Texte Suport CP Ccomplet PDF

În
Nicoleta Ciobanu
Nicol Irina Terecoasă conformitate
cu noul curriculum
pentru clasa
pregătitoare aprobat
prin OMEN
nr. 3418
Clasa pregătitoare
tt1J
1
1JOPDDIJP
t4
t4
4DVGJ́B3 3PǷJF
Carte digitală t1PWFTUFBV

t1P
EFB
t--VQVMǷǷJDDFJǷ
t-
VOFJQJDǊUVSJ
VO
BQǊ
t-FCFEFMF
t-
ǷBQUFJJF
JF[J
t Texte-suport pentru orele t4
t4
t3Ǌ́VǷDBDF
t3
4PBSFMF --VO
DFBVSÉUǊ
VOBǷǷJ1 1ǊNÉOUVM
de Comunicare în limba română și Dezvoltare personală t1PWFTUFBGGPŚFJ
t1P
t)
t))ÊOTFMǷǷJ(SFUFM
t"OFYF (ilustrații corespunzătoare textelor) t$FN
t$ NJB BTTQ
TQVTVOQVJ
EFWÉ
WÉOU
t.V[JDBÓJJEJO#SFNFO
t.
t6
t66OEFJQ JQMPBJB
t3
t3
3VNQFMTUJMUTLJO
t3
t33JEJDIFBV VSJBǷǊ
Set de caiete t+BDLǷ
t+B ǷJWWSFKVME
WS EFGGBTPMF
t6
t6
6STVMQǊDǊMJUEFW WVMQF
WV
t1
t1S
1SJÓFTBǷJCPCVM
EFN NB[ǊSF
t1SJÓVMG
t1S GFSNFDBU
t)BJOFMFDF
t) DFMFO
OPJ
BMFÔÔNQǊSBUVMVJ
8jeg^ch
1. Pinocchio, de Carlo Collodi (capitolul 3) ................................................................................
.................... 3
Scufiţa-Roşie, de Jacob și Wilhelm Grimm .............................................................................
2. Scufiţa-Roşie .................... 4
3. Lebedele, de Hans Christian Andersen .................................................................................... 6
4. Lupul şi cei şapte iezi, de Jacob și Wilhelm Grimm .............................................................. 10
5. Răţuşca cea urâtă, de Hans Christian Andersen ................................................................... 12
6. Povestea unei picături de apă (din revista Pipo nr. 125, 2015) ............................................. 15
7. Soarele, Luna și Pământul (din revista Pipo nr. 124, 2015) .................................................. 16
8. Povestea forței (din revista Pipo nr. 117, 2014) ..................................................................... 17
9. Hänsel și Gretel, de Jacob și Wilhelm Grimm ...................................................................... 18
10. Ce mi-a spus un pui de vânt? (din revista Pipo nr. 116, 2014) .............................................. 21
11. Muzicanții din Bremen, de Jacob și Wilhelm Grimm ............................................................ 22
12. Unde-i ploaia? (din revista Pipo nr. 99, 2012) ...................................................................... 24
13. Rumpelstiltskin, de Jacob și Wilhelm Grimm ........................................................................ 25
14. Ridichea uriaşă, poveste populară rusească .......................................................................... 27
15. Jack și vrejul de fasole, basm popular englez ........................................................................ 28
16. Ursul păcălit de vulpe, de Ion Creangă ................................................................................. 30
17. Prințesa și bobul
bo de mazăre, de Hans Christian Andersen ....................................................
.................. 32
18. Prinţul ferme
fermecat, de Jacob și Wilhelm Grimm ......................................................................
.................. 33
19. Hainele cele nnoi ale împăratului, de Hans Christian Andersen .............................................
.................. 35
După gură, îi făcu barba, apoi gâtul, apoi
E^cdXX]^d umerii, pântecul, brațele și mâinile.
de Carlo Collodi De-abia sfârșise mâinile, și Geppetto
Capitolul 3 simți că-i zboară peruca din cap. Se ridică
și ... ce să vadă? Peruca lui galbenă, în mâinile păpușii.
T răia odată un tâmplar bătrân, pe care îl chema — Pinocchio, dă-mi îndărăt peruca!
Geppetto. Casa lui Geppetto se compunea dintr-o Însă Pinocchio, în loc să i-o dea înapoi, și-o îndesă pe
odăiță în pământ, luminată cu o ferestruică. Mobila era cum cap, până peste urechi.
nu se poate mai sărăcăcioasă: un scaun stricat, un pat ca Mai rămâneau de făcut picioarele. Când Geppetto le
vai de el și o măsuță hodorogită. isprăvi și pe acestea, se pomeni deodată cu o lovitură de
Ȋntr-o zi, meşterul primi de la prietenul său o bucată de călcâi în vârful nasului.
lemn, din care se hotărȋ să cioplească o păpuşă, ca să-i ţină „Așa îmi trebuie”, își zise el în gând. „Trebuia să mă aștept
de urât. Abia ajuns acasă, Geppetto luă repede uneltele și și la asta. Acum e prea târziu.”
începu să-și meșterească păpușa mult dorită. Apoi luă păpușa de subsuori și o puse jos, pe pardoseala
„Ce nume să-i pun?” se întreba în sinea lui Geppetto. odăii, ca să o facă să umble.
„Am să-i zic Pinocchio. Numele ăsta o să-i poarte noroc.” Pinocchio avea picioarele amorțite și nu știa să le miște,
Ȋncepu să lucreze cu nădejde și îi făcu mai întâi părul, așa că Geppetto îl ducea de mână ca să-l învețe cum să
apoi fruntea, apoi ochii. facă pașii unul după altul.
După ce îi făcu ochii, mare-i fu mirarea când văzu că Când i se dezmorțiră picioarele, Pinocchio începu să
ochii păpușii se mișcau și se uitau țintă la el. umble singur și să alerge de colo până colo prin odaie; dar
Văzând că ochii îl priveau întruna, Geppetto fu gata-gata când ajunse în dreptul ușii, se repezi în uliță și o luă la goană.
să se înfurie și zise pe un ton cam supărat: Bietul Geppetto o luă la fugă după el fără însă a-l ajunge,
— Ochi de lemn, ce vă tot zgâiți așa la mine? Nimeni nu căci Pinocchio sărea ca un iepure și, lovind cu picioarele
răspunse. în pietrele de pe drum, făcea un zgomot cât douăzeci de
I-a făcut apoi nasul. După nas, i-a făcut gura, dar gura cizme soldățești.
nici nu era sfârșită bine și începu numaidecât să râdă și — Puneți mâna pe el! Puneți mâna pe el! urla Geppetto;
să-l îngâne. dar lumea de pe drum, văzând păpușa de lemn care fugea
— Încetează cu atâta râs! strigă Geppetto supărat. ca un cal, se oprea fermecată s-o privească și râdea, râdea,
Atunci gura încetă să râdă, dar scoase toată limba afară. râdea cât o țineau puterile.
Ca să nu-și piardă vremea degeaba, Geppetto se prefăcu
a nu băga de seamă și își văzu înainte de lucru.
© Copyright CD PRESS, 2016 • Set pentru CLASA PREGĂTITOARE – Caietul micului școlar: CLR • MEM • DP • AVAP • www.cdpress.ro • 021.337.37.37
3
HXj[^RV"GdP^Z Mai merse lupul o bucată de drum
alături de fetiță şi apoi îi spuse mieros:
de Jacob și Wilhelm Grimm — Scufiţă-Roşie, ia uite ce flori frumoase în
jurul tău!
A fost odată o fetiţă drăgălaşă. Bunica îi dăruise Scufiţa-Roșie privi la florile care creşteau pretutindeni și
o scufiţă de catifea roşie şi, pentru că-i şedea tare îşi spuse:
bine fetiţei şi nici nu mai voia să poarte altceva pe „Mare bucurie i-aş face bunicii dacă i-aş duce
cap, o numiră de atunci Scufiţa-Roşie. şi-un buchet de flori proaspete!” Se abătu
Într-o zi, mama sa îi zise: din drum şi o luă prin pădure, ca să
— Scufiţă-Roşie, ia bagă-n coşuleţ culeagă flori. În acest timp, lupul
bucata asta de cozonac şi sticla porni spre casa bunicii şi bătu la
asta cu vin şi du-le bunicii, că e uşă:
bolnavă şi slăbită. Dar să nu — Cine-i acolo?
te abaţi din drum, să mergi — Eu sunt, Scufiţa-Roşie,
direct la bunica, fără să stai şi-ţi aduc cozonac. Dar
să te joci prin pădure! deschide uşa, bunicuţo!
— Aşa am să fac! îi — Intră! răspunse
făgădui Scufiţa-Roşie. bunicuța, că eu nu mă pot
Bunica locuia cam la vreo da jos din pat.
jumătate de ceas depărtare Lupul deschise uşa, se
de sat. Şi, de cum intră repezi spre patul bunicii şi
Scufiţa-Roşie în pădure, numai o înghiţi. Se îmbrăcă apoi cu
ce-i ieşi înainte lupul. hainele ei, îşi puse pe cap scufiţa
— Bună ziua, Scufiţă-Roşie! îi şi se culcă în pat.
zise el. Încotro aşa de dimineaţă? În vremea asta, Scufiţa-Roşie
— Ia, până la bunicuţa! culesese atâtea flori, că abia le mai putea
— Şi ce duci acolo, sub şorţ? duce. Deodată, îşi aminti de bunica şi porni degrabă
— Cozonac şi vin pentru bunicuța, care-i bolnavă şi spre căscioara ei. Şi nu mică îi fu mirarea când văzu uşa
slăbită. dată de perete.
— Da’ unde şade bunică-ta, Scufiţă-Roşie? De îndată ce intră în odaie, strigă:
— Colo în pădure. Cum ajungi sub cei trei stejari, ai şi dat — Bună dimineaţa!
de casa ei! îi răspunse Scufiţa-Roşie. Dar nu primi niciun răspuns.
4
Scufiţa-Roşie se apropie atunci de pat. Bunicuţa stătea N-apucă să sfârşească ultimul cuvânt, că şi sări din pat
întinsă în pat, cu scufia trasă peste ochi, şi avea o înfăţişare şi-o înghiţi pe biata Scufiţa-Roşie.
atât de ciudată, încât fetiţa întrebă: După ce-şi potoli foamea, lupul adormi şi începu să
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai urechi atât de mari? sforăie de se cutremurau pereţii. Tocmai atunci, trecea prin
— Ca să te pot auzi mai bine. faţa casei un vânător. Auzi el horcăiturile şi-şi spuse:
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai ochi atât de mari? „Ei, da’ tare mai sforăie bătrâna! Nu cumva i-o fi rău?”
— Ca să te pot vedea mai bine. Intră în casă şi, când se apropie de pat, îl văzu pe lup.
— Vai, bunicuţo, da’ de ce ai mâini atât de mari? — Ei, nu-mi închipuiam c-o să te găsesc aici! izbucni
— Ca să te pot apuca mai bine. vânătorul.
— Da’, bunicuţo, de ce ai o coşcogeamite gura? Îşi potrivi puşca şi voi să tragă, dar în clipa aceea îi trecu
— Ca să te pot înghiţi mai bine. prin minte: „Dar dacă lupul a înghiţit-o pe bătrână?!” Aşa
că luă o foarfecă și începu să taie burta lupului adormit.
Abia apucase să facă vreo două-trei tăieturi, că se şi văzu
scufiţa cea roşie a fetiţei şi, când mai făcu o tăietură, fetiţa
sări afară şi strigă:
– Vai, ce spaimă am tras!
După aceea, au scos-o afară şi pe bunică. Abia mai
răsufla, sărmana de ea. Scufiţa-Roşie adună nişte pietroaie
şi toţi trei umplură cu ele burta lupului.
Când se trezi, lupul voi s-o ia la sănătoasa, dar pietroaiele
atârnau atât de greu, că dihania se prăbuşi la pământ şi
muri.
Cei trei nu-şi mai încăpeau în piele de bucurie. Bunicuţa
mâncă tot cozonacul şi pe dată se înzdrăveni. Iar
Scufiţa-Roşie gândi în sinea ei, parcă mustrându-se:
„De-aci înainte n-o să mă mai abat niciodată din drum când
voi merge singură prin pădure, ci o să ascult de poveţele
mamei!”
5
AZWZYZaZ iar seara a ajuns la o pădure mare.
Nu mai ştia nici ea încotro să apuce, era
de Hans Christian Andersen tare necăjită şi îi era dor de fraţii ei. Voia să-i
caute şi să-i găsească.
E ra odată un crai care avea unsprezece băieţi şi o fată Abia apucase să intre în pădure şi a prins-o noaptea.
pe nume Eliza. Copiii trăiau tare bine la palatul tatălui Cum nu mai ştia pe unde să meargă, s-a aşezat pe muşchiul
lor, ȋnsă nu aveau mamă, pentru că aceasta murise. La un moale, şi-a spus rugăciunea şi şi-a pus capul pe o buturugă.
moment dat, tatăl lor se însură cu o crăiasă rea şi hapsână, Toată noaptea i-a visat pe fraţii ei. Când s-a trezit, soarele
căreia nu-i erau dragi copiii. era sus. S-a privit ȋn oglinda lacului şi, când şi-a zărit faţa în
Peste vreo săptămână, crăiasa a dus-o pe Eliza apă, s-a speriat văzând cât era de urâtă şi de neagră.
