Marius Oliviu Iacob

Chiriaș la Cluj
– fiziologii extrase dintr-un jurnal –

Școala Ardeleană
Cluj-Napoca, 2018
Oliviu Marius Iacob, Chiriaș la Cluj
Copyright © Oliviu-Marius Iacob, 2018

Tehnoredactare: Marius Iacob

Corectură: Marius Nenciulescu; Adriana Marinescu
Ilustrații: Pawel Kuczynski
Coperta: Ioana Feneșan

All rights reserved – toate drepturile aparțin autorilor

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale:

IACOB, OLIVIU MARIUS

Chiriaș la Cluj / Oliviu Marius Iacob; Cluj-Napoca Școala Ardeleană,2016

ISBN 978-606-797-059-3

Editura ŞCOALA ARDELEANĂ

Cluj‐Napoca, str. Mecanicilor nr. 48

Redacţia: tel 0364‐117.252; 0728.084.801
e‐mail: office@scoalaardeleanacluj.ro, redactie@scoalaardeleanacluj.ro
Difuzare: tel/fax 0364‐117.246; 0728.084.803
e‐mail: difuzare@scoalaardeleanacluj.ro,
esadifuzare@gmail.com

www.scoalaardeleanacluj.ro

2
 I. Chiriașul

Într-o după-amiază de s}mbătă, la început de Florar,

pe strada Brașov din Cluj apăru un chiriaș. C}ndva cel
mai liniștit cartier al urbei de pe Someșul Mic, în ultimii
ani Andrei Mureșanu se cam sălbăticise și doar prețul
prohibitiv al terenului ce mai reușea să conserve din
farmecul locului. Față de alte cartiere, aspectul era încă
unul clasic (mai multe case dec}t blocuri), cu toate că și
aici se renova în draci. Apăruseră case inclusiv prin
r}ndul doi de grădini, așa cum era și cea în care tocmai
se muta Hip, așezată între niște nuci. Ar fi fost mai
potrivit să locuiască acolo, bunăoară, un avocat cu mulți
copii – ei puteau ocupa, mai degrabă, dormitoarele de la
etaj, sub privirea atentă a unei guvernante – nu
personajul cel amuzat de nepotriveală, ca și cum n-ar fi
fost chiar el în situația cu pricina. Noul chiriaș părea
conștient și nu prea de privilegiul de-a visa în
perimetrul unor case locuite c}ndva de Lucian Blaga
(pe Măcinului, fosta stradă Martinuzzi) și Ion Ag}rbi–
ceanu (la numărul 31 pe strada Andrei Mureșanu) ori
de filozoful D. D. Roșca. La c}teva numere mai încolo se
afla vila ridicată de Alexandru Lapedatu, fost președinte
al Senatului și al Academiei între războaie.
— Cum e să stai între bustul lui Ag}rbiceanu și cel al
lui Lapedatu? îl întrebă șefa lui, c-o urmă de invidie.
— Nicicum, veni răspunsul, Hip admiț}nd apoi că nu
ținuse cont de compania înaintașilor în traseul imobiliar.
3
 Făcu o plimbare p}nă la statui, totuși. Află c-un drum
că vizavi de Lapedatu locuise Ion Mușlea, directorul
Bibliotecii Universitare și ctitorul Arhivei de Folclor. La
întoarcere spre curtea din spatele casei vechi, pe care
moștenitorii încă se mai judecau, avu o iluzie optică.
Intrarea se făcea printr-o breșă în gardul de la stradă,
un loc destinat unei poteci auto între casa dărăpănată și
o alta ceva mai arătoasă, în v}rf c-un turn înalt, ca de
castel. Apărate de garduri, cele două case își dezvăluiau
privirii doar formele, părti invizibile din tencuiala lor
leg}nd cu regnul vegetal relații trainice, pe care Hip
bănuia că nici justiția nu le va mai putea desface.
În grădina din dreapta duhănea un ins cu mustață,
iar în cea din st}nga lui, una fără gard, băltea un ochi de
apă. Casele se oglindeau acolo cu v}rful în jos. Imaginea
tulbură imaginaţia chiriaşului: oare se putea întoarce și
orașul, în timp, de acolo unde fusese aruncat – de pe
culmile progresului și civilizației? Dar timpul părea
suspendat undeva între postcomunism, neoliberalism
și postadevăr, într-un loc de unde nu se mai zărea cale
de întoarcere. Iluzia se resorbi, asemeni drumul
întrezărit, în geografia locului – dominată, în anotimpul
în care ziua creștea peste noapte, de botanică. Ascuns
aici, între casele dintre grădini, Hip nu se simțea încă
veritabil chiriaș al cartierului rezidențial clujean, ci mai
degrabă locatar al satului virtual. P}nă să ajungă și el
clujean serios, începuse să țină un jurnal al pregrinărilor
sale prin chirii, uimit c}te vizualizări și comentarii
genera subiectul. Intrase pe internet t}rziu, prin 2015,
c}nd commenturile erau deja rara avis. Trecuseră zece

4
ani de la explozia web 2.0 și bloggerii migraseră deja în
social media. Dac-ar fi putut recupera deceniul pierdut,
mai că s-ar fi încadrat în tipologia pasionaților de
tehnologie, între 20 și 30 de ani, care țineau bloguri ca
pe jurnale cu conținut actual: visur}t, zoso, arhiblog. Pe
c}nd el mai tranzita economia, blogosfera se răsp}ndea
pe web. În social-media, care nu consuma texte lungi, își
făcuse cont recent, după ce se mutase aici. Dar acolo se
postau mai degrabă memeuri cu linkuri spre articole,
iar imaginea era mai importantă ca textul în sine, ajuns
o simplă explicație atașată acesteia. Ce te leagă de un
loc, și ce rupi de fapt, c}nd pleci de-acolo? cugeta Hip,
ajuns în curtea casei. Trase cu ochiul în jur: iarba nu era
mai verde ca-n alte părți, nici cerul mai albastru, ori
soarele mai strălucitor. Fiica cea roșcată și divorțată a
proprietăresei fuma, un băiat alerga prin curte după un
cățel, și el realiză, abia mutat, că nu era în locul în care-ar
fi trebuit să fie. Acestea erau auspiciile zilei în care l-am
cunoscut. Mă invitase la o cafea printr-un amic comun,
imediat ce se mutase-n cartier. Avantajul de-a sta în
centru: în cinci minute ești în oraș. Pe c}nd abia ieșeam
pe poartă, Hip era deja în geamul cafenelei, cufundat în
blogosferă. Niște r}sete venite de afară îl făcură pe
amicul cu care împărțea masa, un ins bine îmbrăcat, să
cheme chelnerița, iar pe el să ridice nasul din laptop:
— Tot tu servești și-afară? o-ntreba Peter.
— Este colega mea, dar vă pot încasa aici, dacă vreți
să schimbați! îi z}mbise fata, complice (sau poate nu).
— Ok soro, îi spui te rog să-mi aducă acolo un fresh?
Peter le zicea așa după numele cafenelei, Sisters.

5
 I se părea greu de asimilat, ca multe englezismele
Clujului. Deși n-ai fi zis, Peter era genul care interpreta
orice: orașul era Clujoaca, nu fiindcă aducea cu vreun
loc de joacă, dar suna aidoma cu Poplaca – o comună la
statutul căreia nu putea să decadă, oric}t se străduiau
cei abia veniți la muncă aici – iar intenția asta exista,
chiar dacă numai în percepția vechilor clujeni. Aici mă
pregăteaam să intru și eu în scenă, căci acesta a fost,
cronologic, momentul în care l-am cunoscut pe Hip. Ca
să fiu mai precis, eram deja amici pe facebook, unde
avea o listă de cunoștințe mai lungă dec}t a mea. Cu
toată invidia, îi publicasem trei articole pe situl meu,
unde făcuse un comentariu. Așa ne-am cunoscut, am
corespondat și am decis să ne vedem. Căutam
colaboratori pentru ceva în zona devised theatre, iar Hip
acceptase o discuție în Sisters, unde mă aștepta alături
de amicul comun, Peter. Începusem o piesă despre
relația Otiliei Cazimir cu Topîrceanu, de fapt o parodie
după Vișniec: Mansardă la Ieși cu vedere spre iad. Hip
citise începutul dramei în trei acte și părea interesat. Îi
apreciam stilul scriiturii și faptul că nu se ținea cu nasul
pe sus: părea un ins obișnuit, care voia să fie în miezul
evenimentelor, unde se înt}mpla ceva – cum era și zona
terasei în care chicoteau fetele. Pe trotuarul îngust al
cafenelei era un singur r}nd de mese mici, iar l}ngă cele
care le treziseră amicilor interesul tocmai se elibera
una. Hip trecu strada la „Arta” – să mă înt}mpine,
credeam, dar el nu mă văzu, în ciuda semnelor pe care i
le făceam cu foile A4 pe care listasem piesa – și opri la
standul din fața cinematografului să-și ia un aperiTIFF.

6
 Acțiunea – scriam în introducere – este cam subțire, dar
are avantajul că se poate petrece oriunde: prin centrul țării
sau la București, ca să se-ncheie în dulcele t}rg al Ieșilor.
Personajele principale ar cam trebui să fie așa cum am
zis, trei: poetul MINOR, nevasta VICTORIA și iubita OTILIA,
dacă nu mai apar și c}teva IUBITE, apoi cuvioasa
PARASCHEVA cu GHEORGHE cojocarul, prietenii MIHAI și
GARABET, surorile RALIȚA și ALEXANDRINA; cel puțin după
imaginația limitată a autorului. Apropo de autori, ar fi nevoie
de o trupă care s-o scrie, fiindcă de jucat, teatru joacă
aproape toată lumea. Oricum, e clar că deși MINOR, poetul
nu se naște, ci trebuie să să se coacă, nu să apară așa, pleosc!
pe internet, asemeni piesei. Începem cu poetul scriindu-și
epitaful, ori chiar cu nașterea lui în azilul de copii, undeva, pe
dealul Cotrocenilor?
E cam impropriu să te naști într-un Azil de copii orfani,
dar se-nt}mplă: așa că pe fundal ar putea să fie proiectată,
p}nă se hotărăște toată treaba asta cu Piesa de teatru – chiar
pe Cortină – imaginea instituției generoase din Cotroceni. Pe
c}nd reușesc și spectatorii să se așeze, poate reușim și noi,
autorii, printre pauzele noastre de cafea de la job, să alegem
și personajele pentru scena I din actul I (v-am zis că totul are
un început?): în dreapta, cuvioasa PARASCHEVA doarme și
toarce ca o pisică) pe războiul de țesut. Pe centru, cojocarul
coase, din bucăți de piele, harta Regatului Rom}niei:
GHEORGHE (cos}nd partea de sus de partea de jos): Eeee,
asta-i piele bună, de moldovean! Uite ce bine-i bătucită – o
arată publicului. După ce termină de cusut (în vreme ce pieile
ba se vaită eroic – se aud puști sau urale –, ba se înv}rt într-o
horă) își desface tacticos pielea de pe fața aspră și vedem că
purta – bine disimulată – o mască:
GHEORGHE (mai t}năr, cu accent maghiar): Și-amu să
cosem și bucata aste de țară, ca s-o facem așe, mai dodoloț.

7
 Acesta era tot textul și pretextul înt}lnirii noastre,
iar Hip, care nu mă observase nici pe mine, de-abia
arunc}nd un ochi spre mașinile oprite la semaforul de
la Universității, traversa înapoi frunzărind programul
TIFF. Fu c}t pe ce să fie lovit de-un Mercedes argintiu al
cărui șofer încă mai gesticula nervos, după ce-l ferise.
— Pe mă-ta cu rabla ta, ai ieșit tu pe Corso să te dai
fițos, m}r}i el ceva printre dinți.
Își făcu v}nt spre bordura salvatoare a trotuarului,
nimerind ca din înt}mplare în dreptul mesei celor trei.
Voi să treacă printre un scaun și-o biță rezemată de
copac (hipsterii clujeni și le lasă pe unde apucă) și
agăță, în trecere, un fir din părul șatenei. Totul se
înt}mplase într-o fracțiune de secundă, reluată așa cu
încetinitorul: Hip traversa c-un ochi spre semaforul din
dreapta; blestemă mașina argintie ce-l freca, din mers;
concomitent, saltul înainte spre bordură, prelins într-o
încercare de-a se furișa printre bicicletă și scaun; iar la
final se trezise c-un fir de păr, agățat. Și așa, cu firul încă
ondul}nd după el, intrase în cafenea să-și ia Dell-ul.
După o jumătate întreagă de minut, c}nd reveni cu
Petre pe terasă, zgrănțănind pe ciment două scaune,
p}nă la masa unde rămăsesem eu planton, una vecină
cu a divelor, posesoarea părului șaten, despre care știa
precis că era lung și ondulat... ei bine, abia acum îl
învrednici cu puțină atenție, o sclipire din ochii ei
reflect}ndu-i-se-n lentile. Din scena de mai-nainte, c}nd
traversa strada grăbit, cu mine pe urma lui, încerc}nd
să-l avertizez asupra mașinii, îi scăpase un amănunt:
șatena țipase ușor c}nd el îi agăța firul de păr, sau poate

8
doar își smucise capul, surprinsă? Abia după ce intră,
involuntar, în atenția șatenei, ne băgă-n seamă și pe noi:
— Tu și Peter am înțeles că vă știți, hai ne-așezăm!
— Da, hai salut Peter! Cum mai merg construcțiile?
Mergeau, că făcusem amenajări cu el. I-am descris
lui Hip cum se văzuse momentul din partea mea de
șosea, suger}ndu-i c-ar putea să-i ceară scuze șatenei.
— Știm noi ce le place sau nu femeilor? îmi z}mbi el.
— Te porți ca un puștan de provincie! am remarcat.
— Oricum, o fată nu poate să se-aștepte la mai mult!
De provincie? Păi de-asta m-am și mutat aici, Clujul mi
se pare un super-provincial. Da’ știi ce mă tot întreb?
— Clujul, provincial? Vrei să zici, poate, clasic?
— Abia ce-am schimbat orașul și-am văzut c}teva
locuri, așa că impresiile-s proaspete, cred că știu ce zic...
— Da’ ia stai, de unde naiba ziceai tu că vii?
— Din Alba Iulia cetate! declamă Hip.
— Și de ce-ai venit aici? Că ziceai că e cam provincial...
— Aici totul e așezat de c}nd lumea și nou, în același
timp. Mă plimb prin Andrei Mureșanu și mă-ntreb ce te
face să te-atașezi de-un loc anume, cum e cartierul ăsta?
E locul, sau ești tu? Și ce anume rupi de fapt, c}nd pleci?
— Băi, ce de-ntrebări! Și, găsiși vreun răspuns?
— Încă tot nu știu precis, deși am ceva bănuieli...
— Păi nici nu ai cum, eu cred că-i devreme ca să poți
trage concluzii. Da’ o idee ai, nu? De ce-ai plecat din Alba?
— Știi, la un moment dat simți că... trebuie să pleci!
— A-ha, ești grăbit, ca și chiriașul lui Top}rceanu?
— Nu cred. Am descoperit că nici locul, nici poziția
mea acolo nu erau așa cum le vedeam eu, și atunci niște

9
legături s-au rupt. Habar n-am care erau ele, primele.
Între lumea mea ficțională și cea reală, poate? Dar no,
p}nă la urmă e vorba de motivație, poate și de bani... Și
cred că devii mai prezent c}nd schimbi locația: totul în
jur e nou și te fură peisajul, te trage cumva-n cadru.
— Ce nu știm noi îi că bărbații se coc numai la 40!
Dar ele știu, omule – interveni Peter pe deasupra mesei.
— Chiar! Și oric}t am încerca să le facem curte,
pentru ele nu-i dec}t o altă formă a trasului de codițe, îi
luă Hip vorba din gură, bucuros să schimbe subiectul.
— Ziceai că ești interesat de teatru? l-am întrebat,
încerc}nd să profit de schimbarea subiectului discuției,
mult prea personal pentru o primă înt}lnire.
— Poate mai degrabă de film? Despre teatru, nu știu
ce să zic... mă privi el în sf}rșit în ochi, ceva mai atent.
— Mă, ce tot vorbiți voi despre film, astea se fac, nu
se scriu – cel puțin la noi. Sa ia o cameră, și se filmează,
și lucră fiecare pe scenariul lui, se băgă Peter în seamă.
— Probabil că așa-i cum spui, și de-aia-s așa puține
filme rom}nești, ori cam pe-același calapod. De scris am
scris și eu un scenariu, după ce m-am stabilit în Cluj.
— Ai scris tu scenariu pentru cinema? m-am mirat.
— Mai mult sau mai puțin, pentru concursul HBO de
la TIFF; dar povestea lui e mai bună dec}t scenariul în
sine, poate o s-o și scriu. Erau trei secțiuni: lungmetraj,
scurt și documentar. Am o carte despre Revoluţie și cum
n-aveam timp să fac un scenariu de lungmetraj după ea,
am încercat unul de scurtmetraj.
— Păi, da’ Revoluţia ta... nu se preta la documentar?
— Ba da, asta a și fost prima mea alegere, numai că...

10
 — ...m-au derutat cerințele: în ce stadiul e proiectul,
care-i echipa, așa c-am zis că nu era pentru mine, ci
pentru cei din domeniu, angrenați deja într-un flux... Și
am depus scenariul la scurtmetraj, deși subiectul era o
situație care se preta la documentar, așa cum zici! Au
fost trei nominalizări la fiecare, și am aflat, dezamăgit,
că numele meu n-apare printre cei de la documentar...
Era r}ndul meu să fiu dezinteresat de dialog, și-l
ascultam c-un ochi la cele două femei care împărțeau
masa cu șatena de v}rstă incertă. Hip observă și-mi
ceru părerea, recunosc}nd că nu se pricepe la asta:
— Ce crezi, șatena are cam aceeași v}rstă cu mine?
Nu știam. Dacă puștoaicele își aleg prietene mai
ur}țele, femeile se adună după afinități, iar cele trei
erau una mai interesantă dec}t alta. În dreapta șatenei
c-un fir de păr mai puțin ședea picior peste picior o
roșcată cu părul nu chiar așa lung ca și-al ei, ci mai des,
dar mai puțin amplu în volum. Pe jumătate ascunsă
vederii de trunchiul unui copac, bătea din picior o
blondă subțire, stilată, cu c}teva șuvițe din părul prins
în coc at}rn}ndu-i într-o aparentă dezordine pe t}mplă
și la ceafă. Erau parcă mai interesante așa, împreună,
prin contrast, dec}t ar fi fost fiecare de una singură.
C}nd zgomotul străzii permitea, auzeam și noi destul de
bine ce discutau: bineînțeles, despre bărbați.
— Mai sunt și bine intenționați, tu! se auzi din
direcția roșcatei.
— Treaba-i că nu prea ai ce să faci cu cei peste 40,
ciripi blonda, pronunț}nd vorbele foarte explicit – era
chiar șefa lui Hip, dar el n-o vedea, iar eu n-o știam.

11
 Cuvintele ieșeau nefiresc de clare de pe buzele sale
roșii, al căror scop părea mai degrabă să facă baloane
de săpun, ori de a contrasta cu tenul și părul ei deschis,
dec}t de-a pronunța vorbe. Parcă veneau de altundeva,
din piept, îi studiam eu jumătatea vizibilă c-un colț de
privire, pe sub marginea ochelarilor, suficient ca să-mi
dau seama că nu prea avea s}ni. Poate de-aia stau așa
bine hainele pe ea, mă g}ndeam eu, c}nd urechile
noastre parabolice prinseră (chit că ne prefăceam că
discutăm între noi) un tril dinspre șatenă:
— Daaa tu, p}nă la 40 îs prea tineri, iar de la 40
încolo-s prea bătr}ni, decretase, făc}ndu-și prietenele
să izbucnească-n r}s iar pe noi, mai să cădem sub masă.
— Hi-hi-hi, ha-ha-ha, tu Leea, de unde le scoți? o
gratulau celelalte-ntre sughițuri, în vreme ce Hip îi tastă
numele pe facebook, fără a se aștepta s-o și găsească.
— De unde știu eu vocea aia? se miră el cu glas tare.
Scrise doar Leea, Cluj – și culmea, o văzu în listă.
— Auzi, asta-i prietenă cu șefa mea! se miră Hip,
apăs}nd pe Add friend.
Era cam penibil tipul uneori, conectat non-stop pe
facebook, dar trebuia să mă obișnuiesc cu asta dacă
voiam să-l c}știg de autor. Șatenei îi beepui telefonul și
se uită pe ecran, apoi ca într-o doară spre el, și apăsă pe
display, oarecum demonstrativ. Accept. Îl recunoscuse
și ea – și da, era chiar at}t de simplu. Era de-ajuns să
încerci, dacă nimeni altcineva (cu excepția ei) n-o face.
— Așa și, ziceai de scenariu, numele tău nu apărea?
am încercat să leg iar discuția, care trena.
— Da, mă resemnasem, c}nd prietena mea – o profă

12
cu care eram în mare amor – îmi descoperă numele
printre nominalizații altei secțiuni; fugi de-aici, am zis, ce
să caute scenariul la documentar, mai ales sub alt nume?
— Ți l-a pus cineva, fiindcă acolo se potrivea! zicea.
— Cine, mă? se băgă și Peter pe fir, la fel de rătăcit
ca și mine în povestea lui Hip.
— Cum cine, fosta mea prietenă, Delia, profa de care
te rugai să-ți găsească și ție o prietenă!
— A, Delia? Era bună, mă – da’ am zis și eu așa...
— Bun, și denumirea? reluase Hip dialogul cu Delia:
— Ce legătură are Despre starea de bine cu Revoluția?
— Nu, eu sunt convinsă că tu ești! nu se lăsa tipa asta.
— Și eu sunt convins că sunt eu, p}nă la un moment,
c}nd nu mi se mai pare așa interesant să fiu același, și
aș vrea să fiu puțin altfel...
— Așa și, p}n-la urmă ai c}știgat? nu pricepeam nimic.
— Ei aș! Era coincidență de nume. Nici nu m-am dus
la festivitatea de premiere, zi și tu: cum era să strige un
nume și să se ridice doi? Nu era penibil?
Așa l-am cunoscut pe Hip, chiar în ziua mutării sale
în același cartier cu mine (și cu Mona). Tot atunci o
cunoscuse și pe Leea: ambele femei făceau parte din
anturajul Ancăi, şefa lui, pe care o salutase tot roșu la
față, c}nd se ridicaseră de la masa din preajma noastră.
Deși nu eram născut la Cluj, mă așezasem de ceva
vreme aici, dar nu mă puteam obișnui cu viniturile care
aglomerau orașul. Îi consideram personaje ipocrite,
dacă nu prefăcute. Într-o viață normală, schimbarea
locuinței ori a locului de muncă ar trebui să fie excepții,
evenimente care pot afecta echilibrul – at}t al tău, c}t

13
mai ales al celor din jur. Însă în Clujul contemporan, să
iei o locuință și s-o renovezi devenise un hobby, să nu
spun o pasiune; în mod cert, un titlu de m}ndrie, era de
părere și Hip. Mi se părea o mare diferență față de
Clujul de sf}rșit de Ev Mediu și-nceput de Renaștere,
c}nd clujenii știau să-i țină la distanță pe noii veniți,
restricțion}nd deținerea unei case în Cetate. Ca nu
cumva să le dea pețitorilor acces la statutul de cetățean
al orașului, fetele care se mărite cu nobili erau nevoite
să renunțe la zestrea imobiliară. Așa reușeau cetățenii
liberi ai Clujului de altădată să-i țină departe de urbea
lor pe cei care cu greu puteau fi determinați să-și
respecte obligațiile. Pe c}nd noi, azi? Clujenii get-beget
ca Petre-i ajutau pe noii veniți să se-acomodeze în oraș,
fără griji că le-ar putea lua proprietățile ori femeile, ba
chiar trăgeau de ei să iasă împreună la distracții.
— Le știi, mă? se aplecă Peter spre Hip, continu}nd:
— Astea merg la discotecă, le-am auzit șușotind, hai
și noi să vedem unde se duc, insista el.
— Haide, măi! se burzului Hip la Peter, calm}ndu-l:
— N-ai zis că știi unde merg? Și ce-ai vrea să fac eu
acolo, să dansez cu șefa? N-ai dec}t să te duci singur...
Dialogul lor mi se părea părea grobian și fascinant
în același timp: cei doi erau cam duși, cum se afișau așa,
spun}nd tot ce g}ndesc și comport}ndu-se impulsiv – la
v}rsta lor! Chiar dacă nu le-ai fi dat anii din buletin,
pentru că știau să se îmbrace, asemeni celor trei femei
de la masa alăturată, eram am}ndoi cu c}țiva ani mai în
v}rstă ca mine. Hip mi se părea mai pragmatic: deși mai
t}năr ca Petre și „vinitură”, la fel ca mine, se exprima

14
foarte bine în scris, și bănuiam că acest fel de-a fi în
public era doar o extensie a personalității sale ironice,
chiar dacă ieșea altceva. Ca să-l conving să scrie în
continuare, m-am oferit să-i răsfoiesc o povestire,
improvizată din c}teva texte pe care le aruncase c}ndva
pe internet. Nu pentru c-aș fi crezut că au mare valoare,
ci fiindcă mă interesa modul în care vedea el Clujul,
plus că speram să-l atrag din blogosferă în presa online.
— Bine, deci îmi trimiți? l-am întrebat la plecare.
— Păi, revăd diseară ce-am însăilat și-ți pun pe mail
o primă versiune ca să-ți dai cu părerea – ok?
Ne-am luat la revedere fără să-mi fac mari speranțe
după acea primă discuție, ba chiar pot să spun că eram
puțin dezamăgit. Listasem degeaba începutul piesei
mele de teatru, la care n-aveam dec}t să scriu mai
departe de unul singur, făc}nd abstracție de ajutorul
contemporanilor. Noul chiriaș părea o caricatură a celui
schițat de Top}rceanu. Nu-mi dădeam seama încă dacă
umorul său venea din faptul că-ncerca să ia în glumă ce
i se înt}mplase în ultima perioadă (ca să își ușureze
cumva tranziția), sau era pur și simplu neserios. Unde-o
să ajungă vechiul burg, în ritmul ăsta? – mă întrebam
după ce mă despărțisem de cei doi, undeva pe l}ngă
statuia lui Ag}rbiceanu. Ei o luaseră spre Calea Turzii,
Hip urm}nd să răm}nă pe Brașov, iar Peter să treacă
mai sus, prin dreptul benzinăriei pe strada cu nume
unguresc pe care locuia. Cum aterizase tipul ăsta nou
așa, tam-nesam, în Cluj, să-și închirieze nu doar un
apartament într-o casă din cel mai bine văzut cartier
din oraș, dar și o nouă viață – bănuiam?

15
 De vină era, probabil, o femeie, dar pentru asta avem
nevoie de un flash-back.

16
 II. Chiriașa

— Alo, da?
— Bună, Dora la telefon! Nu știu, oare vă mai amintiți
de mine? Am vorbit prin decembrie și voiam să-ntreb
dacă mai aveți cumva apartamentul acela de închiriat...
Nu-l mai avea scos la închiriere, dar mai știa
discuția cu ea: Dora era o fată serioasă, o fătuță, de fapt.
Și-n timp ce vocea fătuței curgea prin receptor, în
trompa lui Eustachio (nu așa-l cheamă pe proprietar, ci
Hip) cale de 3,5 centimetri, maxilarele sale-ncepură să
rumege, iar creierul să proceseze noua informație:
balconul trebuia închis vara asta, iar banii, ca de obicei,
îi ajungeau și nu prea...
S-o facă, să n-o mai facă?
Și dacă o face (fiindcă oricum, o mai făcuse), cum să
o facă să-i iasă bine, de data asta?
— Am avut doi băieți acolo care fumau de stingeau,
așa că i-am scos afară și stau eu acum, se aude el zic}nd.
— Păi, eu nu fumez în casă – doar aveți terasa aia
mare și frumoasă! își amintește fata.
Pauză c}t de-o țigară. Da, mai era și terasa! Acesta
era dditamai motivul pentru care Hip voia să-și închidă
balconul: fiindcă se lega de acel spațiu deschis, mare,
carevasăzică fără-ntrebuințare. Cei fără balcon ar fi în
stare să dea bani grei să-și construiască unul, pe c}nd
fericiții care au așa ceva nu știu cum să facă să-l închidă.
Incredibil c}te utilități îi poți descoperi unui balcon

17
atunci c}nd nu-l ai: loc de uscat rufe, de fumat, de băut
cafea și chiar de ținut murături. Operațiunea lui Hip e
ca și demarată, termopanele și panourile sandvici pentru
acoperiș plătite, dar manopera depășea mereu estimările.
— Nu știu, lasă-mă să mă g}ndesc. Te sun eu m}ine
pe numărul ăsta?
— Bine, aștept! susură vocea Dorei în difuzor.
— Pa-pa.
Proprietarul zis Hip își puse telefonul în buzunar și
ieși din scara micului bloc în care stătea, pe o stradă de
case noi. Dubița lui Peugeot, cu blocul de semnalizare
din spate crăpat și lipit cu scotch demară și porni la
vale, pe o porțiune de stradă plină de praf, spre șoseaua
principală. De aici mai erau cinci minute p}nă la jobul
din centru, de la editură. Salariu mic, oameni ok – dacă
nu puneai la socoteală greșelile gramaticale: trei la
două r}nduri de mail.
Mai erau și dialogurile cu colegele din București:
— Bună, Hip! Unde ești?
Nici salut, nici bună ziua, doar bună și nici una, nici
două: unde ești? Deci iar nu-i pornise Mona calculatorul.
— La bancă, vreau să las încasările de ieri! încercă el
să scoată cămașa pe undeva.
— Și de ce depuneți voi banii în fiecare zi, nu pricep?
— Păi, ca să nu mai avem grija lor, Florentina! Știi că
nu îmi plac banii – de fapt nu-i așa cu toți contabilii?
— Ei na, poate așa e acolo la voi, la Cluj?
C}nd reușea să deturneze discuția spre regionalisme
și generalizări, situația se detensiona iar colega încheia
interogatoriul, lăs}nd dialogul oarecum în suspans:

18
 — Biiine, drăguţă. Ne mai auzim noi…
Asta nu pentru că ar fi fost vreun drăguț, dimpotrivă:
drăgălășenia lui, ca și a celorlalți oameni, dispăruse de
multă vreme, înlocuită de făinoșag. Drăguţă era așa o
expresie caragialescă, un arhaism din vremurile bune,
c}nd Bucureștiului i te adresai la pluralul de politețe:
Bucureștii. O expresie interbelică, asemeni cu: Drăguţă,
dacă nu te superi, un pahar cu apă! Sensul ei se pierduse,
dar nu’ș cum se face că Hip o preluase fără discriminare,
cu sens peiorativ. Adică se mai adresa at}t fetelor c}t și
băieților, exclusiv în conversații telefonice, cu apelativul
ăsta, imit}ndu-și colegele Biine, drăguţă! Ironiz}ndu-le,
chit că era o poantă de care doar el se prindea.
Parcă mașina în curte și intră, salut}ndu-și din cap
șefa abia intrată în birou (avea încă geaca pe ea) și care,
bineînțeles, nu intrase și-n spate, ca să-i deschidă și lui
PC-ul, cum era înțelegerea: cine ajungea primul pornea
calculatoarele, să le vadă bucureștenii în rețea. Apăsă pe
buton și se uită la ceas: era 9 și 14. Se tr}nti în scaun,
preocupat. Grea decizie de luat: să-i închirieze ori ba
apartamentul său fetei? Verifică mailul, apoi scrise
tacticos un anunț pentru „Piața de la A la Z”: intelectual
serios, angajat editură, nefumător, neposesor de animal,
liniștit – caut chirie central.
—Hipule, intră șefa la el, preocupată, ce ne facem?
— Păi, ai verificat dacă e așa cum am zis eu?
— Da, lipsesc 80 de cărți din transferul de ieri!
— Sun-o pe șef’-ta atunci, și zi-i cum stă treaba.
— Da, pe naiba! Nu-l suni mai bine tu pe Mihai?
— L-am sunat, a zis că mai trimite 20, a greșit șamd.

19
 — Cum adică, o greșit cu 80 de cărți! Ăsta-i nebun?
— Treaba lui. Nu-nțeleg de ce nu-i spui șefei!
— Io ți-am zis că Mihai ăsta-i periculos: cu Marius,
gestionarul dinaintea ta, era prieten, stăteau la b}rfe,
da’ de fiecare dată c}nd primeam marfă de la București,
Marius lăsa orice treabă și se-apuca de numărat!
— Păi și noi am numărat, și-am găsit lipsă, se mai
înt}mplă. De-aia se fac recepții, să corectăm la noi ce nu
bate în transferul lor.
— N-ai numărat pe loc, atunci trebuia să fi sunat,
imediat! Ce-o să zică Alina, dacă n-o să ne creadă?
— De ce să nu creadă, ai luat tu cărți și-ai dus acas’?
Anca își ascuți ochii rotunzi, încrunt}ndu-se la el.
— Sau poate crezi că le-am luat eu? Atunci, de ce te
temi să-l dai în g}t, mai ales că știi că-i periculos?
— Tu nu știi, că ești mai nou, da’ Alina-i cu „Mihai
în sus, Mihai în jos” – ai văzut c}nd am fost la București
cum îl lăuda, are mare-ncredere în el și nu ne-ar crede.
— Tu ești șefa aici și știi mai bine, eu n-aș ezita...
— Tu-ți dai seama ce manevre fac ei la București cu
astea? Acum pricep de ce nu trimiteau marfă c}nd
făceam comandă, cine știe c}te lipsuri au prin gestiune!
— Mihai spunea că le vin manualele de la minister...
— Păi da, numai că alea sunt marcate și profele știu
că sunt cărțile gratuite, nu le putem vinde așa ceva!
— Și? Le am eu pe-ale mele cu care să-mi bat capul!
Îi sună telefonul, iar șefa ieși din birou, lăs}ndu-l să
răspundă la apel.
— Bună, da, eu sunt! De acord cu 100 euro, dar unde
este? Andrei Mureșanu? Și c}nd se poate vedea?

20
 Așteptă sf}rșitul programului să vadă apartamentul
din centru, iar imediat după vizionare se grăbi să bată
palma cu proprietăreasa.
— Pentru mine-i bun, e frumoasă zona și important
e că nu miroase, își făcu Hip curaj.
— Da’ știți, noi suntem mai liniștiți – stau doar cu
fiica mea și nepoțelul! Iar în apartamentul de sus vrem
o persoană civilizată, să nu facă zgomot, îi prezentase
doamna condițiile coabitării.
Așadar liniștit fusese cuv}ntul c}știgător. P}nă acum
toate bune, dar pentru camera de la ultimul etaj al casei
bej mai era de așteptat: aparținea unor rude din
București, ce urmau să vină la Cluj în weekend.
— Știți, eu sunt proprietară doar pe partea de jos a
clădirii: apartamentul de la demisol și cel de la parter,
unde stă fiica mea, contină doamna, invit}ndu-l pe Hip
în apartamentul său – mobilat frumos, elegant, pe roșu.
— Copiii profesorului de matematică vor veni să-și
ia actele de moștenitori, și vor să vadă noul chiriaș, să
vă înțelegeți direct. Dumneavoastră-mi dați mie chiria,
iar eu le trimit banii: fac asta pentru prietena mea.
Sigur, e important și cine stă aici, să nu be facă deranj...
Afacerea era conturată, iar lanțul slăbiciunilor suna
cam așa: Dora închiria apartamentul prietenului ei, care
urma să plece din țară – parter, zonă centrală – cu 260
de euro și se muta în apartamentul lui Hip cu 180, iar el
pleca la etajul casei vechi din centru cu 100 de euro.
Toate astea ca să economisească, fiecare, 80 de euro.
Opri la Lidl să ia niște pungi mari în drum spre casă.
Ajuns la etaj, intră p}nă pe terasă, de unde contemplă o

21
vreme orașul: începea să se întunece, luminile conturau
Calea Baciului, de pe Tăietură se vedeau mașinile ce-o
urcau sau coborau, din Grigorescu sau din centru,
dinspre Stadion sau Parcul mare. Mai bine să-și adune
lucrurile: m}ine era înt}i și dacă se hotăra, trebuia să-i
predea deja apartamentul noii chiriașe. Luă două din
salteluțele mari – mai avea încă trei mai mici; toate
cinci ținuseră locul unei saltele mari p}nă ce reușise să
își ia una dintr-o bucată – și le duse jos, în dubiță.
C}teva pături și un cearșaf într-un sac; în ceilalți
hainele. Cam asta era tot: o privire pe balcon, mai dădu
o mătură, apoi deschise laptopul și luă o pauză. Era așa
curat că se putea răzg}ndi. Blimp! sună un mesaj de pe
Facebook: Ok, ne putem vedea azi? Se uită la ceas, se
făcuse 18 și 15 deja. Apucă telefonul:
— Bună Dora, uite, m-am g}ndit și am putea s-o
facem, cu c}teva condiții... Da, de apartament zic, nu
aveam de g}nd să-l închiriez, dar se poate, dacă îți
convine așa: am început o lucrare, închid balconul ca să
mai c}știg o cameră, ți-l închiriez, numai că va trebui să
lași acces meseriașilor.
— Da, din terasa care-ți place și din balcon va ieși
încă o cameră, acum închid doar balconul, terasa
răm}ne, n-am bani s-o-nchid și pe ea... se opri Hip o
vreme s-o asculte, continu}nd imediat:
— Deci apartamentul e liber de m}ine, de la-nt}i,
încercă el să grăbească decizia fetei.
— Am nevoie de o garanție, cum am vorbit: chiria
pe o lună în avans – deși se obișnuiește pe două, știi?
Ok, deci de m}ine, din înt}i aprilie poți să te muți!

22
 — Nu nu-i nicio glumă! A, m-am prins că tu glumeai.
Deci nu e grabă? Nu ți-ai str}ns lucrurile? Păi, mă suni
și te ajut eu cu mutarea, am dubița de serviciu, știi.
— Bine, c}nd ești gata, te rog să mă anunți. Pa-pa!
Nu era chiar ultima zi aici, așadar – mai c}știgase o
noapte. Deschise geamul de la balcon și formă numărul
blondei pe care-o tatona de c}teva zile pe facebook:
— Bună Miha, vin să te iau pe la 19. E ok?
— Ne vedem în față la Samsi! Ca să mă recunoști: vin
cu o mașină cu număr de București, un Peugeot Partner.
Mihaela era blondă, divorțată – ca și șefa lui – și lucra
la un salon de coafură. Hip aruncă o privire prin baie,
făcu puțină ordine, un duș și apoi se privi în oglindă,
trec}ndu-și m}na peste față: n-avea timp să se mai și
bărbierească, deși era cazul. Ajunse la locul stabilit la 19
fără vreo două minute și coborî să se răcorească p}nă
să apară blonda. Era o seară plăcută, adia un v}nticel
ușor. O recunoscu rapid – intrase tocăind în magazin.
După ce-și luă un pachet de țigări, se îndreptă spre altă
mașină. Hip făcu ochii mari, apoi z}mbi: era tot un
Peugeot alb cu număr de Cluj, doar că era al unui nene.
— Hei, aici! îi făcu el cu m}na.
Blonda se replie zg}riind asfaltul cu tocurile roșii:
— Ah, ce bine că ești tu! îl salută întinz}ndu-i m}na,
băiețoasă. Hip îi deschise ușa mașinii, nedumerit: cine
altcineva ai putea fi, dacă nu chiar tu? Dar picioarele ei
frumos conturate, de fostă dansatoare (îi povestise ea
ceva despre asta) nu mai lăsau loc de discuții, așa că era
totuși bine că era el. Ajunse înapoi în 15 minute: aveau
o seară întreagă la dispoziție. Băieții de vizavi

23
închideau, film}nd cu cine ieșea din mașină. Lui Hip îi
era tot mai bine să fie el. Blonda z}mbi și ea larg,
văz}ndu-i terasa:
— O duci bine, te descurci! aprecie ea admir}nd
peisajul pădurii Hoia și al Tăieturii spre înserat, apoi:
— Mi-ar plăcea și mie o terasă ca asta, da’ nu să fie a
mea, îl tachină ea d}nd din cap, iar urechea lui prinse
un fin accent moldovenesc îndulcindu-i „l”-urile.
— Da’ cum ai vrea să fie, Miha?
— Mi-ar plăcea să vin doar așa-n vizită, și să fac
plajă în s}nii goi, fără să-mi pese de vecini.
— Păi și ce te oprește-n afară de vreme? o invită Hip
să stea jos, simțind cum l-urile se zahariseră.
Îi fură apoi un pantof, apuc}nd-o de talpă.
— Of, nu-mi scoate pantofii – îmi plac așa roșii,
înalți. Mă simt sexy cu ei, protestă îmbufnată blonda.
Se mai prostiră așa o vreme, înainte s-ajungă în pat.
— Vai, dar ce mult vorbești! observă Mihaela, iar la
finalul primul act suflă ușurată:
— Oh, aveam nevoie de asta!
— Adică te-ai fi culcat și cu nenea ăla cu număr de
Cluj?! se dumiri Hip.
Se cără la duș, unde se și bărbieri într-un t}rziu, ca
s-o găsească pe blondă pe terasă, fum}nd o țigară.
— Vrei? îi întinse ea pachetul.
— Nu merci, m-am lăsat.
— Nu te supăra pe mine, suflă ea în sus.
Se scuză, cu ochii la fumul încolăcit pe cerul terasei:
— Îs o femeie divorțată, am și eu frustrările mele!

24
 — Nici eu nu-s mai puțin divorțat, numai că na, am
depășit momentul. Sau cel puțin, așa cred...
— Tu te-ai g}ndit să-ți refaci viața? îl privi ea, brusc
interesată, specul}nd:
— Adică, la tine-i mai simplu, că n-ai copii în grijă...
— Nu se mai reface, știi și tu foarte bine! Și fetele, că
le-ai văzut pozele, chiar dacă nu-s aici; vin, stau o zi,
două, apoi pleacă iar... și cu ele e greu să refaci, d-apăi...
Cearșaful nemișcat al blondei tremură – era un fior?
— Hai să te-ncălzesc, o prinse Hip de m}nă, lu}nd-o
înapoi în camera mică dintre terasă și intrare, unde lăsă
cearșaful să alunece, fiindcă oricum nu ascundea...
După încă o partidă de gimnastică pe salteaua care-și
ratase chiriașa, se întinseră transpirați și îmbrățișați. Hip
o m}ng}ia absent, dar după o vreme blonda îi înțepă
pieptul cu bărbia:
— Știi ce mi-a lipsit cel mai mult?
— Hmm, mormăi el.
— Asta, îi prinse ea m}na, str}ng}nd-o ușor, apoi se
ridică să-și culeagă hainele.
— Haide, îi sugeră din cap lui Hip s-o conducă acasă.
— Gata? cască proprietarul apartamentului, mirat:
— Nu mai vrei să stai, poate facem și actul III?
— Ce ușor ți-i să glumești, da’ pe mine m-așteaptă
copiii acasă!
— Hai că mergem. Nu i-ai lăsat cu cineva?
— Am rugat o prietenă, da’ nu pot abuza...
Mașina opri în capătul străzii și își luară la revedere:
— Te sun m}ine? o-ntrebă Hip.
— Pfffoah, scutură blonda din cap, exasperată.

25
 — Ce-i?
— Ce-i, ce-i! Altul care-mi face program!
— Hahah, se hlizi Hip, bănuind un tipar.
— Trebuia să vii tu cu prefăcătoriile astea la final!
zise blonda, pierz}ndu-se-n noapte așa cum apăruse,
tocăind grăbită pe pantofii ei roșii.
A doua zi, miercuri, Hip se trezi la 9 fix. Își luă din
mers hainele, sări direct în papuci și ieși în stradă. În
pragul ușii se opri să tragă în piept o gură mare de aer,
în loc de micul dejun – avea miros și gust de primăvară.
Goni pe străzi și intră în birou exact la și-un sfert.
Anca îl fixa prin lentilele ochelarilor de citit:
— Iar am ajuns înaintea ta, Hipule. Nicio bază n-am
în tine, să pornești și tu calculatoarele!
— M}ine ajung eu primul, stai liniștită șefa! sublinie
el finalul frazei ca să-i arate că-și știa lungul nasului.
— Ce moacă ai, abia te-ai trezit? îl studie ea c-o
privire profesorală.
— Las’ că nici tu n-ai ajuns cu mult mai devreme! se
grăbi el spre toaletă.
Își clăti ochii și fruntea, se bărbieri și se dădu cu
aftershave c}t să atenueze mirosul femeii de aseară.
— Eu vin din Florești, strigă din față șefa c}nd îl auzi
bocănind pe hol, așa că nu te mai compara cu mine!
— Și m}ine chiar am nevoie să vii la timp, că trec pe
la o școală, să las ceva! îi atrase atenția, c}nd intră Hip.
— Perfect, pe mine mă găsești aici c}nd ajungi...
— Tare-aș vrea să te cred, își aranjă Anca actele.
— Facem pariu? o provocă Hip.
— Cu tine nu mai fac nimic, îl privi ea, apoi îl expedie.

26
 După program, descărcă portbagajul Peugeot-ului
Partner de saltele și de pungile cu haine, apoi plecă spre
cartierul Zorilor, să-și ia chiriașa cu bagajele făcute.
La finalul operației, își anunță familia pe mobil:
— Vedeți să nu mă mai sunați pe fix, că stau
aproape de voi!
— Știm, veni răspunsul sec al maică-sii.
— De unde... știţi?
— Am vorbit cu ea, cu chiriașa. Te-am sunat. Cine-i?
— Dora Xulescu, rudă cu Xuleasca, o știi!
— Mda. Și c}t îți plătește?
— 100 de euro peste c}t dau eu aici unde mă mut,
că vreau să-nchid balconul!
— Numai să-ți plătească. Să nu creadă că poate să-ți
achite altcumva…
Hip, care mai avea de stat în drum c}teva nopți,
aflase deja cum văd cei din jurul său afacerile
imobiliare, dar nu mai putea da înapoi! Între timp,
vestea ajunsese și la Peter, clujean get-beget, care se
lăuda de c}țiva ani că el are chiriaș => chirie = bani de
bere. Se înt}lniră prin centru, aproape de biroul lui Hip.
Spre surprinderea sa, amicul nu păruse impresionat de
noul lui statut p}nă ce sunase fata, cer}nd detalii
despre una-alta: accesul în imobil, pentru ajutor la
decorațiuni, sau opening-party, nu-i spuse lui Hip
anume de ce.
— Bună, Dora! începuse el dialogul gospodăresc.
— A. Bine, drăguță… reuși el să strecoare undeva pe
la mijloc, fără să-și dea seama, concluzia miticească. Și
să încheie apoi, apoteotic:

27
 — Pa-paa!
Dar nu-nchise telefonul, că acesta sună iar, așa cum
o făcuse pe tot parcursul zilei – și acesta fu momentul în
care Hip realiză că nu-și putea ține singur jurnalul
imobiliar. Trebuia să apeleze la un narator, că doar acum
își permitea, nu? Ca orice proprietar căruia telefonul îi
sună des, răspundea cu:
— Buunăă! tot mai lung și relaxat.
Pe la mijloc, se auzea iar – avea un tic verbal, cred:
— Bine, drăguţă!
— A-ham. No și, c}nd te văd?
— Bine, te pup!
Ca să-ncheie tot așa:
— Pa-paa!
După apel, se mulțumi să sufle în spuma din halbă
cu un z}mbet t}mp. Iar c}nd ridică nasul din bere spre
amicul cu care stătea la terasă, îl descoperi chinuit și
verde la față, ca un înecat:
— Ești bine, omule? îl întrebă.
Peter pufni c-un năduf aproape imperceptibil în glas:
— Cuum măh, i-o și tragi?
— Cui, prietene? nu pricepu noul proprietar.
— Păi lu’ asta, na – chiriașa ta! găsi Peter cuv}ntul.
— Ce-i cu ea? nu se prinse Hip.
— Ai zis: te pup!
— Așa, și?
— Adică-ți plătește chirie și te și culci cu ea?
— Nu, măi fraiere, îi răspunse Hip, m}hnit:
— Ultima cu care-am vorbit era prietena mea!

