Europa domnului Juncker

Alexandru Lazescu 

octombrie 12, 2015

“Trebuie, o spun deschis, să îi tratăm pe ruși corect. Știu din conversațiile mele cu Putin că nu acceptă
fraze ca cea în care Barack Obama a spus că Rusia este o putere regională. Ce vrea să însemna
asta! Nu vorbim așa de Rusia!”. Cel atît de preocupat de menajarea sensibilităților liderului de la
Kremlin nu este nimeni altul decît Jean-Claude Junker. Remarcile președintele Comisiei Europene au
fost făcute pe 8 octombrie, la Passau, în sudul Germania, în cursul unei discuții cu jurnalistul Udo van
Kampen (cu tema “Euro, Rusia, Refugiații – Viitorul Uniunii Europene”) în cadrul manifestărilor din
festivalul tradițional“Menschen in Europa”. În plus, el a mai ținut să adauge că Uniunea Europeană
trebuie să-şi restabilească “relaţiile practice” cu Rusia şi să nu trebuie să lase Statele Unite
să“dicteze” ce politică să adopte din acet punct de vedere. În mod previzibil, declarațiile de la Passau
au avut imediat ecou la Moscova. Pe website-ul televiziunii de stat RT, principalul vector de
propagandă al Kremlinului pe plan internațional, se titra: “Un punct de cotitură? Șeful Comisiei
Europene spune că relațiile cu Rusia “trebuie îmbunătățite”, “Statele Unite “nu pot dicta” Europei”.
Declarațiile d-lui Juncker sunt la prima vedere surprinzătoare. Ele nu vin după vreo declarație
belicoasă făcută la Washington sau după vreo dispută recentă cu partenerii europeni. Din
contra, Casa Albă este criticată, chiar de către aliați, mai degrabă pentru lipsa de reacție în cazul
conflictului din Siria, ceea ce a și permis Moscovei să preia în forță, în plan militar si diplomatic,
inițiativa. Un editorial din Washington Post, o publicație cu simpatii tradițional liberale, îl critică pe
Barack Obama pentru poziția adoptată care semnalizează Rusiei că “are lumină verde să elimine
orice alternativă la regimul lui Bashar al-Assad și ISIS”. Nu se justifică nici măcar în contextul
sancțiunilor aplicate Moscovei din cauza agresiunii din Ucraina și anexării prin forță a Crimeei.
Subiectul va intra mai serios în discuție abia spre sfîrșitul anului cînd urmează să discute reînoirea
acestora. Oricum, în cazul Ucrainei administrația de la Washington a externalizat în mare parte
Germaniei și Angelei Merkel gestiunea crizei și dialogul cu Vladimir Putin. Statele Unite nici măcar nu
au acceptat să vîndă Kievului armament ofensiv, la insistențele Berlinului care se temea că asta va
irita Rusia.
Dar tocmai de aceea, pentru că nu vin ca răspuns la ceva, în contextul unei vreunei crize recente
vizibile în relațiile transatlantice, remarcile lui Juncker sunt cu atît mai relevante. Ele scot la suprafață
în mod explicit sentimentelor profund anti-americane împărtășite de o parte a elitelor europene, de
regulă escamotate public în declarațiile de circumstanță. Este interesant că aceste convingeri se
regăsesc nu doar la stînga spectrului politic, ceea ce pînă la un punct ar fi previzibil pentru că State
Unite sunt considerate a fi nava amiral a capitalismului global, ci și la dreapta acestuia. De
pildă Marine Le Pen, liderului Frontului Național din Franța, cu poziții marcant eurosceptice, aflate la
polul opus celor împărtășite de președintele Comisiei Europene, privește cu ostilitate America și cu
multă simpatia Rusia lui Vladimir Putin. De altfel Frontul Național este și finanțat de o bancă rusească
cu sediul în Republica Cehă.
Ceea ce a spus suprinzător de limpede Jean-Claude Juncker zilele trecute nu face să exprime ceea
ce gîndesc mai mult sau mai puțin deschis cercuri politice si de afaceri influente, cu precădere din
Germania și Franța. Doi foști cancelari germani, Gerhard Schroder (bun prieten cu Putin) și Helmut
Schmidt, au criticat dur impunerea de sancțiuni Rusiei ca urmare a agresiunii din Ucraina. Iar dacă
privim întregul context lucrurile devin și mai evidente. În ultima vreme Comisia Europeană dar și alte
instituții europene, precumCurtea Europeană de Justiție, au adoptat decizii menite să afecteze
substanțial companiile de tehnologie americane. Pentru europeni faptul că revoluția tehnologică este
dominată copios de firme din Statele Unitea, prin giganți ca Google, Microsoft, Amazon, Apple,
Facebook dar și prin firme mai mici dar extrem de inovative, este un subiect de permanentă frustrare.
