Sunteți pe pagina 1din 273

MIHAI IORGA IOAN MĂRCULEŢ

BALTA IALOMIŢEI
ȘI
BRAȚUL BORCEA

PAGINI DE MONOGRAFIE
ISBN 978-973-0-26679-5

BUCUREŞTI
2018
MIHAI IORGA IOAN MĂRCULEŢ

BALTA IALOMIŢEI
ȘI
BRAȚUL BORCEA
PAGINI DE MONOGRAFIE

Prefaţă: dr. Vasile Mărculeţ

ISBN 978-973-0-26679-5

BUCUREŞTI
2018

1
Contribuţia autorilor:
Mihai Ioarga: „Balta Ialomiței și Brațul Borcea în Preistorie și Antichitate”,
„Balta Ialomiței și Brațul Borcea în mileniul marilor migrații”,
„Comunitățile rurale din regiunea Bălții Ialomiței în secolele XIV-XVII”,
„Evoluția așezărilor de pe Brațul Borcea în secolele XVIII-XIX”,
„Populația”, „Ocupații tradiționale”, „Învățământul” și „Religia”.
Ioan Mărculeţ: „Balta Ialomiței – cadrul natural”.

Redactare: Ioan Mărculeţ


Prelucrare schiţe de hărţi: Ioan Mărculeţ
Schița de hartă de pe copertă: prelucrare după L. Badea, Gh. Niculescu,
Cursul şi Lunca (Balta) Dunării, în Unităţile de relief ale României, V,
Bucureşti, 2011, p. 144.

ISBN 978-973-0-26679-5

Adrese de contact:
iorga_mh@yahoo.com
ioan_marculet@yahoo.com
imarcule@gmail.com

2
CUPRINS

Prefaţă (dr. Vasile Mărculeţ) .................................................................................................4

Balta Ialomiței – cadrul natural ............................................................................................8

Balta Ialomiței și Brațul Borcea în Preistorie și Antichitate ............................................30

Balta Ialomiței și Brațul Borcea în mileniul marilor migrații .........................................43

Comunitățile rurale din regiunea Bălții Ialomiței în secolele XIV-XVII .......................57

Evoluția așezărilor de pe Brațul Borcea în secolele XVIII-XIX ....................................139

Populația ..............................................................................................................................175

Ocupații tradiționale ..........................................................................................................185

Învățământul .......................................................................................................................231

Religia ...................................................................................................................................247

Bibliografie ..........................................................................................................................260

3
PREFAȚA

Lucrarea care intră acum în circuitul public, intitulată Balta Ialomiței și Brațul
Borcea. Pagini de monografie, este rezultatul unei colaborări de peste doi ani dintre un
istoric, Mihai Iorga, și un geograf, Ioan Mărculeț. Primul s-a făcut cunoscut, mai ales,
prin lucrările consacrate istoriei locale, respectiv a comunităților umane din Balta
Ialomiței și de pe Brațul Borcea în epocile medievală și modernă. Cel de-al doilea a
fost consacrat de monografiile și numeroasele studii și articole de geografie fizică
(geomorfologie, climatologie ş.a.) și umană, publicate în reviste sau volume din țară
și din străinătate, precum și prin utilele instrumente de lucru concepute și realizate
(manuale, dicționare, caiete de lucru, hărți etc.), destinate elevilor.
Privită prin prisma celor prezentate, lucrarea celor doi autori reprezintă o
materializare fericită a unei abordări interdisciplinare. Suntem în fața unei colaborări
fructuoase a reprezentanților a două știinţe care se completează reciproc, istoria și
geografia.
Cartea domnilor Mihai Iorga și Ioan Mărculeț este structurată pe nouă
capitole. Primul dintre acestea, Balta Ialomiței – cadrul natural, abordează aspectele
geografice ale regiunii supuse studiului. Conținutul lui cuprinde informații
interesante cu privire la poziția geografică a Bălții Ialomiței (suprafață, latitudinea și
longitudinea, distanța față de diferite locuri din țară și altele), evoluția
paleogeografică și geologia, relief, climă, hidrografia, vegetația, fauna și solurile.
Textul capitolului este completat cu un număr apreciabil de hărți, grafice, imagini și
tabele care contribuie decisiv la clarificarea și înțelegerea informațiilor prezentate.
Următoarele patru capitole (II-V) ale lucrării, intitulate Balta Ialomiței și Brațul
Borcea în Preistorie și Antichitate, Balta Ialomiței și Brațul Borcea în mileniul marilor
migrații, Comunitățile rurale din regiunea Bălții Ialomiței în secolele XIV-XVII și Evoluția
așezărilor de pe Brațul Borcea în secolele XVIII-XIX, constituie componenta
fundamentală a lucrării, respectiv istoria zonei. Prin utilizarea ingenioasă a
informațiilor transmise de descoperirile arheologice, sursele epigrafice, numismatice
și sigilografice cu cele cuprinse în izvoarele documentare sau literare, autorii ne
conturează evoluția istorică a regiunii Bălții Ialomiței și Brațului Borcea din
preistorie și până la începutul secolului al XX-lea. Aflăm, astfel, date importante cu
privire la cele mai vechi urme de locuire din regiune, la așezările și ariile culturale
care s-au succedat aici din paleolitic și până la sfârșitul Epocii bronzului, la evoluția
comunităților getice în epoca fierului și la legăturile lor cu principalele centre din
zonă, grecești și apoi romane.
O atenție însemnată este acordată acelei tulburi perioade din secolele III-XIII,
cunoscută drept mileniul marilor migrații, când peste teritoriile de la Dunărea de Jos
s-au perindat stăpânirile unor populații barbare (goți, huni, avari, slavi, bulgari,

4
pecenegi, cumani, mongoli), care au întemeiat efemere imperii ale stepei. Bazați pe
izvoarele existente, autorii ne prezintă originile grupurile de migratori care s-au
perindat în regiunea studiată, centrele lor de putere, situația autohtonilor,
raporturile stabilite între cele două grupuri de populații de-a lungul timpului.
Studierea comunităților rurale de pe Brațul Borcea și din Balta Ialomiței în
secolele XIV-XVIII a reprezentat o altă componentă a istoriei regiunii, abordată de
autori în această parte a lucrării. Parcurgerea textului ne permite identificarea unor
aspecte legate de atestarea așezărilor de pe Brațul Borcea, la jurisdicția statală
exercitată asupra lor în anumite momente sau epoci, la statutul juridic al
comunităților studiate, la statutul social al locuitorilor, la constituirea domeniilor
feudale în zonă, la stăpânirea acestora, precum și la raporturile dintre masa țăranilor
și stăpânii de domenii, fie ei feudali laici sau ecleziastici.
Prin prisma acelorași aspecte este abordată evoluția comunităților din
regiune în epoca trecerii spre modernitate și în epoca modernă (secolele XVIII-XIX).
În cadrul acestui capitol sunt analizate, în primul rând, două categorii de așezări:
cele cu existență neîntreruptă până la Primul Război Mondial și satele medievale
dispărute. În cadrul capitolului autorii punctează, cu multă atenție elementele de
modernitate care au pătruns în această perioadă în rândul comunităților rurale și
modul cum aceste elemente au determinat viața locuitorilor.
Următorul capitol (al VI-lea), intitulat Populația, tratează aspectele de
demografie ale regiunii. În cuprinsul său sunt tratate probleme referitoare la
densitatea satelor, la aproximarea numărului locuitorilor. Pentru perioadele
anterioare secolului al XIX-lea, în condițiile absenței statisticilor, autorii caută să
compenseze aceste neajunsuri făcând apel la informațiile, în general indirecte,
transmise de izvoarele literare (cronici bizantine, rusești sau românești) sau
documentare, pe care le analizează și le interpretează formulând, fie ipoteze de
lucru, fie concluzii finale.
Odată cu secolul al XIX-lea exactitatea informațiilor crește, fapt reflectat
inclusiv în detaliile oferite de autori, pentru fiecare așezare în parte. În cuprinsul
capitolului sunt incluse referiri esențiale la structura pe sexe, la categoriile de vârstă,
la structura națională, la structura confesională sau structura profesională a
populației din zonă, precum și la dinamica acesteia. Textul capitolului este însoțit de
o serie de tabele referitoare la evoluția populației în regiune, care detaliază, clarifică
și întregesc conținutul.
Capitolul al VII-lea, Ocupații tradiționale, ne prezintă, așa cum însuși titlul său
o arată, ocupațiile ale oamenilor care au locuit regiunile Bălții Ialomiței și ale
Brațului Borcea din Preistorie până în prezent. Pe baza unor similitudini cu
realitățile târzii, făcând recurs la informațiile transmise de diferitele tipuri de
izvoare, autorii încearcă, și în mare măsură reușesc să ne contureze imaginea
activitățile lucrative ale membrilor comunităților umane din regiune de-a lungul
diferitelor epoci istorice. De remarcat strânsa interdependență identificată de autori
între resursele naturale ale zonei și diversitatea ocupațiilor practicare de locuitori,
5
determinate de acestea. Parcurgerea conținutului capitolului ne permite, astfel,
aflarea unor informații interesante referitoare la practicarea culesului, vânătorii,
pescuitului, culturii plantelor (cereale, viticultură, pomicultură), creșterii animalelor,
apiculturii, meșteșugurilor, fie casnice (tors, ţesut), fie specializate (metalurgia,
olăritul, prelucrarea pieilor, prelucrarea lemnului, morăritul).
Dacă pentru epocile mai vechi autorii apelează la informațiile, directe sau
indirecte, transmise de diferite izvoare, pentru epoca modernă fundamentul
demersului îl reprezintă statisticile oficiale. De altfel, și în acest caz numeroase tabele
cu asemenea date transmise de statistici întregesc și conferă soliditate concluziilor
formulate.
Ultimele două capitole ale lucrării (VIII și IX), intitulate Învățământul și
Religia, abordează două componente esențiale ale civilizației și spiritualității din
regiune. Primul dintre ele se referă la evoluția importantului domeniu, cel al
educației locuitorilor. Dacă pentru epoca medievală informațiile sunt extrem de
sumare, acestea se înmulțesc odată cu perioada premodernă și modernă, când
învățământul intră în atenția autorităților. În cadrul capitolului, autorii abordează
problema instruirii locuitorilor din regiune din epoca constituirii primelor școli,
legislația aferentă, includerea învățământului local în sistemul de educație al Țării
Românești, iar după 1859 în cel al României. Din nou datele statistice referitoare la
numărul și nivelul școlilor, al cadrelor didactice şi al elevilor, din fiecare localitate în
parte conferă substanță concluziilor formulate.
Cel din urmă capitol al lucrării abordează elementele de natură spirituală,
începând cu cele mai vechi timpuri și până la finalul perioadei analizate în lucrare.
Aflăm astfel că pentru epoca preistorică, descoperirile arheologice au reliefat
practicarea în arealul geografic supus cercetării, practicarea cultului fertilității,
ulterior a cultului Soarelui, transmițându-ne totodată știri interesante referitoare la
alte aspecte, precum manifestările magico-religioase și ritul funerar. Pentru perioada
Antichității sunt identificate elemente ale credințelor geto-dacilor, dar și interferențe
ale acestora cu religiile greacă și romană.
Odată cu pătrunderea și impunerea creștinismului în zonă, factorul religios
intră într-o nouă etapă. Pentru perioada Antichității târzii și a Evului Mediu, autorii
își concentrează demersul pe identificarea jurisdicției ecleziastice exercitate de
diferitele eparhii asupra credincioșilor din regiune, pe apariția unor obști monahale,
a unor mănăstiri, pe constituirea și exploatarea domeniilor mănăstirești din regiune.
Mult mai consistente, informațiile din epoca modernă permit o mai bună
cunoaștere a evoluției fenomenului bisericesc. Aceste informații permit identificarea
lăcașurilor de cult din regiune, a preoților care le-au deservit, a numărului
credincioșilor sau chiar a veniturilor parohiilor.
În sfârșit, lucrarea domnilor Mihai Iorga și Ioan Mărculeț se încheie cu o
bogată bibliografie. Aceasta cuprinde surse inedite și edite, un număr apreciabil de
lucrări de specialitate, generale și speciale, o serie de instrumente de lucru, precum,
hărți, atlase, dicționare sau enciclopedii.
6
Fără îndoială, ca orice lucrare de acest tip, și cea a autorilor menționați este
una perfectibilă. Ea vine însă să întregească și să îmbogățească fericit realizările
istoriografice dedicate arealului geografic constituit din Balta Ialomiței și Brațul
Borcea. Prin conținutul său, lucrarea Balta Ialomiței și Brațul Borcea. Pagini de
monografie se adresează, în egală măsură, specialiștilor și simplilor iubitori de istorie.
Totodată, ea se constituie într-un instrument de lucru util, atât studenților cât și
elevilor. În sfârșit, lucrarea poate deveni punctul de plecare și fundamentul unei
monografii mai ample care să abordeze in extenso complexele aspecte ale evoluției
societății din zonă.
Din motivele arătate, precum și din multe altele, pe care spațiul limitat nu-mi
permite să le dezvolt, recomand cu căldură cititorilor lucrarea Balta Ialomiței și Brațul
Borcea. Pagini de monografie.

Martie, 2018,
Dr. Vasile Mărculeț

7
BALTA IALOMIȚEI – CADRUL NATURAL

1. Poziţia geografică
Balta Ialomiţei, ostrov situat în sectorul dunărean numit Bălţile Dunării,
ocupă extremităţile estice ale judeţelor Călăraşi şi Ialomiţa. Însă, influenţa sa se
răsfrânge şi asupra aşezărilor umane de pe malul dobrogean al fluviului, din vestul
judeţului Constanţa.
Întinsă pe circa 830 km2, în sud-estul României (fig. 1), Balta Ialomiţei este
cuprinsă între 44o11’-44o42’ latitudine nordică şi 27o19’-28o3’ longitudine estică.
Distanţa, în linie dreaptă, între Balta Ialomiţei şi Bucureşti – capitala
României – este de 135 km, iar din extremitatea sa estică până la Marea Neagră sunt
50 km.

Fig. 1 Poziţia geografică a Bălţii Ialomiţei în cadrul României


(După Ghiţă 2014, p. 18.)1

2. Evoluţia paleogeografică şi geologia


Balta Ialomiţei reprezintă o componentă a unui sistem morfohidrografic
complex, creat de fluviul Dunărea şi numit Bălţile Dunării.

1 Hartă apărută în lucrarea „Geografie. Europa-România-Uniunea Europeană. Probleme fundamentale”,


coordonatori I. Mărculeţ şi Cristina Ghiţă, Edit. Erc Press, Bucureşti.
8
Acest sector al Dunării Româneşti (Bălţile Dunării), cuprins între Călăraşi şi
Brăila sau între Călăraşi şi Pătlăgeanca3, este rezultatul acţiunii erozivo-acumulative
2

a fluviului sub influenţa unei pante foarte mici, sub 0,2%. Comparativ cu sectoarele
din amonte ale Dunării Româneşti, el iese în evidenţă prin numeroasele schimbări de
direcţie ale cursului: vest–est, între confluenţa cu Argeşul şi localitatea Roseţi, sud-
vest–nord-est, între Roseţi şi Cegani, sud–nord, între Cegani şi Galaţi, şi vest–est, în
aval de Galaţi.4

Fig. 2 Harta neotectonicii cuaternare din regiunea Bălţii Ialomiţei: 1. regiuni


afectate de ridicări mai puţin intense şi cu perioade de relativă stabilitate;
2. regiuni afectate de ridicări intense; 3. regiuni stabile sau subsidente în Pleistocenul
inferior ridicate intens în pleistocenul mediu şi afectate de cutări;
4. regiuni stabile sau uşor subsidente în Pleistocenul inferior şi afectate ulterior de
ridicări reduse ca intensitate; 5. regiuni intens subsidente în Pleistocen, stabile
ulterior; 6. regiuni moderat subsidente în Pleistocen, stabile ulterior; 7. regiuni
subsidente în tot Cuaternarul; 8. anticlinal; 9. sensul şi intensitatea mişcării actuale
(mm); 10. epicentre şi linii de sensibilitate seismică; 11. limită între regiuni care au
suferit mişcări diferite ca sens şi intensitate.
(După Enciclopedia geografică a României 1982, p. 27).

2 Mateescu şi colab. 1969, p. 532; Pişota 1983. p. 347; Posea 2005a, p. 241.
3 Badea, Niculescu 2011, p. 140.
4 Mateescu şi colab. 1969, P. 532.

9
O descriere mai fidelă ale acestor modificări de direcţie se regăseşte în
capitolul destinat Bălţilor Dunării, din lucrarea „Unităţile de relief ale României”:
„Imediat după desprinderea Braţului Borcea de Dunărea Veche, cele două cursuri – de la est
de Călăraşi şi Ostrov – îşi schimbă progresiv direcţia către nord-est şi creează un arc larg
până dincolo de aliniamentul Feteşti–Cernavodă, de unde cele două cursuri ajung la direcţia
sud–nord cu tendinţa de orientare spre chiar spre nord-vest. De fapt, până la Brăila şi Măcin,
cu schimbări locale direcţia se menţine sud–nord. […] După reîntâlnirea în dreptul Brăilei a
celor două braţe – Cremenea (Dunărea Nouă) şi Dunărea Veche, orientarea cursului se
menţine către nord încă circa 15 km, pentru că din dreptul Galaţiului, printr-un cot de 90o,
să se îndrepte spre est”5.
Schimbările bruşte de direcţie ale cursului Dunării, iniţial spre nord iar apoi
spre est, sunt preponderent de natură structurală. Particularizând, deplasarea
fluviului spre nord a fost cauzată de căderea soclului dobrogean spre vest, de
prezenţa unei falii vechi (între Călmăţui şi Siret, în Balta Brăilei – de falia Peceneaga-
Camena) şi de subsidenţa de la gura de vărsare a râului Siret, care s-a manifestat cu
o viteză medie de circa -2 mm pe an (fig. 2). Schimbarea cursului spre est (de la
Galaţi) a fost determinară de prezenţa unei rupturi vechi (falia Sfântu Gheorghe) şi
de căderea orogenului dobrogean spre nord. 6
În Pleistocenul
Superior arealul Bălţilor
Dunării funcţiona ca un
golf al Mării Negre,
situat la nord şi vest de
actualul Podiş al
Dobrogei, mărginit la
vest de Câmpia
Bărăganului, care
înainta prin acumulări
fluvio-lacustre spre est,
iar la nord de Câmpia
Bugeacului, care avansa
spre sud.7
Fig. 3 Estul Câmpiei Române în Pleistocenul superior
Conform lui N.
(Würm I)
Popp (1947), citat de
(După Popp 1974, preluată de Grecu 2012, p. 40)
Florina Grecu8, în cel
de-al doilea stadiu glaciar Würm, sectorul Dunării care reprezintă obiectul
demersului nostru avea un regim de mlaştini şi bălţi sau chiar de lacuri. Autorul

5 Badea, Niculescu 2011, p. 140.


6 Mateescu şi colab. 1969, p. 532; Posea 2005a, p. 241.
7 Popp 1947, citat de Grecu 2012, p. 40.

8 Grecu 2012, p. 40.

10
aduce ca argument deltele interne care existau în întreaga perioadă în care fluviul se
vărsa în Lacul Getic.
Important este „faptul că Dunărea, prin eroziune laterală spre dreapta, pătrunde pe
la sud de Câmpul Hagieni, către valea de contact reprezentată de cursul inferior de atunci al
Carasului9, izolând câmpul ca martor de eroziune, după ce în prealabil izolase fâşia de la
Nasul Mare”, de Câmpul Hagieni.10
Aceste lacuri din
Würm II au fost aproape total
colmatate numai după ce
Dunărea a ajuns să se verse în
aval de Galaţi şi s-a despletit
în cele două braţe principale
care flanchează actuala Baltă a
Ialomiţei.11
În Würm III, nivelul
Mării Negre a coborât cu
aproximativ 130 m, fapt
pentru care, începând de la
Giurgiu talpa luncii Dunării
este situată mult sub 0 metri: -
40 m la Călăraşi şi -80 m în
Delta Dunării. Datorită acestei
regresiuni marine, estul
Câmpiei Române a devenit
Fig. 4 Evoluţia Văii Dunării în regiunea
podiş pentru circa 7.000 de
Bălţii Ialomiţei
ani.
(După Posea 2002, p. 293)
Mai târziu, în Holocen,
nivelul mării s-a ridicat sacadat, cu unele stagnări pe la -30, -8 şi -4 m. Apoi, în
timpul transgresiunii Neolitice (perioada fazei Mării Negre Noi) nivelul Mării Negre
a urcat la +4 m şi a afectat aproape întreg bazinul inferior al fluviului, inclusiv
sectorul Bălţilor. Datorită acestui acumulările s-au ridicat până aproape de nivelul
terasei I-a.
Transgresiunea Neolitică a fost succedată de regresiunea Dacică (sau
Fanagoriană), caracterizată prin coborârea nivelului Mării Negre la -4 m şi de
transgresiunea Valahă, care a adus nivelul Mării Negre la 0 metri actual.

9 Râu dobrogean, cu direcţia de curgere est–vest.


10 Posea 1984, p. 9; Posea 2002, p. 293.
11 Popp 1947, citat de Grecu 2012, p. 40.

11
În concluzie, transgresiunile postglaciare – Neolitică şi Valahă – şi
regresiunea Dacică au făcut ca aluviunile postglaciare să fie depuse „peste un pat
vechi de luncă glaciară, format prin meandrare şi eroziune laterală”12.
Aşa cum se poate deduce, Balta Ialomiţei s-a format la contactul a două mari
unităţi de relief (Câmpia Română şi Podişul Dobrogei) deosebite ca morfostructură,
origine a rocilor şi vârstă.
Fundamentul, scufundat la aproximativ 1.200 m, este de platformă
(Platforma Valahă), fiind un soclu cristalin de vârstă proterozoică (1,6-1,8 miliarde
ani) alcătuit din gnaise şi şisturi cristaline. Peste acest fundament relativ rigid, cu
originea în Platforma Moesică, s-au acumulat stive groase de sedimente de vârstă
paleozoică, mezozoică (argile, gresii, marne, calcare, dolomite, pietrişuri şi nisipuri,
intercalate cu roci efuzive, acide şi bazice), neozoică (marne, argile, gresii, anhidrite,
nisipuri etc.) şi cuaternară (argile roşii şi cenuşii, pietrişuri, nisipuri, marne, loess
ş.a.).13
Forajele în depozitele cuaternare realizate în regiunea localităţii Feteşti au
dus la descoperirea unor resturi de mamut (Mammuthus trogontherii) – doi molari
inferiori, fragmente dintr-un humerus ş.a. – din Riss şi au pus în evidenţă
următoarea succesiune:14
0-1 m sol;
1-59 m loess, intercalat la adâncimea de 51-54 m cu paleosol compact, de
culoare roşcată, cu concreţiuni calcaroase aparţinând Pleistocenului
superior;
59-65,7 m complex marnos (alternanţă de marne galbene şi concreţiuni calcaroase)
aparţinând Pleistocenului mediu;
65,7-90 m nisipuri şi pietrişuri de Făcăeni, din Pleistocenul inferior;
90-92 m depozite argiloase aparţinând Romanianului.

În luncă, depozitele sunt holocene15 şi au grosimi de circa 30 m, în sud, şi 50


m, în nord. Forajele realizate au pus în evidenţă succesiuni de argile compacte, argile
nisipoase, pietrişuri fine, nisipuri, nisipuri cu pietriş, nisipuri prăfoase mâluri etc.
Malul dobrogean se compune, în bază din structuri cretacice, peste care sunt
dispuse depozite ponţiene, daciene şi romaniene, acoperite cu loess. Sarmaţianul şi
Badenianul apar destul de rar, fiind semnalate în malurile văilor afluente (Ivrinezu,
Carasu, Dunărea16, Chichirgeaua ş.a.). La nord de falia Capidava-Ovidiu, în
Promontoriul Hârşovei, sunt prezente petice de calcare şi depozite jurasice.17

12 Posea 2005a, p. 565.


13 România – harta geologică 1966; Dubău 2016, p. 21.
14 Apostol 1974, citat de Dubău 2016, p. 21-22, cu modificări.

15 România – harta geologică 1966.

16 Afluent pe dreapta al fluviului, care străbate arealele localităţilor Băltăgeşti şi Dunărea.

17 România – harta geologică 1966; Posea 2005b, p. 566.

12
Fig. 5 Balta Ialomiţei – harta geologică: 1. Holocen superior; 2. Holocen inferior;
3. Holocen; 4-7. Pleistocen superior; 8. Pleistocen mediu şi superior; 9. Romanian;
10. Dacian; 11. Ponţian şi Dacian; 12. Sarmaţian; 13. Badenian; 14. Eocen;
15. Cretacic inferior; 16. Jurasic superior; 17. Infracambrian
(După România – harta geologică, scara 1 : 1.000.000, 1966).

3. Relieful
Între localităţile Călăraşi şi Hârşova, Valea Dunării este asimetrică, cu
versantul drept mai înalt (peste 100-150 m), fiind dominată de Podişul Dobrogei.
Acest mal dobrogean este mai abrupt şi atinge altitudinea absolută de 195 m la sud
de Cernavodă. Caracteristicile sale sunt date şi de numeroasele limanuri fluviatile,
alimentate preponderent de ape curgătoare cu scurgere periodică. 18
La vest intră în contact Câmpia Română (subdiviziunea Câmpia
Bărăganului)19, care are înălţimi mul mai reduse.

Posea 2005b, p. 566.


18

În literatura de specialitate şi pe reprezentările cartografice, sectorul Câmpiei Bărăganul cuprins între


19

Dunăre şi Ialomiţa a fost denumit diferit: Bărăganul Sudic (Tufescu 1974, p. 180; Posea 2005c, p. 370-371
13
Specificul reliefului este dat de marea extindere a luncii (Balta Ialomiţei) între
cele două braţe ale fluviului (Dunărea şi Borcea) şi de prezenţa unei singure terase,
relativ îngustă ca întindere.
Acest nivel de terasă, numit şi terasa I-a, terasa inferioară sau terasa Călăraşi,
destul de bine extinsă până la Jegălia, este parţial distrusă, între Jegălia şi Cegani de
eroziunea Braţului Borcea care înaintează lent spre vest. În aval de Cegani, ea
reapare şi se menţine până la valea Ialomiţei, cu lăţimi care ajung la 6-7 km. În acest
sector, Cegani - Ialomiţa, podul are înălţimi de 12-13 m şi este vălurit de acumulările
de nisip dispuse sub formă de mici dune, orientate nord–sud şi înalte până la 15-20
m. Aceste nisipuri – provenite din regiunea de confluenţă a Ialomiţei cu Dunărea –
au fost preluate, purtate şi depuse de vânturile din nord pe podul terase. Sub
nisipurile eoliene, deschiderile au pus în evidenţă depozite loessoide şi depozite
luto-nisipoase.
De-a lungul întregului sector studiat, fruntea terasei este relativ abruptă şi
festonată de numeroasele meandrări mai vechi sau mai recente ale Braţului Borcea.20
Braţul Dunărea Veche sau Braţul Dunărea, în unele lucrări, are ca specific
formarea unor ostroave (Turcesc, Saica, Uzunda, Troina Mare, Ostrovul Nou,
Alionte, Balaban, Ruptura, Veriga, Atârnaţi, Gâsca ş.a.), cu despletiri pe distanţe
reduse (la nord de localităţile Ostrov, Oltina, Vlahii şi Aliman şi la vest de
Cochirleni, Seimenii Mici, Topalu, Tichileşti etc.). Sunt tipice ostroavele alungite în
dreptul limanurilor fluviatile: Păcuiul lui Soare (lângă Lacul Bugeac), Iepuraşul,
Strâmbul Mare şi Lebăda (în dreptul Lacului Oltina), Fermecat şi Lung (în faţa
Lacului Vederoasa) ş.a.21
Braţul Borcea, firav până la Braţul Rău, prin care primeşte apă din Braţul
Dunărea Veche, meandrează mai mult, pe unele porţiuni se depărtează uşor de mal
(la est de Jegălia, la est de localitatea Borcea, la sud de Feteşti, la est de Vlădeni) şi, în
general, nu prezintă despletiri. Singura despletire mai importantă se află în dreptul
satului Lăteşti, unde s-au format Ostrovul Borcea şi Lacul Bentul Lătenilor. În
dreptul gurii de vărsare a Ialomiţei, schimbările repetate de curs ale râului au desprins
din câmp martori de eroziune, cum este Popina Ibrian, cu înălţimi de 22,7 m.22
Balta Ialomiţei sau Balta Borcei, în lucrările mai vechi23, cuprinde spaţiul
dintre Braţul Dunărea Veche şi Braţul Borcea şi se întinde pe 130 km lungime. În

ş.a.), Bărăganul Mostiştei (Enciclopedia geografică a României 1982, p. 37; Posea, Badea, 1984; Badea,
Niculescu 2011, p. 108; Dubău 2016, p. 26 ş.a.), Bărăganul Sudic sau Mostiştea-Ialomiţa (Mândruţ 2002,
p. 244) şi Bărăganul Ialomiţei (Grecu 2012, p. 40; Dumitrescu, Mărculeţ 2017 ş.a.).
20 Mateescu şi colab. 1969, p. 532.

21 Posea 2005b, p. 566.

22 Posea 2005b, p. 566, 568.

23 În lucrarea „Geografia Văii Dunării Româneşti” (1969, p. 540), Mateescu şi colaboratorii pledează

astfel pentru denumirea Balta Borcei: „Denumirea de Balta Ialomiţei a fost dată după numele judeţului
Ialomiţa. Pentru evitarea confuziei ce s-ar naşte din cauza existenţei hidronimului Ialomiţa (şi care nu are nimic
comun cu termenul în cauză) preferăm denumirea de Balta Borcei utilizată deja în literatura mai veche (Gh.
14
ansamblu, are o desfăşurare sub formă de arc de cerc. I se adaugă sectoarele înguste
de luncă de pe dreapta Dunării Vechi, înspre limanurile din Dobrogea, şi din stânga
Braţului Borcea, până la gura de vărsare a râului Ialomiţa.

Fig. 6 Balta Ialomiţei – harta reliefului:


1. depresiuni, cuvete; 2. luncă înaltă (grinduri de mal); 3. agestru.
(După Badea, Niculescu 2011, p. 144)

Murgoci şi Gr. Antipa). Denumirea este mai adecvată arătând atât poziţia geografică, cât şi contribuţia – fie ea
parţială – a braţului Borcea în formarea luncii.”
15
De la desprinderea Braţului Borcea, până la Braţul Rău, lunca are lăţimi
aproape constante, de 5-6 km, ca apoi să se lăţească treptat până în dreptul oraşelor
Feteşti şi Cernavodă, unde ajunge până la 15 km. Aval de cele două, lunca se
îngustează din nou (fig. 6).
Altitudinea sa este redusă, între 9 şi 13 m, înălţimea maximă, de 16 m, fiind
atinsă în punctul Popina, la sud de Dichiseni. 24
Această „câmpie” eminamente fluvială are relieful ordonat în fâşii
longitudinale faţă de cele două braţe principale: grinduri de mal – Călţunul Mare,
Cuiul Musuitul, Moroiu, Buturi, Grindul lui Ciocan, Ciortomac, Zătoaca, Jegălia,
Ceganca, Înfundatu ş.a. –, grinduri secundare şi depresiuni lacustre. Datorită acestor
depresiuni situate în partea centrală, între grindurile braţelor, şi în care se pierd
formele de relief secundare, dispunerea principalelor forme de relief este „într-un fel
concentrică”.25 Mai exact, depresiunile sunt poziţionate în partea centrală a unităţii,
iar formele mai înalte, grindurile, spre exterior, în lungul celor două braţe.

Fig. 7 Profil transversal prin Balta Ialomiţei, la sud de localitatea Borcea


(După Mateescu şi colab. 1969, p. 543)

Începând din anii ’60 ai secolului al XX-lea, măsurile de îndiguire şi desecare


a Bălţii Ialomiţei au dus la modificarea totală a aspectului acesteia (fig. 8, 9). Bălţile
au fost secate, zăvoaiele distruse în cea mai mare parte şi a fost modificat radical
aspectul iniţial. În prezent peisajul este unul antropizat agricol şi a căpătat un aspect
de suprafaţă accentuat stepizată.
În trecut Balta Ialomiţei era străbătută de numeroase privaluri, câteva dintre
cele mai importante (Adânca, Săltava, Bâtlanului, Pleşu, Punga, Moşia, Vărsături)
menţinându-se şi în prezent în morfologia luncii şi funcţionând parţial.26
Procesele geomorfologice actuale au o frecvenţă destul de scăzută în arealul
Bălţii Ialomiţei. Aici, pe suprafeţele înclinate fără covor vegetal protector modelează
relieful pluviodenudarea şi torenţialitatea şi, mai rar, surpările şi prăbuşirile.
În albiile minore ale braţelor fluviului, în funcţie de particularităţile locale şi de
debitul de apă, se manifestă eroziunea, transportul şi acumularea aluviunilor.

24 Badea, Niculescu 2011, p. 143.


25 Badea, Niculescu 2011, p. 142.
26 Badea, Niculescu 2011, p. 145.

16
Fig. 8 Modificările produse în Balta Ialomiţei între 1918 şi 1997
(După Posea, 2005b, p. 567.)

Fig. 9 Aspectul actual al Bălții Ialomiței la est de localitatea Cegani


(Sursa: https://www.google.ro/maps/)

17
4. Clima
Particularităţile climatice şi topoclimatice (fig. 10) ale Bălţii Ialomiţei se
înscriu climatului temperat-continental cu influenţe de ariditate, fiind rezultatul mai
multor factori genetici.

Fig. 10 Profil topoclimatic în Balta Ialomiţei – Ovidiu


(12 septembrie-11 octombrie 1962): 1. temperatura medie la 0 m; 2. temperatura
medie la 1 m; 3. temperatura medie la 2 m (După Neamu 1969, p. 559).

Aici, durata insolaţiei este de peste 2.200 ore/an şi, pe ansamblu, scade de la
sud spre nord.
Radiaţia solară globală, rezultată prin cumularea radiaţiei solare directe şi a
radiaţiei solare difuze, are valori destul de ridicate, de circa 127-129 kcal/cm2/an
(126,87 kcal/cm2/an la Călăraşi şi 128,05 kcal/cm2/an la Feteşti)27. Ca urmare, şi
bilanţul radiativ este ridicat: aproximativ 0,75 cal/cm2/min.28

Radiaţia solară globală la Călăraşi şi Feteşti29


Staţia S u m e l u n a r e Anuale Perioada
meteorologică I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII Caldă Rece
Călăraşi 3,64 5,75 9,08 12,41 15,52 17,26 18,45 17,02 12,27 4,48 4,07 2,92 126,87 92,93 33,94
Feteşti 3,64 5,75 9,27 12,52 15,72 17,50 18,45 17,27 12,27 8,60 4,07 2,99 128,05 93,73 34,62

27 Bogdan 1980, p. 27.


28 Bâzâc 1983, p. 200.
29 Bogdan 1980, p. 42, preluare după Neacşa şi Popovici 1972.

18
Circulaţia generală a atmosferei din arealul studiat, este determinată de mai
mulţi centri barici care acţionează în sud-estul României.
Ciclonii mediteraneeni, pe traseul lor de deplasare, traversează sudul
Peninsulei Balcanice şi se reactivează deasupra Mării Negre. Acţionează în sezonul
rece (octombrie-martie) dar şi în cel cald (în a doua parte a verii şi la începutul
toamnei) şi au un caracter semipermanent. În regiunea Bălţii Ialomiţei determină
furtuni destul de violente cu cantităţi mari de precipitaţii (ninsori şi viscol – iarna)30.
Anticiclonul Ruso-Siberian sau Asiatic, cu originea în Câmpia Europei de Est şi
în Câmpia Siberiei de Vest, pătrunde din nord-est şi est şi acţionează mai mult iarna
(septembrie-martie). Are caracter semipermanent. Fiind de natură termodinamică,
produce inversiuni termice, ceţuri de radiaţie şi nebulozitate accentuată. Atunci când
se realizează cuplarea termodinamică a acestui anticiclon cu ciclonii mediteraneeni
reactivaţi, se produc ninsori abundente şi viscole violente.31
Vara, Anticiclonul Ruso-Siberian este mult mai puţin activ în regiunea Bălţii
Ialomiţei, dar când pătrunde determină creşterea temperaturilor şi instalarea
uscăciunii şi secetei.
Anticiclonul Azoric, format între 20 şi 40o latitudine, este de origine dinamică.
Acţionează aproape tot timpul anului. Împingând aerul dinspre vest, iarna
determină creşterea umidităţii şi nebulozităţii, iar vara favorizează apariţia
precipitaţiilor sub formă de aversă, descărcări electrice şi căderea grindinei. În
regiunea Bălţii Ialomiţei, aceste fenomene au un caracter local.32
Anticiclonul Scandinav acţionează mai mult iarna şi influenţează într-o mică
măsură clima Bălţii Ialomiţei (pentru sud-estul României este considerat centru baric
secundar). Când pătrunde determină scăderea temperaturilor.
Un rol destul de important în manifestările climatice din regiune îl are
suprafaţa subiacentă activă. Caracterul destul de mozaicat din regiunea studiată
(relief mai înalt în est şi mai coborât în vest, prezenţa unităţilor acvatice, a pâlcurilor
de pădure, a culturilor agricole, a irigaţiilor etc.) influenţează dezvoltarea inegală a
unor procese climatice (mişcarea aerului, convecţia termică, radiaţia nocturnă,
evapotranspiraţia ş.a.), atât pe parcursul aceleiaşi zile, cât şi de la un sezon la altul.33
În Balta Ialomiţei, cea mai mare influenţă o au suprafeţele acvatice (fluviul
Dunărea, lacurile etc.). Datorită încălzirii diferite a uscatului din împrejurimi
(câmpie şi podiş) şi a elementelor din lunca Dunării, se produce pendularea aerului –
între zi şi noapte – sub forma unor brize încărcate cu umiditate, iar consumul destul
de mare de căldură pentru evaporarea apei din fluviu şi lacuri, reduce formarea
curenţilor de convecţie şi intensifică descendenţa aerului. Ca urmare, se produce

30 Stoian, Neamu 1983, p. 203.


31 Bogdan 1980, p. 25-26; Stoian, Neamu 1983, p. 202-203.
32 Bogdan 1980, p. 27.

33 Bogdan 1980, p. 31.

19
destrămarea norilor, scăderea precipitaţiilor (sub 500 mm) şi predominarea timpului
senin şi semisenin (circa 75% din an).34

Caracteristicile elementelor climatice


În regiunea Bălţii Ialomiţei, temperatura medie a aerului este de circa 11oC
(11,3oC la Călăraşi, 11,1oC la Feteşti, 11,5oC la Cernavodă şi 11oC la Hârşova).
Temperatura medie a lunii celei mai reci, ianuarie, este de aproximativ -1oC (-1,4oC la
Călăraşi, -1,2oC la Feteşti, -0,7oC la Cernavodă şi -1,4oC la Hârşova), iar temperatura
medie a lunii celei mai calde, iulie, este de circa 23oC (22,9oC la Călăraşi, 22,7oC la
Feteşti, 23,0oC la Cernavodă şi 22,6oC la Hârşova) (fig. 11). Din diferenţele în grade
dintre cele două luni extreme, rezultă amplitudini medii anuale mai mici de 24,5oC
(24,3oC la Călăraşi, 24,1oC la Feteşti, 23,7oC la Cernavodă şi 24,0oC la Hârşova)35.

Fig. 11 Temperaturile medii lunare (1961-2013)

Temperaturile extreme sunt expresii ale marilor variaţii neperiodice ale


climei, generate de diferitele tipuri de mase de aer. În regiunea studiată, temperatura
minimă absolută a aerului coboară până la -30oC (la 8 ianuarie 1938, în Călăraşi), iar
temperatura maximă absolută depăşeşte 40oC (40,6oC/22 august 1952 la Feteşti,
41,4oC/10 august 1951 la Călăraşi şi 42,2oC/20 august 1945 la Cernavodă)36.
În arealul Bălţii Ialomiţei, îngheţul se face simţit în intervalul noiembrie-
martie, cu peste 90 de zile de îngheţ în aer şi cu peste 120 de zile cu îngheţ pe sol. În
unii ani caracterizaţi prin răciri intense, începând în medie din 20-24 februarie, din

34 Bogdan 1980, p. 33; Bogdan 1983, p. 205.


35 Mărculeţ Mărculeţ comunicare 25 noiembrie 2017.
36 Bogdan 2005a, p. 500.

20
cauza temperaturilor negative din aer, pe braţele fluviului se pot forma poduri de
gheaţă care ar putea dura 35-45 de zile37.
În regiunea Bălţii Ialomiţei cantităţile medii de precipitaţii sunt mult mai mici
decât în regiunile vecine din vest din cauza slăbirii convecţiei termice deasupra apei
Dunării: 505,3 mm la Călăraşi, 472,5 mm la Feteşti, 446,1 mm la Cernavodă şi 431,8
mm Hârşova. Luna cu cele mai mari cantităţi medii de precipitaţii este iunie (62,4
mm la Călăraşi, 56,3 mm la Feteşti, 52,7 mm la Cernavodă şi 52,2 mm Hârşova), iar
luna cu cele mai scăzute, februarie (26,2 mm la Călăraşi, 25,6 mm la Feteşti, 28,9 mm
la Cernavodă şi 24,4 mm Hârşova) (fig. 12).38
Precipitaţiile maxime absolute în 24 de ore – 149,4 mm la Călăraşi, 95,9 mm la
Feteşti şi 96,7 mm la Hârşova – se produc, cu unele excepţii, în lunile de vară
datorită provenienţei lor ciclonice, frontale şi, uneori, convective.

Fig. 12 Cantităţile medii lunare de precipitaţii (1961-2013)

Fenomenele de uscăciune şi secetă influenţează activităţile agricole din regiunea


studiată de noi. Puse în evidenţă de climogramele Péguy şi Walter-Lieth (fig. 13, 14),
ele se produc în perioada caldă a anului: fenomenele de uscăciune în intervalul
aprilie-octombrie, iar cele de secetă, în iulie-august.

37 Bogdan 2005b, p. 570.


38 Mărculeţ, Mărculeţ comunicare 25 noiembrie 2017.
21
Fig. 13 Climograme tip Péguy
(După Bogdan, 2005b, p. 571)

Fig. 14 Climograme tip Walter-Lieth: 1. curba temperaturii; 2. curba precipitaţiilor


în scara 1/2; 3. curba precipitaţiilor în scara 1/3; 4. perioade de uscăciune;
5. perioade de secetă; 6. perioade umede; 7. luni cu temperaturi medii negative;
8. luni cu temperaturi medii negative; 9. durata medie a intervalului fără îngheţ; T1
temperatura medie anuală; T2 temperatura minimă absolută; T3 temperatura maximă
absolută; P1 cantitatea medie anuală de precipitaţii; P2 cantitatea de precipitaţii
maximă absolută în 24 ore (După Bogdan 2005b, p. 570)

Din cauza spaţiului deschis, calmul atmosferic ale valori reduse (18,8% în
Călăraşi şi 10,7% la Hârşova), iar vântul bate din toate direcţiile, cu frecvenţe
cuprinse între 10 şi 15%.
Dintre vânturile cu caracter local care bat în regiunea Bălţii Ialomiţei se
evidenţiază Crivăţul, Băltăreţul şi Suhoveiul.
Crivăţul se dezvoltă la periferia Anticiclonului Ruso-Siberian şi este foarte
puternic (uneori 100-120 km/oră) rece şi uscat. Bate iarna din nord-est şi nord şi

22
generează îngheţuri intense, geruri mari, ploi şi viscole care spulberă şi troienesc
zăpada.39
Băltăreţul bate destul de rar şi este generat de ciclonii formaţi pe Marea
Mediterană şi Marea Neagră. Se manifestă în special toamna şi primăvara, pe
direcţiile sud-est–nord-vest şi est–vest, fiind însoţit de nori negri şi groşi din care cad
ploi mărunte şi de scurtă durată. Când bate iarna, aduce ploi, iar când bate vara,
răcoreşte aerul.40
Suhoveiul bate în sezonul cald al anului, din direcţii diferite. Este un vânt
fierbinte şi uscat care provoacă secetă şi furtuni de praf.41
Viscolul, fenomen meteorologic complex, constă în spulberarea zăpezii de pe
sol şi a ninsorii de vântul cu viteze mai mari sau mai mici. În urma transportului şi
troienirii zăpezii, se reduce vizibilitatea pe orizontală şi pe verticală şi sunt blocate
căile de acces. În regiunea Bălţii Ialomiţei se produc, în medie, 3-4 zile cu viscol pe an
(3,7 zile/an la Călăraşi)42.
În ultimele decenii, în regiunea Bălţii Ialomiţei şi în împrejurimi s-au produs
câteva fenomene cu aspect de tornadă. Între acestea se evidenţiază tornada de la
Făcăeni – localitate reşedinţă de comună, aşezată pe malul stâng al Braţului Borcea,
la aproximativ 20 km nord de oraşul Feteşti – produsă la 12 august 2002 și încadrată
în gradul F3 pe scara Fujita. Ea s-a soldat cu două victime umane şi 14 răniţi. 33 de
case au fost distruse şi peste 428 deteriorate. A fost grav afectată reţeaua de energie
electrică şi avariată și cea de comunicaţii. Copacii din peste 120 ha de pădure au fost
doborâți. Pagubele cumulate au depăşit 40 miliarde lei (aproximativ 1,5 milioane
euro la data respectivă).43 Însă, după unele opinii, aceste distrugeri au fost efectele
manifestării unei vijelii violente şi de scurtă durată, fenomen care se produce vara ca
urmare a trecerii unui front atmosferic rece44.
În continuare redăm o parte din textul referitor la tornada de la Făcăeni,
publicat în volumul „Superlativele României. Mică enciclopedie”45: „Geneza,
manifestarea şi consecinţele fenomenului înregistrat la Făcăeni, justifică părerile specialiştilor
care susţin producerea tornadei. Cercetările de teren au stabilit că, acest fenomen [...] s-a
manifestat prin vânturi extrem de intense (peste 150 km/h), cu mişcare turbionară sub forma
unei tornade, pe fondul existenţei unor curenţi ascendenţi puternici, generatori de nori

39 Mihăilescu, Bogdan 1983, p. 250.


40 Mihăilescu, Bogdan 1983, p. 251.
41 Mihăilescu, Bogdan 1983, p. 251.

42 Bălescu, Beşleagă 1962, p. 18, 20; Mărcuşi 2008, p. 339.

43 Bălteanu, Trandafir 2004, p. 17; Mărculeţ 2010, p. 105. La aproximativ un kilometru de orașul Fetești,

un autobuz izbit de rafalele de vânt a intrat pe contrasens. În urma accidentului, șoferul a decedat și
mai multe persoane aflate în autobuz au fost rănite.
44 Baltă și Achim 2003, p. 181, aduc ca argument în sprijinul fenomenului de vijelie: „acoperișurile

caselor afectate au fost desprinse și distruse iar geamurile ferestrelor sparte și orientate spre interiorul
camerelor (și nu în exteriorul ei ca în cazul tornadelor) cu mare viteză, motiv pentru care și ele au
produs pagube în timp ce la nivelul solului efecte ale vântului puternic nu au fost”.
45 Mărculeţ 2010, p. 105, 106.

23
Cumulonimbus de mare extindere verticală (până la 14-15 km). [...] Situaţia atmosferică [...]
din 12 august 2002 s-a remarcat prin contraste mari de temperatură şi umezeală existente
între o masă de aer rece şi umed, care se deplasa din vest spre est, şi o masă de aer cald şi
uscat, de origine nord-africană, care acoperea estul ţării, inclusiv arealul localităţii Făcăeni.
Frontul atmosferic rece al unei depresiuni barice aflată în Europa Centrală, se îndrepta spre
est, ajungând în estul ţării noastre în a doua parte a zilei. Încălzirea puternică din timpul
zilei a accentuat instabilitatea aerului, ceea ce a dat naştere, în acea după-amiază, furtunii
care s-a deplasat din sudul Bulgariei spre nord-est, ajungând seara pe teritoriul României,
unde a traversat Dunărea foarte rapid, cu aproximativ 25 m/s, îndreptându-se spre nordul
Deltei Dunării. Identificarea tornadei a fost realizată la Administraţia Naţională de
Meteorologie  Bucureşti, cu ajutorul radarului Doppler, care a evidenţiat o supercelulă
noroasă cu o structură de cârlig spre bază, ce indica o mişcare rotativă a aerului, semn că
aceasta s-a format mai întâi la baza norului. La intensificarea procesului de forfecare a
maselor de aer a contribuit şi contrastul termic local dintre apele Dunării mai reci, deasupra
cărora s-au dezvoltat curenţi de aer descendenţi, şi câmpurile învecinate, pe care se manifesta
ascendenţa aerului fierbinte. În intervalul 19,30-19,45, furtuna, deosebit de violentă şi
rapidă, a străbătut sudul şi sud-estul localităţii Făcăeni în circa două minute, norul-pâlnie
afectând în linie discontinuă o suprafaţă de doar 500 m lăţime, unde a smuls sau distrus
acoperişurile caselor, a spart geamurile, a torsionat stâlpii metalici de susţinere a cablurilor
electrice, întrerupând alimentarea cu energie electrică şi a frânt arborii din plantaţia de plopi
din apropiere. În consecinţă, 1.400 persoane au avut de suferit  pagube materiale, vătămări
corporale şi efecte psihologice  din cauza producerii acestui fenomen excepţional”.

Fig. 15 Efectele tornadei de la Făcăeni din 12 august 2002


(Sursa: http://adevarul.ro/locale/slobozia/foto-12-ani-urgia-facaeni-singura-tornada-
romania-1_533fd09d0d133766a8850fbb/index.html)

La 23 mai 2017, comuna Făcăeni a fost „lovită” de o nouă tornadă. În circa


două minute au fost distruse solariile din localitate şi au fost culcaţi la pământ peste
100 de copaci46.
Orajele (descărcările electrice) – fenomene atmosferice fizice, sesizate vizual,
prin efecte optice (fulgere), şi auditiv, prin efecte acustice (tunete) – sunt rezultatul
proceselor specifice evoluţiei norilor Cumulonimbus. În regiunea Bălţii Ialomiţei,
orajele se produc în medie în 25-30 de zile pe an, maximul local fiind de 53 de zile pe

46 Ziarul Libertatea, 23 mai 2017 (https://www.libertatea.ro/stiri/stiri-interne/doua-tornada-facaeni-


1848130).
24
an la Feteşti, 44 de zile pe an la Călăraşi şi 43 de zile pe an la Hârşova. În medie, pe
parcursul unui an, descărcările electrice se pot produce între 145 şi 160 de zile. Însă,
datorită unor excepţii, cea mai timpurie descărcare electrică se poate produce chiar la
1 ianuarie, iar ce mai târzie, la 25 decembrie47.
În regiunea Bălţii Ialomiţei se produc şi alte fenomene meteorologice periculoase,
care cauzează pagube pentru unele sectoare economice şi pun în real pericol
bunurile şi chiar viaţa locuitorilor şi animalelor. Se evidenţiază:
 ceaţa se produce în medie între 50 şi 80 zile pe an48;
 grindina, în 1-2 zile pe an49;
 bruma, între 50 şi 70 zile pe an (55,5 zile/an la Călăraşi)50;
 poleiul, în 5-10 zile pe an (5,1 zile/an la Călăraşi)51;
 chiciura, între 5 şi 10 zile pe an52.

5. Apele
În Balta Ialomiţei, forajele au pus în evidenţă ape subterane cantonate în
formaţiunile aluviale argilo-nisipoase, nisipoase şi în pietrişuri. Adâncimea nivelului
hidrostatic al apelor freatice este cuprins între 1 şi 5 m, iar grosimea lor poate atinge
până la 30 m. Datorită adâncimii reduse, orizontul freatic este intersectat de
meandrele părăsite, de canale, de privaluri şi de lacurile de braţ cu adâncimi mai
mari de 2-3 m. Direcţia de curgere a acestor ape este spre cele două braţe ale Dunării
(Dunărea Veche şi Borcea), iar debitul lor este unul foarte scăzut (între 0,5 şi 3,1 l/s la
denivelările de 1,2-1,7 m).53
În cadrul bălţii, deşi
grădiştile (popinele) sunt mai
înalte (fig. 16), din cauza
extensiunii lor mici, nu dispun
de un orizont de apă distinct.
Aceste ape freatice din
întreaga Baltă a Ialomiţei, din
cauza comunicării cu fluviul şi a
cantităţii mari de bicarbonaţi
din conţinut, care le sporesc
Fig. 16 . Popina Blagodeasca
duritatea, nu sunt potabile.
(Sursa: http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=2133)

47 Iliescu 1989, p. 13, 64, 74, 78, 87, 91.


48 Mărcuşi 2008, p. 331.
49 Mărcuşi 2008, p. 332. Numărul maxim de zile cu grindină înregistrat la Călăraşi s-a produs în anul

1971 şi a fost de 4 zile.


50 Mărcuşi 2008, p. 337.

51 Mărcuşi 2008, p. 340, 341.

52 Mărcuşi 2008, p. 342.

53 Mateescu şi colab. 1969, p. 544; Zăvoianu, Posea 2005, p. 571-572.

25
În nordul Bălţii Ialomiţei, cu aportul râului Ialomiţa, Dunărea atinge un debit
mediu de aproximativ 6.000 m3/s. Pe anotimpuri, volumul scurgerii este destul de
diferit: 32% primăvara, 27,6% vara, 22% iarna şi 18,4% toamna.54 Circa 64% din
volumul de apă se scurgere prin Dunărea Veche, restul prin Braţul Borcea.55
De remarcat faptul că, în sud-vestul Bălţii Ialomiţei, Braţul Rău este foarte
important, „el transportând la apele scăzute, un volum de apă mai mare decât Borcea (între
Călăraşi şi Unirea) şi chiar decât Dunărea Veche”56.
Cantitatea de aluviuni este în strânsă legătură cu debitul de apă şi cu
diferitele scurse de alimentare. Debitele medii de aluviuni în suspensie ale Dunării
sunt de circa 1.750-1.800 kg/s, iar turbiditatea apelor de 340-360 g/m3.
Apa fluviului înregistrează
temperaturi medii multianuale de
12-13oC. Temperaturile maxime ale
apei se produc în lunile de vară şi
ajung până la aproximativ 28oC
(28,5oC, în luna iulie 1979,
Călăraşi)57. Iarna, fenomenele
caracteristice (sloiuri şi poduri de
gheaţă) se produc în proporţie de
80-85% din totalul iernilor, cu
durate de aproximativ 30-45 zile. O Fig. 17 Fenomene de iarnă pe Braţul Borcea
caracteristică a acestei regiuni (Sursa: https://sites.google.com/site/
studiate o reprezintă formarea romanianatura21/home/dobrogea/
zăpoarelor, cu efecte negative asupra cetatea-capidava)
navigaţiei.58
Hidrochimic, apele fluviului din regiunea Bălţii Ialomiţei se încadrează în
categoria apelor bicarbonatate, cu mineralizări cuprinse între 200 şi 500 mg/l59.
În trecut, Balta Ialomiţei era presărată de numeroase depresiuni lacustre,
dispărute sau reduse ca întindere din cauza îndiguirilor şi desecărilor din anii ’60 ai
secolului trecut. Numărul lor se ridica la circa 130, însumau o suprafaţă de 11.689 ha
şi reprezentau un coeficient de 0,1460.
Printre cele mai cunoscute lacuri din Balta Ialomiţei erau: Tângăul,
Blestemăţiile Mari, Blestemăţiile Mici, Strâmba, Mistreaţa, Iezerul cu Butuci, Bentu
Mare, Bentu Mic, Căbălul ş.a. Spre marginea bălţii sunt lacuri cantonate în braţele
părăsite ale fluviului sau în japşe: „Bentul Gârlei, Bentul Lătenilor lângă Borduşani,

54 Gâştescu şi colab. 2005, p. 506.


55 Zăvoianu, Posea 2005, p. 572.
56 Mateescu şi colab. 1969, p. 542.

57 Gâştescu şi colab. 2005, p. 507.

58 Zăvoianu, Posea 2005, p. 572.

59 Zăvoianu, Posea 2005, p. 572.

60 Mateescu şi colab. 1969, p. 544.

26
japşele din complexul Bătrâna de lângă localitatea Topalu şi Sfredelul, Zătoaca, Japşa Lungă
de lângă Ghindăreşti”61.
Temperatura apei din lacuri este determinată de adâncime şi regimul diurn şi
anotimpual al temperaturilor aerului. Ca urmare, este pusă în evidenţă o
homeotermie primăvara şi una toamna, o stratificare termică directă vara şi o
stratificare inversă iarna62.
În apele lacurilor, fenomenele de îngheţ, în special gheaţa la mal şi podurile
de gheaţă, se produc în timpul iernii din cauza temperaturilor negative ale aerului.
În medie, numărul zilelor cu producere a podurilor de gheaţă este de circa 50, iar
grosimea stratului de gheaţă poate ajunge la 20-30 cm.

a b
Fig. 18 Lacurile: a. Bentu Mare și b. Bentu Mic
(Sursa: https://www.google.ro/maps/)

6. Vegetaţia, fauna şi solurile


În a doua parte a secolului al XX-lea, biodiversitatea din regiunea Bălţii
Ialomiţei a suferit transformări substanţiale. Principala cauză o reprezintă lucrările
de amenajare legate de intrarea terenurilor inundabile în circuitul agricol: îndiguiri,
desecări şi defrişări. A fost aproape exclusă aria proceselor de aluvionare şi a fost
modificat semnificativ regimul apelor superficiale şi freatice.
Pădurile, sub formă de zăvoaie, sunt alcătuite preponderent din specii
lemnoase moi, adaptate la excesul de apă: plopi – plop alb (Populus alba), plop negru
american (Populus deltoides) şi plop euroamerican (Populus euroamericana) –, sălcie albă
(Salix alba) şi răchită (Salix fragilis). Alături de acestea se mai găsesc numeroşi arbuşti

61 Mateescu şi colab. 1969, p. 544.


62 Gâştescu, Zăvoianu, Pişota 2005, p. 508.
27
şi ierburi: salcâm mic
(Amorpha fructicosa), dentiţă
(Bidens tripartitus), jaleş de
mlaştină (Stachys palustris),
mur (Rubus caesius), sânziană
(Galium palustre) etc.
Local, pe suprafeţe
mici, cum este în apropiere de
localitatea Feteşti, se găsesc şi
specii forestiere tari: stejar
pedunculat (Quercus robur) şi Fig. 19 Zăvoi pe malul Braţului Borcea
stejar brumăriu (Quercus (Sursa: https://efoartebine.ro/o-alta-delta-a-dunarii-
pedunculifolia). Din anul 1995, langa-calarasi/)
în unele zăvoaie din Balta Ialomiţei a fost introdus salcâmul (Robinia pseudacacia)63.
Vegetaţia ierboasă, cuprinsă în cadrul pajiştilor de luncă, este compusă din
numeroase specii: iarba câmpului (Agrostis stolonifera), pir (Agropirus repens), firuţă
(Poa pratensis), trifoi roșu (Trifolium pratense), trifoi alb (Trifolium repens), trifoiaş
(Trifolium campestre), coada vulpii (Alopecurum pratensis), iarbă englezească (Lolium
perene) ş.a.
Pe unele porţiuni restrânse se găsesc tufişuri cu lemn câinesc (Lygustrum
vulgare), verigeriu (Rhamnus cathartica), cătină roşie (Tamarix ramosissima), voiniceriu
(Evonymus europaeus), mur ş.a.64
În regiunile cu exces de apă, speciile de plante mai frecvent întâlnite sunt:
papura (Typha latifolia, Typha angustifolia), stuful (Phragmites australis), răchitan
(Lythrum salicaria), (Galium palustre),rogozhl (Scirpus lacustris), (Euphorbia palustris),
lăsniciorul (Solanum dulcamara), roşăţeaua (Butomus umbellatus) etc.
Fauna regiunii Bălţii Ialomiţei este extrem de variată.
Dintre mamifere, prin prezenţa mai mică sau mai mare, se evidenţiază:
iepurele (Lepus europaeus), pisica sălbatică (Felis silvestris), vidra (Lutra lutra),
bursucul (Meles meles), căpriorul (Capreolus capreolus), dihorul (Putorius putorius),
vulpea (Vulpes vulpes), nevăstuica (Mustela nivalis), bizamul (Ondatra zibethicus),
şacalul (Canis aureus), şobolanul de apă (Arvicola terrestris), chiţcanul de apă (Neomys
fodiens), chiţcanul de mlaştină (Neomys anomalus) etc.
Ornitofauna trăieşte atât în regiunile umede, cu stufărişuri şi păpurişuri, cât
şi în cele mai uscate, cu pajişti şi zăvoaie.
În regiunile umede se evidenţiază: stârcul pitic (Ixobrychus minutus), găinuşă de
baltă (Gallinula chloropus), barza albă (Ciconia ciconia), stârcul cenuşiu (Ardea cinerea),
raţa mare (Anas platyrhynchos), raţa roşie (Anas nyroca), raţa cârâitoare (Anas

63 Geacu 2005, p. 572.


64 Dubău 2016, p. 60.
28
querquedula), gâsca de vară (Anser anser), lişiţa (Fulica arta), nagâţul (Vanellus vanellus),
fluierarul cu picioare roşii (Tringa totanus), chira de baltă (Sterna hirundo) etc.
În zăvoaie trăiesc: mierla (Turdus merula), privighetoarea de zăvoi (Luscinia
luscinia), şorecarul comun (Buteo buteo), gaiţa (Garrulus glandariu), şoimul
rândunelelor (Falco subbuteo), dumbrăveanca (Coracias garrulus), cucul (Cuculus
canorus), porumbelul de scorbură (Columbus oneas), eretele de stuf (Circus
aeruginosus) ş.a.
În arealul Bălţii Ialomiţei au găsit condiţii optime de viaţă şi diverse specii de
reptile – şarpele de apă (Natrix tessellata), şarpele de casă (Natrix natrix) ş.a. – şi
amfibieni – broasca verde de lac (Rana ridibunda), broasca mică de lac (Rana
esculenta), broasca râioasă verde (Bufo bufo), tritonul comun (Lissotriton vulgaris),
tritonul cu creastă dobrogean (Triturus dobrogicus) ş.a.
Ihtiofauna din Dunăre şi din lacuri este compusă din numeroase specii: crap
(Cyprinus carpio), plătică (Abramis brana), clean (Leuciscus cephalus), ştiucă (Esox
lucius), mreană (Barbus barbus), nisetru (Acipenser guldenstaedti), păstrugă (Acipenser
stellatus), morun (Huso huso), scobar (Chondrostoma nasus), scrumbie (Alosa pontica),
sabiţă (Pelecus cultratus), obleţel (Alburnus alburnus) etc.
În cuprinsul Bălţii Ialomiţei predomină solurile hidromorfe (gleice şi
lăcovişti) şi solurile neevoluate (aluviale şi aluviuni) utilizate, în cea mai mare parte,
în agricultură.

29
BALTA IALOMIȚEI ȘI BRAȚUL BORCEA ÎN
PREISTORIE ȘI ANTICHITATE

Preistoria
Datorită cursului permanent și a debitului mare Dunărea și-a creat, în
sectorul Călărași – Vadul Oii, un important sistem de terase, utilizate de grupele
umane pentru instalarea locuințelor sezoniere și mai târziu a așezărilor de durată.
Chiar înainte de apariția primilor oameni în zonă, terasele care flancau malul stâng
al Bălții Ialomiței au oferit loc de adăpost, hrană și apă pentru marile ierbivore de la
începutul Cuaternarului. Importantele surse de apă bogate în pește, pădurile întinse
și fertilitatea pământului au favorizat apariția unor culturi arheologice bine
individualizate cu o existență milenară. În ceea ce privește apariția primelor așezări
umane, trebuie să luăm în considerație o zonă geografică mai largă decât perimetrul
actual al Bălții Ialomiței, numai așa putem urmări evoluția comunităților umane, a
civilizațiilor preistorice și istorice într-o strânsă conexiune cu factorii de mediu și în
primul rând cu elementele geomorfologice; ne referim, îndeosebi, la lunca și terasele
ce însoțesc Brațul Borcea.
În stadiul actual al cercetărilor arheologice, întreprinse în Balta Ialomiței și
zona adiacentă, nu se poate vorbi de urme ale vieții omenești care să depășească o
vechime mai mare de 40.000 de ani, prezența omului pe acest teritoriu fiind atestată
clar începând cu perioada neoliticului mijlociu. Descoperirea unor resturi fosile de
Mammuthus Trogonherii și
Mammuthus Primigenius la
Unirea, Jegălia și Fetești65 ar
dovedi posibilitatea existenței
omului din paleoliticul superior
(10.000 a.Chr.), a acelor
culegători, vânători și pescari,
care în peregrinările lor își
instalau sălașele, îndeosebi
sezoniere, în acest spațiu care
oferea condiții prielnice de
viață. Bogăția de pește și de Fig. 20 Popina Borduşani
vânat și locurile ferite de pe (Sursa: http://arhitectura-
ostroave și grinduri, au atras 1906.ro/2013/11/metodologia-de-identificare-si-
diverse comunități, atestate de evaluare-a-peisajului/)

65 Apostol 1974, p. 418-423; Păunescu 1979, p. 519.


30
uneltele de silex specifice paleoliticului superior, puse în evidență la Dichiseni,
Stelnica, Popina Bordușani, Gura Ialomiței66 și Grădiștea Coslogeni67.
Descoperirile arheologice aparținând mezoliticului, din zona Bălții Ialomiței,
sunt destul de rare, dar chiar și numai acestea, însoțite de constatarea că la baza
uneltelor neolitice există o puternică tradiție microlitică-mezolitică, dovedesc o viață
intensă în mezolitic. Descoperirea monoxilei a facilitat exploatarea resurselor bălții
ceea ce a constituit un avantaj pentru comunitățile din acest areal și, totodată, a
permis, oamenilor, o trecere mai ușoară spre malul dobrogean al Bălții, de unde
aceștia se vor alimenta cu silexul necesar confecționării uneltelor și armelor de silex
care se găsea din belșug la Cernavodă, Dunărea și Capidava.
Pe linia procesului evolutiv desfășurat în mezolitic se constată dezvoltarea și
diversificarea gamei microlite: cuțite, răzuitoare, vârfuri de săgeți, vârfuri de lance,
silexuri de diferite forme. Majoritatea acestora sunt adaptate îndeletnicirilor:
vânătoarea și pescuitul. În funcție de aceasta se generalizează arcul și săgeata, iar
monoxila începe să fie tot mai mult folosită.
În condițiile noi de climă se impune și cultivarea primitivă a plantelor și,
implicit, apar unelte adecvate: secera cu zimți din silex, râșnița de mână, atestate în
cea mai veche așezare neolitică din Baltă – Grădiștea Coslogeni, unde continuitatea
locuirii din mezolitic este evidentă68. Cercetările arheologice de până acum nu permit
cunoașterea populațiilor care au trăit aici înainte de mileniul al V-lea a.Chr. Cea mai
veche populație, atestată prin descoperirile arheologice, sunt purtătorii culturii
neolitice Boian, care au dat naștere unei civilizații pe deplin formate, rod al unor
procese istorice care nu ar fi fost posibilă fără o continuitate din mezolitic.
Transformările care au avut loc în viața oamenilor în mezolitic au pregătit o
adevărată „explozie” demografică la începutul neoliticului, determinând o intensă
locuire a întregii zone a Bălții Ialomiței. Resursele de hrană, oferite de baltă, vor
determina o atracție asupra comunităților umane din Dobrogea și Muntenia și vom
asista la o extindere a populațiilor din zonele învecinate, determinând pătrunderea,
în acest areal, a purtătorilor Culturii Boian și respectiv a purtătorilor Culturii
Hamangia, cercetările arheologice evidențiind sincronismul dar și interferența
acestor culturi. Prezența elementelor de cultură Hamangia, în stânga Bălții Ialomiței,
a fost atestată arheologic de descoperirile de la Grădiștea Coslogeni, Roseți, Pietroiu-
Borcea și la Vădeni-Popina Blagodeasca69. În același timp se poate vorbi de prezența
purtătorilor Culturii Boian pe malul dobrogean al Bălții. La Hârșova, într-un tell,
dintre cele mai mari de la noi din țară, săpăturile arheologice au dovedit că lângă
această puternică așezare de tip Hamangia au existat urme de locuire din fazele

66 Berciu 1966, p. 28-34.


67 Păunescu 1980, p. 530-531.
68 Hașoti 1980, p. 204.

69 Berciu, Pipidi 1965, p. 44; Lungu 1982, p. 11-24.; Hașoti 1983, p. 204; Cavruk, Neagu 1995, p. 71-80;

Neagu, Basarab-Nanu 1986, p. 101.


31
Giulești și Vidra ale Culturii Boian, fenomen întâlnit și la Cernavodă și Capidava70.
Momentul este extrem de important, deoarece, de acum, se înfiripă, pe ambele
maluri ale Bălții Ialomiței, o cultură materială, unitară, datorită interferențelor, ce se
vor menține peste milenii. Pe plan biologic are loc un amestec de grupuri umane
semnalat de studiile antropologice71.
Dincolo de influențele Culturii Hamangia în acest areal, existența unui număr
mare al așezărilor de tip Boian fac ca Balta Ialomiței, cu întreaga regiune din stânga
Brațului Borcea să fie integrate Culturii Boian, începând cu faza Bolintineanu, aspect
accentuat în fazele Giulești și Vidra. Astfel, la 1 km sud de fostul sat Chioara, pe
marginea din sud-estul grindului Blagodeasca, s-au găsit de către P. Polonic, gropi
de bordeie și provizii în umplutura cărora au ieșit la iveală fragmente ceramice,
obiecte de silex, oase de animale, cenușă, cărbuni și resturi de schelete. Fragmentele
ceramice aparțin fazelor Giulești și Vidra ale culturii Boian72. Mergând pe firul apei,
în amonte numărul așezărilor Boian sunt tot mai multe: Vlădeni, Făcăeni, Popina
Bordușani, Stelnica (Grădiștea Mare)73, Pietroiu-Borcea, Jegălia și pe raza orașului
Călărași în trei puncte: Călărași – „Piscul Cremenii”, Călărași II – „Regimentul de
Infanterie”, Călărași III – „Cartierul Măgureni”74.
Purtătorii Culturii Boian din zona Bălții Ialomiței au cunoscut toate aspectele
ce caracterizează civilizația acestei culturi, după cum sintetiza D. Berciu: „Cu ajutorul
materialelor și elementelor luate din natura ambiantă, oamenii au reușit să-și asigure
existența eliberându-se de influența directă a mediului prin crearea unui mediu propriu,
diferit de cel natural prin așezări umane, teren cultivat, pășuni etc.”75. Așezările erau
întărite cu șanțuri de apărare, locuitorii foloseau unelte de piatră șlefuită și cioplită,
din os și corn, cu care practicau și o agricultură primitivă, pescuitul și vânatul
continuând să joace un rol important în viața locuitorilor. Ceramica este bogat
împodobită cu motive geometrice în relief. Un loc aparte l-au avut creațiile plastice
antropomorfe și zoomorfe76.
În eneolitic, comunitățile umane din arealul Bălții Ialomiței s-au integrat
culturii Gumelnița, unde s-a format o variantă regională, născută din sinteza
elementelor de cultură Boian și Hamangia. Cercetările arheologice au scos la iveală
un număr foarte mare de așezări gumelnițene de-a lungul Brațului Borcea, cum sunt
cele de la Gura Ialomiței, Vlădeni, Făcăeni, Retezatu, Cegani, Fetești (cartier-Buliga și
„Insula” din pădurea Roșu-Fetești), Pietroiu, Gâldău, Jegălia, Iezeru, Călărași, dar și
în interiorul Bălții pe grinduri și grădiști, la Grădiștea Călărași, Grădiștea Coslogeni,

70 Galbenu 1962, p. 285; Berciu, Morintz 1957, p.83-84; Morintz 1955, p. 151.
71 Vezi Berciu, Pipidi, 1965, p. 15 și 44.
72 Barnea 1966, p. 158.

73 Vlad, Matei 2003-2004, p. 198-203.

74 Dumitru 2010, p. 22-23.

75 Berciu 1966, p. 8.

76 Neagu 1997, p. 99-103.; Neagu 1980, p. 293-298.

32
Grădiștea Mare-Stelnica, Bordușani-Popină77. În parte, așezările menționate, s-au
constituit prin suprapunerea unor locuiri, care s-au succedat în timp îndelungat,
determinând formarea unor așezări de tip tell pe înălțimi apreciabile: Bordușani -
27,3 m, Gura Ialomiței - 12 m, Pochina Vlădenilor - 25 m, Blagodească - 22 m78.
Așezarea de tip tell, întâlnită în regiune, este, fie înconjurată din toate părțile de apă,
expusă inundațiilor (așezările de pe grădiști, și grinduri), fie înconjurată din trei
părți de apă, legătura cu uscatul făcându-se pe un teren îngust, ori pe marginea
lacului, sau pe promontoriu unor terase.
Ceramica gumelnițiană este lucrată din pastă fină, semifină și grosieră.
Formele cele mai răspândite sunt străchinile și castroanele arse uniform la roșu-
cărămiziu sau brun-cenușiu. Fragmentele provenite de la castroane sunt decorate pe
umăr cu incizii verticale sau oblice. Alte fragmente sunt decorate cu o rețea de linii
incizate sau doar acoperite cu un slip bine lustruit. Din pastă fină și semifină au fost
realizate suporturi de vase cu corpul bombat și marginile drepte. Alături de formele
amintite s-au găsit și fragmente aparținând unor vase de provizii tronconice și
bitronconice. Toată această ceramică este bine pusă în evidență în așezările
gumelnițiene de la Popina Blagodeasca și Popina Bordușani79
Spre sfârșitul culturii Gumelnița, la începutul mileniului III a.Chr., marea
unitate culturală, care se realizase într-un spațiu întins, s-a fărâmițat. Această unitate
s-a menținut la Dunărea de jos unde a luat naștere complexul cultural Cernavoda, cu
cele trei faze ale sale. Acest complex cultural s-a format pe un fond Gumelnița local,
la care s-au adăugat elemente specifice populației de păstori, care au venit din
stepele nord-pontice.
Cultura Cernavodă I, ultima cultură eneolitică, este puțin reprezentată pe
malul stâng al Bălții Ialomiței, în tell-urile de la Popina-Bordușani80 și Grădiștea
Coslogeni81. Și perioada de tranziție la epoca bronzului se evidențiază printr-o
sărăcie a urmelor arheologice, fie că este vorba de Cultura Cernavoda III cu așezările
de la Grădiștea Coslogeni82, Roseți și Popina Bordușani83, fie că este vorba de Cultura
Cernavodă II, identificată în interiorul Bălții Ialomiței la Grădiștea Coslogeni84 și
Unirea Răul85.

77 Vlad, Matei 2003-2004, p.197-198; Barnea 1966, p. 151-152; Angelescu 1955, p. 311; Berciu, Pipidi 1965,
pasim (unde spune că în baltă sunt 11 așezări).
78 Morfei 1924-1925, p. 63.

79 Vlad, Matei 2003-2004, p. 203.

80 Preda (coord.) 1996, p. 208.

81 Cavruk, Neagu 1995, p. 76.

82 Cavruk, Neagu 1995, p. 76.

83 Preda (coord) 1996, p. 208.

84 Sârbu, Oprea, Pandrea 1995, p. 150.

85 Apud, Dumitru 2010, p. 28.

33
Aceeași sărăcie a urmelor arheologice datează și din perioada de început a
epocii bronzului și chiar bronzul mijlociu86, însă acest lucru nu poate fi interpretat ca
o întrerupere a habitatului în acest areal. Dimpotrivă, continuitatea în acest spațiu nu
poate fi pus la îndoială. Numai așa se poate explica dezvoltarea unei culturi specifice
bronzului târziu, răspândită în Dobrogea și Bărăgan, având ca zonă centrală Balta
Ialomiței, cunoscută sub numele de Cultura Coslogeni. Din cercetările făcute pe
teren se constată că acestei culturi îi corespund un număr însemnat de așezări în
jurul Bălții Ialomiței și anume:Gârlița, Bugeac, Rasova, Satu Nou, Hârșova, pe malul
dobrogean, iar pe malul stâng: Grădiștea, Jegălia, Unirea, Coslogeni, Făcăeni,
Pietroiu etc. Dar și în interiorul Bălții: Popina Bordușani, Grădiștea Stoichii,
Grădiștea Mare și, îndeosebi, Grădiștea Coslogeni, o puternică așezare, ce a dat
numele acestei culturi87.
Așezările erau de tip sălașe-cenușare88, locuite de oameni a căror ocupație
predilectă era păstoritul. Uneltele de os sunt numeroase, dovada producerii lor
locale. Materialul cel mai bogat și mai caracteristic pentru definirea culturii
Coslogeni îl constituie ceramica. Se disting două categorii ceramice. Primei categorii
îi aparțin vasele lipsite de ornamente din pastă grosolană. Forma cea mai
caracteristică din această categorie este reprezentată de vasul aș-zis în formă de sac,
sau mai corect borcan. A doua categorie, de ceramică, o formează vasele din pastă
mai fină, cu suprafața lustruită. Cele mai des întâlnite sunt: vasul borcan, vase
bitronconice, castroane adânci, căni cu corpul bombat89.
Pentru Balta Ialomiței, referitor la Cultura Coslogeni, două aspecte trebuie
evidențiate: pe de o parte, ea reprezintă varianta locală a unui complex cultural mai
întins ce aparținea Culturii Noua-Sabatinovka, pe de altă parte, dacă în zona Brăilei
și nordul Dobrogei ea s-a terminat mai repede, în zona Bălții Ialomiței ea a durat
până la sfârșitul bronzului și începutul Hallstatului timpuriu90.
Sfârșitul epocii bronzului marchează un reviriment al vieții pastorale. Acest
fenomen este pus de cercetători pe seama imigrării unor noi triburi nomade.
Grupurile etnice din aceste părți, prin sinteză etno-culturală, vor forma o singură
mare entitate carpato-balcanică de amploare deosebită în epoca următoare,
identificată cu tracii. Epoca bronzului se încheie în acest spațiu spre începutul
secolului al XIII-lea a.Chr., când factorii social-economici determinanți conduc spre

86 Până în prezent, pentru zona Bălții Ialomiței și a brațului Borcea, culturile epocii bronzului timpuriu
și mijlociu nu au fost atestate arheologic decât în satul Coslogeni, pe malul brațului Borcea, de unde
provine un pumnal de bronz și la Roseți, un al doilea pumnal de bronz. Vezi Morintz 1978, p. 93. Tot
acestui timp îi aparține secera de la Pietroiu, asemănătoare cu un exemplar descoperit la Gumelnița,
Ieremia 1981, p. 347-371.
87 Pentru problematica acestui complex cultural vezi: Morintz, Angelescu 1970, p. 315-333; Morinz 1972, p.

53-58; Morinz, 1978, p. 121-147; Irimia 1980, p. 75; Florescu 1991, p. 146; Neagu, Haită 1988-1989, p. 13.
88 Despre așezările de tip cenușar, din această perioadă vezi Dobrinescu, Haită 2005, p. 383-421.

89 Morintz, Angelescu 1970, p. 376.

90 Rădulescu, Bitoleanu 1979, p. 34.

34
un alt orizont istoric, de data aceasta caracterizat de un nou metal întrebuințat la
făurirea armelor și uneltelor – fierul.
Cercetările efectuate în toate așezările, aparținând acestei perioade, îndeosebi
la Grădiștea-Coslogeni și Popina Bordușani, demonstrează o continuitate de locuire
de la bronzul târziu la Hallstatt-ul timpuriu și sincronismul ceramicii de tip
Coslogeni, în faza sa finală, cu faza de început a ceramicii Babadag, caracteristică
Hallstatt-ului timpuriu91. În Hallstatt-ul timpuriu, Balta Ialomiței împreună cu
așezările din stânga sa, s-au aflat sub influența culturii Basarabi, fenomen constatat în
așezările de la Grădiștea Mare, Coslogeni, Bordușani, Făcăeni și Vlădeni92. Ceramica
de tip Basarabi, din așezările citate, este lucrată cu mâna, din pastă amestecată cu nisip
și cu cioburi pisate. Se disting numeroase forme: borcane bitronconice, cu proeminențe
pe umăr, străchini cu buza trasă în interior, ceașca prevăzută cu 1-2 toarte
supraînălțate. Decorarea vaselor se făcea prin lustruire sau incizie și prin imprimarea
cu pieptenele a unor benzi lineare, șiruri de împunsături sau cercuri.
În Hallstatt-ul timpuriu, așezările de la Balta Ialomiței s-au integrat Culturii
Basarabi; locuitorii, de aici, au facilitând extensiunea elementelor acestei culturi în
Dobrogea. Această cultură, extinsă pe aproape întreg teritoriul țării, a avut drept
consecință realizarea unității elementelor materiale și spirituale într-un spațiu
extrem de întins. La Dunărea de Jos se constată anumite particularități locale prin
dezvoltarea Culturii Babadag, în cea de-a treia fază a sa.
Din enumerarea descoperirilor arheologice, efectuate în jurul Bălții Ialomiței,
aferente acestei culturi materiale, desprindem că un important număr de piese îl
reprezintă uneltele agricole, cu o mare pondere secerile, reflectare a preocupărilor
agrare a comunităților umane din zonă. Numeroase sunt și armele: săbii, cuțite,
fragmente de coifuri. Coroborând aceste informații cu existența unor așezări întărite,
fie cu șanțuri, fie cu valuri de pământ, constatăm preocupările războinice din acest
timp. Un exemplu elocvent de așezare întărită se întâlnește la Grădiștea Dichiseni93.
Cercetările arheologice din ultimul timp au completat harta arheologică a
Bălții Ialomiței și a luncii Brațului Borcea, cu noi așezări de o diversitate puțin
bănuită altădată. Entitățile tribale, de aici, au, în continuare, acel fundament
economic tradițional, agrar și pastoral, cu accentuate manifestări meșteșugărești,
cărora, ca urmare a stabilirii grecilor pe litoralul Mării Negre, li se adaugă intense
schimburi comerciale. Sunt câteva trăsături care definesc cea de-a doua epocă a
fierului La Tène, în zonă.

Antichitatea
În formarea Culturii La Tène în zona Bălții Ialomiței, ca și pe teritoriul
României, factorul fundamental, hotărâtor, îl constituie fondul local hallstattian

91 Neagu, Basarab Nanu 1986, p. 99-126.


92 Vlad, Matei 2003-2004, p. 198-203; Barnea 1966, p. 155-160.
93 Barnea 1966, p. 160. Despre așezările getice fortificate, vezi și Turcu 1979, p. 81.

35
târziu și final. Dintre factorii externi amintim influența grecească, strâns legată de
Dobrogea, care s-a manifestat mai de timpuriu și mai puternic. Pe de altă parte,
impactul dintre geții din lunca Brațului Borcea și triburile iraniene, care își fac
apariția în cele două stepe limitrofe (îndeosebi primul val scitic în secolul al VI-lea
a.Chr, al doilea val scitic în secolul al IV-lea a.Chr.), s-a concretizat prin grăbirea
procesului de confederare a așezărilor getice și apariția davelor getice, care își au
începuturile în așezările fortificate din epoca bronzului.
Resursele pe care le oferă Balta și solul fertil determină o intensă locuire și o
viață prosperă comunităților umane ce își desfășurau traiul în zonă. Numai pe malul
drept al Bălții Ialomiței au fost puse în evidență 21 de așezări din a doua epocă a
fierului94. O densitate asemănătoare este constatată și pe malul ialomițean al Bălții:
Vlădeni, Făcăeni, Bordușani-sat, Bordușani-Popină, Cegani, Retezatu, Stelnica-sat,
Grădiștea Stoichii, Grădiștea Mare, Maltezi, Fetești (Pădurea Roșu și Vlașca),
Pietroiu, Borcea, Gâldău, Dichiseni, Unirea-Răul, Grădiștea Coslogeni, Grădiștea
Călărași95. Dintre aceste așezări un număr de 5 sunt situate în interiorul Bălții, toate
având tradiții de locuire din neolitic. În cea de-a doua epocă a fierului, această
intensă locuire, este ilustrată, atât prin dimensiunile așezărilor, prin bogăția
inventarului arheologic, cât și prin dimensiunile necropolelor getice, cum au fost cele
de la Bordușani-Popină96 și îndeosebi necropola de la Grădiștea Mare, unde
cercetările arheologice sistematice au pus în evidență una din cele mai mari
necropole birituale din țara noastră, datate în secolele IV-III a.Chr.97
Prosperitatea acestor așezări a fost stimulată, printre altele și, de faptul că au
fost situate de-a lungul unor drumuri ce legau cele două maluri ale Bălții și anume:
drumul de la Capidava la Bordușani, cunoscut în epoca romană sub numele de
drumul Melcișului98, trecea pe lângă Popină; drumul ce lega Axiopolis de așezările
aflate în jurul localităților Fetești și Stelnica de azi, care trecea pe lângă Grădiștea
Stoichii și Grădiștea Mare; drumul ce pleca de la stațiunea Izvoarele până la așezările
din zona Coslogeni-Pietroiul, de-a lungul brațului Răul99. Aceste drumuri, care
traversau Balta și stabileau legături intense și frecvente cu locuitorii de pe ambele
maluri ale fluviului și mai departe pe valea Carasu și Urluia cu cetățile grecești de la
Pontul Euxin, au facilitat pătrunderea în stânga Bălții Borcei, a amforelor thasiene,
heracliene, sinopiene. Malul stâng al Dunării și brațului Borcea erau preferate de
negustorii greci aducând amfore de Thasos, Heracleea Pontică (sec. IV-III) și Sinope

94 Irimia 1980, p. 82.


95 Turcu 1979, p. 44-72; Vlad, Matei 2003-2004, p. 198-205; Conovici 1979, p. 133-134; Sârbu, Oprea 1995,
p. 123-146; Sârbu, Oprea, Pandrea 1995, p. 147-166; Barnea 1966, p. 157; Olteanu, Corbu în CCA, 2001, p.
334-335; Olteanu, Corbu, Catrina, în CCA 2002, p. 340.
96 Sârbu 1986, p. 65-77.

97 Conovici, Matei 1999, p. 99-144. Vezi și CCA 2001-2014.

98 Florescu 1965, p. 5.

99 N. Conovici consideră că brațul Răul nu exista în a doua epocă a fierului. Brațul s-ar fi format în

secolele II-I a. Chr. pe un drum al vitelor care făcea legătura între cele două maluri ale Bălții. Conovici
1986, p. 133.
36
(sec. III-II a.Chr.), atestate arheologic în toate așezările getice de aici, din care
enumerăm: Iezeru, Gâldău, Borcea, Stelnica, Făcăeni. Odată ajunse la Dunăre,
amforele erau trecute în Câmpia Munteniei, fie prin vadul de la Durostorum-
Călărași, fie erau transportate pe brațul Râul, din dreapta stațiunii de la Izvoarele,
până la așezările din zona Coslogeni- Pietroiu, unde se remarcă o aglomerare de
importuri grecești, îndeosebi, în sectorul Pietroiu-Iezeru100. Legăturile dintre geți și
greci sunt evidențiate și de descoperirile unor ștampile identice sau cu mici
deosebiri, precum și de descoperirile unor imitații locale după ceramica uzuală
greacă așa cum o surprindem la Grădiștea-Călărași și Pietroiu101 și la Coslogeni102.
Mijlocitorii produselor grecești și locale au fost locuitorii Bălții Ialomiței, care
cunoșteau bine vadurile și drumurile tainice ale Bălții103. Mărturii ale relațiilor
comerciale cu coloniile grecești de la Marea Neagră stau și descoperirile de monede,
fie monede de argint histriene în zona Piua Pietrii-Călărași104, ori tetradrahmele
tasiene de la Călărași, Grădiștea Călărași, Coslogeni, Pietroiu, Jegălia și Piua
Pietrii105. La aceste monede adăugăm monedele macedonene, de la Filip al II-lea și
Alexandru al III-lea, descoperite la Coslogeni și Gura Ialomiței106. Apariția acestor
monede în așezările getice din arealul Bălții Ialomiței a fost pusă pe seama relațiilor
comerciale manifestate între comunitățile getice și orașele grecești vest-pontice.
Prezența a numeroase elemente ale civilizației grecești, îndeosebi din
perioada elenistică, în cultura materială a geto-dacilor din Câmpia Munteniei, l-a
determinat pe V. Pârvan să afirme că: „O adevărată țară geto-greacă întâlnim în
ținuturile bălților Dunării și Mostiștei, cuprinzând atât malurile înalte ale Dunării și locuri
presărate cu așezări străvechi [...] cât și însăși balta Dunării cu insulele și tăpșanele ei, pe
toată întinderea dintre Oltenița și Gura Ialomiței”107.

100 Conovici, Mușețeanu 1975, p. 547-548.


101 Turcu 1979, p. 40.
102 Conovici 1979, p. 91.

103Aceste drumuri, care brăzdau Balta Ialomiței dintr-o parte în alta, se vor menține tot timpul istoriei.

În atlasul Județele României, întocmit de maiorul D. Papazoglu la 1863, în Balta Ialomiței sunt
consemnate următoarele drumuri:
- drumul de la Găița, trecea peste Borcea, peste privalul Săltava, ajungea la Dunăre, la Atârnați;
- drumul de la Făcăeni, peste Săltava de Jos, ajungea pe Dunăre, la Bătrânu, în dreptul satului Topalu;
- un alt drum pleca de la satul Bordușanii Mici, trecea pe lângă Popină, ajungea la Alionte, în
dreptul insulei Balaban;
- drumul ce pleca de la Cegani, mergea pe privalul Bâtlanu și apoi pe Vărsătura până la Dunăre;
- alte trei drumuri plecau din satele Maltezi, Stelnica și Fetești, peste baltă, prin Grădiștea Mare și
ajungea la Cernavoda.
În partea de sud a Dobrogei, atlasul mai consemna alte două drumuri: de la Dudești de-a lungul
privalului Strâmbul, la Caiafa pe Dunăre și ultimul drum pleca de la satul Șocariciu (Unirera), trecea
fluviul și ajungea la satul dobrogean Mârleanu, în Dobrogea. Papazoglu 1863-1865.
104 Conovici 1979, p.91.

105 Conovici, Mușețeanu 1975, p. 549.

106 Talmațchi 2000, p. 27.

107 Pârvan 1924, p. 50.

37
În marea și complexa unitate a civilizației geto-dace, comunitățile umane din
jurul Bălții Ialomiței își creează trăsături distincte determinate de evoluția comună
din perioadele anterioare. Astfel, dacă așezările de la Crăsani, Tinosu și Popești,
împreună cu cele de pe Mostiștea și Dâmbovița aparțin mai degrabă comunităților
din centrul Munteniei, așezările de pe Brațul Borcea aparțin comunităților din vestul
Dobrogei, de pe malul drept al Dunării, tocmai datorită legăturilor strânse dintre
locuitorii acestor zone, existente din timpuri străvechi. Ei vor fi fost legați și prin
aceleași interese economice: exploatarea resurselor vitale oferite de Baltă cu luncile,
grindurile și pădurile ei și de folosirea căii de navigație a Dunării, care i-a legat în tot
timpul istoriei.
Totodată, din cercetările efectuate de-a lungul Dunării, la Cernavoda, Beilic,
Hârșova și Rasova, a rezultat că geții, din apropierea Dunării erau strâns legați de cei
de pe malul stâng, sesizându-se deosebiri de geții din preajma litoralului Mării
Negre, care au suferit puternice influențe grecești și scitice. Toate aceste observații i-
au îndreptățit pe cercetători să vorbească de existența unei singure comunități
economice, al culturii materiale getice de pe cele două maluri ale Bălții Ialomiței108.
Dimensiunile acestor așezări și inventarul arheologic bogat i-au determinat
pe unii cercetători să identifice existența unor centre tribale, cum ar fi acela din jurul
așezării de la Unirea-Răul, sau încercarea de a identifica un trib getic, în zonă,
pornind de la descoperirea unor tezaure monetare, cum ar fi acela de la Jegălia 109.
Izvoarele scrise nu ne transmit numele sub care erau cunoscuți geții de pe Brațul
Borcea. De la aceleași izvoare știm, însă că vecinii lor de pe valea Ialomiței erau
cunoscuți sub numele de napei, iar cei din sud-vestul Dobrogei sub numele de saci.
Având în vedere legăturile, din totdeauna, cu locuitorii de pe malul dobrogean al
Dunării, putem afirma că ei aparțineau, mai degrabă, geților saci din sud-vestul
Dobrogei.
Cele prezentate până acum constituie serioase indicii în sensul apartenenței
așezărilor de pe malul stâng al Bălții Ialomiței la aceeași comunitate etnică și social-
economică, din dreapta Bălții, favorizând o evoluție unitară și în domeniul
organizării evoluției politice. Încă din secolul al V-lea a.Chr., geții de aici s-au
constituit într-o comunitate a Bălții Ialomiței, care unea ambele maluri ale Dunării și,
care, în secolul al IV-lea a.Chr., a avut un rol important în intensificarea iradierii
elenistice, în ritmarea și istoricizarea culturii materiale getice. Materialele
arheologice, descoperite la Grădiștea Călărași, Grădiștea Coslogeni, Coslogeni,
Grădiștea Dichiseni, Iezeru-Jegălia, Pietroiu, Bordușani, Vlădeni, Piua-Pietrii, atestă
închegarea acestei comunități după încetarea în 410 a.Chr. a regatului Odris.
Comunitatea va avea o viață neîntreruptă până în secolul al II-lea a.Chr., când
prezența Romei la Dunăre o anihilează110.

