NEMATODOZE LA PEŞTI

Viermii nematozi sunt cei mai frecvenţi parazoţi ai peştilor, unii putând fi agenţii unor
îmbolnăviri grave.
Nematodozele frecvente la peşti sunt: ascaridioza, anisakioza, anguillicoloza,
cistidicoloza. fllometroza, hepaticoloza ş. a. Unele dintre acestea pot avea implicaţii
economice prin pierderile ce le produc în populaţiile piscicole infestate sau prin
deprecierea calităţii peştelui, altele pol constitui pericol pentru om.

ASCARIDIOZA

Ascaridioza este o nematodoză intestinală, provocată peştilor de viermi

nematozi aparţinând, în mare parte, ord. Ascaridida (Bauer, O.N.,1987).
Parazitoza, foarte răspândită, afectează atât specii de peşti marini, cât şi
dulcicoli, din toate categoriile de ape, inclusiv din culturi.

Etiologie
Agenţii provocatori sunt specii de viermi aparţinând genurilor Contracaecum,
Camallanus, Cucullanus, Goezia,, Raphidascaris, Rhabdochona, Spinitectus:
-Contracaecum aduncum Rudolphi, 1805 (syn. Ascaris adunca Rudolphi,
1805);
-Contracaecum bidendatum Linstow, 1899 (syn. Ascaris bidendatum
Linstow, 1899)
-Camallanus lacustris Zoega, 1776;
-Capillaria brevispicula Linstow, 1837;
-Cucullanus dogieli Krotas, 1959;
-Goezia ascaroides Goeze, 1782 (syn. Ascaris ascaroides Goeze, 1782);
-Raphidascaris acuş Bloch, 1779 (syn. Ascaris acuş Bloch, 1779);
 -Rhabdochona denudata Dujardin, 1845;
-Spinitectus inermis Zeder, 1800.
Contracaecum aduncum (fig. 12.6) parazitează ca adult, în intestin şi apendici
pilorici la peşti marini precum aterina (Atherina mochon pontica Eîchwald, 1831),
hamsia (Engraulis encrasicholus ponticus Alexandrow, 1927), scrumbia de Dunăre
(Alosa pontica pontica Eichwald, 1938) ş.a.. Larvele pot parazita în mezenter, ficat,
muşchi, la clupeide, salmonide, gadide, gobiide şi alţi peşti.
Contracaecum bidendatum (fig. 12.6) parazitează, ca adult, în intestin la cegă
{Acipenser ruthenus ruthenus L., 1758) şi alţi sturioni.
Aceste două specii de viermi se aseamănă mult, caracterele de diferenţiere fiind
legate de forma extremităţii cefalice şi terminale, mărimea celor doi apendici (esofagian
şi intestinal), numărul palpilor anali, morfologia aparatului sexual.
Sunt viermi fîlamentoşi, alb-crem, cu lungimea variind între 24,0 - 36,0 mm la
femele şi 18,0 - 33,0 mm la masculi; extremitatea cefalică de formă hexagonală la C.
aduncum şi sferic-alungită la C. bidendatum^ este înconjurată de 6 buze — 3
principale, 3 intermediare; partea terminală a corpului este ascuţită la prima specie şi
rotunjită la cea de a doua; apendicele esofagian este mai scurt ca cel intestinal la C.
aduncum şi invers, Ia C. bidentatum.
în cazul speciei Contracaecum aduncum, ciclul de dezvoltare se desfăşoară cu
participarea a trei gazde:
- gazda intermediară primară, reprezentată de specii de copepode, izopode,
gasteropode, polichete;
- gazda intermediară secundară (sau de acumulare), reprezentată de diferite specii de
peşti, crabi, creveţi;
- gazda definitivă, reprezentată de specii de peşti răpitori aparţinând clupeideior,
gadidelor, etc.
Infestarea gazdei primare se face prin ingerarea de către aceasta a ouăior sau a larvelor
eliberate în apă. Mai departe, peştii ce reprezintă gazda intermediară secundară, se
infestează prin consumul gazdei primare, invadată de larve; acestea migrează prin
peretele tubului digestiv şi se fixează în peritoneu, viscere, unde trăiesc încolăcite,
acoperite de un înveliş transparent sau, pot fi libere în cavitatea corpului.
Speciile de peşti ce reprezintă gazda definitivă se infestează consumând gazdele
intermediare invadate de larve; acestea ajunse în intestinul peştelui, se transformă în
viermi adulţi, capabili de a produce ouă; depuse în intestinul gazdei, odată cu
excrementele acesteia, ouăle ajung în apă şi ciclul se reia.
La specia Conîracaecum bidendaîum, ciclul de dezvoltare este mai simplu,
desfaşurându-se numai cu participarea primei gazde intermediare (copepode, isopode,