Marile inițiative strategice în domeniu lansate pe vechiul continent (Agenda Lisabona, adoptată în anul
2000, își propunea ca la finalul decadei Europa să devină lider mondial în economia digitală) s-au
dovedit a fi în final doar vorbe fără acoperire. Să ne aducem aminte de dorința exprimată cu ani în
urmă de Jacques Chirac ca francezii și germanii “să facă”, un Google european. Proiectul, văzut de
mulți drept unul absolut ridicol, prin maniera de abordare, a fost abandonat pînă la urmă de către
nemți.
Adăugați la asta neobositele eforturi de a reîncălzi obsesiv supa cu închisorile CIA din Europa, în
contextul în care pericolul terorismului islamic a atins un nivel fără precedent, și acțiunile sistematice
de dinamitare a TTIP, acordul transatlantic pentru investiții și comerț. Împotriva căruia au protestat
sîmbătă la Berlin peste 150 de mii de oameni. Acest acord are o semnificație geopolitică care
depășește substanțial miza economică, pentru că ar consolida simbolic un front occidental unit într-o
lume contemporană agitată, cu două puteri revizioniste, China și Rusia, cu agendă anti-occidentală
explicită. Motiv pentru care Moscova face tot posibilul să împiedice ratificarea acestuia. O misiunea nu
tocmai complicată avînd în vedere largul front anti-american al stîngii europene, cu ecologiști,
comuniști, sindicate și tot felul de ONG-uri “progresiste”, care s-au numărat de altfel si printre
organizatorii protestului de la Berlin. La care se adaugă, bineînțeles, presa europeană de stînga, prin
ziare ca The Independent (deținut în prezent de un oligarh rus) sau The Guardian. Financial
Times relatează că printre locuitorii din Wolfsburg, orașul în care se află sediul central al
concernului Volkswagen și cea mai mare dintre fabricile sale de automobile, cu 70 de mii de angajați,
teoria unei conspirații americane împotriva grupului german este relativ larg răspîndită. Ceea ce nu
face decît să ofere motive suplimentare de ostilitate față de Statele Unite. “Sunt furios că americanii
sunt cei care au adus în discuție problema poluării și nu cineva precum China. Cred că subiectul este
pus deliberat pe tapet de Statele Unite”.
Ceea ce se va întîmpla cu TTIP a devenit și mai semnificativ după ce un acord similar, TPP(Trans-
Pacific Partnership) tocmai a fost semnat zilele trecute. Și în cazul acestuia (aria sa de acoperire
cuprinde circa 40 de procente din schimburile comerciale globale, semnificativ mai mult decît în
cazul TTIP) miza geopolitică este substanțială. Este vorba de o inițativă strategică menită să
contracareze în spațiul asiatic comportamentul tot mai agresiv al Chinei mai ales față de vecinii săi din
arealul Mării Chinei de Est și cel al Mării Chinei de Sud. Iată de ce un eșec la unei inițiative similare,
menite să consolideze un front transatlantic occidental unit împotriva unei Rusii chiar mai agresive ar fi
un semnal politic cu consecințe geopolitce majore. Pentru că ar induce o fractură majoră în relația
transatlantică stimulînd și pe partea americană tendințele tot mai pronunțate de dezangajare față de
vechiul continent și de reorientare accentuată către Asia.
Cu toate acestea există un curent de opinie important în Europa care nu dă semne că ar regreta astfel
de evoluții. În general aceste poziții sunt însă exprimate în culise sau sunt camuflate sub diverse
inițiative, precum cea a avansată tot de președintele Comisiei Europene de creere a unei forțe armate
europene, separat de NATO. O dovadă că nu e vorba de simple speculații sau temeri alarmiste e
faptul că Joachim Gauck, președintele Germaniei, a ținut să publice în Wahington Post, pe 6
septembrie, un articol avertisment:“O dezangajare a Statelor Unite din Europa ar fi un regres major”.
Joachim Gauck avea în vedere semnale în această direcție existente pe ambele maluri ale Atlanticului
nu doar în Europa. Fostul secretar amerian al Apărării, Robert Gates, vorbea cu îngrijorare, cu cîțiva
ani în urmă, despre “posibilitatea reală a unui viitor nebulos dacă nu chiar întunecat pentru viitorul
relațiilor transatlantice” în timp ce Richard Haas, președintele influentului think tank “Council for
Foreign Relations” scria în 2011 că “partenariatul Statele Unite – Europa, care s-a dovedit esen țial în
cîștigarea Războului Rece, va juca, inevitabil, un rol tot mai redus în perioada următoare” și își exprima
îndoiala că “dacă nu ar fi existat deja NATO ar mai fi fost astăzi creat”. Între timp criza ucrainiană,
anexarea Crimeei de către Rusia, au reconsolidat însă relația Europei cu America. Iată că o altă criză,
cea a refugiaților, în combinație cu vechile idiosincrazii vest-europene față de americani, ar putea să
ne readucă în punctul de acum 4-5 ani, într-un context de securitate însă foarte diferit de cel de atunci.
Unul în care Moscova ar juca un rol tot mai important pe continent, în detrimentul Statelor Unite.