108 Vezi Conovici 1979, p. 91


109 Vezi Sârbu, Oprea, Pandrea 1995, p. 147; Turcu 1979, p. 56.
110 Gramatopol 1982, p. 82.

38
Așa-zisa comunitate getică a Bălții Ialomiței, despre care vorbește M.
Gramatopol, constituită la sfârșitul secolului al V-lea a.Chr. și-a continuat existența
în ciuda pezenței, deseori, a unor factori militari distructivi: invazia celților și
bastarnilor (sec. IV-III a.Chr.), urmată de campaniile macedonene. Aceste
evenimente ar fi angrenat și pe geții de aici în condițiile în care ei au fost integrați
uniunilor de triburi conduse de Dromichaites, Zalmodegikos și Remaxos. Dacă sunt
încă discuții în ceea ce privește cuprinderea Bălții Ialomiței în cadrul uniunilor de
triburi conduse de ultimii doi, în ceea ce-l privește pe Dromichaites lucrurile sunt
mai clare. Este bine cunoscută politica dunăreană a regelui get și interesul său pentru
cetatea Axiopolis, care a dus la conflictul dintre el și Lisimach, regele Traciei. În
legătură cu aceste evenimente este pusă și descoperirea, în comuna Borcea, la
punctul numit „La Cetate”, în interiorul Bălții, a unui tezaur monetar de stateri din
vremea lui Lisimach111.
De la Dromichaites, la apariția pericolului roman la sud de Dunăre, geții de
pe malul stâng al Bălții Ialomiței au evoluat, ca și până acum, în strânsă legătură cu
istoria Dobrogei. Prezența stăpânirii romane în peninsula balcanică, începând cu
secolul I a.Chr., determină o nouă etapă în istoria așezărilor getice de la Dunărea de
Jos. Mai întâi, pericolul roman este amânat pentru câteva decenii prin includerea
așezărilor de aici în regatul dac condus de Burebista. După dezmembrarea regatului
dac, în urma morții lui Burebista, presiunea romană asupra așezărilor borcene vine
din două direcții: pe de o parte dinspre Dobrogea, unde romanii organizează mai
multe expediții, printre care aceea condusă de Marcus Licinius Crassus, finalizată cu
includerea acestui spațiu în sfera autorității romane, pe de altă parte, dinspre stepa
Bărăganului, unde romanii vor întreprinde expediții de pedepsire a populației
locale, care inițiau dese incursiuni în sudul Dunării.
Instalarea romanilor la sud de Dunăre a reprezentat, pentru istoria
comunităților umane de la Dunărea de Jos, un moment de o mare importanță. Geții
din așezările de pe Brațul Borcea au intrat direct în contact cu civilizația romană. Pe
lângă contactele de natură militară, de cele mai multe ori ele îmbrăcau forme
pașnice, concretizate în schimburile de valori materiale efectuate de o parte și de alta
a Bălții Ialomiței. Prezența elementelor de civilizație romană, în acest spațiu, este
surprinsă, încă din secolul al II-lea a.Chr., prin descoperirea unui tezaur de monede
romane republicane în așezarea getică de la Grădiștea Călărași112 și la Jegălia113.
Numărul mare de monede demonstrează un intens schimb de valori materiale între
societatea getică de aici și civilizația romană din sudul Dunării.
Instalarea stăpânirii romane în Dobrogea, în urma expediției militate condusă
de Marcus Licinius Crassus, din anii 29-28 a.Chr., a fost o grea lovitură pentru geții
din stânga Bălții Ialomiței, care sunt nevoiți să facă față presiunilor romane, venite

111 Turcu 1979, p. 55.


112 Dumitru 2010, p. 38.
113 Morintz, Angelescu 1970, p. 396.

39
din dreapta Dunării. Nu rare ori și geții treceau fluviul, la est și la sud, atacând pe
romani. Poetul roman Ovidius, exilat la Tomis, ne-a lăsat mărturii importante despre
groaza și nesiguranța pe care o mențineau, în Dobrogea, năvălirile continue ale
geților din Muntenia.
Pentru a întării granița Dunării, romanii au ridicat numeroase castre. Astfel,
la Axiopolis a existat principalul sediu al flotei de pe Dunăre: Classis Flavia Moesica,
care împreună cu castru de aici vegheau asupra drumului ce unea cele două maluri
ale bălții, asigurând și paza drumului comercial tomitan, a cărei siguranță devenise
absolută, în condițiile intensificării traficului de mărfuri pe Dunăre.
La fel și la Capidava, străveche așezare getică, s-a ridicat un castru, care
străjuia drumul comercial ce traversa Dobrogea de la Mare spre Dunăre, pe traseul
Histria, Ulmetum, Capidava, drum ce se continua peste baltă, la Bordușani. Probabil,
aceste drumuri ale bălții erau folosite și de geții localnici pentru a ataca stăpânirea
romană din Dobrogea. Împotriva acestor incursiuni Roma trece la măsuri radicale.
Între anii 9-11, consulul Sextus Aelius Catus, trece Dunărea, în Muntenia, și după
lupte sângeroase, în timpul cărora, după cum relatează Suetonius au murit trei regi
locali114, o mare parte dintre geți au fost strămutați, cu forța, în dreapta fluviului și
așezările lor au fost distruse. Întreaga regiune de șes a Munteniei a fost evacuată,
eveniment atestat arheologic prin brusca întrerupere a vieții așezărilor getice de la
Popești, Zimnicea și Crăsani. Probabil, populația getică din așezările de pe Borcea s-a
refugiat în Balta Ialomiței, pe grinduri și grădiști, dând un nou impuls vieții de aici.
Aici vor fi venit apoi și cei mai în vârstă, fără posibilități de muncă și, ca atare
nestrămutați de romani. Aceste acțiuni militare ale Romei au avut drept rezultat
impunerea unui control efectiv și permanent asupra Munteniei și probabil, în acest
context, romanii au organizat acele capete de pod de pe Brațul Borcea.
La Piua Pietrii și Gura Ialomiței exista un cap de pod roman peste fluviu,
situat în fața cetății Carsium. Probabilitatea existenței, aici, a unui castru roman este
evidențiată de unele descoperiri arheologice. La Piua Pietrii s-a descoperit un altar
dedicat geniului centuriei Numerus Sargittariorum, ridicat de către Signifierul
Flavius Avitianus, aflat sub comanda lui Flavius Ianuarius115. Dumitru Tudor
consideră că este vorba de trupa militară ce își avea garnizoana la Romula, în Dacia
Inferior, venită aici cu prilejul unor lucrări116. Mai nou, săpăturile arheologice au scos
în evidență existența unui alt castru roman de pământ, la Dichiseni117. Ipotetic pot fi
localizate capete de pod și în perimetrul satelor Borcea și Unirea. Din secolul al II-lea
p.Chr. datează existența unui complex de construcții romane, în așezarea de la
Popina Blagodeasca, (clădiri publice de tip Domus cu bazin de apă caldă, bazin de

114 Vezi Vulpe 1966, p. 18.


115 Barnea 1966, p. 157.
116 Tudor 1971, p. 237.

117 Rădulescu, Bitoleanu 1979, p. 102.

40
apă rece, clădiri încălzite prin podea, construcții asemănătoare cu cea de la Ulpia
Traiana Sarmisegetuza)118
Dacă în aceste puncte ridicate de romani pe malul stâng al Dunării, elementul
roman, adus aici pentru a asigura paza drumurilor ce uneau cele două maluri ale
fluviului, era numeros, în celelalte așezări elementul getic constituia majoritatea
covârșitoare, întărit prin legăturile pe care le aveau cu geții de pe grindurile din
interiorul bălții și, de ce nu, cu elemente autohtone de pe malul drept al fluviului. În
aceste așezări inventarul arheologic prezintă numeroase urme ale civilizației
romane: ceramică de uz comun și de lux, amfore întregi, țigle ștampilate, monede de
argint și de bronz, statuete ale unor divinități romane, stele funerare, alături de
produse ale autohtonilor (Piua Pietrii, Gura Ialomiței, Chioara, Făcăeni, Bordușani-
Popină, Pietroiu, Coslogeni, Călărași)119. Toate aceste influențe romane, intrate de
timpuriu în spațiul getic al Bălții Ialomiței, vor fixa premisele romanizării. Se va
menține acel substrat local, care vine să dea o notă specifică romanității la Dunărea
de Jos120, din care Balta Ialomiței era parte integrantă.
De la mijlocul secolului al II-lea p.Chr., în Câmpia Munteniei, au pătruns
grupuri de daci liberi, care au creat aspectul cultural Chilia – Militari, precum și cete
nomade de sarmați121, veniți din stepele nord-pontice. Descoperirile sarmatice de aici
confirmă puternicele influențe pe care le-a suportat cultura materială a roxolanilor în
contact cu populația autohtonă.
În tot acest timp așezările de pe Brațul Borcea își păstrează legăturile cu
așezările din dreapta Dunării de unde influențele romane continuă să pătrundă.
Câteva exemple sunt semnificative: pe teritoriul satului Pietroiu a fost descoperit un
bronz masiv asemănător cu cele două bronzuri de la Izvoarele (Dobrogea), ce
reprezentau pe Apollo și Mercur. Acest bronz pare să fi ajuns, aici, din centrele
romane din apropiere, probabil de la Izvoarele122. Tot din secolul al II-lea p.Chr.,
datează și alte două statuete, reprezentând o divinitate protectoare a familiei –
Genius familiares – descoperite la Grădiștea Coslogeni și Izvoarele123. Vorbim astfel,
de pătrunderea, în cultura spirituală a geților din stânga Bălții Ialomiței a unor
elemente specifice credințelor romane. Aceste legături sunt confirmate și de
circulația monetară. În așezările de pe brațul Borcea au fost descoperite tezaure, ori
monede izolate de bronz de la Dioclețian, Constantin cel Mare, ValentinianI, Valens,

118 Corbu 2011, p. 171.


119 Barnea 1966, p. 156-157.
120 Rădulescu, Bitoleanu 1979, p. 122.

121 Prezența sarmaților pre brațul Borcea a fost semnalată de descoperirile de la Pietroiul, Unirea, Gura

Ialomiței, Piua Pietri, Făcăeni, Vlădeni, Coslogeni. Vezi Mușețeanu, Lungu 1978, p. 429; Diaconu 1980,
p.282; Coman 2003-2004, p. 223.
122 Culică, Mușețeanu 1979, p. 445 și 447.

123 Culică, Mușețeanu 1979, p. 449.

41
la Roseți, Pietroiu, Gura Ialomiței, ultimele două tezaure fiind ascunse în contextul
năvălirilor hunice124.
Retragerea stăpânirii romane la sudul Dunării, în timpul împăratului
Aurelian, nu a însemnat întreruperea legăturilor dintre populația romanizată din
arealul Bălții Ialomiței și Dobrogea rămasă romană. Romanii vor păstra acele capete
de pod, puse sub controlul detașamentelor Legiunii a XI-a Claudia cu sediul la
Durostorum.

124 Preda 1975, p. 455-456.


42
BALTA IALOMIȚEI ȘI BRAȚUL BORCEA
ÎN MILENIUL MARILOR MIGRAȚII

În perioada marilor migrații, populația băștinașă își continuă viața în vechile


lor așezări, în ciuda vremurilor grele de atunci. Timp de o mie de ani existența lor se
desfășoară în virtutea vechilor tradiții favorizate de menținerea celor două maluri ale
fluviului sub administrația imperiului de la Constantinopol. Acum, Balta Ialomiței se
dovedește a fi un veritabil spațiu de conservare a populației autohtone. În acele
vremuri grele, când a fost amenințată însăși existența noastră ca popor, Balta
Ialomiței, prin condițiile geografice, a oferit locuitorilor din jurul său un adăpost de o
siguranță egală cu aceea a pădurilor și văilor din munți. În același timp, ea asigura
hrana permanentă, oferindu-le posibilitatea să reziste vreme îndelungată. Retrași în
hățișurile bălții, numai de ei știute, au așteptat vremuri mai bune, ca să revină în
vechile lor așezări.
Raidurile tot mai dese ale migratorilor, asociată cu criza imperiului, pun la
grea încercare viața locuitorilor de aici. Cercetările arheologice efectuate în așezările
de la Coslogeni, Grădiștea Coslogeni, Siliștea Grădiștea, Călărași, Sat-Noieni,
Bordușani, Făcăeni125, pun în evidență o cultură materială de crescători de vite,
agricultori și meșteșugari cu vechi tradiții daco-romane, unde pe lângă autohtoni, s-
au concentrat și unii migratori. După ritul de înmormântare, după forma
mormintelor, ar fi sarmați alani, goți sau huni, însă marea majoritate a obiectelor
aparțin civilizației locale de caracter roman, sau provincial-bizantin. În secolele III-V
p.Chr. circulația monetară, aduce un alt argument al existenței populației băștinașe.
Toate cele trei descoperiri monetare de la Pietroiu, Roseți și Gura Ialomiței, cuprind
monede de la Claudius I și până la Constantin cel Mare, la care adăugăm tezaurele și
monedele izolate, din perioada împăraților Dioclețian și Valens, amintite mai sus.

Migratorii în Balta Ialomiței


În timpul marilor migrații, Imperiul Romano-Bizantin a urmărit să mențină
controlul asupra axului Dunării în tot cursul său inferior. Păstrarea axului Dunării și
a câmpiei din stânga sa, deci și a Bălții Ialomiței, sub o atentă supraveghere și control
avea să-și dovedească importanța strategică în planurile militare din secolele III-X. În
tot acest timp asistăm la un proces istoric în care Balta Ialomiței și regiunea din jurul
său vor fi antrenate în evenimente istorice de mare importanță pentru politica
imperiului la Dunărea de Jos. Dunărea, de la Silistra la vărsarea râului Ialomița în
fluviu, va constitui locul de desfășurare a unor conflicte militare între Bizanț și
migratori. În același timp, Balta va servi ca loc de refugiu pentru populația băștinașă,

125 Vlad, Matei 2003-2004, p. 202; Barnea, 1966, p. 156.


43
dar și pentru noii veniți, printre care amintim: goții atacați de armatele lui Valens 126,
slavii și bulgarii înfrânți de Constantin al V-lea, iar mai târziu pecenegii.
Dacă prezența goților și a hunilor, atât în valea brațului Borcea cât și în Balta
propriu-zisă, nu este surprinsă, în așezările de aici, altfel se prezintă situația în ceea
ce privește așezarea slavilor aici. Arheologia este destul de săracă, în schimb
existența toponimicelor slave cât și informațiile transmise de cronicarii bizantini,
sunt argumente de luat în seamă în sprijinul așezării slavilor în arealul Bălții
Ialomiței. Ponderea slavismelor în toponimia Bălții Ialomiței și în lunca din jur,
demonstrează prezența slavilor în număr destul de mare, în vremea în care își
păstrau încă limba. În primul rând este vorba de termenii de siliști și grădiști care
abundă în această zonă
Harta topografică a Bălții Ialomiței (scara 1:50.000) realizată de geograful I.
Conea în anul 1956, care mai păstra configurația geomorfologică din secolele
anterioare, menționa următoarele grădiști și siliști, situate atât în interiorul Bălții, cât
și în lunca Brațului Borcea: Grădiștea lui Moș Petre, Grădiștea Înaltă, Grădiștea
Stoichii, Grădiștea Mare, Grădiștea dintre Gârle, Grădiștea (din fața localității
Fetești), Grădiștea Dichisenilor, Grădiștea Coslogeni, Siliștea Trănșani, Siliștea
Grădiștea127. Semnificația acestor termeni, care în limba slavă desemna o așezare,
vatra unui sat, castel, fortificație128, demonstrează că, în momentul în care slavii au
pătruns aici, ele erau locuite. La acești termeni adăugăm și toponimul de popină,
asupra cărei origini, părerile specialiștilor sunt împărțite: origine română sau
slavă129. Românesc neaoș, utilizat într-un anumit ținut, ori slavonesc conservat în
limba noastră, cuvântul popină este un termen intrat în dicționar de multă vreme,
când acest spațiu era locuit. Și nu numai aceste toponimice slave argumentează
prezența slavilor în acest spațiu, aici întâlnim și alte slavisme, de exemple unele
hidroniume: Grind, Camenița, Săltava, Voina etc., ori nume de localități: Cernavoda,
Stelnica130.
În general, termenii topici, considerați ca fiind de origine slavă, s-au putut
naște în tot timpul scurs după epoca în care limba autohtonilor a primit încărcătura
slavă, adică după venirea slavilor în secolele VI-VII131. Numărul mare de toponimice
slave presupune așezarea, în zona Bălții Ialomiței, a unei mase mari de slavi. Triburi,
relativ numeroase, slavii s-au infiltrat în masa populației locale, nu individual sau în
grupuri mărunte, ci în număr mare, în chip de cuceritori, mulți dintre ei rămânând și

126 Zosimos relatând evenimente legate de luptele împăratului Valens cu goții, la Dunărea de Jos spunea
„Deoarece aceștia (goții, n.n.) nu îndrăzneau să se împotrivească în luptă fățișă, ci stăteau ascunși prin bălți, de
unde dădeau atacuri pe furiș”). Fontes, II, p. 309(Zosimos).
127 Conea, 1956, p. 263-264.

128 Vezi explicația acestor termeni în DEX, 1996, p. 433 și 986.

129 C.C. Giurescu consideră că termenul „pochină” este specific limbii române, iar P. Diaconu susține

originea slavă, însă păstrat numai în limba română.


130 Toponimicul Stelnica ar putea deriva din slavonescul „stelniță”-ploșniță. Vezi Ciorănescu, 2006, p.

203 și 385.
131 Donat, 1964, p. 619-620.

44
după plecarea slavilor în sudul Dunării, în anul 602. După așezarea noilor veniți,
populația autohtonă a conviețuit, timp îndelungat, alături de slavi. Traducerea în
slavonește a toponimiei locale, românești, s-a făcut direct de populația slavă. Inițial,
slavii și-au creat o toponimie nouă, utilizată numai de ei. A urmat o fază a
bilingvismului folosit de migratori. În contextul simbiozei și topirii slavilor în masa
autohtonilor, cel puțin, o parte din aceste denumiri au fost preluate de localnici, în
forma păstrată până azi.
Cercetările recente au scos la iveală și alte aspecte ale relației dintre băștinași
și slavi. Este cazul preluării de către slavi a unor nume băștinașe și a unor termeni de
origine geto-dacă, transmiși apoi în limba română prin filieră slavă, situație
surprinsă și în spațiul Bălții. Astfel, numele șefului slav Dauritas-Daurențius,
(Laurențiu în unele manuscrise), conducătorul unei autonomii locale slavo-
autohtonă, ar fi un nume de origine geto-dacă transmis prin filieră latină132.
Prezența slavilor, în Balta Ialomiței și în lunca din apropiere, este confirmată
și de izvoarele scrise bizantine. Dacă unele informații transmise de cronicarii
bizantini constituie obiectul unor controverse între specialiști, cu privire la spațiul în
care s-au desfășurat evenimentele, sunt alte surse, al căror conținut lasă să se
înțeleagă că evenimentele, la care se referă, au avut loc în zona care ne interesează.
Fără a insista asupra discuțiilor dintre specialiști, câteva aspecte merită să fie
menționate, din care rezultă că la evenimentele descrise de cronicarii bizantini au
fost martori și locuitorii din așezările de pe Borcea.
Cronicarii bizantini Procopius, Teofilact Simocata, Iordanes și Pseudo-
Mauriciu vorbesc de așezarea slavilor la Dunărea de Jos încă din primii ani ai veacului
al VI-lea. Procopius vorbind despre ținuturile locuite de sclavini,ne informează că
„cea mai mare parte a țărmului de dincolo al Istrului este locuită de dânșii”133, deci în
apropierea fluviului Dunărea. Este știut că slavii preferau regiunile împădurite și
mlăștinoase, asemănătoare locurilor de origine. Mauricius, în opera sa, ne spune că
slavii „locuiesc în păduri, pe lângă râuri, mlaștini și bălți greu de pătruns”134. Prezentând
încercarea lor de a trece fluviul și de a se stabili în imperiu, spre sfârșitul secolului al
VI-lea, Procopius relatează că ei au ocupat unele ostroave ale Dunării. Această
informație, coroborată cu descrierea, de către Mauriciu, a mediului în care trăiau
slavii, ar constitui un argument că Balta Ialomiței a fost o zonă preferată de slavi.
Două dintre conflictele militare slavo-bizantine au avut ca spațiu de
desfășurare colțul de sud-est al Bărăganului, implicând chiar Balta Ialomiței. In
timpul împăratului Tiberius-Constantin (578-582), slavii vor ataca în număr mare
Tracia, ajungând până la Marea Egee. Pentru a-i respinge, Bizanțul va intra în
legătură cu avarii conduși de Baian. Aproape 60.000 de călăreți avari trec Dunărea pe
la Viminacium și au mers pe malul drept al fluviului „până au ajuns pe pământul

132 Istoria Românilor, II, 2001, p. 728.


133 Fontes, II, p. 443, (Procopius).
134 Fontes, II, p. 557, (Mauricius).

45
sciților (Dobrogea, n.n.)”135. Aici, prin unul din vadurile de trecere de la Silistra,
Carsium ori Isaccea, au fost trecuți de bizantini în stânga Dunării. După ce au trecut
pe malul celălalt al fluviului, Baian a năvălit în satele slavilor „care se refugiaseră în
păduri și văgăuni”136. Baian a trimis soli la Dauritas (Daurențius) – Laurențius, unul
din conducătorii slavilor din estul Bărăganului și la alți conducători, cerându-le să se
supună. Refuzul acestora determină un nou atac asupra așezărilor slave, soldat cu
eliberarea mai multor prizonieri romani. În scurt timp, avarii, nemulțumiți de
bizantini se vor alia cu slavii și se vor întoarce împotriva lor, care erau o țintă mai
tentantă de pradă.
Din anul 592, la începutul primăverii, armata bizantină, condusă de Priscus,
își va face din nou prezența în spațiul Bălții Ialomiței. Ca să împiedice trecerea
slavilor la sud de fluviu, armata bizantină trece Dunărea pe la Dorostolon (Silistra) și
atacă tabăra slavilor conduși de Ardagast. Înfrânt, Ardagast scapă cu fuga în balta
din apropiere (Balta Ialomiței spunem noi), căci „ar fi fost o pradă foarte ușor de prins,
dacă fluviul nu l-ar fi salvat. Căci trecându-l înot, scapă de primejdie”137. Armata bizantină
își continuă înaintarea de-a lungul fluviului, a pustiit ținutul lui Ardagast și cu
ajutorul unui gepid, care cunoștea zona, „îl descoperi pe Musokios, un alt conducător al
slavilor, doborât de beție: căci sărbătorise ziua morții fratelui său. Îl prinse viu și pricinui
mult măcel printre barbari”138. După cum ne spune cronicarul bizantin, șeful slav a fost
găsit la o distanță de 30 de mile de Dorostolon, locul pe unde a trecut fluviul
împreuna cu armata sa. Deci, triburile slave, asupra cărora era șef Musakios, se
situau între Ialomița și extremitatea de nord-vest a Brațului Borcea. De la slavii lui
Ardagast și Musakios au intrat în limbajul populației locale, acele nume topice de
origine slavă, desigur, după o lungă conviețuire, până în momentul când slavii au
fost asimilați. De la autohtoni, slavii au învățat să folosească bălțile și pădurile din
apropiere ca loc de refugiu în caz de primejdie, după cum relatează cronicarii
bizantini.
În condițiile marilor migrații, împărații de la Constantinopol au căutat să
mențină sub control granița dunăreană a imperiului și chiar a malului stâng al
fluviului. În acest context se înscrie politica împăratului Justinian, în timpul căruia
imperiul va reveni la nordul Dunării. Împreună cu întreg spațiul românesc, la nord
de Dunăre, așezările de pe brațul Borcea vor reintra sub autoritatea Bizanțului.
Împăratul va iniția un amplu plan de construcții militare la frontiera dunăreană.
După cum ne informează cronicarul Procopius, împăratul „voind să facă din fluviul
Istru o foarte puternică pavăză de apărare a acestor cetăți și a întregii Europe, el a încins
malul fluviului cu o centură deasă de fortărețe [...] și a așezat pretutindeni pe țărm străji de
oșteni, pentru a opri cu strășnicie trecerea barbarilor din părțile acelea”. Pentru aceasta el
„a zidit din nou întăriturile dărâmate, pe care le ridicaseră împărații de odinioară și în partea

135 Fontes, II, p. 519, (Menandru Protector).


136 Fontes, II, p. 519, (Menandru Protector).
137 Fontes, II, p. 541-543, (Teofilact Simocata); Fontes, II, p. 60, (Teofanes Confesorul)).

138 Fontes, II, p. 607, (Teofanes Confesorul).

46
opusă a fluviului (în stânga Dunării s.n.), nu cum fuseseră mai înainte, ci cu mult mai
puternice”139. Este vorba de capetele de pod existente încă din primul secol p.Chr,
existente pe malul stâng, din care făceau parte și cele de la Dichiseni, Pietroiu,
Unirea și Gura Ialomiței. Unele dintre ele constau dintr-un singur turn, numite
monofrigia.
Din prima jumătate a secolului al VII-lea când granița dunăreană a
imperiului se prăbușește, teritoriile din stânga Dunării Inferioare ies din circuitul
intereselor prioritare ale diplomației bizantine, fără să dispară complet. Chiar și în
momentele cele mai critice, Bizanțul s-a preocupat să-și asigure puncte de control pe
Dunărea Inferioară, vizând și malul stâng al Bălții, îndeosebi, prin utilizarea flotei
militare și prin manevrarea abilă a forțelor militare barbare prezente în Câmpia
Munteniei.
Cel puțin malul drept al Bălții Ialomiței, flancat de fluviu Dunărea, va fi
antrenat în demonstrațiile militare ale flotei bizantine, îndreptate împotriva
bulgarilor, în a doua jumătate a secolului al VIII-lea. În campania din anul 756, după
cum ne informează cronicarul Nikiforos „o flotă și cu oaste pedestră [...] cinci sute de
corăbii au plutit prin Pontul Euxin” au intrat pe Dunăre și au atacat pe bulgari din
nord, în timp ce armata terestră, condusă de împărat, atacă din sud, provocând
înfrângerea armatelor bulgare140. În timpul campaniei militare din 764, același
cronicar ne relatează că împăratul Constantin al V-lea „a pregătit până la 800 de corăbii,
le-a umplut cu oaste pedestră și cavalerie și le-a trimis până la Dunăre”141. Armata trimisă
cu flota a coborât spre sud unde s-a întâlnit cu trupele de uscat, conduse de împărat,
la Anchialos. Aici a avut loc confruntarea cu oastea bulgară condusă de Telesios care
s-a terminat cu o înfrângere dezastroasă pentru buIgari. Acțiunea s-a repetat în anul
765, când flota ajunsă la Dorostolon îl atacă pe kaganul Toktos (Toktu). Kaganul este
ucis în timpul bătăliei, iar rămășițele oastei sale „s-au ascuns în pădurile fluviului
Istru”142. Cercetătorii sunt de acord că pădurile în care s-au ascuns rămășițele oastei
bulgare ar fi Balta Ialomiței.
Pădurile din Balta Ialomiței vor oferi adăpost și altor migratori două secole
mai târziu, este vorba de pecenego-cumani. Până la venirea pecenegilor la Dunărea
Inferioară viața locuitorilor de aici cunoaște o relativă liniște, ceea ce va determina
prosperitatea zonei, situație scoasă în evidență și de cronicarii timpului. Astfel, cu
ocazia expedițiilor întreprinse de cneazul Sviatoslav pe Dunăre, fie împotriva
bulgarilor, în alianță cu bizantinii, fie împotriva Bizanțului, cronicarul Nestor
relatează despre prosperitatea așezărilor de la Dunărea Inferioară.
Acțiunile militare cele mai importante se vor desfășura în colțul de sud-vest
al Bălții Ialomiței, la Silistra. Înainte de a ajunge la Silistra, în mersul său pe Dunăre,

139 Fontes, II, p. 463), (Procopius).


140 Fontes, II, p. 629, (Nikiforos).
141 Fontes, II, p. 629, (Nikiforos).

142 Fontes, II, p. 629, (Nikiforos).

47
spune cronicarul, Sviatoslav a cucerit 80 de goroduri143. Expresia de goroduri folosită
de Nestor, fără a desemna orașe în adevăratul sens al cuvântului, erau, fără îndoială,
așezări caracterizate printr-un grad de dezvoltare economică. Un număr dintre
acestea erau, desigur, situate pe brațul Borcea, și nu este nevoie ca ele să fi fost în
număr de 80, ca să demonstreze desimea așezărilor aici.
Săpăturile arheologice vin să completeze informațiile din cronica lui Nestor.
Începând cu secolul al VIII-lea, cercetări sistematice și prospecțiunile de teren au scos
la iveală un număr însemnat de așezări pe ambele maluri ale Bălții Ialomiței.
Ceramica din așezările și necropolele de aici, datată din secolele VIII-X, se
încadrează în ceramica de tip Dridu. Noua cultură își are originea în cultura mai
veche romano-bizantină sau romano-provincială de epocă târzie a secolelor IV-VI.
Viața locuitorilor, din aceste așezări, a fost pusă la grea încercare odată cu
așezarea pecenegilor la Dunărea Inferioară. Prezența lor în Bărăgan, până în fața
Silistrei, de la sfârșitul secolului al X-lea și începutul secolului al XI-lea, este
demonstrată arheologic și prin încetarea existenței așezărilor de tip Dridu, în această
regiune, confirmată și de sursele istorice bizantine. Localnicii, fugiți din fața
pecenegilor, în balta din apropiere și în Dobrogea, vor reveni, în scurt timp, în
vechile așezări, continuându-și viața alături de noii veniți, deoarece pecenegii nu
erau interesați să suprime populația băștinașă.
Așa cum, conviețuirea slavilor cu populația băștinașă a lăsat urme în
toponimie și prezența, îndelungată, a pecenegilor în Câmpia Bărăganului și în Balta
Ialomiței se reflectă în toponimia locală. Numai printr-o conviețuire, în timp, a
pecenegilor cu băștinașii se poate explica transmiterea, până azi, a acestor
toponimice de origine peceneagă, sau pecenego-cumană. Aceste toponime nu provin
de la armatele pecenege, care uneori se retrăgeau în baltă în timpul luptelor, după
cum ne informează cronicile bizantine, ci de la o populație civilă, fixată aici, în
așezări, alături de autohtoni, până la asimilarea completă a migratorilor.
Cercetătorii au scos în evidență un număr mare de toponime, din estul
Munteniei și îndeosebi din Balta Ialomiței, a căror origine peceneagă nu poate fi
pusă la îndoială144. Numele topic de Bărăgan, sub care este cunoscută stepa din
stânga Brațului Borcea, are origine pecenego-cumană145, el derivând fie din numele
de persoană Baracanu, ori din apelativul Buragan, care semnifică ținut stepic, bântuit
de vânturi puternice. La fel și numele topic de Borcea, denumirea brațului ce închide
balta în partea stângă, este de origine pecenego-cumană, el derivând de la numele
unei căpetenii cumane, Borz146. Pe de altă parte, în baltă și lunca din apropiere există

143 Nestor 1935, p. 71.


144 Vezi în acest sens: Conea 1956, Diaconu 1977, iar cu privire la Balta Ialomiței vezi M. Iorga 2012, p.
40-55.
145 Originea comună, pecenego-cumană, a acestor toponime, are ca temei faptul că cele două popoare

vorbeau aceeași limbă, contribuția pecenegilor în transmiterea lor în toponimia locală fiind mai
evidentă, după cum o consideră majoritatea specialiștilor.
146 Stan 1977, p. 83 și 87.

48
o serie de toponime, îndeosebi hidronime, care au originea pecenego-cumană, având
în vedere terminația l(ui)147. De la Călărași la Hârșova sunt următoarele:
 Bărui, lac în dreptul satului Dichiseni,
 Mituzlui, prival în fața satului dobrogean Cochirleni,
 Miclui-Milui, lac, în dreptul satului dobrogean Mârleanu,
 Urluia, japșă în dreptul satului Gâldău,
 Bărui, lac în dreptul satului Dichiseni,
 Mislui, prival în dreptul satului Pietroiu,
 Covurlui, lac care are legătură cu privalul Mislui,
 Călțui-Cătălui, lac pe teritoriul comunei Borcea,
 Mătălui-Mățălui, prival și lac în lunca satului Borcea,
 Căbăl (Căbălui), cel mai mare lac din cuprinsul Bălții Ialomiței,
 Brelui, prival în apropiere de Hârșova.
Balta Ialomiței, cu condițiile de mediu geografic avantajoase, cu posibilitățile
de locuire și hrană favorabile pentru oameni și animale, de adăpost și legătură
directă cu regiunile apropiate, a atras triburile de pecenegi, care timp de aproape trei
secole, au locuit împreună cu populația autohtonă, relativ numeroasă, existentă în
așezările de pe Borcea. Această conviețuire izvora din necesități și interese reciproce,
localnici oferind pecenegilor muncă și o parte din produsele pământului, iar
pecenegii ofereau protecție de invazii și siguranța băștinașilor, care erau tratați,
adesea, ca asociați militari. În acest context a avut loc trecerea acestor toponime
pecenege în vorbirea localnicilor, păstrate până azi.
Prezența pecenegilor în Balta Ialomiței și de-a lungul Brațului Borcea este
confirmată și de cronicile bizantine. Asupra acestor informații și-au exprimat
punctul de vedere istorici, printre care: N. Iorga, B. P. Hasdeu, C. Brătescu, afirmând
că bălțile, despre care vorbesc cronicile bizantine, unde se retrăgeau pecenegii în caz
de primejdie, nu sunt altele decât bălțile din insula Borcea148.
De la Kedrenos aflăm de cei doi șefi ai pecenegilor, Tyrach și Kegen, stăpâni
în Bărăganul ialomițean și de luptele dintre ei, unele dintre episoade având ca loc de
desfășurare Balta. În timpul luptelor pentru putere, dintre cei doi conducători, două
dintre triburi, conduse de Kegen, au refuzat să se supună lui Tyrach. Încercănd să-și
elimine adversarul, Tyrach i-a întins mai multe curse. „Dar acesta (Kegen) primind de
veste scapă cu fuga în bălțile lui Borysthene și astfel, se mântui de la pieire”. Reușind să
atragă de partea sa și alți pecenegi, Kegen declanșă lupta împotriva lui Tyrach. Fiind

147 Geograful I. Conea, aprofundând ideea lingvistului german, Gustav Weigand, susține că numele
topice cu terminația l(ui), care se întâlnesc în număr mare în sudul și estul țării noastre, dar și în Balta
Ialomiței, sunt de origine pecenego-cumană. Conea 1956, p. 268.
148.Pentru această identificare vezi: Brătescu 1924-1925, p. 146, nota 8; Iorga 1988, II, p. 201; Barnea 1971,

în D.I.D., III, p. 126, unde propune insula Păcuiul lui Soare ca loc de retragerea a pecenegilor lui Kegen,
pentru ca ulterior să accepte părerea lui Brătescu. I. Conea, pe baza toponimicelor de origine pecenegă
din interiorul și din jurul Bălții Ialomiței, consideră că evenimentele descrise de cronicarul bizantin au
ca loc de desfășurare Balta Ialomiței. Conea 1956, p. 268.
49
copleșit de forțele mult superioare ale lui Tyrach (11 triburi erau sub autoritatea sa),
Kegen fuge din fața adversarului său și „sosind lângă Dorostolon și închizându-se într-o
insulă a fluviului, spre a se feri de atac, el și cei care erau cu el (aproximativ 20.000), au
trimis vorbă lui Mihail, fiul împăratului Anastase, conducătorul cetății, să intervină pe lângă
împărat ca să fie primiți în imperiu”. În urma tratativelor purtate cu Bizanțul, triburile
conduse de Kegen sunt acceptate în imperiu și primesc „trei cetăți din cele de pe malul
Dunării și multă întindere de pământ”149. Mai departe Kedrenos ne spune că de aic,i
Kegen „în repetate rânduri trecea în stânga Dunării, când cu o mie, când cu două mii, și
iarăși cu mai mulți sau mai puțini, el izbea pe negândite în pecenegii lui Tyrach, ucigând pe
bărbați, iar pe femei și copii luându-i în robie și vânzându-i romeilor”. În iarna anului 1046-
1047, Tyrach a hotărât să-l atace pe Kegen. Profitând de Dunărea înghețată și de
slaba apărare a frontierei dunărene „Tyrach trece Dunărea cu toți pecenegii, care erau,
precum se spune, ca la 800.000 (desigur cifra este exagerată) și năvăli în țară prădând și
pustiind tot ce întâlneau”150. Probabil, trecerea pecenegilor în dreapta Dunării s-a făcut
prin vadul de la Dervent, acest lucru fiind posibil deoarece cetatea de la Păcuiul lui
Soare nu mai constituia un obstacol pentru că, în urma marii invazii pecenege din
1036, a fost abandonată și nu a mai fost refăcută.
După toate probabilitățile, un alt conducător peceneg, Seltes, în urma unui
conflict cu bizantinii, în anul 1059, își va găsi refugiul în colțul de sud-vest al Bălții151.
Locuitorii din jurul Bălții Ialomiței vor fi martorii evenimentelor ce vor
frământa Imperiul în anul 1072. Este vorba de răscoala provocată de reformele
logothetului Nichifor, implicat și în specula cu grâu, care a cuprins și orașele de la
Dunărea Inferioară. Căpeteniile locale răsculate au ocupat Dristra (Silistra),
încredințând conducerea fortăreței unui conducător dintre ai lor, pe nume Tatos. În
felul acesta se va constitui o formațiune politică, un fel de confederație paristriană,
care va dura circa două decenii152. Teritorial, ea va cuprinde, sudul Dobrogei, sud-estul
Câmpiei Muntenia, împreună cu așezările de pe Borcea, având ca centru Dristra.
În 1087, împăratul Alexios I Comnenos a considerat că a venit timpul să
restabilească autoritatea Bizanțului la Dunărea de Jos, prin înlăturarea lui Tatos de la
Dristra. Cetatea este atacată, pe uscat, de armata condusă de împărat și, pe Dunăre,
de flota condusă de Gheorghe Euphorbenos. În timpul asediului, Tatos a reușit să
fugă din cetate, cu scopul de a cere ajutorul cumanilor, dând sfaturi locuitorilor din
cetate cum să acționeze împotriva împăratului. Sub zidurile Dristrei, armata
bizantină a suferit o înfrângere zdrobitoare, însuși împăratul abia a scăpat cu viață.
Prada luată de pecenegi a fost uriașă. La începutul toamnei anului 1087 a sosit la
Dunăre și Tatos cu ajutorul cumanilor. În scurt timp, între aliați se vor isca
neînțelegeri cu privire la împărțirea prăzilor, care au degenerat într-un conflict
armat. Bătălia care a urmat s-a terminat cu înfrângerea pecenegilor, aceștia scăpând

149 Apud Brătescu 1924-1925, p. 147.


150 Brătescu 1924-1925, p. 146.
151 În sprijinul acestei afirmații vezi argumentele noastre în Iorga 2012, p. 86-89.

152 Stănescu 1968, p. 487.

50
cu fuga într-o baltă numită Ozolimna153, unde au fost încercuiți de către cumani. Ana
Comnena ne spune că pecenegii n-au stat multă vreme încercuiți la Ozolimna, căci
cumanii, lipsiți de provizii, au trebuit să renunțe la împresurare și să se întoarcă la
sălașele lor. În disputele, dintre istorici cu privire la localizarea Ozolimnei, există
păreri care susțin că bălțile unde s-au retras pecenegii ar fi, fie bălțile și lacurile de pe
malul drept al Dunării, în apropiere de Silistra154, sau chiar Balta Ialomiței155, foarte
aproape de locul de desfășurare al confruntărilor militare, de la Dristra-Silistra.
La sfârșitul secolului al XI-lea și prima jumătate a secolului al XII-lea alte
expediții, întreprinse de Bizanț la Dunărea Inferioară, cu scopul de a menține axul
Dunării sub controlul său, s-au desfășurat în arealul Bălții Ialomiței. Informațiile
despre campaniile militare bizantine în stânga Dunării Inferioare ne sunt transmise
de cronicarii bizantini Ioan Kinnamos și Niketas Choniates. Localizarea
evenimentelor, transmise de cei doi cronicari, au determinat discuții aprinse între
istorici, printre ipotezele lansate existând și părerea că ele s-au desfășurat în Balta
Ialomiței și în lunca Brațului Borcea cu terasele ei156.
Într-o primă fază avem în vedere expediția, împăratului Manuel I Comnenos,
la nord de fluviu, prin care urmărea descurajarea oricăror încercări ale cumanilor de
a lovi în interesele Bizanțului în zonă, odată cu extinderea controlului în stânga
fluviului. Potrivit lui Kinnamos, împăratul ajungând la Dunăre „a lăsat restul oștirii pe
malurile fluviului, iar el, [...] legând și așezând bărcile una de alta trece Istru cu cinci sute
dintre soldații săi. Trebuind să înainteze, a dat peste două râuri navigabile. Cum nici nu
vedea deloc vreo barcă de care să se poată folosi pentru trecerea râurilor, a poruncit alor săi
ca, legând bărcile de cozile cailor, să le aducă la râurile amintite. Ceea ce făcându-se, au trecut
fără osteneală și străbătând apoi un ținut întins, ajunseră până la muntele Tenuormon, care
înaintează până la hotarele Taurosciției”157. Urmează descrierea amănunțită a bătăliei
dintre bizantini și cumani. După părerea unor istorici unele evenimente din textul
cronicarului bizantin s-au desfășurat în Balta Ialomiței. Astfel, orașul de la Dunăre,
Demnitzicos, cucerit de împărat, este Cetatea Pătulului, de lângă Cernavoda, iar cele
două râuri navigabile sunt Dunărea și Brațul Borcea158. Deci, armata bizantină în
înaintarea sa ar fi traversat Balta Ialomiței, pe un drum cunoscut din vechime, ce lega
cele două maluri ale sale, de la Cernavoda la Fetești-Stelnica.
Tot Ioan Kinnamos ne-a lăsat o altă știre prețioasă, ce poate fi pusă în
legătură cu Balta Ialomiței și ținuturile învecinate. Vorbind de pregătirea și
desfășurarea unei expediții împotriva ungurilor, cronicarul bizantin ne spune că
împăratul Manuel I Comnenos a pus la punct un plan strategic amplu în care oastea
bizantină a fost împărțită în trei armate. Două dintre ele vor acționa în zona care ne

153 Descrierea acestor evenimente la Ana Comnena 1977, I, VIII, V, 2.


154 Necșulescu 1937, p. 146; Necșulescu 1938, p. 200.
155 Grămadă 1925-1926, p. 85-87.

156 Vezi prezentarea acestor dispute și părerile prezentate de cercetători la Iorga 2012, p. 96-100.

157 Fontes, III, p. 233-237, (Kinnamos).

158 Năsturel 2004, p. 256-257; Madgearu 2007, p. 126.

51
interesează. Armata condusă de strategul Leon Vatatzes s-a îndreptat spre Ungaria
venind dinspre Pontul Euxin și au trecut Dunărea, fie pe la Carsium (Hârșova), fie
pe la Garvăn, au traversat estul Munteniei, pătrunzând în Transilvania prin pasul
Buzău159. O altă oaste condusă de Ioan Doukas a traversat Dunărea pe la Silistra, au
tranzitat de la sud la nord regiunile răsăritene, zicem noi de-a lungul brațului
Borcea, pătrunzând în Transilvania prin pasul Mestecăniș160.
Perioada secolelor IX-XIII reprezintă ultima etapă a epocii marilor migrații. În
tot acest timp, evoluția comunităților autohtone din arealul Bălții Ialomiței s-a
desfășurat între Bizanț și migratori, relațiile cu aceștia fiind caracterizate printr-o largă
diversitate și complexitate. Acțiunile migratorilor, împletite cu cele ale Imperiului
Bizantin, au afectat, adesea, într-o manieră mai mare s-au mai redusă, realitățile etnice
și politice de la Dunărea de Jos, antrenând și comunitățile umane din zona Bălții
Ialomiței, a căror parte componentă era. În acest amestec etnic, pe care în dese rânduri
îl consemnează cronicile bizantine, îi surprindem și pe autohtoni.

Autohtonii în Balta Ialomiței


În ciuda năvălirilor barbare și a luptelor care au afectat Dunărea de Jos, de la
Silistra și până la mare, zona continuă să fie intens locuită. În toată această perioadă
de mari frământări, populația autohtonă romanizată își face permanent prezența.
Straturile alternative de cenușă, urmate de noi niveluri de locuire, demonstrează că
după jafurile comise de diferite populații migratoare, locuitorii din zona Bălții
Ialomiței au ridicat noi locuințe pe vechile vetre ale așezărilor strămoșești.
Descoperirile arheologice pun în valoare așezări care documentează existența, aici, a
unei populații autohtone, protoromânești, care se ocupau cu agricultura, creșterea
animalelor și meșteșugurile casnice. Izvoarele scrise și cercetările arheologice fac
dovada faptului că malurile și interiorul Bălții Ialomiței au fost intens locuite, în
acest mileniu al marilor migrații. Dacă scrierile bizantine vorbesc de un amestec de
populație, săpăturile arheologice scot în evidență existența populației autohtone.
Așezările de pe malul stâng și drept ale Bălții Ialomiței, dar și de pe grindurile din
interiorul său, în secolele VI-VII aparțin unui complex cultural cunoscut sub numele
de Cultura Ipotești-Ciurelu-Cândești. Ceramica reflectă legătura genetică a acestei
culturi cu cea anterioară, dacică și provincial romană, constituind principalul
argument pentru demonstrarea originii locale a acesteia și, deci, a existenței
populației romanice în așezările specifice acestei culturi. Dacă săpăturile arheologice
nu au pus în evidență prezența unor așezări stabile de la Oltenița la Galați, aferente
sfârșitului de secol VI și începutul secolului al VII-lea, acest lucru nu dovedește
inexistența populației băștinașe în acest timp, pe malul Brațului Borcea, confirmată,

159 Mărculeț 2010, p. 24.


160 Mărculeț 2010, p. 25.
52
printre altele, de descoperirea pe malul de nord-est al Iezerului a unor cuptoare, a
unor bordeie din secolele VI-VII, aparținând populației locale161.
Existența, începând cu secolul al VIII-lea, a unui număr mare de așezări, pe
ambele maluri ale Bălții Ialomiței, nu poate fi explicată printr-o explozie demografică
rapidă, sau printr-o migrație din afara zonei, ci printr-o continuitate de viață, pe
care, deocamdată săpăturile arheologice nu le-au pus în evidență. Ceramica din
așezările și necropolele din dreapta și din stânga Bălții Ialomiței, aparținând
secolelor VIII-X, se încadrează Culturii Dridu. Noua cultură își are originea în
cultura mai veche romano-provincială și romano-bizantină de epocă târzie a
secolelor IV-VI și se întâlnește pe o arie destul de largă, care cuprindea Dobrogea,
Muntenia, centrul Moldovei, regiunea sud-estică a Olteniei și sudul Transilvaniei162.
Așezările existente în această perioadă la: Vlădeni, Bordușani (în sat și în baltă, pe
insula lacului Bentu Mare), Făcăeni, Cegani, Stelnica, Fetești-Vlașca163, continuând cu
cele de la Borcea, Pietroiu, Jegălia, Coslogeni, în cea mai mare parte sunt situate pe
vechile vetre, sau în apropierea celor din perioadele anterioare și vor constitui vatra
pe care se vor dezvolta satele medievale.
Numărul așezărilor, de tip Dridu, de pe Brațul Borcea, dar și din interiorul
Bălții este impresionant, ceea ce dovedește prezența populației băștinașe, aici, într-un
număr mare, chiar dacă în izvoarele scrise ei nu sunt amintiți. Atunci când cronicile
bizantine se referă la populația Dunării Inferioare, ele menționează, fie pe migratori,
ori vorbesc de faptul că aici trăia „o mulțime amestecată din toate limbile” și că aceste
diferite neamuri „trăiau de-a valma și în pace”164.
În acest amestec de popoare, de la Dunărea Inferioară, pe care îl semnalează
cronicarii bizantini, istoricii străini au văzut; greci, bulgari, pecenegi, cumani și
niciodată pe autohtoni, fie sub numele de romanici, ori români, deși poate aceștia ar
fi fost mai întâi de semnalat. Deseori, acest amestec de populație, este prezentat, în
cronicile vremii sub numele de sciți, nume sub care autorii bizantini desemnau toate
popoarele care s-au perindat în această zonă. Insistând asupra originii etnice a
acestor sciți, amintiți și de Ana Comnena, N. Iorga este de părere că nu erau barbari,
ci români165, iar N. Bănescu spune că neamul scitic „nu pot fi decăt românii, străveche
populație băștinașe din stânga Dunării, pierdută până acum de istoricii bizantini în masa
barbarilor”166. Tot populația locală o vedea și E. Stănescu, în acei mixobarbari despre
care vorbea Attaliates. Această populație, ajunsă într-o stare de semibarbarie,
constituia semnale sigure ale prezenței vechii populații autohtone, într-un spațiu
destul de larg care cuprindea și Balta Ialomiței

161 Panait,1971, p. 380, nota 11.


162 Diaconu, Vâlceanu 1972, p. 122.
163 Vlad, Matei 2003-2004, p. 198-205.

164 Fontes, III, p. 73, (Attaliates); Skylitzes, Cf., D.I.D., III, p. 128 și 138.

165 Iorga 1919, p. 103-113.

166 Bănescu 1921-1922, p. 140 și 152.

53
Această populație autohtonă, care începe să fie consemnată de scrierile
bizantine sub numele de vlahi, poate fi surprinsă, ca trăind în apropiere de cetatea
Silistra, în stânga Dunării și din textele bizantine atunci când ele se referă la anumiți
conducători și la autonomiile locale asupra cărora ei își exercitau autoritatea.
Relatând evenimentele petrecute în timpul asediului cetății Dorostolon, de către
împăratul Ioan Tzimiskes, cronicarul Giorgios Kedrenos ne informează că „au venit
în fața lui Ioan Tzimiskes și s-au supus împăratului, de la Constanteia și din alte fortărețe
ridicate dincolo de Istru, soli care au cerut iertare pentru faptele săvârșite, predându-se
împreună cu acele fortificații”167. Este vorba, după părerea unor istorici, de mai multe
căpetenii locale care veneau din stânga Dunării, ce își exercitau autoritatea asupra
populației băștinașe și de pe valea Brațului Borcea.
Odată cu așezarea pecenegilor în estul Câmpiei Munteniei populația
autohtonă va oscila între imperiu și noii veniți. Asistăm la o astfel de situație prin
anii 1072-1074, când populația pe jumătate barbară de la Dunărea Inferioară,
nemulțumită de specula cu grâul, vândut din magaziile imperiale, s-a răsculat
alegând pe un oarecare Tatrys (probabil Tatous sau Tatu de mai târziu),drept
conducător al cetății Dristra. Cu toate că nu sunt menționați în mod special de
sursele bizantine, se poate admite că, în cea mai mare parte, populația din stânga
Dunării, aliată cu Tatrys, era constituită din români, însăși Tatrys ar avea origine
română168. În urma acestui eveniment, la Dunărea de Jos, se va constitui o formațiune
de sine stătătoare, un fel de confederație paristriană, care va dura circa două decenii.
Teritorial, ea cuprindea sudul Dobrogei, sud-estul Câmpiei Muntenia, împreună cu
Balta Ialomiței, unde își va fi avut autoritatea acei șefi locali, aliați cu Tatrys.
Despre existența vlahilor la Dunărea de Jos, în acest timp (anul 1091), ne
informează un sigiliu descoperit la Noviodunum, care a aparținut unui Georgios,
„strategos al vlahilor”169
Un alt conducător de origine română, de data aceasta aliat al Bizanțului, este
Pudilos implicat în evenimentele din anul 1094. În legătură cu aceste evenimente,
Ana Comnena ne informează că în timpul conflictului cumano-bizantin, deschis
datorită sprijinului acordat de cumani unui pretendent la tronul Bizanțului, falsul
Diogenes, în timp ce împăratul Alexios se afla la Anchialos, a venit în timpul nopții, un
conducător local, Pudilos, un nobil vlah și a anunțat că cumanii trecuseră Dunărea170.
Dacă originea română (vlahă) a acestui Pudilă (Bădilă, Paudilas) nu pate fi
contestată, diferit, în opinia istoricilor, este doar zona Dunării de Jos din care venea
acest conducător vlah. P. Diaconu localizează pe acest fruntaș al vlahilor în
jumătatea sudică a Dunării Inferioare, în apropiere de Silistra171. În opinia lui V.

167 Fontes, III, p. 141), (Kedrenos).


168 Despre originea etnică a populației aflate sub autoritatea lui Tatrys, și a căpeteniei, însăși, vezi
Barnea, Ștefănescu 1971, p. 136-145.
169
Apud Mărculeț 2016, p. 136-137.
170 Ana Comnena 1977, II, X, II, 6.

171 Diaconu, 1978, p. 51-52.

54
Mărculeț, Paudilas era conducătorul unei formațiuni politice, constituite la Dunărea
de Jos, sub protecția, cu concursul și ca interpusă a Bizanțului, după eliminarea lui
Tatrys de la Silstra, în anul 1091. Este, deci, foarte probabil ca acesta să se fi substituit
vreuneia dintre formațiunile politice autohtono-turanice, care s-a confruntat cu
imperiul în 1088-1091172. Prin intermediul unor astfel de conducători, Bizanțul va
controla regiunile din imediata apropiere a malului stâng al Dunării, prin urmare și
Balta Ialomiței.
Un alt episod militar, de la mijlocul secolului al XII-lea, scoate în evidență
existența unui alt conducător al românilor, de data aceasta, aliat al cumanilor.
Relatând luptele dintre bizantini și cumani, Ioan Kynnamos, nominalizează o
căpetenie a barbarilor, pe nume Lazarus, „bărbat de foarte mare vitejie, cu vază între
căpeteniile lor”173. Lazarus, al cărui nume este specific pentru un creștin și în niciun
caz pentru un turanic și care se bucura, în rândul celorlalte căpetenii, de o mare
vază, era un conducător al românilor și ca aliat al cumanilor era în conflict cu
Bizanțul. Originea română a acestui conducător și, deci, a supușilor săi, este
acceptată de majoritatea istoricilor români. N. Iorga îl numește „un reprezentant al
populației supuse (române, n.n.), sau un creștinat sub influența ei”174. P. Ș. Năsturel merge
mai departe și îl numește „un voievod, un jupan din Câmpia Română”175. Recent, V.
Mărculeț afirmă că „ne aflăm în prezența unui conducător al unei formațiuni politice locale, o
Romanie autohtonă – un cnezat sau un voievodat – dependent de puterea cumană”176.
La scurt timp după moartea lui Manuel Comnenos, criza imperiului, generată
de izbucnirea mișcării românilor și bulgarilor, în anul 1185, sub conducerea fraților
Petru și Asan, a determinat imperiul să treacă la defensivă pe linia Dunării. Timp de
aproape două decenii Constantinopolul a încercat cu disperare să suprime revolta
românilor și bulgarilor, în cele din urmă fiind constrâns să recunoască existența
noului stat. La succesul răscoalei au contribuit și locuitorii de pe ambele maluri ale
Dunării, cumani și români. Scriitorii bizantini, Niketas Choniates și Teodor
Scutariotes, ne relatează despre sprijinul acordat de aceștia celor doi conducători,
Petru și Asan, încă din primele ciocniri cu armata bizantină. Înfrânți de împăratul
Isaac Angelos (1185-1195), Petru și Asan au trecut în stânga Dunării de unde au venit
„cu mulțime de soți de arme după voie [...] și cu multă smerenie [...] au adus împărăției
Romeilor cea mai puternică lovitură”177.
Constituirea Țaratul Vlaho-Bulgar a făcut ca ținuturile românești din stânga
fluviului Dunărea, izolate de Imperiul Bizantin, să iasă de sub influența sa politică,
diminuată și mai accentuat în urma catastrofei din 1204, când Imperiul Bizantin
dispare, în urma cuceririi Constantinopolului de către cruciați.

172 Mărculeț, 2005, p. 97-98; Mărculeț, 2008, p. 104-105.


173 Fontes, III, p. 234, (Kynnamos).
174 Iorga, 1993, p. 70.

175 Năsturel, 2004, p. 232.

176 Mărculeț, 2010, p. 21.

177Murnu 1906, p. 23-26.

55
Perioada secolelor IX-XIII reprezintă ultima etapă a epocii marilor migrații. În
tot acest timp, evoluția comunităților românești de la Dunărea de Jos s-a desfășurat
între Bizanț și migratori, relațiile cu aceștia fiind caracterizate printr-o largă
diversitate și complexitate. Acțiunile migratorilor turanici, împletite cu cele ale
Imperiului Bizantin, au afectat adesea, într-o manieră mai mare s-au mai redusă,
realitățile etnice și politice de la Dunărea de Jos, antrenând și comunitățile umane
din regiunea Bălții Ialomiței, a căror parte componentă era. În acest amestec etnic, pe
care îl consemnează, în dese rânduri, cronicile bizantine, îi surprindem și pe
autohtoni. În același timp, chiar dacă tendințele de supremație politică și militară din
partea, fie a Bizanțului, fie a turanicilor, au lezat aspirațiile spre autonomie ale
populației băștinașe, aceștia profitând de conflictele dintre cei doi, printr-o atitudine
oscilatorie, și-au înfiripat, aici, primele autonomii românești.

56
COMUNITĂȚILE RURALE DIN REGIUNEA
BĂLȚII IALOMIȚEI ÎN SECOLELE XIV-XVII

Atestarea documentară a așezărilor de pe brațul Borcea


Răscoala populației de la sudul Dunării, împotriva Bizanțului, sub
conducerea fraților Petru și Asan, și constituirea Țaratul Vlaho-Bulgar, au făcut ca
ținuturile din stânga fluviului Dunărea, izolate de Imperiul Bizantin, să iasă de sub
influența sa politică, fenomen ce se va accentua în urma catastrofei din 1204, când
Imperiul Bizantin dispare în urma cuceririi Constantinopolului de către cruciați.
Comunitățile umane din zona Bălții Ialomiței își vor continua viața într-un context
nou.
Conștiința unei vieți locale, deosebită de aceea a restului Munteniei, formată
în secolele anterioare, evoluând, deseori, în strânsă legătură cu cetatea Silistra se va
mai menține mai bine de un secol. Pornind de la desimea și vechimea așezărilor
omenești de pe valea Brațului Borcea, istoricul C.C. Giurescu propunea, ca ipoteză,
existența unei formațiuni politice, de-a lungul Dunării de Jos, „incluzând satele de pe
Borcea și de pe Pașca, cele două brațe care mărginesc spre apus „balta” Ialomiței sau a
Feteștilor și aceea a Brăilei, precum și satele de pe Ialomița inferioară și având drept centru
Floci, târg la gura Ialomiței”178.
Până la includerea Bălții Ialomiței în hotarele Țării Românească, lipsa unor
informații transmise de izvoarele scrise, fac ca istoria acestei zone să rămână la
nivelul ipotezelor. Astfel, P. Diaconu este de părere că după așezarea tătarilor la
nord de gurile Dunării, în prima jumătatea secolului al XIV-lea ei își vor fi exercitat
autoritatea asupra malului stâng al Dunării, în zona de câmpie din imediata
apropiere a fluviului, până în dreptul Silistrei179.
În ultimul timp, se vorbește tot mai des de o entitate politică, la Dunărea de
Jos, cu centrul la Silistra, cunoscută sub numele Țara Dristrei180, care și-ar fi exercitat
autoritatea și asupra așezărilor din valea Brațului Borcea. Acest nou despotat al
Silistrei apare pe scena politică a Dunării de Jos, ca urmare a unui plan strategic de
întărire a Dunării de Jos, controlat de Vladislav I, domnul Țării Românești și de
Dobrotici, a cărei autoritate asupra Silistrei era pusă în primejdie de pretențiile lui
Șișman, țarul Bulgariei. Cei doi îl vor instala, la Silistra, pe Terter, unul din fiii lui
Dobrotici. După 1376, mânat de ambiții personale, Terter, profitând de dificultățile
prin care treceau cei doi foști protectori ai săi (Dobrotici și urmașul lui Vladislav I,
Radu I, erau în conflict cu Ungaria), și-a arogat prerogative independente și și-a
extins autoritatea asupra unei fâșii de pământ de pe malul stâng al Dunării, de la

178 Giurescu 1974, p. 220.


179 Diaconu 1980, p. 355.
180 Despre existența Țării Dristrei vezi Diaconu 1978, p. 192-200.

57
Silistra până la o linie ce unea Cernavodă cu Fetești181 și chiar mai departe până la
gura Ialomiței182.
Plecând de la aceste opinii și luând în considerație și părerile altor istorici
români putem spune că Balta Ialomiței nu făcea, încă, parte din Țara Românească,
recent întemeiată. Extinderea Țării Românești până la Dunărea Inferioară, și, deci
includerea Bălții Ialomiței, în hotarele noului stat întemeiat va fi o realitate istorică,
care nu poate fi contestată, decât din timpul lui Mircea cel Bătrân.
Referitor la includerea Bălții Ialomiței și a așezărilor de pe valea Brațului
Borcea, în hotarele Tării Românești, se cuvine să facem câteva precizări. Momentul
includerii Dunării de Jos, împreună cu așezările din stânga sa, de la Silistra până la
vărsarea râului Ialomița în Dunăre, constituie, în cercetarea istorică, un obiect al
confruntărilor de idei. Izvoarele contemporane, îndeosebi documentele de
cancelarie, destul de rare și superficiale, nu ne oferă informații suficiente în
precizarea limitelor cronologice și geografice ale extinderii teritoriale spre răsărit.
Cronicile muntene, începând cu Letopisețul Cantacuzinesc prezintă extinderea spre
răsărit, până la Dunărea de Jos de pe timpul lui Negru-Vodă. Simpla asociere a lui
Negru-Vodă cu extinderea țării spre Dunăre și Siret face ca informația să fie
eliminată de către istorici, ca adevăr istoric, prin însăși faptul că Negru-Vodă este un
personaj de legendă și nu un personaj istoric. Dezbaterile istoricilor asupra
momentului când au fost incluse, în hotarele Țării Românești, atât estul Munteniei,
de la Silistra și până la Siret, dar și nordul Dunării maritime, așa numitele „părți
tătărăști”, au împărțit pe cercetători în două: pe de o parte cei care susțin opinia că
acest fenomen istoric a avut loc încă de pe timpul lui Basarab Întemeietorul, pe de
altă parte cei care susțin opinia că a avut loc după moartea lui Basarab și anume în
timpul urmașilor săi, Nicolae Alexandru și Vladislav I. Analiza acestor opinii ne-au
dat posibilitatea să formulăm următoarele concluzii183:
 Stăpânirea Țării Românești asupra teritoriilor din răsăritul Câmpiei
Muntene, deci și a Bălții Ialomiței, în timpul lui Basarab I, este exclusă.
 Fixarea hotarelor în aceste regiuni a fost o problemă de durată.
 Se poate vorbi de o stăpânire a Țării Românești în „culoarul Brăilei” și la
nord de Dunărea Maritimă abia spre sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru
(sfârșitul anului 1358-începutul anului 1359).
 Extinderea stăpânirii Țării Românești asupra regiunilor din răsărit va
deveni o realitate istorică, confirmată și de documentele istorice, abia în timpul lui
Vladislav I. Sudul Bălții Ialomiței va fi pierdut după anul 1370, intrând sub
autoritatea lui Terter, despotul Țării Dristrei.
 Cu certitudine Balta Ialomiței va intra definitiv sub autoritatea domnului de
la Târgoviște, în timpul lui Mircea cel Bătrân. În acest context, jumătatea de nord a

181 Diaconu 1978, p. 196.


182 Mărculeț 2009, p. 406.
183 Pe larg, analiza acestui proces istoric la Iorga 2012, p. 102-117.

58
Bălții a fost donată, de domn, mănăstirii Cozia, în timp ce sudul va rămâne sub
administrația chefaliei de la Silistra, care va păstra și puncte de sprijin pe brațul
Borcea până când se va fixa definitiv hotarul pe Dunăre, în anul 1421.
Din acest timp Balta Ialomiței împreună cu așezările de pe Brațul Borcea vor
intra în circuitul documentelor de cancelarie, acte care ne vor transmite și atestarea
documentară a așezărilor de la Balta Ialomiței. În acest spațiu geografic, se constată
prezența unui număr mare de sate care își au vechimea dovedită încă din secolele
XIV-XV.
Existența lor este, însă, mai veche decât constituirea Țării Românești și
formarea primelor proprietăți boierești. Încă din secolele IX-X, așezările de pe Brațul
Borcea se vor încadra în procesul general de dezvoltare istorică care a provocat
schimbări adânci în fizionomia vieții rurale de pe teritoriul României. În primele
secole ale Evului Mediu românesc așezările de aici constituiau obști sătești,
organizate sub forma satului „devălmaș de tip arhaic”, în care exista o dublă stăpânire:
colectivă și individuală. Prin condițiile de mediu specifice, Balta Ialomiței, alături de
pădure, este un exemplu clar de stăpânire absolută devălmașă, constând în forma de
proprietate colectivă184. Pentru început, stăpânirea colectivă predomina în cadrul
hotarului satului, iar, în ceea ce privește câmpul agricol, se caracteriza prin
împărțirea în delnițe, repartizate pe familii, pe mai mulți ani, de obicei prin tragere la
sorți. Spre deosebire de stăpânirea colectivă, cea individuală viza ce fusese obținut
de către om, prin eforturile personale: „așa erau curăturile, țarina creată prin munca
desțelenirii, prisăcile, viile plantate, culturile de pomi roditori, grădinile de zarzavat,
heleșteul săpat de mâna omului”185. Balta naturală, ca spațiu de izlaz, de vânat animale
și de pescuit, rămâne mai mult timp în proprietate colectivă, fiecare grup familial
având dreptul de a folosi produsele naturii, pe tot parcursul hotarului sătesc, în orice
chip, fără limită, prin muncă directă și pentru satisfacerea propriilor nevoi
gospodărești.
Din această vreme, s-a trecut la împărțirea țării în trupuri de moșii și s-au
stabilit hotarele satelor, considerate încă din primele documente, emise de
cancelariile domnești, ca „vechi și bătrâne”. De acum datează și stabilirea hotarelor
între obștile satelor de pe Borcea, care se întindeau de la Dunăre și până în interiorul
câmpului. Primele hrisoave cunoscute invocă hotarele moșiilor de la Balta Ialomiței
folosind, în repetate rânduri, expresiile: „hotarele care se întindeau din Dobrogea și până
în mijlocul câmpului”, „din câmp, peste baltă până la Dunăre”, sau „din malul Dunării și
până în Ciungi”.
În acest context, satele de pe Brațul Borcea își vor fi delimitat hotarele între
proprietățile obștilor de aici, fiind recunoscute în această formă și de autoritatea
acelor formațiuni politice existente în stânga Dunării de Jos, amintite în izvoarele
narative bizantine, începând din secolul al X-lea, până când vor fi incluse în

184 Panaitescu 1964, p. 109; Stahl 1958, vol. II, II.


185 Panaitescu 1964, p. 120.
59
formațiunea politică a lui Terter. În toată această perioadă, obștile sătești de pe malul
Borcei își vor păstra drepturile lor strămoșești asupra bălții, situație care se va
menține până în momentul includerii lor în statul feudal muntean. Odată cu
întemeierea Țării Românești, proprietatea moșnenească individuală era din vechi
așezată, ea fiind anterioară oricărei forme de proprietate feudală; stăpânirea
boierească fiind, la începuturile ei, extrem de vagă și incertă186.
Prin dreptul de stăpânire superioară (dominus eminens) aupra pământului
țării, domnul a devenit și stăpânul Bălții Ialomiței. Aceasta presupunea privilegiul
de a lua de la locuitorii satelor, de aici, dijma în natură și vama din peștele vânat în
bălțile și gârlele de aici, exprimat în hrisoave, deseori, ca fiind înainte, „parte
domnească”, ori „în stăpânire și în țara singur stăpânitoare a domniei mele”, privilegii pe
care îl va ceda, în repetate rânduri, în favoarea feudalilor. Domnul își impune
stăpânirea asupra Bălții și datorită caracterului său special: loc de pescuit și de vânat
al animalelor sălbatice, de care beneficia, de acum, numai domnul. Ca stăpân
suprem asupra pământului și asupra Bălții, domnul își va rezerva dreptul să
dăruiască feudalilor: mănăstiri și boieri, fie acele privilegii, rezervate numai domniei
în Baltă, fie părți din moșiile satelor, ori sate întregi, împreună cu bălțile care le
aparțineau. În felul acesta, prin actele de danie sau întărire, cunoaștem și primele
atestări documentare a satelor de aici.
Se folosește expresia „prima atestare documentară”, însă, citind atent
documentele, din cea mai mare parte dintre ele, avem posibilitatea să constatăm o
vechime mai mare a satului, față de data emiterii actului, prin precizarea unor
aspecte: fie se invocă documente anterioare, dispărute, fie, în unele documente de
danie și întărire a unor moșii, acestea se făceau în baza unor documente mai vechi
sau cu martori, care afirmau că proprietatea respectivă, „iaste a lui bătrână moșie de
baștină”. Pe de altă parte, în unele documente există expresia „a dăruit satul”, sau „părți
din sat”, ceea ce dovedește că satul exista la data emiterii actului în cancelaria
domnească, spre deosebire de o altă formulă „a dăruit loc de sat”, ceea ce înseamnă că
satul nu exista.
Documentele păstrate și publicate menționează prezența acestor sate în
momentul intrării lor în istoria scrisă, fără a constitui aceste documente actul de
naștere a acestor sate. Doar în două cazuri, Cărăreni și Satu Nou, sate care iau
naștere în urma fenomenului de colonizare, documentele consemnează momentul
propriu-zis al apariției acestor sate. Majoritatea actelor, considerate a fi prima
atestare documentare, sunt acte de întărire a unor donații anterioare, ceea ce
presupune existența lor mai veche cu două sau trei generații
În secolele XIV-XVII, pe Brațul Borcea, de la Călărași și până la gura de
vărsare a râului Ialomița, incluzând și lunca de la vărsarea acestui râu în Dunăre, se
constată existența unui număr de 23 așezări. În estul Munteniei doar valea Dunării, de

186 Stahl 1958, p. 98-99.


60
la Călărași și până la Gura Ialomiței, și valea râului Ialomița prezintă una din cele mai
dense aglomerări de așezări omeneștii, comparabilă cu Oltenia și centrul Munteniei187.
Potrivit documentelor de cancelarie păstrate, cele mai vechi sate existente la
Balta Ialomiței și în lunca de vărsare a râului Ialomița în Dunăre datează din timpul
domnului Mircea cel Bătrân, fie prin acte emise de cancelaria sa, fie prin actele
urmașilor săi care confirmă donația marelui domn. Cel mai vechi este satul Cărăreni.
Astfel, dintr-un document de la 8 ianuarie 1382 aflăm de Cărăreni (Cărare), toponim
situat la gura Ialomiței, în hotar cu balta Săpatul (nordul Bălții Ialomiței)188. Prin
acest hrisov, domnul Mircea cel Bătrân dăruia mănăstirii Cozia „Săpatul cu tot
hotarul, până la gura Ialomiței și până la Cărare(ni)”. Satul propriu-zis va fi amintit în
hrisovul de dată lărgită, 1404-1418. Aici domnul va crea o slobozie, dând poruncă
„celor ce ar dori să meargă în satul mănăstirii (Cărăreni, n.n.), din satele boierești mari și
mici, să fie slobod de orice dăjdii, să nu cuteze numeni să-i atingă cu niciun fir de păr, ci să
fie slobod de orice dăjdii mari și mici”189. Prin urmare, potrivit acestui act, cunoaștem
data când a fost întemeiat acest sat. În secolele XV-XVI, satul va fi menționat în dese
rânduri de hrisoavele domnești care întăresc drepturile locuitorilor de aici oferite de
domnul Mircea cel Bătrân și raporturile lor cu mănăstirea Cozia. Aceste scutiri vor fi
reînnoite pentru ultima dată la 10 ianuarie 1695 de domnul Constantin Brâncoveanu.
Odată cu intrarea Olteniei sub stăpânire austriacă și scoaterea mănăstirii Cozia de
sub jurisdicția românească, satul Cărăreni a fost dat Mitropoliei de către domnul
Nicolae Mavrocordat, drept compensație pentru moșiile pierdute.
În secolul al XV-lea sunt atestate un număr de 10 sate. Documentele avute la
îndemână sunt considerate ca fiind prima atestare documentară, însă, după cum
vom vedea satele aveau o vechime mult mai mare, cu două sau mai multe generații.
Tot din timpul lui Mircea cel Bătrân datează alte două sate situate în lunca de
vărsare a râului Ialomița în Dunăre, anume: Lumineni și Corneni. Nu cunoaștem
actul când aceste sate au luat ființă, însă mai multe hrisoave, date de urmașii lui
Mircea cel Bătrân, prin care aceștia întăresc dania marelui domn, fac dovada că
aceste sate existau pe timpul său. Satele Lumineni (Lumineani) și Corneni
(Corneani), probabil același cu Cornul lui Ujog) sunt menționate, pentru prima dată,
de hrisovul din 12 decembrie 1424, prin care domnul Dan al II-lea întărea dania
domnului Mircea cel Bătrân, pentru mănăstirea Cozia „de la Săpatul toate bălțile câte se
află, până la gura Ialomiței, pe Dunăre și Lumineanii și Cornenii, și moara la Cătălui, cu
satul, precum a ridicat și a zidit această mănăstire Sfântrăposatul Mircea voievod și a dăruit
și a adăugat aceste sus scrise acelei sfinte mănăstiri”190. Este o dovadă clară a existenței

187 Donat 1956, p. 75-93. Aceeași densitate de așezări este precizată în DIR, Indicele numelor de locuri,
veacurile XIII-XV și DIR, B, I, tabele 1 și 2, p. 8 și 9, unde, în fostul raion Fetești, se precizează că până în
anul 1625, existau 30 de sate, majoritatea fiind pe malul Brațului Borcea, situând, în felul acesta, zona
printre cele mai locuite regiuni din Țara Românească.
188 DRH, B, I, doc. 17.

189 DRH, B, I, doc. 29.

190 DRH, B, I, doc. 56.

61
acestor sate de pe timpul lui Mircea cel Bătrân. În secolele următoare, satul Lumineni
va rămâne în proprietatea mănăstirii Cozia, după cum menționează actele din prima
jumătate a secolului al XVI-lea. Satul Corneni va fi pomenit de hrisovul lui Radu cel
Frumos ca vamă de pește, la 15 ianuarie 1467, de unde mănăstirea Cozia avea
dreptul să încarce carele cu pește. La începutul secolului al XVI-lea, anul 1510, o
parte din sat va fi dobândit „cu slujba” de către Drăghici spătar și o altă parte
dobândit prin schimb de la Danciul din Corneni191. În a doua jumătate a secolului al
XVI-lea, satul va evolua în două părți: Cornenii din Coastă și Cornenii de lângă ape,
primul fiind donat de Drăghici mănăstirii Mărgineni.
Din timpul domnului Vladislav al II-lea (1447-1456) datează satele: Brânceni
și Jegălia. Hrisovul emis de acest domn nu s-a păstrat, dar trebuie să credem că el a
existat, din moment ce actele ulterioare fac apel la el. În acest sens amintim
documentul din 10 iulie 1614, de la Radu Mihnea, care preciza că satele Jegălia și
Brânceni „le-a dat și le-a miluit Sfintei mănăstiri (mănăstirea Dealul, n.n.) răposatul
Vladislav voievod și le-a întărit și le-a împuternicit ca să-i fie lui pomană în veci la sfânta
mănăstire”192. Același lucru îl aflăm și din actul de la 15 iunie 1615, o nouă carte de
întărire a stăpânirii mănăstirii Dealul asupra satelor Jegălia și Brânceni, pe baza
cărților „lui Vladislav (Vladislav al II-lea) și a celorlalți domni, vechi și slabe și șterse și
rupte”193. Vechimea lor este menționată și într-un act dat de Constantin Brâncoveanu,
la 20 iunie 1691, prin care întărea mănăstirii Dealul, satele Brânceni și Jegălia
spunând că aceste sate „fostu-i-au cumpărate răposatul Vladislav voievod bătrânul și după
ce le-au cumpărat, au socotit și le-au dat aceste sate la sfânta mănăstire Dealu”194. Rezultă
așadar că aceste sate existau în timpul domnului Vladislav al II-lea la și, fără
îndoială, chiar mai vechi.
Pentru prima dată, cele două sate vor fi pomenite de două acte de cancelarie
din a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Astfel, satul Jegălia va fi menționat la 13
mai 1564 într-un hrisov de la Petru cel Tânăr prin care domnul întărește lui Stanciu și
fiilor săi „moșia Jegălia, a lui parte toată oricât s-ar alege pentru că iaste a lui bătrână moșie
de baștină”195. Expresia din document „a lui moșie bătrână de baștină” este un alt
argument în favoarea vechimii satului. Cât privește satul Brânceni îl întâlnim prima
dată în hrisovul din 12 august 1573, prin care același domn dă poruncă să se
cerceteze hotarele moșiei lui Badea clucer de către satul Brânceni196.
Satele Blagodești, Vlădeni, Făcăeni, Bordușani și Stelnica sunt menționate,
pentru prima dată, la 15 ianuarie 1467. La această dată domnul Radu cel Frumos
întărea Coziei bălțile și gârlele de la Săpatul, amintind și satele „unde se încarcă carele
cu pește de la bălțile lor sau de la Steanca, sau de la Bordușani, sau la Făcăieni sau la Vlădeni

191 DIR, B, XVI/1, doc. 60.


192 DIR, B, XVII/2, doc. 267.
193 CDȚR, II, p. 242.

194 Cf. Panait 1971, p. 383.

195 DRH, B, V, doc. 295.

196 DRH, B, VII, doc. 148.

62
și la Blagodești, sau la Corneani, să fie volnici călugării să ia vamă și perperul”197. Ca sate
propriu-zise vor fi menționate mai târziu, în secolul al XVI-lea și chiar la începutul
secolului al XVII-lea.
Dintre aceste sate, Blagodești este amintit la 16 iunie 1508 când domnul
Mihnea cel Rău întărea lui Manea cu frații săi și unchiului lor jumătate din sat. Din
acest an, satul este menționat foarte des în peste 40 acte, din care rezultă că o parte
din sat a căzut sub stăpânirea mănăstirii Mărgineni. Cealaltă jumătate a rămas sub
stăpânirea moșnenilor, din rândul cărora s-a ridicat familia boierilor Blagodești,
demnitari de vază la sfârșitul secolului al XVI-lea și prima jumătate a secolului al
XVII-lea
Următorul sat, în ordine cronologică, amintit de documentele de cancelarie
este Stelnica (Steanca în acte), după ce mai bine de un secol nu mai știm nimic
despre evoluția sa. La 10 octombrie 1564,dintr-o pricină de judecată, aflăm de doi
locuitori din Stelnica, Vladul Calapod și Boboc, care împreună cu ceata Arămeștilor
se judecau cu Vlad Mândrul și ceata lui pentru moșie la Vârliți, încă de pe timpul
domnului Radu Paisie198. Satul, o puternică comunitate de moșneni, va constitui un
spațiu de confruntare între mari demnitari domnești, mănăstirea Mislea și moșnenii
din sat.
Bordușani, amintit ca punct de vamă în documentul din 15 ianuarie 1467, ca
sat propriu-zis este menționat abia la sfârșitul secolului al XVI-lea. Astfel, la 4 august
1599 domnul Mihai Viteazul întărea lui Stoica mare vistier, mai multe sate în județul
Ialomița printre care și „Bordușani de la ape”. Existența satului în timpul lui Mihai
Viteazul este menționată și într-un hrisov de la Gavril Movilă din care aflăm că doi
vecini din Bordușani, Drăghici și Mușat au fost cumpărați de Mihu portar din
Blagodești, pe care i-a dăruit, apoi, nepotului său Gheorghe armaș199. Înrobiți de
către Stoica vistier, moșnenii din sat își vor răscumpăra libertatea în timpul lui
Alexandru Iliaș, dar cu timpul o însemnată parte din sat și din moșie va fi cotropit de
marii demnitari domnești, printre care și Socol paharnic.
Vlădeni,va fi menționat ca sat propriu-zis peste mai bine de un secol de la
pomenirea sa ca vamă de pește în hrisovul din 15 ianuarie 1467. Prin actul din 30
decembrie, 1578 Mihnea Turcitul dădea poruncă lui Constandin și fratelui său Lețcar
și cu fii lor, din Orașul Floci, „să le fie ocină în satul Vlădeni a șasea parte din sat, toată
partea lui Radu Zgăișor și a fratelui său Colțea”200. De la cei doi frați, aceste ocini din
satul Vlădeni vor trece în stăpânirea lui Mihai Viteazul „pe când era boierean”, care la
rândul său le dăruiește mănăstirii Sf. Nicolae din București.
Făcăeni. Nu știm cum va fi evoluat satul, timp de mai bine de 170 de ani, de
la pomenirea sa ca vamă de pește, de către Radu cel Frumos. Abia, la 20 ianuarie
1617, printre martorii unui act de vânzare-cumpărare întâlnim doi moșneni din

197 DRH, B, I, doc. 131.


198 DRH, B, V, doc. 311.
199 CDȚR, II, doc. 913.

200 DIR, B, XVI/5, doc.165.

63
Făcăeni: Nea Goe și Țintea201. Până în secolul al XVIII-lea satul este rareori amintit în
acte de vânzare cumpărare a unor ocini cu rumâni.
Un alt sat, pe care documentele îl menționează ca existând la Balta Ialomiței,
este satul Păpeani (Păpeni). Acest sat este întărit mănăstirii Cozia, de către domnul
Basarab cel Bătrân, la 15 iulie 1475, alături de mai multe sate pe care egumenul
Macarie „ l-a cumpărat de la Neagu Taurul, pentru 650 aspri”202. Deci satul Păpeani
exista mai dinainte, el fiind în posesia lui Neagu Taurul, care acum îl vându-se
mănăstirii. Sub numele de Păpenei, satul este pomenit în actele din 9 septembrie
1478 și 17 aprilie 1488, tot ca întărire pentru mănăstirea Cozia a unei părți din sat
cumpărată de la Ganea Taurul. Probabil, această parte din sat, nu este alta decât
„ocina Papei” de lângă Floci, despre care hrisovul din 11 ianuarie 1505 spune că a fost
cumpărată de călugării de la Cozia de la Papa203. Probabil, același cu Papa din Păpeni
care vânduse ocina din sat mănăstirii Cozia și va cumpăra moșie în satul Fetești, pe
care o va vinde, apoi, fraților Dragomir și Stan paharnic, dăruită de aceștia mănăstirii
Argeș204. Satul a dispărut în condiții istorice greu de precizat.
În secolul al XVI-lea alte 10 sate vor fi nominalizate, pentru prima dată, de
documentele de cancelarie. Dacă, până la începutul acestui secol, satele atestate ca
existând la Balta Ialomiței sunt menționate în legătură cu danii ori întăriri de ocini
unor mănăstiri, începând din secolul al XVI-lea, satele sunt amintite și în acte de
danie și întăriri voievodale a unor moșii dregătorilor domnești, ori în daniile
acestora către mănăstiri.
Încă de la începutul secolului al XVI-lea este pomenit satul Tâmburești. La 15
decembrie 1501, domnul Radu cel Mare întărea mănăstirii Nucet mai multe sate „și
jumătate din balta zisă Săltava, de la gură până la Tâmburești”205. În acest document
Tâmburești este pomenit ca toponim la balta Săltava, însă, cu siguranță era vorba de
satul așezat în stânga brațului Borcea. Cum actul întărește o danie anterioară, putem
afirma că satul este mult mai vechi. După părerea noastră, satul exista pe timpul
domnului Mircea cel Bătrân. Un argument al acestei vechimi ar fi derivația numelui
său din antroponimul Tâmpa, considerat întemeietorul satului, care pe timpul
marelui domn dăruia mănăstirii Cozia gârla Săpatul din Balta Ialomiței206. Un urmaș
al acestuia, din satul Tâmburești, cu numele de Tâmpa, îl vom întâlni mult mai
târziu, într-un act din data de 21 mai 1642, al cărui fiu, Ispas, este citat ca martor într-
o pricină de judecată între mănăstirea Plumbuita și doi rumâni ai mănăstirii 207.
Ca sat, Tâmburești este amintit pentru prima dată în hrisovul din 20 martie
1571 prin care domnul Alexandru al II-lea Mircea întărea lui Zlate vătaf „partea

201 CDȚR, II, doc. 859.


202 DRH, I, doc. 150.
203 DIR, B, XVI/1, doc.25. Despre „ocina Papei” și Papa din Păpeni vezi și DRH, B, V, doc. 207.

204 Vezi DRH, B, IV, doc. 118 și 119.

205 DRH, B, II, doc. 11.

206DRH, B, I, doc. 28.

207 CDȚR, V, doc. 698.

64
Cojescului din satul Tâmburești”. Doi ani, mai târziu, la 12 august 1573, un hrisov ne
face cunoscut că părți din satul Tâmburești intrau sub stăpânirea unor mari feudali
ca: Harvat mare portar și mănăstirea Dealul. De aici în acolo, un număr mare de acte
vor surprinde istoria satului într-o înlănțuire de evenimente legate de moșteniri s-au
vânzări-cumpărări de ocini de către străini, mari demnitari domnești, în urma
cărora, mare parte din sat își va pierde libertate.
Alte două sate, învecinate, Căscioarele și Noiani, așezate lângă Floci, sunt
pomenite de un document din 27 mai 1510, din care aflăm că domnul Vlad cel Tânăr
întărea lui Neagoe, fiul lui Drăghici, cu fii și nepoții lui, sate, munți, braniște și țigani
printre care și „Căscioarele toate cu ocina sa de la balta din jos de Floci, de la cotul Ialovniței
la Noiani și prin Precup până la Dunăre”208. Spre deosebire de satul Noiani, amintit
numai în acest document, satul Căscioarele îl vom întâlni în deceniile următoare cu
părți de ocini aflate sub stăpânirea unor demnitari domnești, astfel că la sfârșitul
secolului al XVI-lea va fi aservit în întregime.
Urmează satele Dichiseni (Dichisești) și Trănșani, amintite prima dată la 4
aprilie 1523, când Radu de la Afumați întărea mănăstirii Argeș sate, moșii și bălți
printre care „Trănșani jumătate și cu gârlele și bălțile ei și Dichisești cu gârlele și bălțile
ei”209, întărire reînnoită un an mai târziu. Moșiile mănăstirii Argeș, din cele două sate,
vor fi înstrăinate începând cu secolul al XVII-lea în favoarea mănăstirii Sf. Troiță
(Radu-Vodă), fie în favoarea unor boieri. Satul Dichiseni era un sat mare dacă avem
în vedere că, nu mult timp de la atestarea sa documentară, unul dintre stăpânii unei
părți din sat, Stoica Gighiri deținea în sat un număr de 100 rumâni210. În ceea ce
privește satul Trănșani, actele din secolul al XVII-lea, fac dovada, încă, a unei
comunități puternice de moșneni.
Dintr-o danie, a unui boier pentru mănăstirea Argeș, aflăm de o altă așezare
de pe Borcea. Este vorba de satul Futești (Fetești), menționat în hrisovul dat de Radu
de la Afumați la data de 21 aprilie 1528, din care aflăm că o parte din sat a aparținut
lui Albu Rogoz vornic care a dăruit această ocină mănăstirii Argeș „pentru sufletul
său și a tatălui său Nanu Rogoz, și pentru că părintele său Nanul și-a pierdut capul pentru
fiul său Albul vornic”. Mănăstirea mai cumpără, în Fetești, părțile lui Oneasa și Badea,
iar domnul dăruiește mănăstirii „balta toată, care este în fața satului Futești, până unde
dă în Dunăre”211. Dacă Albu Rogoz deținea această ocină de la tatăl său, suntem în
posesia unei dovezi clare că satul era cu cel puțin o generație mai vechi. Ulterior,
satul este deseori amintit în acte care fac referiri la vânzări-cumpărări de ocini de
către demnitari domnești, ori judecăți între mănăstirea Argeș și acești boieri, prin
care mănăstirea contesta dreptul acestor boieri asupra moșiilor cumpărate în sat.
Printre aceștia amintim boierul Dumitru Dudescu, de la care derivă și numele unui
nou sat – Dudești.

208 DRH, B, II, doc. 74.


209 DRH, II, doc. 215.
210 Vezi DRH, B, VI, doc. 74.

211 DRH, III, doc. 49.

65
Satul Cegani este pomenit în hrisovul din 28 februarie 1554, când domnul
Pătrașcu cel Bun întărea lui Stănilă vornic mai multe sate și țigani, printre care și
satul Cegani, precizând „că au fost ale lui bătrâne și drepte ocine de baștină”212. Expresia
din actul citat lasă să se înțeleagă că satul era mai vechi, cu cel puțin două generații.
Din document mai aflăm că Stănilă vornic și soția sa Neacșa lăsau, după moartea lor,
partea din satul Cegani mănăstirii Vărbila, ctitoria lor. Este singura informație pe
care o deținem despre prezența mănăstirii Vărbila în sat, în schimb documentele, din
secolul al XVII-lea ne dau informații despre prezența altor străini în sat, mari
demnitari domnești, dintre care amintim pe marele logofăt Radu Cocorăscu.
La sfârșitul secolului al XVI-lea alte două sate sunt dovedite ca existând la
Balta Ialomiței. Satul Stâlpeni, așezat lângă Piua Pietrii, este menționat în hrisovul
din 13 aprilie 1571, dat de domnul Aexandru al II-lea Mircea, prin care întărea
mănăstirii Mărgineni „satul Stâlpeni, partea Mandei și a fiilor ei, toată fiincă a dat și a
miluit jupânița Mandea și fii ei sfânta mănăstire cu mai sus-zisul sat Stâlpeni, pentru
sufletul jupânului Stănilă”213. Același hrisov ne face cunoscut că domnul Alexandru al
II-lea Mircea a dat satul Pisculești sfintei mănăstiri pentru satul Stâlpeni, dăruit de
domn Orașului Floci. Domnul Radu Șerban a înapoiat mănăstirii Mărgineni satul
Stâlpeni. Începând din anul 1632 avem informații că în satul Stâlpeni stăpânea moșii
și mănăstirea Mislea214.
Cealaltă așezare este satul Babele, situat în apropiere de Fetești. Satul este
menționat în anul 1580, referitor la un locuitor din Cernavoda, Petru Arbănoșiu, care
poseda ocină în vatra satului Babele215. Este singura informație pe care o deținem în
legătură cu localitatea Babele, despre care indexul de localități de la sfârșitul
volumului VI, secolul XVI, din Documente privind istoria României, o prezintă ca
fiind în apropierea localității Fetești.
La sfârșitul secolului al XVI-lea constatăm existența unei localități apărută în
urma procesului de colonizare promovat de domnii din Țara Românească. Crearea
satelor de colonizare, așa-numitele „slobozii”, a constituit o preocupare mai veche a
domnilor Țării Românești, începută de Mircea cel Bătrân, în timpul căruia a luat
naștere satul Cărăreni. Inițiativa domnilor de a crea satele de colonizare rezidă în
politica demografică promovată de ei, din dorința de a crește numărul de locuitori în
zone puțin locuite sau care anterior cunoscuseră fenomenul de „desțărare”, adică
fuga din țară și, în același timp,din dorința de a asigura forța de muncă necesară
exploatării moșiilor întinse ce aparțineau mănăstirilor și care în satele de la Balta
Ialomiței constituiau o realitate216.

212 DRH, B, V, doc. 27


213 DRH, B, VII, doc. 12.
214 DRH, B, XXIII, doc. 396.

215 DIR, B, XVI/4, p. 461.

216 Pe larg, informații despre satele de colonizare pe moșiile din zona Bălții Ialomiței (secolele XV-

XVIII),vezi Iorga 2017, p. 35-42.


66
Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea se poate vorbi de existența unui
sat de colonizare cu numele de Scheaiu. Satul Scheaiu este menționat ca toponim
într-un act din 12 august 1573, prin care domnul Alexandru al II-lea Mircea stabilea
hotarele moșiei Tâmburești „de la gorganele de la Oltina, peste Dunăre, trece drept peste
Dunărea aceasta, trece pe la baltă [...] pe la Scheaiu și iese la uscat la Micșăneasa [...] până la
Ialomița”217. Denumirea de Scheaiu vine de la șcheii, considerați ca emigranți sud
dunăreni și care, din punct de vedere al provenienței etnice sunt, fie bulgari
românizați, fie români din sudul Dunării218. Acești șchei, atrași de înlesnirile
acordate de domni, s-au așezat pe Borcea, la hotarul dintre Fetești și Tâmburești, pe
moșia mănăstirii Dealul219, întemeind satul cu numele de Șcheaiu. Toponimul
Scheaiu, din actul citat, este identificat de I. Hurdubețiu ca fiind un sat aflat pe moșia
mănăstirii Dealul, la hotarul dintre moșia Tâmburești și Fetești când precizează
scurt: „lângă Fetești este pomenit la 12 august 1573, satul Șcheaiu proprietate a mănăstirii
Dealul”220.
În secolul al XVII-lea satele atestate de documente, pentru prima dată, la
Balta Ialomiței sunt doar două: unul la începutul secolului și celălalt la sfârșitul
secolului, sate întemeiate prin procesul de colonizare. Astfel, la începutul secolului
este întemeiat Satu Nou, pe moșia Brânceni ce aparținea mănăstirii Dealul, sat de
colonizare, întemeiat pe baza dreptului de „slobozie”. Locul unde a fost creat acest sat
de colonizare nu era ales întâmplător, pentru că se știe moșia Brânceni era una dintre
cele mai întinse de pe brațul Borcea și mănăstirea Dealul avea nevoie de brațe de
muncă pentru a pune în valoare proprietățile de aici.
Nu cunoaștem actul de constituire a acestei slobozii, însă avem informații
sigure că a fost întemeiat în timpul domnului Radu Șerban (1603-1611). Atât hrisovul
din 25 noiembrie 1616, cât și cel din 1 mai 1628 vin cu precizarea că locuitorii „s-au
adunat încă din zilele lui Io, Șerban voievod pe ocina mănăstirească a sfintei mănăstiri de la
Dealul”. Prima mențiune despre slobozia Satu Nou apare în hrisovul din 15 februarie
1614, prin care domnul Radu Mihnea întărea scutirea de obligații față de domn a
„locuitorilor sârbi care stau pe ocina Brânceni ce se chiamă Satu Nou, ca să fier în pace și
slobozi de bir și de găleți și groștina de oi și de stupi și de porci, de oaie seacă și de seu și de
miere domnească și de măjerit și de munci domnești și de bani de județ și de toate dajdiile și
mâncăturile”221. Același document mai spunea că locuitorii satului sunt „pribegi din
altă țară”, sau cum sunt pomeniți în actul din 10 iulie 1614 „oameni adunați de peste
Dunăre și Sârbi”. Din cele două expresii deducem că oamenii care s-au așezat pe
moșia Brânceni și au constituit slobozia Satu Nou erau veniți din Dobrogea, români
din satele de pe malul drept al Dunării. În ceea ce privește denumirea de sârbi,

217 DRH, B, VII, doc. 148.


218 Vezi Hurdubețiu 1969, p. 20-58
219 Indicie de locuri din DIR. și DRH., precum și lucrarea Melentinei Bâzgan, prezintă Scheaiu ca fiind

un toponim la Tâmburești, fără a-l nominaliza ca sat.


220 Hurdubețiu 1969, p. 20. Afirmația aceasta este susținută și în Iorga, 2010, p. 159-163.

221 DIR, B, XVII/2, doc. 230.

67
pomenită uneori în documente, ea nu exprimă o realitate etnică222. Din documentul
din 25 noiembrie 1616 aflăm că cei 155 de locuitori din acest sat, enumerați de act au
nume curat românesc, veniți din vreunul sau mai multe sate românești aflate în
dreapta Dunării, din Dobrogea. Pentru ultima dată, satul este amintit de hrisovul din
anul 1628, ceea ce presupune că a dispărut în scurt timp.
Transferul acesta de locuitori români, între așezările de pe malurile Dunării,
este un proces care va duce la apariția și a altor așezări de-a lungul brațului Borcea,
începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, îndeosebi în secolul al XVIII-lea, proces
care a dus la formarea satelor dublete.
Astfel, la sfârșitul secolului al XVII–lea constatăm existența satului Buliga,
situat pe moșia Tâmburești. Existența sa, la sfârșitul secolului al XVII-lea, este
menționată de o hotărnicie din anul 1856, din conținutul căreia aflăm de două acte,
unul din 1690 și celălalt din anul 1754, prin care moșnenii Barangești-Buligeni, le-au
adus ca mărturie a hotarelor proprietăților stăpânite din moși-strămoși. Satul Buliga
va fi cunoscut în secolele XVIII-XIX ca o puternică comunitate de moșneni. Acești
moșneni, proveneau, după părerea noastră, dintre moșnenii satului Tâmburești, la
care s-au adăugat urmașii satului Scheaiu, acei „sârbi”, care ar fi venit din sudul
Dunării, din așezarea Buliga, aflată în apropiere de Turtucaia. În felul acesta s-ar
explica numele satului de Buliga, al cărui nume ar fi cunoscut următoarea evoluție:
Scheiu – Buliga Tâmbureasa (Tâmburești) – Buliga.
În urma celor prezentate până acum constatăm că, în acest spațiu geografic
au existat un număr de 23 sate, cu o vechime dovedită în secolele XIV-XVII.
Majoritatea erau pe deplin formate la data atestării documentare, ceea ce
demonstrează că ele erau mai vechi decât data emiterii actului. Din numărul total de
23 așezări, 20 vor fi menționate permanent cu o frecvență mai mare sau mai mică în
actele de cancelarie, constituind vatra pe care s-au dezvoltat localitățile din secolele
XVIII-XIX. În același timp observăm că 2 sate sunt menționate doar o singură dată de
documente, fără alte detalii, ori de foarte puține ori de la data primei lor
nominalizări, după care ele nu mai apar în actele de cancelarie ceea ce presupune
dispariția lor, în condiții greu de precizat. Există posibilitatea, ca în acest caz, unele
sate să-și fi continuat existența sub un alt nume, asupra cărora nu ne putem pronunța
din lipsă de informații.

Pământul, sătenii și stăpânii


Încă din secolele IX-XI, aşezările de pe Borcea se vor încadra în procesul
general de dezvoltare istorică, care a provocat schimbări adânci în fizionomia vieţii
rurale de pe teritoriu României. Actele emanate de cancelariile domnești, începând
cu secolul al XIV-lea, ne pun la dispoziție o seamă de informații referitoare la diverse
aspecte definitorii ale societății medievale. Dintre acestea un loc aparte îl ocupă

Numirea de sârbi cuprindea nu numai pe slavii din dreapta Dunării, ci și pe românii veniți de acolo.
222

Vezi Hurdubețiu 1969, p. 195-206.