la ţară, la nişte ţărani, iar pe prinţi atâta i-a tot Dar când a luat apă în pumni şi s-a frecat pe faţă,
vorbit de rău faţă de crai, că acesta nici nu pielea iar s-a înălbit. A pornit prin pădure şi s-a
s-a mai îngrijit de ei. întâlnit cu o bătrână care culegea zmeură şi
— Duceţi-vă şi voi în lumea largă, le-a mure. Bătrâna i-a dat şi ei mure şi zmeură.
spus crăiasa cea hapsână; zburaţi ca Eliza a întrebat-o dacă n-a văzut unsprezece
nişte păsări fără glas! prinţi prin pădure.
Dar n-a fost chiar aşa de rău cum ar fi — Nu, a spus bătrâna, da’ ieri am văzut
vrut ea. Prinţii s-au prefăcut în unsprezece unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi
lebede frumoase. Au scos un strigăt şi au fiecare avea câte o coroană de aur pe cap.
ieşit în zbor pe ferestrele palatului, apoi au Eliza şi-a luat rămas-bun de la bătrână şi a
luat-o peste parc şi peste pădure. pornit de-a lungul râului până a ajuns la malul
Când Eliza a împlinit cincisprezece ani, s-a mării. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zărea
întors acasă. Era atât de frumoasă încât crăiasa, de nicio luntre.
ciudă, grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebădă ca şi pe fraţii Cum să meargă mai departe? Şi cum stătea ea aşa pe
ei, dar n-a îndrăznit să facă asta imediat, întrucât craiul gânduri, privirile i-au căzut pe ţărm unde erau unsprezece
voia să-şi vadă fiica. Crăiasa a frecat-o pe fată cu zeamă pene albe de lebădă. Eliza le-a strâns. Când soarele tocmai
de nucă şi a înnegrit-o toată, a uns-o pe faţă cu o alifie asfinţea, Eliza a văzut cum veneau din larg unsprezece
rău mirositoare şi i-a încâlcit părul. Așa că acum era cu lebede cu coroane de aur pe cap. Zburau una după alta
neputinţă s-o mai cunoască cineva. şi, de departe, parcă erau o panglică lungă, albă. Fata
Tată-său tare s-a speriat când a văzut-o şi a spus că nu-i s-a ascuns după un tufiş. Lebedele s-au lăsat jos şi şi-au
fata lui. Biata Eliza a început să plângă, a plecat amărâtă scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în
de la palat şi
ş a umblat o zi întreagă
g p pe câmp p şşi p
prin mlaştini,
ş , apă, lebedele deodată s-au preschimbat în oameni.
6
În faţa Elizei, stăteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fratele cel mai mic şi i-a arătat odaia ei
fraţii ei. Cu toate că se schimbaseră mult de când nu-i mai de culcare, o peşteră.
văzuse, a ghicit că erau fraţii ei. S-a repezit în braţele lor, — Să dea Dumnezeu să visez cum aş putea
a spus fiecăruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie să vă scap – a spus ea.
că au găsit-o pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasă. S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodată i
Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rău se purtase mama s-a părut că zboară şi ajunge la palatul unei zâne. Zâna i-a
vitregă cu ei toţi. ieşit înainte, frumoasă şi strălucitoare, şi totuşi semăna cu
— Noi, a zis fratele cel mai mare, suntem lebede numai cât bătrâna din pădure care îi dăduse zmeură şi-i spusese de
stă soarele pe cer; îndată ce soarele apune ne căpătăm lebedele cu coroane de aur pe cap.
iar înfăţişarea omenească. Stăm într-o ţară — Fraţii tăi pot să scape, a zis zâna,
tot aşa de frumoasă ca asta, de cealaltă numai să ai răbdare şi să nu-ţi fie
parte a mării, dar drumul până acolo e frică. Trebuie să culegi urzici, să le
lung. Dar cum să te luăm cu noi, că zdrobeşti cu piciorul şi să faci din
n-avem nici corabie, nici luntre? ele fire. Cu firele acestea să ţeşi
— N-aş putea oare să vă mântui şi să coşi unsprezece cămăşi cu
de vrajă? i-a întrebat ea. Şi aşa au mâneci lungi şi să le arunci peste
stat de vorbă mai toată noaptea şi au cele unsprezece lebede. Atunci
aţipit doar câteva ceasuri. vraja are să se desfacă. Dar să ştii
— Mâine – au spus ei – plecăm şi nu că, din clipa în care ai să începi lucrul
ne mai putem întoarce decât peste un an. şi până ai să-l isprăveşti, nu trebuie să
Nu putem să te lăsăm aici. Mai bine hai cu noi. vorbeşti deloc, chiar dacă ar trece ani şi ani
Suntem destul de voinici ca să te ducem în braţe, atunci de de zile.
ce adică n-am putea să te luăm pe aripi şi să zburăm cu Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mână; Eliza a simţit
tine pe deasupra mării? ca o arsură şi s-a trezit. Se făcuse ziuă şi lângă ea era o
— Da, da, luaţi-mă cu voi! a spus Eliza. urzică la fel cu aceea din vis. Fata a căzut în genunchi, a
Toată noaptea au lucrat şi au împletit o plasă mare şi mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşteră ca să-şi înceapă
groasă din răchită mlădioasă şi trestie tare. Au pus-o pe lucrul.
Eliza în plasă şi, când a răsărit soarele şi fraţii s-au prefăcut Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau
iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înălţat în ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de băşici, dar ea
zbor, spre nori, cu sora lor. Au zburat zile ȋntregi, până au îndura bucuroasă orice, numai să poată scăpa pe fraţii ei
ajuns. de vrajă. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefăcea în fire
— Să vedem ce-ai să visezi aici la noapte – a spus verzi.
7
După ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat Slujitoarele au îmbrăcat-o cu haine
când au văzut că Eliza e rănită; ei credeau că-i iar vreo scumpe, i-au pus mărgăritare în păr şi
vrajă de-a maşterii; când însă i-au văzut mâinile, au înţeles mănuşi în degetele urzicate. Era atât de frumoasă
ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei, iar
să plângă pe mâinile ei şi, acolo unde cădeau lacrimile, craiul a hotărât să se însoare cu ea.
băşicile usturătoare piereau. — Aici ai să crezi că eşti tot la tine acasă – a spus craiul.
Toată noaptea a lucrat, fiindcă simţea că nu mai are Uite şi lucrul pe care-l lucrai.
linişte până nu scapă de vrajă pe fraţii ei. În ziua următoare, Când Eliza a văzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a
după ce lebedele au plecat, ea a rămas singură. Niciodată răsărit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la
n-a trecut vremea mai repede. O cămaşă era gata; tocmai mântuirea fraţilor ei, a sărutat mâna craiului şi el a strâns-o
începuse pe-a doua când, deodată, s-a auzit un corn de la piept şi a poruncit să tragă clopotele şi să vestească
vânătoare. Eliza s-a speriat. nunta. Frumoasa fată mută din
Cornul suna tot mai aproape şi pădure era acum crăiasa ţării
s-auzeau şi câinii lătrând. Eliza aceleia.
a intrat repede în peşteră, şi-a Noaptea se scula şi se ducea
adunat grămadă urzicile pe în cămăruţă şi ţesea cămaşă
care le culesese şi le zdrobise după cămaşă; dar când s-o
şi s-a aşezat pe ele. înceapă pe a şaptea, n-a mai
Deodată, din râpă a ieşit un avut fire. Ea ştia că în cimitir
câine şi după el altul, şi încă erau urzici de care avea nevoie,
unul. Toţi au început să latre dar trebuia să se ducă chiar
la gura peşterii şi în curând ea să le culeagă. Cum să facă
vânătorii au fost şi ei acolo să oare ca s-ajungă până la ele?
vadă ce-i. Cel mai frumos dintre Cu inima strânsă ca şi cum ar fi
ei, care era craiul ţării aceleia, făcut ceva rău, a ieşit pe furiş în
s-a apropiat de Eliza. Fată mai frumoasă decât ea nu grădina luminată de lună, a pornit prin aleile lungi, apoi pe
văzuse niciodată. străzile pustii şi a ajuns la cimitir.
— Hai cu mine! a spus el, nu trebuie să mai stai aici! Un singur om o văzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz
Dacă eşti tot aşa de bună pe cât eşti de frumoasă, am să-ţi pe când toată lumea dormea. Şi el se gândi că avusese
pun pe cap coroană de aur şi ai să stai în palatul cel mai dreptate când spusese că nu-i lucru curat cu crăiasa; era
frumos pe care-l am. fără nicio îndoială vrăjitoare şi înşelase pe crai şi pe toată
Şi craiul a luat-o pe Eliza și a dus-o la palatul său. lumea.
8
Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta cămaşa lui avea numai o mânecă, din
craiul şi duhovnicul s-au luat după ea; au văzut cum Eliza a pricină că Eliza nu mai avusese timp s-o
intrat pe poarta cimitirului. Craiul s-a supărat foarte tare şi a facă şi pe cealaltă.
poruncit să fie dusă la ȋnchisoare. — Acum pot să vorbesc! a spus ea. Sunt
Au luat-o pe Eliza din odăile cele frumoase şi au dus-o nevinovată!
într-o hrubă neagră şi umedă. În loc de catifea şi mătase, Când lumea a văzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa
i-au dat mănunchiul de urzici ca să-şi pună capul pe ele. ei, dar ea a căzut leşinată în braţele fraţilor ei: încordarea,
Cămăşile aspre şi usturătoare pe care le ţesuse i le-au spaima şi durerea o copleşiseră.
dat ca să se înveselească, dar nimic n-ar fi putut să-i fie — Da, e nevinovată! a spus fratele cel mai mare şi a
mai drag decât ele şi ea a început iar să lucreze ca să le povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea, s-a răspândit
isprăvească. o mireasmă parcă de mii şi mii de trandafiri, fiindcă fiecare
Spre seară, iată că la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; lemn din rug făcuse rădăcini şi scosese ramuri. Rugul era
era fratele cel mai mic; aflase unde era soră-sa şi venise acum ca o tufă mare de trandafiri roşii, care toţi erau înfloriţi
s-o vadă. Ea a început să plângă de bucurie, fiindcă erau în vârf cu o floare albă şi strălucitoare, care lumina ca o
aproape gata cămăşile şi fraţii ei erau aici! stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Şi atunci
La poarta oraşului se adunase lume să vadă cum au s-o ea s-a trezit uşoară şi senină.
ardă pe vrăjitoare. Un măgar trăgea căruţa în care era Eliza. Toate clopotele au început să bată singure şi păsări multe
O îmbrăcaseră cu o rochie de pânză de sac, părul ei cel au venit în stoluri; şi a fost iar nuntă la palat, dar o nuntă
frumos îi atârna desfăcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, cum niciun crai nu mai văzuse vreodată.
buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau firele
verzi de urzică. Nici chiar pe drumul către moarte ea
nu-şi lăsa lucrul. La picioarele ei erau zece cămăşi, la a
unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea şi a vrut
să ia cămăşile şi să le rupă, dar deodată au venit în zbor
unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur-împrejurul ei în
căruţă şi au început să dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi
speriată.
— E semn ceresc! E nevinovată! şopteau mulţi, dar nu
îndrăzneau să spună cu glas tare.
Eliza a aruncat cele unsprezece cămăşi peste lebede
şi, deodată, au răsărit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel
mai tânăr avea la un umăr aripă în loc de braţ, deoarece
9
— Nu deschidem, că tu nu eşti
AjejaP^XZ^PVeiZ^Zo^ mama noastră! Glasul măicuţei e subţire
şi blând, pe când al tău e gros. Nu ne poţi
de Jacob și Wilhelm Grimm înşela: tu eşti lupul!
Auzind acestea, lupul alergă şi cumpără o bucată mare
A fost odată o capră care avea şapte iezi. Îi iubea mult,

