilor”,
subliniază raportul realizat de Freedom House.
Dacă extindem analiza asupra rezultatelor din întreaga regiune balcanică,
România este cam la acelaşi nivel cu Croaţia şi Bulgaria, al căror scor nu s-a
modificat foarte mult în perioada 2013-2014. Pe de altă parte, raportul în
discuţie arată faptul că Grecia este singura ţară din întreaga regiune a Balcanilor
care nu a fost clasificată în categoria statelor cu ”libertate parţială a presei”.
Grecia a înregistrat un declin puternic în 2014. Scorul acesteia a crescut de la 46,
la 51, din cauza guvernului şi a interferenţei acoliţilor acestuia în procesul
jurnalistic.
Mai mult decât atât, au fost impuse şi o serie de măsuri legislative extrem de
restrictive în privinţa mass-media, care au condus la o deformare puternică a
informaţiilor relevate de presa scrisă şi de televiziuni.
Riscuri:
Se pare că aspectele legate de unul din cele mai importante elemente în cadrul
unui sistem democratic reprezintă un pericol într-o serie de state din Balcanii de
Vest. Dacă situaţia nu se va îmbunătăţi, ba chiar se va perpetua, statele în cauză
se pot confrunta cu următoarele riscuri:

• În primul rând este destul de clar că statele care îşi doresc să devină
membre ale UE se vor confrunta cu obstacole însemnate, în condiţiile în
care nu vor arăta că libertatea presei este garantată şi asigurată în
deplinătatea ei, la fel şi libera exprimare, drept fundamental al omului.
• În al doilea rând, dat fiind faptul că actele de corupţie la nivel înalt
amplifică această influenţare şi cenzură a unor agenţii de mass-media,
trebuie acţionat în consecinţă, respectiv să se încerce stârpirea sau măcar
limitarea acestor fapte de corupţie, care, dacă vor vontinua să se
manifeste, este puţin probabil să avem parte de o presă liberă în aceste
ţări. Unele fapte de corupţie într-un stat unde nici instituţiile nu
funcţionează optim şi unde aceste fapte sunt descoperite de diverşi
jurnalişti sunt de cele mai multe ori ascunse ori distorsionate de către
aceştia, fie din proprie iniţiativă, fie datorită unor acţiuni de influenţare
(prin mită sau ameninţare) din partea liderilor politici sau a celor din
mediul de afaceri.
• Nu în ultimul rând, trebuie luată în calcul şi manipularea exercitată asupra
populaţiei prin intermediul instrumentelor mass-media. Dezvoltarea unui
stat democratic în adevăratul sens al cuvântului depinde şi de gradul de
informare a cetăţenilor acelei ţări. Dacă informaţiile livrate vor fi acelea
care sunt menite să promoveze interesele unor anumite grupuri, este puţin
probabil să se dezvolte o populaţie bine informată şi care să acţioneze în
cunoştinţă de cauză, indiferent că vorbim de un proces electoral sau de
acţiunile cotidiene al fiecăruia.
Tendinţie de evoluţie:
Am putut observa că cele mai multe state din Balcanii de Vest se confruntă în
continuare cu o lipsa de transparenţă în ceea ce priveşte mass-media şi, mai mult
decât atât, cu o influenţară adesea realizată la comandă politică. Considerăm că
dezvoltarea acestor state şi parcursul lor european depinde puternic de nivelul de
libertate al presei, pentru că o informare corectă a populaţiei conduce la
formarea unei societăţi civile bine legate şi puternice, care este capabilă să aducă
în atenţia cetăţenilor ţării evenimentele şi fapteleîn mod nepărtinitor.
Statele vest-balcanice care îşi vor dori cu adevărat să obţină statutul de membru
al UE vor face toate cele necesare pentru a atinge un nivel măcar parţial de
libertate în ceea ce priveşte presa, pentru că nu vor putea fi admise în caz
contrar. În celelalte state, care încă nu sunt sigure că vor să adopte un parcurs
european pe viitor, va fi mai greu de realizat şi de atins un nivel optim de
libertate a presei, deoarece nu va exista neapărat acel factor de constrângere care
să motiveze în acelaşi timp autorităţile să depună toate eforturile în acest sens.
Cel mai relevant exemplu este Croaţia, care, deşi încă mai are aspecte de
îmbunătăţit, a înregistrat o evoluţie bună în perioade de pre-aderare în materie
de libertate a presei, iar după aderare s-a menţinut la nivelul din momentul
anterior.

Recomandări:
În materie de libertate a presei, România se poziţionează în faţa acestor state din
Balcanii de Vest, chiar dacă şi aceasta se confruntă cu probleme în sectorul
mass-media. Aşadar, statul român ar putea, cu sprijinul Croaţiei (singura ţară
membră a UE din regiune), să ofere sprijin şi consultanţă statelor celor mai
afectate din Balcanii de Vest, pentru a putea atinge într-un timp cât mai scurt
nivelul de libertate de care se bucură mass-media din România, respectiv
Croaţia.
19. Federica Mogherini a efectuat prima vizită oficială în China

Grigoreta-Iulia Lupulescu
Evenimente:
Miercuri, 6 mai 2015, Înaltul Reprezentant UE pentru Politică Externă şi
Securitate Comună, Federica Mogherini, a efectuat prima vizită oficială în
China. Şefa politicii externe europene a participat la cel de-al cincilea dialog
strategic de nivel înalt UE şi China şi la aniversarea a 40 de ani de la stabilirea
relaţiilor diplomatice între cele două regiuni. Vizita s-a desfăşurat pe parcursul a
două zile, timp în care Federica Mogherini s-a întâlnit atât cu Ministrul de
Externe Wang Yi, cât şi cu prim-ministrul Chinei, Li Keqiang. Tema centrală a
discuţiilor a fost reprezentată de pregătirea summit-ului UE-China, care
urmăreşte stabilirea unor noi arii de cooperare între cei doi actori.
În acelaşi timp, discuţiile au tratat şi probleme globale precum schimbarea
climatică, dar şi probleme regionale sau internaţionale, precum situaţia din
Libia, Yemen, Siria , Orientul Mijlociu, Ucraina şi Asia.
La conferinţa de presă susţinută de consilierul de stat Yang Jiechi, China a
încercat să schimbe accentul întâlnirilor de la sfera economică la cea politică,
afirmând un nou rol în relaţiile internaţionale, un rol pe care Federica Mogherini
îl consideră o nouă oportunitate de dialog între China şi Europa.
Remarcând progresul relaţiilor UE-China, Li a spus că o relaţie bine consolidată
între cele două puteri are o influenţă pozitivă asupra păcii regionale şi mondiale,
asupra stabilităţii şi prosperităţii. În această direcţie, el a rugat ambele părţi să-şi
integreze strategiile de dezvoltare şi să continue mai departe cooperarea.
Oficialii chinezi speră astfel să avanseze negocierile bilaterale prin încheierea a
acordurilor de investiţii şi să lucreze mai îndeaproape la consolidarea legăturilor
comerciale.
Context:
Vizita Federicăi Mogherini în zona Asiei în general şi în China în mod special
are loc în contextul celebrării a 40 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice

între UE şi China şi în lumina celor mai recente evoluţii din zona Ucrainei,
Yemenului, Siriei, etc. UE şi China au stabilit pentru prima dată raporturi
diplomatice în anul 1985, primul acord fiind încheiat în 1985, vizând
schimburile comerciale şi cooperarea economică.
Cooperarea din sfera economică a fost consolidată prin stabilirea Dialogului
economic şi de schimb la nivel înalt în anul 2009. Ulterior, în anul 2010,
colaborarea a avansat spre un dialog politic, concretizat cu încheierea Dialogului
Strategic la Nivel Înalt. În 2012, a apărut şi cel de-al treilea pilon al relaţiei UE-
China: Dialogul People to people.
De asemenea, în noiembrie 2013, a fost adoptată Agenda pentru Cooperare UE-
China 2020 în cadrul celui de-al 16-lea summit desfăşurat între cele două părţi.
Scopul agendei ar fi aducerea relaţiilor strategice UE-China la un nou nivel,
fiind stabilite patru arii importante de dialog şi cooperare: pacea, prosperitatea,
dezvoltarea sustenabilă şi schimburile de tineri, persoane.
Din perspectivă economică, Uniunea Europeană este cel mai important partener
comercial al Chinei. La rândul său, China ocupă locul al doilea după SUA ca
volum al schimburilor comerciale. Totodată, cooperarea în domeniul securităţii
rămâne o arie importantă în cooperarea dintre cele două regiuni, neproliferarea
nucleară fiind o prioritate.
Astfel, UE şi China cooperează în privinţa dosarului nuclear iranian în cadrul
formatului P5+1 (China, Rusia, Marea Britanie, Franţa, SUA şi Germania) şi au
căzut de acord asupra faptului că denuclearizarea Peninsulei Coreea şi relansarea
discuţiilor între cele 6 părţi e esenţială pentru stabilirea securităţii în Asia de Est.
Având în vedere toate aceste aspecte, este clar că în prezent cooperarea UE-
China acoperă domenii deopotrivă importante şi sensibile. Iniţiată în sfera
economică, în prezent colaborarea a atins noi dimensiuni înscriindu-se pe o linie
politică şi accentuând tot mai mult cooperarea în domeniul securităţii.
Vizita Federicăi Mogherini, în calitatea sa de Înalt Reprezentant al Uniunii
pentru politică Externă, era astfel un aspect absolut necesar pentru consolidarea
şi aprofundarea relaţiilor UE-China. Învestită în funcţie în data de 30 august
2014 şi coordonând acum politica externă a UE, Federica Mogherini este
mesagerul UE în materie de afaceri externe la nivel global.
Necesitatea vizitei a fost impulsionată de un alt factor de context. Situaţia din
Ucraina a determinat o centrare a atenţiei UE îndeosebi spre vecinătatea sa
estică imediat europeană încă de când Mogherini a preluat mandatul. Acest
aspect a indus guvernelor asiatice sentimentul neglijării lor în ultima perioadă.
Semnificaţii:
Asia a revenit acum însă pe agenda europeană printr-o serie de summit-uri şi
alte întâlniri ministeriale planificate pentru următoarele luni. Vizita oficială în
China este unul dintre cele mai semnificative episoade ce urmăresc consolidarea
cooperării Europa-Asia.

Cea de-a cincea rundă a dialogului strategic la nivel înalt a fost condusă atât de
consilierul chinez de stat, Yang Jiechi, cât şi de şeful diplomaţiei europene,
Federica Mogherini. Discuţiile au fost apreciate ca fructuoase de ambele părţi.
Punctul cheie în direcţia intensificării parteneriatului UE-China e reprezentat de
implementarea consensului la care au ajuns liderii europeni şi preşedintele Xi
Jinping în luna martie, respectiv construirea unui parteneriat pentru pace,
creştere şi reformă, potrivit declaraţiilor lui Yang: „China şi UE au agreat să
consolideze înţelegerea reciprocă şi încrederea, să promoveze cooperarea în
materie de schimburi şi să grăbească, sporească negocierile în privinţa unui
tratat bilateral de investiţii”.
Mogherini a remarcat de altfel faptul că de la închierea parteneriatului strategic
China-UE, în anul 2003, şi până în 2015, schimburile comerciale au crescut de 4
ori mai mult, ajungând în 2014 la suma totală de 615 miliarde de dolari.
Este clar aşadar că interesele Chinei merg mult mai departe mai ales în sfera
economică, dorind obţinerea sprijinului european pentru îndeplinirea planurilor
de a relua mai vechiul Drum al Mătăsii, rută comercială care asigura altădată
transportul bogăţiilor între China şi zona Mării Mediterane. Această iniţiativă ar
presupune însă investirea a miliarde de dolari.
Subiectul s-a aflat pe agenda de discuţie, potrivit declaraţiei oferite de Feng
Zhongping, directorul Institutului de Studii Europene din cadrul Institututelor de
Studiu al Relaţiilor Internaţionale Contemporane din China.
Anterior întâlnirii, acesta sublinia necesitatea întăririi cooperării sino-europene
în privinţa iniţiativei „O Iniţiativă, Un Drum”. Această iniţiativă, făcută
cunoscută publicului recent, în data de 28 martie 2015 de către preşedintele
Chinei, Xi Jinping, cuprinde două părţi: o nouă „Centură Economică a
Drumului Mătăsii”, care să conecteze Europa de China, traversând regiunile
montane din Asia Centrală, şi „Drumul Mătăsii Maritim”, care leagă facilităţile
portuare ale Chinei de coastele africane şi care traversează canalul Suez,
oprindu-se în Marea Mediterană.
Dincolo de aspectele economice, întâlnirea s-a dovedit a fi deosebit de
importantă şi din perspectiva tratării problemelor legate de protecţia mediului şi
schimbarea climatică. Ambele părţi au decis să intensifice cooperarea şi
contactele în acest domeniu.
Un alt punct semnificativ asupra căruia părţile au agreat este legat de situaţia
Ucrainei. Potrivit Federicăi Mogherini, atât UE cât şi China păstrează ferma
convingere că recenta criză poate fi rezolvată prin mijloace diplomatice şi prin
evitarea recurgerii la forţe armate.
În acelaşi timp, Mogherini consideră că „UE şi China îşi pot îmbunătăţi
cooperarea pentru a pune capăt mai multor crize şi a preveni unele noi”, având
astfel un rol preventiv în cele mai importante zone ale lumii, din Ucraina şi
Orientul Mijlociu şi până în Afganistan şi Libia.
Înaltul Reprezentant a elogiat totodată rolul Chinei (apreciat ca fiind „extrem de
constructiv şi folositor”) în derularea negocierilor în privinţa dosarului nuclear