68
modificările care au loc în interiorul comunităților sătești, determinate, printre alți
factori, de trei componente ale sale: pământul, sătenii și stăpânii. Din acest punct de
vedere, realitățile sociale în așezările de pe brațul Borcea prezintă particularități
demne de luat în seamă.

Pământul. Plasate într-o zonă extrem de bogată, beneficiind de avantajele


oferite de baltă și câmpul întins, satele, de aici, dispuneau de moșii întinse. Erau
corpuri de moșii ce înglobau atât zona Bălții Ialomiței cât și câmpul propriu-zis, de la
Dunăre și până la râul Ialomița. Sunt informații care ne fac cunoscut că unele moșii
treceau și peste Dunăre, în Dobrogea. Dispunem de numeroase documente unde
sunt consemnate aceste hotare. De altfel, toate documentele care amintesc hotărnicii
vorbesc de aceste hotare întinse folosind expresiile: „hotarele care se întindeau din
Dobrogea și până în mijlocul câmpului”,ori „din câmp, peste baltă până în Dobrogea”, sau
„din malul Dunării și până în Ciungi”, (Ciungi-Giungi, toponim pe hotarul moșiei
Stelnica în apropiere de râul Ialomița). Cel mai timpuriu document, care face referire
la aceste hotare, este hrisovul din 12 august 1573 prin care domnul Alexandru al II-
lea Mircea întărea, lui Harvat mare portar, ocină în satul Tâmburești, precizând și
hotarele: „de la Gorganele de la Oltina, peste Dunăre, trecea peste Dunărea aceasta, trecea
pe baltă [...] pe Scheaiu și iese la uscat la Micșeneasa, piatra 1, și de la Micșeneasa până la
Vulturel, piatra 2, și de la Vulturel până la drumul Cărărenulor, piatra 3, și de la drumul
Cărărenilor până la Coșariul Tesei, piatra 4, și de la Coșariul Tesei, până la”223. Analiza
toponimelor din document ilustrează în mod evident lungimea hotarelor care se
desfășurau pe zeci de kilometrii. Aceleași repere, peste Dunăre, le întâlnim și în
documentul din 15 iunie 1612, unde hotarele satelor Brânceni și Jegălia sunt
precizate astfel: „însă din Gorganul Mârleanului până la via Slavului, drept până la
Gorganul Mondacului și până în valea Gaoi, prin mijlocul câmpului, pe valea Cuptoarei la
miază-noapte, însă din Gorganul Cetățelei dela miază-noapte, la stâlpul Jegăei și până la
Gorganul Dobrisei, și apoi în valea Prajei, în față drept peste Dunăre”224. Sunt informații
care atestă, încă odată, că aceste hotare treceau în Dobrogea. Târziu, la 5 noiembrie
1846, o hotărnicie făcută în prezența unor bătrâni din Jegălia, Șocariciu (Unirea) și
Pietroiu menționează că acești localnici mai cunoșteau vechile repere ale moșiilor
Brânceni și Jegălia, mărturie a existenței acestor hotare, ancorate în repere dobrogene
și păstrate în conștiința localnicilor225.
Aceleași hotare care plecau din Dunăre și ajungeau în apropiere de râul
Ialomița sunt precizate și în hrisovul din 23 decembrie 1651, act prin care boierii
numiți de domnul Matei Basarab trebuiau să stabilească limitele dintre moșia
Stelnica și Fetești, adică: „Dunărea, biserica Bludniței, mijlocul Sechirei, grumazul
Brânzișului [...], iar la câmp, la Moviliță, la drumul Orașului de Floci, Gumna lui Tatomir,

223 DRH, B, VIII, doc.148.


224 DIR, B, XVII/2, doc. 88 și 267.
225 Cf. Panait 1983, p. 539-540.

69
pe la Oprul, Gorganul Vulturului”226. După cum se vede se păstrau aceleași hotare
precizate de hrisovul din 2 iulie 1533227.
De cele mai multe ori actele de cancelarie folosesc, pentru a preciza hotarele
expresia „din malul Dunării și până în Ciungi”.
Toate actele de cancelarie care fac referiri la proprietățile moșnenilor din
satele de pe brațul Borcea ne fac cunoscut că ocinile lor dispuneau de mari suprafețe
de pământ, fâșii măsurate în stânjeni pe lățime, iar în lungime cuprindeau balta,
vatra din sat și câmp. Astfel, Oneasa un moșnean din satul Fetești, în anul 1528, avea
în proprietatea sa o suprafață de pământ de 437 stânjeni, iar Badea aproximativ 80
stânjeni, părți din „câmp, baltă, uscat și vatra din sat”228. Albu Robu și Bătrânu, fii lui
Radu, Bătrânu a lui Giungea, Manea și Toma fii lui Balea, din Stelnica, aveau în
proprietatea lor ocini ce cuprindeau „părți din câmp, baltă, uscat și vatra din sat cu tot
hotarul, de la Dunăre și până la Ciungi (Giungi)”,așa cum reiese din hrisovul domnului
Radu Mihnea, din 28 mai 1615229.
Potrivit unui hrisov din 15 mai 1616, mănăstirea Mislea stăpânea în satul
Stelnica o proprietate ce cuprindea în baltă partea Cotoiască și jumătate din balta
Coșcovata, iar în câmp „a treia parte, aceasta însumând: în lat 600 stânjeni, iar în lung din
malul Dunării și până în Ciungi, unde se hotărăște cu Ialomița”230.
Din zapisul din octombrie 1629 - iulie 1632 aflăm că Nedelcu, fiul Gheții din
satul Trănșani „a cumpărat de la Banca, parte de un om, care se va alege, pentru 350 aspri,
iar de la Baiei fiul Danii, parte ce se va lege, pentru 700 de aspri din Dunav (Dunăre) și până
în fruntea câmpului”231.
Aceste întinderi mari de pământ vor atrage lăcomia marilor feudali
favorizând constituirea, în satele de pe Borcea, a unor proprietăți funciare întinse,
aparținând acestora. Astfel, mănăstirea Argeș stăpânea în Fetești, la mijlocul
secolului al XVII-lea o mare parte din sat și moșia sa, cu o suprafață de 1334 stânjeni,
din baltă, vatra satului și din câmp.232. În întregime satele Brânceni și Jegălia
aparțineau mănăstirii Dealul, de la Dunăre și până în mijlocul câmpului233.
Suprafețe mari de pământ vor intra și în stăpânirea dregătorilor domnești.
Astfel, între anii 1647-1651, potrivit actelor de la Matei Basarab, Radu Cocărăscu
mare logofăt stăpânea în Cegani 644 stânjeni234. In Stelnica, la mijlocul secolului al
XVII-lea, postelnicul Pătrașcu din Bucșani avea o moșie în suprafață de 200
stânjeni235, pe care o vinde lui Ghinea și fratelui său Franța din Orașul Floci.

226 CDȚR, VII, doc. 535.


227 DRH, B, III, doc. 163.
228 DRH, B, III, doc. 49.

229 DIR, B, XVII/2, doc. 343.

230 DIR, B, XVII/3, doc. 17.

231 CDȚR, III, doc. 1019.

232 CDȚR, VI, doc. 868.

233 DIR, XVII/2, doc. 88.

234 CDȚR, VII, doc. 438.

235 CDȚR, VI, doc. 1001.

70
Aproximativ 960 stânjeni însuma și părțile cumpărate de Moise spătar în satul
Stelnica având hotarele din Dunăre și până la Movila Vulturul236 (în mijlocul
câmpului, n.n.).
Pe de altă parte, aceste moșii întinse ce cuprindeau balta și câmpul întins
ofereau avantaje deosebite locuitorilor de la Balta Ialomiței. Pe vastele câmpuri s-a
practicat o agricultură în continuă extindere, iar pescuitul a reprezentat o sursă de
hrană și de venit esențială din cele mai vechi timpuri.
Aceste hotare care plecau din albia Dunării și mergeau până spre actuala cale
ferată București-Constanța, amintite, deseori, în hotărniciile secolelor XVI-XVII vor
rămâne neschimbate până la sfârșitul secolului al XIX-lea. Planurile moșiilor din
secolul al XIX-lea sunt concludente în acest sens.

Locuitorii satelor borcene. Din punct de vedere al structurii sociale locuitorii


satelor de la Balta Ialomiței au fost, din totdeauna, acei principali producători de
venituri: moșnenii, rumânii, țărani liberi cu învoială, la care se vor adăuga și robii
țigani, al căror număr și importanță economică vor varia de la un timp la altul. Dacă
până în secolul al XIV-lea, majoritatea locuitorilor din sate erau țăranii liberi –
moșneni, cu timpul, inventarul uman, care valorifică pământul va fi asigurat de
țăranii dependenți. Aceste schimbări vor fi determinate de modificările care vor
afecta structura obștii sătești, de-a lungul timpului
Dispunând de pământ mănos și de moșii întinse, beneficiind de avantajele
oferite de baltă237, satele de aici au atras de timpuriu atenția potentaților vremii.
Hotarele satelor ca și obștile ce dețineau drepturi străvechi asupra izlazurilor,
vânatului și pescuitului au fost supuse de-a lungul evului mediu, unui proces
îndelungat de aservire, finalizat prin suprimarea acestor drepturi în urma unor acte
de donații din partea domnilor, cumpărări sau cotropiri ale părților din moșiile
moșnenești. Prin urmare, obștile sătești s-au confruntat cu o puternică presiune
exercitată din exterior din partea marilor feudali avizi să-și extindă domeniile, dar și
cu o erodare din interior a structurilor obștii, ca urmare a diferențierii sociale, a
pătrunderii elementelor străine în obște și a ieșirii din diviziune. Ieșirea din
diviziune, observabilă prin hrisoave, încă din primele decenii ale constituirii statului
medieval Țara Românească, se făcea în condiții bine stabilite. Megieșul, care dorea să
iasă din devălmășie, trebuia să obțină întâi poruncă domnească, prin care arătau, fie
6, fie 12 megieși hotarnici, care luau parte la delimitarea părții celui ce își exprima
dorința de ieșire din devălmășie. Megieșii hotarnici cercetau, pe baza actelor și prin
jurători dreptul acestuia, stabilind hotarele părții sale. Înstrăinarea ocinii se făcea
obligatoriu prin respectarea dreptului de protimisis a celorlalți membrii ai obștii,
având, așadar, precădere la cumpărarea părții scoase din devălmășie238. Circulația

236 CDȚR, VII, doc. 312; CDȚR, IX, doc. 719.


237 Pe lângă alte resurse, vânatul și, îndeosebi, pescuitul constituiau avuțiile cele mai de preț, care
asigurau prosperitatea locuitorilor din așezările borcene.
238 Giurescu 1943, p. 257-258.

71
pământului în interior, prin respectarea protimisisului ar fi avut drept rezultat
păstrarea sa în familiile membrilor obștii, ducând, implicit, și la consolidarea poziției
unora dintre megieși, accentuând stratificarea în obște, dar și la păstrarea libertății
sale. Nerespectarea protimisisului a dus la pătrunderea străinilor, care începând din
secolul al XIV-lea erau marii feudali și treptat, obștea sătească, prin deposedarea
proprietarilor, își va pierde libertatea, iar locuitorii își pierd statutul de membru liber
al obștii, adică de moșneni și intrarea lor în categoria rumânilor.
Moșnenii satelor de la Balta Ialomiței. În secolele XIV-XV, ce mai mare parte
a populației rurale continua să trăiască în sate libere, locuitorii liberi ai acestor sate
fiind cunoscuți sub numele de moșneni sau megieși, destul de rar cnezi sau juzi și
chiar boieri. Începând din secolul al XV-lea comunitățile moșnenești de pe brațul
Borcea vor fi afectate de extinderea domeniilor mănăstirești și boierești. În ciuda
acestor transformări, documentele medievale vor menționa existența țăranilor liberi
până în epoca modernă.
Moșnenii, adică oameni de moșie, cu proprietate moștenită de la înaintași, de
la moșul comun, întemeietor al satului, împreună cu familiile lor trăiau în obști
sătești, stăpânind pământul caracterizat prin devălmășia izlazului, a pădurilor și a
apelor, în vreme ce pământul cultivat a reunit părțile locuitorilor obștii. Forma
curentă de exercitare a dreptului de proprietate moșnenească, mai ales în secolele
XIV-XV, era stăpânirea în comun a satului. De aceea, acești stăpâni în devălmășie din
interiorul aceluiași sat poartă numele de megieși, adică vecini de hotar. Dreptul lor
asupra proprietăților stăpânite coborau înainte de descălecatul țării, ele fiind
recunoscute de către domni sub forma de „ocini”, „ohabă” și „dedine”.
Legați între ei prin legături de sânge, ca unii care coborau dintr-un strămoș
comun, și prin tradițiile vieții în comun, membrii unei obști sătești și-au păstrat
libertatea atât timp cânt pământul circula între membrii obștii, prin moștenire, ori
prin acte de vânzare-cumpărare, cu respectarea protimisisului. Acceptarea de către
megieși a unui cumpărător străin, fie însemna încălcarea protimisisului, de multe ori
prin silnicie, deseori ori confirmat de domn, fie se făcea cu acceptul megieșilor, actele
de cancelarie precizând că vânzarea s-a făcut „cu știrea tuturor megieșilor”, formulare
care îi dădea un aspect legal. Străinii, de obicei mari feudali, erau acceptați în felul
acesta ca membrii egali ai comunității, și, ulterior, puteau să cumpere și alte ocini,
extinzându-și stăpânirea, puțin câte puțin asupra unei părți însemnate din sat și
treptat satul este aservit, iar numărul țăranilor liberi să se micșoreze, până la
dispariția lor.
Din analiza actelor de cancelarie reiese în mod concludent acest lucru. Dacă
în secolele XV-XVI existența moșnenilor este deseori menționată, în următorul secol
prezența lor este din ce în ce mai rară. În legătură cu acest aspect se mai impune și o
altă constatare. Dacă în unele sate comunitățile moșnenești dispar aproape complet,
în alte sate ele se mențin, reduse și ele, doar în două situații ele vor rezista și în
cursul secolului al XVIII-lea, continuându-și dezvoltarea tradițională, stând la baza
formării unor sate noi: Buliga și Maltezi.
72
Prezența moșnenilor în satele de pe Borcea este reflectată în documentele
medievale în diverse situații. Cele mai cunoscute documente, care menționează
existența moșnenilor în satele de pe Borcea, sunt hrisoavele domnești; acte de
întărire a dreptului de proprietate asupra ocinilor strămoșești, ca urmare a unor
judecăți, acte de moștenire, sau acte de vânzare-cumpărare, unde sunt consemnați și
ca, martori, aldămășari, ori jurători.
Expresia din documente „este veche și dreaptă ocină, dedină” ne îndreptățește să
afirmăm că situația era mult mai veche, cu cel puțin o generație față de data actului.
Astfel glăsuiește hrisovul din 16 iunie 1508 prin care Manea cu frații săi, anume
Oprea și Stănilă și Stan și Neagoe și cu fii lor și unchiașul Manea cu fii săi primesc,
de la domnul Mihnea cel Rău, întărire asupra unei ocini în Blagodești, în urma unei
judecăți „pentru că le este veche și dreaptă ocină, dedină”239.
Foarte importante pentru existența moșnenilor sunt actele care consemnează
schimbări de ocină, ori acte de vânzare-cumpărare încheiate între membrii liberi ai
obștii, situație care reflectă în mod real respectarea protimisisului. Documentele
medievale cu referire la aceste aspecte sunt variate și numeroase și se întind pe o
perioadă îndelungată, începând de la jumătatea secolului al XVI-lea și până la
sfârșitul secolului al XVII-lea.
La 1 septembrie 1543-31 august 1544, domnul Radu Paisie întărea jupanului
Caltea și feciorilor lui și nepoților anume: Dragul, Badea, Stroe și Stoica ocină în
Blagodești „partea lui Neagoe, drept 700 aspri și un cal bun”240, cumpărată de la acesta.
Treizeci de ani mai târziu doi dintre fii lui Caltea, Badea și Stoica vând lui Radu, din
Blagodești, partea lor de ocină din sat, jumătate, cu 1.200 aspri, iar cealaltă jumătate
„când s-au prins fârtați acești boieri, ei atunci au dat Radului acea jumătate de ocină de la
Blagodești, iar Radu, el încă au dăruit lor un cal bun pentru frăție”241. Tot în Blagodești, un
alt moșnean, popa Tabac cu fii săi cumpără ocină în sat, cu 500 aspri și 4 vaci, jumătate
din ocina lui Stan Sprinten, întărită de domnul Mihnea Turcitul la 26 aprilie 1588242.
Un moșnean din Stelnica, Radomir, fiul lui Ivan, nepotul unchiașului
Radomir Buduini și fratele său, Stan vând lui Radu croitorul și fiilor săi, Stan, Vlad și
Dobre 30 de stânjeni de ocină în Stelnica cu 40 de bani stânjenul. Actul se încheie în
prezența martorilor, moșneni din sat, anume: unchiașul Cârstian, unchiașul
Constandin, Iorga, Iancul, Ursul, fiul unchiașului Mușat, Milea, Dima, Dobromir,
Bunda, Oglan, fiul lui Stan Penghii și Stanciul fiul lui Cârstian, actul fiind scris de
popa Moș din Stelnica243.Tot în satul Stelnica, prin zapisul din 24 septembrie 1647, un
alt moșnean, Oancea, vinde lui Ivan Balacăi 10 stânjeni de ocină, în sat, cu 600 bani.
Martori: Radul Ghimpescul, Mircea, Mușat, Stan spătar și alții din Stelnica. Pe
marginea din dreapta a documentului, în lungul ei, este zapisul prin care Cristea,

239 DRH, B, II, doc. 55.


240 DRH, B, IV, doc. 148.
241 DRH, B, VII, doc. 249.

242 DIR, B, XVI/5, doc. 373.

243 CDȚR, VI, doc. 1125.

73
fiul lui Bragă, vinde aceluiași Ivan Balacăi „o vie, din Brară până în hotarul Oancei și în
sus până în coada Șuviței, cu 10 ughi și 1 leu”244.
Alte două documente vin să completeze informațiile cu privire la schimburile
de ocini între moșnenii din satul Stelnica, prin acte de vânzare-cumpărare. Astfel, la
3 mai 1652, domnul Matei Basarab, întărește lui „Radu spătărelul, fiul lui Vlad, și fiilor
lui –Stan și Vlad – din Steanca, jud. Ialomița, 30 stj. de ocină în sat, cu baltă, ce a fost
moștenire a lui Gagiul cel Bătrân, moșul lui Radu spătărelul”245. Această ocină, Gagiul o
zălogise lui Ivan Șatră din Stelnica și, în zilele lui Radu v.v., a vândut-o lui Radu
spătărelul și fiilor săi, cu 3.000 aspri și cu zapis cu martori, anume: Stăvilan, Cârstian,
Constandin, Necula Beșliul, Ochean, Matei, fiul popii Neagoe, Nan, Dima, Stavilă și
popa Moș din Steanca. Tot din acest zapis aflăm că Radomir și fratele său Stan,
amintiți anterior, vând lui Radu spătărelul alți 30 stânjeni, martori fiind de data
aceasta și alți moșneni din sat: Cârstian cel Bătrân, Constandin, Iorga, Mușat, Milea,
Olgan, Bunda, fiul lui Cârstian și popa Moș. Toate aceste acte dovedesc că, la mijlocul
secolului al XVII-lea, numărul moșnenilor din satul Stelnica era destul de mare.
O puternică comunitate de moșneni se dovedește a fi, în secolul al XVII-lea,
în satul Trănșani, ilustrată de un număr de 6 documente, zapise de vânzare-
cumpărare de ocini, încheiate între locuitorii liberi ai satului, pământul rămânând, în
felul acesta, în stăpânirea obștii.
Un zapis din octombrie 1629 - iulie 1632 ne informează că în zilele lui Leon
voievod, Nedelcu, fiul Gheței, a cumpărat ocină în Trănșani, de la Banca, parte de un
om, iar de la Baei, fiul Danii alte două ocini, cumpărate pentru 350 și respectiv 700
aspri. Din act mai aflăm că ocinile aflate în stăpânirea locuitorilor liberi din sat se
întindeau „din Dunav (Dunăre) până în fruntea câmpului”246.
La 25 ianuarie 1633, Tatul feciorul lui Oprea, păcurariul din Trănșani, vinde
Mihnei, feciorul Ghezdavului, ocină, parte de doi oameni cu 6 ughi. Potrivit
zapisului vânzarea-cumpărarea s-a făcut cu știrea tuturor megieșilor, martori fiind
moșneni din Trănșani247.
Dintr-un alt zapis, din 23 aprilie 1633, aflăm că Balotă și fratele său Dobre din
Trănșani, vând lui Constantin parte de un om cu 2 ughi, „de a noastră bunăvoie și
dinaintea tuturor megiașilor ot Trănșani”248. Martorii sunt locuitori din Trănșani: popa
Vlad, Mitrea, Stan Negurescul, Crăciun, Albul Ursului, Radu lui Șerban. Cea mai
mare parte din acești martori îi vom întâlni și în zapisele de vânzare-cumpărare
ulterioare. Este vorba de două zapise din anul 1644 când un alt moșnean din
Trănșani, Necula cizmar, împreună cu fii săi, vând lui Nanțul (Nemățul), locuitor
din sat, două părți de ocină, cu baltă, cu 1.000 bani. Nanțul mai cumpără și partea lui
Stan Băjescul. Cele două acte de vânzare-cumpărare s-a făcut cu știrea tuturor

244 CDȚR,VI, doc. 960.


245 CDȚR, VII, doc. 672.
246 CDȚR, II, doc. 1029.

247 DRH, B, XXIV, doc. 5.

248 DRH, B, XXIV, doc. 37.

74
fraților, martori fiind: popa Vlad, Mitrea, Stan Negurescul, Șerban, meșterul Bratul și
alții din Trănșani249.
Alți doi moșneni din Trănșani, frații Mitre și Radul, vând în anul 1652, lui
Semedru, partea de ocină a tatălui lor, Cârste, actul încheindu-se cu voia tuturor
megieșilor moșteni. Martorii sunt locuitori din Trănșani: Radul Dedure, Necula
Butușarul, Băcan, Radul Pirușcă, Stan Negurescul, Radul lui Șerban250.
Printr-un alt zapis, la 9 decembrie 1653, Balotă din Trănșani, vinde lui Cioară
megieșul partea sa de ocină din sat, parte de un om, luând toți banii, cât i-au trebuit.
Martori: Lazăr, Calciu, Tihan, fiul lui Mitrea, Stanciul, fiul Popii și Fătul din
Trănșani, Marica, Zaharia și popa Nedelco din Crăceani251.
La 9 iunie 1654, Cale, fata lui Gostilă, vinde lui Stanciul, partea de ocină a
tatălui său, din (Trănșani), parte de un om; martori: Mitre și fratele său, Radul, Calcio,
Albul, Șerban Momăcescul, Teodor băcan și popa Vlad din Trănșani252. După cum se
vede informațiile cuprinse în aceste zapise, constituie știri sigure că în satul Trănșani
încă mai exista o comunitate puternică de moșneni, la mijlocul secolului al XVII-lea.
Alte două documente, de la mijlocul secolului al XVII-lea, sunt acte de
vânzare-cumpărare de ocini, încheiate între moșnenii din satele de la Balta Ialomiței.
Un zapis din 8 octombrie 1657 menționează că Mușata și ginerele ei Dumitru
Papoaie din Blagodești, vând lui Simion 40 stânjeni ocină în sat, partea Boulească
(ocină aleasă), fără rumâni, cu câte 66 bani stânjeni cu știrea vecinilor, megieșilor și a
rudeniilor253. La fel de edificator, în ceea ce privește prezența moșnenilor în satul
Trănșani, este zapisul din 19 iunie 1659, potrivit căruia Nedelcu, fiul lui Sămnicoară,
a lui Oprea Mărămatul, vinde lui Cioru ocină în sat, parte de un om, cu știrea tuturor
megieșilor. Martori sunt moșneni din sat: Mitrea, Calcio, fiul lui Băcan, Radu
Momăcescu și popa Vlad254.
Din documente mai aflăm că unii moșneni dispuneau de sume importante de
bani. Starea materială bună, de care se bucurau unii dintre moșnenii satelor borcene,
le-a facilitat cumpărarea unor ocini și de la demnitarii domnești, deja stăpâni în sat,
care trecând prin dificultăți financiare, au fost obligați să-și vândă proprietățile de aici.
Un exemplu semnificativ, în acest sens, ni-l prezintă hrisovul din 28 mai 1615,
prin care domnul Radu Mihnea întărea lui „Albul Robu și lui Bătrânul, fii lui Radu și cu
fii lor moșie în Steanca, partea lui Neagoe Meiut din Berilești, 20 de stj., pentru 1.000 aspri
și 6 oi cu lapte, în total 1.200 aspri”. Un alt megiaș din Steanca, Bătrânul, fiul lui
Giungea cumpăra, tot de la Neagoe Meiot 20 stânjeni, pentru 2.100 aspri. Prin același
document, alți megieși din Steanca, frații Manea și Toma, primeau întărire, din
partea domnului, pentru ocină în sat cumpărată de la același demnitar domnesc,

249 CDȚR, V, doc. 1500 și 1511.


250 CDȚR, VII, doc. 786.
251 CDȚR, VII, doc. 1034.

252 CDȚR, VIII, doc. 180.

253 CDȚR, IX, doc. 278.

254 CDȚR, IX, doc. 761.

75
pentru 6 oi cu lapte și 6 capre cu lapte”255. Din document aflăm că au fost atunci la
tocmeala lor, „oameni buni megiași și martori și aldămășari, dar pe nume: din Bădeni,
Drăgoiu și Cârstilă și Radul iar de la Steanca, Căzan și Neagul și Malcea și Frătica și Costea
și Sava și din Futești, popa Dumitru și Albul și Ciovârlea și Guica și din Pupezeni, Lazăr și
Ducul și mulți oameni cari nu sunt scriși aici”. Documentul, enumerând martorii,
demonstrează încă numărul mare al moșnenilor în satele borcene. Pe lângă cei ce
sunt menționați pe nume, expresia din document „și alți cari nu sunt scriși aici” este o
dovadă a afirmației anterioare.
Un alt caz îl întâlnim în satul Cegani, unde un moșnean din sat, Neagoe
Arbunescu, cumpără ocină în sat, 30 stânjeni. (cifrele au fost modificate, mai jos scrie
50 stj.) de la Stoica cel Orb paharnic din Dragomirești „și cu știrea tuturor megiașilor,
fiind martori: Sima, Petco, Murgul și alții din Cegani256. Pe Neagoe Arbunescu îl vom
găsi citat ca martor în actul din 29 decembrie 1652.
Dacă actele de vânzare-cumpărare a ocinilor încheiate între membrii liberi ai
obștii – moșnenii –, se fac cu respectarea protimisisului, menținând pământul în
stăpânirea obștii, contribuind și la păstrarea libertății locuitorilor, alta este situația
când, prin încălcarea protimisisuluil, megieșii își vând pământul unor străini. Chiar
dacă actele consemnează că vânzarea „s-a făcut de bună voie și cu știrea tuturor
megieșilor”, după cum consemnează documentele, ele ascund acte de silnicie. Este
una din formele prin care străinii, îndeosebi marii demnitari, vor intra în obște ca
membrii cu drepturi depline și treptat își vor extinde stăpânirea asupra întregii
obște. Actele de acest fel sunt numeroase și le întâlnim începând din secolul al XVI-
lea, cu o frecvență mai mare în secolul al XVII-lea.
Dintre cele mai vechi acte de vânzare-cumpărare, cunoscute, prin care
moșnenii își vând ocinile străinilor, amintim zapisul din anul 1575, potrivit căruia un
anume Radu Zgăișor din Vlădeni vinde ocină sa lui Chiriță și Lascăr, fii lui
Constandin din Orașul Floci, pe care ulterior cei doi o vor vinde lui Mihai Viteazul
pe când era boier257.
În secolul al XVII-lea aceste fenomene vor fi tot mai dese. Astfel, în satul
Stelnica, Baba, fiica lui Nan din sat, vinde lui Zaharia Lăzărescu din Mătăsești 50
stânjeni de ocină pentru 5.000 aspri, zapis întărit de domnul Alexandru Iliaș, la 6 mai
1623258. Același domn, cinci ani mai târziu, la 25 iulie 1628, întărește paharnicului
Socol, ocină în Bordușani, partea Dariei „de peste tot satul, a patra parte, din câmp, și din
pădure și din apă și din balta cu pește”, pentru care Socol a plătit 23.000 aspri259.
Documentul specifică că a vândut Daria de bună voie și cu știrea locuitorilor și a
rudelor.

255 DIR, B, XVII/2, doc. 343.


256 CDȚR, VI, doc. 57.
257 DRH, B, VIII, doc. 179.

258 DIR, B, XVII/4, doc. 282.

259 DRH, B, XXII, doc. 134.

76
La fel ca și în cazul Dariei, care se trăgea dintr-o familie de moșneni cu stare
materială bună, o altă femeie, Stana, dintr-o familie de moșneni cu vază din satul
Cegani, fata lui Stanciul vătaf din sat, la 23 februarie 1646, vinde lui Răzvan căpitan
din Sulimanul 90 stânjeni de ocină în satul Cegani de Baltă cu 22 ughi și jumătate a
câte 5 costande stânjenul. Martori sunt trei moșneni din satul Cegani, anume:
Bădealea, Ciorosoleanu și popa Anghel, alături de martori din Blagodești și Orașul
Floci260.
Dintr-un zapis din 20 ianuarie 1652 aflăm că Nedelco, fiul Șărbei din
Bordușani împreună cu soția sa, Tudora, fata lui Nedelco din Stelnica, vând lui
Moise spătar 100 stânjeni, partea lor de ocină din sat, ocină primită ca zestre la
căsătoria lor. Actul menționează că ocina este „parte megieșească” și că vânzarea s-a
făcut cu știrea tuturor rudelor261.
În același an, la 29 decembrie un moșnean, Sin din Cegani, vinde lui Vasile
postelnic, fiul lui Preda spătar, nepotul lui Nica logofăt, 30 stânjeni, cu câte 5
costande cu știrea fraților. Martori: popa Ipatie din Blagodești, din Cegani Bedeale
(Bădeale), Neagoia Arbunescul, Manea pe nume Radu Bogdeni, Dumitru Bilescu,
Dumitru iuzbașa, Zorea stegarul și Cernica, sluga lui Constandin postelnicul. Scrie
popa Anghel262.
După cum se vede megieșii apar, foarte des ca martori în actele vremii, citați
fie nominal,la care se adaugă deseori expresia „și alți”, fie folosindu-se expresiile:
„dinaintea tuturor megieșilor”, sau „cu știrea tuturor megiașilor”. Apar, de asemenea ca
hotarnici și aldămășari în actele de vânzare-cumpărare a unor ocini în interiorul
hotarelor obștii, sau în hotarele învecinate. În acest din ultim caz, amintim pe
moșnenii: Mușat, Drăghici, Nica, Goe și Țintea din Făcăeni, prezenți ca aldămășari
într-un hrisov din 20 mai 1618 prin care domnul Alexandru Iliaș întărea lui Stanciu și
fiilor lui stăpânire asupra ocinii de la Blagodești, 20 stânjeni din ocina Bolească,
partea lui Irimia, pentru care Stanciu a plătit 200 aspri și o vacă cu lapte263.
Uneori sunt chemați ca martori în acte de vănzare-cumpărare încheiate între
boieri, ca unii care cunoșteau aceste hotare vechi. Astfel, la 28 decembrie 1619,
domnul Gavril Movilă, întărea lui Nedelco (Boteanu) stăpânire peste ocina din
Fetești din „partea lui Neagoe Meiuot, 20 stj. din câmp, baltă și vadul de la moară,
cumpărată de la Neagoe Meiuot cu [...] aspri gata și au făcut și frăție”. În continuare,
documentul menționează că „au vândut de bună voie și cu știrea tuturor megiașilor,
văzând domnul zapisul de vânzare cu martori”264.
În alte situații sunt menționați ca jurători, în procesele dintre feudali, pentru
stabilirea hotarelor. Astfel, la 20 iunie 1629, în pricina dintre mănăstirea Argeș și mai
mulți boieri (Dumitru Dudescu, Radu postelnic, Datco paharnic și nepoții Papei din

260 CDȚR, VI, doc. 398.


261 CDȚR, VII, doc. 570.
262 CDȚR, VII, doc. 841.

263 CDȚR, II, doc. 859.

264 DIR, B, XVII/3, doc. 408.

77
Păpeni), au venit „vecini (megieși, n.n.) de la Futești de pe aceste părți de ocină, care au
fost mai bătrâni, de au mărturisit și ei înaintea domniei mele că este partea Bădească, veche și
dreaptă ocină a sfintei mănăstiri Argeș”265. Mărturia megieșilor din sat este cu atât mai
importantă, în acest caz de judecată, cu cât martorii sunt „mai bătrâni”, așa cum
precizează documentul, și, deci, este mai veridică.
Întâlnim cazuri când toți megieșii din sat sunt chemați ca jurători. Astfel,
zapisul din 9 martie 1652 ne informează că „satul Stelnica, megieșii mari și mici,
adeveresc că Hranite postelnic a plătit partea de miere și de găleată a lui Ursea, fiul lui
Necula beșliul, iar ei i-au zălogit postelnicului ocina în sat, partea lui Ursea, cât a mai rămas
nevândută, pentru cei 510 bani dați de acesta și au zălogit-o până intr-un an și de nu va veni
Ursea să o țină acesta, făcând și jurământ, să nu aibă postelnicul de dat altă dajdie pentru
această parte, afară de banii ce i-a dat”. Pentru toți sătenii semnează ca martori:
Cârstian, Vâlcan, Vlad, Radu spătar, Guica, Bundea, Anghel, precum și Dumitru
iuzbașa266. Cu alte cuvinte, Ursea după ce vânduse o parte din ocină, acum, iarăși la
strâmtoare, neavând cu ce să-și plătească obligațiile sale față de domnie, se
împrumută la Hranite postelnic, zălogind partea din ocină care rămăsese nevândută.
Din acte nu cunoaștem dacă Ursea și-a plătit datoria față de postelnicul Hranite, însă
din documentele ulterioare aflăm că demnitarul domnesc stăpânea, la mijlocul
secolului al XVII-lea o moșie întinsă în satul Stelnica, care includea, probabil și
partea lui Ursea.
Tot sătenii din Steanca, unchiașul Nană, unchiașul Mușat, Vâlcan, „cu toți
sătenii, mari și mici și unchiașii toți – Stan spătărel, fratele iuzbașei Sânpetru, Neagul și
fratele său, Mirce, Băjan, Radul, fiul lui Cristel, și Cârste Catealici, adeveresc unchiașului
Ivan din Futești că acesta a plătit pe Radul și pe Nedelco de miere domnească și de găleată,
dând 5 ughi și două costande, iar sătenii au pus moșia celor doi zălog pe trei ani”267. Spre
deosebire de situația precedentă, de data aceasta, aflăm din zapis că Radul și Neagoe
n-au adus banii ca să-și scoată zălogul și au rămas fără ocini.
Pe megieși, îi aflăm ca martori sau jurători și în documente care stabilesc
statutul de rumâni al unor locuitori. Astfel, la 30 decembrie 1645, când Stana, soția
lui Zaharia din Mătăsești, Stan, fiul ei, Stanciul și alții au iertat de rumânie prin
răscumpărare pe Dumitrul, Neagoe, Burlă și alții, dându-le să jure că nu i-a apucat
Legătura lui Mihai, în siliștea Ceganilor, aflăm ca jurători pe: Ivan din Stelnica,
Mușat, Pătru, Mihul și alții din Cegani, Ioan din Fetești și alții. Documentul ne mai
spune că acești martori „s-au gândit decât să jure, mai bine să plătească din casele lor și s-
au tocmit ei cu jupâneasa Stana cu cei 12 jurători, să dea 2.200 bani”268.
Altfel se petrec lucrurile în satul Tâmburești. În două documente din 12 mai
1614, moșnenii Radu Ciuntea și Voico Bara, jurătorii lui Stănilă din Tâmburești și
Pilatu și Puitău, jurătorii lui Paraschiv, din același sat, sunt puși să jure „cum c-au

265 DRH, B, XXII, doc. 309.


266 CDȚR,VII, doc. 609.
267 CDȚR,VIII, doc. 646.

268 CDȚR, VI, doc. 346.

78
trecut preste Dunăre cu satul Tâmburești, mai înainte de tocmeala lui Mihai Voievoid, deci
de va fi trecut mai înainte de întocmeala lui Mihai vodă, ei să fie în pace, iar de va fi trecut
mai de încoace, ei să fie rumâni”269. Trei decenii mai târziu, la 21 mai 1642, alți moșneni
din Tâmburești: „Stan Tatoiul i Cristea Mustil, Manea Zamostea i Manea Voicul, Dan i
Crâstea, Balocisti, i Dragomir i Bubin, i Soare i Ona i Ispas al Tâmpii”, pe baza mărturiei
bătrânilor satului, au jurat că Drobotă și Andreiu sunt „rumâni de moșie ai mănăstirii
Plumbuita și că i-au apucat legătura lui Mihai în sat în Tâmburești”270. În ambele cazuri
cei patru locuitori din Tâmburești vor rămâne, în continuare, rumânii mănăstirii.
Un alt mod, decisiv, prin care moșnenii caută să păstreze proprietățile
strămoșești în stăpânirea familiei sunt actele de moștenire. De obicei ocina este lăsată
moștenire băieților. Atunci când nu sunt urmași în linie masculină, cea mai mare
parte din ocina este dată ca zestre fetei celei mari, beneficiarul fiind ginerele, celelalte
fete beneficiind de o suprafață mai mică, ori sunt lăsate la discreția cumnatului și a
surorii lor. Când proprietarul nu avea urmași, lăsa ocina sa moștenire rudelor
apropiate, îndeobște nepoților din partea fraților.
Un hrisov din 21 octombrie 1566 ne face cunoscut că domnul Petru voievod,
întărește lui popa Ivan și soției sale, Stana, ocină în Blagodești „partea bunicul său
Stănilă și partea bunicii sale și a mătușii lor Călina cu toate veniturile casei și marfa și
sculele oricât va fi avut ei [...] pentru că ei n-au avut fii din trupul lor ci au loat pe popa Ivan
și preoteasa lui, Stana, ca să le fie în loc de fii și i-au loat în casa lui Stănilă, iar popa să-i
îngijească”271.
Tot în satul Blagodești, dintr-un zapis, din 11 martie 1573, aflăm că Fătul
(Pătrul?) cel Bătrân din sat lasă moștenire lui Drăgușin, ginerele său și fiicei sale,
Stana, ocină în sat, „fiindcă am așezat eu, Fătul și femeia mea, Dobra, pe ginerele meu
Drăgușin și pe fiica mea, Stana, ca să fie în loc de fii, pentru că nu mi-a dat domnul niciun
fiu din trupul meu, ci mi-a dat domnul numai aceste trei fiice. Deci din aceste trei fiice, am
așezat numai pe Drăgușin și pe Stana, fiica noastră cea mai mare, peste toate averile mele și pe
ocina care a fost de moștenire a lui Fătul. Astfel Drăgușin, el încă a așezat în casa lui Fătul
2.800 aspri gata și un cal și 4 boi, ca să fie fiul lui Fătul nedespărțit în veci”. Documentul ne
mai spune că celorlalte două fiice mai mici ale lui Fătul, anume: „Greaca și Comana,
Drăghici și Stana să le dea zestre cât vor putea, iar de la tatăl lor vor primi ocina cumpărată de
acesta de la Stoian Celebi, pe care o împărțeau cu sora lor Stana”272.
Dintr-un alt act aflăm că Toader și fratele său Balea primesc întărire de la
domnul Radu Șerban, peste moșia de la Vlădeni, a treia parte din câmp, pădure apă,
uscat și siliștea satului, moștenire din partea mamei lor „bătrână moșie de baștină”. Din
document aflăm că cei doi au mai primit de la mama lor, ca moștenire, ocină în satul

269 DIR, B, XVII/I2, doc. 248 și 249.


270 CDȚR, V, doc. 698.
271 DRH, B, VI, doc. 16; vezi și document 9 din 17 mai 1566, document 42 din 18 septembrie 1567 și

document 202, din 18 mai 1570.


272 DRH, B, VII, doc. 128.

79
Vârliți273, ceea ce demonstrează că moșnenii stăpâneau ocini și în alte sate. Uneori, și
proprietăți din alte sate decât cele de baștină, intrau în stăpânirea megieșilor, fie ca
urmare a moștenirilor, fie prin căsătorii. Astfel, zapisul din 25 iunie 1628, ne
informează că Toader din Vlădeni avea moșie în Stelnica, partea Dariei din sat
primită ca zestre la nuntă274. Tot în urma unei căsătorii, Nedelco, fiul Șerbei din
Bordușani va intra în stăpânirea unei ocini în satul Stelnica, zestre de la Tudora, fata
lui Nedelco din Stelnica, „ocină din parte megieșească”275.
Dacă, în general, ocinile primite ca moștenire rămâneau în familiile din satul
respectiv, întărind în felul acesta proprietatea megieșească, în cazul în care moșia era
moștenită în alt sat, primită ca zestre, aceasta era prima pe care familia moștenitoare
o vinde atunci când situația o cere.
Procese între moșnenii satelor borcene. Transmiterea proprietăților, de la o
familie la alta de megieșii din același sat, prin acte de vânzare-cumpărare, zălogire,
ori prin moșteniri se realizează, după cum precizează documentele, „de bună voie” și
cu „voia tuturor megieșilor”. Sunt situații, de altfel foarte rare, când documentele
epocii consemnează contestări ale actelor încheiate, generând procese între moșneni,
pentru diferite ocini care reclamau veridicitatea actelor.
Documentul din 1 septembrie 1543-31 august 1544 ne prezintă pricina de
judecată dintre jupânul Caltea, feciorii și nepoții săi: Dragul, Badea, Stroe și Stoica,
cu Neagoe din Blagodești. Inițial, Neagoe a vândut celor de mai sus partea sa din sat.
Apoi „a venit Neagoe înaintea domnului și au întorsu atunci pre jumătate parte de ocină.
Iar după aceea Caltea și cu nepoții săi, iar s-au sculat și au cumpărat și cealaltă jumătate de
ocină drept 700 aspri și un cal bun”. În urma judecății, domnul stabilește ca jumătate să
țină Caltea, jumătate nepoții săi”276.
Mai multe documente dintre anii 1566-1570 semnalează conflictul dintre
popa Ivan, soția sa Călina, din Blagodești, cu nepoții săi, anume: Fătul și Stoian cu
ceata lui și sora Călinei, Maria. Aceștia contestau la 21 octombrie 1566, în fața
domnului Petru cel Tânăr, dreptul popii Ivan, asupra unei moștenirii din partea
bunicului său, Stănilă. Domnul dă lui Fătul cu ceata lui și Mariei lege, 12 boieri să
jure că unchiul lor Stănilă și Stana și Călina „nu i-au dat nicicum popii Ivan averile lor”,
dar nu au putut jura. Anul următor, la 18 septembrie 1567, Fătul cu ceata lui au venit
înaintea domnului cu alte cărți mincinoase. De data aceasta, documentul precizează
că „ domnia mea i-am înțeles pentru aceste pâri necuviincioase și nedrepte, pe care le-au spus
domniei mele, astfel i-am scos cu multă rușine dinaintea domniei mele”, dând dreptate lui
Ivan și soției sale277. Nici acum Fătul nu renunță. Domnul, împreună cu dregătorii

273 CDȚR, II, doc. 94.


274 DRH, B, XXII, doc. 134.
275 CDȚR, VII, doc. 570.

276 DRH, B, IV, doc. 148.

277 Vezi DRH, B, VI, doc. 16, 42, 202.

80
judecă și cercetează cărțile lui Stănilă, adeverind că „a așezat (Stănilă) pe Ivan în loc de
fiu și că i-a dat ocina lui și toate averile dinaintea tuturor megieșilor”278.
Întâlnim situații când moșnenii se judecă în fața satului. Astfel, în zilele lui
Matei Basarab, la 2 mai 1643, Călin din Trănșani se judecă în fața întregului sat, cu
nepoții săi, frații Frățilă, Stan și Drosul, pentru cinci părți de ocină din sat, ale
moșului lor Belcea, ale lui Dan, Coman, Nedelcu și ale lui Belcea cel Mic. În urma
judecății, megieșii au stabilit că pentru părțile lui Belcea cel Mic și ale lui Nedelcu să
dea Frățilă, Stan și Drosul, lui Călin, 400 bani, iar „două părți i le-a dat judecata”279
Uneori, moșnenii din satele borcene au fost implicați în procese pentru ocini
din alte sate decât cele de baștină. De exemplu, la 10 octombrie 1564 Boboc din
Stelnica, împreună cu Frățilă din Oraș de la Floci și ceata Arăneștilor se judecă în fața
domnului Petru cel Tânăr cu Vladul Calapod împreună cu rudele sale, moșneni din
Vârliți, pentru moșie în sat. Cei dintîi reclamau că moșia din Vârliți „era a lor moșie de
baștină încă din timpul lui Dan voevod”(Dan al II-lea n.n). Din document aflăm că
aceștia se mai judecaseră, pentru moșia din Vârliți, și pe timpul domnului Radu
(Vlad) Călugărul. Atunci Boboc și tovarășii săi, la porunca domnului, n-au putut să
aducă în divan 12 boieri ca să jure că satul Vârliți este al lor. În timpul domnului
Petru cel Tânăr, cele două părți se judecă din nou. Domnul Petru cel Tânăr cere lui
Vladul Calapod, Boboc și Frățilă, împreună cu ceata lor să aducă cei 12 boieri în
divan să jure în fața domnului și a boierilor că moșia Vârliți este a lor de baștină,
însă, iar n-au putut aduce și acei boieri și au rămas de lege. Din document reiese că
domnul „a spart cartea lui Dan voievod și cartea lui Radu voievod Călugărul, pentru că
erau acele dao cărți mincinoase”280. Conflictul ia sfârșit în timpul domnului Alexandru
al II-lea Mircea care decide, prin hrisovul din 28 iulie 1568, că moșia Vârliți este a lui
Vladul Mândrul și a celorlalți megieși, rămânând Vlad Calapod, Boboc din Stelnica
și Frățilă cu ceata lor „de lege dinaintea domniei mele cum au rămas și dinaintea acelor mai
sus-scriși domni bătrâni”281.
Cercetarea atentă a actelor medievale, care menționează existența moșnenilor
în satele borcene, permit identificarea unei stratificări sociale în rândul membrilor
liberi ai obștilor. Prin moșteniri și cumpărări de ocini, unele familii de moșneni își
vor consolida poziția lor în sânul obștii, ajungând să stăpânească proprietăți
însemnate. Din rândul acestora se vor ridica slujitori domnești, unii dintre ei
devenind chiar mari dregători domnești.
O primă categorie o constituie acei slujbași mărunți cum sunt iuzbașii,
stegarii, cu preocupări militare dar și cu autoritate asupra membrilor obștii, în a-i sili

278 DRH, B, VI, doc. 202.


279 CDȚR, V, doc. 1003.
280 DRH, B, V, doc. 311.

281 DRH, B, VI, doc. 88.

81
să-și plătească datoriile față de domnie. La aceștia mai adăugăm pe vătafi282, deseori,
amintiți de documente ca martori în diverse acte de vânzare-cumpărare, hotarnici ori
aldămășari.
Astfel, în satul Cegani, un zapis din 23 februarie 1646 amintește de Stanciul
vătaf, a cărei fiică, Stana, vinde lui Răzvan căpitan din Sulimanul, 90 de stânjeni de
ocină în sat283. În zapisul din 29 decembrie 1652 sunt menționați ca martori, alături de
mai mulți moșneni din Cegani, alți doi slujitori domnești cu atribuții militare,
anume: Dumitru iuzbașa și Zarea stegarul284.
Din două documente, aflăm despre autoritatea pe care o aveau acești slujitori
domnești, asupra membrilor obștii, în a asigura plata datoriilor lor față de domn. De
exemplu, la 9 martie 1652 Radu spătărelul și Dumitru iuzbașa din Stelnica
adevereau, printr-un zapis, că „Hranite postelnic a plătit partea de miere domnească și de
găleată a lui Ursea, fiul lui Necula beșliul din sat”285, pentru ca la 29 august 1655, alți doi
moșneni, slujitori domnești din Stelnica, Stan spătărelul și Sânpetru iuzbașa să
semneze ca martori un zapis prin care adevereau că „unchiașul Ivan din Futești a plătit
pe Radul și pe Nedelco de mierea domnească și găleată”286.
Un hrisov emis de cancelaria lui Matei Basarab, la 20 august 1648, amintește
de un alt slujitor domnesc, Necula portar din Dichiseni. Acesta vându-se, în 1589
mănăstirii Sf. Troiță, partea sa de moșie din satul Dichiseni pentru 50.000 aspri.
Suma mare de bani, pe care a primit-o Necula, arată suprafața mare de teren pe care
o stăpânise acesta, pe care acum este nevoit să o vândă287. Documentul este o dovadă
că și moșnenii, slujitori domnești, cu stare materială bună, probabil din cauza
greutăților financiare sunt nevoiți să-și vândă ocinile și odată cu moșia își vor pierde
și libertatea.
Însă, exemplul cel mai concludent al ridicării, unor familii de moșneni, pe
treptele ierarhiei medievale, până la aceea de mari demnitari domnești, ni-l oferă
evoluția unei familii din satul Blagodești. De-a lungul a trei-patru generații, din
rândul moșnenilor, proprietari de ocini în acest sat, se vor ridica mai mulți membrii,
pomeniți de documente ca boierii Blagodești, ce vor ocupa înalte demnități în
divanele domnești ale voievozilor, începând cu Alexandru al II-lea Mircea și până la
Matei Basarab.
Primul reprezentant al acestei familii, considerăm noi a fi popa Ivan,
menționat, uneori, în documente și ca Ivan gramatic, amintit prima dată în legătura
cu moștenirea pe care o primește de la bunicul său Stănilă. Știutor de carte, pe care a

282 Vătafii, în secolul XVII ocupau în ierarhia medievală un loc asemănător cu al iuzbașilor. Din timpul
lui Neagoe Basarab avem următoarea informație „vătafii care sunt puși prin țara domniei mele la margini”.
Vezi Stoicescu 1968, p. 234 și nota 99.
283 CDȚR, VI, doc. 398.

284 CDȚR, VII, doc. 841.

285 CDȚR, VII, doc. 609.

286 CDȚR, VIII, doc. 646.

287 CDȚR, VI, doc. 1205. Vezi și DIR, B, XVI/VI, doc. 394.

82
deprins-o în familie, (bunicul său era preot), el stăpânea și meșteșugul scrierii
actelor, drept pentru care va exercita slujba de grămatic pe lângă cancelaria din
Orașul Floci, așa cum reiese din cuprinsul actelor din 18 septembrie 1567 și 18 mai
1580, unde apare sub numele de „Ivan grămatic”288. La 11 martie 1573, este martor în
testamentul lui Fătul cel Bătrân din Blagodești și potrivit documentului el „a scris
această carte”289. Priceperea sa în a scrie documente îl va aduce în cancelaria domnească
ca logofăt. Probabil, este vorba de „Ivan logofătul cel bătrân” scriitor și a altor acte sub
numele de „Ivan logofăt din Orașul Floci”, ori „Ivan logofăt din Oraș de Floci”290.
Nu cunoaștem nicio știre despre urmașii săi și în stăpânirea cărora a ajuns
averea din Blagodești, disputată de rudele sale. Ne punem întrebarea dacă nu cumva
este același Ivan, căruia, domnul Nicolae Pătrașcu îi întărește „ocină de baltă, în ocina
Blagodești”, împreună cu Miho vel portar291. Plecând de la această informație
considerăm că Ivan logofăt, din documentul citat, ar putea fi tatăl lui Miho portar și
Aranite logofăt. Deci, putem afirma, cu oarecare rezerve, că popa Ivan, cunoscut
apoi ca Ivan gramatic și ulterior Ivan logofătul cel bătrân este strămoșul familiei,
numită, ulterior, în documente - Blagodeștii. Atunci, următorii membrii ai acestei
familii, ridicați până la rangul de dregători de categoria a doua, prezenți în actele de
cancelarie, sunt Miho (Mihu), mare portar292 și fratele său Aranita (Hranita,) al doilea
logofăt.
Profitând de faptul că provin dintr-o familie din Blagodești, cei doi, pe baza
dreptului de protimisis, vor cumpăra o mare parte din sat. În 1592, domnul Ștefan
Surdul întărea lui Aranite și fratelui său Miho 200 stânjeni partea lui Iremia și a
fratelui său, Dan; 30 stânjeni partea lui Drăgușin pentru 5.000 aspri și partea lui Șerb
cumpărată cu 1.100 aspri293. Patru ani mai târziu, Miho, mare portar, cumpără ocină
în Blagodești, „partea Bârlească, parte Uriului, fecior Danciului, toată, câtă s-ar alege 80
stj, drept 4.000 aspri. Și iar a cumpărat, jupânul Mihul vel portar, ocină în sat, partea lui
Drăghici, feciorul lui Macrian, toată, drept 8.000 aspri gata”294.
Prin hrisovul din decembrie 1599-august 1600 Mihu vel portar și Ivan logofăt
(probabil tatăl său), primesc întărire, din partea domnului Nicolae Pătrașcu, pentru
ocina din Blagodești, partea lui Stănilă și a fraților săi și partea lui Brădilă și a fraților
săi, în urma unei judecăți cu mănăstirea Cozia295. Mihu este amintit pentru ultima
dată de hrisovul din septembrie 1612 - aprilie 1613, într-o pâră cu mănăstirea

288 DRH, B, VI, doc. 42 și 202.


289 DRH, B, VII, doc. 128. Un document din 18 mai 1570 îl numea Ivan popa gramatic. Vezi DRH, B, VI,
doc. 202.
290DRH, B, XI, doc. 70, 77, 79. Despre popa Ivan și Ivan logofătul din timpul lui Mihai Viteazul vezi

Anca Păunescu, Cu privire la boierii din orașul Floci în sec. XVI-XVII, în Muzeul Național, XII, 2000, p. 27-31.
291 DRH, B, II, doc. 350.

292 Marieta Adam îl menționează ca mare portar între 6 octombrie 1597 și august 1600. Vezi Adam 1961.

293 DIR, B, XVI/6, doc. 38.

294 DIR, B, XVI/6, doc. 322.

295 DRH, B, XI, doc. 350.

83
Mărgineni, prin care dregătorul contesta dreptul mănăstirii asupra unei jumătăți din
satul Blagodești296. Miho nu a avut urmaș.
Din actele de cancelarie ale primei jumătăți a secolului al XVII-lea aflăm de
alți patru reprezentanți ai acestei familii de moșneni, ridicați până la rangul de
postelnici, prezenți în viața socială a țării, îndeosebi a Orașului de Floci. Citați ca
martori în diverse acte ei vor semna, cel mai adesea cu numele de Blagodescul. În
primul rând îi vom aminti pe Gheorghe armaș, Pătru postelnic și Iane postelnic, fii
lui Hranite al doilea postelnic. Gheorghe armaș din Blagodești, pe lângă averea
moștenită de la tatăl său va moșteni și pe unchiul său Miho mare portar297. Este
menționat ca martor în actele 20 iulie 1614298, 21 octombrie 1628299, iar zapisul din 13
iulie 1626 îl semnează cu litere latine300. Gheorghe armaș a fost căsătorit cu Nastasia
și a avut două fete, Anca și Maria, căsătorite cu Lăudat comis din Vlădeni și,
respectiv, cu Culea paharnic.
Dacă Gheorghe armaș și Pătru postelnic nu au descendenți în linie masculină,
familia boierilor Blagodești se continuă prin cel de-al treilea fiu al lui Gheorghe
armaș, Iane (Ianiu), ce va urca pe scara ierarhiei feudale până la demnitatea de
postelnic. Pe acesta îl vom afla ca martor sau boier hotarnic într-un număr de 10 acte
din anii 1628-1630.
Fiul său Hranite, cel mai reprezentativ membru al acestei familii se va ridica
și el până la dregătoria de postelnic. Cunoscut în documente ca Hranite postelnic
Blagodescul, prin moșteniri și cumpărări de ocini va deține o avere însemnată,
compusă din moșii în 12 sate, majoritatea aflate în județul Ialomița. Este ctitorul
mănăstirii Flămânda din apropierea Orașului de Floci, pe care o înzestrează cu averi
însemnate. Originar din Blagodești, cunoscător al realităților sociale din satele din
partea de nord a Bălții Ialomiței, este consemnat, în repetate rânduri în anii 1646-
1657, ca boier hotarnic și martor în documente care ilustrează aspecte diferite a
raporturilor dintre locuitorii de aici, în același timp cumpărând ocini în sate cum ar
fi: Stelnica și Cegani. În lipsa unor descendenți în linie masculină, Hranite are două
fete: Maria și Mira, cu el dispare numele boierilor Blagodești, ridicați din rândul
moșnenilor din acest sat.
Din analiza actelor de cancelarie, referitoare la satele de la Balta Ialomiței,
reiese în mod evident că până în secolul al XVIII-lea s-au menținut aici, puternice
comunități de moșneni, cum au fost cele din satele: Blagodești, Stelnica, Cegani,
Vlădeni, Tâmburești, Trănșani.
Rumânii din satele de la Balta Ialomiței. Dacă, până în secolul al XV-lea,
majoritatea locuitorilor din satele borcene erau țărani liberi – moșneni, cu timpul,
inventarul uman, care valorifică pământul, va fi asigurat de țăranii dependenți. Ei

296 DIR, B, XVII/2, doc. 114.


297 DIR, B, XVI/3, doc. 913.
298 DIR, B, XVII/2, doc. 270.

299 DRH, B, XXII, doc. 167.

300 DRH, B, XXI, doc. 113.

84
vor forma populația satelor din vechile hrisoave de danii și întărire ale boierilor și
mănăstirilor, pe ei îi privesc scutirile acordate acestora de domni.
Vechimea rumâniei în satele de la Balta Ialomiței, așa cum este ea surprinsă
în actele de cancelarie, este dificil de precizat, datorită numărului restrâns de
documente și puțin variate, pentru secolul al XV-lea301. Pe măsură ce ele devin mai
numeroase și cuprinsul lor mai felurit, printre formele lor stereotipe de întărire, apar
și știri despre țăranii dependenți, cu numele de rumâni sau vecini. Până la mijlocul
secolului al XVI-lea rumânii nu sunt pomeniți în documentele de danie și întărire
care se referă la comunitățile de pe Brațul Borcea. După părerea specialiștilor, însă,
denumirea de sat sau părți de sate, din hrisoavele secolului al XV-lea și prima
jumătate a secolului al XVI-lea, înseamnă întotdeauna moșie cu rumâni302.
Documentele din acest timp, chiar dacă nu amintesc de prezența rumânilor,
ne dau informații indirecte ale existenței lor, atât din precizarea obligațiilor în
natură, pe care locuitorii le aveau față de mănăstiri, cât și din poruncile adresate de
domni, încă din secolul al XV-lea, către locuitorii satelor de aici, unde apar, deseori,
și formulări referitoare la obligația „să asculte de orice vor da învățătură stăpânii lor”,
sau „să lucreze la ce va fi treaba stăpânului”, formulări ce caracterizează starea de
dependență a locuitorilor. De altfel, ruinarea proprietăților țărănești libere și, deci,
rumânirea locuitorilor din obștile sătești de pe Brațul Borcea, în secolul al XV-lea, nu
pare să fi atins proporții însemnate.
Prezența de timpuriu și în număr mare a rumânilor în satele de la Balta
Ialomiței a fost determinată și de marile suprafețe de pământ de care beneficiau
moșiile satelor de aici. După cum am arătat anterior, erau corpuri de moșii foarte
întinse, cuprinzând atât zona Bălții Ialomiței cât și câmpul propriu-zis, cu alte
cuvinte de la Dunăre și până la râul Ialomița.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, rumânii încep să fie menționați în acte de
întărire împreună cu moșia. Cea dintâi confirmare de acest fel, cunoscută, este
hrisovul din 14 iunie 1568, prin care domnul Alexandru voievod dă poruncă
jupânesei Cherii „să-i fie moșie în Dichisești partea Stoicăi Ghighirii [...] moșie, drept 100
rumâni dupretitundinea”303.
De aici în colo rumânii sunt amintiți, împreună cu moșia, în actele de întărire
a domnilor, în actele de vânzare-cumpărare, ori donații, de cele mai multe ori sub
forma „toată partea din câmp, din pădure și din Baltă de peste tot hotarul și cu toți vecinii”,

301 De altfel, și în cuprinsul Țării Românești prezența rumânilor este constatată, în documente, pentru
prima dată, în a doua jumătate a secolului al XV-lea. Este vorba de un hrisov semnat de domnul Radu
cel Frumos, la 2 octombrie 1468, prin care întărește boierului său Mihail ot Ruși și fiului său Stan, satele
Ruși, Mușătești, Hilești, Racovița, Tătărei de lângă Conceag, Greci și altele, dând poruncă tuturor
boierilor, care vor „umbla cu orice slujbă în țară, să aibă a se feri de toate bucatele lor și de toți rumânii lor”
302 Giurescu 1943, p. 32; Șt. Ștefănescu subliniază că la origine, accepțiunea termenului de sat a fost

aceea de sat cu oameni liberi, ca ulterior, odată cu aservirea comunităților sătești, să capete și înțelesul
de așezare cu oameni dependenți, Ștefănescu 1962, p. 1156.
303 DRH, B, VI, doc. 74.

85
sau mai scurt „ocină cu rumâni”. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, actele care
consemnează existența rumânilor, sub forma expresiilor citate mai sus, sunt acte de
întărire date de domni în urma unor procese, fie între boieri și mănăstiri, fie între
boieri, pentru stăpânirea unor ocini cu rumâni. Astfel, din primul caz amintim
hrisovul din 12 august 1573 prin care domnul Alexandru al II-lea Mircea, întărea lui
Harvat mare portar și cu fii săi, în satul Tâmburești, „a treia parte și din vecini și din
bălți și din uscat și din câmp și de peste toată ocina”304, în urma unei judecăți cu
mănăstirea Dealul.
Dacă, de data aceasta judecata s-a sfârșit în favoarea boierului, altfel se
termină litigiul dintre mănăstirea Mărgineni și Mihu portar pentru ocină și rumâni
în satul Blagodești. În urma judecății, domnul Radu Șerban dădea carte pentru
mănăstirea Mărgineni și părintelui Galaction prin care le întărea „moșie la Blagodești
de la Oraș, însă jumătate din sat, din câmpu, din pădure, dinspre ape, dăn siliștea satului și
cu toți rumânii du peste tot hotarul”305. Actul preciza că această moșie și vecini au fost
dăruite mănăstirii de Drăghici mare comis, Udriște postelnic și jupâneasa Calii
vorniceasa, în timpul lui Moise vodă (1529-1530). Informația este prețioasă deoarece,
indirect, aflăm de prezența rumânilor, la Balta Ialomiței, încă de la începutul
secolului al XVI-lea.
Alte documente, de la sfârșitul secolului al XVI-lea, îi consemnează pe
rumâni împreună cu moșia în actele de înfrățire, încheiate între boieri. Din domnia
lui Mihnea Turcitul beneficiem de două documente. Un prim document este actul
prin care domnul întărește lui Chiriță a lui Constandin și cu fratele lui, Lețcar, ocină
în satul Vlădeni „a șasea parte din sat, toată partea lui Radu Zgăișor și a fratelui său
Caltea, oricât se va alege din câmp și din apă și din pădure și de tot hotarul și cu vecinii”,
cumpărată de aceștia și s-au și înfrățit cu Radu Zgăișor306. Celălalt document este
hrisovul din 18 iunie 1580 potrivit căruia, același domn, întărește jupâniței Stana,
sora lui Vâlceanu logofăt „însă și fiului ei Radu paharnicul să le fie ocină în Futești,
jumătate din partea Stancăi și a ginerelui ei Manea și din vecini și din baltă și din câmp și
din uscat și de pretitundeni, oricât se va alege, pentru că a înfrățit jupânița Stanca și ginerele
ei Manea pe Vâlceanu logofăt de bună voie”307.
Încă de la începutul secolului a XVII-lea, actele care evidențiază prezența
rumânilor, în satele de pe Borcea, devin tot mai numeroase și conținutul lor tot mai
felurit. Din primele decenii ale secolului asistăm la conflictul dintre verii familiei
Lețcar, din Orașul Floci, cât și dintre aceștia și mănăstirea Sf. Ioan din București,
pentru moșie și vecini în satul Vlădeni. Prin hrisovul emis la data de 26 decembrie
1625, în urma judecării litigiului dintre aceștia și mănăstirea Sf. Ioan, pentru ocina lui
Hadăr din Vlădeni, domnul Alexandru Coconul poruncește ca aceștia „să aibă a
împărți în doao cu părintele egumen Galaction de la mănăstirea ce se zice Băneasa din orașul

304 DRH, B, VII, doc. 148.


305 DIR, B, XVII/2, doc. 114.
306 DRH, B, VIII, doc. 179.

307 DRH, B, VIII, doc. 308.

86
Bucureștilor, unde iaste hramul Sfântului Ioan naintemergătorul și din rumâni și din
moșie”308.
Alteori, rumânii sunt menționați în actele de cancelarie, prin care domnii
confirmă donațiile din secolul trecut, noi dovezi indirecte ale existenței rumânilor
încă de la începutul secolului al XVI-lea. Astfel, prin actul din 8 iunie 1626, domnul
Alexandru Coconul întărea mănăstirii Plumbuita „4 plase, din câmp, apă, baltă și din
siliștea satului, oricât se va alege și rumâni”. Din document mai aflăm că „mai sus zisa
ocină din sat din Tâmburești a fost cumpărată de răposata doamnă Caterina, străbunica
domniei mele și dată sfintei mănăstiri de la Colentina pentru pomană”309. Fiind vorba de
doamna Caterina, soția lui Alexandru al II-lea Mircea, actul confirmă existența
rumânilor pe moșia Tâmburești la mijlocul secolului XVI.
Două acte, unul din iunie 1629 și celălalt din 15 iunie 1647, întăresc mănăstirii
Argeș și egumenului Meletie, ocină și vecini, în Fetești „partea lui Albu Rogoz, partea
lui Badea, Partea lui Oneasa, partea Păpească, dăruită de Dragomir a lui Scurtu și cumnatul
său Stan paharnic”310. Cele două documente, prezentând fapte petrecute în secolul al
XVI-lea, confirmă pentru încă o dată, existența rumânilor la începutul secolului al
XVI-lea, în această zonă.
În secolul al XVII-lea tot mai dese sunt actele de vânzare-cumpărare a
moșiilor cu rumâni, în satele de aici. La 25 iulie 1628 Socol paharnic primește
întărire, de la domnul Alexandru Iliaș, pentru ocină în satul Bordușani, cumpărată
de la Daria, jupânița lui Toader din Vlădeni „toată oricât se va alege, partea ei, însă de
peste tot satul a patra parte din câmp, din pădure și din balta cu pește și din vatra satului și
cu vecinii”311. Tot ocină cu rumâni cumpără în satul Făcăeni, la 26 mai 1639, Mușa,
fata Paraschivei postelnic de la Ghinea neguțătorul și fratele său Franța, cu 90
ughi312. La aceste cazuri mai adăugăm hrisovul lui Matei Basarab, din 23 decembrie
1651, prin care întărește lui Moise spătar, fiul lui Mihalcea vornic din Pătârlage,
moșie cumpărată în Steanca de Sus, „partea lui Malcoci pitar cu rumâni, [...] partea
logofetesei Despina, jumătate din sat cu doi rumâni, [...] partea lui Preda, fiul lui Bratu comis
din Uești cu rumâni, [...] partea lui Pătrașcu postelnic din Bucșani, 200 stj. cu rumâni [...],
partea lui Adam, fiul lui Dumitru păslariul din Orașul de Floci, 40 stj. din parte
megieșească”313.
Dacă, în cele mai dese cazuri, actele de vânzare-cumpărare a rumânilor,
folosesc expresia „moșie cu rumâni”, întâlnim situații când actul indică și numărul lor.
Astfel, primul document care menționează prezența rumânilor, în zona cercetată, ne

308 DIR, B, XVII/4, doc. 595.


309 CDȚR, III, doc. 576. Doamna Caterina din hrisov nu este alta decât Ecaterina Salvareso, soția lui
Alexandru al II-lea Mircea. Deci, actul de donație s-a săvârșit în timpul uneia din cele două domnii ale
lui Alexandru al II-lea Mircea, (1568-aprilie 1574 și mai 1574-1577)
310 DRH, B, XXII, doc. 309 și CDȚR, VI, doc. 868.

311 DRH, B, XXII, doc, 134.

312 CDȚR, IV, doc. 1483.

313 CDȚR, VII, doc. 535.

87
informează, în același timp, și de numărul mare al țăranilor dependenți existenți în
satele de aici. Este vorba de documentul din 14 iunie 1568 - 28 septembrie 1577 prin
care jupâneasa Cherii intra în posesia unei părți însemnate din moșia Dichiseni
împreună cu 100 rumâni. Asemenea cazuri se întâlnesc des în documentele epocii.
Astfel, la 19 martie 1612, Carca vornic primea ocină în Tâmburești, „partea lui Ivan, cu
patru vecini”314. Prin zapisul din 17 iunie 1625, Preda postelnic și Drosul, feciorii lui
Radu din Balomirești, vând lui Dumitru Dudescu ocina lor din Tâmburești
împreună cu 19 rumâni315. Un alt exemplu este zapisul din 3 decembrie 1647, potrivit
căruia Pătrașcu din Bucșani vinde, lui Ghinea și Franța, partea lui de ocină din
Stelnica, 200 stânjeni, cu doi rumâni316. După cum se vede, numărul rumânilor, din
actele de vânzare-cumpărare, putea să varieze de la câțiva, la zeci, sute ori sate
întregi. Sunt exemple sugestive referitoare la amploarea pe care o cunoștea
fenomenul rumâniei în satele de pe Borcea, de-a lungul timpului.
Foarte frecvente sunt și actele de vânzare-cumpărare unde rumânii sunt
înșirați nominal. De pildă, la 25 iulie 1628, domnul Alexandru Iliaș întărește lui Socol
paharnic, fiul lui Drăghici din Cernătești, cu fii săi, „ocină în Bordușani a patra parte
din câmp, pădure, apă, balta cu pește, vatra satului și cu vecinii anume” urmează numele
rumânilor din act317. În anul 1647, la 15 iunie Matei Basarab confirma, mănăstirii
Argeș, daniile anterioare în satul Fetești, printre care și partea Păpească și cu toți
rumânii acestei părți, anume: „Novac i Stanciul i Ivan i Nedelco i Neagoe i Ivan i Marin i
Marin și iar Nedelco i Barcea i Soare Ferecatul i Dobre a lu Dan i Gagul i Ivan i Dima i Dobre
i Zahne i Mușat i Tatomir i Frăcea i Dobromir i Leca i Ghiciul i iar Dobromir i Manea i Tofan i
Nedelco i pak Manea i Fătul i Stan i iu Stan Catană cu toți feciorii lor”318.
Sunt numeroase actele, în care rumânii sunt vânduți împreună cu fii lor. În
acest sens amintim: actul lui Radu Mihnea din 18 mai 1622 prin care Malcoci pitarul
și soția sa, Despina, primesc întărire pe jumătate de sat din Stelnica de Sus „din câmp,
pădure, apă, bălți, uscat și șederea satului și cu vecinii Dragomir și Tudor și cu copiii lor”319.
Prin hrisovul din 10 mai 1629, Dumitru Dudescu, primea întărire, de la domnul
Alexandru Iliaș, în satul Tâmburești „ocină și vecini, partea jupâniței Neacșa, sora lui
Preda postelnic și a lui Drosul, partea ei toată, din câmp și din pădure și din baltă și cu

314 DIR, B, XVII/2, doc. 54.


315 CDȚR, III, doc. 471.
316 CDȚR, VI, doc. 1000.

317 CDȚR, III, doc. 84.

318 DRH, B, XXXIII, doc.180. Din numeroasele acte de întărire sau zapise de vânzare-cumpărare, în care

rumânii sunt menționați pe nume mai semnalăm: un hrisov de la Matei Basarab prin care întărea, la 20
septembrie 1649, mănăstirii Plumbuita și egumenului Calinic, doi rumâni anume: Dobrotă și Andrei cu
feciorii lor din sat din Tâmburești (CDȚR, V, doc. 698), hrisovul din 23 decembrie 1651, prin care același
domn întărește lui Moise spătar mai multe proprietăți, cumpărate în Steanca: „partea lui Ghinea cojocar,
jumătate din sat cu doi rumâni: Anghel și Fratea, fii lui Nedelcă; partea lui Preda, fiul lui Bratu din Uești, cu un
rumân, Oana, cu fii lui; partea lui Pătrașcu postelnic din Bucșani, 200 stj., cu un rumân, Manea cu fii săi”
CDȚR, VII, doc. 535.
319 CDȚR, III, doc. 129.

88
vecini, câți sunt de moștenire, anume: [...] și cu fii lor”320. În anul 1649, domnul Matei
Basarab întărea marelui logofăt Radu Cocorăscu moșie la Cegani, cumpărată de la
Stoica paharnic „cu rumâni anume [...] și cu feciorii lor, și Stănilă cu un fecior și cu feciorii
lui”321, sau actul din 2 august 1651, potrivit căruia același demnitar intra în stăpânirea
unei alte ocine „400 stj., la Cegani cu vecinii: Paliciu cu trei fii ai lui și cu feciorii lor, și
[...], fii lui Drăgan, Stănilă cu un fiu și cu fii lui”322.
Deseori, în acte, o dată cu numele rumânilor, se folosește și expresia „și alți
rumâni, câți se vor mai afla”. În acest sens amintim zapisul din 1 martie 1639 prin care
Despina logofeteasa și copiii săi vând cu 110 ughi, jupânului Ghinea și fratelui său
Franța, partea lor de ocină din satul Stelica „cu un rumân Nedelcu și alții ce se vor
afla”323. Alt caz similar este zapisul din 4 februarie 1651, când, de data aceasta, frații
Ghinea și Franța vând lui Moise spătar, ocină în Stelnica „cu doi rumâni, anume:
Anghel și Fratea și cu alți rumâni, câți se vor afla pre acea moșie”324.
Împreună cu moșia, rumânii sunt lăsați moștenire copiilor, sau atunci când
nu au urmași direcți sunt lăsați moștenire rudelor apropiate, cum este cazul Ancuței,
fiica lui Radu Dudescu, care a lăsat cu „limbă de moarte [...] surorii ei, Marica, partea ei
de la Futești din Baltă, cu rumâni și cu un copil de țigan, Lupul și o fată Rada, fiindu-i aceste
moșii, vecini și țigani de la mama ei”325.
Nu rare sunt și situațiile când rumânii fac parte din zestre, împreună cu
pământul și alte bunuri. Astfel, la 18 mai 1622 domnul Radu Mihnea, fiul lui Mihnea
voievod întărește lui Malcoci pitarul și soției sale, Despina, fata lui Ianiu spătărelul,
ocină la Stelnica. Această ocină a fost de dedină a jupâniței Stanca, soția lui Ianiu,
mama Despinei. În zilele lui Mihai Viteazul, după moartea Stancăi și a lui Ianiu,
Dragul postelnic din Slătioarele, fiul lui Ianiu, le-a dat de zestre surorii sale, Despina,
cum a lăsat cu blestem tatăl său326.
Din actele citate putem constata că numărul rumânilor de pe moșiile satelor
borcene, stăpânite de boieri și mănăstiri, era destul de mare. Chiar dacă în stadiul
actual al documentației nu se pot formula concluzii numerice de ansamblu, precise,
totuși documentele oferă suficiente date care îngăduie aprecieri cantitative. Potrivit
informațiilor cuprinse în documentele citate constatăm că rumânii provin din
moșteniri, din donații, cei mai mulți din actele de vânzare-cumpărare, cu sau fără
pământ.
În afara procesului de deposedare a locuitorilor săteni de moșiile pe care le-
au stăpânit din vechime, urmată de pierderea libertății, prin acte de vânzare, care se
încadrau în „legalitatea” feudală, cunoaștem și un intens proces de deposedare

320 DRH, B, XXII, doc. 254.


321 DRH, B, XXXIV, doc.129.
322 DRH, B, XXXVI, doc. 157; CDȚR, VII, doc. 438.

323 CDȚR, IV, doc. 1408.

324 DRH, B, XXXVI, doc. 27.

325 CDȚR, VII, doc. 748.

326 CDȚR, III, doc. 129.

89
nelegală și aservire a oamenilor liberi, fenomen cunoscut în terminologia epocii sub
forma de „rumânire cu sila”. Majoritatea zapiselor și a actelor de întărire arată că
vânzarea a fost înfăptuită „de bună voie” sau „fără nicio silă”. Astfel, potrivit
hrisovului din 21 ianuarie 1592, doi locuitori din Blagodești, Drăgușin și Șerb, își
vând ocinile lor din sat, închinându-se „să le fie și vecini în sat”327. Dintr-un hrisov de
la Matei Basarab, din 3 martie 1642, aflăm că Radu mare armaș a cumpărat mai
multe moșii și rumâni „și un rumân, Radul, din Tâmburești cu fii, care s-au vândut de
bună voie cu 40.000 bani gata”328. Documentele lasă să se înțeleagă că supunerea s-a
făcut de bună voie, pe când în realitate, de cele mai multe ori, este vorba de o
cotropire, o silnicie, exercitată de feudali asupra producătorilor direcți, o presiune
extraeconomică.
Acest fenomen va genera un șir de procese, între feudali și locuitorii satelor,
prin care aceștia contestă starea lor de rumânie. În general procesele de „rumânire cu
sila” se sfârșesc în favoarea boierilor. De cele mai multe ori conținutul documentelor
arată clar că rumânirea a avut loc în urma unui abuz din partea stăpânilor. Deseori,
țăranii pierdeau procesele neputând aduce martori să jure în favoarea lor, sau nu
reușeau să jure la termenul stabilit și își pierd ocinile și odată cu ea libertatea
personală. În acest sens avem un exemplu elocvent. La 12 mai 1614 domnul Radu
Mihnea dă poruncă să se cerceteze pricina dintre Dragomir și Aldimir pitar pentru
rumânii Paraschiva, Stan și Stănel din Tâmburești. Aceștia au contestat, în fața
domnului că au fost rumânii lor, cu alte cuvinte au fost rumâniți fără voia lor.
Domnul stabilește un termen, la care cei trei trebuiau să aducă mărturie în favoarea
lor. La termenul stabilit „ei n-au putut jura nici cum, ci le-a trecut ziua”. Domnul dă
poruncă lui Dragomir „să fie volnic să le ia răvașele și să-i ducă în satul Tâmburești, să-i
fie rumâni, cum au fost mai dinainte vreme”329. Că acesta a fost un caz de rumânire cu
sila ne confirmă documentul din 12 iunie 1622. La această dată, același domn, Radu
Mihnea, judecă pricina dintre Dragomir din Tâmburești și Iorga din Berilești, pentru
rumânul Stănel din Tâmburești. Iorga pârăște că „acel rumân n-au fost rumân, ci l-au
megieșit Dragomir și au luat banii de la dânsul, ce nu s-au căzut să-i dea”330.
Întâlnim situații când boierii aduc martori și jură că rumânirea s-a făcut în
mod legal. Astfel, la 21 septembrie 1618, Gavril Movilă întărește lui Gheorghe fost
mare armaș, cu frații și fii lui, stăpânire asupra unor vecini din Blagodești, Drăghici
și Mușat cu fii și părțile lor de ocină, cumpărați în zilele lui Mihai vodă de Miho
portar, unchiul lui Gheorghe armaș. Rumânii contestă că s-au vândut vecini lui Miho
portar cu ocinile lor, adică au fost rumâniți cu sila. Domnul cere lui Gheorghe armaș
să vină cu 6 boieri jurători în divan, care adeveresc în favoarea boierului, rămânând
rumânii de lege331.

327 DIR, B, XVI/6, doc. 38.


328 CDȚR, V, doc. 609.
329 DIR, B, XVII/2, doc. 265.

330 DIR, B, XVII/4, doc.159.

331 CDȚR, II, doc. 913.

90
Pe lângă rumânirea individuală a țăranilor liberi, asistăm și la situații, când
dregătorii domnești, profitând de poziția lor, vor rumânii sate întregi. Foarte
sugestiv, în acest sens, este cazul marelui demnitar Stoica vistier, care fiind răbojar în
județul Ialomița a cotropit printre alte sate și satul Bordușani. La 18 iunie 1628,
domnul Alexandru Iliaș recunoștea, printr-un hrisov, că Stoica vistier „cu multe
năpăsti de biruri, fără dreptate, pe care le-a pus pe spinarea lor (a locuitorilor din aceste sate)
până i-a vecinit fără voia lor și le-a luat ocinile cu sila”332. Aceste aserviri nu erau
fenomene întâmplătoare și spontane, ci aspecte ale unui întreg sistem de rumânire a
țăranului liber și de acaparare a pământului lor prin diferite mijloace.
În secolul al XVII-lea, atunci când stăpânii de domenii vrând să mascheze
rumânirea cu sila, în procesele pe care le au cu țăranii implicați, vor invoca
prevederile Legăturii lui Mihai. În aceste procese țăranii sunt puși să jure că nu i-a
apucat Legătura lui Mihai pe moșie, ori să aducă săteni, ca martori, care să
adeverească acest lucru. Cum de multe ori, aceștia nu reușesc să aducă martori,
pierd procesul în favoarea boierilor, rămânând rumâni.
Actele domnești de judecată sau întărire a rumânilor în baza Legăturii lui
Mihai încep să apară din anul 1614. Astfel, la 12 mai 1614, doi rumâni din
Tâmburești, Stănilă și Paraschiv, primesc poruncă domnească să aducă jurători să
jure că „au trecut peste Dunăre cu satul Tâmburești mai înainte de tocmeala lui Mihai-
voievod”. În document se face precizarea că „de va fi trecut nainte de tocmeala lui Mihai
vodă, să fie lăsat în pace, iar de va fi mai încoace, el să fie rumân”333. Din document nu
reiese care a fost rezultatul judecății, însă, patru ani mai târziu, la 28 aprilie 1618, din
hrisovul domnului Alexandru Iliaș, aflăm că Stan (Stănilă) nu putuse jura „că a ieșit
din satul Tâmburești, de în zilele Mihnei vodă și nu l-au apucat legătura lui Mihai voievod”.
Acum, în timpul lui Alexandru Iliaș se plânge din nou domnului că Dragomir îi
luase un bou și 1.000 bani ca să-l ierte de rumânie și nu-l iertase. Domnul îl obligă pe
Dragomir să-i dea boul înapoi pentru bani, iar Stan să-i fie rumân”334.
Întâlnim situații când și în cazul eliberării din rumânie sunt puși să jure,
împreună cu jurătorii că nu i-a apucat Legătura lui Mihai în satul de baștină. Este
cazul lui Dumitru, Neagoe, Burlă și alții, iertați de rumânie prin răscumpărare de
către Stana, soția lui Zaharia din Mătăsești, care le dă „lege să jure că nu i-a apucat
legătura lui Mihai v.v. în siliștea Ceganilor”335.
O altă categorie de documente care invocă legătura lui Mihai este aceea care
se referă la procese între boieri pentru stăpânirea unor rumâni, asupra cărora se
aflau în litigiu. În acest sens, amintim disputa dintre Vlad vel logofăt și Ivașcu vel
vornic pentru rumânii din Lichirești ai Dragului postelnic. La 25 iulie 1630, domnul
Leon Tomșa numește 6 boieri să judece „care rumâni vor fi apucați de legătura lui Mihai

332 DRH, B, XXII, doc. 110.


333 DIR, B, XVII/2, doc. 248 și 249.
334 Giurescu 1943, p. 75.

335 CDȚR, VI, doc. 346.

91
în sat la Lichirești să fie pe seama lui Vlad vel logofăt”336. Un alt litigiu între feudali,
pentru rumâni, se consumă la 21 mai 1642. Acum, 6 boieri luați pe răvașe domnești
de către Radu vel Comis și de egumenul mănăstirii Plumbuita, adeveresc că Drobotă
și Andrei sunt rumâni de moșie ai mănăstirii „și i-au apucat Legătura lui Mihai vodă tot
în sat în Tâmburești și în plasa sfintei mănăstiri”. Pentru aceasta au fost întrebați și
bătrâni ai satului care au mărturisit „cum sunt acești oameni rumâni și închinați de
stăpânii lor la sfânta mănăstire”337.
O suită de procese, purtate în secolul al XVII-lea, ne ajută să înțelegem mai
bine cum se constituie în instanțele medievale efectele juridice al Legăturii lui Mihai
în procesul de rumânire a sătenilor din comunitățile de pe Brațul Borcea. Sunt
mărturii care demonstrează că odată cu aplicarea măsurii luate de Mihai Viteazul are
loc, treptat, o goană tot mai accentuată a feudalilor după ocinile moșnenești, pe de
altă parte o transformare tot mai precisă a rumânilor în oameni lipsiți de drepturi.
Apare, în felul acesta o nouă categorie de rumâni, „rumâni de legătură”, expresie sub
care sunt menționați în documente338.
Documentele vremii ne fac cunoscut și de un alt aspect al relațiilor dintre
stăpâni și țăranii dependenți; împreună cu moșia sunt obiect de schimb între
proprietari, fie între boieri, fie între boieri și mănăstiri. Astfel, la 6 iunie 1622, în zilele
lui Radu Mihnea, fii lui Datco clucer „anume Radu postelnic, Datco paharnic și nepoții
lor Nedelcu, Datcu și Necula, fii lui Miclăuș, ei au făcut întocmai de au dat Datco paharnic,
fraților săi, lui Miclăuș și Radu postelnic, partea lor de ocină din Futești toată cu toți vecinii,
iar Datco paharnic [...] el a dat ocina din Trănșani toată cu toți vecinii, ocină pentru
ocină”339.
Un alt schimb de ocină cu rumâni, între boieri, îl cunoaștem din hrisovul din
27 septembrie 1633, când domnul Matei Basarab întărește lui Negoiță postelnic doi
rumâni în Brânceni, pentru că „au făcut schimb (Vintilă postelnic) cu Negoiță postelnicu,
de i-au dat partea lui din Corbi cu rumâni, iar Negoiță postelnic i-au dat într-altă parte
(Brânceni, n.n.) ocină pentru ocină, rumâni pentru rumâni”340.
Uneori schimbul se face între rude. Astfel, printr-un zapis din 6 iulie 1645
Gavril spătar, împreună cu soția sa Ruxandra, fiica lui Dumitru Dudescu, face
schimb cu fratele său Radu Dudescu „cum să se știe că ne-am tocmit cu dumnealui,
pentru parte care ne-au dat dumnealor de zestre la Tâmburești, de amu datu acea parte toată,
cu rumâni cu tot”, în schimb, Radu Dudescu le dă partea sa din Bonțești „ocină pentru
ocină și rumâni pentru rumâni”341.
Uneori, asistăm la schimburi de ocini împreună cu rumânii, între mănăstiri și
boieri. La 18 februarie 1647, egumenul Calinic de la mănăstirea Plumbuita, împreună

336 Giurescu 1943, p. 83-84.


337 Giurescu 1943, p. 93.
338 Vezi în acest sens hrisovul din 15 iunie 1647 de la Matei Basarab (DRH, B, XXXIII, doc. 182).

339 DIR, B, XVII/4, doc. 152.

340 CDȚR, IV, doc. 140.

341 DRH, B, XXX, doc.189.

92
cu tot soborul, socotind că moșia sa din Tâmburești este „preste mână, departe de
mănăstire, au făcut schimb cu Radu Mihalcea mare comis din Pătârlage, dându-i toată moșia
din Tâmburești, cu rumâni, iar acesta le-a dat moșie la Plăseni [...] iar pentru rumânii din
Tâmburești a dat mănăstirii 8 suflete de țigani”342. Mai târziu, la 26 iunie 1658 călugării
de la mănăstire „socotind că aveau mai mult venit din plasa de la Tâmburești, decât de la
Plăseni și de la țigani, și că nu e potrivit schimbul, fiind mai bună moșia cu rumâni s-au
pârât înaintea domnului, spunând că Radu comis a făcut schimb cu călugării fără voia
lor”343. Tot pe motivul că moșia era prea departe, mănăstirea Sf. Sava, face schimb cu
Radu mare comis, dându-i acestuia ocină cu rumâni, în satul Tâmburești, în
schimbul a șase răzoare în dealul Bucureștilor, alături de alte vii ale mănăstirii344. În
felul acesta familia Cândescu va ajunge să stăpânească proprietăți însemnate în
satele de la Balta Ialomiței.
În aceste schimburi se implică, deseori, chiar și domnul. La 9 februarie 1608,
domnul Radu Șerban întărește mănăstirii Argeș moșie la „Dichisești din câmp și din
baltă, schimbat de Basarab v.v. cu Șerban paharnic, dându-i Cunești, partea lui Nanu și
primind în schimb Dichisești”345.
După cum se vede, rumânul fiind considerat ca o parte din moșie, el urmează
întru-totul soarta acesteia. Proprietarul îl vinde, îl dăruiește, îl schimbă, ori îl ia de
zestre și chiar îl zălogește împreună cu moșia. Un caz de zălogire îl cunoaștem din
zapisul din 7 octombrie 1635 prin care Iacov logofăt a pus zălog lui Sima logofăt 500
stânjeni de ocină în Stelnica și cu rumânii ce se vor alege, în schimbul a 30 de ughi.
Actul specifica că până la termenul fixat Sima să „aibă a lua tot venitul, iar de la zi de
no-i voi putea da banii, ce vor prețui boiarii buni, să-mi dea bani ce voru face și să-și ție și
moșia și rumânii, iar eu până atunci să nu aibu treabă nici în baltă, nici de în pește, nici de în
nimic să iau”346.
Între stăpânii de moșii, rumânii împreună cu moșia, devin obiect de litigiu;
este ceea ce se întâmplă în septembrie 1612, când domnul Radu Mihnea judecă
pricina dintre egumenul Galaction, de la mănăstirea Mărgineni, cu Mihu portar din
Oraș. Mihu spune că n-a avut mănăstirea, moșie la Blagodești „jumătate dăn câmpu,
dăn pădure, dănspre apă, dăn siliștea satului și cu rumâni du peste tot hotarul, ci numai a
treia parte”. Egumenul Galaction vine în divan cu 6 boieri și adeveresc că mănăstirea
a avut jumătate din sat, rămânând Mihu de judecată. Pentru aceeași moșie și rumâni
se va judeca mănăstirea Mărgineni și cu Capotă județul din Oraș347.
Foarte cunoscută este disputa dintre mănăstirea Argeș și boierii: Radu
postelnic, Datco paharnic, Dumitru Dudescu și nepoții Papei din Păpeni pentru
„moșii și rumâni în satul Futești de Baltă”, conflict care începe din anul 1629 și se va

342 CDȚR, VI, doc. 748.


343 CDȚR, IX, doc. 505.
344 CDȚR, VI, doc. 862.

345 DIR, B, XVII/1, doc. 232.

346 DRH, B, XXV, doc. 143.

347 DIR, B, XVII/2, doc. 114.

93
continua mai bine de 15 ani. La 3 iulie 1644, călugării vin în fața domnului cu
hrisoave vechi în divan adeverind că moșia și rumânii sunt de drept ale mănăstirii,
rămânând boierii de lege. Boierul Dudescu nu renunță și continuă disputa cu
mănăstirea, dar nu poate dovedi cu acte. Domnul dă câștig de cauză mănăstirii
Argeș și stabilește că „dacă va mai scoate (Dudescu, n.n.) carte pentru Futești să nu se
creadă, să fie mincinoasă”348.
Alături de procesul de rumânire a locuitorilor din satele de pe Borcea, pe care
ni-l ilustrează elocvent documentele din secolul al XVI-lea și îndeosebi în secolul al
XVII-lea, asistăm și la fenomenul invers, de emancipare a rumânilor, fie prin
eliberări, ori răscumpărări din rumânie. Deseori, rumânii sunt eliberați de bună voie
de stăpânii lor, aflați la strâmtoare și având nevoie de bani. Documentele, referitoare
la satele de pe Borcea, consemnează diverse căi de eliberare a rumânilor.
Astfel paharnicul Stoica, fiul lui Vâlcu clucer iartă de rumânie pe Radu din
Cegani și fii săi pentru că acel om, Radu a fost vecin a lui Stoica, de la părinții săi.
Acum el s-a răscumpărat de către el cu 5.000 aspri gata. Paharnicul Stoica mai iartă
de rumânie „și pe Radul, nepot al Radului, de s-a răscumpărat de el cu 1.600 aspri gata,
însă numai cu capul”349. Din document deducem că Radu din Cegani s-a răscumpărat
împreună cu pământul pe care îl avea în folosință, spre deosebire de nepotul său
care s-a răscumpărat numai cu capul, fără moșie. Informația este prețioasă, deoarece
se știe că eliberarea fără pământ a rumânului lipsea libertatea personală de
fundamentul economic și îi imprima, în consecință, un caracter precar. Recăderile în
rumânie erau frecvente, pentru că fostul rumân, devenit acum un om așezat cu
învoială pe moșie, putea să fie constrâns de împrejurări: foamete, fiscalitate, să-și
vândă din nou persoana sau să fie rumânit cu sila de descendentul sau rudele celui
care îl eliberase.
Printr-un zapis din 30 decembrie 1645 Stana, soția lui Zaharia din Mătăsești,
împreună cu fii săi au iertat de rumânie, prin răscumpărare pe Dumitru, Neagoe,
Burlă și alții „dându-le să jure că nu i-a apucat legătura lui Mihai în siliștea Ceganilor”350.
De data aceasta răscumpărarea nu mai este întărită de domn, ea va fi întărită prin 12
jurători, locuitori din Cegani și satele învecinate și anume: Ivan din Stelnica, Mușat,
Pătru, Micul și alții din Cegani, Ion din Futești și alții, care au jurat înaintea
căpitanului Răzvan din Floci.
Uneori domnul intervine și acordă eliberarea din rumânie. Rumânii din satul
Bordușani își răscumpără ocinile și libertatea de la domnul Alexandru Iliaș. Sub
Mihai Viteazul aceștia fuseseră rumâniți cu sila de către Stoica vistier, lucru pe care îl
recunoaște și domnul Alexandru Iliaș. Acum, după moartea marelui demnitar,
rămânând acesta dator la visterie, sătenii din Bordușani plătesc suma de 1.500 de
galbeni, în contul datoriei, iar domnul le întărește răscumpărarea351.

