Strategic Decision in Foreign Policy

Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning
Bucureşti, sector 1
Blvd. Ion Mihalache, nr. 93 – 105,
Bl. 14, Sc. 2, Et. 3, Ap. 60
Telfax. +4.021.224.13.39
www.cpc-ew.ro
office@cpc-ew.ro
Buletin de analiză privind decizia strategică în

politica externă – DSPE
Nr. 262, Anul VIII, 20 – 26 aprilie 2015
Sumar:
ACTUALITATE
1. Începe prăbuşirea lui Putin?
2. Gazporm – o potenţială vicitmă a legislaţiei europene antitrust
3. Apele din Ucraina încă nu se limpezesc
4. Abordarea pragmatică a noului başcan al Găgăuziei – oportunitate de dialog între
Chişinău şi Comrat
5. Polonia: noi achiziţii militare
6. Exerciţii militare NATO de cybersecurity în Estonia
7. Imarat Kavkaz a fost decapitat
8. Turcia comemorează 100 de ani de la Bătălia de la Gallipoli. Problema
recunoaşterii genocidului armean continuă
9. Presiuni internaţionale pentru recunoaşterea genocidul armean – între istorie şi
realpolitik
10. Georgia: întâlniri la Kiev şi Luxemburg, vizite belaruse la Tbilisi
11. Recomandările SUA cu privire la disputa politică din Macedonia
12. Coaliţia arabă a anunţat finalul primei etape a operaţiunii din Yemen
13. Consiliul de Cooperare al Golfului – de la „Furtuna Determinării”, la operaţiunea
„Restabilirea Speranţei”
14. Iranul sporeşte tensiunile prin trimiterea unui convoi de nave militare către
Yemen şi atrage reacţii din partea SUA
15. Irak – pericolul perpetuării diviziunilor sectare
16. Rebelii sirieni pornesc o ofensivă de amploare împotriva trupelor regimului Assad
17. Sentinţă în cazul fostului preşedinte egiptean Morsi
18. Consiliul European – soluţii insuficiente la problema migraţiei
19. Politica Australiei privind refugiaţii – o linie roşie pentru Europa
20. Creştinii etiopieni – victimele celor mai recente execuţii efectuate de gruparea
Statul Islamic în Libia
21. Politica de ajutor pentru asistenţă şi dezvoltarea fostelor imperii coloniale
22. Proteste violente în Africa de Sud
23. Extinderea capabilităţilor maritime indiene
24. Bandung – agenda poate fi modificată fără notificare prealabilă
25. Naţiunile Unite sprijină Columbia în negocierile de pace
PERSPECTIVE
26. Dezafectarea centralelor nuclear-electrice devine o afacere scumpă şi riscantă
Table of contents:
NEWS & ANALYSIS

1. Vladimir Putin begins his fall?
2. Gazprom – potential victim of the EU antitrust laws
3. Waters in Ukraine still not rinse
4. The new Gagauz governor pargamtic approach: an opportunity for dialogue
between Chisinau and Comrat
5. Poland: new military procurements
6. NATO’s cybersecurity drills in Estonia
7. Imarat Kavkaz was beheaded
8. Turkey`s Gallipoli battle centenary commemoration. The problem with the
recognition of the Armenian genocide continues
9. International pressures for acknowledging the Armenian genocide – between
history and realpolitik
10. Georgia: meetings at Kiev and Luxembourg, Belarusian visits to Tbilisi
11. Recoammendations from the US on political dispute in Macedonia
12. The Arab coalition announced the end of the first stage of its Yemen intervention
13. Gulf Cooperation Council – from ”Determination Storm” to ”Restore Hope”
Operation
14. Iran rises tensions and attracts reaction from the US by sending a convoy of
warships to Yemen
15. Iraq - the danger of perpetuating sectarian divisions
16. Rebels launch new offensive against Assad controlled territory
17. Previous Egyptian president Morsi received its sentence
18. European Council – insufficient measures against migration
19. Australia’s policy towards refugees – a red line for Europe
20. Ethiopian Christians – the victims of the latest executions carried out by the
Islamic State group in Libya
21. The assitance and development policy of former colonial empires
22. Violent protests in South Africa
23. Indian capabilities continue to expand
24. Bandung – agenda is subject to change without prior notice
25. United Nations supports Colombia in peace talks
TRENDS & PERSPECTIVES

26. Decommissioning of nuclear power plants becomes an expensive and risky
business
© Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning
Titluri
Înregistrarea primelor mişcări sindicale de protest împotriva situaţiei economice

din Rusia constituie o premieră şi un semnal de alarmă pentru regimul Putin.
Sancţiunile economice impuse de Occident Moscovei, alături de reducerea
preţului petrolului au lovit greu zonele monoindustriale ale Rusiei, iar salariile
neplătite încep să se înmulţească, la fel şi acţiunile de protest. În aceste condiţii,
iniţierea unei proceduri europene antitrust împotriva Gazprom, companie
acuzată de abuz de poziţie dominantă pe piaţa UE, poate constitui o lovitură
serioasă pentru economia rusă, aflată în imposibilitatea de a intra pe pieţe
alternative pe termen scurt şi mediu.
Eliminarea de către forţele de securitate din Federaţia Rusă a liderului aşa-

zisului Emirat Caucazian, Aliashab Kebekov, implică apariţia unor riscuri atât
pentru mişcarea insurgentă, cât şi pentru autorităţi. Kebekov s-a remarcat prin
promovarea unei lupte ideologice împotriva Federaţiei Ruse pentru a impune
modelul islamului radical în plan politic şi economic şi prin descurajarea
atentatelor sinucigaşe şi a implicării femeilor în atacurile teroriste. Lichidarea sa
sporeşte riscul adâncirii sciziunii dintre vechea generaţie de insurgenţi şi tinerii
mult mai radicali. Tot mai mulţi lideri ai insurgenţei pot să declare loialitate
organizaţiei Statul Islamic, iar acţiunile întreprinse ulterior pot deveni mult mai
violente.
Semnal de alarmă tras în Germania în legătură cu subestimarea costurilor

dezafectării centralelor nucleare şi o situaţie similară şi în ţări cu o pondere mare
a energiei nucleare şi cu reactoare de prima generaţie ce trebuie închise: Franţa,
Japonia sau Marea Britanie. Se adaugă la aceasta costurile depozitării
materialului fisionabil uzat, durata de peste un deceniu a procesului de
dezafectare şi efectele negative asupra ramurilor industriale conexe, aspect care
poate fi mai dificil pentru România, singura ţară din Europa care îşi asigură un
ciclu nuclear complet. În aceste condiţii, scăderea cotaţiei petrolului şi intrarea
pe piaţă a combustibililor fosili neconvenţionali, alături de energia regenerabilă,
constituie competitori majori pentru energia nucleară.
5 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

Highlights
The unprecedented protests of Russian trade unions and workers against the
economic situation are a strong warning signal for Putin regime. The Western
economic sanctions against Moscow along with the drop in the oil prices have
hit hard the mono-industrial areas of Russia, and unpaid wages begin to
multiply, so the protests. In these circumstances, the EU decision to file antitrust
charges against Gazprom, a company accused of abusing its dominant position
on the EU market, may be a serious blow to the Russian economy, unable to
enter alternative markets on the short and medium term.
The killing of the so-called Caucasian Emirate leader, Aliashab Kebekov, by

security forces of the Russian Federation involves some risks for both the rebel
movement and the authorities. Kebekov distinguished himself by promoting an
ideological struggle against the Russian Federation in order to impose the
system of radical Islam at the political and economical level and by trying to
dissude the suicide attacks and the involvement of women in terrorist attacks.
Kebekov death increases the risk of deepening the split between the old and the
young generation of more radical insurgents. More and more insurgent leaders
could declare loyalty to the Islamic State organization and subsequent actions
may become more violent.
A warning signal from Germany regarding the underestimated costs of

decommissioning the nuclear power plants and a similar situation in countries
with a high share of nuclear energy and many first generation reactors to be
closed: France, Japan and Britain. Besides this comed the high cost aof spent
nuclear fuel storage costs spent and a decommissioning process which takes
more than a decade, as well as the negative effects on related industries, which
can be more difficult for Romania, as it is the only country in Europe which has
a complete nuclear cycle. Against this backround, the cheaper oil and the
unconventional fossil fuels, along with renewable energy, become a major
competition for the nuclear energy.

ACTUALITATE
1. Începe prăbuşirea lui Putin?

Diana Bărbuceanu
Evenimente:
La mijlocul săptămânii trecute, muncitorii de pe întreg teritoriul Rusiei au
început să se revolte şi să intre în grevă pe motiv că de ceva vreme nu şi-au mai
primit salariile. Efectele sancţiunilor impuse de Occident şi preţul mic al
petrolului au dus în ultimele luni la o adevărată cădere a economiei ruse, astfel
că publicaţia americană New York Times s-a grăbit să titreaze pe primele sale
pagini că aceasta este prima reacţie la nivel naţional împotriva politicilor
economice ale lui Vladimir Putin.
Aşadar, nu doar în estul îndepărtat al Rusiei profesorii au intrat în grevă, căci şi
în partea centrală a ţării angajaţii unei uzine metalurgice au recurs la aceeaşi
măsură. Nici oraşul Sankt Petersburg nu a fost lipsit de astfel de acţiuni, fiindcă
muncitorii din industria auto au decis să îşi oprească activitatea.
De asemenea, şi într-un şantier izolat din Siberia aceştia şi-au arătat
nemulţumirea prin intermediul unui mesaj scris pe acoperişul barăcilor: „Dragă
Putin, V.V. – Patru luni fără plată”. Nemulţumirile clasei muncitoare ruseşti au
ajuns să se extindă arborescent în marea majoritatea a regiunilor ţării şi să atingă
tot mai multe domenii.
Presa internaţională titrează că în provincia Zabaikal, aflată la graniţa cu China,
neajunsurile şi frustrările pe care locuitorii regiunii le-au acumulat în ultima
perioadă au determinat cadrele didactice să recurgă la greve şi proteste de
amploare, fiind prima astfel de acţiune a profesorilor ruşi după ani buni. Deşi
guvernatorul regional i-a implorat pe aceştia să lucreze fără salarii din motive
patriotice, greva a continuat.
Ulterior, liderul rus a catalogat o astfel de acţiune de-a dreptul absurdă,
considerând că „da, este un lucru serios atunci când nu sunt plătite salariile,
dar nu de-ajuns de serios încât să nu veniţi la muncă”. Încercând în acelaşi
timp să găsească o justificare a noilor realităţi economice, guvernatorul
Konstantin Ilkovsky a adăugat că guvernul federal a întârziat plata beneficiilor
din impozite, cauzând astfel o întârziere în plata salariilor.
Problema a fost resismţită şi la uzina metalurgică Kacikanarsk din Munţii Ural,
specializată în obţinerea de vanadiu. Aici, lucrătorii au recurs la o grevă „lentă”,
prin încetinirea capacităţilor de lucru, din cauza restructurărilor ce au avut loc în
luna martie.
De asemenea, şi alte centre industriale prestigioase - mai ales în perioada
comunistă - au luat parte la astfel de acţiuni. Conducerea unei renumite fabrici
de tractoare din oraşul Celiabinsk a trebuit să îşi trimită muncitorii acasă într-un

concediu forţat, o dată pe săptămână, sub motivaţia cinică ca aceştia să stea în

apartamentele lor pe timpul iernii.
Şi aproape de graniţa cu Estonia, lucrătorii unei fabrici de asamblare a
autoturismelor marca Ford au intrat în grevă pentru a protesta ca urmare a
reducerilor salariale din cauza prăbuşirii pieţei auto din Rusia. De departe însă,
mesajul lansat în timpul protestului muncitorilor din Siberia de la noul centru
spaţial naţional - Cosmodromul Vostocini - a făcut înconjurul lumii.
Disperaţi, oamenii au decis să inscripţioneze mesaje pe acoperişurile clădirilor
din satul construit pentru muncitori, în care îi cer preşedintelui să intervină.
„Dragă Vladimir Putin! Am muncit patru luni fără să fim plătiţi! Salvează
muncitorii! Vrem să muncim!”
Semnificaţii:
În prezent, companiile ruse tind să evite restructurările pentru a limita plata
salariilor compensatorii sau poate pentru a scăpa de furia oficialilor care
încearcă să reducă şomajul în districtul lor. În aceste condiţii, şi pentru că este de
aşteptat ca situaţia economiei ruse să se înrăutăţească anul acesta şi cel următor,
mulţi muncitori sunt neplătiţi sau trimişi în „vacanţe” nedorite.
Valoarea salariilor neplătite a crescut la 1 aprilie la aproximativ 56 milioane de
dolari, potrivit serviciului de statistică rus. Cifra aceasta reprezintă o creştere de
15% comparativ cu anul trecut, însă experţii susţin că acest lucru nu cuprinde şi
sumele reduse ale muncitorilor care au fost traşi pe dreapta în timpul crizei.
Presa internaţională atrage atenţia că nemulţumirile muncitorilor cu privire la
salariile neplătite au fost temperate o vreme de infuzia de mândrie naţională dată
de anexarea peninsulei Crimeea, prin deposedarea Ucrainei în urmă cu un an,
dar şi prin mesajele repetate de televiziunea de stat cum că greutăţile sunt un
preţ inevitabil pentru apărarea intereselor ruse. Oricum, grevele nu au fost făcute
publice la scară mare în presa rusă.
Pe de altă parte, protestele răsfrânte asupra conducerii ţării sunt considerate
acţiuni rebele în mare parte, deoarece sindicatele nu reprezintă o forţă politică
sau economică în Rusia modernă. Sub conducerea sovietică, sindicatele au fost
încorporate în cadrul conducerii.
Sub povara sancţiunilor internaţionale şi a reducerii masive a preţului petrolului,
economia rusă cade astăzi sub propriile greutăţi. În ciuda grandorii şi a
prestigiului pe care Vladimir Putin a încercat să le redea poporului său prin
„readucere acasă” a Crimeii, povara unei economii cocoşate rezultate în urma
acestui act a devenit se pare de nesuportat pentru orice cetăţean de rând.
După ce vreme ce 15 ani Putin a condus ţara având la bază o economie tot mai
prosperă, preşedintele cuceritor primeşte, se pare, o primă lovitură. Privind pe
termen scurt şi mediu, este riscant de prefigurat un scenariu optimist. Aceasta cu
atât mai mult cu cât la ultimul summit UE din luna martie, liderii europeni au
decis ca fiind necesară menţinerea presiunii asupra Rusiei prin sancţiuni, până

când acordul de încetare a focului în Ucraina va fi deplin implementat, fără să se

uite că acest lucru este prevăzut până la sfârşitul anului 2015.
În atare condiţii, pentru Kremlin provocarea este majoră, de vreme ce protestele
şi grevele muncitorilor răspândite de-a lungul întregii Rusii repezintă mesajul
clar că poporului i-a ajuns cuţitul la os. Totodată ele marchează şi o premieră,
fiindcă istoria recentă a Rusiei a cunoscut în mare parte proteste
antiguvernamentale ce s-au datorat diferitelor cauze politicie şi nu economice.
Nu este mai puţin adevărat că cele mai multe dintre aceste proteste politice au
fost înăbuşite prin diverse măsuri luate de conducerea moscovită, totul
reducându-se la arestări şi legi mai stricte privind demonstraţiile. Modelul este
însă mai greu de aplicat şi în cazul de faţă, căci protestele „muncitorimii” sunt
„hrănite” de solicitări financiare, iar pentru această dimensiune Kremlinul nu
prea are cum să găsească soluţii, atâta vreme cât recesiunea durează şi preţurile
la petrol rămân scăzute.
Dar se pare că sărăcirea visteriei statului a afectat chiar şi clasa înstărită. Aşadar,
şi bogaţii Rusiei resimt tot mai acut efectele crizei economice din ţară, fiindcă ei
au fost nevoiţi să îşi tempereze cu mult cheltuielile, pentru a ţine pasul cu
scăderea rublei şi prăbuşirea bursei.
Voci avizate pretind însă că ei îl susţin încă pe Putin, mai degrabă din frică. În
aceste condiţii, aventura rusă în Ucraina încasează astăzi primele mari lovituri.
Dacă pe termen scurt câştigurile pare că sunt în favoarea Rusiei, “ţarul” Putin a
omis un lucru: mândria are la rându-i propriul preţ, iar noile cuceriri atârnă greu
la visteria statului. El nu a luat în calcul şocul puternic dat economiei în urma
reconversiei sociale a prăzii de război.
Tendinţe de evoluţie:
La sfârşitul lui 2014, în cadrul conferinţei anuale de presă, Vladimir Putin a
mărturisit în faţa propriului popor că Rusia traversează cea mai gravă criză
monetară după 1998. Deşi el a anunţat că ţara îşi va relua creşterea economică în
doi ani, în cel mai rău caz, specialiştii în domeniu estimează o perioadă mult mai
lungă.
Aşadar, dincolo de imaginea de mare putere, Rusia are probleme grave.
Conform cu predicţiile economiştilor, recesiunea cauzată de criza din Ucraina şi
de scăderea preţului petrolului va afecta cel mai rău zonele rurale din Rusia şi
oraşele care se bazează pe o singură industrie.
În aceste locuri, bugetarii, ale căror salarii sunt cuprinse în măsurile de
austeritate luate anul acesta, reprezintă un mare procent din populaţie. Oraşele
cu o singură fabrică din Rusia, mono-industriale, numite de ruşi „mono-oraşe”,
abia se descurcau din punct de vedere economic chiar şi în vremuri mai bune.
După căderea rublei din decembrie 2014, costurile din ce în ce mai mari ale
domeniilor importante, cum ar fi industria auto, lovesc producătorii. În aceste
condiţii, se aşteaptă ca tot mai mulţi muncitori să fie concediaţi ori trimişi în
vacanţe neplătite, ca urmare a scăderii cererii.

Riscuri:
Cu o economie şchiopătând, sute de mii de cetăţeni au părăsit Rusia în ultima
perioadă. Ei au oferit drept justificare pentru o astfel de decizie o varietate de
motive politice, economice şi personale.
Potrivit statisticilor guvernului rus, 203.000 de oameni au părăsit Rusia pentru
totdeauna în primele opt luni ale lui 2014, faţă de 186.000 în 2013, şi e foarte
posibil ca recordul de 215.000 din 1999 să fie depăşit în anul în curs. Cu o rată a
şomajului crescând, somaj ce loveşte dur cu precădere în clasa de mijloc şi de
jos din Rusia, terenul devine tot mai fertil pentru convulsii sociale.
În istorie e de notorietate rezilienţa poporului rus în faţa intemperiilor
economice declanşate de diverse episoade conflictuale. Cu toate acestea, puterea
de cumpărare a scăzut galopant, iar categoriile sociale defavorizate sunt cele mai
expuse. La aceasta se adaugă şi o criză alimentară determinată de embargoul
impus asupra mărfurilor occidentale.
În atare condiţii, semnele de nemulţumire a populaţiei înfricoşate de spectrul
sărăciei au început să se manifeste tot mai acut pe tot teritoriul Rusiei. Desigur,
în momentul de faţă este riscant să anticipăm că Piaţa Roşie din Moscova va
semăna într-un final cu EuroMaidanul.
Cu toate acestea, în condiţiile în care aventura rusă în estul ucrainean va
continua, iar starea economiei se va deteriora gradual şi iremediabil, riscurile
pentru establishment-ul rus pe care acest scenariul le incumbă sunt enorme. Ne
putem aştepta ca într-o bună zi preşedintele rus să fie judecat de propriul popor
şi, indiferent de sentinţa care i se va da ori de postura în care se va afla, să se
spună despre el că a fost răpus de propria-i strategie şi vanitate.
2. Gazporm – o potenţială vicitmă a legislaţiei europene antitrust

Narciz Bălăşoiu
Eveniment – Context:
Rivalitatea dintre Occident si Federaţia Rusă fluctuează actualmente în
parametrii anticipaţi, fapt ce cristalizează senzaţia echivocă a unui echilibru în
delimitarea câmpului de consumare a ostilităţilor. Această percepţie are însă o
sferă de aplicabilitate îngrădită de fontiera bine aspectată a confruntării
tradiţionale.
Spectrul de manifestare a relaţiei antagonice dintre Est şi Vest cunoaşte astăzi un
instrumentar de refulare a tesniunii ce excede amplu cadrul confrontaţional
clasic. Liniile alternative de coliziune sunt adesea indistincte, greu accesibile
spaţiului public, dar nu mai puţin distructive.

Titulatura de război hibrid reprezintă probabil instrumentul conceptual cel mai

adecvat şi complex pentru explicitarea direcţiilor de acţiune specifice cadrului
actual de manifestare.
Confruntarea teritorială are efecte pe care niciunul dintre combantanţi nu pare
pregătit să le asume deplin. Procesul de globalizare plasează în prim-plan
sistemul de interdependenţe pe care teoriile de filiaţie liberală îl considerau
suficient de robust pentru a descuraja orice provocare fundamentală la adresa
arhitecturii de putere curente.
Federaţia Rusă a căzut încă o dată pradă reflexelor de sorginte imperialistă,
canibalizându-şi proximiatea, într-un puseu pe care îl socoteşte provocat şi
legitim deopotrivă. Contextualizarea devine aşadar cardinală pentru înţelegerea
mişcărilor precipitate, sacadate, convulsive, la care Moscova recurge pentru a-şi
marca teritoriul, şi pentru a redobândi totodată postura de mascul alfa,
contestată de Occidentul prin intermediul celor două entităţi fanion ale sale,
NATO şi Uniunea Europeană. Dacă facem abstracţie, de dragul polemicii, de
suveranitatea statelor în cauză, Moscova are toate motivele să reacţioneze.
Democraţia rămâne totuşi pandemia cea mai „ameninţătoare” a secolului, iar
sacrificiile pe care le presupune sunt adesea dramatice. Estul Europei, Africa de
Nord şi Orientul Mijlociu sunt ultimele perimetre geopolitice intrate în
malaxorul prefacerilor democratice.
Axiologia face vicitme, fie că vorbim de valori pur umaniste sau de sorginte
religioasă. Se pare că omenirea stă pe un butoi de pulbere, ceea ce transferă o
responsabilitate colosală tuturor actorilor implicaţi în sinistrul spectacol al lumii
de început de secol XXI.
Conflictele sunt o constantă a căror existenţă poate fi legitimată printr-un melanj
de factori, între care cinismul şi interesele reci se disting autoritar.
Cert este că lupta pentru suprematie a ieşit din matcă, inundând acea zonă a
bătrânului continent în care au fost sădite ambele conflagraţii mondiale.
Disputa latentă dintre Ocident, cu Statele Unite în avangardă, şi Federaţia Rusă a
căpătat note dramatice odată cu anexarea Crimeii, un gest ce aruncă în deriziune
dreptul internaţional şi suspendă aşa-numitul sistem de interdependenţe.
Tensiunea se consumă astăzi pe niveluri sistematizate relativ precis de războiul
hibrid drept politico-diplomatice, economice, informaţionale şi cibernetice.
Interesele de natură economică ocupă un rol imposibil de eludat în orice
tentativă de contextualizare şi explicitare a altercaţiei cu Federaţia Rusă. În
interiorul acestei dimensiuni a războiului hibrid se deschide o paletă amplă de
mecanisme prin care actorii îşi pot proiecta interesele şi totodată loviturile.
Nevoia de resurse energetice este crucială în fiinţarea oricărei economii, astfel
că supremaţia pentru controlul rezervelor de hidrocarburi reclamă eforturi
substanţiale.
Din acest punct de vedere, Federaţia Rusă îşi joacă la momentul vorbirii postura
de mare producător, în vreme ce Uniunea Europeană îşi profilează tot mai abil
statutul de piaţă de desfacere. Faptul că NATO a preluat în documentele sale

programatice titulatura de securitate energetică este o ultimă certificare a

potenţialului de risc venit pe această dimensiune.
Compania de stat Gazprom s-a manifestat relativ discreţionar pe piaţa
europeană, speculând din plin poziţia privilegiată, dominantă, precum şi lipsa de
mobilitate (legitimă până la un punct) a occidentalilor în identificarea de soluţii
alternative pe termen scurt şi chiar mediu.
Formarea pe principii pur arbitrare a preţului şi oprirea livrărilor către Ucraina în
anii precedenţi, cu efecte colaterale pentru Europa, a condus la o situaţie de fapt
în raport de care Bruxellesul a decis, finalmente, să se poziţioneze ferm. Este
vorba despre declanşarea unui proces greoi, dar consitent în efecte, ce vizează
sancţionarea Gazprom pentru practici abuzive pe piaţă, prin plasarea companiei
ruseşti sub auspiciile legislaţiei antitrust.
Comisarul european ce veghează la respectarea Competiţiei în blocul comunitar,
Margrethe Vestager, anunţase încă din luna februarie a acestui an că anticipează
deschiderea unei anchete la adresa Gazprom.
Semnificaţii:
Este evident că demararea unei procedure, la finele căreia Gazprom ar putea fi
sancţionată cu sume ce merg până la zece procente din cifra sa de afaceri,
reprezintă un nou act al războiului cu mijloace alternative purtat de cele două
entităţi geopolitice.
Tot mai multe voci susţin că mutarea Vestului nu utilizează un discernământ
eminamente politic, ci vine în siajul eforturilor de a reglementa piaţa de energie,
dar mai ales spaţiul concurenţial, căruia compania americană Google pare să-i fi
căzut deja pradă. A trecut mai puţin de o săptămână de când o acţiune similară i-
a fost intentată gigantului american din domeniul IT.
Poziţia dominantă pe care compania energetică rusă o are în estul si sud-estul
Europei a reprezentat un subiect pe care forul comunitar l-a abordat în repetate
rânduri în ultimii doi-trei ani, utilizând, ce-i drept, mijloace exclusiv
diplomatice. Escaladarea conflictului ucrainean a exercitat o influenţă nefastă
asupra procesului, fiind devansate o serie de măsuri ce puteau reglementa prin
coerciţie problematica, însă teama de a nu submina fragilul dialog cu Rusia a
condus la o edulcorare a tonului.
Se pare că noul comisar pentru competiţie, al cărui mandat a demarat în luna
noiembrie a anului trecut, va reduce dozajul politicului în mecanismul de luare a
deciziilor, în vreme ce realităţile pieţei vor prevala în fundamentarea regimului
de sancţiuni.
Disputa este mai veche, iar primul act s-a consumat în anul 2012, când Comisia
Europeană a dat pubilcităţii ancheta formală pe care o demarase la adresa
Gazprom. Acesta a fost şi momentul când preşedintele Putin a dat un ordin,
evident provocator, prin care interzicea conducerii gigantului energetic să
dezvăluie detalii privind activitatea companiei organismelor de reglementare
străine, recte europene, fără permisiunea explicită a Moscovei. Pe cât de

scandalos, pe atât de tardiv a fost ordinul liderului rus, având în vedere că

oficalii europeni colectaseră toate documentele de care aveau nevoie cu un an în
urmă.
Când a demarat formal ancheta, Comisia Europeană a dezvăluit că vizează trei
posibile direcţii de comportament abuziv ce aduc atingere legislaţiei din
domeniul concurenţei:
- obstrucţionarea unor ţări de a exporta mai departe gazul achiziţionat de la
Gazprom;
- definirea unor aspecte contractuale pe principii discreţionare, ce reflectă
de fapt nivelul relaţiei politice cu respectivul stat: nivelul preţului
practicat, sau condiţionarea livrării de terţe proiecte ce urmau a fi
dezvoltate în “parteneriat”;
- Formarea preţului la gazele livrate pe baza cotaţiei petrolului.
Spre exemplu, Lituania s-a plâns în mod aficial de faptul că plăteşte un preţ
disproporţionat de mare comparativ cu state ce dispun de condiţii similare,
pentru simplul fapt că a determinat Gazpromul să vândă companiei naţionale
participaţia sa în reteaua de distribuţie. De asemenea, statele care au aderat la
proiectul South Stream (tras pe linie moartă actualmente) au primit preţuri net
favorabile la resursele achiziţionate.
Este de notorietate relaţia complicată dintre Rusia furnizoare şi Europa
consumatoare. Simbioza celor două entităţi a fost până de curând considerată
drept izvor de stabilitate.
Deşi Rusia afişează o postură dezinvoltă în raport cu poziţia sa în acest binom,
devine tot mai clar că prezumtivul complex de superioritate incumbă în egală
măsura gradul echivalent de vulnerabilitate. Concret, Europa este cea mai
prolifică piaţă pentru gigantul rus, în vreme ce o treime din importurile Vestului
îşi găsesc Gazpromul drept sursă.
Este adevărat că anumite state din regiunea baltică, sau din sud-estul Europei
depind energetic aproape integral de această relaţie.
Riscuri:
Imediat după anunţul făcut de Comisia Europeană a venit şi declaraţia
companiei ruse, care, dincolo de negarea vehementă a acuzaţiilor, a vorbit
despre iminenţa unei întâlniri cu reprezentanţii guvernului de la Atena pentru
demararea unui gazoduct pe celebrul coridor sudic. Discuţii cu privire la o astfel
de soluţie au mai existat, iar Grecia a fost deja atenţionată cu privire la
implicarea sa într-un proiect ce vine să submineze eforturile Uniunii de
diversificare a surselor şi rutelor de aprovizionare ca elemente de bază în
consolidarea securităţii energetice.
Avansarea cu această anchetă implică riscuri pentru ambele tabere,
nemaipunând la socoteală sporul de tensiune pe care îl injectează în criza din
Ucraina. Dacă în privinţa conexării preţului gazelor cu piaţa de petrol lucrurile

sunt confuze, situaţia se complică semnificativ când se pune problema formării

preţului în raport de numele clientului.
Din acest punct de vedere, soluţia poate fi ca Gazprom să mărească preţul la un
nivel superior, specific statelor mici şi cu dependenţă ridicată, sau să parctice un
nivel mediu pe piaţă, ceea ce-i va aduce pierderi estimate la 1,5 miliarde anual
(aferente unei scăderi de preţ de aproximativ 5%).
În privinţa marjei de sancţionare pe care Comisia o are la îndemână, aceasta
merge până în limita a 10% procente din veniturile globale, ceea ce în cazul
Gazprom înseamnă un maxim de 15 miliarde dolari (sunt încă dezbateri cu
privire la nivelul real al acestui plafon). Este o discuţie separată dacă UE va
aplica nivelul maxim, însă cert este că are acest mecanism la îndemână.
Având în vedere scăderile de venit ale grupului pe fondul scăderii preţului
petrolului, dar şi a consumului, o astfel de amendă va fi resimţită din plin.
Reculul va fi cel mai probabil direct proporţional.
Experienţele anterioare relevă faptul că avem de-a face cu o măsură ce se poate
dovedi substanţială, dar pentru o bună perioadă de timp ea va opera ca formulă
de descurajare. Procesul propriu-zis de transformare a suspiciunii de încălcare a
legislaţiei antitrust într-o pedeapsă consistentă necesită un efort de anduranţă.
Majoritatea experţilor vorbesc despre faptul că ar putea trece ani până la
asumarea unei decizii finale în acest dosar.
Pentru moment, relevant este tabloul general, ce ilustrează cea mai mare
companie de gaz rusă ale cărei practici nu mai sunt tolerate. Uniunea Europeană
dobândeşte prin declanşarea acestei proceduri un mecanism de descurajare
credibil la adresa Federaţiei Ruse.
De cealaltă parte, Kremlinul va înmagazina tensiune în relaţia cu partenerul
vestic, ceea ce sporeşte sensibil nivelul de alertă faţă de posibile acţiuni ostile
ale Federaţiei Ruse. Din fericire Moscova, nu dispune de elasticitate în
redirecţionarea volumelor de gaz destinate astăzi Europei, căci altfel situaţia ar fi
arătat eminamente dramatic pentru occidentali.
Preţul rămâne pentru moment singurul parametru de care Rusia se poate prevala,
bugetul actual nepermiţându-i măsuri extreme, din zona suspendării livrărilor.
Situaţia din Ucraina rămâne un barometru deosebit de sensibil al relaţiei dintre
cele două blocuri, nefiind exclus ca o poziţie tranşantă a Bruxelles-ului în
problematica Gazprom să conducă la repercusiuni în conflictul de la frontiera de
est a Uniunii.
Dincolo de interdependenţe greu de acomodat pe termen scurt, dinamica relaţiei
este favorabilă Occidentului. Pe zi ce trece, Rusia va avea nevoie de piaţa de
desfacere europeană mai mult decât Europa de resursele sale de gaz.
Nu trebuie pierdut din vedere că la finele acestui deceniu zăcămintele azere vor
fi aduse la suprafaţă, în vreme ce ameliorarea relaţiei cu Teheranul poate
descătuşa o serie de noi resurse. Iranul are rezerve importante de gaz, apreciate

în literatura de specialitate ca fiind la un nivel comparabil cu cele ale Federaţiei

Ruse. Nu trebuie sa ne iluzionăm că la acest moment Europa este într-o postură
privileagiată în relaţia comercială cu Rusia, însă devine tot mai vizibil că timpul
trece în defavoarea celei din urmă.
3. Apele din Ucraina încă nu se limpezesc

Diana Bărbuceanu
Evenimente:
Inaugurarea misiunii de formare a trupelor ucrainene de către americani

Luni 20 aprilie, preşedintele Petro Poroşenko i-a întâmpinat la Iavoriv, un oraş
situate în vestul Ucrainei, pe cei 300 de militari ai Brigăzii 173 aeropurtate
americane. Aceştia urmează ca, în cadrul Operaţiunii „Gardian Neînfricat”, să
formeze, pe parcursul următoarelor şase luni, 1.000 de luptători ai Gărzii
Naţionale.
Potrivit căpitanului Matthew Carpenter din Escadronul de recunoaştere 191 -
ataşat al Brigăzii Aeropurtate 173 a armatei americane - această unitate a
efectuat deja o astfel de misiune „în Estonia, în Lituania, în Letonia, dar şi în
România, Cehia, iar frontiera Poloniei este la doar 50 de kilometri, aşa că nu
ne simţim ca nişte străini”. Căpitanul a sosit în Ucraina cu mai puţin de o
săptămână în urmă, la fel ca cei 300 de oameni din brigadă, venind de la
Vicenza (Italia).
În ultimii ani, Operaţiunea „Trident Rapid” a adus deja americani alături de
ucraineni, în Ucraina. Însă această nouă operaţiune - „Gardian Neînfricat” - are
o cu totul altă miză, în contextul războiului din Donbas. Până în martie 2017,
specialiştii americani vor forma peste 1.000 de militari din cadrul Gărzii
Naţionale a armatei ucrainene.
De asemenea, până în vară, 75 de formatori britanici şi 200 de militari canadieni
urmează să sosească la faţa locului. Totodată, militarii ucraineni urmează să fie
preluaţi şi formaţi de către forţe poloneze.
Într-o primă fază, Unitatea „Jaguar” din cadrul Gărzii Naţionale, în cadrul căreia
mai mulţi membri au revenit recent de pe front, urmează să fie formată la
Iavoriv. „Obiectivul este să le oferim instrumentele cu care să acţioneze în mod
colectiv, ca un organism modern, pentru a-şi apăra suveranitatea”, declară
căpitanul Matthew Carpenter.
Însă, „mai mult decât soldaţii, lanţul de comandă este cel care este necesar să
fie schimbat”, declara recent o sursă diplomatică, la Kiev. „Este vorba, nici mai
mult şi nici mai puţin, de consolidarea capacităţii cu scopul de a transforma
armata într-o nouă instituţie, care va face parte din construcţia unei noi ţări”, a
apreciat ambasadorul Statelor Unite, Geoffrey Pyatt, cel care l-a însoţit pe
Poroşenko la inaugurarea operaţiunii.

SUA acordă Ucrainei un ajutor suplimentar de 17,7 milioane de dolari

Tot luni, Petro Poroşenko a discutat şi cu vicepreşedintele american Joe Biden
despre criza din estul Ucrainei. Acesta din urmă a oferit un ajutor suplimentar de
17,7 milioane de dolari pentru nevoi elementare precum alimente, adăpost şi
apă, după cum a anunţat Casa Albă.
De asemenea, Biden şi Poroşenko au discutat despre eforturile depuse de
Ucraina în domeniul reformelor. „Vicepreşedintele a salutat numirea unui nou
şef al biroului anticorupţie şi a încurajat implementarea ulterioară a reformelor
din domeniul statului de drept, inclusiv măsuri antimonopol şi reforma justiţiei”,
a mai anunţat comunicatul emis de Casa Albă.
Totodată, Biden i-a mai spus lui Poroşenko că Statele Unite sunt gata să dea
Ucrainei un împrumut de un miliard de dolari, ca parte a sprijinului financiar
pentru anul 2015. Şi Comisia Europeană a deblocat săptămâna trecută 250 de
milioane de euro pentru Ucraina, ultima tranşă din cadrul unui acord de creditare
încheiat în 2010.
Parlamentul ucrainean respinge „agresiunea militară a Rusiei”

În cursul zilei de marţi, Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o rezoluţie privind
„respingerea agresiunii militare a Rusiei”, cu o majoritate de 259 de voturi
dintr-un minim necesar de 226. „Acesta este primul document consolidat al
parlamentului ucrainean care enumeră întreaga cronologie a conflictului dintre
Ucraina şi Rusia. Este primul document juridic care va menţiona data începerii
războiului ruso-ucrainean”, a declarat vicepreşedintele legislativului de la Kiev,
Oksana Sâroed, în timpul prezentării documentului ce urma să fie supus la vot.
Obiectivul „acestui proiect este crearea unei baze legale pentru a putea
prezenta obiecţii consolidate Federaţiei Ruse în legătură cu agresiunea armată
împotriva Ucrainei”, se menţionează în text. În această rezoluţie, parlamentul
Ucrainei cere Rusiei, printre altele, „eliberarea imediată a tuturor prizonierilor
de război şi ostaticilor, retragerea tuturor formaţiunilor militare ruse de pe
teritoriul Ucrainei, aplicarea acordurilor de la Minsk în ceea ce priveşte
restabilirea controlului complet din partea Kievului asupra frontierei de stat şi
asigurarea de către OSCE a unei monitorizări permanente asupra graniţei
ucraineano-ruse”.
De asemenea, Rada mai cere Moscovei retrocedarea către Kiev a Crimeii,
stoparea trimiterii de convoaie aşa-zis umanitare în estul Ucrainei, retragerea
trupelor ruse concentrate la frontiera ruso-ucraineană, aducerea în faţa justiţiei a
celor responsabili de planificarea, pregătirea, iniţierea şi transpunerea în practică
a agresiunii împotriva Ucrainei şi a celor vinovaţi de crime de război şi
împotriva umanităţii. Potrivit aceluiaşi document, în cazul în care Rusia nu va
pune capăt agresiunii militare împotriva Ucrainei, Rada Supremă îndeamnă
comunitatea internaţională la înăsprirea sancţiunilor împotriva Federaţiei Rusă
ca „stat agresor” şi accelerarea furnizării către Kiev a unei asistenţe financiare

extinse şi livrări de arme, având în vedere că ţara se opune agresiunii militare

ruse.
Parlamentul Ucrainei a declarat anterior Rusia drept „stat agresor”, acuzând-o de
sprijinirea rebelilor separatişti din estul Ucrainei. Cu toate acestea, preşedintele
ucrainean Petro Poroşenko a refuzat să declare război Rusiei, evitând, de
asemenea, să rupă relaţiile diplomatice şi economice cu această ţară.
Minerii ucraineni au descins la Kiev şi au protestat în faţa Preşedinţiei

Tot la începutul săptămânii trecute, peste o mie de mineri au protestat în centrul
Kievului. Aceştia au reuşit să treacă de primul cordon de poliţişti şi s-au apropiat
de clădirea Administraţiei Prezidenţiale.
Protestulul a intervinit după ce al treilea congres al minerilor ucraineni din
industria cărbunelui a decis să se adreseze preşedintelui Petro Poroşenko pentru
a cere demiterea ministrului Energiei şi Industriei Miniere, Volodimir Demcişin.
Cei aproximativ 800 de delegaţi de la Congres au cerut de asemenea o reuniune
a Consiliului de Securitate Naţională şi Apărare, pentru a stabili o serie de
măsuri în vederea soluţionării crizei din industria cărbunelui.
Congresul a insistat de asemenea să fie adoptate amendamente la bugetul
naţional, pentru suplimentarea fondurilor alocate minelor de cărbune. În cazul în
care cererile lor nu vor fi satisfăcute, minerii intenţionează să declanşeze o grevă
la nivel naţional.
Preşedintele Poroşenko intenţioneză să organizeze un referendum privind

aderarea la NATO
Presa internaţională titrează că Ucraina continuă procesul de desovietizare şi
apropiere de Occident. Aşadar, Kievul renunţă la numele sovietic pentru cel de-
Al Doilea Război Mondial, pe care fostele state sovietice îl numeau „Marele
Război Patriotic” şi va sărbători Ziua Victoriei pe 8 mai şi nu pe 9 mai, precum
Moscova. Un decret semnat de preşedintele Petro Poroşenko stabileste 8 mai ca
zi de reconciliere între ucrainenii care au luptat doar împotriva naziştilor şi cei
care, după război, au continuat să lupte împotriva conducerii
sovietice. Premierul Arseni Iaţeniuk a încurajat populaţia să poarte o floare de
mac în timpul festivităţilor anunţate, descriind floarea drept „un simbol
European”.
„Lăsaţi ca toate celelalte panglici (nr. Aluzie la Panglica Sfântului Gheorghe pe
care o purtau veteranii sovietici şi care a fost apoi preluată de separatiştii pro-
ruşi) să fie purtate de Federaţia Rusă”, a declarat Iaţeniuk.
În ultimele luni, acţiunile de desovietizare s-au înteţit în Ucraina. Mai multe
monumente ale liderului bolşevic Vladimir Lenin au fost demolate sau
vandalizate iar numele a numerose străzi ce aminteau eroi sovietici au
fost schimbate în mai multe localităţi din ţară. Totuşi, Ucraina va marca şi Ziua
de 9 mai cu propriul său marş al veteranilor organizat la Kiev, dar şi prin acţiuni
în alte oraşe importante.

La toate acestea se adaugă declaraţiile preşedintelui Petro Poroşenko, care a

anunţat că intenţionează să organizeze un referendum privind aderarea Ucrainei
la NATO. „Intenţionez să desfăşor un referendum pentru ca poporul să
decidă”, a declarat liderul ucrainean, subliniind că aderarea Ucrainei la
Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord este o „chestiune fundamentală”
pentru ţara sa.
„Europa nu poate fi completă fără Ucraina”, a afirmat Poroşenko, adăugând că
este conştient că ţara sa are nevoie de o „reformă din interior pentru a se alinia
standardelor europene”. În acest sens, preşedintele Poroşenko a apreciat că
Ucraina a efectuat deja modernizarea necesară a armatei sale.
În acelaşi timp, Poroşenko nu a exclus ca ţara sa să adere la un alt sistem
european de securitate colectivă. „Poate că nu va fi în formatul NATO, poate că
în câţiva ani Europa va avea propriul sistem de securitate colectivă”, a adăugat
el. În orice caz, Poroşenko consideră că acordurile internaţionale de până acum
privind securitatea în Europa nu mai funcţionează.
Rusia şi SUA se acuză reciproc privind trupele din Ucraina

Miercuri, Rusia şi Statele Unite ale Americii s-au acuzat reciproc că pun în
pericol termenii armistiţiului prin aducerea de trupe în zona de conflict din estul
Ucrainei. Intensificarea retoricii dintre SUA şi Rusia vine pe fondul unor semne
de nelinişte din estul Ucrainei, care pun în pericol acordul de la Minsk.
Deşi joi intensitatea luptelor din estul Ucrainei părea atenuată, în ultimele zile
trupele ucrainene şi rebelii proruşi au schimbat focuri de armă lângă oraşele
Doneţk şi Mariupol, după cum au anunţat observatorii europeni. Un purtător de
cuvânt al Departamentului de Stat american, Marie Harf, a acuzat miercuri
Rusia că întăreşte sistemele de apărare aeriene din interiorul Ucrainei, numind
această înarmare drept „cea mai mare cantitate de echipament de apărare rus
din estul Ucrainei, din august 2014”.
Harf a declarat şi că trupele ruse iau parte la exerciţii militare alături de rebelii
proruşi din zonă, încălcând clar armistiţiul, dar şi că forţele ruse se adună masiv
de-a lungul graniţei cu Ucraina. De cealaltă parte, un purtător de cuvânt al
Ministerului Apărării din Rusia, Igor Konaşenkov, a negat aceste acuzaţii
spunând că sunt „izbitor de incompetente”. El a acuzat că SUA trimit forţe în
zonele de luptă şi că acestea sunt prezente lângă oraşele Mariupol,
Severodoneţk, Artimovsk şi Volnovaha.
În acest sens, Pentagonul a numit afirmaţiile Rusiei ca fiind „o încercare
ridicolă de a distrage atenţia” de la activităţile Rusiei din regiune. „Rusia
continuă să furnizeze arme letale, să antreneze şi să controleze separatiştii din
estul Ucrainei, într-o încălcare flagrantă a angajărilor Moscovei de la Minsk şi
a suveranităţii Ucrainei”, a declarat Eileen Lainez, purtător de cuvânt al
Pentagonului.
Departamentul de Stat a emis un comunicat prin care anunţă că secretarul de
Stat John Kerry a discutat miercuri situaţia Ucrainei cu ministrul de Externe rus

Serghei Lavrov şi că a îndemnat ca Rusia să-şi retragă forţele din Ucraina.

Departamentul de Stat nu a specificat şi răspunsul lui Lavrov, însă Rusia a negat
în mod repetat că ar avea trupe pe teritoriul ucrainean.
Fostul premier slovac, Mikulas Dzurinda, va deveni consilierul lui Petro

Poroşenko
Sâmbătă acesta a anunţat că a acceptat propunerea preşedintelui ucrainean Petro
Poroşenko de a-i deveni consilier. „Am acceptat propunerea cu plăcere. Am o
presimţire că voi oferi ceva Ucrainei, bazându-mă în primul rând pe propria
mea experienţă legată de modul în care am ieşit din izolarea politică şi am
soluţionat situaţia economică”, a spus Dzurinda.
Acesta a precizat că Slovacia s-a schimbat în totalitate datorită reformelor
politice şi economice. Mikulas Dzurinda, în vârstă de 60 de ani, este un
politician slovac de origine ruteană.
Fost premier al Slovaciei în perioada 1998-2006 şi preşedinte interimar în
perioada 30 octombrie 1998-15 iunie 1999, Dzurinda a mai condus Ministerul
slovac de Externe între 8 iulie 2010 şi 4 aprilie 2012. Vizitele sale la Kiev s-au
multiplicat în ultimul timp, el fiind implicat într-un program privind
descentralizarea puterii în Ucraina.
Noi victime în confruntările din estul ţării

La sfârşitul săptămânii trecute, un soldat din armata ucraineană a fost ucis şi alţi
doi răniţi în urma atacurilor rebelilor separatişti proruşi în apropierea oraşului
Mariupol. Dmitri Gorbunov, purtător de cuvânt al armatei ucrainene, a precizat
că rebelii au deschis focul de artilerie asupra forţelor Gărzii Naţionale la Şîrokin,
un sat situat în apropiere de Mariupol.
„Astăzi la ora 06:25, inamicul a folosit obuze de artilerie de 122 mm. Acestea
sunt interzise prin acordul de la Minsk”, a afirmat Gorbunov. Într-o declaraţie
separată, comandantul batalionului atacat de rebelii proruşi a explicat că un
soldat ce fusese rănit a decedat după ce vehiculul care îl ducea spre spital a fost
ţinta unui atac cu arme automate comis de rebeli.
Arseni Iaţeniuk vorbeşte despre planurile Rusiei de a distruge Ucraina

Premierul ucrainean a declarat vineri că Rusia nu a abandonat planurile de a
distruge Ucraina şi a o priva de un viitor european. „Rusia nu a renunţat la
planul care prevede distrugerea Ucrainei şi privarea acestei ţări de un viitor
european. În afară de informaţiile cunoscute public, am primit unele informaţii
din surse ale serviciilor secrete” a spus Iaţeniuk.
„Există o concentrare incredibilă de trupe şi echipamente aduse pentru
susţinerea insurgenţilor proruşi. Agresiunea militară rusă este departe de a fi
ajuns la final”.
Totodată, premierul de la Kiev a mai declarat că Ucraina implementează
cerinţele acordurilor de la Minsk, însă nu există concesii din partea Rusiei.