iranian, prin implicarea Teheranului şi aşa numitului grup P5+1 (Marea Britanie,
China, Franţa, Federaţia Rusă, SUA şi Germania). Federica Mogherini a jucat de
altfel, la rândul său, un rol important în cadrul acestor discuţii şi în atingerea
unui acord-cadru.
Un alt rezultat esenţial al vizitei Înaltului Reprezentant în China este legat de
dimensiunea cooperării în sfera securităţii. China şi UE a început să dezvolte
relaţii în domeniul apărării şi securităţii, cu un accent mai ales pe combaterea
ameninţărilor la adresa transportului maritim internaţional centrându-se în mod
special pe contracararea pirateriei în zona mării, în Golful Aden: „(…)Vom
încerca să ne consolidăm cooperarea în adresarea cauzelor profunde,
înrădăcinate ale pirateriei”.
Declaraţia finală a Federicăi Mogherini în urma vizitei în China a reiterat cele
mai importante puncte şi rezultate ale întâlnirii: „UE şi China sărbătoresc 40 de
ani de relaţii puternice. Parteneriatul nostru, concentrat iniţial pe probleme
economice, a evoluat într-un dialog politic pentru beneficiul comun, reciproc al
oamenilor noştri.
Chiar dacă din punct de vedere geografic ne aflăm la distanţă mare unii faţă de
ceilalţi, actualele provocări globale nu cunosc nicio graniţă. De aceea trebuie
să le abordăm împreună şi aştept cu nerăbdare viitorul Summit UE-China, care
va contribui la consolidarea şi extinderea cooperării noastre”.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România, în calitate de membru

UE, trebuie să participe activ la structurile decizionale ale Uniunii pentru a-şi
exprima punctul de vedere în raport cu cele mai recente evoluţii în relaţia UE-
China. Totodată, având în vedere faptul că Republica Populară Chineză este
primul partener comercial al României, liderii români trebuie să acorde o atenţie
deosebită cooperării UE-China în sfera economică, pentru a-şi direcţiona astfel
mult mai bine relaţiile şi la nivel bilateral.
Riscuri:
Un oficial al UE a lansat un avertisment în privinţa strategiei Chinei în raport cu
parteneriatul său actual cu UE: „China urmăreşte o aprofundare a relaţiilor, la
fel ca şi noi, dar în vreme ce noi ne concentrăm asupra tratatului de investiţii
UE-China în curs de negociere, ei doresc ca discuţiile să cuprindă şi aspecte
legate de rolul Chinei în plan internaţional” .
Neabordarea problemei drepturilor omului în cadrul vizitei ar putea stârni
nemulţumiri în cadrul UE, cu atât mai mult cu cât acest domeniu este considerat
de China ca o interferenţă iritantă în propriile afaceri interne. Activiştii europeni
i-au solicitat de altfel Federicăi Mogherini în mod public să solicite public
eliberarea criticilor regimului, activiştilor anti-corupţie, avocaţilor şi
jurnaliştilor.
Chiar şi laureatul Premiului Nobel pentru pace din anul 2009, Liu Xiaobo, şi
economistul Ilham Tohti, de origine uighură, se află în închisoare (sentinţă pe

viaţă după ce a fost acuzat de separatism).

Humans Right Watch, a lansat un apel urgent la sfârşitul lunii aprilie către
Federica Mogherini, rugând-o să „le comunice atât în mod public cât şi privat
liderilor chinezi îngrijorările UE în legătură cu deteriorarea mediului
drepturilor omului”. În aceeaşi direcţie, Campania Internaţională pentru Tibet,
bazată la Washington, a transmis Înaltului Reprezentant rugămintea de a ridica
în cadrul discuţiilor problema „înrăutăţirii situaţiei drepturilo omului în
regiunea Himalaya”.
Cea mai importantă tensiune în sfera economică derivă însă chiar din dorinţa
Chinei de a înlocui produsele europene cu propriile exporturi, pornind de la
sectoare legate de reţele de telecomunicaţie şi până la panouri solare. Acest fapt
ar putea determina UE să reitereze mai vechile reproşuri faţă de China, acuzând-
o de capitalism de stat sau de instaurarea unui control al guvernului asupra
facerilor private.
Liderii de la Bruxelles au criticat adesea ceea ce considerau a fi stimulente,
subsidii oferite firmelor chineze pentru a înlătura competiţia cu cele europene.
China doreşte, pe de altă parte, un tratament mai bun în disputele legate de
liberul schimb, persistând în a susţine că deciziile economice din ţară sunt
motivate de legea cererii şi ofertei, nu de stat.
Tensiuni între UE şi China au apărut şi pot apărea în continuare în privinţa
relaţiei ruso-chineze, mai ales după anexarea Crimeei de către Rusia anul trecut.
Comandamentul militar al Chinei a anunţat la sfârşitul lunii aprilie că flota
chineză şi cea rusă vor efectua în luna mai primele exerciţii navale comune.
Cel mai probabil, parteneriatul strategic China-UE va continua şi va atinge din
ce în ce mai mult o arie mult mai vastă de domenii de cooperare. Agenda
digitală, infrastructura, finanţele ar putea constitui noi sfere viitoare de
cooperare.
Colaborarea în domeniul climatic va cunoaşte probabil o accelerare mai rapidă.
Problema respectării drepturilor omului nu va mai putea fi neglijată pentru o
perioadă îndelungată, iar Înaltul Reprezentant va trebui să exprime public
îngrijorările UE cu privire la situaţia din China. Rămâne ca o aşteptare în acest
sens summit-ul UE-China din iunie 2015.
Totodată, UE trebuie să păstreze o abordare reţinută în raport cu dorinţa Chinei
de afirmare a noului rol global. În privinţa raporturilor mai largi ale UE cu zona
Asiei, summit-ul UE-Japonia programat pentru data de 29 mai este în mod clar
un eveniment de o importanţă deosebită.

20. Pendularea Uzbekistanului ăntre Rusia si Vest şi lupta împotriva

terorismului
Sebastian Blidaru
Evenimente:
Pe 8 mai 2015, preşedintele Uzbekistanului a vizitat Federaţia Rusă, la invitaţia
preşedintelui Vladimir Putin. În timpul acestei vizite, preşedintele
Uzbekistanului, Islam Karimov a participat la întâlnirea şefilor statelor membre
CSI, în marja evenimentelor dedicate celei de-a 70-a aniversări a Victoriei în cel
de al Doilea Război Mondial.
În cadrul acestei întâlniri, liderii statelor CSI au abordat şi prioritizat problemele
internaţionale regionale cele mai urgente.
Vizita preşedintelui Islam Karimov a fost anunţată în data de 7 mai 2015 de
către Iuri Uşakov, conmsilier al lui Vladimir Putin, care afirma că preşedintele
Uzbekistanului a acceptat invitaţia, însă oficialii de la Taşkent afirmau în acel
moment că nu pot confirma această informaţie. În ultimele săptămâni,
oficialităţile de la Tashkent au susţinut că nu vor participa la evenimentele de la
Moscova.
Context:
Cu ocazia summitului din 10 aprilie 2015 a avut loc cea de-a 26-a Întâlnire a
Consiliului Regional al Structurii Anti-Teroriste al Organizaţiei pentru
Cooperare de la Shanghai (SCO RATS), în capitala Uzbekistan-ului, Taşkent.
Au participant reprezentanţii Federaţiei Ruse, Republicii Kazahstan, Republicii
Kîrgîzstan, Republicii Populare Chineze, Republicii Tadjikistan şi ai Republicii
Uzbekistan.
Această întâlnire a vizat stabilirea unor documente legale pentru combaterea
extremismului, pentru a organiza exerciţii de simulare comune pentru
combaterea cyber-terorismului, a contracarării provocărilor reprezentate de
terorismul internaţional în general şi a tendinţelor separatiste. Aceste eforturi
vizează îmbunătăţirea securităţii statelor membre ale Organizaţiei pentru
Cooperare de la Shanghai.
În 14 aprilie 2015, a fost organizată la Moscova o întâlnire la care Zhang
Xinfeng, directorul Comitetului Executiv Regional al Structurii Anti-Teroriste
din cadrul Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai, a evidenţiat faptul că
toţi membrii acestei organizaţii trebuie să „păzească stabilitatea regională”.
În 16 aprilie 2015, Zhang Xinfeng s-a întâlnit cu Chen Weixiong, director
executiv al UN Counter Terrorism Committee Executive Directorate (CTED),
pentru a discuta o serie de elemente în privinţa cooperării împotriva terorismului
internaţional.
În 21 aprilie 2015, director adjunct al SCO RATS Executive Committee s-a
întâlnit cu Alexey Lujenkov, coordonatorul Departamentului Ameninţărilor

Transnaţionale din Secretariatul OSCE. Ambele părţi au abordat în cadrul

discuţiilor posibilităţile viitoare de cooperare strategică, cât şi programele
comune pentru combaterea flagelului terorist din regiune şi nu numai.
De asemenea, directorul SCO RATS Executive Committee s-a întâlnit în aceeaşi
zi cu ambasadorul Turciei în Uzbekistan, cu care a discutat „probleme ale unei
cooperări pragmatice între SCO RATS şi Poliţia Naţională Turcă în privinţa
gestionării activităţilor violente întreprinse de militanţii Statului Islamic în
apropierea Turciei”.
Nu în ultimul rȃnd, în 25 aprilie, în geamul unei şcolii din Parkent, Uzbekistan,
a fost găsit un manifest prin care se ameninţa că şcoala va fi aruncată în aer. În
27 aprilie, au fost găsite mai multe pliante plasate în sticle care ameninţau că
acele clădiri în care au fost găsite vor sări în aer „în următoarele zile”.
Toate aceste evenimente pot fi legate între ele prin înţelegerea poziţiei
Uzbekistanului în regiune, cât şi în lupta împotriva terorismului. Pendularea
oficialilor din Uzbekistan între Federaţia Rusă şi Vest poate fi înţeleasă dacă
corelăm aceste evenimente recente.
Semnificaţii:
Cea de a 70-a aniversare a victoriei în ”Marele Război Patriotic” organizată de
Federaţia Rusă în 9 mai 2015 a reprezentat, cum probabil cei mai mulţi se
aşteptau, o expunere ostentativă a forţei de care dispune Moscova. Acest
eveniment a favorizat apariţia unor discuţii între statele membre CIS în privinţa
unor subiecte importante din regiune.
Aceste discuţii vin pe fondul altor întâlniri multilaterale, precum summitul din
Taşkent din 10 aprilie 2015. Atitudinea preşedintelui Uzbekistanului faţă de
invitaţia preşedintelui Federaţiei Ruse poate fi înţeleasă prin:
- atitudinea negativă a Vestului faţă de evenimentele din Ucraina;
- atitudinea Uzbekistanului, care se poate teme pentru suveranitatea şi
indivizibilitatea sa în contextul acţiunilor recente ale Federaţie Ruse;
- expansiunea flagelului terorist în Asia Centrală.
Uzbekistanul se afla într-o situaţie dificilă, dorind să iasă din sfera de influenţă a
Federaţie Ruse, căutând soluţii pentru acest dezidrat, însă administraţia de la
Taşkent trebuie să privească lucrurile într-o manieră realistă, în condiţiile în care
Uzbekistanul are cele mai mari schimburi economice cu Federaţia Rusă. Cu
toate acestea, orientarea către China, dar şi către alte ţări importante precum
Turcia, poate reprezenta un pas în această direcţie dorită de Uzbekistan.
De asemenea, pe lângă dimensiunea economică vizată de această balansare a
Uzbekistanului, apare cea a terorismului regional în plină expansiune. Acest
element poate afecta securitatea statelor din zonă şi nu numai.
Scopul întâlnirii statelor din SCO a fost găsirea unor soluţii pentru combaterea
militanţilor ISIL şi a ameninţărilor reprezentate de terorismul regional, iar
conturarea Programului pentru Cooperare 2016-2018 reprezintă un astfel de
instrument. Uzbekistanul se află în situaţia în care trebuie să se folosească de