348 CDȚR, V, doc. 580.


349 DRH, B, XXIV, doc. 308.
350 CDȚR. VI, doc. 346.

351 DRH, B, XXII, doc. 110.

94
Documentele din această perioadă consemnează și eliberări ale rumânilor de
către stăpâni, fie pentru a dobândi grația divină, fie în schimbul serviciilor făcute de
rumâni, sau pe patul de moarte, prin testament, considerate de mentalitatea epocii
fapte bune și salutare pentru sufletul muribundului. Astfel, la 29 octombrie 1615
Radu Mihnea întărește eliberarea din rumânie a lui Stan, fiul popi Bunilă din satul
Tâmburești, de către Vintilă mare logofăt care „ a socotit pentru sufletul său și al
părinților săi de a slobozit pe Stan din vicinie, de s-a răscumpărat de vicinie cu 16 galbeni dar
și cu 6 stj. de ocină”. Documentul ne mai spune că Vintilă l-a miluit pe Stan cu un
stânjen de pământ, pentru sufletul său și al părinților352.Tot din grijă pentru sufletul
lor, dar și pentru slujbă, iertau de rumânie, Ghinea cojocarul și fratele său Franța din
Orașul Floci, la 4 februarie 1651 pe Voinea, fiul lui Dragomir, „pentru că l-am iertat de
rumânie, căci ne-au slujit”353.
Un alt caz ni-l prezintă actul din 21 mai 1617. Din document aflăm că Mușat
al doilea vistier iartă de rumânie un număr de 5 locuitori din Tâmburești „pentru ca
să ne hrănească, să ne cinstească cât suntem vii, iar după moartea noastră să aibă pace”.
Actul specifică că Mușat le-a „dat și moșie ca să fie pomană pentru sufletul nostru și al
părinților”354. Câțiva ani mai târziu355 același dregător va ierta de rumănie, rumânii de
pe moșia sa din Trănșani, după ce aceștia s-au răscumpărat. Și de data aceasta
răscumpărarea s-a făcut cu ocină cu tot.
Relațiile dintre rumâni și stăpânii moșiilor de pe brațul Borcea. Un alt
aspect care evidențiază prezența rumânilor pe moșiile de la Balta Ialomiței îl
constituie raportul dintre sătenii dependenți și stăpânii lor. Om al stăpânului său,
adică aflat sub autoritatea acestuia, rumânul este dator față de feudal cu „ascultarea
poruncilor”, adică executarea lor, ceea ce caracterizează starea de dependență față de
stăpânul de pământ. Printre poruncile pe care rumânul era dator să le execute se
înscriu și obligațiile față de stăpâni. Potrivit documentelor studiate, obligațiile
țăranilor dependenți din satele borcene erau cele pe care le întâlnim în tot cuprinsul
țării și cuprind două categorii: darea sau dajdia și muncile sau slujbele356.
Încă din secolul al XV-lea actele de danie și întărire ale domnilor fac și
precizări asupra obligațiilor pe care sătenii le aveau față de mănăstiri și boieri. În
primele documente obligațiile înscrise în acte sunt mai generale. Astfel, prin actul
emis de Mircea cel Bătrân la 1404, mănăstirea Cozia avea dreptul de a strânge „vama
din pește și vama din stupi și gloabe și deșegubine și toate celelalte munci”357. Într-o formă
mai extinsă prezintă obligațiile locuitorilor, de aici, actele urmașilor lui Mircea cel

352 DIR, B, XVII/2, doc. 378.


353 CDȚR, VII, doc. 312.
354 DIR, B, XVII/3, doc. 112.

355 Zapisul din 5 aprilie 1631, în CDȚR, III, doc. 1184.

356 Pe larg despre obligațiile sătenilor dependenți vezi M. Iorga, Date privind renta feudală în satele de pe

Borcea (secolul al XVI-lea – prima jumătate a secolului al XVII-lea), comunicare prezentată la Sesiunea
Națională de Comunicări Științifice, Mediaș, 25 noiembrie 2017 (manuscris).
357 DRH, B, I, doc. 28.

95
Bătrân: Radu Praznaglava, Dan al II-lea, Alexandru Aldea, adică: „oricât se cuvine sau
din sate sau de la bălți sau de la țigani, fie că este vinărici, sau găleți, sau vameș de stupi, sau de
oi, sau de porci, sau osluhari sau fânari”358. Începând cu hrisovul lui Radul cel Frumos,
din 15 ianuarie 1467, sunt precizate și satele de la Balta Ialomiței care aveau obligații
față de mănăstirea Cozia, anume: Steanca, Bordușani, Făcăeni, Vlădeni și Blagodești.
Cu timpul, formulările privitoare la obligațiile rumânilor, devin mai
complete, ceea ce ne face să credem că ele au crescut. La 9 septembrie 1478, domnul
Basarab cel Tânăr întărind daniile mănăstirii Cozia, sate și bălți, formulează mai
explicit obligațiile sătenilor: „începând cu vama oilor, vama porcilor, de albinărit și de
dijmărit și de vinărici, de podvoade, și de curături și de copaci și de cositul fânului și de
gloabe și de plocoane, adică de toate slujbele și dajdiile care se află în țara de sine stătătoare și
în stăpânirea domniei mele”359.
Poruncile domnești din secolele XVI-XVII se mențin, în general, fie în
formulările documentelor anterioare, fie se folosesc formulări noi. De exemplu, într-
un document din 10 octombrie 1560 sunt înserate următoarele obligații ale
locuitorilor din satele mănăstirii Cozia: „și părpărul ce vor fi de carul cu pește, au de
butia cu vin, au de fiece s-ar vinde pre ocină, au pre balta sfintei mănăstiri, sau de vor fi
stupi, au vii, au grădini, au pometuri, iar ei să plătească părpărul și vama de vinărici și toate
dajdiile ce se vor cuveni sfintei mănăstiri”360.
Dintr-un document de la începutul secolului al XVII-lea, surprindem ce
obligații în natură aveau rumânii din satul Brânceni ai mănăstirii Dealul. Domnul
Radu Șerban, punând bazele unei slobozii, numite Satul Nou, pe moșia Brânceni, la
15 februarie 1614, îi ierta pe oamenii așezați în această slobozie de obligațiile care
reveneau rumânilor din satul Brănceni, adică: „să fie în pace și slobozi de bir și de găleți
și de groștină de oi și de stupi și de porci, de oaie seacă și de seu și de miere domnească și de
cai domnești povodnici și de cai de olac și de măjerit și de munci domnești și de bani de județ
și de toate dajdiile și mâncăturile, câte sunt peste an în țara domniei mele”361.
Altfel sunt prezentate obligațiile în bani și în natură a locuitorilor din satele
Stelnica, Bordușani, Făcăeni, Vlădeni și Blagodești, față de mănăstirea Cozia, într-un
hrisov din 15 aprilie 1635 de la domnul Matei Basarab, adică: „vama din 10 pești, unul,
și din 10 bani, unul, cu perperii din carele cu pește și de la buțiile cu vin, dijma din stupi și
din grădini”362. Cu mici diferențe, aceleași obligații sunt precizate în hrisovul din 10
aprilie 1643, când domnul Matei Basarab întărește mănăstirii Cozia și egumenului
Ștefan balta și Gârla Săpatul, adică: „vama din pește, unul din zece, un ban din zece, cu
părpărul din carul cu pește și din butia cu vin, și din albine și de râmători”363. Hrisovul din
21 iunie 1654 prezintă obligațiile rumânilor din satul Dichiseni față de mănăstirea Sf.

358 Vezi DRH., B, I, doc. 48, 49, 56, 77.


359 DRH, B, I, doc. 161.
360 DIR, B, XVI/3, doc. 168.

361 DIR, B, XVII/2, doc. 230.

362 CDȚR, IV, doc. 501.

363 CDȚR, V, doc. 973.

96
Troiță astfel: „să dea câte una, fie din pâinea din câmp, din stupi, din stupi, râmători, baltă,
fie din orice”364.
Tot atât de multe și apăsătoare erau și obligațiile rumânilor față de boieri. Un
document din precizează că rumânii din satul Blagodești erau obligați să dea
stăpânului lor, Neagoe, fiul lui Drăghici vornicul „vama oilor, vama porcilor de
albinărit, de găletărit, de dijme, de cositul fânului, de care, de cărături, de podvoade, de talpe
și de vinărici, adică de toate slujbele și dăjdiile mari și mici câte se află în țara și stăpânirea de
sine stătătoare a domniei mele”365.
Obligația de a lucra pe moșia feudalului, la orice poruncește stăpânul, a fost
elementul hotărâtor în definirea rumânului. Ea caracterizează starea de șerbie și îi
deosebește pe rumâni de țăranii cu învoială366. Dacă, documentele ne spun la ce fel
de munci anume trebuia să participe rumânul, ele nu ne spun, însă, cât trebuia să
lucreze. De obicei poruncile domnești, de constrângere la muncă a rumânilor,
specificau obligațiile acestora de a lucra, în diferite formulări: „la orice vă va da
învățătură egumenul sau boierul”, ori „la orice va fi treabă stăpânului”, „ce va porunci
acesta”, „la toate trebile și poslușaniile, sau „orice va fi”, fără a preciza cuantumul în
timpul clăcii. Absența acestor precizări sau legiferări lăsau pe țăran la bunul plac al
stăpânului, egumen ori boier. Aceste porunci se referă la lucru și nu la alte obligații.
Încă din primele documente, referitoare la comunitățile de pe Borcea, alături
de obligațiile în natură este amintită și obligația lor de a lucra, la început puțin
lămuritoare, așa cum întâlnim, în hrisovul din 1406, de la Mircea cel Bătrân, prin
formularea „și toate celelalte munci”367. În același fel este precizată porunca în
documentele de întărire a daniei lui Mircea cel Bătrân de către urmașii săi. Cu timpul
ele devin mai explicite, însă se mențin în formule generale. În actele de întărire date
de Basarab cel Tânăr și Vlad Călugărul sunt menționate și muncile pe care rumânii
din satele Cărăreni, Lumineani și Păpeni, erau obligați față de mănăstirea Cozia: „de
cărăturiși, de podvoade, de copaci, de cositul fânului [...] adică de toate slujbele și dăjdiile câte
se află în țara singur stăpânitoare a domniei mele”368.
Din actele de cancelarie aflăm că rumânii: ară, seceră, treieră; cosesc și strâng
fânul, cară recolta și dijmele și fac toate transporturile de care stăpânii au nevoie;
lucrează viile369; construiesc și repară casele370, morile și zăgazurile371; sapă heleșteie.

364 CDȚR, VIII, doc. 206.


365 DRH, B, II, doc. 74.
366Giurescu 1943, p. 201-202.

367 DRH, B, I, doc. 28.

368 DRH, B, I, doc.150, 161, 212.

369 Porunca lui Mihnea al III-lea Radu către rumânii mănăstirii Plumbuita din Tâmburești, de la 11 iulie

1659 „iar voi, carei de pre unde veți fi risipiți, să veniți și să lucrați acele vii”. CDȚR, IX, doc. 773.
370 24 august 1671, porunca lui Antonie Vodă din Popești către Ghinciul pârcălabul și fiul său Dobrotă

din Tâmburești șă ia toți rumânii din Tâmburesti, ai mănăstirii Plumbuita „să vie toți aici să învelească
niște chilii cu trestie, care nu le-am învălit domnia mea cu șindrilă.
97
Cu alte cuvinte, rumânul trebuie să lucreze boierului sau egumenului, după cum
poruncește domnul „la toate trebile și poslușaniile lor”.
Până în secolul al XVIII-lea, în cazuri foarte rare, actele fac precizări și asupra
cantității de muncă, într-un mod foarte general. Potrivit documentului din 20 iunie
1643, de la Matei Basarab, rumânii mănăstirii Plumbuita, trebuiau să muncească fără
limită, adică, după cum ne informează hrisovul „și ziua și noaptea”.
După cum se vede din documentele citate, oricare au fost formulările folosite,
rezultă că obligațiile rumânilor din comunitățile rurale de pe brațul Borcea erau
multe și apăsătoare, poruncile cuprinzând și formulări care eliminau orice
posibilitate de a refuza, generând tensiuni cu stăpânii, mai accentuate de la mijlocul
secolului al XVII-lea.
Împotriva abuzurilor boierilor și egumenilor, atât în ce privește procesul de
rumânire cât și creșterea obligațiilor în natură și în muncă, locuitorii satelor borcene
au reacționat în diferite feluri. Cea mai frecventă formă a fost aceea a nesupunerii la
lucru și a refuzului de a da zeciuiala. Îndeosebi mănăstirile se plâng. Tocmai pentru
că rumânii din satul Fetești nu ascultau de egumen (probabil nu-și achitau
obligațiile), domnul Matei Basarab, la 5 mai 1644, poruncește rumânilor de aici „să
asculte de egumen, iar celui ce nu va asculta de egumen să-i facă egumenul cercetare”372.
Măsurile luate de egumen, la intervenția domnului, nu le știm, însă, cu siguranță au
avut drept consecință liniștirea sătenilor, având în vedere că în deceniile următoare
documentele nu mai amintesc astfel de manifestări în satul Fetești.
O stare asemănătoare o întâlnim în satele Balagodești, Vlădeni, Făcăeni și
Bordușani, unde, potrivit unui act din 4 august 1647, sătenii „nu vor să dea zeciuiala de
pe baltă, după obiceiu din veac”. Domnul poruncește lui Preda sluger, vameșul de la
Orașul Floci „să apuce cu mare strânsoare aceste sate să dea tot până la un ban, iar cine nu
va da de voie să dea fără de voie”. Documentul ne mai informează că locuitori, satelor
citate, refuzau să dea adetul mănăstirii pentru „cirezile de boi, turmele de oi și vaci și
stupi” pe care aceștia le aveau pe moșiile mănăstiri373.
Refuzul locuitorilor de a da zeciuiala cuprinde toate satele de la Stelnica și
până la Gura Ialomiței. La 21 mai 1650 domnul poruncește satelor de aici „să dea
zeciuiala după obiceiul vechi, când vor vedea cartea aceasta și pe sluga sa, [...] împreună cu
omul egumenului Teodor de la mănăstirea Cozia”374.
O altă formă de rezistență este nesupunerea la muncă. Rumânii din
Tâmburești, foști ai vornicului Radu și ai mănăstirii Plumbuita, acum ai domnului,
refuză să lucreze viile din sat, pe care le lucraseră până acum. Porunca se referea și la
rumânii fugiți care pe unde vor fi ei risipiți, să vină să lucreze aceste vii, pentru că

371 Hrisovul din 18 noiembrie 1671 prin care Antonie vodă dă poruncă sătenilor din Dichiseni ai
mănăstirii Sf. Troiță „voi să căutați să vă sculați cu carăle voastre și cu topoare, cu bucate, și să veniți aici la
mănăstire să lucrați la morile mănăstirii și zăgazurile” Giurescu 1943, p. 162.
372 CDȚR, V, doc. 1323.

373 CDȚR, VI, doc. 906.

374 CDȚ., VII, doc. 127.

98
acum ele sunt pe seamă domnească. „Dacă vor avea păs – spune în continuare
documentul – de ceva sau împresurare de bir, să vină la domn, să le facă dreptate și îi va
ușura și de bir, iar altă băntuială să nu aibă”375.
Căutând să scape de abuzurile egumenilor și boierilor, rumânii din satele de
pe Borcea fugeau pe moșiile altor boieri sau mănăstiri, sperând la un tratament mai
omenos. Fuga de pe moșie este o formă de luptă folosită frecvent de țăranii
dependenți în rezistența opusă abuzurilor boierești. În cazurile de fugă pe alte moșii
sau în alte localități din cuprinsul țării, țăranii dependenți erau, de cele mai multe
ori, readuși la urma lor și constrânși la servituțile feudale. De aceea, în multe rânduri
au căutat scăpare peste hotarele țării. Încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea îi găsim
pe locuitorii din aceste sate fugiți în Dobrogea. Două documente, din 12 mai 1614,
amintesc că satul Tâmburești a trecut fluviul. Doi dintre locuitori, care trecuseră
peste Dunăre cu satul Tâmburești, reveniți acum, sunt puși să jure că n-au trecut mai
înainte de tocmeala lui Mihai voievod. Din document reiese că cei doi au trecut în
Dobrogea în timpul lui Mihai Viteazul.
Din zapisul, încheiat la 17 iunie 1625, prin care Preda postelnic și Drosul,
feciorii lui Radu din Balomirești, vindeau lui Dumitru Dudescu partea lor de ocină
în satul Tâmburești, împreună cu 19 rumâni, reiese că patru erau fugiți la turci (în
Dobrogea). Expresia, din document „rumâni fugiți mai dinainte mai mulți decât cei 19”,
demonstrează că numărul celor fugiți era mai mare, iar Dudescu primea, din partea
domnului, dreptul de a-i „strânge și să-i fie rumâni ca și ceilalți376.
Despre rumânii fugiții din satul Tâmburești ne amintește și hrisovul din 15
iulie 1659, atunci când domnul poruncește rumânilor „și câți sunteți și fugiți”, să vină
să lucreze viile din sat377. Sunt cazuri repetate în care sătenii din Tâmburești trec
peste baltă, în Dobrogea, încercând să scape de servituțile feudale. Un document din
7 martie 1704, amintea că mulți săteni din Tâmburești „erau adesea fugiți în Țara
Turcească”378.
Încă de la începutul secolului al XVII-lea, rumâni de pe moșiile mănăstirii
Argeș erau fugiți, ceea ce îl determină pe domnul Gavril Movilă să dea poruncă
egumenului Iosif „să adune pe toți rumânii mănăstirii de unde sunt risipiți, ori în oraș, ori
în sat domnesc sau călugăresc, să-i aducă cu bucatele și cu familiile la moșia lor, unde le va fi
satul și să-și plătească și cisla”379. În secolul al XVII-lea, domnii intervin deseori,
poruncind egumenilor și boierilor să readucă la urma lor pe rumânii fugiți. La 10
ianuarie 1695 domnul Constantin Brâncoveanu poruncea pentru aducerea la urma
lor a rumânilor fugiți din satul Cărăreni al mănăstirii Cozia380. În asemenea cazuri
libertatea obținută nu era decât o scurtă etapă între două rumâniri.

375 CDȚR, IX, doc. 773.


376 DIR, B, XVII/3, doc. 248 și 249.
377 CDȚR, IX, doc. 773.

378 DRA, I, 1961, p. 204-205.

379 DIR, B, XVII/2, doc. 992.

380 Apud Papacostea 1960, p. 246.

99
Până la sfârșitul secolului al XVII-lea, se constată că mai toate satele de la
Balta Ialomiței își vor pierde libertatea, trecând sub stăpânirea marilor feudali, fie
laici, fie ecleziaști, iar locuitorii vor fi transformați în țărani dependenți. Mijloacele
pe care aceștia le vor folosi sunt variate, după cum vom vedea.

Stăpânii de sate și moșii


Din momentul în care Balta Ialomiței va fi inclusă în granițele Țării
Românești, ea va trece în proprietatea domnului în calitate de stăpân suprem a
moșiei țării, peste care exercită un dominus eminenes, adică dreptul de a lua dările și
prestațiile în natură de la sătenii liberi ai obștilor. Din această poziție de stăpânire
superioară, domnul va modifica realitatea socială existentă înainte de întemeiere, în
satele și moșiile de la Balta Ialomiței. Din aceste domenii domnești, domnul își va
rezerva dreptul de a face donații, astfel că, începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea
suprafețe întinse din Balta Ialomiței trec din stăpânirea domnului în proprietatea
marilor feudali, mănăstiri și boieri, fenomen ce va contribui la dezintegrarea obștilor și
la pierderea libertății de către locuitorii de aici.
Mănăstirile. Acest proces de dezintegrare a obştilor a început prin donaţiile
oferite de domn, mănăstirilor. Evoluţia domeniului mănăstiresc, în această zonă,
arată cronologic, că de la sfârşitul secolului al XIV-lea a început deposedarea obştilor
de aici, mai întâi, exclusiv, prin danii şi mile domneşti din gârle şi bălţi, când domnul
transferă mănăstirilor drepturile sale ce decurgeau din stăpânirea superioară a
moşiei ţării. Inițial, domnii, începând cu Mircea cel Bătrân, când dăruiau suprafețe
din baltă mănăstirilor, donau în fapt gârle, bălți, vama din pește și din stupi,
existente la acele bălți, acordând mănăstirilor dreptul de a așeza funcționarii săi, care
să vegheze la respectarea privilegiilor mănăstirilor de către oricine, adică: „nici
orășeni, nici boieri, nici alți oameni, nici satul vreunui boier să nu fie volnic să pescuiască, să
zăgăzuiască pe acele bălți”381. Ulterior, domnii vor dărui mănăstirilor şi moşii în satele
de pe Borcea, pe care, în unele cazuri, domnul le cumpără de la boieri şi apoi le
donează sfintelor lăcaşuri. Extinderea domeniului mănăstiresc se mai face și prin
danii boiereşti, ori alipiri făcute chiar de mănăstiri, prin egumeni şi călugări, în urma
unor acte de vânzare-cumpărare. Documentele interne, de danie și întărire, date de
domni, în secolele XV-XVII, ne fac să înțelegem cum s-a dezvoltat rezerva feudală a
mănăstirilor în Balta Ialomiței.
Procesul de trecere a Bălții Ialomiței și a satelor aferente sub stăpânirea
mănăstirilor este un proces continuu, care începe din timpul domniei lui Mircea cel
Bătrân. Astfel, prin hrisovul din 8 ianuarie 1392, domnul dăruia mănăstirii Cozia,
printre alte sate, bălți și venituri, „Săpatul cu tot hotarul, până la Gura Ialomiței și până
la Cărăreni”382. Această danie va fi reconfirmată, de domnul Mircea cel Bătrân printr-

381 DIR, B, XVI/1, p. 25.


382 DRH, B, I, doc. 17.
100
un document din anii 1404-1406383. Documentul este foarte important deoarece spre
deosebire de cel din 8 ianuarie 1392, care amintește foarte lapidar despre dania lui
Mircea cel Bătrân, de data aceasta prezintă pe larg drepturile mănăstirii Cozia în
Balta Ialomiței și în același timp poate fi de folos să înțelegem mai bine, pe de o
parte, începuturile formării rezervei feudale în Balta Ialomiței, iar pe de altă parte
poate fi util în a preciza cât din suprafața sa a constituit obiectul daniei lui Mircea cel
Bătrân care, după cum se știe, a fost și este încă una din problemele controversate ale
istoriei medievale românești.
Plecând de la donația lui Mircea cel Bătrân, în istoriografia noastră au fost
avansate două ipoteze, referitor la cât revenea mănăstirii Cozia din suprafața bălții.
Pe de o parte, se consideră că domnul dăruia mănăstirii întreaga baltă, de la Călărași
la gura Ialomiței, pe de altă parte, a existat părerea că donația cuprindea numai
partea de nord a bălții, de la balta Căbel, la gura Ialomiței. Aceste păreri sunt legate
strâns de modul cum, cercetătorii, identificau gârla Săpatul, unul din toponimele ce
delimitau proprietatea mănăstirii Cozia și care în actele de cancelarie apare, de
obicei, sub forma „de la Săpatul la gura Ialomiței”, sau „balta Căbel, de la Săpatul la Gura
Ialomiței”.
După părerea noastră, pe care am exprimat-o și cu alte ocazii384, ipoteza cea
mai plauzibilă, este aceea că donația domnului Mircea cel Bătrân se referea la partea
nordică a Bălții Ialomiței mai bine zis de la balta Căbel, situată în dreptul satului
Stelnica, și până la gura Ialomiței. La balta Căbel ar fi existat o gârlă Săpatul,
neidentificată pe teren, probabil, cunoscută mai târziu sub numele de Vărsătura –
Săpată. În sprijinul acestei opinii am invoca, printre altele, documentul din 22 mai
1650, de la Matei Basarab prin care domnul poruncea satelor „de la Stelnica până la
gura Ialomiței să dea zeciuiala după vechiul obicei”, mănăstirii Cozia. În plus, un act din 8
aprilie 1716 face mențiunea „Săpatul [...] la Dunăre, punct situat pe moșia Stelnica”.
Avantajele care decurg din drepturile mănăstirii, în spațiul dăruit de domn,
sunt pe larg prezentate. Potrivit documentului citat, mănăstirea primea „să-i fie ocină
și ohabă, toate bălțile de la Dunăre începând de la Săpatul până la Gura Ialomiței”. Totodată
domnul acorda mănăstirii dreptul de a strânge „vama din pești și vama din stupi și
gloabe și deșegubine și toate celelalte munci”. Cu alte cuvinte domnul transfera în
favoarea mănăstirii drepturile sale ce decurgeau din stăpânirea superioară asupra
moșiei țării, bălțile și gârlele de aici fiind date spre a fi de ocină și ohabă și scutite de
dajdiile și muncile domnești, locuitorii de aici având obligația să fie „de treabă și
poslușania mănăstirii”. La aceste bălți Cozia își putea alege „pe care om îi va plăcea
starețului Sofronie și tuturor fraților să-l pună să adune venitul mănăstirii”. Documentul
ne lasă să înțelegem că acest om este un anume Tâmpa, care dăruise sfântului lăcaș
gârla Săpatul. Hrisovul se încheie cu poruncă domnească „niciun dregător și nici
Chefalia din Dârstor să nu încalce drepturile mănăstirii”. Însă, prin aceste danii nu va fi

383 DRH, B, I, doc. 28.


384 Iorga 2012, p. 122-126, cu argumentele de rigoare.
101
eliminată posibilitatea de a pescui și a face prisăci de către localnici, drept ce reiese, în
mod clar potrivit hrisovului din 1406, „cine va pescui să-și plătească ce-i este venitul”385.
Oricare ar fi fost suprafața primită de mănăstirea Cozia de la domnul Mircea
cel Bătrân, documentele emise de cancelaria domnească, de danii și întărire, reflectă
grija domnului pentru veniturile ctitoriei sale. Însă grija domnului nu se oprește aici.
Mănăstirea va beneficia, încă de la început, și de dreptul de a-și asigura forța de
lucru pentru exploatarea bogățiilor de la baltă. Astfel, domnul, printr-un document
de dată lărgită, 1407-1418, dă dreptul mănăstirii de a întemeia o slobozie în satul
Cărăreni, poruncind ca nimeni să nu oprească pe oamenii care vor veni din satele
boierești să se așeze în satul Cărăreni, „să nu cuteze nimeni să-i atingă nici de un fir de
păr, ci să fie slobod de toate dajdiile mari și mici”386. Actul aduce o primă constatare a
inițiativelor întreprinse de domnitori, în decursul evului mediu, din dorința de a
asigura forța de muncă necesară lucrării pământului deținut de mănăstiri, prin
întemeiere de slobozii. De data aceasta colonizarea se va realiza cu elemente
autohtone, adică „oameni care vor veni din satele boierești”, altfel decât colonizările din
secolul al XVII-lea, care vor avea ca bază socială „oameni din alte țări”, sau „pribegi din
alte țări”, după cum glăsuiesc documentele vremii.
Urmașii lui Mircea cel Bătrân vor confirma daniile făcute de marele voievod
mănăstirii Cozia, fie prin acte care recunosc toate posesiunile și privilegiile
mănăstirii, fie prin acte care au ca obiect privilegiile sfântului lăcaș în Balta Ialomiței
și în satele aferente. O primă întărire vine din partea lui Mihail voievod, care la
moartea tatălui său întărește mănăstirilor Cozia și Cotmeana toate daniile și
privilegiile anterioare387.
De la domnul Radu Praznaglava dispunem de două documente de întărire a
daniei lui Mircea cel Bătrân. Primul, cel din 1 iunie 1421, constituie o reeditare a
documentului lui Mircea voievod din 8 ianuarie 1412388. Prin actul din 19 iunie 1421,
sunt reconfirmate toate proprietățile Coziei: sate, moșii, bălți, printre care Săpatul
până la gura Ialomiței. În aceeași formă dania lui Mircea cel Bătrân va fi întărită și de
Dan al II-lea389 și Alexandru Aldea, ultimul incluzând printre proprietățile mănăstirii
și Cornul lui Ujog (Corneani)390.
În actul din 9 ianuarie 1443, prin care domnul Basarab al II-lea întărea donația
lui Mircea cel Bătrân, sunt nominalizate, pe lângă toponimele gârla Săpatul și balta
Cobălu și alte toponime: Șeperagul, Podna și Buceciul391, informație importantă,

385 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 37.


386 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 37.
387 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 56.

388 DIR, B, XIII; XIV, XV, doc. 62.

389 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 67.

390 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 85.

391 DIR, B, XIII, XIV, XV, B, doc. 103. Buceciul, Podna, Vodna, Șeperagu - toponime în Baltă, situate pe

proprietatea mănăstirii Cozia. Aceste toponime aflate în partea de nord a Bălții Ialomiței, constituie un
argument în sprijinul ipotezei că dania lui Mircea cel Bătrân se referea la jumătatea nordică a bălții.
102
deoarece prin menționarea acestor bălți sunt precizate și mai bine limitele stăpânirii
mănăstirii în cuprinsul Bălții Ialomiței.
Mănăstirea Cozia a beneficiat în bună pace de avantajele oferite prin daniile
domnitorilor mai bine de jumătate de secol. Actele de cancelarie din tot acest timp
nu amintesc de vreo încălcare a privilegiilor sale. Începând din a doua jumătate a
secolului al XV-lea și în următoarele două secolele, mănăstirea îşi va apăra
privilegiile sale în Balta Ialomiţei, ceea ce va determina intervenţia domnilor, prin
acte de reînnoire a privilegiilor mănăstirii în baltă.
Începând de la mijlocul secolului al XV-lea şi alte mănăstiri vor primi danii în
Balta Ialomiţei. Astfel, mănăstirea Dealul este a doua mănăstire care va fi investită cu
proprietăți și privilegii la Balta Ialomiței, începând cu domnul Vladislav al II-lea, în
prima sau în a doua domnie (1447-1448, 1448-1456). Documentul nu s-a păstrat, însă
această danie este amintită de acte mai vechi. Amintim, hrisovul din 15 iunie 1612 de
la Radu Șerban prin care domnul întărea mănăstirii Dealul mai multe sate printre
care și satele Brânceni și Jegălia dăruite sfintei mănăstiri de „răposatul Vladislav
voievod și a împuternicit și a întărit, ca să fie lui în vechi pomană la sfânta mănăstire” 392.
Același lucru îl amintește și o copie după un act întocmit de Constantin Brâncoveanu
la 20 iunie 1691, care arată că satele Brânceni și Jegălia „fostu-iau cumpărate de
răposatul Vladislav Voievod Bătrânul și după ce le-au cumpărat, au socotit și le-au dat aceste
sate la Sfânta mănăstire Dealul”393. Aceste proprietăți vor înregistra în secolele
următoare o continuă extindere. În anul 1474, domnul Radu cel Frumos va dărui
mănăstirii „balta Cameniţa și hotarul mănăstirii din gura Cameniţei şi apa Săltava, cu toate
drumurile Săltavei, încă în sus până în Dunăre și Camenița în sus până în Balta Câmpului
și din Dunăre până în Obrejie”394. Localizarea pe teren a toponimelor din document
demonstrează că mănăstirea Dealul a intrat în stăpânirea unei suprafețe însemnate
din Balta Ialomiței, în continuarea proprietăților Coziei, adică, între Stelnica și
Tâmburești-Pietroiul (Camenița în document). Domnia va dărui aceste proprietăți
mănăstirii în condiţii asemănătoare celor acordate Coziei de Mircea cel Bătrân și
anume dreptul de a lua „zeciuiala din peşte şi din stupi, ce va fi parte domnească. Şi să ia
suhat, din râmători şi din oi. Şi orice se va întâmpla, pe acel hotar ori şugubină, ori sfadă, ori
sânge, ori jăfuire, să fie volnici călugării a lua”395. Documentul confirmă faptul că
mănăstirea nu intra în stăpânirea efectivă a părții din baltă la care face referire
hrisovul, ci doar avea dreptul de a lua vămi și a judeca, ceea ce în text se numește
„parte domnească”.
Balta Săltava396 va fi stăpânită şi de alte mănăstiri ale ţării. Bogată în peşte, ea
asigura un venit însemnat pentru mănăstiri. La 15 decembrie 1501 Radu cel Mare

392 DIR, B, XVII/2, doc. 88.


393 Cf. Panait 1977, p. 98.
394 DIR, B, XIII,XIV XV, doc. 148.

395 DIR, B, XIII,XIV,XV, doc. 148; DRH, B, I, doc. 146.

396 Este vorba de gârla Săltava situată între Fetești și Pietroiu, alta decât Săltava ce curgea spre nordul

Bălții Ialomiței și se vărsa în Dunăre la gura Ialomiței.


103
dăruia mănăstirii Nucet „jumătate din balta Săltava de la gură până la Tâmbuteşti”397.
Pentru a clarifica stăpânirea asupra gârlei Săltava, domnul Neagoe Basarab, va
preciza, prin documentul din 23 ianuarie 1516, că „mănăstirea Nucet va stăpâni
jumătate din balta Săltava, iar cealaltă jumătate este partea mănăstirii”398 (Dealul, n.n.).
Domnul Radu de la Afumaţi vine să complice situaţia. La 10 septembrie 1526,
domnul va dărui Mitropoliei „gârla anume Săltava, din capătul gârlei în sus până la gura
Cameniţei şi până la Voina şi cu toate bălţile, anume Covârluiaşul şi Strîmbul şi Tigveanul,
până la apa Dunării”399. De altfel, este singurul document care aminteşte de această
danie. În următoarea sută de ani, Mitropolia nu va mai primi nicio reîntărire pentru
această baltă.
Opt ani mai târziu, o parte din balta Săltava va intra în stăpânirea mănăstirii
Argeş. La 2 iulie 1533 domnul Vlad Vintilă întărea mănăstirii „balta ce se chiamă
Săltava şi cu toate iezerele şi din hotarul de sus, până la Voina şi pe la Păruşul, până la
Gorganul Răsuhatei şi iarăşi din hotarul de jos de la Piatră pe grumazul Brânzeşului şi între
Secure şi pe Lănujde, până la Biserica Curvelor”400. Documentul mai preciza că aceste
bălţi îi fuseseră întărite şi de alţi domni. Practic balta Săltava fuseseră împărţite, de
domni, celor trei lăcaşuri religioase.
Încă din primii ani de la ridicarea mănăstirii Argeș, domnul Neagoe Basarab
se va preocupa de bunăstarea călugărilor de la ctitoria sa, dăruindu-le ocini în Balta
Ialomiței. Pentru început, domnul dăruiește mănăstirii balta Dichisești. Documentul
nu s-a păstrat, însă un hrisov de la începutul secolului al XVII-lea amintește că
această baltă a fost dăruită de Neagoe Basarab pentru hrana călugărilor. Bălțile și
gârlele de la Dichiseni, împreună cu alte sate, printre care „Trănşani jumătate şi cu
gârla şi bălţile jumătate şi Dichiseşti cu gârlele şi bălţile”401, vor fi reconfirmate de
domnul Radu de la Afumați prin hrisovul din 4 aprilie 1523.
Tot de la Radu de la Afumați mănăstirea Argeș va beneficia și de cea mai
importantă proprietate a sa la Balta Ialomiței. Este vorba de o însemnată parte din
satul Futești (Fetești), împreună cu balta „care este în fața satului Futești, până unde dă
în Dunăre”. Prin hrisovul din 21 aprilie 1528 domnul întărea mănăstirii Argeș partea
lui Albu Rogoz toată, pe care vornicul o dăruise „sfântului hram de mai sus spus,
singur de bună voia lui, pentru sufletul său și pentru sufletul părintelui său Nanu Rogoz”.
Domnul mai întărea mănăstirii și părțile lui Oneasa și Badea din satul Fetești,
cumpărate de egumenul Gheorghe și călugării mănăstirii. Domnul mai dăruia
mănăstirii Argeș „toată balta care se află în fața satului Futești până unde dă în
Dunăre”402, probabil este vorba de balta Săltava întărită de domnul Vlad Vintilă în
anul 1533. Cu alte cuvinte proprietățile mănăstirii Argeș, din Balta Ialomiței, se aflau

397 DRH, B, II, doc. 11.


398 DRH, B, II, doc. 143.
399 DIR, B, XVI/2, doc. 26

400 DRH, B, III, doc. 163.

401 DRH, B, II, doc. 215.

402 DRH, B, III, doc. 49.

104
între bălțile și gârlele stăpânite de mănăstirea Cozia și Dealul, la acestea adăugându-
se gârlele și bălțile ce aparțineau satelor Dichisești și Trănșani, aflate în partea sudică
a Bălții.
Mănăstirea Mărgineni, ctitorie a boierilor din Mărgineni, va intra în posesia
unei părți din satul Blagodești ca danie din partea lui Drăghici vel comis, a jupanului
Udriște postelnic și a mamei lor jupâneasa Calea vorniceasa, soția lui Neagoe, fiul lui
Drăghici vornic. Un document din septembrie 1612, de la Radu Mihnea ne spune că
în timpul lui Moise vodă aceștia au dăruit mănăstirii Mărgineni moșie la Blagodești,
„jumătate de sat, dăn cămpu, dăn pădure, dănspre apă, dăn siliștea satului și cu rumânii du
peste tot hotar, pentru că aciastă moșie ce s-au zis mai sus, au fost de baștină a lui jupan
Drăghici fost mare comis și a lui Udriște postelnic, și a jupânesii Calii vorniccesii. Apoi când
au fost în zilele lui Moise voevod, ei au fost dat aciastă moșie care s-au zis mai sus, părțile lor
toate, sfinții și dumnezeieștii mănăstiri, pentru sufletul răposatului jupân Neagoie, ca să fie
sfintei mănăstiri moșie ohavnică”403. Mănăstirea mai stăpânea și satele Corneeni din
Coastă și Corneeni de lângă apă, cu tot hotarul, dăruite de Drăghici vornicul în
timpul lui Vlad Călugărul. Dania va fi întărită mănăstirii Mărgineni de domnul
Alexandru al II-lea Mircea la 1 iunie 1569 pe baza actelor de la domnii Moise vodă și
Petru cel Tânăr404. Pentru moșia de la Blagodești, mănăstirea se va judeca cu orășenii
din Floci în timpul domnilor Vlad Vintilă, Petru cel Tânăr, Radu Paisie. Căutând să
stingă neînțelegerile dintre cei doi, domnul Mihnea cel Rău întărește mănăstirii
Mărgineni moșia Blagodești, jumătate de peste tot hotarul, la 1 septembrie 1582-iulie
1583. De data aceasta sunt precizate și hotarele: „din grădina Fratii până la gârla
Mărăcinilor și până la gârla Pietrei și pe luncă la Pătuli, pentru că a fost a ei moșie veche și
bătrână”405.
La începutul secolului al XVI-lea, domnul Moise Vodă (1529-1530), la 1 iunie
1529, intervine cu o nouă confirmare a vechilor privilegii și stăpâniri ale mănăstirii
Cozia, adică „să-i fie bălțile care-i sunt date și dăruite de către domnii și stăpânitorii de mai
înainte de noi, anume Căbălul și Comatul tot, cu toate gârlele lor și cu perperii și cu tot
venitul acelor bălți”406. Documentul mai precizează că mănăstirea Cozia „să aibă două
părți din aceste bălți, iar a treia parte să fie a sfintei mănăstiri Codmeana, metohul Coziei”.
În continuare actul ne informează și motivul intervenției domnului spunând că
„domnia mea am găsit aceste sfinte mănăstiri cotropite de către domnii de mai înainte de noi
și acele bălți mai sus zise luate de la ele”, însă nu vine cu informații suplimentare care să
precizeze cum s-au petrecut lucrurile. Nu dispunem de alte documente unde să fie
menționate acele cotropiri la care se referă actul lui Moise Vodă, dar, după cum
aflăm din document, se pare că de încălcările proprietăților mănăstirii, în Baltă, nu
erau străini unii domni.

403 DIR, B, XVII/2, doc. 114.


404 DRH, B, VI, doc. 149.
405 DIR, B, XVI/6, doc. 82.

406 DRH, B, III, doc. 80.

105
Intervenind în conflictul dintre mănăstirea Cozia și schilerii din Orașul Floci,
domnul Vlad Vintilă întărea Coziei, la 27 decembrie 1534 dreptul asupra „bălților
Săpatul, până la gura Ialomiței și de acolo până la Dunăre și până la Grind”, mănăstirea
având dreptul să ia „al zecilea pește și perperii, asemenea cum a avut dreptul să ia și mai
înainte”. Documentul mai spune că sfântului lăcaș îi reveneau „gârla Cobăluiașul și cu
toate iezerele și privalul Cega. Numai călugării să aibă treabă cu acele iezere și nimeni altul
să nu se amestece, nici schilerii din orașul Floci, nici brăniștarii, nici nimeni altul”407
O nouă donație vine să întregească tabloul trecerii Bălții Ialomiței în
proprietatea câtorva mănăstiri, până la mijlocul secolului al XVI-lea. La 6 iulie 1530
domnul Vlad Înecatul (1530-1532), dăruiește mănăstirilor Snagov și Tânganu „Gârla
Lungă de unde începe, până la Tâmburești, cu tot hotarul, pentru că am dăruit-o domnia mea
acestor sfinte mai sus-zise mănăstiri, ca să le fie de întărire și fraților ce trăiesc într-însele de
hrană, iar bunicilor și părinților domniei mele și domniei mele veșnică pomenire”408.
Mănăstirea Mislea va intra în stăpânirea unei părți din satul Stelnica în
timpul domnului Radu Paisie. Nu avem documentul care să consemneze acest lucru,
în schimb două acte, unul din 15 mai 1616 și celălalt din 5 aprilie 1620 ne fac
cunoscut că mănăstirea stăpânea la începutul secolului al XVII-lea „o treime din sat și
din siliștea satului. Însă în lat 600 stj., iar în lungu din malul Dunării până în Ciungi, unde
se hotărăște cu Ialomița”. Documentele precizează că aceste moșii fuseseră cumpărate
de domnul Radu Paisie și, apoi, dăruite mănăstirii409. Mănăstirea va stăpânii aceste
ocini până în timpul domnului Mircea Ciobanul, fratele lui Radu Paisie, pe vremea
când acesta „au tăiat domnia lui pe boierii care au ctitorit sfânta mănăstire și au prădat și
mănăstirea și au lăsat-o pustie”410. Parte din ocinile mănăstirii din satul Stelnica vor fi
dăruite de domnul Mircea Ciobanul boierului Hamza, mare vornic în timpul acestui
domn, pricină de judecată între mănăstire și marele demnitar, odată cu refacerea
proprietăților mănăstirii Mislea, în timpul domnilor Radu Mihnea și Gavril Movilă.
De acum, încolo, mănăstirea va stăpânii în liniște aceste ocini. În secolul al XVIII-lea,
când satul Stelnica va fi împărțit între marele demnitar Mihail Cantacuzino,
moșnenii maltezeni și mănăstirea Mislea, partea sa de moșie va constitui un trup de
moșie cunoscut sub numele de Pârțani-Misli.
Mănăstirea Sf. Troiță, ctitoria lui Mihnea Turcitul va primi din partea
domnului moșie la Dichisești. Inițial domnul a cumpărat părțile jupâniței Maria din
Dichisești, toate „de la Gherghina și de la frații lui Udriște și Oprea și de la surorile lor
Neacșa și Maria și Calea, nepoții jupânesei Maria, pentru 23.000 aspri și două mantale de
grana”411. După aceea, prin hrisovul din 7 ianuarie 1587 domnul dăruiește mănăstirii
Sf. Troiță aceste părți de ocină. Mănăstirea mai stăpânea în Dichisești, o altă parte de

407 DRH, B, III, doc. 187.


408 DRH, B, III, doc. 96.
409 Vezi DIR, B, XVII/3, doc. 17 și CDȚR, II, doc. 1090.

410 CDȚR, II, doc. 1090.

411 DIR, B, XVI/5, doc. 284.

106
ocină cumpărată de călugării mănăstirii, împreună cu egumenul, de la jupan Necula
portar din Dichisești, la 2 aprilie 1589, cu 50.000 aspri412.
Tot din timpul domnului Mihnea Turcitul avem dovezi referitoare la alte
două mănăstiri care primesc privilegii în Baltă și ocini în satele de pe Borcea. Astfel,
hrisovul din 18 noiembrie 1614 ne spune că mănăstirea Plumbuita a primit moșie în
Tâmburești „toată partea jupânului Udriște și toată partea jupânului Pătrașcu de peste tot și
iară toată partea jupânului Bârcă postelnic din Cojești413. Domnul Mihnea Turcitul,
împreună cu soția sa Ecaterina, au cumpărat aceste părți de ocină înzestrând cu ele
mănăstirea Plumbuita.
În anul 1583, mănăstirea Sf. Sava din București, cumpără ocină în Tâmburești
de la jupâneasa Neacșa, fata Mușei de la Sărata, cu 20 aspri414.
La sfârșitul secolului al XVI-lea alte două mănăstiri sunt amintite cu
proprietăți în satele de pe Borcea, este vorba de mănăstirea Sf. Nicolae (Mihai Vodă)
și mănăstirea Sf. Ioan din București. La 24 august 1594 domnul Mihai Viteazul
dăruia mănăstirii Mihai Vodă ocină în satul Vlădeni „partea lui Radu Zgae și Caltea”
cumpărată de Mihai, de la frații Chiriță și Lascar, pe când era „neguțătoriu și
boierean”415. Dintr-o pricină de judecată, din 26 decembrie 1625, cunoaștem că, la
sfârșitul secolului al XVI-lea, în satul Vlădeni mai stăpânea o parte din ocina lui Hadăr
mănăstirea Sf. Ioan din București, pentru care se judecă cu Antonie, Iorga și Ianachi416.
Perioada imediat următoare uciderii lui Mihai Viteazul este caracterizată prin
reînceperea luptelor pentru tron, între diferiți pretendenți. După 1601, tronul este
ocupat, rând pe rând, de Simion Movilă, Radu Șerban, Radu Mihnea. Fiecare
schimbare de domnie atrage după sine o nouă confruntare militară și noi incursiuni.
În acele vremuri tulburi și nesigure s-au pierdut, normal, și multe cărți de
proprietate. Această situație a dat naștere la numeroase abuzuri, concretizate în
încălcări de hotare ale moșiilor. Ca urmare cancelaria domnească se confruntă cu
dese intervenții din partea feudalilor: boieri și mănăstiri, pentru reconstituirea unor
acte de proprietate.
În general, de la începutul secolului al XVII-lea, domnii vor emite acte
destinate să întărească vechile drepturi ale mănăstirilor în Balta Ialomiței, pe baza
actelor mai vechi, dovadă expresiile folosite, de multe ori, în aceste acte: „am văzut
domnia mea și cărțile lui [...] etc., care au fost pătate, vechi și rupte”, pe care domnii le
întăresc cu noile hrisoave. Pe lângă confirmările daniilor mai vechi, vor fi date ocini și
privilegii noi, mănăstirilor deja înstăpânite în Baltă, dar și alte mănăstiri vor fi dăruite
de domni și boieri cu privilegii în baltă, și cu moșii în satele de pe Brațul Borcea.
Astfel, la 9 februarie 1608 domnul Radu Șerban întărește mănăstirii Argeș
stăpânirea peste mai multe sate printre care și Dichisești „din câmp și din baltă, partea

412 CDȚR, I, doc. 983.


413 DIR, B, XVII/2, doc. 297.
414 CDȚR, VI, doc. 862.

415 DRH, B, XI, doc. 85.

416 DIR, B, XVII/4, doc. 595.

107
lui Șerban paharnic”417. Paharnicul Șerban dăduse domnului partea sa din Dichisești,
în schimbul unei ocini în Cunești. Domnul, la rândul său, o dăruiește mănăstirii
Argeș. În felul acesta mănăstirea Argeș își va întregi proprietățile sale din satul și
balta Dichisești, pe care le avea de pe timpul domnului Radu de la Afumați.
Dintre domnii de la începutul secolului al XVII-lea, Radu Mihnea se impune
prin atenția acordată drepturilor de proprietate ale mănăstirilor în satele de pe Brațul
Borcea și în Balta Ialomiței. La 15 iunie 1612, domnul întărește mănăstirii Dealul
satele Brânceni și Jegălia împreună cu hotarele lor care se întindeau din „Dobrogea și
până în mijlocul câmpului”, sate și hotare, după cum precizează hrisovul „miluite
sfintei mănăstiri de răposatul Vladislav voievod”418. Doi ani mai târziu, la 10 iulie 1614,
Radu Mihnea reconfirma dania de mai sus, împreună cu „balta Camenița și hotarul
mănăstiresc din gura Cameniței și apoi Săltava [...] Încă și de la Săltava în sus, până la
Dunăre și Camenița în sus până în balta Plosca și de la Dunăre numai până la Obrejie”419.
Mai departe, domnul poruncea: „călugării să fie volnici să ia zeciuiala din pește și de la
stupi cât este venitul domniei mele. Și iar cât cade hortastiva să-și ia de la porci și de la oi, ce
se va cădea. Și ce vor face în acel hotar, fie deșegubină, fie sânge sau prădalnică”. În final,
documentul precizează că „aceste bălți au fost date de mai sus spușii domni de 140 de
ani”, cu alte cuvinte aceste bălți erau în stăpânirea mănăstirii încă din anul 1475.
Același domn, Radu Mihnea, la 18 noiembrie 1614, împuternicește mănăstirea
de la Colentina (Plumbuita) cu moșie la Tâmburești, sat și moșie, „toată partea
jupânului Udriște și toată partea jupânului Pătrașcu, de peste tot și iară toată partea
jupânului Bârcă postelnic din Cojești și cu toți rumânii și de peste tot hotarul”420,
cumpărate de tatăl său, Mihnea Turcitul și dăruite mănăstirii.
La 15 mai 1616, domnul Radu Mihnea va confirma și stăpânirea mănăstirii
Mislea asupra proprietăților sale din satul Stelnica și asupra bălților primite ca danie
de la Radu Paisie. Hamza vornic și apoi fiul său Ioachim vor contesta dreptul
mănăstirii Mislea asupra proprietăților din Stelnica, pricină judecată de domnul
Gavril Movilă, care la 5 aprilie 1620 decide în favoarea mănăstirii, să țină „moșia
Stelnica de peste tot hotarul, a treia parte, din câmp și din apă și din baltă”421.
Prin hrisovul semnat de domnul Alexandru Iliaș la 1 iunie 1629, sunt
reconfirmate proprietățile mănăstirii Argeș, în satul Fetești de pe Baltă,
anume:„partea de ocină de pe parte Păpească, de la satul Futești, jumătate dată de Dragomir
al Scurtului și de la cumnatul său Stan paharnic, în zilele lui Radu v.v., fiul lui Radu v.v.,
iar cealaltă jumătate a fost cumpărată de mănăstire”. Totodată, actul confirmă și
stăpânirea asupra bălții Săltava și revine asupra hotarelor ca boierii să le cunoască și
să nu le încalce, actul fiind întocmit pe baza unor hrisoave mai vechi. Documentul

417 DIR, B, XVII/1, doc. 506.


418 DIR, B, XVII/2, doc. 88.
419 DIR, B, XVII/2, doc. 267.

420 DIR, B, XVII/2, doc. 297.

421 CDȚR, II, doc. 1090.

108
face precizarea „călugării să stăpânească ocina și bălțile și să ia adetul din arătură,
cantitatea de fân și din baltă cu pește, ceilalți să fie opriți să intre în această ocină”422.
Prin numeroasele documente ieșite din cancelaria sa, Matei Basarab poate fi
considerat domnul care a acordat o atenție deosebită acestei părți de țară. Sunt
confirmate mănăstirilor vechile privilegii și proprietăți atât în Baltă cât și în satele de
pe brațul Borcea, intervenind și în disputele dintre feudali și mănăstiri, misiune
destul de dificilă dat fiind faptul că în evenimentele tulburi după moartea lui Mihai
Viteazul multe proprietăți ale mănăstirilor au „fost împresurate de stolnici, căzând pe
seamă domnească”, după cum glăsuiesc documentele referitoare la mănăstirea Cozia.
Din documentul din 6 iulie 1636 aflăm că de la ultima confirmare a drepturilor de
proprietate ale mănăstirii Cozia, în Balta Ialomiței, și până la Matei Basarab, adică
„din zilele lui Șerban v.v., n-a mai avut cine căuta acele bălți și s-au împresurat de stolnici,
căzând pe seamă domnească”423. Este vorba, fără îndoială, de un conflict mai vechi, al
mănăstirii, cu Orașul Floci și cu boierul Socol, conflict care se va continua în timpul
domniei lui Matei Basarab, determinând intervenția domnului. Trei ani mai târziu,
ținând cont de documentele aduse de egumenul Efrim, domnul întărește, din nou,
mănăstirii Cozia „balta Căbel de la Săpatul de Jos până la gura Ialomiței, pe Dunăre, cu
toate gârlele care se varsă din Dunăre în acele bălți, moștenite de la Mircea cel Bătrân”424.
La 10 aprilie 1643, domnul Matei Basarab reconfirma drepturile mănăstirii
Cozia, pe baza documentelor vechi, ceea ce dovedește că neînțelegerile dintre
mănăstire, pe de o parte, Socol și orășenii din Floci, pe de altă parte, nu luaseră
sfârșit. În hrisov sunt amintite punctele mai vechi unde se încărca peștele. În urma
deciziei domnului, orășenii din Floci „au rămas de lege, pentru că nu aveau nicio carte,
pentru aceste bălți, iar Socol n-a putut dovedi pretențiile sale cu nicio carte purtând judecata
numai cu gura”425.
Ultimul act prin care domnul Matei Basarab va întări privilegiile mănăstirii
Cozia din Balta Ialomiței datează din 10 aprilie 1650, punând capăt, astfel,
conflictului mănăstirii cu Socol și orășenii din Orașul Floci426. De aici încolo
mănăstirea Cozia va stăpâni în bună pace proprietățile sale la Balta Ialomiței,
deoarece documentele nu mai fac referire la dispute mai vechi sau mai noi cu boieri
împământeniți în satele de pe Borcea, la nord de Stelnica. În schimb sunt semnalate
nemulțumirile mănăstirii Cozia legate de refuzul locuitorilor, din satele de pe
proprietățile sale, să plătească dările care reveneau călugărilor.
Și alte mănăstiri, care de-a lungul timpului au obținut privilegii în Balta
Ialomiței și ocini în satele de pe Borcea se vor bucura de atenția domnului Matei
Basarab. La 5 mai 1644, domnul împuternicește pe egumenul Leontie de la

422 CDȚR, III, doc. 953.


423 CDȚR, IV, doc. 501.
424 CDȚR, IV, doc. 1362.

425 CDȚR. V, doc. 973.

426 CDȚR, VII, doc. 80.

109
mănăstirea Argeș să hotărască „balta Futești, numită Săltava cu toate iezerele dimpotriva
satului (Futești, n.n.), până cade în Dunăre, cu semnele puse de Neagoe mare vornic”427.
Din cancelaria domnului Matei Basarab provin două documente referitoare la
schimburile de moșii pe care le fac mănăstirile Plumbuita și Sf. Sava cu comisul
Mihalcea din Pătârlage. Astfel, la 18 februarie 1647 domnul întărea schimbul de ocini
dintre mănăstirea Plumbuita și marele comis Radu Mihalcea. Mănăstirea Plumbuita
îi dădea ocina sa din Tâmburești, „ca fiind moșie peste mână, departe de mănăstire, [...]
iar acesta i-a dat moșia din Plăseni”428.
Tot în Tâmburești, Matei Basarab va media schimbul pe care îl face
mănăstirea Sf. Sava cu același mare demnitar domnesc, dând ocina sa din
Tâmburești și cu balta „fiind departe de ea și fără folos, în schimbul a 6 răzoare de vie în
dealul Bucureștilor”, întregind, astfel, viile pe care mănăstirea le avea aici.
Documentul ne mai spune că această ocină o stăpânea mănăstirea Sf. Sava din anul
1583, când o cumpărase de la Neacșa, fata Mușei din Sărăței429.
Din cele relatate până acum se observă că timp de două secole și jumătate, de
la Mircea cel Bătrân și până la Matei Basarab, Balta Ialomiței, aproape în toată
suprafața sa și o însemnată suprafață din moșiile satelor de pe Brațul Borcea, prin
danii domnești și boierești, dar și prin cumpărări de către egumenii mănăstirilor, vor
intra în stăpânirea mănăstirilor: Cozia, Argeș, Dealul, Mislea, Sf. Ioan și Sf. Nicolae
din București, Snagov, Tânganu, Mărgineni, Sf. Troiță, Sf. Sava, Plumbuita, Nucet și
Mitropolia Țării Românești. În secolul următor, în cea mai mare parte, aceste
mănăstiri își vor păstra proprietățile, în unele cazuri reduse ca suprafață, în timp ce
altele își vor pierde total moșiile de la Balta Ialomiței.
Mănăstirea Cozia, deținătoarea celei mai vechi danii din Balta Ialomiței, în
timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu se va afla în situația de a-și pierde
privilegiile seculare. O poruncă a domnului din 27 noiembrie 1711, către negustorii
din Orașul Floci amintea de o jalbă a călugărilor de la Cozia, în frunte cu egumenul
Serafin, prin care cereau recuperarea moșiei Cărăreni, una din cele mai vechi
proprietăți ale mănăstirii și pe care egumenul dinainte o dăruise Mitropoliei Țării
Romănești, cu de la sine putere430. Mănăstirea Cozia se va bucura de o ultimă întărire
la 8 aprilie 1716 din partea domnului Nicolae Mavrocordat. Actul va recunoaște
vechile privilegii ale mănăstirii, anume: zeciuiala din pești, vinăriciul, dijma din
stupi, râmători și altele. Documentul amintește și toponimele prin care, pe baza
actelor mai vechi, erau precizate hotarele și până unde se extindeau privilegiile
mănăstirii în Balta Ialomiței: Grind, Podina, Șipirigul, Buceciul, Comatul, privalul
Cega, Balta Căbel și Săpatul la Dunăre, punct situat pe moșia Stelnica431. După anul
1718, când Oltenia va intra în stăpânirea Austriei, bunurile mănăstirii Cozia de la

427 CDȚR, V, doc. 1523.


428 CDȚR, VI, doc.748.
429 CDȚR, VI, doc. 862.

430 Vaida 1986, p. 125.

431 Sacerdoțeanu 1947, p. 78, nr. crt. 606.

110
Balta Ialomiței vor fi dăruite de domni altor lăcașuri religioase, printre care:
Mitropolia Țării Românești va primi de la Nicolae Mavrocordat moșia Cărăreni,
drept compensație pentru proprietățile oltenești pierdute432, sau mănăstirea Sf. Ioan
din București433, ori sunt încălcate de vecini434. După revenirea Olteniei la Țara
Românească, mănăstirea își va recupera proprietățile sale, însă serios ciuntite. Pentru
a-și recupera privilegiile sale din Balta Ialomiței vor fi folosite vechile documente.
Așa se explică și traducerea făcută de Ilarion Cozianul, în 1780, după un document
slavon de la Mircea cel Bătrân435, referitoare la dania marelui voievod.
Mănăstirea Mislea își va păstra proprietățile din satul Stelnica și Balta
Ialomiței, tot mai reduse cu trecerea timpului, în favoarea altor demnitari domnești.
O hotărnicie din 10 octombrie 1688, care stabilea hotarul între moșia spătarului
Mihai Cantacuzino și moșia mănăstirii, ne face cunoscut că satul era împărțit între
Mislea, marele demnitar Mihai Cantacuzino și alți și moșneni436. Dintr-un act din
1838, care făcea trimitere la hotărnicia citată, aflăm că moșia mănăstirii Mislea se
învecina în vest cu moșia Pârțani a lui Barbu Catargiu, iar în sud cu moșia
moșnenilor maltezeni. Din 1841 mănăstirea nu mai stăpânea nimic din baltă,
stăpânirea sa oprindu-se la brațul Borcea. În baltă, vecina de altă dată a mănăstirii
Mislea, moșia Ceganilor se va învecina cu moșnenii maltezeni, în favoarea cărora, se
pare, sfântul lăcaș pierduse balta437.
Dacă, până la sfârșitul secolului al XVII-lea mănăstirea Argeș își va păstra
moșiile sale din Fetești, Dichiseni și Trănșani, moșii întărite de domnul Matei
Basarab, în mai multe rânduri, începând cu secolul al XVIII-lea ea va rămâne, până la
secularizare, numai cu moșia Fetești, dar și aceasta fusese încălcată de boieri, printre
care Dumitru Dudescu. Proprietățile sale din Dichiseni și Trănșani vor ajunge în
stăpânirea mănăstirii Radu Vodă (Sf. Troiță)438.
În secolul al XVIII-lea, documentele referitoare la proprietățile mănăstirii
Argeș în Fetești sunt extrem de rare și ele privesc conflictul, dintre boieri și
mănăstire, legat de nerespectarea vechilor hotărnicii. Avem în vedere pricina de
judecată dintre mănăstirea Argeș și Chira439, ori conflictul de hotărnicie pe care
mănăstirea îl are cu banul Constandin Dudescu, stăpânul moșiei Dudești. În 1764 se
făcuse o delimitare a moșiei Dudești, la porunca domnului Ștefan vodă Racoviță440,

432 Vaida 1986, p. 134.


433 Două hotărnicii, una din 17 septembrie 1735 și cealaltă din 21 aprilie 1764 ne informează că
proprietățile mănăstirii Sf. Ioan cuprindeau și Balta până la Dunăre. Vezi Mateescu 1975, p. 373-394.?
434 Un document din 1756 amintea că un Doagă și alții împresuraseră moșia Cărăreni, pentru care

mitropolitul Filaret dădea carte de afurisenie. Vaida 1986, p. 134.


435 Ilarion Cozianu, în Iosipescu 1982, p. 439-441.

436 Carte de hotărnicie a moșiei Stelnica din județul Ialomița, plasa Borcea, proprietate a Eforiei Spitalelor Civile

București, lucrată de inginerul Focșăneanu, decembrie 1888, București, 1889.


437 Ibidem.

438 Leonte 1951, p. 43, doc. nr. crt. 76.

439 Vezi Anaforaua din 13 iulie 1767 a ispravnicului județului Ialomița.

440 ANIC, Fond Reforma Agrară 1864. Ialomița. Mapa 1078/14559/50069.

111
delimitare ce nu a avut darul să rezolve conflictul dintre cei doi proprietari. La 26
mai 1782, arhimandritul Argeșului se plânge domnului Nicolae Caragea că „având
moșie în Ialomița ce se chiamă Futești, cu hrisoave domnești și cu carte de hotărnicie se
hotărnicește aceasta cu moșia banului Dudescu în care avea pricină”441. La cererea
arhimandritului, banul Dudescu a cerut ispravnicului județului Ialomița să
stabilească hotarele moșiei lui. Ispravnicul a ales boierii și au mers la fața locului,
însă hotarele stabilite nu sunt cele dorite de arhimandritul Partenie, acesta cerând o
nouă hotărnicie. O scrisoare a locuitorilor din satul Fetești, către arhimandritul
Partenie, privind încălcarea hotarului moșiei, consemnează încă prezente aceste
neînțelegeri442, de data aceasta într-un nou contest. Pe de o parte, spătarul Mihail
Cantacuzino a dăruit partea sa de moșie din Fetești mănăstirii Sinaia. Pe de altă
parte, egumenul Partenie relata că „moșia Futești fiind loc depărtat și neputându-se
controla de sfânta mănăstire se dă în arendă, care arendași din a lor amelic și nepurtare de
grijă au lăsat de s-au încălcat hotarele de către vecini”443. Printre aceștia era și Constandin
Arnăutul „care ținea arenda moșiei Dudești, a Sfintei Mănăstiri Sinaia și în silnicie au
intrat de au călcat hotarul luând și dijma din grânele de aici”444.
Două documente din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea semnalează și
conflictul mănăstirii Argeș cu locuitorii șezători pe moșia Fetești, a mănăstirii. Astfel,
aceștia au refuzat să clăcuiască cele 12 zile prevăzute de așezământul dat de domnul
Constantin Mavrocordat. Nichifor, egumenul mănăstirii, în anul 1757, se plânge
domnului că „oamenii ce șed pe moșiile mănăstirii: Flămânzești, Mostiștea, sud Argeș,
Domnești, Corbu – sud Muscel, Futești – sud Ialomița, nu vor să clăcuiască zilele cele
orânduite de măria ta, după așezământul ce s-au făcut în anii trecuți prin hrisov, care s-au
întărit acum, și de către măria ta în divan”. Continuând egumenul cere: „să aibă toți
cetățenii săteni câți vor fi șezători în satele de pe moșiile sfintei mănăstiri a clăcui 12 zile pe
an, însă numai cei ce vor fi casnici și vrednici de muncă [...] Și claca să o facă rânduri,
rânduri, de la începutul primăverii, până la sfârșitul toamnei în nouă luni, iar nu toate
deodată”445. La 2 septembrie 1781 egumenul Pandele înaintează o nouă jalbă prin care
arată refuzul locuitorilor feteșteni de a da „adetul moșiei, adică zlot de vară și dijma din
semănături, cum și zeciuiala din peștele ce-l vânează după baltă, cum și pentru rachiul ce-l
aduc alții de vânzare, ei îl țin în sat câte două săptămâni, de stau cârciumile mănăstirii
închise. Cât și rachiul cel vândut ei nu vor să dea adet și păgubesc mănăstirea”446.
Alexandru Ipsilanti poruncește ispravnicului județului Ialomița să urmărească
Pravilniceasca Condica și să supună pe locuitori la cele orânduite „mai vârtos la
vânzarea vinului și rachiului care acest alișveriș este al stăpânului”.

441 ANIC, Fond Episcopia Argeș XXII/26.


442 ANIC, Fond Episcopia Argeș XXII/27.
443 ANIC, Fond Episcopia Argeș XXII/28.

444 ANIC, Fond Episcopia Argeș XXII/28.

445 DRA, 1961. I, p. 538-539.

446 ANIC, Fond Episcopia Argeș XXII/25.

112
Mănăstirea Plumbuita, în urma schimbului de ocini făcut cu Radu Mihalcea,
pierde o parte însemnată din proprietățile sale din Tâmburești, rămânând cu o
suprafață mică pentru care mănăstirea primește întărire domnească a vinăriciului la
8 iunie 1754447. Alte două acte, unul din 7 iunie 1847 și celălalt din 3 noiembrie 1847,
amintesc că această parte a mănăstirii Plumbuita este numită când Tâmburești, când
Cocargeaua și chiar Ceacu-Pietroiu448.
În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, mănăstirea Sf. Troiță (Radu-vodă)
mai stăpânea moșie în satul Dichiseni și Trănșani. La 7 iulie 1735 domnul Grigore al
II-lea Ghica, încuviința pe egumenul mănăstirii Radu-Vodă să perceapă câte 9 bani
pentru carele cu grâu, cu orz, cu mălai ce duc bucatele la șăicile de pe vadurile
moșiei Dichiseni. Prin acest hrisov mănăstirea era slobodă a lua dijmă „din grâu, orz,
mălai, din cânepă, din fâneț și din legume de pen grădini, din zece una după obicei”449.
Ulterior, mănăstirea Radu-Vodă va pierde o parte din satul Dichiseni în favoarea
Episcopiei Buzăului. În Balta Ialomiței moșia mănăstirii Radu Vodă se învecina cu
moșia Lichirești a mănăstirii Colțea, care potrivit hotărniciei din 1764, în această
parte „o ia pe malul Dunării și merge până trece gura apei Borcea și de aicea merge de dă în
moșia mănăstirii Radu vodă și apucă pe baltă și dă pe la Slavul”450 (toponim pe Dunăre,
n.n.). Nu cunoaștem în ce împrejurări a pierdut această moșie, știm, însă, că la
secularizare mănăstirea Radu Vodă nu mai deținea pe Borcea decât moșia Trănșani
împreună cu Coslogeni451
Mănăstirea Dealul este printre puținele mănăstiri cu proprietăți în satele de
pe Borcea pe care le va păstra, aproximativ în aceeași formă, așa cum erau
menționate într-un act de întărire de la Constantin Brâncoveanu, la 20 iunie 1691.
Șase documente datate între anii 1721-1779 vin să confirme că satele Brânceni, Jegălia
și sunt încă ale mănăstirii Dealul452. Astfel, la 13 ianuarie 1727, domnul Nicolae
Mavrocordat adresa o poruncă „sătenilor de la Brânceni și altor oameni dup-împrejur
care duceți grâu cu cară la șăicile de la vadul ce iaste pe moșia mănăstirii Dealului (..) să dea
după vechiul obicei 9 bani de fiecare car”453. La 6 aprilie 1730, Nicolae Vodă Mavrocordat
dădea poruncă egumenului de la Dealul să ia dijma de pe moșia Brânceni „din toate
bucatele după obicei, din grâu, din orz, din mei și din toate semănăturile ce se vor afla pe
moșie”454. În anul 1752 locuitorii din Jegălia, Beilic și Brânceni nu voiau să presteze
claca, fapt pentru care egumenul Onufrie se plânge domnului Grigore Ghica455. Alte
trei documente amintesc de conflictul mănăstirii cu locuitorii acestor sate care nu vor

447 DRA, 1961, I, p. 520.


448 Comănescu 1950, document din noiembrie 1847.
449 DRA,1961, I, p. 354.

450 Samarian 1931, p. 200-201.

451 Apud Grigorescu 2009, p. 81.

452 Sacerdoțeanu 1947, p. 78, doc. nr. 606.

453 DRA, 1961, I, p. 320.

454 DRA, 1961, I, p. 323.

455 DRA, 1961, I, p. 325

113
să respecte dreptul sfântului lăcaș asupra pescuitului din balta Coada Jegăliei (12
martie 1766), sau că satele încalcă monopolul mănăstirii de a vinde vin și rachiu, ori
își „pasc vitele pe moșia mănăstirii și suhatul nu vor să-l plătească”456. Dar nici moșiile
mănăstirii Dealul nu sunt ferite de încălcări ale vecinilor, după cum ne informează o
carte de blestem a mitropolitului Grigore către locuitorii din Jegălia, prin care acesta
le cerea să precizeze situația unei bălți a mănăstirii Dealul, împresurată de către
moșiile vecine457. Hotărnicia din 14 aprilie 1764 constata că moșia Brânceni și Jegălia
era încălcată de nasârul Dârstorului „care și acum la cercetarea ce am făcut tot asuprite s-
au găsit”458. Aceste moșii vor face parte din proprietățile mănăstirii până la
secularizare, în anul 1863.
Mănăstirea Mărgineni va păstra, până la secularizare, fosta sa parte din satul
Blagodești. Un zapis din anul 1724 ne informează că biv vel comisul Mihai
Cantacuzino, fiul marelui spătar Mihai Cantacuzino închina satul Dudești din
Ialomița, „dă câmpu și baltă”, mănăstirii Mărgineni459.
Mănăstirea Sf. Ioan va face primul pas în Făcăeni, în timpul lui Șerban
Cantacuzino. Din 8 iunie 1682, există o hotărnicie cu privire la ocina mănăstirii din
acest sat460. Se pare că mănăstirea nu va stăpâni în bună pace această moșie deoarece
numai în prima jumătate a secolului al XVII-lea, domni vor interveni în trei rânduri
cu hotărnicii461. În schimb, mănăstirea va primi o donație importantă de la
Alexandru Ghica (1766-1768), la 1 august 1768, când va primi 2.000 stânjeni din
moșia domnească de la Orașul Floci cu tot venitul bălții domnești de la oraș462.
Întinderea acestei bălți este precizată într-o confirmare din 5 aprilie 1775, „adică
bălțile ce sunt de la Oraș și până la Jigălie”463.
Mănăstirea Sf. Ioan mai stăpânea, la începutul secolului al XVIII-lea încă părți
din satul Vlădeni. La 3 mai 1719, domnul Nicolae Mavrocordat acorda, acestei
mănăstiri, dreptul de a strânge pe moșia sa Vlădeni „oameni străini din Țara Turcească,
fără bir și fără gâlceavă”464. Hotarele moșiei Vlădeni a mănăstirii Sf. Ioan vor fi stabilite,
la 17 septembrie 1735, de către megieșii din sat, locuitorii dobrogeni și de turci. Din
document aflăm că „noi megieșii din baltă, dimprejurul moșiei Vlădenilor i a Făcăienilor,
cari am fost la București, înaintea preaînălțatului domnului nostru marii sale Io Grigorie
Ghica Voievod, de am mărturisit pentru semnele moșii Vlădeni Mănăstirii lui S-ti Ioan
dănspre Făcăieni, ce scriu în hrisoavele domnești”465. O nouă hotărnicie a moșiei se va

456 Document din 17 martie 1752, 12 martie 1776 și 1797, în DRA, 1961, I, p. 510, 645-646, 851-852.
457 Panait 1977, p. 101.
458 Panait 1983, p. 541.

459 Apud Grigorescu 2009, p. 77. Trebuie amintit faptul că mai înainte, satul Dudești împreună cu moșia

au fost închinate mănăstirii Sinaia de către spătarul Mihail Cantacuzino.


460 Grecianu 1951, doc. 156.

461 Grecianu 1951, doc. 162.

462 Giurescu 1964, p. 118.

463 Giurescu 1964, p. 118.

464 Mateescu 1992, p. 275.

465 Mateescu 1975, p. 373.

114
face la 21 aprilie 1764, la porunca Porții și a domnului Ștefan Racoviță, pentru
îndreptarea „hotarelor Țării Românești și a moșiilor de către Dunăre”. Din partea Porții a
făcut parte Mimiș Aga Turnagi bașa, iar trimișii domnului au fost Nicolae Obedeanu
biv vel serdar și Mihalache vtori portar (al doilea portar, n.n.). Aceștia mergând la
hotarele moșiei Vlădeni au „dovedit că-i sunt hotarele și vechea stăpânire până la malul
Dunării, am dat-o și noi sub stăpânirea sfintei mănăstiri a Sf. Ioan, ca până în Dunăre să o
stăpânească, împreună cu bălțile ce are”466.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, mai stăpânea încă aceste moșii,
însă se confrunta cu fenomenul golirii satului de oameni, care s-au împrăștiat „care
încotro au vrut”467. Un prim act care consemnează această situație este hrisovul emis
de Nicolae Mavrocordat la 19 aprilie 1721. Domnul încuviința ca mănăstirea „să aibă
a ținea la moșia ce se chiamă Vlădeni ot sud Ialomița 5 rumâni. Cari rumâni sunt fugiți de
multă vreme în Țara Turcească și acum vrând să vie în țară ca să slujească sfintei mănăstiri,
i-am iertat domnia mea ca să fie în pace și iertați de haraciu”468. În timpul războiului ruso-
turc din 1768-1774, locuitorii din Vlădeni au fugit din nou în Dobrogea. La 30 iulie
1772, Divanul Țării Românești emitea o carte către egumenul Mănăstirii Sf. Ioan, la
cererea acestuia, în care se arăta că satul Vlădeni se spărsese „din împerecherea
vremilor cu răzmeriță”, iar oamenii se împrăștiaseră „care încotro au vrut”. Cartea îi
dădea dreptul egumenului „ca să umble și oriunde va găsi pe acei fugari să-i ia cu toată
iconomia lor și să-i aducă la urmă”469.
La o dată pe care nu o cunoaștem, probabil după 1735, mănăstirea Sf. Ioan va
ajunge în stăpânirea unui sat dobrogean de pe malul Dunării, Scrofeni, o situație
unică în proprietățile mănăstirilor de la Balta Ialomiței470. T. Mateescu consideră că
trecerea în stăpânirea unui așezământ monahal al Țării Românești, a unui sat de pe
malul dobrogean al Bălții Ialomiței, din Dobrogea, s-a făcut foarte probabil, prin
vânzarea de către locuitorii satului, toți români, a moșiei lor, ceea ce a determinat,
totodată, transformarea acestora în supuși („birnici”), ai domnului de la București.
Desigur, ea stăpânea și balta de la Borcea și până la malul Dunării, împreună cu
privalurile și gârlele de aici. Erau părți din proprietățile mănăstirii Cozia pierdute de
mănăstire după trecerea sa, împreună cu întreaga Oltenie, sub stăpânirea Austriei.
Actele de cancelarie din secolul al XVIII-lea consemnează prezența unor noi
mănăstiri cu proprietăți în Balta Ialomiței și în satele aferente.
Înainte de anul 1731, Episcopia Buzăului va intra în stăpânirea unei părți din
moșia Dichiseni. Prin porunca trimisă de Mihai Racoviță, la 25 aprilie 1731,
locuitorilor din Dichiseni, vinovați că nu executau claca față de Episcopie, domnul îi

466 Mateescu 1975, p. 373-374.


467 Mateescu 1992, p. 275.
468 DRA, 1961, I, p. 295-296.

469 DRA, 1961, I, p. 584-585.

470 Mateescu 1975, p. 373-376. Satul a fost ars cu ocazia îndreptării hotarelor dinspre Țara Românească și

Imperiul otoman, iar locuitorii au fost strămutați la stânga Bălții Ialomiței, probabil pe o moșie a
mănăstirii Sf. Ioan. Ibidem, p. 374-376.
115
mustra aspru pe aceștia „că nu ascultați de ispravnicul sfinției sale ca să mergeți la clacă
să clăcuiți după obicei ci vă puneți împotrivă”471.
Mănăstirea Cotroceni va intra în stăpânirea unei părți din satul Făcăeni.
O altă mănăstire, care va intra în stăpânirea unor moșii la Balta Ialomiței, la
începutul secolului al XVIII-lea, este mănăstirea Colțea, ctitoria marelui spătar Mihai
Cantacuzino. Mai întâi mănăstirea va beneficia de suprafețe din moșia Stelnica,
cumpărate de marele demnitar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, dăruite, după aceea
mănăstirii Colțea. Mănăstirea va primi dreptul de a organiza bâlci pe moșia sa din
Stelnica. Pe la 1721-1722, ctitoria marelui spătar, prin testament, va primi și Lichirești
(Călărași)472. La fel ca și în cazul Stelnicii și la Lichirești, mănăstirea stăpânea și părți
din baltă, după cum rezultă din hotărnicia din anul 1764. Limitele trasate de
hotărnicie plecau „de sus din câmp [...] și apucă pe baltă și dă pe la Slavul”473, adică
dincolo de Dunăre (Slavul fiind un toponim în Dobrogea). Moșia Lichirești a
mănăstirii Colțea se dovedește a fi destul de rentabilă, sfântul lăcaș intervenind pe
lângă domnul Mihail Racoviță să mute târgul de la Stelnica la Lichirești, mănăstirea
având dreptul de a lua „vamă pentru toate bucatele, care se vând, chiria prăvăliilor și
dreptul de a vinde vin și rachiu”474.
La începutul secolului al XIX-lea, potrivit lui Dionisio Fotino la Balta
Ialomiței, următoarele mănăstiri mai aveau moșii în satele de aici și anume:
mănăstirea Sf. Ioan la Vlădeni, mănăstirea Slobozia la Găița și Făcăeni, mănăstirea
Colțea la Stelnica, mănăstirea Argeș le Fetești, mănăstirea Sinaia la Dudești,
mănăstirea Plumbuita la Tâmburești, Piatra și Gâldău, mănăstirea Dealu la Brânceni,
Beilic, Jegălia și Șocariciu, mănăstirea Radu Vodă la Dichiseni (pe moșia acestei
mănăstiri se aflau și satele Trănșani, Tonea, Hotarul de Sus și de Jos, Stâlpul de
Piatră)475. Această situație se va menține până la secularizare, în anul 1863. Prin
secularizare au fost trecute în proprietatea statului următoarele moșii:
 Coslogeni (de pe moșia Trănșani) – a mănăstirii Radu Vodă.
 Stelnica, cu o suprafață de 6.000 ha în baltă și 4.290 în câmp, a mănăstirii
Sinaia.
 Găița, cu o suprafață de 3.200 ha, fostă a mănăstirii Slobozia.
 Ceacu-Petroiu, cu o suprafață de 3.000 ha, moșie situată între satele Gâldău
și Pietroiu, fostă a mănăstirii Plumbuita.
 Lăteni, cu o suprafață de 3.500 ha, fostă a mănăstirii Radu Vodă.
 Vlădeni, cu o suprafață de 10.000 ha, fostă a mănăstirii Sf. Ioan din
București476.
 Moșia Fetești a fost trecută în proprietatea Eforiei Spitalelor Civile.

471 DRA, 1961, I, p. 328.


472 Ivaniuc 1977, p. 105-107.
473 Ivaniuc 1977, p. 107.

474 Samarian 1931, p. 36.

475 Fotino 1859, p.197-198. Vezi și Grigorescu 2009, p. 91 și 92.

476 Popescu-Spineni 1936, p. 141-142. Grigorescu 2009, p. 94-95.

116
Boieri în Balta Ialomiței și în satele de pe Brațul Borcea. Concomitent cu
închegarea unor mari proprietăți mănăstirești se vor înfiripa și proprietățile unor
boieri, în cele mai dese cazuri mari demnitari domnești, care cuprindeau ocini în
satele aferente Bălții, mai rar gârle și bălți în Balta propriu-zisă. Domnii, căutând să
protejeze privilegiile și proprietățile mănăstirilor în Balta Ialomiței, vor face donații,
ori vor întări acte de vânzare-cumpărare, unor boieri, îndeosebi în satele de pe
Borcea. Din documente desprindem întinderea şi mai ales ritmul creşterii
proprietăţilor boiereşti în aceste sate, concomitent cu cel al proprietăţilor
mănăstireşti şi, totodată, conflictul dintre ei pentru stăpânirea moşiilor de aici.
Moșiile întinse și cu pământ roditor ale satelor de pe Borcea nu puteau să nu
atragă lăcomia marilor boierilor. Marii boieri, unii dintre ei și mari dregători,
profitând de poziția lor politică, destul de timpuriu, își vor crea proprietăți
importante, prin extinderea treptată a stăpânirilor lor în dauna proprietății țărănești.
Căile de pătrundere în oștile sătești, după cum consemnează documentele, au fost:
dania domnească, vânzări-cumpărări, înfrățirea, zălogirea, plata birului sătenilor de
către demnitarii domnești etc.
O primă formă, dar nu neapărat și cea mai importantă, prin care boierii
pătrund în obște, erau daniile domnești. Domnul, în virtutea dreptului de stăpân
suprem al pământului țării, pentru a răsplăti anumite servicii aduse domnului,
dăruia părți de sate, uneori sate întregi, marilor demnitari. Înfrățirile sunt surprinse
destul de des în documente. Pentru un străin, cumpărarea unei ocini se putea realiza
numai dacă făcea dovadă că este membru cu drepturi depline în obște, care, de
obicei era introdus în obște prin aceste înfrățiri. De regulă se făcea înfrățire pe o
parte de moșie, care de drept se vindea mascat, iar cealaltă parte putea să fie
cumpărată în mod legal, pentru că cel interesat devenise coproprietar. În felul acesta
i se oferea posibilitatea legală de a cumpăra și alte ocini, prin încălcarea dreptului de
protimisis, acoperite de documentele de cancelarie, unde se invoca faptul că ocina a
fost cumpărată cu voia locuitorilor. Dreptul de protimisis era încălcat și prin
zălogire, sau în cazul în care sătenii nu-și puteau plăti birul către domni, acesta era
preluat de un demnitar domnesc, urmând ca acesta să intre în stăpânirea ocinii
săteanului respectiv. Expresiile „de bună voie”, sau „cu voia tuturor locuitorilor”,
întâlnite deseori în actele de cancelarie, ascundea, fie nevoile țărănești, fie actele de
silnicie ale boierilor, după cum o dovedesc plângerile adresate, în cele din urmă
domnilor de către satele cotropite și procesele. Asistăm, în felul acesta, la forme
ascunse de cotropire prin violență și rapacitate a pământului țăranilor și înghițire a
ocinilor țărănești, urmate de aservirea celor ce cu silnicie acceptaseră pătrunderea în
obște. Protimisisul a fost ocolit și obștile țărănești au început să se descompună, își
vor pierde libertatea, iar locuitorii devenind rumâni ai marilor feudali.
Proprietățile boierești, în balta propriu-zisă, vor fi consemnate de
documentele de cancelarie, abia pe la sfârșitul secolului al XV-lea, ele fiind destul de
rare și la începutul secolului următor. Pentru prima dată este menționat Stanciul
comis, dregător domnesc, ca stăpân a unei gârle în baltă. Un hrisov din 27 ianuarie
117
1499, de la domnul Radu cel Mare, ne spune că Stanciul comis cumpărase gârla
Bahova din fața satului Futești (Fetești, n.n.), de la Radomir477. Probabil, Radomir
proprieterul acestei gârle, un localnic din satul Fetești, a fost nevoit să vândă gârla
Bahova din motive pe care nu le cunoaștem.
O jumătate de secol mai târziu, actele de cancelarie amintesc de un alt
demnitar domnesc stăpân a unei gârle în Balta Ialomiței. La 26 aprilie 1554 domnul
Pătrașcu cel Bun dăruiește lui Badea clucer „Gârla Lungă de lângă Tâmburești și cu
toate privalurile care a fost mai înainte gârlă domnească”478.
Cele mai întinse proprietăți boierești se vor forma în satele de pe Borcea, ele
cuprinzând părți din câmp, vatra satului, dar și din baltă. Potrivit documentelor
studiate, cea mai veche mențiune, despre prezența unui demnitar domnesc în satele
borcene, se referă la satul Blagodești. La sfârșitul secolului al XV-lea, pe timpul lui
Vlad Călugărul, la 1489, boierul Drăghici vornicul din Mărgineni deținea ocină la
Blagodești: partea Lucșănesei, Stroiasei, partea lui Ivan paharnic, Partea Pardosului.
Nu cunoaștem când și în ce împrejurări, Drăghici vornicul a intrat în posesia acestor
părți din moșia satului Blagodești. Foarte probabil în urma unei donații din partea
domnului „pentru slujbă”, așa cum dobândise jumătate din satul Corneani, din
apropiere, „cu slujbă” de la domni”, după cum glăsuiește un act din 27 mai 1510479.
Urmărind să stăpânească întreg satul Corneani, el a făcut schimb cu Danciu, care i-a
dat partea sa din satul Corneani, iar Drăghici i-a dat parte din ocina sa din
Blagodești. Schimbul acesta a fost întărit printr-o carte dată de domnul Vlad
Călugărul la 21 aprilie 1489480 și confirmat, mai târziu și de alți domni. Drăghici
vornicul va mai stăpâni în satul Blagodești și alte proprietăți, pe care le va lăsa
moștenire fiilor săi.
In anul 1508, Stoican, unul din fii acestuia, dorind să-și extindă partea sa din
Blagodești, încearcă să cotropească ocina lui Manea și a familiei sale. Conflictul
dintre cei doi a fost judecat de domn împreună cu alți patru boieri, aduși ca martori
de către Manea și frații și unchiul lor, cărora le-a fost arătată cartea de ocină,
dovedind că jumătate din Blagodești era veche și dreaptă ocină, dedină a lui Manea
și a familiei sale481.
Un alt fiu al vornicului Drăghici, Neagoe, va moșteni și el o parte din moșia
satului Blagodești. După moartea lui Neagoe, soția sa împreună cu fii: Drăghici
comis și Udriște postelnic vor dărui, în zilele lui Moise vodă, mănăstirii Mărgineni,
părțile lor de ocină de la Blagodești, pentru pomenirea sufletului răposatului
Neagoe482.

477 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 276.


478 DRH, B, V, doc. 29
479 DRH, B, II, doc. 74.

480 DRH, B, I, doc. 215.

481 DRH, B, II, doc. 55.

482 DRH, B, VII, doc. 12.

118
La sfârșitul secolului al XVI-lea, mare parte din satul Blagodești va ajunge în
proprietatea boierilor Blagodești, importanți demnitari domnești, ridicați din rândul
moșnenilor din sat. Astfel, partea de ocină din Blagodești, stăpânită de Danciu din
Corneani, 200 stânjeni, cu cinci vecini și vaduri de moară, a fost vândută de nepoții
săi, Erimia și Dan, în 1592, lui Aranite logofăt și fratelui său, Miho mare portar483. Cei
doi demnitari mai cumpără, în Blagodești, ocinile lui Drăgușin și Șerb, doi moșneni
din sat. La 24 martie 1598, domnul Mihai Viteazul întărește lui Miho mare portar,
„partea Bârleascâ și partea lui Drăghici, fiul lui Mamian”484. Boierul Miho, împreună cu
Ivan logofăt, mai cumpără, în timpul lui Mihai Viteazul, „ocina de baltă în ocina
Blagodeștilor, din jumătate de sat începătura, partea lui Stănilă și a fraților săi și partea lui
Brădilă și a fraților săi, pentru că au fost ocină dreaptă și moșie bătrână”485.
Din documentele amintite observăm că, la începutul secolului al XVII-lea,
satul Blagodești este aservit în mare parte. O jumătate din sat aparținea mănăstirii
Mărgineni, alte părți însemnate sunt în proprietatea boierilor Blagodești, o mică
parte se mai menținea, încă, în proprietatea moșnenilor.
Pătrunderea străinilor în obștea sătească a Vlădenilor este consemnată în a
doua jumătate a secolului al XVI-lea. Un document din 30 decembrie 1578 ne
informează că doi locuitori din Orașul Floci: Chirilă și Lațcar, împreună cu fii lor,
cumpără ocină la Vlădeni „a șasea parte din sat, toată partea lui Radul Zgăișor și a fratelui
său Caltea”. În continuare documentul ne mai spune că „încă s-au înfrățit Chiriță și cu
fratele său, Lațcar, cu Radu Zgăițor și cu fratele său Caltea, pentru această mai sus-zisă
ocină, de a lor bună voie și cu știrea tuturor megieșilor”486. După cum se vede actul de
vânzare-cumpărare este întregit de înfrățire, ceea ce a ușurat pătrunderea acestor doi
frați din Orașul Floci în ocina satului Vlădeni. Frații Chirilă și Lațcăr, cu fii, își vor
extinde proprietățile în satul și moșia Vlădenilor cumpărând și alte părți de ocini. La
3 iunie 1583, aceștia vor cumpăra partea jupâniței Rada, fiica Mușei, ocină de
moștenire de la părinți săi. În timpul domnului Mihnea cel Rău, Rada a venit în fața
domnului și a dat partea sa toată lui Chirilă și Lațcar. Documentul menționează că
Rada și frații Chirilă și Lațcar s-au și înfrățit, cei doi frați dăruind Radei 9.000 aspri și
o pereche de nădragi de șocărlat487.
La Vlădeni, documentele consemnează, prezenţa aici şi a lui Mihai Viteaul,
pe timpul când era boier. Acesta a cumpărat, de la Chiriţă şi Lațcar, două ocini pe
care, apoi, le-a dăruit mănăstirii Sf. Nicolae din Bucureşti488. Actul precizează că
această cumpărare s-a făcut de bună voie şi fără nicio silă. Treptat satul este aservit, în
mare parte, mănăstirilor Sf. Ioan și Sf. Nicolae din București și a unor boieri.

483 DIR, B, XVI/6, p. 31.


484 DIR, B, XVI/6, p. 309.
485 DRH, B, XI, doc. 350.

486 DRH, B, VIII, doc. 179.

487 DIR, B, XVI/5, doc. 131.

488 DRH, B, XI, doc. 85.

119
Pentru satul Făcăeni, avem ştiri despre prezenţa unor străini, proprietari în
sat, abia din prima jumătate a secolului al XVII-lea. Un act din 26 mai 1639 ne
informează că Muşa, soţia lui Paraschiva postelnic din Bolească, avea ocină în
Făcăeni pe care o vinde lui Ghinea şi fratelui său Franţa din Oraşul de Floci489. Trei
ani mai târziu, la 18 iulie 1642 comisul Apostolache contestă vânzarea, spunând că s-
a făcut fără ştirea sa, motivând că este mai îndreptăţit el să cumpere, fiind proprietar
mai vechi, prin ocina pe care o avea, ca zestre, de la soţia sa Vochiţa, fiica lui Ianiu
sluger din Ojogeni. Apostolache i-a întors banii lui Ghinea, rămânând comisul cu
ocina în Făcăeni490. Cele două documente, în afară de faptul că ne prezintă, ca o
realitate, pierderea libertății de către o parte din satul Făcăeni, sunt și un argument
că acest lucru a avut loc, probabil, cu câteva decenii mai înainte. Cu siguranță, Ianiu
sluger din Ojogeni, intrase în stăpânirea acestei ocini cu mai mulți ani înainte de a da
ocina ca zestre fiicei sale.
Plecând de la documentele avute la îndemână, constatăm că satul Borduşani
şi-a păstrat libertatea până în timpul lui Mihai Viteazul, locuitorii plătind taxele şi
impozitele pe care le aveau faţă de mănăstirea Cozia, pentru peștele prins în Baltă.
Dintr-un hrisov de la Alexandru Iliaş, din 18 iunie 1628, aflăm că satul Borduşani a
fost sat liber „cu oameni toţi cnezi, cu ocinile lor de mai înainte vreme, până în timpul lui
Mihai Viteazul, când Stoica mare vistier a fost răbojar în judeţul Ialomiţa şi a cotropit acest
sat cu multe năpăşti de biruri, fără dreptate, pe care le-a pus pe spinarea lor, până când i-a
vecinit fără voia lor şi le-a luat ocinile cu sila”491. În timpul lui Gavril Movilă, murind
Stoica vistier şi lăsând în urma sa multe datorii, sătenii din Borduşani şi-au
răscumpărat libertatea, plătind o parte din datoriile marelui demnitar.
În scurt timp, o însemnată parte din satul Bordușani va intra în stăpânirea
marelui dregător Socol paharnic. Potrivit unui hrisov din 25 iulie 1628, domnul
Alexandru Iliaș întărește lui Socol paharnic, fiul lui Drăghici din Cornățeni, cu fii săi,
ocină la Bordușani, „toată partea Dariei, jupânița lui Toader din Vlădeni, a patra parte din
câmp, pădure, apă, balta cu pește, vatra satului și cu vecinii”492. Documentul face
mențiunea că Socol stăpânea jumătate din sat, moștenire de la strămoșii săi, de unde
am putea trage concluzia că cealaltă jumătate aparținea locuitorilor din sat, printre
care Daria și bătrânul Neagoe. Pentru deceniile următoare nu mai cunoaștem alte
documente care să se refere la raporturile dintre boieri și locuitorii de aici, ori la
pătrunderea altor demnitari domnești în ceea ce mai rămăsese din obștea liberă a
satului.
Satul Cegani nu este amintit în hrisovul din anul 1467 de la Radu cel Frumos,
însă, considerăm noi, va fi fost și el printre satele amintite de document ca punct de
încărcare a peștelui și care aveau obligaţia să plătească taxe şi impozite, mănăstirii
Cozia, pentru peştele vânat în Balta Ialomiţei. Potrivit unui hrisov de la Pătrașcu cel

489 CDȚR, IV, doc. 1483.


490 CDȚR, V, doc. 766.
491 DRH, B, XXII, doc. 110.

492 DRH, B, XXII, doc. 134.

120
Bun, din 26 decembrie 1554, unul dintre primii boieri, stăpânitor în satul Cegani, este
Stănilă vornicul493. Documentele din prima jumătate a secolului al XVII-lea ne
informează de prezenţa, în acest sat, și a altor mari dregători care vor stăpânii moşii
aici. Printr-un document din 6 mai 1623, domnul Radu Mihnea întărește lui Zaharia
din Mătăsești ocină la Cegani „cumpărată de la Baba fiica lui Nan, 50 stj. pentru 5.000
aspri gata în zilele lui Alexandru v.v. (Alexandru Iliaș, n.n.)”494. În anul 1645 moșia mai
era în stăpânirea familiei, când Stana soția lui Zaharia din Mătăsești iartă de rumânie
pe câțiva rumâni de pe ocina sa din Cegani495. Tot dintr-un act de iertare din vecinie,
aflăm de un alt dregător domnesc cu proprietate în satul Cegani. Este vorba de
Stoica paharnic, fiul lui Vâlcu clucer din Dragomirești. Această ocină o stăpânea
Stoica de la părinții săi, după cum glăsuiește documentul496. Cinci ani mai târziu
Stoica paharnic având nevoie de bani va zălogi, lui Para paharnic, pentru 40 ughi, a
patra parte din moșia sa de la Loloești. La rugămintea lui Stoica, Para paharnic îi
înapoiază această parte de ocină și primește în schimbul banilor dați 150 stânjeni în
satul Cegani „din hotarul de la câmp, până la malul Dunării, din baltă, din pădure și din
ostrov”497. Dintr-un act de întărire din 13 ianuarie 1642, dat de domnul Matei Basarab,
aflăm că Vasile spătar, stăpânea în satul Cegani „partea lui Dima, fiul lui Sima postelnic
din Jăgălie, 150 stj, cu baltă și ostrov, căci i-a vândut-o acesta cu 40 ughi, bani gata”498.
Din câteva documente de la Matei Basarab aflăm, atât despre prezența altor
demnitari domnești în satul Cegani, cât și despre cum au ajuns stăpâni în moșiile
satului, dar și de sprijinul dat de domn în demersurile întreprinse de feudali în
acapararea moșiilor satului. Din zapisul din 23 februarie 1646 aflăm că Stana, fata lui
Stanciu vătaf, vinde lui Răzvan căpitan 90 stânjeni de ocină în satul Cegani de Baltă,
cu 22 ughi și jumătate499. Oana Răzvan căpitanul din Sulimanul mai cumpărase în
satul Cegani 140 stânjeni de ocină de la Stanciul și fiul său, pentru 7.000 de bani500 și
încă 14 stânjeni. de la Stan, fratele lui Bedelea501. Marele logofăt Radu Cocorăscu,
demnitar de seamă în divanul lui Matei Basarab, de unde și sprijinul acordat de
domn în acest demers, cumpărase 400 stânjeni din ocina lui Stoica paharnic, fiul lui
Vlad clucer din Dragomirești și motivând că este mai vechi cumpărător în satul
Cegani contestă actul de vânzare-cumpărare a lui Răzvan căpitanul. În câteva
hrisoave, din anii 1647-1651, domnul Matei Basarab, judecând că Radu Cocorăscu
„fiind mai volnic să cumpere” întărește marelui logofăt 644 stânjeni din moșia satului
Cegani, în schimb, potrivit hotărârilor domnești, Radu Cocorăscu i-a întors banii lui

493 DRH, B, V, doc. 27.


494 DIR, B, XVII/4, doc. 283.
495 CDȚR, III, doc. 346.

496 DRH, B, XXIV, doc. 308.

497 CDȚR, IV, doc. 1460.

498 CDȚR, V, doc. 569.

499 CDȚR, VI, doc. 398.

500 CDȚR, VI, doc. 823.

501 CDȚR., VI, doc. 1419.

121
Oana Răzvan, pentru cei 244 stânjeni și lui Socol clucer, prețul a 400 stânjeni
cumpărați de la Stoica paharnic, „dându-i acestuia și zapis”502.
Un alt mare demnitar, proprietar de ocină în Cegani este Vasile postelnic, fiul
lui Preda postelnic, care cumpăra de la Sin din Cegani 30 stânjeni. de moșie, cu știrea
megieșilor, spune documentul503. Din documentele citate se constată că, în decurs de
un secol, în satul Cegani s-au perindat un număr de 9 mari demnitari domnești, dar
și competiția dintre marii boieri pentru proprietăți în satul Cegani, consecința fiind
înrobirea satului marilor feudali.
Aceeași competiție o desprindem din actele de cancelarie referitoare la satul
Stelnica. În secolele XV-XVI, satul Stelnica este amintit de documente atunci când
domnii întăresc privilegiile mănăstirii Cozia în Balta Ialomiței, satul făcând parte din
punctele unde mănăstirea avea dreptul să perceapă vamă pentru peștele vânat în
bălțile sale.
Începând cu prima jumătate a secolului al XVI-lea, părți din moșia și satul
Stelnica au fost cumpărate de unii demnitari domnești de la moșnenii din sat. Nu
cunoaștem împrejurările în care boieri au cumpărat aceste ocini de la moșnenii din
sat, probabil, prin încălcarea protimisisului. Așa a fost cazul boierului Hamza, care
cumpărase de la Cârstica „partea Cotoiască jumătate și balta ce se chiamă Coșcovata”504,
pe care, ulterior o vinde domnului Radu Paisie, care, la rândul său, a înzestrat
mănăstirea Mislea cu această ocină. În timpul domnului Mircea Ciobanul, boierul
Hamza, acum mare vornic, va primi din partea acestuia, ca răsplată pentru credința
sa, proprietățile mănăstirii Mislea, din satul Stelnica, pe care domnul le confiscase,
odată cu distrugerea mănăstirii, generând, mai târziu un conflict între mănăstire și
familia lui Hamza. În același timp marele vornic își va rotunji proprietățile în
Stelnica, prin cumpărarea unei alte ocini din sat și anume „partea Barbului toată cât se
va alege de pretutindeni”, întărită de domnul Mihnea Turcitul la 15 iulie 1579505. Prin
vânzări și ca urmare a pierderii proceselor cu mănăstirea Mislea, urmașii săi vor
rămâne fără moșiile din satul Stelnica.
În secolul al XVII-lea actele de cancelarie vor menționa prezența altor boieri,
cu ocini, în satul Stelnica. Unul dintre aceștia este Neagoe Meiuot, armaș din
Berilești. Un document din 28 mai 1615, emis de cancelaria lui Radu Mihnea întărea
lui „Albu Robu și lui Bătrânul, fii lui Radu, cu fii lor stăpânirea peste ocina de la Steanca de
Baltă, partea lui Neagoe Meiuot din Berilești”506. Potrivit aceluiași document Neagoe
Meiuot mai vindea, o altă ocină în Steanca, lui Manea și Toma, fii lui Balea. Amintit
ca armaș în documentele de la începutul secolului al XVII-lea, Neagoe,cumpărase
ocină în Stelnica „20 stj. din câmp și din baltă, cu vatră de sat și de peste tot hotarul, de la

502 CDȚR., VI, doc. din 16 decembrie 1647, 20 iunie 1649; vol. VII, doc. din 2 august 1651.
503 CDȚR., VII, doc. 841.
504 DIR, B, XVII/3, doc. 17.