„Trebuie să ne pregătim pentru o luptă de durată pentru pace (…). Credem că

conflictul din Donbass trebuie rezolvat prin implementarea totală şi
necondiţionată a acordurilor de la Minsk. Armata ucraineană are nevoie de
susţinerea partenerilor occidentali”, a mai spus Arseni Iaţeniuk.
Semnificaţii:
În ciuda relativei acalmii instaurate pe frontul de est, soarta Ucrainei se joacă
încă la ruleta rusească. Rămâne dificil de prefigurat în momentul de faţă un
deznodământ al crizei ucrainene, intrată deja în cel de-al doilea an.
Desigur, într-o abordare naivă am putea admite că aventura rusă s-a oprit aici,
iar acordul de la Minsk dă primele roade, atâta vreme cât intensitatea
conflictelor a fost redusă considerabil în comparaţie cu lunile precedente, iar
retragerea armelor de calibru mare de pe front ar fi într-un final înfăptuită. La
acestea se adaugă şi problemele interne pe care conducerea de la Kremlin le
traversează în momentul de faţă, manifestate prin valul de proteste iscate de
muncitorii rusofoni în întreaga ţară.
Amploarea unui astfel de manifest colectiv născut din frustrare şi neajunsuri ar
reprezenta un adevărat instrument de descurajare pentru conducerea de la
Moscova şi pentru posibilele sale viitoare planuri de cucerire a noi teritorii
ucrainene. Cu toate acestea, pentru minţile mefistofelice ale unor lideri îmbătaţi
de putere, procesul de exteriorizare a nemulţumirii sociale reprezintă într-o
pseudo-democraţie un instrument mult prea fragil şi incapabil de deturnare a
unor planuri atent ticluite cu mult timp în urmă.
Acestea fiind spuse, Rusia nu a renunţat la campania militară din estul ucrainean
pe care comandantul Putin a condus-o cu succes până în prezent. Ne aflăm,
aşadar, în momentul de faţă în plin scenariu de tip stop and go, fiindcă doar
utilizând o astfel de strategie – armistiţii încălcate ulterior de atacuri alternante –
aventura rusă în Ucraina ar putea fi dusă la bun sfârşit în câţiva ani, cu mai
puţine costuri financiare.
Singurul motiv pentru care până în momentul de faţă preşedintele rus nu a
anexat regiunile estice pe modelul Crimeii este că ţara sa nu mai are capacitatea
de a prelua povara financiară pe care această anexare ar presupune-o. Desigur, în
pauza strategică pe care Vladimir Putin şi-a luat-o, armele nu au tăcut complet,
fiindcă rapoartele privind moartea soldaţilor ucraineni căzuţi pe front încep să
circule din nou, în fiecare săptămână.
Doar intensitatea violenţelor este cu mult diferită faţă de ultima mare ofensivă
care a avut loc în luna februarie, în oraşul Debalţevo. Deşi în momentul de faţă
conflictul ucrainean nu se află într-o fază activă, o serie de specialişti militari
atrag atenţia că actuala situaţia nu va mai dura mult, căci pauza s-ar apropia de
sfârşit.
Viitorul apropiat ne va demonstra de cât timp a avut Vladimir Putin nevoie
pentru a crea Occidentului impresia că eforturile diplomaţiei au fost încununate

de succes, ca mai apoi el să îşi continue ofensiva. Însă tacticile neortodoxe ale
războiul hibrid pe care Rusia l-a demarat nu reprezintă o noutate.
„Ruşii erau adversarii care aruncau sabia şi luau o bâtă”, scria Lev Tolstoi în
„Război şi Pace”. Specialiştii în domeniu afirmă însă că în Ucraina, ruşii au luat
bâta, însă intervenţiile Moscovei au stabilit un nou indicator al artei războiului.
Riscuri:
Prin decizia administraţiei de la Washington de a-i trimite cei pei 290 de soldaţi
americani de la baza din Vicenza pentru a antrena Garda Naţională ucraineană,
Barack Obama a ales calea de mijloc - între a nu interveni sub nicio formă în
conflictul ucrainean şi a implica SUA prin furnizarea de armament letal
Ucrainei. Cu toate acestea, decizia este pe cale să arunce relaţia Washington-
Moscova într-o zonă şi mai nefavorabilă decât se află ea în momentul de faţă.
Mai mult decât atât, prezenţa trupelor americane pe teritoriul Ucrainei riscă să
înfurie şi mai mult Kremlinul, ceea ce s-ar putea transpune printr-o destabilizare
fără precedent a situaţiei din estul ucrainean. Ca urmare a sensibilităţii Rusiei
privind orientarea geopolitică a Ucrainei, riscul ca Moscova să se răzbune în
diferite feluri este imens.
În acest sens, ne aşteptăm ca Rusia să devină tot mai vocală în susţinerea
acordată separatiştilor din regiunea Donbass. În paralel, ea ar putea să reia
reînceapă sprijinul masiv acordat rebelilor, prin furnizarea de trupe şi armament
nou în regiune.
Mai mult decât atât, cum răbdarea lui Putin pare să fie tot mai mult pusă la
încercare, o ofensivă de capturare a oraşului Mariupol, în cadrul planului de
construire a „podului către Crimeea”, ar putea avea loc mai repede decât ne-am
fi aşteptat. În al doilea rând, se aşteaptă ca ameninţările privind arsenalul nuclear
ruse să fie tot mai uzitate de liderii moscoviţi.
Startul se pare că l-a dat chiar preşedintele rus, în cadrul sesiunii anuale de
întrebări şi răspunsuri cu cetăţenii. În acest sens el a declarat că „suntem o ţară
mare, puternică şi, desigur, cu potenţial. Deţinem un arsenal nuclear. Nu
sfătuiesc pe nimeni să ne considere duşmani şi nici să nu ne aibă pe post de
duşmani”.
Pe de altă partă, în Ucraina există riscul declanşării unor noi atacuri venite din
partea separatiştilor cu ocazia Zilei Victoriei, ce va fi serbată la începutul lunii
mai. În acest sens, forţele de ordine plănuiesc o operaţiune care implică zeci de
mii de poliţişti şi agenţi de securitate pentru a respinge orice atac ce ar putea fi
desfăşurat de rebeli în timpul festivităţilor comemorative, ocazionate de
încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.
Concomitent, asasinarea în Kiev a doi activişti pro-ruşi, unul dintre ei jurnalist -
în ceea ce pare a fi un asasinat realizat de profesionişti - a amplificat şi mai mult
tensiunile înaintea acţiunilor organizate în 8-9 mai, când, în mod tradiţional, mii
de oameni vor ieşi pe străzi. La acestea se adaugă şi adoptarea de către Rada

Supremă a mai multor legi controversate, printre care interzicerea simbolurilor

comuniste şi omagierea naţionaliştilor ucraineni.
Aceste legi au fost intens criticate, în special în estul şi sudul ţării. Divizarea
societăţii ucrainene este vizibilă atât în dezbaterile televizate, cât şi în reţelele
sociale. Toate aceste elemente cumulate reprezintă catalizatorii pentru ca butoiul
cu pulbere să reizbucnească din nou cu o mare intensitate, şi nu doar în estul
ţării.
În oraşul Iavoriv din vestul ucrainean, exerciţiile militare comune ucraineano-
americane „Fearless Guardian 2015”, ce au debutat săptămâna precedentă,
prevăd instruirea militară a aproximativ 900 de membri ai Gărzii Naţionale. În
context, responsabilii americani aflaţi la faţa locului au anunţat că o atenţie
deosebită va fi acordată comandanţilor, care vor învăţa cum pot fi desfăşurate
operaţiuni informative eficiente, cum trebuie abordaţi localnicii şi, mai ales, cum
să combată efectele propagandei ostile.
Totodată, aspectele cele mai importante pe care astfel de antrenamente le
urmăresc, includ utilizarea artileriei, protecţia punctelor de control, neutralizarea
grupurilor inamice de sabotaj, neutralizarea inamicului, dar şi tehnici de prim
ajutor. Aşa cum au fost gândite, exerciţiile sunt împărţite în trei etape a opt
săptămâni fiecare, după cum a explicat comandantul Gărzii Naţionale, general-
locotenent Mykola Balan.
„Vor fi instruite unităţile regulate, respectiv unităţile „Ghepard şi Jaguar”.
Organizaţiile de voluntari care au devenit parte din Garda Naţională vor fi
incluse în instructaj abia în etapele ulterioare ale programului”, a adaugăt
Balan.
Potrivit lui, costurile întregului proiect sunt suportate de partenerii americani.
Responsabilul ucrainean consideră că este foarte important ca soldaţii care au
luptat deja în estul Ucrainei să participe la instructaj.
„Aproape 80% dintre soldaţii care se află acum la baza de exerciţii au fost în
prima linie la Doneţk şi Lugansk”, a spus Balan. Totodată, generalul a explicat
că pentru obţinerea unor rezultate cât mai bune în toate antrenamentele este
esenţială asigurarea unei comunicări strânse între soldaţi.
„În cadrul exerciţiilor actuale, nu vor exista bariere lingvistice, pentru că
băieţii au participat la cursuri de limbă şi, de asemenea, sunt dotaţi cu
dispozitive electronice de traducere. În plus, americanii mizează din ce în ce
mai mult pe propriul contingent vorbitor de ucraineană”, a subliniat
comandantul Gărzii Naţionale.
Până în luna noiembrie, manevrele ucraineano-americane desfăşurate la Iavoriv
vor viza colaborarea celor două părţi pe toate palierele. Astfel, este aşteptată atât
o colaborare din punct de vedere al instructajului militar, cât şi un schimb de
experienţă între ucraineni şi americani.

Ca urmare a acestui proces, armata ucraineană speră ca ajutorul american să

ducă la o modernizare a tehnicilor de luptă, convinsă fiind de faptul că un război
nu se câştigă cu arme, decât dacă deţii aptitudinile necesare.
4. Abordarea pragmatică a noului başcan al Găgăuziei – oportunitate de

dialog între Chişinău şi Comrat
Liudmila Cernat
Evenimente:
Irina Vlah a câştigat din primul tur alegerile din 22 martie pentru funcţia de
guvernator (başcan) al Unităţii Teritoriale Autonome Găgăuzia (UTA
Găgăuzia), cu 51,01 % dintre voturile populaţiei, un fapt fără precedent în istoria
politică a Republicii Moldova.
Ceremonia de învestire a Irinei Vlah în funcţia de başcan al Autonomiei
Găgăuze a avut loc pe 15 aprilie, la Comrat. La eveniment au fost prezenţi
premierul Chiril Gaburici, preşedintele Parlamentului Republicii Moldova,
Andrian Candu, şi consilierul prezidenţial Vladimir Ciobanu, ambasadorul
Turciei şi cel al Federaţiei Ruse la Chişinău, precum şi Mitropolitul Moldovei,
Vladimir.
De asemenea, la evenimentul de învestire al noului başcan al autonomiei
găgăuze au fost prezenţi mai mulţi deputaţi ai Dumei de Stat de la Moscova.
Preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, nu a participat la ceremonia
de învestire. Iniţial, ceremonia trebuia să aibă loc la Chişinău, însă Irina Vlah a
hotărât să o organizeze în Piaţa Victoriei din Comrat.
Decizia şefului statului de a nu participa la evenimentul organizat la Comrat
alimentează speculaţiile potrivit cărora autorităţile de la Chişinău sunt indecise
în ceea ce priveşte natura dialogului cu Autonomia Găgăuză. Potrivit presei de
la Chişinău, Nicolae Timofti, aflat în funcţia prezidenţială de trei ani, nu a vizitat
niciodată Autonomia Găgăuză.
În acest sens, Administraţia Prezidenţială a anunţat că preşedintele Timofti va
efectua în următoarea perioadă o vizită de lucru la Comrat.
După învestirea ce a avut loc la Comrat, Irina Vlah a depus şi jurământul în
calitate de membru al Guvernului în faţa preşedintelui Nicolae Timofti şi a jurat
să apere “democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a Republicii
Moldovei”. Preşedintele Nicolae Timofti şi-a exprimat încrederea că Irina Vlah,
prin activitatea sa, va contribui la păstrarea integrităţii teritoriale a ţării.
“Noi suntem un popor integru şi toate jocurile astea care se fac în jurul
problemei de a dezbina republica în petice de pământ cred că nu o să aibă
izbândă”, a declarat şeful statului după ceremonia depunerii jurământului.

Context:
Unitatea Teritorială Autonomă Găgăuzia (UTA Găgăuzia) are o populaţie de
aproximativ 162.000 persoane (circa 4,5% din populaţia Republicii Moldova
fără regiunea transnistreană). Conform recensământului din anul 2004, 82,6%
din populaţia autonomiei era reprezentată de găgăuzi (singurul popor turcic de
religie creştin ortodoxă) 4,6% - români/moldoveni, 3% - ucraineni, 3,7% - ruşi,
bulgari - 5,1%, alte naţionalităţi - 1%.
Rezultatele preliminare ale ultimului recensământ din 2014 nu conţin date cu
referire la etnie/limbă maternă, acestea urmând să fie publicate pe parcursul
anului 2015. Găgăuzia are propriul guvern (comitetul executiv) şi parlament
(adunarea populară) şi este condusă de başcan (guvernator), care este şeful
puterii executive. Başcanul Găgăuziei este din oficiu membru al Guvernului de
la Chişinău.
În regiunea găgăuză se vorbesc trei limbi oficiale: rusa, găgăuza, şi, mai puţin,
limba română. Suprafaţa regiunii autonome este de 1.830 km², fiind divizată în
trei districte administrative (dolai): Comrat, Ciadîr-Lunga şi Vulcăneşti.
În 2 februarie, pe teritoriul UTA Găgăuzia a fost organizat un pseudo-
referendum privind orientarea politicii externe a Republicii Moldova. În
competenţa Adunării Populare a Găgăuziei intră doar efectuarea unor
referendumuri locale pe probleme ce privesc Găgăuzia şi nu ce ţin de interesul
naţional al ţării. Mai mult, Legea UTA Găgăuzia prevede organizarea unor
referendumuri privind modificarea statutului juridic al Găgăuziei doar în cazul
în care Republica Moldova îşi pierde statutul de stat independent.
Guvernul de la Chişinău a declarat iniţiativa de la Comrat drept o “sfidare a
legii”, cu ”elemente de tentativă de a stimula procesele separatiste” în
Republica Moldova, întrucât, potrivit Codului Electoral al Republicii Moldova,
doar problemele locale pot fi supuse unui referendum, nu şi cele de interes
naţional.
La pseudo-referendumurile din 2 februarie, 98,9% dintre participanţi (70.777 de
persoane) s-au pronunţat pentru independenţa regiunii găgăuze, iar 98,4% au
susţiut aderarea Republicii Moldova la Uniunea Vamală. În cadrul primului
pseudo-referendum (consultativ) cu privire la politica externă a Republicii
Moldova, găgăuzii au fost chemaţi la urme pentru a se pronunţa dacă sunt de
acord cu alegerea cursului de dezvoltare externă a Republicii Moldova îndreptat
spre aderarea la Uniunea Europeană sau dacă preferă alegerea cursului de
dezvoltare externă a Republicii Moldova îndreptat spre aderarea la Uniunea
Vamală (Rusia-Belarus-Kazahstan).
În cadrul celui de-al doilea aşa-zis referendum (legislativ), organizat în aceeaşi
zi, locuitorii din Autonomia Găgăuză au răspuns la întrebarea: “Sunteţi de acord
să fie adoptat proiectul de lege de către UTA Găgăuzia care permite locuitorilor
din Găgăuzia să-şi exercite dreptul la autodeterminare externă în cazul
schimbării statutului Republicii Moldova ca stat independent?”
Iniţiativa găgăuză a trezit şi dorinţa minorităţii bulgare din raionul Taraclia de a

obţine autonomie administrativă şi culturală. Mai mult, primarul raionului

Taraclia a propus ca limba bulgară să fie a doua limbă oficială a regiunii.
Potrivit strategiei de descentralizare a Republicii Moldova, Taraclia ar urma să
fie alipit raionului Cahul, etnicii bulgari fiind astfel în minoritate în noua unitate
administrativă.
În prezent, bulgarii reprezintă 72% din populaţia raionului Taraclia, iar odată
intraţi în componenţa raionului Cahul, etnicii bulgari din Taraclia ar reprezenta
doar 6%, a avertizat primarul unităţii administrative, Serghei Filipov, citat de
presa de la Chişinău.
Temerile referitoare la statulul minorităţilor din regiunea găgăuză întreţin
dorinţe de autonomie lărgită sau chiar de secesiune a altor minorităţi din
Republica Moldova. Separatismul locuitorii din Găgăuzia este alimentat, în
mare măsură, de ideea unirii Republicii Moldova cu România.
În acest sens, Adunarea Populară de la Comrat a iniţiat chiar şi o iniţiativă
legislativă care prevede că cei care vor promova unionismul şi, în special,
unificarea Republicii Moldova cu România riscă să ajungă la închisoare pentru o
perioadă de 15 ani. Mai mult decât atât, în octombrie 2014, autorităţile din
Găgăuzia au hotărât redenumirea obiectelor de studiu în şcoli din Limba şi
literatura română şi Istoria Românilor în “Limba şi literatura moldovenească” şi
“Istoria Moldovei”.
Autorităţile au motivat decizia prin prevederile Constituţiei, potrivit cărora
limba de stat în Republica Moldova este cea “moldovenească”.
Aspiraţiile găgăuzilor şi bulgarilor din Republica Moldova sunt cultivate în mod
strategic şi de Rusia. Atât ambasadorul Federaţiei Ruse la Chişinău, Farit
Muhametşin, cât şi minsirul rus de Externe, Serghei Lavrov, au menţionat că
Rusia va acorda o atenţie sporită Autonomiei Găgăuze şi raionului Taraclia, în
contextul procesului de integrare europeană a Moldovei.
Adunarea Populară de la Comrat a cerut în 2014 deschiderea unui consulat al
Rusiei în autonomie. Preşedintele Adunării Populare din Găgăuzia, Dmitri
Constantinov, a declarat atunci că „la Cahul şi Bălţi sunt deschise consulate ale
României” şi nu vede nimic grav “dacă o misiune consulară a Federaţiei Ruse
va fi deschisă la Comrat”.
Şi în regiunea Odesa a apărut o iniţiativă prin care se doreşte obţinerea „pentru
Basarabia a unui statut de autonomie cultural-naţională”. Republica Moldova,
care a constituit cea mai mare parte a fostului teritoriu Basarabia, este îngrijorată
de iniţiativa din Odesa, care vizează zone situate la frontiera cu regiunea
separatistă Transnistria.
Această iniţiativă controversată din Ucraina este susţinută de fostul başcan al
Găgăuziei, Mihail Formuzal. Şi autorităţile de la Kiev au anunţat, în acest
context, că urmăresc cu atenţie desfăşurarea evenimentelor din regiunea Odesa.
În timpul unui miting ce a avut loc pe 17 aprilie, peste 30 de militanţi ai
“Parlamentului Popular al Basarabiei” au fost arestaţi de autorităţile ucrainene.

Semnificaţii:
Deşi Irina Vlah a candidat ca independent pentru funcţia de başcan, în timpul
campaniei electorale, ea s-a poziţionat drept candidatul Moscovei, fiind
sprijinită de PSRM. Vlah a rămas fără partid imediat după alegerile
parlamentare din 30 noiembrie 2014, când a părăsit partidul PCRM, pe a cărui
listă a candidat timp de 10 ani pentru un scaun în Parlamentul Republicii
Moldova, declarând că partidul nu a respectat opţiunea alegătorilor din
Autonomia Găgăuză de a se apropia de Federaţia Rusă.
Campania Irinei Vlah a pus accent pe aderarea la Uniunea Economică
Eurasiatică şi respingerea proiectului european al Republicii Moldova. În clipul
său de prezentare se menţiona şi faptul că “susţinerea unei Rusii puternice va
asigura implicit şi ridicarea economică a regiunii găgăuze”. Irina Vlah a
efectuat în perioada campaniei o serie de vizite în Federaţia Rusă, de remarcat
fiind întâlnirile sale cu cei doi preşedinţi ai camerelor inferioară şi superioară ale
Parlamentului din Rusia – Serghei Narâşkin şi Valentina Matvienko.
Noul guvernator al Găgăuziei este un însă un politician pragmatic, care a fost
deputat în Parlamentul Republicii Moldova timp de 10 ani. După alegeri, Irina
Vlah şi-a nuanţat atitudinile critice la adresa autorităţilor pro-europene de la
Chişinău şi a afirmat că vrea o colaborare cât mai bună atât cu partenerii din Est,
cât şi cu cei din Vest, “exclusiv sub aspectul cooperării regionale şi doar în
scopul promovării proiectelor ce au menirea de a îmbunătăţi viaţa oamenilor
din autonomie”.
Irina Vlah şi Preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, Andrian Candu, au
stabilit crearea unui grup de lucru pentru armonizarea legislaţiei din Găgăuzia cu
cea de la Chişinău, implementarea unui program de studiere a limbii găgăuze în
şcoli şi grădiniţe şi crearea condiţiilor pentru studierea limbii de stat de către toţi
locuitorii Găgăuziei. “Trăim în Republica Moldova şi vrem să fim implicaţi în
procesele politice comune din Moldova şi unul din principale obstacole e
necunoaşterea limbii de stat”, a declarat Irina Vlah.
Noul başcan a cerut Chişinăului alocări bugetare mai mari pentru dezvoltarea
infrastructurii şi pentru investiţii de capital. Autonomia Găgăuză depinde în
proporţie de 75% de alocările bugetare de la stat.
O altă sursă importantă pentru dezvoltarea UTA Găgăuzia sunt proiectele cu
finanţare europeană. Astfel, Uniunea Europeană a investit în Găgăuzia peste
şapte milioane de euro în nouă proiecte, din decembrie 2010 până în august
2014, iar alte patru proiecte în sumă de 5,5 milioane de euro se află în etapa de
implementare.
Locuitorii din Găgăuzia ar putea beneficia direct din atragerea şi implementarea
proiectelor europene pentru accelerarea dezvoltării economice şi crearea unor
noi locuri de muncă în regiune.
Găgăuzia mai poate atrage fonduri suplimentare şi prin consolidarea relaţiilor cu
România. UTA Găgăuzia este, de la sfârşitul anului 2014, încă din perioada
mandatului fostului başcan Mihail Formuzal, membră a Euroregiunii Siret-Prut-

Nistru, ce reuneşte trei consilii judeţene din România şi 26 de unităţi teritorial-

administrative din Republica Moldova.
La ceremonia de învestire a Irinei Vlah în funcţia de başcan a fost prezent şi
directorul executiv ESPN Dumitru-Tudor Jijie care i-a oferit noului başcan o
hartă cu membrii Euroregiunii. Găgăuzia ar putea beneficia de pe urma intrării
în Euroregiunea Siret-Prut-Nistru prin obţinerea unor granturi de finanţare şi
implementarea unor proiecte comune cu România în diverse domenii: de la
economie, infrastructură, protecţia mediului, turism, agricultură şi dezvoltare
rurală, la dezvoltarea resurselor umane şi a serviciilor sociale, dar şi a educaţiei.
Cu toate că fondurile europene şi proiectele de dezvoltare implementate cu
ajutorul partenerilor occidentali sunt oportunităţi reale de creştere economică
pentru regiunea găgăuză, noul başcan a arătat că nu va abandona nici relaţiile de
prietenie cu Federaţia Rusă.
La nici o săptămână de la învestirea în funcţia de guvernator al Găgăuziei, Vlah
a efectuat prima sa vizită în străinătate, în Federaţia Rusă. Noul başcan al
Găgăuziei s-a întâlnit la Moscova, pe 20 aprilie, cu vicepremierul rus Dmitri
Rogozin, care a promis să faciliteze exportul de produse agricole din Găgăuzia
în Rusia.
Rogozin a declarat, potrivit presei ruse, că la invitaţia autorităţilor găgăuze va
trimite un grup de experţi care să evalueze produsele agricole din regiunea
sudică a Republicii Moldova şi să elaboreze un proiect în vederea facilitării
exporturilor produselor găgăuze în Federaţia Rusă. Rogozin a amintit şi de cei
aproximativ 25.000 de imigranţi din Găgăuzia care muncesc pe teritoriul Rusiei,
menţionând importanţa acestora atât pentru economia găgăuză, cât şi pentru cea
rusă.
Irina Vlah le-a promis investitorilor din Rusia “vacanţe fiscale” şi alte beneficii
economice pentru deschiderea unor întreprinderi moldo-ruse pe teritoriul
autonomiei, se precizează pe site-ul oficial al UTA Găgăuzia.
Promisiunea vicepremierului Rogozin de a ridica embargoul la produsele din
Găgăuzia este însă departe de a se realiza în viitorul apropiat. Pe de o parte,
există probabilitatea ca grupul de experţi ruşi să constate că mărfurile din
Găgăuzia nu mai corespund standardelor Uniunii Vamale şi ridicarea
embargoului să nu mai aibă loc.
Pe de altă parte, ridicarea embargoului ar putea crea un culoar liber şi pentru
produsele din Republica Moldova, prin crearea unui mecanism în care Găgăuzia
ar putea achiziţiona produse de pe piaţa internă pentru a le vinde pe piaţa rusă.
Însă Rusia “puternică economic” despre care vorbea Irina Vlah în compania
electorală nu mai există. Efectul sancţiunilor europene impuse Federaţiei Ruse
ca urmare a anexării Crimeii şi războiului prin interpuşi purtat în Estul Ucrainei
se resimte asupra locuitorilor din regiunea separatistă Transnistria, dependentă
de banii Moscovei. Locuitorii din stânga Nistrului îşi primesc doar o parte din
salarii şi pensii şi au rămas fără orice fel de gratuităţi sociale, banii alocaţi în
fiecare an ca ajutor social de Rusia sunt necesari acum pentru susţinerea

financiară a peninsulei Crimeea.

Întrucât banii de la Moscova nu mai sunt garantaţi, Transnistria poate intra într-
un colaps financiar dacă nu-şi orientează politica către Chişinău şi nu adoptă
legislaţia pentru a putea beneficia de pe urma Zonei de Liber Schimb
Aprofundat şi Comprehensiv cu Uniunea Europeană la care a aderat Republica
Moldova.
Noul başcan al UTA Găgăuzia, Irina Vlah, nu poate trece cu vederea aceste
realităţi din regiunea separatistă transnistreană. Fără banii de la bugetul
Republicii Moldova şi proiectele cu finanţare europeană, regiunea găgăuză nu
este sustenabilă din punct de vedere economic.
Referendumul din Găgăuzia, precum şi iniţiativele legislative ale deputaţilor
comunişti pentru înfiinţarea altor autonomii ar trebui să reprezinte o preocupare
reală pentru autorităţile Republicii Moldova, cât şi pentru decidenţii politici din
România.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România trebuie să urmărească cu

atenţie evoluţiile evenimentelor din Republica Moldova şi să ofere sprijin
autorităţilor de la Chişinău atât pentru contracararea posibilelor tentative de
secesiune ale minorităţilor bulgare şi găgăuze, cât şi pentru stabilizarea situaţiei
politice interne şi promovarea valorilor europene, a limbii şi a culturii române în
autonomia găgăuză şi în cadrul altor comunităţi minoritare de pe teritoriul ţării.
De asemenea, Bucureştiul trebuie să adopte o poziţie clară cu privire la o
eventuală unire a Republicii Moldova cu România pentru a contracara
propaganda rusă ce alimentează astfel de temeri în rândul populaţiei găgăuze.
În contextul intenţiei noului başcan al Găgăuziei de a promova o colaborare mai
strânsă cu autorităţile centrale de la Chişinău, se remarcă necesitatea unei
informări corecte a populaţiei găgăuze cu privire la direcţia pro-europeană a
Republicii Moldova. Acest lucru însă nu poate fi realizat cu succes în condiţiile
în care majoritatea populaţiei din autonomie nu cunoaşte limba de stat.
Irina Vlah a cerut Chişinăului să fie create toate condiţiile pentru ca locuitorii
autonomiei să înveţe limba română. Autorităţile din România ar putea
implementa mai multe proiecte pentru învăţarea limbii române pe teritoriul
Găgăuziei, inclusiv prin proiecte ce implică schimb de elevi, studenţi sau cadre
didactice, în condiţiile în care în Găgăuzia există doar două licee cu predare în
limba română.
Ambasadorul român la Chişinău, Marius Lazurcă, şi rectorul Universităţii de
Stat din Comrat au semnat deja un acord pentru crearea unui Centru de
informare al României în cadrul universităţii. Potrivit declaraţiilor
ambasadorului român la Chişinău, în cadrul Centrului de informare ce va fi
deschis la Comrat vor fi oferite cursuri specializate de limba română pentru
diverse categorii profesionale, precum medici sau jurişti.
Centrul deschis în cadrul Universităţii de Stat din Găgăuzia va asigura condiţiile
materiale şi didactice în vederea studierii limbii române în regiunea moldoveană

găgăuză, precum şi un mediu adecvat promovării culturale, educaţionale şi

turistice a României.
Riscuri:
Tendinţele separatiste ale minorităţii găgăuze şi bulgare ar putea încetini sau
chiar împiedica procesul de integrare europeană a Republicii Moldova. Atât
Autonomia Găgăuză, cât şi raioanele cu etnici bulgari sau ruşi trebuie incluse
într-un program guvernamental de dezvoltare economică şi socială.
Destabilizarea Republicii Moldova şi a Ucrainei poate avea efecte negative
asupra stabilităţii vecinătăţii Estice a Europei. Federaţia Rusă ar putea cultiva
aspiraţiile independentiste ale găgăuzilor şi bulgarilor din Republica Moldova,
însă situaţia economică a UTA Găgăuzia impune noului başcan să se orienteze
către autorităţile de la Chişinău şi partenerii economici din Uniunea Europeană.
Recomandări:
În contextul izolării teritoriale şi mediatice a Găgăuziei, guvernul de la Chişinău
ar trebui să promoveze o politică de apropiere şi reintegrare a regiunii prin
modernizarea infrastructurii, crearea unor noi locuri de muncă şi stimularea
administraţiei de a participa la proiectele cu finanţare europeană. O altă pârghie
de colaborare între Chişinău şi Comrat reprezintă stimularea învăţării limbii
române în rândul în elevilor şi studenţilor, dar şi prin programe de schimb de
experienţă la nivelul jurnaliştilor, al funcţionarilor publici sau al personalului
medical.
Trebuie încurajată relatarea imparţială a evenimentelor în presa găgăuză, iar în
această direcţie se pot organiza programe de training pentru jurnaliştii din
regiune, vizite de lucru la Bruxelles, acces la cursuri de limbă română şi de
limbă engleză.
5. Polonia: noi achiziţii militare

Alexandru Voicu
Evenimente:
Acţiunile Rusiei din Ucraina au schimbat complet modul în care statele din
flancul estic al NATO îşi concep securitatea, determinându-le să acorde o mai
mare atenţie modernizării militare. Polonia este statul ce a făcut cei mai mulţi
paşi în acest sens.
La sfârşitul anului 2015, bugetul pentru apărare ale Poloniei va depăşi 2% din
produsul intern brut. În plus, guvernul de la Varşovia a încheiat recent mai multe
contracte pentru cumpărarea de armament şi tehnologie militară cu companii
importante din acest domeniu.

Marţi, 21 aprilie, Polonia a anunţat că a negociat cu succes un acord pentru

achiziţionarea de rachete Patriot. Acest tip de rachete sunt construite de
compania americană Raytheon şi sunt folosite în special pentru contracararea
unor atacuri cu rachete.
În esenţă, aceste baterii reprezintă sisteme de apărare cu rachete. Pe lângă acest
acord, oficialii de la Varşovia au declarat că se află în faza incipientă a
negocierilor cu compania franceză Airbus Group pentru a cumpărarea mai
multor elicoptere.
Conform unor cifre preliminare, contractul dintre guvernul de la Varşovia şi
compania Raytheon se ridică la suma de 8 miliarde de dolari. Preşedintele
Komorowski a considerat esenţială încheierea acestui acord.
Conform preşedintelui polonez, „Pentru forţele noastre armate, modernizarea
tehnică este esenţială. De asemenea, pentru rezilienţa forţelor armate polone şi
pentru eficienţa lor, scutul anti-rachetă reprezintă o prioritate incontestabilă”.
Nu au fost oferite mai multe detalii de către preşedintele polon. Deşi a fost
încheiat acest acord, statul polon şi Raytheon trebuie să mai fixeze unele detalii
legate de contract. Preţul estimat este încă provizoriu, iar termenii şi condiţiile
încă reprezintă puncte de discuţii importante.
Acordul este unul important. El relevă fără echivoc dorinţa inexorabilă a
Poloniei de a-şi moderniza armata şi tehnologia militară şi, nu în ultimul rând,
de a-şi spori securitatea.
Achiziţionarea acestui sistem defensiv de rachete face parte dintr-un program
amplu de modernizare iniţiat cu un an în urmă. Programul prevede investirea a
nu mai puţin de 38 de miliarde de euro pentru modernizarea militară în următorii
8 ani.
Acordul încheiat între Varşovia şi compania americană relevă această viziune pe
termen lung a Poloniei. Conform unor puncte importante ale viitorului contract,
know-how-ul conceptualizării şi construirii rachetelor Patriot trebuie transmis de
Raytheon companiilor polone.
Acest proces, de transfer de know-how reprezintă un semnal că Polonia doreşte
o dezvoltare sustenabilă, pe termen lung.
Poate că Polonia nu ar fi ales această cale de investire a banilor dacă Rusia nu ar
fi iniţiat o politică agresivă şi revizionistă în Ucraina. Polonia ar fi putut să-şi
canalizeze o bună parte din bani spre economia deja prosperă, dinamică şi
adaptabilă noilor condiţii ale pieţei globale.
Însă, aşa cum motiva şi Ministerul Apărării polon, investiţiile din prezent au fost
determinate de „consideraţiile geopolitice actuale”.
Semnificaţii:
Ce anume stă la baza investiţiilor în apărare şi celor pentru modernizarea
armatei polone? De ce Raytheon şi nu alte companii? Aceste întrebări pot primi
un răspuns format din trei componente centrale: ameninţarea rusă, relaţia

apropiată şi solidă dintre Polonia şi Statele Unite şi, nu în ultimul rând, dorinţa
Poloniei de a fi o forţă la nivel regional.
Prima componentă este legată de Rusia şi noua sa postură faţă de vecinătate.
Acţiunile Rusiei din Crimea şi estul Ucrainei au schimbat total paradigma de
securitate a statelor din estul Europei. Ele considerau că aderarea la Uniunea
Europeană şi NATO le va aduce pace, prosperitate şi securitate.
De asemenea, principalele ameninţări nu mai erau concepute în termeni
tradiţionali. Provocările economice şi terorismul ţineau capul de afiş. Însă Rusia
a demantelat această viziune, într-o mare măsură neînţeleaptă, impunându-şi
interesele politice şi militare în Ucraina.
Agresiune prin tactici hibride, subversiune, manipulare şi operaţiuni psihologice
au făcut parte din sinergia acţională a Rusiei.
Pe fondul tensiunilor iscate de Rusia, Varşovia a trebuit să ia măsuri rapide şi
ferme. Polonia nu putea ezita sau zăbovi în conceperea unui răspuns în faţa
Rusiei. Exclava Kaliningrad ce se află în vecinătatea sa şi este foarte puternica
militarizată determină Polonia să îşi caute metode sustenabile şi de lungă durată
pentru a se apăra şi pentru a descuraja atacurile.
Astfel, Polonia se înarmează din cauza belicozităţii Rusiei. Aşa cum declară
Strategia de Securitate a Poloniei formulată la finele anului trecut:
„Noua postură a Rusiei care îşi asumă o poziţie de mare putere în dauna
vecinilor săi, politica sa de confruntare ce se escaladează continuu, un exemplu
relevant fiind conflictul din Ucraina, şi anexarea Crimeii au un impact negativ
asupra securităţii întregii regiuni”.
Cel de-al doilea element esenţial care a dus la finalizarea acordului dintre
Ratheon şi Polonia, şi nu în ultimul rând la eforturile Varşoviei de înarmare şi
modernizare, este relaţia strânsă pe care o are cu Statele Unite. Relaţia
transatlantică reprezintă un element esenţial în calculele strategice ale Varşoviei.
Astfel, acordul cu Raytheon decurge în mod natural din această perspectivă
ontologică a Poloniei asupra securităţii sale. Desigur, acest acord este şi
rezultatul lobby-ului Washington-ului pentru Raytheon.
La sfârşitul anului trecut, 32 de membri ai Congresului american îi cereau printr-
o scrisoare premierului polon Ewa Kopacz să aleagă Raytheon. Conform acestei
scrisori, cei 32 de membri ai Congresului considerau că rachetele „Raytheon
oferă numeroase avantaje”, şi cereau „să ia în considerare cu seriozitate
această ofertă”.
Nu în ultimul rând, această alegere a Poloniei reprezintă atât o augmentare a
securităţii sale, dar şi o cerere voalată pentru un angajament al Statelor Unite
pentru securitatea sa şi pentru o aprofundare mai mare a relaţiilor dintre cele
două state. În acest sens sunt relevante declaraţiile ambasadorului american în
Polonia, Stephen Mull.
Ambasadorul american a declarat odată cu finalizarea acordului: „Alegând
Patriot, Varşovia va oferi o nouă amplitudine prezenţei Statelor Unite în

Polonia, dar şi a prezenţei Statelor Unite în industria polonă”. Pentru cele două
state, acest acord reprezintă o situaţie win-win.
Polonia asigură un angajament economic şi militar mai profund al Statelor Unite
în interirorul graniţelor sale. În timp ce Statele Unite îşi promovează companiile
de sisteme de rachete defensive într-o perioadă în care Germania, Turcia şi Italia
doresc să achiziţioneze tehnologie militară similară.
Al treilea element esenţial ce completează răspunsul dat întrebărilor de mai sus
este reprezentat de dezideratele Varşoviei. Înarmarea şi modernizarea aduc mai
multă securitate şi prieteni puternici.
Dar aceste procese oferă şi o redefinire a statutului internaţional. Polonia nu
doreşte doar un sistem de rachete pentru apărare, ci ea cere know-how. Aceste
deziderate relevă faptul că Polonia are un curs de dezvoltare militară de lungă
durată.
Varşovia doreşte să fructifice situaţia determinată de Rusia, care poate fi atât o
ameninţare, dar şi un impuls pentru dezvoltarea militară şi economică. Există
oportunităţi pe care Polonia doreşte să le fructifice pentru a-şi crea o voce într-
adevăr relevantă la nivel regional şi în Uniunea Europeană. O economie stabilă
şi sustenabilă cuplată cu o armată modernă şi versatilă sunt condiţiile centrale ce
oferă oportunitatea promovării unor interese politice mai îndrăzneţe şi
percutante.
Riscuri şi tendinţe de evoluţie:

Un element este cert, relaţia dintre Statele Unite şi Polonia se va întări şi mai
mult după acest eveniment. Nici măcar un schimb de administraţii la
Washington nu ar modifica această tendinţă. Statele Unite au relaţii excelente cu
Polonia în perioada unui democrat ce conduce de la Casa Albă, dar aceeaşi va fi
situaţia şi cu un republican.
Sugestivă în acest sens este vizita de câteva zile a potenţialului candidat Jeb
Bush în Germania, Polonia şi Estonia. Republicanii, prin principalul lor
candidat, punctează statele ce au o relevanţă mai mare pentru aceştia.
Astfel, se poate spune că relaţia dintre cele două va continua să fie tot mai
strânsă, căpătând alura unei relaţii speciale.
Polonia va continua acest tip de gestionare a propriilor situaţii de securitate. Pe
de o parte vor conta propriile capabilităţi şi guvernul va investi masiv în apărare,
pentru a-şi moderniza şi solidifica armata.
Varşovia îşi cunoaşte limitele şi va apela la susţinerea NATO, şi în particular a
Statelor Unite, atunci când mizele vor fi mai mari iar provocările vor veni din
partea Rusiei. Polonia nu este capabilă să-şi asigure singură securitatea, mai ales
în contextul în care Rusia pare să fie cea mai importantă provocare, dar trebuie
remarcat avansul său din ultima perioadă.
Polonia este unul dintre puţinele state care acordă o asemenea atenţie apărării şi
modernizării armatei. Dacă multe state încă se luptă cu creşterea economică
slabă, tendinţele deflaţioniste şi şomajul crescut, Polonia are preocupări diferite.

Securitatea şi modernizarea deţin primatul, în timp ce factorii economici sunt

plasaţi în subsidiar.
6. Exerciţii militare NATO de cybersecurity în Estonia

Alexandru Voicu
Evenimente:
Provocările de securitate cu care trebuie să se confrunte statele NATO sunt tot
mai complexe. În ultima perioadă, Rusia a demonstrat că nu este doar o mare
putere datorită capabilităţilor militare convenţionale şi nucleare. Ea s-a
evidenţiat mai ales prin noile tactici şi tehnologii care capătă preeminenţă şi îi
configurează acţiunile de politică externă.
Tacticile hibride, războiul cibernetic şi cel informaţional sunt părţi importante
din instrumentarul de război al Rusiei. În acest sens, NATO trebuie să se
pregătească într-un mod corespunzător pentru a fi capabilă să contracareze astfel
de atacuri.
Unul dintre paşii acomodării şi ajustării NATO la noile condiţii are loc în
Estonia. În această ţară va avea loc pentru mai multe zile, începând cu 21 aprilie
o serie de exerciţii militare de cybersecurity.
Nu mai puţin de 400 de experţi vor lua parte la aceste exerciţii, în care vor fi
simulate situaţii ce presupun atacuri cibernetice iniţiate de hackeri. Exerciţiile
poartă numele de Locked Shields 2015 şi sunt cele mai mari de acest fel, ele
implicând 16 echipe din diferite state membre NATO.
La nivel tehnic, simulările au prevăzut prevenirea şi contracararea atacurilor ce
ar putea surveni asupra sistemelor de operare Windows 8. Odată cu trecerea de
la Windows 8 pot apare noi provocări şi vulnerabilităţi.
Astfel, aliaţii doresc să se asigure că vor fi pregătiţi pentru eventuale atacuri.
Este posibil ca noul sistem de operare să fie instalat în cadrul unor instituţii
importante ale statelor NATO. Astfel, ele trebuie să fie pregătite să gestioneze
într-un mod corespunzător atacuri din partea hackerilor.
Aceste exerciţii nu sunt inopinate. Ele au la bază angajamentul preşedintelui
american Barack Obama de a încuraja formarea unor capabilităţi NATO de
apărare împotriva atacurilor cibernetice.
La Summit-ul din Ţara Galilor, preşedintele american declara că unele tipuri de
atacuri cibernetice pot fi la fel de periculoase ca unele atacuri cu arme
convenţionale. Având în vedere amplitudinea daunelor pe care le-ar putea
provoca atacurile cibernetice, Barack Obama a sugerat că Articolul V s-ar putea
aplica şi în cazul unor astfel de situaţii.
Astfel, importanţa crescândă a acestor noi provocări şi periculozitatea lor
determină statele NATO să fie mai bine pregătite pentru a le gestiona mai
eficient şi sigur.

Locul desfăşurării exerciţiilor este sugestiv. Estonia reprezintă statul cel mai
grav lovit de atacuri cibernetice în 2007. În acest sens, exerciţiile NATO
reprezintă un semnal pentru viitoarele atacuri ce ar putea veni mai ales din
partea Rusiei.
De altfel, unul dintre cei mai importanţi oficiali ai acestui exerciţiu, Rob
Pritchard, un expert în securitate cibernetică al Royal United Services Institute
din Londra, a sugerat că Rusia reprezintă principala sursă a atacurilor în această
sferă.
Semnificaţii:
De la începutul anilor `90, NATO şi în genere instituţiile de securitate
Occidentale au fost bazate pe un set rigid de principii. După demantelarea
Uniunii Sovietice, statele membre NATO au considerat că Europa şi spaţiul
transatlantic va fi o zonă de stabilitate, prosperitate şi pace.
De asemenea, nu mai exista un competitor global, fapt care însemna o securitate
mai mare şi un pericol mai scăzut pentru suveranitatea acestor state. Deşi au
existat numeroşi comentatori ce au considerat NATO perimat, Alianţa a
continuat să existe.
NATO a început un amplu proces de extindere care a cuprins statele ce au fost
parte din Pactul de la Varşovia. Apoi, Alianţa s-a implicat în operaţiuni
localizate în afara spaţiului euro-atlantic. Africa de Nord şi Afganistanul
reprezentau noile puncte de importanţă majoră pentru NATO.
În decursul a 25 de ani, NATO a menţinut apărarea colectivă drept punct
esenţial ce uneşte membrii săi, însă gestionarea crizelor şi securitatea comună au
avut preeminenţă în practică. În prezent, Rusia a demolat ipotezele centrale pe
care s-au bazat noua configuraţie a NATO şi principiile acţionale din ultimii 25
de ani.
Stabilitatea şi pacea sunt puse în pericol, iar Rusia nu mai reprezintă un posibil
partener, ci un potenţial inamic. Astfel, NATO, şi în general toate instituţiile ce
deţin o componentă de securitate, trebuie să-şi reajusteze obiectivele şi
principiile acţionale. Este nevoie de o reformă instituţională majoră.
În cazul NATO, apărarea colectivă, scopul primordial al alianţei, revine în
actualitate. Gestionarea crizelor şi securitatea colectivă sunt plasate în subsidiar,
iar apărarea colectivă devine din nou scopul în jurul căruia vor converg
interesele membrilor NATO.
Noul context cere NATO să se reajusteze unor provocări mai complexe, dar în
acelaşi timp mai periculoase. Apărarea colectivă reprezintă principiul
primordial, dar acesta trebuie aplicat şi unor ameninţări precum atacurile
cibernetice, tactici hibirde şi război informaţional.
Exerciţiile de apărare cibernetică din Estonia reprezintă un efort al NATO de a
se racorda la noul context de securitate. Aceste exerciţii sunt un pas semnificativ
care marchează importanţa apărării colective într-un domeniu străin şi ignorat în
trecut.

Ele demonstrează faptul că NATO traversează o perioadă de ajustări şi

reprioritizări. Gestionarea crizelor şi securitatea colectivă sunt secundare,
apărarea colectivă devine din nou centrală în canalizarea acţiunilor alianţei, însă
sub forma unor noi provocări, mai difuze, dar periculoase.
Acest tip de exerciţii este esenţial. Funcţionarea unor instituţii esenţiale din
statele NATO se bazează pe infrastructura informaţională. De asemenea,
infrastructura critică din majoritatea statelor NATO este racordată la elemente
IT ce sunt permeabile şi vulnerabile în cazul unor atacuri cibernetice. Astfel,
aceste exerciţii reprezintă o componentă tot mai importantă pe care NATO şi-o
asumă.
Faptul că aceste exerciţii au loc în Estonia nu reprezintă o surpriză. Statul baltic
a fost şi este supus unor presiuni semnificative, mai ales în sfera IT. O bună
parte din structura statului a fost digitalizată.
Acest proces este încărcat atât cu beneficii, dar şi riscuri. Pe de o parte, o
digitalizare a proceselor şi structurii statale duce la o mai mare eficienţă şi
ordine, dar sistemul poate fi mai greu apărat, iar breşele de securitate pot fi
exploatate nu prin tancuri sau soldaţi, ci cu computere localizate la sute sau mii
de kilometri distanţă.
Din punct de vedere al deciziei de politică externă, România va trebui, la

rândul ei, să se ajusteze la noul context de securitate. Alianţa NATO va reveni la
apărare colectivă, însă acest principiu se va aplica unor noi provocări, precum
atacurile cibernetice şi tacticile hibride.
Ţara noastră va trebui să fie gata să contracareze atacuri cibernetice, tactici de
subversiune şi manipulare şi alte acţiuni similare. O apărare corespunzătoare se
bazează pe cooperare. România este încă un beneficiar de securitate.
De aceea trebuie să dezvoltăm o cooperare cât mai strânsă cu aliaţii noştri pentru
a ne putea apăra cât mai eficient în faţa noilor provocări. Know-how-ul aliaţilor
noştri mai puternici este de nepreţuit, de aceea România trebuie să absoarbă cât
mai mult din parcticile şi cunoştinţele acestor state.
Riscuri:
Exerciţiile de cybersecurity din Estonia demonstrează că atacurile cibernetice
sunt posibile oricând, iar riscul unor atacuri de acest fel reprezintă un punct
important pentru alianţă. Într-o perioadă în care mediul digital acaparează o
bună parte din interacţiunile inter-umane, statele trebuie să se asigure că acesta
nu reprezintă o vulnerabilitate.
Astfel, NATO doreşte să fie pregătită pentru a contracara acţiuni ostile asupra
acestui mediu de interacţiune atât de greu de protejat. De altfel, vulnerabilitatea
majoră a acestui mediu digital reiese din forma sa difuză.
Graniţele sale sunt difuze şi greu de localizat, barierele sunt permeabile, iar
actorii sunt greu de identificat. În cazul unor atacuri cibernetice, statele care

iniţiază asemenea operaţii se pot delimita de ele, declarând că nu ele sunt

responsabile, ci doar unele persoane ce au acţionat în mod independent.
Atacurile cibernetice vor reprezenta una dintre preocupările majore ale statelor
membre şi ale Alianţei. Cu cât capabilităţile statelor şi societatea în genere vor fi
racordate mai mult la mediul digital, cu atât mai mult adversarii, fie ei statali sau
non-statali, vor încerca să le atace.
Mediul digital este şi un spaţiu de conflict, iar NATO va dori să se asigure că va
câştiga un potenţial conflict în acest spaţiu. Armatele de soldaţi, cu tancuri şi
avioane de vântătoare, vor rămâne principalul pilon de securitate al statelor, dar
noile armate de oameni care stau în spatele computerelor vor fi foarte
importante.
Atacurile cibernetice nu pot îngenunchea un stat, pot crea dezordine, ineficienţă
sau pot pregăti terenul pentru un atac convenţional.
NATO va continua în perioada următoare reajustarea la noul mediu de
securitate. Apărarea comună va fi principalul principiu ce va configura acţiunile
Alianţei.
Extinderea Alianţei şi acţiunile în afara spaţiului euro-atlantic ar putea să fie
neglijate în perioada următoare. De asemenea, componentele de gestionare a
crizelor şi securitate colectivă ar putea fi trecute în subsidiar, pentru a se
consolida mai bine apărarea colectivă.
Desigur, apărarea colectivă şi consolidarea ei vor avea la bază atât modernizarea
şi augmentarea componentelor militare convenţionale, dar şi a tehnicilor de
apărare împotriva tacticilor hibride şi a atacurilor cibernetice.
7. Imarat Kavkaz a fost decapitat

Dumitru Şaranuţa
Evenimente:
Organizaţia teroristă numărul unu din Caucazul de Nord, Imarat Kavkaz
(emiratul caucazian), a suferit pierderi grave în urma unei operaţiuni de
contraterorism. „Siloviki” (reprezentanţii structurilor de forţă din Federaţia
Rusă) au reuşit să-l lichideze pe liderul organizaţiei teroriste şi pe alţi jihadişti
importanţi, sau amiri (cuvânt folosit în Caucazul de Nord pentru emir).
Regimul operaţiunii de contraterorism a fost instituit pe 19 aprilie, ora 9.00 (ora
Moscovei), în satul Gherei-Avlak, raionul Buinaksk din republica nord-
caucaziană Daghestan şi s-a încheiat pe 21 aprilie, ora 12.00 (ora Moscovei).
Forţele de ordine au blocat o locuinţă din satul daghestanez unde s-au baricadat
teroriştii.

Agenţia de presă Interfax a dezvăluit că suspecţii stăteau ascunşi la subsolul

casei, într-un buncăr improvizat. Aceştia au refuzat să se predea şi să lase jos
armele. Totuşi ei au acceptat să elibereze câţiva copii, după unele surse doar un
copil. Soţiile jihadiştilor însă au refuzat să părăsească casa şi au rămas înăuntru.
După lungi negocieri şi după ce copii au fost eliberaţi s-a produs o explozie în
locuinţă, iar teroriştii au deschis focul asupra poliţiştilor. Aceştia din urmă au
decis să ia cu asalt casa, dar nu au reuşit. În timpul luptei, structura clădirii s-au
prăbuşit parţial.
Conform versiunii oferite de „siloviki”, ei au luat decizia de a sista operaţiunea
până a doua zi dimineaţa. De partea cealaltă, NAK (comitetul naţional pentru
antiterorism) susţine că lupta a durat toată noaptea, iar abia spre dimineaţă
structurile de forţă au reuşit să lichideze teroriştii şi au scos de sub dărâmături
corpurile lor neînsufleţite.
În urma operaţiunii de contraterorism au murit 5 persoane. Toate au fost incluse
pe lista teroriştilor, inclusiv cele două femei. În rândul civililor şi poliţiştilor nu
a fost înregistrată nicio victimă.
„Criminalii au fost identificaţi drept Aliashab Kebekov, care în 2014 a preluat
şefia organizaţiei internaţionale teroriste „Imarat Kavkaz”; Şamil Gadjiev,
liderul mişcării rebele din raionul Unţkulsk al republcii Daghestan, născut în
1982; Omar Magomedov, aşa-zisul lider al sectorul central al mişcării rebele
din Daghestan, născut în 1980”, a declarat NAK.
La scurt timp după încheierea operaţiunii de contraterorism, pe site-ul
vdagestan.com (site-ul jihadiştilor nord-caucazieni) a apărut o informaţie care
confirmă moartea lui Aliashab Kebekov. Pe site au apărut, de asemenea,
condoleanţele teroriştilor din Imarat Kavakaz, ale celor din al-Qaeda din
Magreb-ul Islamic şi din Jaish al-Ummah as-Salafi din Ierusalim (posibil să se
aibă în vedere Jaish al-Ummah, organizaţie teroristă din Gaza care a luptat în
Războiul Civil sirian, dar care s-a destrămat).
„Pe 19 aprilie, în satul Gherei-Avlak din Buinaksk, în urma asaltului, a devenit
şahid (martir, din arabă) inshallah amirul Imarat Kavkaz Ali Abu Muhammad
(numele de jihadist a lui Aliashab Kebekov). Cu adevărat, ochii plâng iar inima
s-a întristat, însă noi vorbim doar ceea ce vrea Domnul nostru!”
„Să îi miluiască pe ei toţi Allah şi să-i bucure cu iertare şi grădinile Firdaus
(paradisul islamic)! Să aibă Allah milă de cei care au rămas şi să aducă în
locul lor sute şi mii ca ei şi mai buni!” - sursă vdaghestan.com (un mic fragment
din articolul postat de jihadiştii Imarat Kavkaz)
„Chiar dacă a murit Abu-Muhammad şi n-a reuşit să dea afară Rusia de pe
pământurile Caucazului, este destul că el i-a dat afară din inimile lor şi acesta
este începutul expulzării lor de pe pământurile Caucazului şi de pe alte
pământuri, fiind umiliţi cu voia lui Allah” - sursă vdagestan.com (fragment din
mesajul al-Quaidei din Magreb-ul Islamic, unde îşi exprimă condoleanţe faţă de
moartea lui Kebekov).