așa cum numai o mamă îşi iubeşte copiii. Într-o zi,
trebuind să plece în pădure ca să le aducă de-ale gurii,
de cretă. O înghiţi şi glasul i se subţie pe loc. Apoi se întoarse
la căsuţa caprei, bătu la uşă și strigă c-un glas subţirel:
— Dragi copilaşi, deschideţi uşa, că sunt eu, mama
capra strânse în jurul ei pe cei şapte iezi şi le grăi astfel: voastră.
— Dragii mei, eu trebuie să plec în pădure. În lipsa mea, Iezii erau gata să deschidă, dar lupul se dădu repede
fiţi cuminţi şi feriţi-vă de lup. Că de-ar izbuti să intre pacostea de gol … căci se proptise cu labele de pervazul ferestrei,
asta de fiară în casă, pe toţi să privească înăuntru. Şi,
v-ar înghiţi! Lupul ştie să de cum îi zăriră labele, iezii
se arate adesea sub chipul răspunseră-n cor:
unei alte vietăţi, dar pe voi — Nu deschidem, că
n-o să vă-nşele, fiindcă o mama noastră nu are labe
să-l puteţi dibui de-ndată negre ca ale tale. Nu ne poţi
după glasul cel gros şi după înşela: tu eşti lupul!
labele cele negre. Văzând el că nu-i poate
Iezii luară aminte la amăgi, pe dată alergă la
cele spuse de capră şi-i brutar şi-i spuse:
răspunseră: — M-am înţepat la piciorul
— Poţi pleca fără grijă, ăsta şi te-aş ruga să mi-l
măicuţă, c-om şti noi să ne ungi cu puţină cocă.
păzim de lup! Şi după ce brutarul îi unse
Capra behăi a mulţumire laba cu cocă, lupul alergă la
şi porni la drum. Nu trecu multă vreme, şi bătu cineva la morar şi-l rugă:
uşă, strigând: — Ţi-aş rămâne îndatorat dac-ai presăra niţică făină
— Dragi copilaşi, deschideţi uşa, că sunt eu, mama peste piciorul asta!
voastră. Şi morarul îi presără făină.
Dar iezii îl recunoscură pe lup, după glasul lui gros şi Lupul se înfiinţă a treia oară la căsuţa caprei. Bătu la uşă,
răspunseră: cioc-cioc, şi strigă subţirel:
10
10
— Dragi copilaşi, deschideţi uşa, că sunt eu, mama apoi, fâş-fâș, tăie burduhanul lupului!
voastră! N-apucase bine să facă o tăietură, că
Dar iezii se grăbiră să-i răspundă: un ied şi scoase capul afară. Şi-n timp ce tăia
— Arată-ne mai întâi labele ca să vedem de eşti mai departe, iezii începură să sară afară, unul după
într-adevăr măicuţa noastră! altul. Erau vii şi nevătămaţi toţi şase.
Hoţomanul de lup ridică laba până la fereastră şi, când De bucurie, iezii o îmbrăţişau pe măicuţa lor, săltând
văzură iezii că-i albă, nu se mai îndoiră şi traseră ivărul de într-un picior. Dar bătrâna îi potoli, și le spuse:
la uşă. Şi ce să vezi? În prag îşi rânjea colţii lupul! — Aduceţi bolovani, ca să umplem cu ei burduhanul
Iezii dădură să se ascundă care încotro. Unul sări, ţuşti, lupului, cât mai zace adormit!
sub masă, al doilea se tupilă în pat, al treilea se vârî în vatră, Iezii au adus repede bolovani şi au îndesat în burduhanul
al patrulea se furişă în bucătărie, al cincilea intră în dulap, dihaniei cât de mulţi încăpură. Apoi capra îi cusu repede
al şaselea se piti sub lighean şi al şaptelea se adăposti burta la loc.
tocmai în cutia pendulei. După ce se sătură el bine de somn, se ridică în picioare
Lupul îi găsi însă care pe unde se ascunsese şi îi înşfăcă şi, cum bolovanii din burtă îi pricinuiau o sete grozavă, porni
pe rând. Numai pe iedul cel mic, care se ascunsese în către o fântână, cu gândul să-şi potolească setea.
cutia pendulei, nu fu chip să-l găsească. După ce-şi umflă Dar cum începu să umble, zdronca-zdronca, prinseră a
burduhanul, lupul ieşi din casă, se întinse la umbra unui se izbi şi bolovanii în burduhan. Şi lupul începu să strige:
copac şi adormi buştean. „Ce tot sare-ncolo-ncoace,
Când capra se întoarse, văzu toată casa vraişte. Scaunele, Prin stomac, şi nu-mi dă pace?
băncile, masa zăceau răsturnate. Cât despre iezi, nici urmă. Iezii sar. Asta aşa e!
Strigă capra pe fiecare, pe nume, dar nimeni nu răspunse. Sau, cumva, or fi pietroaie?!”
Când dădu să-l strige şi pe prâslea, desluşi de undeva un Când ajunse la fântână şi se plecă să bea apă, bolovanii
glas înăbuşit: cei grei îl traseră la fund. Cei şapte iezi văzuseră de departe
— Măicuţă, eu sunt aici, în cutia pendulei! toată întâmplarea şi, venind tot într-o goană, strigau cât îi
Capra îl scoase de acolo pe iedul cel mic şi el îi povesti ținea gura:
cum i-a înşelat lupul. Acum nu mai trebuie să vă spun eu — Lupul a crăpat! Lupul a crăpat!
cât i-a plâns biata capră, că vă închipuiţi singuri! Şi, de bucurie, începură a juca împrejurul fântânii,
Ca să-şi mai liniștească durerea, ieşi din casă şi zări pe împreună cu maica lor, capra cea bătrână.
lup sub un copac, dormind şi sforăind de tremurau crengile.
Capra se uită la el, cercetându-l din toate părţile. Băgă de
seamă că-n burduhanul lui cel umflat se mişca ceva.
Îl trimise pe prâslea acasă, să aducă foarfecă, ac şi aţă,
11
11
„Da’ mare-i! Coşcogeamite răţoi!”, zise
ea. „Nu seamănă cu celelalte. Să fie
GURjPXVXZVjg}iU totuşi un pui de curcă? Am să văd eu; am să-l
bag în apă, chiar dacă o trebui să-l împing cu de-a
de Hans Christian Andersen sila.”
A doua zi, raţa s-a dus cu toată familia la apă. Zicea mac-
mac şi una câte una răţuştele se băgau în apă şi înotau de
Î ntr-o vară, o raţă își clocea ouăle. În sfârşit, a crăpat
un ou şi, după aceea, altul şi încă unul, până au crăpat
toate. Chiu-chiu! s-auzea din toate părţile. Gălbenuşurile
minune, chiar şi puiul cel urât şi cenuşiu.
— Nu, nu-i de curcă, spuse raţa; uite ce bine dă din
picioare! Şi, la urma-urmei, dacă te uiţi mai bine la el, e
prinseseră viaţă şi răţuştele scoteau capul din găoace.
chiar drăguţ. Mac-mac! Haideţi după mine să vedeţi şi voi
— Mac-mac! a spus raţa şi atunci toate au început să
lumea şi să vă duc în curtea raţelor.
măcăiască şi ele cum puteau mai bine şi se uitau
Şi aşa au ajuns în curtea raţelor. Acolo era o
în toate părţile, printre buruienile verzi.
zarvă cumplită. Raţele s-au uitat lung la ele
— Ei, cum merge? a întrebat-o o raţă
şi spuseră cu glas tare:
bătrână care venise în vizită.
— Ei, poftim! Nu eram destule aici! Şi
— Mai am un ou, a răspuns raţa.
uite una ce urâtă-i!
Nu ştiu ce-i cu el, că nu mai crapă; dar
Şi o raţă s-a repezit şi a ciupit-o pe
ia uită-te la celelalte! Nu-s cele mai
răţuşcă de ceafă.
frumoase răţuşte care s-au pomenit
— Las-o în pace! a spus mama. Ce
vreodată?
ţi-a făcut?
— Ia să văd şi eu oul acela care nu vrea
— Nu ne-a făcut nimic, da-i aşa de mare
să crape, a spus bătrâna. Trebuie să fie un ou
şi de neobişnuită, că trebuie să o luăm la
de curcă; am păţit-o şi eu odată aşa şi am avut
bătaie!
numai necazuri cu el, fiindcă puilor de curcă le e frică de
— Frumoşi copii, a zis raţa cu panglică la picior. Toţi sunt
apă. Nu puteam să-l fac să intre în apă cu niciun chip. Ia să
frumoşi, numai unul n-a ieşit cum trebuie. Ar trebui făcut din
văd oul! Da, e de curcă. Mai bine lasă-l şi învaţă-ţi copilaşii
nou.
să înoate.
— Asta nu se mai poate, a spus raţa-mamă. E drept că
— Am să mai şed oleacă, a zis raţa.
nu-i frumoasă răţuşca, dar e plăcută la fire şi înoată tot aşa
— Cum vrei, spuse raţa cea bătrână şi plecă.
de bine ca şi celelalte, ba chiar mai bine. Eu cred că are
În sfârşit, oul cel mare a crăpat. Chiu-chiu! a spus puiul şi a
să crească frumos; a stat prea mult în ou şi de asta n-a
ieşit din găoace. Era mare şi urât. Raţa s-a uitat lung la el.
căpătat înfăţişarea care trebuie.
12
12
Şi raţa a mângâiat-o uşurel pe răţuşcă şi i-a netezit Biata răţuşcă a ieşit din baltă şi a plecat cât a putut de
penele. repede, luând-o peste câmp. Numai că mergea cam greu,
— De altfel, spuse ea, e răţoi, aşa că n-are prea mare din pricină că se stârnise furtună şi vântul vâjâia. Spre seară
însemnătate dacă-i urât. a ajuns la un bordei dărăpănat.
— Celelalte sunt drăguţe, zise bătrâna. Acuma, fiţi ca la Ca să scape de vânt, răţuşca a intrat în bordei.
voi acasă! În colibă stătea o babă cu un motan şi o găină. Motanul
Şi aşa au rămas aici ca la ele acasă. Pe biata răţuşcă însă, ştia să se alinte, să toarcă şi împrăştia chiar şi scântei când
aceea care ieşise din ou cea din urmă şi era aşa îl frecai pe spate. Găina avea picioare mici şi
de urâtă, toate raţele celelalte o ciupeau, scurte şi făcea ouă, iar baba o iubea ca
o înghionteau şi o luau peste picior; şi pe copilul ei. Dimineaţa, toţi au dat
nu numai raţele, dar şi găinile. „E prea cu ochii de răţuşcă şi motanul a
mare”, ziceau toate orătăniile din început să toarcă, iar găina să
curte. Săraca răţuşcă era mâhnită cotcodăcească.
din pricină că era aşa de urâtă şi — Ce eşti? a întrebat baba, dar
toate păsările din curte râdeau de cum nu prea vedea bine, i s-a
ea. părut că răţuşca era o raţă mare
Astfel a trecut ziua cea dintâi care s-a rătăcit.
şi după aceea a fost din ce în ce — Chiar îmi pare bine! a spus
mai rău. Pe răţuşcă toţi o alungau şi ea. Acuma o să am ouă de raţă.
chiar şi surorile ei o ocărau şi spuneau: Numai de n-ar fi răţoi! Trebuie să o
„De te-ar prinde odată mâţa, urâcioasă punem la încercare. Şi răţuşca a fost
ce eşti!” Şi mamă-sa zicea şi ea: „Bine-ar fi pusă la încercare timp de trei săptămâni,
să pleci şi să nu te mai văd!” Raţele o ciupeau şi dar ouă nu a făcut
găinile o băteau şi o fată care se îngrijea de păsări a dat — Eu zic să înveţi să faci ouă sau să torci şi să scoţi
în ea cu piciorul. Răţuşca n-a mai putut răbda şi a sărit scântei, i-a spus motanul.
peste gard şi a plecat departe. Şi aşa, a ajuns la balta cea — Ba eu cred că am să plec în lumea largă, a spus
mare pe unde-s raţele sălbatice. Aici a stat toată noaptea, răţuşca.
ostenită şi amărâtă. — Atunci pleacă, a spus găina.
Dimineaţa, raţele sălbatice s-au pregătit să zboare; când Şi răţuşca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apă, dar
au văzut pe tovarăşa lor cea nouă, s-au uitat lung la ea. nicio vietate nu se uita la ea, aşa era de urâtă!
— Ce fel de pasăre eşti tu? au întrebat ele. A venit toamna, frunzele pădurii s-au îngălbenit şi s-au
— Grozav eşti de urâtă! au spus raţele sălbatice. uscat; vântul le smulgea şi le împrăştia. Era frig.
13
13
Biata răţuşcă n-o ducea deloc bine. Și şi-a luat zborul către lebede. Lebedele, când au văzut-o,
Într-o seară, când tocmai asfinţea soarele, a venit un au început să dea din aripi şi s-au îndreptat spre ea.
cârd de păsări mari şi minunate. Răţuşca nu mai văzuse — Omorâţi-mă! a spus biata pasăre şi şi-a plecat capul
niciodată păsări aşa de frumoase. Erau albe ca zăpada şi pe luciul apei, aşteptând moartea.
aveau nişte gâturi lungi şi mlădioase. Erau lebede. Dar, când colo, ce să vadă în apă? Chiar pe ea însăşi
Glasul lor avea un sunet cu totul deosebit. Au stat puţin, oglindită, dar acum nu mai era o pasăre greoaie, cenuşie şi
apoi şi-au întins aripile largi şi măreţe şi au plecat mai urâtă, era şi ea lebădă.
departe în ţările calde cu lacuri albastre. S-au Lebedele cele mari au venit la ea şi au
înălţat sus de tot și răţuşca cea urâtă nu dezmierdat-o cu pliscurile. În grădină au
putea să uite păsările acelea frumoase venit câţiva copii. Au aruncat pe apă pâine
şi fericite. Nu ştia cum le cheamă pe şi grăunţe. Deodată, cel mic a strigat:
păsări, nu ştia încotro au plecat, — Uite că a mai venit una! Şi ceilalţi
dar îi erau dragi cum nu-i mai au chiuit de bucurie şi au strigat şi
fusese nimeni drag vreodată. ei:
Când s-a făcut iar cald şi — Da, a mai venit una! Asta care a
soare, ea stătea în păpurişul venit acum este cea mai frumoasă!
bălţii. Cântau ciocârliile. Venise Şi lebedele cele bătrâne se plecau
iar primăvara. în faţa ei. Lebăda cea tânără s-a
Şi, deodată, răţuşca a văzut că ruşinat şi şi-a ascuns capul în aripi; nu
poate să-şi întindă larg aripile şi că ştia ce să facă; era foarte fericită.Chiar şi
are în aripi o putere mai mare decât până liliacul se apleca spre ea cu crengile în apă
atunci. Şi-a luat deodată zborul şi nici n-a ştiut şi soarele strălucea călduţ şi domol. Şi lebăda şi-a
când a ajuns într-o grădină mare, în care erau meri înfloriţi întins aripile, şi-a înălţat gâtul şi a spus din toată inima:
şi tufe de liliac mirositor; creşteau chiar pe marginea lacului. — Pe vremea când eram o răţuşcă urâtă nici în vis nu
Ce frumos era! Dintre trestii ieşiră trei lebede plutind domol m-aş fi gândit la atâta fericire!
pe luciul apei. Răţuşca ştia ce păsări sunt şi deodată o
cuprinse o mâhnire ciudată.
„Am să mă duc la păsările acelea frumoase şi ele au
să mă bată şi au să mă omoare fiindcă sunt aşa de urâtă.
Dar nu-mi pasă! Mai bine să mă omoare ele decât să mă
ciupească raţele, să mă bată găinile, să-mi dea cu piciorul
fata care îngrijeşte orătăniile.”
14
14
EdkZhiZVjcZ^
e^XUijg^YZVeU
(din revista Pipo nr. 125, 2015)
Pic, pic, pic, o picătură
A pornit în aventură –
Dintr-un nor un pic poznaș
A căzut peste oraș.
Și-a ajuns într-o grădină
Să ude la rădăcină
Orișice copac sau floare,
Să se facă mare-mare.
Iar surate de-ale ei
Au picat din norii grei
Și-au ajuns direct în mare
Sau prin râuri și izvoare.
Soarele cel cald și bun
Le va încălzi acum
Și-nspre cer o vor porni
Picături micuțe, mii.
Și apoi, ușor-ușor,
Se vor prinde într-un nor
Și, uite-așa, alt nor poznaș
Va veni peste oraș.
Când afară va fi ger,
Stele vor cădea din cer,
Stele albe, mii și mii,
De zăpadă, dragi copii!
15
15
HdVgZaZ!AjcV
PÊUb}cija
S oarele este ca un bulgăre uriaș de foc.