505 DRH, B, VIII, doc. 229.

506 CDȚR, II, doc. 686.

122
Dunăre și până în Giungi”, în timpul Lui Mihai Viteazul, când demnitarul domnesc
constituie pentru Meiutești un întins domeniu funciar, peste 1.000 de stânjeni507.
În prima jumătate a secolului al XVII-lea actele de cancelarie amintesc şi de
alţi boieri care stăpâneau proprietăţi în satul Stelnica, încă de la sfârșitul secolului al
XVI-lea. Astfel, un document din 18 mai 1622, ne informează că Iani portarul din
Slătioarele deținea „jumătate din sat, din pădure. apă, baltă, uscat și șederea satului și cu
vecinii Dragomir și Tudor și cu copiii lor”. Din document aflăm că această ocină a fost
de dedină a jupâniței Stanca, soția lui Iani, adusă ca zestre. După moartea lui Iani și a
soției sale, în timpul lui Mihai Vitezul, fiul lui Iani, postelnicul Dragul din
Slătioarele, a dat această ocină drept zestre Despinei și Mariei, surorile sale, așa cum
lăsase tatăl său cu blestem. Radu Mihnea va întări această ocină lui Malcoci pitarul,
soției sale Despina și Mariei508. În februarie 1636 Maria, împreună cu fii săi, Văsiu,
Vâlcul și Simeon, au vândut ocina lor din Steanca de Sus, pentru o datorie mai
veche, nepoatei sale, Despina logofeteasa, fiica lui Dragul din Slătioarele509. Trei ani
mai târziu, la 1 martie 1639, Despina logofeteasa, împreună cu fii săi vând această
ocină jupânului Ghinea și fratelui său Sfranța(Franța) din orașul Floci510. Cei doi vor
mai cumpăra în sat 200 stânjeni, împreună cu rumânii, de la Pătrașco postelnic din
Bucșani511. La rândul lor, Ghinea și Franța vor vinde, la 4 februarie 1651, toate ocinile
cumpărate de ei în satul Stelnica, lui Moise spătar, fost ispravnic din Orașul de Floci,
fiul lui Mihalcea vornic din Pătârlage. Din acest zapis și din hrisovul lui Matei
Basarab, din 23 decembrie 1651, mai cunoaștem și numele altor proprietari străini în
acest sat, care acum își vânduseră moșiile lor lui Moise spătar, anume: Preda, fiul lui
Bratul comis din Uești, Pătrașco postelnic din Bucșani, Adam, fiul lui Dumitru
păslariu de la Orașul de Floci512. În felul acesta spătarul Moise va ajunge în
stăpânirea unei însemnate părți din satul și moșia Stelnica, adică 800 stânjeni, la care
va adăuga încă 160 stânjeni, cumpărați de la Gheorghe și de la tatăl său, Hranite,
județ în Orașul de Floci513.
Din documentele citate desprindem și mijloacele folosite de demnitari pentru
a intra în stăpânirea moșiilor din satul Stelnica, anume: vânzare-cumpărare, înfrăţire,
zălogire şi moştenire. In satul Stelnica vom cunoaşte şi o altă modalitate, folosită de
dregătorii domneşti, pentru a deveni stăpâni în obştea de aici. Este cazul lui Hranite
postelnic Blagodescul care a plătit partea de miere şi de galbeni a lui Ursea din
Stelnica, iar sătenii satului au zălogit postelnicului partea lui Ursea din sat, cât a
rămas nevândută, pentru cei 510 bani dați. Documentul precizează că ocina a fost
zălogită pentru un an și jumătate și dacă Ursea nu va plăti la termen bani,

507 Grigorescu 2009, p. 37.


508 CDȚR, III, doc. 129
509 CDȚR, IV, doc. 1161.

510 CDȚR, IV, doc. 1408.

511 CDȚR, VI, doc. 1001.

512 DRH, B, XXXVI, doc. 27.

513 CDȚR, VII, doc. 312; CDȚR, IX, doc. 719.

123
postelnicul să intre în stăpânirea ei514. Aceste documente stau mărturie asupra
modului cum vor circula moșiile satelor borcene, din momentul în care vor ajunge în
stăpânirea marilor feudali, dar și asupra nivelului la care ajunsese starea de
dependenţă a obştilor moşneneşti, faţă de marii boieri.
Spre sfârșitul secolului al XVII-lea, mare parte din acest sat va ajunge sub
stăpânirea a doi mari demnitari domnești: Moise spătar, fiul lui Mihalcea din
Pătârlage și spătarul Mihail Cantacuzino.
Documentele de cancelarie cu privire la satul Fetești pun în evidență, ca și în
cazul satului Stelnica, numărul mare de demnitari domnești ce vor deveni stăpâni în
sat, în secolele XVI-XVII, dar și mijloacele prin care au intrat în ocina satului. Satul
Feteşti, sat cu moşii întinse de la Dunăre şi până la apa Ialomiţei, va constitui un alt
spaţiu de confruntare între boieri şi între boieri şi mănăstiri, rezultatul fiind aservirea
totală a locuitorilor de aici. Cel mai vechi demnitar, consemnat de hrisoave, cu
proprietăţi în Feteşti, este Albul Rogoz vornic, care dăruieşte ocina sa mănăstirii
Argeş „pentru sufletul său şi al tatălui său Nanu Rogoz”515. Nu cunoaștem împrejurările
în care marele vornic a ajuns în stăpânirea ocinii din Fetești, cu siguranță acest lucru
s-a produs la o dată anterioară donației sale către mănăstirea Argeș, ceea ce
dovedește că procesul suprimării libertății sătenilor de aici a început destul de
devreme. Până la mijlocul secolului al XVI-lea nu avem alte dovezi despre
pătrunderea în oștea satului a altor demnitari domnești. Un document din 20
februarie 1542, dat de domnul Radu Paisie, ne informează că la acea dată stăpâneau
ocina Păpească din Fetești doi boieri: Dragomir al Scurtului și cumnatul său Stan
paharnic. Aceștia au vândut jumătate din ocină domnului Radu Paisie, „iar domnia
mea am dăruit și am dat sfintei mănăstiri (Argeș, n.n.); iar cealaltă jumătate au vândut-o
sfintei mănăstiri”516.
Un hrisov din 5 iunie 1580 menționează de prezența altor feudali, stăpâni în
Fetești încă din timpul domniei lui Mircea Ciobanul. La această dată, domnul
Mihnea Turcitul întărea jupâniței Stana, soția lui Vâlceanul logofăt ocină în Fetești
„jumătate din partea Stancăi și a ginerelui ei Manea din vecini, din baltă și din câmp și din
uscat și de pretutindeni”. Stanca și ginerele ei Manea se înfrățise cu Vâlceanul logofăt,
dăruindu-i această ocină, „pentru că s-a pus Vâlceanul logofăt de l-a adus din Țara
turcească pe credința lui, iar Manea, deoarece i-a lăsat capul întreg pe trup, el l-a înfrățit pe
Vâlceanul logofăt pe acest sat”517.
Documentele ulterioare, unele mai scurte și mai puțin explicite, altele cu un
conținut mai larg și deci mai explicite, confirmă aservirea tot mai completă a părții
din moșia Fetești, care mai rămăsese liberă. Neagoe Meiuot, armaș din Berilești, va
cumpăra, de la Țigulea și Dumitru, ocină în Fetești, partea Bădească518. Țigulea și

514 CDȚR, VII, doc. 609.


515 DRH, B, III, doc. 49.
516 DRH, B, IV, doc. 118.

517 DRH, B, VIII, doc. 308.

518 DRH, B, XXII, doc. 309.

124
Dumitru cotropiseră partea Bădească de la mănăstirea Argeș. Ajungând la
strâmtoare, armașul Neagoe va vinde atât ocinile sale din Stelnica cât și din Fetești.
Astfel, la 28 decembrie 1619, Gavril Movilă întărește „lui Nedelcu (Boteanu, n.n.)
stăpânire peste ocina de la Futești, din partea lui Neagoe Meiuot, 20 stj. din câmp, baltă și
vadul de la moară cu [...] aspri gata și au făcut și frăție”519. Expresia din document
„văzând domnul zapisul cu martori” certifică faptul că vânzarea s-a făcut înainte de
anul 1619. Moșia cumpărată de Nedelcu se învecina cu a unui alt demnitar domnesc,
Oprea Iuzbașa care, spune documentul, „s-a tocmit cu Nedelcu ca niciodată să nu se
hotărască unul cu altul, iar care dintre ei se va lepăda de întocmire, Oprea Iuzbașa să
întoarcă lui Nedelcu asprii înapoi și să rabde și ocara”.
La începutul secolului al XVII-lea, stăpânea ocină în Fetești, Datco clucer
Potoceanul. Este vorba de partea Păpească, ocină a mănăstirii Argeș, cotropită de
Papa din Păpeni, văndută, după aceea clucerului Datco care a lăsat-o moștenire fiilor
săi: Datco paharnic, Radu postelnic și Miclăuș. În anul 1622, Datco paharnic va da
partea sa din Fetești, fraților săi, primind, în schimb toată partea acestora din
Trănșanii. În timpul domnului Alexandru Coconul, Radu postelnic Potoceanul va
vinde partea Păpească lui Dumitru Dudescu.
Din două documente din deceniul trei al secolului al XVII-lea putem constata
gradul de aservire a satului și moșiei Fetești. Este vorba de hrisovul lui Alexandru
Iliaș, din 20 iunie 1629 și o poruncă de hotărnicie de la Leon Tomșa. Din aceste
documente rezultă următoarele:
 jumătate din sat era stăpânit de: Vlad mare logofăt, socrul lui Radu
postelnic; Radu postelnic Potoceanu și nepoții săi, fii lui Miclăuș și de Dragu
postelnic din Slătioarele;
 cealaltă jumătate era a mănăstirii Argeș, a Meiuteștilor, a lui Bratu comis,
Pătrașcu, fiul lui Bărcan stolnicul și alți megieși520.
Alături de acești feudali înstăpâniți pe moșia și satul Fetești, documentele
ulterioare amintesc și de alți demnitari domnești cu ocini aici. Potrivit unui hrisov de
la Matei Basarab, din 1 septembrie 1634-31 august 1635, Paraschiva vornic și frații
săi: Constantin armaș, Dragul comis și Neagoe, în urma a unui act de zălogire,
încheiat cu Sima al doilea vistier, pierd în favoarea acestuia din urmă „ocină în Futești
a patra parte din tot satul”, întărită de domn. Cei patru frați stăpâneau această ocină
„ca moștenire încă dinainte vreme”521, după cum precizează documentul. Neagoe,
fratele mai mic, „căzând într-o mare nevoie și încă a sta să piară” a vândut partea sa de
ocină din satul Petrești lui Sima, pe atunci, logofăt. Ulterior și ceilalți frați vor vinde
părțile lor de ocină, din satul Petrești, lui Sima logofăt. În timpul în care Sima este
trimis de domn la Constantinopol „în treaba și slujba țării” cei patru frați vor vinde a
doua oară ocinile lor din satul Petrești lui Dumitru logofăt de visterie. Când s-a

519 CDȚR, II, doc. 529.


520 DRH, B, XXIII, doc. 40.
521 DRH, XXIV., doc. 368.

125
întors Sima de la Constantinopol „a apucat pe acești vânzători foarte tare, ca să-i redea lui
satul Petrești cum i l-a vândut lui dintâi, sau să-i dea sat pentru sat, pentru că nu-i trebuie
bani, că i-au luat cu camătă pe miere și pe ceară”. Domnul judecă după obiceiul țării, „ca
să-i dea lui Sima dedină în alt loc, sau să-i dea bani cu camătă”. Cele două părți s-au
înțeles asupra sumei pe care trebuiau să o dea cei patru frați, stabilind și ziua când
trebuia să dea banii. Neputând să plătească la sorocul cuvenit frații au pus zălog
„toată partea lor de moștenire și din vecini din satul Futești, și dacă nu vor da acești bani la
zi, această dedină și vecini să fie a lui Sima logofăt”. Documentul ne mai informează că a
venit „și ziua și au trecut și patru luni peste zi și banii nu i-au dat”. Ca urmare domnul „a
dat lui Sima vistier să-i fie ocină și vecini din Futești dedină și ohabă”. În anul 1647, Sima
mai stăpânea ocina din Fetești; la 15 iunie el făcea parte din cei 12 boieri care
împreună cu egumenul Leontie de la Argeș au împietrit moșia mănăstirii din sat.
Alături de alți boieri atrași de bogăția așezărilor de la Balta Ialomiței,
Dumitru Dudescu urmărește formarea, aici, a unui întins domeniu. Odată cu
acapararea unor suprafețe întinse din moșia Tâmburești, așa cum reiese din hrisovul
din 17 iunie 1625, el caută să intre în stăpânirea unei mari părți din moșia satului
Fetești, folosind diverse mijloace. Inițial el cumpără partea Păpească de la Radu
postelnic Potoceanul. Din hrisovul domnului Matei Basarab, din 20 aprilie 1638
aflăm că a cumpărat, în satul Fetești și 73 stânjeni partea lui Stroe paharnic522,
cumpărată de acesta de la Neagoe Meiută.
Tentativa lui Dumitru Dudescu de a-și adjudeca stăpânirea asupra unei mari
părți din moșia Fetești, în defavoarea mănăstirii Argeș recidivează un conflict mai
vechi, al acestuia, cu sfântul lăcaș. Atât prin documentul din 3 iulie 1644, cât și prin
cel din 15 iunie 1647, domnul Matei Basarab judecă în favoarea mănăstirii, stabilind
că boierul Dudescu „nu poate dovedi cu carte”, iar „dacă va mai scoate vreo carte pentru
Futești, să nu se creadă, să fie mincinoasă”523. Cu alte cuvinte Dumitru Dudescu va
rămâne în satul Fetești cu cei 73 stânjeni cumpărați de la Stroe paharnic. Ulterior, fiul
său Radu Dudescu, va extinde proprietățile familiei în acest sat cu partea de moșie a
marelui logofăt Vlad Rudeanul, prin căsătoria sa cu fiica logofătului, Catalina524. La
rândul său, Radu Dudescu a dat ca zestre partea sa din moșia Fetești celor patru fiice
ale sale Ancuța, Chera, Elina și Marica. Marica va moșteni și partea surorii sale
Ancuța care „a lăsat cu limbă de moarte toată partea ei din Futești să o ție sorusa jupâneasa
Marica, iar celelalte surori treabă să nu aibă”525. În timp ce părțile Cherei și Elinei vor
rămâne în stăpânirea familiei Dudeștilor, partea Maricăi va intra în stăpânirea
familiei Cantacuzino, prin căsătoria Margăi, fiica Maricăi, cu spătarul Mihai
Cantacuzino.

522 CDȚR, IV, doc. 1202.


523 CDȚR, V, doc. 580.
524 Vezi documentul din 5 septembrie 1669 de la Antonie Vodă din Popești, în Ivaniuc 2000, p. 187-188.

525 CDȚR, VII, doc.748.

126
În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, putem afirma că satul și moșia
Fetești erau în stăpânirea mănăstirii Argeș, a lui Mihai Cantacuzino și a familiei
Dudescu.
Spre deosebire de satele prezentate până acum, potrivit documentelor
studiate, satul Tâmburești va intra devreme în atenția marilor feudali. Documentele
referitoare la satul Tâmburești, de altfel destul de numeroase, ne furnizează date
importante din care putem constata cum, începând din secolul al XVI-lea, locuitorii
satului își vor pierde libertatea și ocinile și vor intra în stăpânirea marilor dregători
domnești, alături de mănăstirile citate mai înainte. La mijlocul secolului al XVI-lea,
prin hrisovul din 26 aprilie 1554, domnul Pătrașcu cel Bun dăruiește lui Badea clucer
„Gârla lungă de lângă Tâmburești și cu toate privalurile, care a fost mai înainte gârlă
domnească, iar acum am dat și am miluit cu mai sus zisa gârlă pe jupan marele clucer”526.
Badea, mare clucer, va intra și în stăpânirea unei ocini din satul Tâmburești, deoarece
știm că la 12 august 1573 se va judeca cu mănăstirea Dealul pentru această ocină.
Tot din timpul lui Pătrașcu voievod, stăpânea ocină în acest sat, partea
Cojescului, Zlate vătaf, ocină întărită de domnul Alexandru al II-lea Mircea527.
Din hrisovul din 12 august 1573, citat mai sus, aflăm că domnul Alexandru al
II-lea Mircea, în prima sa domnie, întărește lui Harvat mare portar și cu fii săi „ocină în
satul Tâmburești, a treia parte și din vecini și din bălți și din uscat și din câmp și de peste toată
ocina [...] pentru că îi este veche și dreaptă ocină”528. Documentul, o pricină de judecată cu
mănăstirea Dealul, mai amintește și de un alt proprietar în satul Tâmburești, intrat și el
în dispută cu mănăstirea; este vorba de Ivan Norocea, mare logofăt.
În urma unei alte judecăți, consumate în fața domnului Mihnea Turcitul, la 3
iulie 1579, va intra în stăpânirea unei alte ocini în Tâmburești jupânița Elina, soția lui
Dragomir armaș, împreună cu fiul său Dragomir”529.
Pentru o datorie a tatălui său, de 7.000 aspri, Dragomir, fiul lui Zlate vinde lui
Neagoe și fratelui său și fiilor lor, partea lui Zlate „oricât se va alege și din câmp și din
pădure și din apă și de peste tot hotarul de pretutindeni”, întărită de domnul Mihai
Viteazul prin hrisovul din 25 iulie 1596.
După cum se vede, din documentele citate, părți însemnate din satul
Tâmburești, vor intra în stăpânirea unor mari dregători domnești, fie prin donații
domnești, fie în urma unor judecăți, ori în urma unor acte de vânzare-cumpărare.
Documentele din secolul al XVII-lea ne indică și alți boieri proprietari de
ocini în Tâmburești, în urma unor acte de vânzare-cumpărare, a unor judecăți sau
prin moștenire. Astfel, în urma unui schimb de moșii dintre Carca vornic și Ivan
(probabil Ivan Norocea mare logofăt), Carca vornic și soția sa Rada și fii săi vor intra
în stăpânirea unei ocini în Tâmburește. Ivan dădea ocina sa din Tâmburești lui Carca

526 DRH, B, V, doc. 29.


527 DRH, B, VII, doc. 11.
528 DRH, B, VII, doc. 148.

529 DRH, B, VIII, doc. 227.

127
vornic, în schimbul unei ocini la Ghergani, act întărit de Radu Șerban, al 19 martie
1612530.
Unul din marii proprietari din satul Tâmburești este boierul Dumitru
Dudescu. Dumitru Dudescu este un exemplu tipic al unui mare dregător, care
urmărește să-și mărească proprietățile, prin diferite metode, apelând la poziția sa pe
lângă diferiți domni, cât și prin alte mijloace, ca de exemplu: cumpărări, moșteniri și
așa-zisele înfrățiri, acestea din urmă contribuind la descompunerea oștilor sătești,
prin evitarea protimissis-ului. Dregătorul urmărește formarea unei proprietăți
unitare acaparând ocină lângă ocină. Astfel, concomitent cu ocuparea unor ocini în
satul Fetești, el se orientează spre moșia învecinată, Tâmburești. Pentru început, la 17
iunie 1625, Dumitru Dudescu, cumpără de la Preda postelnic și Drosul, feciorii lui
Radu din Balomirești, partea lor de ocină în satul Tâmburești531, iar doi ani mai
târziu va cumpăra și partea jupânesei Neacșa, sora lui Preda postelnic și Drosul532. La
aceste ocini, boierul Dudescu mai adaugă partea lui Dragomir cel Bătrân, fiul Zlatei
din Bora, primită drept moștenire de la acesta, pentru că „ajuns la vreme de bătrânețe și
de mare nevoie, de a fost olog și orb [...] și din sângele lui nimeni n-a rămas, nici fiu din
trupul lui (..), astfel s-a gândit la nepotul său jupân Dumitru vistier, de s-au dus el singur la
casa lui, numai cu trupul și cu oasele și i-a dăruit aceste dedine [...] Iar boierul domniei mele
jupan Dumitru vistier să aibă a căuta neputința lui”533, act întărit de domnul Alexandru
Iliaș la 10 mai 1629. Același domn îi mai întărește, la Tâmburești, partea lui
Dragomir din Boziani „a noua parte din a treia parte cu gârlă și rumâni”534.
Dumitru Dudescu va lăsa moștenire o parte din ocinile din Tâmburești fiului
său Radu, iar cealaltă parte, ca zestre, fiicei sale Ruxandra. La 6 iunie 1645 Ruxandra,
împreună cu soțul său, Gavril spătar, vor renunța la moșia din Tâmburești în
favoarea fratelui și cumnatului Radu Dudescu, în schimbul unei ocini în satul
Bonțești535. Nu știm ce s-a întâmplat cu proprietățile familiei Dudescu din satul
Tâmburești, în deceniile următoare. Probabil că Radu Dudescu le-a zălogit ori
vândut pentru a-l ajuta pe tatăl său să acopere furtișagul din haraciul către Poartă.
Un alt proprietar, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în satul
Tâmburești este Constandin Căpitanul Filipescu, moșie primită ca zestre la căsătoria
sa cu Rada, fiica lui Radu Mihalcea din Cândești. Radu Mihalcea mare comis deținea
o parte din satul Tâmburești de la începutul secolului al XVII-lea. Proprietatea sa se
va extinde, în timpul domnului Matei Basarab prin două schimburi. La început va
face schimb cu mănăstirea Plumbuita, la 18 februarie 1647, mănăstirea dându-i ocina
sa din sat, în schimbul unei moșii în satul Plăseni536. Câteva luni mai târziu, la 12

530 DIR, B, XVII/2, doc. 54.


531 CDȚR, III, doc. 471.
532 DRH,B, XXII, doc. 254.

533 DRH, B, XXII, doc. 270.

534 CDȚR, VI, doc. 1122.

535 CDȚR, VI, doc. 1122.

536 CDȚR, VI, doc. 748.

128
iunie 1647, Radu Mihalcea face un nou schimb cu mănăstirea Sf. Sava. Mănăstirea,
considerând că moșia din Tâmburești este prea departe și nu-i aduce venituri
rentabile, în schimbul a 6 răzoare de vie în dealul Bucureștilor, îi dă marelui comis
ocina sa din Tâmburești. După moartea lui Radu Mihalcea, copii săi fiind mici, nu a
avut cine să se ocupe de aceste moșii rămânând părăsite, ispravnicii mănăstirii
Dealul luând dijma și veniturile ei, până când Constandin Căpitanul Filipescu s-a
căsătorit cu Rada, fiica lui Radu Mihalcea. În timpul domnului Șerban Cantacuzino,
acesta a intervenit pe lângă divan, „au mers cu 12 boieri la hotarele Tâmbureștilor”,
împietrind proprietățile socrului său, ocina fiind întărită apoi de domn537.
Procesul de deposedare a moşnenilor din satele Dichiseni şi Trănşani
cunoaşte un aspect mult mai moderat. Încă din 1523, în cele două sate, va primi ocini
mănăstirea Argeş, din partea domnului Radu de la Afumaşi, anume: „Trănşani
jumătate şi cu gârla şi cu bălţile şi Dichiseşti cu gârla şi bălţile”538. Nu tot satul Dichisești
va intra în stăpânirea mănăstirii. Un hrisov din 14 iunie 1568 menționează pe un
anume Stoca Gighirii, stăpân a unei întinse proprietăți în sat. Aflat în pribegie în
Transilvania, a vândut postelnicesei Chera partea sa din satul Dichisești. Numărul
mare de rumâni, 100, vânduți odată cu moșia, demonstrează cât de mare era
proprietatea acestuia. Un alt dregător, stăpân în Dichisești, este Vlaicu clucer. Nu
cunoaștem împrejurările în care el a devenit stăpânul unei părți din sat, știm, însă, că
la 27 mai 1586, domnul Mihnea cel Rău dă poruncă jupânițelor Chera și Mușa, fiicele
lui Vlaicu clucer să le fie zestre satele Dichsești și Săpteani „însă se știe Dichisești și cu
5 sălașe de țigani să fie ale Cherei, Săpteani ale Mușei”539.
La sfârșitul secolului al XVI-lea va intra în stăpânirea unei ocini în Dichisești
și domnul Mihnea cel Rău. Domnul va cumpăra părțile jupâniței Maria din
Dichisești pentru 23.000 aspri și două mantale de grana, pe care, apoi, le va dărui
mănăstirii Sf. Troiță540. Tot mănăstirii Sf. Troiță îi vinde partea sa de ocină din satul
Dichiseni, Necula portar, pentru 50.000 aspri541
Puținele documente de care dispunem, cu privire la satul și moșia Trănșani,
fac dovada faptului că, în afară de mănăstirea Argeș care stăpânea moșie în sat, de la
începutul secolului al XVI-lea, puțini dregători domnești vor reuși să devină
proprietari de ocini aici, începând cu prima jumătate a secolului al XVII-lea. Însă
expresiile din documente „aceste ocini au fost ale lor de la părinți din moși strămoși”, ar
indica pătrunderea boierilor în obștea satului Trănșani încă din a doua jumătate a
secolului al XVI-lea. Astfel, o poruncă domnească din 6 iunie 1622 menționează că
Datco clucer stăpânea ocină în sat, partea soției sale Zamfira, primită ca zestre de la
părinții săi, pe care aceștia o aveau ca moștenire din moși-strămoși. În zilele

537 Document din mai 1687 în, Constandin Căpitanul Filipescu, p. XVII. Istoria domnilor Țării Românești.
Cuprinzând istoria munteană de la început și până la 1688.
538 DRH, B, II, doc. 215.

539 DIR, B, XVI/6, doc. 254.

540 DIR, B, XVI/5, doc. 284.

541 CDȚR, VI, doc. 1205.

129
domnului Radu Mihnea, între fii lui Datco clucer, Radu postelnic, Datco paharnic, și
Miclăuși are loc un schimb de ocini; Datco paharnic a dat fraților săi partea sa din
Fetești, primind în schimb toată ocina din Trănșani. După aceea paharnicul vinde
toată partea sa din sat lui Mușat postelnic542. Mușat, acum al doilea vistier, la 5
aprilie1631, va ierta de rumânie pe toți rumânii cu ocini cu tot543. Dacă această
decizie luată de Mușat al doilea vistier a dus la întărirea obștii libere din Trănșani,
altfel se petrec lucrurile la jumătatea secolului al XVII-lea, când Chirca vameș
cumpără 100 stânjeni de la toți sătenii din sat pe care i-a dăruit lui Radu, fiul lui
Chirca vornicul, când l-a botezat, acesta alăturând cei 100 stânjeni lângă ocina din
Hărbor, ocină lângă ocină544.
Trei acte din 20 și respectiv 25 iunie 1671 fac dovada că Gheorghe Băleanu, bi
vel ban, a cumpărat o însemnată parte din satul și moșia Trănșani.
Spre deosebire de mănăstiri, care își vor menține proprietățile din satele
borcene, din momentul intrării în stăpânirea lor și până la secularizare, cu unele
excepții, proprietatea boierească este supusă unui proces specific acesteia:
fărâmițarea, determinată de, moșteniri, vânzările mărunte, foarte rar confiscărilor.
Acest fenomen va duce la dispariția, în cel mult două generații, a proprietăților
aparținând unor familii boierești, ele trecând de la o familie la alta. Rare sunt
situațiile când acestea se vor menține, pe durata unui secol, în proprietatea aceleiași
familii. Exemplul cel mai concludent fiind familia Dudescu, membrii acesteia
păstrând în familie, moșia din Fetești-Dudești, până la începutul secolului al XIX-lea.
La începutul acestui secol, în satele de pe Borcea, alături de mai vechile mănăstiri,
apar noi stăpâni: Bașa Eni Dumitru la Făcăeni; Brătășenii și Cândeștii la Bordușani;
Banu Crețulescu la Cegani; Brâncoveanu la Tâmburești; Maria Ipomeaski la
Dichiseni545.
Aspecte ale proceselor dintre marii feudali pentru satele și moșiile de la
Balta Ialomiței. Un alt fenomen, surprins de documentele de cancelarie ale epocii, în
satele de la Balta Ialomiței, îl constituie competiția dintre cei doi mari feudali pentru
moșiile de aici. În felul acesta moşiile cotropite vor constitui obiectul unor procese
aproape nesfârşite, purtate de la un domn la altul, care vor da verdicte în favoarea
unuia sau altuia dintre împricinaţi, uneori în funcţie de interese partizane.
Un prim conflict, semnalat de actele medievale, pentru privilegii în Balta
Ialomiţei, este cel dintre Oraşul Floci şi mănăstirea Cozia, conflict ce va începe din
secolul al XV-lea și se va prelungi până în secolul al XVII-lea. Era şi firesc ca Oraşul,
ca aşezare veche la Baltă, să fi fost lezat, în drepturile sale în bălțile din apropiere, în
urma daniei lui Mircea cel Bătrân şi a urmaşilor săi, date mănăstirii Coziei. Nu există
un document care să se refere strict la începuturile acestui conflict, însă poruncile
domneşti, din secolele următoare par să confirme că această dispută a început destul

542 DIR., B, XVII/4, doc. 152.


543 CDȚR., IV, doc. 1184.
544 CDȚR., VI, doc. 742.

545 Fotino 1859, p. 197-198.

130
de devreme. Astfel, în vremea lui Radu cel Frumos, hotarele mănăstirii sunt
contestate de locuitorii din oraşul Floci. La intervenţia egumenului Simion, domnul
numeşte pe „Drăgoi şi Goe din Făcăieni, Gureş din Frăţileşti, Petre Pârgarul şi Budislav
din Floci să fixeze hotarul mănăstirii pe apă, pe unde scrie cartea domniei mele”546. În urma
judecăţii, domnul porunceşte ca nimeni să nu se amestece în bălţile mănăstirii, nici
„pârcălabii Floceenilor, nici brăniştari ori dregătorii şi boierii domniei mele”, iar pe
locuitorii din Oraş îi avertizează spunând „vouă Floceenilor, astfel vă vorbim domnia
mea, să fie volnici călugării să-şi aşeze vătafi şi alţi dregători la bălţile lor, iar voi să nu aveţi
treabă”. Că acest conflict nu ia sfârşit ne-o confirmă un document din 27 decembrie
1534 prin care domnul Vlad -Vintilă poruncea schilerilor din oraşul Floci să nu se
amestece în iezerele care aparţin mănăstirii Cozia „în bălţile de la Săpatul la gura
Ialomiţei”547. Tot din acest document aflăm şi de conflictul mănăstirii cu marele
demnitar, Toma banul, pentru privalul Cega „căci a venit Toma banul să cotropească ca
să-l ia. Însă călugării au venit cu cărţile de la domnul Mircea şi cu cele întărite de Radu cel
Frumos, iar Toma banul nu a avut nici o carte şi a rămas de lege”.
La sfârșitul secolului al XVI-lea, călugării mănăstirii Cozia, stăpâni în partea
de nord a Bălții Ialomiței, de la balta Căbel și până la gura Ialomiței, se învecinau cu
proprietățile boierilor Mihul vel portar și Ivan logofăt, care stăpâneau o parte din
balta Blagodești. În anul 1599 călugării au acuzat pe cei doi demnitari că au încălcat
hotarele mănăstirii. Călugării pârau că „au avut și ei parte și amestecătură pre acea baltă
(Blagodești, n.n.). Mihul și Ivan vin înaintea domnului Nicolae Pătrașcu susținănd că
„n-au călugării nicio amestecătură pre acea ocină, nici pre balta lui, nici nicăierea”.
Domnul, împreună cu boierii, au ales un boier, pe Stroe vtori portar, ca să meargă să
cerceteze la fața locului, unde a aflat, cu ajutorul oamenilor buni megieși că „n-au
călugării nicio treabă, nici cu locul, nici cu balta Blagodești, nici n-au cărți scrise dă nicăierea
nici de cumu, ce au ei cărți scrise peste Săltava în sus”. În urma judecății domnului, de
data aceasta, au rămas călugării de lege548.
Plângerile mănăstirii Cozia faţă de încălcările proprietăţilor sale din Balta
Ialomiţei din partea boierilor vor continua şi în secolul următor. Un document de la
Matei Basarab ne informează că „din zilele lui Şerban voievod n-a mai avut cine căuta de
acele bălţi şi s-au împresurat de stolnici, căzând pe seamă domnească”549. Este vorba de
vremurile tulburi după domnia lui Mihai Viteazul, când marii dregători domnești au
cotropit moșii ale mănăstirilor. Unul dintre aceşti stolnici, de care amintește Matei
Basarab, este marele vornic Socol, cu care egumenul Şerban se judecă în divan
pentru balta Căbel, la 6 iulie 1636. Domnul cere să se cerceteze drepturile fiecăruia,
în baltă, şi împreună cu egumenul „să scrie tot venitul [...] să strângă tot până ultimul
ban şi să se ia partea cui va cădea până la gura Săpatului, cum au luat mai înainte vreme”550.

546 DIR, B, XIII, XIV, XV, doc. 134.


547 DRH, B, III, doc. 187.
548 DRH, B, XI, doc. 350.

549 CDȚR, IV, doc. 501

550 CDȚR, IV, doc. 792.

131
Conflictul este reluat trei ani mai târziu şi ţinând cont de documentele aduse de
egumenul Efrim, domnul dă dreptate mănăstirii Cozia, precizând că Socol „a avut
treabă numai cu satele lui şi cu uscatul”551. Socol nu se împacă cu decizia domnului şi
împreună cu orășenii din Floci continuă judecata cu mănăstirea. Domnul intervine şi
prin hrisovul din 10 aprilie 1643 reconfirmă privilegiile Coziei, în Balta Ialomiţei,
spunând că locuitorii Oraşului Floci, au rămas de lege, pentru că nu au avut nicio
carte pentru acea baltă „iar Socol n-a putut dovedi pretenţiile sale cu acte ci, purtând
judecata numai cu gura”552.
În următoarele decenii, până la sfârșitul secolului al XVII-lea, mănăstirea
Cozia va stăpânii în pace proprietățile sale în Balta Ialomiței. În secolul al XVIII-lea
mănăstirea va face eforturi în a recupera proprietățile sale de la baltă, pierdute în
urma ocupării Olteniei de către austrieci, generând alte procese.
Mihul mare portar, amintit anterior, se va judeca și cu mănăstirea Mărgineni,
contestând dreptul mănăstirii asupra unei jumătăți din satul Blagodești. Se știe că
mare parte din satul Blagodești, la sfârșitul secolului al XV-lea era în stăpânirea lui
Drăghici vornicul. O parte din această ocină a făcut obiectul unui schimb între
Drăghici și Danciu din Corneani, restul a fost lăsat ca moștenire fiilor săi Stoican și
Neagoe. După moartea lui Neagoe, partea sa a fost dăruită de soția sa Calea și cei doi
fii ai săi, Drăghici fost mare comis și Udriște postelnic, mănăstirii Mărgineni, pentru
sufletul răposatului Neagoe, în zilele lui Moise Vodă (1529-1530). Mănăstirea
Mărgineni a stăpânit, această ocină în bună pace până când Mihul portar din Oraș a
contestat dreptul mănăstirii asupra daniei urmașilor lui Neagoe. În timpul domnului
Radu Șerban, Mihul vine în fața domnului spunând că „n-au avut călugării ca să ție
atâta moșie în satul Blagodești, adică jumătate de sat, ci au avut numai a treia parte”553. Din
document aflăm că domnul a numit șase boieri să cerceteze pricina care „au adevărat
cum că au avut mănăstirea jumătate de sat, iar nu a treia parte, precum a zis Mihul portar.
Și au rămas Mihul Portar de judecată dinaintea domniei mele”.
Din același act mai cunoaștem că împotriva mănăstirii Mărgineni se ridică și
Capotă județul din orașul Floci, în numele orășenilor. Capotă vine înaintea
domnului cu un hrisov de la domnul Mihnea „cum că (moșia din Blagodești) au fost
schimbat Danciul dăn Cornești și au dat toată partea lui de moșie dăla Cornești lui jupan
Drăghici vornec și feciorilor lui [...]; iar Drăghici vornec el au fost dat moșia din Blagodești,
toată cât s-ar alege, au dat Danciului moșie pentru moșie”. Cu alte cuvinte familia lui
Drăghici nu mai stăpânea nimic în satul Blagodești, deci, urmașii lui Drăghici nu mai
aveau ce să dăruiască mănăstirii Mărgineni. În continuare, documentul ne
informează că domnul citind cărțile „răposatului părintelui domniei sale și cărțile
răposatului Pătru voievod, încă și cărțile Radului vodă Șerban și au aflat că iaste moșia
sfintei mănăstiri de baștină, iar orășenii n-au avut nicio amestecătură în acest sat”. La fel ca

551 CDȚR, IV, doc. 1362.


552 CDȚR, V, doc. 973.
553 DIR, B, XVII/2, doc. 114.

132
și Mihul portar a rămas și Capotă județul, de lege. De fapt, Capotă continuă o pâră
mai veche a orășenilor cu mănăstirea Mărgineni. În timpul domnului Vlad Vintilă
(1532-1535) aceștia pârau că „ar fi luat sfânta mănăstire moșia dăn mâna orășenilor”.
Domnul Vlad Vintilă a judecat și „a dat orășenilor moșie dăn mâna mănăstirii și au mutat
hotarul cel vechi, pă unde a fost mai înainte vreme”. Călugării nemulțumiți se plâng
noului domn, Radu Paisie (1535-1545). De data aceasta Radu Paisie „văzând și
adeverind cum că n-au avut orășenii nicio amestecătură în moșia mănăstirii au mutat
hotarul pe care l-au pus orășenii în zilele lui Vintilă la hotarul vechi”.
Unul dintre cele mai timpurii procese, care s-au desfăşurat în secolul al XVI-
lea, pentru păstrarea ori lărgirea proprietăţilor în zonă, îl constituie conflictul dintre
membrii familiei Laţcar, pe de o parte, iar pe de altă parte, dintre aceştia şi
Mănăstirile Sf. Ioan şi Sf. Nicolae din Bucureşti, pentru ocine în Vlădeni554.
Constantin, primul membru al acestei familii, cunoscut în documente, şi apoi fii săi,
Chirilă şi Lascăr stăpâneau ocină în satul Vlădeni pe care o vor mării cumpărând, în
1578, a şasea parte din sat, partea lui Zgăişor şi a fratelui său Colţea555. În 1584, vor
mai cumpăra în Vlădeni şi ocina Radei, fiica Muşei „toată cât se va alege, din câmp și din
baltă și din vecini și de peste tot hotarul, cu suma de 9.000 de aspri și o pereche de nădragi
noi de șocărlat”556. Aceste două ocini vor fi vândute de Chiriţă şi Lascăr lui Mihai
Viteazul, pe când acesta era „negustoriu şi boierean [...] de a lor bună voie fără nicio silă”,
cu suma de 20.000 aspri557. Se pare că plata nu s-a făcut imediat. Documentele vremii
arată că vânzătorii de moșii nu și-au primit toate sumele pentru care se tocmiseră cu
Mihai Viteazul558. În timpul domniei, Mihai Viteazul a dăruit, aceste ocini, mănăstirii Sf.
Nicolae (azi mănăstirea Mihai vodă din Bucureşti)559. Între timp, Lascar a murit și fratele
său, Chiriță, și-a însușit întreaga sumă, plătită de viitorul domn, pe această ocină.
După ce a murit și Chiriță Constandin, fii celor doi frați se judecă, la 15
octombrie 1605, în fața județului Radu și a celor 12 pârgari din Orașul Floci, pentru
moștenire și stabilirea drepturilor de stăpânire asupra altor ocine din Vlădeni. Sfatul
orașului hotărăște ca Enache (Ianache), fiul lui Lațcar și veri lui, Andonie și Iorga, fii
lui Chiriță Constandin, au dreptul să stăpânească ocina de la Vlădeni „partea lui
Hadăr, cât este a șasea parte despre tot satul să le fie den doa, jumătate să fie a lui Ianache și
jumătate să țină Andonie și Iorga, iar partea lui Stan Orbul să fie iar den doa, iar pentru
partea lui Zgăișor s-au tocmit să întoarcă de lu Ianache jumătate den bani ci au luat di la
Mihai vodă, Chiriță să-i dea lu Ianache jumătate de bani deoarece cum au fost Lascar mortu
mai dinainte vreme, Lascar n-au luat bani de la Mihaiu vodă ce au luat numai Chiriță”560.
În urma acestei judecăți, se pare că neînțelegerile dintre fii lui Chiriță
Constandin și Lațcar s-au rezolvat. În schimb izbucnește conflictul între veri, pe de o

555 DRH, B, VIII, doc. 274.


556 DIR, B, XVI/6, p. 148.
557 Donat 1960, p. 467-473.

558 Donat 1960, p. 468.

559 DIR, B, XVI/6, p. 148.

560 DIR, B, XVII/1, p. 199.

133
parte, și călugării mănăstirilor Sf. Ioan și Sf. Nicolae din București, pentru stabilirea
drepturilor de proprietate asupra moșiilor care se învecinau. Mai întâi, aflăm că cei
trei veri, Antonie, Iorga și Ianachi, trebuie să împartă pe din două cu egumenul
Galaction de la mănăstirea Sf. Ioan, stăpânirea moșiei lui Hadâr de la Vlădeni.
Dreptul lor de proprietate stabilit în 1605, de către Radul județul și cei 12 pârgari din
Orașul Floci, s-a modificat în sensul că jumătatea stăpânită de veri se împarte la
rândul ei pe din două, „deoarece au pierdut cărțile den întâmplare” și trebuia respectată
tocmeala făcută cu egumenul Galaction în fața mai multor boieri și oameni buni din
oraș. La fel se împarte și stăpânirea asupra părții de moșie, din același sat, cumpărată
de părinții lor de la Stan Orbul. Partea de moșie de la Vlădeni, vândută de Chiriță și
Lațcar lui Mihai Vodă, rămâne în stăpânirea mănăstirii Mihai Vodă din București, cu
hramul Sf. Nicolae561.
Un caz aparte, de procese între străinii care au intrat în oştea sătească,
invocând dreptul de protimisis, pentru a-şi legaliza cumpărările din satul respectiv,
îl constituie situaţia din satul Cegani, cotropit de diferiţi dregători. Printre dregătorii
domneşti care cumpără ocini în Cegani, de la locuitorii satului, în condiţii destul de
obscure, este şi Răzvan căpitanul din Sulimanu. El va cumpăra de la Stana fata lui
Stanciu vătaf 90 de stânjeni562. Ulterior va mai cumpăra alţi 140 stânjeni de la Stanciul
şi fiul său563. Aceste cumpărări vor fi contestate de Radu Cocorăscu mare logofăt,
motivând că este cumpărător mai vechi în satul Cegani. La 16 decembrie 1647, Matei
Basarab judecă această pricină în favoarea lui Radu Cocorăscu, pentru că „Radu mare
logofăt nu a îngăduit să intre alţii în acest sat, vrând el să cumpere şi având şi altă ocină
aici”564. Drept urmare, Radu Cocorăscu, a întors toţi banii lui Răzvan căpitan,
rămânând el cu ocinile din Cegani.
O situaţie asemănătoare o întâlnim doi ani mai târziu, când Radu Cocorăscu
intră în stăpânirea unei alte ocini din Cegani, partea lui Staico paharnic, fiul lui
Vâlcu din Dragomireşti, pe care Staico o vânduse lui Socol clucer, iar Radu
Cocorăscu considerând că este mai volnic să cumpere i-a întors banii lui Socol,
rămânând moşia pe seama acestuia565.
Un alt conflict are loc între mănăstirea Dealul şi doi mari demnitari, Harvat
mare portar şi clucerul Badea. Mănăstirea Dealul reclama că cei doi au încălcat
drepturile sale în satul Brânceni şi Tâmbureşti. Din acest episod se vede, pentru încă
o dată, că domnia se implică în procesele dintre boieri şi mănăstiri, luând decizii în
flagrant cu realităţile istorice. La 26 aprilie 1554, domnul Pătraşcu cel Bun dăruia lui
Badea clucer „Gârla Lungă de lângă Tâmbureşti, cu toate privalurile, care au fost mai

561 DIR, B, XVII/I5, doc. 595.


562 CDȚR, VI, doc. 398.
563 CDȚR, VI, doc. 823.

564 CDȚR, VI, doc. 1001.

565 CDȚR, VI, doc. 1419; şi VII, doc. 438.

134
înainte gârlă domnească”566. Documentele vremii nu consemnează vreun conflict între
mănăstirile Snagov şi Tânganu, care stăpâneau aceste gârle de pe timpul lui Vlad
Înecatul, cu Badea clucer, de acum stăpân, aici, prin vrerea domnului, în schimb îl
vom găsi pe Badea clucer, alături de Harvat mare portar, într-o dispută a acestora cu
mănăstirea Dealul, pentru hotarul dintre Brânceni şi Tâmbureşti, unde mănăstirea
avea proprietăţi.
Mănăstirea Dealul intrase în stăpânirea satului Brânceni şi Jegălia din timpul
lui Vladislav al II-lea. La jumătatea secolului al XVI-lea, mănăstirea îşi va extinde
proprietăţile şi în satul vecin, Tâmbureşti, prin cumpărarea, după cum mărturiseşte
egumenul Arsenie, a unei părţi din ocina vornicului Socol. Această cumpărare va fi
contestată, în timpul lui Pătraşcu cel Bun, de Harvat mare portar şi de clucerul
Badea. Întreaga această dispută o cunoaştem din hrisovul din 12 august 1573, unde
se vede poziţia, de multe ori ambiguă, a domnilor. Prin acest hrisov, domnul
Alexandru al II-lea Mircea (1568-1574), întăreşte lui Harvat mare portar şi cu fii săi
ocină în satul Tâmbureşti, „a treia parte şi din vecini şi din bălţi şi din uscat şi din câmp şi
de peste toată ocina”, în urma unei judecăţi cu mănăstirea Dealul. Din document
putem să înţelegem că pricina era mult mai veche, din moment ce documentul
precizează că „această ocină a scos-o cinstitul dregător al domniei mele de la sfânta
mănăstire de la Deal cu 12 boieri”. Tot din document mai aflăm că în timpul lui
Pătraşcu cel Bun a avut pâră mănăstirea cu Badea clucer, pentru ocină în Tâmbureşti,
pe care, aşa cum spune documentul, şi el „a scos-o de la sfânta mănăstire cu 12 boieri”,
probabil prin abuz. Egumenul Arsenie declară în faţa domnului că această ocină a
fost cumpărată de mănăstire de la Socol vornicul. Domnul Pătraşcu îi cere lui Badea
să vină cu 12 boieri să cerceteze hotarele moşiei. Moartea domnului Pătraşcu a
întrerupt cercetarea. Mai departe actul ne informează că domnul Petru cel Tânăr
(1559-1568) a miluit cu această ocină pe Ivan mare logofăt567. În hotărnicia donaţiei,
Ivan va folosi răvaşele celor 24 de boieri şi împreună cu aceştia „au aşezat semnele şi
hotarele, pe unde au aflat cu sufletele lor”, adică, zicem noi, cu abuz. Domnul
Alexandru Mircea constată că mănăstirea a fost „cotropită de Ivan cu sila şi au aşezat
acele hotare şi semne fără niciun boier” şi va da dreptate călugărilor. În schimb, în
conflictul dintre mănăstire și Harvat mare portar, domnul dă dreptate boierului568.
Tot în Tâmbureşti asistăm şi la o dispută, pentru proprietăţi, între boieri.
Mircea Turcitul întărise jupâniţei Elina a lui Dragomir armaş şi fiului ei partea lui
Mandea din satul Tâmbureşti, împreună cu nişte ţigani. În timpul lui Pătraşcu cel
Bun, Mandea şi Dragomir au fost birari în judeţul Râmnicul Sărat. Mandea a fugit cu
banii din haraciul domnesc, peste 88.000 aspri, peste Dunăre, la Mircea Ciobanul. În
1579 Măndoaia şi fiul ei se judecă cu jupâniţa Elina, pretinzând că Mandea nu luase

566 DIR, B, XVI/2, doc. 29. Nu se ştie cum a redevenit gârlă domnească pe timpul lui Pătraşcu, deoarece
ştim că domnul Vlad Înecatul o dăruise mănăstirilor Snagov şi Tânganul în anul 1530.
567 Acest lucru presupune că domnul Petru cel Tânăr a confiscat satul pe seama domniei, astfel nu

putem explica de ce a putut să-l dăruiască lui Ivan Norocea.


568 DRH, VII, doc. 148.

135
acei asprii şi nu fugise cu ei peste Dunăre, dar rămâne de judecată569. Se poate
înţelege de aici că Alexandru Mircea a luat toţi cei 88.000 aspri de la Dragomir
armaş, al doilea birar, pe care l-a despăgubit, apoi, pentru jumătate din sumă cu
ocina lui Mandea din Tâmburești. Dar mai înainte ca Alexandrtu Mircea să
revendice pentru visteria sa aceşti aspri domneşti, Pătraşcu a trebuit să confişte el
însuşi Tâmbureşti, căci numai aşa se explică de ce a putut să dăruiască acest sat lui
Ivan Norocea.
Un alt conflict între mănăstire şi boieri este cel din satul Stelnica. Voievodul
Radu Paisie (1535-1545) a înzestrat mănăstirea Mislea cu o parte însemnată din
moşia Stelnicii „partea Cotoiască, jumătate şi balta ce se chiamă Coşcovata”570, cumpărate
de la Hamza, care la rândul său o compărase de la Cârstica. Nu cunoaştem actul de
danie a domnului Radu Paisie, în schimb sub Gavril Movilă se constată în divan că
parte din Stelnica fusese dăruită mănăstirii de Radu Paisie „pentru că au fost această
mănăstire făcută de părintele Radului vodă”. Călugării au ţinut această moşie până în
vremea lui Mircea Ciobanul „când au tăiat domnia lui pre boiarii care au fost ctitorii
mănăstirii şi au prădat şi mănăstirea, de avuţie și de atunci și până acum au fost aceste moșii
risipite și împresurate de alți boieri”571. Mircea Ciobanul, fratele lui Radu Paisie a distrus
mănăstirea Mislea, iar proprietăţile sale au fost confiscate de domn şi împărţite
boierilor partizani. Hamza, care făcea parte din tabăra lui Mircea Ciobanul, sub a
cărui domnie ajunge mare vornic, va reintra în posesia moşiei de la Stelnica, pe care
o vânduse domnului Radu Paisie. În acelaşi timp vornicul îşi va rotunji proprietăţile
din Stelnica cumpărând „partea Barbului toată cât se va alege de pretutindeni”, întărite
de domnul Mihnea Turcitul la 15 iulie 1579572. Mănăstirea restaurată de Petru Cercel
în 1584 va primi vechile proprietăţi, printre ele şi moşia din satul Stelnica, dăruită de
Radu Paisie. În timpul domnului Gavril Movilă, Hamza intervine cu pâră în divan,
spunând că nu a vândut el moşie la Stelnica domnului Radu Paisie, şi că i-a fost luată
cu forţa. Gavril Movilă îi porunceşte lui Hamza să vină cu 12 boieri ca să jure că a
fost ocina sa. La sorocul propus, Hamza nu poate să jure şi rămâne de lege, „domnul
luând şi cărţile din mâna lui Hamza”573. În judecată se dovedeşte că Hamza cotropise
parte din Stelnica şi că a venit cu cărţi false.
După moartea lui Hamza, fiul său Ioachim împresurase moşia mănăstirii.
Chemat de călugării mănăstirii Mislea în divan, Ioachim a spus că „nu a avut
mănăstirea moșie la Stelnica și nici nu a vândut tatăl său Hamza”. Cum Ioachim nu a putut
să jure cu 12 boieri, în schimb călugării au venit în divan „cu cărţile de la Radu Paisie de
cumpărătoare şi alte cărţi vechi ale acestor domni peste aceste moşii”, domnul judecă în
favoarea mănăstirii ca aceasta să ţină „moşia Stelnica de peste tot hotarul, a treia parte, din

569 DRH, B, VIII, doc. 227.


570 DIR, XVII/3, doc. 17.
571 CDȚR, II, doc. 450.

572 DIR, XVII/4, doc. 406.

573 CDȚR, II, doc. 962.

136
câmp şi din apă şi din baltă”574. Din document mai aflăm că egumenul Macarie a luat 12
boieri hotarnici și împreună cu alți megieși au fixat hotarele moșiei punând și pietre
și semne. Această hotărâre a domnului Gavril Movilă a curmat orice încercare de
contestare a hotarelor mănăstirii Mislea. În timpul care a urmat, documentele nu vor
mai menționa o altă contestare a stăpânirilor mănăstirii în satul Stelnica.
O primă dispută pentru stăpânire în satul Feteşti este semnalată de
documentul din 5 iunie 1580. Este vorba de disputa dintre Jupâniţa Stana, soţia lui
Vâlceanu logofăt şi Ianiul portarul. Din document aflăm că Vâlceanu logofăt a intrat
în posesia unei ocini în Feteşti prin înfrăţire cu Manea de bună voie, pentru că „s-a
pus Vâlceanu logofăt de l-a adus din Ţara Turcească pe credinţa lui, de i-a scos capul lui
dinaintea răposatului Mircea v.v., iar Manea, deoarece i-a lăsat capul pe trup, el l-a înfrăţit
pe Vâlceanu pe acest sat”575. Acum, Ianiul portarul reclamă că nu a înfrăţit Stana pe
Vâlceanu logofăt şi că a luat cu sila. Stana împreună cu 6 boieri au mărturisit că
înfrăţirea s-a făcut de bună voie şi cu ştirea tuturor megieşilor. Ianiu n-a vrut să se
lase şi iar a pârât, însă la porunca domnului n-a putut să jure şi a rămas de lege.
Ianiu portar intervine din nou la domnul Mihnea care, studiind cărţile de înfrăţire şi
de rămas ale lui Alexandru al II-lea Mircea, întăreşte ocina din Feteşti Stancăi şi
fiului său Radu paharnicul.
Cu totul altfel se desfăşoară judecată, intermediată de domni, în pricina iscată
între mănăstirea Argeş şi mai mulți boieri, pentru ocini în Fetești. Până la sfârșitul
secolului al XVI-lea și începutul celui următor, mănăstirea va stăpânii în bună pace
proprietăţile sale din Feteşti. De acum mănăstirea Argeș se va confrunta cu mari
dregători domnești care vor să cotropească moșiile mănăstirii. Dacă hrisovul din 1
iunie 1629, prin care domnul Alexandru Iliaş întăreşte ocinile mănăstirii din Feteşti
nu semnalează disputele de mai târziu dintre mănăstire și boieri, în schimb 19 zile
mai târziu, acelaşi domn este nevoit să intervină, deja, în pricina iscată între
mănăstirea Argeş şi boierii: Dumitru Dudescu, Radu postelnic și Datco paharnic, fii
lui Datco clucer și nepoții Papei din Păpeni. Din documentul respectiv aflăm că „de o
vreme partea Păpească a fost cotropită de Papa din Păpeni, apoi, acesta a vândut-o lui Datco
clucer Potoceanul. După moartea sa, fiul său Radu postelnic din Potoceni a vândut partea
Păpească, toată, lui Dumitru Dudescu vistier”. O altă parte de moșie a mănăstirii, partea
Bădească „a fost cotropită de Bădeni, anume Țigulea și Dumitru, în zilele lui Mihnea v.v. și
vândută Meiuteștilor”576. Acum, egumenul Macarie a venit în divan, cu pâră pentru
partea Păpească și Bădească, împotriva lui Radu postelnic şi Datco paharnic,
Dumitru Dudescu şi nepoţii Papei din Păpeni și a Bădenilor: Țigulea și Dumitru.
Călugării vin, în divan, cu „hrisoave bătrâne şi alte cărţi mai mici, pe aceste părţi”.
Decizia domnului este oarecum ciudată, în ciuda argumentelor aduse de călugări şi
a afirmaţiei domnului că a judecat cu dreptate. Astfel, în urma judecății, mănăstirii i

574 CDȚR, II, doc. 1090.


575 DRH, B, VIII, doc. 308.
576 Această vânzare s-a încheiat în timpul lui Alexandru Coconul (1623-1627).

137
se recunoaşte „numai jumătate din partea Păpească cumpărată cu bani, cealaltă jumătate,
dăruită mănăstirii de Dragomir şi cumnatul său, să o ţină Dumitru Dudescu, pentru că am
iertat-o domnia mea de sărăcia acelor boieri care au vîndut-o la Dudescu vistier, însă partea
Bădească, ce a fost cotropită de Bădeni, anume Ţigulea şi Dumitru, în zilele lui Mihnea v.v.
şi vândută Meiuteştilor să ţină sfânta mănăstire toată”577.
Această situaţie se menţine până în anul 1644, când, în urma unei noi
tentative a lui Dudescu de a-şi adjudeca stăpânirea asupra părţii lui Papa din Păpeni,
conflictul dintre el şi mănăstire recidivează, determinând intervenţia domnului
Matei Basarab. La insistenţele egumenului Leontie, la 3 iulie 1644, domnul întăreşte
mănăstirii Argeş „moşie şi rumâni în satul Futeşti de Baltă, căci arătând călugării hrisoave
la divan cu toţi boierii şi mitropolitul Grigorie au adeverit că sunt ale mănăstirii, rămânând
ceilalţi de judecată”. În continuare, hrisovul ne face cunoscut că boierul Dudescu nu a
renunţat şi că a umblat „cu rugăciune de taină, la călugări să-l lase să ţină el jumătate din
partea Păpească, scriind în hrisoavele lui Alexandru Iliaş să ţină mănăstirea jumătate şi el
jumătate. Acum în zilele lui Matei v.v. a ridicat pâră Dumitru vornic pentru partea lui
Badea, partea Păpească şi rumâni că a cumpărat aceste părţi, dar nu poate dovedi cu acte”.
Domnul dă câştig de cauză mănăstirii stabilind că „dacă (Dudescu, n.n.) va mai scoate
vreo carte pentru Futeşti, să nu se creadă, să fie mincinoasă”578.
Conflictul va continua şi pentru a-l stinge, la 15 iunie 1647, domnul Matei
Basarab dă poruncă domnească ca „12 boieri împreună cu egumenul Leontie şi cu
Dumitru Dudescu fost mare vornic şi fiul său Radu logofăt, Sima vistier, Pătraşcu postelnic
şi Meiută aleg şi împietresc ocina mănăstirii Argeş”579. După ce boierii au citit toate
hrisoavele și cărțile bătrâne ale mănăstirii, cărțile de blestem ale patriarhului –
Ioanichie – și mitropolitului Theofil și pe acelea ale boierilor care au cumpărat moșie
în sat, aleg partea mănăstirii astfel: 437 stânjeni și jumătate partea Ioneasa, 162
stânjeni și jumătate partea lui Albu Rogoz și a lui Badea; 740 stânjeni partea
Păpească, în total 1339 stânjeni. Documentul precizează că partea Păpească a fost
cumpărată de Dumitru Dudescu „rău și fără dreptate”, rămânând acesta de lege și de
judecată. În deceniile următoare actele interne nu mai consemnează alte pricini de
judecată între marii feudali, pentru ocini în satul Fetești.
Din a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în cel următor judecăţile dintre
marii feudali, pentru stăpâniri în satele de pe Borcea, devin tot mai rare. În schimb,
vom asista, la conflicte, tot mai dese, între rumânii satelor și stăpânii domeniilor de
aici, îndeosebi dintre țăranii dependenți și mănăstiri.

577 DRH, B, XXII, doc. 284.


578 CDȚR, V, p. 580.
579 CDȚR, VI, doc. 867 şi 868.

138
EVOLUȚIA AȘEZĂRILOR DE PE BRAȚUL BORCEA
ÎN SECOLELE XVIII-XIX

De la începutul secolului al XVIII-lea și până la Primul Război Mondial,


asistăm la schimbări de esență în evoluția așezărilor de la Balta Ialomiței. Pe de o
parte, satele atestate documentar în secolele XVI-XVII, își vor continua existența,
aproape în totalitate. În același timp, asistăm la dispariția unora dintre ele, ca urmare
a scăderii drastice a numărului de locuitori, fenomen ce determină depopularea sau
spargerea unor sate, iar pe de altă parte, are loc creșterea numărului de locuitori și
totodată la apariția unor noi așezări. Dar cele mai semnificative schimbări se produc
în ceea ce privește evoluția lor în sistemul administrativ-teritorial, promovat de
administrația centrală, începând cu ultimele două decenii ale secolului al XVIII-lea.
Pentru sfârșitul secolului al XVIII-lea și primele decenii ale secolului al XIX-
lea, toate aceste aspecte sunt cu dificultate de surprins, deoarece izvoarele sunt
puține și lacunare, chiar contradictorii. Ne referim, îndeosebi, la izvoarele
cartografice, din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și prima jumătate a
secolului al XIX-lea. Analizate cu atenție, în lipsa surselor interne detaliate, ele sunt
surse importante pentru cunoașterea așezărilor de la Balta Ialomiței, existente în
această perioadă. Dintre aceste surse cartografice amintim: harta „Cursului Dunării
de la Viena până la vărsarea în Marea Neagră”, din anul 1773; Harta austriacului
Ruhendorf -1788; Harta lui Sulzer - 1785; Harta lui Schmidt - 1788; Harta lui Specht
1789-1791; Lucrarea lui Bauer - 1778.
Pentru exemplificare prezentăm următoarea situație:
Satul 1773 1778 1785 1788 1788 1789-1791 Catagrafia Harta rusă
Bauer Sulzer Schmidt Rudendorf Specht 1837 1835
Bordușani Bordușani Bordubani Borduscan Bordușani Bordușani
Mari Mari Mari Mari Mari
Bordușani Bordușani Borduschan Bordușani Bordușani
Mici Mici Mici Mici Mici
Beilic Beilipe Belik Beilip Beilip Beilik Beilic Beilicul
Brânceni Brintschaeny
Cegani Tegani Tejani Tegani Tschogain? Cegani Cegani
Cocargeaua Cocargeaua Bășinari
Coslogeni Koszliesen Coslogeni
Dichiseni Karabot Kurabot Karabat Korobat Dichisen Dichiseni Dichiseni

Dudești Dudeschti Dudest Dudest Dudesti Dudești Dudești


Făcăeni Facojeni Fakoeni Facojeni Făcăeni Făcăeni
Fetești Futești Fetești Fetești
Găița Găița Gâița
Gâldău Gildo Gâldău Gâldeu
Jegălia Zigolia Xegalio Jegâlia Jigaliea

139
Hotaru de Hotaru de Hotaru de Hotaru de
Sus Sus Sus Sus
Hotaru de Hotaru de Hotaru de Hotaru de
Jos Jos Jos Jos
Lipoveni Lipoveni
Lăteni Lateny Lateni Latani Lataeny Lateni Lateny Lăteni Lateni
Maltezi Maltesi Maltecz Maltezi Maltezi
Mârleanu Micleanu? Mârleanu
Piatra Piatra Piatra Pitra
Piatra Mare Piatra Mare
Piatra Mică Piatra Mică
Pietroiu Petraj Pietroiu Petroiu
Pârțani Pârțani Pârțani
Roseți
Volnași
Stelnica Stelnik Steniza Stelnika Stelnikd Stelnica Stelnica
Șocariciu Sakoritsch Schokarich Șocariciu Șocariciu
Tonea Tona Tonea Tonea
Tâmburești Tombures Timbirești Tămburești Tamburești
chti Chiatra
Trănșani Trinschany Trâmșani
Vlădeni Vladeni Vlădeni Vladeni
Noeni Satu Noeni Satu Nou
Novi

Din analiza informațiilor oferite de sursele cartografice de mai sus, se observă


că unele prezintă parțial așezările existente pe Borcea, lipsesc chiar localitățile
menționate de actele oficiale din acele timpuri. Cel mai complet tablou al așezărilor
de pe brațul Borcea, ca de altfel al județului Ialomița, ni-l oferă F.G.W. Bauer în
Memoires historiques et geographiques sur la Valachie din anul 1778 și harta
austriacă din 1789-1791. La începutul secolului al XIX-lea avea să se remarce în mod
deosebit Harta rusă din 1835, cu date ridicate din teren de ofițerii ruși, în anii 1828-
1829, ceea ce demonstrează că existau dintr-o perioadă anterioară. Cele 27 de așezări
consemnate de harta rusă sunt aproape identice cu cele menționate și de catagrafiile
din 1831 și 1837. Sunt, de fapt, localitățile de pe Borcea ce vor evolua în această zonă
în tot cursul secolului al XIX-lea, cu modificările pe care le vom prezenta ulterior.
Dar și din această hartă lipsesc unele sate care în mod cert existau în acea vreme,
printre care: Buliga, Cadâna, Oltina, Lipoveni. Cât privește Catagrafia din anul 1837, în
afară de satele menționate în tabelul de mai sus, la Balta Ialomiței mai existau satele
Buliga, Lipoveni, Oltina și Stâlpu de Piatră, prezente în Catagrafia din anul 1831.
Din aceste surse constatăm, că de la începutul secolului al XVIII-lea și până la
Primul Război Mondial, din punct de vedere al evoluției istorice, așezările pot fi
împărțite în: sate existente din evul mediu, dintre care unele se vor perpetua până la
Primul Război Mondial, altele vor dispărea, fie în cursul secolului al XVIII-lea, fie în
cel următor și sate noi care se formează în această perioadă (fig. 21).

140
Fig. 21 Așezările rurale de pe Brațul Borcea:
1. sate atestate în secolul al XIV-lea; 2. sate atestate în secolul al XV-lea;
3. sate atestate în secolul al XVI-lea; 4. sate atestate în secolul al XVII-lea;
5. sate atestate în secolul al XVIII-lea; 6. sate înființate în secolul al XIX-lea.

În ceea ce privește satele pomenite din evul mediu, izvoarele cartografice din
secolul al XVIII-lea și catagrafiile de la începutul secolului al XIX-lea ilustrează
principalele schimbări în evoluția lor determinate de: creșterea sau descreșterea
numărului de locuitori, modificări în ceea ce privește apartenența lor la acele unități
administrativ-teritoriale create de autoritățile centrale în zonă. Existența acestor sate,
141
în secolul al XVIII-lea este consemnată și în actele de cancelarie, ele fac referiri la
relațiile dintre locuitorii satelor și stăpâni, îndeosebi mănăstiri. Domeniile
mănăstirești rămân majoritare ca proprietari în fostele sate medievale, în raport cu
proprietățile boierești și moșnenești. Trebuie semnalat faptul că în această vreme
alături de vechile mănăstiri apar altele ca urmare a tendințelor de deposedare a
vechilor mănăstiri de proprietățile lor, în favoarea unor noi ctitorii domnești.
Începând cu secolul al XIX-lea, până la secularizare, multe din mănăstiri vor arenda
moșiile lor unor arendași.

Sate medievale cu existență neîntreruptă până la Primul Război Mondial.


Bordușani. Nu cunoaștem acte de cancelarie din secolul al XVIII-lea care să
precizeze starea de dependență a satului față de stăpânii feudali și relațiile acestora
cu sătenii. De la I.C. Filiti aflăm că, la începutul secolului al XIX-lea, satul Bordușani
aparținea familiilor Brătășanilor și Cândeștiloru580. În anul 1835 satul Bordușanii
Mari era în proprietatea lui Țiței Văcărescu, pentru ca la 1840 să fie menționat ca
proprietar marele boier Barbu Catargiu581. Harta lui Bauer din anul 1778 identifică
două așezări cu acest nume: Bordușanii Mari și Bordușanii Mici, pentru ca
următoarele hărți militare să consemneze o singură localitate. Harta rusă din anul
1835 identifică, din nou, cele două sate, pe care le vom întâlni și în catagrafiile de la
începutul secolului al XIX-lea. Din acest timp cele două sate își vor continua
existența separat până la 1864 când se vor uni, formând comuna Bordușani. Satul
Bordușanii Mici a dispărut din anul 1884, din cauza eroziunii apelor Borcei,
locuitorii mutându-se în satul de reședință. La comuna Bordușani se va atașa satul
Lăteni. În perimetrul comunei Bordușani mai sunt menționate: satul Săteni, cătunele
Grindu Predi și Movila Cabălu582.
Cegani. Satul, deseori amintit de documentele de cancelarie în secolele XVI-
XVII, își va păstra denumirea și în secolul următor, uneori identificat diferit în
izvoarele cartografice ale secolului al XVIII-lea. Astfel, în hărțile din 1778 și 1785 este
pomenit cu numele de Tegani sau Tejani. La începutul secolului al XIX-lea satul era
împărțit între banu Crețulescu și megieși583. Actele de cancelarie, de la mijlocul
secolului al XIX-lea, consemnează pe Evanghelie Zapa, mare proprietar și filantrop,
proprietar în satul Cegani. La sfârșitul secolului al XIX-lea, moștenitorii familiei
Zapa stăpâneau în satul Cegani 1700 ha. pământ arabil, 200 izlaz, 100 ha pământ
arabil în baltă și 120 ha de pădure584. Un pitac din 14 decembrie 1794 către
ispravnicul din Ialomița asupra jalbei unor ciobani din ținutul Sibiului, de a nu le
cere nimic peste ponturile Divanului, ne face cunoscut că satul făcea parte din plasa
Stelnica și era reședința căpeteniei Stelnica. În anul 1874 făcea parte din comuna

580 Fotino 1859, p. 197.


581 Stoicescu 1970, I, p. 115.
582 Provianu 1897, p. 55.

583 Fotino 1959, p. 197.

584 Ursescu 1906, p. 270-271.

142
Maltezi. Din anul 1876 satul Cegani este declarat comună având în componența sa
satul Pârțani. Își va continua existența în această formă până la Primul Război
Mondial.
Dichiseni. După ce fusese dăruit de Matei Basarab mănăstirii Sf. Troiță, în
secolul al XVIII-lea apare în stăpânirea Episcopiei Buzăului. La 7 mai 1704, locuitorii
din satul Dichiseni dau zapis episcopului Damaschin al Buzăului, prin care se
obligau să dea mănăstirii una marje de pește anual, „precum să se știe avându moșie și
părinții noștrii obiceiu de a da la sfânta mănăstire, marja de pește”585. În secolul al XVIII-
lea, deseori actele de cancelarie relatează despre conflictul sătenilor cu Episcopia
Buzăului în ceea ce privește refuzul acestora de a presta claca, de a da zeciuiala din
pește, din produsele câmpului și unele taxe impuse de egumen. La începutul
secolului al XIX-lea, o parte din sat era în proprietatea Mariei Ipomeaski586. După
secularizare, moșia Dichiseni, în suprafață de 10.000 ha, va intra în proprietatea
statului, arendată lui D.T. Apostol în anii 1903-1912. În anul 1912, proprietatea
moșnenească se mai menținea în sat, documentele precizând că aici erau 41 de
moșneni.
Hărțile de la sfârșitul secolului al XVIII-lea îl numesc când Dichiseni, când
Kurobot–Korobat, ori Carabăț. Odată cu organizarea comunelor, în anul 1864, satul
Dichiseni va face parte din comuna Șocariciu, până în anul 1876. De acum s-a
dezlipit formând comună separată împreună cu Coslogeni și Noiani. În anul 1905 i
se mai adaugă satul Brătieni.
Făcăeni. La sfârșitul secolului al XVII-lea o parte din sat va intra în stăpânirea
mănăstirii Cotroceni, ctitorie a domnului Șerban Cantacuzino. La 27 iunie 1680,
Marica, fata lui Iane sluger, dăruiește mănăstirii 1.000 stânjeni, partea surorii sale, la
care adaugă 1.450 stânjeni, partea sa, zestre de la mama lor, Vlădae587. Prin două acte,
unul din 26 mai 1702 și celălalt din 9 februarie 1750, sătenii din Făcăeni se învoiesc
cu mănăstirea să facă 4 zile de clacă pe an, să dea zeciuiala peștelui din baltă, dijma
din bucatele din câmp și să respecte monopolul mănăstirii asupra vinului și
rachiului588.
La începutul anului 1681, domnul Țării Românești, Șerban Cantacuzino,
hotăra înființarea unui sat pe moșia Făcăeni, acordând largi scutiri celor dare se vor
așeza acolo, cu condiția ca toți să fie „adevărați străini, dă altă țară”589. Probabil este
vorba de satul Străinii Slobozii amintit de textul grecesc al Memoriilor lui Bauer. În
prima jumătate a secolului al XIX-lea, parte din moșia Făcăeni este în proprietatea
mănăstirii Slobozia. După secularizarea averilor mănăstirești, o mare parte din
moșia satului va intra în proprietatea lui Alexandru Lahovar: o suprafață de 4.025 ha
pământ arabil, 200 ha izlaz și 500 ha. pădure, pe care o va arenda lui Pană Panait. Din

585 ANIC, Fond Episcopia Buzăului, LXXIII/4. Vezi și Giurescu 1964, p. 289.
586 Fotino 1859, p. 198.
587 Tinculescu, Vătafu-Găitan 1981, p. 60 și 63.

588 DRA, 1961, I, doc. 15 și 331.

589 Tinculescu, Vătafu-Găitan 1981, p. 61.

143
anul 1864 satul Făcăeni este declarat comună, pentru ca din 1874 să facă parte din
comuna Găița, de care s-a dezlipit în anul 1876, pentru a forma o comună separat.
Fetești. În secolul al XVII-lea, documentele referitoare la Fetești sunt foarte
rare și datează din a doua jumătate a secolului, readucând în actualitate conflictul
dintre boierii Dudești, proprietari ai unei părți însemnate din fosta moșie Fetești, și
mănăstirea Argeș. La 24 aprilie 1764 o hotărnicie delimita proprietățile ce aparțineau
celor doi, pe moșia Fetești. O nouă hotărnicie se repetă în anul 1781, la porunca
domnului Nicolae Caragea, fără a stinge conflictul. Egumenul mănăstirii Argeș, la 16
iulie 1805 considerând că „moșia Futești fiind loc depărtat și neputându-se controla de
sfânta mănăstire se dă în arendă, care arendași din a lor amelic și nepurtare au lăsat de s-au
încălcat hotarele de către vecini”590. În anul 1847 arendașul moșiei era Dincă Pantadi.
Prin secularizarea averilor mănăstirești, moșia Fetești este trecută în proprietatea
statului, în suprefață de 7.000 ha, din care 5.000 ha băltiș, 1.900 culturi și 100 izlaz.
Aceasta va fi arendată lui I. P. Mincu pentru anii 1900-1913.
De la sfârșitul secolului al XVII-lea, satul medieval Futești s-a împărțit în
două: Fetești și Dudești. Harta lui Bauer amintește satul Futești ca făcând parte din
plasa Stelnica, iar harta ofițerilor austrieci topografi îl amintește ca o așezare
importantă591. Până în 1864 a existat ca sat, iar din acest an a fost declarat comună.
Între anii 1874-1876 a trecut la comuna Dudești, de care s-a dezlipit spre a forma o
singură comună, la care se va alipi cartierul Vlașca în 1902. Din anul 1901 este
reședință de plasă.
Jegălia. Mănăstirea Dealul își va păstra proprietățile sale în satul și moșia
Jegălia. Actele de cancelarie, din secolul al XVIII-lea, în repetate rânduri semnalează
conflictul dintre mănăstire și locuitori, provocat de refuzul acestora de a respecta:
dreptul mănăstirii asupra pescuitului în baltă, monopolul mănăstirii asupra vinderii
vinului și rachiului sau pășunatul vitelor, precum și obligația de a face claca. La
sfârșitul secolului al XVIII-lea, sătenii vor intra în conflict și cu Gh. Polizu și Anghel
Apostol, cumpărătorii venitului moșiei Jegălia592. Prin secularizare moșia Jegălia,
parte din fosta moșie Deleanca, a mănăstirii Dealul, intră în proprietatea statului.
Hărțile lui Rudendorf și Specht identifică satul cu numele de Zigolia și
Xegalio. La începutul secolului al XIX-lea, era al doilea sat ca mărime din satele de pe
Borcea, după Găița, numărând 107 familii. În 1864 formează comuna Jegălia
împreună cu Beilicul. În anul 1874 i s-a alipit satul Gâldău, iar Beilicul a trecut la
comuna Șocariciu. Din anul 1876 când satul Gâldău formează o comună separat,
comuna Jegălia rămâne cu Beilicu, care a revenit la comuna Jegălia.
Stelnica. Sat vechi medieval, în 1778 era reședință de plasă și a unei căpetenii.
În anul 1795 căpitan era Constandin Porumbaru, după cum rezultă dintr-o jalbă cu
data de 20 februarie 1795, adresată domnului Alexandru Moruzi de către Năstase,

590 ANIC, Fond Episcopia Argeș, VI, 22, 28.


591 Șerban 2000, p. 178.
592 DRA, 1961, I, doc. 687.

144
Ionașcu, Dima, Culea și Mihalcea și tot satul împotriva căpitanului Constandin
Porumbaru, nemulțumiți „de mâncătoriile și nedreptățile ce ni se fac de către numitul”.
Din 1690 și până în anul 1732, prin hrisov domnesc se înființează, aici, un bâlci, cel
mai vechi din județul Ialomița, important centru de schimb, mai ales pentru vite, ce
va polariza desfacerea de produse din satele de pe brațul Borcea593. Stolnicul Mihai
Cantacuzino, care intrase în stăpânirea unei mari părți din sat, prin vânzări
succesive, prin testament a lăsat moșiile sale din sat Mănăstirii Cotroceni. În urma
secularizării moșiilor mănăstirești satul va fi dat Eforiei Spitalelor Civile din
București, moșia având o suprafață de 2.160 ha teren arabil, 1.590 ha izlaz, 45 ha bălți
și 250 ha păduri.
Începând cu Bauer, toate hărțile străine, din ultimul sfert al veacului XVIII, îl
amintesc sub numele: Steniza, Stelnica, Stelnik. Va rămâne reședință de plasă până
în anul 1831. Din anul 1874 satul este arondat comunei Maltezi. În anul 1882
primăria comunei se mută la Stelnica, în componența sa intrând și satul Maltezi.
Vlădeni. Acest sat, deși este amintit, deseori, în actele oficiale ale secolului al
XVIII-lea, doar harta lui Specht îl menționează cu numele de Vladeny. În secolul al
XVIII-lea satul se afla în stăpânirea mănăstirii Sf. Ioan din București. Prin carte de
împuternicire, din 3 mai 1719, domnul Nicolae Mavrocordat acordă egumenul
mănăstirii dreptul de a strânge pe moșia Vlădeni „oameni străini, den Țara Turcească,
fără bir și fără gâlceavă”594, rezultatul fiind întemeierea unei noi așezări, probabil
cătunul Străinii Sf. Ioan-Vlădeni, amintit de textul grecesc al Memoriilor lui Bauer. În
lucrarea lui Bauer mai este amintită și așezarea Coada Badii, pe care C.C. Giurescu
consideră că ar fi fost cel de-al doilea nume al Vlădenilor595. La 17 septembrie 1735 se
stabileau hotarele moșiei Vlădeni a mănăstirii SF. Ioan din București, când locuitorii
declarau că „noi megieșii din baltă, dimprejurul moșiei Vlădenilor i a Făcăienilor, cari am
fost la București, înaintea preaînălțatului domnului nostru mării sale Iuo Grigore Ghica
Voevod, de am mărturisit pentru semnele moșii Vlădenii Mănăstirii lui S-ti Ioan dănspre
Făcăieni, ce scriu în hrisoavele domnești”596. O nouă hotărnicie are loc la 21 aprilie 1764
care stabilea „hotarele și vechea stăpânire până în malul Dunării”597. Cele două hotărnicii
ne fac cunoscut că în sat se mai menținea o comunitate puternică de moșneni, în anul
1912 numărând 148 de moșneni.
În a doua parte a secolului al XVIII-lea satul se confruntă depopularea. Din
cauza obligațiilor tot mai mari față de stăpâni, locuitorii au trecut, deseori, în
Dobrogea, rămânând mănăstirea fără brațe de muncă. Așezarea s-a spart din nou în
timpul războiului ruso-turc din 1768-1774, când locuitorii s-au refugiat din nou în
Dobrogea.

593 Cotenescu 1977, p. 110 și harta de la p. 112.


594 Apud Mateescu 1992, p. 275.
595 Giurescu 1957, p. 97.

596 Apud Mateescu 1975, p. 373.

597 Mateescu 1975, p. 374.

145
Începând cu secolul al XIX-lea, catagrafiile îl prezintă ca fiind una din
așezările importante din zonă, ca număr de locuitori. Din anul 1864 va forma o
comună separată, pentru ca din 1874 satul Vlădeni să facă pare din comuna Găița,
împreună cu Făcăeni. Din anul 1882 satul Vlădeni este din nou reședință de comună.
Tot în acest an, în urma împroprietăririi cu pământ a țăranilor se formează satul Sf.
Vasile598.
Dacă satele medievale prezentate anterior au rezistat până la Primul Război
Mondial, un număr de 4 sate, pomenite în actele medievale în repetate rânduri, vor
dispărea la un moment dat, începând din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ori
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, într-un context greu de precizat, cea mai
frecventă cauză fiind depopularea. De cele mai multe ori, izvoarele scrise doar
consemnează dispariția lor.

Sate medievale dispărute. Brânceni. Unul din cele mai vechi sate medievale
de pe brațul Borcea este amintit destul de des în actele de cancelarie, din prima
jumătate a secolului al XVIII-lea, sub denumirea veche de Brânceni. Izvoarele
cartografice din anii 1773, 1778 și 1785 îl identifică cu numele de Brânzeni,
Brintscheni sau Brintschaeny. După anul 1788 satul dispare, atât din documentele
oficiale cât și din hărțile de la începutul secolului al XIX-lea599.
Blagodești. În secolul al XVIII-lea, satul nu mai este menționat în actele de
cancelarie, care fac, însă, dese referiri la moșia Blagodești. Nici izvoarele cartografice
ale acestui secol nu îl menționează. Sunt indici care ne fac să credem că el a dispărut
într-un context greu de precizat. Actele vremii nu ne fac cunoscute nici cauzele
decăderii sale. Evoluția sa, în evul mediu, strâns legată de Orașul Floci, i-a
determinat pe unii cercetători să emită ipoteza că una din cauzele sale ar fi
vecinătatea cu importanta așezare de la vărsarea Ialomiței în Dunăre, s-au că vatra
satului s-a mutat, strămutare în urma căreia satul și-a schimbat numele600.
Cărăreni este un alt sat medieval cu o istorie bogată în secolele XV-XVII. Într-
un capitol anterior vorbeam de încercările domnului Constantin Brâncoveanu de a
reface slobozia Cărăreni. Evenimentele ulterioare au stat împotriva acestei încercări.
La 27 noiembrie 1711 același domn, printr-un hrisov răspundea unei jalbe a obștii
monahale de la Cozia, în frunte cu egumenul Serafim, prin care cerea recuperarea
moșiei Cărăreni, pe care egumenul dinainte o dăruise cu de la sine putere
Mitropoliei Ungro-Vlahiei, încălcând, astfel, privilegiile seculare ale mănăstirii601.
Abia la 8 aprilie 1716, domnul Nicolae Mavrocordat întărea mănăstirii Cozia toate
privilegiile sale în județul Ialomița, printre care și moșia Cărăreni. Însă, pentru scurt
timp, deoarece odată cu intrarea Olteniei sub stăpânirea austriacă și scoaterea
mănăstirii Cozia de sub jurisdicția românească, moșia Cărăreni este dăruită, de

598 Gheorghe, Gogotă 2016, p. 163.


599 Un punct de vedere cu privire la dispariția satului Brânceni, vezi Iorga 2012, p. 156-158.
600 Vezi Corbu 2003-2004, p. 383.

601 Vaida 1986, p. 115.

146
același domn, Mitropoliei, drept compensație pentru moșiile pierdute în Oltenia.
După reintegrarea Olteniei în granițele Țării Româneşti, comunitatea de la Cozia și-a
recuperat moșia Cărăreni, dar cu hotarele încălcate de vecini. Dintre acești vecini,
documentul din anul 1756, amintește de un Doagă, care împreună cu alții
împresuraseră moșia Cărăreni, pentru care mitropolitul Filaret dădea afurisenie602.
Pentru ultima dată, probabil, avem știri despre satul Cărăreni, în textul
grecesc, completare a Memoriilor lui Bauer, când pomenește de Cățeni-Cărăreni din
plasa Orașului603.
Satul Trănșani are o existență mai îndelungată, dispariția sa fiind
consemnată la mijlocul secolului al XIX-lea. Un număr impresionant de acte de
cancelarie, din secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al XIX-lea se referă la
hotărnicii, încălcări de hotare, ori refuzul sătenilor de a se achita de obligațiile lor
față de mănăstirea Radu Vodă. Astfel, un act din 27 februarie 1702 se referă la
hotărnicia moșiei Trănșani. Dintr-un proces pentru o încălcare de hotar aflăm că
proprietara moșiei Trănșani era Marica Clucereasa Băleanu, proprietate pe care o
dăruiește mănăstirii Radu Vodă604. De la începutul secolului al XIX-lea satul se
depopulează. După cum mărturisește Pompei Samarian, la 28 martie 1804, niște
locuitori din sat, după ce au făcut leasă fără voia nimănui, au luat banii toți din
vânzarea peștelui și au fugit peste Dunăre. Fenomenul depopulării se accentuează în
timpul războiului ruso-turc din anii 1828-1839. Același autor ne spune că în anul
1833 un număr de 18 familii de fruntași din satul Trămșani s-au mutat în Călărași605.
Două acte, unul din 28 mai 1834 și celălalt din iunie 1834 se referă la strămutarea
sătenilor din Tâmburești. Se pare să o parte din ei s-au statornicit pe malul drept al
brațului Borcea, unde se afla vatra satului Cadâna, numit și Trămșanca. Cum satul
este amintit în Catagrafia din anul 1831, cu 19 familii, însă nu mai este menționat de
Catagrafia din 1837, putem spune că satul Trămșani a dispărut înainte de anul 1837.
Numele de Trămșani va rămâne asupra moșiei al cărui proprietar în anul 1845 era
Dumitru Toneanu. La sfârșitul secolului al XIX-lea, moșia Trănșani cu suprafața de
120 ha de cultură și 3.000 ha bălți este arendată lui T. Miulescu și C. Nicolescu.

Așezări noi apărute în secolul al XVIII-lea și prima jumătate a secolului al


XIX-lea. Un fenomen specific acestor timpuri îl constituie apariția unor așezări noi,
semnalate de sursele istorice, atât în secolul al XVIII-lea, cât și în cel următor. În zona
Bălții Ialomiței fenomenul este determinat de următorii factori:
 În primul rând, se poate vorbi de sporul de populație, proces ce determină
fenomenul de „roire a satelor”, cu alte cuvinte o sciziparitate a unui sat mai vechi în
locul căruia apăreau două sau mai multe sate noi. În general, satele noi sunt
rezultatul fragmentării marilor moșii mănăstirești, care cu timpul vor pierde o parte

602 Vaida 1986, p. 134.


603 Samarian 1931, p. 217-218.
604 Samarian 1931, p. 24.

605 Samarian 1931, p. 38.

147
din ele în favoarea unor boieri, mari demnitari. Odată cu fragmentarea moșiilor are
loc și desprinderea din vechiul sat a unor grupe de case, cu rumânii aparținând
noului proprietar, constituind o altă așezare, uneori lipită de satul vechi. În aceste
cazuri este vorba de satele de rumâni sau clăcași, pentru că satele de moșneni nu se
risipeau.
 În al doilea rând sporul de populație este determinat de procesul de
colonizare, legat de înființarea satelor noi, numite „slobozii”, la inițiativa domnului,
când se introduce condiția ca locuitorii respectivi să fie oameni „din altă țară”,
aceștia venind, îndeosebi din Dobrogea. Fenomenul este accentuat de refugierea
locuitorilor din satele dobrogene, în stânga Bălții Ialomiței, din cauza exceselor
stăpânirii otomane ori a războaielor roso-turce de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și
a celui următor. În acest caz, trecerea peste Baltă nu se mai face individual, sau în
grupuri restrânse ci în masă, numele satului indicând și satul de origine al
coloniștilor. Existau și cazuri de slobozii cu coloniști strânși din țară. Toate aceste
sate noi se vor întemeia fie pe fostele mari domenii mănăstirești, fie pe moșiile unor
boieri.
Ca urmare a fenomenului de „roire” și prin fragmentarea moșiilor
mănăstirești au luat ființă satele: Dudești, Pietroiu, Cocargeaua, Buliga, Maltezi,
Pârțani.
Dudești. Satul s-a format pe moșia Futești prin divizarea sa între cei trei
proprietari: mănăstirea Argeș, proprietățile rămase în stăpânirea moșnenilor și
moșia aparținând familiei Dudescu. Pentru prima dată, sub numele de Dudești de
Baltă apare în actul de danie a spătarului Mihail Cantacuzino prin care dăruia
mănăstirii Sinaia, partea sa de moșie din Fetești, numită Dudești de Baltă, danie care
a avut loc ori în anul 1695 la inaugurarea mănăstirii, sau prin testamentul spătarului,
la 1715. Deci pe moșia Dudești de Baltă exista, la acea dată, un sat cu același nume
Este amintit ca sat sub numele de Dudest, Dudeschiti și Dudești, în hărțile
militare de la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Între anii 1864-1874 este declarat
comună. După aceea, timp de doi ani este trecut la comuna Fetești, pentru ca
începând din anul 1876 să se dezlipească de Fetești și împreună cu cătunele Raza,
Păpureni și Vlacheni să formeze comuna Dudești.
Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea, practic moșia Stelnica este
împărțită între mănăstirea Mislea, Mihail Cantacuzino și un număr de moșneni care
și-au păstrat libertatea. Această fragmentare a moșiei a avut drept rezultat și
fragmentarea satului Stelnica. În felul acesta pe moșia Stelnica au apărut pe lângă
satul Stelnica și alte două așezări, Pârțani și Maltezi.
Maltezi s-a format ca sat pe moșia Stelnica, probabil din satul Stelnica de Jos,
amintit în actele din secolul al XVII-lea. O comunitate minoră de săteni care și-au
păstrat ocinile, deci și libertatea, va constitui nucleul unui sat de moșneni, ale cărei
începuturi le găsim la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-
lea. Hotărnicia din anul 1688, care stabilea hotarul dintre partea de moșie a Stelnicii,
aparținând lui Mihail Cantacuzino și partea de moșie, încă sub stăpânirea mănăstirii
148
Mislea, nu consemnează existența satului Maltezi. Însă un document din 16 mai 1715
amintește de proprietarii moșneni, Radu Iuzbașa și ceata sa, care rezistă presiunilor
marelui demnitar Mihail Cantacuzino, păstrându-și libertatea. Proprietățile lor se
găseau între moșia lui Mihail Cantacuzino și moșia mănăstirii Mislea, adică acolo
unde va lua naștere satul Maltezi606, moment ce ar constitui începuturile noului sat
de moșneni, cunoscut pentru secolul al XIX-lea ca unul dintre cele mai puternice
comunități de moșneni din Țara Românească. În anul 1899 satul număra 25 de
familii de moșneni, având în proprietate 3.000 ha. Deci satul Maltezi a fost întemeiat
de moșnenii din satul Stelnica și nu de oameni originari din Malta. După părerea lui
C.C. Giurescu, numele ar deriva dintr-un nume exotic, o tendință care se constată în
Ialomița și nu neapărat de la marinarii maltezi.
Din rândul moșnenilor maltezeni se ridică Costache Maltezeanu, născut în
anul 1815, care va strânge o avere apreciabilă, devenit deputat în Parlamentul
României.
Satul este amintit de lucrarea lui Bauer și harta lui Specht, de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea, sub forma Maltesi și Maltecz. În anul 1864 este alipit la
comuna Stelnica. În anul 1874, satul Maltezi este declarat centru de comună, în
componența căreia vor intra satele Stelnica, Cegani și Pârțani. Din anul 1882 este, din
nou parte componentă a comunei Stelnica.
Pârțani este al doilea sat care se formează în urma fărâmițării moșiei Stelnica,
în același timp cu satul Maltezi. O hotărnicie din 18 noiembrie 1716, asupra moșiei
Cegani, amintea de moșia Stelnica - Pârțani a mănăstirii Mislea607. Satul Pârțani a fost
întemeiat de mănăstire, din rumânii care i-au aparținut din satul Stelnica și alte
familii colonizate, pe moșia sa cu unele privilegii domnești. Pe o hartă a districtului
Ialomița editată în anul 1827, Pârțani este arătat ca un sat de străini, nou înființat,
aduși de mănăstirea Mislea pentru a lucra moșia. Probabil, numele său a fost la
început Stelnica- Pârțani Misli după numele moșiei, ca ulterior să rămână doar cu
numele Pârțani, așa cum va fi menționat în Obșteasca Catagrafie din anul 1831.
Odată cu organizarea comunelor în anul 1864 satul este declarat comună, având în
componența sa satul Cegani. În anul 1874 este trecut la comuna Maltezi, pentru ca
din 1882 să facă parte din comuna Cegani.
O astfel de situație o întâlnim și pe moșia Tâmburești, împărțită, încă din
secolul al XVII-lea între mănăsatirea Plumbuita, alți mari boieri și țăranii liberi din
sat. Sursele cartografice din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea menționează, în
acest spațiu, mai multe așezări, alături de vechea așezare Tâmburești și anume:
Pietroiu, Cocargeaua, Piatra, Pitra, Piatra Mare, Piatra Mică și Petraj. Dacă harta lui
Specht, din anii 1789-1791 amintește de Piatra Mare, Piatra Mică și Petraj, Harta rusă

606 Vezi, Carte de hotărnicie a moșiei Stelnica a Eforiei Spitalelor Civile-Colțea, din București, G.A. Focșăneanu,
1888.
607 G.N. Cordea, Carte de hotărnicie a moșiei statului Stelnica-Pârțani Misli, 1889.