Context:
Kebekov Aliashab Alibulatovici s-a născut pe 1 ianuarie 1972 în Daghestan.
Este avar de etnie. În 1989 s-a înscris la facultatea de pedagogie, iar în paralel
învăţa araba şi Coranul de la şeici (cu sensul de lider religios).
După ce a terminat universitatea, în 1995, îşi continuă studiile religioase sub
tutela unui oarecare şeic Hamza, fiul lui Ishac, care ar fi absolvit universitatea
„Az-Zaitun” din Tunisia. După încă 5 ani de studii pleacă în Siria în anul 2000.
Acolo se înscrie direct în anul 3 la Universitatea de Şaria.
Imediat după absolvirea acestei universităţi se înscrie la altă universitate,
„Ahmed Kuftaro”. La această instituţie de învăţământ superior face ore de
aqidah Ahli Sunnah (crezul sau setul de dogme al islamului de rit sunnit), având
drept profesori pe şeicul Nabili al-Ahimar din Alger şi şeicul Murtazali.
Ultimul i-a devenit o persoană foarte apropiată şi l-a influenţat enorm. În 2005
se întoarce acasă şi îşi continuă studiile, sau mai bine zis învăţăturile religioase,
în Mahacikala, republica Daghestan.
În ciuda acestei aparenţe de bigotism extrem există voci care afirmă că Aliashab
Kebekov a dus un mod de viaţă destul de laic până la sfârşitul anilor 2000.
Poliţia rusă susţine chiar că rău famatul terorist ar fi încercat o afacere cu votcă
contrafăcută la începutul anilor ’90.
Nu se ştie cu siguranţă dacă a fost doar un paravan sau se afla într-adevăr în
perioada naivităţii juvenile, cert este că el nu a participat în niciunul din cele
două războaie cecene, iar jihadist a devanit abia în 2009.
S-a întors din Siria împreună mentorul său, doctorul Murtazali. Împreună au
încercat să propovăduiască islamul şi să le explice Coranul oamenilor din
Daghestan.
În toamna anului 2009, în condiţii neclare, Murtazali a fost împuşcat, iar
atacatorii nu au fost identificaţi. Cele mai plauzibile versiuni ţineau de
implicarea extremiştilor care se simţeau ameninţaţi de prestigiul acestui profesor
sau de implicarea „siloviki”, care l-au suspectat de wahhabism.
Marcat de moartea acestei persoane, Aliashab Kebekov a devenit Ali Abu
Muhammad, i se alătură lui Doku Umarov şi a plecat oficial la jihad să lupte
împotriva „siloviki”. Iniţial, Kebekov a deţinut funcţia de qadi (judecător în
dreptul şaria) în velaiatul (denumire dată regiunilor aflate sub administrarea
amirilor) Daghestan.
Ulterior, a obţinut funcţia de qadi la nivelul întregii organizaţii teroriste Imarat
Kavkaz. A fost, de asemenea, şi adjunctul lui Ibraghimhahila Daudov, care la
rândul său a fost liderul mişcării rebele din Daghestan şi cel mai apropiat
camarad a lui Doku Umarov. În 2012, Kebekov a fost dat în urmărire federală
fiind acuzat de organizare şi participare în formaţiuni paramilitare ilegale.
În martie 2014, Ali Abu Muhammad s-a declarat succesorul lui Doku Umarov,
despre a cărui moarte s-a aflat la începutul aceluiaşi an, şi şi-a asumat
responsabilitate de lider al Imarat Kavkaz. Conform lui Kebekov, candidatura

lui a fost aprobată de o şura (consiliu) alcătuit din 6 persoane: 4 amiri din
velaiaturi, un qadi şi un amir de pe front.
Organizaţia teroristă Imarat Kavkaz al cărei lider a fost Aliashab Kebekov a fost
creată în 2007 de către Doku Umarov. Scopul primar al acestei organizaţii este
de a instaura statul islamic în regiune şi de a obţine independenţa faţă de
Federaţia Rusă.
În timpul conducerii lui Abu Muhammad, Imarat Kavkaz a suferit nişte
modificări substanţiale. Pe 28 iunie 2014, pe YouTube a fost încărcat un clip
video în care Amirul organizaţiei teroriste numărul 1 din Caucazul de Nord
spune că nu va tolera atacurile asupra civililor şi că ţintele primare sunt
„siloviki”. De asemenea, el a cerut membrilor să se abţină de la atentate
sinucigaşe şi a interzis implicarea femeilor în atentatele cu bombă.
Kebekov a avut de înfruntat şi o sciziune în sânul Imarat Kavkaz. El i-a acuzat
de trădare pe cei care îi jurau credinţă lui Abu Bakr al-Baghdadi, liderul
organizaţiei teroriste Statul Islamic. Aici trebuie menţionat că mulţi jihadişti din
Daghestan au părăsit Imarat Kavkaz şi s-au alăturat Statului Islamic.
„Emiratul Caucazian” din perioada lui Kebekov este cunoscut şi pentru
renumitul atac asupra oraşului cecen Groznîi, din 4 decembrie 2014. Rebelii au
reuşit să ocupe clădirea „Casa Presei” şi să provoace pierderi serioase forţelor de
ordine. În urma acestui atac au murit 14 poliţişti din Speţnaz (din rusă-batalionul
cu destinaţie specială).
Semnificaţii:
Aliashab Kebekov a avut aceeaşi soarta ca şi Aslan Mashadov, Şamil Basaev
sau Doku Umarov. Toţi au fost, într-o măsură mai mare sau mai mică, adepţi ai
islamismului extremist chiar dacă unii din ei n-au ajuns să vadă proclamarea
Emiratului Caucazian.
Totuşi, ca şi precedenţii săi, Abu Muhammad a dus o luptă de gherilă continuă
împotriva autorităţilor federale şi a încercat să smulgă independenţa din mâinile
Moscovei.
Chiar dacă nu a participat în războaiele cecene, Kebekov face parte din aceeaşi
generaţie ca şi foştii lideri terorişti influenţi. Acestor rebeli le este caracteristic,
în ciuda atentatelor sângeroase, un oarecare grad de şcolire în instituţiile de
învăţământ superior, iar unii au dat dovadă de inteligenţă în materie de strategie
şi aplicare a planurilor de luptă.
Drept exemple pot servi atacurile asupra oraşului Nalcik al lui Basaev şi asupra
oraşului Groznîi, condus de Kebekov. De asemenea, marea parte a jihadiştilor
din această generaţie au dus un mod de viaţă laic în tinereţe, iar când au început
să lupte pentru emanciparea Caucazului de Nord o făceau în termeni naţionalişti
şi nu islamişti.
Spre deosebire de aceştia, actualii rebeli, din noua generaţie, sunt din familii
sărace şi dau dovadă de un grad sporit de violenţă, fiind îndoctrinaţi cu spiritul
jihadist încă din adolescenţă.

Ali Abu Muhammad a reuşit să se menţină la cârma Imarat Kavkaz doar un an şi

câteva luni, mult mai puţin decât a făcut-o Doku Umarov, dar s-a făcut cunoscut
pentru „reformele” şi ideologia moderată. Teroristul numărul 1 din Caucazul de
Nord este şi primul daghestanez care obţine o funcţie atât de importantă şi
influentă, devenind ceva mai mult decât un simplu amir al velaiatului.
Muhammad a încercat să dea dovadă de pragmatism, oricât de cinic nu ar suna,
şi a redirecţionat teroarea nediscriminatorie doar spre ţinta lor principală -
„siloviki”. Promovând o nouă strategie, el a interzis atacurile asupra civililor şi a
devenit reticent faţă de atentatele sinucigaşe.
Poate fi vorba despre compasiunea şi umanitatea de care a vrut să dea dovadă
sau, pur şi simplu, nu a dorit să irosească resursa umană, care se afla şi se află în
stare critică datorită operaţiunilor de contraterorism tot mai dese iniţiate de
structurile de forţă a Federaţiei Ruse. Chiar imediat după eliminarea lui
Kebekov, în Daghestan s-a mai desfăşurat o operaţiune de contraterorism care a
mai luat viaţa a doi terorişti.
În regiune într-adevăr se poate observa proliferarea acestor operaţiuni şi
intensificarea violenţei din partea forţelor de ordine. Unii explică aceste acţiuni
prin simplu fapt că „siloviki” nu cunosc alt mijloc de luptă împotriva
fenomenului extremist din republicile nord-caucaziene.
Pe lângă aceasta, a devenit un obicei pentru poliţişti „să terorizeze” populaţia
locală cu verificări excesive şi încălcări grave a drepturilor omului, iar cei
suspectaţi de terorism rareori scapă cu viaţă în urma contactului cu „siloviki”.
Radicalizarea în Caucazul de Nord are şi ea nişte explicaţii simple şi populiste.
Încălcarea drepturilor omului, menţionată mai sus, şi sărăcia tot mai răspândită îi
determină pe tineri să ia arma în mână şi să se refugieze în munţi îngroşând
astfel rândurile rebelilor islamişti. Aceştia îşi găsesc tot mai greu un loc în
societatea coruptă până în măduva oaselor şi unde este tot mai greu să îţi găseşti
un loc de muncă.
Când cineva vine şi le spune acestor necăjiţi că într-o lume unde domină legea
şaria cei care acum se scaldă în bani vor deveni păstori iar cei exploataţi vor
conduce şi vor fi mai aproape de Allah, le este greu să refuze, ba chiar sunt
încântaţi de idee. Într-un oarecare mod, cam acesta este ciclul vieţii în Caucazul
de Nord la moment. Apare cercul vicios în care tinerii se radicalizează, iar
„siloviki” îşi permit atrocităţi cu gândul de a stăvili acest fenomen periculos.

Părerile sunt împărţite cu privire la veridicitatea informaţiei conform căreia
Aliashab Kebekov, amirul Imarat Kavkaz, a fost lichidat. Unii experţi cred în
declaraţiile NAK-ului, pe lângă aceasta avem şi confirmări pe vdagestan.com.
Pe acest site există şi o poză cu cadavrul teroristului.
Alţii încearcă să nu facă concluzii pripite şi îndeamnă să mai aşteptăm un pic.
Argumentul lor forte constă în invocarea exemplului lui Doku Umarov, care ar
fi „murit” de 2-3 ori. Ramzan Kadîrov, preşedintele Ceceniei, a făcut vreo 5

declaraţii privind eliminarea lui Umarov. Declaraţia oficială de la FSB (serviciul

federal de securitate) a apărut pe 8 aprilie 2014.
Drept exemplu poate servi şi declaraţiile lui Kadîrov privind moartea lui Tarhan
Batarşvili, sau Omar al-Shishani, comandantul batalionului de jihadişti ceceni
din Siria. Aceştia din urmă au ameninţat cu invadarea Caucazului de Nord, iar
liderul cecen, într-un moment de furie, a declarat că-l va nimici pe Batarşvili.
Joi, 13 noiembrie 2014, Ramzan Kadîrov a făcut publică informaţia că unul
dintre liderii organizaţiei teroriste Statul Islamic a fost lichidat, referindu-se la
jihadistul cecen. El a postat şi o poză cu cadavrul unei persoane care semăna cu
al-Shishani. La scurt timp, informaţia a fost infirmată, iar Kadîrov şi-a şters
toate postările cu privire la acest individ.
În ciuda faptului că FSB-ul a reuşit să elimine rând pe rând liderii terorişti,
putem observa că Imarat Kavkaz este ca o hidră căreia îi tai un cap şi creşte unul
nou. Alegerea unui nou amir nu este imposibilă şi se poate realiza prin
intermediul unei corespondenţe codificate, întrucât convocarea şurei ar fi
dificilă.
Cele mai mari şanse de a urca pe „tron” le au Aslambek Vadalov, comandantul
rebelilor ceceni, şi Magomed Suleimanov (sau Abu Usman Ghimrinskii), un alt
daghestanez, colegul lui Kebekov în timpul cursurilor de şaria şi actualul qadi şi
lider al mişcării rebele din Daghestan.
Moartea lui Abu Ali Muhammad cel mai probabil va intensifica procesul de
scindare din sânul Imarat Kavkaz şi va ajuta la sporirea influenţei Statului
Islamic în regiune. S-ar putea să apară o prăpastie între vechii terorişti şi noii
tineri radicalizaţi.
Noua generaţie de jihadişti deja a început să jure credinţă califului din Levant,
iar din cauza îndoctrinării lor exagerate am putea fi martori la o escaladare a
violenţelor şi la revenirea practicii de a ţinti civili în timpul atentatelor. Pot să
înceapă, de asemenea, să apară acele clipuri video (precum în Siria sau Irak)
prin care sunt redate crimele odioase ale islamiştilor.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România este obligată să urmărească

evoluţiile din regiunea Caucazului de Nord şi să nu permită exportul de
ameninţări la graniţa de est a Uniunii Europene. De asemenea, trebuie să existe
o cooperare cu serviciul rus de informaţii pe această problematică şi să se
urmărească îndeaproape dinamicile fenomenului terorist atât în regiunea
respectivă, cât şi în partea Europeană şi în Orientul Mijlociu.

8. Turcia comemorează 100 de ani de la Bătălia de la Gallipoli. Problema

recunoaşterii genocidului armean continuă
Adina-Elena Cincu
Evenimente:
Pe data de 24 aprilie, Turcia a găzduit importanţi lideri mondiali sosiţi pentru a
comemora o sută de ani de la celebra bătălie de la Gallipoli din Primul Război
Mondial. În exact aceeaşi zi, Erevan se comemora un secol de la ceea ce este
considerat drept genocidul armean.
Preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan i-a primit pe liderii Aliaţilor din Primul
Război Mondial, incluzând prim-ministrul australian, Tony Abbott, premierul
Noii Zeelande, John Key, precum şi pe moştenitorul tronului britanic, Prinţul
Charles, şi fiul său Harry. Este important de subliniat absenţa preşedintelui
francez Francois Hollande, precum şi a preşedintelui rus Vladmir Putin, care au
decis să participe la comemorarea centenară ce a avut loc în Erevan în amintirea
uciderii în masă a armenilor din Imperiul Otoman, tragedie care a început în
aprilie 1915.
Alegerea de către Ankara a datei de celebrare a bătăliei de la Gallipoli este un
aspect extrem de important de analizat. Campania terestră la Gallipoli a început
pe 25 aprilie, când trupele aliate au lansat atacul împotriva Imperiului Otoman şi
s-a considerat că decizia liderilor turci de desfăşurare a evenimentului pe data de
24 aprilie, ziua ce marchează, în viziunea poporului armean, începutul
masacrului împotriva liderilor şi intelectualilor armeni în Constantinopol, a
reprezentat o mişcare politică menită să diminueze vizibilitatea ceremoniei de la
Erevan.
Prim-ministrul turc Ahmet Davutoglu a exprimat pe 19 aprilie condoleanţele
guvernului şi poporului turc pentru armenii ce şi-au pierdut vieţile în timpul
deportărilor în masă, şi a subliniat că protejarea amintirii lor şi a moştenirii
culturale armene sunt o datorie istorică şi umană a Turciei.
În timpul ceremoniei din provincia Canakkale, ce marca campania Gallipoli din
1915, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan a declarat că Turcia împărtăşeşte
durerea comunităţii armene la comemorarea centenară a deportării în masă a
armenilor otomani, considerate a fi fost “evenimente triste”, iar mesajul său a
fost citit la ceremonia religioasă ţinută de Patriarhatul armean. Un alt aspect
important îl reprezintă faptul că înainte de comemorarea a ceea ce este
considerată “Ziua Amintirii Genocidului” armean, preşedintele armean Serj
Sargsyan a declarat că Erevanul este dispus să îşi normalizeze relaţiile sale cu
Ankara fără precondiţii, aceasta la două luni după ce a retras acordurile de pace
din parlament.
De menţionat este şi faptul că preşedintele rus Vladmir Putin s-a alăturat
liderilor care au acceptat denumirea oficială de ,,genocid” pentru a descrie
evenimentele tragice pe care poporul armean le-a suferit, în timpul Primului

Război Mondial: ,,24 aprilie 1915 este o dată tristă, legată de unul dintre cele
mai îngrozitoare şi dramatice evenimente din istoria umană, genocidul
poporului armean”.
Putin a participat alături de preşedintele francez Francois Hollande la
comemorarea celor o sută de ani de la genocidul armean în capitala Erevan.
Rusia este partener strategic al Ankarei, dar Putin a declarat că, “după o sută de
ani, ne plecăm capetele în memoria tuturor victimelor acestei tragedii, care în
ţara noastră a fost întotdeauna percepută drept propria noastră durere şi
nefericire”.
Există un val crescând al recunoaşterii internaţionale a genocidului armean, iar
pe 22 aprilie, Ankara a avertizat Austria că decizia recentă a parlamentului
austriac de a accepta definirea evenimentelor din 1915 împotriva armenilor drept
genocid va dăuna puternic relaţiilor dintre cele două state, ambasadorul turc la
Viena fiind rechemat în ţară. De asemenea, parlamentul german s-a alăturat pe
24 aprilie ţărilor ce au acceptat definirea deportării în masă a armenilor drept
genocid, după ce a discutat o rezoluţie fără forţă juridică în ziua aniversării celor
o sută de ani de la masacrele armenilor.
Referitor la maniera în care SUA urmau să se raporteze la comemorarea din
Armenia, preşedintele turc a exprimat încă de la început încrederea că partenerul
şi aliatul său strategic nu va adopta, aşa cum o ilustrează trendul recent la nivelul
comunităţii internaţionale, termenul de genocid armean, iar aşteptările Ankarei
au fost confirmate, deoarece preşedintele american Barack Obama s-a abţinut de
la utilizarea acestei sintagme în declaraţia ce marca comemorarea deportării în
masă a armenilor.
Context:
Până acum Turcia a preferat să fie defensivă împotriva acuzaţiilor armene
privind genocidul armean, acceptând că uciderea în masă a armenilor a avut loc,
dar negând responsabilitatea statului turc pentru tragicele evenimente şi
susţinând că în aceeaşi perioadă un număr mare de musulmani turci au fost de
asemenea ucişi de armeni.
Zeci de mii de oameni şi-au pierdut viaţa într-o luptă ce a durat nouă luni între
forţele otomane susţinute de germani şi Aliaţi, printre care trupele australiene,
britanice şi neozeelandeze ce încercau să străpungă apărarea pentru a ocupa
Constantinopolul şi a scoate Imperiul Otoman în afara războiului. Astăzi,
victimele ambelor tabere se află în cimitire separate pe peninsula Gallipoli, în
vestul Turciei, un simbol puternic al reconcilierii dintre foştii rivali.
Pentru a sublinia importanţa aniversării în istoria statului turc, administraţia
prezidenţială a emis un clip publicitar puternic naţionalist ce prezenta cum
trupele otomane se rugau înaintea bătăliei, iar preşedintele turc Recep Tayyip
Erdogan a recitat un poem patriotic, această decizie a liderului turc stârnind
preocupări importante. Mesajul a fost criticat ca fiind o exploatare a istoriei,
religiei şi emoţiilor şi prezentată ca o reclamă personală a lui Erdogan, în timp

ce referinţele la Mustafa Kemal Attaturk au fost neînsemnate, înregistrarea

axându-se pe necesiatatea apariţiei unui erou pentru masele ce au nevoie de un
păstor.
S-a susţinut că acest clip a fost o încercare a lui Erdogan de a obţine publicitate
înainte de alegerile de pe 7 iunie şi de a atrage voturile naţionaliştilor turci
pentru partidul AKP, în încercarea de transformare a sistemului de guvernare
turc într-unul prezidenţial, cu sporite puteri acordate liderului statului.
Papa Francisc a declanşat puternice critici din partea Ankarei după ce a declarat
că uciderea armenilor din Imperiul Otoman a reprezentat ,,primul genocid al
secolului XX”, iar Parlamentul European a adoptat o rezoluţie prin care a cerut
explicit statului turc să admită comiterea unui genocid, toate aceste apeluri şi
declaraţii fiind însă considerate nule şi invalide de către liderii turci. Prim-
ministrul turc a declarat că deportarea este o crimă împotriva umanităţii,
prezentând poziţia sa preşedintelui Parlamentului European, Martin Schulz,
înaintea votului care a decis recunoaşterea drept un genocid a uciderii armenilor
otomani din 1915.
Premierul turc a ţinut să declare că, dacă se aduce în discuţie istoria, “ar trebui
să vorbim despre ce triburi au fost distruse de administraţiile coloniale
europeană şi americană; dacă aceste aspecte ar fi discutate, atunci nimeni din
lume nu se poate uita în ochii celuilalt”.
Semnificaţii:
Liderii turci au trimis un mesaj de reconciliere şi au învăluit cu sentimentul
mândriei întreaga ceremonie de celebrare a unui secol de la faimoasa bătălie de
la Gallipoli, încheiată cu una dintre cele mai însemnate victorii otomane din
timpul războiului. Bătălia de la Gallipoli reprezintă un eveniment ce pentru
Australia şi Noua Zeelandă a fost considerat, conform Agenţiei France Presse,
drept un moment critic în conturarea conştiinţei naţionale moderne. Prinţul
Charles a depus o coroană la monumentul Gallipoli şi a declarat după
rugăciunea ţinută de şeful Directoratului Afacerilor Religioase din Turcia
(Diyanet) că: ,,trebuie să ne amintim eroismul şi umanitatea celor din ambele
tabere”.
Preşedintele turc a ţinut să mulţumească tuturor celor prezenţi, pe care îi
consideră drept ,,aliaţi ce doresc să pună capăt unui secol de război şi să intre
în domnia păcii, sperând că Canakkale (Gallipoli) va fi un exemplu pentru
întreaga lume de a transforma durerea comună într-un instrument pentru pace
şi prietenie”. De asemenea, Erdogan a declarat că evenimentele triste pe care
societatea armeană le-a trăit în trecut sunt cunoscute de poporul turc şi că el
împărtăşeşte sincer durerea acestora, apreciind evenimentele din 1915 drept unul
dintre cele mai mari dezastre ale umanităţii, arătându-şi încă o dată
disponibilitatea de a deschide arhivele statului turc, inclusiv pe cele militare şi
de a realiza o anchetă comprehensivă comună care să ilustreze adevărata
realitate istorică.

Decizia liderilor turci de a suprapune evenimentul de celebrare a bătăliei de la

Gallipoli cu celebrarea genocidului armean a declanşat însemnate critici din
partea Erevanului. S-a considerat că liderii turci au decis să stabilească
ceremonia Gallipoli pe 24 aprilie în loc de 25 aprilie pentru a umbri celebrarea
comemorării centenare a genocidului armean în Erevan.
Fiind considerată drept o manevră politică, o continuare a politicii de negare a
Ankarei, o reinterpretare selectivă a istoriei şi lipsă imensă de respect faţă de
comemorarea tradiţională a zilei de 24 aprilie a genocidului armean, această
decizie a sporit şi mai mult imaginea Ankarei de interlocutor nesincer şi în care
nu poţi avea încredere. Preşedintele turc a ţinut să înlăture orice acuze, a susţinut
că ,,Armenia nu este pe agenda noastră la comemorarea Gallipoli” şi a subliniat
că Turcia nu concurează cu statul armean, deoarece programul de celebrare al
bătăliei de la Gallipoli a început cu o discuţie despre pacea mondială, spre
deosebire de Armenia, care a acţionat de parcă am fi fost în competiţie.
Astfel, în viziunea lui Erdogan, opiniile liderilor armeni nu contează,
considerând că aceştia au insultat şi continuă să insulte statul turc, preşedintele
turc declarând că Turcia a dorit să se asigure că niciun capitol istoric întunecat
nu va afecta ceremonia.
Legat de afirmaţia preşedintelui armean de disponibilitate de reconciliere cu
Ankara fără precondiţii, Sargsyan a susţinut că îşi doreşte ca preşedintele turc să
admită existenţa genocidului armean, să recunoască trecutul, pentru ca mai apoi
să poată preveni împreună cu Armenia orice altă asemenea crimă împotriva
umanităţii, totu;I nu va insista pentru folosirea acestei formulări, cea de
“genocid”. Refuzul preşedintelui armean de a participa la evenimentul paralel
din Turcia fost considerat o altă oportunitate ratată de reconciliere a celor două
naţiuni din cauza politicilor neconstructive ale Turciei.
Liderul armean a susţinut că paşii pe care Armenia îi adoptă în campania sa de a
obţine sprijinul internaţional în recunoaşterea pretenţiilor sale referitoare la
existenţa genocidului armean nu reprezintă atacuri împotriva poporului turc, însă
că ar trebui să reprezinte un semnal serios pentru Ankara de a conştientiza că
poziţia puternic negaţionistă nu este conformă cu valorile şi realităţile secolului
XXI. Afirmaţiile premierului turc au fost percepute de către preşedintele armean
ca pe o încercare de a îngreuna procesul de recunoaştere a genocidului ce ia
amploare la nivel internaţional.
Deşi liderii turci admit că a te confrunta cu trecutul într-o manieră onestă este
extrem de important, aceştia continuă să susţină puternic că a defini
evenimentele printr-un singur cuvânt şi a plasa responsabilitatea numai pe
poporul turc şi a-l asocia cu discursuri pline de ură este puternic problematic
legal, dar şi din perspectiva conştiinţei. Premierul Davutoglu a admis că există o
responsabilitate mutuală de a vindeca rănile celor ce suferă şi de a reconsolida
legăturile umane dintre cele două popoare şi a subliniat că Turcia face eforturi
pentru de a crea un viitor comun, de prietenie şi pace între cele două naţiuni.

În timpul aniversării centenare a campaniei Gallipoli, preşedintele Erdogan a

susţinut de asemenea că împărtăşeşte durerea comunităţii armene, şi că ,,uşile
inimilor poporului turc sunt larg deschise pentru nepoţii armenilor otomani din
întreaga lume”, propunând să se realizeze o comisie de anchetă şi să se studieze
nu numai evenimentele de la 1915, ci şi perioada 1870-1920, căci în viziunea
liderului turc, numai aşa istoria comună şi justă poate fi cu adevărat înţeleasă şi
revelată.
Acceptarea de către Viena a existenţei genocidului armean a fost blamată la
nivel intern de Ankara, declaraţia oficială cauzând furie şi revoltă, Ministerul
turc al Afacerilor Externe,,respingând atitudinea părtinitoare a parlamentului
austriac, care dă lecţii de istorie altor state”, această mişcare politică fiind
considerată a nu avea efecte pozitive asupra legăturilor dintre cele două state.
Parlamentarii austrieci au susţinut că este ,,datoria noastră de a recunoaşte şi
condamna aceste evenimente teribile ca genocid datorită responsabilităţii
noastre istorice; monarhia austro-ungară a fost un aliat al Imperiului Otoman
în Primul Război Mondial”.
Parlamentarii au făcut un apel şi în faţa liderilor turci pentru a-şi asuma onest
trecutul şi a se confrunta cu capitolele dureroase din istoria lor. Ankara a
declarat că nimeni nu are dreptul să emită false acuzaţii împotriva poporului turc
şi că decizia austriacă recentă nu va fi uitată niciodată de naţiunea turcă, o
asemenea ofensă împotriva istoriei sale nefiind acceptată.
Acceptarea de către Kremlin a genocidului armean, precum şi participarea lui
Vladimir Putin la ceremonia de la Erevan şi nu la comemorarea bătăliei de la
Gallipoli, a fost percepută de liderii turci drept o grea lovitură. Conform unei
declaraţii a Ministerului turc de Externe, Turcia a respins şi condamnat decizia
preşedintelui rus Vladimir Putin de denumire a deportărilor în masă a armenilor
drept genocid întreprins de Imperiul Otoman, subliniind extrem de nuanţat că
Rusia ştie mult mai bine ce reprezintă cu adevărat un genocid:
“Luând în considerare atrocităţile în masă şi exilările din Caucaz, Orientul
Mijlociu şi Europa de Est comise de Rusia de un secol; metodele de pedeapsă
colectivă precum Holodomorul, precum şi practicile inumane, în special
împotriva populaţiei musulmane, considerăm că Rusia este cea mai potrivită
pentru a şti ce înseamnă genocidul şi dimensiunea sa legală”. S-a încercat
totuşi să se reafirme importanţa pe care Ankara o atribuie partenerului său
strategic, politic şi economic, însă s-a exprimat şi aşteptarea ca liderii ruşi să ţină
cont de sensibilitatea temei şi să evite adoptarea unei posturi părtinitoare, astfel
încât să se promoveze pacea şi securitate, bunăstarea în regiune, să se
promoveze deci reiniţierea unor bune relaţii de pace şi prietenie intre Turcia şi
Armenia.
Pe de altă parte, prim-ministrul turc Ahmet Davutoglu a ţinut totuşi să sublinieze
că ,,prezenţa Rusiei şi Franţei la ceremonia din Erevan aruncă o îndoială
asupra imparţialităţii Grupului de la Minsk; iniţiative diplomatice necesare
sunt luate şi cu privire la cele două state”. Trimiterea pe care premierul turc a

făcut-o este una însemnată, SUA, Franţa şi Rusia fiind liderii Grupului de la
Minsk al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, care încă din
1992 a încercat să medieze şi să identifice o soluţie echitabilă conflictului
îngheţat din Nagorno-Karabach.
Este important de subliniat că, deşi Ankara şi-a rechemat ambasadorii din statele
ce au recunoscut recent genocidul armean, precum Vaticanul şi Austria, a
declarat că nu va adopta măsuri similare împotriva Rusiei şi Franţei. Ministrul
turc al Energiei, Taner Yildiz, a declarat pe 23 aprilie că Ankara este surprinsă
de admiterea de către liderii ruşi a genocidului armean, dar o asemenea decizie
politică nu va afecta negocierile privind proiectele comune.
Reacţia mult mai echilibrată a Turciei faţă de Federaţia Rusă este de înţeles,
aceasta reprezentând un partener strategic politic, economic, de care este
puternic dependentă energetic.
Reprezentantul Vaticanului a fost absent de la comemorarea bătăliei de la
Gallipoli. În urma declaraţiilor puternice recente ale Papei Francisc de a admite
existenţa genocidului armean, Ankara a reacţionat puternic şi şi-a rechemat
ambasadorul în ţară, iar prim-ministrul turc a susţinut că atât cuvintele Papei
Francisc, cât şi rezoluţia Parlamentului European reprezintă ,,o nouă reflectare a
rasismului”, acuzându-l în acelaşi timp pe suveranul pontif că s-a alăturat la
coaliţia creată împotriva naţiunii turce.
De asemenea, important de subliniat este şi maniera în care decizia Germaniei
de a-şi modifica de asemenea poziţia în ceea ce priveşte recunoaşterea
genocidului armean, prin condamnarea de către preşedintele german Joachim
Gauck a masacrării armenilor de către Imperiul Otoman, va influenţa relaţiile cu
Ankara, în special în contextul în care Germania reprezintă cel mai mare
partener comercial al Turciei în UE, iar peste 3.5 milioane de turci locuiesc în
cadrul statului german.
Preşedintele american s-a abţinut de la utilizarea expresiei de “genocid
armean”, preferând termenul Meds Yeghern, o mare calamitate, un masacru,
carnagiu teribil, violenţă îngrozitoare şi un capitol întunecat al istoriei. Acest
fapt a reprezentat o oarecare victorie politică pentru liderii turci, subliniind astfel
că, independent de recunoaşterea oficială internaţională crescândă a
evenimentelor tragice drept genocid, marea putere americană încă ezită să
adopte această viziune. Astfel, deşi declaraţia emisă de Casă Alba sublinia
tragismul evenimentelor din 1915, neutilizarea termenului de genocid este un
aspect extrem de apreciat în rândul liderilor turci, în viziunea cărora acesta
reprezintă o dovadă însemnată ca istoria nu poate fi manipulată.
Totuşi, declaraţia lui Obama susţinea că ,,laudă expresia viziunile Papei
Francis, a istoricilor turci şi armeni care s-au gândit să arunce lumină pe acest
capitol întunecat din istoria turca”, într-o admitere oarecum implicită a
genocidului prin susţinerea celor care au adoptat această poziţie. De asemenea,
împăcarea cu trecutul şi importanţa reflecţiei asupra recunoaşterii istorice au fost
aspecte esenţiale ale discursului lui Obama.

Totuşi, neutilizarea expresiei de “genocid armean” a determinat importante

critici din partea liderilor de la Erevan, conform cărora, preşedintele Obama a
cedat în faţa Ankarei într-un moment definit de dizgraţie naţională, fiind o
trădare a adevărului.

Deschiderea graniţei dintre Turcia şi Armenia ar putea crea o atmosferă de
încredere, ar putea spori dezvoltarea afacerilor care să rezulte în beneficiul
ambelor state, ar putea contribui de asemenea la dezvoltarea provinciilor estice
ale Turciei, ar putea în final conecta societăţile civile ale celor două state mult
mai puternic, ar îmbunătăţi percepţiile reciproce, exercitând deci un impact
pozitiv asupra celor două naţiuni vecine.
Rămâne însă de văzut dacă politica de negare a genocidului armean de către
Turcia rămâne sustenabilă. În viziunea liderilor armeni, se consideră că un
discurs în faţa parlamentului armean şi o vizită la memorialul genocidului în
Erevan ar putea radical modifica postura Ankarei în arena internaţională.
Ce este clar, în faţa actualului val de recunoaştere internaţională a genocidului
armean, este că strategia adoptată de liderii turci, precum şi de partidele din
opoziţie privind această etapă din istoria Turciei a eşuat. AKP a fost într-o
poziţie defensivă timp de mulţi ani şi a reacţionat negativ numai în momentul în
care o ţară recunoştea genocidul armean.
Politica AKP legată de problematica genocidului armean este considerată de
numeroşi critici a fi adus Turcia într-o poziţie extrem de vulnerabilă, actuala
guvernare fiind incapabilă să prezinte coerent şi clar poziţia şi argumentele
Turciei în arena internaţională, astfel încât să împiedice declanşarea acestui val
de recunoaştere. Vulnerabilitatea guvernului a fost identificată în retorica
contradictorie a diferiţilor oficiali prin care, pe de o parte, se admite că
deportările în masă ale armenilor au avut loc, iar pe de altă parte se susţine că
apelurile pentru deportarea în masa nu sunt o crimă împotriva umanităţii, aceştia
nefind capabili să diminueze presiunea politică asupra Turciei.
Rămâne de văzut cum va acţiona Ankara pe viitor, însă, cel mai probabil,
retorica oficială a actualei guvernări va fi cea de puternică negare a ideii că
strămoşii naţiunii turce au comis vreun genocid, deşi cu respect se declară
pentru comemorarea toturor armenilor care şi-au pierdut viaţa în Primul Război
Mondial. Rămâne de văzut cum Ankara va încerca să aplice viziunea conform
căreia cele două naţiuni au o istorie comună şi trebuie să dezvolte relaţii
prieteneşti, privind cu speranţă către un viitor comun.
Negarea deportărilor în masă din 1915 au fost un genocid a reprezentat politica
oficială de stat timp de decade, însă în 2015, Ankara a folosit cea mai dură
retorică pentru a respinge acuzaţiile ce i se aduc, în principal din cauză că se
apropie sezonul electoral, iar AKP va avea cu siguranţă nevoie de voturile
naţionaliştilor turci.

Totuşi răspunsurile actuale pe care Ankara le-a oferit statelor ce au decis să

accepte genocidul armean nu sunt promiţătoare şi, pe termen lung, pot aduce
importante dezavantaje statului turc, nefiind o manieră eficientă de soluţionare a
problemelor. Sunt elemente ce înrăutăţesc relaţiile Ankarei cu importanţi
parteneri europeni.
Pe termen lung, dezavantajele se pot ivi în special în ceea ce priveşte relaţia
Ankarei cu Berlinul şi Moscova, ambele state oferindu-şi recunoaşterea oficială
a genocidului armean şi presând guvernul turc să adopte toate eforturile pentru
a-şi accepta istoria şi a clădi mai apoi relaţii de pace şi prietenie cu statul
armean. Dacă Bundestagul va adopta moţiunea ce recunoaşte genocidul armean,
atunci cel mai mare partener comercial al Ankarei în Europa se va alătura oficial
naţiunilor importante în utilizarea unui termen putrenic respins de liderii turci,
relaţiile diplomatice fiind într-o anumită măsură afectate.
Turcia va continua să susţină că este conştientă şi pregătită să se confrunte cu
trecutul său în deplină onestitate, să lucreze alături de statul armean în vederea
identificării cauzelor producerii evenimentelor din 1915 precum şi a identificării
clare a vinovaţilor, liderii turci sperând prin această abordare progresivă să poată
deschide o nouă legătură de comunicare rezonabilă cu liderii armeni. Premierul
Ahmet Davutoglu susţinea că fiecare punct de vedere este liber exprimat, că
documentele pot fi investigate, iar prin această importantă deschidere sinceră,
Turcia adoptă pasi însemnaţi şi pozitivi către construirea unui viitor comun cu
statul armean, din credinţa că descendenţii celor două popoare au
responsabilitatea comună de a cere vindecarea rănilor vechi şi reclădirea
legăturilor umane.
Turcia va continua să susţină că nu va rămâne indiferentă în faţa acestei
responsabilităţi şi va continua să facă toate eforturile pentru consolidarea unor
legături de prietenie şi pace cu statul armean.
Ankara consideră că a încerca impunerea reciprocă a unor naraţiuni conflictuale
nu va conduce la niciun rezultat pozitiv, însă este de asemenea convinsă că
nimeni nu va putea aduce suficiente argumente astfel încât poporul turc să
accepte comiterea unui genocid împotriva vecinilor săi armeni, fiind un fapt ce
nu poate fi acceptat deoarece este contrar amintirilor istorice ale poporului turc.
Memoria justă, memoria comună, viitorul comun în ceea ce priveşte dezbaterea
privind evenimentele din 1915 sunt concepte ce vor continua să definească
atitudinea politică turcă, vital rămânând însă aspectul conform căruia, dacă
Ankara admite că suferinţa armenilor otomani a fost un eveniment tragic, atunci
istoria nu ar trebui să fie părtinitoare şi suferinţa poporului turc va trebui să fie
de asemenea respectată.
Ce rămâne clar pentru viitor este că acest conflict între Turcia şi Armenia va
continua, căci, cel puţin din perspectiva liderilor de la Erevan, nu poate exista o
reconciliere fără adevăr şi rememorare, fără o acceptare a trecutului. Turcia cel
mai probabil va continua să susţină la nivel oficial necesitatea reclădirii relaţiilor
cu Armenia în vederea creării unui mediu regional mai stabil, însă admiterea

comiterii unui genocid împotriva poporului armean de către Imperiul Otoman, al

cărui stat succesor este astăzi, nu se va produce cu siguranţă pe termen mediu.
Este puţin probabil ca Erodgan, în pretenţiile sale oficial declarate de promovare
a păcii şi securităţii internaţionale, să recunoască în faţa întregii lumii vinovăţia
pentru “genocidul armean şi tributul ce trebuie plătit memoriei celor 1.5
milioane de victime”, aşa cum şi-ar dori preşedintele armean. Atât timp cât nu
va exista curajul Ankarei pentru realizarea reconcilierii cu trecutul său dureros,
aşa cum o numea preşedintele Sargsyan, pacea şi prietenia nu pot fi clădite între
cele două state, iar retorica liderilor de la Ankara privind admiterea existenţei
unui genocid armean este un indiciu clar că relaţiile dintre cele două state nu vor
fi refăcute complet, cel puţin pe termen mediu.
Dorinţa preşedintelui Erdogan de a câştiga alegerile din vara 2015, pentru ca
mai apoi să poată modifica Constituţia şi să transforme ţara într-un sistem
prezidenţial, preocupă Vestul şi rămâne de văzut cum problema genocidului
armean va fi utilizată în dialogul cu Ankara. Pe de altă parte, Secretarul General
al ONU consideră masacrul armenilor din 1915 ,,crimă atroce”, dar nu susţine
descrierea oferită de papa Francisc - de ,,primul genocid al secolului XX” - fiind
extrem de conştient de sensibilităţile legate de caracterizarea acestui eveniment.
Ban Ki-moon promovează însă ideea conform căreia comemorarea şi
continuarea cooperării dintre armeni şi turci cu dorinţa de a stabili faptele reale
ar întări determinarea colectivă de a preveni crime atroce similare în viitor. Deşi
statul turc a admis că politicile de deportare forţată implementate în condiţii
război în 1915 au creat consecinţe inumane iar guvernul turc încearcă să
exprime înţelegere pentru suferinţa poporului armean, reconcilierea dintre cele
două state, şi în special recrearea unor bune relaţii între cele două popoare, va fi
un proces de lungă durată, care va necesita cu siguranţă răbdare, angajament,
construcţia treptată a încrederii.
Recenta adoptare a rezoluţiei de către Parlamentul European şi valul de
recunoaştere internaţională a genocidului armean ce pare a se amplifica, precum
şi retorică agresivă a Turciei cu siguranţă se vor dovedi piedici extrem de
dificile în calea unei cooperări pozitive cu statul armean, care, de asemenea, nu
va accepta o cooperare însemnată cu Ankara atât timp cât trecutul nu este
asumat şi acceptat oficial.
9. Presiuni internaţionale pentru recunoaşterea genocidul armean - între

istorie şi realpolitik
Andreea-Paula Ibănescu
Evenimente:
Vineri, 24 aprilie a.c., a fost comemorată la Erevan împlinirea a 100 de ani de la
genocidul armean, amintind de opresiunile îndreptate împotriva armenilor de

către Imperiului Otoman în perioada 1915-1916. O suită de state care au admis

terminologic “genocidul” şi importanţi lideri politici au făcut apeluri la
reconcilierea turco-armeană şi au transmis condoleanţe. Preşedinţii Rusiei,
Serbiei, Ciprului şi Franţei au participat la ceremonia organizată în capitala
Armeniei.
Cu această ocazie, François Hollande a subliniat la Memorialul Genocidului
Armean că «Franţa nu vede nicio diferenţă între Cambodgia, Rwanda sau
oricare alt stat care a suferit un genocid. Este important să ne amintim datele
istorice».
Cu referire la relaţiile Rusiei cu Armenia, Vladimir Putin a declarat că acestea
«au rădăcini istorice adânci. Noi am fost mereu, suntem şi vom fi aliaţi
apropiaţi. Relaţiile dintre statele noastre sunt în plină dezvoltare.
Relaţiile economice cunosc un trend ascendent. În ciuda tuturor greutăţilor
anului trecut, revenirea noastră s-a amplificat. Este important să menţinem
acest trend».
22 de state au recunoscut opresiunea împotriva armenilor cu termenul de
«genocid», acestea fiind Armenia, Austria, Argentina, Belgia, Bolivia, Canada,
Chile, Cipru, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Liban, Lituania, Olanda, Polonia,
Rusia, Slovacia, Suedia, Uruguay, Vatican şi Venezuela.
Restul terminologiilor s-au diversificat în funcţie de stat sau organizaţie.
Secretarul general al ONU, Ban Ki-moon, a pledat pentru reclamarea unei
«crime atroce», în timp ce Turcia defineşte masacrul ca «o violenţă comună»,
similară altora petrecute pe glob în decursul primului război mondial.
În Germania, în pofida adresării ministrului de Externe turc, Ahmet Davutoğlu,
din 22 aprilie, către cancelarul german Angela Merkel de a nu utiliza cuvântul
«genocid» pentru a defini evenimentele din 1915-1916, Bundestag-ul a votat pe
24 aprilie o moţiune prin care se va adopta definirea masacrului armean drept
«un exemplu de distrugere în masă, epurare etnică, deportare, genocid, carea
marcat secolul 20».
Opinia poate cea mai mult aşteptată a fost cea a preşedintelui SUA Barack
Obama, care şi în acest an a evitat utilizarea termenului de «genocid», uzitând
sintagma armeană Mets Yeghern – «Marele Masacru».
Pe 15 aprilie, o poziţie solidară venea dinspre Parlamentul European, a cărui
rezoluţie simbolică consemna existenţa genocidului, pe care prim-ministrul turc
a decretat-o însă ca «nulă şi lipsită de sens». Anterior, mesajul papei Francisc de
pe 12 aprilie, în care acesta reclama tragedia armeană ca «primul genocid al
secolului 20» a avut un impact public considerabil, determinând Ankara să
critice decizia şi să-şi retragă ambasadorul de la Vatican, aşa cum a procedat şi
în cazul celui din Viena, după adoptarea unei rezoluţii a parlamentului austriac
de recunoaştere a genocidului.
Această pleiadă de manifeste de susţinere pentru armeni dinspre comunitatea
internaţională a declanşat o serie de critici dure din partea Ankarei pentru toţi

susţinătorii vocali ai Armeniei în această cauză, inclusiv împotriva Rusiei, SUA,

Germaniei şi Franţei.
Poziţia Azerbaidjanului a fost aproape mai vehementă decât a Turciei. Purtătorul
de cuvânt al Ministerului de Externe, Hikmat Hajiyev, s-a referit la rezoluţia
Parlamentului European ca fiind una ”fără bază, influenţată şi frivolă, un
exemplu viu de dublu standard”.
În ciuda acestei situări dihotomice, preşedintele Armeniei, Serj Sargsyan,
amintea pe 24 aprilie că „noi, totuşi, suntem pregătiţi să ne implicăm într-un
dialog constructiv cu Turcia, în caz va decide să-şi accepte istoria, să asculte
apelurile comunităţii internaţionale şi să se ghideze după viziunea de a crea un
viitor cu pace pentru popoarele armean şi turc” şi că „punţile bunei înţelegeri
nu au ars de tot încă, noi am iniţiat o formă de apropiere”.
Concomitent, în Turcia, ziua de 24 aprilie a reprezentat o zi de doliu naţional
dedicată centenarului bătăliei de la Gallipoli – o victorie costisitoare a
imperiului otoman în primul război mondial, iar în aceeaşi zi o liturghie a fost
ţinută la Patriarhia Armeană pentru comemorarea armenilor ucişi. Criticii au
acuzat că data începerii bătăliei a fost pe 25 aprilie, dar liderii turci au dorit să
acopere de fapt spaţiul media dedicat comemorării de la Erevan.
Anterior, pe 19 aprilie, prim-ministru Ahmet Davutoğlu emisese o declaraţie
surprinzătoare pentru unii concetăţeni: „transmit condoleanţe nepoţilor
armenilor imperiului otoman care şi-au pierdut viaţa în timpul primului război
mondial”. Asta după ce, în aprilie 2014, preşedintele Recep Tayyip Erdoğan
exprimase condolenţe într-un mod similar.
Context:
Evenimentele din această săptămână fac trimitere la ceea ce Armenia numeşte
generic Genocidul armean/Masacrul armean/Holocaustul armean, însumând în
linii mari două procese opresive îndreptate împotriva armenilor. Primul se referă
la crimele comise împotriva armenilor dintre anii 1894-1896, sub sultanul Abdul
Hamid al II-lea, iar al doilea proces pe care Armenia contemporană îl reperează
ca „genocid” s-a petrecut între 1915-1916, în timpul guvernului Junilor Turci, în
Primul Război Mondial, Imperiul Otoman fiind la acea dată aliat al Germaniei şi
în opoziţie cu Imperiul Ţarist sau Franţa.
Deşi dezbaterile sunt acerbe, campania Junilor turci se presupune că a însemnat
uciderea a aproximativ 300.000 armeni, prin recrutare forţată în armată, muncă
forţată, deportări masive în deşertul Siriei, foamete, violuri, furturi. Se estimează
astăzi că între 800.000 şi 2 milioane de armeni au murit în acea perioadă.
Termenul de „genocid” în forma în care a fost definit generic de către
Organizaţia Naţiunilor Unite a parvenit după lungi dezbateri, lăsând însă să
persiste şi astăzi ambiguităţi. Articolul 2 din Convenţia Genocidului adoptată în
1948 defineşte genocidul ca „acte comise cu intenţia de a distruge, parţial sau
total, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, precum menţionat (as such)”.