El luminează și încălzește Pământul.
Soarele este format din gaze care explodează
încontinuu. El este foarte fierbinte. Fără lumina
și căldura de la Soare, pe Pământ nu ar exista
viață.
Planeta Pământ, numită și Terra, este planeta
pe care noi locuim. Este singura planetă din
Univers pe care există viață.
Planeta noastră este foarte, foarte bătrână.
Se estimează că vârsta ei este de … 4, 5 miliarde
de ani!
Pământul se rotește în jurul axei sale, în decurs
de 24 de ore, ca o balerină care execută o piruetă.
Astfel, iau naștere ziua și noaptea. Luna nu are lumină proprie. Ea oglindește lumina primită
În timpul unui an, Pământul efectuează o rotație completă de la Soare și de aceea pare că luminează.
în jurul Soarelui. Așa se formează anotimpurile. Pe Lună, orice om este de șase ori mai ușor decât pe
Luna este singurul corp ceresc care se rotește în jurul Pământ.
Pământului. Spunem că Luna este satelitul Pământului. Luna este de patru ori mai mică decât Pământul.
Privită de pe Pământ, Luna pare să-și schimbe înfățișarea
de la o zi la alta. Astfel că, uneori, arată ca un croissant,
alteori, ca o minge. Peisajul lunar este foarte trist. Solul
Lunii este prăfos. Cum pe Lună nu există vânt, se pot vedea
și astăzi urmele lăsate de astronauți. De pe Pământ, noi
vedem mereu aceeași față a Lunii.
16
16
EdkZhiZV[dgRZ^
Doi puișori abia ieșiți din găoace scurmă prin curte după
râme.
— Piu-piu! piuie puișorii zărind o râmă ascunsă după un
bolovan.
— Piu-piu, ce noroc pe mine! își spuse primul puișor, apoi
apucă de râmă bucuros.
— Piu-piu, ce noroc pe mine! își spuse și al doilea puișor, Găinușa și cocoșul apărură degrabă. Fiecare luă partea
apoi apucă și el de râma sa, bucuros. Numai că... râma unuia dintre puișori. Așa că, acum, găinușa trage tare de un
găsită de ei era, de fapt, un biet elastic, din cele care se pun capăt al râmei-elastic, iar de celălalt capăt, cocoșul. Și râma-
la conserve. Și trag puișorii, și trag, dar nimic. Râma-elastic elastic se întinde, se întinde, că doar trag cu forță, nu glumă!
se tot întinde fără să se rupă. Motivul? Puișorii trăgeau cu Și, cum trăgeau ei așa, numai ce se rupse râma-elastic,
aceeași forță. iar găinușa și cocoșelul căzură grămadă. Să te ții scandal
— E râma mea, eu am găsit-o! strigă primul puișor. acum!
— Piu-piu! Ba nu-i adevărat! — Cucurigu! țipa înfuriat cocoșelul.
— E râma mea, eu am găsit-o! strigă și al doilea puișor. — Cot-cotcodac! țipa și găinușa.
Vai, ce mai larmă se iscă! — Piu-piu! piuiau puișorii.
O mâță care tocmai trecea pe-acolo întrebă curioasă:
— Ce atâta larmă pentru o bucată de elastic?
Auzind-o, găinușa și cocoșelul se potoliră rușinați.
17
17
În timp ce mergeau ei pe poteca ce
ducea spre pădure, Hänsel începu a
=~chZaP^<gZiZa face firimituri în buzunar şi din loc în loc se
oprea să le presare pe jos.
de Jacob și Wilhelm Grimm Femeia îi duse pe copii tot mai departe în pădure.
Într-un luminiş, făcură un foc mare şi mama le zise:
— Rămâneţi aici, copilaşi, puneţi capul jos şi dormiţi
A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare

nevoiaş, care avea doi copii. Pe băieţel îl chema
Hänsel, iar pe fetiţă Gretel.
oleacă! Noi ne ducem în pădure, să tăiem lemne şi, seara,
ne întoarcem să vă luăm.
Zburară ceasurile, se lăsă şi amurgul, și nimeni nu se
De sărmani ce erau, nu prea aveau cu ce-şi astâmpăra arăta să-i ia pe bieţii copii. Hänsel o mângâie pe surioara
foamea. Într-o seară, omul îi lui şi-i zise:
zise nevesti-sii: — Să rămânem aici
— Ce-o să ne facem? Cu până ce-o răsări luna, că
ce-o să-i hrănim pe bieţii atunci va fi uşor să găsim
noştri copii? firimiturile pe care le-am
— Ştii ceva, bărbate, împrăştiat pe jos. Ele or să
răspunse femeia, mâine-n ne arate drumul spre casă!
zori luăm copiii cu noi şi-i De îndată ce se înălţă
ducem unde-i pădurea mai luna, copiii se sculară din
deasă. Le facem un foc bun, culcuşul de vreascuri,
le dăm câte-o îmbucătură dar nu mai găsiră nicio
de pâine şi pe urmă îi lăsăm firimitură. Le ciuguliseră
acolo. păsărelele pe toate. Dar
Cei doi copii auziră tot ce Hänsel îi spuse lui Gretel:
spuse femeia către tatăl lor, — N-ai teamă, surioară,
iar Gretel începu să plângă până la urmă tot o să găsim
cu lacrimi: drumul. Merseră toată
— Nu plânge, Gretel, ci noaptea, dar nu izbutiră să
dormi liniştită. Om găsi noi cum să scăpăm cu bine. iasă din pădure. Înfometați și obosiți, copiii au adormit sub
Nici n-apucaseră bine să răsară zorile, că şi veni femeia un copac.
şi îi trezi. Apoi le întinse câte o bucăţică de pâine. Dimineața au pornit de cum a răsărit soarele.
18
18
Au ajuns la o căsuţă. Copiii rămaseră cu gurile căscate, Dar Hänsel îi trecea printre gratii
căci toată căscioara era făcută din pâine şi acoperită cu un oscior, iar vrăjitoarea nu vedea prea
cozonac, iar geamurile erau din zahăr curat. bine.
— Hai să-ncepem să îmbucăm! zise Hänsel! Trecură zilele şi, văzând că după a patra
Hänsel rupse o bucăţică din acoperiş, iar Gretel ronţăia săptămână Hänsel rămăsese la fel de slab ca şi înainte,
de zor o spărtură de geam. Deodată o voce subţire, care vrăjitoarea îşi pierdu răbdarea:
venea dinăuntrul căsuţei, se auzi: — Gretel, o strigă ea pe fetiţă, grăbeşte-te de adu apă,
— Cine tot ronţăie a mea căscioară?! că eu pe Hänsel îl pun la fiert!
Se deschise uşa şi-o femeie bătrână ieşi din casă și Biata surioară plângea și îi şiroiau lacrimi amare pe
începu a-i întreba: obraz!
— Ei, copii, cine v-a adus aci? Intraţi! — Doamne, ajută-ne! striga ea.
Copiii au intrat. Iar acolo îi aştepta mâncare, lapte, clătite Nici nu se luminase bine de ziuă, când începu Gretel
şi-o mulţime de nuci! După ce se ospătară ei bine, bătrâna roboteala. Trebuia să care apă, să atârne cazanul pentru
le pregăti două paturi şi Hänsel şi Gretel se culcară. fiertură în cârligul de fiert şi să aprindă focul.
Bătrâna se arătase prietenoasă ca să le câştige — Mai întâi, aş vrea să punem la copt, auzi tu? se răsti
încrederea, dar ea era o vrăjitoare haină. baba la Gretel. Am aprins cuptorul. Bagă-te înăuntru, îi
De cum se iviră zorile, vrăjitoarea fu în picioare și începu porunci vrăjitoarea şi vezi dacă-i destul de încins, ca să
a mormăi de bucurie: „Straşnică bucătură o să am!” punem pâinea!
Apoi, apucându-l pe Hänsel cu mâna ei sfrijită, îl împinse Vrăjitoarea o îndemnă pe fată să se vâre în cuptor și de
până la un grăjduleţ cu gratii de fier şi-l închise acolo. Apoi îndată ce-ar fi fost înăuntru, pac! ar fi închis cuptorul. Şi-ar fi
o trezi pe Gretel şi începu a-i striga: ţinut-o acolo până ce se rumenea bine. Şi-apoi ar fi mâncat-o.
— Scoală, leneşo, şi adu apă, să-i faci o fiertură bună lui Numai că Gretel băgă de seamă ce gânduri clocea în cap
frate-tău, că trebuie să-l îngrăşăm! Acum e numai piele şi vrăjitoarea şi se prefăcu că-i neîndemânatică:
os, dar când s-o mai împlini, o să-l mănânc! — Aş intra, dar nu ştiu cum să fac … Pe unde să intru?
Gretel începu a plânge, dar făcu tot ce-i poruncea — Păi … nu-ţi dă prin cap pe unde? Ia te uită, şi eu aș
vrăjitoarea. Şi-n timp ce lui Hänsel i se aducea cea mai putea să încap în ea! Şi se apropie de cuptor şi-şi vârî capul
bună mâncare, ca să se îngraşe, Gretel abia de căpătă în el.
nişte coji. Gretel doar asta aştepta. Îi dădu un brânci zgripţuroaicei de
În fiecare dimineaţă, vrăjitoarea se strecura până la grajd se duse până-n fundul cuptorului. Apoi închise uşa de fier şi
şi striga: puse zăvorul. Văleu! ce mai urlete răzbăteau dinăuntru! Dar
— Hänsel, ia scoate un deget afară, să văd de te-ai vezi că Gretel fugi de-acolo, să n-o mai audă, iar vrăjitoarea
îngrăşat de ajuns! cea haină pieri ca o netrebnică, arsă de dogoare.
19
19
Gretel fugi spre grajdul unde era închis Hänsel şi, des- Merseră ei ce merseră, cale de
chizându-l, strigă bucuroasă: câteva ceasuri şi, de la o vreme,
— Am scăpat, Hänsel, am scăpat, frăţioare! Vrăjitoarea pădurea începu să li se pară din ce în ce mai
a pierit! cunoscută. Şi-ntr-un sfârşit, zăriră din depărtare
Hänsel sări afară din grajd. Şi, văzându-se iarăşi casa părintească.
împreună, îşi săriră de gât şi se sărutară şi bucuria le râdea Trecură pragul casei şi săriră la gâtul tatălui lor. De când
în ochi şi-n inimă. Şi de voioşi ce erau, ţopăiau ca nişte îşi părăsise copiii în pădure, bietul om nu mai avusese o clipă
iezi! fericită. Pe femeie însă n-o mai găsiră copiii – murise.
Intrară în căsuţa vrăjitoarei şi acolo, în toate colțurile, Gretel îşi deşertă şorţuleţul şi începură a se rostogoli
erau numai cufere pline cu mărgăritare şi nestemate! prin odaie mărgăritarele şi nestematele, de te mirai de
Hänsel își umplu buzunarele până nu mai putu, iar Gretel unde mai ies atâtea. În acest timp, Hänsel scotea şi el din
îşi umplu şorţuleţul. buzunar câte un pumn plin de pietre preţioase şi, după ce
— Acum, hai să plecăm de-aici, hotărî Hänsel. le aruncă pe podea, apucă să arunce alt pumn, până ce-şi
goli amândouă buzunarele.
Şi trăiră ei împreună numai în bucurie şi fericire.
20
20
Rufele prinse pe sârmă
8Zb^"Vhejh Le usuc cu multă râvnă.
jcej^YZk}ci4 De copiii au nevoie
(din revista PIPO nr. 116, 2014) Eu le-nalț baloane, zmeie.
Iar în largul mărilor,

Dragii mei, vă zic cinstit, Suflu-n pânza bărcilor.
Sunt un pui de vânt vestit
Și o să vă spun îndată Norii răsfirați pe drum,
O poveste-adevărată! Cu grijă eu îi adun.
Port semințele de flori Noaptea dorm într-un hamac

Și le-mprăștii în patru zări. Și visez ce-o să mai fac.
La moară de zor muncesc Să mă credeți pe cuvânt:

Și petalele învârtesc. Multe face un pui de vânt!
Toamna, antrenez în joc

Frunze în culori de foc.
21
21
colţii, iar acum tot ce îmi place cel mai
mult e să dorm pe cuptor, stăpâna m-a
Bjo^XVcR^^Y^c7gZbZc alungat de acasă. Aşa că stau şi mă socot:
încotro s-o apuc?
de Jacob și Wilhelm Grimm
— Hai cu noi la Bremen, că la serenade nu te întrece
nimeni. Cu siguranţă o să-ţi găseşti şi tu un loc în taraful
A fost odată un om sărman, care avea un măgar ce de

ani de zile îi tot căra la moară saci plini cu grăunţe.
Dar, de la o vreme, bietul animal îmbătrânise şi nu mai
oraşului!
Pisica socoti că sfatul acesta nu-i rău deloc şi se alătură
trupei. Şi au tot mers fugarii, până când au văzut un cocoş
era bun de nicio ispravă. De aceea, stăpânul cocoţat pe o poartă care striga „cucurigu” din toate
lui se hotărî să nu mai strice nutreţul pe puterile lui.
dânsul. Măgarul pricepu de îndată că — Ce ţi s-a întâmplat de strigi aşa,
nu îl aşteaptă vremuri prea bune și cocoşule? îl întrebă măgarul.
plecă spre oraşul Bremen. Îi venise — Iaca, dau şi eu de veste c-o să
lui în gând că acolo s-ar putea face fie vreme frumoasă mâine, dar la ce
muzicantul oraşului. După ce merse bun! spuse cu tristeţe cocoşul. Mâine
el o bucată de vreme, dădu peste un ne vin oaspeţi și stăpâna mea i-a spus
ogar care zăcea întins la marginea bucătăresei c-ar pofti să mă mănânce
drumului, răsuflând din greu. la masă, în ciorbă. Acum înţelegi de ce
— Ce gâfâi aşa? îl întrebă măgarul. strig aşa?
— Vai de mine, răspunse câinele. — Da’ de ce te necăjeşti? Hai mai bine cu
Sunt bătrân şi slăbesc pe zi ce trece. La noi la Bremen! Ai un glas puternic şi, dacă te-ai
vânătoare nu mai sunt bun de nicio ispravă, așa învoi să cânţi cu noi, ne-ar asculta lumea cu gura
că mi-am luat tălpăşiţa de acasă. Dar cu ce am să-mi câştig căscată, nu alta! Cocoşul găsi propunerea măgarului cât
eu pâinea de acum înainte? se poate de bună şi porniră tuspatru la drum. Merseră ei
— Ştii ceva, îi zise măgarul, eu mă duc la Bremen să mă ce merseră, dar cum nu reuşiră să ajungă la Bremen într-o
fac muzician. Hai cu mine! Eu am să cânt din lăută, iar tu ai singură zi, înnoptară într-o pădure.
să baţi la toba cea mare. Măgarul şi câinele îşi făcură culcuş sub un copac mare,
Câinelui îi plăcu propunerea și plecară amândoi mai iar cocoşul şi pisica se căţărară în el. Înainte să adoarmă,
departe. Merseră ei aşa, până întâlniră în drum o pisică. măgarul îşi mai roti încă o dată privirea şi, deodată, i se
— Ei, de ce eşti atât de tristă? o întrebă măgarul. păru că zăreşte în depărtare o luminiţă. Atunci le spuse
— Pentru că anii bătrâneţii m-au cam ajuns şi mi s-au tocit tovarăşilor:
22
22
— Hai s-o întindem chiar acum într-acolo, fu de părere Şi trimise pe unul de-al lor să vadă ce
măgarul, că adăpostul ăsta nu prea e de soi! se mai petrece pe lângă casă. Iscoada
Porniră deci spre locul în care se vedea luminiţa şi, când nu desluşi nimic care să-l pună pe gânduri, aşa
ajunseră în dreptul căsuţei, măgarul se apropie de fereastră că intră în bucătărie şi vru să aprindă o lumânare.
şi privi înăuntru. Dând de ochii scânteietori ai pisicii, îi luă drept cărbuni
— Ce vezi acolo? îl întrebă cocoşul. încinşi şi apropie de ei un băţ de chibrit, ca să ia un foc.
— O masă încărcată cu mâncăruri şi nişte tâlhari care se Dar mâţa nu înţelese de glumă! Îi sări în obraz şi începu să
înfruptă de zor. îl zgârie şi să îl scuipe. Tâlharul trase o sperietură zdravănă
— Hm, aşa ceva ne-ar prinde tare bine şi nouă! răspunse şi vru să iasă afară pe uşa din dos. Dar nu scăpă cu una,
cocoşul. cu două. Câinele, care sta culcat în dreptul ei, se repezi şi îl
Apoi începură să se gândească cu toţii în ce chip ar putea muşcă zdravăn de picior. Tâlharul o luă atunci la goană, dar
să îi pună pe tâlhari pe fugă. Măgarul îşi ridică picioarele când trecu de maldărul de gunoi, măgarul îi arse o copită,
dinainte şi le propti de marginea ferestrei, câinele sări în de văzu stele verzi. Iar cocoşul, trezit de toată hărmălaia de
spinarea măgarului, pisica se căţără pe spatele dulăului, afară, începu să strige de pe grindă: „Cucurigu, cucurigu!”
iar cocoşul zbură şi se aşeză pe capul pisicii. Şi, ca la un Atunci tâlharul nu se opri decât înaintea căpeteniei sale
semn, porniră cu toţii să cânte. Măgarul răgea, câinele lătra, şi îi povesti toate cele prin câte trecuse:
pisica mieuna, iar cocoşul cucuriga. După ce îşi încheiară — Vai de noi! În casă s-a cuibărit o cotoroanţă afurisită
cântarea, se năpustiră prin fereastră-n odaie, de făcură care mi-a zgâriat obrazul cu nişte gheare lungi şi ascuţite.
ţăndări toate gemurile. Iar la uşă, cine crezi că stătea? Unul cu un cuţit, pe care
De spaimă, tâlharii săriră în sus şi, crezând că dădură mi l-a înfipt în picior! Socoteam că am scăpat! Da’ vezi
stafiile peste dânşii, fugiră în pădure. să nu scap eu aşa de uşor! În ogradă, o namilă neagră
Cei patru prieteni se aşezară la masă, în locul tâlharilor, m-a pocnit cu o măciucă, iar sus, cocoţat pe acoperiş, sta
şi se ghiftuiră straşnic. După ce se ospătară, cei patru însuşi judecătorul, care tot striga: „Aduceţi-mi-l de îndată
muzicanţi, stinseră luminile şi-şi aleseră culcuşul, fiecare pe tâlhar!”
după pofta inimii şi după cum îi era firea. Din seara aceea, tâlharii nu au mai cutezat să se apropie
Măgarul se culcă într-un maldăr de gunoi, câinele se făcu de casă, iar cei patru muzicanţi din Bremen s-au simţit atât
covrig în dreptul uşii, pisica se tolăni pe cuptor, iar cocoşul de bine acolo, încât nu s-au mai îndurat să plece.
se cocoţă sub o grindă.
După ce trecu de miezul nopţii, tâlharii văzură de departe
că în casă nu mai ardea nicio lumină. Atunci căpetenia le
zise:
— Mi se pare că ne-am cam speriat de pomană!
23
23
Unele, mai plimbărețe,
JcYZ"êadV^V4 Merg în râuri, sub podețe,
Și ajung până la mare.
(din revista Pipo nr. 99, 2012) Iar, când soarele răsare,
Altele pornesc spre cer
Ca un abur efemer
Dintr-un nor a prins să plouă, Și se-adună pe oraș
Parcă-s boabe reci de rouă! Un alt nor tot mai poznaș!
Picături mici de safire
Curg din cer fără oprire.
Dar, peste un ceas sau două,
Când afară nu mai plouă,
Îl întreb pe tata: „oare
Ploaia unde-i când e soare?”
El îmi spune-ntr-o poveste