149
din 1835 amintește de Petroiu, Cocargeaua și Tâmburești (Chiatra), la care adăugăm
satul Buliga menționat de Catagrafia din 1837.
Petroiu (Pietroiu) este fără îndoială așezarea Petraj din harta lui Specht,
deoarece harta identifică și satele Piatra Mare și Piatra mică. De la această dată
considerăm că satul exista în mod efectiv și aparținea mănăstirii Plumbuita. Satul
este menționat, sub numele de Pietrosul în Obșteasca Catagrafie din anul 1831. În
anul 1864 îl găsim printre comunele de pe brațul Borcea, pentru ca din anul 1884 să
fie arondat comunei Cocargeaua, de care s-a dezlipit în anul 1886, pentru a forma
separat comună. Va rămâne în această formă până la război. La începutul secolului
al XX-lea moșia Pietroiu (Pietrosu) care avea 1.350 ha în câmp și 2.306 ha bălți va fi
arendată lui D.T. Apostol.
Cocargeaua, un alt sat care s-a format pe moșia Tâmburești, este amintit
pentru prima dată de Harta Districtului Ialomița din 1827. Harta rusă din 1835 îl
consemnează cu nume dublu: Bășinari și Cocargeaua. Deci existența sa este
anterioară acestor ani. Considerăm că este continuatorul unuia dintre satele Piatra
Mare sau Piatra Mică. Numele de Cocargeaua vine de la satul Cocargea din
Dobrogea, de unde un număr de locuitori s-au refugiat în stânga brațului Borcea,
spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Probabil, locuitorii dobrogeni așezați aici au fost
atrași de promisiunile egumenului mănăstirii Plumbuita, care urmărea acoperirea
deficitului de brațe de muncă, prin plecarea sătenilor din Tâmburești. Este știut
faptul că locuitorii din satul mănăstirii „treceau adesea peste Dunăre”.
În 1831 Obșteasca Catagrafie îl prezintă ca fiind unit cu cătunul Vlacheni, sat
format în apropiere de Cocargeaua, pe malul brațului Borcea, de locuitori refugiați
din satul Vlahi, situat în dreapta Bălții Ialomiței. În anul 1864 satul Cocargeaua este
declarat comună. Între anii 1884-1886 din comuna Cocargeaua va face parte și satul
Pietroiul. În tot acest timp, v-a intra în componența comunei Cocargeaua și cătunul
de moșneni, Buliga.
După secularizare, moșia Cocargeaua, fostă a mănăstirii Plumbuita, va intra
în posesia lui Radu Văcărecu, care la rândul său o arendează lui Belegrădeanu Iosif.
Buliga, sat de moșneni, printre puținele păstrate în secolul al XIX-lea, a fost
cunoscut și sub numele de Buliga-Tâmbureasa. Satul s-a format prin desprinderea
comunităților de moșneni din vechiul sat Tâmburești. Probabil, că unii din moșneni
să-și fi avut originea în satul de colonizare Scheau – Scheiu, pomenit în actul din 12
august 1573608, situat la hotarul dintre moșiile Fetești și Tâmburești. Acest sat și-ar fi
păstrat libertățile primite din partea domnului la înființarea sa, bucurându-se de
liniște, ceea ce ar explica și lipsa sa din actele de cancelarie ale vremii. La sfârșitul
secolulul al XVII-lea, o hotărnicie din anul 1690 amintește de moșnenii Buligeni-
Bărăngești. Numele de Buligeni vine de la satul Buliga care a existat lângă Turtucaia.
Considerăm, că din acest sat au venit coloniștii care au pus bazele satului Scheau și

608 Hurdubețiu, 1969, p. 20-58.


150
care ulterior și-a schimbat numele în Buliga, după numele satului de origine, la care
au adăugat toponimul de Tâmbureasa, adică Buliga de lângă Tâmburești.
Pentru prima dată moșnenii buligeni sunt amintiți la sfârșitul secolulul al
XVII-lea sub numele de Barangești-Buligeni. În anul 1856 când se fixau hotarele
dintre moșia Dudești și moșia moșnenilor Bărăngești-Buligeni, aceștia din urmă
aduc ca acte doveditoare, în favoarea hotarelor lor, două hotărnici, una din anul 1690
și cealaltă din anul 1754. Amintit de Catagrafia din anul 1837, satul Buliga, începând
din anul 1864, va face parte din comuna Cocargeaua, pe moșia căruia exista.
O altă categorie de sate noi, apărute pe brațul Borcea sunt satele de
colonizare, întemeiate de mănăstiri, pe vechile lor domenii, sau la inițiativa unor
boieri și chiar a unor feudali turci. Majoritatea lor apar pe moșiile mănăstirilor, unele
cu privilegii domnești. Sunt sate a căror denumiri arată că locuitorii provin din
Dobrogea. Chiar dacă ele sunt pomenite abia în secolul al XIX-lea, o parte din ele își
au începuturile în veacul precedent.
Coslogeni s-a format pe moșia Trănșani, a mănăstirii Radu Vodă, în
apropiere de satul Dichiseni. Este pomenit pentru prima dată de harta din 1789-1791
a lui Specht, sub numele de Koszliesen. Într-un act de hotărnicie din 27 aprilie 1791
pentru moșia Dichiseni se arată că unul din ce doi martori a fost Necula Gorgonea,
din satul învecinat „Cozlogeni”. La semnarea actului, Necula avea cincizeci de ani și
declara că s-a născut în acel sat. Deci, satul Coslogeni avea, la acea dată, o vechime
de peste jumătate secol609. Pe la mijlocul secolului, locuitori din satul dobrogean
Coslugea, au fost colonizați de mănăstirea Radu Vodă, pe moșia sa Dichiseni, cu
acceptul domniei, ceea ce demonstrează originea dobrogeană a oamenilor care au
format satul Coslogeni. Din anul 1864 și până în anul 1885 face parte din comuna
Roseți Volnași. Între anii 1885-1905 este parte componentă a comunei Dichiseni,
după care trece la comuna Ceacu.
Mărleanu este unul dintre satele care a luat naștere pe moșia Deleanca, prin
colonizarea românilor dobrogeni refugiați din satul omonim din Dobrogea. Probabil
s-a format pe la începutul secolului al XIX-lea, el fiind menționat pentru prima dată
de harta rusă din 1835, cu o populație formată din 65 familii, deci mai numeros decât
alte sate vechi din zonă. Considerăm că este tot una cu satul Micleanu din Catagrafia
anului 1837. Statisticile îl arată ca făcând parte din comuna Gâldău din anul 1882 și
până la război.
Oltina a fost întemeiat pe moșia Deleanca, prin colonizarea românilor
dobrogeni, refugiați din comuna dobrogeană Oltina. Nu cunoaștem împrejurările în
care a luat naștere acest sat. Cu siguranță existența sa este anterioară anului 1831,
dată la care este menționat de Catagrafia din acel an. Catagrafia din anul 1837 nu-l
amintește, însă el exista, din moment ce un document din 30 decembrie 1838 îl
menționează printre satele de pe brațul Borcea unde s-au deschis școli610. Din anul

609 Apud Mateescu 1992, p. 279.


610 Tezaur 1991, doc. 110.
151
1874 face parte din comuna Șocariciu, alături de care îl găsim până la războiul
mondial.
Noeni (Satnoeni). În mod cert nu este vorba de slobozia Satu Nou,
întemeiată de domnul Radu Șerban care a dispărut la puțin timp după întemeierea
sa. A fost întemeiat pe moșia mănăstirii Dealul. După cum îl arată și numele este
format din români dobrogeni veniți din satul Satu Nou, din dreapta Dunării. La anul
1778 exista, Bauer prezentându-l ca un sat mic, ceea ce ar demonstra că era la
începuturile sale. Începând cu Obșteasca Catagrafie din anul 1831 este amintit sub
numele Noeni, Satnoeni, Satu Nou. Posibil să se fi format pe fosta vatră a satului
Brânceni, recent dispărut. În anul 1864 este declarat comună, care va funcționa până
în anul 1874 când va intra în componența comunei, Șocariciu, alături de care o vom
întâlni în deceniile următoare.
Șocariciu. Potrivit tradiției, în anul 1779, peste 30 de familii de români
dobrogeni se statornicesc pe moșia mănăstirii Dealul. O cruce de hotar din anul 1782
menționează numele unor locuitori originari din satul Socar (Șocariciu). Cu
siguranță satul exista mai înainte de acești ani, deoarece lucrarea lui Bauer îl
identifică cu numele de Sakoritsch, iar harta lui Specht cu numele de Schokarich.
Dacă satele prezentate până acum sunt sate noi, constituite cu coloniști veniți
din Dobrogea, în același timp, pe brațul Borcea, se vor forma și alte sate noi. Lipsa
informațiilor nu ne permite să cunoaștem originea locuitorilor care au stat la baza
întemeierii lor. Probabil, că pentru unele sate coloniștii proveneau din satele din
apropiere, fiind un rezultat al fenomenului de „roire”.
Găița s-a format pe moșia mănăstirii Slobozia, lipit de satul Făcăeni. Tradiția
spune că parul acestui sat l-au bătut câțiva mocani ardeleni. Ulterior în acest cătun,
mănăstirea Slobozia, în a cărei proprietate era moșia Găița, a adus coloniști, formând
satul Străini Slobozii, amintit de Bauer la 1778. Satul se va numi, apoi, Găița după
numele moșiei. Acest lucru se va întâmpla înainte de 1800, având în vedere că la
1831 Catagrafia îl consemnează ca sat cu populația cea mai mare dintre satele de pe
Borcea (122 familii, adică aproximativ 600 persoane). În anii următori, satul va
cunoaște o sporire constantă a populației, deveninit o așezare importantă, declarată
comună în 1864. În anul 1874 i se alipesc satele Făcăeni și Vlădeni, de care se va
dezlipi în 1876, pentru a forma o comună separat. După secularizare statul va deține
aici o moșie cu o suprafață de 300 ha în câmp, 1.500 ha în baltă, arendată lui Dumitru
și Constantin Panas, în perioada 1903-19013.
Hotaru s-a format pe moșia mănăstirii Radu Vodă, în a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea. În textul grecesc al lui Bauer apar două sate cu acest nume:
Hotar de Sus și Hotar de Jos. Sursele cartografice din anii 1788 și 1789-1791 identifică
numai un singur sat. În anul 1818, Dionisie Fotino îl menționează printre satele de
margine ale județului Ialomița, pe Borcea. Începând cu Catagrafia din 1831, în toate
sursele apar cele două sate, până la dispariția lor. Hotarul de Sus s-a desființat în
anul 1843 când locuitorii s-au mutat în satul Cioroiul, unde proprietarul moșiei le-a

152
dat locuri pentru case și i-a învoit pe moșie fără a le mai pretinde să facă clacă.
Hotarul de Jos dispare după anul 1851.
Tonea. Primul document care amintește de satul Tonea a fost textul grecesc al
lucrării lui Bauer, la anul 1789. S-a format pe moșia mănăstirii Radu Vodă, probabil
prin roire și colonizare. Existența sa, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, va fi
consemnată și de harta lui Specht, sub numele de Tona. În secolul al XIX-lea va fi
unul din satele mari ale zone. Probabil, înainte de anul 1837, satul Tonea s-a unit cu
Trămșani, deoarece, ultimul, în catagrafia din acest an nu mai este identificat. În anul
1864 este declarat comună. Din anul 1874 din comuna Tonea făcea parte și satul
Cadâna, iar mai târziu vor fi arondate și satele Cioroiu Clăcași și Radu Negru. Satul
Radu Negru se dezlipește de comuna Tonea în 1896 pentru a forma o comună
separată. În anul 1894 Ministerul Domeniilor a înființat pe teritoriul acestei comune,
un sat model, căruia i s-a dat numele de Satul Model, parte componentă a comunei
Tonea.
Roseți Volnași. S-a format pe moșia mănăstirii Radu Vodă, între Tonea și
Dichiseni. Pe această moșie locuitorii fondatori au cumpărat locuri de case, câte 200
stânjeni pătrați. Vechiul său nume a fost Cioroiu. Satul Cioroiu este identificat, sub
numele de Csoreni, în harta lui Ruhendorf, din anul 1788. Cu numele de Cioroiu este
amintit și de Obștaeasca Catagrafie (1831). Pe la anul 1840 aici s-au așezat un număr
de țărani în virtutea unui zapis încheiat de aceștia și proprietarul moșiei paharnicul
Ion Rosetti și soția sa Safta Roseti. Zapisul conținea, de fapt, un act de vânzare-
cumpărare și un contract de arendă perpetuă, completat cu anumite condiții
referitoare la drepturile și obligațiile speciale ale părților. Astfel, țăranii cumpărau un
loc de casă de 200 de stânjeni pătrați la prețul de un sfanț stânjenul, pământ care
intra în deplină proprietate a cumpărătorului611. Neînțelegerile dintre cele două părți
vor isca un șir de procese care vor dura din anul 1858 și până în anul 1912.
Pentru prima dată este menționat cu numele de Roseți Volnași în anul 1864
când este declarat comună, însă, cu siguranță numele de Roseți l-a primit în anul
când au fost colonizați țăranii pe moșia paharnicului. În anul 1874 comuna Roseți
Volnași este formată din satele Roseți Volnași și Coslogeni. Din anul 1876 satul
Coslogeni trece la comuna Dichiseni, iar satul Roseți Volnași va forma singur o
comună în deceniile următoare.
Roseți Clăcași este alt sat format pe moșia paharnicului Ion Roseti, satul fiind
constituit din țăranii clăcași ai proprietarului. La anul 1897, satul avea o populație de
90 de familii de țigani, care se ocupau cu cărămidăria.
Lăteni (Bozieni denumire veche) este amintit ca sat încă din anul 1773 în
harta „Cursul Dunării de la Viena până la vărsarea în Marea Neagră”. De la această
dată, toate sursele cartografice de la sfârșitul secolului al XVIII-lea îl vor menționa.
De la Dionisiu Fotino, aflăm, că la anul 1818, satul Lăteni era pe hotarul județului
Ialomița între Făcăeni și Bordușani, pe moșia mănăstirii Căscioarele. În prima

611 Filip 1985, p. 157.


153
jumătate a secolului al XIX-lea actele oficiale îl desemnează ca stat mic, la 1837 avea 8
familii. Situat în apropierea satului Bordușani, din anul 1864 va face parte din
comuna Bordușani.
Lipoveni. A fost întemeiat de rușii lipoveni, care s-au așezat între satul
Bordușani și Lăteni. Satul este consemnat de harta rusă din 1835, ca fiind așezat pe
Borcea și având 20 de gospodării. Cum harta rusă are la bază constatările făcute pe
teren înainte de 1828, putem aprecia că satul s-a format cu puțin înainte de această
dată. Catagrafia din 8 iulie 1831 îl prezintă ca având o populație de 11 gospodării.
Scăderea numărului de locuitori este cauzată de faptul că populația a început să
treacă pe malul drept al Dunării, împinşi de dăjdiile grele la care erau supuși, unde
au format satul Ghizdărești. În urma acestui proces, s-a desființat înainte de anul
1837, deoarece Catagrafia din acest an nu-l mai amintește.
Izvoarele cartografice și documentare, din această vreme, consemnează
existența și a altor așezări. Este vorba de sate care, în general, au o existență efemeră,
anume:
Stâlpu de piatră (Scutelnici) era așezat între satele Cioroiu și Dichiseni. Satul
exista înainte de 1828-1829, când ofițerii ruși făceau prospecțiunile din teren care au
stat la baza hărții din 1835. Lucrarea îl prezintă ca având 27 de locuitori. Probabil
este vorba de cele 27 familii de țărani așezați între cele două sate amintite. Numele
de Scutelnici și l-a luat de la locuitorii care nu plăteau darea către Vistierie, dând în
schimb stăpânilor lor, adică proprietarilor pe moșiile cărora stăteau, o sumă fixă,
anual. În anul 1831 satul avea 14 familii. Satul s-a desființat în anul 1851, în
împrejurări pe care nu le cunoaștem.
Între satele Fetești și Cocargeaua au existat, la începutul secolului al XIX-lea,
satele Vlacheni, Păpureni, Raza și Afumați, care s-au unit cu Dudești. Păpureni
(Răsuceni) avea la 1835, 23 de gospodării, numele satului venind, ori de la lacul
Păpureni, pe malul căruia s-a format, ori de la îndeletnicirea locuitorilor de a
prelucra papura, prin răsucire, de unde și numele de Răsuțeni.
Vlacheni, după nume satul a fost format de familii de români venite din
Dobrogea din satul Vlahi, existent pe malul drept al Dunării. Extractul de suma
plugarilor și muncitorilor din sate sub răspunderea de capitație din iunie 1831 îl
menționează cu numele de Vlăhcuieni, ca făcând parte din plasa Borcea.
Anuarul Județului Ialomița din 1906 menționează satul Cochireni, situat între
Fetești și Stelnica. În 1831 se compunea din 57 nedajnici.
Gambeta. Satul a fost înființat în anul 1879 și a căpătat numele de la
republicanul francez, Gambeta; avea o împărțire din cele mai frumoase, cu străzi
drepte și largi și cu o piață spațioasă în centru. A luat ființă pe locul unde a existat
târla Tândă-Mândă.
Cadâna, numele satului vine de la o turcoaică. Inițial satul a existat în dreapta
brațului Borcea, pe Siliștea Trâmșani. Aici s-a retras și o parte dintre locuitorii satului
Trămșani, ca în timpul războiului ruso-turc din ani 1828-1829, locuitorii să se retragă
în stânga brațului Borcea, pe moșia satului Tonea, unde a format noul sat. La anul
154
1837 avea o populație de 104 persoane, pentru ca ân anul 1897 populația să se ridice
la 200 de persoane.
Dacă aceste sate, prezentate mai înainte, au fost întemeiate la inițiativa
mănăstirilor, foarte rar a unor boieri, întâlnim și o singură situație când un sat este
întemeiat la inițiativa unui feudal turc. Este vorba de satul Beilic, întemeiat pe moșia
Brânceni a Mănăstirii Dealul, pe locul unde domnul întemeiase slobozia Satu Nou.
Aici, Ibrahim Aga a ridicat, mai întâi o „hodae”, un loc pentru păscutul vitelor și
cultivarea pământului, dar nu stabiliți definitiv și nici nu a adus turci, deoarece
statutul vasalității Principatelor față de Poartă nu permitea acest lucru. Aici, el a
strâns români din Dobrogea, al căror număr a ajuns la 153 în anul 1742. La 25 aprilie
acel an, domnul Mihai Racoviță dădea poruncă ispravnicului județului Ialomița să
cerceteze „pe câți oameni îi va fi scriind să aibă (adică 153, n.n.), pă aceia să-i lași, iar câți
oameni vor zece mai mult să iai de supt stăpânirea lui (a lui Ibrahim) și să-i da în seama
sfintei mănăstiri ca să fie sat al mănăstirii”612. Deci satul a fost format din români
dobrogeni, dacă nu toți cel puțin o parte din satul dobrogean Beilicul, de unde era
originar și Iabrahim Aga. Satul Beilic mai este pomenit din nou la 17 martie 1752,
într-un document de la domnul Grigore Ghica, fiind considerat tot ca hodae
turcească. Prin acest act domnul preciza condițiile în care se putea comercializa vin
și rachiu în sat, precizând ca egumenul mănăstirii Dealul să-și mute cârciuma „pe cea
parte la Jegălia, fiindcă Beilicul este hodae turcească, dar nici pă nimeni să nu îngăduiești să
văndă”613. În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea îl găsim în mai multe izvoare
cartografice: în harta Cursului Dunării de la Viena până la vărsarea în Marea Neagră
din anul 1773 (Beilipie); în harta lui Schmidt din anul 1774 (Beilip), în harta lui Rizzi
Zanoni din 1782 (Beilipie); în harta lui Ruhendorf din anul1788 (Bieilik)614. Odată cu
organizarea satelor în comune, satul Beilic va intra în componența comunei Jegălia.
În apropierea unor localități, Dicționarul Geografic al județului Ialomița din
anul 1897 menționează existența vremelnică a unor târle (cătune). Unele dintre ele au
dispărut, altele au fost incluse în satele din apropierea cărora s-au format, pe locul
altora au luat naștere sate noi, cum a fost cazul satului Gambeta format pe locul
unde a fost târla Tândă-Mândă. Cele mai multe târle au existat pe teritoriul comunei
Tonea: Nacu, Serbi, Căprăreasa, Puțu din grind, Potârnichea, Mănucu, Ceacănu,
Nisipu, Prodan.
Alte târle au existat pe teritoriul comunelor:
 Cocargeaua: Nefelea, Renciu,
 Dichiseni: Mandache, Putineiu,
 Gâldău: Știrbu,
 Stelnica: Borsereci, Caraman.

612 Mateescu 1992, p. 276.


613 DRA, 1961, I, doc. 349.
614 Panait 1970, p. 380-381.

155
Înainte de primul război mondial statisticile consemnau, pe brațul Borcea,
următoarele comune și satele aferente:
Comuna Satele componente
Bordușani Bordușani, Lăteni
Cegani Cegani, Pârțani
Cocargeaua Cocargeaua, Buliga
Dichiseni Dichiseni, Brătieni, Coslogeni, Satu Nou
Dudești Dudești,
Fetești Fetești, Fetești Noi
Făcăeni Făcăeni
Găița Găița
Gâldău Gâldău, Mârleanu
Jegălia Jegălia, Beilicu
Pietroiu Pietroiu
Roseți Volnași Roseți Volnași
Stelnica Stelnica, Maltezi
Șocariciu Șocariciu, Oltina
Tonea Tonea, Cadâna, Roseți Volnași, Satu Model
Vlădeni Vlădeni

Satele de pe brațul Borcea în contextul marilor evenimente ale secolului al


XIX-lea. Secolul al XIX-lea este dominat de marile evenimente care au marcat
schimbări profunde pe plan politic, cultural-ideologic, social și economic în întreaga
țară. Aceste evenimente nu au trecut fără urme în viața comunităților umane de la
Balta Ialomiței.
Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea informațiile cu privire la
implicațiile evenimentelor petrecute în satele de la Balta Ialomiței sunt destul de
sărace. Nu cunoaștem care a fost starea de spirit a locuitorilor de aici vizavi de
acțiunea revoluționară condusă de Tudor Vladimirescu. Însă ştim că războaiele ruso-
turce de la începutul secolului, îndeosebi războiul din 1828-1829, a afectat liniștea
locuitorilor din aceste sate, prin acțiunile desfășurate în zonă. După încheierea păcii
de la Adrianopole, care a pus capăt războiului, rușii vor ocupa Silistra, drept zălog
pentru plata despăgubirilor de război. Pentru hrana cailor trupelor rusești din
garnizoana Silistra, locuitorii satelor de pe Borcea erau obligați să dea o cantitate
însemnată de fân, în raport cu numărul de membrii din familie615, adică:
Satul Cantitatea de fân (puduri) Valoare lei
Găița 3.360 1.098
Făcăeni 1.530 459

615 Tezaur 1991, doc. 61.


156
Lăteni 300 90
Lipoveni 330 99
Bordușanii Mari 780 234
Bordușanii Mici 540 162
Cegani 1.350 405
Pârțani 960 288
Maltezi 1.170 351
Stelnica 1.080 324
Fetești 1.950 585
Dudești 1.950 585
Cocargeaua 2.520 756
Tâmburești 1.020 306
Pietrosul 1.680 504
Gâldău 900 270
Jegălia 3.210 963
Oltina 630 189
Noeni 1.470 441
Stâlpu de Piatră 420 126
Hotaru de Jos 900 270
Hotaru de Sus 270 81
Beilicu 810 243
Dichiseni 780 239
Șocariciu 3.030 909
Tonea 660 198
Tâmburești 570 171
Total 34.560 10.239

Adoptarea Regulamentului Organic a urmărit organizarea internă a Țării


Românești și întărirea ordinii în lumea satelor. În ceea ce privește raportul dintre
clăcași și proprietari, prevederile regulamentului au fost de natură să determine
accentuarea stării generale de nemulțumire din lumea satelor, manifestată prin
diferite forma de opoziție în rândul țărănimii. Cea mai puternică opoziție a fost în
„moșiile de pe baltă” care s-au împotrivit impunerii noii legi, mai împovărătoare decât
vechea legiuire. Foarte rare au fost cazurile, când organele de stat au dat dreptate
clăcașilor, dar și atunci au făcut-o împinși de teama de a nu-i duce la disperare, care
ar fi avut drept consecință fuga întregului sat. Aceste excepții s-au întâlnit și în satele
de pe baltă. În aceste sate, locuitorii aveau o situație cât de cât favorabilă, aceștia
mărindu-și veniturile prin resursele oferite de baltă, îndeosebi prinderea și vânzarea
peștelui, cu învoiala proprietarului. În această privință, noua lege nu le mai dădea
voie să „vâneze pește cu plăși, năvoade sau alte asemenea unelte mari până nu să vor învoi

157
mai întâi cu proprietarul”616. Acest lucru, împreună cu apropierea de baltă, le-a dat
posibilitatea să se mențină în opoziția lor mai multă vreme, determinând autoritățile
să aibă o comportare mai puțin represivă și să apeleze la forme de convingere, prin
care să-i determine pe clăcași să se înțeleagă cu proprietarii. Toate satele de pe brațul
Borcea au refuzat să încheie învoieli în spiritul noii legiuirii, iar atunci când
proprietarul sau arendașul a încercat să impună cu forța aplicarea legiuirii, sătenii l-
au atacat pe stăpân. Așa s-a întâmplat în satul Vlădeni, când arendașul moșiei a fost
bătut de treizeci de locuitori din sat, iar țăranii din Cocargeaua și Pietroiu au ocupat
pământul proprietarului și au refuzat să se supună prevederilor regulamentare, sau
se vor împotrivi la efectuarea catagrafiei, cum au făcut sătenii din Șocariciu.
Despre implicarea locuitorilor din zonă în evenimentele din anii 1848-1849
știm, de asemenea, foarte puțin. Vestea declanșării revoluției din Țara Românească s-
a răspândit și aici, un rol important avându-l „Proclamația” noului administrator al
județului Ialomița, Dimitrie Ciocârdie, adresată locuitorilor județului Ialomița prin
care îi îndemna la realizarea ideilor revoluționare617. În fruntea plășilor au fost puși
subocârmuitori tineri cu vederi progresiste. Astfel, în plsa Borcea a fost numit
Petrache Toneanu, originar din satul Tonea. Nu cunoaștem, în ce măsură a activat în
satele de aici comisarul cu propaganda Simion Mihăilescu, numit la 15 iulie 1848,
înlocuit, în scurt timp, cu poetul revoluționar Ion Catina618.
Un exemplu al stării de spirit în rândurile locuitorilor din satele de la Balta
Ialomiței, îl constituie evenimentele din satul Maltezi, unde sătenii umblau în
grupuri cu steagul tricolor și ardeau toate documentele potrivnice lor. Cu sprijinul
lui Ion Catina, sătenii l-au arestat pe Scarlat Gimbășanu, administratorul moșiei
Maltezi, care se opunea ideilor revoluționare și l-au trimis la București „in funii în car
cu boi”.
Prin propagandă revoluționară s-au evidențiat locuitori ca: Marton Ivan
logofătul și Hristea tutungiul din Roseți, Matei Fotian din Coslogeni, frații Petre și
Nicolae Toneanu.
Evenimentele anterioare Unirii au avut răsunet și în satele borcene. Nu am
avut la îndemână lista delegaților din plasa Borcea care au participat la alegerea
reprezentantului Obștei plugarilor din județul Ialomița pentru Divanul Ad-hoc al
Țării Românești din anul 1857. În schimb, știm că deputatul ialomițean Radu
Cojocaru din Cocargeaua și-a pus semnătura, alături de ceilalți deputați-țărani, pe
adresa de mulțumire către Puterile Garante și pe jalba deputaților-țărani, redactată
de Tănase Constantin, ca și pe cele patru puncte care cereau înfăptuirea unirii.
Bucuria înfăptuirii unirii a fost împărtășită și de locuitorii satelor de pe brațul
Borcea, exprimată, printre altele, și de sătenii din Roseți, care au trimis o telegramă
prin care îl felicitau pe Al. Ioan Cuza pentru dubla alegere.

616 Apud Iancovici 1961, p. 69.


617 Vezi Tezaur 1991, doc. 134.
618 Tezaur 1991, doc. 137.

158
Marele act al Unirii Principatelor s-a concretizat, printre alte mari reforme, și
de două acte de importanță în viața țăranilor: secularizarea averilor mănăstirești-
1863 și reforma agrară din anul 1864. Prin secularizare, au fost expropriate
următoarele moșii încă deținute de mănăstiri la Balta Ialomiței, în acest timp:
 Vlădeni, fostă a mănăstirii Sf. Ioan, cu o suprafață de 10.000 ha;
 Ceacu-Pietroiu, fostă a mănăstirii Plumbuita, cu o suprafață de 3.000 ha;
 Găița, fostă a mănăstirii Slobozia, cu o suprafață de 3.200 ha;
 Stelnica, fostă a mânăstirii Mislea, cu o suprafață de 6.000 ha în baltă și
4.290 în câmpa;
 Coslogeni, trup din moșia Trănșani a mănăstirii Radu Vodă.
Moșiile fostelor domenii mănăstirești, odată trecute în proprietatea statului,
aveau să fie împărțite țăranilor, cu ocazia împroprietăririlor din anul 1864 și 1879, iar
alte părți au fost date unor arendași, sfârșind prin a fi cumpărate de marii moșieri.
Aplicarea Legii rurale a însemnat și pentru locuitorii din satele de pe Borcea
un prilej de bucurie. Potrivit articolului 1 al legii, se stabilea că sătenii care aveau 4
boi și o vacă primeau 11 pogoane, cei cu doi boi și o vacă primeau 7 pogoane și 19
prăjini, celor cu o vacă li se dădeau 4 pogoane și 15 prăjini, urmau văduvele și
nevolnicii, care primeau un loc de casă. În felul acesta locuitorii satelor au fost
împărțiți în trei categorii: fruntași, mijlocași și pălmași. Un număr apreciabil de
locuitori din sate au rămas neîmproprietăriți. Cea de-a doua împroprietărire, a
tinerilor căsătoriți a încercat să rezolve problema rurală, a lipsei de pământ în lumea
satelor. Începută în anul 1876, când statul a adoptat cadrul legal de punere în
posesie, ea a fost aplicată în anul 1879 și este cunoscută sub numele de Legea
însurățeilor. Prin această lege capii de familie primeau 10 și 1/2 pogoane de pământ
considerat „pământ de hrană” și ½ pogon pentru casă și grădină în vatra satului. De
data aceasta numărul celor care au beneficiat de această lege a fost mult mai mic. În
satele de la Balta Ialomiței, situația a fost următoarea619:
Comuna Legea rurală - 1864 Rămași Legea
Fruntași mijlocași pălmași neîmproprietăriți însurățeilor
Vlădeni 81 23 5 60 10
Găița 92 42 6 99 2
Făcăeni 82 24 2 23
Bordușanii 80 30 16
Mari
Cegani 78 71 16 110
Pârțani 2 5 -
Stelnica 60 59 9 106
Fetești 63 5 2 77

Situația a fost întocmită pe baza informațiilor cuprinse în: Proviau 1897: Tezaur 1991, doc. 187; ANIC,
619

Fond Reforma agrară 1864/1095-6993; ANIC, Fond Împroprietărirea însurățeilor, Dosar 10/1879-1909.
159
Dudești 71 62 5 104 148
Pietroiu 27 12 6 147 8
Jegălia 72 85 21 60 9
Gâldău 25 11 5 88
Șocariciu 113 72 18 77 14
Dichiseni 28 11 3 110 78
Noeni 33 15 5 2
Beilic 29 29 7 6
Mârleanu 32 27 6

În mod cert, cele două acte de împroprietărire au avut legături inseparabile


cu războiul de independență. Pe de o parte, Legea rurală i-a motivat puternic pe
locuitorii satelor de la Balta Ialomiței, ca de altfel din întreaga țară, să participe la
război, pe de altă parte, împroprietărirea însurățeilor a fost o răsplată a sacrificiului
făcut de țărani în realizarea acestui mare deziderat.
Prin poziția geografică, satele de pe brațul Borcea au fost direct amenințate
de acțiunile militare ale Porții Otomane. Documentele amintesc de bombardarea
unor localități borcene de către trupele turcești, ca de exemplu satele: Roseți,
Dichiseni, Șocariciu, ultimul fiind bombardat în mai multe rânduri620. În același timp,
gospodăriile lor au fost atacate de trupele turcești, de bande de bașbuzuci și cerchezi.
Astfel, la data de 19 aprilie 1877, prefectul județului Ialomița făcea cunoscut că „4
făcători de rele, armați cu puști și pistoale au prădat târla lui N. Runceanu și au omorât pe
Stoica Runceanu”621. La 24 aprilie 1877, „niște turci, de la câteva caiace care poposise pe
malul Dunării, au dat foc la fânul locuitorilor din comuna Gâița, ce-l aveau în balta acelei
moșii”622. Mai mulți cerchezi și turci, la 11 mai 1877 au trecut Dunărea, în baltă, și au
omorât pe moșia Făcăeni pe Constantin, păzitorul vitelor lui Iancu Burciu, iar pe
Stoica Tigău l-au rănit. Tot în această zi, cerchezii au furat, de la doi locuitori din
comuna Brdușanii Mici, 50 de vite și au împușcat alți doi pescari623.
Astfel de jafuri au loc în aproape toate satele de pe Borcea. Documentele
vorbesc de satele Cegani, Vlădeni, Mârleanu, Gâldău, Jegălia și Șocariciu624, de unde
bașbuzucii și cerchezii au luat: vite cornute mari și mici, mari cantități de pește și au
luat prizonieri, trei locuitori din aceste sate. În una din incursiunile turcilor în baltă,
aceea din 18 mai 1877, au fost capturați 585 de porci.
În drumul lor spre peninsula Balcanică, armatele ruso-române au fost
găzduite în bune condiții de locuitorii din zonă și apoi din aprilie și până în februarie
1878 au ajutat cu produse și cazare trupele care asigurau paza graniței între Hârșova
și Silistra. Pe brațul Borcea, se afla armata română alcătuită din două batalioane de

620 Tudor, Vlădăreanu 1979, p. 39.


621 Tezaur 1991, doc. 194.
622 Tezaur 1991, doc. 145.

623 Tzaur 1991, doc. 197.

624 Mateescu 1975, doc. 277.

160
dorobanți, în total circa 3.600 militari. Acești soldați au participat la operațiunile din
sectorul Gura Ialomiței-Hârșova și Silistra-Călărași, apoi au pregătit cucerirea
Silistrei625.
Numeroși tineri din satele de aici înrolați în armata română au participat,
direct, la operațiuni militare, mulți dintre ei jerfindu-și viața, în luptele din peninsula
Balcanică, anume:
 Dicianu Nicolae din Cegani, soldat în Regimentul 8 dorobanți;
 Iordache Cazan din Stelnica, soldat în Regimentul 8 dorobanți;
 Calman Gr. Iordache din satul Bordușani, soldat în Regimentul 8 dorobanți;
 Cătănoi Nae, din Vlădeni, soldat în Regimentul 8 dorobanți;
 Popescu Ianciu, din Vlădeni, soldat în Regimentul 8 dorobanți;
 Schilea Dumitru, Vlădeni, soldat în Regimentul 8 dorobanți;
 Ionel Dima, Făcăeni, mort la 9 octombrie în lupta din jurul Plevnei;
 Barbu Dumitru, Cocargeaua, mort la 12 octombrie în lupta din fața Plevnei.
După terminarea războiului, mulți dintre cei întorși acasă, au fost decorați,
anume:
 Barbu Mitrea, Pietroiu, soldat;
 Ene Gheorghe, Gâldău, caporal;
 Enache Nicolae, Tonea, soldat;
 Gheorghe Constantin, Dichiseni, soldat;
 Ilie Ivan, Pietroiu, soldat;
 Ion Andrei, Dichiseni, soldat;
 Ion Dumitru, Dichiseni, sergent;
 Călin Grigore, Jegălia, soldat;
 Manea Tache, Jegălia, caporal;
 Petcu Vasile, Pietroiu, soldat;
 Popa Răducanu, Șocariciu, caporal;
 Petrache Stan, Gâldău, soldat,
 Radu Milea, Șocariciu, sergent, sanitar în Regimentul 6 de linie;
 Ștefan Stan, Jegălia, soldat;
 Tănase Mihalache, Tonea, soldat;
 Tudor Tudose, Șocariciu, soldat;
 Vintilă Vasile, Gâldău, soldat.
Totodată, o parte dintre ei vor beneficia de 5 ha pământ arabil prin legea
însurățeilor.

Mișcări și frământări sociale în secolele XVIII-XIX. Din actele de cancelarie


emise până în secolul al XVIII-lea reiese că principala obligație a rumânilor față de
stăpâni era dijma în produse, obligația în muncă este și ea amintită, însă nu este
consemnată cantitativ. Prima jumătate a secolului al XVIII-lea este cunoscută prin

625 Vlădăreanu 1977, p. 130-131; Vlădăreanu 1987, p. 57-62.


161
regimul opresor pus de marea proprietate pe seama țăranilor. În general, obligațiile
de orice fel au cunoscut o creștere continuă. Un hrisov din 1721 de la Nicolae
Mavrocordat enumera scutirea rumânilor din Vlădeni de 16 dajdii printre care:
„haraciu, lipsa haraciului, plocoanele bairamului, de vel seamă, de seamă a doao și a treia
cheltuială visteriei i a jicniții i a slugerii, de salahori, de cară de oaste, de sataralile ce es pre
siliști și de alte dajdii și orânduialele vericâte ar mai eși de la vesteria domniei mele”626.
Aceste scutiri nu cuprindeau dijmele tot mai multe care rămâneau pe seama
rumânilor.
În ceea ce privește claca, la începutul secolului ea era fixată la 3 zile pe an. Cu
timpul, claca a înregistrat și ea o creștere de la 3 zile la 4 zile cât făceau rumânii din
Făcăeni în 1702, la 6 zile cât prestau cei din Vlădeni, în anul 1740, ajungând la 12 zile
așa cum se menționează în Anaforaoa din 6 aprilie 1757, prin care sătenii din Fetești
erau obligați să-și presteze claca „rânduri, rânduri, de la începutul primăverii până la
sfârșitul toamnei”627.
Încercând să oprească abuzurile exercitate de feudalii laici și ecleziaști, unii
domni au intervenit în relațiile dintre rumâni și stăpâni, promovând o politică de
reforme, care va culmina cu eliberarea țăranilor din starea de rumânie la 5 august
1746 în Țara Românească, promovată de domnul Constantin Mavrocordat și
continuată de Pravilniceasca Condică, promulgată de Alexandru Ipsilanti, în anul
1781. Dincolo de prevederile acestor legislații, un lucrau trebuie remarcat; dacă în
secolele anterioare, domnul intervenea în raporturile dintre proprietari și țărani ca
mediator, de acum încolo el intervenea ca autoritate centrală. Refuzul țăranilor de a-
și îndeplini obligațiile față de stăpâni nu este numai o vină față de stăpânul său, ci o
infracțiune față de lege. Țăranul trebuie să facă claca și să dea dijmă, pentru că așa
este scris în legea țării628. Documentele de cancelarie din acele timpuri exprimă
hotărârea domnească de a aduce în fața divanului pe oameni nesupuși, ori de a fi
bătuți ca niște vecini, de către slujitorii domnești, fie să le interzică „să se hrănească de
pe moșie”.
Documentele, cu privire la starea din satele de pe Borcea, evidențiază două
aspecte: pe de o parte, ele reflectă starea de tensiune dintre țărani și mănăstire, iar pe
da altă parte, ele ilustrează fenomene care s-au petrecut în secolul al XVIII-lea,
îndeosebi după legislațiile adoptate de domni, ceea ce dovedește că, în ciuda
reglementărilor starea țăranilor se agravează.
În aproape fiecare sat de la Balta Ialomiței se înregistrează acțiuni ale
locuitorilor, în special, împotriva abuzurilor egumenilor de a lua dijme tot mai
multe, ori de a le impune mai multe zile de calcă, decât se obișnuiește, sătenii
reacționând în mai multe feluri.

626 DRA, 1961, I, doc. 106.


627 DRA, 1961, I, doc. 377.
628 Constantiniu 1972, p. 163.

162
Prima formă de luptă împotriva încercărilor de ai aduce pe unii oameni liberi
cu forța la rumânie au fost jalbele înaintate domniei. Este cazul unor săteni din
Tâmburești, Șerban cu frații și fii lor, care se judecă în mai multe rânduri cu Rada,
soția lui Constantin căpitan Filipescu și fiul acestuia. Aceștia își răscumpăraseră
libertatea în zilele lui Antonie din Popești, cu sprijinul patriarhului Dositei al
Ierusalimului, venit în țară. Jupâneasa Rada i-a rumânit zicând că-i sunt rumâni de
drept. Pentru a-și câștiga libertatea sătenii vor merge cu jalba până la Odriu, unde
era domnul Constantin Brâncoveanu care dă poruncă să fie liberi și în pace.
Prin jalba din 20 februarie 1795 sătenii din Stelnica se plâng împotriva
căpitanului Constandin Porumbaru, nemulțumiți de „mâncăturile și nedreptățile ce ni
se fac de către numitul”629.
Când prin jalbe nu reușeau să-și câștige dreptatea au recurs la falsificarea
actelor. În acest sens menționăm cazul unor săteni din Cărăreni, rumâni ai mănăstirii
Cozia, care se judecă cu egumenul mănăstirii. Aceștia au scos carte de la Matei
Basarab, scriind „că nu au fost rumânii mănăstirii, ci au fost venetici, lăturoi, veniți din
alte părți”. Citind cartea în divanul domnesc, egumenul a spus că „ar fi numele rase
din carte și schimbate pre numele lor”630. Frauda fiind descoperită, sătenii rămân
rumânii mănăstirii.
Cele mai frecvente forme de opoziție față de abuzurile stăpânilor au fost:
refuzul de a da dijma din produsele pământului, nesupunerea față de dregătorii
mănăstirești, nerespectarea îndatoririlor stabilite prin porunci domnești.
Pentru că se opuneau poruncilor domnești, domnul Nicolae Mavrocordat, la
13 ianuarie 1727 se adresează locuitorilor din Brânceni „și altor oameni de dup-împrejur
care duceți grâu cu cară la șăicile de la vadul ce iaste pe moșia Dealului să dați după vechiul
obicei, 9 bani pentru fiecare car, iar acum vă puneți împotrivă”. Domnul poruncește
respectarea obligațiilor avertizându-i „că veți păți mare scârbă de la domnia mea și veți
da venitul mănăstirii fără voia voastră631. Ultimul avertisment din document arată că
domnul putea să apeleze la constrângere prin forță.
În decurs de 15 ani, de trei ori, rumânii din satul Stelnica vor intra în conflict
cu epitropul mănăstirea Colțea, deoarece aceștia refuzau să dea dijma și zeciuiala din
produse, determinând intervenția domnilor. Astfel, la 12 martie 1734, domnul
Grigore al II-lea Ghica poruncea sătenilor „să vă dați dijma și zeciuiala după obicei, din
toate bucatele voastre și după uscat și după ape, cu plugurile voastre câte se află, să faceți
clacă mănăstirii, dă primăvară dă mălaiu, cum și dă toamnă dă grâu”. O poruncă
asemănătoare o va da Grigore al II-lea Ghica, în cea de-a doua domnie, la 4 august
1750, prin care poruncea căpitanului de la Stelnica să-i oblige pe săteni632. Cum
trebuiau să-i oblige ne-o spune porunca domnul Constantin Mavrocordat din18 iulie
1740, prin care îi avertiza pe rumânii din Stelnica „cei ce ar sta împotrivă a nu-și da dijma,

629 Apud Samarian 1931, p. 42.


630 DRA, 1961, I, p. 191-192.
631 DRA, 1961, I, doc. 137.

632 DRA, 1961, I, doc. 159 și 335.

163
unul ca acela să știe că-și va da toată dijma fără voia lui și va petrece și cercetare de către
domnia mea”633. Din alte documente aflăm că această cercetare se sfârșea prin a fi bătuți.
Aceeași situație o întâlnim și pe moșia Dichiseni a mănăstirii Sf. Troiță, când
la 17 iulie 1735, domnul Grigore al II-lea Ghica, dădea carte egumenului să perceapă
câte 9 bani pentru carele cu grâu duse la șăicile de pe vadurile moșiei și pe care
sătenii nu voiau să plătească, refuzând să dea și „dijma din grâu, orz, mălai, din pășunat
și din alte legume de prin grădini, din zece una”634. Locuitorii din acest sat mai fuseseră
mustrați aspru de domnul Mihail Racoviță, la 25 aprilie 1731, vinovați că nu ascultau
de ispravnicul Episcopiei Buzăului.
O stare de nesupunere se constată și în satul Vlădeni ceea ce îl determină pe
domnul Mihail Racoviță să poruncească sătenilor „să căutați să fiți cu supunere și să
dați ascultare pârcălabilor, pe care-i va pune egumenul, căci vericarei ar sta împotrivă la ce
le-ar da învățătură pârcălabu, să facă fieștecăruia cercetare după vina lor”635.
Documentele de cancelarie, din acest secol, înregistrează și nesupunerea
locuitorilor din satele de la Balta Ialomiței vizavi de darea peștelui, care pentru
mănăstiri constituia un venit de mare importanță. La 12 martie 1776, domnul
Alexandru Ipsilanti scria ispravnicului din județul Ialomița să cerceteze „ pe acei
oameni care se împotrivesc de a da venitul din pește de la balta Coada Jegăliei”. Actul
menționează pe unul dintre acești săteni, pe nume Franga, care se opunea oamenilor
mănăstirii. Domnul poruncea „să faceți pe acei împotivitori să se supună și să dea
venitul”636. Această poruncă nu a oprit pescuitul clandestin, locuitorii încălcând
hotarele bălții. Ca urmare, mitropolitul Grigore emite o carte de blestem pentru
locuitorii din satele mănăstirii care nu respectau hotarele acestei bălți.
Toate aceste porunci ale domnilor nu au putut opri pe locuitorii satelor de
aici să-și manifeste nemulțumirile tot mai puternice. O jalbă, din 2 septembrie 1781, a
egumenului Pandele al Argeșului, amintește că oamenii ce sunt șezători pe moșia
Fetești „nu se supun să dea adetul moșiei, adică zlotul de vară și dijma din semănături și
zeciuiala din peștele ce-l vânează după baltă”. Domnul poruncește ispravnicilor județului
Ialomița să oblige pe rumânii de pe moșia Fetești a mănăstirii Argeș să-și achite
obligațiile după cum prevedea Pravilniceasca condica637.
Considerat că este o încălcare a dreptului lor strămoșesc, sătenii din așezările
de pe brațul Borcea nu vor respecta nici monopolul vinderii vinului și rachiului de
către mănăstiri, precum și pășunatul vitelor pe izlazurile mănăstirii. La 25 aprilie
1742, domnul Mihail Racoviță emite carte către Ispravnicul județului Ialomița să nu
admită pe nimeni din săteni sau altcineva ca să vândă vin sau rachiu decât
mănăstirea Dealul638. Această poruncă este încălcată de locuitorii din satele Brânceni,

633 DRA, 1961, I, doc. 204.


634 DRA, 1961, I, doc. 173.
635 DRA, 1961, I, doc. 239.

636 ANIC, Fond Mănăstirea Dealul XXII/72.

637 ANIC, Fond Mănăstirea Argeș XXII/ 25.

638 ANIC, Fond Mănăstirea Dealul XXII/45.

164
Jegălia și Beilic care nu vor îngădui egumenului să vândă vinul și rachiul mănăstirii
„ci-și pun ei vinul și rachiul lor de vând [...] și pasc vitele pe moșia mănăstirii și suhatul nu
vor să-l plătească”639.
Pentru a impune respectarea monopolului vinderii vinului și a rachiului de
către mănăstiri, domnul Constantin Mavrocordat intervine cu o nouă precizare prin
Anaforaua din 6 aprilie 1757. Potrivit acesteia se stabilește ca „vin și rachiu încă să nu
fie volnic nimeni alt a vinde fără numai totdeauna vinul și rachiul mănăstirii să se vândă, iar
când nu va avea mănăstirea de vânzare, atunci care săteni va avea să vândă acela întâi să
meargă să se așeze cu ispravnicul ce va fi orânduit acolo la acele mănăstiri și luându-și voie
așa să vânză, căci aceasta la voia stăpânului moșiei stă”640.
Și de această dată sătenii nu se supun. Astfel, la 2 septembrie 1781, egumenul
Pandele al mănăstirii Aergeș se plânge de locuitorii din Fetești „pentru rachiul cel
aduc alții de vânzare de îl țin în sat câte două săptămâni, de stau cârciumele închise. Cât și
rachiul cel vându ei nu vor să dea adet și păgubesc mănăstirea”. Egumenul roagă pe domn
să dea poruncă „să nu mai fie slobozi să mai țină carele cu rachiu în sat de stau cu
săptămânile”. Domnul intervine pe lângă Isprăvnicia județului Ialomița să supună pe
locuitorii din Fetești „la cele orânduite, mai vârtos la vânzarea vinului și rachiului care
alișveriș este al stăpânului”641.
Conflictul dintre săteni și mănăstire, cu privire la monopolul vinderii vinului
și al rachiului, continuă și atunci când mănăstirea transferă veniturile sale unor
arendași. În anul 1797, Gheorghe Polizu și Anghel Apostol, cumpărători ai
veniturilor moșiei Jegălia, reclamau pe locuitorii acestui sat că „cei mai mulți dintr-înși
au vii pe această moșie, totu vinul câtu l-au făcut din vii, care să închee peste 6000 vedre i
rachiu ce l-au scos din tescovini, în silnicie l-au pus și l-au vândut pe moșie fără a face vreun
așăzământ cu mănăstirea și a lua voe după obiceiu”642. Cu alte cuvinte pe lângă faptul că
sătenii încălcau monopolul mănăstirilor asupra vinderii vinului și rachiului,
vânzând vinul lor în cârciumele din sat, nu respectau nici Anaforaua din 6 aprilie
1757, potrivit căreia sătenii care aveau să vândă aceste produse trebuiau să se
înțeleagă cu ispravnicul mănăstirii, în cazul acesta cu Gheorghe Polizu și Anghel
Apostol. Rezoluția domnului este categorică, poruncea Ispravnicul din județ să ia
orice măsură „spre a vinde numai vinul și rachiul stăpânului”.
O altă formă de opoziție, a locuitorilor din satele borcene față de abuzurile
stăpânilor o constituie nesupunerea la lucru ori refuzul de a presta claca, obligație
mărită an de an și diferită de la un sat la altul. Ea se desprinde din multe acte
înregistrate de cancelaria domnească. La 2 august 1742, domnul Mihail Racoviță dă
carte prin care îl împuternicește pe egumenul mănăstirii Sf. Ioan din București să ia
sub ascultarea sa cele două sate de pe moșia Vlădeni „care nu se supun la clacă”,

639 DRA, 1961, I, doc. 349.


640 DRA, 1961, I, doc. 382.
641 ANIC, Fond Episcopia Argeșului XXII/25.

642 DRA, 1961, I, doc. 687.

165
egumenul având încuviințarea de a face cercetare locuitorilor nesupuși la îndatoriri,
printre care și claca643.
Poruncă aspră trimite același domn, la 5 aprilie 1731, locuitorilor din satul
Dichiseni, vinovați și ei pentru neexecutarea clăcii față de Episcopia Buzăului.
Locuitorii sunt certați că nu ascultă de ispravnicul sfinției sale „ca să mergeți la clacă și
să clăcuiți după obicei, ci vă purtați împotrivă”644. Rumânii vor refuza în continuare să
presteze claca, deoarece patru ani mai târziu, la 7 iulie 1735, domnul Grigore al II-lea
Ghica intervine cu poruncă aspră „să aibă a clăcui într-un an zile trei”.
La plângerea epitropului mănăstirii Colțea, domnul Grigore al II-lea Ghica
amenința pe locuitorii din satul Stelnica „că vericare din voi nu să vor supune poruncilor
domniei mele să știți că să vor pedepsi de către domnia mea”645. Egumenul Onufrie de la
mănăstirea Dealul, în 1752, se plângea domnului Grigore al II-lea Ghica de locuitorii
din satele Jegălia, Beilic și Brânceni că se opuneau prestării clăcii. Nu este un
fenomen întâmplător, deoarece în cursul secolului al XVIII-lea egumenii mănăstirii
se vor plânge, în repetate rânduri, domnilor de împotrivirea locuitorilor din aceste
sate. Ca urmare, domnii vor emite carte prin care împuterniceau pe egumen să
oblige pe țărani să facă claca după obicei. Așa vor proceda domnii Scarlat Ghica, în
anul 1579 și Al. Ipsilanti în anii 1776 și 1779646.
La mijlocul secolului al XVIII-lea, refuzul țăranilor de a presta claca pe
moșiile mănăstirii Argeș este un fenomen generalizat. Astfel, la 6 aprilie 1757,
Nichifor, egumenul mănăstirii Argeș se plânge domnului Constantin Mavrocordat că
„oamenii ce sunt șezători pe moșiile mănăstirii: Flămânzești, Costești - sud Argeș, Domnești,
Corbi-sud Muscel, Fetești-sud Ialomița, nu vor să clăcuiască zilele cele orânduite de măria ta,
după așezământul ce s-au făcut în anii trecuți prin hrisov”. În continuare, egumenul cere:
„să aibă toți cetățenii săteni câți vor fi șezători în satele de pe moșiile sfintei mănăstiri a
clăcui 12 zile pe an”647.
Două decenii mai târziu rumânii din Fetești ai mănăstirii Argeș refuză din
nou să presteze cele 12 zile de clacă, ceea ce îl determină pe domnul Al. Ipsilanti să
dea carte de încuviințare egumenului mănăstirii să oblige pe săteni să facă claca
după obicei.
Un alt abuz al stăpânilor de moșii, care provoacă opoziția țăranilor, îl
constituie convertirea clăcii în bani, în condițiile în care stăpânii stabileau cuantumul
la voia lor, iar țăranii nu dispuneau de monedă. Într-un act din anul 1746 se preciza
că satul Făcăeni plătea pentru fiecare cap de familie, în contul clăcii, câte 60 de bani,
jumătate la Sf. Gheorghe, iar restul la Sf. Dumitru648. Încercând să stabilească în ce
condiții mănăstirile puteau să convertească claca în bani, Anaforaua marelui logofăt,

643 DRA, 1961, I, doc. 239.


644 DRA, 1961, I, doc. 144.
645 DRA, 1961, I, doc. 339.

646 ANIC, Fond Mănăstirea Dealul XXII/ 62, 76, 81.

647 DRA, 1961, I, doc. 382.

648 DRA, 1961, I, doc. 331.

166
aprobată de domnul Constantin Mavrocordat la 6 aprilie 1757, preciza, în acest sens,
„iar când mai sus numita mănăstire (Argeș n.n.) nu va avea de lucru să puie să lucreze, și va
cere să ia bani de la dânși, atunci după adaosul ce s-a făcut la acest așezământ, să aibă a da
fieștecarele casnic pentru acele zile câte un zlot pe an și nu mai mult”649. Ultimele cuvinte din
act „iar nu mai mult” sugerează abuzurile stăpânilor, în acest caz al mănăstrii Argeș.
Când locuitorii nu mai puteau suporta greutatea dărilor fiscului domnesc și a
obligațiilor în muncă impuse de proprietari părăseau satele, în grupuri mici sau în
masă, trecând Dunărea, în Dobrogea. Dintr-un act de la Constantin Brâncoveau, din
martie 1704, aflăm că mulți săteni din Tâmburești „erau fugiți adesea în Țara
Turcească”. În dese rânduri, documentele amintesc de fuga locuitorilor din satul
Vlădeni, peste baltă în Dobrogea. La începutul secolului al XVIII-lea, în împrejurări
pe care nu le cunoaștem, locuitorii din satul Vlădeni au trecut în număr mare în
Dobrogea, determinând golirea satului. Pentru a suplini lipsa forței de muncă,
domnul Nicolae Mavrocordat acorda mănăstirii Sf. Ioan din București, la 3 mai 1719
dreptul de a strânge pe moșia sa de la Vlădeni „oameni străini, den Țara Turcească, fără
de bir și fără de gâlceavă”. Dintr-un alt document, din 19 iulie 1721, aflăm că cinci
locuitori din același sat fugiseră în Dobrogea, iar acum erau iertați de domnul
Nicolae Mavrocordat. O fugă în masă a satului are loc în timpul războiului ruso-turc
din 1768-1774. O carte a Divanului Țării Românești, din 30 iulie 1772 afirma că satul
se spărsese „din împerecherea vremilor cu răzmeriți”650.
Toate aceste nemulțumiri vor degenera până la conflicte violente. Atunci
când niciuna din aceste forme de rezistență prezentate nu dădea rezultate, rumânii
au recurs la molestarea dregătorilor. Potrivit documentului din 15 decembrie 1778
locuitorii din Tâmburești au stat „cu împotrivire a-și da obiceiul pământului” și au bătut
în mai multe rânduri pe ispravnicul lui Manolache Brâncoveanu. Domnul Alexandru
Ipsilanti poruncește căpitanului de la Stelnica să-i prindă pe făptași și „să le facă
cercetare cu bătaie după vina lor”651.
Exploatarea fără măsură și abuzurile săvârșite de stăpâni, fie mănăstiri, fie
boieri sau arendași au continuat și în secolul al XIX-lea. În prima jumătate a
secolului, aceste abuzuri au avut loc cu sprijinul domnului. Astfel, în anul 1818,
domnul Ioan Gh. Caragea, prin legiuirea care-i poartă numele, a stabilit ca numărul
zilelor de clacă, într-un an, să nu fie mai mic de 12 zile. Opoziția puternică a
locuitorilor din satele de pe Borcea a făcut ca Legiuirea lui Caragea să nu se aplice
aici până în 1831. Starea de spirit din această zonă este prezentată astfel: „satele
mărginiumii acestui județ [...] și în alte vremi s-au arătat cu idos (căldură) de anarhie” 652.
Ca urmare, clăcașii de aici „dădeau claca în bani, după vechiul obicei, câte 30 parale și câte
o găină pe an, precum și dijma din semănături”653. Acest lucru este confirmat și de

649 DRA, 1961, I, doc. 382,


650 DRA, 1961, I, doc. 106 și 434.
651 DRA, 1961, I, doc. 496.

652 Corfus 1969, p. 79, nota 7.

653 Corfus 1964, p. 1.002.

167
Tabelul întocmit de subocârmuitorul plasei Balta ce cuprindea obligațiile locuitorilor
din sate către proprietari până în anul 1831, din care reiese că sătenii din Vlădeni, de
pe moșia mănăstirii Sf. Ioan, dădeau „căte șase stânjeni fân sau 4 taleri și o găină, de la
câmp zeciuială, de pește întreială, după înscrisul ce au avut cu cuprindere că privalul
Vlădenilor să fie pe seama lor arendași Dumitrache Berlescu”654.
Noua legislație promovată de Regulamentul Organic îngreuna și mai mult
situația țăranilor, deoarece erau nevoiți să lucreze proprietarului pe moșia căruia
locuia 12 zile de calcă (patru primăvara, 4 vara și 4 toamna) pe an cu plugul sau
carul. Potrivit articolului 142, claca urma să se facă în zile de muncă normată, de
multe ori foarte mare, ceea ce sporea numărul legal al zilelor de clacă. Pe lângă
aceste obligații, mai trebuia să dea proprietarului dijma din produse, plus alte
stipulații greu acceptabile de către țărani. Pentru a constrânge pe clăcași la obligațiile
prevăzute de legislația agrară regulamentară li s-a limitat dreptul de strămutare și a
recunoscut proprietarului dreptul de a izgoni de pe moșie clăcașii care se opuneau
sau dacă ar fi avut prea mulți. Iată de ce, încă de la aplicarea prevederilor
regulamentare locuitorii satelor de la Balta Ialomiței s-au ridicat împotriva lor. În
lunile care urmează, Vornicia este asaltată de plângerile arendașilor și proprietarilor
din județele de pe malul Dunării, prin care arată că locuitorii de pe moșiile lor se
împotrivesc introducerii noii legiuiri. Inițial au refuzat să accepte înscrierea în prima
catagrafie regulamentară, pentru impunerea birului. La 23 mai 1831, țăranii din satul
Șocariciu și alte trei sate învecinate s-au împotrivit efectuării catagrafiei care urma
să-i clasifice după numărul de vite. Comisia de catagrafiere raporta următorul lucru:
„Deodată s-au zvonit toți și îndârjindu-se cu pornire sălbăticească tocmai la casa canțelarii,
au ridicat glasuri de turbura văzduhul [...] strigând toți în vileag că nu vor să dea iscălitură
nici într-un chip”655.
Difuzarea exemplarelor tipărite ale clăcii regulamentare a sporit împotrivirea
sătenilor din zonă, ducând la adevărate răzmerițe. Satele de la Balta Ialomiței au
încercat să împiedice aplicarea legii noi, răfuindu-se direct cu proprietarul.
Proprietarul moșiei Cocargeaua se adresa cu o plângere Vorniciei din Lăuntru prin
care arăta că locuitorii din Cocargeaua și Pietroiu i-au ocupat pământul și nu vor să
se supună prevederilor regulamentare.
Nemulțumirile țăranilor vor atinge apogeul în anii următori, când datorită
obligațiilor tot mai grele, țărănimea localnică a început să-și părăsească așezările și să
treacă în Dobrogea. Probabil, în acest context un grup de locuitori de aici, au trecut
în dreapta bălții, care la 18 iulie 1854, în frunte cu preotul Dumitru, cereau Marii
Vornicii să li se permită așezarea lor în satul Bordușani motivând că „erau vechi
locuitori ai țării acesteia și din împrejurări grele ale vremilor trecute pribegiserăm pe malul
drept al Dunării și care acum după voința lui Dumnezeu ne-am întors înapoi în pământul

654 Tezaur 1991, doc. 69.


655 Apud Cofus 1969, p. 79.
168
strămoșilor noștri”656. Țărani fugiți din satele Cegani, Bordușani, Găița, s-au așezat în
ostrovul Balaban, de pe Dunăre, întemeind aici un sat, iar grupuri de oameni din
Fetești trec și ei în Țara Turcească, unde vor pune bazele unui cătun cu numele
Fetești, lângă localitatea Parcheș din Dobrogea657.
Deși, Regulamenul a desființat vama domnească din pește, lăsând liber
pescuitul în bălțile Dunării cu undița pentru hrana casei clăcașului, arendașii
moșiilor din Balta Ialomiței au continuat să ia ilegal vama domnească din peștele
prins de clăcași, interzicându-le „a vâna cu plăși, năvoade și altele asemenea unelte până
nu să vor învoi mai întâi cu proprietarul”. Arendașul moșiei Vlădeni se plânge Vorniciei
din Lăuntru, în martie 1832, că locuitorii clăcași din sat nu vor să se supună noii
legiuiri, iar când a încercat să oprească pe unul din ei de a prinde pește, s-a pomenit
dintr-o dată „că năvălește asupră-mi cu ceilalți tovarăși ai săi, ca la treizeci de inși și m-au
bătut”658.
La 4 februarie 1834, arendașul moșiei Jegălia, Lambru Plăvălescu se plânge
cârmuirii județului Ialomița că locuitorii din satul Jegălia, refuză să-i presteze
obligațiile conform prevederile regulamentare, să facă 12 zile clacă, carul cu lemn și
ziua plugului”659.
Locuitorii din această zonă și-au exprimat și nemulțumirea față de
proprietarii care au urmărit limitarea aplicării reformei agrare din august 1864.
Statisticile vremii amintesc că în perioada anilor 1866-1888, în satele de pe brațul
Borcea, au avut loc o serie de conflicte, ca urmare a modului defectuos al aplicării
reformei agrare. Împotriva abuzurilor, țăranii au ripostat sub diferite forme, de la
petiții și procese, până la acțiuni clasificate în documentele vremii drept „rebeliuni”.
Locuitorii din comuna Roseți se vor judeca cu fostul proprietar al moșiei peste 50 de
ani. În anul 1871 Tribunalul județului Ialomița a dat o sentință în favoarea
arendașului, dar care nu a putut să fie pusă în aplicare datorită intervenției decise a
țăranilor. Hotărâți să-si apere drepturile, la 9 septembrie 1875, pornesc de la Călărași
spre București pentru a reclama domnului nedreptățile care li se fac.
De multe ori ținta nemulțumirilor țărănești au constituit-o primarii unor
comune care au favorizat într-un fel sau altul delimitarea incorectă a pământului
oferit țăranilor prin reforma. Locuitorii din satul Dichiseni au recurs la violență. În
primăvara anului 1877, instigați de Ioniță Dumitru și Nae Florea, au intrat cu forța în
cancelaria primăriei și au distrus planurile de delimitare întocmite de inginerul
hotarnic, pe care le considerau nereale. Când, în 1875, inginerul Maior Groza a făcut
o nouă delimitare în urma căreia țăranii trebuiau să înapoieze arendașului suprafața
de 47 pogoane „peste prevederile legii”, sătenii din Pietroiu au sărit asupra primarului,
inginerului și arendașului și au lăsat animalele libere să treacă pe pământul
arendașului.

656 Mateescu 1991, p. 67.


657 Vezi Mateescu 1984, p. 301 și Ursu 1969, p. 17.
658 Apud Iancovici 1961, p. 69.

659 Tezaur 1991, doc. 91.

169
În anul 1871, locuitorii din satul Beilic reclamau președintelui Tribunalului
Ialomița că „noi de la epoca emancipării, de la anul 1864, am plătit către fiscu îndatoririle
prevăzute de lege, dar beneficiu nici unul din noi nu am avutu, datorită împotrivirii
arendașului”, pe care îl dau în judecată.
Arendașul moșiei Cegani, în anul 1879 la 9 aprilie, trimite o telegramă
ministrului de interne prin care se plânge că locuitorii satului, cu care aveau învoială
pe o perioadă de 5 ani, nu voiau să mai lucreze pământul, „din gurile lor nu ies decât
vorbele cele mai urâte” și intenționau să se mute în Dobrogea.
Întâlnim situații când proprietarii făceau uz de prevederile legii învoielilor
agricole și procedau la obligarea țăranilor să execute muncile agricole cu ajutorul
călărașilor. Așa a procedat primarul comunei Tonea, la 24 iunie 1880, care cerea
subprefectului plășii Borcea să-i pună la dispoziție un călărași cu ajutorul căruia să-i
poată sili pe cei ce refuzau să muncească pământul arendașului. Călărașul se
prezintă în localitate, însă nu a reușit să-i scoată pe țărani la muncă660.
Măsurile luate de guvern, după războiul din 1877, printre care și
împroprietărirea însurățeilor din anul 1879, au ameliorat într-o oarecare măsură
situația țăranilor din satele de aici, ceea ce explică și pasivitatea acestora în timpul
răscoalei din 1888, care a atins apogeul în vestul județului Ialomița. Cele mai
cunoscute manifestări, din apropierea Bălții Ialomiței au fost acțiunile țăranilor din
Călărașii Vechi, Ceacu și Rasa, care pătrund în Călărași pe la bariera Bucureștiului,
îndreptându-se spre centrul orașului.
Măsurile luate de guvernele României, printre care și vânzarea cu plata în
rate, a unor loturi de 5 hectare plus 2.000 de metri pentru casă din moșiile satului,
din anii 1889, 1892, 1989 și 1905, au creat posibilități ca sătenii din zonă să cumpere
suprafețe apreciabile de pământ. În consecință, în timpul răscoalei din 1907 locuitorii
de aici sunt din nou pasivi, semnalându-se câteva agitații în legătură cu încheierea
învoielilor agricole. La 4 aprilie 1907, Prefectul județului Ialomița semnala „că vom
avea dificultăți cu facerea tocmelilor agricole”, de aceea prefectul considera că „ este
necesar șederea trupelor până la terminarea tocmelilor și începerea arăturilor de
primăvară”661. Dificultățile erau determinate „pe de o parte de faptul că arendașii nu
consimt la reduceri iar pe de alta locuitorii cer reduceri prea mari”.Cu greu, unele sate de
pe Borcea, printre care Jegălia, Dichiseni și Șocariciu, au consimțit să încheie
învoielile agricole. Au mai fost semnalate și mici agitații la Pietroiu și Dichiseni.

Evoluția administrativ-teritorială a satelor de pe Brațul Borcea


Toate aceste sate, menționate până acum, au avut o evoluție proprie în
sistemul administrativ teritorial promovat de Țara Românească, de la sfârșitul
secolului al XVIII-lea și până la Primul Război Mondial. Încă de la începuturile
organizării administrativ teritoriale, a statului medieval Țara Românească în județe,

660 Pentru evenimentele prezentate mai sus vezi Tudor 1986, p. 256 și 259.
661 Tezaur 1991, doc. 242 și 243.
170
satele de pe brațul Borcea au făcut parte din județul Ialomița, menționat în
documente încă de la începutul secolului al XV-lea. De-a lungul secolelor, a cunoscut
numeroase reorganizări prin alipirea sau cedarea unor sate. Oricare au fost aceste
modificări teritoriale, satele de pe Borcea au rămas ca parte din acest județ. Această
organizare s-a păstrat până la jumătatea secolului al XVIII-lea, când județul, în
contextul reformelor economice, administrative, militare și judecătorești din Țara
Românească, va intra în vâltoarea acestor schimbări. Amintim reforma din anul 1775
întreprinsă de domnul Alexandru Ipsilanti, prin care pune temeliile separării dintre
puterea executivă și cea judecătorească și constituie unul dintre punctele de plecare
în împărțirea județelor în subunități teritoriale mai mici, cunoscute sub numele de
plăși. Această împărțire pentru județul Ialomița se impunea cu atât mai mult cu cât
era cel mai întins județ al țării și cu numărul cel mai mare de localități (127 de
așezări).
Cea mai veche informație despre împărțirea județului în plăși datează din
anul 1778 și o aflăm din lucrarea lui Bauer662. Potrivit acestei surse județul era
împărțit în 7 plăși: plasa Orașul, Stelnica, Dridu, Grindu, Jilavele, Slobozia și
Lichirești. Satele de pe brațul Borcea erau cuprinse în plășile: Stelnica și Lichirești,
după cum urmează:
 plasa Stelnica cuprindea 17 satele, dintre care 14 erau pe Borcea: Gâldău,
Piatra, Plumbuita- Tâmburești, Dudești, Futești, Stelnica, Maltezi, Cegani,
Bordușanii Mari, Bordușanii Mici, Făcăeni, Făcăeni- Străini Slobozii, Străini Sf. Ioan-
Vlădeni, Adunați de Bordușanii Mici;
 plasa Lichirești cuprindea 10 sate, dintre care 6 pe Borcea. satele:Tonea,
Hotar de Sus, Hotar de Jos, Dichiseni, Șocariciu, Jegălia.
Documentele mai vorbesc și de organizarea militară a țării în 7 căpetenii,
printre care era și căpetenia Stelnica.
Această împărțire o găsim până în anul 1831. Obșteasca Catagrafie din 8 iulie
1831 menționează 8 plăși, în plus plasa Hagieni. Față de situația de mai sus
constatăm unele schimbări. În plasa Lichirești apar, în plus, satele, Trămșani,
Cioroiu, Stâlpu de Piatră, Noeni, Oltina și Beilicu. În plasa Stelnica sunt menționate
în plus Cocargeaua, Părțani, Lipoveni, Lăteni, Găița și dispar Străini Slobozii, Străini
Sf. Ioan-Vlădeni și Adunați de Bordușanii Mici663. Satul Vlădeni va fi arondat plășii
Hagieni.
Un document din 13 septembrie 1831, întocmit de comisia alegerii
subocârmuitorilor din județul Ialomița, ne informează că la nivelul județului erau 4
plăși: Borcea, Balta, Ialomița și Cămpul, care cuprindeau vechile plăși întrunite în
modul următor: plasa Borcea prin unirea unei părți din plasa Stelnica și Lichrești;
plasa Balta formată din plasa Orașul și o parte din Stelnica; plasa Balta formată din o

662 În continuare, cea mai mare parte din informații se bazează pe Ursecu 1906 și Grigorescu, în Helis,
februarie – iulie, 2009.
663 Vezi Tabel întocmit de Isprăvnicia județului Ialomița, înaintat Departamentului din Lăuntru, în Tezaur, p.

102, doc. 61.


171
parte din plasa Stelnica unită cu plasa Orașul și Hagieni; Plasa Cămpul din unirea
plășilor Jilavele cu Dridu; plasa Ialomița din unirea plasei Slobozia cu o parte din
Dridu664.
Potrivit Extractului de suma plugarilor și muncitorilor locuitori prin sate sub
răspunderea de capitație, din iunie 1831, publicat în Analele parlamentare, erau
înregistrate în județ 135 sate împărțite astfel: Borcea avea 34 sate; Balta 27 sate,
Ialomița 47 sate și Câmpul 27 sate.
Cu excepția satului Vlădeni, care făcea parte din plasa Balta, toate celelalte
sate de pe Borcea vor face parte din plasa Borcea, după cum urmează: Bordușanii
Mari, Bordușanii Mici, Beilic, Cegani, Cocargeaua, Cochireni, Cioroiul, Fetești,
Gâldău, Găița, Petroiul de Jos, Vlăhcuieni, Hotarul de Jos, Hotarul de Sus, Jegălia,
Lăteni, Lipoveni, Maltezi, Mârleanu, Noeni, Oltina, Pârțani, Pietroiul, Șocariciu,
Stâlpu de Piatră, Stelnica, Tâmburești, Tonea, Trâmșani. Șase ani mai târziu,
Catagrafia satelor din plasa Borcea întocmită de Subocârmuirea plasei, în august
1837, enumera printre satele plășii și Rusetești (Ruseți?), Păpureni, și Buliga, în
schimb nu mai sunt amintite: Cochireni, Cioroiul, Lipoveni și Trâmșani.
Modificările din anul 1844 nu se refereau decât la fosta plasă Lichirești care s-
a unit cu o parte din plasa Ciocănești, plasă componentă a județului Ilfov.
O modificare importantă s-a realizat în anul 1864, odată cu punerea în
aplicare a celei dintâi legi comunale. Județul rămâne împărțit în 4 plăși, se fixează
noile circumscripții ale plășilor, sunt numite centrele de comună și se fac alipiri de
sate spre a se forma comunele. Pe brațul Borcea s-au constituit următoarele comune:
Cocargeaua, Gâldău, Jegălia, Noeni, Petroiu, Roseți Volnași, Șocariciu, Tonea,
pendinte de plasa Borcea, cu reședința la Călărași și comunele: Bordușanii Mari,
Dudești, Făcăeni, Fetești, Găița, Pârțani, Stelnica, Vlădeni, pendinte de plasa Balta cu
reședința la Țăndărei.
În anul 1872 s-au păstrat plășile din 1864, schimbându-se numai reședințele
unor comune: Noeni înlocuit cu Dichiseni și Cegani în loc de Pârțani.
Cele patru plăși ale județului vor fi păstrate și în anul 1874,când se va realiza
o nouă distribuție a comunelor pe plăși, făcându-se și noi alipiri de comune și
cătune, valabilă până la 4 august 1876, dată când se revine la organizarea stabilită în
anul 1864.
Prin reorganizarea din anul 1874 satele de pe Borcea au fost arondate plășilor
Borcea și Balta. Plasa Balta, cu reședința la Țăndărei, era compusă din 11 comune,
dintre care comunele de pe Borcea, cu satele aferente erau: Bordușani cu satele
Bordușani Mari, Bordușani Mici și Lăteni; Maltezi cu Stelnica, Cegani, Pârțani;
Fetești cu Dudești; Găița cu Făcăeni și Vlădeni.
Plasa Borcea avea în componența sa 12 comune, dintre care cinci erau
comunele de pe brațul Borcea și anume: Cocargeaua cu Pietroiu; Jegălia cu Gâldău;

664 Tezaur 1991, doc. 63.


172
Șocariciu cu Oltina, Beilic, Dichiseni și Noieni; Roseți Volnaș cu Coslogenii; Tonea cu
Cadâna și Cioroiu-Clăcași.
Prin legea din 25 mai 1882 s-a redus numărul subprefecților la trei și în
consecință și numărul plășilor, plasa Ialomița s-a unit cu plasa Balta formându-se
plasa Ialomița-Balta. Plasa Borcea cu reședința la Călărașii Vechi, avea în
componența sa 19 comune printre care și: Cocargeaua, Jegălia, Gâldău, Pietroiu,
Roseți Volnași, Șocariciu, Tonea. Plasa Balta cu reședința la Piua Petri era formată
din 22 comune, împreună cu comunele: Bordușanii Mari, Cegani, Dudești, Făcăeni,
Fetești, Stelnica, Găița, Vlădeni.
Această împărțire a funcționat până în anul 1892 când județul este împărțit în
7 plăși: Borcea de Jos, Borcea de Sus, Mostiștea, Câmpu, Ialomița de Sus, Ialomița de
Jos și Balta. Comunele de pe brațul Borcea, împreună cu satele aferente, vor face
parte din plășile: Borcea de Jos, cu reședința la Șocariciu și Balta, cu reședința la Piua
Petrei.
Plasa Borcea de Jos cuprindea comunele de la Tonea până la Stelnica, inclusiv
(Cocargeaua, Dichiseni, Stelnica, Dudești,Fetești, Gâldău,Jegălia, Pietroiu, Roseți,
Șocariciu,Tonea), iar plasa Balta, cu reședința la Piua Petri, avea în componența sa și
comunele de pe Borcea: Bordușani, Cegani, Făcăeni, Găița și Vlădeni.
Prin Legea din 22 februarie 1896 când s-a redus numărul subprefecturilor la
3, comunele situate în zonă au fost arondate plășilor Borcea și Balta-Ialomița, după
cum urmează:
 plasa Borcea, cu reședința la Călărașii Vechi: comuna Cocargeaua cu satul
Buliga; Dichiseni cu satele Coslogeni și Satu Nou; Gâldău cu satul Mârleanu; Jegălia
cu satul Beilic; Pietroiu; Roseți Volnași; Șocariciu cu satul Oltina, Tonea cu Cadâna,
Roseți Clăcași și satul Model;
 plasa Balta-Ialomița, cu reședința la Slobozia: comuna Bordușani cu satul
Lăteni; Cegani cu satul Pârțani; Dudești, Fetești, Făcăeni, Găița, Stelnica cu satul
Maltazi, Vlădeni.
La începutul secolului al XX-lea, la 1 aprilie 1901 reducându-se numărul
subprefecților la 2 și înființându-se trei Revizori comunali plătiți de județ, iar
Directorului prefecturii dându-i-se atribuții de subprefect, circumscripțiile plaselor
din județ au fost stabilite la 6. Majoritatea comunelor borcene, sunt trecute la plasa
Fetești, administrată de un Revizor comunal, cu 12 comune, toate comunele fiind
situate pe brațul Borcea, anume: Vlădeni, Bordușani, Cegani, Cocargeaua, Fetești,
Făcăeni, Dudești, Găița, Gâldău, Jegălia, Pietroiu, Stelnica, Șocariciu. Dichiseni,
Tonea și Roseți Volnași fiind arondate la plasa Borcea.
Organizarea comunelor prin legea din 23 aprilie 1904 a fost urmată și de
împărțirea județului Ialomița în 14 plăși: Albești, Armășești, Balaciu, Ceacu,
Ciocănești, Eliza-Stoenești, Fetești, Grindu, Iazu, Lehliu, Piua Petri, Roseți, Slobozia
și Țăndărei. Satele de pe Borcea sunt arondate plășilor: Fetești, Piua Petri și Roseți: 8
comune în plasa Fetești, 4 comune în plasa Piua Prtrei și 4 în plasa Roseți. Comunele
rămân aceleași, păstrând și aceleași sate în componența lor.
173
La 25 aprilie 1905, prin decizia ministerială Nr. 24.963 din cauza economiei
bugetare, s-au suprimat 5 inspectori comunali, rămânând numai 6, făcându-se și
alipirea plaselor în modul următor:
 plasa Lehliu se compune din plasele Lehliu și Eliza-Stoenești;
 plasa Armășești se compune din fostele plăși Armășești, Balaciu, Grindu;
 plasa Ceacu se formează din Ceacu, Ciocănești, Roseți; având în
componența sa și comunele borcene: Dichiseni cu satele Brătieni, Coslogeni și Sat
Noeni; Roseți Volnași; Tonea cu satele: Cadâna, Roseți Clăcași, Satul Modelul,
administrată de inspectorul comunal G. Teodorescu.
 plasa Fetești formată din plasa Fetești și Piua Petri, având în componența sa
și comunele borcene: Bordușani cu satul Lăteni; Cegani cu Pârțani; Cocargeaua cu
Buliga; Dudești, Fetești cu Feteștii Noi; Făcăeni, Găița, Gâldău cu Mârleanu; Jegălia
cu Beilic; Pietroiu, Stelnica cu Maltezi, Vlădeni, administrată de inspectorul comunal
G. Săndulescu.
 plasa Slobozia formată din fostele plăși Slobozia și Albești;
 plasa Țăndărei, formată din fostele plăși Țăndărei și Iazu.
Schimbările petrecute în plan economic și demografic în anii de după primul
război mondial au determinat și modificări importante în organizarea administrativ-
teritorială a zonei în discuție.

174
POPULAȚIA

În capitolele anterioare, în repetate rânduri aminteam de condițiile naturale


extrem de favorabile oferite de Balta Ialomiței și lunca din apropiere care au
favorizat popularea acestui spațiu din cele mai vechi timpuri. Cercetările de
suprafața, urmate de săpături sistematice au dovedit prezența pe malurile Borcei a
unor importante așezări începând cu neoliticul final, continuând cu eneolitic și epoca
bronzului, care înscriu zona într-un spațiu intens locuit.
Îndeosebi, începând cu perioada geto-dacică zona este intens locuită, potrivit
specialiștilor aici au existat un număr mare de așezări prospere665 cu o situație
economică pe măsură, reflectată și în sporul demografic.
Într-o perioada când populația autohtonă daco-romană, nu putea depăși
câteva sute de mii de locuitori, cifră raportată la întreg teritoriu, înseamnă că
populația era grupată în anumite areale; Dunărea de Jos, de la Silistra la vărsarea
Ialomiței în Dunăre, fiind una dintre acestea.
În primul mileniu al erei creștine, până la întemeierea Țării Românești,
popularea zonei suferă unele variații, determinate de trecerea pe aici a populațiilor
migratoare. În vremurile de insecuritate, apropierea de Baltă dădea posibilitatea
populației băștinașe, să se retragă și să se adăpostească aici, pentru timp scurt, în
deplină siguranță, până trecea primejdia, balta constituind un veritabil spațiu de
conservare a populației riverane.
În secolele IX-X, perioadele de relativă liniște și stabilitate, determinate de
controlul liniei Dunării de către Imperiul Bizantin, au permis populației autohtone să
aibă o evoluție demografică și economică pozitivă. Sporul demografic este reflectat
în creșterea numărului de așezări aparținând culturii Dridu, existente pe brațul
Borcea, caracterizate prin prosperitate economică amintită și de izvoarele istorice ale
epocii. Amintim aici scrisoarea cneazului Sviatoslav către mama sa Olga și Cronica
lui Nestor, ale căror informații sunt valabile și pentru așezările de pe Borcea. În
aceeași ordine de idei cronicarul bizantin Attaliates, relatând evenimentele petrecute
la Dunăre, mai jos de Silistra, spunea „că se afla pe malul acestui fluviu numeroase și mari
orașe, cu o populație vorbind tot felul de limbi”666. Este vorba de o populație sedentară
care locuia din vechime, alături de migratori, asimilarea acestora de către băștinași
fiind un factor al sporului demografic.

665 Mioara Turcu în lucrarea sa Geto-dacii din Câmpia Munteniei, București, 1979, identifică un număr de
12 așezări geto-dacice situate pe brațul Borcea. Vezi opera citată, harta de la p. 41. Numărul lor este în
continuă creștere, pe măsură ce prospecțiunile arheologice fac dovada existenței și a altor așezări geto-
dacice.
666Fontes, III, p. 73 (Attaliates).

175
Formarea statului medieval Țara Românească a contribuit, prin stabilirea
ordinii de stat și asigurarea în mai mare măsură a securității populației, la o
prosperitate mai rapidă a locuitorilor, o creștere a numărului de locuitori și, în
consecință, la creșterea numărului de așezări, majoritatea dezvoltate pe locul
așezărilor de tip Dridu, altele noi dezvoltându-se în apropierea celor vechi.
Documentele medievale pun în evidență o concentrare de sate semnificativă în
raport cu Bărăganul alăturat și chiar cu alte zone din cuprinsul Țării Românești.
Realizând o hartă a așezărilor omenești apărute în documente între 1352-1625, I.
Donat constată o concentrare de sate cu o bogată istorie în raport cu regiunile din jur,
densitatea fiind de 40-50667.
Până în secolul al XIX-lea, sursele documentare de care dispunem nu fac
posibilă întocmirea unor statistici riguroase cu privire la numărul, densitatea,
structura populației și variațiile demografice. O încercare de a stabili care era
populația satelor din arealul Bălții Ialomiței, în secolele XVI-XVIII, poate fi făcută
plecând de la datele furnizate de documentele de cancelarie ce amintesc de vânzări-
cumpărări a unor sate, sau părți de sate, împreună cu rumânii, ori capii de familie, la
care se adaugă, deseori, mențiunea, „împreună cu fiii”, ceea ce demonstrează că
numărul lor era mai mare decât numărul capilor de familie enumerați în acte. În
acest caz, trebuie spus că nevoia de brațe de muncă impunea ca partea de moșie să
fie vândută împreună cu rumânii existenți pe acea moșie și că rare erau cazurile când
moșia se vindea fără rumâni. În situația în care documentele ne dau, ori numărul de
gospodării, sau al capilor de familii, pentru a afla numărul aproximativ al
locuitorilor din satul respectiv, se înmulțește numărul cu 5 – cifră prin care în mod
convențional se redă numărul membrilor familiei și care poartă numele de
multiplicator demografic.
Câteva exemple pot fi edificatoare în sensul celor spuse mai înainte. Dintr-un
hrisov din 14 iunie 1568 aflăm că Stoica Gighirii și soția sa Neacșa au vândut Chirei
partea lor din satul Dichiseni „moșie, drept 100 rumâni”668. Dacă numai partea din sat,
care face obiectul actului de vânzare-cumpărare, era locuită de cei 100 de rumâni,
împreună cu familiile lor, ne putem da seama că în satul Dichiseni numărul total al
locuitorilor însuma, probabil, câteva sute, ceea ce situa satul în rândul așezărilor
mari din cuprinsul Țării Românești, în acele vremuri.
Un alt exemplu îl constituie actul din 6 iunie 1622 unde sunt nominalizați 17
capi de familie și cu fii lor, anume „Stanciul al lui Momce cu fii săi și Belcea cu fii săi și
Coman cu fii săi și Șărban cu fii săi și Stanciul Bocănescul cu fii săi și Cârstea Botușar și
Stănilă și Ciobotea cu fii săi și Cârstea cu fii săi și Stan a lui Băjan cu fii săi și Fătul cu fii săi
și Caragoz cu fii săi și Voico cu fii săi și Cărstiian cu fii săi și Oprea păcurariul cu fii săi și
Badea cu fii săi și Dănei cu fii săi și Țigan cu fii săi”669. Deci, partea lui Datco clucer din

667 Donat 1956, harta de la p. 95.


668 DRH, B, VI, doc. 74.
669 DIR, B, XVII/4, doc. 152.

176
satul Trănșani număra 17 capi de familie care înmulțiți cu 5 însemna 85 de persoane.
Cum satul la acea dată era împărțit la mai mulți stăpâni( nu știm câți), fiecare
dispunând de un număr de rumâni, plus numărul moșnenilor din sat, putem aprecia
că numărul locuitorilor satului depășea lesne câteva sute.
Un număr apreciabil de locuitori era și în satul Tâmburești. Actul din 10 mai
1629 amintește că pe partea de moșie din sat, primită moștenire de Dumitru
Dudescu de la unchiul său Dragomir, locuiau 17 capi de familie, rumâni împreună
cu fii lor, adică „Vladul Bârdu cu fii săi, și Radu ginerele lui Bârdu cu fii săi și Mihail a lui
Borcea cu fii săi și Paraschiva și Lupu fii lui Buciumaș cu fii lor și Neagu și Drăgulin cu fii
lor și Oana și Duca, fii lui Crețu cu fii lor și Paraschiva și Cârstea, fii lui Mușat cu fii lor,
nepoții Paraschivei din Tâmburești”670. Și de data aceasta înmulțind pe 17 cu 5,
înseamnă că pe moșia lui Dumitru Dudescu din Tâmburești erau 85 de locuitori. Și
cum proprietatea boierului Dudescu însemna o parte din satul și moșia Tâmburești,
acest lucru ne duce cu ideea că numărul locuitorilor din sat, la acea dată, era destul
de mare, pentru acele timpuri.
La o concluzie aproximativă putem ajunge și în ceea ce privește populația
satului Fetești, pornind de la hrisovul din 15 iunie 1647. Potrivit acestui act partea
Păpească care cuprindea o suprafață de 740 stânjeni a fost vândută lui Dumitru
Dudescu și nepoților lui Papa din Păpeni împreună cu 33 de rumâni, probabil capi de
familie671. Înmulțind pe cei 33 rumâni cu 5, media membrilor din familie, ar rezulta că
pe partea de moșie stăpânită de Dumitru Dudescu, a treia parte din sat, locuiau
aproximativ 150 indivizi. Mai știm că o treime din sat era sub stăpânirea mănăstirii
Argeș și o altă treime se mai afla încă în stăpânirea locuitorilor moșneni. Deci, putem
aprecia că populația satului s-ar fi putut ridica la aproximativ 300-400 locuitori.
Un exemplu sugestiv care ar arăta cât de numeroasă era populația unui sat de
pe brațul Borcea îl constituie hrisovul din 25 noiembrie 1616. Este vorba de actul prin
care domnul Radu Mihnea dădea scutiri unor oameni așezați în Satul Nou de pe
moșia Brânceni, scutiți de bir și de găleți, act care enumeră 154 capi de familie, ceea
ce prim multiplicare cu 5 ar însemna un număr total de 770. Doisprezece ani mai
târziu, la 1 mai 1628, actul prin care domnul Alexandru Iliaș întărea scutirea de dări
a Satului Nou, menționa 170 de capi de familie, adică un spor de 80 locuitori. Aceste
cifre nu ar trebui să surprindă, știut fiind faptul că satele de pe brațul Borcea
dispuneau de mari întinderi de pământ care necesitau brațe de muncă importante.
Din informațiile pe care le deținem putem formula câteva concluzii
referitoare la factorii care au determinat sporul de populație în secolele XV-XVIII:
 în primul rând, menționăm creșterea natalității, proces ce determină
fenomenul de „roire a satelor”, cu alte cuvinte desprinderea unui sat dintr-o comunitate
mai veche (amintim desprinderea satului Pârțani Misli din satul Stelnica, satul Dudești

670 DRH, B, XXII, doc. 270.


671 CDȚR, VI, doc. 867.
177
desprins din satul Fetești); sau desprinderea comunităților de moșneni din vechile sate
borcene: Maltezi din satul Stelnica, Buliga-Tâmburești din satul Tâmburești.
 în al doilea rând, un surplus de populație este adus de fenomenul
colonizărilor, care a însemnat așezarea, pe de o parte a locuitorilor din satele Țării
Românești pe moșiile proprietate a mănăstirilor la Balta Ialomiței, iar pe de altă parte
„oameni pribegi din altă țară”, după cum se exprimă actele de cancelarie. Așa au luat
ființă sloboziile: Cărăreni și Satu Nou. În urma unei acțiuni de colonizare au luat
naștere și satele duble de pe Borcea, prin așezarea populației române din satele
dobrogene, care au fugit de stăpânirea turcească, de pildă: Mârleanu, Oltina,
Coslogeni, Vlacheni.
 la sfârșitul secolului al XVIII-lea se vor așeza în apropierea satului
Bordușani, câteva zeci de familii de lipoveni, întemeind satul Lipoveni.
Desigur că au existat și momente când satele de aici s-au confruntat cu
descreșterea populației, fenomen determinat de: foamete, molime, ori spargerea
satelor, urmare a înrăutățirii situației materiale a țăranilor, ori a războaielor.
Amintim, cazul satului Vlădeni care pe la 1772 „se spărsese din împerecherea vremilor cu
răzmerițe, iar oamenii se împrăștiaseră care încotro au vrut”672.
În repetate rânduri, documentele medievale amintesc de fuga locuitorilor din
satele de pe brațul Borcea peste baltă, în Dobrogea, fugarii din satele Stelnica,
Cegani, Găița, Făcăani și Fetești, contribuind la întemeierea satelor dobrogene
Seimeni, Topalu, Ghindărești și Boascic, pe Dunăre și Fetești, lângă satul dobrogean
Parcheș673.
Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea istoria consemnează preocuparea
tot mai clară a domnilor pentru a afla numărul real al populației din Țara
Românească din dorința cunoașterii contribuabililor, rezultatul fiind apariția
catagrafiilor. Totodată interesul economic și strategic al austriecilor și rușilor, asupra
teritoriilor românești, vor avea drept rezultat elaborarea unor hărți cu informații
extrem de valoroase și asupra populației. Pe baza acestor informații, se pot realiza
aprecieri aproximative asupra populației teritoriilor românești.
La începutul secolului al XIX-lea catagrafiile nu ne oferă informații decât cu o
mare aproximație, despre creșterile sau depresiunile demografice, care, acestea din
urmă, au determinat o întreagă politică de reforme a domnilor ce urmăreau, printre
altele, creșterea numărului de populație. Este, de altfel, imposibil de stabilit numărul
exact al populației, toate catagrafiile fiind interesate în ascunderea situației reale:
țăranii de teama impunerilor fiscale, boierii doritori să-și mențină și să-și sporească
averile, domnii pentru a evita noi cereri ale Porții Otomane, deși pentru propriile ei
venituri ar fi dorit o cât mai exactă evidență a populației. Fără a socoti, deci, ca
riguros exacte datele cuprinse în izvoarele epocii cu privire la efectivele populației,
care în realitate erau mai mari decât prevedeau documentele întocmite, menționarea

672 DRA 1961, I, p. 308.


673 Morfei 1925, p. 127-137.
178
cifrei populației, fie ea și aproximativă, este de natură să ne dea o imagine despre:
numărul populației, ritmul de creștere și structura sa.
Înainte de a prezenta valorile transmise de catagrafiile și hărțile de la
începutul secolului al XIX-lea trebuie spus că ele prezintă populația pe gospodării
sau familii. În acest caz, pentru a afla numărul aproximativ al locuitorilor din satul
respectiv, se înmulțește numărul acestora cu 5.
Pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea informații despre populația
satelor de pe brațul Borcea le deținem din: Harta rusă din anul 1835 (cu elemente
preluate din teren în anii 1828-1829), Catagrafia din anul 1831 și Catagrafia din anul
1837, cu următoarele cifre:
Satul Anii 1828-1829 Catagrafia Catagrafia Catagrafia
(familii) 1831 (familii) 1837 (familii) 1837
(nr. locuitori)
Bordușanii Mari 25 26 49 231
Bordușanii Mici 33 18 25 122
Beilic 36 27 42 202
Buliga - - 31 130
Cegani 30 45 77 324
Cocargeaua - 84 125 592
Coslogeni 52 - - -
Dichiseni 26 26 55 250
Dudești 25 65 77 360
Făcăeni 20 51 83 404
Fetești 29 65 88 357
Găița 110 122 125 580
Gâldău 37 30 33 167
Hotaru de Sus - 9 11 50
Hotaru de Jos - 30 49 250
Jegălia 72 107 121 611
Lăteni - 11 8 42
Maltezi 24 39 59 297
Mârleanu 65 - 50 228
Pietroiu 36 56 86 434
Păpureni 23 - 37 175
Pârțani 32 32 52 239
Satu Nou 36 49 51 227
(Noeni)
Scutelnici 27 14 22 96
(Stâlpu de Peatră)
Stelnica 34 36 62 313

179
Șocariciu 86 101 114 613
Tâmburești 29 34 55 257
Tonea 39 22 49 245
Trănșani 56 19 - -
Vlădeni 32 66 69 227

De la an la an se observă o creștere constantă a populației, în unele situații


chiar o dublare a sa, ca de exemplu în satele: Bordușanii Mari, Dichiseni, Cegani,
Maltezi, Pietroiu, Tâmburești, Vlădeni. Scăderea numărului de locuitori în unele
sate, este pusă pe seama depopulării acestora, până la dispariție, exemplul cel mai
sugestiv fiind satul Trănșani. În același timp vorbim și de sate noi, cum este cazul
satului Lipoveni, pe Borcea, amintit de harta rusă cu 20 de gospodării.
Analizând harta rusă din 1835, C.C. Giurescu clasifica satele, după numărul
de gospodării, în felul următor:
 până la 50 de gospodării - cătune;
 51-100 - sate mici;
 101-200 - sate mijlocii;
 peste 200 - sate mari.
Apelând la această clasificare, potrivit Catagrafiei din anul 1837, după
numărul de gospodării, satele de pe brațul Borcea (cele pentru care sunt statistici) se
clasifică astfel:
 11 așezări erau cătune;
 13 erau sate mici;
 4 erau sate mijlocii.
Satele de pe Borcea, componente ale plaselor Lichirești și Stelnica, totalizau
un număr de gospodării, după cum urmează: în anul 1828-1829 - 817 gospodării; în
anul 1831 - 1.116 gospodării; în anul 1837 - 1.592 gospodării, ceea ce situează
așezările de aici printre cele mai populate din județ.
Comparând valorile oferite de harta rusă din anul 1835, care prezenta date
culese din teren în anii 1828-1829, și Catagrafia din anul 1831, se observă că în trei
ani de zile populația satelor de la Balta Ialomiței a înregistrat o creștere
semnificativă. Câteva exemple sunt revelatoare: Șocariciu creștea de la 86 la 101;
Vlădeni de la 32 la 66; Cocargeaua de la 48 la 84, Dudești de la 25 la 65; Făcăeni de la
29 la 65; Găița de la 110 la 122; Jegălia de la 72 la 107.
Sunt și sate care au cunoscut o scădere a populației, anume: Hotaru de la 48
la 39; Beilicu de la 36 la 27; Scutelnici(Stâlpu de piatră) de la 27 la 14, Tonea de la 39
la 22; Oltina de la 25 la 21; Trănșani de la 56 la 19. Staționară a rămas populația
satelor Dichiseni și Pârțani.
Același fenomen îl întâlnim și în ceea ce privește evoluția populației între anii
1835 și 1853, după statisticile date de cele două ediții ale hărților ruse. Din totalul de
34 de sate, menționate de cele două hărți, constatăm că în 25 de sate populația a
crescut, în 6 sate populația a rămas staționară, iar în trei sate populația a scăzut.
180
Dintre satele în care populația a crescut, sporuri mari se înregistrează la
Făcăeni, care de la 20 crește la 93; la Cegani, de la 30 la 103; la Vlădeni, de la 32 la 80;
la Fetești, de la 29 la 98; la Dudești, de la 25 la 133 (un spor de cinci ori, cel mai mare
din zonă); Cocargeaua, de la 48 la 187. Au rămas pe loc satele Lichirești, Tâmburești,
Gâldău, Coslogeni, Scutelnici. Se înregistrează o scădere în satele: Mârleanu, de la 65
la 54; Hotarul, de la 48 la 34.
Sporul de populație s-ar datora anilor de liniște și prosperitate ce au urmat
războiului ruso-turc încheiat prin pacea de la Adrianopol, dar și refugiaților români
din Dobrogea care continuă să se așeze pe brațul Borcea. Dobrogea se înfățișează ca
un rezervor demografic pentru satele ialomițene de la Balta Ialomiței. Din acest
punct de vedere, P.I. Panait consideră că așa se explică și marea densitate de sate,
unele dintre ele fiind sate mari. După părerea sa, nu Bărăganul, puțin locuit, asigura
sporirea populației imediat dunărene, ci transferul practicat peste fluviu674. Pe de altă
parte, Ion Conea referindu-se la creșterea susținută a numărului locuitorilor de pe
brațul Borcea arăta că: „sporul acela masiv de populație se explică printr-o deplasare de jos
în sus, adică din Baltă pe mal”.675
Dintre cauzele care au determinat scăderile demografice menționăm anii de
foamete și epidemiile de holeră. Bunăoară, în urma epidemiei de holeră din 1831
plasa Borcea a înregistrat o scădere de 201 oameni676.
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se observă o remarcabilă creștere a
populației așezărilor de pe brațul Borcea, proces influențat de cauze istorice și
geografice ca: extinderea arăturilor în Bărăgan, desființarea monopolului turcesc
asupra comerțului exterior românesc, împroprietăririle din a doua jumătate a
secolului al XIX-lea care au produs schimbări semnificative în viața oamenilor, la
care adăugăm foametea din Transilvania din anii 1815-1816 și fenomenul de
transhumanță, cu implicații asupra așezării unor transilvăneni, aici. Evoluția
populației în această zonă, în următorii 60 de ani a fost următoarea677:
Satul Anul 1844 Anul 1887 Anul 1887 Anul 1897 Anul 1906
familii loc. locuitori gospodării locuitori locuitori
Bordușani 50 250 1.431 743 1.654 2.511
Buliga - 487 123 - -
Cegani 78 390 1.210 109 1.200 1.565
Dichiseni - 1.238 457 1.181 2.014
Cocargeaua 129 645 2.513 877 2.513 3.302
Dudești 111 555 1.201 614 1.503 1.906
Făcăeni 90 450 1.206 411 995 1.274
Fetești 81 405 1.186 672 1.236 1.778

674 Panait 1998, p. 50.


675 Conea 1967, p. 6.
676 Documente ialomițene, holera din 1831, în revista Pământul, Anul II/2, 25 martie 1933, p. 2.

677 Pentru statistica respectivă au fost folosite informații din Provianu și Ursescu.

181
Găița 120 600 1.073 566 1.113 1.480
Gâldău 45 225 791 291 809 1.143
Jegălia 120 600 1.622 654 1.713 2.400
Pietroiu 92 460 1.150 425 1.277 1.852
Stelnica - 1.160 648 1.700 1.541
Șocariciu 138 690 1.975 945 2.054 2.980
Tonea - 1.090 400 1.483 2.109
Vlădeni 56 280 811 - 784 -
Piua Pietrii 50 250 - - 1.588
Total 1.140 5.800 18.844 7.935 22.803 31.855

Din situația prezentată mai sus se observă că populația, între anii 1844-1887 a
crescut de mai bine de trei ori, pentru ca în decurs de 15 ani, între anii 1890-1906, în
unele sate ca de exemplu în Dichiseni să înregistreze o creștere de 69,43%.
În limita informațiilor de care dispunem vom încerca să prezentăm dinamica
populației, structura acesteia (categorii de vârstă, naționalitate, apartenență
religioasă, repartizarea pe sexe).
În ceea ce privește structura pe sexe, se poate vedea că, în ultimele patru
decenii de până la Primul Război Mondial, numărul bărbaților a fost cu puțin mai
mare decât al femeilor. Pe ansamblu diferența este în favoarea bărbaților cu: 385, 416
și respectiv 393 persoane. Iată și valorile:
Anul Bărbați Femei Total
persoane procent (%) persoane procent (%)
1887 5.966 51,65 5.584 48,34 11.550
1890 10.817 50,98 10.401 49,01 21.218
1906 15.476 50,64 15.083 49,35 30.559

Referitor la categorii de vârstă, o singură constatare o putem face comparând


numărul adulților cu cel al copiilor existenți în anul 1887, pentru care avem
informații. În acest an numărul adulților era de 11.550 (bărbați și femei), în timp ce la
copiilor a fost de 8.334, ceea ce înseamnă un procent de 41,92% din numărul total al
locuitorilor. În patru localități numărul copiilor depășea numărul adulților și anume:
la Dichiseni cu 476, Fetești cu 162, Găița cu 101 și Dudești cu 27.