Formularea „as such” a dat naşteri la multiple speculaţii de care se spune că

Turcia profită acum, în sensul că masacrele nu au fost comise cu intenţie. În
pofida adoptarii Convenţiei, termenul a fost asociat cu Holocaustul evreilor,
dobândind o forţă simbolică de mare impact internaţional (şi emoţional pentru
public).
Semnificaţii:
Evenimentele desfăşurate în jurul comemorării centenarului oprimării populaţiei
armene depăşesc cu mult stricta interacţiune dintre două state - Turcia şi
Armenia - reuşind să genereze în ultimii ani implicarea unui număr însemnat de
actori statali şi non-statali, precum şi o largă dispunere de conexiuni şi
interdependenţe pe harta intereselor şi deciziilor politice.
Dincolo de memoria colectivă şi impactul emoţional, chiar şi după generaţii
întregi, a ceea ce este reperat ca „genocidul armean”, dreptatea sau nedreptatea
istoriei sau cea normativă, realpolitik-ul nu poate fi eludat din ecuaţie. Iar
propunerea este de a observa în termeni pragmatici, la rece, un subiect ce poate
fi tratat şi distinct, în termeni politici şi geopolitici.
În primă instanţă, avem tumultul de declaraţii succedate cu repeziciune în luna
aprilie, cu poziţii europene ce invitau Turcia către recunoaşterea trecutului şi
acceptarea evenimentelor din decursul anului 1915 şi poziţionarea singulară a
leadership-ului de la Ankara de a refuza o campanie internaţională denumită ca
“anti-turcă”. Emrullah Isler, fost adjunct al primului-ministru Erdoğan, a
denunţat că însuşi papa Francisc a fost supus presiunilor pentru a reclama aşa-
zisul genocid.
Declaraţiile lui Erdoğan, Davutoğlu, Cavusoğlu în Europa şi SUA au revelat o
reacţie unitară, dură şi ocazional impulsivă a liderilor Partidului Justiţiei şi
Dezvoltării (AKP), iar criticii lor au depunctat tonul autocratic, naţionalist şi
islamist al declaraţiilor. Însă dincolo de nivelul discursiv, explicaţiile abundă.
Pe de o parte, luările de poziţie au avut o ţintă internă, vizând potenţialul
electorat necesar menţinerii în preferinţe a AKP-ului după campania pentru
alegerile parlamentare din iunie a.c. Pe de altă parte, Turcia a ţinut să puncteze
cîteva repere în relaţia sa cu Occidentul şi capacitatea/libertatea statului turc de a
nu ceda la presiuni.
În toată această desfăşurare de forţe diplomatice dar şi informale şi dincolo de
situările în general solidare ale liderilor europeni, ochii au fost aţintiţi către
preşedintele SUA, Barack Obama, care a contiunat tradiţia ultimilor ani de a
numi uciderea armenilor ca Great Calamity/Marele Masacru. Comunicatul său
anual prezentat pentru comemorarea la 24 aprilie a opresiunii turce împotriva
armenilor, decis după o săptămână de dezbateri la Casa Albă (unde argumentele
Pentagonului şi a consilierilor pe securitate naţională se pare că au prevalat), e
contrar promisiunii lui Obama din vremurile când era senator şi candidat
prezidenţial de a pleda pentru acceptarea termenului de «genocid», în urma unei
rezoluţii în Congresul american.

Acum, ignorarea termenului împricinat a atras numeroase critici din partea

diasporei armene din SUA, a unor membri ai Partidului Republican, a societăţii
civile, inclusiv a membrilor din propria sa administraţie. Ambasadoarea SUA la
ONU, Samantha Power, o critică ferventă a atitudinii Turciei legată de
genocidul armean, a fost exclusă din delegaţia americană care a participat la
ceremonia de la Erevan din 24 aprilie.
Opţiunea lui Obama trădează, de facto, prevalarea realpolitk-ului în relaţiile
dintre state într-un context geopolitic prea efervescent pentru a fi sabotat de
doleanţe simbolice legate de evenimente ale trecutului îndepărtat. Misiunea
preşedintelui SUA a fost facilitată de adoptarea anterioară a rezoluţei simbolice,
nu şi obligatorie din punct de vedere normativ, a Parlamentului European (PE),
ce a reuşit să încarce pozitiv o parte dintre aşteptările armenilor şi să mai reducă
din impactul negativ al refuzului său pentru G-word/ cuvântul-G, pe care
interesele strategice ale SUA l-ar fi forţat oricum să le urmeze.
Pentru administraţia Obama, rezoluţia PE a reuşit să echilibreze balanţa între a
alege ce este perceput internaţional ca o obligaţie morală şi importanţa politicii
externe sau angajamentele de lider al unei coaliţii internaţionale într-o regiune
mult prea volatilă ca Orientul Mijlociu, când preocupările sunt legate de
constrângeri mai apăsătoare, precum comunitatea sunnită nemulţumită de
înţelegerea de la Lausanne cu Iranul, în speţă Arabia Saudită, ori desantul Rusiei
în Europa de Est. Relaţia SUA cu Turcia, în ciuda convulsiilor ivite în ultimii
ani, rămâne un vector vital pentru Washington, mult prea valoros pentru a fi
îndepărtat din pricini de reparaţie istorică simbolică.
Ce este de subliniat : pentru Turcia, în chestiunea legată de recunoaşterea
genocidului armean şi presiunile internaţionale, poziţionarea SUA a fost cea
care a contat. Rezoluţia PE, mesajului Papei Francisc sau înşiruirea liderilor
europeni care au participat la ceremonia de la Erevan au o relevanţă mai mică în
orientarea guvernului turc şi erau, de altfel, predictibile, asemeni poziţiilor
Ankarei, aşteptate să reflecte mostre de naţionalism. Aceasta deşi, paradoxal,
sondajele de dată recentă indică Europa ca posibilă salvatoare a economiei
Turciei, aflată momentan în declin, concomitent cu un euroscepticism
înrădăcinat de mulţi ani în sânul societăţii turce.
Turcia îşi poate permite, asemeni altor situaţii din trecutul recent, să escaladeze
într-o polemică cu Europa care, ţinând cont de interdependenţe, ar fi oricum una
temporară. Situaţia ar fi comportat dificultăţi poate ireversibile dacă s-ar fi
petrecut în raport cu SUA, iar replica Ankarei ar fi fost probabil limitată în acest
caz.
Aceasta ipostază ar fi fost indezirabilă, altfel Turcia risca să rămână
«descoperită» la Washington, conform declaraţiei lui Faruk Loğoğlu, un lider al
partidului de opoziţie Partidul Poporului Republican (CHP) şi fost ambasador al
Turciei în SUA, mai cu seamă de când Turcia a pierdut lobby-ul Israelului după
evenimentul din mai 2010, după criticile lui Erdoğan şi susţinerea Hamas-ului.

Separat de taxonomia a ceea ce a fost/este corect/incorect în istorie sau

contemporaneitate (şi oricum relativ în lipsa unor perspective din mai multe
părţi), pentru analiza strategică este relevant pragmatismul conjugat cu interesele
naţionale ale statelor, iar în disputa recunoaşterii genocidului armean, subiectul a
devenit unul multinaţional, implicând mai mulţi actori, şi cu varii implicaţii
regionale de-a lungul timpului.
O retrospectivă în istoria ultimilor ani aminteşte de demersul preşedintelui
francez Nicolas Sarkozy din 2012 de a acţiona mai ambiţios, propunând
guvernului său să pregătească un proiect de lege prin care s-ar pedepsi orice
formă de negare a existenţei genocidului armean, propunere trecută de ambele
camere ale Parlamentului, dar finalmente respinsă de Curtea Constituţională.
Evenimentul a marcat o tensionare progresivă a relaţiilor Turciei cu Franţa, care
deja condamnase oficial genocidul.
Privit totul într-o cheie mai largă, la acea dată Turcia încă miza să închidă câteva
capitole de negociere pentru accederea ca membru în cadrul UE, iar principalii
oponenţi sau sceptici ai aderării erau Franţa şi Germania. Tema polemicii asupra
genocidului armean servea ca plafon pentru preocupări mai pragmatice ale
Franţei, care, alături de Germania, era suspectată de frica apariţiei unui
prezumtiv pol economic la periferie în cadrul UE, problema reprezentării
Turicei aproape egale numeric cu a Germaniei în Parlamentul European sau
boom-ul demografic turc, după estimările de la acea dată. Turcia acuza atunci
presiunile diasporei armene din Franţa, printre care se regăseau şi magnaţi ai
trusturilor media, apropiaţi ai cercurilor politice franceze.
Privitor la Rusia, sprijinul constant şi vizita lui Putin la Erevan pare a intra în
logica geopoliticii, în pofida asigurărilor analistului politic Serghei Markedonov
că este cinic să apreciem prezenţa lui Putin la Erevan ca o confimare a
manevrelor geopolitice.
Armenia găzduieşte trupe ruse pe teritoriul său şi constituie cel mai loial aliat
din regiune. Prin aportul acesteia, Rusia a putut menţine Georgia înconjurată,
atât la nord cât şi la sud, şi s-a putut interpune în regiune valorificându-şi
importanţa militară, politică, dar şi de zădărnicire a eforturilor de aplanare a
conflictelor dintre Azerbaidjan şi Armenia sau Turcia şi Armenia.
Azerbaidjanul, stat cu economie expansivă alimentată de petrol şi gaze, strâns
legat etnic şi lingvistic de Turcia, de importanţă strategică pentru SUA şi Turcia
în regiune, persistă într-o duşmănie deschisă cu Armenia, prin prisma regiunii
centrifuge Nagorno-Karabah.
Astfel, înconjurată de ţări pentru care contactele sale diplomatice sunt îngheţate,
Armenia a mizat pe sprijinul Rusiei şi a cultivat o relaţie mai strânsă cu Iranul,
ca o contrapondere la Azerbaidjan şi transformările economice pe ruta Est-Vest.
Ambivalenţa ocazională a acestui stat mic, lipsit de avânt economic, se justifică
prin nevoia de pragmatism inserată politicii externe, fiind singura alternativă la
supravieţuire statală.

Mizând pe Moscova, refuzând acordul de asociere la UE, a acceptat totodată

sprijin economic din partea SUA şi Europa, programe de burse şi a susţinut
emigraţia masivă către Occident. Armenia a încercat să-şi maximizeze
potenţialul de joc pe harta Caucazului de Sud, neavând alternative.
Condiţionările regiunii au favorizat în timp statornicirea unei numeroase
diaspore armene, care a acţionat ca un actor non-statal pentru recunoaşterea
genocidului, consecvent şi cu impact asupra elitelor politice din statele
europene. Diaspora armeană s-a dovedit suficient de percutantă pentru a afecta
politica internaţională a Turciei în prezent.
Cu toate acestea, faptul că doar 22 state din 70 cu diaspora armeană au admis
genocidul, iar o conciliere cu Turcia încă nu a fost atinsă, se datorează parţial
chiar şi diversităţii în abordarea soluţiei. Raffi Bedrosyan, jurnalist şi pianist
armean stabilit în Canada, pledează într-un interviu acordat agenţiei Al-Monitor
pentru un dialog direct cu Turcia pe viitor, şi nu prin presiunile exercitate asupra
ei de terţi, întrucât ar fi astfel lăsat spaţiu unor noi şi false eforturi ale guvernului
turc în ideea reconcilierii.
Kevork Oskanian, cercetător la Centrul de studii ruse, eurasiatice şi europene al
Universităţii Birmingham, indică tocmai opiniile disparate ale diasporei din
regiuni şi contexte sociale diferite, amintind că cea mai bine dezvoltată şi unită
comunitate post-genocid de armeni se află în Levant, Siria fiind considerată a
doua patrie pentru armeni.
O poziţie paradoxală, dar justificabilă prin dicţionarul strategic, a afişat-o
Israelul, apărător al ideii de Holocaust evreiesc. Un număr semnificativ de
academicieni şi artişti evrei au semnat o petiţie solicitând guvernului de la Tel
Aviv să recunoscă genocidul armean, faţă de care guvernul a demonstrat
reţinere.
Purtătorul de cuvânt al ministrului de Externe Emmanuel Nahshon a prezentat
poziţia oficială: „poziţia Israelului nu s-a schimbat. Suntem atenţi la teribila
tragedie a poporului armean (...) şi ne exprimăm empatia şi solidaritatea.
Majoritatea eforturilor comunităţii internaţionale trebuie să fie concentrate pe
prevenirea tragediilor umane pe viitor”.
Deşi subiectul părea intangibil în perioada bunelor relaţii Turcia-Israel, acum
subiectul a rămas tot tabu, deşi relaţiile dintre cele două state a avut de suferit,
inclusiv susţinerea Turciei la Casa Albă. Aşadar speculaţiile pot depăşi
argumentele ce indică Turcia şi să ne pot îndrepta către Iran, ca sursă
motivaţională a poziţiei Israelului faţă de genocidul armean.
Riscuri:
În chestiunea recunoaşterii genocidului armean, ceea ce se constituie ca risc
pentru unii, poate reprezenta un avantaj pentru alţii. Părţile supuse riscurile sunt
în primul rând Armenia şi Turcia şi, în subsidiar, stabilitatea şi securitatea
regională, situaţie însă ce favorizează Rusia şi îi potenţează spaţiul de manevră
în Caucazul de Sud.

Turcia, dacă continuă pe direcţia antagonizării cu Armenia şi cu poziţionărilor

unor state europene, riscă o degradare progresivă a relaţiilor sale cu Occidentul
şi pierde nişte şanse de fluidizare economică în regiune, în condiţiile în care
expansivitatea policii sale externe către Orientul Mijlociu şi Asia Centrală, de la
debutul mandatului lui Davutoğlu la Externe, nu mai pot fi reflectate în sensul
dorit. Războiul civil din Siria, apariţia grupului auto-intitulat Stat Islamic,
convulsiile generalizate din Orientul Mijlociu, apoi orizontul unei politici
externe mai independente a statelor central-asiatice şi proiecţiile economice ce
nu ţin neapărat de „fratele mai mare” turc şi supuse presiunii ruse s-au cumulat
nefericit cu neputinţa sau indecizia Turciei de a acţiona eficient pentru
menţinerea stabilităţii şi securităţii chiar la graniţele sale sudice şi cu înrăutăţirea
situaţiei economice interne.
În aceiaşi termeni, Ankara riscă o izolare politică cel puţin parţială pe chestiunea
apărării drepturilor şi libertăţilor omului, iar dacă singularitatea Turciei
punctează doar la electoratul intern, pe fondul discursului naţionalist, susţinerea
unei astfel de atitudini pe plan internaţional este ceva diferit. Exceptând
prudenţa lui Obama şi evitarea de către unele state a admiterii ferme a
genocidului, doar câteva organizaţii islamice din SUA şi Canada au fost mai
vocale susţinând punctul de vedere al Ankarei, precum Consiliul Organizaţiilor
Musulmane din SUA sau grupuri similare la Toronto, la rândul lor criticate
pentru promovarea exclusivă a intereselor islamice şi nu a drepturilor
fundamentale ale omului.
Astfel, atât Armenia cât şi Turcia, persistând într-o inamiciţie contraproductivă
cu relaţii diplomatice îngheţate, riscă să rateze o serie de oportunităţi pe care
proximitatea geografică le-ar oferi. Concomitent, o dezgheţare a relaţiilor turco-
armene ar forţa alţi jucători în regiune să-şi ajusteze poziţiile şi le-ar diminua
influenţa.
Moscovei, care are interesul de a întreţine starea conflictuală în ecuaţia
Armenia-Azerbaidjan-Turcia şi încercuirea Armeniei de potenţiali inamici,
fiindcă altfel ar risca îndepărtarea unui pion mic dar deosebit de important în
regiune, i-ar fi diminuată capacitatea de negociere şi exercitarea presiunii asupra
a trei actori: Turcia şi Azerbaidjan, pe de o parte, mai ales pe zona proiectelor
energetice care depăşesc cu mult zona Caucazului, şi Georgia pe de altă parte,
fiindcă Tbilisi s-ar găsi eliberată de o povara pro-rusă la sud.
În plus, o îmbunătăţire a relaţiilor turco-armene ar avea repercusiuni directe
asupra conflictului din Nagorno-Karabah - fie Turcia s-ar putea interpune ca
mediator direct interesat şi acceptat inclusiv de către Azerbaidjan, fie, într-un
scenariu mai puţin probabil, s-ar genera mici breşe în relaţia de succes azero-
turcă. Totuşi, impulsionarea economiei Armeniei către estul Anatoliei, şansa de
a fi inclusă pe ruta unui coridor energetic ar spori poate şansele unor concesii de
partea armeană legat de ce a fost reperat ca „încălcarea integrităţii teritoriale a
Azerbaidjanului”.

Fie şi în lipsa recunoaşterii genocidului, paşi de bunăvoinţă spre normalizarea

treptată a relaţiilor ar putea aduce beneficii:
- deschiderea a noi puncte de trecere a frontierei între Armeniei şi estul
Turciei ar creşte comerţul local, după cazul Ciprului;
- o libertate sporită a circulaţiei bunurilor şi serviciilor ar conduce spre
creştere economică implicită de ambele părţi, în speţă pentru sectoarele
comerciale şi de investiţii turce care, progresiv, ar permite Ankarei să-şi
concentreze agenda pozitiv şi mai angajat asupra regiunii;
- negocierea conexiunilor de cale ferată sau zboruri de linie directă cu
Erevan ar reduce costurile şi elimina monopolul companiei aviatice ruse
Aeroflot care face conexiunile;
- spaţiu pentru:
o negocieri în includerea Armeniei pe ruta unor proiecte energetice
via Caucaz, ce i-ar reduce acesteia dependenţa exclusivă de Rusia şi
Iran (în situaţia în care Iranul nu va fi cooptat într-o formulă de
inspiraţie occidentală ca TANAP şi ar muta jocul pro-vest); sau
o sursele de energie locală, estul Anatoliei putând fi alimentat prin
hidrocentrala din Armenia;
- cultivarea metodelor soft de depăşirea a unui prag psihologic dintre cele
două state, odată ce măcar incipitul unui consens a fost atins asupra
evenimentelor din 1915, şi tatonarea, în consecinţă, pe nivelul diplomaţiei
culturale şi chiar cea a sportului.
Dacă sintagma “dar dacă...” nu îşi va găsi totuşi concretizare în viitor, riscul
relaţiilor îngheţate va favoriza cel mai probabil Federaţia Rusă, care a cultivat
politic, militar, dar şi pe căi informaţionale, eforturi de congestionare a relaţiilor
pe linia Turcia-Armenia-Azerbaidjan.
Pe termen scurt şi mediu, este de aşteptat ca dihotomia Ankara-Erevan să
persiste. Este puţin probabil ca din partea Armeniei concesiile privind
poziţionarea Turciei faţă de genocid să se diminueze oficial, leadership-ul de la
Erevan declarând în aprilie a.c. că „nu va exista reconciliere fără acceptarea
trecutului”, fiindcă aspectul înglobează un secol în care istoria şi frustrările s-a
putut înrădăcina adânc în mentalul colectiv al mai multor generaţii.
Singurele diminuări de ton în sensul încălzirii bilateralismului se pot produce
dacă conjunctura geopolitică sau atractivitatea perspectivelor pro-Turcia ar forţa
mâna Armeniei să nu depindă exclusiv de Rusia. În glosarul relaţiilor
internaţionale, situaţia se defineşte deocamdată ca un joc cu sumă zero, unde
încă nu-şi face loc şansa câştigurilor relative.
Turcia refuză categoric admiterea genocidului, iar Armenia nu doreşte să facă
deocamdată paşi spre reconciliere în lipsa admiterii „cuvântului magic”, mai
ales acum când presiunea internaţională asupra Turciei s-a intensificat.

Dincolo de aclamarea drepturilor şi libertăţilor omului sau a stabilităţii regionale

regăsite adesea în exprimări diplomatice câteodată plate, realpolitik-ul se va
menţine în contextul actual pe agenda unor state ca SUA, ce va evita, printre
altele, etalarea cuvântului „genocid” - probabil până când contextul geopolitic
va fi semnificativ mai relaxat pentru a nu miza atât de mult pe flancul turc, ceea
ce cu certitudine nu se va produce pe termen scurt. Turcia rămâne pilon sigur al
frontului estic al NATO, un stat-tampon în faţa unei agresiuni din partea Statului
Islamic sau prezumtiv actor activ în combaterea lui, un nod de reţea ce absoarbe
principalele rute sau proiecte de rute energetice pentru Europa, cu influenţă şi
asupra Mediteranei de Est, unde Ciprul sau Grecia pot cădea în mrejele
Moscovei.
După cum bine aprecia un comentator american, totul ar fi fost altfel în
raportarea administraţiei Obama faţă de centenarul armean dacă 2015 ar fi fost
un an electoral.
Totuşi, un trend pozitiv apreciat chiar şi de SUA pare să se instaleze timid în
favoarea unei reconcilieri progresive între Turcia şi Armenia. A existat deja o
propunere din partea lui Erdoğan de creare a unei comisii comune pentru
dezbaterea subiectului din punct de vedere istoric, punând la dispoziţie arhivele
statului, deşi pesimismul nu oferă şanse prea repede unui consens între cele două
părţi.
Preşedintele Sargsyan a punctat recent un aspect cheie, ce poate va face
diferenţa în timp, şi anume necondiţionarea ca Turcia să recunoască formal
termenul de genocid. Apoi, în 2014, Erdoğan şi Davutoğlu au exprimat
înţelegere pentru statul armean şi au accentuat dorinţa reclădirii unor bune
relaţii, ţinând să compenseze psihologic măcar în faţa comunităţii internaţionale.
În plus, în Turcia se ridică şi voci din sânul societăţii civile sau mass-media ce
critică discriminarea religioasă şi etnică, şi susţin că reconcilierea cu Armenia
este un pas pe care Turcia trebuie să-l parcugă pentru a îndrepta greşelile
guvernărilor din trecut.
La modul simbolic, o depăşire a tensiunii în relaţiile turco-armene ar contribui
major, pe post de exemplu, pentru alte state ce trebuie să se împace cu istoria şi
să înveţe să depăşească crize. Istoria ne învaţă că au existat şi conflicte depăşite
în timp cu succes– gândirea strategică inspirată de SUA pe pilonii
liberalismului, după al doilea război mondial, în încercarea de a transforma foştii
inamici în potenţiali prieteni; lungul proces de reconciliere ce a succedat
apartheid-ului din Africa de Sud; coeziunea statală atinsă cu eforturi în Rwanda,
accentuând tradiţiile culturale indigene; acceptarea istoriei sângeroase dintre
Argentina şi Chile şi conjugarea eforturilor de a oferi publicului adevărul istoric.
Oscilarea între răspunsurile la două întrebări va persista deocamdată - în noua
ordine geopolitică cu actori în transformare, „ne raportăm prezentul la trecut?”
sau „ne raportăm prezentul la viitor?”

Din punctul de vedere al deciziei strategice, România îşi poate concentra

eforturile pentru a se implica mai vocal şi vizibil în echipa de negociatori sau
mediatori ce va gestiona dezamorsarea neînţelegerilor dintre Turcia şi Armenia,
ca parte direct interesată de stabilitatea din bazinul Mării Negre şi de securitate,
insistând nu atât pentru disensiunile generate în jurul terminologiei asupra
genocidului armean, cât pe stringenţa unor proiecte mult mai ample (în formula
trans-continentală) care, marşând pe formule win-win, ar minimaliza disputele
istorice şi ideologice, acoperind însă nevoi economice şi de cooperare.
Eforturile ar fi valabile şi pentru conflictul temporar îngheţat din Nagorno-
Karabah, iniţiativele române ar putea înainta pe partea de lobby al unui principiu
activ al medierii – evidenţierea beneficiilor mult mai mari pentru părţile angajate
în conflict, în situaţia unui acord, decât cele pe care le au staţionând în tensiunile
curente.
10. Georgia : întâlniri la Kiev şi Luxemburg, vizite belaruse la Tbilisi

Andreea-Paula Ibănescu
Evenimente:
Luni, 20 aprilie a.c., ministrul de Externe al Georgiei, Tamar Beruchaşvili, s-a
întâlnit cu omologii săi din cele 28 de state membre UE la reuniunea
ministerială a Parteneriatului Estic, la Luxemburg. O întâlnire separată a
grupului „Prietenii Georgiei” a fost organizată de ministrul slovac de Externe
Miroslav Lajčák, cu participarea Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri
Externe şi Politică de Securitate, Federica Mogherini, precum şi a comisarului
european pentru Politica de Vecinătate şi Negocieri pentru Extindere, Johannes
Hahn. Potrivit ministrului Lajčák, aceasta a constituit o bună ocazie de a discuta
despre aşteptările Georgiei de la Parteneriatul Estic pentru summitul de la Riga,
ce va avea loc între 21-22 mai a.c., cu accent pe liberalizarea regimului de vize
pentru spaţiul Schengen, aspect ce va depinde însă şi de raportul Comisiei
europene.
Ministrul de Externe leton Edgars Rinkēvičs a apreciat ulterior întâlnirii că
Georgia este printre primele state ale Parteneriatului Estic în parcurgerea
reformelor şi că ”progresul Georgiei pentru planul de liberalizare a vizelor ar
trebui să primească consideraţia aferentă la summitul de la Riga”. În cadrul
aceleiaşi întâlniri au fost de asemenea incluse subiectele referitoare la securitatea
şi stabilitatea Georgiei, în contextul manevrelor militare şi politice din ultimul
an ale Rusiei.
Tot pe 20 aprilie a.c., purtătorul de cuvânt al Parlamentului georgian, Davit
Usupashvili, s-a întâlnit la Kiev cu omologul său ucrainean Volodymyr
Groysman pentru a discuta asupra modurilor de intensificare a cooperării
bilaterale şi multilaterale în faţa „provocărilor comune”. După cum purtătorul

de cuvânt al Verkhovna Rada sublinia, „relaţiile noastre sunt prieteneşti, iar noi
ne confruntâm cu aceleaşi provocări. Asta ne uneşte. Suntem pregătiţi să
cooperăm, să ne aprofundăm relaţiile, să ne coordonăm acţiunile în arena
internaţională”. Acesta a precizat că s-a avut în vedere şi propunerea Georgiei
de a institui o conferinţă anuală pentru juriştii din Georgia, Republica Moldova
şi Ucraina, cu participarea statelor UE. Delegaţia Georgiei a inclus şi
reprezentanţii comisiilor parlamentare pentru afaceri externe şi integrare
europeană, care marţi, 21 aprilie, s-au întâlnit şi cu premierul Ucrainei, Arseni
Iaţeniuk, având în vedere aceleaşi subiecte de interes comun.
Între 23 şi 24 aprilie a.c. a avut loc prima vizita oficială la Tbilisi a preşedintelui
Republicii Belarus, Alexander Lukaşenko, care s-a întâlnit cu omologul său
georgian Giorgi Margvelaşvili şi cu premierul Georgiei, Irakli Garibaşvili.
Lukaşenko sublinia, adresându-se omologului său georgian, că „noi nu avem
neînţelegeri politice - nici cu fostul preşedinte (Mikhail Saakaşvili), nici cu
actualul - fiindcă voi ne-aţi sprijinit mereu în Vest”. Iar preşedintele
Margvelaşvili a adăugat că, „deşi relaţiile Georgia îşi întăreşte relaţiile
economice cu UE, iar Belarusul pe cele cu Uniunea Vamală (Eurasiatică), noi
credem că această evoluţie nu trebuie să îngrădească cumva relaţiile noastre
bilaterale, ci dimpotrivă, să ofere potenţial economiilor georgiană şi belarusă”.
Vizita considerată simbolică a preşedintelui belarus a adus în discuţie şi
subiectele ce preocupă în mod special partea georgiană, şi anume
nerecunoaşterea independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud, nevoia de
„normalizare a relaţiilor Georgia-Belarus-Rusia” şi extinderea cooperării
economice. De altfel, cu o zi înainte, pe 22 aprilie, s-a desfăşurat la Tbilisi un
forum de afaceri între părţile belaruso-georgiene, în cadrul căruia s-au semnat o
serie de înţelegeri menite a stimula comerţul bilateral până la 200 milioane
dolari anual, ceea ce ar reprezenta un progres faţă de schimbul comercial total
estimat la 50 milioane dolari în 2014.
Semnificaţii:
Evenimentele din această săptămână constituie mostre ale eforturilor
generalizate ale Georgiei de consolidare a unui trend în general pro-european
(vizita la Luxemburg), de căutare a unor formule de stabilitate regională şi
cooperare (vizita lui Lukaşenko la Tbilisi, vizita la Kiev) şi de identificare a unui
factor echilibrant pe post de partener, inclusiv prin localizarea unui inamic
comun (vizita la Kiev).
Cu privire la vizita lui Lukaşenko, ceea ce Georgia a auzit ce avea nevoie să
audă, şi anume poziţia de nerecunoaştere formală din partea republicii Belarus,
aliat şi ”frate mai mic” al Rusiei, a independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud.
Întrebat pe de presă, preşedintele Belarusului a ţinut să puncteze „poziţia
noastră rămâne neschimbată, altfel nu am fi venit deloc”.
Speculaţiile care roiesc în jurul acestei vizite, dincolo de nevoia de alternative
comerciale a Georgiei şi Belarusului şi de schimburile care să susţină

dezvoltarea economică a ambelor state. Ele se referă la tatonarea terenului de

către preşedintele pentru o mediere efectivă oferirea unui format de negociere
între Georgia şi Federaţia Rusă la Minsk, aşsa cum s-au desfăşurat negocierile
privind Ucraina. Ipoteza ar fi întărită şi de precizările lui Lukaşenko în sensul că
„relaţiile între Georgia, Belarus şi Rusia trebuie normalizate (..) pentru a putea
trăi în aceeaşi familie, aşa cum a fost odată”, precum şi că „neînţelegerile la
nivel politic trebuie combătute (..) şi trebuie parcurşi paşi concreţi”.
Cu toate acestea, consilierul prezidenţial Tengiz Pkhaladze a subliniat suficient
de ferm, în aceeaşi zi a conferinţei, că speculaţiile legate de organizarea unor
discuţii la nivel înalt incluzând Rusia sunt „fără noimă”, în condiţiile în care
„nu există voinţă politică să fie parcurşi paşi concreţi spre retragerea trupelor,
reîntoarcerea persoanelor dislocate, retragerea recunoaşterii (independenţei
Abhaziei şi Osetiei de Sud) sau alţi paşi de pe urma cărora Georgia să poată
beneficia”.
Ceea ce face simbolică vizita preşedintelui Alexander Lukaşenko la Tbilisi este
şi contextul tensionat din regiune, dar şi faptul că relaţiile Georgiei cu Republica
Belarus au fost destul de reci în perioada preşedintelui Mikhail Saakaşvili. Ba
chiar în 2006, leadership-ul de la Tbilisi condamna alegerile prezidenţiale de la
Minsk ca fiind „nedemocratice”. Evenimentul care a dus spre o metamorfozare
lentă a poziţionărilor şi spre o relaţie mai apropiată a fost războiul ruso-georgian
din august 2008 şi eforturile Georgiei de a căuta asigurări pentru
nerecunoaşterea din partea Belarusului a independenţei regiunilor sale
secesioniste. Se presupune că Lukanşenko lua în calcul şi posibilitatea
recunoaşterii acestor republici centrifuge în 2009, însă diversele calcule politice
l-au determinat să renunţe. Sub coroloarul Moscovei, Belarusul rămâne un stat
cu aparenţă neutră în această chestiune, care însă lărgeşte disponibilităţile de
negociere ale Moscovei şi posibilitatea de activare a unui prezumtiv „cal troian”,
acolo unde va fi cazul.
Vizita de la Luxemburg vine ca o reiterare de parcurs a angajamentelor euro-
atlantice ale Georgiei, prin prisma unei nevoi de reconfirmare a sprijinului din
partea statelor europene pentru summitul de la Riga din 21- 22 mai, dar şi pentru
problemele de securitate cu care Georgia se confruntă în contextul mişcărilor
expansioniste ale Rusiei, prin anexarea Crimeei şi tratatele de alianţă semnate cu
regiunile separatiste georgiene. După cum preciza ministrul de Externe
Beruchaşvili, întâlnirea a fost o „probă clară că Georgia beneficiază de sprijin
masiv” şi că Georgia este considerată dintre cele mai de succes state ale
Parteneriatul Estic în promovarea reformelor.
În cadrul unei conferinţe de presă comune de după întâlnirea cu miniştrii de
Externe ai Georgiei, Danemarcei şi Suediei, ministrul de externe al Poloniei,
Grzegorz Schetyna, a amintit de un sondaj derulat în Georgia în luna martie a.c.,
care relevă apetenţa euro-atlantică a georgienilor, cu 90%, ceea ce ar adăuga
greutate simbolică sporită cooperării Georgia-Uniunea Europeană. În pofida
unor elemente ce caută să promoveze euroscepticismului în societate georgiană

(ajutate şi de către Rusia), deocamdată optimismul legat de perspectiva

securităţii şi redresării economice via UE este ridicat.
Un exemplu local în acest sens, la frontiera dintre prosperitate şi politică, este
ilustrat printr-un interviu acordat de Archil Vekua pentru The Georgian Journal.
Vekua este un om de afaceri ce deţine, alături de investitori ruşi, compania
Betachi din Zugdidi, oraş principal al provinciei georgiene Samegrelo.
Compania procesează nuci, migdale şi fructe uscate pentru export. Printr-un nou
proiect se urmăreşte preluarea nişei de export a Rusiei către Europa, în condiţiile
în care sancţiunile impuse Rusiei au exlus-o aproape de pe piaţa europeană. Deşi
compania a pornit în parteneriat cu ruşii, Vekua subliniază că, „atunci când rata
de schimb a dolarului creşte, exporturile ruse se diminuează, similar
transferurilor de bani din regiune”. Aşadar, se consideră că pentru georgieni nu
este timp de consideraţii morale, întrucât oportunitatea conectării directe cu
Europa este mult prea atractivă şi „trebuie atinsă în timp util”.
În sensul celor de mai sus pot fi înţelease mai facil şi întâlnirile la nivel înalt
ucraineano-georgiene de la Kiev, unde subiectele principale abordate au vizat
„combaterea agresiunii” şi coordonarea paşilor „împreună spre Europa”,
urmărind instituirea unei conferinţe anuale în care Republica Moldova să fie
activă, la rându-i. Rezumativ, uzitând o sintagmă proverbială, demersurile
regionale ale Georgiei vorbesc despre cum „duşmanul duşmanului meu este
prietenul meu”, cultivând anticipativ relaţii din ce în ce mai apropiate cu statele-
victimă ale expansionismului rus. Aceasta concomitent cu nevoia exprimată de a
îmbrăţişa protecţia Europei şi a NATO, precum şi potenţiala securitate şi
bunăstare ce ar decurge dintr-o cooperare extinsă, inclusiv cu vecinii mai
apropiaţi non-UE, precum Ucraina sau Republica Moldova.
Riscuri:
Riscul major la care Georgia se raportează în regiunea tensionată a Caucazului
de Sud are un nume - Rusia. Prezenţa militară rusă, manevrele recente din
Districtul Militar de Sud, tratatele de alianţă cu Abhazia şi Osetia de Sud
justifică suficient temerile georgienilor faţă de o potenţială nouă intervenţie a
Rusiei pe teritoriul georgian, invocând „provocări” şi protecţia populaţiei, aşa
cum s-a petrecut în 2008. Când preşedintele Saakaşvili reclama agresiunea
împotriva Georgiei, tancurile ruse parcurgeau deja tunelul Rokhi spre Osetia de
Sud.
Însă Georgia se confruntă şi cu riscuri interne, chiar dacă de mai mic impact,
care o pot vulnerabiliza şi mai mult în faţa unei imixtiuni a Moscovei, dar o pot
şubrezi şi independent de existenţa vreunui puseu intervenţionist al Rusiei şi
care pot fi, în orice caz, „ajutate” de către structurile putere soft ale Moscovei. În
primă linie sunt şomajul şi inflaţia în creştere şi situaţia de regres economic a
Georgiei. Sunt un semnal de alarmă care a adus proteste în stradă pentru demisia
guvernului Garibaşvili.

Pe de altă parte, sciziunea politică şi diferendele privind soluţiile nu ajută.

Opoziţia poate fi separată în două mari curente – cel dintre care fac parte
apropiaţi ai Moscovei (precum Nino Burjanadze, liderul Mişcării Democratice,
care declara pe 15 aprilie a.c. că „populaţia noastră nu va putea aştepta (o
redresare) până în 2017, darămite până în 2030”). În cealaltă parte a opoziţiei
sunt cei cu viziune euro-atlantică, foarte vocali împotriva guvernului, ca fostul
ministru al Apărării (2012-2014), Irakli Alasania. Partidul din care acesta face
parte, Georgia Noastră-Democraţii Liberi, a reprezentat unul dintre cele trei
partide fondatoare ale coaliţiei de guvernământ Visul Georgian. Înlocuit de
prim-ministrul Garibaşvili cu Mindia Janelidze, acesta face parte acum dintre
aprigii critici ai guvernului, acuzând într-un interviu pe 23 aprilie că Georgia
suferă de „eroziunea instituţiilor statului (...) iar Garibaşvili nu este decât un
prim-ministru formal, deciziile sunt luate tot de Bidzina Ivanişvili”.
Un alt risc exogen la adresa securităţii Georgiei ţine de racolarea tinerilor
georgieni în rândul soldaţilor grupării auto-intitulate Statul Islamic. Mass-media
georgiene au semnalat tot mai frecvent, în martie-aprilie a.c., cazuri de racolare
atât din regiunea Pankisi, cu populaţie majoritar musulmană şi învecinată cu
Cecenia şi Daghestanul, cât şi din regiunea georgiană Adjaria, preponderent
creştin-ortodoxă. De aici tineri iau calea Siriei, sunt convertiţi la islam şi
întregesc batalioanele Statului Islamic. Problema terorismului transnaţional
atinge aşadar şi Georgia ducând la perspectiva sumbră a reîntoarcerii acestor
luptători în ţara natală şi crearea de nuclee teroriste pe teritoriul georgian. Acesta
ar putea deveni o bombă cu ceas, dacă statalitatea Georgiei şi perspectivele
economice nu vor fi suficient de închegate încât să nu lase loc de vulnerabilizări
interne.
Precum denotă şi evenimentele săptămânii în curs, Georgia îşi va coordona pe
mai departe eforturile de a-şi asigura un „cordon sanitar” de aliaţi, parteneri
economici şi militari atât în proximitatea regională, cât şi printre cei de la vest
de Marea Neagră.
Factorul rus va ramâne principala preocupare externă şi motivaţie pentru
demersurile georgiene. După cum situaţia de teren o indică, Rusia poate
momentan exercita control asupra întregului spaţiu aerian prin sisteme de
rachetă amplasate la bazele din Gyumri, Abhazia, în vecinătatea Mării Negre.
Temerea faţă de combativitatea Moscovei ar fi şi mai justificată dacă relatările
Wikileaks se confirmă - un acord secret ce a existat între Rusia şi Israel în 2010,
prin care Rusia se angaja să nu livreze rachete S-300 Iranului şi să plătească 1
miliard de dolari Isrealului pentru tehnologia dronelor de spionaj, utilizabile
împotriva forţelor tereste georgiene. În schimb, Moscova ar fi cerut ca Israelul
să oprească furnizarea către Georgia a sistemelor de rachete Spyders şi LAR-
160, resimţite dur de soldaţii ruşi în 2008.

Speranţele Georgiei se îndreptă în acest context spre stabilirea unui centru de

antrenament NATO pe teritoriul său până la finele lui 2015 şi căutarea unor
formule care să compenseze sincopele atinse cu alţi colaboratori pe plan militar.
Speranţele sunt legate şi de un posibil acord ce încă poate fi atins cu Franţa
pentru achiziţionarea unor componente pentru un sistem anti-aerian defensiv ce
ar putea proteja suveranitatea aeriană a Georgiei oriunde în interiorul graniţelor.
Deşi ministrul georgian al Apărării, Mindia Janelidze, precizează că nu a fost
semnată nicio înţelegere, se pare un memorandum fost deja redactat, după ce şi
preşedintele francez şi-a confirmat sprijinul pentru Georgia la summitul NATO
din Ţara Galilor. În sens larg, tocmai loialitatea de parcurs a Georgiei în
Parteneriatul Estic poate fi o garanţie suplimentară care să atragă sprijin politic,
inclusiv pentru achiziţionarea acestor componente militarea din state europene.
După cum aprecia şi Irakli Alasania legat de riscul factorului rus pentru
securitatea Georgiei, „o relaxare în relaţia tensionată dintre aceste două state
va fi posibilă doar într-o epocă post-Putin”.
Condiţionat astfel, nivelul înalt de alertă al Georgiei faţă de manevrele Rusiei se
va menţine pe viitor, iar accentul va fi pus pe consolidarea parteneriatelor
alternative, îmbrăţişarea protecţiei UE şi a NATO, pledarea cauzei statelor
supuse imixtiunii ruse din Europa (Ucraina sau Republica Moldova), dar şi pe
bunăstarea şi stabilitatea ce ar deriva din extinderea cooperării cu statele din
regiune, fără sau sub auspiciile euro-atlantismului.
11. Recomandările SUA cu privire la disputa politică din Macedonia

Adrina Barbu
Evenimente:
Un oficial al Departamentului de Stat al SUA a declarat, cu ocazia unei vizite în
capitala Macedoniei, că guvernul macedonean trebuie să abordeze şi problema
acuzaţiilor îndreptate împotriva sa, relevate de înregistrările făcute publice de
către liderul opoziţiei, Zoran Zaev. Până în momentul de faţă nu a demarat nicio
investigaţie pentru a se confirma sau infirma aceste acuzaţii. Mai mult decât atât,
liderului opoziţiei i-a fost intentat un proces în care este acuzat de şantaj şi de
faptul că a divulgat informaţii secrete.
Vizita reprezentantului american vine şi în contextul în care cele două runde de
negocieri între politicienii aflaţi la putere şi cei din opoziţie, mediate de
reprezentanţi ai UE, nu au conturat niciun rezultat până în prezent, iar criza
politică pare să se adâncească la nivelul statului macedonean.
Context:

La data de 31 ianuarie 2015, premierul Gruevski a ieşit public la televiziunea

naţională, unde a declarat că liderul opoziţiei Zoran Zaev îl ameninţă cu
publicarea unor documente compromiţătoare, dacă nu demisionează. În
discursul său de la televiziunea publică, premierul Macedoniei, Nikola Gruevski,
l-a acuzat pe Zaev că, în cursul întâlnirilor de anul trecut, liderul Uniunii Social-
Democrate din Macedonia (SDSM) a încercat să-l şantajeze cu scopul de a
organiza alegeri anticipate, spunând că în caz contrar informaţiile pe care le
deţine cu privire la activitatea guvernului vor fi făcute publice, ceea ce ar duce la
demisia întregului guvern.
În ultimele săptămâni, Macedonia a fost zguduită de dezvăluirile privind
interceptările convorbirilor telefonice masive pe o perioadă de mai mulţi ani de
zile. Operaţiunile de supraveghere au vizat peste 20.000 de cetăţeni macedoneni,
inclusiv miniştri, judecători, oameni de afaceri, jurnalişti şi chiar diplomaţi
străini, toate acestea raportate la o populaţie de doar 2 milioane de locuitori.
Faptul că există o mare posibilitate ca guvernul să-şi fi spionat proprii miniştri,
spune multe lucruri despre natura şi gândirea regimului actual din Macedonia.
Conversaţiile înregistrate oferă exemple concludente cu privire la acte de
corupţie săvârşite la cel mai înalt nivel, în nenumărate sectoare. Prim-ministrul
Nikola Gruevski a încercat să arunce vina asupra serviciilor de informaţii străine
pentru interceptările telefonice, fără însă să nominalizeze concret vreunul dintre
acestea şi, de asemenea, l-a acuzat pe liderul opoziţiei, Zoran Zaev, pentru faptul
că ar fi plănuit o lovitură de stat împotriva actualei conduceri. Zaev a fost acuzat
de spionaj şi i-a fost retras paşaportul.
În această dispută politică a intervenit şi Bruxelles-ul, care a încercat să aducă la
masa negocierilor cele două părţi, fără însă vreun rezultat concret în urma celor
două runde de negocieri desfăşurate până în momentul de faţă, ultima având loc
cu aproximativ două săptămâni în urmă.
Semnficaţii:
Adjunctul Secretarului de Stat al SUA pentru Afaceri Europene şi Eurasiatice,
Hoyt Yee, a declarat în cursul unei vizite la Skopje că guvernul macedonean ar
trebui să ia cât se poate de în serios acuzaţiile ce i se aduc în urma lansării în
spaţiul public a scandalului interceptărilor membrilor guvernului. Înregistrările
au fost făcute publice de către liderul opoziţiei Zoran Zaev, acuzat la rândul său
de executivul macedonean de diverse infracţiuni.
„Aceste aspecte necesită răspunsuri şi responsabilitate”, a declarat domnul Yee
după întâlnirea cu prim-ministrul macedonean Nikola Gruevski. „Am cerut
guvernului şi instituţiilor statului să ia acuzaţiile, insinuările şi abuzurile foarte
în serios. Cel puţin la fel de în serios precum sunt luate acuzaţiile împotriva
domnului Zaev”, a adăugat oficialul american.
Liderul social-democrat, Zoran Zaev, a început să dea publicităţii treptat
înregistrări ale conversaţiilor oficialilor guvernamentali în luna februarie,
încercând să demonstreze operaţiunea de supraveghere ilegală în masă

orchestrată de premierul Gruevski. După ce a fost acuzat de tentativă de şantaj,

mai nou, lui Zaev i s-au adus şi acuzaţii legate de dezvăluirea secretelor de stat,
ca urmare a unor interceptări făcute publice recent, în care se discutau anumite
aspecte privind modificări ale achiziţiilor publice realizate de Saso Mijalkov,
şeful serviciului de informaţii.
În vreme ce liderul opoziţiei este nevoit să se prezinte în mod regulat la şedinţele
de judecată, nu există niciun semn că numeroasele acuzaţii îndreptate împotriva
oficialilor din guvern ar fi investigate şi anchetate. Hoyt Yee consideră că
informaţiile relevate de respectivele înregistrări sunt extrem de importante, în
contextul în care acestea ar putea dovedi o serie de acţiuni de corupţie la nivel
înalt.
De asemenea, controlul şi influenţa exercitate de executiv asupra mass-media şi
a sistemului judiciar, precum şi abuzurile electorale sau cele de putere sunt
aspecte ce necesită o atentă investigare, iar în cazul în care se dovedesc a fi reale
trebuie să fie luate măsurile adecvate şi liderii actuali nu ar mai avea ce căuta în
structura de conducere a statului.
Acelaşi reprezentat al statului american i-a cerut lui Nikola Gruevski să
răspundă acuzaţiilor ce i se aduc prin reafirmarea angajamentului său de a urma
calea euro-atlantică, ataşamentul faţă de valorile şi principiile pe care aceasta se
întemeiază, să demonstreze angajamentele faţă de cele mai înalte standarde ale
statului de drept, transparenţă, corectitudine, protejarea libertăţii de exprimare,
independenţă şi justiţie. Cel mai probabil, domnul Yee a venit în vizită oficială
la Skopje pentru a încerca să obţină informaţii de la faţa locului din parte
ambelor tabere, pentru ca ulterior să facă o serie de recomandări pentru
soluţionarea crizei politice interne care macină sfera politică macedoneană de
câteva luni de zile.
Astfel se încearcă satisfacerea dorinţelor tuturor actorilor politici şi realizarea
consensului între aceştia pentru ca activităţile liderilor Macedoniei să se poată
concentra pe construirea şi dezvoltarea unor standarde care să permită aderarea
la structurile euro-atlantice. Înaintea întâlnirii cu Zoran Zaev, oficialul american
a afirmat că spera ca opoziţia să se întoarcă în Parlament cât mai curând posibil,
astfel încât să poată juca rolul democratic care i se cuvine şi care să ducă la
încetarea blocajului şi crizei politce cu care statul macedonean se confruntă.
Riscuri:
În lumina celor prezentate anterior, considerăm că riscurile existente şi cele care
pot fi generate de evoluţia în sens negativ a unei astfel de situaţii, ar fi
următoarele:
• Situaţia de criză politică prelungită din statul macedonean pare să
continue, chiar şi cu implicare din partea UE, care în urma rundelor de
negociere mediate de către oficiali de la Bruxelles nu a putut să aducă
consensul în disputa existentă. Acest lucru nu poate decât să influenţeze