Picătura unde este!
Unele se duc pe-ogor
Și hrănesc spicul ușor,
Altele la zarzavat
Pentru gustul minunat,
Una cade în uluc,
Alta mie pe năsuc!
24
24
spor, iar inul se prefăcea în aur.
Când regele a venit și a văzut asta, a
GjbeZahiâih`^c fost foarte încântat. Inima lui devenea din ce
în ce mai dornică de înavuțire, așa că i-a dat fetei
de Jacob și Wilhelm Grimm iar de lucru. Ea nici de data asta nu știa ce are de făcut,
așa că s-a așezat jos și a început să plângă. Dar piticul a
Î ntr-o țară foarte îndepărtată, trăia odată un morar deschis ușa și i-a spus:
care avea o fată foarte frumoasă și foarte deșteaptă. — Ce îmi dai ca să muncesc eu din nou în locul tău?
Morarul era într-atât de mândru de fiica sa încât, într-o — Inelul de pe deget, a răspuns ea.
zi, îi spuse regelui care stăpânea ținutul că ea ar putea Așa că micul prieten a luat inelul și a început iar să lucreze
scoate aur din paie. Acest rege era foarte bogat și, când și să cânte:
a auzit toate acestea, a trimis să i se aducă fata la palat. — Învârtește, te-nvârtește,
I-a dat o grămadă mare de paie, o furcă și un fus de tors, Toarce, toarce,
spunându-i: Vezi ce faci,
— Până dimineață, să le prefaci în fire de aur! Paie-n aur să prefaci!
Zadarnic a încercat săraca fată să-i explice că Regele a fost iarăși încântat să vadă atâta
nu a fost decât o laudă a părintelui său și că podoabă strălucitoare; dar tot nu i-a fost
nu putea preface nici măcar un pai în aur. de ajuns .A pus-o pe fată la o nouă
Ușa camerei a fost încuiată și ea a rămas încercare.
singură, tremurând de frică. — Dacă izbutești să termini în
Deodată, s-a ivit un pitic și a noaptea asta totul, atunci tu vei fi
întrebat-o: regina mea!
— Ce poți face tu pentru mine, ca să De îndată ce a rămas singură, a
muncesc eu în locul tău? venit piticul și a spus:
— Să-ți dau colierul meu, a spus fata. — Ce îmi dai să muncesc pentru
Piticul, având încredere în cele spuse, tine a treia oară?
s-a așezat lângă fus și a început să cânte: — Nu mi-a mai rămas nimic, a spus
— Învârtește, te-nvârtește, ea.
Toarce, toarce — Atunci, a zis piticul, promite-mi că îmi vei da
Vezi ce faci, primul tău copil, când vei fi regină.
Paie-n aur să prefaci! „Asta nu se va întâmpla niciodată”, s-a gândit fata.
După acest cântec,, fusul zbârnâia bucuros,, munca avea Dar cum nu avea încotro, s-a învoit.
25
25
Fusul s-a învârtit din nou, după vechiul cântec, iar inul lângă pădure, acolo unde trăiesc
s-a prefăcut iar în aur. Când a venit regele dimineața și a vulpea și iepurele, am văzut o casă
văzut ceea ce își dorea, n-a mai putut să dea înapoi, ci s-a micuță. Iar în spatele ei era un foc și, în jurul
ținut de cuvânt; așa că s-a căsătorit cu fata morarului, care focului, țopăind, un pitic cânta:
a devenit regină. — Ce petrecere-o să fie,
La nașterea primului copil, aceasta, foarte fericită, a uitat Bere multă și friptură,
de făgăduiala făcută piticului. Dar într-o zi, când se juca în Cântec, joc și bucurii!
camera sa cu copilul, el s-a ivit acolo, tulburându-i sufletul. Mica doamnă, ghici, nu ghici
Ea s-a plâns de nenorocul ei și i-a făgăduit Rumpelstiltskin să mă strigi!
că îi va da tot ce-și dorește, numai Când a auzit regina, n-a mai putut de bucurie
copilul nu. În cele din urmă, piticul și îndată ce a sosit micuțul ei prieten, a
a spus: chemat întreaga curte să fie de față.
— Îți dau trei zile și, dacă Dădaca stătea lângă ea cu copilul în
în acest răstimp îmi vei ghici brațe, pregătită să-l dea, iar piticul era
numele, atunci vei păstra încredințat că va lua copilul în pădure,
copilul. Așa că a întrebat:
Acum, regina stătea trează — Doamnă, care este numele
toată noaptea gândindu-se meu?
la toate numele pe care le — RUMPELSTILTSKIN? a spus
auzise vreodată. Ba, a trimis și regina zâmbind.
mesageri peste tot, să afle unele — Probabil că ți-a destăinuit vreo
noi. vrăjitoare! Neîndoielnic că este vreo vrăji-
A doua zi, piticul a sosit, iar ea a toare la mijloc, a zis piticul și a început să plângă
început să înșire toate numele pe care și le și să bată din picioare deznădăjduit.
amintea; dar, de fiecare dată, el răspundea: Apoi s-a pregătit de plecare, în timp ce tot alaiul curtenilor
— Doamnă, nu acesta este numele meu! râdea de el, pentru că le dăduse atâta bătaie de cap cu un
A doua zi, a început cu toate numele caraghioase pe care nimic.
le auzise vreodată, dar piticul răspundea după fiecare:
— Doamnă, nu acesta este numele meu!
A treia zi, s-a întors un mesager și i-a spus:
— Am călătorit două zile fără să aud niciun nume
necunoscut. Dar ieri, în timp ce urcam un deal înalt, de
26
26
de moş şi moşul de frunzele ridichii;
G^Y^X]ZVjg^VPU au început să tragă cu nădejde, dar
uriaşa nici gând să se clintească din loc.
poveste populară rusească Atunci fetiţa s-a gândit la prietenul ei, căţelul cel
jucăuş și neastâmpărat. Acesta a venit iute-iute, dorind
să fie de ajutor, dar tot nu au reuşit. În curte nu mai era
Î ntr-un sat frumos şi bogat, într-o căsuţă îngrijită, cu decât pisica, aşa că au chemat-o şi pe ea. Pisicuţa a lăsat
o grădină mică de zarzavaturi, trăia un ţăran bătrân joaca şi s-a dus repede în grădină să-i ajute, că doar făcea
împreună cu băbuţa lui, cu nepoţica, un căţel şi o pisică. parte din familie. Nici de data aceasta ridichea nu s-a clintit
Odată, bătrânul a semănat în grădină legume, printre care din loc. Atunci pisicuţa şi-a amintit că un şoricel îşi făcuse
şi ridichi. Într-o dimineaţă, pe când s-a dus în grădina de căsuţa în peretele casei, aşa că l-a strigat şi pe el şi l-au
zarzavat, a băgat de seamă că una dintre ridichi a crescut rugat să le vină în ajutor.
foarte mare, roşioară şi frumoasă. — Şoricel mititel, ştiu că te-am alergat de atâtea ori, dar
Pe zi ce trecea, ridichea se făcea tot mai mare acum avem nevoie de ajutorul tău!
şi mai mare, încât, privind-o, moşneagul Acesta s-a gândit bine, apoi a venit şi el în grădină,
gândea: s-a prins de coada pisicii, pisica de căţel, căţelul
„Din ridichea aceasta vom mânca cu de fetiţă, fetiţa de babă, baba de moş şi moşul
toţii o săptămână.” S-a apropiat de ea de frunzele ridichii şi au tras cu nădejde.
şi a început să tragă. Dar ridichea Ridichea a început să se mişte şi, până la
stătea înfiptă în pământ, nu voia să urmă, i-au venit de hac. S-au bucurat cu
se clintească şi, atunci, moşneagul toţii că au izbutit să scoată ridichea și,
a chemat băbuţa în ajutor. pentru că au muncit cu toţii, au mâncat cu
— Babă, babă, vino să-mi ajuţi toţii din ridiche şi au petrecut împreună.
să scot ridichea!
A venit baba, l-a prins pe moş de
mijloc, moşul s-a prins de frunzele
ridichii şi au început să tragă, dar
ridichea nu se mişca din loc.
Bunica a început să îşi strige nepoata:
— Vino, nepoată, să ne ajuţi! Ridichea asta
este uriaşă şi tare încăpăţânată!
Nepoata a venit iute şşi s-a apucat
p de mijlocul
j babei,, baba
27
27
„Repede, aici!”, a spus o altă voce.
Jack a văzut o femeie uriașă stând în
?VX`P^kgZ_ja picioare în bucătăria uriașă. „Trebuie să te
ascund înainte ca soțul meu să te vadă, căci te va
YZ[VhdaZ mânca!” Femeia l-a luat pe Jack și l-a pus în ceainic.
basm popular englez „Hm, hm!”, mormăia Uriașul când a pășit în bucătărie.
El a început să adulmece în jur ceva pentru o gustare.
A fost odată un băiat pe nume Jack care locuia cu

