DREPT CIVIL.

SUCCESIUNI

NOTE DE CURS

Introducere

Precizare prealabilă:

Aceste succinte prezentări ale temelor din programa analitică a disciplinei

urmăresc să pună la dispoziţia studenţilor un material didactic util dar nu şi suficient
pentru examen. Util căci se doreşte a fi subliniate reperele, principiile materiei
succesiunilor, trăsăturile fundamentale ale instituţiilor care alcătuiesc această materie.
Se urmăreşte de asemenea, să se pună în evidenţă unele trăsături pe care o instituţie
sau alta de drept succesoral le prezintă şi care sunt necesare a fi ştiute pentru a evita
confuziile cu alte instituţii de drept civil, în raport cu care ar exista asemănări, uneori
doar de natură terminologică: de pildă, capacitate civilă, capacitate succesorală ori
reprezentare convenţională legală – reprezentarea succesorală. Insuficient căci acest
material nu înlocuieşte bibliografia tipărită ci dorim numai să înlocuiască înţelegerea
acesteia.

Noţiuni generale privind dreptul de moştenire.

Transmisiunea succesorală şi caracterele ei juridice

Potrivit art. 953 Cod civ., „Moştenirea este transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în fiinţă”. Pe lângă
accepţiunea de transmisiune succesorală, moştenirea o are şi pe cea de
patrimoniu transmis (prin urmare patrimoniul care constituie însuşi obiectul
acestei transmisiuni).
Moştenirea, constând în însuşi patrimoniul ce a aparţinut unei persoane
fizice decedate, are şi activ (drepturile cu conţinut economic ale defunctului) şi
pasiv (obligaţiile evaluabile în bani ale acestuia). Moştenirea, altfel spus, în sens
de lăsământ succesoral, este o universalitate juridică.
Deoarece cel decedat nu mai are calitatea de subiect de drept şi pentru că nu
poate exista patrimoniu fără titular, universalitatea juridică, dacă până la moartea
celui care lasă moştenirea, constituia patrimoniul acestuia, se transmite la data
decesului, prin simplul fapt al morţii, către moştenitorii săi.
Moştenirea, legală şi cea testamentară sunt moduri de dobândire a
dreptului de proprietate (art. 557 alin.(1) Cod civ.).
Dreptul de moştenire este reglementat în Cartea a IV-a a Codului Civil intitulată
„Despre moştenire şi liberalităţi”.
Transmisiunea moştenirii operează dinspre cel care o lasă numit de cujus (din
formula dreptului roman ,,is de cuius succesionis agitur – cel despre a cărui
moştenire este vorba) către moştenitorii sau succesorii săi. În cazul moştenirii
testamentare, de cujus se numeşte şi testator iar moştenitorii se numesc şi
legatari.
Daca cel care lasă moştenirea (de cujus) poate fi exclusiv o persoană fizică
(moartea determină încetarea capacităţii civile, a calităţii de subiect de drept
numai în privinţa acestor persoane), moştenitorii pot fi şi persoane juridice
(îndeoseb moştenitorii testamentari iar prin excepţie moştenitorii legali posibili
titulari ai unei succesiuni vacante – statul, sau, după unele distincţii pe care
Codul civil le face, comuna, oraşul sau municipiul). Pentru a cuprinde şi pe
potenţialii moştenitori persoane juridice, definiţia moştenirii dată de art. 953 Cod
civ, vorbeşte de persoane în fiinţă, nu în viaţă.
De precizat că de cujus nu poate fi niciodată o persoană juridică, transmisiunea
patrimoniului acestei categorii de subiecte de drept urmând alt regim juridic
decât al dreptului de moştenire şi anume regulile prescrise în principal de Codul
civil referitoare la reorganizarea persoanei juridice.
Din cele ce preced a rezultat deja că moştenirea este de două feluri, legală şi
testamentară (art. 955 alin.(1) C. Civ.). Cele două feluri de moşteniri nu se
exclud ci pot cooexista fie cu titulari diferiţi fie cu acelaşi titular care, în acest caz,
cumulează calitatea de moştenitor legal cu aceea de legatar.
Transmisiunea succesorală are patru caractere juridice:
 - deoarece operează, are loc, în momentul decesului unei persoane,
aceasta fiind şi data deschiderii moştenirii (art. 954 alin. (1) C. Civ.), este o
transmisiune mortis causa;
- deoarece obiectul ei este un patrimoniu, o universalitate juridică, este o
transmisiune universală (cu excepţia legatului cu titlu particular, când prin
testament se dispune mortis causa, de unul sau mai multe bunuri
singulare, izolate şi nu de intregul patrimoniu?);
- este o transmisiune unitară pentru că este guvernată, urmează acelaşi
regim juridic fără a se distinge după natura bunurilor din succesiune, după
felul moştenitorilor ori după alte criterii.
De la acest caracter juridic există unele excepţii. Menţionăm aici numai una.
Excepţia avută aici în vedere este cea consacrată prin art. 974 Cod civ. care
conferă soţului supravieţuitor, când nu vine în concurs cu descendenţii soţului
defunct ci cu alte clase de moştenitori legali şi dacă soţul acum decedat nu a
dispus de bunurile respective, un drept de moştenire legală cu o destinaţie
specială ce are ca obiect ,,mobilierul şi obiectele de uz caznic care au fost
afectate folosinţei comune a soţilor,,. Acest drept special se adaugă dreptului pe
care soţul supravieţuitor îl are, potrivit art. 971 alin.(1) Cod civ., la o parte din
masa succesorală, în concurs cu oricare clasă de moştenitori. Partea
succesorală a soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă este
reglementată de art. 972 C. Civ. Aşadar, dacă vine în concurs cu fiecare clasă
soţul are dreptul la o parte din moştenire. (acesta fiind dreptul comun succesoral
al soţului supravieţuitor ). Când vin în concurs cu moştenitori legali din prima
clasă (descendenţii în linie dreaptă ai lui de cujus), soţul rămas în viaţă nu mai
culege de astă dată cu titlul exclusiv şi bunurile menţionate la art. 974 C. Civ.
Toate bunurile, indiferent de natura şi afecţiunea lor se împart între soţul
moştenitor şi descendenţii cu care este în concurs, potrivit art. 971 şi 972 C. Civ.
Dacă însă clasele de moştenitori sunt a II-a, a III-a sau a IV-a, soţul are două
drepturi cât priveşte moştenirea lăsată de cel decedat. (atât la o parte din
aceastea, potrivit art. 971 şi 972 Cod civ., cât şi la mobilierul
şi obiectele de uz caznic, în temeiul şi în condiţiile art. 974 Cod civil.
Iată că, în această ultimă ipoteză regimul juridic al transmisiunii succesorale este
diferit, distingându-se după natura bunurilor şi după calitatea în care vin la
moştenire succesorii legali. Suntem aşadar în prezenţa excepţiei de la caracterul
unitar al transmisiunii succesorale.
- transmisiunea succesorală, este, în sfârşit, indivizibilă şi această trăsătură
este în strânsă legătură cu caracterul indivizibil al actului juridic de opţiune
succesorală (cu cele două laturi ale opţiunii: acceptareaşi renunţare).
Aşadar, actul de opţiune succesorală trebuie exercitat în acelaşi sens cu
privire la întreg patrimoniul succesoral. Ori se acceptă întreaga moştenire,
ori se renunţă la tot. Nu poate fi acceptată o parte din moştenire ori să se
renunţe la rest (de pildă să se accepte activul şi să se renunţe la pasiv ori
să se accepte mobilele din moştenire şi să se renunţe la bunurile imobile).
Caracterul indivizibil al transmisiunii succesorale, ca de altfel şi al actului
de opţiune succesorală este sintetozat în principiul: nemo pro parte heres.
Unii autori consideră excepţie de la caracterul indivizibil al transmisiunii
succesorale, situaţia în care moştenitorul legal care cumulează şi calitatea de
legatar optează să vină la moştenire dând curs unui singur temei succesoral (fie
numai ca succesor legal, fie numai ca moştenitor testamentar). Ni se pare însă
că nu suntem în ipoteza unei reale excepţii de la caracterul juridic discutat căci
există , este adevărat o alegere, dar nu făcută direct asupra masei succesorale
(de succesor legal sau de legatar). O dată făcută această opţiune, succesorul în
cauză va lua tot ceea ce-i permite temeiul succesoral ales (acesta se apreciază
în concret, în funcţie de aventualii comoştenitori legali ori testamentari).
 Data şi locul deschiderii moştenirii. Condiţiile pentru a moşteni