în mod negativ parcusrul european al Macedoniei, care oricum are foarte

multe aspecte de rezolvate.
• Se pare că şi liderii americani au început să facă presiuni asupra
guvernului şi opoziţiei pentru a intensifica eforturile în vederea
investigării cât mai rapide a tuturor acuzaţiilor şi a rezolvării sau măcar
limitării tensiunilor la nivelul sferei politice macedonene. Dacă nici după
vizita pe care oficialul american a întrepins-o în capitala Skopje situaţia
nu se va îmbunătăţi, cu siguranţă că drumul Macedoniei către NATO nu
va ma fi discutat până când actuala situaţie nu va fi remediată, iar forţele
politice vor fi capabile să se concentreze pe realizarea reformelor necesare
pentru aderare.
• Pe de altă parte, există o problemă şi la nivelul serviciilor de informaţii,
care au ajuns să fie folosite ca instrumente politice şi să acţioneze după
bunul plac al părţilor aflate în dispută, dacă situaţia se prezintă în modul
în care o afirmă Zoran Zaev şi premierul Gruevski. Acest lucru este
inadmisibil pentru o ţară ca vizează aderarea la Uniunea Europeană şi
NATO.
Dacă ţinem cont de modul în care au evoluat evenimentele de pe scena politică
din Macedonia în ultima perioadă, probabil că nu vom avea o soluţionarea a
acestei probleme prea curând şi aceasta datorită faptului că prim-ministrul
macedonean nu va renunţa la şefia executivului şi nu se va conforma solicitărilor
opoziţiei, iar Zoran Zaev va continua cu aceste dezvăluiri despre modul în care
ţara este guvernată de către Nikola Guevski.
Nici măcar implicarea UE şi încercarea oficialilor de la Bruxelles de a ajuta cele
două părţi să se aşeze la masa negocierilor pentru a discuta problemele existente
nu a dat rezultate. În mod normal, liderii macedoneni ar trebui să înţeleagă că o
astfel de dispută prelungită ar putea bloca orice iniţiativă de politică externă a
statului, ar conduce la dificultăţi majore în sfera ecnomico-financiară, în special
prin îndepărtarea investitorilor străini, ar putea genera radicalizarea unor grupări
de la nivelul populaţiei, nemulţumite de modul în care evoluează situaţia în ţară,
şi ar risca impulsionarea puternică a migraţiei, problemă care oricum este destul
de acută în Macedonia.
Aşadar, fără o presiune mai puternică din partea UE, SUA, NATO şi a liderilor
oocidentali, considerăm că situaţia nu se va îmbunătăţi deloc. Dimpotrivă,
aceasta va deveni şi mai dificilă, pentru că actuala criză durează de mai bine de
jumătate de an, perioadă în care au apărut noi factori care au tensionat şi mai
mult relaţia dintre liderii guvernamentali şi opoziţie.
Recomandări:
În contextul actual al problemelor cu care se confruntă Macedonia, statul român
nu ar putea decât să ofere recomandări şi alternative pentru soluţionarea

problemelor existente prin intermediul Uniunii Europene, al forurilor de

cooperare regională sau ale unor structuri ale societăţii civile.
12. Coaliţia arabă a anunţat finalul primei etape a operaţiunii din Yemen
Radu Arghir
Evenimente:
Marţi, 21 aprilie, coaliţia statelor arabe a anunţat încheierea primei etape a
operaţiunii din Yemen. Purtătorul de cuvânt al coaliţiei a anunţat că prima etapă
a operaţiunii “Furtună Decisivă” a avut ca obiective înfrângerea Hutiţilor şi
îndepărtarea ameninţării pe care aceştia o reprezintă pentru statele vecine.
A doua etapă, numită operaţiunea „Restaurarea Speranţei”, va combina
eforturile militare cu cele diplomatice şi civile pentru a construi „un viitor stabil
şi sigur pentru Yemen”.
Totuşi, pe teatrul de operaţiuni trecerea la a doua etapa nu s-a făcut vizibilă.
Luptele au continuat, la fel şi campania aeriană. Au fost bombardate inclusiv
obiective militare din apropierea palatului prezidenţial din Sanna’a. Se duc în
continuare lupte majore în Aden şi Taiz şi, cu toate că au fost făcute unele
progrese, rebelii hutiţi au încă o prezenţă considerabilă în centrul şi vestul ţării.
Campania aeriană a distrus armamentul greu al facţiunilor din armata
Yemenului care l-au susţinut pe fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh, dar nu a
afectat foarte mult infanteria.
Au fost iniţiate negocieri, dar hutiţii pun precondiţia opririi raidurilor aeriene, în
timp ce tabăra preşedintelui legitim Mansour Hadi cere dezarmarea hutiţilor -
ambele condiţii greu de îndeplinit. De asemenea, blocada navală din jurul
Yemenului a fost suplimentată cu nave ale SUA.
Decizia a fost anunţată luni de oficiali ai marinei, iar navele americane au
interceptat cu succes mai multe nave civile iraniene care au decis să se retragă.
De asemenea, ONU a ales un înlocuitor pentru trimisul special Jamal Benomar.
Este vorba de Ould Cheikh Ahmed, un diplomat de carieră din Mauritania.
Acesta ar urma să fie confirmat în funcţie pe 27 aprilie.
În tot acest timp, criza umanitară se agravează. La aproximativ o lună de la
începerea campaniei militare, ONU estimează că peste 1.000 de persoane au fost
ucise, din care 550 de civili, şi luptele au generat peste 150.000 de refugiaţi.
Context:
Ascensiunea hutiţilor a început în octombrie 2013. După revoluţia din 2011
aceştia deţineau control total asupra provinciei Sada’a, dar până la acea dată nu
şi-au extins controlul şi în alte zone.
Către finalul anului 2013, salfiştii, o sectă sunită opusă hutiţilor, au strâns o
armată (probabil cu sprijinul Arabiei Saudite) şi au încercat să atace avanpostul

hutit. Hutiţii au lansat un contra-atac şi nu au reuşit numai să respingă ofensiva

salafiştilor, dar au început să înainteze către sud şi să ocupe mai multe teritorii.
Armata a acţionat ca parte neutră şi a mediat armistiţii, dar fără a se implica în
lupte. Totuşi, când hutiţii au ajuns la câţiva km nord de capitală, în guvernoratul
Amran, după ce au învins confederaţia tribală al-Ahmar, cea mai mare din
Yemen, armata a încercat fără succes să-i facă să se retragă.
În urma luptelor, hutiţii au reuşit să învingă forţele armate ale Yemenului,
alungându-le pe acestea din provincia Amran. La aprope un an de la începutul
campaniei şi în ciuda mai multor asigurări că nu vor intra în capitală, la finalul
lunii septembrie 2014 hutiţii au invadat capitala Yemenului, oraşul Sana’a, unde
au ocupat clădiri importante, inclusiv Consiliului Miniştrilor.
De atunci, au păstrat un număr important de luptători în capitală, inclusiv în
apropierea obiectivelor importante, cu scopul declarat de a le păzi. Mai multe
acorduri şi medierea internaţională a permis funcţionarea administraţiei, dar din
punct de vedere militar era evident că hutiţii controlau capitala.
Iar expansiunea grupării nu s-a oprit acolo. Au continuat să se extindă în toate
direcţiile, ocupând oraşe importante cum ar fi Hodeida (14 octombrie 2014), al
doilea port ca mărime din Yemen, important în mod special deoarece este un
terminal pentru exportul petrolului din ţară, şi Ibb (15 octombrie 2014),
îndreptându-se spre Taiz.
Expansiunea acestora a generat rezistenţă sin partea localnicilor fiind formate
miliţii. În anumite zone, inclusiv cu ajutorul AQAP (Al Qaeda din Pensula
Arabică), acestea au reuşit să respingă ofensiva hutiţiţilor.
Această evoluţie a sporit semnificativ susţinerea de care se bucură gruparea
teroristă, una din puţinele forţe din ţară ce încă se mai opune direct hutiţilor.
Cu toate că au mai existat unele fricţiuni între guvern şi hutiţi, aceştia din urmă
au arătat destul de clar că nu sunt dispuşi să preia controlul aspra ţării şi doresc
doar poziţii importante în mecanismul decizional existent deja. Problema este că
preşedintele Hadi s-a opus la unele revendicări ale hutiţilor iar aceştia au răspuns
în forţă, ocupând clădiri oficiale şi răpind funcţionari ai guvernului, acţiuni pe
care acesta nu a mai dorit să le tolereze.
Singura modalitate prin care s-a mai putut opune presiunilor hutiţilor a fost
demisia anunţată pe 22 ianuarie (urmată de cea a premierului). Pentru că nu au
reuşit să negocieze un acord cu celelalte facţiuni din Yemen, pe 6 februarie
hutiţii au dizolvat parlamentul (singura instituţie a statului ce rămăsese, şi
singura ce putea aproba sau respinge demisia preşedintelui) şi au format o
conducere proprie.
Această decizie a dus la organizarea mai multor proteste în centrul şi sudul ţării,
inclusiv în capitală. Zeci de mii de protestatari au cerut retragerea completă a
hutiţilor şi revenirea administraţiei oficiale.
La nivel administrativ, ca răspuns la evenimentele din capitală, mai multe
administraţii locale au anunţat că nu vor mai respecta instrucţiunile guvernului
central până nu se revine la o administraţie independentă (asupra căreia hutiţii să

nu mai aibă influenţă). De asemenea, în sud, secesioniştii au profitat de ocazie

pentru a cere din nou independenţa.
Ar mai trebui menţionat aici că expansiunea hutiţilor a fost facilitată şi de
diviziunile din rândul armatei. O parte considerabilă din armată este încă loială
fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh, iar această facţiune nu a participat la
luptele împotriva hutiţilor.
Ulterior, ca urmare a loviturii de stat din 6 februarie, armata Yemenului s-a
împărţit pe facţiuni, o parte alăturându-se hutiţilor şi cealaltă lui Hadi. Practic,
Armata Yemenului nu mai există ca instituţie unitară.
De asemenea, hutiţii au beneficiat şi de sprijinul Iranului, care a au semnat cu
administraţia din Sana’a (cea nou creată de Hutiţi) un acord în domeniul aviaţiei
civile ce permite până 14 zboruri dus-întors pe săptămână în condiţiile în care
anterior nu existau zboruri directe.
Divizarea din armată s-a extins la nivelul întregii ţări, după ce preşedintele jure
Abdo Mansour Hadi a fugit, pe 21 februarie, din capitală şi s-a refugiat în Aden,
oraş-port din sudul ţării ce a fost capitala Yemenului de Sud înainte de
unificarea ţării. Hadi a fugit din reşedinţa sa din capitală unde a fost reţinut încă
de la demisia sa din 22 ianuarie.
După evadarea lui Hadi, hutiţii au eliberat şi restul membrilor executivului
arestaţi la domiciliu ce rămăseseră loiali lui Hadi (premierul şi o parte din
miniştrii). Aceştia au părăsit capitala, iar premierul a anunţat că nu are de gând
să revină la funcţia deţinută.
Pe fondul acestor evoluţii, protestele şi luptele dintre miliţiile locale şi hutiţi au
continuat în mare parte din Yemen. Cele mai importante proteste au avut loc
Sana’a (capitală) şi Taiz.
Tot pe plan intern, partidele politice din Yemen au anunţat pe 14 martie
formarea unei alianţe naţionale ce are ca scop înlăturarea hutiţilor şi restabilirea
ordinii.
După divizare, comunitatea internaţională a început să îşi aleagă taberele. Ca
urmare instabilităţii, SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Italia, Arabia
Saudită şi Turcia şi-au închis ambasadele din Sana’a şi au retras personalul
diplomatic. SUA şi-a retras ulterior şi forţele speciale din sudul Yemenului.
Mai mult, Arabia Saudită, şi-a mutat ambasada în Aden. De partea cealaltă,
Iranul şi-a menţinut ambasada din Sana’a şi i-a cerut demisia lui Hadi, pentru a
evita o continuare a vărsării de sânge.
În acest context, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie
(S/RES/2201 din 2015) care cere revenirea la procesul de tranziţie început în
2012 (inclusiv retragerea hutiţilor şi încheierea ostilităţilor armate) şi cere
statelor membre (ONU) să se abţină de la intervenţii ce ar putea agrava
conflictul şi instabilitatea. Rezoluţia vine după ce Consiliul de Cooperare din
Golf (CCG) a cerut o intervenţie în Yemen (impunerea de sancţiuni sau chiar o
intervenţie militară).

Mai mult, pe 24 februarie, Consiliul de Securitate al ONU a votat în favoarea

prelungirii pentru încă un an (S/RES/2204 din 2015) a sancţiunilor impuse
conform S/RES/2140 din februarie 2014. Prin această rezoluţie era creat un
comitet ce putea impune sancţiuni economice şi restricţii de călătorie indivizilor
ce sabotau procesul de tranziţie din Yemen.
Până acum, doar Saleh şi doi lideri hutiţi au fost ţinta acestor sancţiuni. O altă
întrunire de urgenţă a Consiliului de Securitate al ONU pe tema Yemen avut loc
pe 22 martie.
Peste toate acestea se adaugă decizia unei părţi a filialei locale a Al Qaeda de
declara loialitate organizaţiei Statul Islamic (decizie ce a creat o filială a ISIS în
Yemen).
A urmat o perioadă de calm relativ în care cele două tabere s-au acuzat reciproc
că sunt ilegitime. După eşecul unor noi încercări de mediere, hutiţii au început
din nou să se deplaseze către sud, cu o ţintă clară - Aden.
De asemenea, aceştia erau ajutaţi de divizii ale armatei rămase loiale fostului
prteşedinte Saleh. Implicarea acestor divizii a devenit evidentă pe 19 martie,
când avioane neidentificate au bombardat palatul prezidenţial din Aden (hutiţii
erau bine echipaţi, dar nu deţineau niciun fel de aeronave).
Raidurile au continuat până pe 21 martie, când au fost respinse de artileria anti-
aeriană a forţelor loiale lui Hadi. Pe 22 martie hutiţii au ocupat oraşul Taiz, oraş
strategic aflat pe o rută ce uneşte Sana’a de Aden, la aproximativ 150 km de
Aden, unde au poziţionat tancuri (pe care, în mod normal, nu ar fi trebuit să le
aibă în dotare).
După primul atac aerian, preşedintele de jure al Yemenului, Mansour Hadi, i-a
acuzat pe Hutiţi că au încercat să organizeze o lovitură de stat şi a cerut o
intervenţie urgentă a ONU. Răspunsul a venit pe 26 martie, când o coaliţia de
state arabe (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Kuweit, Qatar, Bahrain,
Iordania, Egipt şi Sudan) a început o campanie aeriană împotriva Hutiţilor.
Cu toate acestea, trupele loiale fostului preşedinte Saleh şi Hutiţii au continuat
să înainteze către Aden şi au reuşit să ocupe mai bine de jumătate din oraş.
Înaintarea lor a fost încetinită o decizie Arabiei Saudite de a paraşuta arme şi
muniţii în zonele încă controlate de trupele loiale lui Hadi, dar oraşul nu va
rezista foarte mult în condiţiile actuale.
Tot pe 26 martie, preşedintele Hadi a plecat din Yemen şi a ajuns a doua zi în
Egipt, unde a participat la un summit al Ligii Arabe. Până la acest moment nu a
revenit în Yemen şi probabil nu o va face până când situaţia din Aden nu se
stabilizează.
În acest timp, în Yemen bombardamentele aeriene au continuat, cu mici pauze
îndelung negociate pentru a permite livrarea ajutorului umanitar. La aproape o
lună de la începerea acestora încep să de vadă rezultate, iar în sud Hutiţii au
început să piardă teren.
În Aden aceştia au fost alungaţi din centrul oraşului (cartierul Khormakser) ceea
ce înseamnă că trupele din sud sunt izolate şi probabil nu vor mai rezista mult,

oraşul fiind construit pe o peninsulă. Au fost deschise şi fronturi noi în sud,

inclusiv în Taiz. Presiunea în creştere a du la apariţia unor dezertări din rândul
unităţilor de armată rămase loiale lui Saleh.
Situaţia este în continuare incertă, însă pe moment se pare că raportul forţelor
militare de la sol începe să se schimbe.
În acest context, Consiliul de Securitate al ONU a adoptat o rezoluţie
(S/RES/2201 din 2015) care cere revenirea la procesul de tranziţie început în
2012, retragerea hutiţilor şi încheierea ostilităţilor armate. Statelor membre
ONU li se cere să se abţină de la intervenţii ce ar putea agrava conflictul şi
instabilitatea.
Rezoluţia vine după ce Consiliul de Cooperare din Golf (CCG) a cerut o
intervenţie în Yemen, de la impunerea de sancţiuni, până chiar o intervenţie
militară. Pe 24 februarie Consiliul de Securitate al ONU a votat în favoarea
prelungirii pentru încă un an (S/RES/2204 din 2015) a sancţiunilor impuse
conform S/RES/2140 din februarie 2014.
Prin această rezoluţie era creat un comitet ce putea impune sancţiuni economice
şi restricţii de călătorie indivizilor ce sabotau procesul de tranziţie din Yemen.
Ulterior, după începerea campaniei aeriene, Consiliul de Securitate al ONU a
adoptat încă o rezoluţie ce impune un embargou asupra importurilor de arme
pentru Hutiţi şi aliaţii acestora şi cere îngheţarea posesiunilor liderului Hutiţilor,
Abdul-Malik al-Houthi, şi ale conducătorului Gărzii Republicane, fiul fostului
preşedinte Saleh, Ahmed Ali Abdullah Saleh.
Aceştia din urmă s-au alăturat unei liste ce mai include alţi doi conducători
Hutiţi şi pe însuşi fostul preşedinte Ali Abdullah Saleh. După cum era de
aşteptat, sancţiunile au fost criticate de Iran şi de către Hutiţi. Singurul stat
membru al Consiliului de Securitate care nu a votat în favoarea rezoluţiei (s-a
abţinut) a fost Federaţia Rusă.
Jamal Benomar, Trimisul ONU în Yemen, şi-a anunţat demisia pe 16 aprilie,
urmând ca Secretarul General al ONU să numească un succesor. Schimbări au
avut loc şi în guvernul în exil al Yemenului, unde Hadi l-a numit pe fostul
premier Khaled Bahah în funcţia de vicepreşedinte. Acesta a acceptat, în ciuda
afirmaţiilor anterioare.
Peste toate acestea se adaugă decizia unei părţi a filialei locale a Al Qaeda de a
declara loialitate organizaţiei Statul Islamic, decizie prin care s-a creat o filială a
ISIS în Yemen.
Semnificaţii:
Acum începe partea cu adevărat dificilă. Bombardamentele aeriene au vizat în
special depozitele de armament şi ce a mai rămas din armata Yemenului (partea
ce s-a alăturat hutiţilor şi lui Saleh – cea care deţinea mare parte din armamentul
greu).

În schimb, miliţiile hutiţilor, la rândul lor redutabile, nu au fost afectate

semnificativ. Luptele sunt departe de final, dacă se caută o victorie militară.
Separat, un acord politic este la fel de improbabil.
Este greu de crezut că hutiţii vor ceda capitala de bunăvoie, mai ales acum când
încă au o prezenţă în Aden. De altfel, bombardamentele din capitală pot indica
posibilitatea pregătirii unui nou front.
Saleh a fost slăbit, dar nu şi hutiţii. Singura acţiune ce are un efect semnificativ
asupra hutiţilor este embargoul, dar efectele acestuia se vor vedea în timp, nu în
câteva săptămâni.
Evident şi miliţiile pro-Hadi sau pur şi simplu anti-hutite contează, dar până
acum acestea nu au câştigat nici o luptă majoră. Reuşesc, cu suport aerian, să
stăvilească expansiunea hutiţilor, dar încă nu au recuperat complet niciun
obiectiv major, ceea ce indică că urmează un război de gherilă lung.
Iar hutiţii au multă experienţă în luptele de gherilă, deoarece înainte de revoluţie
au trebuit să se apere împotriva armatei Yemenului, care la acea vreme a
încercat să-i elimine complet, cu ajutor din partea Arabiei Saudite. Iar acum
armata nu mai există şi o parte din ce a fost acesta s-a alăturat lor.
O schimbare importantă ar fi reprezentată de o ruptură între Saleh şi hutiţi, dar
din moment ce ambele tabere sunt susţinute de Teheran este puţin probabil ca
această sciziune să aibă loc. Din nou aici un rol major îl va avea embargoul,
deoarece afectează susţinerea directă de care se bucură cele două părţi, ceea ce
ar putea duce la unele rupturi.
Deja susţinerea internă de care se bucură Saleh, în special în rândul armatei,
începe să scadă, cu toate că acest lucru nu a avut încă implicaţii semnificative.
Problema este că nici nu are cine să profite de urma acestei slăbiciuni.
Forţele pro-Hadi sunt formate de miliţii dispersate care, în afara suportului
aerian, nu dispun de resursele logistice necesare pentru a lansa şi menţine o
ofensivă. În general, acestea acţionează în regiunile de origine.
La toate acestea se adaugă costul războiului. Luptele din mediul urban generează
pagube masive pentru economia ţării şi civili în general. ONU estimează că mai
mult de jumătate din pierderile de până la această dată sunt din rândul civililor.
Pe de altă parte, linia dintre civili şi combatanţi este destul de greu de definit în
oraşe precum Aden, unde mulţi civili s-au alăturat trupelor pro-Hadi pentru a-şi
apăra oraşul de invadatorii hutiţi. Totuşi acest lucru evidenţiază şi mai mult
pagubele produse de război. Oricum, cuantumul total al distrugerii va putea fi
evaluat doar după finalul luptelor.
Până nu se ajunge la un echilibru real între forţe, nimeni nu poate garanta
respectarea acordurilor negociate. Iar numirea unui nou reprezentant ONU nu
schimbă nimic în această ecuaţie. Acesta probabil va fi dornic să iniţieze
discuţii, dar pentru ca acestea să aibă şi rezultate va avea nevoie şi parteneri de
încredere.
Riscuri:

Există trei problema ameninţări majore cu care se va confrunta orice efort de

reconstruire a Yemenului.
- Catastrofa umanitară lăsată în urmă de lupte. Acum pagubele nu au fost
încă evaluate, însă situaţia era gravă şi înainte de lupte. Cantităţi mari de
ajutoare de urgenţă vor trebui să fie distribuite eficient. De asemenea, la
dezastrul umanitar se adaugă şi pagubele produse economiei Yemenului.
Dacă după revoluţie economia ţarii avut o perioadă de creştere, acum a
fost în mare parte distrusă şi va trebui reconstruită aproape de la zero.
- Crearea unor rupturi în societatea din Yemen. Majoritatea populaţiei îl
susţine pe Hadi, sau măcar se opune hutiţilor, dar divizarea creată de
luptele prelungite va fi greu de compensat.
- grupurile teroriste din ţară vor avea mult timp pentru a se consolida. Lipsa
unei armate şi a unei administraţii le oferă foarte multă libertate de
mişcare, iar reconstrucţia acestora va un proces de durată. Nu va fi deloc
simplu ca AQAP şi SIY să fie ţinute sub control până vor fi reconstruite
structurile de stat.
Pe termen scurt nu sunt de aşteptat schimbări majore. Vor continua luptele pe
străzile oraşelor din Yemen, mai ales Aden şi coridorul dintre Aden şi Sana’a,
pe fondul continuării campaniei aeriene.
Nici coaliţia arabă, nici conducerea Yemenului nu par să dorească o intervenţie
terestră (cu excepţia cazului în care este absolut necesară), astfel că, atât timp cât
hutiţii continuă să se retragă, tacticile actuale (susţinerea din aer a miliţiilor din
sud) nu vor fi schimbate. Cel mult pot fi organizate raiduri terestre în nord
pentru a pune mai multă presiuni pe hutiţi.
Şi destrămarea părţii din armată ce i-a rămas loială lui Saleh pare să indice
acelaşi lucru. Soldaţii pot organiza o rezistenţă mai puternică împotriva hutiţilor
decât miliţiile. Ar reprezenta o victorie simbolică şi dacă un procent mai mare
din ce a fost armata Yemenului se va opune lui Saleh.
Până de curând, diviziile ce îl susţineau erau mai numeroase decât cele pro-
Hadi, însă acum este greu de spus care este raportul de forţe. Totuşi, în cazul în
care nu va fi obţinut niciun succes major în următoarele săptămâni, s-ar putea
ajunge la o intervenţie terestră.
Referitor la AQAP şi rivalii lor din Statul Islamic din Yemen, viitorul grupărilor
este în continuare unul destul de sigur. Războiul civil şi haosul din ţară, alături
de campania aeriană şi prezenţa hutiţilor îi favorizează şi deja au încercat să
ocupe Mukalla.
Mai mult, din momentul în care războiul va scădea ca intensitate şi până vor fi
reconstruite armata şi administraţia Yemenului, grupările teroriste vor avea la
dispoziţie o perioadă lungă te timp pentru a se extinde. Fără folosirea miliţiilor
tribale (care vor avea şi alte atribuţii), expansiunea acestora nu va putea fi ţinută
sub control.

Separat, pe fondul luptelor, grupările ar putea primi asistenţă din partea altor
elemente radicale. Este cunoscut de exemplu că în timpul revoluţiei din 2011
Saleh s-a folosit de AQAP pentru a pune presiuni pe revoluţionari (a ajutat
indirect gruparea).
13. Consiliul de Cooperare al Golfului – de la „Furtuna Determinării”, la

operaţiunea „Restabilirea Speranţei”
Camelia Nastasia
Evenimente:
La începutul săptămânii trecute, oficialii Consiliului de Cooperare al Golfului au
anunţat că a sosit momentul ca forţele coaliţiei conduse de Arabia Saudită să
schimbe tipul de campanie militară întreprinsă împotriva grupării rebele din
Yemen. Aceştia au anunţat că operaţiunea desfăşurată de la începutul lunii
martie până în prejen şi-a atins cea mai mare parte dintre obiectivele pe care
statele care compun coaliţia şi le-au propus.
La cererea preşedintelui yemenit legitim, Mansour Hadi, coaliţia pregăteşte
lansarea unei noi campanii, care are ca punct central apărarea civililor din zonele
afectate de conflict.
Context:
În data de 21 septembrie, luptătorii grupării şiite Houthi, conduşi de Abdul-
Malek al-Houthi, au preluat controlul asupra capitalei statului Yemen, Sana'a.
Gruparea Houthi este afiliată partidului sunnit Islah, iar adepţii acesteia s-au
autoproclamat drept preluatori ai puterii în Yemen.
De la acest moment, luptătorii grupării refuză să elibereze capitala şi instituţiile-
cheie ale statului yemenit. Rebelii nu s-au mulţumit numai cu preluarea
controlului capitalei, ci au existat ciocniri între triburile rivale şi luptătorii Al-
Qaeda din Peninsula Arabică (AQAP) în diferite provincii, ca de exemplu Ibb -
unde este localizat cartierul general al partidului sunnit islamist Al- Islash.
Faptul că rebelii nu sunt dispuşi încă să renunţe la puterea exercitată asupra
statului yemenit este confirmată şi de refuzul de a se conforma prevederilor
protocolului încheiat cu preşedintele Yemenului, Abd-Rabbu Mansour Hadi, în
baza căruia li s-a oferit posibilitatea de a lua parte la guvernare. Acordul
prevedea că preşedintele Abd- Rabbu Mansour Hadi trebuia să numească cât
mai repede cu putinţă un nou prim-ministru competent şi neutru şi, de asemenea,
acestuia i-a mai fost cerut şi ca din rândul grupării să numească un nou consilier
şi să invite gruparea la masa tratativelor, pentru ca aceasta din urmă să ia parte la
guvernare.
Cu cât trece mai mult timp peste incidentele din Yemen, cu atât se amplifică şi
îngrijorarea statelor din zonă, care încearcă să găsească pârghiile necesare

pentru o soluţionare paşnică a situaţiei. Tocmai această îngrijoare atrage după

sine nevoia de a găsi soluţii eficiente.
Imediat după incidentele din Sana'a din 21 septembrie, Consiliul de Securitate al
Organizaţiei Naţiunilor Unite a salutat iniţiativa acordului de pace semnat de
către guvernul yemenit şi reprezentanţii grupării Houthi şi au cerut expres
formarea unui executiv implementarea imediată a măsurilor prevăzute, astfel
încât să se pună capat tuturor atacurilor şi violenţelor care au loc în capitală.
Membrii Consiliului de Securitate al ONU au restatuat faptul că "orice fel de
acţiune care afectează securitatea şi iniţierea de atacuri şi ameninţări împotriva
opozanţilor politici sunt inacceptabile, ele având un efect major asupra
stabilităţii şi securităţii întregii ţări". De aceea, oficialii ONU au făcut apel la
toate părţile implicate în acest conflict să înceteze imediat şi să se conformeze
cerinţelor prevăzute de Acordul de pace şi parteneriat naţional.
Tocmai din cauza faptului că instabilitatea într-un stat poate să determine rapid
instabilitatea în întreaga regiune, Consiliul de Cooperare al Golfului s-a reunit
de urgenţă, la data de 1 octombrie. Întrunirea de urgenţă a miniştrilor de Externe
ai statelor membre din cadrul Consiliului de Cooperare al Golfului a avut loc în
oraşul-port al Mării Roşii, Jeddah din Arabia Saudită, având ca scop principal
discutarea a ce este de făcut pentru a determina gruparea Houthi să se
conformeze prevederilor Acordului de pace şi parteneriat naţional.
Această întrunire a avut ca scop atragerea atenţei asupra vizitei pe care oficialul
Naţiunilor Unite, Jamal Benomar, a realizat-o în Arabia Saudită cu scopul de a
observa dacă măsurile prevăzute de acordul mai sus menţionat sunt puse în
aplicare. Benomar a comunicat că va continua să sprijine autorităţile legitime de
la Sana'a să depăşească criza internă care macină statul în ultima perioadă.
În ciuda implicării manifestate atât de Consiliul de Cooperare al Golfului, cât şi
de Naţiunile Unite, semnarea acordului a însemnat un prim pas în direcţia
invalidării ordinii politice instaurate de către structura regională în noimebrie
2011. Rebelii au contestat constant demisia fostului preşedinte, Ali Abdullah
Saleh, considerând-o ca fiind un proces corupt dictat de către actorii din exterior
care au intervenit în treburile interne ale statului.
După o perioadă lungă în care violenţele şi teama au măcinat statul, rebelii
houthiţi, alături de alte treisprezece facţiuni politice din ţară, au decis să
semneze un acord prin care să ofere posibilitatea preşedintelui şi prim-
ministrului de a forma un nou guvern în care să fie incluşi. Obiectivele acestui
nou guvern naţional trebuie să fie: protejarea drepturilor omului, primatul legii şi
neutralitatea în gestionarea afacerilor interne ale statului.
Conform acordului cu Naţiunile Unite, odată cu alegerea unui prim-ministru
neutru, în persona lui Khaled Bahah, rebelii trebuiau să elibereze capitala şi să
renunţe la arme şi la violenţă. În ciuda acestui fapt, rebelii par să nu respecte
angajamentul şi împiedică formarea unui cabinet competent.

Rebelii nu au fost de acord până săptămâna trecută să cedeze putere autorităţilor

legitime şi nu au considerat potrivită nicio nominalizare pentru funcţia de
ministru în cabinetul premierului Bahah.
Totuşi, rebelii nu au dorit nici să elibereze capitala, nici să predea armamentul
deţinut, fapt care a demonstrat că acordul dintre părţi era nul. Contestând
autoritatea preşedintelui Hadi, rebelii au iniţiat o serie de atacuri, care într-un
final au dus la demisia preşedintelui şi a prim-ministrului.
La începutul acestui an, preşedintele a reuşit să fugă din arestul la domiciliu şi să
se refugieze în Aden, de unde a încercat să obţină sprijinul din partea
principalilor actori din regiune şi să formeze un nou executiv care să îl ajute în
lupta pentru reinstaurarea ordinii de drept din Yemen.
Seminificaţii:
La începutul săptămânii trecute, reprezentanţii Consiliului de Cooperare al
Golfului au anunţat că a sosit momentul să oprească operaţiunea Furtuna
Determinării - campania aeriană iniţiată împotrivă structurilor paramilitare ale
grupării rebele din Yemen. Campania a fost iniţiată la începutul lunii martie la,
solicitarea preşedintelui Mansour Hadi, ca urmare a atacurilor pe care membrii
grupării rebele le-au comis împotriva cetăţenilor yemeniţi.
Campania lansată de către statele din zonă împotriva grupării care a acaparat
puterea în statul Yemen s-a bucurat aproape imediat de sprijinul altor actori,
conştienţi fiind că instabilitatea din statul vecin poate avea repercursiuni majore
asupra întregului sistem regional.
În data de 21 aprilie, oficialii Consiliului de Cooperare al Golfului au făcut
publică şi lista obiectivelor îndeplinite pe parcursul acţiunilor militare şi nu
numai iniţiate în cadrul campaniei Furtuna Determinării. Astfel, reprezentanţii
structurii regionale suţin că o mare parte obiectivelor lansate la începutul lunii
martie au fost atinse pe parcursul desfăşurării acţiunilor militare desfăşurate
împotriva rebelilor.
De asemenea, la începutul săptămânii trecute a fost anunţată public noua
campanie pe care structura regională doreşte să o deruleze în Yemen, numită
Restabilirea Speranţei. Potrivit surselor media din zonă, această schimbare a
campaniilor militare pe care CCG le-a iniţiat în Yemen ar avea la bază
solicitarea în acest sens a preşedintelui considerat de opinia public internaţională
ca autoritatea legitimă, Mansour Hadi.
Odată cu lansarea noii campanii, reprezentanţii Consiliului de Cooperare al
Golfului au anunţat că sprijină şi sunt gata să supravegheze implementarea
prevederilor rezoluţiei nr. 2216 a Consiliului de Securitate. Scopul rezoluţiei
este acela de a-i proteja cetăţenii yemeniţi şi bunurile acestora.
Noua campanie îşi propune îndeplinirea următoarelor obiective:
• Continuarea protejării cetăţenilor yemeniţi;
• Continuarea luptei împotriva terorismului;

• Continuarea acordării de sprijin în procesul de evacuare a civililor şi

acordarea de asistenţă medicală pentru aceştia în zonele în care există
focare de violenţe;
• Sprijinirea cooperării internaţionale
Pentru această operaţiune, reprezentanţii Consiliului de Cooperare al Golfului au
alocat suma de 274 de milioane de dolari, fonduri destinate pentru ajutor
umanitar pentru civilii din zonele afectate de violenţe. Ambasadorul Arabiei
Saudite în Statele Unite ale Americii, Abdel Al Jubier, a declarat în cadrul unei
conferinţe de presă de la finalul săptămânii trecute că noua campanie pe care
structura regională o iniţiază este a doua fază a intervenţei conduse de saudiţi în
Yemen, prin care se încearcă restabilirea unui proces politic normal şi oprirea
ascensiunii grupării rebele în regiune.
Nu în ultimul rând, diplomatul saudit susţinea că autorităţile din Peninsula
Arabă încearcă să împiedice ca civilii să fie nevoiţi să fie martori sau chiar
victime ale violenţelor la care gruparea rebelă îi supune de mai bine de un an.
Recent, presa internaţională descria că civilii din zonele controlate de către
gruparea rebelă sunt permanent supuşi violenţelor. În cursul săptămânii trecute,
odată cu anunţul că prima operaţiune s-a încheiat, media locală anunţa că au
avut loc o serie de ciocniri între trupele loiale autorităţii legitime şi cele ale
grupării rebele.
Potrivit surselor din zonă, se pare că rebelii ar fi preluat controlul asupra unor
sedii ale armatei, de unde lansează atacuri împotriva părţilor noncombatanţilor.
Se pare că atacurile aeriene continuă în Taiz, acum epicentrul conflictului, iar
adepţii liderilor grupării continuă să îşi desfăşoare activitatea ilegală în zonă.
În ciuda eforturilor de prelua controlul Taizului, gruparea rebelă nu şi-a putut
adjudeca şi această provincie, administrarea acesteia aparţinând în totalitate
grupurilor loiale lui Mansour Hadi.
La jumătatea săptămânii trecute, ambasadorul Arabiei Saudinte în Statele Unite
declara că este necesar şi urgent să se restabilească dialogul în Yemen pentru ca
toate eforturile de instaurare a ordinii de drept să prindă contur. De asemenea,
Jubier a punctat statul său şi aliaţii acestuia sunt pregătiţi în orice moment să
recurgă la folosirea forţei dacă violenţele vor continua în provinciile yemenite.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România, în calitatea sa de stat

membru al principalelor foruri internaţionale care militează pentru o convieţuire
paşnică pe scena internaţională, trebuie să continue să îşi concentreze atenţia pe
promovarea măsurilor de soluţionare pe cale paşnică a tuturor diferendelor. De
asemenea, autorităţile noastre nu trebuie să fie de acord cu încălcarea normelor
de drept internaţional şi cu nerespectarea drepturilor şi libertăţilor de care dispun
cetăţenii în conformitate cu legislaţia în vigoare.
Autorităţile noastre trebuie să aibă în vedere promovarea procedurilor necesare
pentru a proteja proprii cetăţeni în conformitate cu prevederile internaţionale. De
asemenea, decidenţii români trebuie să aibă în vedere că acest conflict care se

desfăşoară într-una dintre zonele de interes stategic ale statului nostru poate
afecta întreaga comunitate internaţională.
Riscuri:
Situaţia în zonă devine din ce în ce mai gravă, mai ales că la acest moment
ţintele pe care gruparea rebelă şi le-a stabilit s-au schimbat. Faptul care stârneşte
cea mai mare îngrijorare este că rebelii au început din ce în ce mai des să atace
civili nevinovaţi şi neînarmaţi.
Chiar dacă în prezent comunitatea internaţională şi structurile regionale s-au
sesizat şi sunt pregătite să acţioneze, situaţia este departe de a fi rezolvată. Cea
mai mare parte a depţilor grupării rebele îşi continuă acţiunile violente în
provinciile de importanţă majoră ale Yemenului.
Obiectivele grupării s-au diversificat în ultima perioadă şi cu cât trece mai mult
timp se pare că procesul devine din ce în ce mai complex. În acest sens, rebelii
au iniţiat noi atacuri pentru a îndepărta oricare altă forţă care i s-ar putea opune
în calea preluării controlului asupra întregului stat.
Liderii grupării îşi concentrează acţiunile pe atragerea de noi facţiuni care să îi
sprijine să îşi atingă obiectivele. Rămâne de văzut dacă comunitatea
internaţională şi Consiliul de Cooperare al Golfului vor permite rebelilor să îşi
extindă şi mai mult controlul sau vor face noi presiuni asupra acestora din urmă.
Atacurile asupra provinciilor yemenite vor continua şi în perioada următoare
chiar dacă autorităţile din zonă sunt din ce în ce mai încrezătoare că forţa
grupării rebele a scăzut. Se consideră că lansarea principiului răspunsului armat
la orice act de violenţă împotriva statelor din regiune este unul dintre semnele
cele mai importante că acest conflict este departe de a se fi încheiat, fapt care
afectează întreaga comunitate internaţională.
Recomandări:
- România trebuie să continue să se opună tuturor încercărilor de încălcare a
normelor prevăzute de către dreptul internaţional.
- Autorităţile române trebuie să continue să vegheze la respectarea
drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
- România trebuie să sprijine autorităţile legitime din Yemen să preia
puterea asupra instituţiilor ocupate prin forţă de către gruparea Houthi.
- De asemenea, autorităţile române trebuie să sprijine comunitatea
internaţională în campaniile umanitare lansate pentru ajutorarea civililor
supuşi violenţelor din zonele de conflict.

14. Iranul sporeşte tensiunile prin trimiterea unui convoi de nave militare
către Yemen şi atrage reacţii din partea SUA
Adriana Sauliuc
Evenimente:
Luni, 20 aprilie 2015, Washingtonul a anunţat decizia privind trimiterea
portavionului USS Theodore Roosevelt în apele Yemenului, scopul fiind
consolidarea securităţii într-o zonă marcată de instabilitate, ca urmare a
conflictului de pe teritoriul statului yemenit. Potrivit declaraţiilor oficiale de la
începutul săptămânii trecute, portavionul american urma să se alăture altor nave
militare americane pregătite să intercepteze nave iraniene suspectate că
transportă arme pentru rebelii hutiţi din Yemen.
Decizia Washingtonului vine la scurt timp după Rezoluţia 2201 (februarie 2015)
adoptată de Consiliul de Securitate al ONU privind impunerea unui embargo
asupra forţelor rebele yemenite sprijinite de iranieni, votul în acest sens fiind
unul clar: 14 voturi pro, 0 contra şi o abţinere din partea Federaţiei Ruse.
Impresionanta navă militară americană trimisă de Washington cu destinaţia
Yemen via Marea Arabiei transportă avioane de vânătoare de tip F/A-18.
Portavionul a fost ales pentru a efectua o misiune în apele din apropierea
coastelor yemenite ca element de descurajare şi demonstraţie de forţă în regiune,
într-un context în care evoluţiile au fost privite cu preocupare de SUA, ca
urmare a prezenţei navelor militare iraniene în proximitatea geografică a
Yemenului.
Decizia Teheranului de a întoarce convoiul trimis spre apele teritoriale ale
statului yemenit a generat o oarecare relaxare a încordării resimţite atât de
americani, cât şi de ţările sunnite implicate în acţiunile militare ce vizează
insurgenţa şiită din Yemen, printre care Arabia Saudită şi Emiratele Arabe
Unite. Proliferarea crizei de pe teritoriul statului yemenit poate oferi însă în
perioada care urmează un număr mare de ocazii pentru Teheran de a-i sfida pe
cei implicaţi în soluţionarea conflictului, alimentând astfel rivalitatea dintre şiiţi
şi sunniţi atât la nivel regional, cât şi în Yemen.
Semnificaţii:
Declanşarea unei noi crize în regiunea Orientului Mijlociu ca urmare a alungării
de către minoritatea şiită yemenită a preşedintelui sunnit Abed Rabbo Mansour
Hadi a deschis un nou capitol în ceea ce priveşte rivalitatea dintre polii de putere
ai lumii şiite şi sunnite. În cazul Iranului, în calitate de lider al lumii şiite, acesta
a preferat, cel puţin în prima fază a crizei, să rămână în umbră la nivel regional
şi internaţional, vorbindu-se despre o (posibilă) sprijinire a rebelilor yemeniţi
hutiţi într-un mod neoficial.
Preferinţa pentru o astfel de abordare a crizei din Yemen, aşa cum s-a întâmplat
însă şi în cazul celei din Siria sau Bahrain, în care alţi actori internaţionali şi-au

asumat formal prezenţa pe teritoriul acestora în vederea susţinerii uneia dintre

părţi şi influenţarea evoluţiei crizei astfel încât aceasta să servească intereselor
lor, s-a datorat conjuncturii în care Iranul se află. Astfel, subiect central al
eforturilor depuse de comunitatea internaţională în vederea soluţionării lungii
crize nucleare iraniene, Teheranul a preferat cel puţin în ultimul an, să se
preocupe de propriile probleme în vederea ieşirii din impasul şi izolarea politică
şi economică generate de măsurile adoptate de comunitatea internaţională
împotriva sa.
Acesta nu a însemnat însă că interesul lui de putere regională sau rivalitatea cu
Arabia Saudită s-au diminuat. Dimpotrivă, ambiţiile Iranului de menţinere a
unui statut superior din punct de vedere militar şi politic în Orientul Mijlociu au
fost menţinute la nivelul cunoscut.
De cealaltă parte însă, Arabia Saudită, în calitate de pol de putere al lumii
musulmane sunnite, statut preluat de la Egipt, i-a oferit posibilitatea de a avea
iniţiative în regiune care au poziţionat-o în mod inevitabil în antiteză cu statul
iranian. Două exemple concludente în acest sens sunt cazul Bahrainului, stat cu
populaţie majoritar şiită şi un regim sunnit, pe care, în contextul revoltei
populaţiei nemulţumite, l-a sprijinit inclusiv militar, prin implicarea Forţei
Peninsula Shield (2011), care a împiedicat o posibilă răsturnare a regimului
sunnit de la Manama.
La fel, în cazul recentei crize din Yemen, Arabia Saudită nu a ezitat să se
implice în influenţarea conflictului, asumându-şi chiar poziţia de lider în cadrul
coaliţiei internaţionale formate pentru a combate pericolul insurgenţei şiite de pe
teritoriul Yemenului şi crearea condiţiilor favorabile revenirii preşedintelui
sunnit Abed Rabbo Mansour Hadi în capitala Sana’a.
Însă, dacă iniţial Teheranul a preferat o poziţie care să expună cât mai puţin
Iranul, recentele evoluţii din Yemen au determinat ieşirea în faţă a statului
iranian, situaţie posibilă ca urmare a acţiunilor flotei navale iraniene. Mai exact,
în prima parte a acestei luni, Teheranul a decis trimiterea către apele teritoriale
ale statului Yemen a unor nave militare, printre care un distrugător, producând
îngrijorare la nivel regional dar şi internaţional, având în vedere criza din
această ţară şi implicarea unei coaliţii străine condusă de Arabia Saudită care
acţionează împotriva insurgenţei yemenite şiite susţinută de iranieni.
Plecând de la evoluţiile din regiune, decizia iranienilor de a trimite un convoi de
nave de război în apele teritoriale ale Yemenului pare să aibă legătură cu
poziţionarea SUA faţă de criza de pe teritoriul statului yemenit, mai exact a
amplificării sprijinului oferit de Washington coaliţiei conduse de saudiţi
împotriva insurgenţei yemenite prin creşterea furnizării de tehnică militară, a
schimbului de informaţii şi realizarea primei misiuni de alimentare aeriană a
avioanelor de vânătoare ale coaliţiei conduse de Riyadh - avioane de tip F-16s
ale Emiratelor Arabe Unite şi cele de tip F-15s ale saudiţilor. Nu există detalii
legat de acţiunile militarilor americani în regiune, cu excepţia declaraţiei privind

faptul că alimentarea aeronavelor nu s-a produs în spaţiul aerian al statului

yemenit.
Pe fondul unor astfel de acţiuni, navele militare iraniene au luat calea strâmtorii
Bab al-Mandeb, manevră explicată la nivel oficial ca parte a unei campanii
îndreptate împotriva pirateriei, scopul fiind „protejarea rutelor navale pentru
navele din regiune”, după cum a menţionat amiralul iranian Habibollah Sayyari.
Securizarea strâmtorii mai sus menţionate a reprezentat un motiv cheie pentru
saudiţi şi coaliţia pe care aceştia o conduc, coaliţie ale cărei acţiuni presupun, pe
lângă raiduri aeriene, şi o blocadă maritimă instituită ca urmare a părăsirii
capitalei de către preşedintele Hadi şi apropierea insurgenţilor yemeniţi de
Aden, al doilea oraş ca mărime din Yemen şi loc în care acesta s-a refugiat.
Decizia Teheranului de a trimite nave militare în apele din apropierea ţărmului
yemenit a fost percepută ca fiind o manevră specifică unei puteri regionale.
Aceasta deoarece, în ciuda explicaţiilor date de iranieni privind acţiunile
îndreptate împotriva pirateriei, momentul în care decizia a fost luată şi trimiterea
unui distrugător în apropierea Yemenului reprezintă cu siguranţă o modalitate a
Teheranului de a-şi flexa muşchii, astfel încât ceilalţi să înţeleagă că Iranul
reprezintă încă o putere în regiune de care ar trebui să ţină cont.
Potrivit unui expert militar saudit, mesajul care a fost recepţionat în Arabia
Saudită este clar: „mai devreme sau mai târziu, în cazul în care războiul
continuă, vom fi implicaţi. Avem capacitatea de a face acest lucru”.
În Emiratele Arabe Unite, implicarea Iranului în afacerile interne ale Yemenului
este văzută de ministrul Afacerilor Externe de la Abu Dhabi ca element ce lasă
puţine şanse de reuşită cooperării la nivel regional. În opinia acestuia, evoluţiile
nu au legătură cu sectarismul, ci cu dorinţa Teheranului de a exporta revoluţia
şiită ca parte a ideologiei regimului de la putere, ceea ce atrage în mod inevitabil
o atitudine suspicioasă din partea ţărilor din Orientul Mijlociu, chiar şi în situaţi
în care Teheranul ar dori o cooperare cu acestea.
Acţiunile iranienilor nu sunt privite cu preocupare numai de vecinii aflaţi în
apropierea sa geografică, dar şi de Statele Unite ale Americii, care a privit cu
îngrijorare deplasarea distrugătorului iranian şi a celorlalte nave militare către
apele teritoriale yemenite, fapt ce a dus la decizia trimiterii în zonă a
portavionului USS Theodore Roosevelt. Amplificarea prezenţei marinei
americane în Golful Aden şi în Marea Arabiei reprezentând un răspuns la
mutările militare ale iranienilor, aceştia fiind suspectaţi că intenţionează să
încalce rezoluţia ONU prin livrarea de arme insurgenţilor şiiţi din Yemen, fapt
interzis de embargoul impus de Naţiunile Unite.
La momentul anunţării deplasării portavionului american spre Yemen, oficialii
americani au menţionat că Iranul a trimis spre aceeaşi ţară un convoi de circa opt
nave, în timp ce americanii aveau desfăşurate în regiune un număr de nouă nave
de război, printre care crucişătoare şi distrugătoare pe care se găsesc inclusiv
echipe care pot percheziţiona alte nave.

Problema majoră în ceea ce priveşte criza din Yemen este alimentată de faptul
că atât SUA, cât şi ţările musulmane sunnite care sunt implicate în acţiuni
îndreptate împotriva insurgenţei yemenite pun furnizarea de arme către hutiţi în
responsabilitatea Teheranului. De aici şi reacţiile imediate ale Statelor Unite ale
Americii privitor la convoiul de nave militare iraniene către Yemen.
Fără a oferi multe detalii legat de evoluţiile recente, Washingtonul s-a rezumat
la a afirma că SUA este preocupată de sprijinul pe care iranienii îl oferă
insurgenţei yemenite, aceasta deoarece Washingtonul are „dovezi că iranienii
furnizează arme şi alte echipamente hutiţilor din Yemen. Acest sprijin va
contribui la un şi mai înalt nivel a violenţei în această ţară”, după cum a afirmat
purtătorul de cuvânt al Casei Albe, care a completat că „acestea reprezintă exact
genul de activităţi destabilizatoare pe care le avem în minte atunci când avem
motive de îngrijorare legat de activităţile destabilizatoare ale Iranului în
Orientul Mijlociu”.
Oficialul american a punctat de asemenea faptul că „iranienii sunt deplin
conştienţi de preocupările noastre privitor la sprijinul lor permanent oferit
hutiţilor prin trimiterea unor transporturi mari de armament”.
La momentul deciziei trimiterii de „întăriri” pentru navele americane deja
existente în zona Orientului Mijlociu, oficialii americani au menţionat că este
prea devreme pentru a specula privitor la ce se va întâmpla odată ajuns convoiul
militar iranian, sau ce s-ar putea întâmpla în situaţia în care navelor iraniene li s-
ar cere să permită accesul la bordul lor iar acestea ar refuza. Nici nu vom afla
însă, având în vedere că, potrivit unor surse oficiale americane, convoiul iranian
care a pornit spre Yemen a decis să facă cale întoarsă. Informaţia a apărut joi, 24
aprilie a.c. şi a avut ca efect reducerea tensiunilor create de decizia Teheranului.
Riscuri:
Decizia Teheranului de a întoarce navele militare din drumul lor spre Yemen a
reprezentat, fără nicio îndoială, o acţiune înţeleaptă, având în vedere contextul
regional. Teama cea mai mare a Statelor Unite ale Americii privitor la
staţionarea unui număr mare de nave militare iraniene în apropierea coastelor
yemenite a fost direct legată de o posibilă creştere a tensiunilor între cei doi mari
rivali din regiune – Iran şi Arabia Saudită, ambii suficient de motivaţi şi
pregătiţi, inclusiv militar, să (re)acţioneze în caz de nevoie.
Într-o astfel de situaţie şi probabil fără ca mulţi să se aştepte, Iranul a dat dovadă
de responsabilitate şi înţelepciune, fie din dorinţa de a nu forţa lucrurile care ar
fi putut evolua în defavoarea sa, fie pur şi simplu pe motiv că deplasarea
convoiului iranian spre Yemen a avut ca scop transmiterea unui mesaj de către
Teheran, fără a fi avut intenţia să acţioneze în vreun alt fel. În ceea ce priveşte
posibila încărcare a navelor iraniene cu cantităţi mari de arme ce ar fi trebuit să
ajungă în posesia insurgenţei şiite yemenite, este puţin probabil ca iranienii să fi
luat în calcul livrarea lor către hutiţi, în condiţiile în care concentrarea de forţe
militare care urmăresc îndeaproape criza din Yemen şi acţionează în vederea

soluţionării acesteia este suficient de mare pentru a observa şi cea mai mică
mişcare a iranienilor în regiune.
Faptul că Teheranul a comandat întoarcerea convoiului militar iranian poate fi
interpretat atât privind acţiunea în mod pozitiv, cât şi negativ. În primul dintre
cazuri, vorbim despre o decizie care a anulat agravarea situaţiei şi a determinat
reducerea preocupărilor privind implicarea oficială a iranienilor, situaţie
contraproductivă dacă luăm în calcul eforturile internaţionale depuse în vederea
soluţionării crizei din Yemen.
Pe de altă parte, acţiunile iranienilor pot fi interpretate ca fiind ameninţătoare, în
sensul că Teheranul şi-a plimbat convoiul de nave militare spre Yemen şi înapoi
pentru a indica că situaţia din această ţară nu îi este indiferentă, că este o putere
regională cu o dezvoltată flotă navală care poate acţiona în caz de nevoie şi cel
mai probabil o va face.
Cu slabe şanse de soluţionare a problemelor cu care regimul yemenit se
confruntă în prezent, în perioada care urmează nu este exclusă producerea unor
situaţii similare sau a unora mult mai grave, care să deterioreze şi mai mult
situaţia din Yemen. Aceasta deoarece criza din această ţară alimentează atât
rivalitatea dintre sunniţi şi şiiţi, cât şi cea directă dintre Arabia Saudită şi Iran, în
timp ce Riyadh-ul şi Teheranul nu vor scăpa nicio şansă în a-şi demonstra
inamiciţia faţă de partea opusă.
Problema este cu atât mai mare cu cât alimentarea din exterior a unor elemente
sectare duc în mod inevitabil la adâncirea crizei care, în lipsa reducerii
capacităţii insurgenţei yemenite de a acţiona, riscă să se prelungească pe o lungă
perioadă de timp. Chiar şi în situaţia în care criza este soluţionată prin acţiuni ce
presupun o reducere a tensiunilor pe termen limitat, reactivarea şiiţilor hutiţi va
reprezenta o problemă nu numai pentru regimul de la Sana’a, ci şi pentru ţările
implicate activ în lupta împotriva insurgenţei din Yemen, deoarece o criză poate
redeveni activă după o perioadă de stagnare sau regres, în situaţia în care soluţia
găsită pentru rezolvarea ei este una temporară.
Cu experienţa cazurilor oarecum similare anterioare, este cert însă că
soluţionarea unei crize de genul celei din Yemen presupune depunerea unor
eforturi mari, întinse pe lungi perioade de timp, fiind exclusă dezescaladarea
tensiunilor şi revenirea la starea de relativă stabilitate într-un interval scurt de
timp.