Dinamica populației are următoarele caracteristici la nivelul întregii zone,


desigur raportată la anul 1885, pentru care avem informații.

Anul Total Născuţi Decedaţi Spor


populaţie bărbaţi femei total bărbaţi femei total natural
1885 132.939 764 754 1.518 398 327 725
(11,4‰) (5,4‰) 6‰

182
Analizând statistica din anul 1885 cu privire la nașterile lunare constatăm că
lunile cu natalitate mare au fost: iunie - 171 născuți și octombrie - 176 născuți; iar
lunile cu natalitatea cea mai mică au fost: noiembrie - 67 și decembrie - 82.
În ceea ce privește mortalitatea, pentru același an, dispunem de următoarea
situație:
 mortalitatea cea mai mică: luna noiembrie - 42 și luna septembrie - 46;
 mortalitatea cea mai mare: luna martie - 77 și luna februarie - 69.
Cât privește mortalitatea pe etape de vârste, situația dezvăluie trăsături
specifice condițiilor de viață și trai din acele timpuri. Astfel, mortalitatea cea mai
mare a fost în rândurile copiilor nou născuți, după cum se vede din situația
următoare:
 până la 3 luni - 291;
 între 1-5 ani - 91;
 doar 31 atingeau vârsta de 60-70;
 24 atingeau vârsta de 70-80;
 10 atingeau vârsta de 80-90;
 3 atingeau vârsta de 90-100678.
Se poate spune că puțini locuitori atingeau vârsta de 70 ani, iar la 60 de ani
erau deja bătrâni.

Structura națională. Informații destul de limitate, dispunem și în legătură cu


structura pe naționalități și acest lucru spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Pentru
secolele XV-XVIII informațiile sunt cele pe care le întâlnim în actele de cancelarie și
din care rezultă că majoritatea covârșitoare a populației era formată din băștinași –
românii. Alături de ei documentele menționează existența țiganilor, folosiți ca robi
pe moșiile mănăstirilor. Cea mai veche mărturie despre prezența țiganilor în zona
Bălții Ialomiței o constituie hrisovul domnului Mircea cel Bătrân din 8 ianuarie 1392,
prin care dăruia mănăstirii Cozia „Săpatul cu tot hotarul, până la gura Ialomiței și până
la Cărăreni și țigani, 300 sălașe”679.
În secolele următoare țiganii sunt deseori amintiți în documente. De exemplu:
 la 26 decembrie 1554 domnul Pătrașcu cel Bun întărea lui Stănilă vornicul
ocină în satul Cegani împreună cu țigani680;
 în aprilie-iulie 1629 boierul Dumitru Dudescu cumpăra de la frații Preda
postelnic și Drosul ocină în satul Tâmburești, împreună cu vecinii și un sălaș de
țigani, „anume Puia țiganul cu țiganca sa, anume Sara și cu copii săi”681;
 din hrisovul din septembrie 1633-1634 aflăm că Teofil călugărul deținea în
satul Vlădeni ocină cu țigani682;

678 Vezi Revista Mișcarea populației în România, anul 1885, p. 42, 58, 80.
679 DRH, I, B, doc. 7.
680 DRH, B, V, doc. 27.

681 DRH, B, 22, doc. 254.

682 DRH, B, 24, doc. 144.

183
 la 16 iulie Matei Basarab adeverea că Ancuța, fata lui Radu Dudescu, lăsa
moștenire surorii sale Elina, partea ei din Fetești cu rumâni și un copil de țigan683.
Din Dicționarul geografic al județului Ialomița aflăm următoarea statistică
referitoare la structura națională:
An Români Greci Sârbi Ruşi Bulgari Ţigani Maghiari Turci Italieni Alţii Total
1890 21.544 82 2 4 86 710 34 4 1 173 20.448

Structura confesională. În ceea ce privește structura confesională, până la


sfârșitul secolului al XIX-lea nu avem informații cu privire la apartenența religioasă.
Putem, însă, afirma fără să greșim că întreaga populație a satelor de pe brațul Borcea
aparținea religiei ortodoxe. Abia pentru sfârșitul secolului al XIX-lea dispunem de
următoarea statistică:
An Ortodocși Catolici Mahomedani Religie necunoscută
1890 21.006 35 4 173

Structura profesională. În tot timpul evului mediu cea mai mare parte a
populației ocupate își desfășura activitatea în agricultură și creșterea animalelor.
Exista, fără îndoială, și un număr redus de pescari, foarte puțini erau meșteșugari
specializați, la care adăugăm preoții satelor. Începând cu a doua jumătate a secolului
al XIX-lea structura ocupațională devine mai diversificată. Potrivit Dicționarului
geografic al județului Ialomița, la sfârșitul secolului al XIX-lea situația se prezenta
astfel:
An agricultori meseriași comercianți profesii muncitori industriași servitori
libere
1897 5.826 110 197 92 718 6 320

Referitor la structura socială o constatare se cuvine a fi făcută; majoritatea


muncitorilor se găsea în comuna Fetești, împreună cu satele la nord de această
localitate, acest lucru este pus în legătură cu dezvoltarea stației de cale ferată Fetești
și construcția podurilor dunărene.

683 CDȚR, VII, doc. 748.


184
OCUPAȚII TRADIȚIONALE

Culesul, vânătoarea și pescuitul


Istoricii și geografii recunosc, în unanimitate, că factorul geografic, cu toate
componentele sale, își pune amprenta în mod determinant la conturarea elementelor
definitorii ale evoluției economice, social-politice și culturale a unor comunități.
Condițiile geografice și climatice deosebit de favorabile ale Bălții Ialomiței și luncii
brațului Borcea au oferit locuitorilor, încă din cele mai vechi timpuri, posibilitatea
practicării unor activități utile necesare vieții de toate zilele, care vor deveni tot mai
variate pe măsură ce societatea va progresa.
Legătura dintre om și baltă este indestructibilă, cu atât mai mult cu cât ne
referim la timpuri străvechi. Un cunoscător al bălții și a oamenilor care locuiau în
preajma sa, caracteriza astfel relația dintre oameni și baltă de-a lungul vremurilor:
„Balta le aducea multe necazuri. Dar se învățaseră cu ea din tată în fiu și nu-i încercaseră
niciodată gândul să caute alte locuri liniștite. Se nășteau pe maluri de ape, creșteau viguroși
ca sălciile cu rădăcini înfipte în pământul fertil al viiturilor. Cu toate vicisitudinile, Balta
Ialomiței îi reținea, pentru că avea farmecul ei pe măsura acelor timpuri, iar renumele
bărbăției, „oameni ai bălții”, se trăgea din ape”684. Pe de altă parte, referindu-se la
resursele oferite de baltă localnicilor, de-a lungul timpului, Victor Morfei, un alt
cunoscător al zonei, spunea acum mai bine de un secol: „Din punct de vedere economic,
Balta este un adevărat tezaur. Lemnul, stuful, papura sunt materiale nelipsite în satele
riverane Dunării. Jepșile numeroase permit pescuitul fără multă bătaie de cap: un coș de
nuiele de răchită și instrumentul este gata. Pe grinduri se pot face semănături; vitele au vara
pășune din belșug, iar iarna cu dărâmăturile de salcie se hrănesc mai bine ca în grajd”685.
Chiar dacă aceste informații vin din timpuri apropiate nouă, negreșit aceste
realități vor fi existat și cu mii de ani în urmă pentru locuitorii de pe malurile sale. În
stadiul actual al cercetărilor arheologice efectuate, atât în Balta Ialomiței, cât și în
lunca brațului Borcea, nu se poate vorbi de urme ale existenței umane și ale
activităților utile în zonă, care să depășească o vechime mai mare de 40.000 de ani.
Încă de atunci balta și lunca au pus la îndemâna comunităților umane, ce cutreierau
aceste spații, resurse de hrană îndestulătoare pe care și le procurau prin cules,
pescuit și vânat. Ne referim la acele comunitățile umane puse în evidență de
săpăturile arheologice întreprinse pe malul dobrogean al bălții la Topalu686, Seimenii
Mari687, Cernavoda688. Pe malul brațului Borcea prezența umană este atestată prin

684 Negrea 1994, p. 187.


685 Morfei 1924-1925, p. 129.
686 Moroșanu 1958, p. 45

687 Nicolaescu Plopșor 1956, p. 16.

688 Berciu, Morinz 1959, p. 106.

185
apariția uneltelor de silex la: Dichiseni, Stelnica, Popina Bordușani, Gura Ialomiței689
și Coslogeni690.
Culesul a fost, fără îndoială, cea mai veche activitate utilă practicată de
locuitorii așezați vremelnic în această zonă, în vederea obținerii unei părți din hrană.
Culesul se referea mai ales la resursele alimentare destinate consumului unei
comunități: fructe, rădăcini, moluște și chiar animale și păsări. Tot de domeniul
culesului ține și adunarea de materii prime pentru confecționarea de obiecte și unelte
(oase), sau podoabe (roci de diferite culori, cochilii de moluște).
Balta Ialomiței oferea o varietate de astfel de resurse alimentare pe care le
culegeau femeile și copii. Din lacuri, bălți și privaluri erau culese cantități însemnate
de scoici de apă dulce și melci. Un exemplu sugestiv ni-l prezintă cercetările de teren
în lacurile de lângă Popina Bordușani care au evidențiat faptul că o persoană poate
culege 10 kg de scoici în două ore691. După retragerea apelor, erau culese și cantități
importante de pește din bălțile care secau. Mai erau culese rădăcini de plante
acvatice, iar arbuști ca: porumbarul, gherghina, murul, precum și vița sălbatică
ofereau fructe zemoase.
Această activitate, foarte răspândită în paleolitic și mezolitic se menține și în
perioadele următoare, cu intensitate variată, în raport de zonă și timpuri istorice. În
așezările neolitice s-au găsit mari cantități de cochilii de melci sau valve de scoici
întregi ori sparte. În acest sens amintim nivelul Boian-Bolintineanul și îndeosebi
nivelul Gumelnița, de la Popina Bordușani, de unde săpăturile arheologice au scos la
iveală o aglomerare de scoici, crustacee și resturi de broaște țestoase692. La Grădiștea
Coslogeni s-au descoperit depuneri de 2,5-4 m lungime și 10-20 cm grosime într-o
groapă de deșeuri menajere, rezultat al unor activități de culegere intensivă,
practicat de purtătorii Culturii Gumelnița693. Culesul moluștelor este atestat și de
prezența resturilor de cochilii în majoritatea siturilor cercetate de arheologi, atât prin
prezența prospecțiunilor de teren, cât și de săpăturile arheologice sistematice. Avem
în vedere așezările Boian și Gumelnița de la Făcăeni, Vlădeni-Coasta Belciugului,
Grădiștea Stoicii694. După cum se vede, încă exista un interes general pentru culesul
nevertebratelor de către comunitățile neolitice.
Odată cu dezvoltarea cultivării plantelor și creșterii animalelor, culesul din
natură își pierde din importanța sa în economia comunităților umane, însă nu s-a
renunțat niciodată la această îndeletnicire, devenită cu timpul secundară. O dovedesc
săpăturile arheologice din așezările bronzului târziu (Grădiștea Coslogeni)695 și

689 Berciu 1966, p. 28-34.


690 Păunescu 1980, p. 530-531.
691 Bălășescu, Radu 2001, p. 77.

692 Popovici, Vlad, Nălbitoru, în Cronica Cercetărilor Arheologice din România, (CCA.), 2004, p. 75;

Popovici (resp.), în CCA., 2010, p.19 și 2011, p. 20.


693 Angelescu 1955, p. 311.

694 Vlad, Matei, 2003-2004, p. 198-204.

695 Neagu (resp.), în CCA., 2002, p. 165; Neagu (resp.), în CCA. 2005, p. 174.

186
așezările geto-dacice din zonă696 și chiar din timpul feudalismului timpuriu (Vlădeni-
Popina Blagodeasca)697, unde în unele gropi menajere au fost găsite și diferite cochilii.
Mai trebuie menționat că în toate aceste perioade istorice nu toate moluștele erau
culese pentru a fi consumate, cochiliile lor fiind folosite și pentru podoabe.
Această activitate utilă străveche, esențială pentru existența oamenilor la
începuturile preistoriei, se va menține în toate perioadele istorice, până târziu în
epoca modernă. Victor Morfei ne informează că un bătrân din Bordușani își amintea
că la începutul secolului al XIX-lea, fetele din sat când apa brațului Borcea scădea „își
ridicau poalele rochiei și treceau în baltă, prin apă, și aduceau porumbe cu sacii”698 și spunem
noi, cantități apreciabile de gherghine și struguri de la vița sălbatică ce se găseau din
abundență în pădurile de aici. Totodată, plantele sălbatice vor fi folosite mult timp la
vopsit și în tratarea bolilor.

Vânătoarea. În vremuri imemoriale, alături de cules, vânătoarea a


reprezentat cea mai de seamă condiție a existenței umane, care asigura nevoile de
carne, grăsime, piei, blănuri, coarne și os, în principal pentru hrană, cât și pentru
îmbrăcăminte, dar și materiale necesare confecționării uneltelor primitive. În acele
timpuri, cu climă mai caldă decât cea actuală, vegetația Bălții Ialomiței era foarte
bogată și împreună cu pădurile din stepa alăturată, care coborau până în lunca
brațului Borcea, au oferit comunităților de aici un vânat din belșug. Spre deosebire
de cules care poate fi o activitate individuală, vânătoarea, în condițiile uneltelor de
atunci, succesul său era asigurat de acțiuni colective, ea contribuind și la închegarea
grupurilor umane.
În paleoliticul superior și mezolitic se vânau animale mici ca: iepuri, mistreți,
lupi, vulpi, castori etc., animale specifice acestui areal geografic. Se vânau și animale
mari: mamuți și cervide, care trăiau în stepa alăturată. Descoperirea, la nord de
cartierul Vlașca (oraș Fetești), în punctul cunoscut sub numele de „La Brici”, a unor
resturi fosile de mamut alături de cervid699 ne întărește convingerea că ele sunt
resturile unor astfel de animale vânate și consumate de vânătorii epipaleolitici care,
în căutarea unor astfel de animale, își fixau, aici, sălașele lor sezoniere, atrași și de
bogăția oferită de lunca și balta din apropiere. Resturi de fosile de mamut au fost
descoperite, în zonă, la Jegălia și Unirea700.
Din neolitic, odată cu creșterea animalelor și cultura plantelor, omul devine
mai independent de resursele de hrană din mediul înconjurător, importanța
economică a vânătoarei în preocupările oamenilor a scăzut continuu. Cercetările
arheologice efectuate în așezările neolitice din arealul Bălții Ialomiței aduc dovezi
referitoare la practicarea vânătoarei de către comunitățile de aici. Din neolitic

696 Vezi Turcu I979, p. 72.


697 Corbu 2013, p. 36.
698 Morfei 1924-1925, p. 64.

699 Apostol 1974, p. 418-423.

700 Neagu 1985, p. 9.

187
dispunem de cantități însemnate de resturi osteologice. Potrivit acestora, locuitorii
neolitici din așezările bălții și zona limitrofă vânau porci mistreți, lupi vulpi, cerb,
căprior, râs, bursuc, cal, vidră, castor, iepure, pisică sălbatică și chiar bour, după cum
confirmă descoperirile de la Grădiștea Coslogeni701 și Popina Bordușani702. În
așezarea neolitică de la Popina Bordușani vânătoarea este relativ bine atestată
constituind a doua activitate a oamenilor după creșterea animalelor, resturile
osteologice de animale sălbatice reprezentând 19% din totalul oaselor descoperite703.
Dintre animalele vânate predominau mistrețul și cerbul. După părerea specialiștilor,
o analiză a preferințelor ecologice ale mamiferelor sălbatice ar indica în preajma
așezării existența unor păduri mari, brăzdate de lacuri, canale dar și de existența
unor mici deschideri de câmpie ceea ce explică interesul pentru creșterea animalelor
și vânătoare, mai puțin pentru cultivarea plantelor.
Vânătoarea va constitui o îndeletnicire importantă, alături de creșterea
animalelor, și în economia comunităților neolitice din așezările de la Stelnica-
Grădiștea Mare, Grădiștea Stoicii, Grădiștea Coslogeni, dacă avem în vedere
condițiile de mediu asemănătoare cu cele de la Popina Bordușani, confirmate, de
altfel și de săpăturile arheologice. La Grădiștea Coslogeni procentul de animale
sălbatice este de 11,9%, redus în raport cu cele domestice704. În aceste așezări,
vânătoarea contribuie în mod evident la suplimentarea resurselor de hrană după
cele oferite de creșterea animalelor. Alta este situația în așezările neolitice din lunca
brațului Borcea unde creșterea animalelor, cultura plantelor și pescuitul vor devansa
vânătoarea ca îndeletnicire pentru locuitorii de aici.
Cercetările arheologice
ne fac cunoscut că în toate
așezările din epoca bronzului și
a fierului, din punct de vedere
zooarheologic, animalele
domestice sunt mai bine
reprezentate ca număr de
fragmente osoase ceea ce
demonstrează că importanța
vânătoarei scade în continuare.
Totuși un procent semnificativ
din hrana oamenilor de aici va
fi asigurat din vânătoare.
Fig. 21 Săpături arheologice la Grădiştea Mare
Sugestive în acest sens sunt
(Sursa: http://cronica.cimec.ro/detaliu.asp?k=3770)
gropile menajere aparținând

701 Udrescu 1995, p. 103-104.


702 Vlad, Matei 2003-2004, p. 200.
703 Popovici, Vlad, Haită, în CCA., 2006, p. 78, și 2007, p. 48-51.

704 Bălășescu, Radu 2001, p. 78.

188
bronzului târziu de la Grădiștea Coslogeni705 și gropile menajere aparținând
bronzului târziu din așezările getice de la Unirea - Răul, Grădiștea Coslogeni, Jegălia,
Pietroiu, Dichiseni, Roseți706, Grădiștea Mare707, Grădiștea Stoicii708, care conțin
resturi osteologice de cerbi, bouri și porci mistreți. Căutând să exploateze majoritatea
resurselor pe care le oferea mediul înconjurător, locuitorii așezărilor din epoca
bronzului târziu vânau și păsări de baltă. Așa se explică apariția fragmentelor
osteologice ale păsărilor de baltă.
Începând din secolele VII-IV a.Chr., pentru locuitorii de la Balta Ialomiței,
vânătoarea a constituit și o sursă de venituri importantă. Posibil, multe dintre pieile
animalelor vânate în Balta Ialomiței (vulpi, castori, iepuri, cerbi, etc.) să fi constituit
obiecte de schimb ale geților cu greci din cetatea Axiopolis și de aici până în Grecia.
În evul mediu timpuriu vânătoarea are un rol minor în economia
comunităților, după cum o dovedesc cercetările arheologice de la Vlădeni-Popina
Blagodeasca unde procentul osteologic de animale sălbatice este de10,27% în raport
cu cele de animale domestice709. Erau vânate următoarele animale sălbatice: mistreț,
cerb, căprior, bour, lup. Aceeași situație o întâlnim și în așezarea de tip Dridu de la
Fetești-Vlașca, precum și în alte situri cercetate care datează din această perioadă.
În perioada satelor devălmașe, în conformitate cu obiceiul pământului, se
putea vâna oriunde, pentru că, de regulă, pădurile și hățișurile din bălți nu
constituiau obiect al proprietății private. Odată cu întemeierea statului medieval
Țara Românească, domnitorul și boierii și-au rezervat dreptul exclusiv de vânat în
braniști. Balta Ialomiței fiind asociată unei braniști domnești, vânatul de aici va fi
supus privilegiilor domnești, fără a exclude posibilitatea de a vâna a locuitorilor,
respectând anumite porunci domnești. În satele de la Balta Ialomiței, unde se vor
păstra obști sătești libere, vânătoarea va fi reglementată de obște, această activitate
fiind o acțiune colectivă, „expedițiile după fiare erau inițiate de obștea sătească țărănească
sau de o asociație de obști710. Pe de altă parte, în evoluția acestei ocupații se constată că
dacă cu mii de ani în urmă, practicarea ei reprezenta o condiție esențială în
asigurarea hranei, în timpurile apropiate nouă va constitui o activitate de destindere.
Ca peste tot în cuprinsul Țării Românești în practicarea vânătoarei, locuitorii
din așezările de la Balta Ialomiței vor folosi același tip de arme, specifice epocii
respective. Oamenii paleoliticului superior și mezoliticului aveau la îndemână doar
vârfuri de silex și os, cu timpul armele folosite la vânat au progresat continuu. În
neolitic s-a inventat sulița și s-a răspândit arcul cu săgeți. Începând cu epoca
metalelor armele de vânătoare vor cunoaște mereu îmbunătățiri. Tot în neolitic a fost
descoperită capcana, care permitea prinderea animalelor fără participarea directă a

705 Marinescu Bâlcu (coord.), în CCA., 2002, p. 148; Udrescu 1995, p. 103-104.
706 Sârbu, Oprea 1995, p. 133.
707 Conovici (resp.), în CCA., 2001, p. 192.

708 Vlad, Matei 2003-2004, p. 198.

709 Corbu 2013, p. 174.

710 Panaitescu 1969, p. 153.

189
oamenilor. Sunt mărturii că pe vremuri, în Balta Brăilei, negreșit și în Balta Ialomiței,
lupii și porcii mistreți se vânau în gropi adânci, pe fundul cărora se plantau pari
ascuțiți711. Referitor la armele folosite la vânătoare, de-a lungul timpului, trebuie
spus că și pentru locuitorii de la Balta Ialomiței, nivelul cel mai ridicat al ponderii
vânătoarei în viața lor a fost atins în preistorie, când armele de vânătoare erau și cele
mai primitive.
Vânatul excesiv practicat de-a lungul timpului și lipsa unor reglementări în
acest domeniu, a dus la dispariția multor specii care altădată existau în Balta
Ialomiței ca de exemplu: bourul, cerbul, căpriorul, castorul, râsul, bursucul și la
reducerea simțitoare a unora. Totuși, la sfârșitul secolului al XIX-lea Balta Ialomiței
mai constituia un loc care oferea vânătorului o varietate de animale și păsări.
Vorbind despre mulțimea animalelor și păsărilor sălbatice vânate, pentru carne, piei
și pene, Victor Morfei spunea: „Nicăieri pe fața pământului românesc nu se întâlnesc o
mare îmbulzeală de animale ca în bălțile Dunării. Dacă am nesocoti cu totul animalele mari
ca: lupul, vulpea, iepurele, vidra, și nu am avea în vedere decât păsările, balta ar fi încă
nespus de populată. În adevăr, ea este cu adevărat raiul păsărilor”712. Și am adăuga noi: un
spațiu unde oamenii bălții găsesc, prin vânătoare, un mijloc de destindere.
Pescuitul. Dunărea cu bălțile sale s-au caracterizat dintotdeauna printr-o
faună ihtiologica de o mare varietate și bogăție, care a oferit permanent locuitorilor o
sursă însemnată de hrană, ca urmare pescuitul s-a bucurat neîncetat de însemnătate
economică în așezările situate în apropierea Dunării. Pentru culturile paleolitice și
mezolitice încă nu dispunem de date care să ateste practicarea pescuitului de către
grupurile de oameni fixați sezonier aici. Pe atunci peștele era prins cu mâna, cules
din apele lacurilor și bălților care secau în anotimpul secetos, ori era străpuns în apă
cu simple bețe ascuțite.
În neolitic, îndeosebi din neoliticul mijlociu de când informațiile sunt tot mai
multe, pescuitul pentru comunitățile de la Balta Ialomiței, se ridică la rangul de
ocupație importantă în cadrul economiei timpului, asigurând un procent însemnat
de proteină animală pentru consum. Prin săpăturile de până acum, s-au strâns din
așezările neolitice din baltă și lunca brațului Borcea multe oase de pește, fragmente
de cranii, vertebre, coaste și chiar solzi. Amintim aici, așezările neolitice din
interiorul bălții de la Popina Bordușani, Stelnica - Grădiștea Stoicii și Grădiștea Mare
și Grădiștea Coslogeni. La Bordușani materialul recuperat prin sitarea sedimentului
demonstrează că aici se pescuiau 12 specii de pești și anume: plătică, șalău, știucă,
crap, somn, morun, păstrugă713. Oasele de pește și cochiliile de scoici sunt cu atât mai
numeroase cu cât se merge spre sfârșitul culturii Gumelnița. Cantitatea mare de oase
de pește încadrează pescuitul și consumul de pește între activitățile de primă
importanță pentru locuitorii eneolitici de la Popina Bordușani.

711 Iordache 1986, II, p. 227.


712 Morfei 1924-1925, p. 67.
713 Neagu (coord.), în CCA., Campania 2001, p. 147-148; Popovici, Vlad, Radu, în CCA., 2007, p. 48.

190
Pescuitul este atestat arheologic și prin existența harpoanelor făcute din corn
de cerb sau din os și a greutăților de plasă. Folosirea acestora marchează
intensificarea pescuitului. Inventarea plasei de pescuit este considerată o adevărată
revoluție în domeniul respectiv714, contribuind la prinderea unor cantități mari de
pește care asigura din plin necesarul de carne al comunității dar și pentru
schimburile dintre comunitățile înrudite. Folosirea acestor unelte, existența resturilor
de sturion și somn de talie mare, ce nu sunt mereu ușor de pescuit, nu exclud
existența unor pescari specializați.
Pescuitul va rămâne o ocupație importantă pentru purtătorii culturii de tip
Coslogeni, de la sfârșitul epocii bronzului, din așezările: Dichiseni, Jegălia, Stelnica
(Grădiștea Stoicii). În așezarea de la Grădiștea Coslogeni, din bronzul târziu,
arheologii au recuperat resturi de pești din toate speciile și toate dimensiunile715.
Pentru geții trăitori pe malurile Dunării și în bălțile de aici, pe lângă dovezile
arheologice (oase de pește, harpoane, greutăți pentru plasa de pescuit)716, bogăția de
pește și practicarea pescuitului este dovedită de mărturii scrise. Încă din secolul al
IV-lea a.Chr. avem dovezi că locuitorii de la Dunăre foloseau la pescuit monoxilele,
luntre scobite într-un trunchi de copac. Știrea o datorăm lui Arrian care spune că, în
anul 335 a.Chr., Alexandru Macedon ca să treacă la nordul Dunării s-a folosit de
numeroasele monoxile ale localnicilor, pe care le foloseau „pentru pescuitul în fluviu și
când merg de la unii la alții”717.
Bogăția de pește din bălțile de la Dunărea de jos este amintită și de Polibiu.
Istoricul grec relatează că printre produsele exportate de geți coloniștilor greci
așezați pe malul dobrogean al Bălții Ialomiței era și peștele sărat de calitate
superioară718, adică sturioni și somni. Sturionii erau mari cât delfini și se pescuiau
„din gheață”, după cum mărturisește Strabon. Interesantă este relatarea lui Claudius
Aelianus, scriitor roman de la sfârșitul secolului al II-lea p.Chr. care scrie despre cum
era pescuit somnul în Dunăre cu harpoanele și despre folosirea boilor înjugați sau a
cailor la tragerea lor pe țărm719. Tot el amintește și de alți pești vânați în Dunăre:
crapi și bibani. Un alt detaliu important, sugerat de autorii menționați, este existența
specializării unora dintre locuitorii de pe malul Dunării de Jos în practicarea
pescuitului.
Pescuitul va constitui o ocupație importantă pentru locuitorii de la Dunărea
de Jos și în perioada migrațiilor până în feudalismul timpuriu (secolele IX-XIII). În
așezările de tip Dridu de pe Borcea, săpăturile arheologice au scos la iveală atât oase
de pești cât și unelte de pescuit. În așezarea de la Popina Blagodeasca pescuitul este
atestat prin descoperirea a trei greutăți de plasă și a unui număr redus de oase de

714 Comșa 1985, p. 19.


715 Neagu, Basarab Nanu 1986, p. 11; Vezi și Morinz 1978, p. 119, 122-124.
716 Sârbu, Oprea 1995, p. 135; Sârbu, Oprea, Pandrea 1995, p. 159.

717 Arrian, Expediția lui Alexandru, I, 4, 6; apud Spineni 1978, p. 36.

718 Polibiu, Istorii, în Izvoare privind istoria României, Bucureşti, 1964, p.161.

719 Claudius Aelianus, Despre animale, XIV, 25, în Spineni 1978, p.48-49.

191
pește, precum și de unele unelte mici și subțiri provenite de la pești720. Și la Grădiștea
Coslogeni prezența oaselor de pește este foarte mică ceea ce ar indica un interes
scăzut pentru această hrană, în condițiile în care bălțile și lacurile din jurul acestei
așezări ofereau cantități însemnate de pește. Probabil, descoperirile ulterioare vor
aduce dovezi, în plus, cu privire la importanța acestei îndeletniciri.
Foarte sugestive pentru importanța acestei îndeletniciri o constituie varietatea
uneltelor de pescuit, întrebuințate în bălțile Dunării, informații obținute în urma
săpăturilor arheologice de la Garvăn, valabile și pentru locuitorii de la Balta
Ialomiței. Printre altele, aici au fost scoase la iveală resturi dintr-o plasă de pescuit,
greutăți de plasă-lucrate din cărămidă și piatră, cârlige de undiță din bronz, sau fier,
un harpon din fier, unelte împletite din nuiele în formă de coș, alături de numeroase
oase și solzi de crap, știucă, somn, babușcă, lin, oblete etc.721
În cetatea bizantină Păcuiul lui Soare, arheologii au găsit cârlige de undiță,
greutăți de lut ars pentru pripon, greutăți de plumb pentru undiță, harpoane de
dimensiuni mari, toate aparținând secolului al XI-lea și evident că aici exista o
categorie de oameni specializați în pescuit722. Și la Fetești, în așezarea de tip Dridu,
arheologii au scos la iveală unelte folosite la pescuit și anume greutăți de plasă,
triunghiulară din cărămidă roșie. Greutățile de plasă de formă sferică, din această
zonă, sunt bombate la capete și cu o șănțuire longitudinală, pentru o prindere mai
bună de plasă și pentru a reduce la minim riscul de prindere de vegetația bogată din
bălți și privaluri723. Peștele prins în cantități uriașe se conserva în gropi lutuite și bine
arse, procedeu folosit și în vremurile mai vechi.
Studiind documentele de la începutul Evului Mediu românesc, cu referire la
Balta Ialomiței și satele de pe brațul Borcea, rezultă faptul că valoarea acestor
așezării era dată în primul rând de pescuitul din apele Borcei, din privalurile,
lacurile și iezerele existente în spațiul cuprins de brațul Borcea și Dunăre. Ca urmare,
domnia a transformat Balta Ialomiței într-un spațiu rezervat vânării peștelui de către
domn, constituind și un mijloc de donație a domnului către mănăstiri, în special, dar
și boierilor, cu scopul de a atrage sprijinul acestora. Aceste donații încep cu hrisovul
din 8 ianuarie 1392, prin care domnul Mircea cel Bătrân dăruia mănăstirii Cozia o
mare parte din Balta Ialomiței „de la Săpatul, cu hotarul, până la gura Ialovniței
(Ialomiței, n.n.) și până la Cărăreni”724. Donația lui Mircea cel Bătrân aducea mănăstirii
Cozia o sursă de venituri importante provenită din zeciuiala din peștele vânat de
locuitorii de aici. Dacă acest hrisov nu amintește de peștele vânat din bălțile ce
reveneau mănăstirii, hrisovul din 1404/1406 cât și actele urmașilor marelui domn,

720 Corbu 2013, p. 16.


721 Constantinescu 1956, p. 410-414.
722 Giurescu 1964, p. 58.

723 Matei 2003-2004, p. 230.

724 DRH., B, I, doc. 17.

192
prin care aceștia întăreau dania strămoșului lor, menționează dreptul mănăstirii
Cozia de a lua, „vama din pește”, sau „vama de la acele bălți”725.
Din peștele vânat în Balta Ialomiței scoteau venituri importante și mănăstirile
Argeș și Dealul. În secolele XVI-XVII, majoritatea actelor de cancelarie, de danie și
întărire, vor confirma pentru mănăstirile amintite, stăpânirea asupra bălților, dăruite
anterior, dar și de dreptul de a lua vama din pește „din zece pești unul”.
Din dorința de a câștiga venituri importante de pe urma peștelui ce se vâna în
Balta Ialomiței, odată cu ocinile, marii dregători vor cumpăra și bălțile aferente.
Astfel, la 26 decembrie 1619 Nedelcu mare portar cumpără în satul Fetești „20 stj. din
câmp, baltă și vadul de la moară”726. La fel, paharnicul Socol cumpără în satul
Bordușani ocină „jumătate din sat cu toți vecinii și cu tot venitul din câmp și balta cu
pește”727. În mare parte, actele de vânzare-cumpărare a moșiilor din această zonă,
menționează că acestea s-au vândut împreună „cu partea din câmp și din balta cu
pește”, ori „cu partea din câmp, din pădure, din apă și din baltă”.
La începutul secolului al XV-lea se mai întâlnesc bălți proprietate a
localnicilor. Amintim pe „un om Tâmpa, care s-a închinat starețului Sofronie să fie
poslușnic mănăstirii, care și acesta a dăruit o gârlă”728. Acest Tâmpa va fi învestit de
domn cu strângerea vămii în pește, cuvenit mănăstirii, la balta Săpatul. De regulă,
sătenii vor mai putea să pescuiască în lacurile, privalurile și japșele care aparțineau
mănăstirilor numai cu încuviințarea egumenului și cu obligația de a da a zecea parte
din peștele prins. În bălțile aparținând stăpânilor feudali, țăranii dependenți puteau
pescui liber, pentru hrana casei, numai cu undița. Era supus vămii, numai peștele
pescuit cu unelte speciale și pentru negoț, deci în cantități mari.
Încă din secolul al XV-lea avem informații că în Balta Ialomiței se pescuiau
cantități uriașe de pește, încărcate în care, pescarii fiind obligați să dea călugărilor
„vama și părpărul”. Hrisovul din 15 ianuarie 1467, de la Radu cel Frumos
menționează și satele unde se încărcau carele cu pește, anume: Stelnica, Bordușani,
Vlădeni, Blagodești, Corneani. Faptul că darea pentru „carul cu pește” este numită
părpăr (de la perper – monedă bizantină de aur) într-o vreme când evaluarea
mărfurilor nu se mai făcea în această monedă, deoarece emisiunile perperului
încetaseră aproape complet încă din anii 1325-1327, ne îndreptățește să considerăm
că perceperea acestei vămi exista în secolul al XIII-lea, când circulația acestei monede
era generalizată la Dunărea de Jos729. Deci, cantitățile mari de pește vânate în Balta
Ialomiței, în secolele XV-XVII, trebuiau să fie taxate la valoarea perperului, așa cum
vor fi fost calculate în timpurile când era încă folosită această monedă pentru
negoțul cu pește. Darea aceasta, numită „părpăr” va fi plătită de locuitorii satelor de

725 DRH, B, I, doc. 28, 48.


726 DIR, B, XVII/3, doc. 432.
727 DIR, B, XVII/4, doc. 330.

728 DRH, B, I, doc. 64.

729 Giurescu 1964, p. 279-281.

193
la Balta Ialomiței, pentru transportul carelor de pește la punctele de încărcare și în
secolele XVI-XVII730.
Odată cu aservirea satelor de la Balta Ialomiței, unor mănăstiri, această sursă
importantă pentru hrana localnicilor, dar și de mari venituri prin comercializarea sa,
pescuitul va fi transferat în beneficiul călugărilor interzicând localnicilor să mai
pescuiască fără voia lor. Astfel, la 13 ianuarie 1503, când domnul Radu cel Mare
întărește Coziei balta de la Săpatul la gura Ialomiței precizează „că nimeni să nu fie
volnic să pescuiască sau să zăgăzuiască pe aceste bălți [...], nici orășani, nici boier, nici alți
oameni, nici satul vreunui boier”; cel ce nu va respecta interdicția, „unul ca acela să știe
că-l va prinde domnia mea de-i vom lega piatra de gât și-l vom arunca în apă”731.
Amenințarea cu pedeapsa atât de aspră sugerează desele conflicte între localnici și
stăpânii menționați în documente în tot timpul evului mediu, până în secolul al
XVIII-lea. Astfel, la 12 martie 1776, domnul Alexandru Ipsilanti scria ispravnicilor de
Ialomița să cerceteze de ce nu se mai respectă dreptul mănăstirii Dealul asupra
pescuitului din balta Coada Jegăliei732. Un an mai târziu locuitorii satului Jegălia vor
împresura o baltă a mănăstirii Dealul, ceea ce îl va determina pe mitropolitul
Grigorie să emită o carte de blestem733.
Din lacurile, privalurile și iezerele Bălții Ialomiței, pe lângă speciile
caracteristice: caracuda, carasul, linul, bibanul, știuca, plătica, bibanul etc., se
pescuiau pești veniți din Borcea și Dunăre: șalău, avat, crap, somn (care ajunge la
mărimea unei lotci pescărești – 3 metri și greutatea de 400 kg), plătică, morunaș,
sabiță, oblete, etc. Lor li se adaugă cei migratori, care intrau permanent în privalurile
și gârlele bălții: țiparul, scrumbia, morunul, nisetrul, păstruga, cega. Se pare că cega
predomina, în raport cu celelalte specii, dovadă numele privalului Cega dat unui
braț al Borcei, din dreptul satului Cegani, pentru care se va judeca, în anul 1534,
mănăstirea Cozia cu Toma banul734.
Peștele prins în Balta Ialomiței, în cantități imense, luau drumul atât al
mănăstirilor, pentru hrana călugărilor735, ori era comercializat, aducând venituri
însemnate pentru mănăstiri. Până în secolul al XIX-lea nu avem informații despre
cantitățile de pește vânat din Borcea și Balta Ialomiței. Cu siguranță era deosebit de
mare dacă luăm în considerație că documentele din secolele XV-XVIII amintesc
deseori de „carele cu pește” care ieșeau din baltă. La această cantitate adăugăm peștele
prins de săteni, pentru hrana lor, cu voia stăpânilor sau fără voia lor, de unde desele
conflicte de care aminteam mai înainte.
Din documentele secolelor XV-XVII nu avem informații despre organizarea
unor pescării de către mănăstiri sau alți proprietari de bălți. Un indiciu ar fi, totuși,

730 Vezi DRH, B, II, doc. 29; DRH, B, V, doc. 207, CDȚR, VII, doc. 80.
731 DIR, B, XVI/1, p. 12.
732 ANIC, Fond, Mănăstirea Dealul, XXII/72.

733 ANIC, Fond, Mănăstirea Dealul, XXII/76.

734 DIR, B, XVI/2, doc. 166.

735 Pentru mănăstiri peștele era un aliment indispensabil în perioadele de post.

194
acel drept al mănăstirilor de a zăgăzui bălți, amintit de hrisovul din 13 ianuarie 1503,
dat de domnul Radu cel Mare. Erau amintite doar locurile unde se vămuiau „carele
cu pește”, de exemplu : Stelnica, Bordușani, Făcăeni, Vlădeni, Blagodești. Un hrisov
de la Matei Basarab, din 5 martie 1643 întărea dreptul mănăstirii Cozia de a face la
balta Săpatul o „leasă unde va fi voia călugărilor așezând vătafi și ispravnici la bălți, după
lege și obiceiul dinainte vreme”736. De-a lungul brațului Borcea, de la Călărași la gura de
vărsare a Ialomiței în Dunăre, existau diferite lese. Documentele de cancelarie
pomenesc, deseori, de dreptul mănăstirilor de a zăgăzui privalurile pe care le
stăpâneau în baltă. După părerea lui C.C. Giurescu pe parcursul Săltavei, care se
vărsa în Dunăre, se făceau nu mai puțin de cinci garduri cu lesă, și anume la Gâița,
Făcăeni, Cegani, Maltezi și Stelnica737. În anul 1730, domnul Nicolae Mavrocordat
întărea Epitropiei Spitalului Colțea din București dreptul de a face, la Lichirești,
două lease, una la Gura Ezerului și alta pe Borcea738.
Și în prima jumătate a secolului al XIX-lea pescuitul rămâne o sursă
importantă pentru hrana locuitorilor din așezările de pe brațul Borcea și o sursă
însemnată de venituri pentru mănăstirile încă stăpâne în Balta Ialomiței, direct ori
prin intermediul arendașilor. În continuare, pescuitul va fi practicat și de țărani,
sporadic și numai pentru satisfacerea nevoilor familiale, cu unelte de pescuit
primitive, confecționate de ei. Se practica și pescuitul permanent și în cantități foarte
mari de către pescari specializați, existenți în fiecare sat și care, cu siguranță,
transmiseseră această meserie din tată în fiu. Acest pescuit specializat va fi
intensificat odată cu așezarea la Balta Ialomiței a rușilor lipoveni. Inițial rușii
lipoveni s-au așezat în satul Bordușani, ca după aceea să se așeze și la Făcăeni,
Cegani, Maltezi, Stelnica, Fetești și altele.
Pescarii din satele de la Dunăre se împărțeau în două categorii: cei din satele
de moșneni erau oameni liberi, nedepinzănd de vreun boier sau mănăstire și pescari
din satele domnești, mănăstirești și boierești care ascultau de stăpânul respectiv,
fiind rumâni ca și ceilalți locuitori ai acestor sate. Din prima categorie făceau parte
pescarii din Fetești739 și, spunem noi, cu siguranță, pescarii din Buliga, Maltezi și alții.
În ceea ce privește dările și muncile sau prestațiile în legătură cu pescuitul, în
afară de obligațiile față de domnie, existau și obligații speciale, luate de câte un sat
sau grup de sate față de o mănăstire. Astfel e cazul, cu satul Dichiseni ai cărui
megiași dau la 7 mai 1704 un zapis episcopului Damaschin al Episcopiei Buzăului
prin care se obligau să dea, ca și părințiilor „o marjă de pește într-un an de două ori”740.
Atât pescarii cât și lipoveni, deseori erau supuși abuzurilor din partea
slujbașilor autorităților locale, îndeosebi a celor din carantine, ceea ce a determinat
Departamentul din Lăuntru să intervină în urma numeroaselor plângeri. Astfel, la 30

736 CDȚR, V, doc. 973.


737 Giurescu 1964, p. 98.
738 Samarian 1931, p. 206, doc. XV.

739 Apud Giurescu 1964, p. 222.

740 Giurescu 1964, p. 289.

195
septembrie 1831 Departamentul din Lăuntru dă o circulară către Ocârmuirea
județului Ialomița prin care îi comunică facilitățile acordate pescarilor pentru
pescuitul în bălțile dunărene: „locuitorii pescari ca să-și aibă o oareșcare îndeletnicire
întru lucrare acestui meșteșug prin care dobândesc hrana lor am făcut chibzuire ca niște
asemenea oameni ce se hrănesc cu pescuitul în baltă să fie slobozi prin știrea orânduiților
paznici ce intră prin bălți ca într-un soroc hotărât numai de doisprezece ceasuri ducerea și
întoarcerea și la sorocul acesta întrecându-să să nu fie popriți și îndatorați în a-și face
lazaretul [...] Drept aceea nu lipsește dvornicia a face aceasta cunoscut și d-ta ca să dai știre
tuturor acelora ce se hrănesc cu vânarea peștelui spre a le fi știut și în urma întocmai căci la
împotriva nu numai să vor supune pravilelor carantinești, dar încă se vor îndeletnici”741.
Potrivit Regulamentului Organic, pescuitul în baltă cu undița pentru hrana
sătenilor a rămas liber, însă arendașii din Balta Ialomiței au continuat să ia ilegal din
trei una sau întreială (adică vama domnească, desființată de Regulament) din peștele
prins de săteni. Unii proprietari și arendași au luat până în anul 1843 această taxă din
peștele vânat pe brațul Borcea, până când Vornicia din Lăuntru a scutit de dări
pescuitul pentru hrană, iar pe cel pentru negoț l-a supus învoielii742. Din anul 1864
când moșiile mănăstirilor au fost secularizate, bălțile dintre Borcea și Dunăre vor
aparține statului și unor particulari. Pescuitul în Balta Ialomiței și pe brațul Borcea
va fi reglementat de stat prin „Legea pescuitului” votată în anul 1896 pe baza
propunerilor lui Gr. Antipa. Bălțile, lacurile și brațul Borcea, proprietăți ale statului,
vor fi arendate și controlate de stat, înregistrând și cantitățile de pește vânat.
Cantitățile de pește vânat sunt aproximative, deoarece proprietarii particulari nu
declarau în mod real cantitățile de pește vânat de teamă că le-ar putea aduce,
eventual, mărirea arenzii și a impozitului. Din peștele vânat, pescarii dădeau statului
ori arendașilor 20%, iar lor le revenea 80%.
În Balta Ialomiței și pe Borcea pescuitul se va face de stat prin administrația
regională a pescăriilor – Călărași, fiind arendat unor cooperative, societăți sau
particulari. Nu cunoaștem care erau la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul
secolului al XX-lea, știm, însă, care au fost în perioada interbelică. În Balta Ialomiței
au fost arendate următoarele bălți, lacuri și privaluri:
 Balta Fetești – Cooperativei „Unirea” Fetești;
 Lacul Bordușani – Dobre Uriașu;
 Săltava – Societății Anonime „Consumul” Călărași.
Brațul Borcea va fi arendată astfel:
 Stănescu – porțiunea de la Măgureni la Șocariciu;
 Sirea Tomescu – porțiunea de la Șocariciu la Maltezi;
 Ilie Uriașu – porțiunea de la Maltezi la Făcăeni;
 N. Stoian – porțiunea de la Făcăeni la Gura Borcii.

741 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 116/1831, f. 1.


742 Apud Corfus 1969, p. 102.
196
Cantitatea de pește prins anual era impresionant, dacă avem în vedere că între anii
1933-1937, cantitatea colectată în punctele destinate acestuia a fost următoarea:
 Punctul Trănșani – 20.000 kg;
 Dichiseni – 20.000 kg;
 Gâldău – 25.000 kg;
 Fetești – 15.000 kg;
 Bordușani – 40.000 kg;
 Vlădeni – 60.000 kg;
 Săltava – 140.000 kg.743
În anul 1938, numai în 9 luni, de la 1 aprilie la 30 noiembrie, din bălțile
Cochirleni, Dichiseni, Gâldău, Șocariciu, Trănșani, Ezerul Vlădeni, s-a vânat
cantitatea de 555.598 kg din speciile: crap (264.396 kg), șalău, albitură, cârjancă,
știucă, biban, lin, caracudă, somn (625 kg), somotei (2.299 kg).
Cât privește tehnicile de pescuit practicate, de-a lungul vremii, de locuitorii
din așezările de la Balta Ialomiței, acestea au evoluat de la culegerea, sau prinderea
peștelui cu mâna din japșele și stufărișurile care aveau apă puțină, de către femei și
copii, rareori de către bărbați, la folosirea diverselor uneltelor de pescuit descoperite
cu timpul. Din acest punct de vedere, V. Morfei considera că Balta Ialomiței oferea
un pescuit fără multă bătaie de cap: „un coș de nuiele de răchită și instrumentul este
gata”. După cum menționa reputatul cunoscător al oamenilor bălții, uneltele de
pescuit au fost din totdeauna aceleași, cu mici modificări. Uneltele de care are nevoie
și le lucrează singur în anotimpul cel mai prielnic pentru o astfel de îndeletnicire,
iarna, când activitatea lui este aproape zero. Instrumentele folosite sunt: sighinca
(ostia – de fapt, unul din instrumentele cele mai vechi), undița, priponul, cloncul,
șamaua (prostovolul), cârlionțul, oria, tărbuful, (asemănător cârlionțului), vârșa,
plasa, setca, năvodul, odorobul, coșul orb744.

Cultura plantelor
În perioada de trecere de la paleolitic la neolitic în spațiul carpato-danubiano-
pontic au avut loc transformări profunde ale mediului fizico-geografic care au
contribuit la o sedentarizare mai pronunțată a comunităților umane. Primele
manifestări, timide și disparate, de cultivare primitivă a plantelor sunt cunoscute
încă de la sfârșitul mezoliticului. Nu dispunem de informații oferite de săpăturile
arheologice ca să putem afirma că aceste manifestări au avut loc la sfârșitul
mezoliticului și în zona Bălții Ialomiței. Cum forma elementară a agriculturii s-a
dezvoltat din cules, având la bază deprinderea femeilor de a urmării condițiile de
creștere și coacere a plantelor sălbatice și cum, potrivit prospecțiunilor arheologice
aici existau comunități mezolitice este posibil ca acest proces să fi avut loc și în zona
care face obiectul nostru de studiu.

743 Mihăilescu 1939, p. 75.


744 Morfei 1924-1925, p. 69-75.
197
Condițiile de mediu geografic, deosebit de favorabile oferite de Balta
Ialomiței și stepa din apropiere, au dat posibilitatea locuitorilor din acest spațiu să
practice încă din neolitic cultivarea primitivă a plantelor. Fiecare nouă viitură a
Dunării fertiliza terenul, oferind o recoltă îndestulătoare, chiar și în condițiile unei
agriculturi primitive. Aceste condiții l-au determinat pe geograful I. Conea să
compare Balta Ialomiței cu o „Mică Mesopotamie”. Terenul fertil din luncă a
determinat o stabilitate mai mare a populațiilor din această zonă, impunând și „o
roire intensă și treptată a oamenilor din stepa din imediata apropiere, care căutau terenuri
mai sigure pentru cultură”745.
La începutul neoliticului cultivarea cerealelor merge paralel cu folosirea
gramineelor sălbatice prin cules, raportul dintre ele fiind în favoarea cerealelor
cultivate, după cum o demonstrează analizele sporopolinice din așezările cercetate.
Treptat, cultivarea cerealelor se transformă într-o ocupație permanentă, principală.
Secole de-a rândul și-a dobândit și consolidat statutul de ocupație tradițională; în
arealul Bălții Ialomiței agricultura împărțindu-l, într-o mare măsură, cu păstoritul,
deseori între cele două ocupații existând un echilibru.
În neolitic, ca urmare a transformărilor profunde ale mediului fizico-
geografic comunitățile umane devin mai sedentare și în consecință la activitățile
umane precizate mai înainte se vor adăuga noi activități utile și anume: cultivarea
plantelor și creșterea animalelor. După cum preciza D. Berciu „Cu ajutorul
materialelor și elementelor din natura ambiantă, oamenii au reușit să-și asigure existența
eliberându-se de influența directă a mediului prin crearea unui mediu propriu, diferit de cel
natural prin așezări umane, teren cultivat, pășuni etc.”746.
Agricultura este atestată în așezările neolitice de pe malul brațului Borcea,
indirect, de diferitele unelte de os și corn, dăltițe din os, vârfuri de corn de cerb,
săpăligi, plantatoare sau topoare și piese de silex, componente pentru seceri, precum
și râșnițe. Astfel de unelte au fost identificate de săpăturile arheologice efectuate în
așezările aparținând culturii Boian și, îndeosebi culturii eneolitice Gumelnița la
Popina Bordușani (7 fragmentate de râșniță)747, Stelnica - Grădiștea Stocii (râșnițe,
așchii de silex)748, Grădiștea Coslogeni (în afara râșnițelor de mână s-au găsit și alte
unelte care atestă o preocupare intensă pentru cultura cerealelor)749.
Potrivit specialiștilor existența unui mare număr de unelte de os și silex,
alături de alte materiale arheologice, probează preocupările populației pentru
cultivarea plantelor și, deci, caracterul agricol al economiei comunităților de aici.
Mărturie stau și urmele unor boabe de grâu imprimate în lipitura de lut, sau urmele
unor boabe pe mai multe cioburi descoperite în așezările Boian existente, atât în
Balta Ialomiței cât și în lunca brațului Borcea. În acest sens amintim așezările de la:

745 Comșa 1978, p. 86.


746 Berciu 1966, p. 8.
747 Popovici (coord.), în CCA., 2010, p. 19.

748 Conovici, Matei 1999, p. 99.

749 Neagu 1985, p. 12.

198
Grădiștea Coslogeni, Jegălia Pietroiu, Borcea750, Grădiștea Mare, Popina Bordușani,
Popina Blagodeasca751. Gropile de bucate sunt un alt indiciu al cultivării cerealelor în
așezările neolitice de pe Brațul Borcea. Existența gropilor de bucate și în același timp
apariția vaselor mari de provizii cu pereții groși ne arată că deja se producea mai
mult752 decât strictul necesar, impunând depozitarea surplusului.
Din cercetările efectuate până acum la Grădiștea Coslogeni, s-a stabilit că în
neolitic-chalcolitic, locuitorii de aici cultivau: grâul, orzul, meiul și hrișca. Procentual
grâul ocupa locul întâi (30,9%), iar orzul locul al doilea (29,9%)753. La Popina
Bordușani, într-o locuința, ce a aparținut nivelului cultural Gumelnița a fost
descoperit un vas în interiorul căruia s-a păstrat o mare cantitate de măzăriche754
Terenurile cultivate se aflau în apropierea așezărilor și erau de dimensiuni
modeste, abia în neoliticul târziu se vor extinde. Munca era efectuată de toți membri
adulți ai comunității. Spre deosebire de neoliticul timpuriu, când cultivarea plantelor
se făcea cu săpăliga și eforturile erau împărțite în mod egal între bărbați și femei, în
neoliticul târziu, când a început să se folosească tot mai mult aratul, munca
bărbaților a devenit tot mai importantă în cultivarea plantelor.
Însemnătatea cultivării plantelor în viața oamenilor epocii neolitice este
ilustrată și de viața spirituală prin adorarea pământului sub chipul unei femei
fecunde. La multe din statuetele feminine ale culturii Boian, femeia apare purtând o
sarcină. Întâlnim astfel de reprezentări la Grădiștea Coslogeni, două dintre ele fiind
imitații după cele de tip Hamangia755.
În etapa de tranziție către epoca bronzului se modifică raportul dintre
cultivarea plantelor și creșterea animalelor, ramura din urmă devenind
precumpănitoare, însă pătrunderea și adoptarea tehnicilor de făurire a uneltelor din
bronz au marcat o cotitură de seamă în evoluția agriculturii. Un indiciu elocvent al
progresului făcut acum, în domeniul cultivării plantelor, îl reprezintă trecerea de la
„cuțitele de recoltat”, lucrate din piatră și os, la secera propriu-zisă, făurită din bronz
și prinsă în coadă cu ajutorul unei proeminențe (buton) turnate cu lama, la baza ei756.
Folosirea secerii din bronz, la începutul epocii bronzului, în cultivarea plantelor de
către comunitățile umane de la Balta Ialomiței, este confirmată de descoperirea la
Pietroiu a unei astfel de unelte757.
În bronzul târziu, când pe brațul Borcea se dezvoltă cultura Coslogeni,
mărturiile despre cultivarea plantelor de către purtătorii acestei culturi sunt mai
numeroase. În așezările de „tip cenușar”, arheologii au scos la iveală gropi menajere,

750 Neagu 1985, p. 12-13; Radu 1998, p. 185.


751 Vlad, Matei 2003-2004, p. 197-206; Vezi și Barnea 1966, p. 155-159.
752 Neagu 1985, p. 13.

753 Neagu 1985, p. 12; Lebedeva 1995, p. 96.

754 Filip 2000, p. 12.

755 Neagu 1997, p. 116-122.

756 Petrescu-Dâmbovița 1977, passim.

757 Irimia 1981, p. 363.

199
cuptoare, seceri, râșnițe, fragmente de râșnițe, zdrobitoare (în așezarea de la
Grădiștea Coslogeni au fost descoperite 8 fragmente de râșniță și 5 zdrobitoare).
Cercetările efectuate în așezările de la Unirea, Jegălia, Pietroiu, Grădiștea Stoicii și,
îndeosebi, Grădiștea Coslogeni, au ajuns la concluzia că principala cultură agricolă a
comunităților de aici era meiul cu un procent de 78,9% din totalul plantelor cultivate,
urmat de orz cu un procent de 13,5% și apoi grâul cu doar 4,6%758, la care se adaugă
lintea759. În aceste așezări specialiștii au constatat că societatea „bronzului getic” a fost
o societate prin excelență agrară, având o economie mixtă de tip agrar-pastorală760.
Folosirea fierului, la producerea uneltelor necesare cultivării plantelor, va
marca o dezvoltare decisivă a lucrării pământului. Ne referim la folosirea
brăzdarului și a toporului de fier și la apariția secerilor cu limbă la mâner și cele cu
cârlig761. Acest lucru îl întâlnim și în așezările getice de pe brațul Borcea, ce aparțin
secolelor IV-III a.Chr. Inventarul arheologic, deosebit de bogat, scos la iveală de către
arheologi, demonstrează o viață prosperă la care cultivarea pământului își aducea o
contribuție esențială. Această prosperitate o întâlnim în așezări ca: Grădiștea
Coslogeni, Dichiseni, Iezeru-Jegălia, Gâldău, Pietroiu, Borcea762, Fetești-Pădurea
Roșu, Fetești-Vlașca, Stelnica-Grădiștea Mare, Maltezi, Cegani, Bordușani-popină,
Făcăeni, Vlădeni763. În aceste așezări s-au găsit fragmente de râșniță, unelte agricole
de fier (brăzdare, cuțite de plug, seceri, greble, sape, săpăligi, coase, cosoare) și
însemnate cantități de semințe carbonizate de cereale și leguminoase. Existența în
aceste așezări a chiupurilor mari de lut ars și a gropilor arse (11 gropi de provizii în
așezarea de la Unirea-Răul), unde se depozitau cerealele, îndeosebi grâul,
demonstrează recoltele bogate ce necesitau păstrarea surplusului de produse.
Cultivarea cerealelor de către geții de la Dunărea de Jos, deci și în așezările de
pe Borcea, va fi consemnată și de izvoarele scrise ale vremii. Astfel, Herodot ne
spune că locuitorii de la nordul Dunării seamănă grâu, pe care îl utilizează în
alimentație764. Pliniu cel Bătrân relatează despre calitatea grâului din Pont, foarte
apreciat de către Grecia765. Calitatea grânelor din regiunea Dunării de Jos, este
remarcată și de la istoricul roman Polibius766.
Despre bogăția holdelor de grâu, în Bărăganul Ialomițean, ne informează
Arrian în contextul expediției conduse de Alexandru Macedon, în anul 335 î. CH., la
nordul Dunării. Luând în considerație părerea că această expediție s-ar fi desfășurat
de-a lungul brațului Borcea, atunci informația se referă la bogăția holdelor de grâu

758 Lebedeva 1995, p. 96.


759 Aici a fost descoperit un vas ornamentat cu „boabe de linte”. Cavruk, Neagu 1995, p. 73.
760 Dobrinescu, Haită 2005, p. 42; Neagu 1986, p. 101-117.

761 Iordache 1985, I, p. 13. Vezi și Berciu 1966, p. 139.

762 Conovici 1979, p. 133-134; Sârbu, Oprea 1995, p. 135; Sârbu, Oprea, Pandrea 1995, p. 159.

763 Matei, Vlad 2003-2004, p. 197-206.

764 Herodot, Istorii, IV, 17; apud Belcin 1968, p. 64.

765 Pliniu, Istoria naturală, XVIII, 7(12), 63 și 69; apud Popescu-Spineni 1978, p. 30.

766 Polibiu, Istorii, IV, 38, 5; apud Belcin 1968, p. 65.

200
din arealul Bălții Ialomiței. Mărturia este impresionantă când relatează că oștenii lui
Alexandru cel Mare „merseră prin locuri unde holdele de grâu erau îmbelșugate. În felul
acesta rămaseră mai neobservați în înaintarea lor pe mal. Cu ivirea zorilor, Alexandru o
porni prin holde. El porunci pedestrașilor să înainteze, culcând grâul cu lăncile înclinate,
până a ajuns la pământul necultivat”767.
Alături de grâu, geții mai cultivau meiul și orzul. Meiul avea o pondere mare.
Despre acest lucru afirmă Pliniu cel Bătrân când relatează că „triburile pontice nu pun
nici un alt aliment mai presus de mei”, iar grâul din Pont „se deosebește și în privința
paiului, căci este de calitate mai bună cu cât acesta este mai greu”768. Că relatările
scriitorilor antici referitoare la cultivarea cerealelor corespund unei realități ne-o
dovedesc din plin, în primul rând descoperirile arheologice. Este vorba de cantități
însemnate de cereale carbonizate (mei secară, grâu). La acestea trebuie să adăugăm
existența în toate așezările getice, atât din Baltă, cât și din lunca brațului Borcea a
numeroase gropi de provizii, a uneltelor agricole (securi, greble, sape), scoase la
iveală la: Unirea-Răul, Pietroiu-Gâldău, Grădiștea Coslogeni, Roseți, Dichiseni,
Iezeru, Gâldău, Pietroiu, Grădiștea Mare, Bordușani, Popina Blagodeasca769.
În primul mileniu al erei creștine, caracterizat prin marile migrații,
comunitățile băștinașe își vor continua viața economică bazată pe cultivarea
terenurilor și creșterea animalelor. Cu toate că în nenumărate rânduri populația din
așezările de pe brațul Borcea era nevoită să-și părăsească ogoarele, să-și vadă
recoltele jefuite, ei se întorceau după trecerea năvălitorilor la ogoarele ajunse
pârloagă, pentru a relua activitățile care le asigura în cea mai mare parte existența.
Barbarii, a căror îndeletnicire de căpetenie era războiul, își asigurau hrana prin dijma
percepută de la localnici. Odată supusă, populația băștinașă a continuat să practice
străvechile ei ocupații, dintre care de căpetenie a rămas agricultura. O spune, fără
echivoc, scriitorul bizantin Zosimos, pe la mijlocul secolului al V-lea când afirmă că,
în vremea sa „locuitorii de la nordul Dunării își continuau îndeletnicirile agricole și
păstorești”770. Această situație se va menține și în secolele următoare.
Mauricius în „Arta Militară” vorbind despre popoarele de la Dunăre, în
special slavi și anți, arată că aceștia își țineau tot ce aveau de valoare ascuns în
pământ. În aceeași lucrare menționează că la nordul Dunării trăiesc și romanici, de
aceea nu este exclus ca relatările să fie valabile și pentru locuitorii băștinași de la
Dunărea de Jos.. Despre bogăția de roade a zonei, Mauriciu spune „au o mulțime de
animale de tot felul și de roade care zac în grămezi, mai ales mei și parâng”. Mai departe
precizează „Lucrurile de trebuință le țin ascunse în pământ și nu agonisesc nimic în plus să
se vadă”771.

767 Arrian, Expediția lui Alexandru Macedon, I, 1-4; apud, Popescu-Spineni 1978, p. 36-37.
768 Pliniu, Istoria naturală, XVIII, 7(12), 63 și 69, apud Popescu-Spineni, 1978, p. 30.
769 Sârbu, Oprea 1995, harta de la p. 135; Sârbu, Oprea, Pandrea 1995, p. 148.

770 Zosimos, Istorie, IV, 34; apud Popescu-Spineni 1978, p. 67.

771 Mauriciu, Arta Militară, apud Corbu 2013, p. 43.

201
Bine documentată arheologic, cultivarea pământului de către locuitorii din
așezările de pe brațul Borcea, este perioada secolelor VIII-X, moment când așezările
de aici se vor încadra culturii Dridu. În așezările aparținând acestei culturi de la:
Grădiștea Coslogeni772, Fetești-Vlașca, Bordușani, Făcăeni773, Popina Blagodeasca,
săpăturile arheologice sistematice și cercetările de suprafață au descoperit unelte
agricole fără modificări importante față de cele din secolele anterioare: brăzdare,
cuțite de plug, fragmente de seceri din fier, coase, sape, cosoare, topoare. Cultivarea
plantelor este dovedită și de prezența semințelor carbonizate, a amprentelor de
cereale lăsate în negativ pe bucățile de paiantă a gropilor de bucate, dar și cuptoare,
ori componente de râșnițe. La Popina Blagodeasca cantitatea prelevată de mei a fost
însemnată, de la 400 grame la 2 saci, iar gropile de bucate puteau depozita 1,4-2,7
tone774. Alături de mei se mai cultivau: grâul, secara, orzul și hrișca.
În sprijinul unei asemenea aprecieri vin și izvoarele scrise care consemnează,
pe lângă desimea așezărilor de aici, și existența cultivării pământului. Astfel,
cronicarul bizantin Kedrenos-Scylitzes, povestind luptele din anul 971, dintre oștile
cneazului rus Sviatoslav și oștile bizantine conduse de împăratul Ioan Tzimiskes,
menționează existența semănăturilor de grâu, mei, fân și altele, în regiunea de pe
malul stâng al Dunării, din apropiere de Silistra de azi775. Informația aceasta este
întărită, un secol mai târziu, de scriitoarea Ana Comnena, care pomenește despre
ocupații agricole ca: aratul și semănatul grâului și meiului, practicate de locuitorii
din regiunea marelui fluviu, în apropiere de Silistra. Relatând despre expediția
oștilor bizantine, condusă de împăratul Alexe Comnenos, de-a lungul Dunării, mai
jos de Silistra, mai menționează de existența semănăturilor de mei care au servit ca
hrană pentru caii bizantinilor776.
Faptul că băștinașii din acest spațiu erau pricepuți agricultori o spune și
cronicarul bizantin Niketas Choniates care relatează că, în anul 1186, vlahii balcanici,
răsculați împotriva Bizanțului, au fost nevoiți să se retragă peste Dunăre.
Urmărindu-i, împăratul Isaac al II-lea Anghelos dă „foc la clăile de grâne”, întâlnite în
cale777.
Cantitățile mari de grâne, obținute de locuitorii din așezările de pe Dunăre, în
apropiere de Silistra, au dat posibilitate locuitorilor să comercializeze aceste produse,
sursă de venituri importante pentru ei. Aflăm acest lucru de la cronicarul bizantin
Mihail Attaliates când relatează de răscoala locuitorilor de aici ca urmare a
interzicerii, de către autoritățile bizantine, a comerțului liber al grâului la Dunărea de
Jos, în anii 1073-1074778.

772 Neagu (resp.) în CCA 2002, p. 147-148.


773 Vlad, Matei 2003-2004, p. 198-206.
774 Corbu 2013, I, p. 174.

775 Kedrenos, în Brătescu 1924-1925, p. 145-146.

776 Ana Comnena 1977, II, X, 2,6.

777 Nicetas Choniates Acominatus, apud Popescu-Spineni 1978, p. 95.

778 Fontes III, p. 7, (Attaliates).

202
Liniștea instaurată odată cu sfârșitul marilor migrații și formarea statului
medieval, au creat condiții pentru punerea în valoare a bogățiilor oferite de câmpul
întins și mănos, lunca și balta din apropiere. Locuitorii satelor de la Balta Ialomiței,
oameni harnici, au lucrat pământul, cultivând cereale, îndeosebi pe coastele
dealurilor, câmpia fiind mai puțin explorată din acest punct de vedere779. Erau
cultivate și văile ce coborau spre luncă.
Începând din secolul al XVI-lea, cultivarea plantelor se va dezvolta, odată cu
intensificarea acțiunilor de defrișare a pădurilor, moșiile satelor extinzându-se în
interiorul câmpului. Satele de pe Borcea dispuneau de moșii întinse, cuprinzând atât
câmpul propriu-zis cât și zona de baltă. Hotărniciile din secolul al XVI-lea și apoi
cele din secolul al XVII-lea sunt edificatoare în ceea ce privește întinderea moșiilor
satelor de aici. Acest lucru nu înseamnă că întreg câmpul era cultivat, dar, fără
îndoială o parte din el începe să fie semănat cu cereale, prin tehnica asolamentelor
bienale. Pe aceste câmpuri s-a practicat o agricultură aflată în continuă creștere.
Analiza documentelor emise de cancelariile Țării Românești, prin care
domnii donează sau întăresc sate și moșii din arealul Bălții Ialomiței, unor mănăstiri
și dregători, confirmă părerea că agricultura a rămas o ocupație de căpetenie a
localnicilor.
Pentru secolele XV-XVII nu dispunem de informații referitoare la plantele
cultivate, fie de rumâni pe pământurile ce aparțineau mănăstirilor, fie de sătenii, încă
liberi, proprietari pe ocinile lor. Însă, acest lucru îl putem stabili, într-o oarecare
măsură, fie din documentele prin care domnii întăresc unor mănăstiri sau boieri
stăpânirea unui sat și le acordă diferite scutiri, fie precizând obligațiile în natură pe
care rumânii le au față de stăpâni. Astfel, cultura grânelor este implicit exprimată
prin dijma ce se percepea, numită găletărit, sau găleată. Cel mai timpuriu hrisov care
menționează dreptul stăpânilor feudali de a percepe găletăritul este actul lui Mircea
ce Bătrân, din 1404-1418, prin care scutește de „vama pentru găletărit” pe orice om se
va așeza în satul Cărăreni al mănăstirii Cozia780.
Mai târziu, la 9 ianuarie 1443, voievodul Basarab al II-lea întărește mănăstirii
Cozia stăpânirea asupra bălții Săpatul, scutind mănăstirea de mai multe dăjdii
printre care și dijma de „găleată”781. De aceleași scutiri se vor bucura și mănăstirile
Dealu, Argeș și altele, care odată cu stăpânirea asupra unor moșii, din satele de pe
Borcea, vor primi, în același timp, și dreptul de a percepe de la săteni mai multe
vămi, printre care și vama de găleată782, sau „vama de oi și de râmători și de stupi și de
găleată și de dijmă”783.
În alte documente cultura grânelor mai este amintită și prin expresia de
găletar, numele demnitarului domnesc însărcinat cu strângerea dijmei în grâu.

779 Iordache 1985, I, p. 48.


780 DRH, B, I, doc. 29.
781 DRH, B, I, doc. 96.

782 DRH, B, I, doc. 107; vezi și actele de confirmare ale urmașilor lui Basarab al II-lea.

783 Vezi DRH, B, II, doc. 2; DIR, B, XVII/3, doc. 761; CDȚR, V, doc. 973 etc.

203
Astfel, la 12 decembrie 1424 Dan al II-lea poruncește găletarilor să nu oprească
„călugării ceea ce li se cuvine lor”, adică dreptul de a lua dijma de găleată784.
Uneori cultura grânelor este amintită în acte sub forma dreptului din
arăturile, ori semănăturile ce reveneau călugărilor. Prin hrisovul din 1 iunie 1629,
domnul Alexandru Iliaș întărea dreptul călugărilor de la mănăstirea Argeș, ce le
revenea din arăturile de pe moșia Fetești785.
Într-un alt mod este precizată cultura cerealelor în hrisovul din 21 iunie 1654,
prin care domnul Constandin Șerban întărește egumenului mănăstirii Sf. Troiță
dijma din satul Dichiseni „din 10 câte una fie din pâinea din câmp”786.
Destul de târziu vor fi nominalizate de documentele de cancelarie și cerealele
cultivate. Așadar, se cultivau, după cum aflăm din aceste documente: grâul, meiul,
orzul și ovăzul. La 6 aprilie 1730, domnul Nicolae Mavrocordat emitea un hrisov
prin care dădea dreptul egumenului de la mănăstirea Dealul de a-și lua dijma de pe
moșia Brânceni „din toate bucatele după obicei, din grâu, din orz, din mei și din toate
semănăturile ce se vor afla pe moșie”787. Cinci ani mai târziu, la 7 iulie 1735, printr-o
carte domnul Grigore II Ghica întărea egumenului mănăstirii Radu-Vodă dreptul de
a strânge dijma „din grâu, orz, mălai, din cânepă, din fâneț și din alte legume de pen grădini,
din zece una după obicei”, dar și dreptul de a percepe „9 bani pentru carele cu grâu, cu orz
,cu mălai (din mei, n.n.) ce duc bucatele la șăicile de pe vadurile moșiei Dichiseni”788.
Pentru grâul dus la șăicile de pe vadul Dunării ce aparținea mănăstirii
Dealul, erau obligați să dea 9 bani pentru fiecare car și locuitorii din satul Brânceni și
alți oameni din apropiere. Sunt două informații prețioase ce demonstrează că
locuitorii satelor de pe Borcea obțineau cantități mari de diferite cereale pe care le
puteau comercializa prin intermediul schelelor de pe brațul Borcea.
Un document din18 iulie 1740, menționează culturile ce se făceau pe moșia
Stelnica a mănăstirii Colțea. Potrivit actului mănăstirea avea dreptul să strângă, din
acest sat, dijma „din ce bucate s-ar afla [...] din grâu, orz, mălai, au din ovăzu, din porumb i
din alte semănături și din fânețe. Așijderea și din suhaturi i de vită i de stupi i de râmători”789.
Ierarhizarea culturilor de cereale nu trebuie luată în ordinea expusă de
documentele de cancelarie, deoarece se știe că dijma pretinsă de mănăstiri și boieri
era în ordinea intereselor lor și nu trebuințele producătorului direct pentru viața de
toate zilele, la care adăugăm un anume mod de acțiune a locuitorilor de pe brațul
Borcea, care încercau să salveze într-un anume fel rezultatul muncii lor de jafurile
turcilor, pe care îi interesa grâul și orzul în special, și apoi meiul nici nu era vrut
pentru aprovizionarea turcilor, meiul constituind cultura principală pentru

784 DRH, B, I, doc. 56.


785 DRH, B, XXII, doc. 284.
786 CDȚR., VIII, doc. 206.

787 DRA, 1961, I, p. 323.

788 DRA, 1961, I, p. 354.

789 DRA, 1961, I, doc. 204.

204
populație. La argumentul de mai sus amintim relatarea unui misionar catolic pe la
1670, aflat în Muntenia, care spunea: „Întreg acest popor se hrănește cu pâine de mei”790.
Obișnuit se cultiva meiul, urmat de grâu, secară orzul, ovăzul. Încetul cu
încetul, meiul pierde teren în favoarea culturii grâului, și din cauza pătrunderii
treptate a porumbului care va înlocui meiul ca sursă principală de hrană pentru
săteni. Nu cunoaștem momentul când porumbul va intra în circuitul culturilor
agricole pe moșiile satelor de pe brațul Borcea. Sigur cultivarea sa va cunoaște o
extensiune mult mai mare pe moșiile de aici la începutul secolului al XVIII-lea.
Creșterea ponderii porumbului în cultivarea plantelor este legată în primul rând de
faptul că țăranii, ca o măsură de apărare, au început să-l cultive tot mai mult,
deoarece, la fel ca și meiul, nu era cerut de turci și nici supusă jafurilor turcești,
prezenți deseori pe linia Dunării, Și apoi, extinderea sa s-a impus și prin faptul că de
la început se cultiva pe locuri date noi agriculturii prin desțelenirea unor suprafețe
mici, practicate de țărani. Încercând să compenseze terenurile arabile pierdute în
favoarea mănăstirilor și boierilor, locuitorii din satele de la Balta Ialomiței au început
să desțelenească suprafețe mici în stepa din apropiere unde cultiva porumb, folosit
în special pentru hrana familiei lor, departe de interesul stăpânilor pentru această
cultură.
De altfel, documentele de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul
secolului al XVIII-lea, cu referire la satele de pe Borcea, nu consemnează porumbul
ca obiect al dijmei datorate de țărani stăpânilor. Porumbul va deveni o obligație
pentru țărani când interesul stăpânilor feudali pentru acest produs va fi determinat
de valoarea sa în creșterea animalelor, dar și pentru export. În această ipostază,
apare pentru prima dată în documentele referitoare la satele de pe Borcea, într-un act
domnesc de la 14 iulie 1740 pentru moșia Stelnica791.
Secolul al XIX-lea este secolul marilor schimbări în agricultura românească,
evidente mai ales, în a doua parte a sa. În prima parte, fără a cunoaște transformări
de substanță, Țările Române, după Tratatul de la Adrianopol, vor beneficia din plin
de avantajele oferite de libertatea comerțului. Bărăganul își păstrează faima de mare
producător de grâne, cultivate de-a lungul văilor și luncilor. Județul Ialomița, care
ocupa o mare parte din Bărăgan, era cunoscut prin productivitatea cerealieră
deosebită. Încă din anul 1793 se consemna că cea mai mare parte din zaharelele din
care se hrănește populația Bucureștilor și din care se trimite și la Țarigrad iese din
județul Ialomița, dar și cel mai însemnat negoț de grâne792. O cantitate însemnată din
producția de cereale a țării provenea din satele de pe Borcea, care beneficiau de
condițiile prielnice ale zonei de câmpie, dar și datorită creșterii aproape duble a
numărului populației. Sporul acesta de populație va fi determinat, printre alți factori
și de populația venită de peste Dunăre, care va găsi condiții de trai, intrând în

790 Iordache 1985, I, p. 50.


791 DRA, 1961, I, p. 378.
792 Ursescu 1906, p. 10.

205
prevederile acordate de către Regulamentul Organic de a fi scutiți pe o perioadă de
10 ani, total sau parțial. Trebuie menționat că locuitorii satelor de la Balta Ialomiței
făceau semănături și în baltă, pe grinduri. Aici se cultivau mai ales porumbul, mei și
fasole, dar și inul, sfecla de zahăr, leguminoase793 .
An de an, suprafețele agricole se măresc prin desțeleniri și defrișări ce au loc
în cuprinsul stepei Bărăganului. Arăturile pătrund în Bărăgan. Pătrunderea s-a făcut
de la est la vest, și a însemnat cucerirea stepei de către cereale. Documentele acelor
vremuri ne dau informații convingătoare despre suprafețele, cerealele cultivate și
ordinea cultivării lor. Concludentă în acest sens este statistica din 1836, din care
rezultă că în Ialomița se cultivau 10.934 ha cu grâu, 18.711 ha cu orz, 15.109 ha cu
porumb și 12.928 ha cu mei, cu mult peste media pe țară794. Plasa Borcea, din care
făceau parte toate satele de pe brațul Borcea, în afară de Vlădeni, se situa pe locul trei
în județ, așezările de aici fiind un furnizor important de cereale pentru comerț.
Situația se prezintă în felul următor (supr. în ha.):
Plasa Grâu Orz Porumb Mei
Borcea 2.663 2.782 1.621 2.782
Balta 1.683 2.310 1.072 2.195
Ialomița 3.461 8.917 7.242 4.321
Câmpului 3.128 4.702 5.172 3.632
Total 10.935 18.711 15.107 12.920

Catagrafia din 1837 ne prezintă modul cum era utilizat terenul cultivat cu
cereale de satele din plasa Borcea.

Satul Grâu Porumb Orz Mei Vie Izlaz Total


Bordușani 203 56 65 62 84 470
Buliga 46 21 42 60 39 208
Beilic 78 34 75 114 89 392
Cegani 329 61 69 6 86 551
Cocargeaua 279 88 246 391 206 1210
Dichiseni 130 67 207 124 73 601
Dudești 295 62 82 117 149 100 805
Făcăeni 283 82 113 70 156 704
Fetești 328 94 121 102 621 106 1372
Găița 65 38 190 324 174 791
Gâldău 85 25 65 83 53 311
Jegălia 408 147 175 136 502 209 1.577
Lăteni 28 7 3 7 45

793 Morfei 1924-1925, p. 65.


794 SIAN Ialomița, Fond Prefectura Județului Ialomița, Dosar 79/1836, f. 94.
206
Maltezi 153 41 49 44 15 96 398
Mârlaeanu 34 69 46 93 70 312
Pietroiu 165 69 221 294 173 922
Păpureni 101 28 30 29 188
Pârțani 160 38 4 32 99 333
Noeni 97 43 95 113 58 406
Stelnica 232 61 73 70 111 547
Șocariciu 242 600 211 296 196 1.545
Tâmburești 112 44 108 430 143 837
Tonea 111 37 84 83 103 416
Stâlpu de Piatră 63 21 40 61 50 235
Cadâna 32 15 27 32 23 129
Total 4.087 1.848 1.391 3.137 1.287 2.473 14.225

Repartiția suprafețelor cultivate cu cereale era aproape de media pe Țara


Românească. La nivelul țării se estimează că o familie cultiva cu grâu de toamnă
35%, din suprafața și circa 30% cu orz, ovăz 5,8%, porumb sau mei 14,7%, fasole sau
linte 5,88%, in și cânepă 5%, pepeni 2,94%795. În satele de pe Borcea situația era
următoarea: 27,26% cu grâu, 22,43% cu mei și 17,55% cu orz, 17,04% porumb, restul
cu ovăz, fasole sau linte, pepeni și alte culturi. După cum se vede, în aceste sate cea
mai cultivată cereală rămâne grâul, pe locul doi meiul și pe locul trei orz. Porumbul
se cultiva încă pe suprafețe mici, mămăliga de mei fiind aici hrana de căpetenie.
Suprafața cea mai mare de grâu o cultivau locuitorii din satele: Jegălia, Fetești,
Dudești și Făcăeni. Meiul era cultivat cel mai mult în satele Tâmburești, Cocargeaua,
Găița, Șocariciu și Pietroiu. În ceea ce privește cultura porumbului, se impunea în
mod deosebit satul Șocariciu, unde mai mult de trei sferturi din suprafață se cultiva
cu porumb.
Desigur suprafețele mari cultivate cu cereale aparțineau arendașilor, urmau
locuitorii înstăriți din satele de pe malul brațului Borcea. Astfel, în satul Tonea,
proprietarul Dumitru Toneanu cultiva cu cereale 20 pogoane pentru gospodăria sa,
din care: 8 pogoane cu grâu, 2 cu orz, 5 cu porumb și 5 cu mei. În Stelnica, arendașul
Stan Dimancea cultiva peste 50 pogoane cu cereale, mai mult grâu și mei796.
Satele de aici dețineau suprafețe întinse de pământ arabil ceea ce făcea
imposibilă lucrarea întregii suprafețe. Așa se face că în primăvara anului 1831, țărani
veniți de peste Dunăre au început să are pământ aici. Comisia însărcinată cu
catagrafierea populației județului Ialomița, la 23 martie 1831 declară că: „Au început a
veni băjenari cu familiile lor de peste malul drept al Dunării prin satele mărginașe acestui
județ, care, fiecare trăgând prin case la câte un cunoscut și rudenie ce au, îndată năvălesc cu

795 Corfus 1969, p. 58.


796 Cotenescu 1983, p. 261.
207
toți la câmp a-și face arăturile primăverii și tot vin. A căror venire, după înțelegerea ce au
luat, poate să nu înceteze până la Sf. Gheorghe viitor, că alții să află în baltă”797.
Pământul mănos și hărnicia oamenilor dădeau recolte bogate de la un an la
altul, dovadă situația de mai jos privind recoltele din județul Ialomița (recolta în
ocale)798:
Anul Grâu Porumb Mei Orz Ovăz
1831 200.400 2.563.920 1.043.520 908.800 33.600
1833 4.676.490 5.950.175 6.846.497 3.620.759
1837 6.138.254 7.166.824 7.566.547 6.155.054

De multe ori țăranii din satele de pe Borcea zăboveau cu ariile lor pe câmp
până în iarnă, ceea ce demonstrează că în anii roditori realizau recolte bogate de grâu.
Începând din 1834 creșterea producției de cereale a fost întreruptă de
calamități naturale. Amintim seceta din 1834, când nu a plouat luni întregi. În plasa
Borcea sunt compromise 851 pogoane de grâu, 2.602 pogoane de mei, 7.354 pogoane
fânețe, pagubele fiind deosebite pe moșiile din Găița și Cocargeaua, porumbul fiind
total compromis799. Subocârmuirea plășii raporta că „orzul, grâul de toamnă din pricina
secetei, asemenea și ovăzul este prost peste tot [...] locuitorii nici paie pentru dobitoace nu pot
agonisi”800.
Seceta prelungită până în anul 1835 a fost accentuată de invazia lăcustelor
care au atacat îndeosebi fânețele. În balta Coșcovata, care se afla pe moșia Stelnicii,
pe o suprafață de 10 pogoane, locuitorii au intervenit aducând cirezile din mai multe
sate și „le-au trecut de mai multe ori peste tabăra de lăcuste, nemairămânând nici o
viețuitoare vie”801.
Între anii 1837-1897 suprafețele cultivate cu cereale au crescut. Potrivit
Dicționarului geografic al Județului Ialomița, apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea,
situația se prezintă în felul următor:
Satul Suprafața Grâu Orz Ovăz Secară Porumb Mei Secară
totală (ha)
Bordușani 2.950 500 600 750 250 540 300
Buliga
Cegani 2.010 350 360 200 700 400
Cocargeaua 7.421 400 2.600 260 351 1.730 2.080
Dichiseni 1.817 305 410 125 222 485 360
Dudești 1.567 52 650 150 180 435 100
Făcăeni 3.752 600 600 700 200 485 967

797 Corfus 1989, p. 195.


798 Corfus 1969, p. 304.
799 Corfus 1989, p. 260.

800 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 61/1833.

801 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 1740/1835, f. 7.

208
Fetești 1.567 101 290 110 60 450 400
Găița 3.065 15 700 850 200 500 800
Gâldău 2.090 15 600 125 500 450 400
Jegălia 6.750 50 1.500 800 2.000 2.100 300
Pietroiu 2.430 130 500 300 400 500 600
Șocariciu 6.072 22 3.000 200 800 1.000 950 100
Stelnica 2.375 320 500 250 55 650 600
Tonea 15.515 3.000 3.800 200 1.500 4.000 2.000 15
Vlădeni 1.665 40 500 73 300 550 200 2
Total 59.759 5.900 16.610 5.090 7.017 14.575 10.475 117

Din datele statistice de mai sus putem face câteva comentarii. În aproximativ
șase decenii suprafața cultivată, în zonă, a crescut de peste patru ori ,de la 14.225 ha,
în anul 1837, la 59.759 ha, în anul 1897. Se schimbă și ordinea cultivării cerealelor;
grâul pierde locul întâi, în favoarea orzului, cu o creștere de peste șapte ori,
porumbul pe locul doi, cu o creștere de 8 ori. O creștere spectaculoasă cunoaște
cultura secarei, ajungând în acest timp la o suprafață de 7.017 ha. Cea mai mare
suprafață o cultivă satele Jegălia (2.000 ha) și Tonea (1.500 ha). Aceste creșteri vor
determina și o cantitate mare de produse, satele de aici evidențiindu-se și prin
produsele destinate vânzărilor. De exemplu, numai arendașul moșiei Jegălia vindea,
în anul 1860, la Brăila următoarele cantități de cereale: 780,43 chile de secară, 2.160
chile de orz, 698 chile de porumb, iar în anul 1861 1.000 chile de secară802.
Pentru secolul al XVIII-lea avem informații despre timpul propice când
urmau să fie efectuate arăturile. Astfel, în urma unei plângeri a epitropului
mănăstirii Colțea, din anul 1750, domnul Gr. Ghica dă poruncă sătenilor de la
Stelnica și Lichirești ca: „arătura de toamnă să înceapă a se face de la zi întâi ale lui
septembrie și până la sfârșitul lunii să ia sfârșit, iar arătura de primăvară să înceapă la zi de
întâi a lunii aprilie și până la sfârșitul lunii să ia sfârșit”803.
Căci locuitorii satelor de pe Borcea erau plugari harnici și pricepuți dând
dovadă că știau cum să lucreze pământul, produsele lor fiind de calitate, o dovedesc
și următoarele informații:
 În anul 1861, Prefectura județului Ialomița adună produse agricole pentru a
fi trimise le expoziția agricolă de la Londra. Din plasa Borcea sunt achiziționate două
oca de porumb, două de orz și două de ovăz804.
 La 1 octombrie 1867 este organizat la Slobozia concursul plugarilor care a
urmărit profunzimea arăturii, răsturnarea brazdelor, gradul de iuțeală și de mânuire
al boilor. Fiecare participant s-a prezentat cu plugul său. Au participat 41 de plugari

802 Documente economice din arhiva Casei Comerciale Ioan T. Stanu, București, 1987, doc. 64.
803 Apud Samarian 1931, p. 202-203.
804 Tezaur 1991 doc. 164.