Potrivit art. 954 alin(1)Cod civ., „Moştenirea unei persoane se deschide

în momentul decesului acesteia”. Data morţii lui de cujus este, aşadar
data deschiderii moştenirii.
Data deschiderii moştenirii nu trebuie confundată cu data, la care, la
cererea moştenitorilor se deschide procedura succesorală notarială, al
cărui act final constă în eliberarea certificatului de deces.
Dovada morţii şi a datei acesteia se face cu certificatul de deces.
Acesta se întocmeşte ori ca urmare a morţii fizic constatate ori în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive declarative de moarte, în
această hotărâre precizându-se care este data morţii.
Cunoaşterea cu precizie a datei morţii lui de cujus, prin urmare a datei
deschiderii moştenirii, prezintă un interes juridic deosebit. În funcţie de
această dată, printre altele:
- se determină în concret persoanele care îndeplinesc cerinţele
pentru a moşteni şi care sunt drepturile lor succesorale;
- data la care a operat transmisiunea succesorală;
- momentul de la care – ca regulă – curge termenul de 1 an
pentru exercitarea dreptului subiectiv de opţiune succesorală;
- compunerea masei succesorale;
- validitatea actelor juridice cu privire la moştenire (căci cele
făcute anterior deschiderii succesiunii sunt lovite de nulitate
absolută ca acte asupra unei moşteniri nedeschise (art. 956 Cod
civ. exemplu acceptarea unei moşteniri la o dată la care viitorul
de cujus este încă în viaţă);
- momentul la care se naşte indiviziunea succesorală (în situaţia
existenţei mai multor moştenitori) şi data până la care
 retroactivează efectul partajului, prin care indiviziunea
succesorală încetează);
- momentul până la care retroactivează efectul declarativ al
actului de opţiune succesorală – acceptare sau renunţare;
- se determină, în cazul unui conflict de legi succesorale în timp,
care dintre legile în prezenţă guvernează moştenirea.
Potrivit art. 954 alin(2) Cod civ. locul deschiderii moştenirii este, în
principiu cel al ultimului domiciliu al celui decedat.
În esenţă cunuoaşterea locului deschiderii moştenirii are relevanţă în
privinţa determinării competenţei notarului public care desfăşoară
procedura succesorală necontencioasă specifică acestuia cât şi a
competenţei instanţei judecătoreşti cât priveşte soluţionarea unor litigii
privind moştenirea.
Condiţiile pentru a moşteni sunt acele cerinţe ce trebuiesc orservate
cumulativ pentru a răspunde la întrebarea dacă o persoană accede ori
nu la succesiune.
Aceste condiţii se clasifică pe de o parte în funcţie de incidenţa lor la
ambele feluri de moştenire, atât la cea legală cât şi la cea testamentară
(mai exact la oricare dintre cele două feluri. Din acest punct de vedere
distingem condiţii generale şi condiţii particulare, speciale); pe de altă
parte cerinţele spre a moşteni sunt pozitive sau negative, primele
trebuind a fi indeplinite de moştenitori iar ultimile constând în situaţii,
ipoteze în care moştenitorii nu trebuie să se găsească pentru a avea
acces la moştenire.
Sunt condiţii generale pozitive: capacitatea succesorală şi vocaţia
(chemarea) succesorală.
Este condiţie generală negativă nedemnitatea succesorală.
Sunt condiţii speciale (particulare) şi în acelaşi timp negative:
dezmoştenirea (reglementată de art. 1074 – 1075 Cod civ. şi
revocarea judecătorească a legatelor pentru ingratitudinea
legatarului (art. 1069 alin.(2) Cod civ. şi art. 1070 Cod civ.)
Capacitatea succesorală impune exigenţa ca persoana să existe în
momentul deschiderii moştenirii (art. 957 ali. (1) c. Civ.). Capacitatea
succesorală nu se confundă cu capacitatea de folosinţă (aptitudinea
generală şi abstractă aunei persoane de a avea drepturi şi de a fi ţinute
de obligaţii).
Au capacitate succesorală:
- persoanele în viaţă la data deschiderii moştenirii;
- persoana dispărută căci potrivit art. 53 cod civ. Dispărutul este
considerat în viaţă dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de
moarte rămasă definitivă;
- persoana concepută dar nenăscută la data deschiderii moştenirii
cu condiţia ca aceasta să se nască vie. Pentru determinarea
momentului concepţiunii se apelează la prezumţia pe care o
reglementează şi Codul familiei (în prezent abrogat), referitoare
la timpul legal al concepţiunii. Diferenţa între actuala
reglementare a Codului civil şi cea veche din Codul familiei
constă în faptul că timpul legal al concepţiei reprezintă în
prezent o prezumţie relativă (ce poate fi răsturnată prin proba
contrară în condiţiile art. 412 alin. (2) C. Civ. ) şi nu una
absolută, cum era reglementată în Codul familiei;
- persoana juridică are doar capacitate succesorală testamentară
(de a primi legate art. 208 Cod civ.), cu excepţia subiectelor
colective de drept îndreptăţite să primească succesiunea
vacantă, care, în această privinţă sunt moştenitori legali.
Nu au capacitate succesorală:
- persoanele care nu mai există la data deschiderii moştenirii;
- comorienţii şi codecedaţii (art. 957 alin. (2) Cod. civ.

Vocaţia (chemarea) succesorală – reprezintă cerinţa generală pentru

a moşteni care în esenţă reprezintă îndreptăţirea de a culege
succesiunea, întemeiată pe lege (în cazul moştenitorilor legali, ori pe
testament, în cazul legatarilor).
Deşi are izvoare diferite în funcţie de felul moştenirii, vocaţia
succesorală este o condiţie generală căci trebuie îndeplinită de orice
moştenitor.
Concluzia anterior reţinută subzistă chiar dacă între vocaţia
succesorală legală şi cea testamentară există deosebiri. Deosebirile
constau în faptul că în timp ce legatarii au întotdeauna vocaţie efectivă
concretă, moştenitorii legali au o vocaţie generală (prin faptul că legea
îi trece între potenţialii succesori al lui de cujus). Dar numai unii dintre
aceştia, anume cei ce au întâietate de a culege moştenirea,
înlăturându-i pe ceilalţi, au dublată vocaţia generală de o vocaţie
succesorală concretă, efectivă. Departajarea între moştenitorii legali se
face prin aplicarea principiilor generale ale devoluţiunii succesorale
legale, ţinând în acelaşi timp seama şi de excepţiile de la aceste
principii. Aşa se distinge între moştenitorii legali preferaţi şi cei
subsecvenţi. Singurul moştenitor legal care are întotdeauna dublată
vocaţia generală de una concretă este soţul supravieţuitor, căci acesta,
potrivit art. 971 alin.(1) C. Civ. Vine întotdeauna la succesiune, în
concurs cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori legali rude cu
defunctul, nefiind înlăturat aşadar de niciun astfel de succesor.
Nedemnitatea succesorală – reprezintă o sancţiune aplicabilă
moştenitorului legal sau testamentar care a săvârşit una din faptele
grave faţă de cel despre a cărui succesiune este vorba, fapte
prevăzute expres de Codul civil şi care are are drept consecinţă
înlăturarea nedemnului de la moştenire. Nedemnitatea succesorală
este, poate, instituţia juridică din materia succesiunilor care a suferit
cele mai mari prefaceri faţă de regimul juridic pe care aceasta îl avea
potrivit vechiului Cod civil. A rămas o condiţie negativă dar a devenit
una generală prin extinderea aplicării ei şi asupra moştenitorilor
testamentari (art. 960 alin. (1) Cod civ.)
În timp ce potrivit Codului civil de la 1864, nedemnitatea avea un regim
juridic unitar, noul Cod civil reglementează două feluri de nedemnitate:
nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând la cererea oricărei
persoane interesate ori chiar din oficiu de către instanţa judecătorească
şi de notarul public, pe baza hotărârii instanţei, din care rezultă
nedemnitatea. Nedemnitatea de drept operează în puterea legii,
instanţa verificând doar îndeplinirea condiţiilor sale şi constatând că
nedemnitatea a operat.
Nedemnitatea juridică însă e apreciată de instaţă, poate fi cerută în
principal de succesibili şi într-un anumit termen nu oricând. Ambele
feluri de nedemnitate – am arătat – au incidenţă şi asupra moştenirii
testamentare.
Din perspectiva efectelor nedemnităţii reţinem în esenţă că:
- nedemnul este înlăturat de la moştenire, titlul de moştenitor al
nedemnului desfiinţându-se. Posesia exercitată de nedemn
asupra bunurilor moştenirii este posesie de rea credinţă.
Nedemnul trebuie să restituie adevăraţilor moştenitori bunurilor
succesiunii, fructele pe care le-a perceput de la deschiderea
moştenirii precum şi dobânzile la sumele aparţinând succesiunii,
încasate de nedemn începând cu data morţii lui de cujus.
Potrivit art. 960 Cod civ., intitulat efectele nedemnităţii, mai exact
alineatul (3) al acestui text de lege, ,,actele de conservare, precum şi
actele de administrare, în măsura în care profită moştenitorilor,
încheiate între nedemn şi terţi, sunt valabile. De asemenea, se menţin
şi actele de dispoziţie cu titlu oneros încheiate între nedemn şi terţii
dobînditori de buna credinţă, regulile din materia cărţii funciare fiind
însă aplicabile.
Nedemnitatea succesorală nu mai produce efecte cum se întâmpla
potrivit vechiului Cod civil, asupra descendenţilor nedemnului
(împiedicându-i pe aceştia să vină la moştenire prin reprezentarea
nedemnului). În adevăr, sancţiunea nedemnităţii având caracter
personal (produce prin urmare efcete doar asupra celui nedemn) nu-i
împiedică pe descendenţi în cauză să folosească beneficiul
reprezentării succesorale (art. 965 alin.(1) Cod civil).
O noutate a Codului civil în vigoare este aceea că permite înlăturarea
efectelor nedemnităţii prin actul – îl numim – de iertare – a nedemnului.
Potrivit art. 961 alin. (1) C. Civ. ,, Efectele nedemnităţii de drept sau
judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau printr-un act
autentic notarial de către cel care lasă moştenirea. Fără o declaraţie
expresă, nu constituie înlăturare a efectelor nedemnităţii legatul lăsat
nedemnului după săvârşirea faptei care atrage nedemnitatea,,.
Apreciem că actul în discuţie este unul solemn, cerinţele impuse de
lege fiind solicitate ad validitatem.
Dezmoştenirea (condiţie negativă şi particulară moştenirii legale)
înseamnă, potrivit art. 1074 alin.(1) Cod civ. ,,dispoziţie testamentară
prin care testatorul îl înlătură de la moştenire, în tot sau în parte, pe
unul sau mai mulţi dintre moştenitorii săi legali,,.
Precizăm că:
- suntem în prezenţa unui alt act juridic pe care, alături de legate
sau chiar în absenţa acestora, testamentul îl poate cuprinde;
- numai dezmoştenirea totală (de la întreaga succesiune)
constituie condiţia negativă particulară pentru moştenirea legală.
În adevăr dezmoştenirea parţială permite totuşi moştenitorului
legal accesul la succesiune chiar dacă numai la o porţiune din
aceasta. Aşadar nu suntem în prezenţa unei condiţii negative, ci
mai degrabă a unui caz de restrângere a vocaţiei succesorale a
succesorului legal dezmoştenit parţial ;
- numai dezmoştenirea (exheredarea) directă făcută prin act
distinct de deznoştenire cuprins în testament constituie condiţie
particulară negativă a moştenirii legale. Nu şi dezmoştenirea
indirectă realizată pe cale de consecinţă prin faptul că testatorul
a întocmit unul sau mai multe legate în favoarea unor alte
persoane decât succesorii săi legali, producând indirect
 înlăturarea acestora de la succesiune. Dacă nu ar fi aşa, ar
însemna, paradoxal, că este condiţie a moştenirii legale,
idexistente în termenii amintiţi, a moştenirii testamentare (fapt ce
nu-şi găseşte desigur temei);
- în sfârşit, dezmoştenirea, chiar totală, nu constituie condiţie
negativă, dacă cei vizaţi sunt moştenitori legali rezervatari. De la
partea moştenirii care se numeşte – rezervă succesorală –
aceştia nu pot fi înlăturaţi prin dezmoştenire. Aşadar chiar dacă
s-a dorit totală, exheredarea va produce efecte şi de această
dată numai parţiale. Rezervatarii având acces la rezervă (ce
este o parte din moştenire) nu se mai poate socoti că
dezmoştenirea constituie în ceea ce îi priveşte o cerinţă
negativă a dreptului de moştenire legală.
Nu stăruim asupra revocării judecătoreşti a legatului pentru
ingratitudinea legatarului deoarece am amintit textul din Codul civil
care o reglementează. Precizăm numai, încă o dată, că şi aceasta
este o condiţie negativă şi specială dar de data aceasta cu
incidenţă asupra moştenirii testamentare.