toate pârghiile internaţionale de care dispune pentru a obţine sprijinul altor

actori în lupta împotriva extremiştilor.
Uzbekistanul se află într-o stare de alertă în ceea ce priveşte potenţialul unor
atacuri teroriste, favorizate atât de cauze regionale, cât şi globale, care obligă
îndreptarea acţiunilor către identificarea unei strategii viabile de combatere a
acestor probleme. În cadrul perspectivei globale este important de specificat că,
prin retragerea trupelor din Afganistan, securitatea statelor din zona este
vulnerabilizată.
În condiţiile unui stat afgan cu numeroase probleme interne, propagarea
ameninţărilor teroriste şi în celelalte state este plauzibilă, mai ales în lipsa unor
forţe eficiente care să se opună acestor lucruri ca până în prezent.
Un alt pericol extrem de important pentru Uzbekistan care explică cea de-a 26-a
Întâlnire a Consiliului Regional al Structurii Anti-teroriste al Organizaţiei
pentru Cooperare de la Shanghai, cât şi discuţiile prilejuite de sărbătorirea Zilei
Victoriei, au avut ca temă organizaţia extremistă IMU/ The Islamic Movement of
Uzbekistan, fondată în ani ’90 de către ideologul islamist Tahir Yuldashev şi
Juma Namagnani, ambii etnici uzbeci din zona Fergana. Scopul principal al
acestei organizaţiei era să îl îndepărteze pe preşedintele Islam Karimov şi să
creeze un stat fundamentalist islamic.
IMU îşi obţinea fondurile din traficul de droguri, cât şi din sponsorizările ce vin
din partea altor grupări teroriste precum Al-Qaeda. În 2014, IMU îşi manifesta
susţinerea faţă de ISIL prin cuvintele liderului său:
„Astfel, în numele tuturor membrilor grupării noastre, în linie cu îndatoririile
noastre sacre, declar că suntem în aceleaşi rânduri cu Statul Islamic (ISIL) în
acest război continuu dintre Islam şi non-musulmani”. Deşi IMU a fost un aliat
de bază al Talibanilor, odată cu extinderea influenţei ISIL în Afganistan, aceştia
au adoptat o nouă poziţie aliindu-se cu cei mai puternici.
Chiar dacă, în prezent, atenţia IMU s-a orientat şi către alte zone din Asia
Centrală, de unde a atras adepţi şi s-a dezvoltat, orientarea sa originară ca
mişcare etnică uzbecă nu a fost uitată, iar ameninţarea pentru Uzbekistan este
una de luat în calcul.
Epicentrul problemelor de natură teroristă ce preocupă Uzbekistanul este
Afganistanul. Pe lângă elementele enunţate până în acest moment, poziţia
geografică reprezintă o constantă ce nu poate fi neglijată în această situaţie.
Chiar dacă graniţa dintre Uzbekistan şi Afganistan nu este la fel de întinsă
precum cea cu vecinul Tadjikistan, posibilităţile de a exista incursiuni ISIL, IMU
în Uzbekistan sunt ridicate. De aceea, securizarea graniţei de sud a Uzbekistanul
a reprezentat o prioritate pentru autorităţi, cât şi pentru SUA, care a oferit
asistenţă chiar şi în perioada 2004-2012, când ajutorul militar pentru Uzbekistan
era restricţionat.
În numele combaterii traficului de droguri, ambasada Statelor Unite ale Americii
din Taşkent anunţa în 29 aprilie 2015 că Pentagonul va oferi Uzbekistanului
bărci şi vehicule pentru patrulare în valoare de 6.2 milioane de dolari.

Securitizarea rȃului Amu Darya reprezintă un element important în limitarea

extinderii flagelului terorist dinspre Afganistan către Uzbekistan.
Aceste acţiuni ale Uzbekistanului pot fi înţelese şi prin dorinţa evidentă a
acesteia de a obţine un sprijin internaţional consistent în lupta împotriva
terorismului, în ciuda divergenţelor dintre Statele Unite şi Federaţia Rusă.
Uzbekistanului a balansat între cele două puteri funcţie de interesele sale, cât şi
funcţie de evoluţia evenimentelor în care a fost implicată.
Spre exemplu, în momentul în care Vestul a criticat reacţia sângeroasă a
administraţiei de la Taşkent împotriva demonstranţilor din oraşul Andijan, din
mai 2005, relaţiile s-au răcit, însă s-au îmbunătăţit cele cu Rusia. Odată cu anul
2009, moment în care UE a ridicat embargoul în privinţa armelor, relaţiile
Uzbekistanului cu Federaţia Rusă s-au răcit iar.
În momentul actual al ameninţărilor regionale teroriste, Uzbekistanul a profitat
atât de faptul că este membră a Organizaţiei pentru Cooperare de la Shanghai,
deşi s-a retras din CSTO/ Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă
condusă de Rusia, cât şi de îmbunătăţirea relaţiilor cu ţările vestice.
Uzbekistanul profită de interesul global manifestat de toate statele civilizate ale
lumii de a combate terorismul şi încearcă să îşi asigure teritoriul şi regimul în
faţa unor posibile incursiuni extremiste.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România susţine eforturile

internaţionale de combatere a elementelor şi acţiunilor teroriste din postura sa de
membru NATO şi UE. Existenţa unor grupări precum ISIL justifică eforturile
Uzbekistanului de a-şi asigura teritoriul şi valorile fundamentale ce sunt
ameninţate.
România a stabilit relaţii diplomatice cu Uzbekistanul încă din 1991, iar în
perioada mai recentă între cele două state s-au realizat o serie de contacte
politice şi schimburi economice. În anul 2013, au avut loc consultări între cele
două state în privinţa politicii multilaterale, economiei, cooperării parlamentare,
dar şi în privinţa contactelor bilaterale de nivel înalt.
Din aceste considerente, România este interesată ca Uzbekistanul să fie un stat
stabil, pus la adăpost faţă de posibilele acţiuni teroriste.
Riscuri:
În ceea ce privesc riscurile imediate pentru Uzbekistan, acestea pot apărea în
statul vecin Afganistan. Preşedintele Afganistanului, Ashraf Ghani, amintea în
luna martie 2015 că: „(ISIL) trimite deja trupe în sudul şi vestul Afganistanului
care să caute vulnerabilităţi...”. Serviciul Naţional de Securitate al
Uzbekistanului amintea că „...este necesar să supraveghem situaţia din
Afganistan. Emisarii Statului Islamic sunt activi în numeroase districte
acolo...”.
În aceste condiţii, putem observa că un posibil risc pentru Uzbekistan este
ameninţarea graniţei sale sudice cu Afganistanul, prin mărirea capacităţilor ISIL

de a acţiona în această direcţie. Afganistanul are numeroase probleme interne,

iar din aceste considerente, fără un ajutor internaţional consistent, nu este
capabil să oprească ascensiunea ISIL de pe teritoriul său.
De asemenea, ISIL poate reprezenta şi o ameninţare internă pentru Uzbekistan,
în condiţiile în care în interiorul ţării se găsesc deja simpatizanţi ai acestei
grupări. Relevant în conturarea interesului ISIL pentru regiune, şi implicit şi
pentru Uzbekistan, este faptul că, în septembrie 2014 a fost arborat pe un pasaj
din Taşkent un steag negru asemănător cu cel al militanţilor grupului
autoinstitulat Stat Islamic.
Administraţia de la Taşkent va căuta aliaţii dispuşi să o ajute în combaterea
terorismului. În ciuda faptului că Uzbekistanul nu mai este membru al CSTO,
este posibil să întreprindă acţiuni comune cu Federaţia Rusă în situaţia în care
ISIL intervine pe teritoriul naţional.
Presa rusă afirma în ianuarie 2015 că ISIL intenţionează să cheltuiască 70
milioane de dolari pentru a deschide un al doilea front în Asia Centrală, acest
lucru afectând interesele şi securitatea Federaţiei Ruse.
De asemenea, cea mai probabilă este colaborarea Uzbekistanului cu NATO şi
aliaţii săi, în condiţiile în care în capitala Taşkent este un ofiţer de legătură
NATO pentru Asia Centrală, iar în baza aeriană de la Termez este menţinută
prezenţa germană, la graniţa Uzbekistanului cu Afganistanul.
Cel mai probabil, eforturile internaţionale, cât şi cele ale administraţiei din
Taşkent se vor intensifica pentru a contracara eforturile şi capacităţile ISIL de a
acţiona în regiune, dar şi a altor actori precum IMU.
În trecut, conducerea Uzbekistanului folosea argumentul terorismului pentru a
elimina disidenţi politici, fapt ce le-a adus numeroase critici din partea Vestului,
însă în prezent ameninţare reprezentată de ISIL este una extrem de serioasă, ce
trebuie tratată într-o manieră care să atragă sprijinul internaţional.
21. Rusia tatonează terenul în Cuba

Dumitru Şaranuţa
Evenimente:
În perioada 4-6 mai, preşedintele Dumei de Stat (camera inferioară a
parlamentului rus), Serghei Narîşkin, a efectuat o vizită oficială în Cuba. Scopul
acestei deplasări a fost celebrarea a 55 de ani de la restabilirea relaţiilor
diplomatice şi aniversarea a 70 de ani de la înfrângerea Germaniei hitleriste în
cel de-al Doilea Război Mondial.
Pe agenda oficialul rus s-a aflat întâlnirea cu preşedintele Adunării Naţionale
(parlamentul cubanez), Esteban Lazo Hernandez, şi participarea la deschiderea

conferinţei internaţionale „URSS şi America Latină în anii celui de al doilea

război mondial şi contemporaneitate”. De asemenea, Narîşkin a depus flori la
monumentul liderului mişcării naţionale de eliberare de sub ocupaţie spaniolă,
Jose Marti, şi la monumentul soldatului sovietic internaţionalist din Havana, dar
şi la adus bustul lui Iurii Gagarin, pentru a celebra 35 de ani de la zborul ruso-
cubanez în cosmos.
Preşedintele Dumei de Stat şi-a exprimat respectul pentru idealurile măreţe şi
spiritul de luptător al poporului cubanez şi a salutat decizia preşedintelui
cubanez, Raul Castro de a participa la parada militară din 9 mai de la Moscova,
care marchează 70 de la cel mai mare război purtat vreodată de omenire.
„Moscova şi Havana au fost mereu cei mai de încredere prieteni şi au lucrat
împreună ca parteneri strategici în cele mai dificile momente”, a mai declarat
Narîşkin şi a adăugat că atât Cuba, cât şi Rusia, beneficiază de „reglementarea
paşnică a disputelor şi de un dialog de pe picior de egalitate”.
El a mai ţinut să precizeze că există posibilitatea de angajare în proiecte comune
ce ţin de energie, high tech, cosmos, biofarmaceutică, sănătate, metalurgie, etc.
Pentru a păstra paritatea în declaraţii ditirambice, Ulises Rosales del Toro,
vicepreşedintele consiliului de miniştri cubanez, a vorbit despre relaţia istorică
dintre Cuba şi Rusia şi a evidenţiat potenţialul de dezvoltare economică între
aceste două state. Demnitarul de la Havana a ţinut să menţioneze că, datorită
cooperării şi asemănărilor tehnologice, exista un mediu favorabil de realizare a
unor proiect bilaterale în materie de infrastructură, energie, aviaţie şi transport
terestru.
De asemenea, el şi-a exprimat speranţa că Rusia ar putea deveni iarăşi una dintre
cele mai importante pieţe de desfacere pentru produsele şi serviciile cubaneze şi
că investiţiile ruse ar putea ajuta la dezvoltarea sectorului economic cubanez.
Pe 6 mai, când Narîşkin şi-a încheiat vizita oficială în Havana, Raul Castro şi-a
început vizita sa oficială în Federaţia Rusă, pentru ca la finalul acesteia, pe 9
mai, să participe la parada militară. Preşedintele cubanez s-a întâlnit miercuri cu
prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev, iar joi cu omologul său din Federaţia
Rusă, Vladimir Putin.
Pentru a arunca puţină lumină asupra întâlnirii dintre Castro şi Putin, purtătorul
de cuvânt al preşedintelui rus, Dmitri Peskov, a declarat că nu a fost atins
subiectul deschiderii de baze militare ruse în Cuba. Totuşi, el a accentuat că
agenda politică ar fi încărcată şi există intenţia de a aprofunda relaţiile bilaterale
şi de a atinge acele obiective care vor ajuta la această aprofundare.
Context:
Pe 24 martie 2015, Serghei Lavrov, ministrului de Externe rus, a vizitat Havana
în cadrul turneului său prin America Latină. Pură coincidenţă sau nu, dar vizita
sa s-a suprapus cu cea a Înaltului Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politica
de Securitate a Uniunii Europene, Federica Mogherini. Scopul vizitei a fost
exprimarea sprijinului rus pentru Cuba şi consolidarea relaţiei bilaterale.