15. Irak – pericolul perpetuării diviziunilor sectare

Lucian Ştefan
Evenimente:
În ultimele zile, forţele de securitate irakiene, ajutate substanţial de atacurile
aeriene ale coaliţiei internaţionale, au reuşit să elimine un număr semnificativ de
jihadişti din cadrul organizaţiei Statul Islamic în regiunea Anbar şi să elibereze
unele obiective strategice de sub ocupaţia acesteia.
Eliberarea regiunii Anbar este următorul pas al ofensivei Bagdadului şi a
aliaţilor săi în lupta împotriva Statului Islamic, chiar dacă se preconizează o
luptă de lungă durată deoarece temperaturile ridicate din timpul verii vor fi o
adevărată provocare, atât pentru trupele de securitate irakiene, cât şi pentru
membrii Statului Islamic.
De asemenea, trebuie menţionat faptul că premierul irakian Haider al-Abadi a
luat hotărârea de a trece în rezervă aproximativ 300 de ofiţeri ai armatei
irakiene, decizie care este văzută ca o etapă majoră în restructurarea armatei, cu
scopul de a o face mai efecientă în faţa ameninţărilor la adresa securităţii
naţionale.
Statul Islamic, aflat într-o poziţie defensivă, se confruntă cu probleme serioase
atât la nivel de conducere, cât şi la nivelul desfăşurării operaţiunilor militare. În
acest sens, liderul efectiv al grupării jihadiste este un fost profesor de fizică
irakian - Abu Alaa Afri - adjunctul auto-intitulatului calif Abu Bakr al-
Baghdadi, care a fost grav rănit într-un atac aerian al coaliţiei internaţionale în
vestul Irakului, în luna martie a.c., fapt pentru care acesta se află în incapacitatea
de a-şi îndeplini îndatoririle de zi cu zi.
Semnificaţii:
Statul Islamic se află sub presiunea constantă a atacurilor aeriene ale coaliţiei
internaţionale, precum şi a diverselor forţe irakiene, ceea ce a dus la pierderea a
30% din teritoriul pe care îl controla în Irak, dar şi la pierderi umane
semnificative.
Luptele din regiunea Anbar au evidenţiat două aspecte importante. În primul
rând, membrii Statului Islamic din această zonă au primit întăriri din Mosul,
ceea ce semnifică faptul că vor face tot posibilul să nu piardă controlul asupra
oraşelor din Anbar - în special Fallujah - şi asupra capitalei regiunii, Ramadi.
De asemenea, reiese importanţa acestor oraşe pentru existenţa grupării, spre
deosebire de situaţia operaţiunii pentru eliberarea localităţii Tikrit. În al doilea
rând, miliţiile şiite, care joacă un rol important pe câmpul de luptă, condamnă
vehement atacurile aeriene ale coaliţiei internaţionale, la fel cum s-a întâmplat şi
în Tikrit, astfel încât implicarea acestora în Anbar este limitată.
Un aspect important în lupta împotriva Statului Islamic îl reprezintă miliţiile
şiite, cu un rol deosebit chiar dacă reprezintă un risc major pe plan intern şi

extern. Strategia actuală a Bagdadului împotriva Statului Islamic, care nu ţine

cont de alte probleme care pot afecta securitatea ţării pe termen lung, rămâne
indiferentă în ceea ce priveşte rolul militar al acestor miliţii. Acest fapt este
evidenţiat de trei aspecte:
- abuzurile comise de miliţiile şiite sunt similare cu cele comise de alte
grupări care luptă fără o coordonare centralizată în Irak, ţinând cont de
faptul că desfăşoară acţiuni militare împotriva unui inamic care a comis
acte de genocid, respectiv Statul Islamic;
- atât triburile sunnite, cât şi forţele kurde Peshmerga au arătat
disponibilitatea de a coopera cu aceste miliţii, cel puţin ocazional, pentru
a obţine obiectivul major pe câmpul de luptă. Această coordonare indică
faptul că triburile sunnite şi forţele kurde sunt mai puţin preocupate de
abuzurile de care sunt acuzate miliţiile şiite;
- marea majoritate a membrilor miliţiilor şiite intenţionează să se integreze
în rândul forţelor de securitate irakiene.
Toate acestea nu înseamnă că nu trebuie să existe o preocupare reală cu privire
la rolul miliţiilor şiite, cel puţin din punct de vedere militar. Obiectivele
importante şi care necesită o atenţie sporită sunt mai ales de ordin politic, în
special electoral.
Irakul va avea următoarele alegeri în 2017 şi, mergând pe scenariul că Statul
Islamic va fi învins până atunci, electoratul irakian şiit, care va fi de aproximativ
60%, va alege pe cei recunoscuţi drept principala forţă care a înfrânt Statul
Islamic.
Având în vedere importanţa miliţiilor şiite, este foarte posibil ca partidele
politice Asaab al-Haq şi Organizaţia Badr să obţină o cotă de vot mai mare,
astfel încât puterea politică în interiorul blocului şiit să se transfere de la
partidele cu orientare occidentală la cele cu putere militară şi apropiate de Iran.
În prezent Irakul se orientează către Iran pentru că Teheranul a demonstrat că va
fi mereu lângă Bagdad nu doar geografic. La nivelul populaţiei şiite din sudul
Irakului există convingerea că în momentele dificile, când Statul Islamic a
ocupat oraşul Mosul (în luna iunie 2014), acţiune urmată de intervenţia
atacurilor aeriene ale coaliţiei internaţionale începute în luna august 2014, când
gruparea jihadistă a ameninţat capitala Regiunii Autonome Kurde, Erbil, numai
iranienii au fost acolo, practic a doua zi, cu armament şi consilieri pentru
întărirea forţelor kurde Peshmerga şi a forţelor de securitate irakiene.
Pe de altă parte, existenţa unor discrepanţe privind angajamentul hotărât al
intervenţiei între miliţiile şiite şi coaliţia internaţională, cu toate că au un inamic
comun, este exploatată în scopul de a elimina riscul pe care îl reprezintă aceste
forţe paramilitare şi de a reduce influenţa Iranului.
Cu toate acestea, deschiderea unui nou front la nivel regional de către Iran, în
Yemen, a dus la o anumită slăbire a coaliţiei internaţionale, deoarece aproape
toate statele arabe membre s-au retras de pe teatrul de operaţiuni împotriva SI.
Acest lucru nu schimbă cu nimic modul în care decurge lupta împotriva Statului

Islamic în campania din Irak, afectând numai evoluţiile din Siria, fapt ce a dus la
creşterea implicării celorlalte state în campania aeriană împotriva Statului
Islamic.
Pe de altă parte, Statul Islamic a reuşit să schimbe echilibrul de putere în
Orientul Mijlociu, la fel cum s-a întâmplat în urma celui de-al doilea război din
Golf, dar şi a “primăverii arabe”. Unii actori se simt mai puternici iar alţii mai
vulnerabili.
Nesiguranţa şi neîncrederea statelor arabe care au participat la actuala coaliţie
internaţională privind evoluţiile regionale au apărut, paradoxal, din cauza
campaniei militare împotriva Statului Islamic. Iar odată cu anihilarea grupării
jihadiste, aliaţii reticenţi din prezent vor căuta să-şi sporească influenţa într-o
regiune în schimbare, unde diferenţele sectare vor continua să existe şi să
reprezinte un risc major asupra securităţii întregii regiuni.
Această situaţie, în care fiecare actor va încerca să se protejeze împotriva
potenţialelor ameninţări ulterioare formând alianţe sectare antagoniste, va duce
la o spirală periculoasă.
Un aspect important îl reprezintă faptul că la nivel regional niciun actor nu
încearcă, prin metode adecvate şi durabile, să elimine posibilitatea proliferării
acestor ostilităţi sectare care au mediul propice de a creşte în frecvenţă şi
intensitate.
De asemenea, nu există nicio posibilitate de revenire la status quo ante bellum,
deoarece ascensiunea şi declinul inevitabil al Statului Islamic a dezechilibrat
balanţa de putere în Orientul Mijlociu. Deşi diferiţi actori suportă în continuare
costuri mari, există deja învingători şi învinşi. Iar unii dintre cei au vărsat sânge
pentru victoria lor, cum ar fi kurzii din Irak, nu vor renunţa la dezideratul
independenţei, ci dimpotrivă.
Complexitatea situaţiei de securitate din Irak se datorează mai multor aspecte,
iar fiecare dintre acestea joacă un rol important în lupta împotriva Statului
Islamic, dar şi asupra Orientului Mijlociu. Coaliţia internaţională se bucură de
victorii împotriva Statului Islamic, dar efortul său este în continuă creştere din
cauza aliaţilor arabi care s-au retras din alianţă sau care au o altă viziune asupra
campaniei militare împotriva grupării jihadiste (cazul miliţiilor miliţiilor şiite).
Bagdadul nu are o viziune clară asupra luptei împotriva Statului Islamic, iar
acest lucru este evident deoarece pentru guvernul central contează numai
campania militară, fără a lua în considerare şi rezolvarea problemelor sociale,
economice şi umanitare cu care se confruntă ţara. Iranul şi Statele din Golf
continuă să-şi dispute influenţa în regiune fără a ţine cont de pericolele la care
expun Orientul Mijlociu extins.

Se poate spune că Occidentul a eşuat, într-o anumită măsură, să menţină
conflictul sectar în anumite graniţe şi la o intensitate redusă, ceea ce subliniază

clar neconcordanţele între viziunea sa şi cea a actorilor regionali, unii dintre

aceştia fiind chiar aliaţii săi.
Riscul cel mai mare îl reprezintă faptul că nimeni nu are o strategie clară pentru
securitatea regionale post-Statul Islamic. Trebuie subliniat faptul că relaţia dintre
guvernul irakian de la Bagdad şi guvernul kurd de la Erbil este foarte sensibilă
din mai multe considerente, în special din cauza vânzărilor de petrol ale kurzilor,
dar şi a teritoriilor aflate în litigiu.
În acest context, există posibilitatea ca aceste divergenţe să se transforme în
acţiuni militare, deoarece ambele părţi vor fi victorioase în faţa Statului Islamic,
sunt susţinute de coaliţia internaţională şi vor ieşi din actuala confruntare
militară puternic înarmate.
Statul Islamic, prin acţiunile şi operaţiunile sale, a schimbat politica societăţii
irakiene. Toate cele trei grupuri majore etno-sectare din Irak suferă în continuare
din cauza impactului grupării jihadiste, dar prea puţini gândesc la un macro-
nivel politic, în schimb, cei mai mulţi politicieni irakieni tind să se concentreze
pe evenimentele cu care se confruntă ţara la nivelul în care se simt implicaţi
personal.
Sectarismul va continua să fie o problemă importantă în Irak, care va pune în
pericol securitatea statului şi va rămâne o preocupare principală a Occidentului,
precum şi a altor actori regionali. Există în mod clar o identitate religioasă care
va duce la o serie de ciocniri cu alte identităţi şi concepte.
Disputele dintre aceste identităţi concurente – arabe, musulmane şi tribale – vor
fi unele dintre preocupările principale ale Irakului şi vor fi responsabile de
perpetuarea tensiunilor sectare.
Cea mai mare problemă cu care începe să se confrunte guvernul de la Bagdad nu
este Statul Islamic, ci criza prin care va trece după perioada de ocupaţie a
grupării jihadiste. Până în prezent, liderii irakieni au dat dovadă de poziţii
moderate, astfel încât guvernul condus de al-Abadi a reuşit să reziste.
Statul Islamic va fi greu de învins, iar modul în care decurge războiul de
eliberare a Irakului va necesita o perioadă lungă de timp şi costuri enorme în
rândul forţelor armate irakiene, dar şi în rândul populaţiei civile, afectând
puternic infrastructura.
Politica actuală a Bagdadului se bazează pe veniturile din petrol, cea mai mare
parte a acestora generate de provinciile şiite din sudul ţării, care vor deveni şi
mai importante în viitor. Acest interes privind veniturilor din petrol devine o
sursă de neîncredere şi teamă între cele trei grupuri etnice majore din Irak.
Un aspect important îl reprezintă faptul că şiiţii, kurzii şi minorităţile încep să
pună sub semnul întrebării încrederea în conaţionalii lor sunniţi pentru
reconstruirea ţării sau hotărîrea acestorade a nu adera la terorismul islamic.
Toate comunităţile etnice din Irak împărtăşesc sentimentul că sunniţii sunt
principalii responsabili pentru situaţia din Irak, deoarece au oferit adăpost şi au
facilitat extinderea Statului Islamic, că sunniţii exclud ordinea politică de după
2003.

Aceasta rămâne problema cea mai importantă pentru viitorul Irakului. În cazul
în care aceste percepţii continuă să planeze asupra populaţiei sunnite, ducând
astfel la o scădere a reprezentanţilor acestei populaţii în structurile
guvernamentale (în prezent această reprezentare se datorează doar
Occidentului), dorinţa acestora de a lupta împotriva guvernului de la Bagdad va
continua să se manifeste, ceea ce va oferi mediul necesar organizaţiilor teroriste
să se dezvolte.
Faţă de perioada anului 2014, când exista sentimentul general de frică că Statul
Islamic va continua ofensiva - inclusiv asupra Bagdadului, în prezent există un
consens privind victoria împotriva grupării jihadiste. Problema nu este „dacă” ci
„când”. Cu toate acestea, rămâne un mare semn de întrebare: cum au schimbat
percepţia generală asupra Orientului Mijlociu acţiunile Statului Islamic şi
potenţialul pericol pentru stabilitatea regională prin afluxul sporit de consilieri
militari, armament şi echipamente militare sofisticate.
16. Rebelii sirieni pornesc o ofensivă de amploare împotriva trupelor

regimului Assad
Narciz Bălăşoiu
Evenimente:
Conflictul din Siria a intrat de curând în cel de-al 5-lea an, situaţia fiind marcată
de un număr absolut neverosimil de vicitme, în vreme ce numărul celor
dispăruţi, precum şi al celor autoexilaţi din faţa violenţelor a ajuns de ordinul
milioanelor. Cifrele vehiculate de Observatorul Sirian pentru Drepturile Omului
sunt terifiante şi relevă o dublare a ritmului de la un an la altul.
Dacă în urmă cu 2-3 ani vorbeam despre 70.000 de victime, spre finele lui 2013
pragul de 150.000 era depăşit, în vreme ce astăzi se vehiculează că 310.000 de
persoane şi-au pierdut viaţa, între care un procent de aproximativ 7%
reprezentând femei şi copii. La aceste statistici ale morţii se adaugă cei dispăruţi
sau grav răniţi, despre existenţa cărora nu există date certe.
Un fenomen deosebit de nefast ce capătă proporţii cataclismice se referă la
persoanele dislocate pe teritoriul Siriei sau în statele limitrofe. Comunităţile de
refugiaţi sunt de ordinul milioanelor, atât în interiorul graniţelor, cât şi în afara
lor.
Două dintre cele mai afectate state sunt Libanul şi Turcia, costurile şi mijloacele
logisitice pentru aprovizionarea cu bunuri de subzistenţă o populaţie atât de
numeroasă fiind copleşitoare.
Drama umanitară îşi are însă sursa în situaţia politică, pe care la mai bine de
patru ani de la declanşarea ostilităţilor o găsim realmente contorsionată. Cel care
a provocat bună parte din vicitimele anterior enunţate este vehiculat drept parte a
unei soluţii, în vreme ce ascensiunea Statului Islamic, cunoscută drept cea mai

atroce grupare teroristă, a produs mutaţii bizare în arhitectura regională de

putere.
În momentul de faţă situaţia este extrem de confuză, iar resorturile ce au stat la
baza avântului revoluţionar se regăsesc numai parţial în peisajul curent. Pe
teritoriul Siriei fiinţează o multitudine de grupări teroriste, forţe străine cu
agende dintre cele mai obscure, o armată de loialişti ce-l ţin încă la putere pe
Bashar al-Assad, precum şi grupări rebele intrate în coliziune cu puterea de la
Damasc precum şi cu anumite forţe extremiste.
Deşi este greu de mutat imaginea de la acţiunile absolut scandaloase ale ISIS,
confruntarea dintre loialiştii lui Bashar al-Assad şi rebeli rămâne o realitate
robustă a conflictului. Informaţii de ultimă oră relevă o regrupare a forţelor
contestatare, sub presiunea cărora epicentrul formal de putere al statului levantin
s-ar putea fisura.
Semnificaţii:
Dispersia puterii este probabil cea mai pregnantă evoluţie înregistrată de dosarul
sirian în ultimii ani. Păstrarea unui antagonism simplist, oricât de agresiv şi
distructiv, conferea părţilor implicate, dar mai ales comunităţii internaţionale,
posibilitatea implicării şi gestionării de o manieră coerentă a escaladării
conflictului.
Inapetenţa pentru intervenţionism a marilor puteri s-a văzut de-a lungul ultimilor
ani, însă alterarea tabloului de putere printr-o atomizare exacerbată face practic
imperceptibilă dispunerea pe terenul de joc. Contrapunerea loialiştilor şi a
rebelilor păstra opţiunea intervenţionismului, fie şi unul târziu.
Astăzi este aproape imposibilă chiar şi înarmarea uneia dintre tabere, nefiind
clar cine deţine în mod legitim titulatura de revoluţionar. Mai mult decât atât,
proliferarea diferitelor facţiuni extremist-teroriste pe teritoriul statului levantin
generează un risc de neasumat pentru marile puteri atunci când vine vorba de
sprijin militar indirect.
Posibilitatea ca arme de precizie sau tehnologii militare avansate să cadă în
mâinile cui nu trebuie exclude un plan de înarmare cu obiectivul definit de
răsturnare a dictaturii. Orice rachetă livrată de occidentali trupelor rebele poate
lua cândva în colimator ţinte vestice, iar experienţa cu Al Qaeda este mai mult
decât grăitoare.
Apariţia pe teritoriul Siriei a unor actori nedefiniţi ca profil şi obiectiv a condus
pracitc la creşterea alarmantă a victimelor. Ciocnirile sunt aproape ubicue,
nerămânând nici un petec pe teritoriul Siriei neafectat de teribilul conflict.
O a doua componentă ce redefineşte fundamental confruntarea o reprezintă
apariţia ISIS, cunoscut şi sub titulatura de Statul Islamic, o grupare teroristă ce
reuşeşte un fapt fără precedent – autodeterminarea teritorială. Această nouă
realitate a dat viaţă unor ipoteze de lucru absolut nefrecventabile în perioada
embrionară a conflictului.

În perimetrul cu pricina sunt astăzi trei mari fronturi de interes: rebeli versus
forţele loialiste, rebeli versus Statul Islamic, precum şi Statul Islamic versus
armata irakiană. Acapararea unor ample teritorii din Siria şi Irak plasează
gruparea teroristă în mijlocul oricărei formule de abordare a conflictului din
Siria.
De reţinut că extremişii ISIS nu intră în coliziune cu trupele preşedintelui Assad,
ceea ce a generat o serie de speculaţii cu privire la raporturile dintre cei doi
actori locali.
Cea mai recente informaţii vorbesc despre încercarea Armatei de Eliberare,
sprijinite chiar de anumite formaţiuni teroriste (în realitate coordonarea este
asigurată de Jabat al Nusra), de a declanşa o ofensivă de amploare asupra
regimului de la Damasc. Aproximativ 10-12.000 de rebeli provenind din peste
40 de grupări distincte au demarat o amplă ofensivă asupra provinciilor din
nord-vest, respectiv Idlib şi Hama.
Operaţiunea intitulată Bătălia Victoriei este deopotrivă un demers entuziast, însă
ce s-ar putea termina foarte prost pentru combatanţi. De partea cealaltă, forţele
regimului Assad dispun de un număr superior de combatanţi, precum şi de
armamente mult mai puternice, între care componenta aeriană continuă să facă
diferenţa.
Ofensiva în desfăşurare nu este întâmplătoare, ci ea vine să marcheze tonusul
bun al trupelor ce au reuşit la finele lunii martie să cucerească oraşul Idlib.
Primul obiectiv al acestei campanii se pare că va fi o localitate de dimensiuni
relevante, Jisr al-Shughour, de pe raza aceleiaşi provincii Idlib.
Trupele rebele atacă la această oră o serie de avanposturi ale guvernului de pe
terenurile agricole din proximitatea localităţii, precum şi câteva baze militare din
apropierea urbei. Anunţul cu privire la asaltul asupra Jisr al-Shughour a fost
postat public, rebelii cerându-le civililor din oraş să rămână în case până ce “cu
voia lui Dumnezeu vor reuşi să-i elibereze din tiranie”.
Oficiali occidentali cuplaţi la mersul evenimentelor de pe acest front spun că
trupele rebele au reuşit deja să cucerească 5 puncte de control, în vreme ce
bilanţul vicitmelor relevă 8 pierderi în tabăra rebelilor şi un număr încă
necunoscut în rândul loialiştilor. Aşa cum era de aşteptat, aparate de zbor
aparţinând regimului Assad au declanşat o ofensivă furibundă la adresa forţelor
de eliberare, bombardând practic orice poziţie suspectă din împrejurimile
oraşului.
În contrapartidă, platformele de socializare au fost animate cu fotografii ce
ilustrează echipamente grele de artilerie şi tancuri, ce lovesc ţintele
guvernamentale. Agenţia de stat siriană SANA raportează la rându-i că armata
loială preşedintelui Assad a reuşit să blocheze avansul “teroriştilor” în interiorul
oraşului Jisr al-Shughour, producându-le acestora pierderi importante.
La momentul actual, informaţiile sunt contradictorii, fiecare dintre cele două
tabere aruncând pe piaţă imagini favorabile, însă putem în mod legitim

presupune că lupta este acerbă, iar numărul de victime mult mai mare decât cel
vehiculat.
Nu există informaţii până la această oră care să contrazică declaraţiile agenţiei
de presă oficiale a Damascului, conform căreia asaltul iniţial a fost respins. Nu
trebuie pierdut din vedere că pe frontul cu pricina au fost dislocat cunoscutul
detaşament Tiger Force, acesta fiind într-adevăr un corp de elită al armatei
loialiste.
Două criterii principale vor influenţa în mod definitoriu deznodământul acestei
confruntări. În primul rând, este crucială capacitatea armatei de eliberare de a
contracara raidurile aeriene, întrucât aceasta se pare că a fost principala cauză de
respingere sau temporizare a ofensivei.
Este adevărat că rebelii beneficiază de un teren înalt, deci favorabil pentru atac,
însă dacă nu vor reuşi încercuirea localităţii şi subsecvent acapararea întregii
provincii într-un timp scurt, rezultatul rămâne incert, în cel mai bun caz. Cel de-
al doilea criteriu spune, aşadar, că fiecare zi trece în favoarea trupleor
guvernamentale, întrucât acestea reuşesc să se refacă şi să aducă întăriri din alte
regiuni, îngreunând astfel misiunea entuziaştilor rebeli.
Este un fapt acceptat că regimul criminal patronat de preşedintele Assad nu
reprezintă o variantă pentru nicio formulă durabilă de viitor, însă faptul că
ofensiva actuală se derulează sub coordonarea subsidiarei Al-Qaeda, respectiv
Jabat al Nusra, reprezintă o realitate ce reclamă preocupare şi reflecţie, chiar şi
în cazul unei victorii spectaculoase asupra regimului dictatorial.
17. Sentinţă în cazul fostului preşedinte egiptean Morsi

Radu Arghir
Evenimente:
Marţi, 21 aprilie, liderul Frăţiei Musulmane (FM) şi fostul preşedinte al
Egiptului a fost condamnat la 20 de ani de închisoare pentru evenimentele de
dinaintea înlăturări sale de la putere. Acesta era acuzat de reprimarea în forţă a
protestelor împotriva regimului său.
Decizia a fost urmată de proteste din partea susţinătorilor Frăţiei Musulmane,
proteste ce au fost dispersate rapid de poliţie. Cu toate acestea, în interiorul
grupării a început să existe un anumit nivel de acceptare a situaţiei actuale.
Un oficial al Frăţiei Musulmane a spus despre conducerea grupării că a fost
schimbată în mare parte şi aceasta a greşit când a organizat protestele de după
înlăturarea preşedintelui Mohamed Morsi, care au fost reprimate în forţă.
Spre deosebire de proteste, acum ţinute sunt sub control, valul de terorism ce a
lovit Egiptul continuă să se extindă. Măsurile de securitate şi starea de urgenţă

din Sinai au dat unele rezultate, în sensul că a scăzut numărul de atacuri majore,
dar atacuri mici au loc în mai multe oraşe din Egipt, inclusiv în capitală, mai
ales în zonele de periferie.
În aceste condiţii, sâmbătă, preşedintele Abdel Fattah el-Sisi a prelungit starea
de urgenţă din Sinai cu încă trei luni. Starea de urgenţă a fost declarată după un
atac major ce a avut loc în octombrie anul trecut, iar locuitorii din Sinai ridică
semne de întrebare legate de eficienţa acesteia.
Context:
După înlăturarea regimului Mubarak, primele alegeri libere (ianuarie 2012) aduc
la putere Partidul Frăţiei Musulmane, Partidul Libertate şi Justiţie (PLJ), cu un
scor foarte bun. Acesta a obţinut 45% din mandate. Noul parlament a alcătuit şi
o comisie de 100 de persoane însărcinată cu redactarea unei constituţii noi, care
a întâmpinat probleme din prima zi, reprezentanţii seculari retrăgându-se pe
motiv că nu au niciun rol în noua comisie, fiind depăşiţi numeric de
reprezentanţii partidelor islamice.
În mai (turul unu) şi iunie (turul doi) 2012 au loc alegerile prezidenţiale,
câştigate tot de reprezentatul FM, cu toate că după alegerile parlamentare
gruparea a anunţat că nu va numi un candidat pentru cursa prezidenţială şi chiar
a exclus un membru care a dorit să candideze.
Tot în iunie 2012, Curtea Supremă din Egipt a invalidat alegerile de la începutul
anului, declarând că legislaţia electorală este neconstituţională, ceea ce a lăsat
Egiptul fără parlament, puterea legislativă revenind Consiliului Suprem al
Forţelor Armate Egiptene (CSFAE). În aceste condiţii, victoria Morsi a fost
văzută ca o evoluţie pozitivă, însă nu pentru mult timp.
Morsi a cătătat repede tendinţe autoritare şi pe 22 noiembrie în acelaşi an, la
doar câteva luni de la preluarea puterii, preşedintele egiptean a dat un decret prin
care îşi extinde substanţial puterile în două direcţii. În primul rând, deciziile sale
nu post fi contestate de justiţie, şi, în al doilea rând, îşi rezervă dreptul de a lua
orice măsuri sunt necesare pentru a preveni ameninţări la adresa revoluţiei, a
securităţii publice şi la adresa funcţionării instituţiilor statului.
Pe 26 decembrie, Morsi a reuşit să valideze prin referendum o constituţie nouă
(64% au votat pentru, la o prezenţă de 33%), ce îi oferea puteri sporite lui şi
Partidului Libertate şi Justiţie.
Aceste evoluţii dat naştere la proteste (o veritabilă a doua revoluţie) ce au
crescut în intensitate. La începutul anului 2013, Morsi deja nu mai avea niciun
fel de putere executivă reală, cu excepţia controlului pe care în exercită asupra
Frăţiei Musulmane, care organizează proteste în favoarea sa.
El putea emite decrete, pe care însă nu le aplica nimeni. Impasul s-a prelungit
până în vară, când o mişcare seculară, Tamarod, a scos în stradă aproximativ 14
milioane de oameni pentru a cere demisia lui Morsi.

Protestul masiv are loc pe 30 iunie, la aniversarea unui an de la preluarea puterii

de către Morsi. Acesta a refuzat să demisioneze şi CSFAE i-a dat un ultimatum,
prin vocea ministrului apărării Abdel Fattah El-Sisi.
Morsi a respins ultimatumul şi a fost înlăturat de la putere cu forţa, pe 3 iulie. De
asemenea, este invalidată constituţia trecută de Morsi şi se începe lucrul la una
nouă.
Preşedinte interimar a fost numit Adly Mansour, ce era atunci preşedintele Curţii
Constituţionale, iar premier este numit Hazem Abdel Al Beblawi. Guvernul
interimar a suprimat cât se poate de violent protestele pro-Morsi, a adoptat legi
anti-proteste, motiv pentru cale liderii opoziţiei s-au distanţat de executiv, şi a
adoptat, tot prin referendum, o constituţie nouă, pe data de 18 ianuarie 2014.
Ulterior, între 26 şi 28 mai 2014, au avut loc alegeri prezidenţiale câştigate de
El-Sisi cu 97% din voturi, la o prezenţa ce a fost estimată la aproximativ 47%.
Imediat după alegeri, El-Sisi a început să se concentreze pe problemele
economice şi de securitate din Egipt.
Alegerile parlamentare erau programate pentru finalul anului 2014, dar mai
multe probleme de ordin administrativ şi legal au dus la amânarea lor, data
vehiculată la acest moment fiind începutul verii anului curent.
Înlăturarea lui Morsi şi reprimarea protestelor FM a dus la o explozie a
militantismul din Sinai, mai multe grupări islamice formate în regiune declarând
război autorităţilor de la Cairo. Ameninţarea teroristă a atins apogeul după pe 5
septembrie 2013, când Ansar Bayt al-Maqdis, o grupare relativ nouă inspirată de
Al Qaeda, a organizat în capitală un atac sinucigaş împotriva unui convoi oficial
în care se afla ministru de Interne.
Atacul, fără precedent în istoria recentă a Egiptului, a generat un răspuns prompt
din partea armatei, ce a mobilizat 22.000 de soldaţi în vederea unei operaţiuni de
lungă durată în Sinai. Obiectivul oficial era eradicarea completă a grupurilor
extremiste în şase luni.
De atunci s-a dus o lupta continuă pentru controlului Sinaiului (obiectivul iniţial
a eşuat), ce continuă şi în acest moment. Mai mult, grupările din peninsulă au
început recent să se afilieze la ISIL - Statul Islamic în Irak şi Siria.
Lupta s-a extins şi în restul Egiptului unde, deşi nu s-au mai produs atentate
sinucigaşe majore (cu obiective importante), au avut loc din ce în ce mai multe
atacuri folosind bombele artizanale. Acestea nu au produs pagube majore
comparativ cu atacurile din Sinai, unde au fost ucişi sute de soldaţi, dar numărul
lor în creştere este o evoluţie îngrijorătoare.
Semnificaţii:
Cu excepţia evidentă a FM, condamnarea lui Morsi la 20 de ani de închisoare nu
va atrage prea multă opoziţie din partea egiptenilor, deoarece acesta a încercat
să abuzeze puterile sale la doar câteva luni de la preluarea mandatului, fapt ce la
făcut extrem de nepopular. Totuşi este ironic că, în condiţii similare, Hosni
Mubarak a fost absolvit de orice vină.

De asemenea, urmând aceiaşi logică conducerea interimară a Egiptului de după

înlăturare lui Morsi ar trebui să fie condamnată cu o pedeapsă similară pentru
modul brutal cum a reprimat protestele organizate de FM. Este adevărat că
Morsi a abuzat de putere şi merită condamnarea, sau cel puţin o pedeapsă, dar
justiţia ar trebui să fie egală pentru toţi foştii sau actualii lideri.
Atitudinea părtinitoare a justiţiei probabil va îndepărta şi mai mult populaţia
Egiptului de actuala guvernare, mai ales că se vehicula riscul revenirii la putere
a unor oficiali din timpul regimului Mubarak. Revenirea lor nu este o problemă
în sine, ci faptul că probabil vor reveni cu aceiaşi mentalitate ca în timpul
regimului înlăturat prin revoluţie în 2011 şi, implicit, vor impune aceleaşi reguli.
Deja există o oarecare rezistenţă faţă de legislaţia din domeniul securităţii
interne, cu toate că facţiunile seculare recunosc şi pericolul reprezentat de
terorism.
Principala problemă este că aceste tactici nu par să dea rezultate nici în Sinai,
nici în restul Egiptului. În Sinai, perioadele de linişte au alternat cu atacurile
majore, în timp ce în restul Egiptului pericolul reprezentat de dispozitivele
artizanale de mică putere a crescut constant.
Măsurile represive au reuşit să ţină sub control protestele organizate de FM însă
nu au avut un impact vizibil pe termen lung asupra pericolului reprezentat de
terorism. Aici, o eventuală reconciliere cu FM ar reprezenta un pas major.
Schimbarea conducerii şi, implicit, a mentalităţii grupării ar putea lăsa loc
pentru discuţii, dar iniţiativa trebuie să vină şi din partea guvernului, care la
acest moment pare mai preocupat să lege FM de atentate teroriste. Ar trebui
menţionat că unele conexiuni există, dar clasificarea grupării drept una teroristă
şi suprimarea ei nu reprezintă soluţia cea mai bună, mai ales privită prin prisma
atacurilor teroriste, care sunt încurajate de un regim represiv.
Decizia curţii nu va întâmpina prea multă rezistenţă, cu excepţia membrilor FM,
grupare care la rândul ei trece printr-un proces de reformă. Totuşi justiţia
selectivă, coroborată cu amânarea alegerilor va duce la creşterea nemulţumirilor
din rândul egiptenilor.
Iar noi proteste masive ar afecta serios progresele făcute în Egipt în ultimul an.
Alegerile nu vor aduce neapărat o soluţie. Dacă se va ajunge la un parlament
dominat de susţinători ai regimului Mubarak, mai ales în condiţiile în care încă
nu au fost găsiţi vinovaţi pentru încercarea de reprimare a revoluţiei din 2011,
atunci poate apărea o suspiciune de cooperare între actuala conducere, justiţie şi
fostul regim.
Or această suspiciune poate afecta negativ Egiptul atât pe plan intern, cât şi pe
plan extern. O parte din partenerii externi, cum ar fi Arabia Saudită sau Rusia nu
vor fi afectaţi, dar Cairo nu se poate baza exclusiv pe aceştia şi rămâne oricum
problema legitimităţii în faţa populaţiei.
O liberalizare treptată a regimului ar reduce acest risc.

În paralel, situaţia din Sinai nu pare să evolueze spre bine mai mult de un anumit
nivel. Problema este una veche şi nu există o soluţie rapidă, dar la acest moment
există unele oportunităţi deschise.
Armata ar putea profita de apariţia luptătorilor străini pentru a ralia localnicii
împotriva pericolului islamist militant. Totuşi va fi necesară şi o strategie pe
termen lung pentru o dezvoltare economică a regiunii, dacă armata doreşte să
readucă provincia sub controlul administrativ real al capitalei şi nu doar să
impună o stare de urgenţă prelungite.
Din acest punct de vedere, momentan, principalul risc prezent este cel al
perpetuării pericolului terorist. Dacă conducerea Egiptului nu se va adapta şi va
continua să pună presiune pe populaţie, atunci se va confrunta cu ameninţarea
pentru mult timp.
Îmbunătăţirea condiţiilor economice ar putea ajuta la scăderea riscurilor, dar
acesta este un proces de durată, care este la rândul lui afectat negativ de
ameninţarea islamistă.
18. Consiliul European – soluţii insuficiente la problema migraţiei

Simona Catană
Triplarea bugetului operaţiunii Triton, decisă joi 23 aprilie de către

Consiliul European, nu face decât să aducă bugetul acestei operaţiuni la
acelaşi nivel cu operaţiunea italiană Mare Nostrum, pe care Triton a
înlocuit-o. Însă doar aceste fonduri nu sunt suficiente pentru a opri
fluxurile migratorii, nici pentru a anihila reţelele de traficanţi. Cauzele
migraţiei sunt mult mai adânci şi cer soluţii complexe, care pornesc de la
politici comune ale statelor membre în relaţia cu statele de origine şi de
tranzit pentru fluxurile migratorii.
Evenimente:
Tragediile din Mediterană din ultimele zile au determinat o reacţie din partea
liderilor europeni: aceştia s-au întrunit în cadrul unui Consiliu European de
urgenţă, având ca temă imigraţia. „Obiectivul întâlnirii a fost să discutăm cum
putem ajunge la o soluţie”, declarase preşedintele Consiliului European, Donald
Tusk. „Suntem toţi conştienţi de faptul că imigraţia este un fenomen complex,
care poate fi rezolvat doar prin atacarea cauzelor care îl provoacă. Soluţiile
vor necesita timp pentru a-şi putea dovedi eficienţa, dar trebuie şi o vom face”,
a mai arătat Tusk.
În Concluziile Consiliului European, şefii de stat şi de guvern ai statelor membre
au anunţat triplarea resurselor alocate operaţiunilor Uniunii Europene în
Mediterană – Triton şi Poseidon – pentru 2015 şi 2016. Acest prim obiectiv ar
urma să fie atins în săptămânile următoare. Însă principala ţintă rămân reţelele
de traficanţi, iar anihilarea acestora nu se poate realiza decât printr-o cooperare

între statele membre şi Europol, Frontex, Biroul European de Sprijin pentru Azil
şi Eurojust – agenţii ale Uniunii menite să încurajeze cooperarea între statele
membre pe domenii precise.
Europenii vor să identifice, să captureze şi să distrugă ambarcaţiunile pe care le
folosesc traficanţii de fiinţe umane încă înainte ca acestea să fie folosite. În
acelaşi timp, Europol va detecta şi va solicita scoaterea de pe internet a
anunţurilor puse de către traficanţi pentru a atrage imigranţi şi refugiaţi.
Mai mult decât atât, Uniunea Europeană intenţionează să sporească sprijinul
acordat unor ţări precum Tunisia, Egipt, Sudan, Mali sau Niger pentru a
monitoriza graniţele, dar şi rutele pe care se deplasează traficanţii. Conştienţi că
imigraţia ilegală are cauze mai adânci, şi că nu poate fi oprită doar prin
combaterea traficanţilor, pentru că aceştia mereu vor găsi portiţe de scăpare,
liderii europeni îşi propun întărirea cooperării politice cu statele partenere din
Africa.
De asemenea, cooperarea cu Turcia va fi în prim-plan, în vederea găsirii unor
soluţii pentru situaţiile din Irak şi din Siria.
Soluţia Consiliului European pentru imigranţii ilegali care au ajuns deja pe
teritoriul european este retrimiterea acestora în ţările de origine sau de tranzit.
Astfel, Comisia şi Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe trebuie
să utilizeze toate mijloacele aflate la dispoziţia lor pentru a „facilita întoarcerea
migranţilor economici neautorizaţi” în ţările de origine, în deplin respect al
dreptului la azil.
Semnificaţii:
După tragediile din ultima perioadă, în care şi-au pierdut viaţa mii de oameni
încercând să traverseze Mediterana, presiunea asupra liderilor europeni a fost
uriaşă. „Uniunea Europeană va mobiliza toate mijloacele pe care le are la
dispoziţie pentru a preveni moartea mai multor persoane în Marea Mediterană,
atacând direct cauzele crizei umanitare cu care ne confruntăm, în colaborare
cu ţările de origine şi de tranzit”, se arăta în comunicatul final al Consiliului
European.
Însă răspunsul liderilor europeni a fost, din nou, sub aşteptările opiniei publice.
„Uniunea stă cu braţele încrucişate, în timp ce sute de oameni mor la ţărmurile
sale!”, declara indignată Judith Sunderland, directorul adjunct pentru Europa şi
Asia Centrală a Human Rights Watch. „Aceste morţi ar fi putut fi evitate dacă
Uniunea ar fi lansat o veritabilă operaţiune de căutare şi salvare!”
Triplarea bugetului operaţiunii Triton de la 2,9 milioane de euro la 9 milioane de
euro lunar înseamnă, conform Le Monde, doar revenirea la nivelul bugetului pe
care Italia îl aloca operaţiunii de patrulare şi salvare Mare Nostrum – operaţiune
înlocuită în noiembrie anul trecut prin operaţiunea Triton. Mare Nostrum fusese
lansată de italieni după tragedia din largul insulei Lampedusa, din octombrie
2013, când s-au înecat 366 de oameni ce încercau să ajungă în Europa.

Conform statisticilor Italiei, operaţiunea a permis salvarea a peste 150.000 de

vieţi. Însă, de când această operaţiune costisitoare a fost înlocuită prin misiunea
Triton, catastrofele umanitare s-au ţinut lanţ: peste 1.600 de oameni şi-au pierdut
viaţa în Mediterana de la începutul acestui an, faţă de 90 în aceeaşi perioadă a
anului trecut, când era în funcţiune operaţiunea italiană.
Operaţiunea Triton a fost criticată de către organizaţiile de apărare a drepturilor
omului încă de la crearea sa: aceasta ar fi „sortită eşecului”, conform Amnesty
International, deoarece „şi-a propus atingerea unui obiectiv greşit”. Cu alte
cuvinte, Triton nu are ca prioritate salvarea vieţilor victimelor traficului de fiinţe
umane, ci supravegherea frontierelor.
În plus, mijloacele de care dispunea până acum Triton, inferioare celor ale
operaţiunii Mare Nostrum, nu permiteau intervenţii eficiente. Multe
ambarcaţiuni private au intervenit în acest interval pentru a-i salva de la o
moarte sigură pe cei de pe navele eşuate ale traficanţilor.
Soluţia returnării imigranţilor ilegali în ţările de origine pune foarte multe
probleme de implementare. În primul rând, este greu de definit cine este un
„imigrant economic neautorizat” şi cine este un imigrant îndreptăţit să ceară azil,
deoarece de cele mai multe ori imigranţii provin din zone instabile, de conflict,
şi fug practic din calea violenţelor.
În plus, în astfel de situaţii, persoanele care aleg să înfrunte pericolele traversării
ilegale a Mării Mediterana nu reuşesc să ia cu ei lucruri personale şi astfel mulţi
nu au acte de identitate. Or, pentru a acorda azil autorităţile statelor europene le
cer imigranţilor să dovedească faptul că provin din zone de conflict.
Iar în aceste cazuri comunicarea cu statul de origine pentru a confirma situaţia
refugiatului este imposibilă. Mai mult decât atât, procesul în care se decide dacă
un refugiat are sau nu dreptul de azil poate ajunge de la câteva luni la peste un
an de zile.
De la începutul anului, ONU estimează că peste 35.000 de imigranţi au încercat
să traverseze Marea Mediterană, încercând să scape de conflicte, de războaie şi
de sărăcie. Cea mai mare parte a acestor migranţi au încercat să traverseze
Mediterana dinspre Libia, unde războiul civil a lăsat loc haosului.
În acest an, ONU estimează că mai mult de jumătate de milion de oameni vor
încerca să ajungă în Europa pe aceeaşi cale. „Sursele” pentru aceste fluxuri
migratorii sunt Libia, Siria, Irak, Africa subsahariană sau Cornul Africii.
Desigur, nu stă în puterea Europei să pacifice mapamondul, nici să rezolve de
una singură crizele din Libia sau Siria ori să ajute substanţial dezvoltarea
durabilă în state precum Somalia sau Eritreea. Însă cert este că în următoarele
decade, Uniunea Europeană, cu tendinţa demografică de îmbătrânire a
populaţiei, se va afla sub presiunea în creştere a fluxurilor migratorii dinspre
aceste părţi ale lumii.

Soluţia pe care par să o adopte europenii, anume încurajarea ţărilor de origine în

eforturilor lor de a păzi frontierele, nu este una viabilă, nici pe termen scurt, nici
pe termen lung. Desigur, guvernele europene încurajează „migraţia creierelor” şi
îşi doresc să atragă cei mai pregătiţi dintre locuitorii statelor ce sunt sursă de
imigranţi.
Însă, dacă această politică autarhică este greu de implementat în Statele Unite
ale Americii, în ciuda poziţiei geografice privilegiate a acestora, cu atât mai greu
este de implementat în Europa, continent deschis atât geografic, cât şi istoric
fluxurilor migratorii.
Desigur, trebuie făcută distincţia între competenţele Uniunii Europene şi cele ale
statelor membre, mai ales în domeniul imigraţiei. Uniunea Europeană, cu
bunăstarea economică şi spaţiile deschise circulaţiei, este ţinta fluxurilor
migratorii.
Însă competenţele asupra politicilor migratorii rămân în atirbuţiile statelor, care
nu vor nici să îşi asume cu adevărat responsabilitatea, prin politici de repartiţie a
refugiaţilor pe întreg teritoriul Uniunii, în funcţie de capacităţi, nici nu sunt de
acord cu privire la relaţia cu statele de origine sau de tranzit. „O mai bună
colborare politică”, aşa cum era anunţat în concluziile Consiliului European, se
poate citi şi ca lipsa unui acord privind măsuri concrete ce trebuie luate în relaţia
cu statele terţe.
19. Politica Australiei privind refugiaţii – o linie roşie pentru Europa

Eveline Ioana Mărăşoiu
Evenimente:
Situaţia conflictuală accentuată din Orientul Mijlociu şi alte zone ale lumii a
determinat o creştere semnificativă în numărul refugiaţilor. O mare parte dintre
aceştia urmăresc să obţină azil în Europa, însă drumul până la destinaţie este
adesea o afacere pentru traficanţi şi prezintă un risc sporit pentru viaţa
pasagerilor.
Tragediile din ultima vreme au dus la moartea a peste 1.200 de persoane în
Marea Mediterană, dezastru ce a determinat Uniunea Europeană să reconsidere
politica privind refugiaţii. Prim-ministrul australian, care se confruntă, de
asemenea, cu un influx mare de persoane ce caută azil, a sugerat liderilor
europeni să adopte o politică mai aspră pentru a descuraja refugiaţii. Tony
Abbott a recomandat Uniunii să aplice măsuri similare cu cele implementate de
Australia.
Abbott a declarat că „singura modalitate de a pune punct morţilor este oprirea
traficului de persoane. Singura modalitate de a pune punct morţilor este, de
fapt, oprirea ambarcaţiunilor. De aceea este urgent ca statele europene să
adopte politici foarte stricte care să stopeze traficul de persoane în Marea
Mediterană”. De asemenea, şeful guvernului australian a sugerat Uniunii

Europene să impună măsuri care să nu încurajeze traficul, aidoma celor

implementate de Australia.
Context:
Politica australiană privind refugiaţii este bazată în principal pe împiedicarea
imigranţilor să ajungă în Australia şi pe relocarea acestora către state terţe.
Operaţiunea „Sovereign Borders” („Graniţe Suverane”) are rolul de a opri
bărcile ce transportă refugiaţi în mod ilegal să atingă ţărmul australian.
Deşi misiunile sunt secrete, în vara anului 2014, în urma iniţierii unei acţiuni
legale, s-a descoperit că autorităţile au prevenit accesul unei ambarcaţiuni ce
avea la bord 157 de srilankezi strămutaţi, inclusiv 40 de copii. Aceştia au fost
uitaţi pe mare pentru o lună, timp în care Australia a încercat să întoarcă barca în
India, însă guvernul din New Delhi a refuzat acceptarea acesteia.
Ulterior, imigranţii au fost relocaţi pe insula Nauru. În toată această perioadă,
grupul nu a fost supus unui proces de determinare a statutului de refugiat,
imigranţilor nefiindu-le adresată nicio întrebare în acest sens.
Într-o altă instanţă, 37 de srilankezi Tamili au fost intervievaţi sumar printr-o
conferinţă video în timp ce se aflau în ocean, încercând să ajungă pe ţărmul
australian. Autorităţile au refuzat toate aplicaţiile de azil.
Barca a fost apoi condusă până la graniţa cu Sri Lanka, unde a fost lasată în
custodia statului. Toate persoanele au fost imediat arestate. Alte evenimente
similare s-au desfăurat cu nave ce au fost acceptate de Indonezia sau tot de Sri
Lanka.
La nivel legislativ, potrivit Actului Legalităţii Azilului, imigranţii ce sosesc pe
bărci nu pot rămâne pe teritoriul Australiei pe perioada procesării cererilor de
acordare a statutului de refugiat. Procesarea are loc exclusiv în insulele
adiacente Australiei, precum Nauru, Papua Noua Guinee şi în Cambodgia.
De asemenea, imigranţilor li se dă opţiunea de a alege dacă doresc să primească
azil în aceste state. Însă această variantă este extrem de rar aleasă de refugiaţi,
în principal din cauza nivelului slab de dezvoltare din aceste state şi
notorietatăţii pentru încălcările sistematice ale drepturilor omului.
Problema este însă că migranţii nu pot alege să primească azil în Australia, unde
doresc de fapt, ci pot doar decide între insulele cu care guvernul are un contract
de relocare.
Mai mult de atât, guvernul lui Tony Abbott a fost aspru criticat pentru abuzurile
grave la care sunt supuşi refugiaţii în centrele de detenţie. Înaltul Comisar ONU
pentru Drepturile Omului, Prinţul Zeid Ra’ad Al-Hussein, a declarat că politica
Australiei conduce la un „lanţ de încălcări ale drepturilor omului, inclusiv
detenţie arbitrară şi posibil tortură.”
O altă măsură controversată este oferirea unor vize temporare de lucru
aplicanţilor. Această alternativă celei a oferirii azilului oferă strămutaţilor
dreptul de a lucra în Australia 3-5 ani. Însă aceasta prezintă riscul ca refugiaţii să

fie deportaţi la expirarea vizei, chiar dacă există o probabilitate sporită ca aceştia
să fie persecutaţi la întoarcerea în ţara de origine.
Semnificaţii:
Cel mai important motiv pentru care Uniunea Europeană nu poate adopta o
astfel de politică este modul şi profunzimea implementării drepturilor omului în
legislaţia sa. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dat deja o
decizie împotriva unor aranjamente similare făcute de Italia cu Libia.
CEDO a susţinut în cazul Hirsi Jamaa, că statele europene au o obligaţia de a nu
trimite persoane în state în care există un risc real de încălcare a drepturilor
omului. De asemenea, tribunalul a declarat că deportarea unui grup de refugiaţi
fără analizarea individuală a fiecărei cereri de azil reprezintă expulzare
colectivă, o practică ce este ilegală potrivit Convenţiei Drepturilor Omului.
Aşadar, întoarcerea bărcilor fără procesarea specifică a cererilor de azil nu este o
măsură ce poate fi adoptată legal în Europa. Procesarea în state terţe (offshoring
processing) ar fi posibilă dacă şi numai dacă acel stat ar implementa acelaşi
standard în privinţa respectării drepturilor omului.
Această variantă este însă greu de găsit, întrucât majoritatea statelor dezvoltate
sunt deja vizate ca ţări de destinaţie de către cei care caută refugiu.
În plus, trebuie precizat faptul că nu există nicio informaţie care să indice
succesul politicii australiene în a combate traficul ilicit de persoane şi, poate mai
important, reducerea numărului celor care îşi pierd viaţa încercând să obţină
refugiu în Australia. Guvernul a preferat menţinerea secretului, argumentând că
„suntem într-o competiţie acerbă cu traficanţii. Dacă am fi în război, nu am
oferi informaţii care ar fi utile inamicului doar pentru că suntem noi curioşi să
o aflăm”.
Însă lipsa oferirii unui argument solid, bazat pe statistici, este unul dintre
principalele motive raţionale pentru care Uniunea Europeană nu poate adopta o
politică asemănătoare.
Mai mult de atât, costurile sunt foarte mari. Întreţinerea unei persoane într-un
centru de detenţie (şi procesare) offshore 343.000 de dolari americani. Astfel,
aplicarea unui model similar doar pentru cei 170.000 de refugiaţi ce au sosit în
Italia în ultimul an ar ajunge la 58.5 milioane de dolari, fără ca statul să poată
recupera o parte din sumă prin contribuţia refugiaţilor la economia statului.
Riscuri:
Există deja voci în Uniunea Europeană care au cerut implementarea modelului
australian, îndeosebi în Marea Britanie. Statul a argumentat că o şansă mare de a
fi salvat în încercarea de a ajunge în Fortăreaţa Europa va fi un factor ce va
influenţa refugiaţii să parcurgă această călătorie ilegală şi periculoasă în Marea
Mediterană.