Devoluţiunea legală a moştenirii. Principiile sale generale

Devoluţinea succesorală înseamnă determinarea persoanelor ce vin

afectiv la succesiune. Cum temeiul venirii la moştenire diferă după cum
moştenirea este legală sau testamentară, devoluţiunea succesorală
poate fi la rându-i legală sau testamentară.
Devoluţiunea succesorală testamentară nu ridică probleme deosebite
căci testatorul indică în actul său de ultimă voinţă care sunt legatarii, iar
porţiunea succesorală a fiecăruia depinde în esenţă de natura
legatului: legat universal, legat cu titlu universat şi legat cu titlu
particular.
Dacă însă devoluţiunea succesorală este legală, determinarea
moştenitorilor legali necesită aplicarea unor reguli denumite principii ale
devoluţiunii succesorale legale; este de asemenea necesar pentru
identificarea, dintre moştenitorii legali cu vocaţie generală a celor care
au dublată această vocaţie de una concretă, efectivă, să se ţină,
seama şi de excepţiile de la principiile generale ale devoluţiunii legale a
moştenirii.
Pentru formularea acestor principii este nevoie de unele mijloace
tehnice şi anume de cumoaşterea noţiunilor de clasă de moştenitori şi
de grad de rudenie.
Mai întâi, trebuie precizat că legea recunoaşte ca posibili moştenitori
(conferă deci vocaţie succesorală generală) unui cerc mai larg de rude
ale defunctului dar şi soţului său supravieţuior, precum şi statului,
respectiv consiliilor locale, comunale, orăşeneşti şi muncipale în cazul
moştenirii vacante.
Nu toţi cei cu vocaţie generală vor culege efectiv moştenirea ci aceştia
vor veni intr-o anumită ordine la succesiune, unii înlăturându-i pe
ceilalţi.
Dintre rudele defunctului sunt chemaţi la moştenire descendenţii şi
ascendenţii la infinit (indiferent de gradul lor de rudenie cu de cujus).
Este vorba, aşadar, despre rudele în linie dreaptă (directă), atât
coborâtoare cât şi suitoare; sunt chemate de asemenea, la moştenire
rudele colaterale până la gradul al IV lea inclusiv.
Mijloacele tehnice, despre care aminteam, pentru a formula principiile
care să indice ordinea venirii la moştenire în temeiul legii sunt clasele
de moştenitori şi gradul de rudenie.
Clasa de moştenitori reprezintă un grup de rude care vine la
succesiune într-o anumită ordine în raport cu alte grupe de rude care
alcătuiesc celelalte clase de moştenitori.
Gradul de rudenie reprezintă distanţa dintre două rude socotite după
numărul naşterilor intervenite. Gradul de rudenie se calculează după
numărul naşterilor dintre două rude luate în calcul atât în ceea ce
priveşte pe moştenitorii în linie dreaptă, cât şi pe cel în linie colaterală.
Numai că, în timp ce rudele în linie dreaptă descind unele din altele şi
prin urmare e lesne de socotit gradul de rudenie numărând naşterile, în
cazul colateralilor, aceştia au un ascendent comun. Aşa fiind, pentru a
se afla în ce grad de rudenie se găsesc două rude colaterale, se
porneşte de la una dintre ele către ascendentul comun şi de acolo se
coboară către cealaltă rudă. Socotindu-se în permanenţă numărul
naşterilor, se află gradul de rudenie dintre cei doi colaterali.
Trecând la formularea principiilor generale ale devoluţiunii succesorale
legale, vom spune că:
a) moştenitorii legali sunt chemaţi la succesiune în ordinea
claselor;
b) în cadrul aceleiaşi clase de moştenitori legali, rudele mai
apropiate în grad le înlătură pe cele de grad mai îndepărtat
(principiul proximităţii gradului de rudenie între rudele din
aceeaşi clasă);
c) în cadrul aceleiaşi clase, rudele în grad egal, moştenesc în părţi
egale.
Există patru clase succesorale:
Clasa I, a descendenţilor în linie dreaptă (copii, nepoţi, etc.) fără
limită de grad.
Clasa a II – a, din care fac parte ascendenţii privilegiaţi (părinţii
 defunctului) şi colateralii privilegiaţi (fraţii şi surorile defunctului şi
descendenţii lor până la gradul al IV-lea inclusiv).
Clasa a III – a, a ascendenţilor ordinari (bunuci, străbunici etc.) ai
celui decedat, fără limită de grad.
Clasa a IV – a, a colateralilor ordinari (până la gradul IV inclusiv:
unchii, mătuşile, veri primari, fraţii şi surorile bunicilor celui
decedat).
Subliniem importanţa precizării, în cazul enunţurilor principiilor
menţionate la literele b) şi c) că aceste principii se aplică în cadrul
aceleiaşi clase. În adevăr, a afirma că rudele mai apropiate în grad le
înlătură pe cele de grad mai îndepărtat şi de asemenea, că rudele de
acelaşi grad moştenesc în părţi egale, fără să se precizeze că sunt
avute în vedere rudele din aceeaşi clasă, ar fi profund greşit.
De pildă, dacă în urma lui de cujus rămân un părinte al acestuia şi
nepotul în linie dreaptă al defunctului, moştenirea nu va fi culeasă de
părinte (rudă de gradul I), ci de nepot (rudă de gradul II), căci
proximitatea gradului de rudenie îi departajează pe succesorii din
aceeaşi clasă; în exemplul dat însă, succesorii aparţin unor clase
diferite, iar principiul incident în cazul acesta este cel al venirii la
succesiune în ordinea claselor. Nepotul, aşadar, are prioritate faţă de
părinte, primul aparţinând clasei descendenţilor (clasa I), iar ultimul
clasei mixte a ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi
(clasa a II-a).
În ceea ce priveşte excepţiile, ele există de la fiecare dintre cele trei
principii generale ale devoluţiunii succesorale legale.
Sunt excepţii de la primul principiu:
- soţul supravieţuitor, căci acesta, deşi nu face parte din nicio
clasă de moştenitori legali, vine totuşi la moştenire în concurs cu
succesorii din oricare clasă;
- este posibilă venirea împreună la moştenire a unor succesori din
clase diferite în situaţia în care a intervenit dezmoştenirea
 tuturor celor dintr-o clasă preferată dacă aceştia sunt
rezervatari. Actul de dezmoştenire cuprins în testament chiar
dacă este vorba de dezmoştenire totală, va produce efecte doar
în parte, şi anume cu privire la cotitatea disponibilă. De la
rezervă nu se poate însă înlătura prin exheredare. În consecinţă
moştenitorii în discuţie vor veni în concurs la succesiune cu cei
din clasa subsecventă (aceştia culegând cotitatea disponibilă de
la care au fost îndepărtaţi prin dezmoştenire succesorii din clasa
preferată ). Chiar moştenitorii nerezervatari dintr-o clasă
preferată pot moşteni alături de succesorii din clasa
subsecventă dacă au fost dezmoşteniţi parţial (de pildă ¼ din
succesiune). Ceea ce nu pot culege aceştia urmare
dezmoştenirii, o vor face succesorii din clase subsecvente cu
care, iată, vin în concurs.
Sunt excepţii de la al II lea principiu al devoluţiunii succesorale legale
(al proximităţii gradului de rudenie între succesorii din aceeaşi clasă):
- venirea împreună la moştenire, în cadrul clasei a II-a a părinţilor
şi a colateralilor privilegiaţi; primii, aşadar, deşi rude de gradul I
nu-i înlătură pe ceilalţi deşi colataralii privilegiaţi sunt rude de
grad mai îndepărtat şi aparţin aceleiaşi clase succesorale cu
părinţii. Cele două categorii de moştenitori legali vin în concurs
şi culeg cotele prevăzute de Codul civil pentru fiecare dintre ele.
- a doua excepţie de la principiul proximităţii gradului de rudenie
înlăuntrul aceleiaşi clase, o constituie reprezentarea
succesorală, deoarece prin intermediul său un moştenitor legal
mai îndepărtat în grad, dintre aceia care au beneficiul
reprezentării, poate să vină la succesiune în concurs cu un
moştenitor mai apropiat în grad cu de cujus, fără să fie, prin
urmare, îndepărtat de acesta de la moştenire, cum ar cere
aplicarea principiului.
De la principiul al treilea al devoluţiunii succesorale legale, potrivit
căruia, în interiorul aceleiaşi clase, rudele de grad egal moştenesc în
părţi egale, există următoarele excepţii:
- reprezentarea succesorală, de această dată, prin efectul pe care
aceasta îl produce de împărţire a moştenirii pe tulpini şi
subtulpini, nu pe capete.
- împărţirea moştenirii lăsate de un defunct ai cărui moştenitori
sunt fraţii şi (sau) surorile sale. Aceşti colaterali privilegiaţi pot fi
de trei feluri: frati, surori buni sau primari cu fratele mort, prin
urmare fraţi. Surori şi după tată şi după mamă cu defunctul; fraţi,
surori cu cel decedat numai după mamă (numiţi uterini); fraţi,
surori cu de cujus numai după tată (numiţi consagvini ori
consângeni).
În astfel de situaţii, moştenirea se împarte în două porţiuni egale,
numite linii: linia maternă şi linia paternă; fraţii (surorile) buni vin la
moştenire în ambele linii. Cei uterini numai în linie maternă, iar cei
consagvini numai în linie paternă.
Dacă la succesiune vin aşadar în concurs, de pildă, un frate bun cu
unul uterin, primul va lua mai mult căci va culege întreaga linie
paternă, în plus va lua şi jumătate din linia maternă, în timp ce fratele
uterin va lua numai jumătate din linia maternă, deci ¼ din moştenire.
Iată că, deşi rude de grad egal în cadrul aceleiaşi clase, părţile lor nu
sunt egale. La fel se întâmplă deci la succesiune vin în concurs numai
frati sau surori (uterini cu alţii consagvini) dar numărul lor este inegal în
fiecare linie. De plildă, cei trei fraţi uterini vor culege mai puţin decât cei
doi fraţi consangvini căci linia maternă (½) se va împărţi la trei iar cea
paternă (tot ½ ) se va împărţi numai la doi.
 Reprezentarea succesorală