polichete) şi a celei definitive (specii de sturioni). Ouăle viermilor, ajunse în apă,
eliberează larvele; acestea pot rezista libere, 3-15 zile, funcţie de temperatura apei; în
acest timp, ele pot invada gazda intermediară; în cavitatea corpului acesteia, larvele se
dezvoltă şi devin apte de a invada gazda definitivă; aceasta se infestează prin consumul
gazdelor intermediare în care se adăpostesc larvele; în intestinul peştilor, larvele
evoluează în viermi adulţi, care eliberează ouă şi astfel ciclul se reia.
Camallanus lacustris parazitează ca adult, în intestin la percide, salmonide, esocide,
siluride, gadide, ciprinide şi alţi peşti.
Viermii adulţi, de culoare roşu-brun, au lungimi ce variază între 3,65-5,46 mm la
masculi şi 5,5-11,0 mm la femele; extremitatea lor cefalică este lărgită, cea terminală
îngustată, spiralată la masculi şi prevăzută cu 13 perechi de palpi anali, uşor curbată la
femele.
Capsula bucală este înzestrată cu 2 valve, ce mărginesc orificiu bucal şi susţinută lateral
de câte o formaţiune tridinţată.
Sunt viermi vivpari; femelele eliberează larvele care, odată cu excrementele gazdei,
ajung în apă de unde, pot fî ingerate de crustaceele copepode ce le servesc drept gazdă
intermediară; în cavitatea corpului acestora, larvele cresc, devenind apte de a invada
peştii; în intestinul acestora, larvele se dezvoltă şi se transformă în viermi adulţi; aceştia,
prin împerechere, dau naştere la noi generaţii de larve, astfel că, după trei luni de la
infestarea gazdei definitive, ciclul se reia.
Capillaria brevispicula (fig. 12.8) parazitează ca adult în intestin Ia unele ciprinide, cum
sunt babuşca {Rutilus rutilus carpathorossicus Vladykov, 1930), carasul (Carassius
auratus gibelio Bloch, 1783), plătica (Abramis brama L., 1758), roşioara {Scardinius
erythrophthalmus eryîhrophthalmus, L., 1758), văduvită (Leuciscus idus idus L., 1758)
ş.a.
Adulţii au corpul de forma unui filament subţire, lung de 3,17 - 7,0 mm la masculi, 3,2 -
7,7 mm la femele. Extremitatea cefalică este de formă conică, înconjurată cu 12 dinţişori
chitinoşi dispuşi pe două cercuri concentrice, câte 6 pe flecare. Gura este prevăzută cu
capsulă bucală, armată cu un stilet; zona anterioară a esofagului, tapisată cu spinişori
cuticulari. Masculii au un singur spicul terminal.
Dezvoltarea acestor viermi se poate realiza direct în corpul peştilor (gazda definitivă),
fără o gazdă intermediară, sau prin intermediul acesteia, în acest caz, fiind reprezentată
de unele specii de oligochete {Tubifex tubifex, Limnodrilus variegatus, ş.a.), al căror rol
nu este încă clarificat.
Cucullanus dogieli parazitează ca adult în intestin Ia unele ciprinide, cum sunt roşioara
{Scardinius erythrophthalmus erythrophthalmus L., 1758), văduvită {Leuciscus idus
idus L., 1758),cleanul {Leuciscus cephalus cephalus L., 1758), mreana (Barbus
Viermii adulţi au lungimi ce variază între 5,8 - 12,2 mm la masculi, 6,5 - 12,9 mm la
femele; extremitatea lor cefalică este lipsită de buze; prezintă capsulă bucală; zona
anterioară a esofagului mult lăţită; intestinul lipsit de apendici; partea terminală a
corpului conică, la masculi înzestrată cu 2 spiculi copulatori egali şi 11 perechi de palpi,
iar la femele cu 2 mici palpi.
Sunt viermi ovipari; în dezvoltarea lor au nevoie de o singură gazdă, reprezentată de
unele specii de peşti.
Goezia ascaroides (fig. 12.10) parazitează, ca adult, în stomac la somn .Adulţii acestui
nematod sunt de talie mică (înjur de 18 mm lungime); extremitatea lor cefalică este
trunchiată, cea terminală, conică, cu un mic spinişor proeminent. Cuticula este inelată,
înzestrată cu spinişori pe toată lungimea sa. Gura, înconjurată de 3 buze, se continuă cu
un esofag lung; apendicii esofagian şi intestinal prezenţi, primul fiind mai lung. Masculii
prezintă Ia partea terminală 2 spiculi egali . Ouăle sunt sferice, protejate de un înveliş
subţire, transparent.
Dezvoltarea parazitului se face cu schimbarea celor trei gazde - intermediară,