28
 III. Bloggerii

După plecarea lui Peter, Hip își dedică mare parte a

primei nopți petrecute la birou, în așteptarea telefonului
proprietăresei (era joi, c}teva zile înainte de weekend),
unei postări pe blog. Termină, mai pierdu ceva vreme
s-o distribuie pe facebook, apoi se liniști și-ncepu să
răsfoiască Negustorul de începuturi de roman, cu care
Vișniec c}știgase cel mai important premiu literar (cel
puțin în bani – 10.000 €) al momentului: „Augustin
Frățilă”. De fapt acela fusese un moment decisiv pentru
el. Își făcuse blogul prin 2014, după ce aflase că juriul
care decidea c}ştigătorul premiului „Augustin Frățilă”
era format din bloggeri – carevasăzică aveau o reputație!
24 de bloggeri acordau note de la 1 la 5 fiecărui roman
finalist, iar media cea mai bună decidea c}știgătorul.
Pe Hip îl fascina la blogging viteza de propagare a
mesajului, însă literatura și mai ales romanul – chit că
ratase anii ’80 și ’90, pic}nd în post-modernism – erau
scopul final. Îl lipsa inspirației, însă, își făcu în acea
primă noapte reintrarea în blogosferă, concomitent cu
accederea în r}ndul proprietarilor de imobile. Prima lui
postare despre anunțuri se bucură de un relativ succes,
fiind preluată a doua zi pe un site de life-style:

Cum descifrezi un anunţ imobiliar?

Momentul în care te muți este unul frustrant, dar se
înt}mplă: ești sunat de proprietar cum că o să încheiați
<colaborarea> pentru că are client la apartament, vinde și
29
pleacă din țară. Sau pentru că, pur și simplu. Așa că te
înarmezi cu răbdare fiindcă știi ce urmează: trebuie să iei tot
orașul la greblat ca să găsești ceva c}t de c}t rezonabil. Iar
răbdarea și tutunul nu-ți ajung, fiindcă agențiile imobiliare
(ca și proprietarii, de altfel) și-au perfecționat abilitățile de
atragere a clienților.
Anunțurile imobiliare nu mai sunt aproape deloc ceea ce par
a fi, încep}nd cu prețurile. Vezi un anunț așa, nici prea-prea,
nici foarte-foarte, și suni:
— A, acela tocmai s-a dat! Dar avem altceva la prețuri
asemănătoare, dacă doriți să stabilim o înt}lnire, vă
prezentăm alte variante...
Mai nou agenţiile sunt ca firmele de taxi. Sau tocmai pentru
că se tem să nu cumva s-ajungă să facă taximetrie imobiliară,
îţi închid telefonul în nas dacă nu pari un client interesant
pentru ei, iar în perioadele de criză pun anunțuri fictive
pentru a genera lead-uri.
Dacă rom}nii au impresia că ușa metalică, gresia din baie,
geamurile termopan ori o ramă de pat în dormitor sunt un
lux – în lumea virtuală sau în ficțiunea literară ne putem
amuza de treaba asta, chit că nu-i de r}s. C}nd înt}lniți într-
un anunț cu apartamente de închiriat expresii ca <recent
renovat> sau <cu îmbunătățiri>, nu vă faceți prea mari iluzii.
Îmbunătăţiri = gresie și faianţă, iar recent renovat = ceva
mobilă de la s/h, iar cu puțin noroc, lipseşte biblioteca de
lemn cu cărţi vechi. În aceeași cheie sceptică de citit
anunțurile imobiliare, finisat lux poate însemna că are
arcade și spoturi, pereți în culori fistichii și faianță roșie sau
portocalie în baie.
Mobilat lux = fie mobilă ca la buna, fie că apartamentul are
un mic bar într-un colţ, sau vreun birou din pal. Confort I,

30
sporit = am spart debaraua, intim = at}t de mic că nu intră
în el mai mult de două persoane, vedere mixtă =
apartamentul e pe colț, ceea ce înseamnă că are pereți
exteriori și va fi greu de încăzit, bloc civilizat =
interfon, vedere spre lac = ț}nțari.
Dar cea mai mare problemă a apartamentelor de închiriat se
pare că sunt, în viziunea potențialilor clienți, chiar
proprietarii lor. Proprietarul (cu precădere de sex masculin)
este un individ convins că orice chiriaș se mută la el în casă
doar ca să dea petreceri, să se şteargă de draperii şi să nu-i
citească deloc, dar deloc... contoarele.
Drept urmare, se ajunge la o verificare constantă, întreruptă
de telefoane dese și culmin}nd cu vizite neanunţate. De
aceea, c}nd vreţi să închiriaţi un apartament, nu vă luați
după tot ce scrie în anunțuri și priviți-le cu un scepticism
moderat. Mergeți la fața locului și nu faceţi vizionarea pe
fugă. Dacă locația este ok, încercaţi să petreceţi c}teva
momente cu proprietarul discut}nd orice, chiar și despre
vreme, ca să-l cunoașteți mai bine. Nu vă grăbiți să vă
bucurați degeaba – chiar dacă ați găsit un apartament ok,
proprietarul său vă poate face viaţa amară pe termen lung.
A doua zi dimineața pe la 9 și 10, la sosirea Ancăi,
Hip își făcea tacticos toaleta. Abia ce-și adunase
saltelele și le aruncase-n dubiță. Intrată val-v}rtej în
biroul din spate, șefa îl privi ciudat. Hip se-ntrebă ce-ar
fi zis dacă l-ar fi găsit cu salteluțele sub braț. Decise să
nu mai riște nimic și să le-ascundă pe undeva prin hol:
— Ce te uiți așa, șefa? Am promis c-ajung primul? Ei,
am ajuns! se hlizi el frec}ndu-și fața c-un prosop.
— În loc să te trezești vorbind, ai merge mai bine să
faci o cafea! îl expedie ea, punct}nd:

31
 — Dacă te-ai vedea ce moacă ai... Ce ne facem cu
Mihai? schimbă ea tonul într-unul colegial.
Hip privi mirat de unde schimbarea. Anca-și turnase
o cafea de la filtrul de pe hol și se așezase în fața biroului.
— Eu aș suna-o pe Alina în locul tău, da’ cum nu-s,
așteptăm să vină cărțile și ne descurcăm cu alea 20.
— Și dacă ne comandă cineva mai multe de-at}t, ce
ne facem?
— Facem ca Mihai, o tărăgănăm! Dacă n-ai curaj să
vorbești cu șef’-ta... o împunse el.
— Asta-i ciudată, cine știe ce-o să-și închipuie! Dacă
are încredere în el, tot noi o să ieșim prost, se str}mbă
Anca, lăs}nd cana în chiuveta din biroul lui Hip.
— Deschide și tu un geam și lasă ușa deschisă, să se
mai aerisească pe-aci! aruncă ea, părăsind încăperea.
Hip își văzu de treabă, ocup}ndu-și vremea p}nă la
sf}rșitul programului. Imediat ce-i plecă șefa, începu o
altă postare, cu-ntrebare în titlu (erau c}rlige, pare-se):

Proprietar falit, ori chiriaș cinstit?

„Proprietarii, chiar faliți, trebuie să stea și ei undeva.
Spre deosebire de chiriași, care se ocupă cu lectura
anunțurilor, ei bine, proprietarii mai și scriu la ziar – tot
anunțuri, desigur. Nu vă imaginați că-s scriitori de genul
celor care scriu romane, pe care oricum nu prea mai are cine
să le citească”, bătu Hip un apropo – subtil, credea el – la
romanul lui Matei Vișniec.
Realiză că transformarea era dificilă în ambele
sensuri: și de la scriitor de anunțuri la blogger, și din
proprietar în chiriaș. Să-ți schimbi statutul social, ca și
cel virtual, era un efort:
32
 „C-o fi vorba de bani sau de altceva, nu se știe; cert e că
proprietarii se înțeleg din start cu proprietăresele. Acestea
sunt de regulă femei inteligente, în cazul de față bunicuțe
simpatice, ocupate cu odraslele fiicelor. Proprietăreasa la
care ne referim aici locuiește, chiar în acest moment, într-un
apartament situat la parterul unei case cu două etaje din
centrul orașului – mobilat frumos, elegant, pe roșu. Pe fiica
sa Mona, care stă în apartamentul de deasupra, mobilat la fel
de modern cu al mamei, dar pe wenge, o puteți vedea numai
după 17, c}nd ajunge de la serviciu, fiindcă-n rest e cam
scumpă la vedere. În cele din urmă n-aveți cum s-o ratați
totuși, căci proprietarul sau chiriașul ce face subiectul
acestei postări va locui chiar deasupra ei, la etaj”.
După acest mic teaser blogosferic se plictisi de web,
sun}ndu-și iubita:
— Hei, vii pe la mine?
— Pe la office, adică? se distră bloggerița.
Olguța scria mai rar și mai bine ca Hip, simplu, fără
frustrări. Ca să-și plătească facturile, lucra la Genpact,
dar numai din job nu putea trăi bine. Banii de buzunar
și de haine îi făcea din traduceri, iar călătoriile le plătea
din articole pe blog. Nu era materialistă, de-asta o plăcea.
— Am nevoie de-ajutor specializat! o provocă Hip.
— La făcut patul? îl ghici Olguța imediat.
— Ai văzut ultimele articole?
— Da, pe cluj.pro – de ce scrii la tipul ăla, nu pricep?
— De ce nu?
— Ești prea bun! Fă-ți situl tău, sau măcar un blog...
— Auzi, tu dragă...
— Acu’ ți-s dragă?
— Nu doar acu’, nu știu Hip dacă e cazul să se-amuze.

33
 — Da’ c}nd ți-am zis că-ți dau eu banii ăia de chirie,
nu-ți mai eram chiar așa?
Se g}ndi puțin, deși simțea c-așteapă răspuns rapid.
Fata îi plăcea – poate era prea t}nără, totuși?
— Nu mai bine vii tu să vorbim aici? Am nevoie de
tine! schimbă el vorba.
— Cred și eu că ai multe nevoi în clipa asta, îl tachină.
Apoi îi închise, semn că erau șanse să vină. În ultima
perioadă Olga era tot mai greu de provocat. Încă nu-și
dădea seama ce hram purta toată treaba; realiza doar
ingredientele principale: atracția și admirația. Dar orice
era posibil între ei, inclusiv să-și vadă fiecare de treabă.
— Zi-mi numărul, că n-am mai fost! sună ea din taxi.
— Fericirii 22! De ce nu mi-ai zis să vin să te iau?
— Pe bune, Fericirii?! se prăpădi bloggerița de r}s.
— Eu îți pl}ng de milă, și tu mergi din bine în mai
bine, spre fericire, Hipule! încă se mai distra ea intr}nd
pe ușă cu o simptomatică aură de optimism.
Erau generații diferite: Olguța ratase comunismul,
ca și o mare parte din tranziție – construind cu o doză
de semientuziasm neocapitalismul. În vreme ce el, un
decrețel, se opintise la toate etapele dezvoltării, și mai
ales, trăsese toate ponoasele. Ascult}ndu-i, discursul
Hip se simți tras înapoi în joc:
— Fericirea asta-i o stare despre care nu prea se
vorbea în vechiul regim, începu el povestea cu trecutul
glorios. Lupta se ducea pe terenul fericirii colective pe
care comunismul promitea s-o aducă, în contrapondere
cu fericirea personală din Vest și cu drepturile omului.
Olga era numai urechi.

34
 Hip știa cum să-i atingă latura de hipsteriță, activată
deja în ADN-ul de periferie a orașului unde locuia:
— Mă obosește exact Clujul pe care-l admiri tu, ăsta
cu pretenții culturale, unde greu se-nt}mplă ceva, orice!
În compensare, prefera barul The Soviet, ca și cum
ar mai fi fost cine știe ce de lumea comunistă. Aveau
doar subiecte „comune”: duceau aceeași luptă pentru
subzistență (de clasă, se-amuza ea), dar cu arme diferite:
Olga conștiincioasă, el mai degrabă interesat de ce putea
face după program. Hip încerca să-și resusciteze modul
de viață – ea cariera. Numai că, zicea Olga, nu se putea
reface una fără cealaltă. Făcu o cafea, apoi scoase vinul.
Desfăcător avea, făcea parte din bagajul de bază:
— Ce ziceai tu de vin? îl tachină Olga, privind cum îl
desface, ușor amuzată de dexteritatea lui de barman.
— O băutură care să ne ducă undeva, se bucură Hip
că schimbase ea vorba înspre partea romantică a serii.
El ar fi divagat ca să nu simtă trecerea, pentru că-l
intimida puțin, simplul fapt că era acolo conta, nu
trebuia musai să-l și iubească. Nici nu era foarte sigur
ce-nțelegea Olguța din asta, cum îl vedea ea, poate cu
totul altfel. În momentele asta, Hip știa că face o figură
t}mpă, rigidă, doar ochii i se măreau, iar fata îl întreba:
— Ce-i cu tine? Te doare ceva?
— Iar mi-a picat fața? se trezea el din amoc.
— Dacă nu te-aș cunoaște, poate că m-aș mira!
— Cum te poți abține să dezbraci o tipă care te
cunoaște? îi trase el bluza peste cap.
— De ce să nu poți? protestă ea de formă.
— Ca s-o cunoști și tu. Așa suntem noi, băieții, mai...

35
 — Mai? ridică ea din spr}ncene, rămasă în sutien
— ...tăntălăi, nu suntem siguri p}nă nu vedem! Și
dacă vedem, trebuie să vă iubim, ca să ne îndrăgostim...
— Nu era invers, cumva? Îndrăgosteala, prima?
— Nu-nu, înt}i probațiunea. Dacă nu ne potrivim?
— Da, cum să te-ndrăgostești degeaba, îl ironiză ea.
În timp ce Olga-l privea c-un z}mbet larg, Hip realiză,
după ce se-ntrebase de at}tea ori care-i era secretul, că
iubim la ceilalți ce avem mai bun în noi. Sau ur}m ce e
rău la noi. Nu mersul, s}nii sau vreo arcuire a trupului
v}na el, nu tinerețea i-o sorbea de pe buze, ci z}mbetul și
starea de grație pe care Olga părea c-o poartă peste tot.
O stare de bună-dispoziție pe care el o pierduse pe drum.
— Chiar, să te îndrăgostești de-o bloggeriță! Dacă o
să scrie toată povestea dup-aia? Cu înflorituri, nu așa...
— Mno, dacă-i vreo brașoveancă, s-ar putea! Numai
să nu fie cu fluturi, da? Nici prin stomac, nici pe copertă!
— Da’ știi tu vreo clujeancă, să scrie despre-amor?
Nu ne prea dăm noi în stambă așa! Și-apoi, c}nd să mai
scrii, dacă iubești? C}nd trăiești, n-ai vreme să scrii...
— Și ce nu scrii la timp, nu e ca și cum nu mai scrii
niciodată? Sau ce nu iubești la timp, era, parcă... nu?
— Ia nu mai răstălmăci tu, asta o zicea Paler, altfel:
Ce nu trăim la timp, nu mai trăim niciodată!
— Atunci ar cam fi timpul, nu? se aplecă spre ea Hip.
Olga-l îmbrățișă, iar seara lor de amor se lungi cu
țipete și icneli – firești la ea, tardive la Hip, care le asocia
cu o slăbiciune a memoriei, din moment ce salva mai
ușor sunetul, dec}t filmul înt}mplărilor. Gălăgia de la
parter neliniști puțin locatarii de deasupra biroului: nu

36
se mai auziseră de-o bună bucată de vreme asemenea
zgomote aici, în micul lor bloc de pe strada Fericirii.
O vecină care se chinuia să doarmă singură, la etajul
doi, se trezi căut}ndu-și punctul G. Surprinsă că-l mai
avea, se g}ndi să sune dimineață la ușa chiriașelor de la
unu să zică mersi sau altceva, orice; un pretext să le
cunoască și să se lămurească de unde veneau sunetele,
deși doar de la ele puteau fi. Îi deschise o studentă mică
și negricioasă – probabil o arăboaică – dar mirosul
condimentelor arse în cameră după obiceiul lor, ca și
dificultatea conversației, o făcură pe doamnă să noteze
grăbită contorul și să-și ia la revedere.
După ce termină scara, încă se mai întreba cine-o fi
fost. Abia c}nd coborî pe hol să afișeze tabelul și-o văzu
pe Olga ieșind din biroul de la parter cu fusta nițel
șifonată, fără s-o salute, dădu din cap, dumirită. Eu
tocmai intram în scară, și am trecut pe l}ngă ele fără să
am habar ce se-nt}mplase. Am sunat la ușa biroului
părăsit de Olga. Hip îmi deschise, hliz}ndu-se:
— A, salut! Tu erai? mă înt}mpină, apoi mă ignoră.
Asta fiindcă uit}ndu-se după vitrina din hol, Hip își
reperă imediat vecina, căreia i se adresă:
— Bună ziua, doamna doctor! Citiți contorul de apă?
— Numai dacă nu deranjez, privi doamna oarecum
reticentă, înt}i spre mine, apoi înapoi spre el.
— Abia am venit, așa că nu întrerupeți nimic! m-am
dat eu cu un pas înapoi din fața ușii s-o las să intre.
N-am putut ignora mișcarea cochetă cu care se
strecurase între mine și ușă, ca și unduirea șoldurilor,
perfect conștientă de privirea ce le evalua din spate. În

37
vreme ce doamna cu cochetării de domnișoară nota
cifrele de pe contor, am schimbat o privire cu Hip.
Ridică din spr}ncene și mă invită în birou. Mi-am luat la
revedere de la șefa de scară, care-mi răspunse amabilă:
— La revedere, mi-a părut bine, ne mai vedem!
— Cine-i tanti asta care ți-a luat maul? l-am întrebat.
— Tu ar trebui s-o știi, doar ești clujean, nu ca mine!
— E chiar așa celebră, de-ar trebui s-o știu?
— Da, doamna doctor Visarion predă și la UMF.
Chiar n-ai auzit de ea?
— Acu’ să nu-mi zici că vreo somitate vă citește
vouă contoarele...
— Din ce mi-a zis Anca, știu doar că e chirurg și că
are un iubit mai t}năr. Și mult, mult mai ciudat dec}t ea.
— Hai mă, de doamna care tocmai a ieșit vorbești?
— Lasă c-am remarcat cum te uitai! O fi d-na doctor
trecută de-o anumită v}rstă, dar asta nu-nseamnă că...
— Hai lasă, zi mai bine ce știi.
— ...c-a și ieșit din joc! Ai auzit de Ubu? Un tip de
v}rsta noastră, care bea pe la bufetul gării.
— Bu. Și nici n-am intrat pe acolo de vreo 20 de ani!
— Ubu i-un personaj care merge din c}nd în c}nd să
bea în zone de-astea, obscure. Îl știu toți și c}nd se face
praf sau răm}ne fără bani, chelnerița o sună pe doamna
Visarion – care vine să-l ia. Ciudat, nu?
— Hmm, da. O relație ciudată...
— Nu pot să nu mă-ntreb c}nd o văd: prin ce mister
o doamnă, medic chirurg, se încurcă c-un muncitor care
bea la bufetul gării? Sau din poveștile Ancăi, cum se
poate combina o profă c-un instalator?

38
 — Ce, vrei să spui că șefa ta...
— Nu ea, dar mi-a povestit de-o clientă de-a editurii...
— Ai la povești, Hipul, că uit de ce-am venit de fapt!
— Bine mă Oli, da’ zi-mi mai înt}i: nu vrei o cafea?
— Ba da. Am venit să vorbim despre textele tale. Ai
o problemă la ele, din c}te-mi dau eu seama...
— Pe catchy.ro au avut succes! Adică vizualizări.
— Bine, dar te-ai g}ndit și cine citește catchy.ro?
— Păi acolo scrie lume bună: D}ncu, Rudoiu...
— Ei, astea sunt colaborări ocazionale.
— Vezi cine intră pe acel site, nu cine publică! Mie
catchy.ro mi se pare un site pentru femei singure...
— La fel ca social-media, un substitut? Mi-ai mai zis!
— Oamenii care practică genul ăsta de lectură și-au
format un obicei: nu citesc dec}t texte cu care sunt
dinainte de acord. Pentru asta intră doar pe anumite
situri, care publică exact ce vor ei să vadă: catchy, texte
pentru tipe singure, scrise de oameni singuri – nu crezi?
— Acum, că stau să mă g}ndesc la ce spui, îmi
amintesc: cel mai mare succes l-a avut un fotograf c-un
text de genul vrem să v-o tragem la toate! Tot timpul .
— Adică exact ce vor să audă femeile divorțate, nu?
Pe c}nd un cititor care intră într-o librărie caută alt gen
de experiență. Tu pentru cine scrii, Hip? Sau pentru ce?
— Nu știu exact: să-mi șlefuiesc vocea, presupun.
— Fără un scop, pur și simplu! De ce scrie lumea?
— Ce întrebări... filozofice. Corect este: pentru cine?
— Și totuși, nu mai bine de ce? dec}t pentru cine?
— Nu, fiindcă așa ajungi la... toată lumea. Nu toată
lumea scrie: majoritatea preferă să citească. Știi de ce?

39
 — Nu, dar presimt că o să-mi spui, se așeză Hip.
— Oamenii trebuie să mai și trăiască, iar în pauze să
măn}nce și să doarmă. Nimeni nu-și pierde un an sau
doi cu șlefuitul unei cărți. Și asta voiam să aflu de la
tine, printre altele: ești conștient în ce te-ai băgat?
— Vrei să-mi zici acum că-i o pierdere de vreme
toată treaba asta cu cartea? Și că te-ai răzg}ndit, sau ce?
— Genul ăsta de scris ultracondensat pe care l-ai
adoptat tu – da, e pierdere de vreme. O fi bun pentru cei
care stau pe internet: tu rezumi, le dai esența. Dar
pentru amatorul de lectură, nu mai ești așa interesant.
Spui prea mult și prea repede, apoi te complici.
— Și ce propui?
— Să g}ndești, că doar ai lucrat în publicitate: cui te
adresezi? Pentru cine scrii? Citește cu ochii cititorului.
Textul tău e ok, ai stil: dar unde e subtextul?
— Îmi spui să mă reinventez? O să-mi pierd toți
cititorii de pe facebook!
— Bun, și? Care-i problema?
— Credeam vor fi primii care să-mi cumpere cartea...
— Nu fii așa sigur! Te-aștepți la prea multe și-o să fii
dezamăgit. Ignoră online-ul o vreme și refă-ți scrisul. Ia
un pix/creion și scrie despre ce te preocupă, de fapt. Nu
ce ai tu impresia că se caută. Abia apoi marketăm cartea!
— Deci înapoi la h}rtie, și-abia apoi să tastez? Eu
scriu tare greu. Acum să reiau munca de jos cu semnele?
— Ți-ar fi de folos ca să te dezvolți ca scriitor!
— Dacă vrei să te-afirmi ca blogger ok, continuă. Tu
singur mi-ai zis că te-ai apucat cu 10 ani mai t}rziu, nu?
— Bun, ia zi-mi: de ce faci asta?

40
 L-am privit perplex. Se supărase? Dar Hip continuă:
— Ce riști, dacă iese rău cartea pe care-o publici? Îți
e cumva să nu te faci de rușine sau de ce m-ajuți, îs curios?
— Măi, tot e bine dacă-nțelegi că vreau să te-ajut!
De obicei autorii-s orgolioși, și foarte circumspecți…
— Io nu-s. Zi-mi, ce vrei să facem de-aici încolo?
— Din moment ce-am intrat în horă cu tine, am tot
interesul să joci bine. Hai să-ncercăm și alte genuri!
— Mai știi cum ne-am cunoscut noi?
— A, piesa ta cu Topîrceanu! Ne-ntoarcem la clasici?
— Are el și o Baladă, a chiriașului grăbit.
— O știu, dulce-amăruie, ironică, savuroasă!
— Mai ușor cu epitetele! Da’ vezi, în loc să mergi pe
firul povestirilor facile gen catchy, mai bine caută și
vezi cum se-mpletește traseul tău cu-al chiriașului din
Iași. Și poate arunci un ochi și la piesa de teatru, să vezi
că povestioarelor tale le mai lipsește ceva important!
— Hai, zi acum, dacă ai început să le desființezi, ce?
— Drama, omule, drama!
— Păi îs alt gen, îs amuzante, ce dramă vrei…
— Începi cu amuzamente, apoi cazi în spleen!
— Ai putea evolua într-un cinic existențialist, ok,
dar ia-te în serios! Nu eluda conflictul, nu te lua în r}s…
— Întrebarea e: îs eu vrednic să aștern pe h}rtie alt
soi de scris? Dar încercăm…
M-am ridicat bucuros că-i deschisesem nițel ochii.
Totuși, nu-i dădeam mari șanse: era cam nedumerit.
— Încotro mergi? Stai să ies și eu, poate mă arunci
p}nă la bancă? Vreau să scot niște bani de pe card.
— Sigur că te las, fac un ocol.

41
 După ce se-ntoarse, Hip o sună pe Olguța:
— Ajunseși, dom’ șoară?
— Da, musiu, ajunsei. Matale cu ce te-ndeletnicești?
— Am avut vizite, acum or plecat, și-am ieșit și eu!
— Cine, cucoana din hol care mă privea chior}ș, sau
tipul ăla chelios care intra?
— Ambii am}ndoi, hahaha! Pe chelios îl cheamă Oli.
— A, tipul cu http://cluj.pro! Și cucoana, ce voia?
— Ei, cucoana e șefa scării, doctorița Visarion. A
citit contoarele, dar cred că mai voia și altceva, hahaha!
— Hi-hi, ce v-ați mai distrat voi pe seama ei, săraca.
Ce crezi, ne-o fi auzit? Ți-am zis să închizi geamul ăla,
nu trebuia lăsat așa, întredeschis, toată noaptea…
— Da, asta-i chiar ultima mea grijă după ce-a fost
azi noapte .
— Așa, și care-ar fi prima, musiu? S-auzim…
— Uite asta, că plec! Și că-n copacii de la marginea
drumului e plin de poze cu tine...
— Vii tu înapoi, ciudățelule! Nu scoți nicio tandrețe
toată seara și te-apucă la telefon? Hai numa’ hai, că vezi
tu ce-o iei c}nd revii…
— Abia aștept!
— Gata, lasă-mă cu declarațiile că-mi vine să storc
o lăm}ie! C}nd zici că vii-napoi, duminică? Mă suni, da?
— Da, te sun!
— Bine, pa! Tzuuc!
Hip depărtă puțin telefonul, privindu-l nedumerit.
Olga tocmai îl pupase în ureche, înainte să-nchidă.

42
 IV. Proprietăreasa

Ultima postare, distribuită pe net duminică-seară cu

concursul Olgăi – puțin geloasă, dar amuzată – imediat
după ce Hip reușise să se așeze, avu succes maxim:

Proprietar falit, ori chiriaș cinstit?

– continuare de aici –
De-ndată ce primi cheia casei, proprietarul își adună
lucrurile, căci trebuia să-i predea apartamentul (abia
amenajat) noii sale chiriașe. Abia după ce-și aduse tot
calabal}cul, reuși să arunce o privire atentă jur-împrejur.
Ei bine, camera de locuit din apartamentul de la etajul
căsuței bej, care păruse ok la prima vizionare, stătea
acum să cadă pe el. Pereții, zugrăviți c}ndva demult
într-un mov, se decojeau. Vopseaua stătea să cadă iar
culoarea, în lumină artificială, bătea spre un roz șters.
Într-adevăr, de mirosit nu mirosea dec}t a cărți
vechi: era o casă de intelectuali. De-aceea o și luase,
crez}nd că avea „nas” bun. Cel mai important c}nd cauți
să închiriezi ceva este mirosul pe care îl are orice
locuință, căci influențează starea de spirit a locatarului:
unele miros a umezeală, altele a țigări – asta mirosea
doar puțin a praf. Pereții care se decojeau erau
acoperiți, în afara celui dominat de recent schimbatele
ferestre (acum cu geamuri termopan) de o bibliotecă,
un argintar și-un dulap, așa că o priză se dovedi ceva
dificil de găsit. Noroc cu o lampă veche, pe firul căreia
reuși să meargă și așa își instală laptopul, scoț}nd-o din
43
priză. Remarcă în trecere că n-avea abajur, după cum
din încăperea cea mare lipseau, în general, toate acele
mărunțișuri care-ți fac viața confortabilă. Întinse m}na
spre întrerupătorul dinspre ieșire – în jurul lui, peretele
avea altă culoare – și aprinse luminile candelabrului cu
mărgele de sticlă: vreo două becuri trebuiau schimbate
și aici. Se afundă într-o canapea (avea două) și respiră
lung – era o cameră imensă, c}t apartamentul închiriat
Dorei. Cu bucătărie, hol și baie, se mutase într-un spațiu
echivalent cu al său, cu terasă cu tot. At}t că în jurul
ferestrelor noi se vedea reparația cu glet alb, de la
montaj, și-abia apoi începea zona mov. Parchetul era
vechi, noroc cu covorul roșu făcut sul pe hol, de la
maică-sa. Parcă-ncepea să și miroasă, cum stătea și se
uita așa, ba pe diagonală, ba de sus în jos.
Chiriașul ieși din contemplare și trecu la șmotru, că
de aceea avea ustensile: își luase o mătură și-un mop.
Chiuveta de fontă din bucătărie era mare, suficient c}t
să-i încapă găleata în ea. Nu se punea problema de
igienă, deocamdată: smalțul alb era atacat de pete
gălbui plus că, așa fără mască, se vedeau și țevile prin
care venea apa. Deschise robinetul metalic și ceva
roșcat ț}șni; se întrebă dacă rugina e din instalația lui,
ori de undeva de jos, de pe țeavă, dar nu prea conta.
Căută prin baia unde era instalată mașina de spălat
ceva detergent, să-l amestece în găleată. Din lateralul
căzii lipsea un pătrat – omul care locuise acolo nu putea
urca altfel în ea. Era o vană groasă, iar cel care tăiase din
partea de sus se căznise ceva. Înapoi în cameră, mută
canapeaua, descoperind un chilot de damă. Evrika!

44
 Îi ridică prudent în v}rful măturii, să-i poată studia
prin ochelari, în lumină: erau niște chiloți de dantelă
roz, încă nedecolorați – cineva îi aruncase recent. Mda,
îi spusese madama că înainte-ar fi stat acolo o fată,
v}nzătoare pe undeva. Sperase într-o tranziție lină: nu
se aștepta să intre așa în contact cu locul, prin vestigiile
de sub pat. Care nici nu era al lui, ci al proprietarilor și
de fapt, era o canapea: una moale, raiată, extensibilă.
Dar asta e discutabil: poți prelua, odată cu casa
cuiva, și karma sa rozalie? Oare cum era Balada aia?
Balada chiriașului grăbit, de George Topîrceanu.
Bucuros că avea memorie bună, chiriașul se pipăi de
sus p}nă jos: chackrele-i erau la locul lor, clic-clac,
funcționale. Și hai să fim serioși, ce-are casa cu karma
cuiva? Cel mult cu mirosul! Rămase o vreme nemișcat,
ca-ntr-o asană, făc}nd un nou efort de memorie:

Trec anii, trec lunile-n goană

Și-n zbor săptăm}nile trec...
Răm}i sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!

Eu nu știu limanul spre care

Pornesc cu bagajul acum,
Ce demon mă pune-n mișcare,
Ce taină mă-ndeamnă la drum.

Dar simt că m-apasă pereții, –

Eu sunt chiriaș trecător:
În scurtul popas al vieții
Vreau multe schimbări de decor.

45
 — Fetele sunt cei mai răi chiriași, își aminti el
remarca unei clujence, și ea tot... proprietăreasă.
Îi dezvăluise o-nt}mplare similară cu fete:
— Ai crede că țin mai curat dec}t băieții, dar nu-ți
vine să crezi ce mizerie fac unele. Ultimei mele chiriașe,
îi povestise ea, a trebuit să-i schimb yala!
— Chiar așa de rea era fata?
— Nici nu-ți închipui ce mi-a lăsat în apartament.
Am făcut curățenie două zile după ea, și abia în a treia,
c}nd am ajuns în bucătărie și-am deschis cuptorul cu
microunde... ia ghici, ce-am găsit înăuntru?
— Pui la rotisor? Carne de oaie? căutase o continuare
logică, dar t}năra proprietăreasă-i tăiase vorba, înțepată:
— Ce oaie visezi? Am găsit acolo, uscat și-nvechit,
un tort, iar în mijlocul lui, ce crezi că era? Habar n-ai: o
pereche de chiloți! Deci, lasă-mă cu fetele.
Deci așa? Ok, la gunoi cu ei.
Ajuns în fața tomberonului, pe proprietarul devenit
chiriaș îl năpădiră o serie de-ntrebări existențiale: la ce
îi trebuiseră lui toate astea? Ce at}tea investiții? Săltă
capacul și parașută chiloții roz, încerc}nd să ajungă la
fondul problemei: închiderea balconului urmărea ca la
sosirea toamnei să aibă un loc de scris și de ascultat
greierii făc}nd: „cri-cri-cri, toamnă gri...” Și uite unde am
ajuns! lăsă el capacul să cadă. Acuma, cui nu-i plac
investițiile? Achiziții deștepte, găteli savuroase, știm să
alegem un vin bun, ce nu știm? A, da: să facem bani.
Asta nu prea ne iese, cel puțin ăstora prin provincie,
nebugetofagi. Știm doar una și bună, să aspirăm la tot
felul de chestii. De-aceea merg firmele de curățenie, că

46
știm aspira; bine, și cele de IT, care-s mai mult servicii
suport pentru tehnologie, call-centere unde sună
islandezii și italienii c}nd li se strică dispozitivele
periferice sau în cel mai bun caz BPO-uri.
Treaba rezolvată, gata și cu filozofeala! Trase în
mijlocul camerei, așteptau două canapele, argintarul și
corpurile bibliotecii. Odată curățat parchetul sub ele, nu
prea-i mai venea să le pună la loc. Pe hol așteptau
maldăre de cărți vechi, cu foi galbene și miros
amestecat de praf de bibliotecă și carii. Le atinse,
nehotăr}t dacă să mai piardă timp aleg}nd ceva dintre
ele, ori să le adune grămadă în sacii de haine. Oric}t ar
fi de grăbit, chiriașul are o relație specială cu cărțile, iar
bagajul său rudimentar include cărțile fundamentale
după titlul cărora îl putem „citi” și pe el, ca personaj.
Hip era o excepție de la regulă, o bibliotecă ambulantă;
concepția lui despre cărți era că ele trebuie să circule,
asemeni ideilor, așa că nu le putea vedea ca obiecte de
colecționat. Și apoi, de ce se mai inventase Kindle-ul,
dacă nu pentru cei ca el, aflați cu casa-n spinare?
Nu mai știa cum ajunsese în situația de-a formula
astfel de g}nduri frivole – poate că modul în care se
muta de la o casă la alta, de la o carte la alta și de la o
preocupare la alta să fi fost un indiciu, deși relația lui cu
lectura nu era totalmente alterată. Acolo unde existau
cărți mai era și o speranță, semnul unui univers locuibil
cu g}nduri, fie că ești proprietar ori simplu chiriaș. Ce
răm}ne dintr-un om? se-ntreba Hip ating}nd cărțile
dispărutului profesor de matematici în locuința căruia
stătea să se mute. Cărți vechi cu mirosuri străine, locuri

47
ciudate în care a locuit (alt)cineva, locuri pe care le
descoperi în cărțile vechi, locuri în care descoperi cărți
vechi – se amestecau toate în mintea și-n fața ochilor
săi. De ce-i așa complicat să te rupi? Să te muți într-un
alt loc nu-i ca și cum ai pleca într-o călătorie cu dus și
întors; sunt fire pe care le porți, invizibile, cu tine. Ele
se cer înnodate unde ajungi. În mod surprinzător, nu-i
vorba de cele dintre trecut și prezent, ci între realitate
și lumea ta imaginară. Dacă există locul în care chiriașul
să-și poate aduna firele, acesta este cartea. Sunt locuri
care ţi se oferă, decise Hip, în care poți să citești, să scrii,
să faci un popas. Așa că lăsă cărțile în holul în care se
găseau și intră în cameră privind la pereți, apoi la
ferestr, și iar înapoi la pereții văruiți. Se g}ndi cum să
igienizeze tot, iar ideea, care-și făcuse deja loc pe
pereții goi și mov, îi ț}șni în față, simplă și clară: m}ine
zugrăvesc! Se roti pe călc}ie lu}nd-o pe scări în jos, să
întrebe proprietăreasa dacă are cineva ceva-mpotrivă?
— Nu e nicio problemă, îl asigură doamna Puran.
Vorbiți cu fiica mea, cu Mona, c}nd vine de la serviciu.
Ea are cheie și de la cealaltă cameră de pe etaj, mai
puteți duce acolo din corpurile care nu vă trebuie…
Așteptă după-amiaza să-i sune la ușă, să ceară cheia.
— Da, sigur, confirmă Mona, roșcată și nedumerită.
— Aaaa stați, dumneavoastră sunteți noul chiriaș?
Păi haideți să vă las numărul de telefon! se dumiri ea
într-un t}rziu, ieșind din încurcătură.
Contribuiseră la încurcătură spr}ncenele chiriașului,
ridicate deasupra ramei ochelarilor, de c}nd apăruse-n
prag: i se părea c-o știe de undeva, cu toate că era nou

48
în oraș și nu prea avea de fapt, de unde. Fără să-și dea
seama, o privea insistent, ca și cum ar studia-o: Mona se
apropia bine de 40, dar avea încă acel aspect prețios de
posh girl, iar îmbrăcămintea sofisticată, pe care o purta
chiar și în casă, întărea impresia asta de prețiozitate.
— Pentru orice problemă, discutați cu mine! Eu am
cont pe net la EON Gaz, plătesc și apa: la sf}rșitul lunii
citim apometrele, vedem c}ţi metri cubi se consumă.
Numărul mamei îl știți deja, nu? Ăsta-i al meu, pentru
orice eventualitate, îl scrise ea pe un post-it, turuind:
— Și nu vă faceți probleme de maică-mea, la toți le
zice de gălăgie; eu mă bucur să se mută cineva, că nu mai
stă fiu-meu între at}tea femei, mai vede și el alt bărbat...
— Bine, dar vă rog spuneți-mi Hip, nu mă domniți!
— Hihihi, se distră roșcata, sunteți hipster!? Mona!
— Nu, așa mă cheamă. Apropo de net, oare puteți?...
Mă poți conecta oare? Am văzut că e tras cablu pe hol și
vine de aici, de jos. Sau îmi poți da o parolă de wireless?
— Ok, ne tutuim deja! Dar vă rog, te rog vorbește cu
mama, ea are datele celor de sus pentru UPC, ea știe!
P}nă la urmă chiriașul se lămuri că Mona era ok, dar
nu se putea discuta cu ea orice – fiindcă îl considera un
vecin, un simplu locatar, ca și ea. Cu alte cuvinte, nu
vorbea cu cine trebuie. Pentru orice problemă, un etaj
mai jos! Și nici măcar nu-l invitase înăuntru... Din
cameră se auzi un telefon, iar Mona întoarse capul,
schimb}ndu-și expresia brusc, grăbită:
— Mi-a părut bine! Vă las! Ăăă, te las, ne mai vedem
noi pe-aici! întinse ea spre chiriaș o m}nă grațioasă.
Acesta z}mbi, neștiind dacă să i-o sărute sau doar să i-o

49
str}ngă în palmă: o ridică p}nă la nivelul pieptului,
înclin}ndu-se, și plecă aiurit.”
Hip închise ghilimelele și salvă schița, fără să
posteze încă „înt}lnirea” cu fiica proprietăresei. Căuta o
imagine interesantă, una sugestivă ori suficient de
ambiguă, altfel postarea lui n-avea să atragă prea mulți
cititori. Imediat ce o distribui pe Facebook, se trezi cu
Like-uri și Share-uri, urmate de telefonul Olgăi:
— Hei, mișto instalare: cu desuuri, vecine și tot ce-și
mai poate dori un bărbat! Vin să te scot la o terasă, sau
faci chef de casă nouă?
— Dacă vii, facem! se bucură Hip auzindu-i glasul.
— Nu-ți fac necaz cu vecina? Doamna care te crede
liniștit, nu roșcata! îl tachină Olga.
Roșcata ce treabă avea oare? se întreba el nedume–
rit, în vreme ce fata îi cerea adresa.
— Aăă da, vii prin Cipariu, o iei pe Andrei Mureșanu,
apoi pe Brașov. Da’ nu mai bine vin să te iau eu?
— Nu, că am chemat taxi deja. Hai, pa!

50
 V. Mona

Înapoi în apartamentul pe wenge, Mona se îndreptă

spre telefon, fără a-l ridica imediat. Trase aer în pieptul
bombat, înainte să apuce receptorul cu un gest brusc, ca
și cum nu mai avea ce pierde.
— Ciaaao, tu Leea, ce faci? i se luminară ochii
albaștri c}nd auzi vocea de la celălalt capăt al firului.
Ochii ei mari dominau fața ovală și botoasă, cu dinții
dezveliți p}nă deasupra gingiilor. Buzele pline, bine
conturate cu ruj deasupra liniei lor naturale, lăsau
impresia unei ființe pasionale – cel puțin în lume. În
intimitatea camerei, incisivii săi lungi, aproape perfecți,
sclipeau în vreme ce Mona asculta în receptor:
— Haai, tu, nu mai spune! Și ea? Sigur că vin!
— Daa-da, unde? Bine, pa!
Se uită la ceasul care-i împodobea m}na mică și
albă, apoi își aranjă bluza de deasupra fustei colorate,
cu ochii la tabloul început azi și care, brusc, nu-i mai
plăcu. Ce-o fi impresionat-o așa liliacul? Și ce at}ta
primăvară, deja se deschideau terasele, și ea...
Se îndreptă spre vaza din spatele tabloului și luă
buchetul din ea să-l arunce, dar îl puse înapoi: poate o
să termine m}ine pictura, chiar dacă azi n-avea stare.
Ieși în curte, trăg}nd iar aer în piept, și strigă:
— Maamă! Vezi că ies puțin în oraș! Tu ce faci?
— Stau să se trezească fii-tu, îi răspunse maică-sa
din șezlong c-o figură severă, sub părul tuns scurt.

51
 Apoi doamna Puran își coborî ochelarii, ridic}nd o
privire bănuitoare.
— Da'... cum de ieși?
— Merg cu Leea și cu Anca la un suc!
— A, bine... Că prea stai toată după-amiaza-n casă
sau la aialaltă Casă de cultură, cu picturile în față. Mai
ieși în lume, că de-aia ai haine faine! Văd eu de fii-tu, că
prea-i răsfățat.
— Ce-am auzit, că te-a căutat noul chiriaș?
— Da, m-a căutat... Ieși cu Lică în parc, dacă vrea?
— Om vedea, dac-apucăm! Că tare greu m}n}ncă...
— Dacă-i cauți în coarne și dumneata! se ocoși
Mona cu tonul ei de corporatistă, împrumutat de la
serviciu.
— Daaa totuși, cum de ieșiți? o chestionă maică-sa,
ca să schimbe vorba, însoțind-o în hol.
— Ei, mare tragedie, s-o despărțit Anca de-artistul
ei și acum ieșim să ni se pl}ngă... se așeză Mona la masa
de toaletă, căut}ndu-și cutiuța cu fond de ten.
— Apăi, nu știu ce-i cu voi în ziua de azi. Parcă cu
c}t sunteți mai faine, cu at}t vă despărțiți mai repede,
ori divorțați...
— Păi dacă nu-i cine să ne-aprecieze?
— Ei, nu-i cine! Dacă acuma c}t sunteți drăguțe,
cochete și-ngrijite nu v-apreciază bărbații, atunci c}nd?
— Cum c}nd, că tot timpul o să fim cochete!
— Las-că vezi tu c}nd îți crește Lică... Așa am zis și
eu p}nă te-am avut pe tine, apoi n-am mai putut să
arunc cu banii pe cosmetice și haine noi! Și pantofi,
dragă, ai așa mulți că dau pe-afară din dulap!

52
 — Parcă pe-atunci și aveai pe ce, îi replică Mona cu
nasul în oglindă, în timp ce-și încărca genele cu rimel.
Se privi o clipă, mulțumită de rezultat, apoi își alese
o pereche de pantofi cu botul rotund. Ce să mai ia? A, o
bonetă așa, puțin într-o parte, și gata! Se îndreptă spre
ușă tocăind discret, ca să nu-și trezească fiul din somn.
— Paaa! îi făcu semn cu m}na maică-sii, care ieși
după ea în prag.
— Tu Mona, auzi în timp ce-și deschidea ușa
mașinii, ia și niște pulpe de pui c}nd vii!
— Bine, iau! strigă roșcata, arunc}ndu-și picioarele
lungi, în pantaloni negri de piele, în Peugeot-ul 206 alb.
Madam Puran se întoarse în livingul cu pereți plini
de tablouri, oprindu-se în colțul de la geam, în fața
șevaletului. Privi c}teva momente în liniște la tablou,
apoi la vaza cu liliac, apoi iar la tablou...
Habar n-avea de unde ț}șnise talentul ăsta, nimeni
din familie nu-l avea. Nu era cineva pe care să zici că
l-ar fi putut moșteni Mona. Și nici ea, în școală nu dăduse
vreun semn că i-ar fi plăcut în mod deosebit pictura.
Desenase și ea, ca toți copiii. Iar după divorț, după ce-și
împărțise casa din Baia Mare cu Mircea și venise aici cu
copilul după ea, în loc să-și vadă de serviciu, se apucase
dintr-odată de pictură. Și picta de c}teva luni, umpl}nd
pereții de flori și peisaje frumoase și vii cum numai în
revistele de artă vedeai. Nimeni nu știuse p}nă atunci
ce talente ascundea fata ei cea frumoasă.
Frumoasă degeaba, oftă educatoarea pensionară,
simțindu-se vinovată că nu-i ghicise Monei talentul și o
îndreptase spre-aceeași meserie pe care-o urmase și ea,

53
care-i putea asigura o slujbă liniștită. Așa credea atunci,
în vremile dinainte de Revoluție, că era cel mai bine să
ai un serviciu, dar acum nu mai era așa sigură. Că uite,
pentru o fată frumoasă (s-o pici cu ceară!) ca Mona ei,
era mai bine să aibă un soț, cu funcție bună (inginer-șef
în mină fusese și-al ei c}t trăise, și c}ți băieți veniseră
cu plocoane, dar el nimic, sărac și cinstit) și mai ales,
descurcăreț, cum fusese Mircea. Păcat că nu s-a putut
înțelege Mona cu el. Sau el cu ea, după cum insistase
fiică-sa, cum că făcuse tot ce ținea de ea...
Tinerii de azi – complicați! – cine-i mai știe, da’ cine
să-i mai înțeleagă? Toată ziua la serviciul ăla de-i zic
giob, să sune mai scurt, deși el îi mai lung, în loc să plece
la 7 să vină la 16 după-amiaza cum veneam noi, ei se
duc la 9 ca domnii și vin la 19, ca slugile... Pe undeva,
totuși, parcă era mai bine, părăsi madam Puran colțul
artistic, mut}ndu-se la ușa luminoasă dinspre grădină.
Aștept}nd să se trezească nepotul, traversă c-o
privire încăperea modernă, înainte să-și odihnească
ochii spre grădina cu vedere spre munte. Parcă era
acasă la Borșa, unde t}năra educatoare Puran își purta
z}mbitoare, zi după zi, tăliuța subțire, subliniată de
pardesie maro, la grădinița unde o așteptau copiii
zglobii, și același drum o purta într-un suflet înapoi
spre casă, unde-i găsea z}mbitori și cuminți pe Mona și
pe Ion al ei. Timpul trecuse fără evenimente. Zilele
umblau în urma sa iar t}mplele începeau să-i albească, în
vreme ce ea bătea același drum, la aceeași grădiniță,
unde copiii-i ziceau doamna, nu tovarășa, ca-nainte, iar
colegele madam Puran – asta fiind singura schimbare

54
p}nă în ziua c}nd ieși la pensie. Trăise de-atunci pentru
Mona, mutată în Baia Mare cu soțul ei (Mircea avea giob
bun, zicea ea) care o iubea, p}nă ce el probabil că-și
găsise vreuna prin delegații, iar ea trecuse alături de fii-
sa prin umilința despărțirii. Nici nu mai voia să-și mai
amintească perioada aceea, p}nă se mutase iar, la Cluj,
cu fata, după partaj.
— Și-a refăcut viața? o întrebau vecinele c}nd mai
mergea prin Borșa să facă ordine prin apartament și de
m}ncare pentru Ion, care ieșise la pensie după ea, cu
punctaj mai bun.
Doamna Puran nu scăpa niciun amănunt vecinelor
curioase. Se mulțumea să le spună ce casă faină își luase
fiică-sa în marele oraș, chiar în zona centrală. Ce
minunății picta, și ce de gioburi erau prin Cluj pentru
profesoarele de limbi străine, gioburi la care fiica sa tot
aplica, fiindcă nu avea rost să se mai întoarcă-n
învățăm}nt unde, după ce că erau mici salariile, le mai
și tăiase Băsescu (zis Băsescumpesctoate) un sfert – așa
că nu, nu prea se mai merita...
La fel de tăcută era și Mona în trafic, admir}ndu-și
băscuța în oglinda retrovizoare. Apropo de pățania
Ancăi, putea paria că blonda lor prietenă era la ultima
ceartă cu Vlad, artistul căruia îi suportase și-așa multe!
Odată apărută o fisură în cuplu, slabe șanse de-a se mai
reface, sau cel puțin ea nu credea așa ceva... Împăcarea,
ce minciună – ca și ciorba re-ncălzită, vorba maică-sii!