Acest lucru poate amplifica euroscepticismul existent deja în unele state membre
(îndeosebi în Marea Britanie) şi este o ameninţare pentru stabilitatea politică
europeană.
Există riscul ca unele state să se angajeze într-o politică asemănătoare Australiei.
De altfel, au existat deja sugestii că operaţiunile Europene din Marea Mediterană
au oprit accesul bărcilor în Europa şi că UE vrea să limiteze în secret numărul
refugiaţilor la 5.000.
Mai mult de atât, axarea pe combaterea traficului este de fapt tratarea unui
simptom şi nu a cauzei. Problema este, de fapt, că există un număr din ce în ce
mai mare de persoane care fug din calea conflictului sau a persecuţiei şi au
nevoie de un loc în care să se simtă siguri.
Imigranţii ilegali sunt dispuşi să plătească sume exorbitante şi să îşi rişte viaţa
pentru obţinerea securităţii. Traficul de persoane este doar mijlocul prin care
aceşti refugiaţi încearcă să îşi soluţioneze problema.
Uniunea Europeană ar trebui să se axeze pe remedierea situaţiilor de insecuritate
şi/sau oferirea unor mijloace şi soluţii alternative care să corespundă nevoii de
securitate.
Dezbaterea privind cea mai bună metodă de gestionare a crizei refugiaţilor va
continua, iar politica australiană va fi invocată probabil destul de des. Interesul
pe termen scurt şi mediu al statelor membre este să nu se confrunte cu un influx
prea mare de refugiaţi, influx ce are potenţialul de a destabiliza ţara intern (a se
vedea cazul Germaniei) sau să devină o povară pentru societate.
Simultan, Uniunea Europeană va continua să respecte valorile şi normele pe care
a fost construită. Din acest punct de vedere, jurisprudenţa CEDO va ghida
acţiunile statelor membre şi va impune aplicarea unor măsuri alternative, ce
respectă prevederile legale ale Uniunii şi ale Consiliului Europei.
Recomandări:
România trebuie să se angajaze într-un dialog constructiv cu celelalte ţări
europene şi urmărească dezvoltarea unor soluţii creative, care să ia în calcul
toate aspectele problemei, plecând de la soluţionarea cauzei şi continuând cu
gestionarea efectelor. În tot acest timp, România trebuie să se opună oricăror
sugestii de a adopta modelul australian şi să sublinieze incompatibilitatea
acestuia cu valorile şi sistemul legal european.

20. Creştinii etiopieni – victimele celor mai recente execuţii efectuate de

gruparea Statul Islamic în Libia
Adriana Sauliuc
Evenimente:
Luni, 20 aprilie 2015, presa internaţională a diseminat informaţia privitor la o
nouă execuţie în masă a unor creştini de către susţinătorii grupării jihadiste
sunnite autointitulată Statul Islamic (SI) din Libia. Aceasta a avut la bază un
filmuleţ pe care organizaţia l-a făcut public la 19 aprilie a.c. şi care readuce în
prim-plan cruzimea grupării Statul Islamic prin prezentarea a două a tipuri de
acţiuni – decapitare şi împuşcare a unui număr de aproximativ 30 de persoane.
Dintre acestea circa 15 au fost decapitaţi pe o plajă libiană şi tot atâţia împuşcaţi
în cap, într-o zonă de pe teritoriul statului libian. Victimele erau creştini ce
aparţineau „Bisericii etiopiene ostile”, după cum au menţionat călăii.
Uciderea celor aproximativ 30 de cetăţeni etiopieni a fost aspru criticată de
regimul de la Addis Ababa, care a promis să continue lupta împotriva
extremismului: „condamnăm cu fermitate astfel de atrocităţi, indiferent că este
vorba despre etiopieni sau nu”, a transmis ministrul etiopian al Comunicaţiilor.
Totodată, potrivit aceleeaşi surse, Ambasada Etiopiei din Egipt a demarat o serie
de acţiuni cu scopul verificării veridicităţii informaţiei privind naţionalitatea
victimelor, în timp ce un purtător de cuvânt al Guvernului etiopian a anunţat că
probabil este vorba despre emigranţi etiopieni care au încercat să fugă în
Europa.
Indiferent de naţionalitatea celor ucişi, filmuleţul făcut public de gruparea Statul
Islamic se încheie cu un avertisment care vizează creştinii. Mai exact, aceştia
sunt preveniţi că nu vor fi în siguranţă decât dacă se convertesc la Islam sau
plătesc o sumă de bani pentru a nu avea aceeaşi soartă ca cei executaţi, taxa fiind
prevăzută de cartea sfântă a musulmanilor, Coranul.
Semnificaţii:
Înregistrarea video de 29 de minute făcută publică de gruparea Statul Islamic la
19 aprilie a.c. prezintă la începutul filmuleţului un bărbat înarmat cu un pistol,
aflat în spatele celor care urmează să fie ucişi şi care transmite un mesaj celor
vizaţi de acţiunile crude ale SI: „sângele musulman vărsat de mâinile religiei
voastre nu este ieftin”. Urmează un avertisment transmis „naţiunii crucii: ne-am
întors!”
Emergenţa grupării jihadiste Statul Islamic readuce în atenţie religia ca factor de
conflict, ca element ce a motivat de-a lungul timpului şi încă motivează şi în
prezent, puternice ambiţii ale unor actori internaţionali atât de tip statal cât şi
nestatal. Apartenenţa acestora la o ramură religioasă nu reprezintă o regulă,
ateismul fiind la fel de periculos, în situaţia în care acesta se regăseşte în

caracteristicile care determină comportamentul unor lideri precum cei ai

regimurilor brutale ale secolului XX: Stalin, Tito, Mao Zedong sau Pol Pot.
În cazul acestora, tocmai neapartenenţa la nicio religie, precum şi dorinţa de a
promova un ateism impus cu brutalitate au generat importante pierderi de vieţi
omeneşti, precum şi multă suferinţă. Un exemplu mai mult decât concludent este
cazul creştinilor ruşi, care au fost subiectul unor politici dure duse de liderul
sovietic de la Moscova împotriva convingerilor lor religioase, în încercarea lui
Stalin de a elimina religia din Uniunea Sovietică.
Religia a continuat să ocupe un loc important în ierarhia cauzelor ce au stat şi
stau la baza conflictelor, atingând un apogeu în ceea ce priveşte terorismul
contemporan. Mai mult, pe fondul adâncirii globalizării, care a creat o lume
unică, în care graniţele teritoriale ale statelor au fost eludate, religia a căpătat o
semnificaţie şi mai mare, adepţi ai diferitelor confesiuni religioase declanşând
un adevărat război împotriva celor care nu împărtăşesc aceleaşi valori, fie din
dorinţa de a le impune pe cele proprii, fie în încercarea de a-şi păstra identitatea
religioasă, ameninţată de profundele schimbări ce au loc la nivel mondial,
regional şi de societate.
Religia a reprezentat de-a lungul istoriei elementul care, chiar dacă nu a stat
întotdeauna şi în mod exclusiv la baza declanşării unor conflicte, le-a influenţat
şi alimentat, indiferent că vorbim despre creştini, musulmani sau alte tipuri de
ideologii religioase, mâinile tuturor credincioşilor fiind murdărite de sângele
celor care au fost sacrificaţi fie în numele religiei, ca urmare a utilizării acesteia
ca motivaţie, fiind însă aproape întotdeauna o forţă care a produs un rău extrem
de mare când s-a aflat în mâinile unor persoane greşite.
Trecerea timpului a atras după sine o diminuare a interesului/capacităţii unor
religii de a se impune prin utilizarea forţei, un astfel de caz fiind cel al
creştinismului. De cealaltă parte însă, a islamului, trecerea timpului nu a reuşit
să soluţioneze problemele pe care religia musulmană le are în special în
interiorul ideologiei sale, fiind cunoscută rivalitatea dintre cele două importante
ramuri - sunniţi şi şiiţi - în timp ce emergenţa unor actori internaţionali de tip
nestatal precum gruparea Statul Islamic aduce în prim-plan reticenţa acestora
atât faţă de şiiţi, dar mai ales faţă de creştinii ce trăiesc în ţările pe al căror
teritoriul acţionează.
Răpirile zecilor de creştini sirieni, precum şi decapitările la care au fost supuşi
creştinii egipteni în februarie 2015 şi, recent, cei etiopieni, indică o lipsă a
interesului acestei grupări de a accepta în teritoriile pe care le controlează
persoane de rit creştin, care în faţa barbarilor jihadişti au trei posibilităţi: se
convertesc la dura religie pe care aceştia o propovăduiesc, plătesc un tribut
pentru păstrarea religiei pe care o agreează, fiind vorba despre taxa impusă de
Coran, sau, în cel mai rău caz, îşi pierd viaţa, ucişi fie prin decapitare, fie
împuşcaţi, însă întotdeauna pentru a servi cauzei unor eretici religioşi a căror
acţiuni nu se potrivesc secolului în care trăiesc.

Plata unei taxe de către creştini nu reprezintă o chestiune de noutate, în sensul

introducerii sale de către jihadiştii grupării Statul Islamic. Există un consens la
nivelul savanţilor lumii islamice cum că este garantat un statut special pentru
creştini şi evrei în cadrul unui stat islamic, prin care acestora le este garantată
siguranţa în schimbul plăţii unei sume de bani şi a respectării altor condiţii,
„politică” adoptată şi de gruparea jihadistă, care a lăsat însă să se înţeleagă că
statutul special al creştinilor şi a altor religii reprezintă, în abordarea sa, mai
degrabă o excepţie decât o regulă.
Cu alte cuvinte, posibila dorinţă a creştinilor de a achita o taxă în vederea
păstrării religiei sau a rămânerii în viaţă nu reprezintă o garanţie, singura care
poate decide cine rămâne creştin sau cine trăieşte fiind gruparea jihadistă.
Decapitarea în februarie 2015 a egiptenilor creştini în Libia a fost explicată de
SI ca reprezentând o reacţie de răzbunare la relele tratamente pe care Biserica
coptă din Egipt le-a aplicat femeilor creştine copte convertite la Islam. Este
puţin probabil însă ca luptătorii jihadişti să fi fost marcaţi de vreo empatie faţă
de persoanele respective, astfel că uciderea creştinilor egipteni a avut, cel mai
probabil, legătură cu faptul că aceştia făceau parte din ceea ce gruparea jihadistă
numeşte „naţiunea Crucii”, făcând referire la creştinii din întreaga lume,
implicaţi în urmă cu sute de ani în cruciadele împotriva Islamului.
O astfel de poziţionare a grupări Statul Islamic sugerează că toţi creştinii,
indiferent de afilierea lor sectară, reprezintă ţinte „legitime” ale acţiunilor
acesteia. Într-un astfel de context, creştinii, alături de evrei, cei care ar trebui să
aibă un statut special faţă de alte minorităţi precum Yazidis, spre exemplu (ca
urmare a faptului că fac parte din religii monoteiste, asemeni Islamului), resimt
ostilitatea grupării jihadiste care nu numai că nu le asigură „statutul special”
prevăzut de religia islamică, dar sunt numiţi „cruciaţi” şi sunt trataţi precum în
perioada luptelor dintre adepţii celor două religii, ceea ce face din creştini ţintă
principală împotriva căreia trebui să lupte şi care trebuie să sfârşească prin a fi
supusă.
Însă persecuţia la care sunt supuşi creştinii din zonele controlate de gruparea
jihadistă nu a fost întotdeauna elementul principal care a influenţat relaţiile
dintre cele două părţi. Anterior, minorităţile creştine de pe teritoriul Irakului s-au
aflat sub controlul SI, în 2008 fiind chiar emisă o declaraţie de către filiala
grupării din Mosul care făcea referire la un pact încheiat cu liderii comunităţii
creştine.
Ulterior însă, pe fondul evoluţiilor din regiune şi ca urmare a criticilor aduse
creştinilor privitor la persecutarea femeilor creştine convertite la Islam, o
biserică din Bagdad a fost ţinta unui atentat (2010), gruparea jihadistă acuzând
creştinii irakieni că nu-şi asumă responsabilitatea denunţării presupuselor crime
comise împotriva musulmanilor.
Ulterior, mai exact în 2014, gruparea Statul Islamic a oferit o protecţie similară
creştinilor din oraşul Raqqa, capitala de facto a grupării, şi probabil în alte oraşe,
atât din Irak cât şi din Siria. În prezent, cele trei opţiuni oferite creştinilor sunt:

convertirea la Islam, păstrarea credinţei prin plata unei taxe şi conformarea la o

serie de reguli stricte, în timp ce respingerea acestor două variante îi pun pe
creştini în faţa unu război declanşat împotriva lor.
Tratamentul este determinat de faptul că creştinii ocupă primul loc în topul
inamicilor SI, alături de „evrei, Rafidah (şiiţi) şi susţinători ai democraţiei”, fapt
dovedit şi de acţiunile recente ale grupării care au vizat creştini ce trăiesc în ţări
de pe continentul negru.
Filmuleţul postat de SI la 19 aprilie a.c. este asemănător cu cel din februarie a.c.,
cu puţine elemente distincte ce ţin de numărul celor ucişi şi de naţionalitatea lor.
Astfel, dacă în cazul decapitărilor anterioare din Libia vorbim despre un număr
de 21 de egipteni de rit creştin, în cazul celei mai recente acţiuni de ucidere în
masă este vorba despre aproximativ 15 etiopieni creştini decapitaţi pe ţărmul
Mării Mediterane (asemeni decapitărilor din februarie), cărora li se adaugă un alt
grup de etiopieni creştini care au fost împuşcaţi.
Ca şi în cazul execuţiilor din februarie din Libia, gruparea extremistă a indicat
prin intermediul filmării postate pe Internet că aceste crime reprezintă un „mesaj
semnat cu sânge pentru naţiunea crucii”. Pe lângă crimele odioase pe care le
prezintă şi care îi au ca protagonişti pe etiopienii capturaţi de islamişti,
filmuleţul face şi o scurtă prezentare a relaţiilor dintre creştini şi musulmani,
fiind incluse imaginii în care sunt prezentaţi militanţi care distrug biserici,
morminte şi icoane.
Filmuleţul include şi un „narator” care prezintă situaţia celor vizaţi de
agresivitatea grupării SI: „în ciuda crucii, ne-am întors”, acesta indicând că
singurele opţiuni ale creştinilor sunt convertirea la islam sau achitarea taxei
prevăzute de Coran. Naratorul a transmis totodată creştinilor că: nu veţi „avea
siguranţă nici în visele voastre până nu acceptaţi Islamul”, deoarece „lupta
noastră este o luptă între credinţă şi blasfemie, între adevăr şi falsitate”.
Dacă decapitările din februarie a.c. au generat reacţii la nivel regional şi
internaţional, inclusiv de natură militară - la care a recurs Egiptul ca răspuns la
uciderea cetăţenilor de naţionalitate egipteană - în cazul celor mai recente
atrocităţi reacţiile s-au manifestat, cel puţin până la acest moment, doar
declarativ, neexistând acţiuni concrete împotriva grupării Statul Islamic. Printre
cei care au condamnat uciderea etiopienilor se numără Papa Francis, care a
transmis imediat după apariţia filmuleţului un mesaj Patriarhului Bisericii
etiopiene Tewahedo, Abune Mathias, prin care şi-a exprimat tristeţea faţă de
astfel de acţiuni, în timp ce şeful Bisericii creştine din Etiopia a catalogat
uciderea creştinilor etiopieni ca fiind un act respingător.
Totodată, potrivit acestuia, „avem datoria de a ridica vocea pentru a spune
lumii că uciderea celui nevinovat ca pe un animal este total inacceptabilă”.
Acţiunile grupării SI au fost criticate şi de şeful Consiliului Suprem al Afacerilor
Islamice din Etiopia, şeicul Mohammed Jemal, în opinia căruia uciderea
oamenilor asemenea „unor pui” nu îşi are locul în Islam.

Jemal a practicat şi rugăciunile comune iniţiate de creştini şi musulmani în

Etiopia, ca semn că cele două religii pot convieţui împreună fără a fi nevoie să
recurgă la gesturi extreme precum cele cu care gruparea SI şochează opinia
publică internaţională şi cărora le dă o tentă religioasă.
Uniunea Europeană, Statele Unite ale Americii, Uniunea Africană se numără
totodată printre actorii internaţionali care şi-au exprimat solidaritatea faţă de
statul etiopian. SUA, pe lângă catalogarea acţiunilor grupării jihadiste ca fiind
unele ce se încadrează în categoria „uciderii brutale în masă”, a indicat că
„atrocitatea subliniază, încă o dată, necesitatea urgentă pentru o rezolvare
politică a conflictului din Libia”.
Riscuri:
Într-adevăr, chestiunea readusă în prim-plan de cele mai recente execuţii comise
de gruparea Statul Islamic în Libia este cea a problemelor interne cu care statul
libian se confruntă începând cu octombrie 2011, când dictatorul Muammar
Gaddafi a fost înlăturat de la putere. Acesta a fost momentul care a deschis un
drum greşit pentru Libia, lăsată de comunitatea internaţională să se descurce
singură în ceea ce ar fi trebuit să fie o etapă marcată de provocări, însă finalizată
cu o tranziţie a statului spre forma pe care libienii au dorit-o, aceea de stat
democratic. În lipsa unei astfel de tranziţii, Libia post-Gaddafi a ajuns în punctul
în care este astăzi, demonstrând că democraţia pe care libienii au dorit-o nu
reprezintă o formă de guvernare adaptabilă unui stat din exteriorul spaţiului
geografic care „permite” astfel de regimuri, mai ales când este vorba despre un
stat din partea nordică a Africii.
Lipsa capacităţii regimului libian de a gestiona provocările interne cu care se
confruntă, precum şi limitatul interes de care alte ţări au dat dovadă de-a lungul
perioadei care a debutat imediat după înlăturarea Colonelului, nu au în prezent
efecte numai asupra populaţiei libiene, care trăieşte pe teritoriul unui stat
transformat în mare parte în teatru de război de către grupările militante rivale şi
cele două regimuri, unul legitim şi unul nelegitim, ci şi asupra ţărilor vecine, ai
căror cetăţeni riscă să îşi piardă viaţa în urma unor acţiuni de genul celor
întreprinse de gruparea jihadistă SI în Libia. Execuţiile comise pe teritoriul
statului nord-african trag, de asemenea, un semnal de alarmă privitor la
condiţiile favorabile pe care organizaţia teroristă le-a găsit în Libia, instabilitatea
şi haosul de aici reprezentând caracteristici ale unui spaţiu în care islamiştii se
pot simţi în siguranţă, regimul libian fiind limitat în ceea ce priveşte acţiunile pe
care acesta le poate iniţia împotriva sa.
Recentele execuţii din Libia au atras reacţii din partea regimului nelegitim de la
Tripoli care, potrivit unui reprezentant al alianţei care controlează capitala
libiană, a efectuat atacuri aeriene împotriva unor poziţii controlate de gruparea
Statul Islamic în Libia aflate în perimetrul oraşului de coastă Sirt. Din
informaţiile oferite de aceeaşi sursă, raidurile aeriene au fost iniţiate în seara
zilei de joi, 23 aprilie a.c., printre ţinte regăsindu-se şi o bază de comandă

instituită de SI într-un centru de conferinţe în care Muammar Gaddafi obişnuia

să organizeze summit-uri.
O altă problemă cu care Libia se confruntă şi care, nesoluţionată, va continua să
producă un număr mare de victime, este aceea a imigranţilor libieni şi din ţările
din jur, care riscă fie să îşi piardă viaţa pe mare în urma unor accidente precum
cele recente din Marea Mediterană, fie să fie capturaţi de jihadiştii grupării
Statul Islamic ce acţionează pe teritoriul Libiei, putând avea soarta etiopienilor
executaţi recent, aceştia fiind capturaţi de organizaţia teroristă ca urmare
prezenţei lor în Libia cu scopul de a părăsi Africa pentru a ajunge în Europa.
Perioada care urmează va fi la fel de problematică pentru statul libian, copleşit
de forţele ce acţionează pe teritoriul său, fiecare pentru propriul avantaj. Iar cele
mai bune exemple sunt cele ale iniţiativelor internaţionale precum discuţiile pe
care ONU le organizează în diferite state din regiune, punerea părţilor libiene la
aceeaşi masă cu scopul negocierii şi ajungerii la o înţelegere între acestea care să
prevadă instituirea unui guvern de unitate nefiind privită de cei invitaţi la
discuţii cu un interes prea mare.
La fel se întâmplă şi în cazul problemei imigranţilor, care, în urma decesului
unui număr mare de africani în încercarea lor de a ajunge în Europa, a atras
reacţii din partea actorilor internaţionali statali şi nestatali, inclusiv a Uniunii
Europene, direct afectată de problematica respectivă. Intenţia acesteia de a se
implica în soluţionarea crizei imigranţilor africani a primit însă răspuns negativ
din partea regimului libian legitim, şeful Armatei libiene respingând vineri, 24
aprilie a.c., posibilitatea cooperării cu UE pe parte militară cu intenţia de a stopa
fluxul de migranţi ilegali care încearcă să ajungă în Europa. În ceea ce priveşte
posibile intervenţii militare ale europenilor în acest sens, generalul Khalifa
Haftar a menţionat:
„Cu siguranţă nu vom coopera, deoarece nu am fost implicaţi în soluţionarea
acestei probleme. Decizia a fost luată fără consultarea părţii libiene legitime”.
Într-un astfel de context, şansele Libiei să iasă din impasul în care se află sunt
atât de reduse încât nu pot fi luate în considerare. Iar adâncirea ei şi mai mult în
criza pe care o traversează se datorează atât problemelor interne cauzate de lipsa
capacităţii regimului libian de a institui o stare de stabilitate în interiorul
graniţelor ţării, cât şi a prezenţei Statului Islamic pe teritoriul său, fapt ce
agravează extrem de mult situaţia sa internă, astfel că pentru o bună perioadă de
timp, Libia va continua să se zbată să facă faţă unor forţe suficient de puternice
pentru a-i ameninţa însăşi supravieţuirea.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România este interesată de evoluţiile

din Libia din două puncte de vedere. Aceasta se află poziţionată într-un spaţiu
geografic de interes strategic pentru ţara noastră, însă situaţia actuală de pe

teritoriul statului libian reduce posibilele relaţii de cooperare bilaterală în special

în plan economic şi politic.
În cel de al doilea caz, România, în calitate de membru UE cu drepturi depline,
este preocupată atât de riscurile de securitate ce vin dinspre nordul Africii, cât şi
de problema refugiaţilor din această parte a lumii, a numărului mare de persoane
care îşi pierd viaţa în încercarea de a ajunge în Europa, astfel că ţara noastră are
ocazia să contribuie în mod activ la identificarea unor soluţii pe termen lung
pentru crizele din Libia. România poate aduce plus valoare acţiunilor Uniunii
Europene, mai ales în ceea ce priveşte soluţiile nemilitare, o implicare a UE în
acţiuni ce implică intervenţii militare pe teritoriul Libiei/a statelor nord-africane
unde există grupări specializate în traficul de persoane limitând capacitatea de
acţiune a ţării noastre.
Recomandări:
Având în vedere complicata situaţie de pe teritoriul statului nord-african, singura
opţiune în acest moment pentru Libia este ajutorul extern, atât la nivel politic cât
şi militar. Însă după reacţiile recente ale şefului Armatei libiene, chiar şi în
situaţia în care ar exista actori internaţionali pregătiţi şi dornici să intervină în
Libia în vederea remedierii situaţiei, şansele lor de reuşită ar fi minimizate de
reticenţa oficialilor libieni de a da curs unor astfel de iniţiative.
Într-un astfel de context, opţiunile României sunt limitate, fiind însă indicat ca
aceasta să monitorizeze în continuare situaţia de pe teritoriul statului nord-
african, informând totodată cetăţenii români privitor la riscurile la care se expun
în situaţia unei călătorii în Libia.
21. Politica de ajutor pentru asistenţă şi dezvoltarea fostelor imperii

coloniale
Adrian Barbu
Evenimente:
Până în secolul al XX-lea au fost cele mai mari puteri imperiale din Europa.
Astăzi, Franţa, Marea Britanie, Belgia, Spania, Germania şi Portugalia
cheltuiesc cea mai mare parte din bugetul alocat asistenţei pentru dezvoltarea
fostelor colonii.
Un raport recent al Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică
arată că o mare parte din metropolele fostelor imperii coloniale europene îşi
direcţionează ajutoarele pentru asistenţă şi dezvoltare către fostele teritorii pe
care le-au dominat până la mijlocul secolului al XX-lea. Bineînţeles, ponderea
fondurilor alocate fostelor colonii din bugetele naţionale pentru asistenţă şi
dezvoltare variază de la stat la stat.

Putem spune că, în acest sens, cea mai echilibrată viziune o are Germania, iar
Portugalia este statul care îşi direcţionează aproape integral aceste fonduri către
statele care au aparţinut imperiului colonial.
Context:
Imperialismul occidental a atins punctul maxim în perioada ce a precedat Primul
Război Mondial, iar ceea ce a urmat dupa cel de-al Doilea Război Mondial a dus
la o respingere completă a colonialismului. Războiul americano-hispanic a
marcat începutul sfârşitului la scară largă a implicării americane în dezvoltarea
colonialismului, iar războiul britanicilor cu burii a cristalizat ostilitatea faţă de
imperialism în Marea Britanie, precum şi în alte ţări ale Europei.
Adoptarea sistemului mandatelor de către Liga Naţiunilor, prin intermediul
Acordului de Pace de la Versailles, a fost o expresie puternică a unor aspecte ce
începeau să submineze colonialismul. Vitalitatea forţelor ce se opuneau
colonialismului a crescut consistent în perioada interbelică.
Succesul revoluţiei din Rusia a dat naştere unei mişcări împotriva
imperialismului mondial, precum şi exacerbării sentimentelor naţionaliste. De
asemenea, în centrele imperiale a scăzut voinţa de a menţine dominaţia asupra
teritoriilor respective, odată cu dezvoltarea ideilor ostile rasismului şi dominaţiei
coloniale. După 1945, valul puternic de mişcări anticoloniale a măturat întreg
sistemul de dominaţie al imperiilor. Acest proces de decolonizare a fost
accelerat şi susţinut de implicarea Organizaţia Naţiunilor Unite.
Semnificaţii:
Pentru Franţa, al patrulea cel mai mare donator al lumii, fondurile destinate
asistenţei au ca scop ajutorarea fostelor sale colonii de pe continentul african.
Potrivit celor mai recente date ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare
Economică (OCDE), primele şapte ţări care beneficiază de ajutor francez sunt
Maroc, China, Vitenam, Coasta de Fildeş, Columbia, Senegal şi Kenya.
Dintre acestea, doar China, Columbia şi Kenya nu au fost parte a imperiului
francez. Nu este foarte clar motivul pentru care gigantul chinez se numără
printre destinatarii principali ai asistenţei franceze.
Statul asiatic este, totodată, un furnizor important de ajutoare pentru ţările mai
sărace, în special din Africa. „Franţa a avut intotdeauna un accent colonial şi
lingvistic în ceea ce priveşte fondurile pentru asistenţă şi dezvoltare.”, spune
Christian Reboul, expert al Oxfam International. „Dar este legitim, deoarece
fostele colonii franceze din Africa sunt de facto cele mai sărace ţări din lume.
Există o corenţă în aceste decizii.”, a adăugat expertul francez.
Începând cu anul 2014, francofonia a reprezentat obiectivul principal al politicii
franceze de dezvoltare. În primul rând, după ultima remaniere a executivului, în
aprilie 2014, portofoliile dezvoltării şi Francofoniei au fost comasate într-un
singur minister, condus de Annick Girardin.

În acelaşi an Franţa a adoptat prima legislaţie privind ajutorul pentru dezvoltare.

Aceasta s-a axat cu precădere pe Africa Sub-sahariană şi sudul Mediteranei.
Aceste zone acopereau 85% din destinaţiile fondurilor pentru aistenţă şi
dezvoltare.
În cadrul regiunilor anterior amintite, guvernul francez a identificat 16 ţări
sărace către care au mers ajutoarele: Benin, Burkina Faso, Burundi, Djibouti,
Comore, Ghana, Giuneea, Madagascar, Mali, Mauritania, Niger, Republica
Centrafricană, Republica Democrată Congo, Ciad, Togo şi Senegal. Aceste 16
state, identificate ca priorităţi din cauza sărăciei cu care se confruntă, vor primi
cel puţin jumătate din subvenţiile disponbile de la bugetul de stat francez.
Din cele 16 ţări aflate pe lista prioritară, doar Ghana şi Mauritania nu au
franceza ca limbă oficială, dar toate cele 16 sunt parte a Organizaţiei
Internaţionale a Francofoniei. Mai mult decât atât, doar trei dintre acestea nu au
fost teritorii franceze. Congo şi Burundi au aparţinut Belgiei, iar Ghana a fost
colonizată de Marea Britanie.
Ţările cu venituri medii din Asia, America Latină şi Caraibe sunt, de asemenea,
sprijinite de politica de dezvoltare franceză, dar aceasta constă mai degrabă în
împrumuturi sau parteneriate economice decât în granturi. În 2012, nicunul din
primii 10 beneficiari ai fondurilor franceze nu era considerat o prioritate, iar
asistenţa a fost acordată unor state cu ritm rapid de dezvoltare, precum Coasta de
Fildeş, Maroc, Vietnam, Brazilia sau China.
Acest lucru poate fi explicat prin faptul că respectivele fonduri pentru dezvoltare
constau în împrumuturi în cea mai mare parte, granturile reprezentând doar puţin
peste 3% din bugetul destinat asistenţei pentru dezvoltare de 10 miliarde de
euro.
Marea Britanie este cel mai mare donator din Europa. Anut trecut, guvernul
britanic a cheltuit 19,4 miliarde de euro în acest sens, ceea ce o clasează pe locul
doi în lume, după Statele Unite ale Americii.
Conform datelor şi informaţiilor furnizate de OCDE, primele şapte ţări
destinatare ale asistenţei pentru dezvoltare din partea Marii Britanii au fost
Pakistan, Etiopia, India, Bangladesh, Nigeria, Afgansitan şi Tanzania. Dintre
acestea doar Afganistan şi Etiopia nu au fost colonii britanice.
Specialiştii din cadrul Departamentului Internaţional de Asistenţă au arătat că
dintre cele 20 de state care au primit cel mai mult sprijin din partea Regatului
Unit în anul 2013, doar opt sunt foste colonii britanice. Un purtător de cuvânt al
DIA a menţionat faptul că guvernul britanic va decide de aşa manieră destinaţia
prioritară a fondurilor, încât să aibă un impact cât mai semnificativ pe termen
lung asupra sărăciei.
Belgia, o ţară relativ mică, cu o populaţie de doar 11 milioane de locuitori, este
pe locul 14 în topul donatorilor la nivel global, potrivit statisticilor oferite de
OCDE. Primele şapte ţări la care ajunge ajutorul belgian sunt: Republica
Democrată Congo, Burundi, Rwanda, Autoritatea Palestiniană, Mali, Mozambic
şi Vietnam. Primele trei dintre acestea sunt foste colonii belgiene.

Autorităţile belgiene subliniază faptul că fondurile pentru asistenţă şi dezvoltare

au crescut cu 3,3% comparativ cu anul 2013 şi se află peste media din UE.
Potrivit ministrului pentru Cooperare şi Dezvoltare, Alexander De Croo,
eforturile de asistenţă ale statului belgian ar trebui să se concentreze mai mult pe
statele mai puţin dezvoltate, precum şi pe zona Africii Sub-sahariene.
Cu toate acestea, relaţia Belgiei cu fostele sale colonii este departe de a fi una
uşoară. Într-o vizită în RDC în 2008, fostul ministru de Extern belgian Karel de
Gucht a afirmat că există o mare lipsa de transparenţă în exploatarea resurselor
minerale ale statului african, spunând că este „o ţară în care statul este absent”.
Ulterior, acesta a fost declarat persona non grata şi a durat o perioadă destul de
lungă până când relaţiile cu RDC au reintrat în normal.
Cu Rwanda situaţia este cel puţin la fel de complicată. Anul acesta, Alexander
De Croo a anunţat că Belgia va fi mult mai atentă la modul în care va distribui
fondurile pentru asistenţă, ca urmare a faptului că guvernul belgian a suspendat
o parte din ajutoarele destinate către statul rwandez. Belgia a refuzat să trimită
un ajutor în valoare de 40 de milioane de euro, argumentând că guvernul statului
african nu a reuşit să îşi îndeplinească anagajamentele legate de buna guvernare,
libertatea presei şi transparenţă la nivel decizional.
Primele şapte state care beneficiază de ajutoare pentru asistenţă şi dezvoltare din
partea Spaniei sunt Peru, Maroc, Columbia, El Salvador, Nicaragua, Ecuador şi
Bolivia. Dintre acestea doar Maroc nu este fostă colonie a imperiului spaniol.
Întrebat dacă în acest proces de acordare a ajutoarelor din partea Spania a
favorizat fostele sale colonii, oficialii spanioli au refuzat să răspundă şi au făcut
trimitere la documentele şi rapoartele oficiale ale Agenţiei pentru Cooperare
Internaţională, un organsim guvernamental subordonat Ministerului Afacerilor
Externe.
Din cauza crizei economice, Spania fost nevoită să reducă aceste finanţări de la
bugetul de stat. Prin urmare, a fost introdus aşa-numitul concept de concentrare
geografică, care viza doar anumite regiuni şi un număr restrâns de state.
Dacă în perioada 2009-2012 au existat 50 de state care au beneficiat de ajutor
spaniol, planul din perioada 2013-2016 include doar 23 de ţări. „Din cauza
problemelor financiare ne vom concentra asupra zonelor geografice în care
Spania are interese strategice: America Latină, Africa de Nord, Vest şi Sub-
sahariană.”, a declarat Jose Manuel Garcia Margallo, ministrul de Externe
spaniol.
Probabil cel mai frapant exemplu este Portugalia, unde aproape toate ajutoarele
ţării merg exclusiv către fostele colonii. Primele şapte state beneficiare sunt
Capul Verde, Mozambic, Angola, Timorul de Est, Sao Tome şi Principe,
Guineea Bissau. Toate sunt foste colonii portugheze.
La extrema cealaltă se află Germania, ţara care a avut cele mai puţine colonii
dintre fostele imperii şi care nu acordă cu prioritate ajutoare fostelor sale
teritorii. Germania a acordat ajutoare în valoare de 10,6 miliarde de euro, cu
excepţia fondurilor ce au mers către fostele sale colonii.

Printre principalii beneficiari ai sumelor din partea guvernului de la Berlin s-au

numărat Afganistan (460 milioane de euro), India (450 mil. euro), China (315
mil. euro) şi Siria (257 mil. euro). Sume mult mai mici au mers către fostele
colonii germane: Tanzania (139 mil. euro), Camerun (89 mil. euro), Namibia
(27 mil. euro).
„În momentul de faţă şi pe viitor marea parte a benficiarilor ajutorului pentru
dezvoltare din partea Germania vor continua să fie ţările G20 şi statele nou
industrializate”, a declarat Andreas Hubers, consilier politic al ONG-ului One.
Riscuri:
Nu există foarte multe riscuri pe care tema în discuţie le poate implica. Mai
degrabă ar trebui să se urmărească cu mare atenţie o echilibrare corectă a
distribuţiei fondurilor pentru asistenţă şi dezvoltare, astfel încât de pe urma
acestor ajutoare să beneficieze cele mai defavorizate şi cele mai nevoiaşe state.
Chiar dacă mare parte a statelor care odată au fost imperii coloniale îşi
canalizează ajutoarele către fostele sale teritorii, acest lucru nu semnifică că
acele ţări nu au cu adevărat nevoie de asistenţă din partea statelor europene.
Considerăm însă că o echilibrare a fondurilor în aşa fel încât cele mai sărace ţări
să fie ajutate ar reprezenta o manieră în care problema ar putea fi abordată mult
mai corect şi poate mult mai eficient pentru ţările care se află în dificultate.
Canalizarea ajutorului pentru dezvoltare poate antrena interpretarea că fostele
metropole au încă sindromul post-imperial. Mai mult, există colonii care ar
putea considera această înclinaţie ca o ameninţare la propria statalitate şi
încercarea fostelor metropole de a influenţa politicile interne ale fostelor colonii.
Chiar dacă în mod normal ar trebui să fie modificat puţin sistemul de acordare al
ajutoarelor, acest aspect este unul care rămâne la aprecierea fiecărui stat în parte,
fără a se putea interveni din exterior asupra preferinţelor acestora. Ca atare, cel
mai probabil, fostele imperii coloniale europene vor continua să acorde sprijin în
mod preferenţiale către fostele colonii.
Singura modalitate prin care s-ar putea modifica acest lucru ar fi o reglementare
din partea ONU sau la nivelul Comisiei Europene prin intermediul căreia să se
strângă aceste fonduri din partea fiecărui stat, urmând ca apoi să se realizeze o
redistribuţie în funcţie de necesităţile statelor defavorizate. Cu toate acestea,
având în vedere că este destul de complicat ca un stat să fie constrâns în ceea ce
priveşte alocarea banilor proveniţi din propriul buget naţional, mai mult ca sigur
că acest sistem de acordare a ajutoarelor va rămâne neschimbat.
Recomandări:
Singurul lucru pe care România îl poate face în acest sens ar fi acela de susţinere
a unei distribuţii echitabile a acestor ajutoare pentru asistenţă şi dezvoltare, prin
intermediul diverselor organizaţii şi foruri de cooperare din care face parte. Pe

de altă parte, şi în cazul ajutorului pentru dezvoltare pe care-l distribuie ţara

noastră Republica Moldova se află în prim plan, alături de alte state unde există
interese precum Georgia şi Serbia.
22. Proteste violente în Africa de Sud

Eveline Ioana Mărăşoiu
Evenimente:
Africa de Sud se află încă de la începutul lunii aprilie într-o situaţie volatilă din
cauza protestelor violente împotriva imigranţilor. Cel puţin opt persoane şi-au
pierdut viaţa de atunci şi mii de persoane au fost strămutate.
Protestele au început în Durban, unde băştinaşii au atacat magazinele şi sediile
firmelor deţinute de străini, dar şi pe imigranţi. Ulterior, actele xenofobe s-au
răspândit rapid şi în Johannesburg şi alte zone ale ţării, intensificându-se
începând cu data de 14 aprilie.
Preşedintele Jacob Zuma a condamnat atacurile, iar guvernul a dispus crearea
unor tabere de protecţie pentru cetăţenii străini situaţi în zonele de risc. Cele din
capitală au rămas deschise până pe 25 aprilie, când autorităţile au primit
asigurări din partea liderilor locali privind siguranţa străinilor. Cele din Durban
erau încă deschise la data scrierii articolului, găzduind aproximativ 5.000 de
imigranţi.
De asemenea, armata a fost trimisă să susţină eforturile poliţiei de reprimare a
violenţei în puncte de risc sporit. Forţele guvernamentale au întreprins şi un raid
asupra hotelului Jeppestown din Johannesburg, oraş unde cu câteva zile înainte
rezidenţii înarmaţi au incendiat maşini şi au jefuit magazinele imigranţilor.
Oamenii legi nu au găsit armament, arestând în schimb 11 suspecţi pentru
posesie de bunuri furate.
Evenimentele au atras critici internaţionale şi reacţii din partea statelor ai căror
cetăţeni au fost afectaţi în urma violenţelor. Majoritatea s-au angajat în eforturi
de retragere a cetăţenilor lor din Africa de Sud.
Însă Nigeria, unde au fost numeroase proteste împotriva statului sud-african şi a
companiilor active în Nigeria, şi-a rechemat ambasadorul din Pretoria şi
consulul din Johannesburg pentru consultări. Africa de Sud a declarat că această
decizie este „regretabilă” şi a adăugat că „ar fi neobişnuit pentru o ţară
înfrăţită să urmărească exploatarea unui eveniment atât de dureros”.
De asemenea, în urma demonstraţiilor, guvernul sud-african a decis închiderea
temporară a consulatului din Lagos.
Proteste au avut loc şi în faţa ambasadei sud-africane din Zimbabwe, iar în
Mozambic localnicii au recurs la o blocadă la graniţă pentru autoturismele ce
veneau din Africa de Sud. În Zambia şi Malawi s-a încercat boicotarea
produselor oferite de magazinele cetăţenilor din Africa de Sud.

De altfel, guvernul malawian a aplicat legea talionului, închizând pe 24 aprilie

unele magazine ale cetăţenilor sud-africani.
Trebuie precizat şi faptul că, în urma distrugerilor şi protestelor violente, sud-
africanii au organizat o demonstraţie împotriva xenofobiei, prilej ce a reunit
30.000 de persoane.
Context:
Africa de Sud (AS) a fost până de curând cea mai mare economie continentală,
fiind recent depăşită de Nigeria. Cu o populaţie de 50 de milioane, această ţară
găzduieşte nu mai puţin de 5 milioane de imigranţi - o proporţie semnificativă.
În pofida dezvoltării de piaţă, rata şomajului în Africa de Sud este de 25%, iar în
rândul tinerilor acesta ajunge chiar la 40 de procente.
Învinovăţirea imigranţilor pentru şomaj, desfăşurarea activităţilor criminale şi
exploatarea (nemeritată) a serviciilor sociale au stat la baza unui alt val de
violenţe, în 2008. Cel puţin 62 de persoane şi-au pierdut viaţa în timpul acestor
evenimente.
De altfel, istoria fostei colonii olandeze şi britanice este, din păcate, marcată de
segregarea socială şi violenţa inter-etnică, cel mai elocvent exemplu fiind
apartheidul.
Cu toate acestea, în perioada contemporană, statul a recunoscut drepturile
tuturor minorităţilor, lucru demonstrat şi prin includerea prevederii
constituţionale ce stabileşte numărul limbilor oficiale la nu mai puţin de 11.
Semnificaţii:
Evenimentele din Africa de Sud sunt o manifestare extremistă şi impardonabilă
a frustrărilor adunate de-a lungul timpului. Imaginile ce documentează
agresiunea împotriva imigranţilor dovedesc furia şi nivelul ridicat al brutalităţii
ce înconjoară aceste evenimente.
Cu toate acestea, este posibil ca învinovăţirea imigranţilor pentru rata crescută
de şomaj şi inegalităţile sociale să nu fie complet nefondată. Un raport din anul
2014 al Consorţiului de Cercetare a Migraţiei pentru muncă (MiWORK) a arătat
că imigranţii din celelalte ţări africane acced mai uşor pe piaţa muncii decât
localnicii sud-africani, care „sunt angajaţi mai degrabă în sectorul informal,
caracterizat de un nivel scăzut al câştigurilor salariale”.
Mai mult de atât, violenţele au erupt ca urmare a discursurilor unor persoane
proeminente care au augmentat temerile localnicilor. Fiul preşedintelui, Edward
Zuma, declara că „imigranţii nu sunt numai traficanţi de droguri, ci şi o
ameninţare la adresa securităţii”, sugerând că aceştia ar fi responsabili de rata
crescută a criminalităţii. În plus, conform presei locale, protestele actuale ar fi de
fapt consecinţa apelului repetat al regelui zulu Goodwill Zwelithini. Acesta a
susţinut cu mai multe ocazii că străinii „ar trebui să îşi facă bagajele şi să
plece”, pentru că ocupă locurile de muncă ale sud-africanilor.

Pierderile umane sunt o consecinţă profund regretabilă, însă nici costurile

materiale rezultate din distrugerea proprietăţilor şi închiderea magazinelor nu
trebuie desconsiderate. În acest sens, guvernul nigerian a cerut Africii de Sud
despăgubiri ce sunt estimate la 84 milioane naira (aproximativ 400.000 euro).
Evenimentele recente relevă problemele structurale cu care se confruntă
cetăţeanul sud-african obişnuit, probleme ce par a fi aceleaşi de acum 7 ani.
Faptul că statul s-a confruntat anterior cu o criză din exact aceleaşi motive
indică incapacitatea şi/sau lipsa de interes a celor aflaţi la guvernare de a
soluţiona cauzele – inegalitatea structurală, şomaj, sărăcie, favorizarea forţei de
muncă străine, regularizarea domeniului informal.
Mai mult de atât, blamarea imigranţilor pentru eşecul guvernului arată că o parte
din populaţia sud-africană respinge conceptul de diversitate şi este predispusă
spre extremism şi radicalizare. Însă contra-demonstraţia într-un număr atât de
mare (30.000) arată faptul că nu toate segmentele au aceeaşi caracteristică a
intoleranţei.
Măsurile adoptate de guvern au fost probabil eficiente pe termen scurt. Ridicarea
taberelor pentru imigranţi a fost o modalitate de asigurare a securităţii
indivizilor, iar eficienţa acesteia se poate observa comparând numărul victimelor
actuale (8) cu cele din 2008 (62).
Folosirea armatei a fost probabil mai mult un element de PR, însă a fost un
instrument eficient. Prin demonstraţia de forţă, guvernul a evidenţiat
angajamentul pentru protejarea străinilor şi şi-a exprimat intoleranţa faţă de
comportamentul extremiştilor.
Cu toate acestea, Pretoria nu a anunţat nicio măsură care să soluţioneze
problema pe termen mediu şi lung.
Însă evenimentele au un impact major asupra imaginii Africii de Sud pe plan
extern. Implementarea legii talionului de către guvernul malawian indică faptul
că unele state africane atribuie violenţele statului sud african, pe care îl
consideră responsabil.
Acelaşi lucru este subliniat şi de retragerea oficialilor nigerieni de rang înalt din
Pretoria şi Johannesburg.
De asemenea, acţiunile recente au avut un efect negativ asupra turismului, fiind
anulate numeroase călătorii către Africa de Sud.
O altă dimensiune ce nu trebuie neglijată este efectul evenimentelor recente
asupra dinamicii continentale în contextul competiţiei celor două puteri regionle
– Africa de Sud şi Nigeria. Abuja va încerca să profite de aceste evenimente
pentru a-şi consolida poziţia economică şi a-i creşte influenţa continentală în
detrimentul Africii de Sud.
Acest lucru a fost sesizat şi de Africa de Sud, lucru evidenţiat prin declaraţia
oficială dată ca răspuns la retragerea misiunii diplomatice - „ar fi neobişnuit
pentru o ţară înfrăţită să urmărească exploatarea unui eveniment atât de
dureros.”

Din punct de vedere strategic, România trebuie să urmărească atent evoluţia

situaţiei, deoarece un scenariu similar se poate poate produce şi în vecinătatea
sa, afectând chiar cetăţenii români. De altfel, un segment semnificativ al
populaţiei britanice are o percepţie negativă despre românii aflaţi acolo,
invocând aceleaşi motive de îngrijorare ca şi protestatarii sud-africani.
Şi în Germania, mişcarea anti-imigraţionistă capătă amploare, denotând un
caracter mai amplu al acestui fenomen la nivel european.
Riscuri:
Neadresând cauzele izbucnirii protestelor administraţia de la Pretoria riscă
continuarea acestei crize sau producerea unui alt episod similar în viitor, ce ar
prejudicia profund credibilitatea statul sud-african. Evenimentele violente din
Africa de Sud s-ar putea repercuta şi asupra ţărilor învecinate, mai ales luând în
calcul reacţiile din statele afectate. Există astfel şi riscul apariţiei violenţei
împotriva cetăţenilor sud-africani din alte ţări. Aceasta ar avea un impact major
asupra relaţiilor diplomatice şi economice dintre ţările implicate.
De altfel, chiar şi fără apariţia altor incidente violente, aceste relaţii sunt deja
fragile şi s-ar putea înrăutăţi. Dacă acest lucru se va întâmpla, atunci Africa de
Sud ar risca o izolare continentală (cel puţin din punct de vedere al relaţiilor
comerciale). De asemenea, Pretoria riscă să îşi piardă influenţa pe care o are în
regiune, precum şi puterea economică.
Închiderea taberelor de imigranţi sugerează normalizarea situaţiei în Africa de
Sud. Astfel, conform autorităţilor, este puţin probabil ca protestele violente
împotriva imigranţilor să continue.
Însă nu acelaşi lucru se poate spune şi despre conflictul diplomatic care s-a iscat
din această situaţie, îndeosebi între Africa de Sud şi Nigeria. Din cauza
implicaţiilor internaţionale şi a competiţiei dintre cele două state, este destul de
probabil ca tensiunile să continue.
În plus, dacă nu sunt rezolvate problemele structurale şi de fond economico-
sociale, este foarte posibil ca nemulţumirile să rămână latente o perioadă, iar
apoi să escaladeze din nou, într-un mod similar celui în care evenimentele s-au
petrecut acum, având experienţa violenţelor din anul 2008.
Recomandări:
România trebuie să urmărească evoluţia evenimentelor şi să înveţe lecţiile
necesare în vederea prevenirii unei asemenea crize şi/sau a gestionării ei. De
asemenea, România trebuie, prin calitatea de membru ONU şi UE, să sprijine
aplanarea situaţiei şi găsirea unor soluţii sustenabile pentru a preveni cauzele
erupţiei violenţei.