complementară şi definitivă.
Ouăle, depuse de paraziţii adulţi, ajung în intestinul gazdei definitive şi cu excrementele
acesteia, în apă; după 1-2 zile, în ouă se dezvoltă larva I;aceasta, după 3-4 zile, funcţie
de temperatura apei, iese din ou, fiind larva II, cu capacitate invazivă.Larvele în stadiul
II, rezistă libere în apă, 2-3 săptămâni, timp în care pot invada gazda intermediară;ajunse
în tubul digestiv al crustaceelor copepode, larvele năpârlesc şi penetrează în cavitatea
corpului unde. după 24 ore se transformă în larve III.
Crustaceele infestate, ingerate de speciile de peşti ce servesc parazitului drept gazde de
acumulare, eliberează larvele care, se închistează în seroasa intestinului formând chişti
alb-gălbui, sferici sau ovalari, de 0,49 - 0,84 x 0,45 - 0,62 mm.
Prin consumul gazdelor intermediare şi de acumulare infestate, larvele ajung în stomacul
somnului, năpârlesc de două ori şi după o lună se transformă în viermi adulţi, capabili de
a produce ouă.
Raphidascaris acuş (fig. 12.11, 12.12), parazitează în stomac la ştiucă (Esox lucius L.
1758), unele salmonide, cum ar fi păstrăvul indigen (Salmo truttafario L., 1 758),
percide sau alţi peşti răpitori.
Este o specie polimorfa, ale cărei dimensiuni variază funcţie de specia gazdă şi locul de
parazitare. Viermii adulţi au lungimi cuprinse între 24 - 29 mm la masculi şi 27 - 36 mm
Ia femele. Corpul lor este acorit cu o cuticulă inelată, cu răsfrângeri laterale înguste. La
ambele sexe, partea anterioară a corpului este rotunjită şi curbată ventral; cea terminală
este conică, lipsită de spin, dreaptă la femelă, curbată Ia mascul şi înzestrată cu doi
spiculi egali. Gura este triunghiulară, înconjurată de 3 buze groase; ea conduce în
faringe, apoi într-un esofag cilindric; acesta se continuă cu un mic stomac, prevăzut cu
un apendice lung, îndreptat către partea posterioară a corpului şi cu intestinul terminat cu
orificiu anal. Ouăle sunt ovalare , prevăzute Ia unul din poli cu căpăcel.
Ciclul de dezvoltare se desfăşoară pe durata unui an, cu participarea a 3 gazde -
intermediară (oligochete, copepode şi alte nevertebrate), complementară (larve de
odonate, chironomide, coleopterc, ciprinide bentofage, ca şi alte specii de peşti cum ar fi
fantânelul, zglăvocul, etc.)şi definitivă (şliucă, păstrăv indigen, etc).
Rhabdochona denudaîa (fig. 12.13) parazitează în stadiul de adult în intestin la unele
ciprinide şi alţi peşti.
Este o specie polimorfa, dimensiunile sale variind în limite largi, în funcţie de specia
gazdă, zona geografică şi bazinul acvatic.
Adulţii au o talie medie: la masculi, lungimea corpului variază între 4,86 -6,50 mm iar la
femele, între 7,24 - 14,20 mm.
Corpul lor este acoperit de o cuticulă netedă. Capsula bucală, cu aspect de pâlnie, are
marginea anterioară înconjurată de 14 dinţi mici. Faringele este drept la viermii tineri şi
în formă de „S" la cei vârstnici. Partea terminală a corpului ascuţită, acoperită cu spini
cuticulari. Cei doi spiculi de la mascul sunt diferiţi ca mărime şi alcătuire. Ouăle
ovalare, au un înveliş neted sau prevăzut cu peri fini şi prezintă la cei doi poli filamente
ce le asigură plutirea în apă.
Ciclul de dezvoltare la Rhabdochona denudaîa se desfăşoară cu participarea a două
gazde - prima intermediară, reprezentată de larve de insecte aparţinând genurilor
Ephemerella, Heptagenia, Hydropsiche şi cea de a doua, definitivă, respectiv speciile de
peşti receptive.
Spinitectus inermis (fig. 12.14) parazitează, ca adult, în stomac la anghila europeană.
Viermele de 10-20 mm lungime are corpul protejat de o cuticulă prevăzută cu spini,
care scad în dimensiune şi număr către partea posterioară.
Faringele este cilindric. Masculii au extremitatea caudala uşor spiralata, prevăzuta cu
patru perechi de ventuze preanale, 5 - 6 perechi postanale şi doi spiculi inegali. Ouăle
sunt mici elipsoidale, cu membrana groasă şi cu filamente lungi la cei doi poli.