55
 Și-am stat la mansardă o lună.
De-acolo, de sus, de la geam,
Și ziua și noaptea pe lună
Priveam ca la teatru, madam!

C}nd luna-mi venea la fereastră,

Orașul părea că mă cheamă
Să-i văd în lumină albastră
Fantastica lui panoramă...

Mai sus, într-o cameră mică,

Făceau împreună menaj
Un moș, un actor și-o pisică.
Iar dincolo, jos, la etaj –

O damă cu vizite multe

Și-alături de ea un burlac,
Un domn serios de la Culte
Cu cioc și cu ghete de lac.

Un etaj mai sus, în camera lui din Andrei Mureșanu,

Hip o aștepta pe Olguța citind Topîrceanu. Lecturile îl
inspirau și, conectat sporadic la satul global, printr-un
stick de internet primit de la RDS, începuse să scrie mai
des. Majoritatea textelor țineau tot de memorialistică,
trec}nd de la proprietărese la vecine și... vecinici:

56
 VI. Vecinica

Cine s-ar fi g}ndit ce dileme amorale poate cauza

închirierea unui apartament? Abia mutat din confortul
noii sale locuințe, proprietarul află că, de fapt, fetele
nu sunt cei mai buni chiriași. Asta i-o confirmă și Peter,
răsucind, fără să vrea, cuțitul în rană:
— Păi da, mă. Ce, tu n-ai știut? Fetele aduc băieți!
— Și ce, băieții n-aduc fete? nu se lăsa Hip, lu}ndu-i
apărarea chiriașei.
— Auzi, mă Hip, daaaa... cine-i asta? îl întrebase,
puțin cam indignată, vecina care îngrijea de flori.
— Nepoata fostei mele învățătoare, încercase el s-o
îmbuneze, știind că doamna lucra tot în învățăm}nt.
— Da’ de ce, s-a-nt}mplat ceva? se neliniști, brusc.
— Vin tot felul de oameni ciudați, cu biciclete, pe la
ea. Uite, or lăsat și urme de cauciuc pe pereți!
— Lăsați doamnă, că se curăță cu c}rpa umedă, de
aceea-i spune vopsea lavabilă! se distrase el de dungile
negre centimetrice de pe zugrăveală.
C}tă vreme nu vin motocicliști, se g}ndea, e-n
regulă, cel puțin în Clujul contemporan în care singurul
mijloc de locomoție agreat în r}ndul acestui tip de
chiriași era cel cu două roți. Iar Dora avea o bicicletă cu
cadru fix pentru care proprietarul o cam invidia. Ceva
din tonul doamnei îi amintise de-o altă vecină, tot
învățătoare, șefă de scară într-un mic oraș, pe c}nd se

57
mutase acolo o fată ce conducea un Matiz. Toate bune,
nimeni nimic, doar curiozitățile obișnuite, asta p}nă ce
în locul Matizului apăruse un Renaut Megane, nou-nouț.
— Cine-i aasta? începuse atunci să ia lumea la
întrebări șefa de scară, o doamnă educatoare.
Care șefă de scară era mai doamnă dec}t vecina
învățătoare din celălalt bloc – din orașul cel mare. De ce
vechiul orășel i se părea deja străin? se-ntrebă chiriașul
prins în lanțul amintirilor. N-o fi de-ajuns să te muți
într-un oraș mai mare ca să dai de oameni mai buni,
însă nu cumva au orașele mici, spre deosebire de cele
mari sau mjlocii o ușoară meschinărie – subțire ca o
pojghiță, dar gata să te prindă-n lipeala ei, dacă răm}i?
Să fie doar o impresie asta, că micul oraș îți va paraliza,
încetul cu încetul, mișcările? C}nd, de fapt, oriunde ai
merge și orice ai încerca, nu o mai poți lua de la capăt.
Oriunde ajungi, te trezești tot într-un punct: ești acolo
ca urmare a acțiunilor sau inacțiunilor tale. Și nu există
un punct zero, ci doar puncte terminus, din care poți
merge sau nu mai departe – reușești sau nu.
Iar în toate acele puncte terminus ești tot tu, chiar
dacă într-un fel îi apari celui care deschide la 35 și în alt
fel celui care te citește la 45. Pentru fiecare om ești alt
personaj, fiecare te vrea supus unor încercări diferite,
în urma cărora să afle cumva cine ești, toate astea doar
pentru ca el, cel care te va citi, să te poată descoperi.
Doar că-n economia poveștii trecutul tău nu-i deloc
important, ba chiar strică. Niciun alt moment nu pare să
merite at}ta atenție ca situația și adevărul de față. Dacă
filmul vieții nu permite fuga de realitate, economia ei

58
cere însă un recurs la istoria personală, de care are
nevoie ca de-un balast, pentru a păstra o anumită
coerență a mișcărilor, altfel devii fluid. Personalități
schimbătoare de care te dezbraci, ca să te îmbraci cu
altele, ca și cum ar fi niște haine vechi, pe care le poți da
pe una nouă, o piele care năp}rlește la fiecare decadă...
dar at}t despre ele.
Nu fusese orășelul său chiar Ieudul fără ieșire, însă
problema acestor orașe mici cu pretenții de mijloc este
marea lor discrepanță între lumea reală și cea
ficțională, ca și faptul că ascund o gamă limitată de
personaje, care parcă prea se străduiesc din răsputeri
să pară... nu mai bine răm}neau ele t}rguri, sau foste
cetăți de scaun? Pentru că-ntr-un t}rgușor, unde nu te
aștepți la cine știe ce, nici nu te miră puținătatea
oamenilor. Astfel de g}nduri îi st}rnea lui Hip amintirea
urbei natale, pe care o părăsise într-un moment de
cumpănă, în care apucase totuși să priceapă că orășelul
nu-și va mai putea regăsi strălucirea, cu tot recursul
forțat la istorie. În anul plecării sale, Primăria refăcea cu
bani grei europeni vechea cetate austriacă, iar el
urmărea dezamăgit falsa patină ce lustruia clădirile de
secol XVIII din oraș, în vreme ce vestigiile părții
medievale (care contribuise la renașterea Transilvaniei)
erau lăsate în paragină. Imperialii cumpăraseră orașul
de la regina Isabella Z|polya cu coroană regală cu tot,
iar mai apoi de la principele B|thory Zsigmond, de alte
c}teva ori. După care niciun rege și nici măcar vreun
arhiduce austriac n-au mai trecut să doarmă vreo
noapte prin cetatea de la marginea imperiului. A fost

59
lăsată pe m}na pe m}na generalilor și a trimișilor
plenipotențiari, care au transformat-o cum au știut mai
bine, într-o cazarmă cu porți încărcate de blazoane și
însemne imperiale, pe care le-au păzit c}tă vreme au
putut stoarce ceva, în perioada așa-zisei lor administraţii.
Poți construi cu chin o casă într-o generație, dar mai
degrabă e un efort pentru două–trei, g}ndea el atunci.
O generație cumpără și plătește, apoi lasă moștenire
terenul celei de după ea, care începe să construiască
acolo. Dar dintr-un oraș, care se clădește în sute de ani,
poți pleca într-o zi. Odată ce acceptase că nu mai e
nimic de făcut (nimic din ce se putea face fără bani),
avea nevoie de un punct de pornire. Pentru asta, cu
speranța că va înt}lni și alt soi de oameni, diferiți de cei
cu care se intersectase p}nă atunci, se hotăr}se să
schimbe locul. Spera că în Cluj avea mai multe șanse să
descopere o specie mai evoluată dec}t homo erectus sau
homo ergaster. Căuta mica burghezie culturală – homo
sapiens culturalis – specie pe care orașul mic, cu toată
boema lui provincială, parcă mai degrabă o oculta, în
anul plecării sale. Totul îi părea acolo caricatural,
precum vecina învățătoare, șefă de scară:
— Mie ia să-mi spuneți, cine-i aaasta?
— Nu știu cine-i, o t}nără, b}iguise el cam încurcat de
întrebare, fiindcă-ntre timp aflase ceva despre vecinică.
— Cum își permite ea așa mașină? începuse-a
despica firul în patru șefa scării din micul oraș:
— De dumneata nu zic, știu că ai firmă, dar ea, la
nici douășcinci de ani.... – sau c}t are?
— Cam așa pare, nu știu nici eu exact!

60
 — ...Ei, din ce bani și-a cumpărat ea așa mașină?
— O, lăsați, că vă vine r}ndul și dumneavoastră!
Hip (era pe-atunci domnul Hip) știa că-n vreme ce
ei, muritori de r}nd, tineri capi de familii, își duceau
viața pe drumuri – în mașini, e drept, ceva mai bune ca
ale altora, alții își construiau case. Ori acelea costau
bani, nu glumă! O casă-i mai greu de luat dintr-un
salariu, și totuși unii și-o ridicau discret, la marginea
orașului, ei știau cu ce resurse. În vreme ce rata unei
mașini intră, matematic, în bugetul unei familii. Hip
începuse să aibă habar de vecinică imediat după ce
banca lipise afișe cu executare silită pe ușa vecină.
Venise înt}i acolo un ins de la o agenție imobiliară,
pentru ca apoi să apară și angajații unei firme de
construcții: apartamentul de l}ngă el – oricum pus la
punct – intra în renovare totală. Și nu oricum: cu
spoturi, mobilă aleasă pe nuanțe, canapele din piele, tot
tac}mul, la standarde occidentale. La un moment dat, îl
văzu acolo pe Doru Iancu, unul din băieții cu bani din
micul oraș (unde toate lumea cunoștea pe toată lumea)
și care avea, printre alte afaceri, o firmă de construcții:
— Servus Doru, ce faci tu pe-aici?
— Salut Hip, uite, o lucrare!
— A, cu firma ta. Da’ cui faci tu așa renovare de lux?
— Ce-i așa mare chestie? se făcu Doru că se miră.
— Păi am văzut cu c}t a v}ndut banca apartamentul
că erau h}rtii pe ușă, n-a fost chiar un chilipir: două
camere, etajul I, zonă bună…
Doru-i ținu o teorie despre agenții și achiziționarea
apartamentelor cu două camere, renovate și rev}ndute.

61
 — Bine, cedase el explicației, așa o fi cum zici tu!
— Anunță-mă și pe mine dacă afli cin-se mută aici,
că vreau să-mi știu vecinii!
— Bine, te salut!
S-au mai revăzut după vreo două luni, c}nd Doru
ieșea din apartamentul în care se mutase deja vecinica.
— Salut Doru, ce mai faci?
— Uite, bine, am venit să-mi iau banii pe lucrare!
— Aa, ok. Cum mai merg afacerile? mai întrebase el.
— Bine!
— Bine? No, asta nu-i rău!
— Nu, c}t e bine, nu-i rău deloc.
— Păi, te salut!
— Hai salut.
Adevărul e că lucra p}nă t}rziu, ajung}nd acasă
prea obosit ca să mai aibă chef de conversații pe hol.
Chiar p}nă prea t}rziu, uneori. Suficient de t}rziu
pentru ca într-o seară să-și surprindă amicul ieșind (ca
și ultima dată) de la vecinica, de data asta închiz}nd ușa
cu cheia lui. Nu zise nimic, salut}ndu-l din cap, dar a
doua zi, la cafenea, îl abordă cu gura p}nă la urechi:
— Lucrare, ai?
— Ăăă... știi, nu voiam să dau apă la moară b}rfelor!
— Ce b}rfe, măi omule?
— Știi cum e gura lumii!
— N-am eu treabă, Dorule! Puteai să-mi spui, ți-am
zis că-s curios cine-i noua vecină, și oricum se află.
— Sincer, cel mai greu mi-e cu soacră-ta! Oric}t aș
încerca să trec eu discret, ține cu tot dinadinsul să mă
salute! Nu vreau să-i fac probleme fetei, să umble vorbe.

62
 — Deci e iubita ta! se amuzase Hip de amantl}c.
Apoi își amintise:
— Înseamnă că de tine spunea soacră-mea: ce domn
respectabil vine pe la vecinica?
— Nu-ți spun ce jenă mi-a fost c}nd mi-am dat
seama că-i vecină cu tine, îi destăinuise Doru, ușurat.
— De ce, măi omule?
— Îți dai seama că mi-e greu și să fac amor cu ea?
Nu știu dacă nu cumva se-aude la voi…
— Omule, fii serios. Peretele despărțitor e din beton!
Doru-l privise uluit:
— Adică vrei să spui că... nu se-aude nimic?
— Absolut nimic.
Se despărțiră la fel de buni amici. Seara, c}nd ajunse
acasă și se-ntinse în sufragerie la TV, auzi în peretele
dinspre baia vecinei un zgomot vag. Oare ce sună așa?
clipise, aproape adormit. Bang! O fi o țeavă? Baang. Un
bang ceva mai scurt și sec la început, apoi tot mai lung.
Baaang. Ca s-o ia apoi la vale: bang-bang, bang-bang! Și
bang-bang-bang, bang-bang-bang, bang-bang-bang…
Dacă n-ai putut tăcea, (domnule) Hip?
Nu era prima oară c}nd suporta consecințele gurii lui
sparte. Puțină lume verbaliza așa: schițele înt}mplărilor
pe care mi le trimitea erau însoțite de g}ndurile și
interpretările pe care le dădea la orice, și nu totdeauna
mi se păreau justificate. Eu unul n-aș fi reacționat la fel,
dar pe măsură ce-naintam în text și descifram
personajul, mi-era clar că suntem soiuri asemănătoare
de oameni care... prea se codesc mult. Dacă unii fac asta
înainte să scrie – ca mine – el o făcea în loc să acționeze.

63
 Secrețiile minții lui Hip nu erau altceva dec}t reacții
la înt}mplările care-l afectau: toate i se înt}mplau lui și
numai lui. Dacă l-aș fi prins în alte momente, poate c-aș
fi reușit să-l fac să se vadă așa cum era de fapt, dar îmi
livra înt}mplările de-a gata, cu g}ndurile și justificările
lui cu tot. C}t era de relevant să surprinzi așa, din
interior, o clipă din viața ta? L-am sunat să vorbim, deși
știam că p}nă la urmă toate spusele ți se întorc, uneori
ca răspunsuri, însă de cele mai multe ori ca reacții.
— Salut, ți-am citit „Vecinica”!
— A, salut Oli! Și, cum ți se pare?
— E... bine. Vreau să povestim ceva despre... direcția
asta în care mergi. Ce faci, ne putem vedea?
— Ok, dar poți să vii tu pe la mine? Că eu am o
problemă – îs încuiat în firmă și nu pot ieși!
— Păi și-atunci, eu cum o să intru?
— Simplu, cheile de la birou mi-s în mașina din
curte, o pot deschide prin geam, cu telecomanda.
Povestea mi se părea cam ciudată. Am dedus că l-o fi
închis cineva. L-am întrebat despre ce e vorba, totuși.
— Nu pot vorbi acum, că sparg semințe la modul
ironic. Hai, salvează-mă și-ți zic! îmi spori el suspiciunea.
După vreo oră, în curtea lui de pe strada Fericirii:
— Te-ascult: de ce direcție ziceai, la „Vecinica”? mă
întrebă Hip imedat ce apăru din hol cu o sticlă de bere.
— Despre ce vorbeam ultima dată, înainte să....?
— Despre scris, tu ziceai să trec de la stilul de pe
blog, la altul mai elaborat: cu poveste, conflict...
— Ok, știu, dar lămurește-mă înt}i cu faza asta: cum
de erai închis aici?

64
 — A. Păi, am des pățanii din astea. Și, cum depind de
alte persoane, mi se-nt}mplă des. Mai ales acum, de
c}nd scriu mult, am cam uitat să comunic.
— Băi, dar ce-i scrisul ăsta pentru tine? Închisoare?
C}nd îți citesc poveștile ca din altă viață am senzația că
ai venit la Cluj ca să te-nchizi în lumea ta, nu să ieși din
ea. Unde vrei s-ajungi cu istoriile scrise p}nă acum?
— Încerc și cealaltă variantă, existențialistă.
— Adică tu crezi că dacă îți descrii g}ndurile într-o
situație, gata? Și devii... existențialist?
— Dacă-ți descrii lumea interioară, poate, de ce nu?
— Pentru că asta-nseamnă să ai deja o voce, nu să-ți
cauți una scriind. Tot să construiești o lume presupune.
Asta vreau să-ți spun, că odată ce-ai intrat în joc, nu mai
poți divaga: trebuie să găsești o intrigă, ori o lume a ta.
— Știi cum e cu lumea asta „a ta”? Vrei s-o revezi: e
tentant s-o reconstitui în detaliu, ca să-ți verifici
sentimentele – c}t au fost de autentice? Și răm}i... știi
gustul ăla dulce-amărui? Gustul efemerului, cu el răm}i.
Mai am c}teva istorii din care sper că se va contura și
lumea ficțională de care zici tu, o să vezi și-o să-mi spui!
— Eu zic doar at}t: că-n loc să ieși la bătaie, tu te-ai
izolat într-un loc ferit și provoci, zg}rii doar superficial
pojghița, apoi te-ntorci ca să descrii mișcarea! Pentru
tine o fi chiar interesant, dar personajul?
— Mulți fac așa! Și ce, crezi că nu-i credibil?
— Așa cum îl descrii, cu tot ce g}ndește?. E unidi–
mensional. De ce-ar vrea cineva să afle tot ce-are în cap?
— Eu nu scriu cărți polițiste! Pentru mine scrisul e
mai degrabă o experiență...

65
 — Tocmai, e ca și cum ai citi încep}nd cu ultima filă.
Cine-ți cumpără cartea vrea să descopere înțelesuri. Nu
scrii filozofie aici, ci literatură! Vrei să fii om de cultură?
— Da, dar am îndoieli. Te-ai întrebat vreodată cum
se face că în istorie cei mai cultivați au comis atrocități?
Relația dintre cultură și umanitate nu-i una cauzală...
— Tu lasă asta, vezi-ți de poveste. Insinueaz-o acolo,
printre r}nduri și desprinde-te ca să lași loc poveștii! Fă
un loc undeva, pe care să-l poți oferi cititorului...
— Pare simplu, dar îmi va fi greu să ies, de-acum.
— Exact asta ai de făcut! Și ăsta nu-i dec}t un pas:
după asta, să-i dai personajului libertatea să evolueze...
— Bine, da'-n viață nu se-nt}mplă așa!
— O fi, dar tocmai ăsta-i farmecul ficțiunii: vedem
tot ce, într-un timp finit, viața nu ne permite! O să-ncerc
și eu să ajut cu o părere din afară, dar tot la tine răm}ne
provocarea: să descrii, nu să te scrii...
Așa m-am înhămat la activitatea m}ncătoare de
timp care era editarea cărții sale, deși bănuiam că toate
meritele aveau să-i revină lui, ca un Gigi clujean ce era.
Mi-a promis c-o să achite cheltuielile de publicare, așa
că am apelat la prezumția de nevinovăție. Frunzărin–
du-i istoriile de pe blog cu vecine și chiriașe, nici nu mă
mai tenta să-l am coautor la piesă – doar faza cu blonda
îmi trezise ceva interes. Culmea e că în loc să-mi văd de
scrierile mele, am ajuns să cuplez la cauza lui, înt}i să
încerc să-l pun pe o direcție, ca în cele din urmă să
trebuiască s-o scot singur la capăt. Carevasăzică, tot el
era deșteptul aici? Ce s-a ales din ce vorbisem noi: își
abandonase blogul și scria acum pe blogurile Adevărul.

66
 VII. Dora

În timp ce Hip spoia de zor pereții noii chirii, Dora

nici măcar nu despachetase. După job, se bucura de
soarele și liniștea noului spațiu locativ. Chiar dacă era
cam spartan amenajat pentru gusturile ei, studioul
spațios o inspira. Stătea mult pe terasa acoperită ce se
continua cu balconul spațios și-nsorit, și lucra. Își lua
mereu de lucru c}te ceva după program. Dora era la
început cu jobul și, cu toată bunăvoința colegilor, la fel
de tineri ca ea, încă nu dădea randament. Creativitatea
nu venea mereu la comandă, iar băieții din back-end
erau nevoiți să stea uneori după puștoaica de la
front-end design. Așa că mai arunca un ochi și-acasă pe
proiectele în lucru, ca să-și pregătească terenul pentru
ideile de aplicat a doua zi.
Sărea după o vreme din balcon pe terasa mare, de
deasupra apartamentului vecin și „filma” orașul de sus.
Avea aparat foto pe film și putea să facă și poze, i-ar fi
plăcut. Dar știa că n-ar ieși nimic interesant, pentru că
nu avea zoom. Așa că după faza asta își lua foile și
începea să creioneze un nou personaj. Benzile desenate
ale Dorei erau funny ca și ea. C}ți oamenii sunt funny?
Cam unul din zece. C}ți chiriași are un oraș? Tot cam
așa. Asta nu înseamnă automat că toți chiriașii sunt
funny, însă Dora era mai mult dec}t o puștoaică
drăguță. Pentru asta de vină erau ochii căprui ce i se
rostogoleau în căpșor și z}mbetul puțin parșiv, sau

67
șuvița de păr lung, roșcat și înc}lcit care-i acoperea o
parte din față. Se bucura de norocul de-a fi găsit at}t de
rapid un apartament și bănuia că meritul îl avea
damblaua proprietarului cu balconul. Pentru un tip cu
bani, o lucrare ca asta era floare la ureche, cu 2-3
meseriași o dădea gata într-un weekend. Numai că Hip
era la fundul sacului, probabil. Studioul din căsuța lui
„cea verde”, cum îi zicea Dora, deși impresionant, nu i
se mai părea, după primele zile de stat acolo, la fel de
spațios. Avea o acustică ciudată – cel puțin pentru
muzica ei indie-rock și electro. Îl salvau terasele și
balcoanele generoase. C}nd nu făcea design web sau
grafică de benzi desenate, Dora se plimba cu bița prin
oraș, se oprea pe la terase și făcea fotografii: tenișii
Converse, scrumiera, tatuajele prietenilor, roata de la
bicicletă și orice altceva i se păreau amuzante.
Uneori se lăsa și ea pozată, dar rar, și atunci prefera
să privească în sus, ca N. Stănescu. Asta-i sublinia ochii
mari, nasul mic și buzele; o făcea să pară interesantă.
Nu că n-ar fi fost și altfel, dar între fete e concurență.
Cel mai mult îi lipsea un dulap mare, fiindcă-i plăcea să
își aleagă hainele după starea emoțională. La fel, în baia
micuță, i-ar fi plăcut o poliță mai lată pe care să-i încapă
ochelarii colorați. Una peste alta acolo în capăt de
D}mbu Rotund era bine, avea liniște și soare, se putea
bronza în timp ce lucra și, mai ales, n-o s}c}ia nimeni cu
dezaprobări. Se putea implica, fiindcă făcea totul cu
pasiune. Apoi, era aproape de casa lui Andi, ceea ce, cu
excepția dimineților c}nd se grăbea la serviciu, făcea ca
distanța față de centru să fie mai puțin deranjantă.

68
 Drumurile ei de după-amiază sau de weekend spre
centru treceau prin Gruia, unde stătea Andi, și acolo
făcea Dora primul popas. Dacă avea și el timp, ori dacă
nu erau prea mulți inși acolo, ieșeau împreună. Andi
avea o curte mare în casa de pe Mecanicilor pe care-o
împărțea cu alți doi băieți pricepuți la toate: reparau
laptopuri, centrale termice, motoare și sudau tot felul
de fierătanii, mai ales că erau aproape de Remat, de
unde le luau pe mai nimic. C}nd Andi n-avea vreme de
ieșit, Dora își lua bița și cobora mai departe spre
intersecția de la 7 străzi de unde, în loc s-o ia odată cu
mașinile pe strada Crișan ca să ajungă pe Horea imediat
după Facultatea de Litere, față-n față cu Capriccio,
prefera să coboare de pe roți ca să intre pe partea
pietonală a străzii Racoviță, una din cele mai vechi din
Cluj. Acolo stătea Gyula, un alt amic de-al ei, fotograf și
colecționar, fiul celebrului pictor Miklossy Gavril – în
vremea comunistă. Taică-su pictase celebrul tablou
„Grivița 1933”, devenit un clișeu al luptei muncitorești
din perioada interbelică sub conducerea comunistă.
Primise după 1952 din partea conducerii mașină la
scară, iar tabloul său de dimensiuni impresionante,
expus în Gara Clujului, fusese reprodus în mai toate
manualele de istorie; la fel ca „Ana Ipătescu” al lui
Alexandru Ciucurencu. Pentru Gyula, moștenirea
comunistă a tatălui consta într-o casă veche situată pe
strada Racoviță, al cărei exterior nu-ți spunea nimic.
Abia odată intrat împreună cu ea, puteai descoperi
galeria de artă sau muzeul de antichități care se
ascundea acolo. După ce traversă holul și bucătăria,

69
Dora păși într-o încăpere imensă, un fel de sufragerie,
în mijlocul căreia trona o masă mare, înconjurată de
dulapuri vechi. C}nd încercai să le deschizi, din ele
cădeau viori de colecție, o treabă care-ți tăia cheful de
curiozități. Deasupra lor at}rnau covoare at}t de vechi,
că era greu de crezut că mai aveau vreo valoare. Dacă îl
întrebai însă, Gyula îți putea spune exact c}t făceau, ca
și c}t a primit pe ele – de regulă, mult sub valoarea lor.
Așa că, spre bucuria Dorei, nu se putea despărți de
toate acele „comori”, deși era asaltat cu oferte din
partea amatorilor de chilipiruri. Într-o zi, la Gyula era
plin de old-boys cu chitări, așa că Dora coborî cu ei pe
Memo, la fostul Autograf. Acolo îi ascultă prima oară
live pe Emeric Imre și Magda Pușkaș, pe care-i adora
mama ei, împreună cu Ionuții Onișor și Mangu, pe care-i
mai savura uneori și ea, c}nd mergea acasă la Deva și
meniul muzical era alcătuit doar din folk. Din Cluj
prinsese gust doar de piesele Adei Milea.
În rest, o zi pe săptăm}nă, Dora mergea la yoga.
Găsise o școală de Prakriti Yoga pe Donath și, la început,
trecea Tăietura Turcului să ajungă în Grigorescu. Apoi
se înțelesese cu profesorul să se vadă direct în pădurea
Hoia, vara; tehnicile de respirație yoga nu se puteau
practica în zone poluate sau cu aer închis. Acum învăța
Dyana – meditație și Bhakti – canalizarea emoțiilor.
Prakriti era o școală tradițională, care n-avea de-a face
cu secta gurului Grig, cum îl alintau adepții. Văzuse la o
prietenă acasă poza lui, se mirase c}ți fani are Bivolaru
în Cluj, dar cum nu era calea ei, n-o comenta. La
douăzeci și șapte de ani, Dora se trezea în fiecare

70
dimineață uit}nd ce v}rstă are și le r}dea în nas celor
care o întrebau așa ceva. Singura lecție ce i se părea
greu de înțeles era că „toate ne sunt îngăduite, dar nu
toate ne sunt de folos”. Cum să-ți aduci aminte că ai să
te ofilești într-o zi, ca tot ce trăiește pe păm}nt?
„Am 25 de ani”, scrise ea în bulina albă ce ieșea din
gura eroinei abia schițate: „deasupra-i cerul și pe umeri
îmi cresc aripi tot mai mari”. Se plictisi brusc și răscoli
pe masă după scrisoarea de la tatăl ei. O citi și rămase o
vreme cu ochii pierduți în verdele pădurii Hoia. Își luă
apoi stiloul și se aplecă deasupra altei foi albe, înșir}nd
pe ea cuvinte înclinate cuminți, unul în continuarea
altuia – iar șuvița sa cădea mai sus, acoperindu-le:
Tati, mă întrebi de ce nu mai scriu. Nu mai am vreme
de scris pentru că sunt fericită, iar c}nd ești fericit, nu-ţi
vine să-ţi dai în vileag fericirea. Știm am}ndoi ce preţ are
fericirea și eu încep să-mi dau seama că n-am suficient
curaj să renunț la ea ca să creez. Scrii despre fericire
abia c}nd n-o mai ai, în rest, n-o consumi în cuvinte. Stai
cu ea, în ea, și aștepţi să treacă, fiindcă știi că nu-i pentru
totdeauna.
Ignoră soneria telefonului, însă după al treilea apel
răspunse, decisă să curme c}t mai repede convorbirea.
— Bună, fată, ce faci?
— Bună! Ce să zic?! Pe-acasă, mă pregăteam să ies...
Nu se mișcă din fotoliu, niciun semn de plecare, doar
că nu vorbise de vreo lună cu cineva și-n acele momente
n-ar fi fost dispusă să asculte exaltările fostei sale colege.
— Păi nu te mai rețin, numai că...
Oftă ad}nc și întoarse scrisoarea începută.

71
 Z}mbi rușinată de parcă Ale ar fi putut s-o citească.
Își aminti cum își lăsa părul să cadă peste foaia de teză
c}nd Alexandra o tot înghiontea să-i arate c}te ceva.
— Ei, acum zi, și-așa n-am mai vorbit de-o veșnicie,
făcu Dora primul compromis.
— Am un bilet la teatru. Mergi cu mine? veni
propunerea telefonică.
— Tu, la teatru? C}nd?
— Deseară.
— Hopaaa! Cărui fapt datorez această onoare?
— M-am g}ndit la tine și...
— Auzi, fată, dar de ce nu te-ai g}ndit de ieri, sau
de-o săptăm}nă, sau...
— Simplu, p}nă acum o săptăm}nă aveam un iubit.
— Apoi te-a părăsit, ai pl}ns cu orele, te-ai trezit cu
ochii umflați și nasul roșu, dar te-ai g}ndit să te răzbuni
și asta c}t mai repede. Începi cu piesa de teatru la care
nu renunți.
— Tu știi c}t l-am iubit, și ce...
— Da, știu, dar lasă-mă să termin!
— Bine... acceptă Ale.
— Iar după aia o să mă cari într-un bar de-ăla
obscur la tine în cartier, o să înfulecăm două felii mari
de tort sau chiar pizza și o să bem niște tărie. Seara se
va sf}rși cu noi pl}ng}nd și blestem}nd bărbații.
— Promit să nu vorbesc de el! se precipită Ale.
— Ok, merg... făcu Dora cel de-al doilea compromis.
— Te pup, fată, te iubesc!
— Și eu, dar nu c}nd pl}ngi, i-o tăie ea sec.
— Trec să te iau pe la șase?

72
 — Te-aștept!
Lăsă telefonul deoparte și șterse cu dosul palmei
foaia de h}rtie. În vreme ce scria despre fericire și timp,
apelul telefonic îi dezvăluise dualitatea sentimentelor:
vulnerabilitatea celui care dă și egoismul celui care
cere. Nu mai găsea vorbele potrivite pentru acea stare.
Luă o altă h}rtie din sertar și așeză deasupra scrisoarea
tatălui. Avea s-o termine mai t}rziu, acum trebuia să
aștearnă un g}nd și pentru mama. Transcrise c}teva
versuri de Adrian Pintea, puse pe muzică de Alifantis:
„Mamă, la oraş e foarte bine!
Geme cartierul de poeţi!
Toţi sunt trişti şi palizi ca şi mine
Şi se-ncoronează c}nd sunt beţi.
La oraş, cea mai grozavă-i noaptea!
Mergi întruna, străzile-s pustii,
Uite-aşa ajungi să nu mai ştii
Dacă scrii? Sau ea te scrie, cartea.
Dacă ai noroc, faci rost precis
De o altă magică splendoare!
O iubită cu trecut decis
Şi cu viitor la înt}mplare.
Mamă, la oraş e foarte bine!
În văzduh sunt suflete şi bat,
Nu vorbesc c}nd nu sunt întrebate
Şi-ntre toate, mă g}ndesc la tine.
Sunt at}t de talentat pe zi
Că am raţie de sentimente!
Toate sunt curate şi ardente
Ca şi cum prin nori ar bănui.

73
 Mamă, la oraş e foarte bine!
Toţi suntem de-o seamă cu necazul,
Învăţăm la şcoli de pl}nset, hazul
Şi murim întruna de ruşine.
Iar iubirile sunt, cum să zic,
Doar mirese-ntoarse din pădure,
Doar mirese cu mirosul mic,
Înt}mplate numai între mure.
Mamă, la oraş este sublim.
Bine c-am fugit la timp de-acasă!
Bine că m-am rătăcit! Amin!
Să-mi c}ntaţi c}nd am să stau pe masă
Şi-am să dorm de toate c}te sunt,
Şi-oi visa că-s veselă-n păm}nt,
Rădăcină la o stea frumoasă!”
Sună să-l anunțe pe Andi de invitația lui Ale, poate
venea și el cu un amic pe umărul căruia să pl}ngă fata,
măcar așa, de paratrăsnet. Apoi deschise laptopul,
unde-și notase textul lui Vișniec:
„De fapt, ce este teatrul?” întrebă brusc sufleorul,
tocmai c}nd actorul debita monologul cel mai important
din piesă. Perturbat, acesta își uită rolul și se înfurie. Se
duse la cușca sufleorului, îl înșfăcă de guler și încercă să-l
tragă afară, dar nu reuși, întruc}t sufleorul se zbătea
teribil și striga după ajutor. În tot acest timp spectatorii
r}d în hohote, regizorul face atac de cord, iar o doamnă
din primul r}nd se îndrăgostește de sufleor.
Ce rost are să stai cu chirie într-un oraș mare, dacă
nu mergi la teatru? z}mbi Dora, închiz}ndu-și blogul
http:// teatru.info, laptopul, și-apoi ușa pe care ieși.

74
 VIII. Vecina

După micul intermezzo cu Dora, cred că v-ați

lămurit c}t de greu fac cei ca Hip investiții. Chiar dacă
nu era tocmai cel mai reprezentativ exemplu, amicul
meu nu era nici vreo excepție. Cam așa fac majoritatea
cetățenilor din provincie, precum personajul Bilă din
Moromeții, care ținea legătura cu Uniunea Sovietică pe
telefonul roșu; clujenii, de exemplu, sună la capitaliștii
din capitală ori de mai sus, de prin UE, să primească
instrucțiuni de făcut bani. Asta fiindcă se pricep doar la
cheltuit... economii. Bine, existau și baroni locali,
numai că se țineau low profile, fiindcă… dNa! Așa că
revenim la proprietărese și la zugrăveli. Abia mutat, Hip
se g}ndea cum să igienizeze noua locație, iar prima idee
care-i veni (simplă, albă și clară) fu să dea c-un strat de
lavabilă peste spoiala de var. Vorbi cu proprietăreasa,
apoi cu fiică-sa, roșcata de Mona:
— Pot trage un cablu de net de la voi? Am văzut un
fir pe hol. Sau poți să-mi dai o parolă de wireless?
— A, eu? Nu! Pentru TV și net trebuie să vorbești cu
mama, să iei datele pentru contractul cu UPC, ea știe.
— Ham-ham! se iți un cuțulache printre papucii ei
de casă.
Mda, despre faza asta uitase să scrie pe blog, păcat!
— Hopa! Vai, da’ ce cățel drăguț aveți, încercase Hip
o grimasă de politețe în povestea reală.
— E al lui fiu-meu, preciză tandră proprietăreasa.

75
 — Da' numai un copil aveți? se băgă el în seamă.
— Crezi că nu-mi ajunge? îl scrută Mona.
Hip prevedea că se vor înțelege de minune, deși tipa
nu părea de nasul lui, iar el își cunoștea lungul nasului.
Proporționată, echipată și dezghețată, Mona părea să
țintească undeva sus, și ceva îi sugera lui Hip că poate
mult prea sus pentru posibilitățile ei – din moment ce
stătea cu maică-sa. Era oricum o tipă classy, iar traseul
ei, de urmărit.
Spre seară, după ce Hip scosese tot ce era de scos pe
hol, femeiușca cu casă, cheie și clasă veni să-i deschidă,
ca să poată duce argintarul în camera vecină.
— Auzi, se făcu Hip că se-ntreabă... oare nu intră aci
și un corp de bibliotecă?
— Ba da, zise Mona, de ce n-ar intra?
Excepțională fată, o lăudă Hip în g}nd, numai să nu i
se urce la cap. Mai că aș lua-o de nevastă, se g}ndea el,
at}ta că are copil. Da’ ce bună partidă ar fi, altfel!
După ce duse primul corp de bibliotecă, se sprijini
de al doilea, sufl}nd:
— Oare nu intră și-ăsta?
— Trebuie să intre, îi ținu isonul Mona.
— Și ce mă fac cu al treilea? privi Hip la ultimul corp
de bibliotecă.
— Auzi, știi ce? făcu Mona, amuzată.
— Nu mă mai tot s}c}i, că știu ce vrei!
Hip se-nroși tot. Era chiar așa transparent?
— Hai, băgă-le odată pe toate, și de ți-o comenta
cineva ceva, zici c-așa am spus eu!
Super-femeie! Are și cap tractor, răsuflă Hip ușurat.

76
 Se bucura că nu ghicise ce-i umbla lui prin cap: știa
că fața-i un disc de gramofon pe care timpul imprimă ce
g}ndești. Dar fața lui nu spunea încă nimic – sau cel
puțin așa spera: de-aia am voce, să zic ce g}ndesc. Iar
g}ndurile se pot așterne pe h}rtie, fir-al el de gramofon,
să fie! Întors la ale lui, găsi la ofertă amorsă cu lavabilă,
Făcu rost de scară și de-o bidinea, după care se apucă
să spele pereții. C}nd termină cu amorsa și voia să dea
prima m}nă de vopsea, auzi soneria veche, stridentă.
Ieși la ușă nădușit. Acolo, surpriză:
— Bună Mona! își strepezi el dinții într-un z}mbet.
— Salut vecine, ce faci? Vii cu noi pe terasă, c-avem
un pepene? îl luă t}năra lui vecină foarte din scurt.
— Nu știu, zugrăvesc… Am și io pepene! se dădu Hip
de gol că-i mizantrop.
— Ai ocazia să te-mprietenești cu cățelul și cu Lică,
de-aia zic! își dezvălui Mona candidă latura maternă.
Hip se neliniști, mai să-i pice în plasă: te pomenești
c-o fi judecat-o greșit?
— Hai că vin, numa’ să fac un duș, că uite-n ce hal îs!
își umflă pieptul abia ascuns de-un maieu transpirat.
Dar Mona îl privi c-o lipsă de interes nedisimulat:
— Hai, pa! Te-așteptăm jos.
Îi întoarse fundul, cobor}nd cu mersul acela legănat,
de femeie fără viață sexuală, pe scări în jos. Hip intră
amețit în baie, descoperind l}ngă vană sticla de amorsă:
pe asta, cea mai concentrată, uitase s-o dea! Adică mai
trebuia o m}nă, că p}n-acu’ doar spălase pereții! Bine
că am întins și ziare, se posomorî. Le mai și lipise cu
scotch… parcă pepeni și căței îi trebuiau lui acum?

77
 Însă unduirea șoldurilor pe scări în jos era mult mai
convingătoare: Gata cu apa, am zis c-o să cobor, cobor!
își făcu el v}nt pe scări în jos. Pe terasă, Mona și
doamna Puran stăteau tolănite în scaune, iar băiatul
alerga prin curte. Ce copil vesel, se minună Hip,
încerc}nd să se așeze și el la fel de relaxat ca proprietă–
resele. Doamna Puran aduse din insula-bucătărie de la
mijlocul terasei un castron.
— Bună, deschise Mona vorba, arunc}ndu-i o scurtă
privire.
Hip n-apucă să deschidă gura, că jigodia și-ncepu să
lătrățească de sub masă. Vedea-te-aș fript, își opri el
z}mbetul în colțul gurii, din respect pentru stăp}ne.
— Hai, mami, taci! o luă mamițica pe Bubica-n brațe.
— Uite la vecinu’ cum stă cu noi, vezi tu dragă? îi
făcea Mona educație potăii, după care-i așeză în același
colț, băiețel și cățel, deopotrivă:
— Stați acolo și povestiți! îi instrui ea.
Hip se-așeză la castron, iar puștiul îl studie o vreme
apoi iși părăsi colțul și se cuibări la el brațe, înfulec}nd
din pepene. Doar potaia îl urmărea, la fel de reticentă...
— Faină curte-aveți aici, încercă el un dialog,
invidios pe curtea lor cu copertină.
— Noi ca noi, da’ uite la vecini! îi arătă Mona cu un
semn din bărbie.
O doamnă respectabilă pășea încet, dincolo de gard,
spre grădina imensă de nuci din fundul curții vecine.
Hip profită de momentul de acalmie ca să dea gata
pepenele frumos decupat. P}nă să-l termine, doamna
cea grizonantă făcu turul curții înapoi spre casa dinspre

78
stradă – mare și veche ca un castel. Mona o urmărea
printre gene, total dezinteresată de fiu-său și de Hip,
care-i goleau castronul de parcă erau la concurs. Îi
stătea ceva pe limbă, sesiză el scuip}nd ultimul
s}mbure negru. Făcu semn din cap, în direcția gardului.
— Ce-o mai îmbătr}nit doamna Vizoreanu! îi
confirmă dama divorțată bănuiala, pe-un ton mucalit.
— O vezi cum umblă de g}rbovită? se-ntoarse ea
către madam Puran.
— Taci dragă, că nu de-aia umblă așa! o certă
adevărata proprietăreasă, în șoaptă.
— Nimic nu știi! Îi necăjită și ea…
— Ei, necăjită... făcu Mona cu ochiul către Hip,
provoc}nd-o pe maică-sa să continue.
— Da, tu dragă! Ce, voi chiar nu știți că Horică,
săracu’, îi la Gherla?
Hip căscă ochii mari realiz}nd și el, în sf}rșit, cu cine
se învecinau. Se simți apoi și el o victimă – a geografiei
imobiliare, dar mai ales a propriei curiozități, a dorinței
morbide de a descoperi ceva nou acolo unde erau toate
vechi. Mai ales c}nd ploua, cartierul i se părea străin,
mare – parcă totul suna a gol. De vină era și v}ntul, el
făcea gardurile să sune a tinichea, iar țepușele lor să nu
poată împunge picurii calzi. Ce ușor părea de-acolo de
sus să cureți lumea întreagă, sau măcar un oraș prăfuit:
apa curgea șuvoaie, de parcă urma să topească țiglele
caselor deja înfierb}ntate la soare, ca să le ducă apoi de
pe acoperiș jos, pe mijlocul drumului, în bălțile care se
întindeau pe asfaltul încins. De acolo, de la etaj, ploaia
era un fenomen meteorologic. Văzută de jos, din stradă

79
sau de pe-un c}mp, dintre băltoace, am}r}ta ploaie de
vară părea o urgie a naturii ce amenința să distrugă,
dacă o mai ținea mult așa, ordinea încropită de oameni.
Picur}nd în pervaz, ploaia pornită după scurta lor ieșire
pe terasă umplu cu muzica ei concretă fiecare secundă
a nopții lui Hip, și o ținu așa p}nă spre dimineață.
Înainte să deschidă ochii, auzi o mierlă. Se ridică, trase
draperia și deschise fereastra. Unde era? Lumea de ieri,
veche și prăfuită, se scursese jos, în bălți. Contururile
caselor ieșeau limpezi dintre pomi, țiglele străluceau în
culori vii. Se auzeau copii la joacă și undeva un cățel
lătr}nd. Pereții lui se uscaseră, dar încă mai miroseau a
lavabilă proaspătă, a aracet. Da, era într-o casă nouă.
Zugrăvea, abia ce dăduse primul strat. Lumea era o
pagină goală, albă, și viața lui era alta. Avea o zi întreagă
la dispoziție s-o scoată la capăt. Cum îți poți savura cel
mai bine duminica, dacă nu undeva în curte, la o cafea?
Intră în bucătărie, travers}nd holul, să deschidă și acolo
geamul larg. Jos, în spatele casei, era o bucată mică de
curte, ce aparținea celor de la care-nchiriase: o grădină
sălbatică, aproape părăsită. Mierla foșni prin boscheți:
de acolo se-auzise. Găsi ibricul – m}ine trebuia să ia
altul nou, că smalțul era pișcat. Multe erau de făcut
m}ine și se tot adunau. Deschise robinetul înv}rtind
rozeta prinsă deasupra țevii, și apa g}lg}i, urc}nd de la
parter cu urme de rugină. O lăsă să se curețe, apoi
umplu ibricul și își pregăti o cafea turcească. Clătină pe
farfurioară ceașca, pe scări în jos, p}nă fu înt}mpinat de
cățelul Monei, care lătra la el. Noua lui vecina fuma
impasibilă, așezată pe-un scăunel mic, lipit de perete.

80
 — Neața! îi z}mbi el.
Roșcata îl salută din cap.
— Oare unde găsesc cheia de la curtea mea?
— Poți sta aici, deschise gura, studiindu-l amuzată.
Așez}ndu-se, lui Hip i se părea că deslușește în acei
ochi nefardați ceva nou, doar al ei, ca și cum atunci s-ar fi
văzut prima oară. Privirea aceea ușor cercetătoare, ușor
nesigură, era diferită de masca prin care poza de obicei;
una cosmetizată la standardele acceptate, comună însă,
greu de distins printre alte măști. Momentul avea acea
senzație periculoasă de acces în intimitatea femeii: nu
era sigur cu ce-l putea ajuta asta – de nu cumva era, mai
degrabă, ceva greșit. Îi văzu pentru prima oară, parcă,
alunița de pe obraz. Dar n-apucă să analizeze prea mult:
— Lisa, taci! Stai jos! își certă Mona potaia, care
începu să-l latre pe Hip de cum se-apropie de masă.
— Încă nu v-ați împrietenit, îi dădu ea de-nțeles.
— Este vreme, nu?
— Poate că da! C}t despre cheie, nu știu dacă ți-o dă
maică-mea, dar vorbește cu ea c}nd vine... reluă ea
discuţia întreruptă.
— Vorbesc, de ce nu? Nu văd de ce nu mi-ar da-o.
— Păi, nu știu care a fost înțelegerea cu prietena ei!
Habar n-am ce ați vorbit voi, și dacă ți-a închiriat numai
camera, sau și curtea?
În acel moment, Hip se ridică și făcu st}nga-mprejur
spre scări, întreb}ndu-se ce văzuse în acel chip. Dădu
vina pe facebook: contemplarea vieții mărunte care se
petrece acolo avea mai mult de-a face cu fețele dec}t cu
altceva, deși avea, eronat, nume de carte: cartea fețelor.

