Cu vârsta am devenit tot mai refractară la compromisuri. Ce înseamnă compromisul?

Să te
forțezi să te adaptezi la situații în care ți se cere să nu pui inimă, să te auto-instrumentalizezi, să
te reduci la un rol funcțional.
Când eram mai tânără eram influențată de ideile care circulau în mediu.
Am devenit tot mai convinsă că lumea e un loc magic.
Experiența proprie m-a convins că nu merită să mizezi decât pe miracol, pe absolut. Chiar și
atunci când totul îți pare potrivnic. Mai ales atunci.
Compromisul existențial (căci de el vorbesc) e o sinucidere lentă... E trădare a naturii proprii, corupție a
identității interioare.
E mult mai greu să trebuiască să dai mai puțin decât ți-ar veni decât să fii stimulat și încurajat să dai mai
mult.
E mai greu să-ți reprimi pasiunea decât să mori pentru ea.
Ea poate ucide, dar e mai rea frica de moarte decât moartea în sine.
Opera de dezvrăjire a lumii, această șaradă intelectuală, e o perspectivă mistificatoare, care depigmentează
totul, amestecând culorile până ajung toate la un numitor comun care e, de multe ori, o nunață cenușie.
Lumea e realmente magică în ochii genuinilor visători sau în cei ai simplilor, ai pasionalilor care nu ezită.
Pentru a fi capabil de asemena acte de cruzime la adresa splendorii existenței trebuie să fii structural inapt
de pasiune.
Prea mult vag sufletesc te poate împinge în mlaștini.