Potrivit art. 965 Cod civil prin reprezentare succesorală, un

moştenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit reprezentat, urcă, în
virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru
a culege partea din moştenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi
fost nedemn faţă de defunct sau decedat la data deschiderii moştenirii.
Reprezentarea succesorală este o instituţie specifică dreptului de
moştenire. Ea nu se confundă, nici nu se aseamană cu reprezentarea
legală (de pildă a minorului de către părinte) şi nici cu reprezentarea
convenţională (de pildă a mandatarului de către mandatar).
Reprezentarea succesorală are menirea de a îndrepta consecinţele
nedrepte în plan succesoral pe care le produce de pildă predecesul
copilului în raport cu părintele său, altfel spus ale supravieţuirii acestuia
din urmă celui dintâi.
De remarcat că noul Cod civil îndreaptă şi o altă inechitate considerată
astfel de doctrină, pe care Codul civil de la 1864 o conţinea şi anume a
imposibilităţii venirii prin reprezentare la moştenire a descendentului
nedemnului. S-a observat cvasiunanim că este nedrept ca o sancţiune
civilă – nedemnitatea succesorală – nedemnitatea succesorală – să
producă efecte şi faţă de alte persoane, în afara celui vinovat de
săvârşirea faptei ce i-a atras înlăturarea de la moştenire ca nedemn.
Din textul citat al noului Cod civil rezultă fără dubiu că descendenţii
nedemnului pot veni la moştenire prin reprezentare succesorală.
De pildă, nepotul va avea pe această cale, posibilitatea de a culege din
moştenirea bunicului cât ar fi cules părintele său dacă nu era nedemn.
Astfel, nepotul nu va mai fi înlăturat de la succesiune de un alt
succesor de grad mai apropiat cu de cujus ( în exemplul nostru, de un
alt copil în viaţă şi care îndeplineşte condiţiile necesare pentru a-i
succede defunctului).
Nu orice moştenitor legal poate folosi beneficiul reprezentării legale, ci
numai descendenţii copilului celui decedat şi descendenţii fraţilor şi
surorilor defunctului.
( în acest din urmă caz, până la gradul al patrulea de rudenie, inclusiv).
O condiţie a reprezentării succesorale în persoana reprezentantului
este aceea ca el să îndeplinească toate condiţiile pentru a-l moşteni pe
de cujus inclusiv pe aceea de a nu fi nedemn faţă de acesta.
Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn faţă
de reprezentat sau dacă a renunţat la succesiunea lăsată de acesta ori
dacă a fost dezmoştenit, ca cel în locul şi gradul căruia urcă (art. 967
Cod civil). Soluţia este firească deoarece nu despre moştenirea lăsată
de reprezentat este vorba, ci de o altă moştenire în raport cu care, am
arătat, reprezentantul trebuie de astă dată să îndeplinească toate
condiţiile pentru a succede.
Reprezentarea operează la infinit în cazul descendenţilor în linie
dreaptă şi până la gradul patru inclusiv în cazul descendenţilor din fraţi
şi surori.
Reprezentarea nu operează per saltum sau omisso medio,
reprezentantul trebuind să suie din grad în grad vacant.
Normele privind reprezentarea succesorală sunt imperative,
reprezentarea operând de drept.
Reprezentarea succesorală determină împărţirea moştenirii pe tulpini
şi nu în părţi egale, pe capete. De aceea, am arătat, instituţia avută aici
în vedere constituie excepţie şi de la al treilea principiu general al
devoluţiunii succesorale legale. (potrivit căruia în cadrul aceleiaşi clase,
moştenitorii de grad egal moştenesc în părţi egale).
Reprezentarea succesorală nu trebuie confundată cu retransmiterea
dreptului de opţiune succesorală în cazul în care moştenitorul
decedează înainte de a fi apucat să-şi exercite acest drept. În această
situaţie dreptul de opţiune neexercitat se transmite propriilor săi
succesori, fiind vorba de un drept cu conţinut economic ce face aşadar
parte din activul succesiunii rămase în urma moştenitorului decedat
înainte să opteze.