81
82
 IX. Leasing imobiliar

Hip urcă înapoi la zugrăvit, holul mare al casei și

treptele din mozaic amintindu-i de celălalt hol, de
acasă, și de-amicul cu amantl}cul de vizavi de ușa lui.
Cu Doru se-nt}lnea mai ales seara, pe holul blocului din
micul oraș. Îl oprise, mult mai degajat de c}nd se aflase:
— Salut, ce mai știi de MTS leasing?
— Apăi Dorule, tu știi că Dan era cu asta. Nu mi-a
mai zis nimic!
— Oare cam c}ți bani am băgat noi acolo?
— Mi-a zis Dan ceva despre faliment, că s-a-nscris la
masa credală...
— 15.000 de euro, parcă? își aminti Doru.
— Ei, dă-i naibii!
Așa îl cunoscuse Hip, de fapt: prin Dan, un prieten
comun care ținuse cu tot dinadinsul să intre în bula
imobiliară cu c}țiva ani înaintea crizei. Dan nu era băiat
prost, chiar crescuse în ochii lui Hip, fiindcă avea o
minte brici pentru afaceri. Doar că lucrurile nu se prea
legau atunci – și ce se lega, se lega doar pentru unii.
În momentul în care văzuse anunțul, Dan sesizase și
marea oportunitate; nimeni nu oferea așa ceva în micul
oraș, și asta se lega cu planurile lui, pe care Hip nu le
știa. Așa că nici nu pricepea de ce-l tot bătea la cap:
— Auzi, uite-așa și pe dincolo, mergem în București?
Că tot ai mașină nouă... Își caută reprezentanți, și-am
putea face o treabă!
83
 Hip cuplase, chiar dacă nu prea avea idee despre
ce-i vorba. Nici nu-l prea interesa, însă avea încredere
în mintea lui Dan, cu toate c-ar fi trebuit să țină cont și
de propriul fler. Ei doi s-ar fi potrivit în afaceri, dacă
n-ar fi început prea devreme; adică înainte să-și facă
familii și să se-așeze la casele lor. Pentru că de c}nd
intraseră în horă, era prea t}rziu ca să mai lege ceva
împreună, așa că o apucase fiecare pe drumul lui.
Iar drumurile, ca și anturajele, erau diferite. Dan,
ceva mai sociabil, băiat bun, se-nsurase cu o tipă care se
lăuda pe la serviciu c}t de bine c}știgă bărbatul ei și c}t
ar putea ea sta de liniștită acasă în loc să-și măn}nce
nervii pe-acolo. Hip, din aceeași generație cu Dan, nu
chiar la fel de cu minte (așa considera acum, c}nd se
povestea, atunci se credea mai cumpătat), se-nsurase
cu o tipă la fel de sociabilă, ca fel de-a fi. Una care-și știa
interesul – dar și al familiei, spera el. Spera degeaba,
fiindcă tipa îi dăduse papucii de-ndată ce-și văzuse fiica
cea mare (din altă căsătorie) intrată la o facultate cu
plată și realizase că n-avem bani s-o ținem acolo. Apoi
începuse să conjuge verbele a fi și a avea la singular, iar
Hip să-și îndrepte privirea spre alte zări. Toate astea se
înt}mplaseră c}ndva, undeva într-un mic oraș unde Hip
avea o casă, o familie, carevasăzică aparținea acelui loc.
Însă prin oameni și mentalitățile lor, locul nu era
unul propice afacerilor, mai ales celor imobiliare la care
visa Dan. Nu doar prețurile erau mici și cererea mult
mai slabă în comparație, de exemplu, cu Clujul, c}t mai
ales serviciile pentru dezvoltatori erau deplorabile, iar
aceștia nu se puteau concentra exclusiv pe afacerile lor.

84
 Dintre aceste servicii, tocmai intermediarul (cel așa
numit agent imobiliar) suferea de optimism feroce. Hip
aflase asta de la Doru, care-i povestise pe scurt istoria
debutului său în afacerile de profil:
— Am fost c-un agent pe locația primului meu teren.
Cu c}t s-ar vinde o casă făcută aici, l-am întrebat?
— Aici, în zona asta? Cu 50.000 €, sigur!
— Cam în c}t timp?
— Păi, ne-ar cam trebui vreo 3 luni, i-o sumă mare,
totuși, pentru orașul nostru!
— Și dacă o scot la v}nzare cu 40.000?
— Aaa, la banii ăștia se vinde în mai puțin de o lună!
P}nă la urmă așteptase 6 luni să v}ndă casa făcută
în alte 6, la prețul bombă de 40.000 €. O rotație destul
de slabă a capitalului – cel puțin pentru unul obișnuit și
cu alte afaceri. Funcționarii bancari erau și ei niște
personaje cu rol incert în așa-zisele instituții financiare.
Semănau oarecum cu niște jaloane, și nu ar fi putut
deosebi o afacere de un chilipir ori un afacerist serios
de un escroc, nici dacă le-ar fi fost explicat cu desene.
Singurul lor rost era să deschidă niște formulare, să-ți
numere banii și să vehiculeze eventual niște cifre, cam
at}t. Să facă niște h}rtii pe care să pună niște ștampile.
Șefii lor acționau la fel, se urneau la comandă.
Disciplina financiară era necesară, dar rolul lor în piață,
la bunul mers al noii economii la care se vehicula c-ar
trebui să marșeze cu toții, era cel puțin incert, ca să nu
spunem că păreau mai degrabă din alt film. Așa că Hip
nu se mirase deloc de interesul lui Dan pentru o
colaborare cu MTS leasing. Totul începuse c-un anunț la

85
ziar (Rom}nia liberă mai avea pe atunci ceva tiraj), din
care Dan aflase de o firmă cu acționar străin: un trust
german, parcă. Proprietarul firmei de leasing era un
fost ofițer STASI, iar printre consilierii săi erau oamenii
de la defuncta Cooperativă de credit Banca Populară,
care tocmai închisese porțile. Așa că Hip porni cu Dan la
București, chit că nu știa nici el bine orașul.
— Cum dăm de Calea Dorobanților? se-ntrebă Dan
prin Militari, c-o hartă în m}nă, de pe locul din dreapta.
— Stai liniștit că găsim, îi răspundea Hip, atent la
trafic și la g}ndurile lui.
— Nu pricep! Eram acolo, trebuia să ajungem
dincolo, și suntem aici, își așeza Dan degetele tripod.
— Mai aruncă un ochi și afară, pe străzi! se distra
Hip, ca și cum n-ar fi fost în aceeași situație cu el.
Adevărul e că și el b}jb}ia, dar n-avea niciun rost să
se panicheze. Știa că orașu-i mare și mai recunoștea,
din loc în loc, c}te-o piață. În plus, îi veneau în minte
versurile Baladei, și-ncerca să identifice străzile:

De-acolo, pe-o vreme ploioasă,

Mi-am pus geamantanu-n tramvai
Și-abia am ajuns p}n-acasă:
Pe Berzei, la conu Mihai.

Și-am stat la un unchi, pe Romană,

Țiu minte... dar unde n-am stat?
La domnul Manuc, o persoană
Cu nasul puțin coroiat;

86
 La doamna Mary, pe Regală
(O, cum mă ruga să nu plec!
Mi-a scris chiar o carte poștală);
Pe strada Unirii la Șbeck;
Pe Grant, l}ngă birtul lui Sbierea;
Pe Witing, pe Tei la Confort, —
M-a dus pretutindeni puterea
Aceluiași tainic resort.
Era posibil să nimerească vreuna? se întreba Hip,
c}nd văzu în oglinda retrovizoare un Matiz care-i făcea
semn cu farurile:
— Ce-o vrea ăsta? i-l semnală lui Dan.
— Dă-l naibii, nu te opri! se întoarse amicul, agitat.
— Ba, hai să vedem ce-i cu el, îs curios, opri Hip pe
dreapta.
Matizul opri în spatele mașinii lui Hip, iar șoferul,
un t}năr, veni la geamul lor.
— Hai salut! se hlizi la ei.
— Salut, îi z}mbi Hip.
— Te descurci? îl întrebă acela.
— Eu sper că da! își dădu Hip seama că i-a ghicit
nesiguranța.
— Unde mergi?
— Pe Dorobanților, îi răspunse la fel de amuzat,
spre nemulțumirea lui Dan.
— Știi cum s-ajungi acolo?
— Așa cred. M-ai văzut tu din spate că ezit, te-am
încurcat cu ceva?
— Nu, dar am văzut că ești de AB.
— Aaa, și tu tot ești albanez! De-aia ne-ai remarcat?

87
 — Ie. Nici eu nu mă prea descurcam c}nd am ajuns
prima dată aci. Vrei să te ghidez?
— Cum ai putea?
— Păi, o iau înainte și vii după mine! Îți fac semn pe
unde s-o iei, să ajungi pe Dorobanților.
— Merci drăguță, da' cred că ne descurcăm, îi
z}mbi.
— Ok, te salut!
— Hai salut, merci!
— Vezi, se-ntoarse satisfăcut spre Dan, nu suntem
primii albanezi descălecați în Bucale!
Dan făcu din cap, ocupat cu harta lui. Circulația se
str}ngea, se-apropiau de-un semafor. Pe banda cealaltă
apăru un jeep inscripționat.
— Ia uite, îi atrase Hip atenția amicului.
— MTS leasing! se lumină Dan.
Hip coborî geamul tacticos și-i făcu semn șoferului
să-l coboare și el:
— Bună, la firmă mergeți? Noi la dumneavoastră
veneam! îl salută din cap.
— Suneți ingineri? întrebă acela, văz}ndu-i la
costume.
— Suntem din Alba, se hlizi Hip.
— A, ok! Haideți după mine, se așeză directorul mai
bine în scaun.
Întors spre Dan, nu se abținu:
— Ți-am zis eu c-o să ne descurcăm? Ce mare lucru,
Bucureștiul ăsta...
Nu știam cum să interpretez genul ăsta de povestiri,
nici n-aveam habar c}t de relevante puteau fi pentru

88
memoria lui Hip. Le aranjam pur și simplu în pagină și i
le corectam, adăug}nd semne de punctuație, scurt}nd
acolo unde mi se păreau prea lungi, puțin amuzat de
considerațiile sale provinciale. Dar dacă n-aș fi fost
implicat, mi s-ar mai fi părut interesante? Aș fi dat mai
departe pagina ca simplu cititor, dacă nu mi-aș fi asmat
vreun rol în scrierea cărții? Începusem să-mi fac griji, în
timp ce el era preocupat de chestii concrete, precum
igienizarea noii sale locuințe. Seara, c}nd se așeză sub
nucul din curte, mă suna să facem bilanțul zilei – cele
scrise aici și cele făcute dincolo – și să-mi spună că
odată cu începutul verii, investiția lui ar putea da roade.
— Mă bucur că ți-a revenit optimismul, Hipule!
— Tu nu pari prea înc}ntat, în schimb...
— N-aș fi chiar așa categoric, dar mi-ar plăcea totuși
să știu încotro mergem cu cartea. M-ai cam pierdut cu
amintirile tale, nu-mi dau seama ce rol au în povestire.
— Drumul la București cu Dan, la MTS leasing?
— Am inserat acolo c}teva versuri din Top}rceanu,
altfel nu știam de ce să îl leg...
— Ce mi s-a părut curios acolo, și despre asta mai
voiam să scriu să scriu, a fost că Dan nu mi-a zis dec}t
prea t}rziu, după ce a dispărut neamțul cu banii (sau
mă rog, după ce a băgat MTS leasing în faliment) că era
un moș de 80 de ani, fost ofițer STASI.
— Și lui nu i-a dat cu virgulă că un moș se bagă în
leasing, cu bani (și profit) care ies după alți 20 de ani?
— Nu, fiindcă era implicat și spera să iasă o treabă.
Tu care o vezi din afară, ți-ai dat seama imediat! De-asta
te-am și rugat să te ocupi de carte, că vezi ce nu se leagă!

89
 De asta, de neasta, eram implicat deja p}nă-n g}t și
el nu-mi era de mare folos. Mă chemă să văd casa din
Andrei Mureșanu, și apartamentul de la etaj, proaspăt
igienizat și decorat. Începuse s-arate cumva, iar el, cu
investiția-n cur(s), se g}ndea la celălalt apartament. Nu
mai avea timp de scris, era prins că nici nu se mai putea
mișca (sau cel puțin așa zicea, că trebuia să tragă de
ceilalți să se miște), așa că pe mine picase măgăreața:
— Oliviule, vezi te rog cum arunci vorbele alea pe
h}rtie, să prinzi toată atmosfera, c}tă vreme arunc eu
cu bani după meseriași, să-mi închidă odată terasa aia!
L-am întrebat c}ți bani spera să c}știge cu cartea,
dar deja nu mai era vorba de afaceri, ci, la fel cum se
înt}mpla în imobiliarele lui, de altceva:
— Ți-am mai spus că n-am idei deloc, nici măcar
preconcepute! Vedem unde ne va duce asta, aflu și eu,
afli și tu ce merge în orașul ăsta, c}t ne mai ține. Doar
nu crezi c-o să stau toată viața prin chirii, și nici tu nu
cred că vrei să ieși la pensie din presă...
— Și eu care te credeam un veritabil hipster clujean!
Sincer, m-am plictisit de moarte de presa care are doar
pretenția să informeze ce evenimente-or să aibă loc,
prelu}nd comunicate și entuziasm}ndu-se după buget,
fără să știe măcar recomanda unul în defavoarea altuia.
— Hipsteri veritabili la Cluj? Poate c}teva party-uri
retro, c}teva manele pe la TIFF, în rest, doar hipstereli
copy-paste după Bucureștiul ăla ur}t, doar așa, la mod
declarativ de napoceni. Adică de clujenii ăia ca Petre 
— Bloggerii nu-s tot un soi de hipsteri, marginali? În
accepţiunea de cool-hunter, tot din București importată.

90
 — Se poate, dar hipsterul i-o categorie mai puțin
răsp}ndită sau prea puțin reprezentativă pentru orașul
ăsta de pe Someșul Mic. Hipsteritatea de care zici nu-i
dec}t o formă a modernităţii urbane t}rzii, a vremurilor
ăstora c}nd efortul de imaginare devine practică socială.
— Aici, nu că n-ar avea clujenii imaginație, da` parcă
le lipsește curajul, sau îs chiriile mari, habar n-am! Dar
în rest, să știi că ironia sau autoironia, bunul simţ,
autenticitatea faţă de propria persoană şi refuzul de-a
intra în jocul căsniciei, religiei sau birocraţiei „pentru a
evita orice ipocrizie şi durere” – am dat caracteristicile
hipsterilor din Bucureşti – nu lipsesc nici la Cluj.
— Știu, lipsesc doar trend-setterii, iar chiriile nu-s
foarte mari pe centru, chiar m-ar tenta dacă aș avea
ceva cheag și o presă favorabilă... Uite, Olguța mergea la
The Soviet, ăla e genul de bar destul de simplu de făcut!
— Așadar e cum bănuiam eu, te preocupă și pe tine
hipsterii, și nu degeaba-ți spui Hip!
— Pe mine mă interesează tot ce se-nt}mplă, Oli, nu
doar un fenomen, ci tot ce ține de modernitate. Tu știi
de la ce vine hip? - mă încercă el.
— Știu că una e să fii hip și cu totul alta hipsterismul.
Și că nu putem defini prea exact cine sunt cei hip și care
sunt ceilalți care vin în urmărirea lor, cu hipstereala.
— Fiindcă vorbim de modernitate urbană, știi că
hipsterii rom}ni au apărut în București, nu? S-au
propagat aici din ziua în care nu mai era nicio chestie să
urmezi o facultate în capitală și părea mai interesant să
vii în Ardeal. Dar deja la Cluj nu mai e cine știe ce treabă
să vii. Poate-n Timișoara, de c}nd s-a aglomerat aici...

91
 — Chiar așa de aglomerat ți se pare ție Clujul?
— Mi se pare scump! Aici sunt prețuri nejustificat
de mari, iar lumea totuși cumpără, și asta-mi dă idei. Nu
am bani să le pun în aplicare, dar oportunități există.
Hipsterii sunt ținte serioase pentru marketerii din
București, care-i cultivă insistent. Pe c}nd presa de Cluj?
— Din c}te știu eu, vorbim de hipsterism ca de-o
patologie, de lipsa autenticităţii, asumării valorilor hip.
De ce-ar fi presa clujeană, sau cititorii ei, interesați?
— Pentru că hipsterul e un tip destupat, la curent cu
toate, c}t de c}t la modă? Trendsetterii bucureșteni au
surprins acolo cel puțin trei categorii de hipsteri:
creativii avangardiști care citesc Tabu; post-adolescenții
experimentaliștii cultivați în Dec}tORevistă, care v}nează
evenimente de elită, ascultă muzică indie în Control,
măn}ncă la Omnivore’s Dilemma, Lente sau Violeta’s
Vintage şi frecventează librăriile Cărtureşti; și p}nă la
cei agățați de B-24-FUN, un ghid de evenimente culturale
cu poziţionare hibridă între contracultură, avangardă
culturală şi elitism. Pe c}nd aici sunt doar localuri de lux!
— Bine, dar multe se adresează tinerilor din Cluj...
— Tocmai, dar hipsterii clujeni n-au parte de o
presă care să-i cultive: aici nu găsești trend-setterii din
București, ci doar vagi urme de presă, complexată...
— Ai dreptate, au rămas c}țiva jurnaliști izolați,
care nici de cultura de masă nu se ocupă. Și nu sunt nici
destul de influenți, nici suficient de underground sau
ad}nciți în fenomen ca să depisteze ei trenduri ori să
influențeze segmentul (contra)cultural. Ce-a mai rămas
din presa clujeană abia informează, fără să recomande.

92
 X. Proprietar falit, ori chiriaș?

După ce a pus totul pe roate – zugrăvit, aranjat –

cam c}t i-a luat să strice tot? Îndată ce terminase de
zugrăvit the old new home, poftim înt}mplare, primise
un telefon de la cumnatul său:
— Auzi Hipule, îl învăluise acela c-un ton calm,
calculat, vreau să te rog ceva!
— Știi că mergem în concediu și încă nu mi-au
terminat băieții de renovat baia. Ce zici, crezi că te poți
muta o vreme aici, să supraveghezi lucrarea?
Luci era un tip sobru, știa cum să pună problema: în
așa fel înc}t n-avea cum să-l refuze. Dar, at}tea zile? se
întreba Hip după telefonul primit. Două săptăm}ni în
care să plătească degeaba chirie la doamna Puran?
Aaaa, nu se poate! C}nd plătim o chirie sau un alt
serviciu, vrem să ne și bucurăm de un beneficiu, să
vedem imediat folosința – altfel, avem senzația c-am dat
banii degeaba. Oare de unde at}ta spirit capitalist pe
noi? Realizează cineva că și rezervarea unui bun costă?
Cum nu mai avem nevoie de ceva, avem impresia că
ne e inutil, chiar dacă-i doar o situație de moment – așa
cum era și a lui, acum. Odată zugrăvită, își privea
locuința cu satisfacție: camera mare, golită de vechiul
mobilier, din care păstrase doar un dulap și cele două
canapele, începuse s-arate cumva. După ce-ntinsese
acolo covorul roșu de la maică-sa și așezase perdelele
vișinii, da! Parcă avea aspectul acela primitor al unui

93
cămin. Se apropia vara, și orașul p}nă atunci aglomerat
semăna mai degrabă cu o stațiune: studenții plecau, iar
taximetriștii, neașteptat de liberi, începeau să le simtă
lipsa și chiar să le ducă dorul. Îți venea și ție, proprietar
falit ori chiriaș, un dor de ducă și-o melancolie...
Țin minte și-acuma grădina,
Ferestrele unse cu var.
În față sta coana Irina
Și-n curte, un fost arhivar...
Vedeai răsărind laolaltă,
Un colț luminos de ietac,
Pridvorul cu iederă naltă
Și flori z}mbitoare-n cerdac...
Pe-atunci înflorea liliacul
Și noaptea cădea parfumată
Umpl}nd de miresme cerdacul, —
Și-avea arhivarul o fată...

Am profitat de acalmia orașului din acele zile și am

aranjat puțin primele 70 de pagini ale cărții. După
primele pagini, diferența între capitolele scrise de noi
era evidentă, chiar la o simplă privire: secvențele ieșite
din tastatura lui Hip erau dialoguri banale, reproduceri
de situații, scurte postări pe blog, după care se insinuau,
mult mai elaborate, comentariile mele. Ce făcea el era
total ineficient: oric}t ai fi de sincer, nu-ți poți descrie
adevăratele sentimente. Ele ne eludează, așa că este
practic imposibil să exprimi ce se înt}mplă la interior,
pentru că nimic nu e ceea ce pare. Am corectat textul și i
l-am trimis, curios de părerea amicului. După c}teva zile
94
aveam să primesc o reacție, dar spre surprinderea mea,
nu din partea lui:
— Alo, pot să vorbesc cu domnul Marius Oliviu?
— Cu el vorbiți, ziua bună! Cu cine am plăcerea?
— Bontaș Anca mă numesc și sunt șefa prietenului
dumitale, Sterea Hipolit. Vă cunoașteți, nu-i așa?
— Ne cunoaștem de puțină vreme, dar cred că da,
am putea spune că suntem prieteni. S-a înt}mplat ceva?
— Da, de fapt nu... nu știu cum să vă spun la telefon!
Aș prefera să o discut personal cu dumneavoastră, față
în față, dacă nu-i prea mare deranjul.
— Sigur că nu, unde preferați?
Ne-am dat înt}lnire la Engels, unde apăru o făptură
cu foile listate pentru Hip și le puse pe masă. Se așeză
urmărind cum îmi plimbam privirea de la ea la foi, și
z}mbi, aplec}ndu-se către mine:
— Dumneavoastră l-ați scris, nu-i așa? O parte-o fi a
cunoștinței comune Hipolit, desigur, pentru că sunt
niște dialoguri acolo de care nu știe nimeni...
— Stați liniștită, doamnă, le modificăm – b}iguiam.
— Domnișoară! își ridică spatele șefa amicului meu,
clipind din ochii săi verzi, ușor încercănați.
— Mă scuzați, domnișoară... Anca.
— ... dar spuneți-mi, așa rău a ajuns, că stă în chirie?
se aplecă ea din nou, mulțumită de impresia produsă.
— Da, e un caz aparte...
— Mie-mi spuneți? Îl cunosc ca pe-un cal breaz! Eu
duc singură tot greul la birou, în timp ce el se laudă cu
amenajări la apartament, și c}nd colo... vai de capul lui!
— Cu imobiliarele situația e mai complicată, să știți!

95
 — Poate asta-i definiția și sursa lăcomiei – mă refer
la iluzia asta de progres: c}nd ai ceva, și vrei mai mult!
— Cum adică? Nu-nțeleg, vreți să spuneți că e chiar
așa rău să ai ambiții, să vrei să faci ceva?
— Nu, doar că... așa e și Hip. Un ins destul de simplu:
are mai puțin dec}t va fi avut c}ndva și cred că-ncearcă
să recupereze. Iar de îndată ce reușește, nu are nici o
satifacție vrea altceva. Nu știu ce l-ar mai putea-ncerca?
Mă-ntreb și eu, la fel ca dumneavoastră, citindu-l...
— Dumneavoastră, de fapt, scriindu-l! mă corectă
Anca. Cum să n-ai satifacții din ce ai, fiindcă ai mai avut?
— Hip se cam „scrie” singur! Îmi trimite foi cu notițe
și mici înt}mplări, pe care eu le citesc și le mai aranjez.
Uneori am senzația că el e scriitorul, iar eu un personaj
secundar. Mă-ntreb, la fiecare ciudățenie pe care i-o
remarc: oare așa-s și eu, în momentele mele bizare?
— Poate că semănați mai mult dec}t vă dați seama!
Vreau să spun că nu sunteți chiar așa de diferiți, zise ea.
— Toți oamenii sunt la fel de diferiți, domnișoară
Anca. Sigur că avem puncte comune, eu și Hip – altfel nu
cred că m-ar fi racolat pentru povestirea asta. Dar, de
fapt, traseele noastre diferă, nu ne confundați...
Încă nu ne tutuiam. Nu-mi ceruse, iar eu consideram
că nu-mi pot permite asta dec}t la propunerea ei. Era o
„damă bine”, chit că ținea să i se spună domnișoară. Din
c}te aflasem de la amicul Hip, era la fel de dificilă în
viața personală, precum părea și ca șefă – avusese
c}teva relații terminate cu sc}ntei. Probabil că era la fel
de pretențioasă precum arăta, dar nu mi-ar fi displăcut
s-o cunosc. Simțeam că e ceva ce o reține pentru că, în

96
ciuda părerii amicului comun, nu părea o femeie rea.
Avea o empatie pe care doar cei trecuți printr-o dramă o
afișau așa, cu un soi de solemnitate ușor demodată.
— Ce-mi doresc eu cel mai mult după apariția cărții,
domnișoară, este să fie percepută ca o ficțiune, dar
personajele, dincolo de poveștile lor, să pară adevărate.
— Hahah! Nu vi se pare că-i o contradicție aici?
— Știu c-așa pare, dar asta e convenția. Și poate că
tocmai ăsta-i rolul cititorului, să despartă fragmentele
imaginate de autor de cele reale, nu?
— Mă întrebați, sau faceți pe misteriosul?
Iarăși privirea bănuitoare, semn că se destrămase
ușoara complicitate instaurată între noi, pun}nd-o în
gardă pe domnișoară în ceea ce mă privea. Nu mai eram
în aceeași tabără. Dar ochii ei verzi mă atrăgeau, chiar
dacă era așa de suspicioasă, botoasă, cu buze subțiri și
mari de persoană rece și nas coroiat. Avea și cearcăne
sub ochi, nu de culoare închisă, care putea însemna
boală sau epuizare, ci pline ca niște pungi – semn că
dormea puțin. În acele momente părea de o frumusețe
clasică, misterioasă. Nu te-atrăgea ca o femeie ce pare
accesibilă, ci avea un farmec ce-ți declanșa mai degrabă
admirația. De-asta mă intriga reținerea ei. Și totuși, cine
o jignise, sau ce-o preocupa în așa hal, de venise aici?
— Dacă am scris o carte, nu înseamnă că reușesc să
mă și exprim întotdeauna cu ușurință. Știți că lucrurile
nu sunt ceea ce par: scrisul e un semn că poți m}nui
cuvinte, dar și că ești predispus la introspecție.
— Deci nu toate înt}mplările de acolo s-au petrecut
în realitate? Dialogurile sunt destul de precis redate...

97
 — Dialogul e plăcerea lecturii, trebuie să fie veridic!
Dar există și-o parte ambiguă în timp ce scrii. Chiriașul
pe care-l citiți n-a fost exact așa cum pare acum că este.
Cartea reține înt}mplările mutării lui Hip dintr-o casă
în alta, dar atunci c}nd se scria era altfel dec}t acum, la
citire: sunt sigur că n-a fost chiar așa amuzant cum pare.
— Scuză-mă, sper că pot să-ți spun pe nume – Oliviu
sau Marius? – spune-mi și tu Anca, nu ne cunoaștem și
nu am vrut să... dar nu credeam c-o să fie așa complicat
cu cartea asta și, nu te supăra că-ți zic, dar nu pare ceva
trăit, veridic! Nu e și ipocrizie la mijloc, sau vanitate?
— C}nd scrii despre tine, ești ori naiv, ori ipocrit.
— Acuma o să-mi spui că nici pe Hipolit nu-l cunoști
așa cum l-ai descris?
—N-am toate răspunsurile! Pe Hip îl știu din cele
scrise de el, la fel ca orice alt cititor al cărții. N-am avut
ocazia să-l urmăresc direct. A fost ca și cum aș fi montat
un film cu momente din viața lui, or asta nu înseamnă
că știu tot despre el. Știu doar ceva mai mult dec}t alții.
— L-ai „povestit” așa bine că l-am recunoscut, chiar
dacă nu l-ai descris aproape deloc!
— Tot ce-am scris a fost după notițele lui...
— Asta a fost tot? Ai pus în carte tot ce-a scris el?
Tonul ei devenise dintr-odată încurcat. Era ceva aici,
dar nu dibuiam ce, așa că i-am răspuns simplu:
— Da, ce începuse el ocupă abia prima treime, apoi
m-a rugat să continui eu, să evităm plafonarea. Era cam
liniar: se-nt}mplau diverse, dar povestea nu avansa!
— Acum îmi explic eu de ce apare c-un portret mai
reușit dec}t la început. I-am urmărit povestioarele de

98
prin reviste și mă distram, se dădea de gol. Eu știam că
nu-i chiar așa cum scrie. Cum se descrie! z}mbi Anca.
— N-am avut parte de prea multe înt}mplări ca să-l
cunosc, așa c-am încercat să văd cum îl schimbă locurile
prin care se mișcă. Dar se pare că nu toți oamenii sunt
așa: Hip s-a dovedit un tip foarte reticent la schimbări!
— Cum reticent, cu toate locurile alea prin care s-a
mutat, și femeile pe care le-a cunoscut? Cred că-i faci în
felul ăsta mai multă reclamă dec}t merită... personajul.
— Se poate. Dar știi ce-am aflat din toate plimbările
astea? Că înainte de-a trăi în lume, locuim în corpul, ori
în bula din capul nostru. Iar casa noastră de pe păm}nt,
căminul situat într-o locație din lumea reală, una pe
care cel puțin o agreem, ei bine – ea ne conectează cu
lumea, și nu alegerile pe care le facem în fiecare zi.
— Adică nu ceea ce faci te definește? Uite, scoase ea
o agendă din poșetă, așa sună reclama editurii noastre:
Alege să înveți! Învață să alegi!
— Da, uneori, c}nd ai de ales. Dar p}n-atunci?
33 — P}nă la momentul alegerii, sau cum? La fiecare
pas facem alegeri, viața e plină de... așa ceva.
— Sau de ezitări? Nu e ca și cum ai fi nedefinit dacă
nu alegi. Aranj}nd la cărticica lui Hip, am văzut că locul
ajunge să schimbe omul: cumva e la Cluj, altfel la Paris!
— Nu era invers, că omul sfințește locul?
— Ba da, dar cred că azi mai degrabă reciproca este
adevărată: locul formează omul. De fapt asta e școala de
g}ndire anglo-saxonă, care susține că dacă iei un om și-l
pui într-un alt mediu „cultural”, acesta îl va schimba cu
totul și-i va determina evoluția ulterioară.

99
 — Și peregrinările lui Hip, din casă-n casă?
— Nu știu, nu-i așa ușor să te muți, cum face el!
— Da, te dă peste cap... Dar de ce crezi c-o face?
— Pentru că poate! Nu mai are copii, obligații... Dar
cred că și transportul evoluat din ziua de azi contribuie
la aceste plecări! Asta ne permite să schimbăm orașe,
joburi, prieteni. Și tot el e cumva responsabil de plecări.
Iarăși privirea aceea prudentă. Oare divagam, sau
poate atingeam un punct sensibil? Nu știam, reacțiile ei
nu mă ajutau să-mi dau seama. C}nd ne-am despărțit,
mi-am propus ca data viitoare să vorbesc mai puțin. S-o
provoc pe ea să spună mai multe, dacă voiam să îi
dezleg misterul. Mă rog, asta în caz că era vreun mister
de descifrat... Anca era o hipsteriță de genul lui Hip,
pretențioasă, inteligentă și aranjată. Puteai vorbi cu ea
multe, ca și cu amicul meu, dar nu spunea nimic.
Absolut nimic despre sine. Erau în schimb prezențe
remarcabile, cel puțin în comparație cu mine, o ins
discret – dar pentru asta trebuia să-i vezi. Era aproape
imposibil să-i descrii, pentru că nu ajungea să dai cu
ochii de ei la vreun eveniment ori să schimbi c}teva
impresii, trebuia să-i cunoști. Și, mai mult dec}t at}t, să
accepți că, ajunși la jumătatea vieții, ei o luau de la zero,
în vreme ce tu... Ajuns acasă, îmi cercetam în oglindă
ochii mici, gri, înfundați în craniu – tuns chilug, ca să nu
iasă în evidență părul lipsă – și hainele mele lipsite de
luciu. Ăsta eram, un ins cenușiu în comparație cu ei, un
decrețel; doar un produs al socialismului, noul om vechi
în mare contrast cu ei, clujenii de tranziție: animale
vivace, reciclate și mult mai adaptate vremurilor.

100
 XI. Autor şi personaj

În liniștea proaspăt zugrăvitei sale chirii, care, abia

în acel stadiu, părea în sf}rșit să-și merite banii, Hip
încerca să evalueze rentabillitatea investiției. Pentru asta
trebuia să afle cu c}t și-ar putea închiria apartamentul,
acum c-o cameră în plus, după închiderea balconului?
Așa că în vreme ce eu scriam de zor la cartea lui, el,
eliberat din chingile blogosferei (se rezuma doar la cea
cinefilă), începu să scrie iar anunțuri – așa, de test:
Apartament 2 camere, 65 mp, zonă bună. Bineînțeles că
apartamentul său nu putea satisface nevoi locative
ocazionale, adică nu se putea închiria oricui avea nevoie
să se mute acolo imediat, din cauză c-avea chiriașă. În
plus, nu finalizase dec}t în mare amenajarea – mai avea
de montat niște uși de separație ca să chiar c}știge o
cameră. Dar mintea lui scotocea deja printre variante.
În urma anunțului, apar și posibilii doritori: un
lichidator, apoi un cuplu mediu cu interminabile
discuții telefonice. În fine, și ceva concret, ca bază de
calcul: vă invit să urmăriți dialogul absolut real – scris
după ce asistasem la el, pus pe difuzor.
— Bună, Georgiana sunt!
— Bună.
— Anunțul cu apartament de-nchiriat mai e valabil?
— Ar mai fi, depinde!
— Depinde de ce?
— C}t de repede vă trebuie?
101
 — Păi de la înt}i (era pe 25 mai deja).
— A, nu știu dacă pot elibera p}nă atunci!
— Nouă ne trebuie doar pe două săptăm}ni, dar îți
plătim o lună, apăru c}rligul.
Și Hip mușcă nada agățată pe firul aruncat chiar de el:
— Păi, cum adică?
— Venim în Cluj la tratament, și ieșim mai ieftin așa.
— C}te persoane?
— Eu și cu prietenul meu.
— Am înțeles. Păi ținem legătura. Nu promit nimic!
— Bine, notez numărul și ne auzim m}ine?
— Da, ok.
— La revedere, pa!
Cum să facă, dacă e s-o facă? Fiindcă de făcut, o mai
făcuse: suma era bună, lucrarea lui, tot în toi. Perioada
părea rezonabilă, bătea cu cea în care putea sta la sora
lui. Ieși să testeze terenul. O văzu pe Mona jos, și începu
să-i spună o poveste:
— Auzi, o să vină o verișoară de-a mea în vizită, ar fi
o problemă să stea aici o săptăm}nă?
— De ce-ntrebi, n-o să fii și tu pe-aici? îl întrebă ea
aparent dezinteresată, urmărind norii care se adunau.
— Ba da, o să fiu prin zonă, la soră-mea. Trebuie să
văd de-o lucrare din apartamentul lor!
— Îi... liniștită? întrebă Mona, realiz}nd că-i pe bune.
— Da, din c}te mi-o amintesc pe Georgiana, e o tipă
la locul ei. Dar dacă e ceva, mă sunați!
— Sper numai să nu ne facă probleme...
— Nu va fi cazul, încheie Hip prima rundă de discuții.
Părea complicat, dar timpul trece repede.

102
 Putea măcar ieși din letargia în care-l arunca lipsa
banilor. Parcă te simți în siguranță, cumva, c}nd spui că
a trecut o săptăm}nă, sau 45 de minute – de parcă poți
număra cum trece timpul, sau controla. La fel ca și
banii, timpul e un simplu etalon pentru speculații, nu
pentru intelect. Banii sunt buni să-i plătești pe alții, să
pui lucruri în mișcare, nu numai să cheltui așa, să te
(re)compensezi. Totul pare at}t de impersonal:
afacerile sunt afaceri, spunem. Dar cum putem separa
afacerile de oamenii cu care ne-nt}lnim acolo, în
tranzacții? Demarcația, dacă există, nu-i așa simplu de
făcut – numai dacă nu ții cu tot dinadinsul s-o faci:
— Bună Georgiana, se decise s-o sune pe verișoară.
— Bună Hip!
— Uite, am vorbit, s-ar putea! Răm}ne pe-nt}i?
— Da, așa ne-am propus.
— Ok, pe la ce oră crezi c-ajungeți?
— Nu știu, venim cu mașina, depinde de trafic. Oare
avem unde-o parca?
— Da, este loc în față.
— Îmi dai o adresă?
— Da, e central, în Andrei Mureșanu.
— O, sper să fie aproape de cursul meu!
— Nu spuneai că faci un tratament?
— Aa daa, ba da. Dar vin și la un curs, am delegație...
— Am înțeles, îți scoți drumul.
— Exact! Și vreau să fac un tratament dermatologic.
N-am găsit așa ceva-n București. Doar la voi, acolo!
— Da? Ce aparatură-i asta, chiar îs curios: cumnatul
meu e dermatolog.

103
 — Vreau să-mi tratez o pată deasupra buzei!
— Pe bune? se liniști el.
De fapt, ăsta era și scopul discuției: auzind despre
tratament, putea discuta așa, cu jumătate de gură – nu
era prea convins, se putea răzg}ndi. Afacerile-s afaceri,
se g}ndi personajul Hip, pregătit să-ncheie discuția cum
apărea ceva suspect – chiar și un mic detaliu l-ar fi făcut
să închidă telefonul. Dar fata vorbea civilizat, părea să
merite să se încurce, și uite-așa deveni Georgiana a
doua lui chiriașă – și verișoară, pe deasupra.
Iar el deveni iarăși... ce? Intermediar? Sau cum să-i
spun, că proprietar nu era aici. Cum necum, o comisese
iar: veni prima zi din iunie și se trezi cu constănțenii. Îl
duse sus pe prietenul fetei, căruia îi plăcu camera. Apoi
îl prezentă pe Ionică, noul său văr, Monei.
— Georgiana-i la curs, am venit eu să-mi lași cheia,
apoi să dăm o tură prin împrejurimi! îl anunțase
băiatul, foarte simpatic, din timp.
— Ok, uite care-i treaba, îi explicase Hip înainte să
intre: Te rog să nu vorbești prea multe cu vecinele, că
sunt cam reticente față de străini! Eu sunt nou aici – am
o relație bună cu ele, sunt simpatice – da’ dacă apare
ceva, suni și vă duc în altă locație, îi lămuri rapid treaba.
— Bine, acum hai să-mi arăți cum ajung în centru!
Ionică îi dădu banii, primi cheile, refăcură traseul
din centru p}nă la locuința închiriată, după care Hip
plecă în treaba lui. Din curte, Mona se uita lung la
mașina cu număr de CT a „vărului” pe care tocmai îl
văzuse. Tăcuse atunci, ocupată cu cățelul. Cred că se
descurcă băiatul cu ea, îl evaluase Hip, doar nu degeaba

104
lucrează pe sondă; de Ionică era vorba. Își luase-n grabă
o parte din calabal}c: un r}nd de așternuturi, două de
haine și, cel mai simplu de golit, cincimea lui de frigider.
Și iar cu casa-n spinare – de data asta la soră-sa.
C-așa mi-e viața – o goană,
Și astfel durerile trec...
Răm}i sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec!
Între timp îl sună iar Ionică, să-l întrebe dacă nu-i
poate aduce cumva o antenă de cameră? Neav}nd de
lucru, Hip scosese din cămară un TV sport pe care nici
nu-l probase, iar Ionică spera că s-ar putea uita la el c}t
e Georgiana la curs – numai că antena TV-ului portabil
era prea slabă. Atunci Hip sună să întrebe dacă n-aveam
eu vreo antenă de cameră, că a lui nu prindea nimic.
Aveam, așa că i-am dat înt}lnire la Engels – stăteam
la doi pași unul de altul. Ce m-a surprins la el, văz}ndu-l
după o perioadă în care iar vorbisem cu el doar pe
internet, era acea expresie de „tristețe iremediabilă”,
cum ar fi spus Topîrceanu. Îl știam ironic, sur}zător.
Acum era crispat, avea niște gesturi precipitate de
parcă anticipa un dezastru iminent. Mă așteptam să se
ridice și să plece de îndată ce l-aș fi scăpat din priviri,
fiindcă părea un ins cu mare capacitate de dispariție.
Îmi povesti cum închiriase casa c}t era doamna Puran
plecată în concediu, și că voia să stea o vreme la sora lui,
să citească doar, să se liniștească. D}ndu-mi seama c}t
de puține știam despre el, de fapt, încercam să-l descos:
— Nu spuneai că te interesează filmele?
— Am avut o perioadă în care adormeam la filme...

105
 — ...Dar asta a fost doar o perioadă, imediat după ce
m-am mutat în Cluj – se liniști el, semn că reușisem să-l
extrag din problema curentă: filmul mă intrigă, de fapt!
— De-aia scrii mai nou doar despre filme?
— Păi, tu crezi că trebuie să-ți și placă ceva despre
care vrei să scrii? Eu mă uit la filme cu atenție doar de
c}nd am venit în Cluj! Și scriu despre ele pentru că am un
soi de autism...
— Ce fel? Și nu-nțeleg ce vrei să spui: cum te puteai
uita la ele înainte de Cluj... cum așa, fără să fii atent?
— Urmăream povestea, nu priveam filmul ca obiect
artistic: nu mă g}ndeam cum e făcut, nici nu eram atent
ce impresii îmi lasă. Urmăream doar firul epic, pentru
că le credeam simple fantezii, vehicule ficționale pentru
idei, și ca poveștile din cărți. M-am uitat la ele fără să le
văd cum sunt de fapt, construite, pierz}nd poate
esențialul. Întotdeauna istoria facerii unei idei va spune
mai multe dec}t ideea în sine, care este o esență, un
concentrat... M-am uitat 35 de ani la filme fără să pricep
nimic, îți dai seama?
— Așa și, care-i problema aici?
— În primul r}nd, că nu rețineam detalii din filmele
văzute, de aici și senzația aia de autism: dacă mă întrebi
de numele filmului sau cine sunt actorii care joacă în el,
habar nu am. Trebuia să revăd începutul ca să pot să-ți
zic: da, îl știu, sau nu, nu l-am văzut. Trebuie să-mi
amintesc „povestea” lui, ca și senzația rămasă la final.
Așa am început să-mi notez pe blog impresiile de după
vizionare, să mi le decantez.
— Bun, și-atunci? Cum de nu virezi spre teatru?

106
 — Nu ți se pare că-i cam t}rziu ca să virez undeva?
— Eu cred că-i un domeniu mai „artistic” dec}t
filmul, am încercat să-l tentez, să-l duc pe alt drum.
— Ți-am zis, eu am avut parte de prea multe drame!
— Și ce are una cu alta, asta nu-nseamnă că nu-ți
place teatrul? Dramele personale sunt una, iar cele de
pe scenă sunt cu totul altceva!
— Poate, doar că... filmul i-o figură de stil ce poate
lăsa mai ușor o impresie, pe c}nd teatrul e condiționat
de locație, de conflictul ce are loc acolo... Habar n-am,
de fapt! recunoscu în final.
— Ai fost la Teatrul Național de aici? l-am întrebat.
— Sincer să fiu, îmi place mai mult la Maghiar, deși
nu pot să spun c-am fost la destule spectacole de la
Național ca să pot compara. La Huntheater am văzut
c}teva spectacole bune, probabil datorită regizorilor
invitați, în vreme ce la Național am fost destul de rar, și
cred că de vină-s temele abordate, nu teatrul în sine...
— Cum ar veni, ai impresia că Naționalul are teme
desuete? C}nd ai fost ultima dată la un spectacol, poate
n-ai remarcat schimbările de c}nd e director Măniuțiu?
Ai fost la Reactor, ori la Fabrica de pensule, să vezi
Temps D'Images, sau piesele celor de la Colectiv A...
— N-am fost dec}t o singură dată la Reactor, deși
am descoperit că îs aproape de zona în care stătea sora
mea inainte, recunoscu el. Și nici la Național, recent. Aș
vrea să merg, dar n-am mai reușit să ies printre joburi,
amoruri, chirii. Cu filmele e mai simplu, ajunge să ai un
abonament la HBO și gata. Dacă mai ai și-un laptop și
acces pe hbogo, te uiți la ce vrei, c}nd vrei...

107
 A trebuit să-i dau dreptate:
— Așa mi se pare și mie, că filmul va înlocui cartea.
C}t despre teatru, nu știu ce să zic, dar nu cred...
— Eu cred că filmele încep să-nlocuiască viața, deja.
Și mă cam tem de ele, tocmai atunci c}nd încep să îmi
placă mai mult. Am senzația că văd prea multe filme și
că ele ar putea ajunge să substituie stări ale conștiinței.
Ce-mi place mai mult la film, mă și sperie, totodată:
senzația aia de plauzibil, de realitate imediată.
— De-asta spuneai că vrei acum să citești? Nu
preferi mai bine să scrii? (Hip dădu din umeri) Te-ntreb
că poate ai chef să lucrăm am}ndoi la Mansardă la Ieși...
piesa cu Topîrceanu.
— Știi, în momentul în care-ai propus să ne înt}lnim
să vorbim despre asta, la Sister, am realizat că avem
poziții diferite față de astea: teatru, film sau carte. Unii
vor doar să asiste, să le consume ori să le compare cu
anumite înt}mplări din viața lor, apoi să le uite –cei ca
mine. În vreme ce alții – și mă refer în special la cei ca
tine – chiar vor să ia parte la tot procesul ăsta artistic.
— Nu înțeleg: cine n-ar vrea să ia parte ceva mai de
aproape la tot ce se-nt}mplă acolo?
— C}țiva, tot mai puțini. Ca spectatori? Ca artiști?
Vezi, de-asta m-am g}ndit să-ți propun să fii tu cel care
scrie cartea, pentru că tu chiar vrei să descoperi cum se
face, în vreme ce eu vreau să trăiesc, să ies din zona
asta livrescă. Scrisul mă consumă prea mult, și ca timp,
plus că mă seacă de energii, nu cred că-i genul meu.
Astea fiind zise, discuția l}ncezi, fiecare rumeg}nd
ce aflase, iar în final Hip se ridică și îmi întinse m}na.

108
 Își luă la revedere și plecă spre noua sa locuință
provizorie, în vreme ce eu a trebuit să mai răm}n o
vreme la masă, ca să achit consumația și să mă
dumiresc asupra celor spuse. Mă întrebam cum găseau
cei ca el (instinctiv?) persoane ca mine, ca să le facă
jocul. L-am petrecut cu privirea, în lumina ultimei
noastre discuții: hainele ponosite îi ascundeau forma
trupului de bărbat bine făcut. Se ținea low profile, ca
majoritatea afaceriștilor din provincie. Am înțeles că
așa era el de fapt, exact așa cum vorbise. Nu fusese vreo
zi proastă, ori o excepție: Hip era zg}rcit ca o casă goală,
și golit de povești asemeni cărții lui cu file puține.
Atunci de unde „abisul” ăsta? Am încercat să leg
totul de coperta neagră pe care menționase că-o vrea
neapărat la carte și am realizat că era posibil să fie un
disperat, să vrea să lase o mărturie. Dar ce fel de
mărturie oare, una după moarte? Altfel, ce ascundea
toată vorbăria lui despre viață și despre c}t mai avea de
trăit, dacă nu intuiția clară a sf}rșitului, venită dintr-un
act voluntar ca sinuciderea. Hip părea totuși un
personaj absolut prozaic. Cum putea cineva ca el să se
g}ndească la una ca asta? Plimb}ndu-se, probabil.
Pe parcursul temerilor mele, Hip se plimba și
medita, scufundat în penumbra cartierului Andrei
Mureșanu. Uneori ai nevoie de liniște, își spunea, iar
liniștea asta aparține locului. Trebuie să închizi ochii ca
să-ți auzi g}ndurile (îi închise și făcu așa c}țiva pași,
p}nă se poticni de-o bordură) și apoi le scrii pentru a ți
le limpezi. Cel mai greu nu-i să scrii bine, ci să scrii
obiectiv despre ceva ce are legătură cu tine... să fii at}t

109
de sincer înc}t să poți dezveli, cu ajutorul vreunei
narațiuni sau a unui narator, personajul care se
ascunde sub pielea cuiva. Dar problema personajelor e
că se schimbă chiar în momentul în care ai senzația că
le-ai prins conturul. T}nărul care ai fost p}nă la 35
devine, imediat ce reușești să-l schițezi, un ins plin de
angoase la 45. După ce treci de problema nerealizărilor
sale profesionale, găsind chiar și c}teva explicații
pentru amorurile lui ratate, iată-l la 55: un ins dolofan,
vis}nd deja la pensie. De atunci, de c}nd copiii încep să
nu-l mai viziteze, și micile sau marile probleme de
sănătate să îl agaseze, devine tot mai complicat să
prinzi în cuvinte personajul sau caracterul acela care
ești chiar tu. Iar c}nd aproape ai reușit, descoperi că
faci cea mai mare confuzie, pentru că nu există niciun
astfel de moment, pur fotografic, în care surprinzi cu–
loarea personajului tău, și marile sale concluzii. Există
în schimb o serie de momente sepia, ca această noapte.