Alternativa ar putea fi, cred cei cu viziuni de tipul celor împărtășite de dl Juncker, chiar dacă nu o spun
deschis, un aranjament de securitate între Europa și Rusia. Care nu ar mai include neapărat America
sau oricum nu i-ar mai acorda acesteia rolul central de pînă acum. Pentru că, așa cum zicea la
Passau președintele Comisiei Europene, nu trebuie să dicteze americanii politica Europei. Inutil de
spus, că președintele Comisiei Europene nu dă semne să fie interesat, atunci cînd se va decide
eventual politica Europei în materie de securitate, să întrebe și țările din “prima linie” în relația cu
Moscova, de la statele baltice și Polonia la România sau Bulgaria. De aici pînă la o dezagragare, mai
rapidă sau treptată a NATO, dacă nu de iure cel puțin de facto, nu am fi foarte departe. Mai ales că
există destui avocați ai acestui demers si pe malul celălalt al Atlanticului. Însă un astfel de aranjament
ar lăsa, implicit dacă nu explicit, partea de est a Europei în mare parte sub influență rusească. Nu de
alta, dar vorba d-lui Juncker, nu trebuie lezate mîndria și ego-ul Rusiei iar statele din est sunt oricum
destul de rebele și zgomotoase în ultima vreme.
Dacă în paralel avansează și proiectul unei Europe cu două viteze, despre care se discută tot mai mult
în ultima vreme, cu un nucleu dur în vest, într-un proces de integrare accentuată, sub dominație
germană, cu Franța ca partener junior, și o periferie care nu va mai avea acces, nici măcar formal, la
deciziile majore acest proces nu ar face decît să devină și mai evident. Poate că Europa chiar are
nevoie de o integrare accelerată pentru a putea răspunde provocărilor imense cu care se confruntă.
Mulți împărtășesc acest punct de vedere. Însă apar două mari probleme: 1. chiar este posibil acest
demers cînd ai de a face cu mentalități, capacități instituționale și performanțe economice atît de
diferite atunci cînd compari țări ca Grecia și Suedia ori Portugalia și Olanda? 2. este o idee bună să
torpilezi cu bună știință relația cu America mizînd pe faptul că ai putea inlocui garanțiile de securitate
transatlantice cu un aranjament negociat cu Rusia? În plus, și asta ne interesează direct, e foarte puțin
probabil ca țări ca România, Bulgaria sau chiar Ungaria să fie parte a acestui proces avansat de
integrare.

Sigur, dincolo de voința liderilor federaliști, ca Jean-Claude Juncker, de a împinge lucrurile în această
direcție pe teren situația este mai complicată. Euroscepticismul este în creștere, mai ales în contextul
crizei migrației. Polonia va avea foarte probabil în curînd un nou guvern care va fi mult mai puțin pliabil
decît cel actual, cel al Platformei Civice, la dorințeleBerlinului și Bruxelles-ului. Cu prilejul unei sesiuni
recente a Parlamentului European, organizate pentru a marca 25 de ani de la reunificarea
Germaniei, Nigel Farage, liderul UKIP, a ținut să spună că “este ironic că un proiect menit să țină sub
control puterea Germaniei ne-a dus astăzi în situa ția de a avea o Europă sub dominație germană”.
Poate că poziția lui Farage, care are puține șanse de a deveni primul ministru al Marii Britanii,
contează mai puțin. Și la urma urmei nici măcar nu se știe dacă Regatul Unit va mai fi înUE în 2-3 ani.
Însă și Marine Le Pen a ținut, cu același prilej, să-l numească ironic peFrancois Hollande “dl. vice-
cancelar al provinciei franceze”. Or, nu e chiar exclus, așa cum indică sondajele de opinie în prezent,
ca liderul Frontului Național să cîștige cursa prezidențială în Franța în 2017.
Cert este că asistăm la schimbări majore pe continent, puțin previzibile doar cu cîțiva ani în urmă. Or,
din acest punct de vedere țările de periferie din UE sunt cele mai afectate. Cele mai vulnerabile sunt
statele baltice dar pasul următor ar putea viza direct regiunea extinsă a Balcanilor. În România
singurul care a reacționat față de aceste evoluții extrem de îngrijorătoare a fost Traian Băsescu. ”Pe
mine m-a contrariat declaraţia lui Jean-Claude Juncker, în care pur şi simplu spunea: «trebuie să ne
apropiem de Rusia şi să nu-i lăsăm pe americani să facă jocurile în Europa». Da, dar Europa nu-şi
poate garanta singură securitatea. Ori acest mesaj înseamnă să cedăm Rusiei tot ce vrea, ca să stăm
liniştiţi”, a declarat fostul președinte. “Cred că ceva se întâmplă la Bruxelles, iar România nu
participă la ceea ce se întâmplă, din păcate.”. Iar ceea ce este poate mai îngrijorător, dincolo de
reticența în reacții la declarații de tipul celei făcute de dl. Jumker, poate de înțeles atunci cînd este
vorba de oficiali de prim rang din stat, e că foarte probabil aceștia, la fel ca și cea mai mare parte a
clasei politice autohtone, nici măcar nu conștientizează dimensiunea provocărilor cu care România se
va confrunta în perioada următoare.
Articol apărut în Revista “22″