Lavrov a îndemnat SUA să ridice embargoul comercial impus Cubei şi a

declarat că Rusia este interesată să investească în statul latino-american prin
intermediul companiilor sale. El a mai discutat cu al doilea vicepreşedinte al
consiliului de miniştri, Ricardo Cabrisas, despre îmbunătăţirea relaţiilor
bilaterale, iar apoi s-a întâlnit cu Raul Castro şi cu ministrul de Externe cubanez,
Bruno Rodriguez, şi a negociat nişte potenţiale proiecte în domeniul energetic şi
al aviaţiei civile.
Pe lână Cuba, Federaţia Rusă încearcă să dezvoltate parteneriate strategice şi cu
alte state din America de Sud. Astfel, preşedintele Argentinei, Cristina
Fernandez de Kirchner, a efectuat o vizită oficială în Federaţia Rusă la invitaţia
lui Vladimir Putin, pentru a celebra 130 de ani de la stabilirea relaţiilor
diplomatice, dar şi pentru a încheia o serie de acorduri strategice.
Vizita a durat două zile şi s-a desfăşurat în perioada 22-23 aprilie 2015. Şeful de
stat argentinian a fost însoţită de câţiva miniştri şi oficiali, printre care ministrul
Economiei, Axel Kicillof, ministrul pentru Planificarea Federală, Julio de Vido,
ministrul de Externe, Hector Timerman.
În cadrul acestei întâlniri, Rusia şi Argentina au încheiat în jur de 20 de acorduri
catalogate de importanţă strategică pentru ambele părţi. Părţile rusă şi
argentiniană au decis să coopereze în materie de energie nucleară şi
hidroenergie, comerţ şi tehnologie militară.
Semnificaţii:
Încă o dată putem fi martori al politicii multivectoriale ruse şi putem să
observăm că America Centrală şi de Sud reprezintă un interes major pentru
unele puteri în ascensiune. Pe lângă aceasta, trebuie să ne întrebăm dacă nu
cumva şi Cuba încearcă să adopte o astfel de strategie şi să îşi diversifice
relaţiile externe pentru a nu rămâne dependentă de SUA şi vulnerabilă la
deciziile politice şi sancţiunile economice ale Washingtonului.
Relaţia bilaterală ruso-cubaneză trezeşte unele semne de întrebare. Având o
legătură specială, aceste două state au cooperat încă din perioada Războiului
Rece, chiar dacă nu putem vorbi despre Rusia la momentul respectiv, ci despre
URSS. Dacă pentru perioada respectivă şi pentru perioada post-Război Rece
există nişte elemente care dau de gol intenţiile Kremlinului şi scot în evidenţă
raţiunile ce au stat în spatele acelui tandem acum, situaţia stă altfel şi nu ne duce
cu gândul doar la o singură concluzie.
În timpul Războiului Rece, Cuba a reprezentat un bastion al socialismului pentru
URSS şi încerca să fie un model în oglindă al containment-ului american. Acea
confruntare ideologică era un fel de joc de şah cu arme nucleare pe post de
pioni, iar Cuba trebuia să fie pentru Moscova ceea ce era Turcia, Coreea de Sud
sau Japonia pentru Washington.
La sfârşitul lui 1991, SUA a făcut mat URSS-ul, iar în joc a intrat un actor nou-
Federaţia Rusă.

După haosul liberal din anii 1990-1992, logica Războiului Rece a revenit în
memoria decidenţilor ruşi, care au adoptat o strategie de contrabalansare a
talasocraţiei americane. Pentru a răspunde la implicare activă a Statelor Unite în
fostele republici sovietice, Ucraina şi Kazahstan în special, fostul ministru de
externe rus, Evghenii Primakov, proclama în 1996 America Latină drept zonă de
interes strategic pentru Rusia.
Moscova şi-a reconcentrat atenţia spre Cuba încercând să construiască noi relaţii
economice şi să dezvolte un sistem comercial bazat pe barter. Toate aceste
eforturi strategice erau caracterizate de un anti-americanism excesiv, iar critica
constantă a sancţiunilor economice americane vine să confirme acest fapt.
Treptat, această strategie a fost trecută pe plan secund, fiindcă Rusia nu şi-a
putut permite luxul de a prelua rolul URSS, atât din lipsă de resurse, cât şi din
cauza contextului regional nefavorabil. Totuşi, această direcţie de politică
externă nu a fost abandonată definitiv, pentru a păstra un atu în Caraibe.
Politica multivectorială lui Vladimir Putin se doreşte o alternativă la acest
expansionism geopolitic agresiv şi încearcă să dea dovadă de mai multă
flexibilitate, fără a se înrădăcina în acele poziţii rigide, intransigente şi fără
compromis. Sau într-un final aceasta se doreşte a fi doar o aparenţă?
Printre mişcările concrete ale Kremlinului de a seduce Havana este decizia de
anul trecut de şterge 90% din datoria Cubei faţă de URSS, pe care a moştenit-o
Federaţia Rusia. Astfel, Moscova le-a iertat castriştilor aproape 30 de miliarde
de euro.
Nu putem şti cu siguranţă dacă interesele Rusiei în Cuba au o dimensiune
exclusiv antiamericană sau dacă se urmăreşte logica „anarhiei locke-ene” a
sistemului internaţională, care se aseamănă cu politica Marii Britanii din secolul
XIX, conform căreia statul nu are prieteni, ci doar interese. Cam această este
esenţa politicii postulate de Vladimir Putin, care prevede plonjarea liberă printre
actorii internaţionali, neangajându-se în alianţe permanente.
Riscuri:
Această politică multivectorială evocată mai sus a mutat în ultima vreme şi nu
exclude perceperea lumii şi în termeni de amic-inamic. Perioada când Putin îşi
dorea un sistem lockean bazat pe principiul rivalităţii se pare că a fost dată
uitării împreună cu primele sale două mandate.
Acum, din cauza precedentului georgian şi a actualului conflict din Ucraina de
Est, intenţiile Moscovei în America de Sud trebuie privite mai circumspect.
Dorinţa de a construi baze militare în Nicaragua poate fi un exemplu bune
pentru acest caz.
Revenind la Cuba, trebuie să nu uităm de Criza Rachetelor din 1962. Acest
scenariu are puţine şanse să se repete, însă este important să subliniem că
Havana şi Kremlinul pot să ajungă la orice acord dacă sunt constrânse să o facă.
Totuşi, chiar dacă proiectele ruso-cubaneze se limitează, în mare parte, la

cooperare economică, nu trebuie exclus că acest parteneriat s-ar putea

transforma în ceva mai mult.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România trebuie să urmărească

această consolidare a relaţiilor ruso-cubaneze şi să îndemne la respectarea
principiilor dreptului internaţional. De asemenea, pentru a evidenţia puterea soft
pe care o deţine Uniunea Europeană, statul român trebuie să sprijine eforturile
Înaltului Reprezentant Federica Mogherini de a aprofunda relaţiile dintre UE şi
Cuba în termeni economici, dar şi încercarea de a determina decidenţii de la
Havana să respecte drepturile omului.
Trecând cu vederea scenariile apocaliptice, improbabile dar nu imposibile în
legătură cu tandemul Rusia- Cuba, trebuie să observăm şi raţionamentele
castriştilor. Pentru decidenţii politici de la Havana se întrezăreşte o oportunitate
unică de a deveni membru cu drepturi depline a comunităţii internaţionale.
Pentru a putea obţine cât mai multe beneficii de pe urma dezgheţării relaţiei cu
SUA, se pare că statul cubanez a adoptat acea strategie multivectorală din
perioada primelor două mandate prezidenţiale ale lui Vladimir Putin. Naţiunea
latino-americană încearcă să mărşăluiască pe toate fronturile posibile şi, pe
lângă îmbunătăţirea relaţiilor cu Washingtonul şi aprofundarea relaţiilor cu
Moscova, s-a adoptat atât calea europeană, cât şi direcţia orientală, prin
intermediul Chinei.
De asemenea, se Havana doreşte să se erijeze în putere regională, mediind
conflictul armat intern din Columbia şi vrea să-şi păstreze rolul de portavoce
pentru marxiştii venezuelani sau bolivieni.
22. Demisia vicepreşedintei guatemaleze în urma protestelor

Eveline Ioana Mărăşoiu
Evenimente:
În Guatemala se desfăşoară proteste masive împotriva liderilor politici implicaţi
într-un scandal de corupţie ai cărui protagonişti au fost identificaţi de către
procurori şi Comisia Internaţională pentru Lupta împotriva Impunităţii (CICIG,
o agenţie ONU). Ca urmare a demonstraţiilor fără precedent, vicepreşedinta
statului central-american, Roxana Baldetti (RB), a demisionat în data de 8 mai.
Totul a început pe 16 aprilie, când 20 de oficiali, printre care şi doi şefi ai
oficiului de taxe, au fost arestaţi într-un caz major de contrabandă şi trafic de
influenţă. Prejudiciul adus statului este estimat la 130 de milioane de dolari
americani.
Conform procurorilor, aceştia au fost reţinuţi pentru luare de mită în schimbul
reducerii tarifelor vamale pentru transporturi de containere în porturile Quetzal

şi Santo Tomas. De asemenea, secretarul personal al vicepreşedintei Roxana

Baldetti a fost pus sub acuzare, fiind suspectat că ar fi liderul întregii operaţiuni
criminale.
Conform relatărilor mass media locale, acesta a fugit în Honduras, iar pe numele
lui a fost emis un mandat internaţional de arestare.
Pe 25 aprilie a avut loc unul dintre cele mai mari proteste din Guatemala.
Evenimentul a fost organizat în principal pe Facebook şi Twitter şi s-a bucurat
de prezenţa a mii de participanţi. Aceştia au cerut demisia preşedintelui Otto
Pérez Molina şi a Roxanei Baldetti.
Pe 1 mai, studenţii au organizat un alt marş cu acelaşi scop. O altă rundă de
proteste a fost organizată pe 2 mai, când peste 2.000 de persoane s-au adunat în
faţa guvernului pentru a-şi prezenta cererile. Următoarea demonstraţie a fost
programată în data de 16 mai.
La scurt timp după ce un tribunal guatemalez a decis că legislativul poate
dispune ridicarea imunităţii vicepreşedintei Baldetti, aceasta a demisionat.
Evenimentul a fost anunţat de preşedintele Otto Pérez, care a precizat că decizia
a fost voluntară, „dificilă şi curajoasă”. Şeful statului a stipulat şi că Roxana
Baldetti a părăsit postul pentru „a participa în anchetă şi a colabora la buna sa
desfăşurare” şi asigurarea respectării statului de drept.
Context:
Guatemala, un stat cu o proporţie semnificativă a populaţiei indigene maiaşe
(aproximativ 50%), a fost scena unui război civil ce a durat nu mai puţin de 36
de ani. Conflictul, ce s-a încheiat în 1996, a dus la moartea a peste 200.000 de
cetăţeni (majoritatea civili), dar şi la o sărăcie generalizată şi inegalitate socială.
Conform rapoartelor oficiale, aproximativ 93% din crimele de război au fost
comise de forţele de securitate (şi nu de trupele de guerilă, predominant
constituite din localnicii indigeni).
Majoritatea crimelor au rămas neinvestigate, reflectând nivelul ridicat de
corupţie şi impunitate ce guvernează statul.
În vederea remedierii acestei situaţii, comunitatea internaţională a stabilit CICIG
– Comisia Internaţională împotriva Impunităţii în Guatemala. Această agenţie a
ONU este singura de acest tip, iar mandatul ei este să contribuie la investigaţiile
împotriva forţelor de securitate convenţionale şi neconvenţionale (cele non-
statale) care au comis crime în timpul conflictului. O parte din aceştia s-au
infiltrat în instituţiile statului, folosindu-se de poziţiile dobândite pentru
comiterea unor activităţi criminale.
Pe lângă gradul ridicat de analfabetism şi o rată crescută a mortalităţii infantile,
Guatemala este un adevărat centru al crimei organizate şi reprezintă un coridor
important în traficul de droguri din America de Sud către Statele Unite. În
pofida acestor condiţii dificile, nu au existat demonstraţii masive din 1996 până
acum.