110
 XII. Case

Hip se ad}nci-n amintiri p}nă-i plecară chiriașii, iar

c}nd se întoarse la locul faptei, fu convocat la demisolul
casei bej. Orice reticențe trec la o vreme – g}ndea el,
sun}nd la ușa ce marca nivelul cel mai jos al locuinței.
După cum se obișnuise cu noua vecină de apartament
tot familionul său din micul oraș – și ei ca ei, dar p}nă la
urmă toți ceilalți vecini de pe scara blocului începuseră
s-o salute din cap – tot așa spera să se înt}mple și aici,
în cele din urmă. Căci ei o adoptaseră pe noua vecină,
consider}nd-o vecinica lor; începuseră să se tutuiască și
să poarte chiar mici conversații din pragul ușii, gen:
— Bună Andra, ce faci?
Urmate apoi de mai-intimele:
— Ciao Andra, ce mai zici?
— Bine, uite, merg la duș!
Și-așa, din aproape-n aproape, ajunseseră să știe
fiecare despre fiecare, ea că Hip îl cunoaște pe Doru, el
că Doru-i făcuse o Agenție imobiliară ca să-i v}ndă
apartamentele și casele, sau ca să aibă Andra ocupație.
Într-o zi vecinica apăru la firma lui Hip să-și comande
niște cărți de vizită, ca și cum în ziua de azi s-ar mai
purta anunțarea vizitelor1.
1
La carte de visite reprezenta pentru francezii din clasa mijlocie a
secolului XIX un accesoriu esențial ce ținea de etichetă, de anunțarea
vizitei. După modelul lor au apărut cărțile de vizită utilizate în afaceri

111
 În vreme ce discutau detaliile comenzii, Hip aruncă
o privire pe geam și observă mașina ei cea nouă, un
Renault Megane verde:
— Auzi, Andra, da' cu cine te-ai pupat? o-ntrerupse
pe fată în mijlocul discuției.
— Ăăă... cu Adi, o dată! Da' să nu-i spui lui Doru, roși
ea la brusca schimbare de subiect, sau poate de-altceva.
— Eu ziceam de mașina ta... că văd că ți-i lovită-n
aripă! îi arătă Hip ce-l frapase, prin geamul de la stradă.
— Aaa, mașina, daaaa! se miră fata c-o vocaliză care
îi făcu pe toți să arunce o privire afară, să vadă mașina.
— De mașină ziceam, ce altceva? făcu Hip pe prostul.
— Am pl}ns c}nd s-a-nt}mplat, îi mărturisi ea.
— Astea noi au magnet, așa am auzit...
— Cum adică? întrebă ea, timorată că s-a dat de gol.
— Am făcut o statistică, se distră Hip.
— Te duci cu o mașină second-hand, slabe șanse să
te frece careva în trafic, îi explică el, continu}nd:
— Dar cum te urci într-una nouă, în maxim două
săptăm}ni se bagă alta-n tine!
— Aaa, de mașini ziceai, îi z}mbise vecinica.
— No bine! închise ea subiectul, ușurată.
— Auzi, știi ce-i aia presetupă? o-ncercase Hip.
— No, lasă că-mi zici acasă!
— No, pa!
— Pa, îi zise Andra.
Și ieși val-v}rtej, urc}ndu-se în Meganul ei verde ce
demară brusc, pierz}ndu-se în trafic.
De-atunci nu și-au mai vorbit dec}t: pa-pa.

112
 Întors din apartamentul surorii lui, Hip se pregătea
să dea piept cu realitatea. În demisolul casei bej, cel cu
mobila pe roșu. Doamna Puran îl luă ușor, explic}ndu-i
pe ocolite ce furtună se iscase în familionul d}nsei:
— Știți, fiica mea, care-i mai dură, a vrut chiar să
cheme poliția. I-am spus că suntem oameni serioși, și
nu facem așa ceva p}nă nu vorbim cu dumneavoastră!
— Stați puțin, dar ce s-a-nt}mplat?
— Ei, apăru și Mona din bucătărie, lasă c-am vorbit
eu cu ei c}t au stat aici, că erau vorbăreți copiii.
— Așa, și? V-au deranjat cu ceva?
— Nu, dar ne-au zis altceva dec}t ne-ai spus tu
nouă, de curs. Cică Georgiana era la un tratament!
— Păi, mi-au zis și mie ba una, ba alta: curs,
tratament. Habar nu am – e treaba lor, de fapt...
— Ei, lăsați, interveni doamna Puran, nu asta a fost
problema. Din c}te mi-am dat eu seama c}nd am venit,
113
că i-am prins pe picior de plecare, tinerii aceia erau în
vacanță. Problema e că apar oameni străini așa, în casă.
— Da, aveți dreptate, recunoscu Hip, filozof.
Asta-i problema cu orice chiriaș: un străin devine, la
plata unei sume de bani, locatar, un cvasi-proprietar în
locuința cuiva, prelu}nd karma, mediul și vecinătatea
aceluia; în cazul său special, transmiț}nd drepturi și
altora, cu care le poate împărți.
Îi prezentă scuze și asigurări doamnei Puran:
— Să știți că a fost o situație de moment de care nu
am avut cum să vă previn, fiindcă erați plecată. Dar
înțeleg perfect temerile dumneavoastră și vă promit că
nu se va mai înt}mpla!
— Sper și eu! îi spuse doamna împăciuitoare, spre
supărarea Monei, care nu-și ascundea dezaprobarea.
— Altfel nu vom putea coabita! concluzionă doamna
Puran, iar scorpiuța de fii-sa se retrase cu coada-ntre
picioarele ei lungi.
Rămas singur cu proprietăreasa, îi înm}nă încasă–
rile din (sub)închiriere, ca plată pentru luna următoare.
Cam at}t se mai vedea Hip st}nd acolo, căruia-i era deja
dor de terasa lui... Răm}i sănătoasă, cucoană / Că-mi iau
Loganul şi plec!
Investiția se-apropia de final, ca și răbdarea lui, dar
trebuia să se mai înțeleagă și cu fata. O căută, dar ia-o
de unde nu-i! Sună, îi lăsă mesaje, degeaba! Unde-o fi
chiriașa? Abia într-un t}rziu, c}nd renunță s-o mai
caute, apăru și Dora relaxată, ca după un city-break:
— Hello, am venit de la Londra, m-ați sunat?
— Bună Dora! Da, nu știam cum să dau de tine!

114
 — Spune-mi, cu ce ocazie pe la englezoi?
— Mă g}ndesc să mă mut cu jobul, i se confesă fata.
G}nd la g}nd cu bucurie, o ascultă Hip. Lucrurile i se
(dez)legau, în sf}rșit.
— Da, și cum a fost? Ce-ți veni, așa?
— O, foarte fain! Am văzut cu prietenele mele c}teva
case vechi, ne g}ndeam să luăm cu noi niște băieți și să
mergem să le renovăm – am ieși mult mai ieftin cu
chiria, îi turui fata, semn că era printre puținii clujeni cu
ambiții imobiliare mici.
Și ceilalți îs la fel de loviți în aripă, se dumiri Hip,
dacă nu mai rău, cumva. Și el care credea că-și ridică
ștacheta prea sus! Ok, cum să ieși din combinație și să-ți
vezi de ale tale, fără să-ncurci fata?
Așa că îi propuse Dorei direct:
— Uite, chiar voiam să discutăm ceva la sf}rșitul
lunii, dar în cazul ăsta, îți spun de-acum: eu aș cam vrea
să mă mut înapoi. Tu c}nd ai de g}nd să pleci la Londra?
— Păi, cam în două luni, dar nu m-aș mai încurca c-o
altă chirie, cu alți oameni și alte garanții! Mă-nțelegeți?
— Știu ce zici! Dar am o soluție: poți veni să vezi o
casă în centru?
— O să-ncerc să vin după serviciu! Îs cam prinsă cu
multe și nu prea mai pot ieși, dar dați-mi adresa, să văd.
Ascult}nd ce zicea Dora, Hip se apropie de pervaz și
observă culoarea frunzelor din nucul de sub geam. Nici
nu-și dăduse seama că se apropia deja toamna. Pentru
orășeanul care-și duce viața prin chirii și în birouri,
timpul (nu amorul, cum se spune) trece prin stomac.
Afli cum vine și pleacă anotimpurile abia după ce-apar

115
căpșunii, apoi cireșele, vișinele, și ultimii, pepenii. Iar
primul semn al toamnei era, înaintea frunzelor ruginii,
apariția strugurilor și a prunelor în galantare, odată cu
dispariția porumbului de lapte. Ce să mai zici de nuci?
Nucile, mai ales cele crude, erau preferatele lui Hip,
mi se lăuda el. Sub geamul casei foșneau frunzele unui
nuc cu proprietar incert. Fiindcă era în afara gardului,
nu-și permitea să culeagă nucile căzute, să nu le facă
pagubă vecinilor din față, cei cu casa la stradă. P}nă
c}nd, într-o după-amiază liniștită de vineri, aștept}nd
ca Dora să vină să-și vadă posibila următoare chirie,
auzi zgomote. Observă cum o doamnă și-un băiet își
umpleau tolba cu nuci. Coborî în curte și-o întrebă pe
Mona, care aranja tacticoasă fel de fel de borcane cu
legume și dulcețuri într-o lădiță:
— Domnișoara Mona (se domneau iar, ca urmare a
subînchirierii), care-i treaba cu nucul ăsta dintre case?
— Păi, ce treabă să fie – îi cam al nimănui!
— Da? De-aia veniră cu așa tupeu doamna-ceea cu
ficiorul, la cules?
— I-am văzut și eu, nucul ar fi al vecinilor din față,
noi și pe drumul de servitute de p}nă la poartă le
plătim chirie, că trecem pe terenul lor…
— Și ei, proprietarii... nu vin să culeagă?
— Nu stă nimeni aici – doar ați văzut – copiii lui vor
să v}ndă.
— Atunci înseamnă că pot să-mi culeg și eu?
— Nu văd de ce nu? își văzu de lădița ei Mona.
Și ce făcu Hip a doua zi, c}nd veniră iar culegătorii la
nuci? Care oricum nu mai prea aveau ce-alege după ce

116
str}nseseră ieri aproape tot: azi aruncau cu lemne prin
coroana nucului, da' de o mai cădea ceva. Îi h}ș}i de sub
geamul său ca un adevărat proprietar, pe motiv că
îl deranjează – luase obiceiurile locului, carevasăzică...
După o săptăm}nă, își făcu și chiriașa timp după
serviciu și trecu să-i vadă casa; care sigur că-i convenea
așa, igienizată, cu chirie mică...
— O să dureze un pic s-o pun la punct, îi zise ea lui
Hip, dar e ok, facem schimbul...
— Cum adică, s-o pui la punct?
— Păi așa, ca pentru fete!
— Acum arată... ca de băieți? încercă el să priceapă.
— Cam așa, îi confirmă Dora, amuzată.
În fine, abia în prima dimineață de după rocadă se
trezi și el odihnit și mă chemă la o cafea ca să-mi spună
că lunile petrecute în centru i se păreau acum o prostie,
o pierduse degeaba pe Olga, ale cărei vizite se răriseră
inexplicabil după mutarea în centru și că era de fapt un
marginal, un om de periferie – nu cum îl crezusem eu,
unul care aprecia centrul și agitația.
Mă invită la Conferința Societății de Antropologie
Socială și Culturală, la care am auzit pentru prima oară
de gentrificare. Hip era interesat de orice, inclusiv de
antropologie; eu eram un pasionat doar de cultură, ne
completam. Nou-venit în Cluj, căuta să absoarbă c}t mai
mult din oraș, așa că o perioadă i-am fost ghid; eram cel
care alegea p}nă și cafeneaua sau terasa (mereu alta)
unde ne sorbeam cafeaua înainte să pornim pe străzi.
În prima zi de toamnă petrecută pe terasa aproape
închisă, Hip trase-n piept aerul care venea dinspre

117
pădurea Hoia și, privind spre Tăietura Turcului și
dealul Gruia, îmi spuse că-ncepea să se simtă în sf}rșit
acasă. Nu era vorba doar de-acel acasă ce-ți dă dreptul
să exiști într-un buletin, ori într-o poză de Crăciun, ci
spera că-și găsise limanul spre care alergase p}nă mai
deunăzi, și că, amețit de aerul proaspăt, nu mai știe ce
demon l-a pus în mişcare, ce taină-l îndemnase la drum.
— Crezi că ai prins c}t de c}t povestea? mă întrebă.
Începu să depene iar traseul de-a fir a păr, relu}nd
de față cu mine momentul apariției planurilor sale, cu
închis de balcon, terase, zugrăveli, și-apoi întrebarea:
cum apăruseră toate astea, din insomnii și nopțile lui de
singurătate? Nu prea credeam că pune el preț pe
ajutorul meu, dar Hip o ținea pe-a lui că nu-i așa, chiar
deloc, că spera să afle din povestea scrisă, la-nceput de
am}ndoi, apoi mai mult de către mine, dacă i se mai
găsea cumva, ascuns printre vorbe, acel spleen care-l
purtase prin cartierele Clujului? Fiindcă el unul nu-l
mai simțea, nici că-l apasă pereţii, ca pe-un chiriaş trecă-
tor, ce-n scurtul popas... vrea multe schimbări de decor.
Recita amuzat din Baladă spun}ndu-mi că simte că-i
pe cale de a-și depăși condiția de chiriaș. Că-și
conturează o imagine de ansamblu asupra înt}mplă–
rilor trecute; și că de îndată ce va reuși să privească
totul din afară, prin cuvintele mele ar putea înțelege și
de ce toate astea i se înt}mplă lui și numai lui.
Ascult}ndu-l, realizam c}t de puțin pregătit era de fapt
să descopere motivul pentru care intrase în toate
povestioarele sale cu chirii, chiriașe și proprietărese.

118
 XIII. Acasă

Urăsc începuturile și sf}rșiturile, după cum detest

coaja și s}mburii fructelor, sau frazele lungi ce vor să
lase falsa impresie că ar fi vreo ramură plină de roadele
minții, c}nd nu sunt de fapt dec}t rezultatul unei prea
lungi și fără de sens șlefuiri. Poate de-aceea primele
pagini din cartea despre Hip au fost plonjee-n dialog.
Iar ca să-mi ascund această slăbiciune (așa cum o
consideram pe-atunci, spre deosebire de azi, c}nd sper
să pot persuada cititorul într-altă direcție folosind-o),
am schimbat primele capitole între ele doilea. În
general scurtez începuturile, în povești și în relații. Evit
ambiguitățile, frazele lungi, și caut să punctez ideile
care-mi cotrobăie mintea dimineața, la trezire sau la
duș. Dar uneori mi-e imposibil să fac asta și atunci mai
bine stau și citesc.
Începuturile de relații îmi plac totuși ceva mai mult,
semn că mai am naivitățile mele, chit că am ajuns să
gust finalurile tensionate, c}nd ajungi să-ți cunoști, în
sf}rșit – asta dacă nu ești și tu un ipocrit – partenera.
Începuturile pot fi incitante și iscoditoare, dar finalurile
sunt edificatoare. Acesta e și motivul pentru care
scriem noi, bărbații, cărți. Poate nu singurul, dar în mod
sigur și ca să ne lăudăm c-am înțeles, chiar dacă tardiv,
cum stă treaba. Apoi, ar mai fi de explicat doar de ce
începi să scrii: doar pentru ca să nu pierzi un sentiment

119
greu de definit e un motiv destul de subțire. Nu știi să
pierzi ar fi mai adevărat și, sigur, mai concis. Eram deja
chel c}nd am început să fac asta, și intram în relații cu
un romantism de doi lei rămas din căsnicia anterioară.
Ele aveau de regulă păr lung, de preferință brunet sau
roșcat, și veneau cu unul de 3,5 lei după una sau două
căsnicii, plus trei sau patru relații. Dar n -aș fi reușit să
pun niciodată pe h}rtie vreun r}nd despre asta, dintr-o
falsă pudoare, dacă n-aș fi fost împins de la spate de
Hip. Am acceptat să-i scriu cartea dintr-un soi de
lașitate, fiindcă era mai simplu pentru mine să fac asta,
dec}t să-i spun în față ce credeam despre el. În vreme
ce pe mine mă considera un specialist, Hip pendula încă
între mai multe domenii. Poate că sunt și oameni care
au cunoștințe în mai mult de două domenii, însă asta
nu-i face generaliști: îi face pur și simplu să se creadă
specialiști în mai multe domenii. Dar poți fi la fel de
mărginit în trei domenii, ca și într-unul singur.
— Mă g}ndesc uneori că ai fi putut ajunge departe,
dacă te luai în serios! mă trezisem odată zic}ndu-i.
— Zău? C}t de departe poate-ajunge un hipster?
Mulți mă iau așa din cauza numelui, chit că nici măcar
nu mai vorbesc hipstereza, o dăduse Hip pe glumă.
— Vreau să-ți zic că ai intuiții bune, dar nu ți le duci
la capăt. Uite, apropos de aterizarea ta aici, la Cluj: și eu
eram pus pe fapte mari c}nd am venit din Sătmar. Era
de ajuns să intri într-o librărie, să cauți o carte scrisă de
un clujean, ca să afli cum văd intelectualii orașul ăsta.
— Am încercat, urmăream Mesmmea Cutita (blogul
Ruxandrei Cesereanu) încă dinainte să știu c-o să vin aici.

120
 — Îi citesc acum Nașterea dorințelor lichide, cu vreo
100 de portrete de bărbați, și-mi dau seama că n-aș fi în
stare să scriu așa ceva! recunoscu Hip.
Așadar citea el c}te ceva, dar nu citea ce trebuie, iar
Clujul se schimba într-un ritm mai rapid dec}t îl putea
înțelege el sau oricine altcineva la v}rsta lui. În special
cineva ca el, căruia-i lipseau antenele de-a percepe noul
oraș, avea nevoie de c}teva filtre prin care să-l vadă așa
cum a fost, ca să poată intra în atmosfera lui.
— Nu puteai nimeri și tu ceva de Alexandru Vlad,
Doru Pop, sau măcar de Ovidiu Pecican – care e istoric,
poate că s-ar fi potrivit și cu preocupările tale? Ai fi avut
în felul ăsta măcar o perspectivă literară masculină, am
încercat eu să-i arăt una din fețele orașului în care se
brodea noua sa realitate.
— Abia la c}teva luni după ce-am ajuns aici mi-am
dat seama că pe măsură ce afli mai multe, înțelegi tot
mai puțin din orașul ăsta, c}nd îl locuiești.
— Da, pentru că, distanța îți dă o perspectivă, iar
c}nd te miști în el, un ochean nu-ți mai e de folos. Ce nu
vezi tu, sau nu știi, e că aici e un nod gordian. Clujul i-un
oraș în care se pun în aplicare sau se verifică scenarii.
Aici au fost testate terapia de șoc, ceva mai demult, și
apoi, înainte de criză – adică ceva mai recent – scenariul
Frankfurt. Nu poți să-nțelegi imobiliarele, dacă nu știi
nimic despre „viziunea” asta de spațiu financiar sau
viitor Frankfurt zonal, care-i împărtășită de oamenii de
afaceri, sau mă rog, din rețelele de afaceri ale orașului.
— Am cunoscut în Alba c}țiva oameni de afaceri, am
și lucrat cu unii dintre ei, chiar importanți, și nu mi-a

121
folosit la nimic! Dar tu poate c-ar trebui să scrii ceva
despre rețelele astea de afaceri din oraș, pare interesant,
cel puțin pentru un nou-venit ca mine...
— Poate c-o să și scriu, după ce termin cu cartea ta,
pentru că-mi dau seama c}t e de greu de-nțeles Clujul.
Acum se vorbește de un alt scenariu, prin care tinerii
sun împinși la periferie, iar ăsta e numit după orașul în
care s-a înt}mplat deja una ca asta: scenariul Berlin!
Doar fiindcă-i lipseau perspectivele asupra orașului
mă simțeam dator să-l „luminez” pe Hip? Trecusem
prin aceleași încercări, dar el era noul tip de modă
veche, venise aici de la sud, dintr-o altă lume dec}t a
mea, și reușea să mă amuze cu lipsa lui de calități. Oare
și eu sunt la fel de sec? mă întrebam, citindu-l. Micile lui
povestioare păreau schițe din alte vremuri, reiterate
fiziologii ale chiriașului. Iar chiriașul nu era o tipologie
nouă, c}t una reapărută în noul peisaj urban. Într-o țară
de proprietari, cum e cea în care au loc istoriile lui Hip,
chiriașii erau o categorie de ordinul unităților2. Abia în
orașele mai răsărite din Rom}nia, ce se pot număra pe
degetele unei m}ini, ponderea lor atinge procente de
ordinul zecilor. Chiriașii merită totuși puțină atenție,
chiar așa, neimportanți și necreditabili cum sunt: c}t
poate fi de greu să-i distingi între pietonii ce
traversează străzile orașului? Chiriașul este exact acel
individ a cărui trecere nu-ți va reține atenția mai mult
de c}teva secunde. Ei bine, are și el sclipiri de luciditate

2
Sub 5% din populație, România având cel mai mare număr de
deținători de locuințe din UE – 96,1% din cetățeni, cf. Eurostat

122
ori clipe de inspirație, printre momente de-o banalitate
înfiorătoare. Iar dacă mai e și ardelean ca protagonistul
meu, un chiriaș se prinde greu de niște lucruri. Asta îl
ține cumva dincolo de lumea orășenilor care se înțeleg
din priviri, și pe care-i recunoști după felul în care-și
găsesc traiectoria pe trotuarul ori șoseaua aglomerată a
Clujului, schimb}nd banda ca și ocheadele pe care și le
aruncă, înainte de-a deveni indiscreți. Pentru orășean,
chiriașul ce b}jb}ie după locul de trecere e un jalon
care-i complică existența în trafic. Acela se străduiește,
totuși, să nu răm}nă în urma evenimentelor: poziția de
chiriaș se bucură de avantajul unei fluidități financiare,
iar a fi mereu în priză e un bonus. Una din strategiile de
supraviețuire a chiriașului, verificată cu succes în
ultimii ani, e munca pentru firmele capitaliste – care au
un capital, concentrat la noi fie în capitala țării, fie în
cele de provincii. Nu vorbim aici de marile firme așa-zis
corporatiste, ci de companii mici și mijlocii, filiale locale
ale firmelor naționale. Fiindcă odată trecut de mijlocul
vieții, peste acei 70 de ani (la) jumate, chiriașul devine
mai greu de modelat într-o multinațională. Nici cu
„miticii” nu era mai ușor, cu stilul lor de-a eticheta
orice, dar ei se puteau amuza de regionalisme, drept
pentru care aveau impresia că ardelenii sunt cumva,
într-un fel, c}nd, de fapt, cel mai ades, sunt de niciun
fel ori pe nicări. Pe de altă parte, și ardelenii împrumută
din expresiile sudiștilor spre a spori confuzia asta
lexicală. Dacă ne-abatem pentru un moment atenția de
la chiriași, putem observa categoria complementară lor:
proprietarii, cei cu grija îmbogățirii. Și cum oamenii, pe

123
l}ngă defecte, mai au și lipsuri, li se-nt}mplă să răm}nă,
mai des dec}t am putea crede, fără bani – ori, la modul
pretențios vorbind, să își depășească bugetul. Cam așa
decurg lucrurile peste tot. Cam așa pățise și Hip, în
aparență. Abia după ce l-am cunoscut am reușit să
intuiesc motivul frecventelor sale pendulări: era vorba
de absența personajelor feminine din viața lui. O lipsă
cu at}t mai acută, cu c}t existaseră ca prezenţă, care
apoi devenise o absență acută: își vedea fetele așa rar,
că le mai cunoștea doar vocile. Chiar dacă r}vnea la
proprietăți imobiliare, nu credea în ele, după cum nu
credea nici în cele mobiliare sau sufletești, schimbătoare.
— Cum poți fi, de fapt, proprietarul a ceva? mă
întrebase el odată, retoric.
Tocmai el – care avea așa puține lucruri, înc}t dacă
rătăcea unul avea bănuieli că-i intrase cineva-n casă. Pe
polița de deasupra chiuvetei avea două pahare. Erau
pahare rotunde, din care-i plăcea să bea apă și pe care
inscripționase numele fetelor: S}nzi și Cătă. Îmi povesti
că le umplea cu apă de la robinet și le lăsa așa o vreme,
să se așeze depunerile. Apoi bea din ele pe parcursul
serii, ca și cum le-ar fi sărutat de noapte bună. Nu era
același lucru, dar cum nu știa multe despre ele, fiindcă
le vedea tot mai rar, și le-nchipuia la fel de mici ca și
atunci c}nd adormeau pe poveștile citite de el. În noul
oraș Hip avea o singură constantă: mutările. La fiece
schimbare de decor și altă chirie, își despacheta înt}i
cana de cafea și cele două pahare. B}nd apă din ele se
consola cum c-ar fi fost mai rău pentru fete să fie cu el:
bine că nu trebuie să treacă și ele prin at}tea locuri, își

124
spunea. Obligat de situație, schimbase în noul oraș
multe case, chiar dacă tot ce își dorise era să se-așeze
undeva, să-și găsească locul. Și iată-l acum ca un
burghez tată de duminică, aștept}nd în autogara Fany a
Clujului să-și ia fetele, venite să-i vadă noua locație – în
care nu mai stătea, de data asta, cu chirie. Crescuseră
am}ndouă înăltuțe, una l}ngă alta, ca doi plopișori. Hip
îmi povestise cum și-o imaginase pe fiecare, la naștere.
Oprise cu m}inile pe geam asistenta din drumul ei
cu bebelușii spre sala noilor născuți, rug}nd-o să-i țină
o clipă pruncul sub ochii lui. Îl fotografiase atunci cu
ochii minții, salv}nd imaginile și încerc}nd să le așeze
pe-un făgaș, să poată prefigura chiar în acel moment
evoluția lor. Pe S}nzi și-o imaginase prima, pornind de
la ochișorii rotunzi: un copil afectuos, cu ochi mari,
tăcuți, dar foarte sociabil, apoi adolescenta cu suflet
cald și t}năra inteligentă. Ce nu reușise să prefigureze
nici pe departe era liniștea pe care-o purta cu ea și
seninătatea ce-o însoțea peste tot. După doi ani, făcuse
și fotografia Cătălinei: și-o imagina rotindu-se într-o
rochiță cu voal, cu zulufi blonzi subliniindu-i fața ovală.
Acum, că nu trebuia să se mai întoarcă în trecut, după
ce se aciuase în locul care-nsemna pentru el acasă, o
privea pe Cătălina mirat: nu avea încă zulufi și nici coc,
ba chiar își vopsise părul blond cu mii de nuanțe într-un
portocaliu pe care îl numea roșcat. Mezina lui era un
copil mai puțin sociabil, deși avea o alură de vedetă, iar
fețișoara ovală i se rotunjise puțin în copilărie, de care
se despărțea greu. Taică-su își dăduse seama de asta
abia c}nd văzuse la ce filme se uită, pe Disney Channel.

125
Îi plăcea să pozeze, din c}te mi-am putut da seama
văz}nd-o în lume, ceea ce-i putea fi de folos abia după
ce va reuși să treacă de adolescență. Care se-anunța
turbulentă, își observa Hip fiica ce voia să se maturizeze
prea repede. Una din perlele Cătălinei, st}nd cu S}nzi pe
canapea și contempl}ndu-și am}ndouă picioarele, era:
— Vai tu S}nziii, ce picioare de femeie ți-or crescut!
Ce bine de mine că încă le mai am așa drăguțe, de fetiță!
Fetele stăteau în Cluj doar o zi în care-l ajutau pe
Hip simbolic, la curățenie, găteau și stăteau împreună la
povești în casa cu terasă. Iar Hip simțea cum, abia în
prezența lor, casa lui înseamnă acasă. Părea că trăiește
iluzia c-ar mai putea reînnoda firul experiențelor
trecute (afectat de rupturi) cu cele viitoare. Treabă cu
care, de exemplu, fiica doamnei Puran n-ar fi deloc de
acord – iar eu aveam la r}ndul meu îndoieli. Fiindcă
timpul e scurt, iar tații știu prea puțin din visele fetelor.
Reușeau să vorbească puțin despre muzică, ceva despre
școală și cărți; c}t despre băieți, doar c}teva vorbe cu
S}nziana, în vreme ce Cătălina tăcea, amuzată. At}t
reușisem să văd din singura poză cu Hip alături de
personajele principale din viața lui. Îi știam fetele din
pozele care-i ocupau pereții, și unde apăreau împreună:
el aproape neschimbat, iar ele mult mai mici. Privind-o
pe Cătă apropiindu-se de adolescență, Hip zicea că-i
amintea de poza lui din buletin, de la 18 ani. Le avea
scanate în PC și-mi arătă cele trei buletine: de la 18, de
la 28 și de la 38 de ani. Am descoperit cu mirare un Hip
cu față ovală la 18 ani, cu un breton lung și blond
aproape acoperindu-i ochiul drept. O poză fără ochelari,

126
cu privire albastră, înainte să-și ia permisul. Apoi, o față
dreptunghiulară la 28; părul scurt, tuns cu breton,
acoperea parțial fruntea cu debut de chelie la colțuri.
Ochii lipsiți de claritatea lentilelor aruncau o privire
puțin amețită și cenușie, asemănătoare cu cea a
Cătălinei. După cel de la 38 de ani nici nu-i mai venea să
se uite în oglindă, recunoștea Hip z}mbind. Avea un soi
de autoironie mai greu de sesizat, dacă nu-l știai. Tuns
la zero – avea deja un cerc în v}rful capului – ochelarii
tot mai mici pe fața ce începea să-și piardă forma ovală;
deja era aproape rotundă.
— Poate că poza nu înseamnă nimic, nu-i adevărat
că fața omului i-un disc de gramofon pe care timpul
imprimă tot ce g}ndește, se consola el. Fața mea încă nu
spune nimic, de-aceea e nevoie de vorbe. Iar g}ndurile
pot fi așternute pe h}rtie, dacă nu de mine, măcar de
alții mai buni, fir-al el să fie de gramofon! se necăji Hip.
După seara petrecută împreună, își condusese fetele
la autogară, încerc}nd să le arate din mersul mașinii o
parte din cartierele Clujului, prin care se perindase el
după plecarea din micul oraș. Rămas singur cu aminti–
rile lui, notase c}teva r}nduri răsfirate pe foi A4 pe care
mi le-aduse iar la (tran)scris. Mi se părea tot mai greu
să le-adun și să le prind într-un volum c}t de c}t
coerent, fiindcă glumele și înt}mplările sunt una, dar
cine poate rezona cu problemele altcuiva? Oamenii
încearcă să-și umple timpul doar cu felii din spectacolul
lumii. Mai ales seara, c}nd, vorba lui, Luna-ți venea la
fereastră, și-oraşul părea că te cheamă să-i vezi în
lumină albastră fantastica lui panoramă... Îmi povestise

127
încercarea sa de a-i arăta Cătălinei Clujul de sus, de pe
Cetățuie, urc}nd la Hotel Belvedere prin Gruia. Dar
fetița nu-i împărtășea entuziasmul:
— Lasă-mă, tatiii, că eu nu-s cu de-astea...
— Știi, încercase el să-i explice, că în Alba sunt doar
două cartiere mari: Cetatea sau Orașul de sus și Centrul
sau cel de jos. Poți să-ți imaginezi un oraș cu douăzeci?
Dacă nu reușise deloc s-o impresioneze pe Cătălina,
Hip își trata solitudinea, ca toți singuraticii, cu
exuberanță. După ce-și petrecuse ziua de duminică pe
terasă, spre seară mă sună să batem împreună străzile
periferiei de la marginea D}mbului. Ne-am pierdut
printre trecători la capătul de către Gruia al cartierului,
ferindu-ne de fulgerările de faruri ale mașinilor ce
traversau Tăietura. El fredona după Natalia Imbruglia:
That's what's going on
Nothing's fine, I'm torn
I'm all out of faith
This is how I feel, I'm cold and I'm shamed
Lying naked on the floor
Illusion never changed
Into something real...
Așa se amestecau notele lui atașate înt}mplărilor, cu
alte note, printre r}nduri. Multe din ele erau cu scopul
de-a mă face să fac mai departe transcrierea jurnalului;
cred că e de înțeles acum de ce, și mai ales cum s-a în-
t}mplat: printr-un șantaj sentimental susținut din partea
personajului. Dar cu cei de genul lui Hip nu ai scăpare. Îi
cunoști, începi să-i studiezi cumva, îți spui că sunt doar
personaje, iar în cele din urmă ajung să te copleșească.

128
 XIV. Cartiere

Mă g}ndeam, ascult}ndu-l distrat pe amicul meu,

cum te poate schimba (oric}t de puțin ai fi de slab de
înger) tot ce-auzi și, mai ales, ceea ce vezi. Simțeam că
lumea lui livrescă apărea altfel după geamul termopan
al unei vile noi, față de cum se comporta aici, pe străzile
mici din capătul marelui oraș. Dar în loc să-mi facă
filmul orașului, Hip recita mai departe din Topîrceanu:
Străine privelişti fugare!
Voi nu ştiţi că-n inimă port
O dulce mireasmă de floare,
Parfumul trecutului mort...
Ridicam atunci din spr}ncene, cu senzația că juca
puțin teatru, dar ăsta-i dreptul fiecărui personaj. Dacă
drumurile zilei au un scop, cu-nceput și sf}rșit, cele de
seară pot fi și evadări, sau prilejuri de a cunoaște viața
de noapte a orașului. Așa că l-am lăsat pe Hip pradă
simțirilor nocturne și m-am întors în locuința mea.
Eram cu g}ndul la scris, pentru că personajul începuse
să mă intereseze mai puțin dec}t cartea lui, în care mă
ad}ncisem. Cercetam cuvinte precum cartier, venit din
franțuzescul quartier sau nemțescul quartal, preluat la
noi drept cvartal de oraș, apoi cartier.
— Știi, i-am zis după ce-am citit mica descriere a
cartierelor din orașul său, și Clujul avea c}ndva doar 4
sau 5 cartiere în jurul pieței, c}te unul pe fiecare latură.

129
 — Mda? căutase Hip spre mine atunci, nu prea
înc}ntat că încercam să-l extrag dintre g}ndurile lui.
— Și în capătul cartierului Ungurilor aveam și noi
un Oraș de sus, așa-numitul Hochstadt, Hofstadt sau
Hóst|t, poate ai auzit de hoștăzani și grădinile lor...
Mă privise ceva mai interesat, așa că am continuat:
— Hóst|t-ul a fost colonizat, se pare, în sec. XVI de
principele Bocskai cu haiduci din pustă și cu țărani sași.
— Bocskai Istv|n, principele calvinist? Am scris
despre el în cartea mea, Gaborfehérv|r! mă-ntrerupsese.
— Gyulafehérv|r, poate? m-am mirat eu.
— Știu că așa se numea orașul, dar eu am vrut să-i
spun Cetatea albă a lui Bethlen Gabor, așa mi-a ieșit
acest titlu de roman despre capitala Principatului, așa
cum era ea în perioada Renașterii Transilvaniei.
L-am privit mirat că istoriile noastre se intersectau:
— Și despre ce e... cealaltă cartea a ta?
— Are multe personaje și mi-ar plăcea să fie despre
toate, apoi să le omor pe r}nd, ca-n Game Of Thrones,
dar nu pot scrie așa, că-i despre Bethlen G|bor!
— Ce-ți veni, că te știam pasionat de antropologie?
Hip începu să-mi explice cursiv, ca și cum era un
subiect care-l preocupa de o bună perioadă de vreme:
— Știi că pentru străini (americani, anglo-saxoni),
Transilvania i-un teritoriu imaginar, asociat cu Dracula?
Dacă te riști să-i spui unui ignorant dintr-ăsta că ești
ardelean, te ia în r}s: Hai, pe bune, de unde zici că ești? Și
apoi afli că Transylvania există doar în imaginația ta!
Sări apoi la Tolkien și George R. R. Martin, doi autori
din mica bibliotecă pe care încerca să și-o refacă la Cluj:

130
 — Știi că Tolkien e considerat chiar părintele prozei
fantastice? Chiar dacă n-a fost inventatorul termenului,
el a impus în literatura de gen teritoriul mitic numit
Păm}ntul din mijloc. Termenul exista deja în engleza
veche sub forma middenerd sau middel-er, iar în
nordica veche Midgard, ori în greacă „oy-koo-mé-nay”,
vechiul loc al omului, lumea fizică în opoziție cu lumile
nevăzute. Iar George R. R. Martin a preluat conceptul
păm}ntului din mijloc de la Tolkien, îmi lămuri Hip cu
ce se-ocupa în studioul lui din Cluj, c}nd nu era de găsit.
— Știi trilogia Stăp}nul inelelor? își opri el perorația.
— Am văzut filmul, i-am răspuns rușinat.
— Nici eu n-am apucat să o citesc, recunoscu el, dar
m-a interesat conceptul, și asemănarea cu Transilvania.
Îți dai seama? mă privi el înc}ntat. Ardealul, cum era în
perioada Renașterii, este păm}ntul din mijloc.
— Și de ce-i crezi tu că-i așa importantă treaba asta?
— Pentru mine nu, dar pentru cum se marketează
un filme... Știi cum și-a prezentat producătorul Game Of
Thrones serialul, postului HBO? Clanul Soprano pe Pă–
m}ntul din mijloc! O combinație de concepte consacrate.
— Și un film despre Transilvania, cum ar veni?
— Dracula pe adevăratul Păm}nt din mijloc! Îți dai
seama ce senzație ar fi?
— Adică scrii o carte despre Dracula? nu pricepeam.
— Eh, aș vrea eu să fie at}t de simplu! oftă Hip.
— Mă interesează secolul XVI, pe c}nd trăia contesa
B|thory Erzsébet, versiunea feminină a lui Dracula, dar
asta-i partea facilă: p}nă acolo mai am multe personaje
de imaginat, iar izvoarele mă ajută prea puțin! De fapt

131
mai mult mă încurcă... Tot ce găsesc în limba rom}nă
mă duce la Mihai Viteazul, ori atunci au fost mulți
principi maghiari, care de care mai interesanți, în
frunte cu Bocskai Istv|n ăsta! Care, poate știi, are o
statuie în Budapesta, la Monumentul Millenium...
Cui încerc eu să-i arăt cartierele, mă g}ndeam,
încuviinț}nd din cap. Chiar dacă nu era un localnic, și-l
consideram doar un locuitor al Clujului, Hip știa mai
multe dec}t credeam și, mai ales, avea o pasiune pentru
istorie, la fel de mare ca și pentru antropologie. Nu îmi
era prea greu să-l învăț, dar nici ușor; mintea lui era o
sugativă ciudată, rămasă fără obiectul muncii. Absorbea
și punea la îndoială tot felul de idei. Îl interesa centrul
orașului și curiozitățile imobiliare de aici, unde se
înt}lneau cele mai scumpe și cele mai ieftine locuințe;
în triunghiul format de cele trei piețe: Unirii, Avram
Iancu și Mihai Viteazul. C}t despre cartiere, baza o avea
iar dintre piețe, prefera vechea Piață a Muzeului.. Își
cumpărase c}teva domenii din care voia să facă situri
de anunțuri și o hartă, pe care apăreau 16 cartiere. Le
știa pe cele mari, ridicate în perioada comunistă:
Mănășturul, unde locuia o mare parte din populația
orașului (120.000), urmat de Mărăști cu 30.000 și
Grigorescu, încă aerisit, dar pe cale de-a se aglomera în
cur}nd, datorită noilor construcții, estima el. I-am
arătat că presiunile imobiliare duseseră deja cartierele
la 20, plus încă 3 pe teritoriul fostelor colonii, adevărate
zone de fugă: Borhanci, Becaș și Sopor.
— Sunt multe cartiere de tranzit, precum Grădinile
Mănășturului în zona Căii Mănășturului, știi zona?

132
 — Cred c-am fost la o clinică stomatologică acolo...
— E considerată ca făc}nd parte din cartierul mare,
o zonă de tranzit cu trafic intens, vecină la est cu
Centrul, la nord cu cartierul Plopilor, la vest și sud-vest
cu Mănășturul, iar la sud cu cartierul Zorilor și cimitirul.
— Știu Zorilor, zise el, e primul cartier din Cluj pe
care l-am văzut, am și stat o vreme în chirie, l}ngă piață!
Teribil cum s-a dezvoltat sudul orașului. Cartierul ăsta
nou apărut, Europa, nu ține de zona rezidențială a
vechiului cartier Zorilor? mă iscodi el.
— Păi da, pe-atunci nici Europa și Făget nu existau!
Europei i-au zis înt}i Zorilor-Sud, că-i un cartier care
acum zece ani nu exista! Dar „săracii” mutați acolo au
plătit un singur lucru: liniștea pe care n-au avut-o c}nd
stăteau la bloc. Și să vezi Făgetul, și noul Bună Ziua, din
sudul cartierului Andrei Mureșanu...
— Înseamnă că-s așa multe cartiere noi, extinse din
cele vechi, sau umpl}nd locul liber dintre ele?
— Da, pe neg}ndite! Și desprinse din cele desprinse,
cum îi cartierul Plopilor, desprins din Grădini Mănăștur,
cu Plopilor Vechi (o zonă cu mulți copaci printre
blocuri, vizavi de Sala Sporturilor) și Plopilor Noi, de la
Parcul Babeș încolo.
— Acolo merg eu la bazin! identifică Hip zona.
Atunci am realizat că b}jb}ia: știa Clujul pe bucăți
fiindcă-l descoperise t}rziu, la sf}rșitul crizei, ciop}rțit
de dezvoltatorii imobiliari. I-am zis să ia o hartă cu el,
l-am luat pe sus și l-am dus în Piața Mare. Erau și turiști
maghiari, iar v}nzătorul de suveniruri de la intrarea
deschisese turnul. Am urcat și i-am arătat orașul de sus:

133
 — Aici nu era nimic, dec}t un loc de reculegere în
afara zidului vechii cetăți, probabil o bazilică cu hramul
sf}ntului Iacob. Vechea fortificație de la 1316, Óv|r, era
cam un sfert din cea medievală, și mai mică dec}t fortul
roman. Pe l}ngă ziduri trecea un drum al sării, și atunci,
mai demult, erau trei Clujuri... (aici Hip căscă ochii
mari): un Cluj-mănăstire, Kolozsmonostor în maghiară
sau Cluj-Mănăștur în rom}nește, mina de sare a Clujului
sau Kolozsakna, azi Cojocna... și abia mai t}rziu, prin
secolul XIV, o cetate mare, medievală a Clujului, zisă
Kolozsv|r, ridicată în jurul localității dezvoltate printre
zidurile vechiului fort roman, mai mare ca el, după 1405.
— La fel ca la Apulum? se lumină el. Castrul roman
era una, iar în afara lui apăreau înt}i canabae legions,
colibele legiunii, și mai apoi se dezvolta așezarea civilă...
— Probabil; dar ce facem acum e istoriografie, mai
bine să lăsăm istoricii să-și facă treaba, și tu să răm}i cu
ceva: observă că laturile bisericii nu-s paralele cu cele
patru laturi ale pieței, ori asta înseamnă ceva!
— Da, oamenii erau mai socotiți pe-atunci, loc era
destul și lucrurile se făceau cu r}nduială, confirmă Hip.
— Și-acum fixează-ți cartierele: pe latura de nord,
i-am arătat casele, era Vetus Castrum sau Cetatea Veche,
cu Piața Muzeului în centru și strada principală Podului.
M-am întors spre Muzeul de Artă din Palatul Banffy:
— Pe latura de est erau două cartiere: Cartierul
Longa de-a lungul Străzii lungi, sau a Uliței ungurilor
(azi B-dul 21 Decembrie) și Cartierul Media, cu B-dul
Eroilor ca stradă principală. Spre sud vedem Luporum
sau Cartierul Lupilor, iar înspre vest Rapularum.

134
 — Păi ăsta e spre Mănăștur! se dumiri el.
— Da, Rapularum sau Cartierul Sfeclei se-ntindea
cam p}nă la USAMV. Mănășturul era atunci un sat în
proprietatea abației, iar unde stăm noi acum nu erau
suburbiile, ci periferia orașului.
Eu mă mutasem din Andrei Mureșanu tot într-un
cartier de case, dar în nord-vestul orașului: D}mbul
Rotund făcea legǎtura ȋntre Gară și zona Cordoș, aflată la
ieșirea din Cluj spre Zalǎu. C}t despre Hip, odată plecat
din Gruia, se stabilise-n apropierea mea, chiar în Cordoș.
— După ce-am scăpat de achiziții respir alt aer, mai
curat, pot să beau o apă bună de la robinetul personal,
și mai ales, să-mi deschid puțin ochii în afară, se lăudă
el, dar apoi mi-am dat seama că nu era doar at}t.
Mintea lui Hip își revenise: părea să funcționeze iar
prin comparație. Recunoștea acum că dincolo, în micul
orășel italian în care locuise fără să știe, judeca tot așa,
prin analogie: căuta modele și le aplica. Iar eticheta asta
de oraș italian nerecunoscut ca atare, cu toate că avea
un Consulat italian, n-ar fi reușit să i-o lipească micii
sale urbe dacă n-ar fi ajuns aici, unde făcuse, în sf}rșit,
un pact cu statuile – pe care le cerceta, ca să le afle
istoria. Pornise de la Matia Corvinul, flancat de cei patru
generali ai săi: S|polyai Istv|n, B|thory Istv|n, Blasiu
Magyar și Pavel Chinezul, ce-și lăsaseră amprenta, fie–
care, asupra Ardealului. Odată ce (re)descoperi Clujul
maghiar, Kolozsv|r, sau mai degrabă un burg ridicat de
nemți (în cazul de față, luxemburghezi, care i-au zis
Klausenburg) în perimetrul cetății (v|r) maghiare, abia
apoi reuși Hip să vadă în lumină istorică și Alba cetate

135
de scaun a principilor Ardealului. Află că primii săi
principi –din dinastia Z|polya – erau doar pe jumătate
maghiari, cu-nrudiri polone și curte italiană, iar orașul
fusese puternic influențat de italieni: medicii,
muzicienii și arhitecții trecuți prin Cetatea de scaun au
lăsat urme ale trecerii lor, av}nd și strada italienilor.
Cum poți să te-adaptezi într-un oraș străin, în care nu
cunoști prea mulți oameni? Să-ți faci prieteni, să înveți
o altă limbă? Greu în Cluj, unde nici manuale de limba
maghiară nu găsești, fiindcă toți cetățenii orașului
vorbesc o singură limbă: cea maternă. Filmele ar fi o
variantă – erau seri c}nd adormea la TV, mărturisi Hip.
— Și totuși cărțile, toate lecturile tale? nu îl slăbeam.
— Cărți nu prea mai citește nimeni! Poate dacă iau
vreun premiu, sau dacă se toarnă după ele un film care
să ia premii – făcea pe neîncrezătorul. La ce bun cartea?
— Poftim exemplu: unii scriu cărți să iasă rapid din
pușcării, încercam să-i spulber eu negativismul.
— Dă-i în mă-sa de cretini! nu se lăsa el distras.
— Cărțile nu se scriu ușor și nici de plăcere, chiar
dacă pornirea asta vine dintr-un preaplin și scrii să-l
exprimi, să te eliberezi, într-un soi de-ncurcată terapie.
Dar îți trebuie un plin sau gol imens, ca să poți umple
h}rtia. Și asta-i o operație tare m}ncătoare de timp.
— Ce te faci cu prezența ta în lume, p}n-atunci? Nu-i
ca și cum te-ai retrage într-o peșteră din Himalaya.
Peșterile contemporane-s scumpe, îmi explica în vreme
ce tăia Clujul dintr-un capăt în altul, la volanul mașinii.
Ne întorceam de la teatru fără să dăm de țipenie de
om la ore t}rzii, doar străzi și asfalt. Aici, la margine de

136
oraș, giratoriul de la Tăietura Turcului era nodul de
acces spre centru. P}nă la bariera spre D}mbu, cartierul
de case locuit odinioară de ingineri și funcționari,
trecusem pe fosta Mașiniștilor (acum Romulus Vuia)
prin Gruia, cel mai verde cartier din oraș, cu case
împrăștiate pe străzile mici. Ne opream la Șapte Străzi,
numită de clujeni drept cea mai mare intersecție din
Europa, pentru Hip exemplu tipic de provincialism.
— Dar sunt chiar șapte, îi arătam eu săgețile: Gruia,
Cetății, Carpați, Mecanicilor, Crișan, Racoviță (una din
cele mai vechi din oraș, Erzsebet utca) și Romulus Vuia.
Dacă nu vrei să stai la barieră, venind dinspre
centru și urci Tăietura Turcului, dai fix în artera de sub
deal, Donath, odinioară plină de liliac înflorit în piesa
lui Claude Romano, pe versuri de Géza Imrédi, ajunsă
șlagăr în '74, pe c}nd o c}nta G|bor Tam|s. Strada
Donath te poartă fie spre centru, l}ngă hotel Napoca, fie
spre cartierul rezidențial cu același nume, rebotezat
Grigorescu, după generalul care condusese armatele
din Vechiul Regat în Transilvania. Iar dacă nu știi
șlagăre din anii '70, poți recita și din Balada chiriașului
grăbit, cum începea Hip, la un moment dat:
Pe-atunci înflorea liliacul
Şi noaptea cădea parfumată
Umpl}nd de miresme cerdacul.
Și așa, de pe o stradă pe alta, băteam cartierele
vechi și noi ale orașului. Pe Hip îl fascina îndeosebi
Hidelve, primul cartier dinafara perimetrului cetății, de
„dincolo de pod”, cum ieșea tradus mot a mot din
maghiară. Fusese inițial un cartier săsesc, numit și

137
„Orașul vechi exterior”, era mărginit de podul de peste
Someșul Mic și de strada Mare (Nagy utca) din care,
prin unire cu strada Evreiască (Zsidó utca), se formase
Bulevardul Horea de azi. Hidelve se întindea p}nă la
Gara orașului, și cuprindea Fellegv|r3ul și palatul
Astoria (ridicat pe lăcașul vechii leprozerii). Fusese
apoi v}ndut, casă cu casă, înt}i de comercianți și de
proprietarii de mici întreprinderi, iar acum, în noul
veac, de oameni cu stare, iar construcțiile încă mergeau.
— Știi cum? Impulsionate de echipele de muncitori
bistrițeni. Învățați cu munca din Vest, trag tare să-și ia
banii – îs plătiți la metru pătrat și dorm pe unde-apucă.
Și orașul creștea așa, metru cu metru și casă cu casă,
în vreme ce noi ne plimbam liniștiți pe străzile lui. Iar
administrația încerca să țină ritmul, asfalt}nd ici-colo
c}te un drum, spărg}nd apoi asfaltul ca să-ngroape
cabluri, ori linii de tramvai... că nu-i ușor să ții pasul cu
inițiativa privată, în toiul unei crize financiare!
— Azi, în loc să-și vadă de viață, oamenii se ascund
între pereții casei și după geamul mașinii, constată Hip.
— Să fie nevoia de confort, ori ambiția noului venit
în urbe, cu traista-n proțap? O fi dorința firească de
autodepășire, sau lipsă altor repere? Sau poate teama
omului să nu se fixeze? încercam eu să-l ironizez.
— Habar n-am. Dar știi ce nu-nțeleg? Dacă la chiriași
nevoia asta de-a se tot muta e de înțeles, pe undeva, la
proprietari cum stă treaba? De unde-și trage puterea
acest tainic resort? Aşa-i e scrisă orășeanului viaţa?