Reguli speciale cu privire la soţul supravieţuitor şi cu privire la clasele de

moştenitori legali rude cu defunctul

Soţul supravieţuitor, potrivit Codului civil de la 1864, a avut un statut

succesoral defavorabil. În adevăr, acesta venea la moştenire în ultimul
rând, după ultimul colateral de gradul al XII (căci vocaţia succesorală a
colateralilor se întindea până la acest îndepărtat grad de rudenie). Abia
din 1921, cand prin Legea impozitului progresiv pe succesiuni,
chemarea la succesiune în linie colaterală s-a restrâns până la gradul al
patrulea inclusiv, cum este şi în prezent, în mod indirect s-a îmbunătăţit
situaţia şi pentru soţul supravieţuitor. Codul civil de la 1864 atenua
statutul succesoral defavorabil al moştenitorului legal despre care facem
vorbire prin recunoaşterea, în concurs cu rudele în grad succesibil ale
soţului defunct, a unui drept de moştenire văduvei sărace. Drept însă
limitat, căci era recunoscut doar văduvei nu şi văduvului apoi pentru că
se cuvenea numai văduvei sărace şi în sfârşit, conferea în principiu doar
un drept de uzufruct asupra unei părţi din moştenire, nu un drept în plină
proprietate.
Îmbunătăţirea substanţială a situaţiei soţului moştenitor a adus-o
Legea nr. 319 din 1944 care, în esenţă a reglementat în favoarea
acesteia trei drepturi: unul la o parte din moştenire în concurs cu oricare
din clasele de moştenitori; un drept vremelnic de abitaţie pentru soţul
fără locuinţă şi care purta asupra casei ce făcea parte din moştenirea
soţului decedat; în sfârşit, un drept exclusiv al soţului rămas în viaţă
asupra mobilelor şi obiectelor a aparţinând gospodăriei casnice şi
asupra darurilor de nuntă, drept pe care soţul îl avea dacă venea în
concurs cu celelalte clase de moştenitori, nu cu cea a descendenţilor în
linie dreaptă şi dacă soţul acum decedat nu dispusese de bunurile în
cauză inclusiv prin leberalităţi, căci obiectul acestui drept special de
moştenire nu era protejat re rezerva succesorală a soţului supravieţuitor.
Actualul Cod civil nu aduce schimbări majore ale statutului
succesoral al soţului supravieţuitor. În esenţă acesta are aceleiaşi
drepturi pe care i le recunoştea şi Legea nr. 1319 din 1944. În adevăr,
potrivit art. 971 alin. (1) Cod civil ,,Soţul supravieţuitor este chemat la
moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori legali,, Art.
972 alin. (1) C. Civ. Precizează la rându-i, la literele a-d porţiunea ce se
cuvine soţului supravieţuitor în concurs cu fiecare clasă succesorală,
distingându-se şi în privinţa cotelor (diferite) cuvenite soţului dacă vine
împreună cu ambele categorii de succesori din clasa a II-a ori
dimpotrivă, numai cu una dintre acestea.
Art. 973 C civ. reglementează dreptul de abitaţie al soţului
supravieţuitor (acesta fiind şi titlul textului de lege amintit. Iată ce
dispune acesta:
(1) Soţul supravieţuitor care nu este titular al niciunui drept real de a
folosi o altă locuinţă corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un
drept de abitaţie asupra casei în care a locuit până la data deschiderii
moştenirii, dacă această casă face parte din bunurile moştenirii.
(2) Dreptul de abitaţie este gratuit, inalienabil şi insesizabil.
(3) Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de
abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului
supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la
dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare.
(4) Dreptul de abitaţie se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an
de la data deschiderii moştenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de
împlinirea termenului de un an, în caz de recăsătorire a soţului
supravieţuitor.
Am citat textul Codului civil căci ni se pare edificator pentru
obiectul dreptului de abitaţie, pentru durata şi condiţiile sale de
existenţă. De remarcat faptul că nu credem că este potrivită calificarea
acestui drept ca unul succesoral. În adevăr, soţul rămas în viaţă, nu-l
are de la defunct, dreptul în cauză i-l recunoaşte legea, nu există în
patrimoniul succesoral. Natura sa este de dezmămbrământ al dreptului
de proprietate, deci aceea de drept real. Numai în sens larg dreptul de
abitaţie este un drept succesoral, anume că este recunoscut exclusiv în
favoarea unui moştenitor legal şi numai pentru satisfacerea vremelnică
a nevoilor sale de locuit.
În sfârşit Codul civil în art. 974 intitulat ,,Dreptul special de moştenire al
soţului supravieţuitor,, prevede că atunci ,,când nu vine în concurs cu
descendenţii defunctului, soţul supravieţuitor moşteneşte, pe lângă
cota stabilită potrivit art. 972 mobilierul şi obiectele de uz caznic care
au fost afectate folosinţei comune a soţilor,,
Cateva sublinieri mi se par necesare:
- este vorba de un drepr de moştenire legală cu o destinaşie
specială;
- din obiectul său, spre deosebire de reglementarea anterioară,
au fost excluse darurile de nuntă, care în măsura în care au
aparţinut în tot sau în parte soţului decedat, vor fi cuprinse în
masa succesorală comună ce revine atât soţului supravieţuitor
cât şi moştenitorilor legali rude cu de cujus, cu care soţul în viaţă
vine în concurs;
- este necesară credem, aprecierea comparativă a vechiului text
(art. 5 al Legii nr. 319 din 1944) cu actualul text al Codului civil
(art. 974) pentru a fi determinate eventual şi alte aspecte ce ar
putea fi socotite ca elemente de noutate în recent intratul în
vigoare act normativ.
În această ordine de idei trebuie observată, de asemenea, bogata
practică judecătorească strânsă în plicarea art. 5 al Legii nr. 319 din
1944; este de apreciat care anume soluţii ale instanţelor preluate,
comentate şi generalizate de doctrină îşi păstrează în continuare
actualitatea şi ce elemente urmează a fi gândite diferit faţă de
reglementarea astăzi abrogate. Este, de astfel, o observaţie cu
relevanţă mai largă, ce poate fi extinsă la întreaga materie a
succesiunilor, dar şi la celelalte materii ale dreptului civil: Necesitatea
evaluării şi valorizării acelor contribuţii meritorii ale practicii
judecătoreşti şi ale doctrinei, contribuţii care, în opinia noastră, nu
trebuie ignorate o dată cu adoptarea noului Cod civil.
Precizăm şi ceea ce era subînţeles încă de la început, dar este stipulat
expres în Codul civil în art. 970, anume că:,,Soţul supravieţuitor îl
moşteneşte pe soţul decedat dacă, la data deschiderii moştenirii, nu
există o hotărâre de divorţ definitivă,,.
În sfârşit, trebuie observate determinarea în concret a compunei masei
succesorale în cazul în care cel decedat este o persoană căsătorită, în
funcţie de regimul matrimonial avut de cei doi soţi (acestea pentru că
potrivit Codului civil, soţii pot alege între mai multe regimuri
matrimoniale). Dacă este vorba, cum se întâmplă de cele mai multe ori,
de regimul matrimonial al comunităţii de bunuri, din masa succesorală
vor face parte bunurile proprii ale soţului defunct şi porţiunea acestuia
din comunitatea de bunuri.
Cât priveşte caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale
moştenitorilor legali, această problemă presupune raportarea la patru
instituţii juridice: reprezentarea succesorală, raportul donaţiilor, rezerva
succesorală şi sezina.
În ce priveşte aceste caractere juridice în cazul soţului supravieţuitor
vom spune că:
- poate veni la moştenire numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare;
- este moştenitor rezervatar;
- este ţinut, în concurs cu descendenţi, de obligaţia de raport al
donaţiilor primite de la soţul acum decedat;
 - este moştenitor sezinar (acesta fiind noutatea adusă de Codul
civil în vigoare). În adevăr, potrivit art. 1126 C. Civ. ,, sunt
moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi
ascendenţii privilegiaţi,,
Nu ne vom opri în detaliu asupra regulilor speciale aplicabile
moştenitorilor din cele patru clase succesorale. Vom preciza aici doar
caracterele juridice ale drepturilor succesorale ale acestor moştenitori,
aşa cum am facut-o şi în cazul soţului supravieţuitor. Alte aspecte au
rezultat deja de pildă când am prezentat principiile generale ale
devoluţiunii succesorale legale şi excepţiile de la acestea şi vor reieşi,
de semenea, din cele ce urmează.
Descendenţii în linie dreaptă, care alcătuiesc prima clasă de
moştenitori legali:
- pot veni la moştenire în nume propriu, dar şi prin reprezentare;
- sunt moştenitori rezervatari;
- sunt ţinuţi să raporteze donaţiile primite de la de cujus ( art. 1146
alin.(1) Cod civil) când vin împreună la succesiune sau vin în
concurs cu soţul supravieţuitor (după cum şi acesta are obligaţia
de raport când comoştenitorii săi sunt descendenţi în linie
directă);
- sunt moştenitori sezinari.
Mai menţionăm că au calitatea de descendenţi cu drepturi egale cu cei
din căsătorie şi cei din afara căsătoriei precum şi adoptaţii.
Prezintă în continuare interes adopţia cu efecte restrânse pe care o
reglementa Codul familiei (astăzi abrogat). La acest tip de adopţie se
renunţase încă anterior (prin OUG nr. 25 din 1997 abrogată astăzi şi
ea) dar, în plan succesoral afectele unor astfel de adopţii încheiate
când ele erau permise, se produc în continuare potrivit adagiului
tempus regit actum (regimul juridic al actului este guvernat de legea în
vigoare la momentul încheierii sale). Încetează în primul rând drepturile
succesorale pe care adoptatul cu efecte restrânse le are în continuare
cu privire la moştenirile lăsate de rudele sale fireşti, căci nu se rup în
această ipoteză legăturile de rudenie cu familia firescă, păstrându-se în
consecinţă şi vocaţia succesorală.
În privinţa caracterelor juridice ale drepturilor succesorale ale
moştenitorilor din clasa a II-a, clasă mixtă căci cuprinde atât rude în
linie dreaptă (părinţii defunctului), dar şi rude în linie colaterală (fraţii şi
surorile lui de cujus şi descendenţii din fraţi şi surori), trebuie distins
între cele două categorii.