209
din tot județul Ialomița. Ioan Potrea Dragu din Bordușanii Mari s-a situat pe locul
doi, primind un premiu în valoare de 8 galbeni805.
La începutul secolului al XX-lea, cultivarea pământului, rămâne dominată de
culturile cerealiere: grâu, porumb, orz, mei, secară, plantele industriale rămân pe un
loc secundar.

Alte culturi agricole


Viticultura. Încă din epoca străveche locuitorii așezărilor de la Balta Ialomiței
au cunoscut vița sălbatică care beneficia de condiții geomorfologice și climatice
favorabile. Și astăzi în pădurile păstrate în Balta Ialomiței vița sălbatică crește sub
forma unor liane806, rodul ei fiind cules și prelucrat din timpuri străvechi. Nu
cunoaștem momentul când comunitățile umane de aici au început să cultive vița de
vie. Cu siguranță geții trăitori în așezările de pe malul brațului Borcea cultivau vița
de vie, la fel ca cei din Dobrogea despre care avem informații de la autorii antici. Este
bine cunoscută informația lui Strabon despre importanța viței de vie în viața geților.
Că vița de vie era cultivată de locuitorii de aici o dovedește și arheologia. În
acest sens amintim cantitățile apreciabile de fragmente de amfore și amfore întregi,
grecești și romane, dar și amfore modelate de meșterii băștinași după prototipuri
grecești și romane, care serveau la depozitarea vinului, descoperite la Coslogeni,
Pietroiu, Iezerul, Cegani, Făcăeni, Popina Blagodeasca807.
În secolele IX-X, mărturiile arheologice care probează cultivarea viței de vie
lipsesc, însă existența sâmburilor de struguri descoperiți în gropile de cereale de la
Dinogeția, destul de aproape de zona noastră și cu aceleași condiții climatice, poate
constitui o dovadă că în acest timp se practica cultivarea viței de vie și în așezările de
pe valea brațului Borcea.
În Evul Mediu românesc, odată cu întemeierea statului feudal Țara
Românească, actele de cancelarie cu referire la satele de la Balta Ialomiței, aduc
informații prețioase despre cultura viței de vie aici. După cum se știe sătenii aveau
obligația să dea domnului, în natură, vinăriciul domnesc, adică o vadră la 10 vedre
din producția de vin. Ulterior această obligație a fost cedată de domn, împreună cu
alte privilegii, stăpânilor feudali: mănăstiri și boieri. Îndeosebi, pentru mănăstiri
comercializarea vinului aducea beneficii mult mai mari decât cele realizate din
vânzarea cerealelor și animalelor, luate la un loc, vinul provenind fie din producție
proprie, fie din darea vinului percepută de la săteni, aceasta ocupând un loc de
frunte în obligațiile acestora față de mănăstire. Vinăriciul – zeciuiala din vin – este
menționat foarte des în actele de cancelarie prin care domnii dăruiesc ori întăresc
mănăstirilor și boierilor anumite privilegii.

805 Tezaur 1991, doc. 185.


806 Două dintre aceste păduri sunt declarate rezervații naturale, printre altele și datorită existenței unor
specii de plante subtropicale printre care și vița sălbatică, și anume: pădurea Caiafele (la 3 km de podul
Cernavoda) și pădurea Moroiu (la 15 km de podul Cernavoda).
807 Conovici 1986, p. 133-135; Vlad, Matei 2003-2004, p. 199; Barnea 1966, p. 155-159.

210
Pentru prima dată darea „vinăriciului” este amintită, în actele cu privire la
satele de pe brațul Borcea, de hrisovul lui Dan al II-lea din 12 decembrie 1421, prin
care întărește daniile lui Mircea cel Bătrân mănăstirii Cozia, printre care „Săpatul [...]
fie că este vinărici, sau găletar, sau vameș de stupi”808. Fiind vorba de un act de întărire a
domnului Mircea cel Bătrân, avem dovada că această dare exista de pe timpul
marelui voievod.
O dovadă mult mai veche a cultivării viței de vie în acest spațiu o constituie
existența, în hrisoavele din secolele XV-XVII, a unei dări în bani cunoscută sub
numele de „părpăr”, plătită pentru „butia cu vin”809. Acest lucru dovedește, pe de o
parte, că dijma pentru butia cu vin, evaluată în moneda bizantină perper (părpăr),
într-o vreme când această monedă nu mai circula, exista din secolele XI-XIII când
perperul era în circulație la Dunărea de Jos. Pe de altă parte perceperea sa pentru
„butia cu vin”, deci pentru cantități mari, constituie un argument că în satele de la
Balta Ialomiței se produceau cantități mari de vin, deci cultivarea viței de vie ocupa
un loc important în economia locuitorilor de aici.
În documente întâlnim și informații despre existența viilor. Astfel, prin
hrisovul din octombrie 1560, domnul Petru cel Tânăr întărește mănăstirii Cozia
dreptul de a percepe vinăriciul de la cei ce au vii810. Potrivit hrisovului din 1
septembrie 1633, călugărul Teofil avea în satul Vlădeni 4 răzoare de vie și o altă vie
părăsită, pe care le lasă, cu limbă de moarte, jumătate mănăstirii Mărgineni și
jumătate nepoților săi811.
Prin zapisul din 24 septembrie 1647 Cristea, fiul lui Bragă vinde lui Ivan
Balacăi o vie în satul Stelnica „din Brară (sic) până în hotarul Oancei și în sus până în
coada Șuviței”812.
În satele de pe Borcea stăpâneau suprafețe mari de viță de vie atât mănăstirile
cât și boierii, pe care țăranii dependenți erau obligați să le lucreze. Domnii
interveneau ori de câte ori rumânii refuzau să presteze aceste munci. La 11 iulie
1659, domnul Mihnea al III-lea Radu poruncește rumânilor de la Tâmburești „câți au
fost ai vornicului Radu, câți ai mănăstirii Plumbuita și cât sunt asemenea și fugiți să vină să
lucreze viile așa cum le-au lucrat și până acum”813.
Începând cu secolul al XVIII-lea cultivarea viței de vie, în satele din zonă,
cunoaște o extindere mare. Producția mare de vin și rachiu constituia o parte
însemnată din veniturile locuitorilor, iar zeciuiala din vin percepută de mănăstiri și
boieri și comercializarea sa în sate aducea mari beneficii acestora, chiar mai mari

808 DRH, B, I, doc. 56.


809 Vezi DRH, B, I, doc. 96, 161; DRH, B, II, doc. 29; DRH, B, V, doc. 207; CDȚR, IV, doc. 501; CDȚR, V,
doc. 973; CDȚR, VII, doc. 80.
810 DIR, B, XVI/3, doc. 168

811 DRH, B, XXIV., doc. 144.

812 CDȚR, VI, doc. 960.

813 CDȚR, IX, doc. 773.

211
„decât cele realizate din vânzarea cerealelor și animalelor luate la un loc”814. Din acest punct
de vedere, a existat un conflict puternic între săteni și stăpâni. Căutând să-și
sporească beneficiile cât mai mult, stăpânii de moșii vor transforma vânzarea vinului
și a rachiului într-un monopol, potrivit căruia sătenii nu aveau dreptul să vândă
băuturi decât numai cu aprobarea stăpânului și numai după ce aceștia și-au vândut
băuturile lor. Acest monopol va constitui mărul discordiei între săteni și stăpâni,
generând numeroase conflicte. Documentele din acest secol cu privire la satele de pe
Borcea sunt edificatoare în acest sens. Pe de o parte, vorbim de acte prin care domnii
întăresc mănăstirilor monopolul vinderii vinului, obligându-i pe săteni să respecte
acest monopol. Pe de altă parte, menționăm documentele care se referă de încălcările
repetate, de către săteni, a monopolului mănăstiresc, în ceea ce privește vinderea
vinului și rachiului.
Dispunem de informații și cu privire la cantitățile mari de vin obținute de
sătenii de aici. Din jalba lui Gheorghe Polizu și Anghel Apostol, către domn,
cumpărători ai venitului moșiei Jegălia aflăm că cei mai mulți locuitori din satul
Jegălia au vii din care au produs 6.000 de vedre de vin, pe care împreună cu rachiul
scos din tescovină „au pus și în silnicie l-au vândut pe moșie”815. Din document mai
aflăm că sătenii au mai cumpărat încă 23 de buții din alte sate (probabil din satele
din apropiere) pe care le-au vândut în crâșmele din Jegălia, adică au încălcat
monopolul stăpânilor. Documentul este și o confirmare a cantității mari de vin
produse de locuitorii din zonă. Pe lângă vin sătenii produceau și rachiu din
tescovină, în cantități apreciabile, ceea ce a făcut ca în satele de aici să nu se producă
rachiu din cereale.
Satul Jegălia rămâne și la începutul secolului al XIX-lea, satul cu suprafața cea
mai mare de viță de vie cultivată în arealul Bălții Ialomiței. Potrivit Catagrafiei din
1837 aici se cultivau cu viță de vie 502 pogoane. O suprafață însemnată o cultivau și
locuitorii din satul Feteșt- 621 pogoane, Dudești-149 pogoane, Maltezi- 15 pogoane.
Potrivit Dicționarului geografic al județului Ialomița, la sfârșitul secolului al
XIX-lea în satele de pe Borcea suprafața cultivată cu viță de vie era în scădere, după
cum o ilustrează situația următoarele:
Bordușani – 5 ha;
Cegani – 7 ha;
Cocargeaua – 24 ha;
Dudești – 60 ha;
Fetești – 25 ha;
Jegălia – 95 ha;
Pietroiu – 45 ha;
Șocariciu – 7 ha;
Tonea – 15 ha;

814 Columbeanu 1962, p. 120.


815 DRA 1961, I, p. 851-852.
212
Vlădeni – 2 ha.
Din statistica de mai sus observăm că, în a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, suprafața cultivată cu viță de vie se reduce simțitor. În satele de pe Borcea vița
de vie se cultiva pe o suprafață de 228 ha (456 pogoane), mai puțin decât în satul
Jegălia în anul 1837. De asemenea în Fetești suprafața scade de la 621 pogoane la 50
pogoane, iar la Dudești de la 149 la 120 pogoane. Una din cauze a fost filoxera care a
distrus într-o proporție însemnată vița de vie indigenă.
Viile erau plantate în apropierea satelor, pe versantul văii brațului Borcea,
teren însorit cu pante line, așa cum reiese din hotărniciile moșiilor din secolul al XIX-
lea. De exemplu, în planurile moșiilor Fetești și Dudești din 1856, 1886 și 1889,
deasupra satelor sunt însemnate, pe hotare, puncte de reper cu nume sugestive:
Măgura din Vii, Piatra de lângă Vii, Măgura de lângă Vii.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, cultura viței de vie în toate satele de pe
brațul Borcea va cunoaște un regres semnificativ, distruse de filoxeră, ca de altfel în
întreg județul Ialomița.

Pomicultura. Este de veche tradiție în zona de care ne ocupăm. Cele mai


vechi știri care confirmă existența pomilor fructiferi în zonă o aduc documentele
medievale. Actele de cancelarie care stabilesc scutirile și drepturile mănăstirilor în
bălțile de la Dunăre menționează și pometurile (livezi). Prin hrisovul din 10
octombrie 1560 domnul Petru cel Tânăr întărea mănăstirii Cozia balta toată de la
Săpatul la gura Ialomiței și dreptul de a lua vama „din orice se va vinde pe ocină sau pe
bălțile sfintei mănăstiri sau de vor fi stupi, sau vii, sau grădini sau pometuri” 816. La 1
septembrie 1575, Radul și feciorii săi din Blagodești cumpără ocină în sat partea lui
Tudor, Badea și Stoica „toată oricât se va alege de pretutindeni, din apă, din câmp, din
moară, din livezi”817. Dar înscrierea lor în documente este rară, în comparație cu viile,
ceea ce înseamnă că existența livezilor ca producătoare de venituri și dări avea o
pondere mică. În schimb, în gospodăria fiecărui locuitor din satele de la Balta
Ialomiței existau pomi fructiferi, îndeosebi: mărul, prunul, gutuiul, zarzărul,
corcodușul și nucul.
De la începutul secolului al XIX-lea, dispunem de informații cu referire la
existența livezilor și a pomilor fructiferi, în satele de aici, chiar dacă ele sunt destul
de modeste. Din Catagrafia satelor din plasa Borcea, din august 1837 aflăm că în
satul Jegălia existau 126 pruni și 20 pometuri, la Fetești erau 2 pruni și 121 pometuri,
iar în Dudești erau 126 pruni și 30 pometuri. Din această statistică aflăm că cel mai
răspândit pom fructifer era prunul, care se cultiva și izolat și în livezi, știut fiind
faptul că livezile de pruni erau numite frecvent pometuri. Deci creșterea altor pomi
fructiferi, în livezi, nu constituia o îndeletnicire pentru sătenii din zona Bălții
Ialomiței, de regulă merii, perii, vișinii gutuii, corcodușii, zarzării creșteau mai mult

816 DRH, B, V, doc. 224.


817 DRH, B., VII, doc. 249.
213
răzleț. Statistica prezentată de Catagrafia din 1837 nu este completă, existau livezi și
în alte sate de aici. Un document din 1838 amintește că pe moșia Piatra (Pietroiu-
Tâmburești), sud Ialomița, mănăstirea Plumbuita avea livezi pe care le dădea în
arendă818.
Aceeași situație o întâlnim și la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dicționarului
geografic al județului Ialomița (1897) consemnează existența pometurilor doar în
două localități, la Pietroiu 1 ha și la Vlădeni 2 ha, fără a menționa alte livezi sau
pomii fructiferi crescuți în gospodăriile sătenilor. Se știe că atât dijma din pometuri
cât și mai târziu statisticile se referă doar la cele din livezi nu din cele ce intrau în
terenul casei și grădinile clăcașilor.

Legumicultura. Practicarea legumiculturii în zona Bălții Ialomiței datează din


vremuri îndepărtate. Se știe că indiferent de epoca istorică, oamenii au făcut eforturi
pentru asigurarea pe plan local a unui minim de legume indispensabil hranei de zi
cu zi. Mai înainte de a le cultiva, oamenii au cules anumite legume care creșteau în
mod spontan în zonă.
Cercetările arheologice întreprinse în baltă și lunca brațului Borcea fac
dovada cultivării unor legume încă din epoca neolitică. În preajma așezărilor, în
loturile lucrate de om, printre plantele cultivate se aflau și unele legume. La
Grădiștea Coslogeni, în nivelul de locuire din epoca de trecere de la eneolitic la
epoca bronzului au fost identificate semințe de bob și mazăre819. Descoperirea, tot în
acest nivel a unui vas ornamentat cu „boabe de linte”820, ar constitui o dovadă că
purtătorii acestei culturi cunoșteau această plantă.
În timpul geților, cultivarea legumelor este dovedită atât de prezența unor
unelte (sape, săpăligi din fier), ca și unele semințe de legume carbonizate,
descoperite în diferite complexe arheologice cercetate. Plecând de la informațiile lui
Herodot și Pliniu cel Bătrân, geții de la Dunărea de Jos prețuiau, îndeosebi, bobul și
lintea, alături de castraveți, dovleac, ceapă și usturoi.
În secolele X-XII locuitorii de la Dunărea de Jos practicau legumicultura,
pentru nevoile zilnice, fiind cultivate, ceapa, lintea, usturoiul, castraveții și dovlecii.
La Dinogeția-Garvăn și Capidava s-au descoperit boabe de mazăre și linte821, iar la
Popina Blagodeasca semințe de dovleac822.
În concordanță cu documentele medievale se poate aprecia că începând din
secolul al XVI-lea, legumicultura va câștiga o mai mare importanță în economia
oamenilor de la Balta Ialomiței. Legumele nu sunt trecute în documentele interne cu
referire la zona care ne interesează, în schimb este menționată existența grădinilor, a
dijmei din grădini sau întâlnim situații când grădinile fac obiectul unor acte de

818 Sachelarescu 1940, p. 190.


819 Lebedeva 1995, p. 93.
820 Cavruk, Neagu 1995, p. 73.

821 Comșa 1980, p. 164.

822 Corbu 2013, I, p. 174.

214
vânzare-cumpărare. Existența grădinilor de legume și totodată obligația sătenilor de
a da dijma din grădini este menționată începând din secolul al XVI-lea. La 10
octombrie 1560 când domnul Petru cel Tânăr întărește mănăstirii Cozia balta de la
Săpatul până la gura Ialomiței, printre dajdiile ce se cuveneau mănăstirii enumeră și
vama din grădini823. În hrisovul domnului Mihnea Turcitul, pentru mănăstirea
Mărgineni, din data de 1 septembrie 1582, printre semnele moșiei mănăstirii de la
Blagodești este menționată și „grădina Fratii”824.
Produsele obținute din grădini aduceau venituri importante pentru cei care le
stăpâneau, de aici dorința unora de a cumpăra suprafețe de teren pentru ale cultiva
cu legume. Este cazul lui Stanciu, fiul lui Ioniță din Orașul Floci care, la 26 ianuarie
1614, cumpăra niște locuri de grădină în satul Blagodești, „locure nelucrate paragină și
mărăcini; însă o fâșie de la Cârstea al Brutei de la Blagodești [...] o altă fâșie de la o muiere,
anume Negrita alăture ce cea de sus [...]. Și iarăși alături cu acele doo fășii au cumpărat de la
Pană al lui Socol [...] și le-au făcut câte trele o grădină ca să se hrănească”825.
În secolul al XVIII-lea, documentele aduc dovezi noi cu privire la cultivarea
legumelor. La 6 aprilie 1730, domnul Nicolae Mavrocordat emitea o carte pentru
egumenul mănăstirii Dealul prin care îl împuternicea să ia dijma de pe moșia
Brâncen „din toate bucatele [...] și din toate semănăturile”, incluzând aici și bucatele din
grădini. Un alt act emis la 7 iulie 1735 pentru moșia Dichiseni, încuviința pe
egumenul mănăstirii Radu-Vodă să ia dijma „din grâu, orz, mălai, cânepă, din fâneaț și
din alte legume de pen grădini din zece una după obicei”826.
Ca pretutindeni în Țara Românească, în alimentația locuitorii satelor de la
Balta Ialomiței predominau dintre leguminoase, îndeosebi, varza, lintea, mazărea și
bobul. Acestora li se vor adăuga, începând cu secolul al XIX-lea, fasolea și pepenii
mai puțin consemnate anterior. Suprafețele destinate acestora se vor extinde
continuu, la sfârșitul secolului fasolea ocupând suprafețe însemnate. Astfel,
Dicționarul geografic al județului Ialomița consemnează următoarea statistică (supr.
în ha.):
Satul Fasole Linte Pepeni Zarzavaturi
Bordușani 5
Cegani 15 10
Cocaegeaua 150 120 9
Dichiseni 95
Dudești 75 55 8
Făcăeni 50 20
Fetești 10
Găița 50

823 DRH, B, V, doc. 207; vezi și documentul lui Matei Basarab din 15 aprilie 1635, în CDȚR, IV, doc. 501.
824 DIR, B, XVI/5, doc. 82.
825 DIR, B, XVII/2, doc. 223.

826 DRA 1961, I, doc. 173.

215
Gâldău 100
Jegălia 1.000 30
Pietroiu 90 15 4
Șocariciu 150 15
Stelnica 90 65 10
Tonea 730 10 100 20
Vlădeni 10
Total 1.605 15 410 71

Vorbim aici de legumicultura practicată în mari grădini de zarzavat.


Suprafețele mari de fasole și pepeni din satele de mai sus aparțin, fără îndoială,
marilor proprietari și arendașilor care le cultivau pentru comerț. În schimb, în
grădina fiecărui gospodar erau nelipsite legume ca: varza, mazărea, lintea, bobul,
ceapa, usturoiul, salata verde, mărarul, pătrunjelul, castraveții, pentru consumul
zilnic al familiei.

Creșterea animalelor
Cele mai vechi mărturii privitoare la creșterea animalelor, în zona care
constituie obiectul studiului nostru, sunt furnizate atât de săpăturile arheologice
sistematice cât și de cercetările de suprafață și aparțin neoliticului mijlociu, respectiv
culturii Boian. Săpăturile arheologice sistematice întreprinse în așezarea de la
Grădiștea Coslogeni au pus în evidență un bogat material osteologic format din oase
de bovine de talie mare și mijlocie, oase de porc, cal, ovicaprine. Analiza materialului
arheologic a dus la concluzia că, în ceea ce privește ocupațiile, se remarcă predilecția
acestei populații pentru creșterea animalelor827. Studiul resturilor osteologice scoase
la iveală în așezările Boian și Gumelnița, situate de-a lungul Brațului Borcea la:
Unirea, Jegălia, Pietroiu, Fetești-Buliga, Grădiștea Mare, Maltezi, Cegani, Popina
Bordușani, Făcăeni, Popina Blagodeasca, a condus la identificarea acelorași specii
domestice caracteristice epocii. În așezările neolitice de la Grădiștea Mare și Popina
Bordușani fiind situate în baltă, unde cultura cerealelor este limitată, dacă nu
inexistentă, populația de aici își va asigura hrana zilnică în special din pescuit,
vânătoare și creșterea animalelor, cerealele fiind procurate din schimburile cu
comunitățile aflate în lunca brațului Borcea. Creșterea unui număr mare de animale
permitea populației neolitice din aceste așezări să dispună de o hrană bogată în
carne, dar și alte produse necesare: lapte, lână și piei, oasele fiind, uneori, folosite
pentru realizarea uneltelor.
Spre sfârșitul neoliticului climatul temperat cald și uscat, ariditatea a
determinat ca păstoritul să predomine în defavoarea culturii plantelor, în viața
locuitorilor din arealul Bălții Ialomiței. În perioada de trecere spre epoca bronzului
aspectul pastoral al comunităților umane din zona Bălții Ialomiței, a fost accentuat și

827 Neagu, Basarab Nanu 1986, p. 105; vezi și Neagu 1985, p. 12.
216
de pătrunderea triburilor de indo-europeni, despre care se știe că erau păstori prin
excelență. Animalele crescute sunt bovinele, porcii, ovicaprinele și calul, după cum
demonstrează analiza materialului osteologic găsit la Grădiștea Coslogeni. Creșterea
cailor de către locuitorii din această așezare, în afară de resturile osteologice, este
dovedită și de descoperirea a trei piese de harnașament828.
În așezările din baltă, cum au fost cele de la Grădiștea Coslogeni (bovine
34,2%, oi și capre 22,3%, porci 30,5%), Grădiștea Mare, Grindul Stoicii, Popina
Bordușani, creșterea bovinelor și a porcilor era mai potrivită decât aceea a oilor, zona
fiind supusă periodic inundațiilor (în așezarea de la Grădiștea Coslogeni, bovinele și
porcii reprezentau un procent de 64,7% din totalul materialului osteologic
descoperit). În așezările din luncă, stepa din apropiere dădea posibilitate creșterii
oilor în proporție mai mare.
În economia geto-dacilor, creșterea animalelor a avut același rol și pentru
locuitorii de la Balta Ialomiței. Se creșteau oi, vaci, boi, cai, capre, porci, după cum ne
informează scriitorii antici, atunci când se referă la realități de la Dunărea de Jos.
Arrian, când relatează despre expediția lui Alexandru Macedon împotriva
geților se referă, printre altele și la pășunile întinse pe care le întâlnesc la nordul
Dunării829. La rândul său Columela cunoaște că geții erau renumiți în creșterea
vitelor și ca și sciții și geții se numesc „băutori de lapte”830. Totodată, Claudius
Aelianus menționează despre „oile din Pont, care se îngrașă cu absint foarte amar, adică
cu pelin (mențiune pe care o găsește în poveștile lui Alexandru din Mindos care a
trăit la începutul erei creștine). Tot el apreciază caii geților care aleargă foarte repede,
precum și folosirea lor la pescuitul somnului în Dunăre831.
În concordanță cu mărturiile literare, resturile osteologice, descoperite în
așezările geto-dacice, probează convingător, prin cantitățile lor apreciabile, ponderea
pe care o avea creșterea animalelor, îndeosebi a vitelor, ovinelor, porcilor în
economia localnicilor.
În perioada secolelor V-X populația romanică autohtonă va continua
economia bine organizată, de străveche tradiție, bazată pe creșterea animalelor și
cultivarea plantelor, lucru pe care îl recunoaște și scriitorul grec Zosimos când
afirmă că, în vremea sa locuitorii de la nordul Dunării „își continuau îndeletnicirile lor
agricole și păstorești”.
În secolele VIII-XI, când așezările de pe valea brațului Borcea se vor încadra
culturii Dridu, studiul resturilor osteologice ce datează din acest timp fac dovada
faptului că locuitorii creșteau în special bovine, urmate de ovicaprine, porci și cai. În
așezarea feudal timpurie de la Popina Blagodeasca animalele domestice reprezintă
aproape 90% din totalul materialului osteologic descoperit până acum832. Mulțimea

828 Neagu 1988-1989, p. 15-16.


829 Arrianus, Expedițiile lui Alexandru Macedon, I, 4, 1-4; apud Popescu-Spineni, 1978. p. 37.
830 Columela, De re rustica, VII, 2; apud Popescu-Spineni 1978. p. 28.

831 Claudius Aelianus, Despre animale, XV, 24; apud Popescu-Spineni 1978, p. 49.

832 Corbu 2013, I, p. 174.

217
vitelor, existente în Baltă, la începutul secolului al XI-lea, este confirmată și de
cronicarul bizantin Georgios Kedrenos când relatează despre bogăția de vite pe care
o găsesc pecenegii conduși de Tyrach, aici. Creșterea cailor este documentată
arheologic prin descoperirea, în așezarea de tip Dridu de la Fetești-Vlașca, a unei
statuete zoomorfe reprezentând un cal833.
În Evul Mediu românesc, mărturii documentare demonstrează că și în această
epocă creșterea animalelor a rămas o preocupare importantă în economia
comunităților de pe Borcea, constituind o sursă importantă de venituri pentru fiecare
gospodărie, produsele sale fiind impuse cu prioritate la zeciuială.
Păstoritul local se practica în gospodăria țărănească din cuprinsul vetrei
satului, fie în afara vetrei satului: izlaz, luncă și baltă. Balta din apropierea satelor a
oferit, cu precădere, condiții prielnice păstoritului local, din cele mai vechi timpuri.
În timpul verii, balta oferea un pășunat de calitate, iar în timpul marilor inundații,
grindurile și popinele, ferite de ape, erau singurele locuri unde pășteau oile și
creșteau porcii. În acest sens amintim: Grădiștea Coslogeni, Sliștea Trănșani, Siliștea
Grădiștea, Grădiștea Mare, Grădiștea Stoichi, Popina Bordușani, Popina Blagodeasca
și altele.
V. Morfei, un bun cunoscător al bălții, prezenta acum un secol condițiile
oferite de baltă păstoritului, astfel: „Cât ar fi seceta de mare în restul țării, balta tot mai
păstrează minunate locuri de pășune. Iarna, cu dărâmăturile de salcie, vitele trăiesc mai bine
ca în grajd. În umbra sălciilor și plopilor, oile pasc în nenumărate cârduri, caii trec dintr-un
ostrov în altul ca în împărăția lor. Nu rare ori sun cazurile de sălbăticire a cailor și boilor”834.
Chiar dacă relatarea se referă la condițiile oferite de baltă la sfârșitul secolului al XIX-
lea - începutul secolului al XX-lea, ea nu este departe de cele existente de-a lungul
secolelor.
În linii mari, modul cum se desfășura păstoritul local era următorul: până la
sfârșitul lunii aprilie, animalele sunt păscute în vatra satului (în grădini, pe șanțuri,
de-a lungul ulițelor) sau la marginea vetrei satului; urmează în aprilie-mai făcutul
târlelor pe islazul comunal sau în baltă, și de obicei, la începutul lui decembrie, de Sf.
Neculae, erau aduse în gospodărie pentru iernat. Pășunile din zona care fac obiectul
discuției noastre, erau întinse și bogate, facilitând atât păscutul unui număr mare de
animale, dând posibilitatea și unei rezerve pentru fânul necesar în anotimpul iarna.
Fânețele erau atât de bogate încât stăpânii feudali, îndeosebi mănăstirile, au supus
pe săteni la obligația de a cosi fânul, în schimb ele vor fi scutite de această vamă.
Astfel la 15 decembrie 1501 domnul Radu cel Mare întărește mănăstirii Nucet
„jumătate din balta zisă Săltava, de la gură până la Tâmburești”, scutind-o de toate dajdiile
„începând cu vama oilor, vama porcilor, de albinărit, de găletărit și de cositul fânului”835.

833 Matei 2003-2004, p. 229.


834 Morfei 1924-1925, p. 10-11.
835 DRH, B, II, doc. 11.

218
Despre animalele crescute de locuitorii din satele de pe valea brațului Borcea
aflăm din analiza documentelor de cancelarie, care fac referire la dijmele ce trebuiau
plătite de săteni mănăstirilor și boierilor. Din analiza actelor de donație și întărire a
domnilor pentru mănăstiri și boieri reiese că pe primul loc se afla creșterea oilor și a
porcilor având în vedere că dijma, sau vama oilor și porcilor o întâlnim cel mai des
în actele de întărire a drepturilor. Întâlnim acest lucru încă din timpul lui Mircea cel
Bătrân. Prin hrisovul din 1400-1406, domnul întărea mănăstirii Cozia dreptul de a
percepe, de la locuitorii de la „balta Săpatul până la gura Ialomiței, dijma [...] începând de
la vama oilor, de vama porcilor”836. În secolele XVI-XVII, întâlnim un număr de foarte
multe documente, cu referire la Balta Ialomiței și satele de aici, foarte rar această
dijmă nu este menționată prima în actele de cancelarie.
Creșterea porcilor ocupă locul al doilea în rândul animalelor crescute de
localnici, dijma din porci fiind menționată după aceea a oilor. În documentele
consultate zeciuiala din porci o întâlnim sub diverse formulări: dijma din râmători”,
„vama porcilor”. În actele de cancelarie se vorbește chiar și de un „vameș de porci”
însărcinat cu strângerea dijmei respective.
Balta oferea condiții optime pentru creșterea porcilor. Tot de la V. Morfei
aflăm că „japșele scăzute, pline de resturi animale sau vegetale, fac foarte ușoară creșterea
porcilor, al căror număr niciodată nu este cunoscut și nu se poate ști cu precizie, căci nici
stăpânul lor nu le știe”. Această situație se datora și modului cum erau crescuți porcii
de locuitorii de la Balta Ialomiței, păstrat de-a lungul secolelor, dinainte ca balta să
fie a mănăstirilor. Obiceiul era ca „locuitorii să bage porcii în baltă la Sf. Gheorghe și-i
lăsa de capul lor. Umblau vraiște peste tot, și mâncau scoici, bulbi de plante acvatice, uneori
intrau și în culturile ce se făceau aici. Toamna la Sf. Dumitru, năvălesc stăpânii în baltă și își
adună porcii, după însemnele făcute la urechi. De fapt iau ce apucă, deoarece sunt atât de
mulți, încât se potrivesc”837. Mulți se sălbăticeau și erau numărați din copaci că erau
periculoși838. Se pare că acest sistem dădea roade, se înmulțeau foarte mult, se
îngrășau, aceste animale fiind căutate pe piața Austriei.
Despre creșterea bovinelor, din actele de cancelarie nu aflăm nicio informație,
deoarece ele nu erau supuse dijmei. Abia de la începutul secolului al XIX-lea,
catagrafiile vor aminti și de bovinele crescute de locuitorii din această zonă.
La fel ca și bovinele, caii nu erau impuși la zeciuială, însă erau supuși la
obligații speciale cunoscute sub numele de „cai domnești povodnici” ori „cai de olac”.
Astfel, locuitorii din Satul Nou, de pe moșia Brânceni, erau scutiți de mai multe
dăjdii dar și de „cai domnești povodnici și de cai de olac”839. În actele de cancelarie, caii
sunt amintiți în actele de vânzare-cumpărare a unor ocini, ori în actele de înfrățire.
La 1 septembrie 1543, domnul Radu Paisie întărește lui Caltea și fiilor săi, jumătate

836 DRH, B, I, doc. 28.


837 Negrea 1994, p. 203.
838 Apud Ciucă 1977, p. 154.

839 DIR, B, XVII/III, doc. 230.

219
din partea lui Neagoe din Blagodești cumpărată „pentru 700 aspri și un cal bun”840.
Dintr-un act de înfrățire, din data de 1 septembrie 1575, aflăm că Radu din
Blagodești s-a înfrățit cu Badea, acesta dându-i lui Radu jumătate de ocină de la
Blagodești, iar Radu i-a dăruit lui „un cal bun pentru frăție”841. În același mod vor
proceda doi locuitori din Stelnica. La 5 iulie 1579, Barboncea s-a înfrățit cu Manea „și
a dat Barboncea din partea lui de moșie 5 stânjeni, iar Manea i-au dat lui Barboncea un cal
bun pentru acea frăție”842. Expresia din cele trei documente „un cal bun” lasă să se
înțeleagă că sătenii din această zonă aveau, pe lângă caii folosiți pentru transport și
munca câmpului, și cai de rasă.
Caii erau crescuți pe izlazul din apropierea gospodăriilor sau în luncă, pentru
a fi la îndemână. Numărul lor era destul de mare, mulți dintre ei fiind lăsați liberi în
baltă și când era cazul (pentru vânzare) erau vânați cu arcanul cu os, la steajer. V.
Morfei vorbește de mulțimea cailor din baltă, de faptul că treceau, liberi, dintr-un
ostrov în altul, de cazurile de sălbăticire cailor. Nu este exclus ca locuitorii de pe
valea brațului Borcea să fi prins și cai sălbăticiți din Bărăgan, unde erau cu sutele.
Începând cu secolul al XIX-lea dispunem de statistici referitoare la animalele
crescute de către locuitorii satelor de la Balta Ialomiței și numărul lor. Din
recensământul animalelor efectuat în anul 1833 rezultă că în județul Ialomița erau
15.639 boi, 8.397 vaci, 840 bivoli, 7.607 cai, 50.727 oi, 1.337 capre, doi catâri843, din care
satelor din plasa Borcea reveneau: boi - 3.980, vaci - 2.669, bivoli - 645, cai - 2.372, oi -
16.122, capre - 352, ocupând locul 1 la bivoli, locul 2 la vaci și capre și locul 3 la oi și
boi, pe județ. Catagrafia din 1837 cuprinzând numărul de animale crescute de
locuitorii satelor de pe brațul Borcea ne prezintă informații mult mai complete,
demonstrând importanța creșterii animalelor în zonă. Pentru a înțelege mai bine
acest lucru, trebuie precizat că din 37 sate în plasa Borcea, 27 erau așezările de pe
Borcea.

Satul Cai Boi Vaci Oi Capre Bivoli Porci Măgari Catâri


Bordușani 58 137 129 260 17 14 11
Beilic 57 91 65 511 10 88
Buliga 24 48 36 416 27 14
Cegani 73 183 158 1.283 79 20 563
Cocargeaua 181 321 249 1.374 26
Dichiseni 92 108 65 649 14 43 37
Dudești 80 165 126 797 47 5 46
Făcăeni 56 179 152 349 23 12 102
Fetești 54 194 135 979 54 5 117
Găița 22 220 181 869 51 115

840 DIR, B, XVI/2, doc. 312.


841 DRH, B, VII, doc. 249.
842 DRH, B, VIII, doc. 229.

843 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 79/1836, f. 94.

220
Gâldău 85 57 55 68 11 25 3
Jegălia 140 242 114 1.103 80 29 193
Lăteni 2 2 16 12 2 3
Maltezi 52 103 83 900 43 329
Mârleanu 19 85 74 235 3 21
Noeni 69 91 57 405 29 7
Păpureni 14 60 48 174 11 8
Pârțani 38 99 70 298 7 147
Pietroiu 120 161 120 713 76 21
Tonea 74 80 58 316 29 20
Stelnica 72 134 225 1.147 189 20 148 5 2
Șocariciu 235 252 154 2.052 1 65 145
Tâmburești 35 126 89 519 4 12 193
Vlădeni 17 157 154 1.336 81 89 6 5
Hotaru 125 101 82 534 18 21 66
Stâlpu de 59 58 35 322 4 39
Piatră
TOTAL 1.731 3.210 2.698 17.551 830 529 2.278 14 7

Opt ani mai târziu, la 25 august 1843 un tabel statistic cu animalele aflate în
plasa Borcea (35 sate), arată o creștere însemnată a numărului de animale, în raport
cu anul 1837, în unele situații dublată, cum este cazul vacilor.

Cai Boi Vaci Bivoli Oi Capre Râmători


2.240 4.838 6.025 721 18.440 241 30.88844

Numărul mare de cai și boi, demonstrează importanța acestora în muncile


agricole. În aceste sate era și cel mai mare număr de bivoli din județ, tocmai datorită
condițiilor oferite de Balta Ialomiței.
Dintr-o statistică întocmită, la 16 octombrie 1849, de Ocârmuirea județului
Ialomița, înaintat Departamentului Visteriei, cuprinzând numărul bovinelor
destinate consumului, transportului și exportului avem, încă o dată, dovada că satele
de pe Borcea, parte integrantă a plasei Borcea, se situau în fruntea județului. Iată:
Plasa Pentru transport Pentru hrană Pentru export
Boi Vaci Boi Vaci Boi Vaci
Borcea 13.106 15.779 12.827 15.583 51 58
Bălți 8.528 7.545 8.365 7.425 155 123
Ialomița 12.255 9.180 12.155 9.077 100 103
Câmpului 13.240 11.030 13.240 11.030 - -

844 Tezaur 1991, doc. 126.


221
Foarte importante pentru condițiile oferite de Balta Ialomiței păstoritului sunt
și știrile cu privire la păstoritul transhumant. În afară de animalele localnicilor, în
Balta Ialomiței veneau cu oile la vărat și mocanii ardeleni sau cei din zona de munte
a Țării Românești. Iarba întotdeauna proaspătă a atras pe păstori ardeleni.
Transhumanța mocanilor înspre spre bălțile Dunării este veche. Nu
cunoaștem prea multe pentru aceste vremuri de început asupra regiunii în care și-au
mânat turmele acești oieri și, mai ales, când au pătruns prima dată în Balta Ialomiței.
Un document din 1406, de la Mircea cel Bătrân, prin care domnul întărea mănăstirii
Cozia toate satele de la Dunăre, de la gârla Săpatul până la gura Ialomiței, amintea
de păstorii care veneau aici. Deci, acest document ar constitui dovada că mocanii
(păstorii) erau prezenți în bălțile Dunării la acea vreme. În secolele următoare,
trecerile oierilor ardeleni spre Baltă au devenit tot mai frecvente, în consecință și
prezența lor în actele oficiale este tot mai mare.
La 10 noiembrie 1832, Ocârmuirea județului Ialomița declara că s-au perceput
taxe de trecere, în plasa Borcea, pentru următoarele animale ale păstorilor
transhumanți: oi - 50.782, vite mari - 530, vite mici - 86845. În anul 1833 era perceput
cornăritul și oieritul pentru animalele păstorilor transilvăneni, în plasa Borcea, astfel:
oi și capre - 13.803, vite mari - 1.920, vite mici - 655846. În anii următori numărul
animalelor, aduse de păstorii transilvăneni în Balta Ialomiței, este în scădere. La 10
martie 1840 erau înregistrate numai 3.550 vite.
O statistică de la sfârșitul secolului al XIX-lea ne transmite starea creșterii
animalelor în satele de pe Borcea, așa cum a fost consemnată de evaluarea realizată
de autorități în acest timp847.

Satul Boi Cai Oi Capre Bivoli Porci Măgari


Bordușani 1620 700 7.700 10 195 1.300
Buliga 396 125 507
Cegani 1.400 465 946 105 916
Cocargeaua 2.851 756 4.459 507 204 546 8
Dichisebi 200 100 1250 35 120 2
Dudești 3.140 330 10.250 35 25 450 45
Făcăeni 680 250 2.000 150 700
Fetești 1.300 523 670 325 154 598 15
Găița 1.296 447 682 28 154
Gâldău 800 250 2.500 200 300
Lăteni 120 50 200 25 100 5
Pietroiu 1.263 587 1.813 111 982
Șocariciu 1.331 755 3.070 11 60 145

845 Tezaur 1991, doc. 76.


846 Tezaur 1991, doc 81.
847 Provianu 1897, p. 55-272.

222
Stelnica 2.185 509 1.106 33 1.172
Vlădeni 1.000 200 1.800 300
Total 17.711 5.047 38.953 923 1.320 7.777 75

În aproape jumătate de secol (1843-1897) numărul animalelor din satele de la


Balta Ialomiței cunoaște o creștere semnificativă:
 numărul boilor a crescut de 4 ori;
 numărul cailor de 2 ori;
 numărul oilor de peste 2 ori;
 numărul porcilor de peste 2 ori.
Și la nivel de județ, zona se menținea printre primele două plase. Numai dacă
facem apel la o statistică din anul 1888, cu referire la numărul de vite cornute mici (oi
și capre) care era de 136.000 și al cailor care numărau 40.000 de capete, în 39 de
herghelii848, cifrele sunt edificatoare.

Creșterea albinelor. Albinăritul a constituit o ocupație tradițională pentru


locuitorii de la Balta Ialomiței, bucurându-se de o mare atenție încă din timpurile
cele mai îndepărtate. Din totdeauna Balta s-a caracterizat prin existența unei flore
melifere, formată din specii de plante melifere care înfloreau din primăvară și până
în toamnă, favorizând creșterea albinelor. Foarte apreciată pentru calitățile sale, dar
și pentru ceară, locuitorii din zonă, inițial, au colectat mierea și ceara de la albinele
care se găseau în stare sălbatică, sfârșind prin a le domesticii.
Informații despre creșterea albinelor le avem abia din timpul geto-dacilor.
Atunci când scriitorii antici amintesc despre această ocupație, în zona Pontului și la
Dunărea de Jos, au în vedere, negreșit și zona Bălții Ialomiței. Avem în vedere pe
Herodot care spunea că „ținutul de dincolo de Istru e ocupat de albine și din cauza lor nu
se poate pătrunde mai departe”849. Producția de miere, faguri și ceară era destul de
mare, geții din Dobrogea vindeau aceste produse grecilor din coloniile de la Marea
Neagră. Istoricul Polibiu afirmă că: „Din articolele de lux, ne procură (geto-dacii) din
belșug miere, ceară”850.
Cea mai veche mărturie scrisă, despre cantitatea impresionantă de miere de
albină existentă în Balta Ialomiței, datează din secolul al XI-lea. Cronicarul bizantin
Kedrenos, relatând luptele dintre pecenegii conduși de Tyrach, pe de o parte, și
Kegen, pe de altă parte, ne spune că Tyrach, urmărindu-l pe Kegen, trece destul de
ușor „fluviul înghețat, în baltă, unde dădură de o mare bogăție de vite, de vin și de băuturi
făcute cu miere, de care nu mai auziseră mai înainte și desfătându-se cu lăcomie, îi cuprinse o
molimă de pântece și mureau în fiecare zi cu mulțime mare”851.

848 Vezi această statistică în Lascu 1988-1989, p. 223.


849 Apud Iordache 1985, II, p. 180.
850 Ibidem; Polibius, Istoria Naturală., IV, 38, 4, apud, Belcin.

851 Brătescu 1924-1925, p. 147.

223
În toată perioada evului mediu, creșterea albinelor va constitui una din
îndeletnicirile foarte rentabile pentru locuitorii de la Balta Ialomiței. La începutul
evului mediu albinăritul este practicat de fiecare familie în gospodărie. Cantitatea de
miere și ceară era destul de mare din moment ce odată cu întemeierea statului feudal
Țara Românească și trecerea Bălții Ialomiței sub stăpânirea domnului, acesta percepe
de la localnici darea din miere ce va păstra în tot evul mediu. Un zapis din 29 august
1655 ne face cunoscut că „unchiașul Ivan din Fetești a plătit pe Radul și pe Nedelco din
Stelnica de miere domnească”852.
Deseori, domnia cedează acest drept mănăstirilor și boierilor. Acest lucru
apare odată cu primele stăpâniri asupra satelor și se dezvoltă în tot cursul evului
mediu. Zeciuiala din miere și ceară va fi o dijmă foarte frecventă în actele de danie și
întărire ale domnilor ca și vama din pește, dijma din oi sau porci. Cel mai vechi act
este hrisovul lui Mircea cel Bătrân din anul 1406, pentru mănăstirea Cozia, prin care
dăruia mănăstirii balta de la Săpatul la gura Ialomiței și dreptul de a lua vama de la
stupi853.
Urmașii lui Mircea cel Bătrân, întărind donația marelui domn mănăstirii
Cozia, vor confirma dreptul mănăstirii de a strânge „vama de stupi” sau „vama încă și
de la stupi, oricât se va afla la acele bălți”854. În secolul al XVI-lea zeciuiala din miere este
menționată sub forma de „albinărit” sau „vama din stupi”855. Actele de cancelarie din
secolul al XVII-lea vor folosi cel mai adesea expresiile „dijma din stupi” sau „dijma din
albine”856. În repetate rânduri alături de zeciuiala din miere apare și zeciuiala din
ceară.
La fel ca în tot cuprinsul Țării Românești documentele consemnează existența
unor dregători însărcinați cu strângerea acestei dări numiți „vameși de albine” sau
„albinari”. Astfel, când domnul Alexandru Aldea întărește mănăstirii Cozia toate
daniile anterioare amintește de vameșii de albine857.
Dacă la începutul feudalismului albinăritul era practicat de fiecare familie în
gospodăria sa (nu avem vreo știre care să confirme existența prisăcilor), cu timpul,
mănăstirile vor forma prisăci pe proprietățile lor din Balta Ialomiței. Avem știri care
ne fac cunoscut că și localnicii vor constitui prisăci, dovadă numărul mare de stupi,
7.690, ce se aflau în satele de aici, potrivit Catagrafiei din anul 1837. Astfel:
Satul Nr. stupi Satul Nr. stupi
Tonea 318 Dichiseni 270
Nioani 85 Șocariciu 91
Jegălia 309 Beilic 13

852 DRH, B, VIII, doc. 646.


853 DRH, B, I, doc. 28.
854 DRH, B, I, doc. 48, 56, 107.

855 Vezi documentele din 24 mai 1501, 15 decembrie 1501, 10 octombrie 1560.

856 CDȚR, V, doc. 501; V, doc. 973; VII, doc. 80; VIII, doc. 206.

857 DRH, B, I, doc. 77.

224
Gâldău 91 Pietroiu 342
Tâmburești 214 Cocargeaua 906
Buliga 236 Păpureni 370
Fetești 457 Dudești 419
Stelnica 1.039 Maltazi 319
Pârțani 118 Cegani 440
Bordușani 517 Lăteni 26
Făcăeni 309 Găița 555
Vlădeni 230
Această statistică dovedește că albinăritul a cunoscut o practicare intensă în
baltă, antrenând un mare număr de locuitori din așezările de aici. Creșterea albinelor
în stupi „sistematici” a început să se practice tot mai mult în secolul al XIX-lea.

Meșteșugurile
Meșteșugurile, ca ocupație pentru locuitorii de pe brațul Borcea, datează din
vremuri străvechi, determinate de necesitățile vieții de toate zilele, în primul rând
producerea uneltelor necesare hranei, îmbrăcămintei și adăpostului.
În ceea ce privește producerea uneltelor putem considera că încă de la
sfârșitul paleoliticului, comunitățile umane prezente pe valea brațului Borcea
produceau unelte din piatră cioplită, dovadă existența uneltelor de silex în
localitățile de care aminteam la începutul acestui capitol.
Comunitățile umane din neolitic au păstrat de la predecesorii lor tehnici de
producere a uneltelor din piatră cioplită și os, ceea ce presupune o continuitate a
acestui meșteșug. Cu timpul, au adăugat elemente noi, inventate de ei și anume:
unelte din piatră șlefuită și mai târziu folosirea metalului. Săpăturile arheologice
sistematice și de suprafață întreprinse de-a lungul brațului Borcea au scos la iveală o
varietate de unelte din piatră și os specifice culturilor neolitice Boian și Gumelnița:
răzuitoare, dăltițe, vârfuri de săgeată sau de suliță, topoare de silex. Din os erau
confecționate: ace, împungătoare, iar din corn săpăligile, harpoane, spatule.
Harpoanele neolitice erau lucrate de obicei din coarne de cerb și mai rar din oase.
Însă, cel mai bine evidențiat de săpăturile arheologice, începând în neolitic, a
fost meșteșugul olăritului. Prin formele sale și prin unele elemente de decor ceramica
demonstrează priceperea locuitorilor din această zonă în realizarea vaselor de lut,
dar și calitățile lor artistice. Avem în vedere, îndeosebi, descoperirile arheologice de
la: Popina Bordușani, Grădiștea Coslogeni, Grădiștea Mare, Maltezi, Cegani, Făcăeni,
Vlădeni, Borcea, Unirea, Pietroiu etc.
Posibil prezența unor meșteșugari specializați având în vedere că olăritul și
uneltele de os, corn ca și silexul, în ansamblu, nu puteau fi confecționate de toți
membri comunității, ci numai de unele persoane specializate, deci existența unor
membrii ai comunității, a căror ocupație, pe lângă practicarea agriculturii și creșterea
animalelor, era și obținerea acestor produse.

225
Din epoca bronzului gama meșteșugurilor se diversifică prin apariția
reducerii și prelucrării metalelor. Îndeosebi, din bronzul târziu avem informații mai
multe care pun în evidență priceperea, locuitorilor din zonă, în reducerea și
prelucrarea metalelor. În așezarea eponimă a culturii Grădiștea Coslogeni au fost
descoperite: un pumnal de bronz, (pumnale asemănătoare au fost descoperite și la
Pietroiu și Coslogeni) o fibulă, piese de harnașament, un tipar bivalv din piatră
pentru turnat harpoane și celturi, un tipar pentru turnat inele858. Existența tiparelor și
a unui cuptor prevăzut cu o instalație de reglare a temperaturii, bucăți de zgură
dovedesc practicarea metalurgiei în această stațiune arheologică. Cu siguranță astfel
de obiecte din bronz erau confecționate și în alte așezări aparținând epocii bronzului,
însă lipsa cercetărilor arheologice sistematice nu ne dau posibilitatea extinderii
acestor afirmații la întreaga vale a brațului Borcea. Însă cercetările de suprafață au
semnalat așezări aparținând acestei epoci de-a lungul brațului Borcea. În schimb
olăritul este bine reprezentat aici. Numai dacă ne referim la ceramica de tip
Coslogeni, cea ,mai bine reprezentată, în zonă, pentru epoca bronzului, ne putem da
seama de măiestria meșterilor olari din aceste timpuri. Este vorba de două categorii
de ceramică. Primei categorii îi aparțin vasele de factură grosolană, a doua categorie
ceramică o formează vasele din pastă mai fină859.
Elementele de civilizație geto-dacică prezente pe brațul Borcea demonstrează
o continuitate și un progres în cea ce privește meșteșugurile practicate aici. Ne
referim îndeosebi la olărit care pe lângă ceramica locală, diversificată, adăugăm
imitațiile locale după ceramica greacă și mai târziu romană. În ceea ce privește
prelucrarea metalelor trebuie evidențiată producerea de unelte, arme și podoabe
diversificate de toate felurile
Descoperirea fusaiolelor și greutăților de lut folosite la războiul de țesut
dovedesc că meșteșugul torsului și țesutului, moștenit din epocile anterioare, era
larg răspândit la geto-daci din zonă. Prezența cuielor, dălților, teslelor din fier atestă
practicarea dulgheritului și tâmplăriei. Meșteșugurile erau casnice și se desfășurau în
fiecare gospodărie, ca: țesutul, torsul prelucrarea, osului, a fierului. Resturile
prelucrării metalului presupune prezența, în fiecare așezare, a unui meșter și implicit
a unui atelier de fierărie.
Aceste ocupații vor continua și în perioada marilor migrații. Potrivit
descoperirilor arheologice, în secolele VIII-XI d.Hr., în estul Munteniei, unii locuitori
din așezările aparținând culturii Dridu, aveau ocupații preponderent
meșteșugărești860. În aceste așezări meșteșugurile au fost grupate de specialiști astfel:
 reducerea metalelor – lupe de fier descoperite la Fetești-Vlașca, în greutate
de 0,850 gr;

858 Neagu, Basarab Nanu 1986, p. 111-113.


859 Morintz 1978, p 121-152.
860 Matei, Vlad 2003-2004, p. 230.

226
 confecționarea uneltelor – clește de fierărie, oticul, dalta săpăliga, coasa,
topor de luptă, cuțit de fier, vârfuri de săgeți;
 prelucrarea osului: străpungătoare (Fetești-Vlașca);
 prelucrarea pieilor, a lânii și a fibrelor vegetale: fusaiole, greutăți de lut
pentru războiul de țesut (Păcuiul lui Soare, Fetești-Vlașca);
 Olăritul. Ceramica este inventarul cel mai numeros din așezările Dridu de
aici, ex: Popina Bordușani și Fetești-Vlașca861.
Apariția mărcilor de olar în epoca medievală timpurie, deși extrem de rară,
(în așezarea de la Popina Blagodeasca) demonstrează dezvoltarea meșteșugului
olăritului
În evul mediu meșteșugurile au evoluat, de la început, într-o strânsă legătură
cu agricultura. Asistăm la un proces de specializare a activităților meșteșugărești
legate, în special, de confecționarea uneltelor agricole în cadrul așa numitelor fierării,
a unor piese de îmbrăcăminte, în construcții, și altele. Informațiile din documentele
de cancelarie deși sărace, indirect, ne dau posibilitatea să aflăm de existența unor
meșteșugari specializați, care pe lângă cultivarea plantelor și creșterea animalelor se
specializaseră în anumite meșteșuguri, dovadă numele lor.
Legat de prelucrarea metalelor este prezența meșterilor fauri care
confecționau cuțite, lanțuri, clanțe, ș.a. Sunt amintiți de documentele medievale Stan
făurarul din Stelnica, un alt făurar (fără să i se precizeze numele) exista pe moșia
Dichiseni a mănăstirii Sf. Ioan. Aceștia practicau meșteșugul în ateliere, după modele
utilizate de sute de ani. Se confecționează, sau se repară, unelte agricole simple,
căruțe, balamale și broaște pentru uși, obiecte de feronerie, gratii pentru uși și
ferestre, potcoave pentru cai. De regulă, în asemenea ateliere lucrează meșteri țigani,
unii dintre ei moștenind acest meșteșug din vremuri străvechi, mulți luând ca nume
de familie însuși numele meșteșugului: Feraru.
Meșteșugul prelucrării pieilor este foarte vechi. Se practica argăsitul pieilor
efectuat după metode tradiționale, prin folosirea varului, tărâțelor de grâu, a zerului.
Tăbăcăritul a devenit un meșteșug cu mare căutare în epoca feudală, când s-au
diferențiat profesional tăbăcarii, cojocarii, pielarii, curelarii și șelarii. Documentele
secolului al XVl-lea, atestă existența meșteșugului tăbăcarilor. Este amintit, la 1573,
ca martor într-un proces, Popa Tabac862.
Cojocăritul se impune ca o îndeletnicire odată cu răspândirea creșterii
animalelor. Documentele medievale fac dovada existenței cojocarilor. La 23
decembrie 1651 Ghinea cojocarul și fratele lui, din satul Stelnica, cumpăra de la
Despina logofeteasa ocină în sat, pe care, apoi o vinde lui Moise spătar863. Printre
locuitorii care au pus bazele sloboziei Satul Nou, în anul 1614, este menționat și un
cojocar864. Legat de prelucrarea pieilor trebuie să amintim pe cizmari. Un cizmar din

861 Apud Matei 2003-2004, p. 234-239; vezi și Corbu 2013.


862 DRH, B, VI, doc. 71.
863 CDȚR, VII, doc. 535.

864 DRH, B, 22, p. 125.

227
satul Tănșani, împreună cu fiul său vinde ocina sa, parte de un om, cu baltă, lui
Nanțul865.
Din alte documente medievale aflăm și de alți meșteri din satele de pe Borcea.
Avem în vedere pe Dan meșterul, Stoian meșterul, Oprea meșterul din slobozia Satu
Nou866, sau meșterul Bratul din Trănșani867. Și nu în ultimul rând vorbim de croitori,
cum este, de exemplu, Radu croitorul din Stelnica care împreună cu frații săi
cumpără 30 stânjeni de ocină în sat868.
O largă răspândire în satele de aici a avut-o meșteșugul prelucrării lemnului.
Existența la Dunăre a acestui meșteșug de veche tradiție este atestat de izvoarele
istorice antice. Astfel, Arrian consemnează faptul că în anul 335 a.Chr., Alexandru
Macedon, în fruntea oastei sale, folosea pentru trecerea Dunării monoxilele, bărci
confecționate dintr-un trunchi de copac, care se găseau în număr mare și pe care
„locuitorii de pe malul Istrului le foloseau la pescuit sau când merg unii la alții pe fluviu”.
Lemnul pentru confecționarea acestora era adus din pădurile seculare care se
întindeau până în apropiere de Borcea. Pădurile de plop și salcie existente pe terasa
Borcei și în baltă, au oferit locuitorilor din zonă material pentru a dura construcții de
case, biserici, instalații tehnice, unelte de muncă și ustensile de uz casnic. În acest
domeniu, în tot timpul, în satele de aici, au existat locuitori care s-au specializat în
dulgherie, rotărit, tâmplărie, ce confecționau ori reparau pluguri, căruțe, grape,furci,
etc. Uneltele folosite de aceștia sunt cele întâlnite și în alte zone ale țării: securea,
barda, toporul, fierăstrăul, cuțitoaia, capra, tesla burghiul etc.
Foarte răspândit, în satele de la Balta Ialomiței, era meșteșugul împletitului
din: papură, nuiele, răchită, material ce se găsea din abundență în balta din
apropiere. A existat, în prima jumătate a secolului al XIX-lea și un cătun specializat
în împletirea papurii, situat între Dudești și Cocargeaua, de unde și numele său de
Păpureni.
Fără îndoială în satele de aici erau practicate meșteșugurile casnice ca torsul,
țesutul, cusutul, legate nemijlocit de confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte și a
țesăturilor pentru interiorul locuinței.
Torsul și țesutul, ocupație casnică practicată de către femei din vremuri
străvechi pentru nevoile familiei, începând cu epoca modernă nu vor mai cunoaște
aceeași intensitate, însă vor rămâne, în continuare, un mijloc important pentru
confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte dar și pentru cele necesare decorării
interioarelor.
Cea mai veche îndeletnicire, din acest domeniu, a fost împletirea fibrelor
vegetale. Ulterior ca materii prime a fost folosită lâna, apoi inul, cânepa și mai târziu
bumbacul. Pentru torsul lânii se organizau șezători la care participau femeile din sat,
obicei păstrat până în vremurile noastre. Cea mai veche mărturie a practicării

865 CDȚR.,IV, doc. 1500 și 1511.


866 DRH, B, 22, p. 125.
867 CDȚR, IV, doc. 1511.

868 CDȚR, VI, doc. 1125.

228
torsului o constituie descoperirea în așezările de aici, încă din neolitic, a fusaiolelor
confecționate din lut și mai rar din piatră, de obicei de formă bitronconică.
Descoperirea, începând cu neoliticul, a greutăților pentru războiul de țesut,
din lut, piatră sau cărămidă, fac dovada existenței acestui meșteșug încă din acele
timpuri. Cu siguranță, marea majoritate a gospodăriilor aveau un război de țesut, în
schimb pentru punerea la punct a unor etape care presupuneau o specializare, ca de
exemplu urzitul, se apela la așa-numitele urzitoare. Mai întâi a fost folosit războiul
de țesut vertical, mai târziu s-a generalizat războiul de țesut orizontal. Cea mai veche
atestare a războiului de țesut orizontal, în apropiere de zona care ne preocupă, pare
a fi în așezarea de la Garvăn, pentru secolele X-XI.
Meseriașii din satele de la Balta Ialomiței erau apreciați nu numai la nivel
local, chiar și mai departe. Din Tabelul întocmit de prefectura județului Ialomița,
trimis Departamentului de interne, cuprinzând produsele adunate din județ pentru
expoziția de la Londra din 1861, la această expoziție au fost selecționate și una sută
optzeci de dramuri de caiere lână de capră și una rogojină lucrată cu flori din satul
Cocargeaua869.
Începând cu secolul al XIX-lea progresul economic din așezările de pe brațul
Borcea, în ceea ce privește meșteșugurile, este evidențiat de situațiile statistice cu
referire la ocupațiile locuitorilor. Astfel, la sfârșitul secolului al XIX-lea, Dicționarul
geografic al județului Ialomița menționează, fără a specifica specializarea lor, un
număr de 110 meseriași.

Morăritul. Mult timp măcinatul grăunțelor se făcea cu ajutorul râșnițelor,


scoase la iveală de arheologi, într-un număr însemnat, în așezările de pe brațul
Borcea. Satele de aici, producătoare de mari cantități de cereale, impunea existența
morilor. Morile, mișcate de forța hidraulică vor fi atestate, în satele de aici, începând
din secolele XV-XVI, unicele surse fiind actele de danii, existența lor fiind
menționată în acte, în cele mai dese cazuri prin formula „un vad de moară”, vadurile
de moară fiind locuri anume potrivite pentru viitoarele construcții. Vadurile de
moară erau acolo unde apa avea debit și viteză necesare pentru funcționarea optimă
a morii, pe care oamenii le cunoșteau precis din experiența lor străveche. Atunci
când domnii întăresc unor proprietari: mănăstiri și boieri, moșii în satele de pe
Borcea, dăruiesc deseori și un vad de moară.
Vor face obiectul și actelor de vânzare-cumpărare a unor moșii. Atunci când
pe moșia în cauză există un vad de moară, moșia se vinde împreună cu vadul de
moară pe care îl are. Astfel, la 21 ianuarie 1592 Aranite (Hranite) al doilea logofăt și
fratele său Mihu cumpără ocină la Blagodești, „partea lui Ieremia, 200 stj. din hotar
până în hotar și din vaduri de moară”870.

869 Tezaur 1991, doc. 164.


870 DIR, B, XVI/6, doc. 38.
229
La 28 decembrie 1619, Nedelco Boteanu, primea întărire de la domnul Gavril
Movilă pentru „ocina de la Futești din partea lui Neagoie Meiuot, 20 stjânjeni, din câmp,
baltă și vad de moară”871.
Despre existența morilor la Dunărea de Jos avem informații de la călătorul
Evlia Celebi, la mijlocul secolului al XVI-lea, când relatează despre morile de pe
Dunăre ale Silistrei: „Pe dealurile și pe văile de la Silistra sunt multe mori de apă; însă ca
morile de făină de pe Dunăre nu există altele pe nicio apă [...] Totuși morile din fața Silistrei
sunt cele mai uimitoare dintre toate”872.
Începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, marii arendați ai
moșiilor de pe Borcea vor construi mori sistematice.
Dintre tehnicile populare care, alături de mori, au fost cele mai răspândite în
așezările sătești din țara noastră, pivele de ulei au avut o importanță deosebită în
prepararea uleiului utilizat în alimentație. Uleiul se obținea, în satele de pe Borcea,
din mei și rapiță, culturi răspândite în zonă. Abia din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea se va obține și din floarea soarelui. Nu avem informații referitoare la
răspândirea pivelor de ulei în secolul al XIX-lea, în zona care ne interesează, dar ele
au existat, cu siguranță. Este vorba de acele pive acționate cu brațele și acele prese de
ulei existente în perioada interbelică.
Cele prezentate ilustrează faptul că în această zonă a pulsat dintotdeauna, o
intensă viață economică în care creșterea animalelor și cultura plantelor a fost
ocupația de bază a locuitorilor. Schimbările demografice, economice și politice, din
secolul al XIX-lea, nu au schimbat caracterul pastoral-agrar al zonei.

871 DIR, B, XVII/3, doc. 1060.


872 Apud Hofman 1983, p. 202.
230
ÎNVĂȚĂMÂNTUL

Pregătirea școlară și înființarea de școli naționale constituie o preocupare


destul de recentă a statului în comunitățile omenești de pe brațul Borcea, ca de altfel
în întreg spațiul Țării Românești. Acest lucru nu exclude, însă, existența în rândurile
locuitorilor a preocupării pentru știința de carte. Nevoile statului și a bisericii, ca și
administrarea domeniilor marii boierimi, înlesnesc accesul la învățătură și unor
tineri recrutați din categorii mai largi. De organizarea unui învățământ sătesc nu se
poate vorbi în acest timp, deși rudimente de învățare se puteau primi de la unii
preoți sau dascăli ai bisericii.
Destul de timpuriu, în evul mediu documentele de cancelarie menționează
existența unor oamenii știutori de carte. Este vorba, în primul rând de preoții, diecii
și grămăticii, pe care îi întâlnim la sate. În ceea ce privește preoții, pregătirea școlară
care consta în principal în cunoașterea scrisului, a cititului și a catehismului, aceasta
se realiza în familie, unii dintre ei învățând toate acestea de la tatăl, ori bunicul lor și
ei preoți, sau foști preoți. Se poate vorbi și de existența școlilor mănăstirești de
slavism, în apropiere. Probabil, mănăstirea Flămânda, aflată nu departe de arealul
Bălții, să fi contribuit la formarea, în primul rând a clericilor, dar și a diecilor, din
rândul unor tineri care proveneau din familiile târgoveților din Orașul Floci, ori a
micii boierimi și a moșnenilor din satele din apropiere.
De timpuriu, actele de cancelarie amintesc de existența preoților, în satele de
pe brațul Borcea. Menționăm pe popa Ivan din Blagodești care, fără îndoială, a fost
pregătit de bunicul său Stanciul, căruia îi urmează la parohia din sat și de la care
primește și o importantă moștenire. Un alt exemplu ni-l oferă zapisul din 5 aprilie
1631, de unde aflăm că popa Stoica și fratele său Mihăilă, din Trănșani, „au fost toți
preoți din moș strămoș”873.
Alți preoți vor fi fost pregătiți de preoții din sat, la biserică sau în casele lor,
din rândul cântăreților de la biserică, cu dragoste de carte și doritori să îmbrace
haina preoțească. Documentele de cancelarie menționează pe acești preoți ca martori
în actele de vânzare-cumpărare a unor ocini. Amintim: din Blagodești pe popa Ipatie
și popa Tabac874; din Cegani pe popa Anghel și popa Dumitru Cocioabă875; popa
Dumitru din Fetești876; popa Bunilă din Tâmburești877; popa Stoica din Bordușani878;
popa Moș din Stelnica879; și din Trănșani, popa Vlad880. Buni caligrafi, o parte din

873 CDȚR, IV, doc.1184; DRH, B, XXIII, doc. B.


874 CDȚR, VI, doc. 71 și 1529;
875 DRH, B, XXIV, doc. 308; CDȚR, VI, doc. 398.

876 DIR, B, XVII/2, doc. 343.

877 DIR, B, XVII/2, doc. 378.

878 DRH, B, XXIV., doc. 308.

879 CDȚR, V, doc. 993, VI, doc. 960, 1125.

231
acești preoți vor fi și grămăticii satului, ei scriind numeroase acte păstrate în arhive.
De pildă: popa Moș din satul Stelnica, de la care ni s-au păstrat numeroase acte
scrise, sau popa Vad din Tâmburești și popa Anghel din Cegani. Nu trebuie uitat
popa Ivan din Blagodești, menționat în unele acte ca Ivan grămătic881. Cu un talent
deosebit în ale scrisului, el va fi remarcat fiind promovat grămătic în cancelaria
orașului Floci, de unde domnul Mihai Viteazul îl va lua în cancelaria domnească.
În limitele informațiilor pe care le-am avut la îndemână, putem afirma că
dacă slujitorii bisericii aveau știință de carte, nu mai puțin erau deținătorii acestui
meșteșug și laicii. Este vorba de fii unor boieri proveniți din rândul moșnenilor din
satele de aici care și-au pregătit odraslele, dacă nu în școli propriu-zise, cel puțin în
casa „dascălilor” sau a celui interesat în educarea copiilor lui. Începând din secolul al
XVII-lea cei care pregăteau copii vor fi cunoscuți și sub numele de dascăli882. Din
rândul lor vor fi numiți județii, vameșii, pârcălabii și pârgarii din județe.
Nu cunoaștem numele unor astfel de dascăli, pentru acest timp, existenți în
zona care ne preocupă, în schimb cunoaștem numele unor demnitari domnești,
proveniți din familii de moșneni, din satele de la Balta Ialomiței, care știau să scrie și
să citească și nu numai. Este vorba de boierii Blagodești, ridicați din rândurile
moșnenilor din sat, care semnează mai multe documente, unul dintre ei, Gheorghe
armaș semnând actul din 10 decembrie 1634 cu litere latine883.
Pe de altă parte este vorba de acei hotarnici, pomeniți de documentele
secolelor XVI-XVII, aleși din rândul sătenilor care trebuiau să fie cunoscători a
realităților din teren, dar și cu știință de carte, pentru a înțelege conținutul
documentelor mai vechi în baza cărora urmau să fie stabilite hotarele în mod corect,
ținând seama de poruncile domnești, adică „pe unde scrie cartea domniei mele”. În acest
sens amintim hrisovul din 1467 din care aflăm de doi hotarnici, locuitori din satul
Făcăeni, Drăgoi și Goe, numiți de domnul Radu cel Frumos, împreună cu Petre
pârgarul și Budislav din Floci, pentru a stabili hotarele stăpânirii mănăstirii Cozia
asupra bălților și gârlelor de la Balta Ialomiței. În secolele următoare, din documente
cunoaștem și alte nume de știutori de carte numiți ca hotarnici. Avem știri și despre
moșneni cunoscători ai scrisului și cititului, folosiți pentru a scrie actele de vânzare-
cumpărare încheiate între săteni. De pildă, unchiașul Iorga din satul Stelnica scrie
zapisul încheiat între Mile, din sat, și Aranite (Hranite) din Floci884; probabil una și
aceeași persoană cu Iorga martor în actul din 13 mai 1648.
Secolul al XVIII-lea consemnează primele preocupări ale domnilor cu privire
la înființarea școlilor publice sătești. O poruncă domnească din anii 1741-1743
prevedea ca preoții din sate să fie capabili să dea învățătură copiilor. Această
învățătură avea un caracter elementar și cu precumpănire religios, dar rămâne

880 CDȚR, V, doc. 1500, 1503 și 1511.


881 Vezi actele din 17 mai 1566, 18 septembrie 1567 și 18 mai 1570.
882 Pârnuță 1966, p. 76.

883 DRH, XXI, doc. 113.

884 CDȚR., VI, doc. 1470

232
important faptul că preotul era dator să-i învețe să scrie. Din acest timp este
cunoscută și politica de reforme a domnului Alexandru Ipsilanti și în domeniul
învățământului, cu urmări importante pentru evoluția ulterioară a învățământului
românesc. Prin hrisovul din ianuarie 1776, referitor la organizarea școlilor, la școală
aveau acces feciorii negustorilor și boierilor „căzuți în sărăcie”, unii „străini scăpătați”
precum și „mojicii și țăranii, cărora li este dată agricultura și păstoria și se disting în
privința lucrărei pământului sau creșterea vitelor”885. Ca urmare, la sfârșitul veacului
XVIII, apar primele școli în mediul rural, în Țara Românească, însă, sporadic ca
număr și ca durată și pe unele moșii boierești. Vorbind despre existența școlilor în
județul Ialomița, la sfârșitul secolului, Pompei Samarian afirma că „Despre alte
instituții, afară de biserici, nu poate fi vorba în acele timpuri. Școală nu exista la Lichirești,
abia se pomenește de un dascăl ce era pe la Urziceni în 1780, trecut în statul de lefi, din 17
martie cu 5 taleri pe lună”. Nu se cunosc astfel de școli în satele de la Balta Ialomiței.
Probabil, la începutul secolului al XIX-lea să fi luat ființă și în satele de aici, școli
particulare, la cererea locuitorilor, în spiritul epocii. În aceste școli își vor fi avut
rădăcinile școlile particulare existente în deceniul patru al secolului al XIX-lea. Un
document din 10 decembrie 1835 menționează existența unor școli particulare în
satele: Stelnica cu 16 elevi; Dudești cu 12 elevi; Cocargeaua cu 25 elevi; Jegălia cu 18
elevi; Tonea cu 20 elevi886. Dascăli erau plătiți de părinți.
Preocupări pentru organizarea unui învățământ public de stat se vor
intensifica din primele decenii ale secolului al XIX-lea când se hotărăște înființarea
câte unei școli naționale în fiecare reședință de județ., după cum reiese dintr-un
document din 10 decembrie 1817, când Eforia Școalelor, sub impulsul lui Gh. Lazăr,
supune domnului Caragea, un plan de reorganizare a școlilor, în care se prevedea și
înființarea unei școli la Urziceni. Două zile mai târziu, la 12 decembrie 1817,
domnitorul Ioan Gh. Caragea aprobă un regulament școlar care urmărea „instruirea
școalelor românești cu cele mai bune chipuri (tineri) și mijloace”, atât la București cât și în
reședințele de județe.
După punerea în aplicare a Regulamentului Organic, s-a trecut la înființarea
în fiecare reședință de județ a unei școli începătoare cu trei clase, conform articolului
364, aliniatul 3, sub controlul Eforiei Școlilor naționale. Pentru început se înființa în
fiecare reședință de județ o Școală națională unde erau pregătiți viitorii învățători ce
urmau să predea în satele din județ. Această inițiativă a fost primită cu entuziasm de
autoritățile de la Călărași, capitala județului, care trimite Eforiei școlilor la 6 iulie
1832, o adresă din care aflăm că „ocârmuirea județului Ialomița a primit cu bucurie
hotărârea constituirii unui local pentru Școala Națională din Călărași”, local finalizat în
anul 1837.
În anul 1833, Obșteasca Adunare a aprobat Regulamentul școlilor publice din
Țara Românească întocmit de Eforia Școlilor naționale pe baza articolului 364 din

885 Apud Vlad 1982, p. 237.


886 Tezaur 1991, doc. 98.
233
Regulamentul Organic. Școlile ce urmau să ia ființă la reședința județului, puteau fi
frecventate de elevi de ambele sexe, iar predarea urma să se facă în limba română
„nu numai pentru înlesnirea școlarilor și desăvârșirea limbii țării și încă și pentru că toate
trebile publice a se face într-această limbă”.
A urmat legea din 16 noiembrie 1834 care stabilea ca până la formarea
primilor învățători „din preoții fiecărui sat care va ieși din seminar cel mai tânăr va fi dator
a ține în satul său școli pentru citire, scriere și pentru lucruri ale aritmeticii. Într-această
școală toți locuitorii își vor trimite copii având a plăti fieșcare părinte de copil câte lei 6 pe an.
Preotul avea de ajutor la învățătura copiilor pe cântărețul bisericii, căruia fiecare enoriaș
sătean îi dădeau câte 2 lei pe an”887. Nu cunoaștem cum, în satele de pe Borcea, a fost
pus în aplicare acest proiect de lege, dar știm că în 1835 existau școli particulare în
satele amintite mai înainte.
Ca peste tot, în Țara Românească s-a întârziat deschiderea școlilor datorită
unor condiții concrete. Abia în anul 1838 s-a trecut la deschiderea școlilor. Punctul de
plecare în organizarea învățământului public sătesc îl constituie circulara din 14
ianuarie 1838 adresată de Departamentul Treburilor din Lăuntru ocârmuitorilor din
județe. Circulara dispunea „ca în fiecare sat să se țină un cântăreț care va primi 2 chile de
bucate și 2 lei pe an de la fiecare enoriaș, un leu la Sf. Gheorghe și altul Sf. Dimitrie, fiind
dator a învăța copii satului carte și cântări”. Ocârmuirile trebuiau să se înțeleagă cu toți
proprietarii județelor și să aplice regulamentul școlilor la sate. Învățătura copiilor de
prin sate urma a se țină numai în vreme de iarnă, adică de la 1 noiembrie până la
sfârșitul lunii martie; ca în celelalte lunii copii să participe alături de părinți la munca
câmpului. Ion Rahtivanu, ocârmuitorul județului Ialomița a răspuns afirmativ
cerințelor solicitate, transmițând Eforiei școlilor „că vom lua toate măsurile pentru a
pune în lucrare această frumoasă acțiune [...] spre folosul și luminarea neamului”888.
Alegerea candidaților de învățători se făcea de către sat din rândurile
cântăreților și grămăticilor de biserică sau din rândul tinerilor care vor să fie
învățători.
În județul Ialomița, candidații aleși de sate erau pregătiți în Școala Națională
din Călărași, care se va transforma în anul 1838 în Școala Normală. La 28 noiembrie
1838, profesorul școlii normale din Călărași trimite un tabel Ocârmuirii județului
Ialomița cuprinzând numele candidaților care au fost trimiși la sate pentru
deschiderea școlilor889. Din satele de pe Borcea au fost trimiși următorii:
Numele și prenumele candidatului Satul
Tudorescu David Cegani
Scurtescu Nicolae Făcăeni
Popa Oprea Costache Fetești
Popa Iordache Ioedache Tâmburești

887 Analele parlamentare ale României, tom. V, partea I, 1985, p. 230-232 și 235.
888 Pârnuță 1977, p. 100.
889 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, dosar 49/1838, f. 83, doc. 109.

234
Popa Radu Toma Pietroiu
Popa Tudor Tache Cocargeaua
Popa Ioan Ioan Șocariciu
Popa Stan Petre Hotaru de sus
Popa Niță Tache Bordușanii Mici
Pipa Dinu Stan Gâldău
Petrescu Ioan Tonea
Vlădilă Ioan Jegălia
Mitulescu Gheorghe Găița
Ghimpescu Tudorache Vlădeni
Popa Tănase Petre Beilic
Popa Manea Bratu Dichiseni
Oprea Nicolae Satu Nou

La 22 noiembrie 1838 când s-au deschis cursurile la Școala Normală din


Călărași, erau înscriși 80 de candidați: 24 din plasa Borcei, 17 din plasa Bălți, 22 din
plasa Ialomița și 17 din plasa Câmpului.
Prin circulara din 8 mai 1839, Eforia Școalelor stabilea durata cursurilor.
Cursurile de pregătire se desfășurau în două etape: începeau la 24 aprilie până la
sfârșitul lunii iunie și apoi, de la 15 august până la sfârșitul lunii septembrie. La 1
iulie candidații erau trimiși în satele de baștină și timp de 6 săptămâni, până la 15
august țineau cursuri la școală: într-o zi cu jumătate din elevi și în altă zi cu ceilalți;
de la 1 octombrie și până la 23 aprilie, la cursuri participau toți elevii. Exista, în felul
acesta, posibilitatea ca elevii să-și ajute și părinții la lucru. La sfârșitul lunii iunie,
înainte de a pleca la sate, candidații pentru funcția de învățător erau supuși unui
examen public.
Prin programa școlară se urmărea ca învățătorul să știe „a citi slobod, a scrie pe
dinafară catehismul legii creștinești, a cunoaște cântările bisericești, a ști aritmetică în toată
întinderea câtă se cere pentru trebuințele celor din toate zilele ale căsniciei, a avea cunoștințe
de orânduielile ce se află descrise în cartea care li se dă la mână pentru căutarea vitelor
bolnave, precum și de oricare alte asemenea învățături folositoare locuitorilor țărani”890. Cu
alte cuvinte, pe lângă pregătirea de specialitate, trebuiau să știe să cânte la strană, să
cunoască cântările bisericești, să aibă cunoștințe privind bolile vitelor, lucrarea
pământului, măsurarea pogoanelor și a pătulelor. De asemenea, ei urmau cursuri de
vaccinare deoarece elevii nu erau primiți la școală nevaccinați.
După dobândirea acestor cunoștințe, candidații primeau titlul de învățător și
li se dădea la mână un atestat precum au urmat cursurile școlii normale într-o
perioadă de timp (3-4 ani) și au dovedit bună purtare.

890ANIC, Fond Ministerul Cultelor și Instrucțiunilor Publice, Țara Românească, Dosar 2105/1843, f. 14-
21.
235
În anul 1838 s-au deschis școli în 18 sate aflate la Balta Ialomiței, la care
adăugăm cele două școli din satele Vlădeni și Piua Pietrii, aflate în plasa Balta, în
total 20, cu un număr de 355 elevi891.

Nr. crt. Numele satului Nr. elevi Nr. școli Școală comunală vremelnic
1 Tonea 13 1 da
2 Roseți 65 1 da
3 Hotaru de Jos 20 1 da
4 Dichiseni 10 1 da
5 Oltina 12 1 da
5 Șocariciu 24 1 da
7 Beilic 11 1 da
8 Jegălia 20 1 da
9 Gâldău 8 1 da
10 Pietroiu 7 1 da
11 Tâmburești 12 1 da
12 Cocargeaua 16 1 da
13 Fetești 30 1 da
14 Stelnica 10 1 da
15 Cegani 15 1 da
16 Bordușanii Mici 11 1 da
17 Făcăeni 6 1 da
18 Găița 10 1 da
19 Vlădeni 15 1 da
20 Piua Pietrii 10 1 da

Potrivit Catagrafiei din anul 1837, pe brațul Borcea existau 31 de sate. Din
tabelul de mai sus rezultă că nu s-au deschis școli în satele: Stâlpu de Piatră, Hotarul
de Sus, Noeni, Păpureni, Maltezi, Pârțani, Bordușanii Mari și Lăteni. În satul
Dudești, care nu este menționat în statistica de mai sus, s-a deschis școală în anul
1838892, dovadă lista de învățători din anul 1844 care menționează pe Stan Jiteanul,
numit învățător în sat la 1 octombrie 1838. Statistica de mai sus ne mai spune că în
toate aceste sate erau școli vremelnice, cu alte cuvinte deschise în casele unor
locuitori din sat.
În județul Ialomița, în anul școlar 1838-1839, potrivit Tabelului întocmit de
Ocârmuirea județului Ialomița la 15 aprilie 1939893 au existat următoarele școli,
învățători și elevi:

891 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 49/1838, f. 113.
892 Mănoiu 2016, p. 18.
893 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 49/1838, f. 169.

236
Plasa Nr. candidați Nr școlilor Nr. școlarilor
Borcea 23 23 456
Balta 15 15 239
Ialomița 12 12 247
Câmpului 13 13 358

După cum se vede, în anul școlar 1838-1839 în satele din plasa Borcea
funcționau 23 de școli cu un număr de 456 de elevi, la care adăugăm școala din satul
Vlădeni cu 15 elevi, sat aflat în plasa Balta. La această dată, în satele de pe brațul
Borcea erau cele mai multe școli cu cei mai mulți elevi, în raport cu celelalte plase ale
județului, adică un total de 24 de școli cu un număr de 471 elevi și o medie pe școală
de peste 19. În primii doi ani de școală au fost sate unde numărul elevilor a crescut.
Bunăoară la Șocariciu a crescut de la 24 la 27, la Jegălia de la 20 la 34 și la Cocargeaua
de la 16 la 24.
Școlile sătești, când și-au început activitatea în 1838, nu aveau localuri
adecvate. În unele locuri s-au folosit casele de sfat (create după prevederile
Regulamentului Organic pentru a fi reședință a conducătorilor de sate și care în
marea lor majoritate stăteau goale și se degradau) și mai ales în casele țăranilor
închiriate, ori donate, dar care din multe privințe necesitau transformări. Ulterior au
fost construite clădiri tip pentru școlile comunale.
Condițiile în care își desfășurau cursurile erau precare. Spațiul era
necorespunzător, în multe din casele țăranilor fiind necesare transformări, mobilierul
ori lipsea, sau era inadecvat, iar învățătorii, mulți necalificați, erau prost plătiți,
salariile erau mici sau nu erau plătite în întregime. Din aceste motive, încă de la
început s-au manifestat nemulțumiri din partea învățătorilor
Potrivit unei liste din 12 mai 1839, un număr de 44 de învățători din județul
Ialomița nu și-au primit drepturile bănești care li se cuveneau la acea dată, printre
aceștia numărându-se și cei din satele: Bordușanii Mici, Stelnica, Făcăeni, Dudești,
Șocariciu, Tonea, Găița, Satnoeni, Cocargeaua, Vlădeni și Piua Pietri. Învățătorii
semnează o plângere către Ocârmuirea județului prin care arată că sunt prost plătiți
și nu le ajunge să întrețină „casele și copii noștri să-i hrănim, sau cărțile de învățătură să le
plătim sau mâncarea noastră s-o obținem iar gazdele la care stăm să le plătim”894. Deși
învățătorii urmau să fie scutiți de orice îndatorire față de stat și proprietari, sunt
frecvente cazurile când proprietarii refuzau să accepte scutirea de clacă, sau plata
clăcii. Din plângerea de mai sus reiese că „mai întâi claca în nici un chip nu ni se iartă”.
Ca urmare, ei cer mărirea lefilor, sau primirea oricăror înlesniri care i-ar ajuta să se
chivernisească mai bine, spre folosul lor și al învățăturii. „Să binevoiască cinstita
ocârmuire a ne crede câți bani din această leafă ce am luat-o, ci rămânând în școală am
mâncat-o și nu avem aici ce mai mânca. O rugăm dar fierbinte să binevoiască a chibzui cele
de cuviință deoarece are trebuincioasele puteri pentru a ne mai adăuga ceva la cheltuială de

894 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 49/1838, f. 187.
237
prin sate osebit de cei doi lei sau a ne slobozi ca să căutăm de-ale pungii, că unii din noi avem
și porumb de sapă și celelalte fiindcă au venit vremea. Căci amintrelea ne cunoaștem foarte
asupriți și săraci”. Mai departe învățătorii amenință că „în sfârșit de nu vom avea alt
ajutor la trebuirile noastre noi ne lipsim toți de școală și de orice folos al învățăturilor
rămânând al cinstitei ocârmuiri”895.
Prima știre detaliată despre situația materială a școlilor din județul Ialomița o
desprindem din Raportul profesorului școlii normale (prof. I. G. Gorjanu) adresat
Ocârmuirii județului Ialomița, prin care-i face cunoscute greutățile candidaților de
prin sate la deschiderea școlilor. Din paginile sale reiese că: „în unele sate nu li s-a dat
nici până acum local pentru școală, văzând îndărătnicia sătenilor au băgatără copii la
învățătură chiar în casele dimpreună cu familia lor [...] alții cum că le zic sătenii că dacă ei
voiesc să-și ia leafa să se facă școală chiar în casa lor; unii că nu și-au primit drepturile încă
de la Sf. Dumitru din anul 1838; cum că preoții și unii din aleșii satelor au pus la cale pe toți
ceilalți consăteni a nu-și da copii la învățătură [...] au tocmit câte un dascăl plătindu-l câte
un sfantih pentru tot copilul pe lună și vrând să izgonească pe candidat”896.
Această situație s-a menținut și în anii care au urmat. Acolo unde învățătorul
a dovedit pasiune pentru meserie, școala își ține cursurile în locuința proprie a
acestuia. Modelul de școală națională difuzat în țară la 18 septembrie 1838 și
conceput după sistemul lancasterian cu o singură sală de clasă mare, bine luminată
prin ferestre multe și mari cu bănci și semicercuri prinse în perete, nu s-a realizat în
nici un sat din zona în discuție. O cauză o constituie, printre altele, opoziția
arendașilor și a boierilor care au lăsat greutatea cea mare în construirea și
întreținerea școlilor în seama sătenilor. În anul 1839, din cele 23 de școli deschise în
plasa Borcea majoritatea funcționau în localuri închiriate.
În anul 1842, în plasa Borcea erau 34 sate, majoritatea sate așezate pe brațul
Borcea, unde funcționau 19 școli, frecventate de 320 de elevi. La această dată nu se
raporta nicio școală nou înființată în plasa Borcea. Raportat la situația din anul școlar
1838-1839, observăm că a scăzut numărul de școli și numărul de elevi, de la 23 la 19,
respectiv de la 330 la 320. La nivelul județului situația se prezenta în felul
următor897:
Plasa Nr. sate Nr. școli Nr școlari Școli nou înființate
Borcea 34 19 320 –
Balta 24 17 211 1
Ialomița 45 3 58 –
Câmpului 26 11 326 5

895 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 49/1838, f. 187.
896 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 49/1938, vol. II, f. 62.
897 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 35/1842, f. 38.

238
Pe sate, numărul elevilor a fost următorul898:
Satul Nr. elevilor
Roseți 20
Dichiseni 25
Șocariciu 9
Jegălia 27
Gâldău 13
Pietroiu 14
Cocargeaua 30
Dudești 20
Fetești 24
Maltezi 10
Cegani 11
Bordușanii Mari 18
Pârțani 8
Făcăeni 18
Găița 20

La 13 octombrie 1842, după terminarea cursurilor la Școala Normală din


Călărași, erau atestați 49 învățători899, repartizați în satele județului, printre care:
 Costache popa Oprea la Fetești,
 Nicolae Scurtescu la Făcăeni,
 Stan Jitianu la Dudești,
 David Teodorescu la Cegani,
 Toma popa Radu la Pietroiu,
 Iordache popa Iordan la Cocargeaua,
 Ioan Vlădilă la Jegălia.
Potrivit raportului întocmit de profesorul Ion Gherasim Gorjanul, al Școlii
Normale din Călărași, acești învățători urmau să mai vină la școala normală 25 de zile
„adică de la 20 aprilie până la maiu în 15 spre deprinderea lor și la alte învățături mai mari”900.
Din dorința de a se construi cât mai uniforme localurile de școli, Eforia a
alcătuit modele pe care le-a difuzat ocârmuitorilor. Construcția localurilor de școli
urma să se facă în funcție de numărul familiilor satelor după cum urmează: pentru
satele cu 150 de familii lungimea sălii de predare trebuia să fie de 8 stânjeni iar
lățimea de 4 ½ stânjeni, pentru satele cu 100 de familii urmau să aibă lungimea de 6
½ stânjeni și lățimea de 4 stânjeni, iar în cele cu mai puțin de 100 familii sala era de 5
stânjeni lungime și 3 ½ lățime. Modelele trebuiau să fie respectate pe cât va fi posibil
și trebuiau să fie construite din gard de nuiele împletite, lipite cu pământ. Școlile

898 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 35/1842, f. 73.
899 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar /35/1842, f. 99-100.
900 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 35/1842, f. 98.

239
trebuiau să fie construite de localnici până în toamnă, ceea ce a nemulțumit pe țărani
pe motiv că nu-și pot vedea de munca câmpului, aceștia cerând să fie păsuiți până în
toamnă. În consecință construirea de localuri de școli a început cu greu. Până în anul
1844 s-au construit 14 școli în satele de pe Borcea, însă în nicio școală nu au fost
respectate modele date de Eforie. Pentru exemplificare dăm situația de mai jos:901
Satul Câte odăi are Mărimea școlii Nr. de locuitori
școala Lățime lungime
Șocariciu 2 3,2 3 690
Jegălia 1 4,1 2,6 600
Gâldău 1 3,2 3 225
Pietroiu 1 3,2 2,5 475
Cocargeaua 1 3,5 2,5 645
Dudești 1 3,2 3 555
Fetești 1 3,5 3,1 405
Maltezi 1 2,7 3 270
Pârțani 1 3 2,4 150
Cegani 1 3,4 2,2 390
Bordușanii Mari 2 3,2 2,6 250
Făcăeni 1 3,1 2,4 450
Găița 2 4,2 2,6 600
Vlădeni 2 3,1 2,4 280

Din această situație rezultă că în toate comunele de pe Borcea au fost


construite școli noi, deci comunitățile sătești au făcut eforturi pentru a construi
localuri de școli, dacă avem în vedere că în anul 1844, în județ au fost construite un
număr de 58 de școli902. Dintr-o circulară din 10 ianuarie 1849 aflăm că școlile au fost
în bună stare, bine clădite și au mobile ce le-au fost date de trebuință „precum bănci
pentru șederea copiilor, scaunul pentru învățător, table de aritmetică și tot trupul de table
lancasteriene lipite pe mucava”903.
O altă problemă cu care s-au confruntat școlile sătești a fost problema
mobilierului. Despre dotarea cu mobilier al școlilor construite în satele de pe Borcea
știrile sunt foarte puține. Potrivit recomandărilor fiecare școală trebuia să aibă: 2
table (una pentru aritmetică și alta pentru litere),1 scaun pentru învățător, un dulap
pentru păstrarea hârtiilor, bănci și scaune pentru copii, catedră, semicercuri câte
încăpeau în sala de clasă.
În ciuda acestor transformări încă mai erau greutăți cu care se confruntau
școlile, dar și învățătorii. Nemulțumirile erau din diverse motive. În continuare,
învățătorii nu vor fi scutiți de clacă, abuzurile continuând atât din partea arendașilor

901 ANIC, Fond, Ministerul Cultelor și Instrucțiunilor Publice, Dosar 1770, p. 93.
902 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 95/1844, f. 18-19.
903 Tezaur 1991, doc. 152.

240
cât și a proprietarilor. Învățătorul Ion Neculae din satul Cocargeaua a scris
profesorului Grigore Constantinescu de la școala normală din Călărași că renunță la
slujba de învățător deoarece proprietara moșiei, Zoe Moscu, nu-l iartă de clacă. În
dese rânduri, învățătorii întâmpinau greutăți și în ceea ce privește drepturile lor din
magazia de rezervă a satului. Învățătorul Gornea Dobre din datul Stelnica reclama că
în anul 1842 că nu a primit dreptul din magazia de rezervă pentru că îi fusese luat de
preotul satului904.
O greutate întâmpinată de învățători o constituia și participarea la cursurile
de la școala normală, unde trebuiau să cheltuiască mulți bani și, pe de altă parte,
erau organizate chiar în timpul campaniilor agricole. La 24 iunie 1843, învățătorii din
satele județului Ialomița au cerut să fie eliberați de la cursurile de la școala normală
din Călărași în vederea executării lucrărilor agricole, adică la „cositul fânului pentru
hrana dobitoacelor cât și de secerișul bucatelor pe care locuitorii le-au și ființat în clăi și ale
noastre stau încă neîncepute și iată că la a noastră venire acolo am rămas lipsiți de cositul
fânului acum să nu rămânem și de secerișul bucatelor la care ne este toată nădejdea noastră”.
Ca urmare învățătorii cer ocârmuirii „să binevoiască a ne slobozi și din școală măcar la 27
ale acestei luni ca să putem și noi îndeletnici în acele zile la trebuințele noastre mai cu
înlesniciune căci într-acel chip rămânem muritori de foame dacă la această vreme nu vom fi
slobozi în munca noastră”905.
Din rapoartele subocârmuitorului plășii Borcei, rezultă că între anii 1840-1848
numărul elevilor din satele de aici diferă de la an la an.

Satul Nr elevilor Nr elevilor Nr elevilor


1843/1844 1844/1845 1848
Roseți - 59 84
Dichiseni 24 17 40
Șocariciu 30 25 32
Jegălia 14 34 64
Gâldău 27 24 26
Pietroiu 20 23 31
Cocargeaua 23 24 54
Dudești 22 21 35
Fetești 35 15 36
Maltezi 22 18 46
Pârțani 9 11 15
Cegani 10 18 28
Făcăeni 21 22 29
Găița 11 14 30
Vlădeni 23 11 22

904 Pârnuță 1977, p. 147-148 și 152.


905 SJAN Ialomița, Fond Prefectura județului Ialomița, Dosar 22/1844, f. 70.
241
Rapoartele cu privire la examenele școlare confirmă faptul că s-au făcut
progrese și în ceea ce privește pregătirea elevilor. Asemenea constatări vin și din
partea subocârmuitorului plășii care însoțit de medicul județului fac un control în
școlile din această zonă, evidențiind strădania învățătorilor și a elevilor în pregătirea
școlară. Dintre acești învățători cu capacitate deosebită în activitatea lor profesională
amintim pe Stan Jitianu, învățător la școala din Dudești, care este numit în slujba de
subrevizor în plasa Borcea, iar din 1847 a fost numit subrevizor și în plasa Bălți.
Trebuie remarcat faptul că a fost învățătorul care a îndeplinit cel mai mult timp
această slujbă.
În anul 1946 sunt numiți noi dascăli în câteva sate, în locul celor îndepărtați
sau plecați. Astfel la Gâldău este numit Vasile Marinescu, iar la Dudești Nae Popa
Iordan, numit în locul lui Ion Neculae, care din data de 16 octombrie s-a întors în
satul Cocargeaua906. În urma acestei schimbări la 20 martie 1844 funcționau, în satele
de pe Borcea, următorii învățători:
Școala unde Numele învățătorului Data numirii
a fost numit
Roseți Iordache Nenciu 17 iunie 1843
Dichiseni Iordach