Institutia Publica Liceul Teoretic “Gheorghe Asachi”

Portret cultural al unei

generatii de scriitori

A elaborat : Sorocean Carmen, clasa a 11-a “D”

Profesor conducator : Ojog Angela

Chisinau 2018
 CUPRINS

1. Generatia ochiului al treilea. Concept.

Reprezentanti.
2. Universul creatiei poetului/scriitorului.
3. Concluzii.
4. Referinte bibliografice.
5. Anexe*
Generatia ochiului al treilea. Concept.
Reprezentanti.

Generatia ochiului al treilea – generatie de creatie marcata de Nicolae Dabija, care

a venit in momentul cand poporul avea nevoie de un “al treilea ochi” prin care sa
descopere adevarul. În vreme de cumpănă naţională, când homo
sovieticus ameninţa să topească identitatea popoarelor într-un imperiu roşu,
scriitorul a reuşit să străbată graniţele imperialiste şi să se conecteze la un alt
univers, a reuşit să străbată calea pe care au dibuit-o şi pe care i-au orientat
generaţiile anterioare.
Generaţia „Ochiului al treilea” (numită astfel după cartea cu acelaşi nume a
lui Nicolae Dabija) este constituită din Nicolae Dabija, Leonida Lari, Ion
Hadîrcă, Arcadie Suceveanu, Marcela Benea, Nina Josu.
E o generaţie prin excelenţă poetică. Poezia patriotică a lui Dabija, Lari, Hadârcă
va intra, cu siguranţă, în istoria literelor basarabene, alături de cea a lui Vieru sau
Matcovschi. Dar în viaţa literară de azi (Hadârcă fiind în vacanţă politică), cel mai
prezent e Dabija. Nu cu poezia, lăsată pe rafturile istoriei, ci cu publicistica. Place
sau nu, ea are nerv şi personalitate.
Astăzi Nicolae Dabija este considerat unul dintre comorile literare ale literaturii
noastre, iar laurii acestui calificativ au fost obţinuţi cu multă muncă, cultură,
credinţă şi curaj literar. Generaţiile actuale de scriitorii datorează multe acestui om
de cultură, care a folosit rebeliunea tinereţii pentru o cauză nobilă, pentru cauza
identităţii, limbii şi culturii noastre.
 Universul creatiei poetului

În operele “ochiului al treilea” se întalnesc, ca într-o matcă, multe din temele

predilecte ale acestei generații: rememorarea trecutului istoric, legătura osmotica
cu pămîntul stramosesc, pastrarea nealterata a graiului matern ca principiu
fundamental si inatacabil al dainuirii. Ca exemplu demn este romanul lui Nicolae
Dabija – “Tema pentru acasa”.
“Tema pentru acasă” de Nicolae Dabija a apărut la editura Princeps, Iași, în anul
2009. Subiectul cărţii abordează drama deportaților basarabeni, umiliţi în regimul
comunist pentru că gândeau altfel. Acţiunea romanului este plasată înainte de
venirea sovieticilor în 1940.
Eroii romanului sunt Mihai Ulmu-profesor şi Maria Răzeşu-elevă. Profesorul
Ulmu este arestat în timpul lecţiei de limba română, pentru că şi-a asumat vina de a
arunca portretul lui I. Stalin după catedră şi este numit “duşman al poporului”.

Înainte ca să încheie lecţia, profesorul lasă elevilor săi o temă pentru acasă,
întrebarea: „…A fi om în viață e o artă sau un destin?”. Răspunsul îl află după 13
ani de închisoare, chin, înjosire, calvar și pierderea persoanelor dragi în Siberia, la
lagărul Zarianca. Acolo, profesorul şi alţi deţinuţi nu mai au nume, ci sunt strigaţi
după cifre. M1-315 a fost numărul lui Mihai Ulmu.

La “cea mai umană puşcărie din lume”, aşa cum o considera şeful închisorii
Kudreavţev, deţinuţii munceau şi erau permanent ameninţaţi cu moartea.
Profesorul Ulmu se împăcase cu soarta. Totul a fost până când la Zarianca venise
Maria, fosta lui elevă și viitoarea lui soție ca să-i întoarcă o datorie mai veche – o
carte de poezii scrisă de M. Eminescu şi să-i spună cât de mult îl iubește. Tot
Maria l-a ajutat să evadeze de două ori, dar au fost prinşi.
Pentru nesupunere şi evadare Ulmu a acumulat în total vreo 240 şi ceva de ani de
închisoare. Maria naşte un băiat, pe care îl numeşte împreună cu Mihai, Mircea.
După doi ani (aşa era regula), copilul îi este luat şi dus la orfelinat, la o distanţă de
10 kilometri de lagăr. Plecată pe ascuns, să-și salveze copilul bolnav de tifos, ea
este împușcată de un soldat.
Deţinuţii sunt eliberaţi pe 5 martie 1953. Mihai revine acasă, la Poiana, şi îşi
găseşte fiul la orfelinat. La final, profesorul se întâlneşte cu elevii săi, deja oameni
în toată firea, ca să le asculte tema de acasă.

Concluzii

In opinia mea, destinul şaptezeciştilor a fost fericit. Colecţia „Debut” (de care nu
au avut parte nici predecesorii, nici succesorii) îi consacra, într-un fel. E ultimul
eşalon care a prins „tradiţia” sovietică a manualelor, în care erau incluşi, în ordine
prescrisă, scriitorii contemporani. Chiar dacă cei incluşi în manuale sunt repudiaţi,
prezenţa în şcoli i-a făcut cunoscuţi. Toţi au scris şi cărţi pentru copii, cele mai
citite, de altfel (încă un factor al popularităţii).
Singurul lucru care le lipseşte este o exegeză. Pe care o merită. Niciun critic serios
(încă) nu s-a preocupat în mod special de pleiadă sau de vreun autor. Sunt salutare
tentativele tinerilor cercetători. Cu condiţia că ei vor disocia textele fără
încremenirea în respect, fără apriorice sentimente de pietate (care exclud analiza
lucidă). Cu cât se amână în timp exegezele, cu atât mai îndârjit legenda va
substitui disocierile axiologice. Este o generaţie prea vizibilă în contextul literaturii
române din Basarabia, ca să nu fie privită şi prin lupa exigenţelor critice.
 Anexe*

Nicolae Dabija