3
Dealul Cetățuii

138
 XV. Scumpiri

— Ce faci acu', Hip? O dai pe limba lui Topîrceanu,

că totu-i doar o goană, și astfel durerile trec?
— Răm}i sănătoasă, cucoană, îmi iau Loganul şi plec!
— Auzi, de ce nu-ncerci să-ți scrii tu singur cartea?
— M-am g}ndit, da' de ce? Ca să ce? mi-o întoarse el.
— Nu pricep: nu tu știi cel mai bine ce vrei să spui?
— Poate că știu, poate că nu. Dar cum poți să trăiești
și să scrii, între timp? Și de ce crezi tu că vreau neapărat
să spun ceva? îmi traduse Hip, văz}ndu-mă perplex.
Continuă apoi, fiindcă nu-mi găseam replica:
— Nu vreau să caut răspunsuri, pentru că mai am
întrebări. Și-apoi, nu cred că am prea multe de spus.
— Bun, și de ce o carte, atunci? Ce crezi că poți afla?
— Dintr-o carte despre mine sau despre tine, prea
puține! Cunoașterea – ce cuv}nt mare, auzi-l cum sună:
cunoașterea, repetă, ascult}ndu-l în aer, presupune trei
personaje: eu, tu (cel care consemnează) și un martor.
Cam așa-mi clarifică personajul rostul cărții, ca una
trăită și scrisă în așteptarea celuilalt, a celui care tocmai
o citește, trec}nd-o prin filtrul propriei conștiințe. Să fi
fost asta partea lipsă pe care o suspectam?
— Cartea se naște, e vie abia la citire! Nu prea
contează cine-o publică, sub ce nume. Eu am trăit-o și-o
schițez, tu o descrii, iar ea se naște-n mintea cititorului,
mai puțin subiectiv dec}t am putea fi oricare dintre noi.
Cam asta făcea el în vreme ce-i descriam „istoriile”,
filozofa. Retras din micile afaceri imobiliare, Hip nu se
139
abținea să nu remarce în notele sale comportamentele
vechilor clujeni. Le numea cluj-napocisme: pe de-o parte
proprietarii se foloseau de chiriași (studenți, tineri
angajați, nou veniți în oraș) ca să-și plătească ratele, ca
pe cealaltă să se pl}ngă de viniturile ce le strică orașul.
Aici, ca-n orice oraș de provincie, găseai oameni cu
trecut (ce se traducea în moșteniri și un trai tihnit,
tradițional), ca și oameni cu mai puține resurse, veniți
„la marele oraș” ca să-și facă un viitor. Clujenii de primă
generație, muncitori stabiliți aici odată cu serviciul la
fabrică și care se-aleseseră cu vreun apartament prin
repartiție, erau acum pensionari și le dădeau în chirie,
ori le lăsau moștenire copiilor. Un fenomen pe care îl
intuisem, p}nă să auzim de el la conferința SACS, definit
științific și recunoscut de arhitecți și antropologi, era
scumpirea sau „gentrificarea” orașului: între casele
vechi din Gruia apăreau case noi, mari, înalte; la fel se
înt}mpla și în Andrei Mureșanu, dar perpendicular pe
stradă, în al doilea r}nd de case, cum era și cea bej în
care locuise el.
Din grădinile proprietăților cu latura mică la stradă,
moștenitorii făceau un alt lot de teren, pe care-l
vindeau amatorilor de chilipiruri. Așa apăruse al doilea
r}nd de case în spatele celor vechi, cu arhitectură
eclectică – ba br}ncovenească, cînd bauhaus ori art
nouveau. În vreme ce vechii proprietari abia reușeau
să-și întrețină proprietățile, apăreau printre ei case noi
sau renovate, aparțin}nd firmelor de avocatură, de
proiectare sau mai nou de IT. Carevasăzică, orașul avea
dezvoltare parcelară (în funcție de loturile disponibile)

140
și c}teva tendințe de care părea mai puțin conștient. De
la comodificarea centrului istoric (prima identificată de
Hip, prin analogie cu Cetatea austriacă din micul său
oraș, unde Primăria pusese taxă pentru traseul turistic,
valabilă însă și pentru localnici), la o încercare de
gentrificare hipsterească – temporară și mai mult așa,
de amorul artei – prin artiștii din zonele pericentrale și
p}nă la mallificarea periferiilor, era vorba de
gentrificare. Clujeanul era pe cale să piardă, după
sosirea lui, ceea ce albaiulianul nici nu sesizase: accesul
la spațiul public, bani pentru serviciile de loisir,
scumpite în același spațiu public, și poate cel mai de
preț sentiment: acel aer autentic al orașului, vibrația.
Vibrație ce pare inefabilă, intangibilă – dar poate fi
speculată cu succes și transformată în profit privat. Dar
ce se înt}mpla în Cluj sub fantoșa unor Asociații ale
studenților (grupate în Federația numită aproape ironic
SHARE), în Alba Iulia avusese loc la vedere, sub
pretextul legii ce impunea încredințarea lucrărilor unei
firme acreditate de Comisia de restaurare a monumen–
telor. Gentrificarea lovea și orașele prospere, și cele
doar cu potențial de prosperitate, forț}ndu-le să îl
valorifice mai repede dec}t și-ar fi dorit cetățenii,
într-un proces susținut de administrație. Izvor}t din
ambițiile mai mult sau mai puțin conștiente ale
primarilor plimbați peste hotare sub diverse motive, și
veneau de acolo deciși să speculeze nevoia de mai bine
a cetățenilor, procesul traversa comisiile de urbanism,
înțeles de prea puțini. Totul sub masca unor termeni ca
dezvoltare durabilă, regenerare urbană, europenizare...

141
 Era un fenomen global pe care specialiștii din mai
multe domenii încă mai încercau să-l elucideze: nu
exista încă o soluție, un răspuns universal valabil la
cum se putea face ca orașul să răm}nă la fel de frumos
și în același timp incluziv. Tot de procesul de
gentrificare ține – îmi zicea Hip – și apariția clădirilor
de birouri în locuri bine poziționate din centru, sau pe
arterele importante. Orașul interbelic, ridicat în jurul
vechii cetăți, era înconjurat de cartierele muncitorești,
apărute după anii '60, cu problemele lor specifice,
rezolvate doar după o perioadă de timp: lipsa spațiilor
de distracție, a piețelor. Asta deoarece așa-zisa
modernizare era atunci un proces de sus în jos,
coordonat de stat, iar problemele din cartiere s-au
rezolvat abia după anii 2000, c}nd locuitorii lor doar
tranzitau centrul orașului în mijloacele de transport pe
care le schimbau în drum spre casă.4
Procesul de gentrificare nu e unul de dată recentă,
citeam în notițele lui, bogate în adnotări: Spațiile din
centru, bordate de ansamblurile de locuire socialiste, sunt
supuse excluderii și gentrificării de aproape două secole.
— Nu-i chiar așa de simplu, încercam eu să-i explic.
Gentrificarea asta pe care-o citești tu din cărți nu-i
dec}t arghilofilie. Clujenii de prima generație, țăranii
veritabili m}nați la oraș de colectivizarea forțată, s-au
întors să-și lucreze păm}nturile ori să administreze o
gospodărie. Ceilalți, care n-au păstrat nimic, și-au uitat

4
Cf. Norbert Petrovici, Excluderea muncitorilor din centrul Clujului. Gentrificare
într-un oraş central-european, în Sociologie Românească, p. 42-70.

142
și obiceiurile, crez}ndu-se deja orășeni. Au rămas cu
patima arginților: pentru ei, orașul nu produce nimic
vizibil, cu excepția banilor. Rămași fără capacitățile de
producție, scoase din uz, puțini muncitori s-au convertit
la servicii. Comerțul și închirierile au rămas principala
sursă de bani, ca și motivele argirofiliei clujene.
— Cosmopolitismul clujean, toleranța afișată față de
străini se trage din dorința rom}nilor de a fi acceptați în
centrul vechi maghiar, o ținea Hip mai departe pe-a lui:
— Timp de zece ani s-a dus aici o luptă politică, ce nu
a degenerat, pentru resemnificarea pieţei centrale a
oraşului, îmi citea el. Lupta politică a luat aspectul unui
conflict interetnic purtat cu arme simbolice, care-a ţinut
multă vreme prima pagină a ziarelor. Pe parcursul
conflictului de resemnificare a centrului, clasa de mijloc
construia alături de centrul localist, unul cosmopolit, al
cafenelelor şi cluburilor trendy, al micilor office-uri de
servicii şi magazinelor de retail de îmbrăcăminte.
Aproape pe neobservate, pe la mijlocul anilor 2000
spaţiul central s-a dezetnicizat, devenind locul în care
lanțurile ce căutau locaţii cu imagine reprezentativă au
dat buzna, refăc}nd centralitatea. Așa că după 2002
centrul redevenea spaţiul băncilor şi-al fashion
shopurilor. Da, Hip vorbea bine din cărți, plus că mai
știa și el c}te ceva: locuise aici în timpul studenției, la
începutul anilor ’90, apoi urmărise totul de la distanță.
Îmi povestea cum se plimba stingher prin centru, pe
vremea Caritas-ului, întreb}ndu-se:
— Cine cumpără oare scumpeturile astea din vitrine?
Ca să-și răspundă tot el, cu o revelație:

143
 — Noii îmbogățiți fac între ei noul comerț, prin
intermediul noilor magazine.
Nu doar centrul orașului suferea modificări. Se
împlinea visul post-socialist al cartierelor-dormitor, cu
mijloace capitaliste, ori măcar cu imitația lor: consumul
adusese aici lanţurile de magazine ce voiau să profite
de potenţialul demografic al zonei. Astfel că Mănășturul
devenise una din cele mai bine aprovizionate zone ale
oraşului, în timp ce în centrul istoric abia se mai găseau
magazine cu produse alimentare. Centrul nu mai era de
trăit ori locuit: era noul loc de job-uit, fast-food-uit și
entertainment-uit. Or, asta făcea tot mai grea aprovizio–
narea celor ce se încăpăț}nau să răm}nă aici, consumul
alimentar gravit}nd în jurul pieţei tradiționale din zona
Mihai Viteazu care, prin preţurile mici și fructele și
legumele proaspete, atrăgea întreaga populaţie din
această parte a oraşului. Ce contrast între străzile şi
magazinele trendy ale pieţelor Centrală și Avram Iancu,
pe de o parte, şi forfoteala din Piaţa Mihai Viteazu, de
cealaltă! Un alt trend imobiliar, generat de cetățenii cu
educaţie superioară era suburbanizarea în interstiţiile
cartierelor cu vile interbelice (ca în cazul Monei) ori
construirea unor colonii de vile la marginea ariei – cum
visa și Hip, dar era conștient că visa degeaba. Din
fericire, în perioada sosirii lui în Cluj orașul era într-o
criză a forţei de muncă – mai mult sau mai puțin
calificată. Din probleme sau chiar obstacole ale reformei,
angajații tocmai deveniseră un bun necesar dezvoltării
firmelor. Un asset, în jargonul de resurse umane. După
cum sesizase Hip, reconvertit din patron în angajat,

144
ultimul suferise at}t o revalorizare, c}t și o tot mai
accentuată dezumanizare, în poziţia sa de subaltern
productiv şi distributiv, la fel de simbolică precum cea a
muncitorului de odinioară, din oraşul tot mai segregat.
Așa ajunsese centrul orașului un spaţiu conflictual: prin
comunitatea formulată etnic. Însă conflictul se
transformase înainte de a degenera într-o încercare de
dominaţie a centrului – simbolică și concurențială – și
în același timp de resemnificare a lui, în care un rol
important îl jucau intelectualii rom}ni protocronişti,
care formulau în propriul interes termenii dezbaterii,
exploat}nd sentimentele de excludere și marginalizare
a populaţiei.
— Ai văzut ce primar avem? îmi povestea Hip cum îl
lăuda văru-său Liviu, fost director pe la „Remarul”.
— Cine, Funar? Tu vorbești serios, chiar crezi ce zice?
— Păi! se umfla Liviu. Îi om serios, face treabă!
— Mie mi s-ar părea cel mult amuzant, dacă n-ar fi
și periculos! Nu-mi dau seama c}t crede el din tot ce
zice, dacă nu cumva o face conștient?
Oraş tradiţional, Clujul fusese dominat politic de
alianţa așa-zișilor intelectuali protocronişti (de fapt, a
politrucilor), contrabalansată de mediul universitar. În
vreme ce mie, ca om deja al locului, resemnificarea mi
se părea o nouă șansă – odată cu speranțele investite în
elaborarea noii „Strategii culturale” a orașului – Hip era
preocupat să își refacă viața sentimentală, și prea puțin
impresionat de analizele pe care i le trimiteam.
— Ai mai listat ceva din ce-ai scris la cartea noastră?
Dar din ce ți-am trimis, ai transcris? mă întreba el.

145
 — Nu am apucat, știi că scriu mai multe-acum!
— Să nu spui că te-ai apucat să studiezi, pe l}ngă
strategia culturală, și Istoria cinematografiei clujene!
Hip simțea că ies din raza lui de influență, acum că
ne vedeam tot mai rar. Adevărul era că începusem să
lucrez la Istorie, dar răsfoiam și foile aduse de el, și
observasem (printre r}nduri) relația care se înfiripa cu
Leea. Nu doar într-un job se angajase el, ci încerca să se
angajeze serios într-o relație. Ceea ce pentru un ins
trecut prin mai multe relații eșuate, părea surprinzător.
Îi descoperisem chiar mentalități burgheze: considera
femeile ca parte a moștenirii culturale, amintindu-mi
mie de Lily Poór, Raluca Ripan, Smaranda Brăescu, Ana
Vasiliu, Lya Hubic, Livia Pordea sau Eta Boeriu.
— Dacă bărbații pot veni la oraș cu ambiții minore,
scria el – gen să muncească, să se căpătuiască –, femeile
(chiar și cele de carieră) vin să urmeze o școală și
eventual să răm}nă. Asta dacă reușeau să se mĂrite,
după cum pronunțau unguroaicele, cu accent pe ă. Sigur
că nu toate femeile recunoșteau asta.
După turul micilor proprietăți, al clădirilor istorice,
muzeelor, parcurilor și statuilor pe care i le descriam ca
fiind nițel desuete, i-am surprins lui Hip o percepție de
vinitură, în admirația pentru viața culturală a urbei:
— Știi, Prefectură, Casă de cultură, Teatru de păpuși
aveam și de unde-am plecat, dar Teatru Național ori de
Stat, Filarmonică și Operă nu găsești chiar în orice oraș!
Îmi dezvălui apoi o altă teorie pe care nu i-o știam:
după el, femeile țineau de moștenirea „culturală” a unui
oraș. Chiar fără să participe nemijlocit la actul artistic

146
(să scrie, să joace teatru sau să c}nte la Operă), doar
prin simpla lor prezență într-un vad cultural femeile-i
confirmau importanța, reușind să-l pună în valoare.
— Asta fiindcă-ntre noi, bărbații, funcționează mai
degrabă orgoliul, noi știm multe și credem că știm tot,
dar ierarhiile noastre, inclusiv culturale, sunt ultra
conservatoare. Nu prea avem abilitatea de-a recunoaște
talentul, dacă nu este evident. Ființe sociale, femeile au
această putere de-a propulsa un bărbat în lume – zise.
— Adică dacă tu ieși cu Leea la braț, Hip?
— Nu mai sunt doar un chiriaș la Cluj, un ins exclus
din propriul studio de prețurile cerute pe metru în
orașul ăsta. C}nd merg cu ea la Balul Operei, sunt cineva!
— Ca și un gentrificator, te recunoști în postura asta?
— Eu gentrificator? De unde p}nă unde? Știi că nu
mă mai interesează imobiliarele. Nici vorbă să mai iau
ceva într-o locație izolată, și să m-apuc să-o... populez!
— Degeaba te aperi, eu nu te-acuz! Doar te-ntreb .
— Nu se știe cine-s gentrificatorii, nici chiar ei n-au
habar de asta. În orice caz, îs oameni relativ tineri...
încerca el să-mi explice fenomenul pe care abia-l intuia:
Oameni care țin într-o formă sau alta de clasa de mijloc,
universitari, scriitori, artiști – cei din avangardă,
koolhunterii, în căutarea alternativelor la mainstream.
De ce crezi că m-am mutat eu aici, în Cordoș?
— Nu știu, spuneai c-ai fi vrut în Baci!
— Da, aș fi vrut! Dar am găsit aici, aproape de Gruia,
și mai aproape de viața culturală din centrul orașului.
Acum n-aș mai da liniștea de-aici pe zarva din cartiere.
dar... știi ce va urma? mă chestionă el.

147
 — Nu, dar presimt c-o să-mi spui, vreau – nu vreau!
— Se vor muta aici la margine de D}mb, pe Tăietură,
ori la margine de Grigorescu și-alții ce g}ndesc la fel ca
mine, iar străzile astea libere se vor aglomera. Cur}nd
prețurile vor depăși blestemata aia de mie de euro, chiar
și pe-aici. Iar eu o să vreau să v}nd... în c}știg fiind!
— Să iei teren, să construiești, și-apoi? Ce urmează?
Nu mai bine te oprești nițel și scrii mai departe, legăm
cuvinte – și oprim procesul să se-nlănțuie în logica lui?
— Despre care proces zici... aa, de gentrificare?
— Da, ia-o ca pe-un lux, Hipule: noi ăștia care facem
posibil procesul, doar noi putem vorbi despre asta în
cunoștință de cauză. Ceilalți, cei ca ipoteticii tăi vecinii,
or să fie prea ocupați cu-mpachetatul și mutatul ca să
priceapă ceva. Asta dacă nu scriem cartea.
— Da măi Oli, chiar, hai zi-mi de ce durează at}t?
— Ce, de adaptarea cărții din perspectiva mea zici?
— E, confirmă el. Vorbea deja ca un clujean get-beget.
— Uite care-i treaba, am încercat să-i explic... după
mine, sunt două grupe mari de cititori: cei care caută
descrieri de natură și de locații, în cărți sau romanele
scrise după calapod de secol XX; și oameni care tocmai
asta evită, căut}nd povești actuale.
— Pe bune? se distră el.
— Da, iar cartea ta, care-i acum a noastră, are multe
descrieri de situații și c}teva dialoguri, dar at}t. Nu s-ar
preta pentru o piesă de teatru, de exemplu, fiindcă nu
surprinde niciun conflict, nici vreo drama interioară…
— Lasă asta în seama cititorului, cum ai propus tu!
— Nu surprinde nimic. Mai bine să-l lăsăm pe el!

148
 XVI. Întâlnirea

Nu-mi dădeam seama c}t era glumă, autoironie, și

c}t vorbea serios. Plus că lui îi stătea mintea doar la
Leea. După poveștile serioase (sau cele prea...) îi apărea
un z}mbet în colțul gurii, ce mă făcea pe mine să bănui
că vorbea din v}rful buzelor, cu g}ndul în alte părți. Era
îndrăgostit sau voia doar să se-ndrăgostească? mă
întrebam, ascult}ndu-l. Fericirea nu mă preocupa în aşa
măsură ca pățaniile ori personalitatea individului.
— Ce-i cu tine, îți bate ceasul biologic? îl tachinam.
— O să vezi, m-avertiză, la 40 ți se-oprește un motor!
— Haide Hip, prietene, ce motor?
— Nici eu n-am crezut c}nd or zis alții, își aminti,
dar p}n' la 40 de ani ai sub fiecare aripă un motor. Și
c}nd unul dă rateuri, continui să zbori doar cu celălalt.
Dar dup-aia gata, nu mai poți trage de tine ca p}n'
atunci, și dacă-ncerci, pur și simplu nu-ți mai iese!
— Așa, și? Ce se-nt}mplă atunci?
— Toate calitățile ți se transformă în defecte. La
mine viteza a degenerat în pripeală, deschiderea la nou
într-o rapidă plictiseală legată de orice, și generozitatea
față de ceilalți într-o predispoziție la prosteală, după
cum cred că ți-ai dat seama p}nă acum. Iar după c}teva
zburătăciri pe dealurile Clujului, mi-am băgat picioarele
în el de motor. Pe termen scurt, pot să dau și din aripi.
Nu mai sunt eu vreun Boeing, da' nici nu mai am pentru
cine să fac pe avionul de cursă lungă.

149
 — Asta-ncerci cu Leea? Nu cumva cauți o motivație?
— Habar n-am, probabil. Așa se vede de la tine?
— Văd că nu pari să știi unde-o să ducă asta.
— Poate ea nu știe, dar eu unul așa cred, că știu!
— Alta a fost problema mea cu femeile: totdeauna
mi s-a părut greu de găsit una să fie pe măsura mea!
— La fel de frumoasă, de t}nără sau de bogată?
— Altceva-i mai greu de găsit, man: să dai de una
care să te-admire, și să fie la același nivel cu tine.
— Adică vrei să zici că tre' să fie... ceva mai proastă?
— Nu musai, dar așa ceva: eu am avut mereu iubite
pe care le suspectam de snobism, iar ele voiau tot mai
multe, și astea-s chestiile cu-adevărat insuportabile.
Hip îmi povesti cum, ieșind de la Marty după prima
înt}lnire cu Leea, era să lovească un semn de circulație,
at}t era de absorbit de prezența ei. Îl evitase în ultimul
moment, rotindu-se după el și ieșindu-i în cale. După
ciocnirea ratată cu semnul de circulație, s-au luat pe
strada Galileo Galilei și-apoi totul s-a înv}rtit fără să
mai fie nevoie de vreun direcțional p}nă la etajul casei
unde stătea el. Au tras ușa după ei și peretele din hol a
fost martorul primului sărut. Povesteau ce povesteau și
c}nd nu mai găseau nimic de spus își uneau buzele. De
fapt așa erau discuțiile lor: mici interludii între săruturi.
Aveau totuși un scop, și anume rescrierea trecutului.
— Ce discuți tu cu Leea, dacă nu despre cărți?
— Acum citește Prin perdea de Aurora Liiceanu. Are
o înclinație spre psihologie (cartea nu-i nici de memorii,
dar nici de literatură) pe care n-aș vrea s-o dezvolte...
— Care-ar fi problema, dac-ar merge în direcția asta?

150
 — Am mai avut multe iubite divorțate, pentru că-s
în aceeași situație și eu, așa că știu despre ce-i vorba...
— Mi-ai zis că te-amuză psiholoagele divorțate 
cum ajung ele experte în terapie de cuplu.
— Astea-s o categorie. Sunt și din cele care vor să-și
refacă viața, cumva cum cred ele c-ar trebui să fie...
— Și ce-i așa rău aici?
— Refăcutul. Confuzia: vrei o altă relație și compari?
De fapt nu vrei altceva, vrei să-ți rescrii trecutul.
— Asta nu-nseamnă să trăiești încă acolo, în trecut?
— Ba da. Suntem chiriașii lui p}nă decidem să ne
rupem și să ne-așezăm în prezent.
Așadar asta făcea cu Leea: c}nd nu se sărutau lung,
povesteau, rescriindu-și împreună trecutul și căut}nd să
se rupă de el. Fiindcă de vină pentru ce li se înt}mplase
erau, bineînțeles, ceilalți – adică ei, foștii lor parteneri.
— Ce-ți mai face Libelula? îl întrebam, căci notițele lui
o aveau tot mai des în centru pe ea.
— Ce Libelulă? se făcea Hip că nu-nțelege.
— Hai, că mi-a zis Mona Puran că așa era poreclită-n
școală Leea ta: lungă, slabă și cu ochii mari.
— Păi, tre' să recunoști că are ochi frumoși, roșea.
— Și tu, nu bănuiești că pentru femei o relație nouă
are legătură mai mult cu... refacerea unei felii de trecut?
Leea era la fel de singură și de nesigură ca și Hip, iar
că impresia mea despre ce se înt}mpla între ei se
confirma: își deconstruiau trecuturile, repar}nd fiecare
lipsa de tandrețe a fostului partener. Dar părerea mea
ca amic – sau ca autor – nu conta. Ca autor eram exclus
din zona trăită a personajului, fiindu-mi permise doar

151
indiscrețiile pe care le dezvăluia doar Hip, cu zg}rcenie;
din păcate pentru genul cărții, care putea vira spre o
nuvelă amoroasă, cel puțin spre final. Chiar dacă păreau
conștienți că toată povestea pe care-o încercau implica
sacrificii, am}ndoi doreau să-și refacă viața cu orice
preț, și asta făceau: Hip abandonase orice preocupări
materiale, iar Leea-și neglija propria casă, fiindcă iubea
terasa lui mare. At}t de mult, înc}t la un moment dat,
după ce se instalase-ntre ei liniștea de după momentele
de intimitate, femeii-i scăpase pe gură păsărica:
— M-am îndrăgostit, susurase ea printre buze
z}mbind rușinată, de terasa ta – în vreme ce Hip îi
savura gluma senzuală, plină de promisiuni.
Dobitocule, îmi venea să-i zic, după descrierea lui
romanțată a momentului „declarației”, astea nu-s cărți
de femei, viața nu-i așa! Avea să se frigă rău, știam. Dar
în loc să reacționez, citeam și scriam mai departe. Leea-
l vrăjise, avea și cu ce – era faină, admiteam – dar uitase
privirile sceptice de la prima lor înt}lnire? Niciodată nu
subestima importanța primei înt}lniri, găsise el într-o
carte a unei foste. În mare, cartea părea o prostie, stătea
în c}teva observații ale fiicei lui Freud și cam at}t.
Dăduse apoi peste propoziția asta, probabil singura
contribuție originală a autoarei, care-n rest avea doar o
serie de exemple în confirmarea teoriei Annei Freud, ca
să afirme apoi: nu subestimați nicodată importanța
primei înt}lniri. Atunci se negociază instinctiv relația de
cuplu, ce se permite și ce nu și ce se tolerează…
Atunci, după primul contact, Hip nu se grăbise s-o
sune, oric}t își dorea înt}lnirea. Cu celălalt întreținem

152
relații, nu înt}lniri – așa își justifica el decizia de a lăsa
să se așeze emoția primului contact cu Leea, pentru că
adevăratele înt}lniri sunt rare. Cine naiba mai iese în
ziua de azi la înt}lniri? Femeile romanțioase nu se prea
arată în lume, iar bărbații, ce mai – o fac pe indiferenții.
În intimitate, mă rog, care mai de care: filme, cinisme,
vinuri. Dar p}nă acolo, oboseală maximă. Sezonul
romantic se deschide la ocazii: în weekend, primăvara
și de sărbători. Văzuți în același cadru, ar fi fost totul
foarte clar: ea la duș, finis}ndu-și picioarele cu lama de
ras, el răscolind prin dulap. Numai că Hip și Leea
locuiau în cvartale diferite: de la etajul casei galbene în
care locuia el, apartamentul ei nici nu se vedea,
darămite să mai speri să și identifici femeia printre
decorațiuni. Părea una din ele, pentru că apartamentul
ei, deloc, mic arăta încărcat, copleșit de at}ta culoare.
C}nd se hotărîse în sf}rșit Hip s-o sune din camera lui
simplă, albă, proaspăt zugrăvită, Leea își alegea ciorapii.
— Ne vedem! se puseră de-acord cu locul și ora.
Capriccio, la amiază. Orașul, ca orice aglomerare
urbană de nivel mediu, era suficient de ofertant pentru
indivizii dornici de distracții, ori pentru cei dispuși a-și
abandona liniștea locuinței personale în favoarea unei
(ipotetice) fericiri { deux. Poți să te pui în fața nevoii
celuilalt de-a uita, ori cum se mai zice: de-a se distra, a
se îmbăta, de a se, de a se... Ori a celeilalte, decise a-și
găsi chiar astăzi un partener? Leea termină dușul, spălă
cădița și se-așeză la masa de toaletă, ridic}ndu-și părul.
Hip se pregătea tunz}ndu-și barba și părul, în vreme
ce-ncerca să-și recapete atitudinea: voia să meargă la

153
sigur. Poate că în felul ăsta l-ar putea vedea așa cum se
vedea el în cele mai bune momente. Nu credea el chiar
tot ce citea, mai ales din cărțile pentru femei – și totuși,
i se părea că era ceva aici. Așa că voia să creadă că nicio
înt}lnire nu-i înt}mplătoare, și că-nt}lnești oamenii pe
care ești pregătit să-i înt}lnești. Chit că-nt}lnirile lui de
p}nă acum fuseseră, majoritatea, repetitive: tipologii
deja înt}lnite, psihologii depășite. Dar nici el nu mai era
așa sociabil. Ieșise at}t de rar în centru fără vreun scop,
înc}t orașul i se păru dintr- odată lung și pustiu: era
duminică. Ajuns în fața localului, o sună. Ea-l aștepta
deja înăuntru. Păcat, ar fi preferat s-o vadă din spate,
altfel dec}t se vedea ea-n oglindă. Știa Hip c}te ceva:
cum se machiază, cum scot s}nii la înaintare – cum fac
ele uz de toate atuurile lor, în vreme ce el abia se
dezmeticea în prezența femeilor. Barul era unul de
fumători, iar Leea aprinsese vreo 9 țigări în cursul
înt}lnirii – Hip i le numărase. Părul ei era ceva mai
ondulat ca prima dată, c}nd îl văzuse în soare. Ochii
verzui i se păreau acum albaștri, pielea mai albă – totul
era mai drăguț la ea, sau exagera? Era de vină
apropierea, sau faptul că nu aducea cu niciuna din
tipologiile cunoscute de el?
C}nd ajunse acasă îl duru capul vreo jumătate de
înainte să adoarmă. Totul fusese în regulă la-nt}lnire,
dar Hip nu credea c-or să se mai vadă. Continuară totuși
să schimbe mesaje la distanță de zile sau ore. El scria,
întreb}nd ceva, ea răspundea de politețe. Iar eu, eu
citeam din ce în ce mai plictisit. Finalul era previzibil.
Hip spusese c}ndva că știe femeile de tipul ei, pline de

154
tensiune, încărcate ca o armă gata să tragă la orice
mișcare. Uitase. Îmi descria m}inile ei nervoase pe
volan, str}ng}nd și eliber}nd cauciucul. O admira cum
intră într-o încăpere, cum se așază control}ndu-și
ținuta, și alte mărunțișuri de îndrăgostit. Apoi veniră la
r}nd amănuntele casnice, cum îi plăcea ei să fie totul
curat și frumos – și începea să-i placă și lui pe măsură
ce o privea și se umplea de albastrul din ochii ei. Nu mai
voia investiții, construcții, pereți, ci doar să-și tapeteze
visele cu pozele ei. Să se piardă în ochii ei era tot ce-și
dorea, dar mă depășea ce spunea despre asta, pentru că
în ochii mei nu apărea altfel, dec}t poate mai naiv:
— Mă văd mai frumos de c}nd sunt cu ea!
După îmbrățișările împărtășite, nivelul de oxitocină
le creștea în asemenea hal că făceau planuri împreună:
ieșeau să se plimbe pe l}ngă canalul Morii, pe strada
unde aveau prăvălii majoritatea bijutierilor din oraș. Și
totuși, reacțiile ei erau încă surprinzătoare pentru Hip:
teama de intimitate sau nevoia de control, nu știa ce-o
atrăgea mai abitir să îi scormonească, ba telefonul, ba
adresele de email ori încercările literare de prin laptop.
O cunoscuse pe internet, și era în pericol să se despartă
de ea din cauza social-media (unde își urmărea încă
fostul soț), ca și a conexiunilor pe care Leea le făcea.
— Tu chiar ai iubit-o pe femeia aia, îmi povesti cum
lăcrimase ea la finalui unui moment de intensitate, din
care sărea direct în sufragerie, să-i citească arhiva.
— În realitate, lucrurile au stat cum ți-am povestit.
Nimic nu pare să aibă sens atunci, emoțiile și ideile nu
vin simultan. De-aia scrii, ca să recreezi o lume fictivă în

155
care te revanșezi, să descoperi un rost. Faci să reînvie
emoțiile din amintiri, și le încarci cu sens. Memoria nu-i
un pozar, să salveze cuvinte! Ai fel de fel de impresii
c}nd trăiești ceva, iar vorbele apar pe măsură ce scrii
și-ți amintești, nu le transcrii – încercase el să-i explice.
Degeaba, Leaa nu-l mai credea, iar literatura și
sublimarea o depășeau. L-am întrerupt din amintiri:
— Te-ai g}ndit vreodată că în loc să-i explici cum
stă treaba cu scrisul și cu emoțiile, tu trebuia să-ți vezi
de relația cu ea, să-ți... consolidezi poziția? La tine așa o
fi, vorbele-or fi av}nd reverberații și ecouri, dar pentru
ea? Cum putea ea să le ia ca simple mărturii?
— La-nceput m-am mirat și eu, p}nă am citit că sunt
tineri care se uită pe net c}nd fac sex, iar pentru 35%
ăsta e primul lucru pe care-l fac, ce țigară de după...
— Dac-ai scris, pentru ea așa a și fost. Dar altceva-ți
spun eu, că n-avea ce căuta acolo, mai ales după ce
făceați amor. Cuplurile care au viitor se țin în brațe, nu
se spionează. Mai ai de muncit la ea, în loc să-i debitezi
idei pe care tu nu le stăp}nești, iar pe ea o depășesc...
Dar degeaba: rodul așteptărilor odată împlinit, ne
cam joacă feste! Sincronizarea trăirilor, acea uimitoare
coincidență prin care obiectul iubirii se înflăcărează
odată cu tine... conține deja, printr-o aproape insesiza–
bilă asimetrie, germenul tragic: iluzia comunicării. Cu
c}t se vedeau mai des, cu se doreau mai mult, și cu c}t
se iubeau mai mult, cu-at}t se identificau mai puternic.
Eu bănuiam că nu era ceva reciproc. Dar cel implicat
trecea asta cu vederea, înc}ntat de femeia ce părea că
lucrează la cea mai bună versiune a lui. Deși ne vedeam

156
rar, bănuiam că Hip îi căzuse deja în plasă. I-am înt}lnit
într-o zi, în vreme ce coborau prin parc p}nă la
supermarketul deschis la poalele dealului. Am mers la
cumpărături împreună, iar Hip, ajuns pe asfalt, nu știu
să-și sincronizeze mersul cu-al ei. Abia în vitrină își
dădu seama că pașii se cer contrabalansați și ne-am
distrat tustrei văz}nd cum se legănau ca un cargobot.
— Hei, nu mergem bine! îi arătă ea ce se-nt}mplă.
Nu trebuia să meargă ca soldații, ci pe picior opus.
Acum învață să facă pas de deux, urmăream eu puțin
invidios apariția publică a animalului cu două spinări.
Ce-i drept, nu aveam de unde să știu ce-i spuneau ochii
ei albăstrii. C}nd Hip îi făcea vreo declarație, Leea căsca
doar ochii mari iar perdeaua clipindă a celor c}teva
sute de gene încărcate cu mascara albastră îl învăluia.
Știa să se lase privită. Mi-am luat la revedere, lăs}ndu-i
în același loc unde ne-nt}lnisem, absorbiți unul de altul.
Revenind în intimitate, se bucurau de serile răcoroase
de vară pe terasă, se plimbau în fiecare s}mbătă și
duminică pe dealuri, și se-mbătau cu aer curat:
— Să stai aici, la marginea orașului și să fie ca la
țară: liniște, c}tă iarbă, fiecare cu curtea lui...
— Da, îs multe construcții noi în Cluj! Nemaigăsind
loc în oraș, se fac pe deal, unde-i liniște și te poți bucura
și de o panoramă fantastică, vorba lui Topîrceanu!
— Îmi place cu tine, șoptea Leea str}ng}ndu-i m}na,
chiar îmi place! Nu-s așa orășeancă cum mă crezi tu.
Bine, acum sunt, dar am crescut la țară, și regăsesc aici
aerul curat, mirosul de verdeață, se lăuda, în vreme ce
Hip îi admira mersul ușir arcuit în dum spre casă.

157
 — De ce nu-ți iei atunci și tu altceva, vinzi acolo te
muți aici? Așa am putea sta mai mult împreună. Este un
apartament de două camere de v}nzare sub mine!
— Pffoai, și să-ncep să amenajez altă locuință? De
unde bani? se întrebă Leea, semn că i-ar fi plăcut, totuși.
— Mulți lasă și în rate...
— De unde să plătesc eu rate? se ofuscă ea. Salariul
e mic, nici așa nu mă ajung cu banii, d-apoi să am rate!
— Vinde-ți și tu casa aia veche, doar stai în centru. E
o zonă bună, cu ce bani ai lua pe ea, te muți... altundeva!
— Da, știu că-n zonă se cere mult, și m-am săturat
de casa cea veche, dar nu știu exact, oare c}t aș primi?
Că am băgat mulți bani în amenajări... oare acolo la
etajul înt}i se vinde la roșu, sau gata finisat, ca și cel de
la parter? se porni ea în direcția sugerată de Hip.
— Toate apartamentele noi se v}nd la roșu, replica
Hip amuzat, fiindcă ușor-ușor o vedea că se ambalase,
deși tot nu voia să recunoască tentația care o încerca...
— Păi și c}t mai e de băgat în el, vreo 5-6.000 €, de
unde? se revoltă ea, văz}ndu-se parcă pusă în situație.
— Nu cred să fie at}t, la mine-au fost 1.400 €. Cu tot
cu materiale, la două camere să fie 3.000, maxim 3.500!
îi făcu Hip calculația, în mare.
— Păi și, nu-i mult și-at}t?! se indignă Leea.
— Nu-i așa de mult cum ziceai, ci-aproape jumătate!
Hip se amuza descriindu-mi mica discuție, elocventă
pentru g}ndirea fetei, zicea, dar eu bănuiam unde vor
duce toate. Ce își dorea el (probabil, doar să stea c}t
mai aproape) era una, iar ce-și dorea ea era cu totul
altceva: un tip mai bun ȘI o viață mai bună.

158
 — Știu că nu-s bani, tocmai de-aceea s-au ieftinit și
construcțiile, și materialele... Au început s-aducă din
cele ieftine și mai slabe, pentru că-nt}i acelea se v}nd.
— Cum s-au ieftinit construcțiile, că se tot scumpesc?
— Aici aproape, în Baciu, și-n Florești...
— Ei, în Florești! Toată lumea spune că miroase de
la ferme. Și-i departe, n-am cum merge acolo cu mama.
— Nu stă mama ta oricum toată ziua în casă?
— Ba da, nu prea mai poate, e obosită și ea...
— Hai să vedem ceva case prin zonă, dacă vrei!
Și așa, în vreme ce traseul clujean al lui Hip se tot
complica – individul ajung}nd, purtat de ițele amoroase
în care se lăsase prins (și de ambiția Leei), la periferie,
în inelul de localități din jurul orașului – încercam să-i
desc}lcesc mutările, să le fac citibile și, eventual, să
găsesc un final poveștii care-mi scăpase complet de sub
control. De fapt, găsim absolut plictisitoare universurile
posibile ale celorlalți, în vreme ce ale noastre, oric}t de
improbabile ni se par mereu fascinante. Refăc}nd firul
epic, am trasat periplul fiecărui personaj: Hip se mutase
în chirie, încerc}nd să își închidă balconul cu banii
economisiți; frumoasa Leea, care se-ndrăgostise de fapt
de terasa lui; ei bine, nimic din toate acestea nu mi se
părea interesant, nici măcar povestea de dragoste pe
care o trăiau sau o retrăiau împreună nu-i făcea în ochii
mei personaje. Poate doar faptul că ajunsese să-și
închirieze și acel apartament în care stătea, de fapt, în
chirie, mi se păruse c}t de c}t relevant, și încercasem
să-nțeleg de ce făcuse asta. Mi-am dat seama că, spre
deosebire de Hip, Leea nu părea interesată doar să-și

159
refacă viața, ci voia ceva mai mult: s-o ia de la capăt, și
prin mutarea într-o casă nouă, să înceapă o altă viață, o
ambiție sau cine știe, doar o iluzie, pe care Hip nu o
avea. El jucase mai degrabă rolul de agent de influență,
dec}t de protagonist – cum se vedea el – în viața femeii.
Venise apoi momentul pomenit în care personajul meu,
după ce-și închiriase proprietatea, își închiriase și
locuința provizorie, în care ar fi trebuit să stea cu chirie,
iar eu să-mi pun întrebarea dacă nu cumva e mai tragic
dec}t pare. Sau eram eu cel care forța drama, căut}nd
cu tot dinadinsul un resort intim, un mobil al acestor
schimbări de decor, ca la Topîrceanu? Ca să-mi dau
seama că după ce se mutase în Florești, după acel
abandon al propriei vieți, închirierea locuinței nu mai
părea cine știe ce. Și totuși: va fi fost lipsa fetelor sale,
care veneau să-l vadă din ce în ce mai rar, după
destrămarea familiei? Toate astea nu apar așa, de-a
dreptul, iar povestirea risca să pice în melodramă, așa
că m-am pus pe treabă și-am revăzut story-ul, care nu
doar mă ajunsese din urmă, ci amenința să mă și
depășească. Mutat la Florești, Hip descoperise în actele
casei un livret de familie în care figurau nu mai puțin de
trei bărbați: Leea se căsătorise și recăsătorise de-at}tea
ori, că probabil considera bărbatul un animal domestic,
ca un paznic al casei, c}nd are ea, femeia, o treabă.
Așa că se întorsese în oraș, relu}nd lucrările la terasa
lui semiînchisă doar, și abandonată într-un stadiu al
amenajării. Orașul părea același, îi recunoștea străzile și
intersecțiile, ca ridurile pe un obraz familiar, și totuși
ceva se schimbase, asemeni oamenilor care-l locuiau.

160
 XVII. Terase

Mai putea să fie același oraș – fără ea, populat doar

de alți oameni, de ceilalți, care erau niște străini? se
întreba Hip. Noii veniți aveau alte așteptări și comparau
Clujul cu (tot mai multe) alte orașe, mai bune sau mai
mari, mai aerisite sau mai aglomerate, iar el „ieșea” mai
cosmopolit din aceste comparații. Dar judec}ndu-le așa,
tot mai subiectiv, orașele nu se mai lasă contemplate,
sau noi nu ne mai permitem să le contemplăm de
aproape. C}nd avem timp, fugim din ele, vis}nd o
cascadă sau un banal peisaj de munte, cu luna copleșind
terasa unei cabane. Uitasem de Hip în căutările mele
livrești, scăp}nd din vedere că nu era doar un personaj,
ci o persoană total neinteresată de firul epic ori de
satisfacerea intereselor; interesul meu pentru dramă și
conflict îl lăsa rece – ba mai mult, îl considera exagerat.
— Astea-s trucuri de scenariști cu care n-au dec}t
să-și bată capul cei din tagma pricepuților la filme, mi-o
tăiase el, după lectura variantelor mele de final. Nu văd
la ce bun să scoatem pe piață povești din astea gen ce
fain îi la Cluj și ce de romanțe se-nfiripă aici.
— R}zi tu r}zi, dar să știi că ăsta ar fi un best-seller!
Încă nu există autori care să idealizeze orașul, să scrie
despre Cluj așa cum a scris Topîrceanu despre Iași. Sau
vreun mare roman cu acțiunea petrecută aici...
— Or să-nceapă toți să-și v}ndă apartamentele, va
crește turismul... ei și? Cu sens are asta pentru poveste?

161
 — În fine, știi, tu chiar ești într-o poveste cu Leea, și
nici nu-ți dai seama! Dar din moment ce-ai umblat cu ea
după case pe la marginea Clujului, te-ai g}ndit unde-o
să ajungi?
— Oi fi intrat în multe-ncurcături, dar nu mai sunt
în nici o poveste, doar rememorez! Ce-i de g}ndit aici?
— Povestea asta cu casa, că nu e-n în interesul tău!
— Asta mi-a trecut așa, fugitiv, și mie prin g}nd! Dar
ia zi-mi, c}nd m-ai văzut să fiu, cum se zice: pe interes?
— Ție nu ți-e bine acum cu ea, după at}tea peripeții?
— N-am cerut amănunte, păreați în regulă. De ce să
strici totul cu o mutare? Mi-ai povestit cum voiai să-ți
faci tu casă în micul tău oraș de provincie, și ezitai...
— Da, impresionat de diverse istorii: unul picat de pe
acoperiș, cupluri care și-au terminat casa după care-au
divorțat! Ăsta-i un efort, o-ncercare prin care n-am fost
dispus să trec, să-mi risc „liniștea” familiei, hahaha. Iar
c}nd am fost eu, n-a mai fost dispusă ea! De-aia zic: hai
mai bine să lăsăm povestea așa cum e, să n-o mai
complicăm, Oliviule – încercă el să schimbe vorba.
— Bine, Hipule și, fără poveste, cum porți cititorul,
cum vrei să-i trezești interesul? Storytellingul c}știgă
teren tot în lume, și tu vrei să-l abandonăm tocmai acu’.
— Înt}i, că eu nu cred în revenirea storytellingului!
— Am senzația că asta nu prinde la noi, și c}nd
prinde, dacă totuși prinde cum zici, i-asimilat cerșetoriei:
„m}na care nu spune o poveste nu primește pomană”.
Ori eu nu vreau să fiu pomanagiu, afirmă el, oprindu-se
brusc, ca și cum tocmai își amintise:
— Oliviule, mai știi... ai citit Novel notes, cumva?

162
 — Da, mă, o știu, s-a tradus la noi: „Arta de-a NU scrie
un roman”; și zice că dacă ai prea multe povești „despre”
o carte, te păcălești și nu mai reușești să scrii... povestea.
Așa era, dar să pleci tu din periferia Clujului, unde
duceai o viață de chibiț, liber să comentezi orice, de la
filme la cărți, ca să te blochezi într-o comună limitrofă,
cum făcuse Hip, mi se părea o aventură. Un loc trist, p}nă
la urmă, unde nu-l vedeam pe Hip locuind, sau
pierz}ndu-se. Așa că am încălecat pe-o șa, continu}nd
mai departe povestea după „Chiriașul” portretizat de
Topîrceanu, care a fost un catalizator. La urma urmei,
așa l-am cunoscut: și chiriaș, și grăbit. Se înt}mplă
uneori să vedem lumea din jur mai puțin clar, dar asta
nu-nseamnă că totul ne e în ceață. La fel cum vedem
neclar, am putea vedea și limpede – asta dacă ne-am
încorda puțin ochii sau mintea. Pasiunea pusă de Hip și
Leea în demersul lor imobiliar mă amuza și mă speria,
totodată. El vedea orice ofertă ca variantă, fără s-o și ia
în calcul. P}nă ce se hotăra Leea, care era spirt:
— Uite, uite, c}t cere ăsta pe un apartament ca al
meu... Hai să vedem! răsfoia anunțurile, apoi exploda:
50.000 € pe două camere în Gheorghieni, și nici nu-i așa
bine poziționat ca al meu! Cum poate cere at}t?
— Nu-i dă nimeni at}t, încerca Hip s-o tempereze.
De fapt îi plăcea cum se ambala, și-o privea înc}ntat
de pasiunea pe care-o punea în toată treaba. Dar ea
intrase deja în joc, și nimeni și nimic n-o mai putea opri:
— Păi atunci, eu c}t să cer? Stai să văd la duplexuri!
Uite, Florești: 55.000 nefinisat. Și niciun pic de curte! E
mult mai scump dec}t pot lua eu pe apartament...