Epizootologie, patogenie
în ascaridioză, sursele de paraziţi sunt peştii, ce reprezintă gazda definitivă a viermilor
provocatori, apa care vehiculează ouăle şi larvele, gazdele intermediare, complementare
sau de acumulare, în care larvele se dezvoltă sau se adăpostesc.
Patogenitatea acestor viermi constă în obstruarea şi lezarea tractusului digestiv al
peştilor ce le servesc ca gazdă definitivă. In corpul peştilor ce constituie gazde
complementare sau de acumulare, patogenitatea constă în lezarea şi dereglarea funcţiilor
organelor parazitate.

Manifestări clinice
Simptomatologia peştilor afectaţi de ascaridioză variază în funcţie de gradul de infestare,
vârsta şi starea gazdelor, forma de boală (provocată de viermii adulţi sau de larvele
acestora).
în general, la infestări slabe, peştii nu manifestă simptome de boală. Infestările severe,
cu un număr mare de paraziţi şi îndeosebi cu larvele acestora, pot declanşa, în unele
cazuri, epizootii cu pierderi în greutate şi chiar mortalităţi în populaţiile afectate.
Ghittino, P., (1985) citează epizootii provocate de Contracaecum aduncum în populaţiile
de hamsie ca şi cazuri de nzootii cu Raphidascaris acuş în populaţiile de păstrăc
curcubeu din unele ferme salmonicole.
Bauer, O.N. (1987) descrie cazuri de epizootii provocate de Raphidascaris acuş la
plătică, la care, infestarea cu peste 1000 viermi / peşte a determinai o gravă afectare a
vezicii gazoase şi biliare, acestea căpătând o culoare maronie; totodată s-a constatat
acumularea de bilă sau exudat hemoragie în cavitatea corpului, ca şi infiltrarea
leucocitară a pereţilor abdomenului şi mezenterului.
S- a mai observat in infestarile larvare, o afectare grava a ficatului (inegrire, mărire în
volum) şi altor organe interne, ca şi degenerare gonadelor. Acelaşi autor citează cazuri
de somn infestat cu Goezia ascaroides la care, s-au evidenţiat în pereţii stomacului
tumori de 5-10 mm în diametru, unele dintre acestea deschise , erateriforme, în care se
observau paraziţii; de multe ori, în asemenea cazuri, peretele stomacului era perforat în
locurile de formare a tumorilor. Peştii grav afectaţi de ascaridioză sunt epuizaţi, înoată
pe o parte, prezintă o secreţie abundentă de mucus.