23. Extinderea capabilităţilor maritime indiene

Carola Frey
Evenimente:
Pe 20 aprilie 2015 India a lansat primul distrugator de fabricaţie autohtonă.
Visakhapatnam este primul dintre cele patru distrugătoare create de către
Directorate of Naval Design din New Delhi. Navele tip Visakhapatnam sunt
concepute pentru a transporta două elicoptere multi-rol şi sunt echipate cu un
sistem de rachete cu lansare verticală.
Context:
Asia de Sud este una dintre zonele cele mai dinamice din regiunea Asia-Pacific,
ca urmare a conflictelor continue din Afganistan şi de la graniţa dintre
Afganistan şi Pakistan. În plus, creşterea ameninţării terorismului
fundamentalist, instabilitatea politică din Bangladesh, Myanmar, Nepal şi Sri
Lanka, controversele din Tibet şi Xinjiang, traficul de narcotice şi proliferarea
armelor de calibru mic şi armament uşor sunt factori destabilizatori.
Disputele teritoriale şi de frontieră nerezolvate dintre China şi Pakistan, China şi
India, provocările de securitate internă din Jammu şi Kashmir (J&K) şi din
statele din nord-est, precum şi cursa înarmărilor din regiunea extinsă afectează
în mod esenţial mediul strategic şi răspunsurile Indiei.
Contextul geopolitic a determinat forţele armate ale Indiei să se pregătească
pentru posibilitatea unui conflict „pe două fronturi”, în timp ce forţele interne de
securitate sunt angajate în menţinerea securităţii interne. Chiar dacă
probabilitatea unui conflict convenţional rămâne scăzută, datorită relaţiilor
diplomatice şi a măsurilor de consolidare a încrederii militare cu China şi
Pakistan, această posibilitate nu poate fi complet exclusă.
Astfel, încercarea Indiei de a obţine o poziţie strategică favorabilă în regiune nu
este bazată numai pe interese naţionale, dar şi pe nevoia de contracarare şi
contrabalansare a puterii militare şi economice a Chinei. De neignorat este şi
existenţa unei asimetrii semnificative în percepţiile reciproce dintre India şi
China, ambele ţări fiind angajate în competiţia de securitate din Asia de Sud.
Forţele armate indiene au elaborat recent planuri pentru modernizarea şi
actualizarea calitativă a capacităţilor de luptă, inclusiv capacitatea de a asigura
culoare maritime de comunicare şi putere navală în zona de interes strategic. În
noile condiţii geostrategice, poziţiile Pakistanului, Chinei şi ale altor actori
regionali mici determina India să investească în bugetul apărării.
Proiectele militare aprobate sunt în principal în favoarea marinei, care are nevoie
de consolidarea capabilităţilor. Creşterea cotelor bugetare afectate Marinei şi
Forţelor Aeriene reflectă schimbarea priorităţilor, de la forţa armată terestră la
forţa navală şi aeriană.

Ritmul de modernizare este însă unul lent, din cauza neasigurarii continuităţii
finanţării adecvate, ca urmare a procesului lent de luare a deciziilor si a
insuficienţelor la nivelul infrastructurii industriei de aparare. Cauza comună a
acestora este lipsa unei viziuni strategice unitare, care se concretizează într-o
slăbiciune naţională.
Confruntându-se cu scenarii strategice complexe şi fiind situată într-o regiune
instabilă, este în interesul Indiei să încurajeze un model de cooperare de
securitate regională şi de lucru cu alte ţări pentru îndeplinirea acestui scop.
Accentul tot mai mare pe cooperarea maritimă, în special cu Statele Unite, face
parte din eforturile continue ale Indiei de a îndeplini obligaţiile şi
responsabilităţile de putere regională.
New Delhi este angajat şi în găsirea unei formule de cooperare cu toate puterile
asiatice majore, cu scopul de a menţine pacea şi stabilitatea în Oceanul Indian şi
Asia-Pacific, în general, dar fără a se alinia militar.
Semnificaţii:
Deciziile şi achiziţiile militare recente ale Indiei sunt datorate unei succesiuni de
activităţi ale actorilor politici regionali. Astfel, ambiţia Indiei este direct
proporţională cu extinderea navală a Chinei, atât din punct de vedere al
numărului de nave, cât mai ales al creşterii prezenţei acestora în puncte
strategice din jurul Indiei.
Prezenţa chineză şi tactica „Şiragului de Perle” are tendinţă de permanentizare,
teorie verificabilă mai ales prin descoperirea a două submarine chineze în Sri
Lanka, a mai multor nave chine în Insulele Seychelles şi apariţia unui submarin
nuclear (probabil tip 09-III, clasa Shang) în Golful Aden.
În acest mod, teoriile stimul-reacţie explică comportamenul indian. Acest fapt
reflectă faptul că reacţia Indiei nu este produsă numai de evenimente, ci mai ales
de percepţia şi de evaluarea sa. Guvernul indian se vede pus în faţa unei
„expansiuni chineze”, în contextul în care flota de razboi indiană este în curs de
dezvoltare.
Submarinele indiene sunt reduse ca număr: o flotă formată dintr-un submarin de
atac cu propulsie nucleară închiriat de la Rusia (INS Chakra – Akula II class),
zece Kilo – Type 877EM (Sindhugosh-class), nave care pot lansa rachete de tip
Klub /3M-54E Alfa şi patru Shishumar-class Type 209/1500, submarine care au
trebuit modernizate din cauza întârzierii programului Scorpene.
Portavionul INS Viraat va trebui retras în următorii ani, flota de suprafaţă este în
proces de restructurare, iar capacitatea anti-submarin este diminuată de lipsa
elicopterelor.
Pentru a oferi răspuns la stimulii contextuali premierul indian şi cabinetul său au
luat în primăvara lui 2015 o serie de măsuri. La începutul lui martie, oficialii
indieni au aprobat construcţia şi dotarea marinei indiene cu 7 fregate stealth şi
şase submarine nucleare de atac (construite după un proiect local – Project-17A
– la care se lucrează încă din 2012).

Tot în martie, prim-ministrul indian a efectuat un set de vizite având ca ţintă trei
naţiuni insulare cheie din Oceanul Indian: Seychelles, Mauritius şi Sri Lanka.
Vizitele au avut ca scop promovarea unei politici externe active în Oceanul
Indian şi intensificarea relaţiilor militare şi de asistenţa civilă, în încercarea de a
echilibra prezenţa tot mai mare a Chinei în regiune.
Posibilitatea ca India să aprofundeze relaţiile bilaterale cu Japonia s-a
concretizat în aprilie, prin vizita ministrului indian al Apărării în India, scopul
declarat fiind de a consolida legăturile de apărare. În esenţă, vizita a pus bazele
dezvoltarii cooperării în domeniul securităţii maritime şi posibila achiziţionare a
şase submarine Soryu-class.
Pe 6 aprilie 2015, a fost lansat INS Kalvari, primul submarin din clasa Scorpene
- fabricat în India - din cele şase programate. Dacă totul decurge normal, prima
navă din serie va fi predată Marinei Indiene în septembrie 2016.
În plus, premierul indian Modi a afirmat că în următorii cinci ani şi IAF are
nevoie de noi avioane pentru a putea să susţină rata de inlocuire a avioanelor
sovietice vechi (MIG 21 si MIG 27).
Achiziţiile militare navale iniţiate de guvernul Indiei tind să aibă două
componente. În primul rând se distinge o componentă de tip „soft power”, care
urmăreşte asigurarea securităţii rutelor maritime de comunicare, realizarea şi
participare la misiuni de tip ajutor umanitar şi peacekeeping şi sprijinirea
eforturilor diplomatice pentru a ajunge la un acord politic pe termen lung pentru
diferite dispute în curs de desfăşurare.
În al doilea rând, se percepe şi o dimensiune de tip „hard power”, care vizează
desfăşurarea simbolică de forţe pentru a demonstra interesul politic şi dorinţa de
a lua măsuri militare într-o anumită regiune. Mai mult decât atât, această
componentă are valenţe de convingere şi descurajare.
Guvernul indian a declarat în acest sens că utilizarea sau ameninţarea cu forţa
militară poate induce sau poate descuraja o politică a unui alt actor. În acest
mod, extinderea efectivelor militare reprezintă un instrument diplomatic, care
încearcă să influenţeze procesul de luare a deciziilor şi de calculul al actorilor
străini.
Riscuri:
Principalele riscuri vor apărea din capacitatea crescută a Indiei de a influenţa
evenimentele din această regiune. Astfel, orice posibilă ameninţare sau
schimbare a status quo-ului va putea genera tensiuni geopolitice.
În acest mod, creşterea puterii militare a statului indian va crea indirect mai
multe probleme de securitate, dar va contribui şi la dorinţa indiană de a juca un
rol activ în cadrul regiunii.
În primul rând se percepe ca tendinţă conturarea unor parteneriate şi acorduri
între India şi alte ţări direct interesate de regiune. Tot în acest, context există

posibilitatea unor viitoare misiuni desfăşurate în Oceanul Indian pentru a măsura

comportamentul politic al Chinei.
Aceste posibile misiuni/exerciţii/acţiuni sunt un răspuns la agresivitatea crescută
a Beijingului şi contribuie la formarea unui „anti-grup” deschis pentru
contracararea influenţelor.
Ţinând cont de elementele geopolitice şi evoluţiile militare din Oceanul Indian
reinventarea unei „zone de pace” poate aparea la un anumit moment ca o
propunere posibilă. Dar această posibilitate devine lipsită de substanţă reală,
având în vedere ca ar putea funcţiona doar ca o aparentă „îngheţare” a
pretenţiilor elastice ale actorilor regionali şi ca formulare a unui răspuns comun
la problemele ridicate în regiune de actori non-statali.
În acelaşi, timp definirea „zonei de pace” poate fi foarte lesne interpretată de
diverse state ca fiind doar un pretext pentru formularea motivării acaparării unor
sfere de influenţă şi supremaţie.
Pe viitor, achiziţiile militare pentru marina indiană încearcă să descurajeze
„intruziunile” chineze în Oceanul Indian şi în special stimulează capacităţile de
război antisubmarin. Acestea au rolul de a consolida poziţia Indiei şi construiesc
capacitatea sa de contragreutate la implicarea/prezenţa chineză în vecinătatea
apropiată a Indiei. Cu toate acestea, este puţin probabil, pe termen mediu, ca
marina indiană să-şi atingă obiectivele de proiectare a puterii.
24. Bandung – agenda poate fi modificată fără notificare prealabilă

Carola Frey
Evenimente:
Ediţia care marchează cea de-a şaizecea aniversare a Conferinţei Asia-Africa,
cunoscută şi sub numele de Conferinţa de la Bandung, Indonezia, a început
duminică, 19 aprilie 2015, urmând ca lucrările sale să fie încheiate pe 24 aprilie
prin semnarea simbolică a documentului final - „Mesajul de la Bandung”.
Subiectele sensibile ale Conferinţei fuseseră anunţate cu ocazia întâlnirilor
preliminare. De asemenea preşedintele indonezian Joko „Jokowi” Widodo,
gazda conferinţei, şi-a făcut cunoscută linia pe care o va avea discursul sau
inaugural cu cateva zile înaintea debutului lucrărilor: „Îmi doresc ca
discursurile pe care le vom asculta să fie mai mult decât cele obişnuite; trebuie
să aibă un mesaj foarte puternic, un mesaj despre guvernarea de tip nou şi
justiţie globală [..] Astăzi suntem martorii situaţiei în care ONU nu joacă rolul
creator al unei lumi juste”.
Declaraţia citată a fost preluată oficial de mass media din discuţiile pentru
pregatireă Conferinţei avute de preşedintele indonezian într-o formulă restransă
a guvernului. Tonul declaraţiei poate părea nediplomatic din cauza modului

neechivoc de enunţare, însă astfel de poziţii sunt obişnuite pentru preşedintele

Widodo.
Context:
Anterior începerii lucrărilor, organizatorii anunţaseră că 18 şefi de state
solicitaseră întâlniri bilaterale cu Widodo. Conform declaraţiilor ministrului
adjunct de Externe indonezian, printre cei 18 se regăseau preşedintele Chinei,
primul-ministru al Japoniei şi primul-ministru al Pakistanului.
Un alt obiectiv al aceastei ediţii, anunţat de surse diplomatice, este semnarea
unor documente considerate istorice, printre care Declaraţia de susţinere a
recunoaştere a statutului suveran Palestina. O astfel de intenţie este în deplină
concordanţă cu caracterul imprimat Conferinţei încă de la prima ediţie din 1955,
când obiectivele generale au fost trasate în sensul promovării intereselor
culturale şi economice ale statelor asiatice şi africane şi lupta împotriva
colonialismului şi neocolonialismului.
Poziţia clară a Indoneziei legată de situaţia palestiniană a fost afirmată în
prezenţa miniştrilor de Externe prezenţi la Conferinţa pe 20 aprilie. Ministrul
Afacerilor Externe indonezian, doamna Retno Marsudi, a ţinut să precizeze
importanţa unificatoare a chestiunii palestiniene.
Ministrul de Externe palestinian a cerut exercitarea de presiuni asupra Israelului
pentru violarea dreptului internaţional şi petiţionarea ONU pentru acordarea
statutului de membru deplin Palestinei.
Pe lângă obiectivele politice, Bandung are pe ordinea de zi şi obiective
economice care implică creşterea ajutorului dat de statele asiatice celor africane.
Ajutorul va fi materializat prin investiţii directe şi încercarea echilibrării balanţei
comerciale între ţările celor două continente. Principalii investitori asiatici şi-au
făcut deja cunoscută disponibilitatea şi au arătat care intenţionează să fie paşii
urmatori.
Anunţurile Chinei şi Japoniei privind contribuiţia la dezvoltarea economică a
statelor africane vin în contextul în care preşedintele indonezian a criticat fără
drept de apel viziunea actualelor forţe financiare globale - Banca Mondială,
Fondul Monetar Internaţional şi Banca Asiei pentru Dezvoltare - pe care le-a
acuzat „ca se agaţă de idei perimate”. În acelaşi timp a trecut sub tăcere orice
opinie legată de Banca Asiei pentru Investiţii în Infrastructură, al cărei concept a
fost propus şi susţinut de China, iar Indonezia s-a oferit să fie printre cei 60 de
finanţatori (fondatori ai bancii).
Semnificaţii:
Mesajul politic şi econonomic al Conferinţei ar fi trebuit să aibă o audienţă
foarte mare: Indonezia a invitat 109 sefi de state şi guverne. Numărul celor care
au răspuns invitaţiei s-a diminuat chiar şi cu o zi înaintea evenimentelor la care
erau programati, astfel încât pe 23 aprilie s-au prezentat doar 21 de lideri.

Sursele guvernamentale afirmau înaintea conferinţei că sunt aşteptate confirmări

de participare a reprezentanţilor a 77 de state, dintre care 34 la nivel de lideri
(şefi de stat sau de guvern).
Întrebarea firească referitoare la aceasta ediţie este legată de relevanţa pe care o
mai are acest grup de state care se susţin la nivel declarativ. Statele asiatice sunt
constrânse din motive în special economice să adopte o poziţie faţă de cei trei
mari actori importanţi ai regiunii - China, India şi Japonia - actori cu strategii
diferite, care îşi urmăresc foarte atent interesele şi care îşi asumă riscul de a
evita conflictele (indiferent de natură) în ultimul moment.
Contextul asiatic este un model al unei Noi Forţe, un mecanism complex şi
eficient de reprezentare a puterii statale dincolo de graniţe, prin orientarea
simultană şi întrepătrunsă a doi vectori: militar şi economic.
Anulările participărilor (confirmate) s-au succedat rapid: guvernul indian anunţa
cu o saptămâna înaintea evenimentului că din cauza lucrărilor Parlamentului
indian primul ministru Modi este nevoit să rămână în ţară; preşedintele Sri
Lankăi, Maithripala Sirisena, contramandează cu o zi înaintea vizitei, la fel şi
primul ministru pakistanez.
Una dintre consecinţe a fost că marţi, 21 aprilie, în cadrul summitului de afaceri
al Conferinţei, singurul şef de stat care a ţinut un discurs a fost cel indonezian.
Reacţia delegatul indonezian la Conferinţă, Irawati Batangtaris, a fost afirmaţia
conform căreia „poporul indonezian este suficient de educat şi de sofisticat încât
să realizeze că liderii au şi alte întâlniri de afaceri la care trebuie să participe”.
Situaţia creată poate fi interpretată prin prisma contextului regional: în aceeaşi zi
de marţi, când era programat să ţină un discurs alături de Widodo, Xi Jinping se
afla în cea de-a doua zi a vizitei oficiale (însoţit de soţia sa) în Pakistan.
Obiectivele vizitei au fost economice (investiţii masive chineze în infrastructura
terestră şi portuară) şi militare (turbulenţele în zona tribală pakistaneză şi situaţia
din Afghanistan, care pune în pericol dezvoltarea economica a zonei).
Având în vedere conflictul India-Pakistan, dorinţa Pakistanului de a achiziţiona
opt submarine chineze şi momentul ales de Xi pentru vizită, motivul anularii
fără un motiv serios al participării primului-ministru indian la Bandung capată
claritate.
Printre aşteptările conferinţei s-a numărat şi discursul lui Shinzo Abe, primul-
ministru al Japoniei. Interesul a fost cauzat de cererile reiterate cu insistenţă de
Coreea de Sud şi China având ca obiect asumarea clară de către Japonia a
acţiunilor armatei japoneze asupra civililor în timpul celui de-al doilea Război
Mondial. Discursul lui Shinzo Abe nu a avut tonul şi claritatea aşteptată,
păstrându-se într-o zonă de mijloc.
Unul dintre câştigurile Conferinţei de la Bandung este întâlnirea privată a
liderilor a doi puternici actori ai Asiei: China şi Japonia. Miercuri 22 aprilie, Xi
Jinping şi Shinzo Abe s-au întâlnit pentru a doua oară, au discutat timp de o
jumatate de oră şi şi-au strâns mâna cu un gest natural.

Abe a declarat după întâlnire că au convenit să coopereze pentru a stabili relaţii

mai bune care să contribuie la stabilitatea regională prin promovarea
„legăturilor strategice, reciproc avantajoase”, constatând că relaţiile dintre cele
două state au început să se îmbunătăţească.
Riscuri:
În esenţă, riscul principal al conferinţei este lipsa importanţei ei. Acesta se
traduce în mod concret într-o posibilă disoluţie cauzată de dispariţia
fundamentelor politice care au ajutat la formarea ei.
Conferinţa de la Bandung face parte dintr-o serie de conferinţe internaţionale
care trec printr-o perioadă caracterizată de nevoia de restructurare şi re-
emergenţă. Ediţia 2015 ar fi trebuit să reuşească pe deplin să marcheze atât
unitatea statelor de-alungul a mai bine de jumatate de secol, cât şi momentul
aniversar. Lideri importanţi au decis să nu se întâlnească acum, în aprilie, ci să
pregătească alte momente mai adaptate nevoilor de reforme, caracteristicilor şi
cerinţelor actuale ale evoluţiilor regionale.
În trecut, Conferinţa de la Bandung a adus contribuţii importante. În primul
rând, a concretizat una dintre primele şi cele mai sistematice declaraţii împotriva
colonialismului. În al doilea rând, conferinţa a marcat apariţia Chinei comuniste
ca o putere mondială, iar în al treilea rând, Bandung a deschis calea pentru o
formă radical diferită de diplomaţie privind chestiunile de securitate.
Cu toate acestea relevanţa Conferinţei şi a activităţii sale nu cunosc un trend în
totalitate descendent. Adaptabilitatea instituţiilor de acest tip depinde în
principal de interesele statelor şi nu de obiectul/subiectul instituţiilor.
Astfel, evenimentele de anul acesta generează o întrebare importantă: care este
viitorul Conferinţei de la Bandung, când participarea şi interesul participanţilor
scade sau dispare?
25. Naţiunile Unite sprijină Columbia în negocierile de pace

Dumitru Şaranuţa
Evenimente:
Marţi, 22 aprilie, secretatul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, Ban Ki-
moon, a avut o convorbire telefonică cu preşedintele Columbiei, Juan Manuel
Santos, pentru a-şi exprima sprijinul faţă eforturile de accelerare a procesului de
pace cu gherilele FARC (Forţele Armate Revoluţionare Columbiene). Ban Ki-
moon a exprimat şi condoleanţe faţă de moartea a 11 soldaţi şi rănirea altor 24
de soldaţi columbieni, în urma atacului rebelilor din 15 aprilie.

Secretarul general şi preşedintele columbian au căzut de acord că atacul din

regiunea sudică din Columbia, Cauca, accentuează necesitatea urgentă de a
ajunge la un acord de pace pace final. De asemenea, Ban Ki-moon a mai adăugat
că îşi „exprimă admiraţia faţă de fermitatea preşedintelui Santos de a păstra
pacea şi a reiterat sprijinul Naţiunilor Unite pentru acest proces”.
Columbia a fost vizitată şi de reprezentantul Înaltului Comisar al Naţiunilor
Unite pentru Drepturile Omului, Flavia Pansieri, care a declarat că abia aşteaptă
să se semneze un acord de pace între Columbia şi FARC. Pe durata vizitei
oficiale, care a durat 7 zile şi s-a încheiat miercuri, 22 aprilie, Pansieri a
inspectat mai multe regiuni afectate de conflictul armat, inclusiv provincia din
sud-vest, Cauca, unde s-a produs acea ciocnire violentă dintre rebeli şi armata
columbiană.
De asemenea, în aceeaşi zi de marţi, Juan Manuel Santos a răspuns criticilor că
ar fi prea indulgent cu rebelii şi a declarat că nu va permite opoziţiei politice să
exercite presiuni pentru a submina procesul de pace. Pe de altă parte, el a
avertizat că operaţiunile militare împotriva gherilelor FARC vor continua, dar în
acelaşi timp vrea să demonstrează că îşi doreşte să pună capăt unui conflict care
durează de mai bine de 5 decenii, a provocat peste 220.000 de morţi, alte sute de
mii de răniţi şi milioane de strămutaţi.
Context:
Convorbirea dintre Ban Ki-moon şi Juan Manuel Santos vine pe fondul unei
aparente crize între forţele guvernamentale şi rebeli. Luptele, care se pare că au
reînceput, au îngrijorat comunitatea internaţională. Secretarul general al
Naţiunilor Unite a încercat să medieze şi relanseze procesul negocierilor de
pace.
După ce FARC a anunţat, pe 20 decembrie 2014, încetarea unilaterală a focului,
s-a întrevăzut o speranţă. Acestei decizii i-a urmat ordinul preşedintelui
columbian din 10 martie 2015 care cerea încetarea bombardamentelor aeriene
asupra bazelor gherilelor. Decizia reflectă o concesie pentru a accelera
tratativele de pace de la Havana.
În ciuda acestor înţelegeri, pe 15 aprilie a avut loc un schimb de focuri în oraşul
columbian Buenos Aires, din provincia Cauca, care s-a soldat cu moartea a 11
soldaţi şi a unui rebel şi cu 24 de răniţi. Oficialii de la Bogota afirmă că de vină
se face unitatea FARC ”Coloana Miller Perdomo”, aflată sub conducerea lui
Alfonso Cano, liderul Blocului Vestic.
Autorităţile susţin că rebelii din această facţiune s-ar ocupa cu traficul de droguri
şi ar fi ar fi atacat garnizoana armatei din Buenos Aires. Traficul cu droguri
contravine acordului de pace în curs de negociere.
De partea cealaltă, gherilele afirmă că ar fi fost atacate de armata columbiană şi
că nu au făcut altceva decât să se apere. În cadrul negocierilor de pace s-a căzut
de acord că rebelii au dreptul la autoapărare atât timp cât nu au iniţiat actul
violent.

Totuşi, FARC consideră ilogică şi iraţională încetarea unilaterală a focului şi le

cere autorităţilor să se ajungă la încetarea bilaterală a focului. În opinia
gherilelor, faptul că au fost suspendate bombardamentele iar armatei i se permite
să continue ofensiva convenţională, este o ipocrizie.
Santos a declarat că nu se poate ajunge la un acord bilateral de încetare a
focului, întrucât aceasta le-ar oferi gherilelor un răgaz ca să se regrupeze, ceea
ce ar putea ameninţa ajungerea la un acord de pace final. Din aceste
considerente, preşedintele columbian a reluat loviturile aeriene joi, 16 aprilie,
dar a ţinut să menţioneze că negocierile vor continua şi îşi doreşte o pace cât mai
curând posibil.
Negocierile de pace de la Havana au început în noiembrie 2012 şi au înregistrat
succese considerabile. Până acum, guvernul şi FARC au căzut de acord asupra
reformei agrare care le-ar oferi acces ţăranilor la terenurile arabile; asupra
amnistierii rebelilor şi participării lor în cadrul instituţiilor politice; a combaterii
traficului de droguri; iar pe 23 martie s-a căzut de acord asupra deminării a 2
provincii sub patronajul unui ONG norvegian.
Ambele părţi negociază acum alte aspecte importante, precum drepturile
victimelor, dezarmarea şi demobilizarea rebelilor şi modul de implementare a
tuturor acestor înţelegeri. Ultimul punct este decisiv pentru semnarea acordului
final de pace întrucât, chiar dacă interesele au fost comune, în aceste domenii nu
există un mecanism care să facă posibilă materializarea lor.
Semnificaţii:
Comunitatea internaţională îl atenţionează cu temei pe Juan Manuel Santos,
deoarece nu doar Columbia şi poporul columbian vor avea de suferit în cazul
unui eşec al negocierilor de pace. Faptul că rebelii îşi permit să întreacă măsura
nu îl exonerează pe preşedintele Santos de la responsabilitatea pe care şi-a
asumat-o în timpul campaniei electorale şi datorită cărei a câştigat, şi anume
angajamentul de a pune capăt acestui „război civil” care durează mai mult de 50
de ani, cu ajutorul mijloacelor diplomatice şi nu militare.
Au rămas atât de puţine de făcut pentru mult aşteptata pace, dar în acelaşi timp
se pare că se ivesc circumstanţe nefavorabile care periclitează buna desfăşurare
a negocierilor.
Apelul lui Ban Ki-moon pentru accelerarea procesului de conciliere şi
exprimarea sprijinului faţă de tratativele de la Havana nu este altceva decât un
mesaj pentru Columbia de a-şi demonstra maturitatea politică şi respectul atât
pentru drepturile omului, cât şi pentru ceilalţi actori internaţionali. Este
important ca statul sud-american să înceteze să mai fie un consumator de
securitate şi să aibă o imagine incertă.
Desigur, există deja acea intenţie de a deveni o democraţie adevărată şi de a
dezvolta un parteneriat strategic cu SUA, împreună cu asumarea responsabilităţii
faţă de Naţiunile Unite de a trimite trupe columbiene în misiuni de tip

peacekeeping. Totuşi, credibilitatea Columbiei ar putea să se spulbere mult

repede decât s-a creat, odată cu eşuarea negocierilor de pace.
Contează mult şi acele deplasări în Uniunea Europeană şi solicitările de fonduri
şi sprijin politic direct. Pentru a putea beneficia de ele, Juan Manuel Santos
trebuie să dea dovadă că statul pe care îl administrează este un actor stabil şi
previzibil.
Europenii, ca şi restul comunităţii internaţionale, salută intenţiile nobile, dar nu
au nevoie doar de vorbe, ci şi de fapte concrete. Nu încape îndoială că
autorităţile de la Bogota sunt văzute drept reprezentat legitim, iar FARC-ul este
catalogat de unii o organizaţie teroristă, însă pentru a-şi menţine acest statut
decidenţii politici trebuie să muncească asiduu pentru demonstra că pacea finală
nu este doar un compromis, sau o cedare în faţa rebelilor, ci şi expresia dorinţei
de a normaliza situaţia socială internă şi de a corecta greşeala istorică care a luat
viaţa a sute de mii de columbieni.
De partea cealaltă, gherilele afirmă că nu-şi doresc mai puţin pacea. Problema
este că lentila prin care ei privesc lumea are la bază o ideologie învechită,
repudiată de Occident. Unicul sprijin concret vine de la alţi marxişti convinşi,
precum Venezuela sau Cuba, care, totuşi, încep să-şi revizuiască poziţia din
diverse considerente.
Problema pe care FARC o invocă, şi anume necesitatea de încetare bilaterală a
focului, are în spate o raţiune corectă, dar faptul că aceşti rebeli au recidivat în
nerespectarea acordurilor nu îi permite lui Santos să ofere ceva mai mult
deocamdată. Conflictul se va încheia când rebelii vor nimici disidenţii din
rândurile lor, acei extremişti care continuă să cultive plante de coca, să deschidă
focul asupra armatei şi să răpească oameni.
De asemenea, trebuie şi ca guvernul să aibă o mai mare încredere şi să accepte
concesii, ceea ce este greu de făcut când ai o opoziţie politică virulentă faţă de
aceste negocieri şi, în genere, când porţi tratative cu nişte anarhişti care sunt în
afara legii.

Încetarea negocierilor şi-o doresc acoliţii fostului preşedinte Alvaro Uribe, un
susţinător ferm al continuării campaniei militare împotriva FARC. Aceştia merg
pe principiul „cu teroriştii nu se negociază” şi mai ales că aceştia nu mai au acea
forţă pe care o aveau înainte. Din acest punct de vedere au dreptate, fiindcă pe
parcursul atâtor decenii, gherilele au suferit pierderi umane enorme, iar noua
generaţia nu mai este dispusă să lupte pentru o ideologie vetustă şi care a
provocat atâtea suferinţe.
Cu cei din FARC aflaţi la ananghie, pentru Santos ar fi fost mult mai uşor să-i
nimicească militar, dar opţiunea pentru discuţii civilizate a primat în acest secol
tot mai globalizat şi cosmopolit. Important este ca acum Alvaro Uribe să nu
întreprindă măsuri riscante şi să saboteze munca depusă de mai bine de 2 ani.

Potenţiala pace este favorizată de contextul internaţional şi regional. Avem, pe

de o parte, sprijinul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi a Occidentului care este
dispus să ofere capital politic, diplomatic şi financiar, iar pe de altă parte avem
nişte semnale care scot în evidenţă o Cubă ce aspiră spre o transformare.
Fiind un fost susţinător înrăit al gherilelor FARC, Cuba îşi doreşte o deschidere
faţă de Occident, se angajează să nu mai sprijine teroriştii şi îşi doreşte să
încerce să adopte un model convenţional de respectare a drepturilor omului.
Toate acestea, împreună cu erijarea Havanei în calitate ca mediator, ar putea să
ajute la încheierea unui acord dintre Bogota şi FARC.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România, ca stat membru UE

trebuie să se alăture intenţiei Bruxelles-ului de a ajuta Columbia. Astfel, va da
dovadă că este un actor credibil în sistemul internaţional şi îşi doreşte
respectarea dreptului internaţional, mai ales respectarea drepturilor omului şi
soluţionarea diferendelor pe cale paşnică.

PERSPECTIVE
26. Dezafectarea centralelor nuclear-electrice devine o afacere scumpă şi

riscantă
Marius Lefter
Evenimente:
Costurile legate de dezafectarea centralelor nucleare din Germania şi evacuarea
deşeurilor nucleare ar putea ajunge la 70 de miliarde de euro (75 de miliarde de
dolari), a afirmat Michael Mueller, şeful unei comisii guvernamentale. Guvernul
federal german a decis în 2013 că ţara va renunţa în totalitate la energia nucleară
până în 2022, în urma dezastrului atomic de la Fukushima (Japonia).
Opt reactoare au fost oprite imediat. Germania a introdus în 2011 taxa pe
combustibilul nuclear, care ar urma să rămână în vigoare cel puţin până în 2016.
Cei patru operatori ai centralelor nucleare din Germania - E.ON, RWE, EnBW
şi Vattenfall - au făcut provizioane de aproximativ 36 de miliarde de euro pentru
dezafectarea centralelor şi evacuarea deşeurilor nucleare. Cea mai mare
companie germană de utilităţi - E.ON - a informat că se va concentra pe
energiile regenerabile, reţele de distribuţie şi servicii personalizate de
îmbunătăţire a eficienţei energetice, pentru a putea răspunde la modificările de
pe pieţele energetice, progreselor tehnologice şi cererilor venite din partea
consumatorilor.
E.ON a precizat că va pregăti pentru anul acesta listarea unei companii apărute
prin divizarea sa, urmând ca separarea să se realizeze în a doua jumătate a lui
2016. Grupul german a anunţat că aproximativ 15,5 miliarde de euro din
provizioanele făcute pentru dezafectarea centralelor nucleare vor fi transferaţi în
noua entitate.
Decizia E.ON a sporit temerile potrivit cărora, în final, plătitorii de taxe vor
achita o parte din nota de plată legată de dezafectarea centralelor nucleare din
Germania şi evacuarea deşeurilor nucleare. "Există riscuri semnificative cu care
se confruntă statul", a afirmat Michael Mueller, şeful comisiei guvernamentale
care se ocupă de căutarea de fonduri pentru a finanţa dezafectarea centralelor
nucleare din Germania.
Costurile legate de dezafectarea centralelor nucleare germane şi evacuarea
deşeurilor nucleare fac insuficiente provizioanele făcute de E.ON, RWE, EnBW
şi Vattenfall, a adăugat oficialul. E.ON şi EnBW au anunţat că provizioanele
anunţate sunt suficiente şi au fost stabilite pe baza unui audit extern.
Comisia de reglementare a activităţilor nucleare din SUA estimează că pentru
cele 100 de reactoare nucleare din această ţară costul mediu de dezafectare este
de 400 de milioane de dolari pe reactor. Franţa a calculat costurile sale cu

dezafectarea ca fiind cuprinse între 28 şi 32 de miliarde de euro (32-37 de

miliarde de dolari).
Marea Britanie a calculat că factura pentru dezafectare şi stocare a
combustibilului nuclear folosit s-ar ridica la măcar 167 de milioane de dolari,
Japonia estimează că ar avea nevoie de minimum 30 de miliarde de dolari, iar
Rusia a calculat costul de decomisionare pentru fiecare dintre cele 33 de
reactoare ca fiind cuprins între 500 de milioane şi 1 miliard de dolari.
Context:
După greutăţile întâmpinate de centrala nucleară de la Fukushima în urma
dezastrelor naturale din Japonia şi a distrugerilor prin incendii la locul de
producţie, o serie de programe nucleare naţionale au fost supuse unor reevaluări
a respectării celor mai stringente norme de securitate în proiectare şi operare.
Liderii politici au început să se întrebe cât de mult se pot baza naţiunile lor pe
instalaţiile nucleare deţinute. Germania a decis chiar eliminarea totală a energiei
nuclear-electrice din mixul său de energie.
În plus, prima generaţie de reactoare se apropie de limita de viaţă proiectată de
30-40 de ani şi trebuie să fie scoase din funcţiune ori să le extinsă durata de
funcţionare prin modernizări. Dintre cele 435 de reactoare civile active în lume,
138 au mai mult de 30 de ani, iar 24 au mai mult de 40 de ani de funcţionare.
La nivel global, aproximativ 80 de reactoare nucleare civile trebuie să fie
închise, o sarcină care necesită reglementări naţionale şi internaţionale adecvate,
rezistenţă politică în faţa grupurilor de companii şi de muncitori, finanţare
consistentă, tehnologii inovatoare şi oameni calificaţi în îndeplinirea acestei
sarcini în completă siguranţă, din moment ce comportă mari riscuri pentru
sănătatea umană şi securitatea mediului. Până în aprilie 2015, la nivel global au
fost dezafectate 110 reactoare nucleare comerciale, 46 de reactoare
experimentale sau prototip şi mai mult de 250 de reactoare de cercetare.
Dezafectarea este şi un proces lung. S-au înregistrat cazuri în care procesul de
scoatere din activitate a unei centrale a depăşit două decenii.
Semnificaţii:
Costurile estimate cu dezafectarea centralelor nucleare germane, dar nu numai,
au tot crescut în ultimii ani şi s-ar putea intra într-o spirală a costurilor care să
facă din închiderea acestor instalaţii o decizie economică nepotrivită. Agenţia
Internaţională pentru Energie (IEA) a făcut în 2014 o analiză care susţinea că ar
fi necesare 100 de miliarde de dolari pentru oprirea şi demantelarea în siguranţă
până în 2040 a 200 dintre cele 435 de centrale nucleare existente în lume.
Cifra a fost imediat constestată de experţi din cadrul Agenţiei Internaţionale
pentru Energie Nucleară, care au indicat că respectiva estimare nu ţinea cont de
costul depozitării combustibilului nuclear ars pe termen lung şi nici de faptul că
dezafectarea poate dura până la un deceniu, în funcţie de reglementările privind
activităţile nucleare şi de tehnologiile de exploatare folosite. O estimare foarte

conservatoare a experţilor în domeniul nuclear arată că per reactor ar fi necesare,

în cel mai bun caz, circa jumătate de miliard de dolari pentru dezafectarea sa.
Un scenariu alternativ indică o creştere de patru ori a acestor costuri. Un model
utilizat de România în a face rost de bani pentru depozitarea intermediară, până
la o durată de 50 de ani, a uraniului ars la centrala operată de Nuclearelectrica
este punerea deoparte, într-un cont operat de Agenţia Nucleară şi de Deşeuri
Radioactive, a unei mici părţi din veniturile încasate pe fiecare unitate de
energie vândută clienţilor.
La mai puţin de un an distanţă, numai Germania consideră că va trebui să
cheltuiască 75 de miliarde de dolari, deci spirala este în plină ascensiune, iar
estimările variază extrem de mult de la caz la caz şi de la lună la lună. Odată cu
închiderea centralelor care folosesc reactoare de primă generaţie, adevăratul cost
al dezafectării lor va deveni crucial pentru viitorul industriei nucleare, mai ales
în Europa Centrală şi de Sud-Est, unde o serie de state, printre care şi România,
trebuie să-şi retehnologizeze centralele deţinute (au ajuns la limita duratei de
viaţă asigurată) şi au planuri declarate de extindere a puterii de producţie
specifice.
Viitorul energiei nucleare trebuie corelat (alături de evaluările costurilor de
construcţie, operare, întreţinere şi retehnologizare/dezafectare în condiţii de
maximă securitate fizică a personalului, instalaţiilor şi combustibilului) cu
competiţia tehnologică adusă de tehnicile de forare şi minerit pentru
combustibili fosili neconvenţionali (petrol şi gaze de şist, gaz de mină,
condensat, hidraţi, etc.), cu preţurile la resurse în scădere (cărbunele şi petrolul
au pierdut din cotaţiile internaţionale, elemente care le fac atrăgătoare) şi cu
evoluţia ascendentă a energiei produse din resurse regenerabile. De exemplu,
acum puterea de producţie instalată în turbine eoliene în România depăşeşte
puterea de producţie cumulată a celor două reactoare nucleare de la Cernavodă.
Variaţia costurilor se întâmplă în funcţie de tipul reactorului şi puterea sa de
producţie, localizare, proximitatea şi disponibilitatea unităţilor de stocare a
combustibilului folosit în instalaţii, utilizarea viitoare a locului unde a fost
reactorul şi starea unităţii la momentul dezafectării. În ciuda curbei de învăţare a
tehnologiilor noi, costul cu depozitarea combustibilului în condiţii de maximă
siguranţă pentru mediu şi oameni rămâne aproape imposibil de calculat cu
exactitate.
În plus, din pricina duratei lungi de operare şi apoi de oprire şi demantelare,
costul cu capitalul şi provizioanele depind de rate ale dobânzilor şi de cursuri
valutare imposibil de prognozat.
Riscuri:
Trebuie să existe un cadru legat adecvat, cu responsabilităţi trasate clar şi
asumate de diferiţi actori: companii operatoare, autorităţi şi instituţii
internaţionale. În caz contrar, riscurile asociate dezafectării pot creşte
exponenţial. Presiunea din partea organizaţiilor de mediu sau mass-media pot

grăbi inutil procesul, elemente ce reduc calendarul de lucru precum şi bugetul

alocat ori utilizat într-un moment în care nu ar trebui să se întâmple aşa ceva.
Mai mult, unele state se pot regăsi aruncate forţat în situaţia de a dezafecta
instalaţii nucleare fără a dispune de capacităţi suficiente de depozitare a
combustibilului şi nici de experienţa manevrării unor astfel de deşeuri. Ultimele
două situaţii pot conduce la tehnici şi tehnologii îmbunătăţite de gestionare a
materialului radioactive şi la reducerea costurilor.
Dacă accelerarea eliminării din activitate nu este pe deplin condusă
corespunzător, cu o reglementare primară şi secundară adecvată, se pot lua
decizii extrem de dăunătoare pentru sănătate, mediu şi afaceri, cu impact social
şi politic semnificativ nu doar la nivel naţional. Afacerea cu energie nuclear-
electrică este o afacere ce trece de graniţele naţionale, din moment ce un
incident are potenţial de afectare inter-continentală.
Unul dintre scenariile cele mai dezavantajoase este ca după oprirea din
funcţionare a reactorului acesta să fie practic conservat în starea respectivă.
Costurile financiare şi cu personalul legate de întreţinerea intactă a instalaţiei în
inactivitate şi apoi de dezafectare cresc imens în această situaţie.
Agenţia Internaţională de Energie Nucleară sublinia în 2007 că întreţinerea
reactorului în stare de nefuncţionare, dacă nu este corect monitorizată, controlată
şi gestionată, creşte riscul de scurgeri radioactive în mediu, expunând solul şi
comunităţile la substanţe puternic contaminate.
Spirala costurilor cu dezafectarea instalaţiilor nucleare nu va creşte la nesfârşit
dacă noile generaţii de reactoare nucleare vor fi prevăzute prin design şi execuţie
cu trăsături care să ia în calcul că vor fi demantelate la un anumit moment.
Prima şi a doua generaţie de reactoare se pare că au fost construite pe asumpţia
că nu vor fi niciodată dezafectate şi procesul acesta decurge acum greoi şi
costisitor.
O construcţie care să fie concepută pe ipoteza deconstrucţiei va fi mult mai
fiabilă şi mai ieftin de gestionat.
Apoi, dezafectarea centralelor nucleare trebuie să meargă pe firul logic şi pe
dezafectarea altor activităţi din ciclul nuclear, acolo unde este cazul. Vom
exemplifica pe România: statul român este singurul din Europa care deţine un
ciclu nuclear complet.
Ţara noastră produce uraniu natural în două mine aproape de epuizare din
judeţul Suceava, combustibilul este apoi prelucrat pentru utilizare la Piteşti,
unde se obţin fascilule de uraniu ce sunt utilizate la centrala de 1.400 MW la
Cernavodă, iar moderatorul (apa grea) este produsă la fabrica Romag Prod care
aparţine Regiei Autonome de Activităţi Nucleare (RAAN) din Drobeta Turnu
Severin. Orice schimbare pe o componentă a ciclului atrage modificări pe întreg
lanţul.

Centrala de la Cernavodă are stocuri de apă grea să-i ajungă cât pentru cinci
reactoare, nu două cât are în prezent, dar în lume mai există foarte puţine
reactoare care folosesc tehnologia de la Cernavodă, astfel încît RAAN să poată
produce pentru export.
În plus, tehnologia de la RAAN de apă grea nu este compatibilă cu tehnologia
de producere a tritiului, un produs care se vinde foarte bine şi foarte scump, iar
modelarea pentru această afacere ar putea costa mai mult decât dezafectarea
instalaţiilor. Minele de uraniu sunt aproape de epuizare şi trebuie şi ele
dezafectate, iar statul român, alături de deschiderea unei noi exploatări, duce
discuţii cu Kazahstan pentru obţinerea unei concesiuni acolo.
Depozitele de gestionare a deşeurilor (atât cele intermediare cât şi cele finale)
vor fi extinse la nevoie, iar normele de siguranţă vor fi periodic verificate şi
controlate. Un alt element care va face dezafectarea mai flexibilă şi cu un impact
financiar imediat mai atenuat este impunerea încă de la început a unei
componente de preţ pentru phase-out în preţul energiei electrice livrate de
centralele de acest tip.
Încă de la începutul activităţii, operatorul centralei nucleare va avea obligaţia să
pună într-un cont administrat de agenţia stalală însărcinată cu deşeurile
radioactive o mică parte din venitul încasat pe fiecare MWh de energie vândută
pentru dezafectarea ce va surveni cândva.
Din punct de vedere al deciziei strategice, România trebuie să facă lobby

măcar la nivel european pentru preluarea unora dintre lecţiile acumulate de
actorii din ciclul nuclear naţional şi la nivel european. Pregătirea experţilor
naţionali trebuie urmată de o salarizare corespunzătoare, competitivă pentru
aceştia, în caz contrar România va continua să şcolească ani de zile operatori,
tehnicieni şi ingineri care vor fi apoi curtaţi de companii canadiene, americane
sau chineze.
Având o singură companie proprietară a unei singure centrale nucleară, este
necesară întărirea colaborării acestei companii cu firme similare europene şi
americane prin schimburi de experienţă, transfer de bune practici şi cooperare
ştiinţifică. A avea o singură companie de acest tip, care mai este şi de stat,
reprezintă un dezavantaj major pentru România, care nu poate construi intern un
patronat sau alt tip de asociaţie incluzivă de companii şi beneficiari care să
conlucreze.
Expertiza şi implementarea regulilor şi normelor se face exclusiv prin import şi
vizite externe ale instituţiilor internaţionale cu responsabilităţi în domeniu.
România mai trebuie să se pregătească şi de retehnologizarea celor două
reactoare de la Cernavodă, să evalueze corect perspectivele energiei nucleare în
context naţional şi regional, ţinând cont de supra-producţia pe care o
înregistrează deja pe piaţa naţională de energie, şi să pregătească terenul pentru
depozitarea definitivă, în condiţii de siguranţă şi pe termen foarte lung (minim
de ordinul deceniilor) a combustibilului ars. În plus, trebuie să insiste ca nu

cumva operatorii externi să ajungă să depoziteze pe teritoriul său deşeuri

radioactive.
Totodată, trebuie să acorde mare atenţie dezvoltărilor tehnologice, mai ales celor
care o implică direct - precum laserul de la Măgurele - care pot diminua cu mult
perioada de radioactivitate a deşeurilor finale. Statul român trebuie să fie atent la
tehnologiile de exploatare, pentru a nu se găsi pe partea greşită a istoriei din
punct de vedere socioeconomic şi să nu rişte să cadă victimă dezastrelor
provocate de om sau de natură.
Recomandăm ca România să fie parte activă a forumurilor de afaceri şi de

cercetare în domeniul nuclear cu accent şi pe dezafectare, să contribuie cu
lucrări în domeniu în organizaţiilor acreditate internaţional şi să câştige
organizarea în ţară a cât mai multor manifestări care au tradiţie în domeniu.
Legislativul, guvernul şi autorităţile de reglementare trebuie să se îngrijească de
importul şi execuţia celor mai bune norme de securitate şi operare din domeniu
şi să organizeze campanii de informare şi conştientizare naţionale, pentru ca
cetăţenii să înveţe elementele esenţiale ale beneficiilor energiei nucleare, alături
de necesitatea de a avea proceduri şi planuri de siguranţă personale în caz de
pericol, dincolo de cele creionate de stat şi de companiile implicate.

POWERED BY:
xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx
Editorii prezentului buletin: Adriana Sauliuc, Răzvan Ciubotaru

Copyright CPCEW 2012. Orice preluare trebuie să facă referire la buletin şi la
CPCEW.
Disclaimer: Buletinele CPCEW-DSPE sunt un produs realizat pe bază surse deschise şi

vizează decizia strategică de politică externă în România şi incidenţele din regiune şi
instituţiile europene şi euroatlantice. Buletinele DSPE sunt elaborate săptămânal, fiind
distribuite pe o listă ce include decidenţii în materie de politică externă şi de securitate şi
potenţialii beneficiari, instituţii publice şi comunitatea diplomatică europeană şi euroatlantică.
Sunteţi pe lista de distribuţie ca şi contribuitor la acest program, prin finanţarea distribuţiei
către dvs. a buletinului de către un finanţator extern sau prin efectul cuprinderii dvs într-un
program de promovare pe durata a 30 zile – următoarele 4-5 buletine. Pentru a asigura
permanenţa primirii acestor buletine, vă rugam să contactaţi CPCEW la 021.224.13.39
(Adriana Sauliuc) sau pe mobil la 0735.129.601. Vă mulţumim!
You are receiving this bulletin as a contributor to this program, as a result of an external
financer of the distribution of the bulletin or as a result of the participation into a promotion
program of one month of our bulletin. If you wish to receive this bulletin on permanent bases,
please contact CPCEW at 021.224.13.39 (Adriana Sauliuc) or by mobile at 0735.129.601.
Thank you!

Strategic Decision in Foreign Policy

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Strategic Decision in Foreign Policy

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Centrul de Prevenire a Conflictelor & Early Warning

Buletin de analiză privind decizia strategică în

NEWS & ANALYSIS

TRENDS & PERSPECTIVES

Înregistrarea primelor mişcări sindicale de protest împotriva situaţiei economice

Eliminarea de către forţele de securitate din Federaţia Rusă a liderului aşa-

Semnal de alarmă tras în Germania în legătură cu subestimarea costurilor

5 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

The killing of the so-called Caucasian Emirate leader, Aliashab Kebekov, by

A warning signal from Germany regarding the underestimated costs of

6 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

1. Începe prăbuşirea lui Putin?

7 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

concediu forţat, o dată pe săptămână, sub motivaţia cinică ca aceştia să stea în

8 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

când acordul de încetare a focului în Ucraina va fi deplin implementat, fără să se

9 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

2. Gazporm – o potenţială vicitmă a legislaţiei europene antitrust

10 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

Titulatura de război hibrid reprezintă probabil instrumentul conceptual cel mai

11 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

programatice titulatura de securitate energetică este o ultimă certificare a

12 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

scandalos, pe atât de tardiv a fost ordinul liderului rus, având în vedere că

13 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

sunt confuze, situaţia se complică semnificativ când se pune problema formării

14 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

în literatura de specialitate ca fiind la un nivel comparabil cu cele ale Federaţiei

3. Apele din Ucraina încă nu se limpezesc

Inaugurarea misiunii de formare a trupelor ucrainene de către americani

15 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

SUA acordă Ucrainei un ajutor suplimentar de 17,7 milioane de dolari

Parlamentul ucrainean respinge „agresiunea militară a Rusiei”

16 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

extinse şi livrări de arme, având în vedere că ţara se opune agresiunii militare

Minerii ucraineni au descins la Kiev şi au protestat în faţa Preşedinţiei

Preşedintele Poroşenko intenţioneză să organizeze un referendum privind

17 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

La toate acestea se adaugă declaraţiile preşedintelui Petro Poroşenko, care a

Rusia şi SUA se acuză reciproc privind trupele din Ucraina

18 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

Serghei Lavrov şi că a îndemnat ca Rusia să-şi retragă forţele din Ucraina.

Fostul premier slovac, Mikulas Dzurinda, va deveni consilierul lui Petro

Noi victime în confruntările din estul ţării

Arseni Iaţeniuk vorbeşte despre planurile Rusiei de a distruge Ucraina

19 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

„Trebuie să ne pregătim pentru o luptă de durată pentru pace (…). Credem că

20 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

21 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

Supremă a mai multor legi controversate, printre care interzicerea simbolurilor

22 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

Ca urmare a acestui proces, armata ucraineană speră ca ajutorul american să

4. Abordarea pragmatică a noului başcan al Găgăuziei – oportunitate de

23 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

24 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

obţine autonomie administrativă şi culturală. Mai mult, primarul raionului

25 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

26 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

Nistru, ce reuneşte trei consilii judeţene din România şi 26 de unităţi teritorial-

27 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

financiară a peninsulei Crimeea.

Din punct de vedere al deciziei strategice, România trebuie să urmărească cu

28 Buletin DSPE nr. 262, 20 – 26 aprilie 2014

găgăuză, precum şi un mediu adecvat promovării culturale, educaţionale şi