Ascendenţii privilegiaţi:
- vin la succesiune numai în nume pripriu, nu prin reprezentare.
- sunt moştenitori rezervatari;
- sunt moştenitori sezinari;
- nu datorează raportul donaţiilor;
Colateralii privilegiaţi:
- pot veni la moştenire în nume propriu dar descendenţii lor din
fraţi şi surori pot moşteni şi prin reprezentare;
- nu sunt moştenitori rezervatari;
- nu au beneficiul sezinei;
- nu trebuie să raporteze donaţiile;
Ascendenţii ordinari (alcătuiesc clasa a III-a de moştenitori legali):
- pot veni la succesiune numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare;
- nu datorează raportul donaţiilor;
- nu sunt moştenitori sezinari (cum erau potrivit vechiului Cod
civil);
- nu sunt protejaţi împotriva liberalităţilor defunctului de rezerva
succesorală.
Colateralii ordinari (alcătuiesc clasa a IV-a de moştenitori legali):
- pot veni la succesiune numai în nume propriu nu şi prin
reprezentare;
 - nu sunt moştenitori rezervatari;
- nu sunt moştenitori sezinari;
- nu au obligaţia de a raporta donaţiile.

Moştenirea vacantă şi drepturile asupra acesteia

Art. 1135 Cod civil dispune: ,,(1) Dacă nu sunt moştenitori legali sau
testamentari, moştenirea este vacantă.
(2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moştenirii şi nu
există moştenitori legali ori vocaţia acestora a fost restrânsă ca efect al
testamentului lăsat de defunct, partea din moştenire rămasă neatribuită
este vacantă,,.
Încă două texte ale Codului civil prezintă interes major în prezizarea
nu numai a noţiunii, ci şi a celor în drept să culeagă moştenirea vacantă.
Art. 1138 Cod civil potrivit căruia:,, Moştenirile vacante revin comunei,
oraşului, sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau
bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este
considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula
transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă,,.
În sfârşit, potrivit art. 553 alin.(3) Cod civil:,, Moştenirile vacante ... aflate
în străinătate, se cuvin statului român,,.
Trebuie observat că, anterior intrării în vigoare a noului Cod civil,
statul român era cel îndreptăţit să culeagă moştenirea vacantă. Sub
imperiul noului Cod civil, moştenirile vacante sunt culese de comuna,
oraşul sau municipiul în a cărui rază teritorială se găseau bunurile la
data morţii lui de cujus sau de statul român dacă bunurile succesiunii se
aflau în străinătate.
Codul civil acum în vigoare consacră şi posibilitatea existenţei unui
moşteniri parţial vacante, deci prin legat se dispune doar de o parte a
averii şi nu există moştenitori legali ori dacă aceştia există dar chemarea
lor succesorală a fost restrânsă ca efect al testamentului.
Asemenea ipoteze apar de pildă dacă legatul este cu titlu universal
(de pildă se lasă doar ½ din moştenire, fără a exista succesori legali
care, în lipsa vocaţiei legatarului la întregul patrimoniu succesoral, să
culeagă ceea ce acesta nu a fost îndreptăţit prin testamentul care
cuprinde legatul în discuţie).
Tot vacanţă succesorală parţială există în situaţia în care păstrând
ipoteza înfăţişată – dar presupunând că există de astă dată moştenitori
legali, vocaţia lor a fost restrânsă ca efect al testamentului, astfel încât
aceştianu pot culege jumătatea in succesiune la care legatorul cu titlu
universal nu poate accede. Credem că este vorba de o clauză
testamentară de exheredare parţială a tuturor moştenitorilor legali. În
adevăr, pornind de la exemplul anterior în care era desemnat prin
testament un legatar cu titlu universal pentru jumătate din moştenire, să
presupunem că în acelaşi testament ce cu- prindea legatul, era inserat şi
un act de exheredare (dezmoştenire) parţială a tuturor moştenitorilor
legali de la trei sferturi din succesiune. Aceşti succesori legali pot culege
în consecinţă un sfert, legatarul cu titlu universal, jumătate iar restul de
un sfert va constitui moştenire vacantă, desigur parţial vacantă raportată
la întregul patrimoniu succesoral.
Problema temeiului care îndreptăţeşte comuna, oraşul ori
municipiul sau, după caz, statul român, să culeagă moştenirea vacantă,
altfel spus, natura juridică a drepturilor asupra succesiunii vacante, a fost
controversată. S-au emis, în această privinţă două teorii, fundamental
opuse, în asrijinul fiecăreia dintre ele fiind aduse mai multe argumente.
Câtă vreme a fost în vigoare Codul civil de la 1864, a prevalat, în cele
din urmă, teoria statului moştenitor, mai exact a statului moştenitor legal,
în această calitate culegând succesiunea vacantă. Într-o perioadă
anterioară însă, se considera şi de practică şi de doctrină că statul
culege moştenirea vacantă în temeiul suveranităţii sale, ca putere
suverană.
În adevăr, această ultimă teorie, numită a desherenţei, socotea că
suveranitatea statului, îi permite acestuia, între altele să culeagă
moştenirile rămase în urma unor persoane ce decedaseră fără
posteritate (privită într-un sens mai larg, aceasta însemnând fără rude în
grad succesibil fie că era vorba despre descendenţi ori ascendenţi – deci
despre rude în linie directă, fie despre rude colaterale până la gradul al
IV-lea grad de rudenie inclusiv). Această teorie permitea statului să
culeagă numai bunurile succesiunii vacante ce se găseau pe teritoriul
asupra căruia acesta îşi exercita suveranitatea. Nu puteau fi în
consecinţă culese de statul român bunurile succesiunii vacante ce se
găseau pe teritoriul altui stat. Această teorie permitea de asemenea să
se susţină şi punctul de vedere potrivit căruia statul, când culege o
moştenire vacantă, nu răspunde pentru pasivul succesiunii căci bunurile
s-ar fi putut afirma – sunt cuvenite at singuli, izolat şi nu ca activ al unei
universalităţi juridice , moştenirea care, prin definiţie cuprinde şi pasiv.
La teoria desherenţei ca fundament al dreptului statului asupra
moştenirii vacante s-a renunţat în favoarea calităţii de moştenitor legal.
Statul moştenitor răspunde fără îndoială de pasivul succesiunii, dar
numai în limitele activului (intra vires hereditatis). Deşi nu există un text
de lege care, anterior Codului civil în vigoare să consacre în mod expres
această răspundere limitată la activul succesoral (cum există în cazul
moştenitorilor minori care erau întotdeauna socotiţi acceptanţi sub
beneficiu de inventar), soluţia se întemeia printre alte argumente, pe
faptul că statul, când, culege o succesiune vacantă, nu avea drept de
opţiune. Neputând renunţa la o asemenea moştenire, era firesc, să se
considere că răspunderea pentru pasiv se va face în limitele activului
succesoral, căci ar fi fost inacceptabil, cum ar fi de altfel şi în prezent ca
statul să răspundă cu propriile-i bunuri pentru excesul de datorii ale lui
de cujus. De altfel, pentru această răspundere limitată nici nu mai este
acum necesară constituirea unei argumentări căci noul Codul civil
predeve expres:,, Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă
pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul
succesoral,, (art. 1139 alin.(2) Cod civ.). Chiar în lipsa acestei prevederi
exprese, dacă împărtăşim teoria că moştenirea vacantă se culege în
calitate de moştenitor legal, răspunderea pentru pasiv s-ar limita la
activul succesoral căci aceasta a devenit o regulă generală pentru orice
succesor, potrivit art. 1114 alin.(2) C civ. Potrivit acestui text de lege:,,
Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund
pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul
succesoral, proporţional cu cota fiecăruia,,. Aceasta este şi explicaţia
pentru care noul Cod civil nu mai reglementează, ca varietate de
acceptare a moştenirii acceptarea sub beneficiu de inventar. În adevăr
ceea ce determină această varietate de opţiune succesorală prin
împiedicarea confuziunii patrimoniului sucesoral cu patrimoniul propriu al
moştenitorului, este acum consacrată de principiu prin art. 1114 ali.(2) C.
Civ.
Cât priveşte natura juridică a drepturilor asupra moştenirii vacante,
în opinia noastră, în continuare aceste drepturi sunt unele succesorale.
Titularii moştenirii vacante, sunt, aşadar, moştenitori legali. De altfel,
această calificare se impusese, cum am precizat prin argumentele sale
în raport cu cealaltă teorie, a dreptului de desherenţă. Observăm, însă,
că o dată cu adoptarea noului Cod civil, este reluată în doctrină această
discuţie. Faptul nu este, desigur, criticabil. Dimpotrivă poate fi chiar
folositor dacă în urma discuţiei vor fi confirmate unele din argumentele
anterioare în formarea statului moştenitor şi dacă la acestea se vor
agăuga argumente noi.
Un asemenea argument este dat, credem, de însuşi titularii
succesiunii vacante: comuna, oraşul, municipiul respectiv statul pentru
cazul existenţei în străinătate a unor bunuri ale succesiunii vacante.
Prima categorie de titulari (unităţi administrativ teritoriale menţionate) nu
poate culege decât în calitate de moştenitor legal succesiunea vacantă.
Temeiul sprijinit pe argumentul suveranităţii nu poate juca în ce le
priveşte căci titular al suveranităţii nu poate fi un alt subiect de drept în
afara statului. Pe de altă parte a admite, pentru subiectele colective de
drept amintite, calitatea de moştenitor legal, iar pentru stat când culege
moştenirea vacantă, să se reţină fundamentul suveranităţii sale, ar fi
inacceptabil. În adevăr, fiind vorba de aceeaşi problemă pusă în discuţie,
nu se poate admite decât o soluţie unitară. În plus, temeiurile diferite ar
abroga, cum am amintit, alegem în cele ce proced, soluţii diferite sub
aspectul posibilităţii statului român de a culege moştenirile vacante, ori
bunuri ale acestora situate în străinătate.
Chiar dacă noul Cod civil stabileşte o procedură aparte de urmat în
cazul unei moşteniri vacante, ale cărei etape privesc administrarea
provizorie a bunurilor acesteia (art. 1136), sau averea succesibililor (art.
1137), intrarea în stăpânirea moştenirii vacante şi răspunderea pentru
pasiv (art. 1139), în sfârşit, desfiinţarea vacanţei moştenirii (art. 1140), nu
este o raţiune suficientă pentru negarea teoriei moştenitorului legal. La
fel, nu constituie un motiv suficient de puternic faptul că nu se vorbeşte,
în cazul pe care-l avem în vedere, despre eliberarea unui certificat de
moştenitor, ci numai de faptul că notarul public, în condiţiile art. 1137 ali.
(2) C. Civ., ,, va constata că moştenirea este vacantă,,.
Precizăm că subiectele colective de drept, inclusiv statul, pot avea
şi calitatea de legatari, prin urmare de moştenitori testamentari. Nu este
vorba însă în aceste situaţii de moşteniri vacante ci de unele cu privire la
care de cujus a testat în favoarea unor legatari persoane juridice. Există
aşadar, moştenitori iar aceştia au de adtă dată drept de opţiune ca orice
succesibil.
 Devoluţiunea succesorală testamentară. Definiţia testamentului şi caracterele
sale juridice