Leziuni a na tom o- şi histopatologice

Leziunile în ascaridioză, se produc la nivelul tradusului digestiv al peştilor ce reprezintă
gazda definitivă a paraziţilor, sau în organele infestate de larve. Astfel, la nivelul
stomacului, intestinului, apar inflamaţii, tumori, perforaţii; organele parazitate de larve,
apar mărite în volum, inflamate, cu ţesuturile modificate; de cele mai multe ori, funcţiile
acestora sunt compromise.

Evoluţie, mortalitate
în invazii slabe peştii suportă parazitarea, efectul acesteia constând în încetinirea
ritmului de creştere, pierderea în greutate. Infestările severe pot conduce la mortalităţi în
populaţia piscicolă afectată.

Diagnostic
Pentru un diagnostic corect, se impune examenul microscopic al conţinutului intestinal,
în vederea evidenţierii paraziţilor. In infestările larvare, este necesară examinarea atentă
a cavităţii corpului, organelor interne, pentru a observa chiştii în care se găsesc larvele;
pentru determinarea acestora, se examinează la microscop conţinutul chiştilor sau
fragmente din organele infestate.

Profilaxie şi tratament
• Ascaridioză este o parazitoză greu de controlat. Singurele măsuri ce se pot aplica
sunt cele de limitare a focarelor de paraziţi. în acest scop, se impune pescuitul intens în
populaţiile piscicole afectate, pentru a elimina exemplarele intens parazitate şi a diminua
astfel numărul de ouă sau larve produse de viermii adulţi.
• In unităţile de creştere a peştelui (în deosebi salmonide) sunt mai multe posibilităţi
de control a parazitozei, respectiv:
• alimentarea cu apă curată, din surse libere de paraziţi;
• întreruperea ciclului de dezvoltare a viermilor, prin distrugerea gazdelor
intermediare;
• vidarea periodică a bazinelor şi tratarea lor cu clorură de var pentru distrugerea
ouălor şi larvelor de paraziţi,

ANISAKIOZA

Anisakioza este o nematodoză larvară, care afectează multe specii de peşti marini, dar
şi dulcicoli, din diferite zone ale globului. Totodată, este una din parazitozele
periculoase, transmisibilă omului prin consumul de peşte în stare crudă, sub formă de
salate, marinat sau afumat.
Parazitoza a fost descrisă pentru prima dată în 1955 în Olanda, apoi în
Japonia, SUA, alte ţări din Europa, datele referindu-se la îmbolnăvirile provocate
omului ca urmare a consumului de peşte infestat. Denumirea de anizakioză s-a
introdus în 1982 de către Acha, P.N. şi Szyfres, B (citaţi de Ghittino, P., 1985) care, au
inclus parazitoza în lista zoonozelor comune omului.
în prezent termenul este folosit şi pentru îmbolnăvirile provocate peştelui de către
larvele de Anisakis sp., Porrocaecum sp. şi alte nematode (Ghittino, P. 1985).
Literatura de specialitate menţionează anisakioza ca fiind o parazitoza cu
incidenţă crescută în populaţiile de hering (Ciupea harengus L-, 1758), stavrid
(Trachurus trachurus trachurus L., 1758; Trachurus trachurus semispinosus Nilsson;
Trachurus trachurus capensis Castelnau), macrou (Scomber scombrus L., 1758),
colios (Scomber japonicus colias Gmelin), merluccius (Merluccius capensis
Castelnau; Merluccius senegalensis Cadenot), cod (Gadus morhua L., 1758) ş.a. din
zonele costiere ale M. Nordului, M. Baltice, Atlanticului de Nord, ca şi din zona West-
Africa a Atlanticului sau din alte arii geografice (Sindermann, C.J., 1970; Ghittino, R,
1985; Roberts, R.J., 1989, etc).