Semnificaţie:
Evenimentele din Guatemala şochează prin faptul că sunt singurele proteste de o
asemenea anvergură de la încheierea conflictului civil. Este pentru prima dată
când guatemalezii se coalizează în jurul unor revendicări, solicitări pe care le
adresează celor mai înalte două figuri din stat - preşedinte şi vicepreşedinte.
De asemenea, valurile de demonstraţii au fost victorioase, reuşind să pună
suficientă presiune asupra guvernului astfel încât Roxana Baldetti să
demisioneze.
În plus, descoperirea procurorilor împreună şi a CICIG reprezintă o victorie
remarcabilă a democraţiei şi a statului de drept. Acest lucru înseamnă că, în
pofida corupţiei endemice caracteristică Guatemalei, instituţiile statului încep să
funcţioneze, având rezultate impresionante.
Este notabil şi faptul că preşedintele Molina a cerut prelungirea activităţii
Comisiei pentru încă doi ani. Decizia a fost o mişcare politică direcţionată către
disocierea preşedintelui de cazul de corupţie. Acesta urmăreşte să convingă
populaţia că de fapt el este de partea forţelor de ordine, de partea luptei
împotriva corupţiei.
Deşi acţiunea nu va convinge neapărat populaţia de acest lucru, efectele ei sunt
benefice pentru Guatemala. Pentru încă doi ani, o comisie independentă va
funcţiona într-o ţară dominată de crimă organizată şi corupţie.
Dacă aceasta va avea şi pe viitor o colaborare la fel de prosperă cu autorităţile
locale, există o posibilitatea să aibă rezultate benefice şi vizibile la sfârştul
mandatului.
Procurorii nu au implicat-o încă pe Baldetti direct în cazul de corupţie. Din acest
punct de vedere, demisia sa reprezintă un progres cu atât mai remarcabil pentru
democraţia guatemaleză. Baldetti este primul vicepreşedinte care renunţă la
funcţie în urma unei asocieri cu un scandal de corupţie.
Este de menţionat şi faptul că aceasta a susţinut cu tărie că nu a fost implicată în
comiterea ilegalităţilor şi nu ştia nimic despre implicarea asistentului său.
Însă decizia Curţii Supreme privind ridicarea imunităţii indică faptul că există
suficiente probe care să indice contrariul. Conform declaraţiilor Curţii,
interceptările telefonice stabilesc o legătură între fosta vicepreşedintă şi
activitatea de luare de mită pentru reducerea tarifelor vamale.
Urmează ca în curând să se instituie o comisie parlamentară care să hotărască
dacă Congresul va retrage sau nu imunitatea Roxanei Baldetti. Trebuie precizat
şi că Partidul Patriotic (din care fac parte atât Baldetti, cât şi Otto Perez Molina)
nu deţine majoritatea şi, din acest motiv, vicepreşedinta demisionară nu poate
miza pe sprijinul legiuitorilor pentru a scăpa de ancheta penală.
Cu toate acestea, actul de demisie trebuie analizat şi din perspectiva lui Otto
Perez. În acest moment este incert dacă preşedinte a fost implicat şi el în
activităţi ilicite. Însă eliminarea lui Baldetti din viaţa publică poate diminua
frustrarea guatemalezilor şi poate reduce presiunea asupra administraţiei lui
Perez Molina.

Unul dintre studenţii ce au participat la proteste a declarat că „demisia lui

Baldetti era necesară pentru că nu mai vrem corupţie. Acum guvernul ştie că nu
vom mai tolera abuzuri împotriva poporului”.
Mesajul poate fi interpretat din două puncte de vedere. În primul rând, cetăţenii
par a fi satisfăcuţi cu demisia vicepreşedintelui, renunţând cel mai probabil la a
mai cere demisia preşedintelui.
În al doilea rând, acesta este un avertisment la adresa întregii clase politice:
guatemalezii vor proceda într-o manieră similară dacă înalţii funcţionari vor
continua să se angajeze în activităţi ce prejudiciază statul pentru obţinerea
beneficiilor personale. Din această, perspectivă, mesajul este adresat în principal
celor ce vor accede la înalte funcţii publice în urma viitorului scrutin.
Aceste evenimente vor avea şi un impact semnificativ asupra şanselor de
victorie a partidului Patriotic. De altfel, trebuie precizat că pe 2 mai s-a dat
startul campaniei electorale pentru alegerile prezidenţiale ce vor avea loc în
septembrie.

Există riscul ca atât Baldetti, cât şi alţi politicieni implicaţi în actele de fraudă să
încerce să obstrucţioneze investigaţia. Acest lucru este cu atât mai probabil cu
cât procurorii au dovezi mai multe sau oportunitatea de a aresta membri
proeminenţi ai vieţii politice (de exemplu, prin ridicarea imunităţii fostei
vicepreşedite).
Se poate ca protestele să continue aşa cum au fost deja planificate (următorul
fiind programat pe 16 mai). Însă probabilitatea este acum mai scăzută, luând în
calcul demisia Roxanei Baldetti. Însă, dacă Congresul nu va decide ridicarea
imunităţii, sunt şanse crescute să fim martorii unor noi valuri de proteste în
micul stat central-african, proteste ce ar avea potenţialul de a destabiliza ţara.
Pe de altă parte, evenimentele recente prezintă mai degrabă o oportunitate de a
întări statul de drept şi a reduce nivelul de corupţie din Guatemala. Această
tendinţă, dacă se menţine, va avea pe termen mediu şi lung implicaţii importante
pentru economia şi dezvoltarea socio-politică a ţării.
De asemenea, revigorarea simţului civic şi a unităţii guatemaleze poate însemna
că alte mişcări în masă pot fi aşteptate şi pe viitor, crescând astfel nivelul de
răspundere al administraţiei. Aşadar, guvernul (actual şi viitor) trebuie să ia în
calcul doleanţele publicului şi să răspundă în mod adecvat nevoilor acestora, ori
de câte ori este cazul.
Conducerea statului nu mai poate ignora ca şi până acum cerinţele poporului,
pentru că acum acesta este capabil să vorbească cu o voce unită.

23. Summit-ul ASEAN – „Oamenii noştri, Comunitatea noastră, Viziunea

noastră”
Carola Frey
Evenimente:
Şefii de statelor membre ale Asociaţiei Naţiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN)
s-au întâlnit în Kuala Lumpur şi Langkawi, Malaezia, cu ocazia celui de-al
douăzeci şi şaselea Summit ASEAN (26-27 aprilie 2015).
Summitul a avut o agendă extinsă, care a cuprins şi chestiuni de securitate
regională şi internaţională. În afară de problemele legate de Marea Chinei de
Sud şi agresivitatea Chinei, discuţiile au vizat aspectele cheie ale Comunităţii
Economice ASEAN şi ale instituţiilor ASEAN.
Temele majore de discuţie în cadrul Summit-ului au fost: intensificarea
schimburilor la nivel de organizaţie, parteneriatul economic regional („Regional
Comprehensive Economic Partnership”) şi schimburile economice, iniţiative de
integrare în context ASEAN şi asistenţă umanitară în caz de dezastre naturale.
Ca rezultate ale summitului au fost adoptate următoarele documnte: „Kuala
Lumpur Declaration on a People-Oriented, People-Centred ASEAN”,
„Langkawi Declaration on the Global Movement of Moderates” şi
„Declaration on Institutionalising the Resilience of ASEAN and it’s
Communities and Peoples to Disasters and Climate Change”.
Context:
Scurt istoric ASEAN

Creată la 8 august 1967, Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est este o
organizaţie politică şi economică formată din zece ţări: Brunei, Cambodgia,
Indonezia, Laos, Malaezia, Myanmar, Filipine, Singapore, Thailanda şi
Vietnam. Iniţial, organizaţia a avut scopul întăririi cooperarii economice,
înlăturării rămăşiţelor sistemului colonial şi identificării unor căi specifice şi
eficiente de sprijinire a procesului de dezvoltare la nivel naţional şi regional. Din
1990 organizaţia nu se limitează la simple teme comerciale, ci are în vedere şi
probleme de securitate.
La începutul secolului XXI, aspectele cuprinse în cadrul ASEAN s-au extins
pentru a include o abordare regională pentru mediu („Cebu Declaration on East
Asian Energy Security”, „ASEAN Wildlife Enforcement Network”, „Asia-
Pacific Partnership on Clean Development and Climate”).
În 1997 blocul de state a început crearea de organizaţii în cadrul ASEAN, cu
intenţia de a integra regiunea Asia-Pacific în ansamblul său. ASEAN Plus Trei a
fost prima de acest tip şi a fost creată pentru a îmbunătăţi relaţiile existente cu
Republica Populară Chineză, Japonia şi Coreea de Sud. Acesta a fost urmată de

Summit-ul Asiei de Est, care include în prezent aceste ţări, precum şi India,
Australia, Noua Zeelandă, Statele Unite şi Rusia.
Această nouă grupare a acţionat ca o condiţie prealabilă pentru Comunitatea
Asiei de Est (acum desfiinţată). În anul 2006, ASEAN a primit şi statutul de
observator în cadrul Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Summit-urile ASEAN
Summit-ul ASEAN este o reuniune bianuală organizată de membrii Asociaţiei
Naţiunilor din Asia de Sud-Est, în ceea ce priveşte cooperarea în domeniile
securităţii, economiei şi culturii. Alături de membrii organizaţiei sunt invitaţi în
cadrul evenimentului şi partenerii de dialog din cadrul ASEAN Plus Trei (China,
Japonia şi Coreea de Sud) şi partenerii internaţionali.
Agenda Summit-ului are mai multe puncte: chestiunile interne ale organizaţiei
(discuţii rezervate statelor membre); o întâlnire cu partenerii de dialog ASEAN
şi o întâlnire separată a liderilor ASEAN cu ASEAN + CER (Australia şi Noua
Zeelandă); o conferinta privind promovarea la care participă statele ASEAN şi
membrii Forumului Regional ASEAN. Forumul Regional ASEAN are 27 de
participanţi şi obiectivele sale sunt promovarea dialogului, consolidarea
încrederii şi diplomaţia preventivă în regiune.
Semnificaţii:
Pe lângă chestiunile discutate în mod frecvent în cadrul summiturilor ASEAN,
cel de anul acesta marchează anumite schimbări în stuctura organizaţiei.
Astfel, în ceea ce priveşte instituţiile ASEAN se ia în considerare reducerea
numărului de reuniuni ASEAN, revizuirea parametrilor întâlnirilor cu partenerii
de dialog şi consolidarea Secretariatului ASEAN. Mai mult decât atât, se are în
vedere adoptarea recomandărilor „High Level Task Force on Strengthening the
ASEAN Secretariat” şi „Reviewing the ASEAN Organs” şi utilizarea sporită a
tehnologiei şi creşterea rolului Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi
(Committee of Permanent Representatives).
În acest sens, ministrul Afacerilor Externe din Singapore, K. Shanmugam, a
declarat că „tehnologia modernă este un context care produce o serie de
beneficii”, iar acest „context tehnologic” trebuie utilizat.
Având în vedere schimbările prevăzute, a fost stabilit că anul viitor ambele
Summit-uri ASEAN vor fi organizate ca un singur summit de facto („on a back-
to-back basis, e.g., a de facto single summit”) ce va avea loc în noiembrie 2016.
În ceea ce priveşte un nou val de extindere al organizaţiei, prin includerea
Timorul de Est, Declaraţia Summit-ului recunoaşte că ASEAN continuă să
revizuiască cererea statului de aderare la ASEAN. Un număr de state, printre
care şi Filipine, au reiterat sprijinul faţă de eforturilor de aderare ale Timorului
de Est.
Aprilie 2015 marchează şi revitalizarea Acordului de Liber Schimb UE-
ASEAN. Părţile au anunţat că vor relua negocierile privind un ALS până la

sfârşitul anului. Discuţiile au început în 2007, dar au fost stopate în 2009, din
cauza dificultăţilor instituţionale/de organizare şi din cauza problemelelor
politice din Myanmar.
În ceea ce priveşte Comunitatea Economică ASEAN, declaraţia marchează
progresele realizate începând cu anul 2009 în punerea în aplicare a foii de
parcurs pentru o comunitate ASEAN.
Într-adevăr, odată cu intrararea în vigoare în acest an a Comunităţii ASEAN sunt
necesare progrese pe mai multe fronturi. Comunitatea este formată din sectorul
economic, politic şi de securitate şi socio-cultural. Progrese majore trebuie să fie
înregistate în toate cele trei pentru a consolida cadrul şi armoniza poziţiile
statelor în cadrul extins al orgnizaţiei.
Integrarea economică este fără îndoială una dintre cele mai grele probleme ale
sectorului economic. Blocul ASEAN este compus din ţări aflate în diferite stadii
de dezvoltare (a se compara Singapore şi Myanmar de exemplu), iar corupţia
este una dintre cele mai dificile probleme.
Pentru a soluţiona anumite posibile probleme şi pentru atingerea obiectivelor
propuse au fost reactivate şi Comitetul ASEAN de Facilitare a Comerţului
(„The ASEAN Trade Facilitation Joint Consultative Committee”) şi „ASEAN
Consultation to Resolve Trade and Investment Issues”.
Pilonul politic şi de securitate ridică anumite probleme. Se vorbeşte de
schimbarea politicii de neintervenţie a blocului, decizie determinată de creşterea
fluxului de refugiaţi din Myanmar în alte state ASEAN, în special în Thailanda
şi Malaezia.
Pilonul politico-securitate este afectat direct şi de disputele teritoriale dintre state
ASEAN şi China în Marea Chinei de Sud. Filipine a declarat saptamana trecută
că îmbunătăţirea situaţuiei în Marea Chinei de Sud va fi prioritatea de top.
Când vine vorba de probleme de securitate, ISIS şi alte ameninţări extremiste
sunt un alt subiect de interes comun pentru ASEAN. Malaezia se confruntă cu
probleme considerabile, determinate de activitatea teroristă. Dintre acestea, un
exemplu evident este atacul teroritst dejucat din ajunul Summit-ului.
Această ameninţare în creştere cere un răspuns regional, iar organizaţia se va
axa pe aprofundarea cooperării regionale pentru combaterea terorismului şi pe
abordarea unor măsuri concrete şi eficiente.
Declaraţia Summit-ului a discutat şi Iniţiativa pentru Integrare a ASEAN
(„Initiative for ASEAN Integration”), care se ocupă cu decalajele de dezvoltare
economică în regiune, nemenţionând posibilitatea creată de Banca Asiatică de
Investiţii.
Riscuri:
În ansamblu, contextul ASEAN prezintă două categorii de risc: riscurile
generate de situaţia internă, respectiv săracia, instabilitatea politică, probleme de
mediu, teorismul, traficul de droguri, etc. şi riscurile generate de conjunctura
geopolitică. ASEAN este nevoită să facă faţă unor tensiuni internaţionale şi