mama sa la o fermă. Singurii bani erau din vânzarea
laptelui de la vaca lor. Dar vaca îmbătrânea și dădea lapte
„Simt un miros delicios”, a spus el.
„Vorbești prostii”, a spus soția Uriașului. „Du-te afară și
numără-ți monedele de aur. ” Uriașul s-a întors și a ieșit.
din ce în ce mai puțin. Jack nu mai putea de frică. Inima i se făcuse cât un purice
Într-o zi, Jack era în drum spre oraș pentru a vinde lapte, şi se străduia să nu tremure. A așteptat până pe timp de
atunci când un străin i-a oferit un pumn de boabe de fasole noapte pentru a coborî pe vrejul de fasole. Dar înainte de a
magice în schimbul vacii. Jack nu a putut rezista ideii de a pleca, el a luat câteva
c monede de aur pentru a-şi ajuta
deține ceva magic. El a făcut schimbulbul propus de străin. familia.
Când a ajuns acasă, mama sa a fost ost foarte supărată. Când Jack a ajuns acasă şi i-a arătat mamei lui
„La ce te gândeai?”, a spus ea. „Avem em nevoie de bani monedele de aur, ea a oftat. „Acest lucru nu
moned
pentru a cumpăra o nouă vacă, iar acum tot ce avem este suficient pentru a cumpăra o nouă
sunt cinci boabe de fasole!” Și a aruncat
uncat fasolea pe vacă. Du-te înapoi și vezi dacă nu mai
va
fereastră. au și altceva.”
a
Jack s-a întristat. Dar, când s-a a trezit a Jack a urcat înapoi pe vrejul de fasole
doua zi dimineață, a văzut că din boabele
oabele la castel. El s-a strecurat în liniște în
aruncate a răsărit un vrej de fasole uriaș,
riaș, bucătărie și s-a ascuns. „Hm, hm! Simt
strălucitor, care urca până la cer! Jack
ck a miros de om!”, a urlat uriașul.
decis să urce până sus pentru a vedea ea „Nu fi prost”, a spus soția sa,
ce este acolo. conștientă de prezența lui Jack.
Când a ajuns sus, Jack nu a putut tut „Nu e miros de om, doar o găină
crede ochilor: era un castel gigantic! c! magică pentru cină!”
Totul în casă era imens! Dintr-odată, Jack, deşi speriat, a privit printr-o
o voce puternică l-a speriat. „Hm, crăpătură şi a văzut o găină pe masă,
hm, simt miros de om!” Era un ghemuită pe un cuib plin cu ouă de
uriaș! aur.
28
28
Când Uriașul și soția sa s-au
ocupat de pregătirea mesei, Jack a
luat găina magică și a fugit. Uriașul a auzit
zgomotul și l-a văzut când ieșea pe ușă. „Hoțul,
hoțul!”, a strigat el, dar era prea târziu.
Jack a coborât pe vrejul de fasole și i-a dat mamei sale
găina. Au făcut pentru aceasta un cuib de paie. Doar atunci
găina a depus un strălucitor ou de aur. Mama lui Jack a fost
uimită să vada așa minune. L-a rugat să nu se mai ducă
niciodată ȋn castelul Uriaşului.
În mare liniște, Jack s-a strecurat iar în castel. De data
aceasta, el a auzit muzică și a intrat într-o sală. Jack l-a
văzut pe Uriaș lângă o harpă de aur, care putea cânta
singură! Când Uriașul a adormit ascultând melodia, Jack
s-a strecurat în cameră, a apucat harpa și a fugit spre ușă.
Când Jack a fugit, harpa a strigat după ajutor! „Hoțul,
hoțul!”, a urlat Uriașul. Jack s-a grăbit cu harpa sub braț și
a coborât pe vrejul de fasole. Dar de această dată, uriașul
l-a urmat!
Jack a strigat cât de tare a putut. „Mamă! Adu-mi un topor,
repede! „Mama lui a adus toporul și l-a așteptat lângă vrej.
Jack a început să taie baza vrejului de fasole până a căzut
la pământ.
Vrejul de fasole și gigantul au dispărut.
Jack și mama lui au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
Iar Uriașul umblă și acum, dezorientat, prin nori, căutând o
cale de întoarcere până la castelul lui.
29
29
„Bun!”, gândi vulpea. „Iaca hrana
JghjaeUXUaî ce-o aşteptam eu.” Şi îndată iese de
sub tufă şi se lungeşte în mijlocul drumului,
YZkjaeZ ca şi cum ar fi moartă.
de Ion Creangă Apropiindu-se de vulpe, ţăranul ce mâna boii o vede şi,
crezând că-i moartă cu adevărat, strigă la boi: „Aho! Aho!”
E ra odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase

o noapte întreagă după hrană şi nu găsise nicăieri.
Făcându-se ziua albă, vulpea ieşi la marginea drumului şi
Boii se opresc. Ţăranul vine spre vulpe, se uită la ea de
aproape şi, văzând-o că nici nu suflă, zice:
„Bre, da’ cum a murit vulpea asta aici ?! Tii!... Ce frumoasă
se culcă sub o tufă, gândindu-se ce să mai facă pentru a caţaveică am să fac nevestei mele!”
găsi ceva de mâncare. Zicând aşa, ia vulpea ş-o aruncă deasupra peştelui. Apoi
Şezând vulpea cu botul întins pe labele dinainte, îi vine strigă la boi: „Hăis, Joian! Cea, Bourean!”. Boii pornesc.
miros de peşte. Atunci ea ridică puţin capul şi uitându-se la Însă cum au pornit boii, vulpea a şi început cu picioarele
vale, în lungul drumului, zăreşte venind un car tras de doi a împinge peştele din car jos. Ţăranul mâna, carul scârţâia
boi. şi peştele din car cădea.
După ce hoaţa de vulpe a aruncat
o mulţime de peşte pe drum, binișor
sare şi ea din car şi, cu mare grabă,
începe a strânge peştele de pe drum.
După ce l-a strâns grămadă, îl ia, îl
duce la vizuina sa şi începe a mânca,
pentru că tare-i mai era foame.
Tocmai când începuse a mânca,
iaca vine la dânsa ursul.
— Bună masă, cumătră! Tiii! Da’ ce
mai de peşte ai! Dă-mi şi mie că tare
mi-i poftă!
— Ia mai pune-ţi pofta-n cui, cumetre,
că doar nu pentru gustul altuia m-am
muncit eu. Dacă ţi-i aşa de poftă, du-
te şi-ţi moaie coada-n baltă, ca mine,
şi-i avea peşte să mănânci.
30
30
— Învaţă-mă, te rog, cumătră, că eu nu ştiu cum se prinde Începe el acum a mormăi
peştele. cumplit ş-a sări în sus de durere. Şi,
Atunci vulpea rânji dinţii şi zise: furios pe vulpe că l-a amăgit, se duce s-o
— Ascultă, cumetre: vrei să mănânci peşte? Du-te ucidă în bătaie. Dar şireata vulpe ştie cum să
diseară la băltoaca cea din marginea pădurii, vâră-ţi coada se ferească de mânia ursului. Ea ieşise din vizuină
în apă şi stai pe loc, fără să te mişti, până spre ziuă; atunci şi se vârâse în scorbura unui copac din apropiere; şi,
smucește vârtos spre mal şi ai să scoţi o mulţime de peşte; când văzu pe urs că vine fără coadă, începu a striga:
poate îndoit şi întreit decât am scos eu. — Hei, cumetre! Dar ţi-au mâncat peştii coada, ori ai fost
Ursul, nemaizicând nicio vorbă, alergă-n fuga mare prea lacom ş-ai vrut să nu mai rămână peşti în baltă?
la băltoaca din marginea pădurii şi-şi vârî în apă toată Ursul, auzind că încă-l mai ia şi-n râs, se înfurie şi
coada!... mai tare şi se repede spre copac; dar gura scorburii fiind
În acea noapte, începuse a bate un vânt rece, de ȋngheaţă strâmtă, ursul nu poate să încapă înăuntru. Atunci el caută
zdravăn şi apa din băltoacă şi prinde coada ursului, ca o creangă cu cârlig şi începe a cotrobăi prin scorbură, ca
într-un cleşte. De la o vreme, ursul nemaiputând de durerea să scoată vulpea afară şi să-i dea de cheltuială. Dar când
cozii şi de frig, smuceşte odată din toată puterea. Şi sărmanul apuca ursul de piciorul vulpii, ea striga: „Trage, nătărăule,
urs, în loc să scoată peşte, rămâne fără coadă! mie nu-mi pasă, că tragi de copac!”... Iar când anina cârligul
de copac, striga: „Văleu, cumetre, nu
trage, că-mi rupi piciorul!”
În zadar s-a necăjit ursul, de-i
curgeau sudorile, că tot n-a putut
scoate vulpea din scorbura copacului.
Şi iaca aşa, a rămas ursul păcălit de
vulpe!
31
31
pe ceva tare şi acum sunt toată numai
vânătăi! Groaznic!
Eg^cRZhVP^WdWja Şi atunci au văzut cu toţii că era o prinţesă
adevărată, dacă a simţit ea o boabă de mazăre prin
YZbVoUgZ douăzeci de saltele şi douăzeci de perne de puf. Aşa de
de Hans Christian Andersen gingaşă la piele nu putea să fie decât o prinţesă!
Şi prinţul a luat-o de nevastă, fiindcă acum ştia hotărât că
E ra odată un prinţ şi prinţul acela voia să se însoare cu asta-I prinţesă adevărată; iar boaba de mazăre au pus-o în
o prinţesă, dar cu o prinţesă adevărată. odaia unde erau bijuteriile coroanei şi se mai poate vedea
Şi a cutreierat toată lumea ca să găsească una pe placul acolo şi astăzi dacă n-o fi luat-o careva.
lui şi tot n-a găsit. Prinţese erau destule, dar el nu putea
să ştie dacă erau cu adevărat prinţese, fiindcă tuturora le
lipsea câte ceva. Şi prinţul s-a întors iar acasă şi era foarte
necăjit, pentru că tare ar fi vrut să găsească o prinţesă
adevărată.
Într-o seară, tocmai se stârnise o furtună cumplită. Tuna,
fulgera şi ploua cu găleata; era o vreme îngrozitoare.
Deodată, s-a auzit cum bate cineva la poarta oraşului şi
regele, tatăl prinţului, s-a dus să deschidă.
La poartă era o prinţesă. Vai, dar în ce hal era din pricina
ploii şi a vremii rele! Apa îi curgea şiroaie pe păr şi pe haine
şi îi intra în pantofi pe la vârfuri şi ţâşnea înapoi pe la călcâie.
Dar zicea că-I prinţesă adevărată.
— Bine, las’ că vedem noi îndată! s-a gândit regina, dar
n-a spus nimic; s-a dus în odaia de culcare, a luat toate
saltelele din pat şi a pus pe scândurile patului o boabă de
mazăre. Pe urmă a pus peste mazăre douăzeci de saltele
de lână şi pe saltele douăzeci de perne mari de puf.
Aici s-a culcat prinţesa. Dimineaţa, au întrebat-o cum a
dormit.
— Groaznic de prost! a răspuns prinţesa. Toată noaptea
n-am închis ochii. Dumnezeu ştie ce a fost în pat! Am şezut
32
32
un broscoi ce taman atunci scosese
din apă capul lătăreţ şi buburos şi privea
Eg^cRja[ZgbZXVi la ea cu nişte ochi cât cepele!
de Jacob și Wilhelm Grimm — Ah, tu erai, moş Bălăcilă! se miră ea. Iaca,
plâng că mi-a căzut mingea de aur în fântână.
— Şterge-ţi lacrimile şi nu mai plânge, o mângâie
A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea

mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne.
Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele,
broscoiul, că-mi stă în putinţă să te ajut. Dar vorba e: ce-mi
dai tu dacă-ţi aduc din apă jucăria?
— Orice doreşti, dragul meu broscoi; rochiile mele,
care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi pietrele nestemate, mărgăritarele, chiar şi coroana de aur,
minunându-se de atâta frumuseţe. pe care o port pe cap, de-o pofteşti cumva!
La o mică depărtare de palatul împărătesc se întindea o Broscoiul o ascultă pe gânduri, apoi grăi:
pădure adâncă şi întunecoasă, iar în pădure, la umbra unui — Nu-mi trebuie nici rochiile, nici mărgăritarele, nici
tei bătrân, se putea vedea o fântână. În zilele cu prea mare pietrele nestemate, nici coroana ta de aur, dar dacă ai începe
zăduf, cea mai mică dintre fetele împăratului se ducea în să mă iubeşti, dacă ai îngădui să-ţi fiu prieten şi tovarăş de
pădure şi se aşeza pe ghizdurile fântânii răcoroase. Stătea joacă, să stau lângă tine, la măsuţa ta, să mănânc din talerul
aşa fără să facă nimic şi scotea dintr-un buzunar o minge de tău de aur și să beau din cupa ta, dacă-mi făgăduieşti toate
aur; o arunca în sus, o prindea din zbor în căuşul palmelor astea, acu’ mă cobor în fântână şi-ţi aduc mingea.
şi-apoi o arunca iar. Ăsta era jocul care-i bucura cel mai — Îţi făgăduiesc, îţi făgăduiesc tot ce vrei, numai să-mi
mult inima, iar mingea de aur era jucăria ei preferată. aduci mingea!
Nu s-ar fi despărţit de ea, ȋn ruptul capului! Dar în aceeaşi vreme, fata îşi zicea în sinea ei: „Ce tot
S-a întâmplat însă odată ca mingea să-i scape din palme îndrugă nerodul ăsta de broscoi! Că doar i-e sortit să se
şi, căzând pe pământ, să se ducă de-a rostogolul de-a bălăcească în apă cu cei de-o fiinţă cu el şi să orăcăie întruna;
dreptul în fântână. Fata de împărat o urmări cu privirea, cum poate unul ca el să lege prietenie cu oamenii?!”
dar mingea pieri de parcă n-ar fi fost şi fântâna era tare Cum o auzi pe domniţă făgăduindu-i tot ce dorea,
adâncă, atât de adâncă, de nu-i putea zări fundul! Se porni broscoiul se afundă în fântână şi, cât ai bate din palme,
atunci domniţa pe plâns şi plânse în hohote, neputând în ieşi iar deasupra apei, cu mingea de aur în gură, şi-o zvârli
niciun chip să-şi ostoiască amărăciunea. Şi cum se jelea în iarbă. Fata de împărat să sară în sus de bucurie, nu
ea, numai ce aude că-i strigă cineva din apropiere: altceva, când îşi revăzu jucăria ei dragă. O ridică şi, fără săi
— Ce ţi s-a întâmplat, domniţă, de ce boceşti aşa? Plângi spună broscoiului un singur cuvânt, o luă la fugă.
că s-ar muia şi pietrele de mila ta! — Stai, stai, nu fugi! strigă în urma ei broscoiul. Ia-mă şi
Fata se uită în jur, să afle cine anume îi vorbeşte, şi văzu pe mine, că nu pot s-alerg atât de repede!
33
33
A doua zi, domniţa nici nu apucase bine să se aşeze la aproape de nimic. La urmă, broscoiul
masă împreună cu împăratul şi cu toţi curtenii, că şi auzi zise:
deodată nişte paşi, lipăind afară, pe scara de marmură, şi — M-am ospătat cum se cuvine, dar mă
desluşi un glas strigând: simt ostenit rău. Du-mă în odăiţa ta ca să mă culc.
— Fată de împărat, tu cea mai mică dintre domniţe, Nemaiavând încotro, domniţa apucă broscoiul cu
vino de-mi deschide uşa! două degete şi, ducându-l cu ea sus, îl zvârli
Hai, deschide uşa, într-un ungher.
Fată de-mpărat! — N-ai auzit că-s ostenit rău? Vreau
Ai uitat cuvântul să dorm şi eu la fel de bine ca şi tine;
Pe care mi l-ai dat ia-mă sus în pat că, de nu, te spun
Ieri, când la fântână împăratului!
Mi te-am ajutat? Domniţa se făcu foc şi pară când îl
Hai, deschide uşa, auzi cum o ameninţă; îl ridică de jos,
Fată de-mpărat! de unde se oţăra la ea, şi, izbindu-l
Fata ȋi povesti tatălui său ce i s-a cu toată puterea de perete, strigă:
ȋntamplat şi, auzind acestea, împăratul — Na ce ţi-a trebuit, broscoi buburos!
grăi: Acu’ ai şi tu linişte, am şi eu.
— Acu’, dac-ai apucat să făgăduieşti, Şi ce să vezi? De îndată ce căzu, broscoiul
ţine-ţi făgăduiala. Du-te de-i deschide! se prefăcu într-un fecior de împărat, că ţi-era mai
Fata se duse să-i deschidă uşa şi broscoiul sări pe dată mare dragul să te uiţi la el: chipeş la înfăţişare, cu privirea
pragul în sala împărătească; şi se ţinu scai după domniţă ochilor blândă şi c-un farmec în ei cum nu se mai poate.
până ce ajunse în dreapta scaunului ei. Acolo se opri şi, Împăratul îşi dădu cu mare bucurie încuviinţarea ca
când fata dădu să se-aşeze, glasul broscoiului se-auzi tânărul crai s-o ia de nevastă pe fiică-sa. Iar acesta îi
poruncitor: povesti domniţei cum fusese blestemat de o vrăjitoare rea
— Da’ pe mine cui mă laşi? Ia-mă lângă tine! să se prefacă în broască şi că nimănui, în afară de dânsa,
Împăratul îi porunci să îndeplinească voia broscoiului. nu i-ar fi stat în putinţă să-l scape de sub povara cea grea
Cum se văzu broscoiul pe scaun, gata ceru să-l urce şi a blestemului.
pe masă … Şi, dintr-o săritură, se pofti singur între blide.
Şi ceru de-acolo:
— Ia trage talerul mai aproape, să mâncăm amândoi din
el!
Broscoiul mâncă cu mare poftă, dar fata nu se atinse
34
34
Şi le dădu îndată o sumă imensă
de bani celor doi pungaşi, ca ei să-şi
=V^cZaZXZaZcd^ înceapă lucrarea cât mai repede. Aceştia
VaZbeUgVijaj^ întinseră două războaie de ţesut şi se prefăcură că
lucrează de zor, cu toate că nu era nimic pe ţevile lor.
de Hans Christian Andersen Mereu cereau să li se dea mătase subţire şi fir de aur, dar
ei, în loc să le folosească, le puneau de-o parte, într-un sac
A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau

atât de mult hainele, încât ar fi fost în stare să îşi dea
întreaga avere numai pe îmbrăcăminte. Când mergea la
şi lucrau până la miezul nopţii la războaiele goale.
„Trebuie să ştiu acum unde au ajuns ei cu ţesutul stofei”,
îşi zise în sinea lui împăratul. Şi i se umplu inima de grijă
o paradă ori când se ducea la teatru sau la plimbare, nu gândindu-se că proştii şi cei nepregătiţi pentru slujba lor
avea alt gând decât să îşi arate lumii întregi ultimele straie nu vor putea să vadă acea stofă minunată. „Am să-l trimit
cumpărate. În fiecare ceas al zilei îşi schimba hainele, pe cel mai vechi şi mai bun dintre miniştrii mei”, gândi
şi cum se zice de-un rege: „E la sfat!”, astfel împăratul.
se spunea despre dânsul: „E la dulapul Cinstitul şi bătrânul ministru merse în
cu haine!”. sala unde lucrau cei doi pungaşi la
Într-o bună zi, iată că ajunseră războaiele lor goale.
în cetate şi doi pungaşi care „Dumnezeule!”, se gândi el
se dădură drept mari meşteri deschizând ochii mari, „eu nu
ţesători şi spuseră că ei văd nimic.” Dar nu zise niciun
ştiau ţese cea mai frumoasă cuvânt.
stofă din întreaga lume. Cei doi ţesători îl poftiră să
Nu numai culorile şi desenele vină să se uite mai de aproape şi
erau nemaipomenit de frumoase, îl întrebară cum i se par culorile şi
dar hainele făcute din acea stofă aveau desenul. Apoi îi arătară şi războaiele lor.
o însuşire ciudată: se făceau nevăzute Bătrânul ministru îşi aţinti ochii, dar nu văzu
pentru orice om care nu îşi îndeplinea bine slujba sau nimic, pentru simplul fapt că nici nu era nimic acolo.
care era mărginit la minte. „Doamne!”, se gândi ministrul cu îngrijorare, „sunt
„Astea da haine straşnice!”, gândi împăratul. „Cu ele îmi chiar atât de mărginit? Nici în ruptul capului nu trebuie să
voi cunoaşte mai bine supuşii şi-am să-i pot deosebi pe cei bănuiască cineva una ca asta! Ori te pomeneşti că oi fi
deştepţi de cei proşti. Da, îmi trebuie numaidecât această nevrednic? Nici nu îndrăznesc să spun că stofa e invizibilă
stofă magică.”
g pentru
p mine!”
35
35
— Oh, e frumoasă, nici nu se putea face una mai Împăratul se dezbrăcă, iar pungaşii se
frumoasă decât aceasta! spuse bătrânul ministru, făcură că îi dau hainele una după alta.
punându-şi ochelarii. Ce desen, ce culori!… Da, împăratul Îl învârtiră ca şi cum l-ar fi îmbrăcat, iar el, se
va fi foarte mulţumit. suci, se răsuci în fața oglinzii.
Mai trimise un credincios şi priceput slujitor şi acesta făcu — Doamne! Ce bine vine, parcă e turnată! Ce croială
ȋntocmai ca şi ministrul, de teamă să nu fie crezut prost. frumoasă! strigară curtenii. Ce desen! Ce culori! Ce haină
În sfârşit, vru şi împăratul s-o vadă. nepreţuită!
— Nu-i aşa că e de toată frumuseţea? întrebară cei doi Atunci marele maestru de ceremonii intră.
credincioşi. — Sunt gata, spuse împăratul. Cred că nu sunt rău
„Ce-i asta?”, se gândi împăratul, „Eu nu văd nimic! îmbrăcat.
Îngrozitor! Sunt oare chiar atât de prost? Ori sunt nevrednic? Şi se mai întoarse încă o dată-n faţa oglinzii, ca să îşi
Niciodată nu mi-aş fi putut închipui una ca asta, ca tocmai poată privi mai bine înfăţişarea măreaţă.
mie să mi se întâmple o asemenea nenorocire.” Apoi, Curtenii, care erau nevoiţi să-i ducă trena, se prefăcură
zise: că ridică ceva de jos. Apoi, îşi ţinură mâinile în sus, nevoind
— Într-adevăr, este de toată frumuseţea! Vă mărturisesc să lase să se observe că ei nu văd nimic.
deplina mea mulţumire. Pe când împăratul mergea mândru, toţi oamenii pe care îi
Cei doi şarlatani fură decoraţi şi primiră rangul de Mari întâlnea în uliţe şi pe la ferestre strigau: „Ce haină strălucită!
Ţesători ai curţii. Ce trenă frumoasă are! Şi ce croială minunată!”
În ajunul marii parade, ei vegheară toată — Dar eu văd că n-are haine deloc, zise un
noaptea şi lucrară la lumina a şaisprezece copil mic.
lumânări. Lumea văzu osteneala ce şi-o dădeau — Doamne, ascultă glasul nevinovăţiei! şopti
să facă hainele noi ale împăratului. În sfârşit, se mama lui. Şi de îndată rosti şi mulţimea cuvintele
prefăceau că scot stofa din război, că taie în aer copilului.
cu nişte foarfeci mari și cos cu ac fără fir. Apoi, — Ȋmpăratul e dezbrăcat!
într-un sfârşit, spuseră că haina-i gata! Împăratul fu grozav de jignit, căci i se păru că
Când împăratul, urmat de aghiotanţii lui, se aveau dreptate. Aşa era … Totuşi, socoti în gând
duse s-o vadă, pungaşii, ridicând un braţ în aer şi luă următoarea hotărâre: „Orice-ar fi, trebuie
ca şi cum ar fi ţinut ceva, ziseră: s-o duc de-acum până la bun sfârşit!” Aşa că îşi
— Iată pantalonii, iată haina, iată şi mantia, ridică cu şi mai multă mândrie capul, iar curtenii
Înălţimea Ta! Totul e uşor ca pânza de păianjen. ţinură ca şi mai înainte, cu respect, trena care nu
— Dacă Măria Ta binevoieşte să se dezbrace, era …
noi îi vom încerca hainele, în faţa oglinzii.
36
36

Texte Suport CP Ccomplet PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Texte Suport CP Ccomplet PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

În

Carte digitală t1PWFTUFBV

A fost odată o capră care avea şapte iezi. Îi iubea mult,

S oarele este ca un bulgăre uriaș de foc.

A fost odată ca niciodată un tăietor de lemne tare

Iar în largul mărilor,

Port semințele de flori Noaptea dorm într-un hamac

La moară de zor muncesc Să mă credeți pe cuvânt:

Toamna, antrenez în joc

A fost odată un om sărman, care avea un măgar ce de

El îmi spune-ntr-o poveste

A fost odată un băiat pe nume Jack care locuia cu

E ra odată o vulpe vicleană, ca toate vulpile. Ea umblase

A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea

A fost odată ca niciodată un împărat căruia îi plăceau

S-ar putea să vă placă și