163
 — Păi da, fiindcă acela-i un preț ca pentru casă!
— Da’ n-are niciun pic de curte! Doar trotuar în jur,
ceva la stradă... hai să vedem și mai departe, în Gilău?
— E prea departe de mine, caută undeva pe-aici,
prin Baciu! Ți-ar fi și mai aproape de oraș, de serviciu...
Hip era prea topit ca să-și mai impună punctul lui de
vedere, așa că mergea cu ea pe urma construcțiilor noi,
în Baci și apoi în Gilău, iar orele dedicate cărții noastre
se împuținau: era mai importantă povestea trăită cu ea.
P}nă la urmă aveau să se mute împreună în casa nouă
de la marginea ariei metropolitane, spre mirarea mea.
Asta-n vreme ce locatarii de acolo ar fi plătit oric}nd
diferența ca să se mute înapoi în Cluj! Dar înainte de
Florești, aflat în prelungirea acelui cartier-dormitor al
Clujului care era Mănășturul, apăruse Gilău Vest: un alt
loc vizitat de el cu Leea, în căutare de zone rezidențiale
ieftine. Un miraj ce-i aprinsese amicului interesat de
imobiliare beculețele. O lizieră amenajată de-un
aventurier, la poalele pădurii, pe banii cuplurilor
visătoare aflate, ca și ei, la început de drum. Un loc în
care nu aveai nicio șansă s-ajungi fără mașina
personală, din care, de îndată ce coborai, simțeai
diferența de temperatură și de calitate a aerului. Gilăul
Vest i se păruse un azil pentru tineri. Cum de nu se
g}ndise la un asemenea amplasament o firmă de IT, din
moment ce tinerii din acel domeniu constituiau
majoritatea clienților din Gilău Vest, dispuși să bată
drumul p}nă acolo și să renunțe la viața socială a
orașului, din care oricum preferau alte localuri, nu chiar
cele frecventate de majoritatea clujenilor? La c}țiva ani

164
de la acel „experiment social”, Primăria găsise în zona
comunei Florești un teren viran pentru locuințele
sociale construite de ANL, la care Distrigaz conectase o
țeavă de gaz și se încropise apoi cumva o instalație de
canalizare. Parcelele agricole din jur devin dintr-odată
terenuri construibile, cu utilități, oportunitate de care
samsarii imobiliari apropiați administrației locale profi–
taseră imediat. Așa apăruse supapa Clujului, comuna
numită ironic Florești, av}nd mai mult asfalt dec}t flori.
În Feneșul de altădată (satul era numit înainte
Feneșul săsesc), apăruse acum acel nou azil al Clujului,
locul unde tinerii ajungeau doar seara, ca să-și culce
copiii și să-i hrănească. De aici plecau în fiecare
dimineață mii și mii de mașini, bară la bară, spre
grădinițe și joburi. Îl întrebasem pe Hip odată:
— Ce-ți place la ea? Și, mai ales, ei ce-i place la tine?
— Îmi spune așa: e ca și cum aș atinge cea mai bună
bucată din mine. Ce vrei mai mult?
— Încerc să văd dacă-ți dai seama ce-nseamnă asta!
Se-ndrăgostise iar, ca fraierul, de-o iluzie: un mers
frumos și-o gleznă fină. Și ce dacă? O mai făcuseră și
alții. Că trupurile femeilor n-au neapărat o inteligență a
lor, așa cum nu au nici ale noastre, ar trebui să știm.
Creierul poate mistifica scenariul, suficient să crezi că ai
văzut o ființă minunată din toate punctele de vedere,
chiar și atunci c}nd e vorba doar de mișcări frumos
coordonate. Vino iar, puțin, cu mersul tău, cel cabalin.
Fă să se înt}mple iar – părea că îi cere destinului – ca
să pot s-o ignor, să nu-i mai spun clipei: Stai!
Și mai ales, ca să nu-i mai ceară femeii sale: Hai...

165
 Homo erectus era primul hominid ajuns în Europa,
zonă care trecea atunci prin perioade glaciare extreme.
Se credea asemeni astronautului ajuns pe Lună, poate.
Hip nu era primul hominid refugiat în Cluj, dar probabil
că era primul îndrăgostit care, într-o seară rece (în mai
multe privințe), s-a retras din căldura Floreștiului.
Printr-un simplu gest, îmi povesti el, s-a luat și-a plecat,
ieșind din povestea cu Leea, care nu se mai scria, ca să
se-ntoarcă, scuturat de frig și de emoții, în marele oraș.
— Încă-mi amintesc gustul ei, rostea, privind în gol.
— Ce-nseamnă să stai bine cu simțurile! îl tachinam.
— Buzele ei aveau gust dulce și sărat, de parcă
mușcam dintr-un fruct exotic, plin de arome. Nu știu
nici acum dac-am gustat din ele de foame sau de sete.
Dar abia-mi mai amintesc ce anume mă făcuse să cred
că ar fi vorba de mai mult dec}t o simplă senzație... Îmi
amintesc doar c}nd și cum s-a-nt}mplat.
Și iată-te aici, prietene. Revezi succesiunea poveștii
și te întrebi dacă mai reușești s-o însăilezi, leg}ndu-le
toate pe un fir. Și dacă da, o faci ca să-i mai poți simți
gustul? De parcă maimuța ar putea scrie, vis}nd la o
banană, rețeta ei de fabricație?
— Auzi, Narcis... sau Hip – cum să-ți zic?
— Cum vrei, clipi nedumerit. Chiar așa Narcis arăt?
Retras pe terasa lui, Hip îmi spunea că auzise r}sul
ei cristalin, susținut în cascade de un altul, mai sacadat
și ceva mai plin. Îmi povesti cum se ridicase din fotoliu,
abandon}nd cartea citită, și ascultase la ușa sufrageriei
conversația care-l oprise cu m}na pe clanță. Se
mutaseră împreună în Florești, comuna-dormitor de la

166
periferia Clujului, pentru că Leea își dorea mai mult
spațiu, dar și o altă poziție socială, nerealiz}nd că se
autoexclude, de fapt, din oraș – chiar dacă era acum
fericita proprietară a unei vile. Hip recunoscu vocea
Monei, care mai venea pe la Leea.
Beau o cafea și se prefăceau că mai sunt prietene.
— Tu, nu cred că mă mai duc anul ăsta la TIFF!
— De ce, dragă, n-ai mai primit invitație?
— Păi, încă nu, recunoscu roșcata cu voce băiețoasă.
— Nu mai merg: bărbații vor doar reglaj hormonal!
— Toți vor doar asta, îi ținea isonul Leea.
— Majoritatea bărbaților sunt porci, punctă Mona.
Subtilă observație, ar fi zis Hip, înainte să fi citit acel
articol care îi confirmă – a c}ta oară! – că mintea femeii
găsește scurtături spre adevăr: geneticianul american
Eugene McCarth ajunsese, în urma unor minuțioase
cercetări și-a unui raționament sofisticat, la concluzia
emisă de ea instant.
Potrivit controversatei sale teorii publicate pe situl
macroevolution.net, specia umană ar fi fost rezultatul
împerecherii dintre o maimuță și un porc preciz}nd,
pentru exactitate, că ar fi vorba de o femelă cimpanzeu
și un porc mascul.
În sprijinul ipotezei sale, geneticianul venea cu
argumente solide, ca asemănarea fizică dintre oameni și
cimpanzei, care au caracteristici specifice, nemaiînt}l–
nite la alte primate (cimpanzeii împart cu oamenii
aproape 99% din bagajul genetic), precum și o serie de
moșteniri fizice înt}lnite și la porc: piele fără păr,
stratul de grăsime subcutanată, ochii deschis-colorați.

167
 Mai mult, specialistul care-și dedicase cea mai mare
parte a vieții studierii hibrizilor de păsări și mamifere
susținea că așa se explică faptul că țesutul de piele de la
porci sau valvele cardiace se pot transplanta cu succes
pacienților umani. Iar ipoteza că mamiferele hibride
sunt infertile e un mit, afirma McCarth: după c}teva
generații ele pot da naștere unor pui proprii.
Geneticianul amintea că fertilitatea umană este scăzută
în comparație cu a altor mamifere, aceasta fiind o
caracteristică a hibrizilor. Totuși, contra teoriei că
majoritatea bărbaților sunt porci existau observații
științifice ce meritau luate în considerare: dintre
maimuţele deținute în captivitate, cimpanzeii, o specie
at}t de asemănătoare omului, se masturbează cel mai
mult. În zilele c}nd sunt stresaţi, o fac și de șapte p}nă la
zece ori pe zi. Cimpanzeii sunt maimuțele cu cele mai
mari testicule dintre primate, mult mai mari dec}t cele
ale orangutanilor, gorilelor – sau dec}t ale homo sapiens.
— S-ar putea, totuși, ca bărbații să nu fie chiar așa
porci, îl consolam eu pe Hip. Am putea fi mai degrabă
maimuțe! Și, de fapt, nu contează ce vorbeau ele...
— Cum nu? Să stai c-o femeie ca să afli că ea, de fapt,
că ea urăște bărbații, nu contează? mă privi consternat.
— Iar ăsta n-a fost singurul semn, ci picătura care a
umplut paharul. Am văzut-o într-o zi în magazin d}nd
din cap l}ngă mine, și arăta ca o păpușă stricată, ori ca o
instalație pomp}nd s}nge, at}t și nimic mai mult.
Hip nu era vreun doctor House ca să detecteze ceva
fizic, așa că o luase ca un acces nevrotic al frumoasei
femei, îmbătr}nită l}ngă el. Nu conta, încercam să-i zic:

168
 — Oricum s-ar fi-nt}mplat c}ndva. Ceva se înt}mplă
oricum, după o perioadă de vreme. Simplul fapt că v-ați
mutat împreună a grăbit totul. Asta s-a înt}mplat acum.
Și-apoi, să știi că despre originea speciei umane există
multe controverse.
— Nu sunt eu la curent cu tot ce se scrie, dar știu că
în lumea științifico-filozofică circulă două curente
potrivnice: în esență, unii susțin că omul a fost creat de
Dumnezeu, iar alții, că el coboară din maimuță.
— Despre asta cel mai frumos scrie un savant rus.
Leon Şestov spune așa: Eu cred că se înșală și unii și
alții, chiar dacă au toți dreptate în felul lor.
Teoria mea este că toți cei care cred că omul coboară
din maimuță, coboară cu adevărat din maimuță și
alcătuiesc o rasă aparte, în afara rasei oamenilor creați de
Dumnezeu, care cred și știu c-au fost creați de Dumnezeu.

— Da, interesant. Și ce-i cu asta?

— Ce să fie, Hip? Ce crezi c-ar mai fi de zis?

169
 — At}t?
— Cam asta-i tot ce merită menționat.
— Și așa vrei să termini cartea, în coadă de pește?
— Păi, cam asta e tot ce-am reușit să transcriu din
povestirile adunate de tine. Asta e tot, dacă e s-o livrăm
așa sec, fără niciun fel de dramă ori de concluzii – nu mi-ai
zis tu că nu vrei nimic din toate astea?
— Nu-ncerci să descrii nici măcar de ce-am plecat de
la Leea? Cum eram atunci, rupt în două...
— Păi chiar ai plecat? Sau n-ai făcut altceva dec}t să te
întorci, de fapt, în Cluj?
Oricum, își revenise rapid. În Cluj era un octombrie
frumos iar după o zi însorită, cea din debut, Festivalul
internațional de carte Transilvania – FICT – se umpluse
de inși care se ascundeau de ploaia înt}i mocănească,
apoi tot mai deasă. Entuziasmul inițial se umflase cu
apropierea festivalui, amorțindu-mi fibra critică. Odată
cu trimiterea cărții la tipar, venise timpul corecturii:
găsisem numeroase greșeli de tastare, iar o greblare a
textului revelase c}teva burți ale povești, inegalități ale
scriiturii comune. După transcriere, povestirile – care,
separat, păruseră acceptabile – nu se mai legau așa cum
trebuia. Procesul artistic poate fi interesant pentru cei
care-l parcurg, plin de provocări și satisfacții, însă fad
pentru cititor; sau mai puțin plăcut, greu de scris, dar
cu at}t mai revigorant și de impact la cititor.
La noi a contat vremea, poate și contextul (prima
luni din octombrie era ziua internațională a habitatului), dar
n-am reușit să epuizăm primul tiraj al cărții, pe care
ne-am grăbit să-l scoatem cu ocazia FICT 2016.

170
 XVIII. Felia de realitate

În veme ce eu mă g}ndeam cum să promovez cartea,

Hip se ocupa de noua lui pagină de facebook Imobiliare
Cluj, sheruind articole postate pe c}teva situri de profil:
imobiliare.biz, terenuricluj.com și clujul.xyz. După
promovarea siturilor cu articole economice, au început
să sune și telefoanele agenției lui imobiliare BIZ:
— Bună, mai aveți apartamente de închiriat? Am
văzut anunțurile pe internet... cel din Cordoș mai este
disponibil? Și spuneți-mi, este chiar acela din carte?
— Oh nu, acela e scos deja la v}nzare!
— Știți, eu am sunat la multe agenții, sunt în aceeași
situație pe care ați pomenit-o dumneavoastră.
Hip se bucura să fie recunoscut și da, sigur că-și mai
amintea literatura imobiliară. Presa mustea de anunțuri
cu prețuri avantajoase, să suni și să ceri informații.
— Tocmai s-a dat! Dar avem altceva la același preț...
suna răspunsul, invariabil.
Asta ca agenția să te agațe de client. Urma să fii
introdus într-o bază de date ca potențial plătitor de
comision. Vedeai un apartament într-o poză și-ți plăcea,
numai că el figura la o altă adresă, în loc de Gruia era
Iris, zona industrială. Doar adresa anunțului era reală:
fusese c}ndva un apartament disponibil, închiriat rapid.
Baz}ndu-se pe succesul precedent, agenția punea
anunțul fictiv, combin}nd adresa cu poze vandabile...

171
 — Am sunat pentru c-am citit cartea și m-am g}ndit
că înțelegeți situația chiriașilor, cum ați trecut prin asta.
— Da, păi n-am uitat prin ce-am trecut! Încerc să fiu
eficient pentru clienții mei, să ofer servicii, dar prețurile
nu depind de mine, ele cresc pentru că proprietarii pot
alege, iar majoritatea nu se grăbesc! Știți, cererea este
de vreo trei ori mai mare dec}t oferta, iar prețul de
pornire este cam 100 € de cameră...
— Îmi dau seama de asta, caut o garsonieră decentă
și am încredere că-mi veți găsi una la un preț ok.
— Bine, dar ce zonă v-ar interesa?
— Unde este mai ieftin, ce-mi recomandați?
— Mănășturul este un cartier preferat de tineri și cu
multe oferte... Uitați, firma noastră e în D}mbu Rotund,
vă aștept la birou!
Așa, grație anunțurilor fictive practicate de agenții,
Hip ajunse dintr-un personaj interesat de imobile doar
la modul ficțional-amuzant (c}nd totul se petrecea mai
mult în imaginația lui), un adevărat agent imobiliar. La
început sporadice, cererile telefonice se transformară
în înt}lniri urmate de afaceri mici, pe care le putea
finaliza, astfel că își clădi o reputație în r}ndul clienților
care-l recomandau mai departe. Drumurile lui la
vizionări se prelungeau p}nă la ore t}rzii:
— După ora 18 ar fi de preferat! îi cereau clienții.
— Faină hipstera de Dora, se pomeni apoi c-un apel.
— Ioooi, te-ai recunoscut în Chiriași la Cluj? Să știi
că n-am scris-o eu. Adică, nu singur, Dora! se b}lb}i Hip.
— Cum merge cu renovările? N-am dat niciun semn
cu vopseaua fiindcă n-am găsit dec}t o găleată, zise ea.

172
 — Tot acolo stai? Nu credeam că citești catchy.ro 
— Căsuța e tot în chiria mea, doar că stă o prietenă.
M-am simțit fain acolo și n-am vrut s-o abandonez de
tot. Pe catchy am ajuns înt}mplător, după un comment.
— Articolele sunt legate, au continuări, poate iese și
o carte, sper că te-ai distrat puțin și nu-i cu supărare...
— Am văzut și chiar m-am distrat maxim.
— Ufff, mă bucur atunci!
— Am sunat să mulțumesc de distracție, chiar mi-a
făcut ziua! Cum nu .
— Și ce faci, tot web-design?
— Da, lucrez la aceeași firmă, doar că-n deplasare, și
din 21 încep școala de berar.
— Te-ai întors din Londra? Aaaa, te recalifici?
— Da, sunt la tata, în Belgia! Încerc să le combin
cumva! Mă bazez pe hipsterii clujeni să mă primească
cu aplauze și bani de dat pe bere scumpă . O să încerc
niște tururi de bere prin zonă la-nceput, să văd ce iese...
— Ioi, deci de-aia aveam eu at}tea citiri din Belgia?
— Da, eu eram. Faine și recenziile, dacă știam că
aveți așa gusturi mă abonam mai devreme...
— Bine că nu te-ai supărat! Pot folosi dialogul ăsta?
— Nicio problemă, ego-ului meu îi place! Ce mai
faceți, cum merge treaba, sunt clienți?
— O, da! Cel mai des merg la vizionări cu tineri care
se hotărăsc tare greu, mai ales că nu reușesc să-mi dau
seama cu care din ei trebuie să vorbesc.
În timp ce Hip, rămas singur, își construia brandul
BIZ, Anca începu să mă sune sub fel de fel de pretexte
literare ce se cereau elucidate, pe măsură ce avansa în

173
lectura romanului. Dacă inițial curiozitățile ei păruseră
puțin deplasate (aveam senzația că mă provoacă la
b}rfe, ca-ntre femei), după o vreme m-am obișnuit cu
privirea ei ixoșă, cercetătoare. Dacă nu suna o perioadă,
îmi imaginam tot felul: că nu-i plăcuse finalul, ori că se
g}ndea că-s un scriitor deplorabil, cu care nu merita să
fie complice. Dar în cele din urmă suna și, după c}teva
politețuri, începea asaltul asupra ficțiunii:
— C}t din cele scrise în carte... s-au înt}mplat chiar
așa cum scrie acolo? Și c}t e ficțiune, chiar îs curioasă?
— Acuma tu Anca, nu mă privi, te rog, ca și cum aș fi
vreun Egor Pașchievici. Au trecut mai bine de două luni
de c}nd am dus cartea la tipar! Și mi-am promis atunci
că nu mai fac niciodată așa ceva.
— Da, chiar așa de greu a fost de scris? mă tachină.
— Cred că puteam scrie între timp două cărți de la
cap la coadă! Partea grea a fost să rescriu și să leg
postările lui Hip, fiindcă trebuia să brodez în jurul lor.
— Mie mi se pare mult mai interesant cum scrii, am
identificat imediat vocea intrată pe fir. Mai ales că Hip...
na, am ajuns să-i spun ca-n carte! – Hipolit prea zice tot.
Adică nu-i ok să nu lași cititorul să descopere el ce se
înt}mplă, nu? Știi ceva, am citit interviuri cu scriitori...
— Sunt mulți care fac poezie firesc, așa cum respiră!
— Știu și eu cazuri, asta nu-nseamnă că-s și sinceri.
Dar știi, tu ești prima persoană pe care-o cunosc și care
admite că-i un efort să faci ficțiune!
— P}nă la un punct, toți scriem: un mail, istorioare
pe facebook sau comentarii, sunt medii unde ne simțim
ca peștii în apă. La drum lung devine mai greu: să legi

174
punctele unei povestiri, să-ți amintești toate senzațiile
dintr-o etapă de-a ei, asta poți doar dacă ai fost acolo.
Hip e un autor destul de spontan, un povestitor, după
cum am observat la el pe blog.
— Mi-a plăcut cum ai scris despre Leea! schimbă
Anca brusc subiectul. Aveam senzația, citind despre ea,
că am}ndoi erați puțin îndrăgostiți de ea. Nu doar el, ci
și… scriitorul de personaj!
Nu știam ce să-i zic. Ajunsesem să-i dau explicații și
nu înțelegeam care era problema ei? Ceva era, dar nu
spunea ce. Cum stătea așa picior peste picior și îl legăna
pe cel de sprijin, îmi atrase privirea pantoful ei cu bot
rotund, ca să-i remarca apoi glezna... uff, femeile!
— Așa ți-am lăsat impresia? Nu știu ce să zic… Leea
mi se părea, mie unuia cel puțin, drăguță.
— Nu neapărat frumoasă: ci expresivă, compactă.
— Compactă? r}se ea. Ce poate-nsemna asta?
— Armonioasă, dintr-o bucată… și semăna cu Anca,
g}ndii c}t pe ce să îmi scape vorba, studiind femeia de
l}ngă mine cu interes: nas expresiv, completat de-un
bot evidențiat de buzele răsfr}nte, nări ce fremătau de
interes, m}ini mici în armonie cu umerii rotunzi, tălpi
ce veneau în continuarea picioarelor puțin plinuțe...
Spre deosebire de Leea, formele ei lăsau o impresie
de moliciune, sub care se ghiceau oasele subțiri. Ne-am
despărțit salut}ndu-ne ceva mai încurcați dec}t la
sosire, iar eu tot nu știam ce parte a discuției provocase
toată încurcătura. Cert e că mă dusese iar cu vorba,
chiar dacă reușisem s-o provoc să se deschidă și să-și
iasă puțin din carapace. Se urcă în mașina mică, roșie,

175
asortată cu părul ei blond tuns scurt și cu ținuta
corporatistă, și demară. Simțea cum o urmăream cu
privirea, probabil. Abia la un moment dat, c}nd se
pierdu în trafic, își relaxă m}inile pe volan. Privea
oamenii de pe trotuar, ori de pe terasele din oraș și
posturile lor reflectate în geamul mașinii o împiedicau
să se concentreze. Toată povestea asta cu Oli și Hip o
s}c}ia mai mult dec}t era cazul.
— Olee-hop! pufni ea, șocată de imaginea apărută în
oglinda retrovizoare a mașinii.
Nu erau ochii ei acolo, înfipți sub fruntea acoperită
parțial de bretonul blond, ci privirea tipului cu scrisul,
atentă, căutătoare fără să fie și iscoditoare, și se pomeni
întreb}ndu-se ce voia de la ea, o dăduse de gol ceva? În
general bărbații se prindeau greu, iar aceștia doi, în
special, nu păreau să-și dea seama că ceva se terminase
și altceva nu avea cum să înceapă încă. Dar era vina ei
că intrase în joc, așa că trase pe dreapta cum găsi loc
liber. Scotoci prin geantă după telefon, tastă un număr
și așteptă cu capul sprijinit pe scaun răspunsul:
— Auzi, tu ți-ai închis p}nă la urmă terasa, Hipule?...
— ...Hai, lasă-mă cu șefa, ha-ha-ha auzi la el! Ei, nu
ți-au ajuns banii! Am citit și eu cartea, ce motive ai
băgat acolo din top, mă, nesimțitule! Da, lasă c-am
vorbit și cu... amicul tău, autorul ăla! După tot circul ăla
cu banii pe care mi i-ai împrumutat, și-i voiai înapoi?
Eu ascultam siderat, incapabil să-nțeleg semnificația
dialogului ei cu personajul, dar disputa lor continua.
—Adică tot nu ți-au ajuns, nu? A trebuit să-ți
închiriezi apartamentul ca să termini terasa?

176
 — Te muți cu cineva sau ce vrei să demonstrezi,
suntem în competiție? Da, zi că nu ca să-mi faci în ciudă
ai închis-o?! Cum de ce, pentru că-mi plăcea terasa aia!
Era frumos așa, ca un studio, așa trebuia să-l lași!
Dintr-odată, am avut senzația că fundalul Ancăi se
înjumătățea, făc}ndu-i loc și lui Hip să intre în același
frame cu ea – fusese acolo totdeauna de fapt, doar eu nu
îmi dădusem seama de prezența lui. Asta ar fost o
variantă bună de final, una clasică, cinematografică. Sau
una și mai și: dacă Anca n-ar fi vorbit la telefonul mobil,
ci într-o cabină de fix, acolo ar fi putut apărea, printr-un
efect de morphing, Hip – sau ea s-ar fi transformat în
Hip ca să-l putem auzi (și vedea) și pe el. Prea modern?
Mai bine intrăm pe fir, în telefonul Ancăi:
— Nu pricep de ce te tot legi de închiriere? Toți am
fost chiriași la un moment dat, nu-i nici o tragedie. Și ce,
tu n-ai stat în chirie, studentă? Locuințele-s provizorii,
ca și amorurile. Nici morm}nt nu mai primim pe viață ci
pe 20 de ani, și-n propriile corpuri suntem tot chiriași.
Nu mă mai interesa ce debitau, realitatea mea era
alta: mă făcuseră, mă duseseră am}ndoi cu vorba. A
trebuit să mă-ndrăgostesc de Anca, să mă fixez asupra
ei ca (fictivă) cititoare, ca să aflu că între ei doi fusese
ceva, c}ndva, și nici ea, nici Hip, nu pomeniseră absolut
nimic despre asta! Orgoliul meu suferea pentru că în tot
acest timp mă amăgisem cu iluzia că șefa lui ar fi
interesată de ceva, de autorul din mine. C}nd, de fapt,
avem o singură (mare) încercare, restul nefiind altceva
simple repetiții pe care le facem cu ceilalți. Ei doi aveau
un trecut, iar eu îl uram. Am văzut-o pe Anca închiz}nd

177
telefonul și nu m-am putut abține să n-o sun imediat.
Ajunsesem aproape de mașina ei, oprită la marginea
drumului, dar încă destul de departe ca să nu fiu
depistat. Îi citeam hotăr}rea rece din gesturile sacadate,
din mișcările cumpănite. Îi intuiam at}t de precis
g}ndurile, că mă temeam să nu mă tai în ele:
— Hei, dar voi vă cunoașteți bine, nu-i așa, Anca?
— Tu m-ai urmărit? se întoarse ea, căut}nd cu o
privire atentă de jur-împrejur, în timp ce vorbea.
— Un autor nu trebuie să-și urmărească personajele
sau cititorii, ca să știe ce fac. Era de-ajuns să-mi pun una
sau două întrebări despre natura altor întrebări, ale tale.
— Mă bucur că sunteți toți așa deștepți azi... E plin
orașul ăsta de bărbați deștepți și de femei singure care
le caută în coarne. Și de proaste! îmi închise ea.
Avea dreptate. Discuția schimbase totul:. aflasem că
ea-l iubise pe Hip, care-o iubea acum pe Leea – și tot mă
mai enerva, semn că încă țineam la ea, chiar dacă știam
cu cine am de-a face. Vrem tot ce n-avem și de-ndată ce
avem, descoperim că.... Misterul dispăruse, înlocuit de
un romantism casual. Anca era o femeie frumoasă, de ce
nu putea să-mi placă și mie, așa cum îi plăcuse lui Hip?
Trebuia să-l aud și pe el, neapărat:
— Salut Hip, ia ghici cine m-a sunat? Da, șefa ta! Nu
voia nimic, închipuie-ți! Ca de obicei, doar să afle ce-am
mai scris, dacă am pus tot în carte, dacă ai secrete...
— Mă-ntreb de ce era așa curioasă.
— Zicea «Hip scrie tot, sau are memorie selectivă?»
— Păi da, m-a mai sunat și pe mine să mă descoasă!
— Ce surpriză! îl ascultam eu cum se eschivează.

178
 Îl știam pe de rost, era personajul meu doar, nimic
nou la el. Cine-o fi pus eticheta negativă pe cotidian? mă
întrebam, ascult}ndu-l. Ar fi de-ajuns să poți urmări o
zi, o singură banală zi din viața personajului, așa ca azi,
dar complet: de la A la Z sau de dimineața p}nă seara,
ca să afli mai mult dec}t poți reda în 55.000 de cuvinte
scrise pe 220 pagini A5. Felia asta de viață, aparent
inutilă din punct de vedere narativ, face toți banii. Îți
ajung puține pagini și c}teva cuvinte ca să închizi
cercul, fără să scoți catharsisul din cititor.
P}nă la urmă, toate aceste momente sunt lipsite de
importanță în viață; semnificația le-o dăm abia ulterior.
Asta deși timp este berechet: în orașul contemporan nu
mai există timp, nici momente sau clipe – doar cifre.
Relaţii, serviciu și mai ales căsnicie, nimic nu mai are
durată nedeterminată; nimic nu mai e sigur, de fapt.
Totul e cuantificat, de unde impresia că timpul aleargă,
p}nă ne plictisim iar. Aventurile chiriașilor continuă, iar
Balada lor nu se termină, de fapt, niciodată.
Din fericire noi putem închide chiar aici și capitolul,
și cartea. Chiriașii vor continua oricum să se mute din
casă în casă, la fel de grăbiți ca Hip, ori ca Topîrceanu –
c}t timp nu înțeleg să plătească prețul. Iar majoritatea
nu de zg}rciți ajung să facă asta, aidoma personajului
meu, ci pentru că pur și simplu nu își permit să-l
plătească. Plus că prețul e unul destul de mare, și mai
ales, prea scump de plătit pentru oricine, și anume
limitarea opțiunilor ficționale. Aici ne blocăm toți, și așa
g}ndim majoritatea dintre noi, cei care refuzăm să ne
legăm de un loc, ca și cum asta ne-ar limita cu ceva:

179
opțiunea pentru un loc anume. Cu toate că din orizontul
tot mai de larg al posibilităților noastre prea puține se
vor realiza vreodată, și că adesea, cea mai mare parte a
lui este ascunsă vederii, avem iluzia unei năucitoare
palete de posibilități. Poate că nu mai există un model
natural de viață în realitatea care înconjurătoare; iar
aceasta se înt}mplă, probabil, din cauza că avem la
dispoziție o paletă răsfirată de alegeri „culturale”.
Numai că din tot acest spectru de practici și experiențe
din oferta de consum oferită de societatea
contemporană, individul poate explora doar fracțiunea
pe care și-o permite, acea minusculă fracțiune care i se
cuvine, asta pentru că întotdeauna cineva manevrează
dozajul și stabilește...
Cam așa filozofam în loc să mă răfuiesc cu Hip:
dădeam vina pe mine sau pe societate în loc să-l acuz pe
el, în timp ce Anca avea discuții directe cu Leea:
— Ce-ți place la el? o întrebase mirată c}nd, la un an
după ce se despărțise de Hip, aflase că e cu prietena ei.
— Totul! Nu știu ce nu ți-o fi plăcut ție la el, dar mă
abțin să întreb, ca să nu-ți închipui cine știe ce.
— Nici nu mai știu, parc-a fost în altă viață: iubești
pentru că iubești, nu că ai motive. Și c}nd le ai, deja nu
mai contează, începi să înțelegi că te-ai dezmeticit și a
trecut. Adevărul e că nu mai eram fericită cu el de multă
vreme. Îmi amintesc doar mici chestii: ne uitam la filme
diferite; mie-mi plac serialele polițiste și comediile
romantice, lui cele artistice şi documentare...
— Și mie-mi plac polițistele, dar nici măcar n-avem
televizor în dormitor, o-nțepase Leea, fără să vrea.

180
 XIX. Pizza cea de taină

La finalul zilei, Anca se așeză la oglindă ca să își

șteargă fardul de pe ochi. Își amintea de ultimele zile cu
Hip, c}nd îi simţea dragostea ca un rău fizic. Simţea
cum, pe măsură ce-l îndepărta, nerăspunz}ndu-i,
deschide în el o rană, ceea ce o făcea puțin tristă – ştia
prin ce trece – dar o și bucura, pentru că asta își dorea
partea ei egoistă. Dar se ținuse tare, amindindu-și cum
o făcuse să sufere momentul în care se îndrăgostise de
el, zic}ndu-și atunci că-i plătea luciditatea cu care i se
păruse că profira de slăbiciunea ei. Se ținuse tare și se
prefăcuse că nu-i pasă de el, pentru că nu-i era ruşine
de ce se înt}mpla acum, c}nd se recuperase din brațele
lui, c}t pentru viaţa ei și timpul pierdut cu încercarea
aceea absurdă de-a i se abandona.
Fără cosmeticale privirea ei era una comună,
ștearsă, iar cearcănele mult mai pronunțate. Îl sună pe
Oli, care răspunse abia după ce se g}ndi să închidă:
— Bună Oliver, Anca sunt, poți vorbi?
— Bună... S-a-nt}mplat ceva, de nu-mi mai zici Oli?
— Nu. Scuze dacă deranjez, voiam doar să vorbim.
Ești ocupat? Nu știu, ai vreme să bem un pahar de vin
undeva-n oraș? Mai ieșeam cu fetele la Baracca...
— Nu te supăra, dar nu mai vreau să ne conversăm
așa, ca fetele. Îs sătul de flecăreli și sentimentalisme.
— Și ce-ai vrea tu atunci de la mine?

181
 — Mă poți suna pentru orice problemă de serviciu,
dar cu evocările, hai să lăsăm! Și de ce Oliver, zi-mi cum
ai ajuns tu să mi te adresezi așa oficial, dintr-o dată?
— Și ce-ai mai vrea să-ți zic, să trecem direct la
schimbul de fluide? Trebuie neapărat să facem asta ca
să te porți ok? își făcu ea curaj, privindu-se în oglindă.
— Poate c-oi fi vrut c}ndva, dar nu mai vreau, Anca.
Tu ești alt soi, habar n-am, poate o să vrei peste c}teva
săptăm}ni sau luni de zile ceva de la mine, pe c}nd eu...
— Bine atunci, astea fiind zise, trebuie să discutăm.
Să lămurim ce e de lămurit, pentru că am rămas
datoare cu niște explicații.
Ajunși față în față la acea oră t}rzie, ne priveam cam
nedumeriți. I-am zis că-l sunasem pe Hip să-ntreb dacă
ne putem vedea toți patru, urma să-i spun unde anume.
— Dar el nu se despărțise de Leea? Nu mai bine
stăm și povestim noi doi?
— Cică s-au împăcat! Și nu cred că am chef să tot
discutăm despre aceleași chestii vechi, mă g}ndeam că
ar fi mai simplu să ieșim toți, s-o luăm de la zero.
— Nu ți se pare ușor ridicolă situația? Fostul, fosta...
ménage { trois, ménage { quatre?
— Poate ție și lui Hip, lui îi plac psiholoagele; cică în
orice pat sunt patru: cei doi, plus fostul ei și fosta lui.
Putem merge la mine în D}mb dacă vrei, au zis că lor le
este indiferent.
— Nu vreau să merg azi p}nă acolo, nu mai bine
mergem la mine? Sau, de ce nu undeva în oraș?
— Cum vrei tu, Anca.
— Stai să vorbesc eu cu Leea. Conduci tu?

182
 Am ocupat scaunul șoferului în Peugeotul ei roșu,
simțindu-mă puțin ridicol, în timp ce Anca parlamenta
cu Leea, de fapt mai mult dădea din cap. După ce
termină rămase așa, aștept}nd ca mașina să treacă de
c}teva semafoare și să iasă din aglomerația centrului
înainte să-mi spună ceva, ca și cum nu ne-am fi putut
auzi din cauza gălăgiei. Abia atunci deschise gura,
privind tot înainte spre parbriz, nu spre mine:
— Mona zice că nu poate veni.
Am privit-o scrut, mirat, apoi mi-am întors privirea
la drum.
— Ea nu poate? Hip zicea că vin să ne-nt}lnim unde
zicem noi, nici n-am pomenit de Mona, de unde veni
vorba și de ea?
— Dacă tot e să ieșim, am chemat-o și pe ea, dar zice
că n-are cu cine lăsa copilul, maică-sa e plecată la Borșa.
— A-ham, am pornit eu ștergătoarele de parbriz de
cum intram pe Maramureșului; ploua deja mocănește.
— Și ce facem? am întrebat-o după ce am reușit să
curăț geamul.
— Leea zice c-au vorbit ele să mergem la Mona, că e
singură, și vin acolo cu toții, adică ea și cu Hip...
— Și tu ce zici, Anca?
— Mie mi-e indiferent, voi știți ce-ați vorbit.
— Atunci intrăm la Kaufland să luăm o sticlă de vin,
și-apoi o luăm spre Andrei Mureșanu?
Anca încuviință din cap, iar pe buzele roșii îi apăru
z}mbetul acela drăguț, ușor t}mp. Părea decuplată
total, așa că n-am mai descusut-o ce treabă avea Mona.
— Bine c-am ocolit, puteam s-o luăm pe București.

183
 — Lasă că suntem pe benzina Alinei, z}mbi Anca.
Poaia mocănească se transformă imediat într-una
mai veselă, iar printre nori apăruseră raze de lumină.
După o tură nu foarte lungă de cumpărături (vin, fistic
și o cutie de bomboane pentru copil), ne-am porniră
spre Andrei Mureșanu. Peugeot-ul roșu traversă orașul
pe înserat, iar c}nd parcă în fața casei unde stătea
Mona, nuanța lui bătea în cărămiziu, ca într-un film
desaturat. Hip ne deschise ușa z}mbitor, fără jenă sau
resentimente, cum mă așteptam eu din partea Ancăi:
— Salutare, bine-ați venit!
Apăru și Leea în prag, țin}ndu-l de mijloc în vreme
ce noi intram și se dezbrăcam. Hip se credea intangibil
în brațele ei probabil, în orice caz, departe de el orice
st}njeneală. Anca își reveni prima: tot ce voia să afle era
dacă nu cumva Leea îi purta cumva s}mbetele. Știa că
sunt femei ce consideră fostele iubite ale bărbaților lor
potențiali adversari, dar nici Leei nu-i era mai ușor,
pentru că nu-și dădea seama dacă ceea ce simțea era
doar emoție. Se instală cu Mona pe canapea, la distanță
de Anca, iar schimbul lor de priviri nu anunța nimic
bun. Gazda roșcată înclină din cap spre noi doi:
— Am comandat pizza c}nd am aflat că veniți – apoi
doar spre Hip: desfaci tu, te rog, vinul primit?
— Sigur, de fapt, cred că mergem am}ndoi să ne
facem o țigară, mă invită el cu un semn, iar Mona se
făcu că nu pricepe despre ce țigară era vorba.
— Doi bărbați ca să deschidă o sticlă de vin?
E ușor să fii ironică la tine-acasă, se g}ndea Anca în
treacăt. Îmi z}mbi din ochi, așa că am plecat cu „fostul”

184
ei. Hip arăta mai șters în casă dec}t în afara ei, unde
avea c}teva combinații vestimentare de efect, care-i
puneau în evidență fizicul. Aici însă străluceau doar
femeile, în vreme ce el părea doar un tip din trecut.
— Nu ne-am mai văzut demult! Îmi place cum ți-ai
aranjat pe aici, își întoarse Anca privirea spre Mona.
— Lică s-a schimbat de c}nd avem bărbat în casă...
— Și tu c}nd mai ai vreme să și pictezi?
— ...mama vine să stea cu el doar c}nd plecăm noi
undeva, nu mai e legat de fustele mele.
Anca o invidiase dintotdeauna pentru simplitatea cu
care Mona știa să intre și să iasă din orice, ca și pentru
stilul sofisticat al îmbrăcăminții și machiajului, care
obturau complet personalitatea ei de fată de la țară.
— Nu cred că se poate mai bine dec}t merg toate
acum, și totuși, eu sunt deprimată!
Anca o privi clipind des: trebuia să recunoască și că
Mona era o foarte bună actriță. N-avusese niciodată
angoase, nici un limbaj pretențios, ci își folosea doar
propria expresivitate, fiind admirată de toată lumea
pentru simpla sa prezență. Chiar și acum, c}nd se lăuda
că e deprimată, z}mbea p}nă la gingii, dezvelindu-și
carnasierii de un alb fin, aproape transparenți.
— Nu pot să dorm, nu știu ce-i cu mine, mă agăț de
c}te o problemă și încep s-o întorc pe toate fețele, p}nă
dimineața... iar a doua zi sunt varză!
Anca z}mbi, amintindu-și toanele lui Hip, și cum
într-un final sincronizarea cu el i se păruse imposibilă.
Acum se părea că-și găsise nașa, în misterioasa șatenă
izolată pe fotoliul din sufrageria Monei. Pe fața gazdei

185
se întindeau două ecrane: unul sus, incluz}nd fruntea
lată pe care ochii mari făceau parcă pași de tango cu
spr}ncenele nemaipomenit de expresive; și ecranul de
jos, cu nasul coroiat, botul învelit și dezvelit de buzele
pline, obrajii prelungi și plini, ca și bărbia, de gropițe.
Ambele se completau la orice expresie a Monei, titr}nd
în mai multe limbi banalitățile emise de ea, care-ți
apăreau brusc fie deosebit de agreabile, fie adevăruri
universale. Anca îi ceru un pahar cu apă ca să schimbe
subiectul discuției, iar roșcata se ridică și păși hotăr}tă
spre bucătărie, oprindu-se în fața ușii după care se
auzea vocea lui Hip:
— Mai știi ce vorbeam noi în vară, despre filme? Cu
c}t văd mai multe (și de c}nd sunt iar cu Leea ne uităm
împreună) îmi dau seama că nu există filme fără autori,
așa cum ziceai tu că nu sunt cărți fără scriitori; povești
fără povestitori mai sunt. Și cum asta nu-i o poveste, mă
bucur că te-am găsit s-o scrii, că eu n-aș fi reușit s-o fac.
— Numai că vezi, eu regret că m-am angajat în
operațiunea asta a ta. Nici nu mi-am dat seama cum a
trecut vara, prins cu ea, și nici n=a ieșit ce mi-aș fi dorit!
— Bine omule, dar tu ai condei, și-apoi avem c}teva
istorii comune, ca și memoria recentă a locului!
— Și ce dacă. Tu crezi că totul i-o simplă abilitate?
Combini ingredientele ca aici, în bucătărie, și-apoi gata,
îi de-ajuns să mesteci în ele? Tot nu-i sigur că iese ceva!
— Știu, că-i complicat să faci chestii abstracte, mă
Oli, de asta m-am ferit toată viața. Tu ești profesor de
istorie, ai o cultură vastă, te descurci în presă și oricum
scrii zilnic, nu? Ce mai contează o carte, la valoarea ta?

186
 — Mă iei peste picior? Să intri într-un text e simplu,
scrisul poate fi o andecdotică – în cazul tău – sau o
reflecție, în cazul meu. Important e cum ieși din asta!
— Știi că eu m-am săturat de complicații. Pentru
mine cultura-i un lux, pur și simplu, iar contra presei,
sau a ce considerai tu că era presă. c}ndva, am un cui!
— Bun, și ce legătură are presa aici, ce legătură are
asta cu mine? Voiai să scriem o carte despre... locuire în
orașul ăsta, nu? Un roman, nu un reportaj, așa ai zis!
— Păi da, numai că am presupus că voi ăștia, autorii,
nu sunteți buni doar la scris, ci și la interpretat texte, la
manipulat. Ai grijă cu Anca, am senzația că nu știi bine
persoana, mă avertiză – tipa e și deșteaptă, și sensibilă.
— Iar schimbi vorba, vezi? Asta-i diferența între noi,
ca între scenariu și roman! Nu mai bine scriai tu singur?
— Ce vreau eu să scriu nu se poate, își trecu Hip o
m}nă prin păr, și rămase așa, pe g}nduri.
— Adică vrei să mai scrii ceva? Taie-mă de pe listă!
— Asta s-ar fi v}ndut pe sub m}nă, altădată, o carte
despre spiritul locurilor. S-ar fi numit Nemuritor de
Ardeal. Știi filmul Nemuritorii? Sergiu Nicolaescu a pus
aiurea în scenariu o legendă a nemuritorilor de-aici...
În acel moment Mona apăsă clanța ușii – anunț}nd
că domnișoara deșteată și sensibilă ceruse un pahar cu
apă. După ce ieși țin}ndu-și spatele țeapăn, Hip pufni în
r}s, iar Oli nu se abținu să nu-i țină isonul, deși realiza
că nu se cade. Îi făcu amicului semn cu degetul arătător:
— Așa pățești c}nd nu te poți abține de la sfaturi!
— Omule, m-aș bucura pentru tine, dacă nu te-aș
compăti, pentru că s-ar termina cu liniștea ta, după ce...

187
 — Oamenii se schimbă, Hipule, cel puțin la față .
— Mă g}ndesc uneori cum e să fii c-o femeie așa,
ur}țică, să arate mai bine dezbrăcată, dec}t îmbrăcată?
— Păi, majoritatea bărbaților își doresc o comoară
ascunsă, recunoscu Oli.
— Și ce, crezi că pentru femei nu-i la fel?
— Ba da, probabil că visează și ele un tip feroce în
societate, dar tandru la pat, sau viceversa, de ce nu le-ar
plăcea și lor paradoxurile: un blegoman care să se
transforme într-un tigru, c}nd se stinge lumina...
Se auzi ț}r}itul strident al soneriei. Hip stinse țigara
și ieși, lăs}ndu-mă singur în bucătăria Monei. N-am
zăbovit prea mult, ieșind și eu în hol ca să-l ajut la cutii.
Pe scări, în spatele băiatului cu pizza urcau două fete,
iar un glas îl salută pe Hip:
— Bună seara! se auzi vocea Dorei, urmată de un alt
salut, mai jos cu un ton, la care Hip se blocă puțin.
— Ăă, bună Dora. Ce faci cu Olga pe-aici, voi vă știți?
— Da, înseamnă că nu trebuie să mai fac prezentări!
— Bună, Olguța!
Olga înclină din cap, după care i se-adresă Dorei:
— Eu te aștept la etaj! și urcă în fugă scările.
— Ce surpriză! se coloră Hip la față. Am fost prieten
apropiat cu Olga, c}ndva! i se destănui el fostei sale
chiriașe, după ce scăpă de băiatul cu pizza.
— Da, ce mică-i lumea! Acum o să vă vedeți mai des!
Nu renunț la chirie, chit că-s mai mult pe drumuri, așa
cum v-am povestit. I-am lăsat Olgăi „moștenire” chiria
mea, că nici ea nu stă mult pe-aici, orișicum...

188
 — Am auzit că scrii și tu pe-un blog, de teatru, parcă?
Înseamnă că de la Olga ți s-a tras! Mă-ntreb cum ar fi
fost să mă fi născut mai t}rziu, să nu trec prin at}tea...
perioade moarte, și să ne fi cunoscut mai devreme!
— Oli, hai să-ți fac cunoștință cu cineva, se dădu el
din prag c}nd mă simți apăr}nd iar în spatele lui.
În fața ușii stătea o puștoaică roșcată, cu ochi la fel
de șireți ca o vulpiță, ce părea tare amuzată de noi.
— Îmi pare bine! îmi întinse ea m}na, băiețoasă.
— Tu ești „celebra” Dora? i-am str}ns-o ușor.
— Și dumneavoastră, probabil, unul din fanii paginii!
Soneria de la poarta casei sună iar, așa că Hip ne
abandonă acolo în hol cu teatru cu tot, iar el ieși să vadă
cine putea fi: Peter se g}ndise el să vină pe la Mona. În
mod normal, lui Hip nu i-ar fi convenit să fie de față la
o-nt}lnire a lor (se mai despărțise el o dată de Leea
după o discuție), dar nu era o situație chiar uzuală, iar
amicul lor Peter fusese, probabil, anunțat. C}nd îl văzu
pășind st}ngaci pe poartă, cu floarea în m}nă, se lămuri.
Ieșită în prag, Mona îi surprinse privirea lui Hip și se
cam f}st}ci să primească floarea de față cu el – sau cine
știe ce era în mintea ei? Dar nu zise nimic:
— Bună, fato! Da’ ce-i și cu tine-n seara asta, v-ați
înțeles toate?
Leea se oprise mirată în prag, sesiz}nd momentul
romantic: Mona o privi mai diplomată de obicei, și cum
nu-i văzu gingiile, pe care prietena sa le arăta cu orice
ocazie care-i făcea plăcere, Leea pricepu că e aiurea:
— Tu, scuze că te-am luat înainte, am crezut că ești
singură și putem sta și noi la povești!