Etiologie
Anisakioza este provocată de larvele unor specii de nematode aparţinând
genurilor Anisakis, Capillaria, Contracaecum, Phocanema, Porrocaecum,
Skrjabillanus, ş.a., cum sunt:
-Anisakis marina Linstow, 1879;
-Anisakis simplex Rudolphi, 1809;
-Anisakis schupakovi Mosgovoy, 1951;
-Capillaria phillippinensis (?);
-Contracaecum aduncum Rudolphi, 1802;
-Phocanema decipiens Krabbe (?) (syn. Terranova decipiens sau
-Porrocaecum decipiens);
-Porrocaecum reticulatum Linstow, 1890);
-Porrocaecum eperlani Linstow, 1879;
-Skrjabillanus tincae Schigin; Schigina, 1958.
Dintre acestea, larvele de Anisakis, Porrocaecum, Contracaecum sunt cele mai
comune, parazitând frecvent la unele specii de peşti marini şi oceanici.
Larvele de Anisakis sp. (fig. 12.15.a) parazitează la multe specii de speşti marini
(hering, macrou, stavrid, merluccius, etc), mchistându-se în peritoneu, ficat, apendici
pilorici, intestin, gonade (fig. 12.15.b).
Corpul lor (fig. 12.16) este cilindric, gălbui-murdar, de 6-30 mm lungime,
acoperit de o cuticulă inelată; extremitatea anterioară este rotunjită, cea posterioară
conică, terminată cu un spinişor ascuţit. Extremitatea cefalică a larvei este protejată de o
teacă conjunctivă, înarmată cu un mic „dinte" de penetraţie, dispus oblic. Gura are
formă de pâlnie; buzele neevidente. Ventriculul stomacal bine individualizat, are o
formă ovalară; apendicii esofagian şi intestinal, lipsesc.
Chiştii în care se găsesc larvele, au o formă rotundă (fig. 12.15.b), cu diametrul de 2-3
mm şi culoare alb-murdar; în interiorul lor, larva e înfăşurată sub forma unei spirale
turtite.
Larvele de Porrocaecum sp. (fig. 12.17) parazitează închistate în musculatură, cavitatea
abdominală, viscere, la multe specii de peşti marini, cum sunt codul (Gadus morhua L.,
1758). cambula {Platichthys flesus L., 1758), eglefinul (Melanogrammus acglefinus L.,
1758), sebasta (Sebastes marinus L., 1758), etc, Porrocaecum decipiens (syn.
Phocanema decipiens - Terranova decipiens) fiind cunoscut şi sub denumirea de
„ viermele codului ".
Corpul lor, de 10 - 18 mm lungime, este brun, cilindric, trunchiat la extremitatea
anterioară, conic, terminat cu un spinişor la cea posterioară. Orificiul bucal este
înconjurat de buze rudimentare; ventriculul bucal bine individualizat; apendicele
intestinal prezent, orientat anterior.
Chiştii, în care se găsesc larvele strânse în spirală, au o formă sferică, de 4 - 5 mm în
diametru.
Larvele de Contracaecum sp. (fig. 12.18) parazitează în stadiile III şi IV, închistate în
cavitatea corpului, ficat, alte organe interne, rar în musculatură, la peşti marini
aparţinând clupeidelor, gadidelor, cotidelor etc, sau dulcicoli, din familiile cîprinide,
esocide, sîluride ş.a.
Una din speciile mai comune peştilor marini este Conîracaecum aduncum, a cărei
larve parazitează frecvent la codul (Gadus morhua L., 1758) din Marea Baltică, Albă,
Barent, dar şi la alte specii, precum stavridul (Trachurus trachurus L., 1758), macroul
(Scomber scomber L., 1758), sardina (Sardina pilchardus sardina L., 1758), din Oc.
Atlantic.
 Dimensiunile larvelor de Contracaecum sp. variază funcţie de vârsta acestora şi
specia gazdă. Larvele în stadiu III, IV, au o lungime de 18-36 mm, sunt alb -crem, cu
extremitatea cefalică uşor rotunjită, prevăzută cu buze rudimentare şi dinţişori de tip
larvar, iar cea posterioară, conică, terminată cu un mic spinişor; cei doi apendici,
stomacal şi intestinal, sunt prezenţi şi aproximativ egali.
Ciclul de dezvoltare al acestor nematode se desfăşoară cu participarea a 2-3 gazde
intermediare şi una definitivă. Prima gazdă intermediară este un nevertebrat (frecvent
crustacee copepode sau amfîpode, rar viermi oligocheţi). Peştii constituie fie gazdă
intermediară secundară, fie gazda de acumulare. Infestarea lor se realizează prin
ingerarea gazdei primare ce adăposteşte larvele în stadiul II, sau prin transmitere de la
un peşte la altul, ca urmare a consumării exemplarelor mici, parazitate, de către cele
mari.
Gazda definitivă este reprezentată de unele mamifere acvatice ihtiofage (focile, balenele,
delfinii), sau, mai rar, de păsări legate prin biologia lor de ape.
Omul poate deveni o gazdă accidentală, ca urmare a ingerării de peşte crud infestat cu
larve. Ajunse în tubul digestiv al omului, larvele se închistează în peretele intestinal. Ele
pot provoca omului tulburări digestive grave.
Larvele de Skrjabillanus sp. (fig. 12.19) au corpul protejat de o cuticulă inelată;
extremitatea lor cefalică este dilatată, cu aspect de ac cu gămălie; capsula bucală are
aspect de bob de mazăre iar tubul digestiv drept, se termină orb. Femela are o lungime
de 16,5 - 22 mm iar masculul 6,1 - 7,4 mm; la partea terminală a corpului acestuia
există, în loc de spiculi, un mic pivot chitinos. Larvele femelelor parazitează sub
învelişul seros al rinichiului la lin.