regionale de securitate care au implicaţii numeroase atât asupra relaţiilor

economice globale şi asupra securităţii şi stabilităţii regiunii, cât şi asupra
relaţiilor din interiorul organizaţiei.
Eforturile ASEAN de a gestiona disputele din Marea Chinei de Sud (mai ales
prin încercarea de a stabili un cod regional de conduită) generează o serie de
riscuri. Acestea sunt rezultatul intereselor regionale divergente ale statelor
membre, dar şi ale intereselor convergente.
Iniţiativele au costuri pentru blocul ASEAN, formulând un risc major - acela că
eforturile şi mecanismele organizaţiei pot întâmpina probleme sau se pot dovedi
a fi ineficiente.
Un subiect major de discuţie în cadrul reuniunii la nivel înalt ASEAN au fost
problemele din Marea Chinei de Sud, considerate un foarte puternic generator de
riscuri şi vulnerabilităţi. O posibilă ciocnire armată a fost identificată ca o
problemă majoră, ameninţând interesele şi stabilitatea ASEAN.
Cel de-al douăzeci şi şaselea Summit ASEAN s-a desfăşurat sub presedinţia
Malaeziei şi a avut motto-ul „Our people, Our Community, Our vision”. Încă de
la „primirea stafetei” în 2014, Malaezia a facut cunoscute obiectivele ASEAN
pentru Summitul din 2015: formarea oficială a unei comunităţi ASEAN
puternice, construirea unei foi de parcurs pentru 10 ani post-2015, punerea
accentului pe nevoile oamenilor, dezvoltarea întreprinderilor mici şi medii,
creşterea schimburilor şi investiţiilor intracomunitare (ASEAN), întărirea
instituţiilor ASEAN, promovarea păcii şi securităţii şi cresterea importanţei
rolului ASEAN la nivel mondial.
Componenta economică a lucrărilor summitului a avut în vedere întărirea
legăturilor membrilor organizaţiei prin liberalizarea serviciilor, reducerea
tarifelor şi taxelor de import-export. Din punct de vedere instituţional, s-a
afirmat dorinţa membrilor comunităţii de a reactiva ASEAN Trade Facilitation
Joint Consultative Committee (ATF-JCC).
Mai mult, declaraţia finală face referire directă la nevoia urgentării negocierilor
referitoare la Regional Comprehensive Economic Partnership (RCEP). Odată
încheiate cu succes, negocierile vor fi pus bazele celei mai mari (la nivel
mondial) grupări comerciale bazate pe liber schimb, din care vor face parte:
ASEAN, China, Japonia, Coreea de Sud, India, Australia şi Noua Zeelandă.
Având în vedere ca subiectele ATF-JCC si RCEP vor fi luate în calcul la
stabilirea foii de parcurs a următorilor 10 ani, se pot face doua afirmaţii, ambele
adevarate şi care nu se exclud: ASEAN se pregăteşte pentru negocierile finale,
semnarea şi implementarea Trans-Pacific Partnership (TPP) şi, cea de-a doua
afirmaţie, ASEAN se pregăteşte şi pentru trenarea negocierilor sau
implementarea defectuoasă a prevederilor TPP. În ambele situaţii ASEAN,
teoretic, va beneficia de eforturile conjugate ale membrilor săi de a atinge
dezideratul creşterii continue a importanţei regiunii Asia.

Din punct de vedere politic, relaţia ASEAN cu vecinul sau China a fost tratată
expeditiv. Declaraţia finală nu a consemnat nimic nou legat de situaţia Mării
Chinei de Sud, facând apel la rezolvarea pe cale amiabilă a conflictelor, conform
UNCLOS.
De asemenea, declaraţia remarcă nevoia accelerarii progresului consultărilor
privind Codul de Conduită pe mare. Cu toate că nu se întrevede că un astfel de
Cod ar fi cu mult diferit de prevederile UNCLOS (ca formulare si ca posibilitate
de aplicare reală), oportunitatea sa a fost ignorată de China încă de la primele
discuţii pe această temă.
24. Protestele continuă în Burundi

Eveline Ioana Mărăşoiu
Evenimente:
Protestele împotriva noii candidaturi a preşedintelui Pierre Nkurunziza, începute
pe 26 aprilie, se desfăşoară deja de mai mult de trei săptămâni. Cel puţin 20
persoane şi-au pierdut viaţa şi mulţi alţi burundezi au fost răniţi în timpul
manifestaţiilor.
Parlamentul a cerut recent Curţii Constituţionale (CCB) să decidă dacă
candidatul partidului CNDD-FDD, care ocupă scaunul prezidenţial încă din
2005, este îndreptăţit să deţină această funcţie încă cinci ani. CCB a confirmat
acest lucru pe 4 mai, într-o decizie controversată ce pune sub semnul întrebării
independenţa justiţiei. De altfel, un înalt oficial al Curţii a declarat că judecătorii
au fost ameninţaţi cu moartea pentru a da un verdict favorabil preşedintelui în
exerciţiu.
În urma pronunţării CCB, Pierre Nkuruziza a depus pe 8 mai documentele
necesare pentru participarea în cadrul alegerilor programate pe 26 iunie 2015.
Acesta a declarat că „demonstraţiile s-au transformat în insurecţie, dar situaţia
va fi sub control în scurt timp şi vă asigur că alegerile vor decurge în regulă”.
Statele Unite ale Americii şi-a exprimat îngrijorarea faţă de situaţia din capitala
Bujumbura, îndeosebi faţă de distribuirea de arme pentru miliţiile de tineri loiale
preşedintelui. De asemenea, Washingtonul a anunţat pe 8 mai că va impune
sancţiuni împotriva celor ce recurg la violenţă împotriva protestatorilor.
Context:
Burundi a fost scena unui conflict prelungit între majoritatea hutu şi minoritatea
tutsi, determinat de dominarea sferei politico-economice de către cea din urmă
etnie. Tensiunile interetnice au început încă de la dobândirea independeţei, în
1962, însă acestea s-au accentuat în 1993, după asasinarea primului preşedinte
hutu.
Au urmat apoi 12 ani de război. Acesta s-a încheiat în 2005 prin implementarea
Acordului de Pace şi Reconciliere în Burundi, semnat încă din anul 2000 în

Arusha, Tanzania. Produsul acestuia este Constituţia burundeză, act ce

reglementează relaţiile dintre cele două grupuri etnice prin implementarea
statului de drept şi, implicit, setarea normelor democratice.
Cu privire la preşedinte, legea fundamentală stipulează că acesta „este ales prin
vot universal direct pentru un mandat de cinci ani, ce poate fi reînnoit o singură
dată”. În acest context, Nkurunziza susţine că primul său mandat nu intră sub
incidenţa articolului 96 citat anterior, deoarece numirea sa în funcţie în 2005 a
fost rezultatul deliberărilor parlamentare (vot indirect).
Din punctul său de vedere, el a deţinut funcţia de Preşedinte al Republicii
conform prevederilor constituţionale doar pe durata unui singur mandat, în
perioada 2010-2015.
Contrar, manifestanţii argumentează că articolul 96 este menit să limiteze
accesul unui singur individ la funcţia de şef al statului pentru mai mult de 10 ani.
Aşadar, făcând apel la intenţia legiuitorului, aceştia consideră că un al treilea
termen este neconstituţional.
Trebuie menţionat şi faptul că Nkurunziza a fost el însuşi un lider al rebelilor
hutu. De asemenea, partidul său, CNDD-FDD, a fost acuzat de către ONG-uri că
îşi înarmează organizaţia de tineret, încercând să o transforme dintr-o grupare
politică într-un grup paramilitar.
Semnificaţii:
Opoziţia, FNL, declara încă dinaintea prezentării unei decizii de către CCB că
cel mai probabil aceasta va susţine noua candidatură a preşedintelui, dată fiind
loialitatea judecătorilor faţă de acesta. Tot atunci, minoritatea tutsi explica că
singura modalitate de a îl opri pe Nkurunziza de la obţinerea unui nou mandat
este continuarea protestelor, neputând să se bazeze pe instituţiile statului.
Aşadar, nici decizia CCB, nici continuarea protestelor nu sunt surprinzătoare.
Cu toate acestea, verdictul Curţii Constituţionale legalizează şi chiar
legitimizează tentativa lui Nkurunzizi de a rămâne în funcţie încă cinci ani.
Stricto sensu, acesta nu mai are niciun impediment legal pentru a candida, motiv
pentru care a depus chiar actele necesare.
Ceea ce este remarcabil însă este declaraţia vicepreşedintelui Curţii
Constituţionale, Sylvere Nimpagaritse. Acesta a declarat că „am fi avut
probleme mari dacă nu dădeam undă verde pentru al treilea mandat.”
Nimpagaritse a precizat că judecătorii au fost ameninţaţi cu moartea. De altfel,
judecătorul amintit a fugit din ţară, căutând refugiu în Rwanda pentru că a
refuzat să semneze decizia.
Acest lucru indică faptul că instituţiile statului nu sunt neapărat loiale
preşedintelui în exerciţiu, ci mai degrabă că acestea sunt controlate de
Nkurunziza prin mijloace coercitive. Acest lucru relevă implicaţiile obţinerii
unui al treilea mandat, şi anume dobândirea unei puteri ce nu poate fi controlată
de către popor sau instituţiile ce trebuie să apere cetăţenii şi statul de drept.

De asemenea, declaraţiile lui Nimpagaritse anulează legitimitatea oferită de

CCB şi chiar legalitatea deciziei. De altfel, verdictul CCB are valoare doar la
nivel formal, atât populaţia burundeză, cât şi comunitatea internaţională fiind
conştiente de ilegalitatea candidaturii.
Şi ambasadoarea SUA la ONU, Samantha Power, a declarat în urma unei şedinţe
cu uşile închise a Consiliului de Securitate ONU privind situaţia din Burundi că
„aparent a existat o lipsă de imparţialitate juridică ce a condus la adoptarea
acestei decizii”.
Ambasadoarea SUA a prezentat amănunţit motivele de îngrijorare faţă de status
quo-ul actual din Burundi. Aceasta a stipulat că „nu este nicio îndoială că există
arme în mâinile unor persoane, altele decât membri ai forţelor de ordine
convenţionale. Acum auzim că acestea sunt folosite. Ne sunt raportate
ameninţări ale unor miliţii de tineri lansate împotriva oamenilor ce protestează
paşnic faţă de decizia preşedintelui Nkurunziza de a obţine un al treilea
mandat.
Aceste informaţii sunt alarmante. Statele Unite ale Americii monitorizează atent
situaţia şi suntem pregătiţi să adoptăm măsuri ţintite, inclusiv suspendarea
vizelor de călătorie sau sancţiuni, împotriva celor care planifică sau participă
la violenţa generalizată”.
Power a explicat şi că răspunsul violent împotriva manifestanţilor ar putea să se
transforme curând într-un „conflict ireversibil”, cu potenţial de a destabiliza
întreaga regiune. Problema principală în acest sens este că violenţa se poate
revărsa uşor în celelalte state ce au o compoziţie etnică mixtă, asemenea celei
din Burundi.
Din acest punct de vedere, Rwanda este printre cele mai vulnerabile state, având
şi o istorie de conflict sângeros între hutu şi tutsi, cu precădere genocidul
rwandez din 1994 (ale cărui victime au fost membrii comunităţii minoritare
tutsi).
Rwanda şi-a exprimat deja îngrijorarea cu privire la potenţialul de escaladare şi
extindere al violenţelor. Ministrul de Externe Louise Mushikiwabo a declarat că
„deşi respectăm suveranitatea statului Burundi în gestionarea problemelor
interne, Rwanda consideră că siguranţa populaţiei nevinovate este o
responsabilitate regională şi internaţională”. Prin acest discurs, şeful
diplomaţiei rwandeze a lăsat deschisă posibilitatea unei intervenţii în cazul
deteriorării situaţiei.
În plus, aceasta se confruntă deja cu un influx semnificativ de refugiaţi
burundezi. Conform UNHCR, 50.000 de persoane au aplicat pentru azil în
ultimele săptămâni, cele mai multe cereri fiind adresate Rwandei, dar state de
destinaţie sunt şi Tanzania şi Republica Democrată Congo.
Şeful Comisiei Uniunii Africane (UA), Nkosazana Dlamini-Zuma, a declarat pe
7 mai că „mediul nu este propice pentru organizarea alegerilor,” precizând că
scrutinul nu poate avea loc în asemenea condiţii. Şi liderul opoziţiei, Agathon

Rwasa, a cerut amânarea alegerilor, cu condiţia ca acestea să aibă loc înainte de

încheierea mandatului actual al preşedintelui, pe 26 august.
Cu toate acestea, Nkurunziza este hotărât să nu modifice calendarul electoral.
Mai mult de atât, afirmaţia sa că „totul va fi sub control” sugerează faptul că
acesta ar urma să reprime protestele. Aşadar, folosirea unui nivel mai ridicat de
forţă decât până acum împotriva mulţimii nu este exclusă.
Putem concluziona că presiunea internaţională nu are niciun efect asupra
deciziilor preşedintelui burundez. Singura măsura adoptată ca răspuns la
reacţiile celorlalte state şi organizaţii internaţionale a fost blocarea accesului
populaţiei la reţelele de socializare şi la radio. Intervenţia are ca scop
împiedicarea diseminării informaţiilor ce contravin intereselor sale, şi anume
dobândirea celui de-al treilea mandat.