Devoluţiunea succesorală înseamnă determinarea persoanelor

îndreptăţite să vină la moştenire. Cum moştenirea este de două feluri:
legală şi testamentară, devoluţiunea succesorală este la rândul său
legală şi testamentară.
Este exclusiv legală dacă singurul temei pentru determinarea
succesorilor îl reprezintă legea, defunctul delăsând un testament prin
care să instituie legari şi este exclusiv testamentară dacă de cujus a
lăsat testament, iar acesta cuprinde legate universale (ce dau vocaţie la
întregul patrimoniu succesoral) sau legate cu titlu universal (suma
acestora epuizând întreaga masa succesorală). O condiţie trebuie
întrunită în plus faţă de cea propusă de ipotezele menţionate, anume ca
fie să nu existe moştenitori legali fie, dacă aceştia există în cercul
potenţialilor succesori, ei să nu fie rezervatari astfel încât, legatul ori
legatele ce vizează întreaga masă succesorală să-i înlăture, să-i
dezmoştenească indirect, pe cale de consecinţă pe succesorii legali
amintiţi. În sfârşit, cele două feluri de devoluţiuni succesorale pot
coexista, de pildă în situaţia în care există testament ce cuprinde legate
dar întinderea vocaţiei succesorale pe care ele o conferă nu cuprinde
întreaga moştenire, astfel încât restul este cules de moştenitorii legali; ori
în cazul, în care deşi vocaţia succesorală a legatarilor epuizează ca
particularitate moştenirea, dar existenţa moştenitorilor legali rezervatari
diminuează chemarea la moştenire a legatarilor, legatele fiind supuse
reduţiunii (ca liberalităţi excesive) în măsura în care rezerva succesorală
este încălcată.
Precizăm că moştenirea este legală şi la fel devoluţiunea
succesorală, în situaţia în care există testament, dar care nu conţine
acte juridice de dispoziţie asupra averii testatorului (legate), ci alte
manifestări de voinţă ale celui acum decedat (alte acte juridice). Acest
lucru este posibil, ideea urmând a fi dezvoltată cu prilejul discutării
definiţiei testamentului şi mai ales a cuprinsului acestuia.
Iată spre comparaţie, definiţiile legale ale testamentului din vechiul
Cod civil şi din Codul civil în vigoare.
Potrivit art. 802 al Codului civil de la 1864:,, testamentul este un act
revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din
viaţă, de tot sau parte din avutul său,,.
Noul Cod la rândul său în art. 1034 prevede că:,,testamentul este
actul unilateral, personal şi irevocabil, prin care o persoană, numită
testator, dispune, în una din formele cerute de lege, pentru timpul când
nu va mai fi în viaţă,,.
Trecând de această dată în plan secund modul clasic în care sunt
expuse definiţia şi caracterele juridice ale testamentului vom sintetiza
unele idei rezultate dintr-o privire componentă a celor două definiţii
legale ale testamentului.
Mai întâi este de subliniat faptul că vechea definişie a fost constant,
şi socotim cu drept cuvânt, criticată de doctrină. Mai mult, practica
judecătorească, pe bază, de interpretar, a dat un înţeles testamentului
astfel încât acest act juridic, să se conformeze mai mult definiţiei
literaturii juridice decât celei a art. 802 din Codul civil astăzi abrogat.
Obiecţiunea principală adusă definiţiei legale avute în vedere a fost
aceea că reduce testamentul la legat, astfel spus că definiţia este in
terminis nu a testamentului, ci a legatului, căci prin acest ultim act juridic
se putea dispune în tot sau în parte, mortis causa, de un patrimoniu.
Desigur că, în mare parte dintre situaţii, testatorul îşi întocmeşte actul
său de ultimă voinţă pentru a dispune pentru timpul încetării sale din
viaţă, în tot sau în parte, de averea sa, de propriul său patrimoniu.
Acestea n-ar fi îndreptăţiţi însă,nici chiar când testamentul ar conţine un
singur legat (de pildă unul universal), renunţarea la orice distincţie între
testament şi legatul care-i dă conţinut. Testamentul nu trebuie redus la
legat după cum nici legatul nu poate fi confundat cu testamentul. Chiar
în ipoteza descrisă, când cele două acte juridice se suprapun până la
contopire, măcar sub raport intelectual, diferenţa specifică dintre ele nu
poate fi ignorată. În adevăr, este vorba de acte juridice deosebite, iar
dacă este de reţinut o trăsătură a relaţiei dintre ele, vom spune că nu
poate exista legat fără testament. Testamentul este forma exterioară, dar
fără îndeplinirea exigenţelor căreia legatul (dispoziţie asupra averii lui de
cujus ) n-ar fi valabil. Problema ce se pune este dacă dependenţa sine
qua non se verifică şi în sens invers: anume că nu poat exista testament
dacă acesta nu conţine legate. Esenţa criticii definiţiei din art. 802 al
noului Cod civil, era tocmai că, identificând testamentul cu legatul,
concluzia ar fi fost că nici testament fără legat nu poate exista. Ori,
dimpotrivă doctrina are argumente în sensul unei interpretări extensive a
textului de lege, care să permită calificarea drept testament şi a actului
mortis causa care nu conţinea dispoziţii asupra averii testatorului, ori nu
numai asemenea dispoziţii, ci şi alt acte juridice (de pildă, recunoaşterea
unui copil, un act de dezmoştenire a unui, unora ori chiar a tuturor
moştenitorilor testamentari, numirea unui executor testamentar, un partaj
de ascendent etc.). Această linie de gândire, în sens larg din punctul de
vedere al cuprinsului testamentului, a fost însuşită şi de practica
judecătoreasă, aceastea sub imperiul vechiului Cod civil, recunoscând
natura testamentară a actelor juridice pentru cauză de moarte ce conţin,
pe lângă legate şi alte acte juridice sau chiar numai astfel de alte acte nu
şi legate.
Noul Cod civil şi-a însuşit această viziune asupra testamentului şi a
consacrat-o expres. De astfel, din punctul de vedere al receptivităţii la
susţinerile doctrinei şi la argumentările date în motivarea hotărârilor
judecătoreşti – ne referim la soluţiile novatoare ale instanţelor trebuie
remarcat că noul Cod a ţinut seama de multe din aceste aspecte şi le-a
consacrat prin dispoziţiile sale. Iată un aspect meritoriu al actului
normativ în discuţie, pe lângă observaţiile critice care i-au fost aduse.
Redăm dispoziţiile art. 1035 C. Civ. în vigoare, al cărui titlu indicativ
este:,, Testamentul contine dispozitii referitoare la patrimoniul
succesoral sau la bunurile ce fac parte din acesta, precum si la
desemnarea directa sau indirecta a legatarului. Alaturi de aceste
dispozitii sau chiar si in lipsa unor asemenea dispozitii, testamentul
poate sa contina dispozitii referitoare la partaj, revocarea dispozitiilor
testamentare anterioare, dezmostenire, numirea de executori
testamentari, sarcini impuse legatarilor sau mostenitorilor legali si alte
dispozitii care produc efecte dupa decesul testatorului,,. Iată că, în mod
expres, noul Cod civil admite că testamentul poate să conţină şi alte
acte juridice, pe lângă sau chiar fără legate, mai mult, enumeră cu titlu
exemplicativ principalele manifestări de voinţă ce se pot regăsi în
testament. La unele dintre aceste acte ne vom opri în cadrul temei
următoare. Până atunci ţinem să remarcăm că a fost înlăturală, prin
prevederile art. 1035 C. Civ., principala carenţă ce era subliniată în
cvasiunanimitatea lucrărilor juridice anterioare, cât priveşte definiţia