Epizootologie, patogenie
Sursele de paraziţi sunt gazdele definitive, respectiv mamiferele şi păsările acvatice.
Acestea răspândesc în apă ouăle viermilor care-şi continuă ciclul de dezvoltare. De
importanţă în menţinerea focarelor de anisakioză sunt şi gazdele intermediare -
crustaceele copepode şi amfipode, ca şi speciile de peşti receptive la care parazitează
larvele.
Intensitatea parazitării creşte cu vârsta peştelui.

Patogenitatea larvelor pentru peşti constă în acţiunea lor mecanică asupra organelor
parazitate, cu influenţă asupra capacităţii funcţionale a acestora.

Manifestări clinice
Simtomatologia peştilor afectaţi de anisakioză este nespecifică şi depinde de gradul de
infestare şi talia gazdei. Peştii intens parazitaţi slăbesc, devin hipodinamici, nu se mai
hrănesc. Dacă larvele paraziţilor se localizează în ficat, funcţia acestuia este alterată,
organul scade în volum, se atrofiază.(fig. 12.20). De asemenea, larvele paraziţilor pot
produce aderenţe viscerale, leziuni musculare sau pot perfora pereţii intestinului.

Leziuni anatomo- şi histopatologice

Leziunile provocate de larvele paraziţilor sunt cantonate la nivelul viscerelor,
peritoneului, musculaturii şi constau în modificarea morfologică şi histologică a
acestora. Se înregistrează, ca leziuni, apariţia aderenţelor viscerale, micşorarea
volumului organelor parazitate, degenerarea ţesuturilor acestora, atrofierea lor.

Evoluţie, mortalitate
Parazitoza evoluează cronic; prognosticul este uşor în infestările slabe, grav în cele
severe.
In populaţiile piscicole afectate de anisakioză se înregistrează frecvent pierderi în
greutate, încetinirea ritmului de creştere; mentalităţile apar în cazurile de infestare
severă.

Diagnostic
Anisakioză se diagnostichează prin evidenţierea larvelor închistate în peritoneu,
viscere, musculatură. Pentru aceasta este necesară disecţia peştilor şi examinarea
macroscopică şi microscopică a cavităţii abdominale, fragmentelor de peritoneu, organe,
musculatură, în care se pot localiza larvele.
Pentru evidenţierea paraziţilor închistaţi în musculatura peştelui, se
recomandă, digestia prealabilă la cald (30-35°C), în soluţie peptico-clorhidrică, a
fragmentelor de carne, procedeu ce permite eliberarea larvelor şi vizualizarea acestora
(după Roskam, R.T., citat de Ghittino, P. 1985)

Profilaxie şi tratament
• Anisakioza se manifestă în principal în populaţiile piscicole naturale. Din acest
considerent nu este posibilă aplicarea unor măsuri de prevenire şi combatere a
parazitozei. Ca măsuri frecvente, care să protejeze omul de infestare, se recomandă
controlul parazitologoc al capturilor şi congelarea Ia -20 °C timp de 24 h a peştelui găsit
infestat (Acha, P.N. şi Szyfres, B., 1982, citaţi de Ghittino, P., 1985).