Continuarea protestelor ar putea să-l determine pe Nkurunziza să folosească
forţa pentru suprimarea acestora. Acest lucru ar degenera cel mai probabil într-
un conflict interetnic prelungit, asemănător celui început în 1993.
Este greu de precizat dacă alegerile vor fi susţinute în condiţiile în care violenţa
escaladează sau dacă preşedintele le va suspenda pe o perioadă nedeterminată.
Însă posibilitatea ca acestea să nu fie amânate este mare, deoarece riscul ca
CNDD-FDD să piardă alegerile este deosebit de mic.
La nivel politic, câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Nkurunziza ar
însemna transformarea de facto a statului Burundi într-un stat totalitar. Acest
lucru ar alimenta şi mai mult tensiunile interetnice. În plus, o astfel de victorie ar
putea avea efecte şi în celelalte state din regiune în care liderii politici încearcă
să rămână la putere, în pofida limitelor constituţionale.
De asemenea, escaladarea violenţei ar atrage după sine o criză umanitară de
mari proporţii. De altfel, World Food Program a anunţat că oferă alimente de
bază pentru 25.000 de refugiaţi în Rwanda şi are capacitatea de a susţine
100.000 de refugiaţi dacă este necesar. Aceste numere indică atât nivelul actual
al crizei, cât şi potenţialul său de a creşte semnificativ, dacă situaţia se
înrăutăţeşte.
La aceşti potenţiali refugiaţi se adaugă şi cei care trăiesc sub nivelul minim de
trai în Burundi, una dintre cele mai sărace ţări africane. Odată cu influxul de
refugiaţi trebuie luat în calcul şi influxul de arme şi/sau grupuri armate.
În plus, există un risc crescut ca violenţa să se propage şi peste graniţe.
Implicaţiile unui astfel de scenariu sunt devastatoare şi ar destabiliza profund
regiunea, care este oricum vulnerabilă.

PERSPECTIVE
25. ONU reia procesul Geneva pentru Siria

Narciz Bălăşoiu
Evenimente:
Conflictul din Siria se derulează pe nenumărate fronturi, numitorul comun al
acestor dezvoltări fiind numărul tulburător de victime pe care îl generează.
Complexitatea dosarului levantin rezultă din numărul mare de facţiuni care se
confruntă concomitent şi ale căror agende profund antagonice împiedică
demararea unui proces viabil de negociere.
Armata loială preşedintelui Bashar al Assad rămâne pe mai departe principala
forţă militară de pe teritoriul Siriei, urmată de Armata de Eliberare şi, nu în
ultimul rând, de (pseudo) Statul Islamic, ale cărui trupe au ocupat regiuni
importnate din Siria şi Irak. Acestui mozaic confesional şi sectar i se adaugă o
serie de facţiuni extremiste a căror implicare obstrucţionează orice formă de
sistematizare a conflictului cu pricina.
Grupările de sorginte extremistă fac practic imposibilă intervenţia sau sprijinul
robust în favoarea rebeliunii, întrucât capturarea unor echipamente militare
relevante ar putea asigura mijloacele de purtare a războiului de mâine împotriva
Occidentului.
Deşi în ultimele luni atenţia publică a fost confiscată de incursiunile heirupiste
ale ISIS în teritoriile siriene şi irakiene, confruntarea dintre forţele revoluţionare
şi armata loială preşedintelui alawit rămâne totuşi problema de fond în regiune.
Această coliziune a generat cel mai mare număr de vicitme, astfel că o serie de
organizaţii conectate la dosarul sirian vorbesc despre depăşirea pragului de
250.000 de pierderi de vieţi omeneşti.
Teribilul tablou este completat de milioanele de refugiaţi interni şi din statele
limitrofe, aflându-ne astfel în pragul declanşării unei crize umanitare fără
precedent în istoria contemporană.
După ce eforturile precedente de mediere nu au adus niciun rezultat notabil,
proaspătul oficial desemnat de ONU pentru gestionarea situaţiei din Siria,
Staffan de Mistura, a făcut cuoscute intenţiile de a demara un nou proces
Geneva. Pentru moment, oficialul se arată extrem de rezervat şi trasează o linie a
aşteptărilor deosebit de rezervată, mizând totuşi că o abordare abilă va aduce la
aceeaşi masă reprezentanţii celor două tabere.
Înainte ca procesul să intre pe rol, iată că din Siria vin informaţii extrem de
alarmante cu privire la potenţiale acţiuni ale guvernului de la Damasc.
Inspectorii Organizaţiei pentru Interzicerea Armamentului Chimic (OIAC) au

depistat urme de gaz sarin şi de VX, o substanţă neurotoxică, într-un laborator

de cercetări din Siria.
Această verificare vine după ce localnicii din oraşul Sarmeen acuză că forţele
loialiste au utilizat arme neconvenţionale împotriva lor.
Semnificaţii:
Efortul de dezarmare chimică a Siriei (2012-2013) a reprezentat probabil unul
dintre cele mai complicate momente ale conflictului din statul levantin. De acest
episod se leagă deopotrivă momentul şovăielii Statelor Unite, care, deşi
anunţaseră prin vocea preşedintelui Barack Obama că utilizarea armamentului
chimic reprezintă linia roşie a cărei depăşire va atrage implicarea americană,
rezultatul a fost cel pe care îl cunoaştem.
Cooperarea internaţională, inclusiv a Federaţiei Ruse, a condus la un succes,
prin extragerea aresenalului neconvenţional de pe teritoriul Siriei, însă la doi ani
distanţă constatăm că dezarmarea integrală rămâne o utopie. Folosirea pe mai
departe a gazelor neurotoxice, respectiv sarin şi XV, de către regimul Assad,
rămâne un fapt surprinzător având în vedere că poate atrage repercusiuni
puternice din partea Occidentului, cu precădere a Statelor Unite.
Contextul este substanţial diferit faţă de precedentul episode, având în vedere
apetenţa redusă a Washingtonului pentru orice intervenţie în regiune. Apariţia
ISIS este o realitate ce a adus SUA în conflictul din bazinul levantin, chiar dacă
prezenţa nu este una deosebit de robustă.
Avem la dispoziţie o statistică recentă a oficialilor de la Pentagon ce relevă
anihilarea a peste 2000 de luptători ai Statului Islamic. Această prezenţă
păstrează şi o latură mai puţin fastă, numai la finele săptămânii precedente fiind
confirmate din surse independente uciderea ca victime colaterale în
bombardamente a 66 de civili nevinovaţi.
O asemenea realitate nu poate fi desprinsă de efortul de război, mai ales că SUA
se confruntă cu un inamic atroce, subversiv, adesea camuflat în comunităţile
civile, mizând pe faptul că deontologia occidentală le va constitui un adăpost
infailibil.
Acesta este contexul extrem de complicat în care Staffan de Mistura demarează
noile runde de negocieri la finele cărora nu se aşteaptă, în mod real, să semneze
un armistiţiu, dar să coaguleze o formulă de dialog ce poate genera o soluţie de
încetare a focului într-un termen rezonabil. Oficialul suedez a anunţat că
întâlnirile din Elveţia vor ocaziona prezenţa în aceeaşi încăpere a
reprezentanţilor preşedintelui Bashar al Assad, a liderilor opoziţiei, precum şi a
susţinătorilor lor internaţionali.
A fost făcută însă precizarea ca la momentul actual nu se impune angajarea unui
dialog direct între cele două tabere, medierea fiind o abordare mult mai adecvată
pentru nivelul actual de tensiune. După eşecurile înregistrate de predecesorii săi,
Lakhdar Brahimi şi Kofi Annan, ONU încearcă să păstreze aşteptările la un

nivel mult mai modest, fiind conştient că un prezumtiv rezultat pozitiv nu poate
fi iminent.
Această abordare discretă şi lipsită de emfază pare să fie rezultatul lecţiilor
învăţate de ONU în eforturile precedente de soluţionare a conflictului din Siria.
Dosarul levantin nu poate găsi răspuns în urma unor conferinţe ultra-mediatizate
şi populate excesiv de figuri proeminente ale politicii internaţionale.
Schimbul de opinii între cele două părţi trebuie să primeze, iar un proces de
negociere eficient va demara de la premisa ameliorării presiunii ce apasă pe
actorii implicaţi în proces. Cel mai răsunător eşec a fost cel al lui Kofi Annan,
care a chemat la Geneva membrii Consiliului de Securitate, în prezenţa cărora a
vehiculat un plan de tranziţie a puterii în intervalul anului 2012.
Damascul a lipsit de la acest spectacol, în vreme ce Federaţia Rusă colporta
mesajele sfidătoare ale preşedintelui Bashar al Assad. Evident că rezultatele
scontate nu s-au materilalizat, iar Annan a fost nevoit să demisioneze imediat.
De această dată, succesorul său mizează pe un obiectiv aparent mai puţin
ambtiţios, dar care se adresează, în fapt, prblemei de fond, respectiv ameliorarea
numărului de victime. Staffan de Mistura a declarat că misiunea pe care o
doreşte îndeplinită este aceea de încheiere a unui acord de încetare a focului.
Din perspectiva oficialului suedez, o primă repriză, chiar şi limitată în timp, de
încetare a focului ar ajuta foarte mult părţile în procesul de sporire a încrederii
reciproce. O primă încercare de stopare a confruntărilor în Alep a eşuat însă,
dificultăţile venind în mod suprinzător de la liderii rebelilor, care acuză o relaţie
privilegiată a oficialilor ONU cu oamenii lui Bashar al Assad.
Deşi pare o utopie în raport cu numărul halucinant de victime pe care conflictul
din Siria l-a generat până la acest moment, efortul de încetare a focului urmează
totuşi un discernământ legitim. Dificultăţile pragmatice indică un efort de
anduranţă, iar oficialii ONU sunt primii care admit ca procesul Geneva 2015 nu
va aduce nimic notabil în siajul celor câteva zile sau săptămâni de discuţii
indirecte.
Se disting tot mai multe voci ce susţin că ONU devine mai curând un mecanism
complice în perpetuarea conflictelor decât în soluţionarea lor. În urmă cu 10 ani,
Organizaţia Naţiunilor Unite îşi asuma doctrina cunoscută sub titulatura de
Responsibility to Protect, însă postura catatonică afişată în faţa unor adevărate
masacre arată că avem de-a face cu o instituţie anacronică.
Intervenţionismul este în realitate conceptul ce a căzut primul pradă geopoliticii
de rit nou. Federaţia Rusă şi Statele Unite, aflate în aceeaşi structură cu drept de
veto, încorporează practic ingredientele blocajului perfect. Pe termen mediu şi
scurt, eovluţia dosarului sirian depinde în primul rând de succesul militar al
rebelilor care astăzi raportează victorii în mai multe zone de confruntare cu
armata loialistă.