189
 — Păi așa și este, apoi m-a sunat Peter că are treabă
în zonă și l-am anunțat și pe el vină, flutură ea o m}nă.
— Să sărbătorim toți marele moment al revederii!
Leea înclină capul în lateral și-și lungi g}tul ca să
poată privi preste umărul ei:
— Cu ăsta c}nd te-ai mai procopsit? șopti după ce
reveni la poziția dinainte.
Mona dădu să deschidă gura, de fapt chiar o
deschise și o închise înapoi imediat, ca un pește.
— Hai înăuntru, lasă că-mi spui tu, o trase Leea
băt}nd-o ușor cu palma pe dosul m}inii de parcă
roșcata ar fi leșinat, sau era pe cale să o facă.
În timp ce-i punea haina în cui, o întrebă:
— Tu știi că el o bătea pe ultima tipă cu care stătea?
Fără s-aștepte un răspuns de la ea, o luă spre
canapeaua din sufragerie, unde era Anca. Leea păru
mirată să se vadă iar în aceeași încăpere cu ea, apoi fața
lungă și slabă i se coloră și se destinse brusc, îndoind
piciorul din față, și făcu o piruetă pe celălalt.
— Și iată, cele trei grații din nou laolaltă! făcu ea o
reverență spre canapeaua celorlalte două.
Iar Mona și Anca o aplaudară împreună cu Hip, care
ajunse cu Peter p}nă-n pragul camerei, lăs}ndu-mă
singur în holul casei, să continui eu dialogul cu Dora:
— Sigur, Hedda Gabbler n-o fi cel mai bun spectacol
al lui Andrei Șerban, dar l-am văzut aici, la Teatrul
Maghiar și Hedda mi-a plăcut ca personaj, cred că dacă
ar fi trăit azi, ar fi fost o feministă convinsă...
— Mie mi-a plăcut și Omul cel bun din Seciuan, jucat
pe-aceeași scenă la Interferențe, se ocoșea vocea de fată.

190
 XX. Clarificări

— N-ar fi bine s-aduceți voi pizza? li se-adresă Mona

la plural celor doi amici care stăteau indeciși în prag.
Peter, puțin jignit de modul de adresare al noii sale
iubite, știa că nu prea are ce lămuri cu Mona în astfel de
momente în care se simțea obligată să facă și pe gazda,
așa că-l trase de cot pe amicul care încă se mai hlizea
după pirueta făcută de Leea, fără să-și dea seama că ei
doi erau în plus acolo, l}ngă cele trei grații.
— Mai știi, mă, c}nd le-am văzut noi pe toate trei la
terasă, și eu ți-am zis să mergem după ele? Tu nu și nu,
că-i șefa ta, da’ vezi că p}n-la urmă... tot aici am ajuns!
— Hm, se str}mbă Hip, nici nu-ți dai seama c}tă
dreptate ai, mă Peter!
— Adică, nu pricep: ce vrei tu să zici?
— Noi tot în stadiul ăla suntem, adică habar n-avem
ce-i cu ele! Doar ele știu ceva mai multe despre noi, în
vreme ce eu unul, cel puțin, n-am înțeles mare lucru...
— He-he, ce-i de priceput aici? Cu femeile tre’ să știi
să te porți, nu să le-nțelegi! Las’ că se-nțeleg ele, auzi-le!
C}nd am ajuns și eu în bucătărie, din cameră încă se
mai auzeau chiotele femeilor. Sunau mai ascuțit dec}t
chicotelile de-atunci, de pe terasa de la Sisters, c}nd se
știau probabil privite și ascultate. Dar acum eram
bărbații lor, a căror părere nu mai conta, iar prinții se
transformaseră în... altceva.

191
 — Ce prinț să tot aștepți? se eschivă Mona de la
mirarea prietenelor ei, care voiau să afle ce era cu ea și
cu Peter, cum de ajunseseră împreună:
— Pe cel care-ți spune c-a stat o oră la cosmetică,
sau pe acesta – flutură ea din degete spre bucătăria
unde se refugiaseră cei doi – care îți spune să-l iei tu de
acasă „ca să bea și el o bere”?
— Toți par normali la prima înt}lnire, îi ținu Leea
isonul. De ce să-ți pierzi vremea cu unul care are deja o
relație și încă mai testează, să fie el convins c-a ales bine?
— Eu cred că lumea-i plină de ciudați, dar răbdarea
de a-l descoperi pe cel de l}ngă tine ține și de...
ciudățeniile tale, își dădu cu părerea Anca.
— Te bagi și tu, abia îndrăgostită! o repezi Leea.
— De ce să nu se bage? îi sări Mona în ajutor.
— Ce-i cu tine azi? Am văzut de c}nd am venit, că...
— Că ce? Numai cele ca tine, care-nșiră bărbații pe
ață, se pricep la... relații?
— Auziți tu fetelor, voi aveți ceva să-mi reproșați?
— Vai de mine! Ce ți-aș putea reproșa? sări Mona.
— Habar n-am! Că m-am împăcat cu Hip, că nu vi
l-am lăsat vouă, ce-o fi în mintea ta? Eram prietene.
— Cum adică „nu ni l-ai lăsat”?
— Uite-așa, dacă tot l-am susținut, și l-am făcut să se
simtă bărbat, de ce să-l las alteia, ca să-l ia de-a gata?
— Ha-haa-haaa, ce spui tu, că femeile îți datorează
ceva pentru bărbații părăsiți? izbucni Mona în r}s.
— Mie nu, că eu îl pot avea oric}nd înapoi, degeaba
crede cineva că se va bucura de ce nu știe aprecia...
Leea se ridică din fotoliu la mijlocul frazei.

192
 Ieși din cameră nervoasă: nu mai avea niciun chef
de justificări. Îl căută pe Hip să-i ceară o țigară ca să se
calmeze.
— Era aici, i se adresă înt}i Petre, derutat, apoi eu:
— S-a dus afară la o țigară, parcă!
— Păi și voi de ce fumați aici, în bucătărie? Ziceți-mi
cum stă treaba, mai bine...
— Ce vrei să-ți spunem?
— Unde-i Hipolit? bătu Leea în covor cu condurii,
încruciș}ndu-și brațele la piept.
Petre nu mai văzu nicio scăpare, așa că-i spuse:
— Cred că l-am văzut urc}nd pe scară, la chiriașă...
— Doar crezi? Voi vedeți peste tot doar craci, și
c}nd aveți, și c}nd nu, dispăru ea după ușa bucătăriei,
cu un ochi încă înlăcrimat și altul amuzat, dar puțin cam
derutata de reacția lui Hip.
Reveni ca-n vis înapoi în cameră, unde i se păru că
Mona își făcea un fel de mea culpa:
— Mama lui de prinț, chiar că nu mai vine! C}nd mi
se zicea că-s pretențioasă, o luam ca pe-un compliment,
de la o v}rstă știi ce vrei: eu caut un tip mai deștept ca
mine, care să mă domine!
— Și ai dat de Peter? izbuti Leea să-nghită o lacrimă.
— Peter îi cu totul altceva – își clătină Mona capul
cu păr lung, flutur}ndu-și iar degetele subțiri în direcția
bucătăriei – să zicem că-i excepția care confirmă regula,
high lower class sau cum vreți, pansament după traume și
relații cu nepotriviți, în care-ai crezut p}nă te-au distrus!
— Asta-i tot o aluzie la Hip?
— Hai, tu Leea, mai termină cu Hip ăsta al tău!

193
 — Da, parcă azi trebuia să vorbim de logodna Ancăi!
— Așa rar putem comunica, și tu vrei să spargem
gașca noastră (făcu Mona un semn roată) faină de fete,
pentru un tip?
— Bine, tu fată! Nu ne-ai spus cum te-ai procopsit tu
cu Oliviu, își direcționă Leea tirul bateriei spre Anca.
— Cum, procopsit? clipi blonda, ca trezită din somn.
— Păi, așa dintr-o dată, mare amor, fără să ne spui
și nouă ceva? Așa cevaaa...
— N-a fost chiar dintr-o dată dar m-a pălit, ce să zic!
— Cred și eu că te-a pălit: nu te-am văzut după 35,
știam că n-o să te văd nici după 40 sărut}nd broscoi!
— De c}nd te știu, tu stai și-aștepți după cineva:
crezi că-i el?
— Încă nu cred nimic, am început doar să sper că
s-ar putea să fie chiar el...
— E clar, nu mai are nicio șansă! puse diagnosticul
Leea, confirmat imediat de Mona:
— I-îndrăgostită lulea, biata.
— Și voi, parcă nu? se apără Anca.
— Ei, brava! o luă Leea în balon. După ce-am călcat
în străchini o dată sau... de mai multe ori (o privi pe
Mona), noi suntem mai relaxate-n așteptarea amorului.
— Plus că, odată divorțată, nu te mai bate la cap
nicio mătușă: „tu c}nd te mai recăsătorești?” o completă
bruneta, fără resentimente.
Erau prietene iar. C}t despre noi trei, ne oprisem în
ușa bucătăriei și ne codeam dacă să pornim sau nu la
asalt asupra imensei, și, mai ales, încărcatei sufragerii.
Își făcu Peter curaj și pentru noi:

194
 — Ce-mi place mie la femei e că nu fac altceva dec}t
să vorbească despre bărbați, dar vezi Doamne, ele-s
pretențioase!
— Mda și la o adică nu și nu, le dau viteză la toți că
doar nah, ele nu pot sta cu oricine! P}nă c}nd le vezi că
scanează orice rază, se-agață de c}te-o privire și se pun
apoi „în vitrină”, ca să dea bine, îl completă Hip.
Eu tăceam, așa că Peter nu se mai abținu:
— Mă, femeile au așa așteptări nerealiste că se uită
la prea multe filme din alea lacrimogene, de dragoste,
cum avem noi din cauză de filme porno. Tu ce zici, măi
ăsta, istoricule?
— Eu? Dac-ar fi s-o luăm istoric sau antropologic
(mai bine paleontologic, m-am răzg}ndit), ne-am găsit
și noi să comentăm: zici că suntem premergătorii lui
Homo sapiens – neanderthal, ergaster și erectus.
— Știi ce? Zi mai bine despre ele, deși nu-mi place
limbajul ăsta științific, vorbești cam aiurea. Io-s erectus,
presupun – se enervă Peter.
— Nu, mă, tu ești localnic – așadar neanderthal. Ele
trei? Avem trei tipologii feminine: Mona pare tipul
asiatic – grațioasă și rafinată, Leea ta-i de tip negroid,
voluptoasă și senzuală, iar Anca ar fi indo-europeana
instinctuală și spontană.
— Mă, tu chiar vorbești serios? se holbă Peter după
o vreme, înghițind în sec. La ce școală se-nvață din
astea, să merg și eu? Mai zi, dacă mai ai...
— N-ai cum, probabil la cursurile lor de feminitate
ai putea afla că așa g}ndesc, sau sunt încurajate ele să
g}ndească, să-și descopere latura feminină: Mona e

195
sigur genul prețioasei, Leea-i misterioasa, iar Anca-i
imaculata sau vesela. Așa-i mai simplu de-nțeles?
— Înainte-ai zis altfel, parcă era mai complicat!
— Bine atunci! Cumva, ni le-am ales bine: asiatica
sau prețioasa are fizic fragil, e rafinată, cu aspect
exterior delicat, elegantă, grațioasă, cu tendințe spre
elevare – așa că se potrivește cu erectus. Negroida sau
misterioasa de Leea, voluptoasă, cu mare forță sexuală,
plină de devotament, spirit de luptă, vitalitate, are o
constituție fizică atletică – așa că merge cu neanderthal.
— Ăsta-i noul gen de horoscop pentru bărbați? se
prinse Hip în sf}rșit că era și el vizat. Și voi doi?
— Femeia imaculată din rasa indo-europeană este
instinctuală și spontană. Genul de acțiune, anduranță,
este maternă dar voluptoasă și seducătoare. Are o
constituție fizică foarte feminină și merge cu ergaster.
— Ne-am dat naibii, ergastere! îl îng}nă Hip.
— Aia ce-i? se băgă și Peter.
— Homo ergaster? Omul muncitor. Dar nu se știe
sigur dac-au fost ordonați pe line de descendență, sau
specii cu existență simultană. În orice caz, se crede că
homo ergaster a dat naștere lui homo erectus, din care
au apărut neanderthalienii. Iar ăștia, ultimii, au evoluat
p}nă la homo sapiens.
— Mă, nu știu voi – nici nu mă interesează – dar io
sigur nu-s homo, se distanță Peter de teoriile mele.
— Hai mai bine să intrăm, p}nă nu-și fac matriarhat
în sufragerie – propuse Hip, oferindu-ne fiecăruia c}te
una din pălăriile lui at}rnate deasupra cuierului.
Ne-am încolonat toți trei cu c}te o farfurie de pizza.

196
 Cu cealaltă m}nă ne aranjam jobenele, aștep}nd
semnalul. Hip porni CD-ul cu You Can Leave Your Hat
On, versiunea Joe Coker. C}nd se porni muzica în hol,
divele sporovăiau între ele și nu băgară de seamă, p}nă
ce Hip o dădu la maxim. Abia atunci se auzi vocea Monei:
— Dați-o măi mai înceeet!
Acesta fu semnalul pentru noi să intrăm pe muzică,
cu pizze în m}nă și pălării pe cap. Mona și Anca
rămaseră bouche-bee, singură Leea se dezmetici și
începu să aplaude, înc}ntată de show. Celelalte două se
priviră nedumerite, după care aplaudară și ele: Anca
mai timid, Mona str}mb}ndu-se cu ipocrizie. Îi părea
rău că gașca lor de fete se spărsese, pentru a se reuni
apoi cu mai mare succes, în prezența celorlalți trei.
După ce-i aplaudară pe bărbați, perechile se lipiră la
piesa care, înt}mplător sau nu, urma după Joe Cocker
pe CD: Redbone, de Childish Gambino. Spre final, Mona
se desprinse prima din brațele lui Petre, ca să coboare
la demisol unde voia să verifice dacă-i doarme copilul.
M-am așezat alături de Anca, prelungind tetatetul
p}nă la sosirea Monei, fără să mai ținem seama de
ceilalți. Hip șopti ceva la urechea brunetei, apoi ieși în
hol, unde Petre își făcea de lucru la CD-player, pun}nd
muzica în surdină, ca să se mai și audă între ei. C}nd se
întoarse Mona, ne găsi pe toți în jurul Leei, care dansase
cu cel mai mult elan și zăcea acum leșinată în fotoliu.
Se repezi înapoi în bucătărie de unde reveni cu un
șervețel îmbibat în oțet, și după ce-i dădu la o parte pe
ceilalți, i-l trecu pe la nas, frec}nd-o pe la încheieturi și
pe t}mple. Cum deschise ochii, Leea îl chemă pe Hip, iar

197
după c}teva minute, c}nd apăru și el înapoi, îl apucă de
ceafă trăg}ndu-l spre ea ca să-i spună ceva în ureche.
Hip se schimbă la față și se ridică, făc}ndu-le semn
celorlalți că merge să dea un telefon. P}nă sosi Salvarea,
Hip, gata îmbrăcat, anunță că merge cu Leea la spital:
— Ce naiba să căutați acolo, nu pricep? Abia v-ați
împăcat – și azi gata, o și duci la spital?! se miră Mona.
Hip ieși grăbit și abia după c}teva ore de așteptare
la spital află că Leea nu mai avea nici un copil, fusese o
alarmă falsă, o sarcină imposibil de prins, îi explicase
asistentul, Leea era bine și o putea lua acasă. Plecaseră
tăcuți acasă la el și adormiseră îmbrățișați în tăcere. La
fel adormiseră și ceilalți doi, îmbrățișați dar epuizați, nu
înainte de o discuție încărcată de reproșuri:
— De ce-ai mai vrut să venim, dacă suspectai ceva?
mă întrebă Anca amuzată, după descărcarea de pasiune
ce urmase drumului spre casă tăcut și îmbufnat.
— Ca să aflu dacă nu cumva-l mai iubești și tu, ca
Leea, dacă există posibilitatea să te împaci cu el...
— Fii serios, Hip nu-i omul cu care să te împaci (nu
că n-ar fi și oameni de-ăștia, mă privi ea șăgalnic), ci de
care vrei să te desparți, mai degrabă...
— Iar eu credeam că e omul cu care toate femeile
vor să se mute! C}nd apăruse în Cluj făceam bancuri cu
Peter despre el și ziceam că-i ca Bulă, că se tot mută, știi
că era un banc celebru despre asta?
— Ăla cu marmacia?
— Păi da, că de fiecare dată c}nd îl întrebam ce mai
face, el zicea: Mă mut!

198
 XXI. Revelații

În Gilău, Leea făcea cafeaua de dimineață, privindu-l

pe Hip cu un interes ciudat. Lui i se păru că-i recunoaște
privirea cercetătoare din seara aceea c}nd se-nt}lniseră
prima oară în oraș, în urmă cu c}teva luni. El locuia
atunci în apartamentul de deasupra Monei și mai vizita
o dată pe lună apartamentul doamnei Puran, la demisol.
Se mira c}t se schimbase de atunci misterioasa Leea,
care-l spionase mereu. O cunoscuse pe terasă la Sisters
și se împrietenise cu ea pe internet, dar unde altfel s-ar
fi putut intersecta el cu asemenea fată? Își aminti de
prețioasa Anca, cum îl studia doar uneori, la c}te-un
interval care coincidea sau nu cu schimbarea statutului
său locativ. Cei care-l cunoșteau așa cum începusem eu
să-l cunosc știau că pentru el nu prea conta, dar pentru
cei care îl confundau mereu, ba cu un chiriaș grăbit, ba
cu un proprietar falit, nu era altceva dec}t, probabil,
motiv de amuzament – ca și pentru Leea acum.
— Aș vrea să știu unde erai aseară, c}nd am leșinat?
— De unde știi că eram undeva anume? se panică de
bruschețea întrebării, neaștept}ndu-se la una ca asta.
— Pur și simplu! Cum te-ai fi simțit dacă ți-aș fi
făcut eu una ca asta? întrebă ea, întinz}ndu-i zahărul.
Hip amestecă în cafea, încerc}nd să-și dea seama ce
așteptări avea Leea. Nu putea să se g}ndească la altceva
dec}t că urma s-o piardă: îi putea citi-n privire decizia.

199
 Pentru că dincolo de curiozitatea cu care-l privea
mai era ceva. Era mai bine să afle înt}i ce și cum:
— De ce trebuie să fie totul așa de complicat?
— E simplu, de fapt! Tu ai luat o decizie atunci c}nd
ai plecat de la Mona, probabil ca să afli care-i situația la
etaj. La fel vreau și eu, să știu cum stă treaba cu noi, ca
să-mi dau seama ce am de făcut.
— Am fost acolo fiindcă venise fosta mea chiriașă!
— Știu, dar sunt convinsă că mai e ceva, după cum
m-ai privit atunci c}nd am deschis ochii.
— Cum te-am privit?
— Ochii îți erau mai tulburi ca ai mei, îi zise Leea
privindu-l intens, operație care-i reușea printr-o simplă
str}ngere de ochi, care-i ascuțea însă toată fața.
— Am urcat scările pentru că mai venise cu cineva.
Dora nu era singură, ci cu Olguța...
— A-ha! Știam eu că mai e ceva între voi!
— Da, și? Ce știi, sau ce bănuiești: că suntem iubiți?
— Că fata asta mai are ceva de împărțit cu tine! Cred
că nu și-ar fi permis să te poarte așa, dacă nu i-ai fi dat
impresia că ești available, se-ntristă Leea.
— Știi că s-a terminat! se aplecă Hip, ating}nd-o
st}ngaci, rostogolind cu greu cuvinte spre capul aplecat.
— Eu știu, dar tu n-o să știi niciodată despre mine...
îți scoase Leea fața dintre palme, furioasă.
—Cum n-o să știu niciodată, vrei să ne despărțim?
Atunci la ce bun discuția asta, tu Leea?
— Vreau să știu de ce mi-am pierdut vremea cu tine,
c}nd știam că n-am ce să m-aștept de la așa un bărbat...
— Povești cu pești! rosti Hip înfundat, ridic}ndu-se.

200
 Căuta o salvare spre ușă, dar Leea îl prinse de braț:
— Ce-ai face în cazul meu? Nu te judec, faci ce vrei!
Cum poți răspunde cuiva la întrebări nepuse, pe
care nici tu n-ai curaj să le pui, dar te vezi, dintr-o dată,
prins într-un angrenaj. El și Leea nu mai erau două
boabe într-o păstaie, ci două bile gata să se ciocnească
pe o masă, printre căni de cafea. Erau am}ndoi acolo, în
același moment, dar Hip avea senzația că Leea voia să
schimbe jocul, că pentru ea totul începea de la zero, iar
în dreptul lui era trecut minus unu și partea romantică a
relației trecuse-n zbor. Începea repriza a doua, cu ea în
atac, iar el trebuia să se apere ca să n-o piardă:
— Sunt întrebări pe care nu mi le-ai pus niciodată!
— Da, nu ți-am pus destule întrebări, și ai impresia
că... știu ce crezi tu despre mine, că te iubesc ca o g}scă,
da’ uite că g}sca era c}t pe ce să aibă un copil cu tine, și
l-aș fi păstrat, dacă...
— Dacă ce? Nu mi-ai zis ce s-a înt}mplat în orele c}t
am așteptat acolo la spital, p}nă să ieși din consultație!
Te-am văzut cu cearcăne mari, albă la față, și n-am avut
inimă să te mai descos, mi-a spus asistentul ceva, dar...
— Ce să se-nt}mple, au scos bucăți din mine! Am
avut o sarcină extrauternă, așa mi-au zis. Aseară aveam
un copil cu tine, la miezul nopții aveam c}teva bucăți
mai puțin, iar tu erai la etaj, umbl}nd după alte femei!
— Nu umblam aiurea, se înduioșă el auzind ce se
înt}mplase în miez de noapte. Am fost s-o văd pe Olga
fiindcă urcase scările în fugă, fără să-mi spună nimic, și..
— Știi ceva? Eu cred c-o mai iubești pe Olga asta, ori
că mai simți ceva pentru ea. Altfel nu ți-ar păsa at}ta...

201
 — Vorbim, avem ceva planuri de afaceri, dar at}t!
— Dac-ai fi rămas cu mine, că n-aș fi leșinat, și poate
că nu s-ar fi-nt}mplat nimic! hohoti, așez}ndu-și obrajii
între palme, apoi, după o vreme, își ridică ochii aprinși:
— Stai puțin, ce planuri de-afaceri?
— Leea, hai să lăsăm și vorbim de asta mai t}rziu,
mai bine să te întinzi, că nu pot să te văd așa.
— Dar pe Olga ai putut s-o vezi, nu? își scutură Leea
capul, fulger}ndu-l.
— Bine, vrei să mă chinui, ai dreptul! se desprinse
Hip cu greu din raza ei.
— Știi ce? Mai bine zi-mi, că te văd tare chinuit, îl
ironiză Leea, iar el nu rezistă și făcu a doua greșeală:
— Olguța a făcut la tac-su, în Belgia, un curs de
berar și vorbisem să închiriem un bar împreună, de-aia
eram mirat cum de mă evită! Trebuia să ne hotăr}m...
— Zău, îi mai zici Olguța? Și-aveți planuri secrete
împreună, nici nu-ți dai seama cum sună asta, nu?
— Nu știu ce crezi tu... dar eu de-asta m-am dus sus!
— Și nu puteai să-mi spui, sau să-mi lași vorbă? De
ce-a trebuit să pleci pe furiș? , Mai știi ce ziceai, că doar
eu te pot motiva? Și- acum, că te-am prins, recunoști că
ai planuri cu Olguța...
— Cu cine voiai să fac planuri, cu Oli? La ăla-i stă
capul doar la scris, la lumea literară. Sau cu Peter, care
nu știe cum să mai toace banii făcuți din afaceri?
— Nici n-ar fi o idee prea rea să te-asociezi cu Peter,
treaba lui cu banii! Lucrări de amenajări ai făcut cu el...
— Da, Peter știe să facă bani, și e serios – vorba ta!
Parcă-i un alter-ego pragmatic al meu, așa eram înainte...

202
 — Și Olguța o fi jumătatea ta misterioasă!
— Vezi? Iar dramatizezi. Dar ai dreptate, trebuia să
spun ce planuri am, și era bine să vorbesc și cu Peter!
— C}teodată ești așa mic-burghez, Hipule! Tu știi să
le pui altora oglinda-n față, dar c}nd e vorba de tine, să
îți pielea în saramură, ai un instinct de conservareee...
— Mic-burghez? Păi, de-asta am venit la Cluj, să am
unde ieși duminica, să bat străzile, să mă pierd prin
piețele orașului sau prin Parcul mare, să pot să te invit
într-un local, să ne simțim bine. Numai că orașul ăsta
are doar cluburi pentru puștani, nimic pentru cei ca noi.
— Păi, hai să le facem: eu, tu și cu Peter, dar să nu
mai aud de Olguțe, că fac ur}t!
— Olgăi i-am dat c}teva ponturi și nu mi-ar plăcea
să facă singură bani cu ideea mea. Putem face cu ea un
local pentru puștime, și cu Peter unul pentru hipsterime.
— Chiar, ce ne-ar putea opri să facem două localuri?
— Împreună putem face orice, azaLeea!
— Mai bine dec}t cu Olguța? îl privi ea, în sf}rșit,
puțin amuzată. Cum de?
— Nu știu cum de mă poți tu motiva, pentru că eu
singur nu reușesc să fac asta. Am c}teva idei, dar tu poți
aduce o schimbare în toată... nedeterminarea mea, și
numai tu știi cum! Trebuie doar să vrei...
— Și Olguța, ce mai vrea de la tine? Sau tu de la ea?
— Să-și v}ndă berea. Apoi, am ochit cu ea un spațiu
în Hașdeu, am trimis-o să-l vadă, să vorbească cu omul...
— Ce-ai făcut!? Nu merge așa, Hipule! Dacă vrei să
faci o treabă, atunci o facem serios! Nu bagi pe nimeni
la înaintare, te duci și faci un contract pe termen lung.

203
 — Plus că într-un local sunt bani de băgat, ai idee ce
afacere-i asta?
— Am avut un bar într-un spațiu al meu, la o casă,
pe c}nd făceam afaceri cu băuturi, aveau niște prieteni
și vindeau bine, dar nu l-am ținut mult. N-avea cine se
ocupa de el, l-am închis că era complicat de ținut curat.
— Acum ai femeie! Afacerile-s treabă de bărbați, iar
bucătăria și barul îs treburi de femei. Mă ocup eu, dar
numai dacă o scoți pe Olguța din afacere! începu Leea
să pună lucrurile la punct.
— Și ce, să stea acasă și să facă bere într-un garaj?
— A, și noi să i-o vindem? Nu pricepeam despre ce
fel de bere vorbești!
— Bere artizanală, ți-am zis că a făcut în Belgia un
curs de berar, e hipsteriță, bloggeriță, știe și grafică, se
poate ocupa de reclamă, are followeri...
— Am înțeles, e plină de calități! Păi uite cum facem:
eu mă pot ocupa de barul pentru hipsteri, iar pe ea o
lași să se ocupe de cel pentru studenți, unde-ai găsit loc.
S-ar putea ca berea ei să se v}ndă mai bine la noi, dar
nu strică s-o aibă și dincolo în meniu, ca să vadă că nu-i
ușor, și să se implice și ea. Altfel o să aibă doar pretenții!
— Am o idee, se entuziasmă Hip: ce at}tea discoteci
și baruri, hai să facem cluburi! Clubul este o invenție
englezească, e cea mai fericită îmbinare între util şi
plăcut, între atmosferă neconformistă și rentabilitate,
între dorul de Vama Veche şi varianta ei urbană.
— Stai ușor mă omule, ce-are Cluju’ cu Vama Veche?
— Studenții de azi îs umblați, nu la Năvodari, ca noi,
ci se duc prin Vamă. Și dacă reușim să facem în Cluj un

204
spațiu non-confirmist, așa cum îs cele din Vama Veche,
cu muzică bună și m}ncare ieftină, putem da lovitura!
— Adică vrei ceva mai mult dec}t un bar?
— Da, înainte să facem un club, vreau să ne uităm în
oglindă, o luă Hip de m}nă pe Leea, trăg}nd-o într-un
colț al camerei de unde se puteau vedea am}ndoi.
— Și ce vezi tu acolo, Hipule? se amuză ea.
— Cum o să arate locul. Vreau să arate la fel de bine
ca tine, să fie după chipul și asemănarea noastră, după
gusturile noastre. Atunci o să aibă succes, nu material
doar, ci și spiritual. Clienții or să vină ca să se identifice
cu locul, nu doar ca să măn}nce ori să bea.
— Carevasăzică, ai copt un plan serios cu Olguța!
— Planul e al meu, ea are partea cu berea, și poate
ar putea să se ocupe și de reclamă, să fie un fel de PR.
— V-ați g}ndit și cum să-i ziceți, deja?
— Ei îi place Morisson, solistul ei preferat, eu prefer
Jimmy`s, că sună mai comercial, nu ne-am înțeles încă!
— Știi că se va termina ur}t, da? Povestea noastră,
îți zic de pe acum, dacă mai ai de-a face cu Olguța asta.
— E prea mare diferența de v}rstă, tu știi că am fete.
— Ce legătură are? La toți vă plac m}țele tinere!
— Stai să-ți spun cum m-am despărțit de ea: am
surprins un gest pe care-l făcea și fiică-mea!
— Ei și? Astea-s povești! îl luă în balon Leea.
— Crezi tu! Nu pot sta cu așa o fată fără să-mi pun
tot felul de întrebări, dacă nu cumva e la mijloc
instinctul patern, sau fără să mă simt pervers. Pur și
simplu nu mai pot fi cu ea, îmi amintește de fiică-mea!
— Las că te știu eu! Ești bun, Hipule, foarte teatral...

205
 — Chiar c-ar trebui să mă știi, nicicui n-am spus at}t
despre mine, dar nimeni nu m-a mai tras așa de limbă.
— ...dar și instinctual – completă Leea, desfăc}nd o
rolă cu mentosane – așa că o să fiu cu ochii pe tine. La
prima greșeală, te-am... scoase ea limba, depun}nd
acolo pastila rotundă și albă, închiz}nd-o apoi ca-ntr-un
sertar și mușc}nd din ea cu ochii țintă într-ai lui.
Hip o privea fascinat și excitat. De unde să fi știut ce
femeie pasională zăcea-n ea? După divorț, evitase să
intre în conflicte cu femeile din viața lui, iar cu drama se
înt}lnea doar la teatru, în timp ce în viață se pare că
ducea lipsă! Certurile c-o femeie care nu te iubea erau
epuizante, însă cele cu Leea îl st}rneau. Iar ea-și dădea
seama de asta, desigur, altfel de ce-ar fi făcut așa pe
mironosița, plec}ndu-și privirea și vorbindu-i peltic, în
timp ce-și sugea mentosana cu buzele țuguiate?
— Mă faci să-mi pierd orice speranță... încercă el să
spargă tăcerea lăsată brusc, îmbrățiș}nd-o.
Dar Leea îl respinse cu m}na întinsă. Cu-aceeași
privire prefăcută printre genele plecate, și cu un gest la
fel de larg, își scoase mentosana din gură cu cealaltă
m}nă, cea liberă, ridic}nd în sf}rșit ochii și forț}ndu-l să
primească jumătatea rămasă la el între buze.
Abia apoi îl îmbrățișă, și-l sărută pe gură și pe g}t, iar
în vreme ce Leea-i ridica tricoul cobor}nd cu buzele pe
pieptul lui, Hip începu să înghită în sec și să mestece
jumătatea rămasă de mentosană, întreb}ndu-se ce-i
venise fetei să facă una ca asta. Pricepu, înghițind fără
să vrea mentosana, abia în vreme ce ea-l sorbea tot, și îi
simțea răcoarea gurii mentolate.

206
 XXII. Business is happiness?

C}nd i-am spus că vreau să scriu o carte, s-a distrat:

— Parcă ieri spuneai de primul volum, cel scris
împreună, că n-a fost o experiență reușită? Pierdere de
timp, ziceai. Și acum un alt volum, păstr}nd personajele?
Am ezitat o vreme la întrebarea lui; aveau acest
efect întrebările, dacă nu să mă-ntoarcă din loc, măcar
să mă pună pe g}nduri: da, chiar, la ce bun să-ți dedici
încă unul sau cine știe, poate doi ani din viață unei cărți
pe care poate că o va citi cineva, nu cu foarte mare
interes, în c}teva ore/zile? Cel puțin pentru unul ca
mine, nici povestaș, nici vreun condei liric – doar un ins
cu scris condensat – totul părea o mare pierdere de
vreme, ca și cum ai sta suspendat între două etaje: nu
poți nici să trăiești, nici să fii conectat la marea
literatură. Și atunci, de ce scriu oamenii, în general?
Există acel decalaj între ceea ce știe (și uneori, cum a
fost cazul lui Hip, își notează) un individ despre propriul
său parcurs și adevărul acestui traseu personal. Ca să-l
facă să dispară, de-aceea? Cunoașterea și adevărul par
nedisociabile, și totuși, există ceea ce știm cu privire la
propria persoană, dar e totdeauna ceva care ne scapă:
stadiul acestei cunoașteri. Scriem, oare, să consfințim că
iată, știm cam 57% din noi? Așa bănuiam că stă treaba,
dar era destul de vag și trebuia să aflu ce vrea Hip:
— Te bagi și tu, sau pretinzi drept de autor?
— Nu, stai liniștit, dai o bere și e ok.
207
 — Eventual pui o reclamă? Îs curios ce intenții ai...
— Hipule, e mult de explicat. Am senzația că în orice
credem că știm este ceva necunoscut: mereu e ceva
neștiut în ceea ce știm și altceva neg}ndit p}nă la capăt,
în ceea ce g}ndim. De asta scriem cărți, să ad}ncim...
— Vrei să spui că asta te face pe tine să scrii! Sper să
nu faci alte dezvăluiri, ca la sf}rșitul Chiriașului...
— Stai liniștit, m-am lecuit.
— Și-atunci, ce te face pe tine să mai scrii o carte?
— E mai simplu să faci ceva de la zero, dec}t să iei
un proiect din bucăți, și să-ncerci să le aduni! Sunt
multe adevăruri ce răm}n necunoscute inconștientului.
Nu putem visa cu ochii deschiși, nici să ne-analizăm
fiecare pas, dar scrisul ne dă ocazia.
— O faci din același motiv ca mine pe vremea
„Chiriașului”, cauți adică un unghi obiectiv...?
— Nu tocmai, l-am oprit. Tu mi-ai abandonat mie
unghiul tău subiectiv, în căutarea unei păreri din afară.
Eu caut unghiul subiectiv al mai multor personaje, ca să
pun în seama celor din al doilea volum despre Cluj
c}teva experiențe paralele pe parcursul acelorași ani.
— Și vrei să păstrezi și personajele?
— Din moment ce avem c}teva cunoștințe comune,
de ce nu le-aș păstra? Ar fi ciudat să inventez altele cu
același fel de-a fi, doar cu nume diferite...
— Deci n-a fost chiar o pierdere de timp cartea?
— Pentru tine, nu  Un alt motiv pentru care scriu
ține de relațiile de muncă, altfel dec}t apar în statistici.
— Adică despre joburi?
— Păi!

208
 — Și ce crezi c-ai putea să scrii despre o piață care
se schimbă de la un an la altul?
— CUM se schimbă, aici e întrebarea: din ce motiv te
plătește cineva doar ca să joci un rol pentru el, și nu să
g}ndești? Aici e ceva ce nu pot să înțeleg, cum a devenit
munca un privilegiu și pe ce amănunte discutăm c}nd e
vorba de o angajare, scoț}nd din ecuație esențialul.
Cum ți-am zis, e mai simplu să pornești de la zero cu o
idee de-a ta, dec}t să refaci proiectul altuia.
— Crezi? Uite, la imobiliare nu-i valabilă teoria asta.
— Chiar, cum îți mai merge cu imobiliarele?
— Bătr}nii zic așa: „dacă iei de la cineva o casă, e ca
și cum ți-ar da-o de gratis”. Adică-i mult mai simplu să
lucrezi pe un proiect început. Dar știu eu? Nu mă pricep
așa ca tine la cărți, nici la desfăcut firul în patru, z}mbi.
— Nici eu nu mă pricep cum aș vrea, de-asta vreau
să scriu o carte, să-mi fac m}na! Zi-mi de tine, cum e?
— Banii circulă, orașul e tot mai scump, afacerile
merg! îmi descrise el succint situația.
— Mai greu e p}nă te decizi s-o iei pe un drum, nu?
— Da, numai că nu cred să apuc să prind ultimul
tren. În Rom}nia 98% din locuinţe sunt în proprietate
personală, oficial doar 3% sunt închiriate, iar estimările
neoficiale indică o rată a închirierii de 15-20% în
oraşele mai mari precum Bucureştiul şi Clujul. Deci
imobiliarele sunt o afacere bună dacă ai terenuri, altfel
e greu. Merg bine dacă ai cu ce, altfel, se pot face afaceri
mai bune cu alți bani: văd cum prieteni ai mei, ca Peter,
pot. Mă g}ndesc să deschid un bar cu el, Olga și Leea.
— Un bar? Te pricepi tu la așa ceva?

209
 — Am mai avut, dar am zis atunci că este o afacere
în care te plafonezi și-am făcut greşeala să abandonez
barul. M-am apucat de altele mai serioase, dar, neavînd
experienţă, am căzut în nas de vreo c}teva ori. C}nd am
ajuns aici eram sub zero, falit, am redevenit angajat.
Clubul e o îmbinare perfectă între util şi plăcut, chiar
cred că am putea prinde o perioadă prosperă în
domeniu. Cu toată criza, în cluburi sunt la fel de mulți
oameni, dar se simte o zg}rcenie, nu mai cheltuim at}t.
— Dar v}nzările nu se schimbă, nu scad și nu cresc?
— Se pare că nu. În schimb, crește cererea pentru
băuturile ceva mai ieftine.
— Păi da, în perioada de criză se ştie că lumea se
distrează mai mult, ca să uite de griji, dar poate şi că
acum are fiecare mai mult timp.
— Da, așa și eu, nu prea mai avm unde să merg, nici
niciun club clujean nu prea e pe placul meu, mai ales că
ies în fiecare seară, fiind burlac... cum sunt şi-acum.
— Și cum îți veni ideea colaborării cu Peter?
— Păi oricum lucram cu el la amenajări, cum lucrai
și tu, și nici el nu are ceva concret, vrea să intre pe piața
construcţiilor, dar e vorba de bani mulți și e destul de
complicat, riscurile sunt mari să-ți iei țepe. Plus că așa
simt eu, că e bine să faci în Rom}nia baruri.
— Rom}nii sunt un popor hedonist din fire, chiar
dacă nu recunosc. Niciodată o afacere care are ca scop
v}nzarea de distracţie nu va da greş aici. Numai că
singur n-am curaj, așa că-mi iau asociat jumătatea mea
cea harnică: eu mă voi ocupa de managementul artistic
al cluburilor, iar Peter se va ocupa de cel tehnic.

210
 — Și cum o să faceţi, practic? Ai un plan de afaceri?
— Nu, încă nu știm ce și cum. Dar va fi un loc bun
pentru că avem ceva experienţă în domeniu am}ndoi.
Iar eu am avantajul că am fost în primul rînd un client
înrăit. Am o perspectivă de ambele părţi ale tejghelei.
— Bine, dar de unde bani pentru toate astea?
— O să-mi v}nd apartamentul din Cordoș ca să dau
avans pentru un local, sau o girez cu el, iau un credit și
plătesc chirie. Oricum, planul e să pornim pe două
fronturi, eu cu Leea într-o locație și Peter cu Olga în alta.
— Adică porniți cu toate p}nzele sus!
— Mi-am dat seama la timp că am fost naiv venind
aici. Clujul nu-i un loc de stat, de locuit, ci de făcut bani
din dorințele celor care vin să lucreze sau să învețe aici.
— Deci eu îmi pierd vremea cu scrisul, crezi?
— Glumeam, pentru că și eu vreau să mai scriu o
carte, una despre Vama Veche, un loc despre care cred că
în cur}nd va fi uitat, sau cel puțin spiritul i se va pierde.
— Altă carte, Hip?
— Mă g}ndesc la ea de c}ţiva ani şi sper s-o public
anul viitor, după ce lansez cluburile. Dacă nu va fi un
mare succes, nu va fi publicată. Se va numi „Nemuritor
de Ardeal”. Nu va fi vorba despre Vamă, pentru că în
mare parte acţiunea se va desfăşura aici, în Vama mea.
Dar Vama nu este un loc, ci o stare de spirit.
— Ești puțin obsedat de Vama asta...
— Da, pentru că dob}ndisem o dependenţă de Vamă
înainte să vin în Cluj și mi-am zis că, dacă nu pot
modifica clima ca să fie vară tot timpul, să fac o Vamă

211
urbană. Spiritul se va regăsi în cele două localuri: unul
se va numi Ianus, iar celălalt Jimmy`s sau Morisson.
— Ce nume-s astea, Ianus sau Jimmy`s?
— De la zeul cu două fețe, sau poate-i spunem My
Way, cum vrea Leea, mare admiratoare a lui Frank
Sinatra, iar dincolo va fi cum vrea Olga, care ascultă Jim
Morisson. Oamenii au nevoie de un element bizar, sau
de puțină promiscuitate – nu de mizerie, dar un mic
deranj, acolo, ca să te dezinhibe, e necesar.
— Și te-ai g}ndit ce-o să faci dacă afacerea asta cu
cluburile dă greș? Vreau să spun, ai un plan B?
— În momentul în care cluburile n-or să mai fie
rentabile, va fi vai şi-amar de capul nostru. Segmentul
ăsta e ca o hîrtie de turnesol, ultima redută economică.
Cîrciumile nu-s un moft al societăţii, sunt expresia vieţii
sociale. Nu trebuie să ieşi zilnic, dar înseamnă ceva
faptul că există această libertate, această alternativă.
Dacă nu ar fi cr}șme, nu s-ar mai face nimic, ar fi vai de
capul nostru, ca ţară.
— Știi cum spunea Van Gogh: cred, de multe ori, că
noaptea este mai vie şi mai bogată în culori ca ziua.
— Clujul i-un oraş mic, centrul şi mai mic, și toţi
avem acelaşi traseu nocturn, în care înt}lnim aceleaşi
personaje şi evenimente. De c}nd viaţa de noapte a
explodat, apare c}te un local la fiecare colţ de stradă.
— Am observat, dar la v}rsta asta nu mai prea ies.
În liceu mergeam la Fetiţele Vieneze, pe Memo. Era legat
doar cu numele de vechea cr}şmă și arăta sinistru: în
partea din faţă a localului, unde cred că e un magazin de
haine acum, se servea o bere rea pe la mese, iar în spate

212
era un fel de club, unde era întuneric ca dracu’, un
miros îngrozitor şi mai mulţi bodyguarzi dec}t clienţi.
Se opri ca să toarne c}te-un pahar cu vin, apoi reluă:
— Nu m-am distrat niciodată cu adevărat, deşi
ţopăiam şi hăhăiam pe-acolo. Alte variante erau Diesel,
cel mai vechi club din Cluj, pe care l-am evitat p}nă mai
t}rziu, sau Music Pub, de pe Horea. Acolo se m}nca pită
cu unsoare şi se asculta rock, c}nd nu era încă la modă.
— Știu, ba mai mult, cunosc și ce se-nt}mpla înainte
acolo, chiar dacă nu eram în Cluj pe-atunci! Localul se
numea Crama București pe vremea părinților mei, i se
mai zicea și „Metropol” iar șeful său era Remus Pop, un
fost rugbist și referent cultural, supranumit Mongolu.
— N-am auzit de el! Perioada era una a plimbărilor
dintr-un club în altul, de la Euphoria la Kharma – unde
nu te lăsa decît cu pantofi, ce prostie! – Avenue, uneori
Diesel, Ernesto şi de multe ori la More, dar dacă mă
g}ndesc nu mai ştiu ce mă atrăgea acolo.
— Așa sunteți voi clujenii ăștia mai noi sau mai
vechi, plimbăreți. La fel ca și Chiriașul lui Topîrceanu, vă
temeți să vă fixați într-un loc și b}ntuiți orașul după
altceva. Nici de cenaclul Echinox n-ai auzit?
— Nu, dar nu-ți uita ideea, că m-ar interesa un local
așa, pentru boemi. Clubul meu o să fie-n drum, și o să
fie un local viu şapte zile pe săptămînă. Un loc unde nu
se pună problema oare dacă merg e ceva? poate
dansăm, poate nu? Poate c-o să pierd ceva clienţi cu
pretenția asta, dar o să c}știg la fiecare doi pierduți alții
doi, dacă o să reușesc să fac și-un playlist bun.
— De aici vrei să-ncepi?

213
 — Da, înainte să deschid, îmi chem prietenii şi fac
un playlist de vreo 100 de piese, ca toată muzica din
local va fi după voia lor. Pare minor, dar poți să pui o
piesă care în mintea multora nu se potriveşte locului.
— Și cine definește ce se potriveşte?
Mă privi fără să-mi răspundă. Nu mai eram prieteni
buni de o bucată de vreme. Mai precis, de c}nd îl
făcusem să plătească tot tirajul cărții și i-o pusesem în
brațe. Relațiile dintre bărbați, ca și cele dintre femei, au
ceva aparte: c}nd e vorba de sexe opuse contează
chimia și admirația (dar ajunge și una singură dintre
ele, de obicei chimia). C}nd e vorba de bărbați însă
raporturile de putere nu se compensează: o slăbiciune
n-acoperă alta, ci se negociază permanent. La fel o fi și
la femei? mă întrebam. Altfel de ce s-ar certa între ele,
oricum mai des dec}t o fac cu bărbații?
Îl invidiam întruc}tva pe Hip, chit că n-aș fi vrut să
fiu în locul lui și să-mi asum at}tea riscuri. Cu toate
prostiile pe care le debita despre Vamă, se adaptase la
cultura hedonistă a orașului înaintea mea, în timp ce eu
pierdeam contactul cu viața socială și cluburile de
noapte, preocupat să schimb joburile în căutarea unuia
care să mi se potrivească. Noroc că de terasa unde
începeam să mă îngălbenesc de invidie se apropiau
Mona, Anca și Leea. Cele trei grații cu ochi mari ocupară
tot spațiul dintre noi: roșcata de Mona – pe care Petre o
deturnase de la pictură, încuraj}nd-o să se facă
manechin – șatena de Leea pe care Hip o recucerise cu
ideile sale fanteziste și blonda de Anca – la al cărei
imaginar erotic mai aveam, la r}ndul meu, destul de

214
lucrat. Simpla lor prezență tăie orice zgomot dimprejur
și îngheță toate planurile noastre. Clujul cel t}năr, ca și
orașul cel vechi, plin de case și terase, cluburi și cărți în
curs de apariție, se opri un moment, retrăg}ndu-se de
pe malurile Someșului Mic. Ceasurile nu mai băteau,
contoarele de orice soi nu mai înregistrau nici un metru
cub sau kilowat și orașul se liniști brusc, ridic}ndu-se
deasupra hărții, ca un balon în care sufla v}ntul ce
umfla ușor părul celor trei femei.
Pe hartă rămăsese un singur punct, mic și ascuțit,
spre care doar balonul nostru mai indica, în vreme ce
noi, nici științifico-fantastici ca Jules Verne, dar nici
sisifici, ci pur și simplu plini de entuziasm și culoare,
eram gata să ne luăm zborul spre oriunde, lu}nd-o iar
de la-nceput.

215
 Cuprins

I. Chiriașul 3
II. Chiriașa 17
III. Bloggerii 29
IV. Proprietăreasa 43
V. Mona 51
VI. Vecinica 57
VII. Dora 67
VIII. Vecina 75
IX. Leasing imobiliar 83
X. Proprietar falit, ori chiriaș? 93
XI. Autor și personaj 101
XII. Case 111
XIII. Acasă 119
XIV. Cartiere 129
XV. Scumpiri 139
XVI. Întâlnirea 149
XVII. Terase 161
XVIII. Felia de realitate 171
XIX. Pizza cea de taină 181
XX. Clarificări 191
XXI. Revelații 199
XXII. Business is happiness? 207

216