Sunteți pe pagina 1din 2

Evoluția metodelor de determinare a vitezei luminii

Viteza luminii in vid este de exact 299 792 458 metri pe secunda. Motivul pentru care
avem acest numar exact astazi este datorita faptului ca viteza luminii in vid este o
constanta universala care a fost masurata prin utilizarea laserelor, iar atunci cand un
experiment implica lasere, cifrele nu pot fi contrazise. Poate fi curios ca este vorba de un
numar intreg, dar nu este o coincidenta – lungimea unui metru este definita prin
intermediul urmatoarei constante: „lungimea unui traseu traversat de lumina in vid in
intervalul de timp este de 1/299 792 458 al unei secunde”.

In urma cu cateva sute de ani se considera sau presupunea ca viteza luminii este infinita,
cand, de fapt, aceasta este doar foarte foarte rapida.

Prima persoana care s-a indoit de afirmatia conform careia „viteza luminii este infinita” a
fost filosoful Empedocle, care a trait in secolul 5 i.Hr. Un secol mai tarziu, Aristotel l-a
contrazis pe Empedocle, iar aceasta controversa a continuat pe parcursul a doua milenii.

Prima persoana care a adus un experiment tangibil prin care sa poata fi testata viteza
luminii a fost omul de stiinta olandez Isaac Beeckman, in anul 1629. In ciuda faptului ca
traia intr-o perioada anterioara laserelor, Beeckman a inteles ca, in lipsa laserelor, bazele
oricarui experiment stiintific ar trebui sa implice intotdeauna explozii. Astfel,
experimentul sau consta in detonarea prafului de pusca.

Beeckman a pozitionat oglinzi la diferite distante de explozie si a intrebat observatorii


daca puteau observa vreo diferenta atunci cand lumina reflectata in oglinzi ajungea la
ochii lor. Dupa cum probabil banuiati, experimentul s-a dovedit a fi „neconcludent”.

Un alt experiment, mai cunoscut decat cel al lui Beeckman, si care nu presupunea
explozii, a fost condus, sau cel putin propus de Galileo Galilei, cu doar un deceniu mai
tarziu, in 1638. Asemenea lui Beeckman, Galilei a presupus ca viteza luminii nu este
infinita si a facut cateva referinte legate de un experiment care presupunea utilizarea
lanternelor (felinarelor). Nu se stie exact daca Galilei a efectuat acest experiment, insa
acesta ar fi presupus pozitionarea a doua lanterne avand intre ele distanta de un
kilometru, si astfel sa incerce sa observe daca exista vreo intarziere intre cele doua;
rezultatele au fost neconcludente. Singurul lucru pe care Galileo il putea afirma a fost ca,
daca viteza luminii nu este infinita, cu singuranta este rapida si astfel de experimente la
scala mica erau destinate esecului.

Astronomul danez Ole Römer a avansat o teorie noua si serioasa in ceea ce priveste
viteza luminii. Acesta a facut un experiment care il faceau pe cel al lui Galilei sa para
unul de scoala primara. Römer a observat ca un experiment ar trebui intotdeauna sa
implice spatiul cosmic. Astfel, el si-a concentrat observatiile pe miscarea planetelor,
anuntand rezultate inovatoare la data de 22 august 1676.

Mai precis, in timp ce studia unul dintre satelitii lui Jupiter, Römer a observat ca timpul
scurs intre eclipse varia pe parcursul anului (in functie de faptul ca Pamantul se apropia
sau se indeparta de Jupiter). Curios de acest lucru, Römer a inceput sa ia notite cu atentie
in privinta satelitului Io, si anume in cat timp acesta putea fi vazut corelat cu perioada de
timp in care acesta era asteptat sa apara. Dupa un timp, Römer a observat ca, pe masura
ce Pamantul orbita Soarele, si se departa de Jupiter, timpul in care Io trebuia sa apara era
cu intarziere fata de notitele lui. Astfel, Römer a constatat in mod corect faptul ca acest
lucru se intampla din cauza ca lumina reflectata de la Io nu calatoarea instantaneu.

Din pacate, calculele exacte pe care acesta le-a folosit s-au pierdut in incendiul din
Copenhaga din anul 1782, dar datele se confirma din stirile aparute in presa din acea
perioada si din faptul ca si alti oameni de stiinta contemporani cu Römer foloseau
aceleasi metode de calcul. Esenta acestui lucru este ca, prin utilizarea unei serii de calcule
care implicau diametrul Pamantului si orbita lui Jupiter, Römer a conchis ca dureaza
aproximativ 22 de minute pentru ca lumina sa traverseze diametrul orbitei Pamantului in
jurul Soarelui. Mai tarziu, Christiaan Huygens a estimat, folosindu-se de calculele lui
Römer, ca lumina se deplaseaza cu o viteza de 220 000 kilometri pe secunda. Acest
rezultat este usor indepartat de adevar.

Atunci cand colegii lui Römer s-au indoit de teoria sa legata de satelitul Io, astronomul a
raspuns calm, spunandu-le ca eclipsa lui Io de pe 9 noiembrie 1676 avea sa aiba o
intarziere de 10 minute. La sosirea momentului, cei care se indoiau au ramas uimiti de
veridicitatea lucrurilor afirmate de Römer.

Uimirea colegilor lui Römer se explica prin faptul ca estimarea astronomului este
considerata si astazi socant de precisa, luand in calcul faptul ca aceasta a fost realizata cu
300 de ani inainte de existenta laserelor si a internetului. In ciuda faptului ca estimarea
avea o eroare de 80 000 kilometri pe secunda, insa, avand in vedere evolutia stiintei si a
tehnologiei de la momentul respectiv, este impresionanta descoperirea sa, mai ales ca a
fost realizata in baza unei banuieli.

Ceea ce este si mai impresionant in ceea ce priveste masuratorile lui Römer este faptul
ca, la momentul in care acesta studia acest aspect, atat diametrul Pamantului, cat si
orbitele lui Jupiter erau calculate eronat. Asadar, faptul ca el nu a determinat exact viteza
luminii se datoreaza faptului ca altii oameni de stiinta au gresit in calcule inaintea lui.
Asadar, daca folosim datele lui corelate cu cifrele exacte ale orbitelor, obtinem un
rezultat aproape egal cu cel al vitezei luminii din prezent.

Chiar daca teoria lui Römer este eronata, iar James Bradley a descoperit o valoare mai
exacta a vitezei luminii in 1729, astronomul danez va ramane in istorie ca cel care a
demonstrat pentru prima oara faptul ca viteza luminii nu este infinita, mai ales ca el s-a
folosit de o planeta aflata la o distanta de 780 de milioane de kilometri de Pamant.