Succesul incursiunilor armatei de eliberare în teritoriile controlate de Damasc

este argumentul cel mai convingător spre a-l aduce pe Assad la masa
negocierilor. Trebuie acceptat totodată că fără aportul Statelor Unite şi al
Iranului nu se pot face progrese durabile, astfel că recenta deschidere dintre
Washington şi Teheran ar putea cataliza procesul de pacificare a Siriei.
La momentul actual trenează multe necunoscute în proximitatea procesului de la
Geneva, fiind neclar ce tip de misiune ar putea ONU avansa în regiune, la fel de
neclar fiind dacă este fezabilă o justiţie post-conflict, precum şi ce se va
întâmpla cu Assad într-o nouă împrejurare.
26. Parteneriatul Trans-Pacific este „awesome”

Carola Frey
Evenimente:
În contextul vizitei în SUA de la finalul lunii aprilie, prim-ministrul japonez
Shinzo Abe a reiterat importanţa finalizării acordurilor privind Parteneriatul
Trans-Pacific. În acest sens, premierul a declarat că „TPP include nu numai
beneficii economice. Structura vizează şi securitatea noastră, iar pe termen lung
valoarea sa strategică este foarte mare”.
Context:
Vizita primului-ministru al Japoniei în SUA a afirmat importanţa parteneriatului
SUA-Japonia şi a produs o serie de documente care stabilesc cursul relaţiei
SUA-Japonia.
Toate declaraţiile, atât cele formale, cât şi cele informale, au subliniat ca Statele
Unite şi Japonia sunt în proces de sincronizare strategică şi privesc regiunea
Asia-Pacific prin aceeaşi lentilă. Mai mult decât atât, cele două părţi au
identificat provocările de securitate, concentrându-se pe aceleaşi surse de
instabilitate (fără a face trimitere în mod clar la un anumit stat), dezvoltând
soluţii comune la aceste probleme.
Din această serie de soluţii regăsim în mod special Parteneriatul Trans-Pacific
(TPP), care este privit nu numai ca o afacere economică, ci şi ca un instrument
strategic pentru a contura regiunea Asia-Pacific din punct de vedere economic şi
de securitate.
În urma vizitei au fost agreate documente de referinţă pentru alianţă. Acestea
includ o declaraţie comună care are la bază viziunea celor două ţări şi explică
dorinţa lor de „a construi o ordine internaţională bazată pe reguli puternice” şi
modul în care alianţa „este o piatră de temelie pentru pacea şi securitatea în
regiunea Asia-Pacific, dar şi o platformă pentru cooperare la nivel mondial”.
Acestea sunt elemente pe care administraţia Abe le include în perspectiva sa,
generatoare de creştere economică, care permite Japoniei să facă alegerile

adecvate, având în vedere imperativele regionale de ordin militar şi diplomatic

născute de poziţia Chinei şi de ameninţări ale viitorului.
Semnificaţii:
Japonia pregăteşte intens terenul propice unei renaşteri naţionale. Acest proces
implică relansarea economică - prin programul Abenomics, conceput pentru a
schimba situaţia stagnantă a Japoniei din ultimele două decenii.
Pe lângă programul economic, Abe încearcă o renaştere mai extinsă, în sensul
reformularii poziţiei diplomatice a Japoniei în Asia de Est şi al creşterii
semnificative a capacităţilor militare japoneze, vizând în anumite moduri
autonomia de acţiune. „Renaşterea japoneză” se apropie de ceea ce analiştii
numesc „normalizarea militară japoneză”.
Acest context a fost un element important al vizitei lui Abe în Statele Unite ale
Americii. Cele două părţi vizează dezvoltarea cooperării economice şi
construiesc nucleul acesteia – Parteneriatul Trans-Pacific.
Discuţiile purtate ilustrează rolul TPP (care este în ansamblu un acord de liber
schimb multilateral) în regiunea extinsă, dar conturează şi semnificaţia lui
pentru cooperarea în domeniul apărării.
Dintr-o anumită perspectivă, status quo-ul Japoniei din ultimii douăzeci de ani
prezintă o relativă limitare a policii externe şi o stagnare economică. O astfel de
situaţie nu este sustenabilă pe termen lung din motive diverse, dar toate având
aceeaşi cauză: echilibrul social, economic şi politic.
Constrângerile interne resimtite la nivel macro sunt chestiuni pe care guvernul
japonez a fost nevoit să le gestioneze şi pe care în ultimul timp le-a folosit ca
argument al schimbărilor.
Pe lângă motivele interne (necesitatea relansării economice, problemele
demografice, creşterea naţionalismului) există şi presiuni externe. Dintre
acestea, prima este ascensiunea Chinei.
Pentru decidenţii politici japonezi acest factor este o ameninţare concretă.
Puterea Chinei este în creştere şi Japonia răspunde acestor stimuli.
A doua mare nevoie este reprezentată de reformularea conceptului de securitate
naţională, precum şi a comportamentul japonez în contextul schimbărilor aduse
strategiei americane de securitate. SUA se îndreaptă spre o nouă etapă, descrisă
ca un „echilibru de putere matur”, o nouă „mare strategie”, care, în locul
intervenţiei directe pentru a menţine echilibrul în diferite regiuni ale lumii, se
bazează mai mult pe partenerii regionali.
În cazul Asia de Est, Japonia devine un actor de o importanţă crescândă pentru
SUA în cooperarea în domeniul apărării.
Pe lângă evoluţiile relaţiei SUA-Japonia din domeniul apărării, se conturează
posibilitatea ca TPP să se transforme într-un instrument cu scopuri diverse.
Ideea de bază este de a extinde regiunea comercială şi fluxurile de investiţii,
producând astfel beneficii economice pentru ţările implicate. Pe lângă acest

scop, TPP mai are însă şi un scop geopolitic. TPP poate reprezenta un mecanism
limitator cu rol de constrângere indirectă a Chinei.
China, în calitate de putere economică în creştere, este în plin proces de
elaborare de pachete legislative privind reglementarea chestiunilor interne cu
impact naţional si internaţional. Intrat în vigoare, TPP ar putea implica
aproximativ 40% din capacităţile de producţie şi producţia economică mondială,
eliminând treptat tarifele de export şi alte bariere economice şi promovând
standarde de muncă, investiţii, etc.
Reglementarea mai riguroasă (impusă de politicile americane de conduită în
afaceri) a activităţilor de producţie şi de valorificare a producţiei ar conduce la
crearea unui climat legislativ şi economic diferit de cel actual, mult mai
permisiv si volatil.
Pentru Statele Unite ale Americii, TPP devine punctul culminant al unui efort de
25 de ani de a crea un sistem de liber schimb în regiune. TPP este o structură
care formează reguli de comerţ şi investiţii multilaterale, devenind o
oportunitate de a defini şi a confirma rolul SUA de lider în Asia.
Pentru Japonia, TPP este o posibilă soluţie la eforturile prim-ministrului Abe de
a reforma economia japoneză. Japonia nu are un acord de liber schimb cu SUA,
iar semnarea acestuia ar fi un impuls pentru creşterea exporturilor japoneze în
SUA.
Riscuri:
Este de necontestat că situaţia politică, economică şi militară din Asia cunoaşte
de câţiva ani o puternică efervescenţă, ale cărei cauze şi efecte nu au încetat a fi
dezbatute şi analizate. Rezultatele acestor eforturi intelectuale par să conveargă
în direcţia evidentă a contextului economico-militar stimulat şi întreţinut de
China şi nevoii de balansare subliniate de SUA.
Alăturând politica chineză a Noului Drum al Mătăsii şi cea americană a
”pivotării asiatice” a SUA, în mod evident se poate trage concluzia fireasca a
„muscularizării” zonei Asia-Pacific. Ipotezele acestei concluzii nu se regăsesc
doar în prezentul istoric al ultimei decade, ci sunt mult mai bine înrădăcinate.
Îşi trag seva din diferenţele aparent ireconciliabile ale doctrinelor politice care
au condus la Războiul Rece şi războiul din Peninsula Coreea şi cel din Vietnam.
China şi Statele Unite au avut până la un punct viziuni contradictorii asupra
interpretării fluxului politico-economic.
În ultima decadă, situaţia s-a schimbat radical, însă nici China şi nici Statele
Unite nu par dispuse să afirme acest lucru în mod deschis.
Pe scurt, China are nevoie de Statele Unite în zonă în aceeaşi măsură în care
Statele Unite are nevoie de o Chină puternică şi, în primul rând, stabilă. TPP, cu
toate că poate fi văzut ca „balansare/îngrădire a Chinei”, în acelaşi timp ajută
China datorită injecţiei suplimentare de capital în Asia, capital care, odată folosit
mai judicios ca până în prezent, va ajuta semnificativ la stabilizarea socială a
regiunii Asia Pacific.

Riscul major este ca acest TPP sa fie negociat într-o formă care sa nu se plieze
pe sistemul de valori al regiunii şi, în felul acesta, cu toate posibilele avantaje
economice, să fie perceput ca o unealtă americană demnă de prima jumătate a
secolului XXI.
Următorul pas este ca preşedintele american Barack Obama să câştige în ambele
camere ale Congresului votul final care îi va oferi capacitatea de a purta
negocieri accelerate.
Este prea devreme pentru a prezice un viitor concret pentru TPP. Dar printre
multe rezultate posibile, unul este faptul că un pact comercial prea ambiţios se
poate dovedi ineficient, în cazul în care se înstrăinează de realităţile regionale şi
contruieşte o realitate artificială, care amână o evoluţie naturală în Asia.

POWERED BY:
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Editorii prezentului buletin: Adriana Sauliuc, Răzvan Ciubotaru

Copyright CPCEW 2012. Orice preluare trebuie să facă referire la buletin şi la
CPCEW.
Disclaimer: Buletinele CPCEW-DSPE sunt un produs realizat pe bază surse deschise şi

vizează decizia strategică de politică externă în România şi incidenţele din regiune şi
instituţiile europene şi euroatlantice. Buletinele DSPE sunt elaborate săptămânal, fiind
distribuite pe o listă ce include decidenţii în materie de politică externă şi de securitate şi
potenţialii beneficiari, instituţii publice şi comunitatea diplomatică europeană şi euroatlantică.
Sunteţi pe lista de distribuţie ca şi contribuitor la acest program, prin finanţarea distribuţiei
către dvs. a buletinului de către un finanţator extern sau prin efectul cuprinderii dvs într-un
program de promovare pe durata a 30 zile – următoarele 4-5 buletine. Pentru a asigura
permanenţa primirii acestor buletine, vă rugam să contactaţi CPCEW la 021.224.13.39
(Adriana Sauliuc) sau pe mobil la 0735.129.601. Vă mulţumim!
You are receiving this bulletin as a contributor to this program, as a result of an external
financer of the distribution of the bulletin or as a result of the participation into a promotion
program of one month of our bulletin. If you wish to receive this bulletin on permanent bases,
please contact CPCEW at 021.224.13.39 (Adriana Sauliuc) or by mobile at 0735.129.601.
Thank you!

Analysis Bulletin

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Analysis Bulletin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning

Buletin de analiză privind decizia strategică în

2 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

NEWS & ANALYSIS

TRENDS & PERSPECTIVES

3 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Două mesaje electorale esenţiale ale premierului David Cameron au adus

Diviziunile sectare, precedentele intervenţii americane şi teama de un acord

4 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

The election of a President favourable to the reunification of the island in the

5 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

1. Ucraina – alimentată sistematic de Kremlin cu „picătura chinezească”

Rubla rusă cucereşte estul separatist al Ucrainei

6 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

părţi ale Ucrainei pentru a retrage bani. Liderul auto-proclamatei Republici

7 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Germania nazistă a declanşat al Doilea Război Mondial. „Amintiţi-vă cât de

Noi negocieri pentru pacea din Ucraina

Acordul de liber schimb UE-Ucraina merge inainte, în ciuda ameninţărilor

8 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

principală a Uniunii Europene şi a partenerilor implicaţi, în următorii ani”,

Separatiştii pro-ruşi anunţă că au eliberat doi americani deţinuţi pentru „spionaj”

9 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

globalizare, soft power, influenţă şi transformarea puterii UE în ţările sale de la

10 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Din punct de vedere al deciziei strategice, România nu poate trata evoluţiile

11 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

2. Jaful secolului – episodul Republica Moldova

12 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Războiul hirbrid s-a distins drept concept ce evidenţiază paliere alternative de

13 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

shore a peste 70 de miliarde de dolari. Pe de altă parte, merită specificat că

14 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

3. Lituania-Rusia: noi situaţii tensionate şi implicaţii regionale

15 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

16 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Din punctul de vedere al deciziei de politică externă, România va trebui să-şi

17 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

4. La 70 de ani de la victoria împotriva nazismului, Rusia lui Putin este

18 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

19 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Potrivit autorităţilor ucrainene, semnificaţia tradiţionalei panglici “Sfântul

20 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

21 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Din punctul de vedere al deciziei strategice, România trebuie să fie solidară

22 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

23 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

5. Serbarea de 9 Mai, un nou prilej de critici reciproce între Rusia şi

24 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

adunării preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko. Liderul ucrainean a descris

25 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

Conştienţi de o astfel de situaţie, decizia celor mai importaţi lideri ai lumii de a

26 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

sângerează. La rândul său, Occidentul se află în joc de glezne şi nimeni nu ştie

6. Victoria surpriză a Conservatorilor în Marea Britanie

Sondajele de opinie nu puteau să se înşele mai mult: în timp ce toate indicau

27 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

„Marea Britanie are nevoie de un Partid Laburist capabil să se reinventeze

28 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

29 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

30 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

7. Ungaria: joc de sumă nulă pentru Viktor Orban

31 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015

32 Buletin DSPE nr. 264, 4 – 10 mai 2015