testamentului, în general noţiunea de testament astfel cum era
configurată de art. 802 din Codul civil, în prezent abrogat. Este vorba
oare numai de o concluzie bazată pe aparenţa care nu rezistă unei
analize mai atente ? S-ar putea crede acest lucru deoarece art. 1034
al actualui Cod civil, lext de lege pe care l-am citat şi care precizează
noţiunea testamentului, vorbeşte şi acesta, ca şi art. 802 din Codul civil
anterior, de faptul că testatorul dispune . Trebuie răspuns la întrebarea
semnificaţiei termenului dispune din cele două texte de lege este
identică ori numai termenul este acelaşi dar accepţiunile sale diferă.
Dacă s-ar răspunde afirmativ în sensul primei ipoteze ( în care şi
termenii sunt identici şi acceptarea lor este aceeaşi), s-ar putea socoti
că Noul Cod civil dă acelaşi sens restrâns testamentului, reducându-l la
legat, cum făcea şi art. 802 Cod civ. anterior.
În adevăr dacă prin testament se dispune în sensul că acesta este
un act juridic de dispoziţie (adică de înstrăinare, în principiu translativ
de proprietate) înseamnă că poate fi în continuare actuală critica adusă
în trecut definiţiei testamentului. În opinia noastră însă, această crotică
ar fi injustificată căci art. 1034 Cod civil (este un punct de vedere pe
care îl avansăm) foloseşte nu accepţiunea clasică juridică, consacrată
pentru actul de dispoziţie ci dă termenului dispune ... pentru timpul
când testatorul nu va mai fi în viaţă, sensul tot juridic, dar nespecific de
prevedere, clauză a înscrisului testamentar. În adevăr socotim că
legiuitorul doreşte să precizeze că testamentul ca act de ultimă voinţă
al lui de cujus conţine dispoziţii, clauze, deci prevederi, ce vor produce
efecte la data morţii celui despre a cărui moştenire vorbim. Dacă este
aşa, concluzia nu poate fi alta decât că se reuşeşte şi prin art. 1034
Cod civil care precizează noţiunea testamentului, nu doar prin art. 1035
intitulat conţinutul testamentului, să se sublinieze diferenţa specifică
dintre acest act şi legat, ultimul fiind actul de înstrăinare a averii
succesorale.
Cât priveşte caracterele juridice ale testamentului, în ambele
definiţii pe care le-am avut comparativ în vedere cea veche şi cea
actuală reţin trăsăturile de act revocabil şi de asemenea mortis causa.
În plus, faţă de Codul civil abrogat, noul Cod civil enumeră şi
caracterele testamentului de act unilateral şi personal. Şi este bine că
acuala definiţie este mai completă căci fiecare trăsătură oferă actului
un element de specialitate ce merită subliniat. Testamentul este
esenţialmente revocabil, oricând testatorul putând reveni asupra
dispoziţiilor sale de ultimă voinţă. Acest caracter juridic deosebeşte
testamentul de donaţie, deşi ambele aceste acte sunt liberalităţi.
Donaţia însă este irevocabilă, iar irevocabilitatea donaţiei este mai
profundă decât în general principiul irevocabilităţii actelor juridice. De
asemenea caracterul personal al testamentului îl deosebeşte de
majoritatea actelor juridice care, dimpotrivă, pot fi făcute şi prin
reprezentantul de pildă printr-unul convenţional, prin mandatar.
Caracterul de act juridic unilateral, la o primă vedere, s-ar putea
socoti că nu era neaparat necesar a fi reţinut în definiţie testamentului
căci, evident, dacă, manifestarea de voinţă este a testatorului, deci a
unei singure persoane, actul nu poate fi decât unilateral. Cu toate
acestea, credem că nu aleatoriu a fost reţinută, în definiţie, această
trăsătură a testamentului. S-au avut în vedere, în opinia noastră, cel
puţin două aspecte: primul că actul este şi rămâne unilateral nefiind de
natură ca, prin întălnirea cu o altă manifestare de voinţă să devină
contract, act juridic bilateral. Posibilitatea unei asemenea raţionament
greşit ar fi putut exista prin raportare la actul, tot unilateral, de
acceptare a moştenirii. Şi testamentul şi actul de acceptare rămân
până la epiuzarea efcetelor lor acte unilaterale deşi prezintă
semnificaţia juridică unul pentru altul. În adevăr, testamentul prin care
se dispune de patrimoniu determină un tip (un fel) de moştenire dar
reflectivitatea sa depinde de sensul actului de opţiune. Numai dacă
legatarul acceptă moştenirea, efectelor proprii ale testamentului (şi ale
actelor pe care acesta le conţine) se produc în mod definitiv, altfel spus,
se consolidează (a se vedea caracterul declarativ al actului juridic de
opţiune succesorală). Dacă dimpotrivă legatarul renunţă la succesiune,
testamentul nu-şi va mai produce efectele caracteristice în raport cu o
persoană devenită prin renunţare străină de moştenire.
Un al doilea element de interes în precizarea caracterului
testamentului de act juridic unilateral îl constituie înţelegerea raţiunii
interzicerii testamentului reciproc. Potrivit art. 1036 C. Civ. ,,sub
sancţiunea nulităţii absolute a testamentului, două sau mai multe
persoane nu pot dispune, prin acelaşi testament, una în favoarea
celeilalte sau în favoarea unui terţ. Testamentul trebuie făcut aşadar
prin act separat. Explicaţia principală stă tocmai în faptul că
testamentul reciproc contravine unora dintre caracterele juridice ale
testamentului. Este vorba de caracterele revocabil, personal şi nu în
ultimul rând ci poate dimpotrivă, trăsături de act juridic unilateral.
Dintre caracterele testamentului mai trebuie amintite, fără îndoială,
acela de act solemn care, prin urmare, trebuie să îmbrace ad
validitatem, una din formele cerute pentru un fel (tip) de testament
dintre cele reglementate expres şi limitativ de lege.
Se mai reţine ca trăsătură a testamentului faptul că acesta este un
act juridic. De aici consecinţă că testamentul trebuie să îndeplinească
cerinţele pe care Codul civil le are pentru orice act juridic. Toate aceste
precizări sunt corecte şi au semnificaţia lor. Îndoiala noastră poartă
doar asupra reţinerii ca trăsătură (caracter juridic) a testamentului
aceea de a fi un act juridic. Este, în opinia noastră, vorba nu de un
caracter juridic, ci de o calificare, de stabilirea noţiunii juridice a
testamentului (de act juridic spre a-l deosebi de pildă de faptele
juridice). O dată calificat astfel se pune întrebarea: actul juridic numit
testament cu trăsături, ce caractere juridice prezintă. Din această
perspectivă reiese, credem, că este inadecvat a socoti trăsătură a
testamentului natura sa de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de
a produce efecte juridice (de act juridic civil).
Şi alte elemente specifice testamentului au fost reţinute în mod
constant în doctrină, nici acestea nefiind la adăpost de orice obiecţiuni
(unele dintre acestea vor reieşi din cele ce urmează). Sigur că, în
procesul de însuşire a moştenirii succesorilor, trebuie reţinute acele
elemente validate de majoritatea autorilor şi de cele mai multe dintre
soluţiilor instanţelor judecătoreşti. Faptul că noi aici punem în discuţie
şi alte aspecte sau deschidem calea şi către alte perspective în care
poate fi privită o instituţie juridică ori alta se explică prin aceeea că este
necesar a nu se uita că sistemul de drept este dinamic, în continuă
prefacere; în consecinţă. la fel este şi ştiinţa dreptului ( al cărui obiect
de studiu îl constituie tocmai dreptul pozitiv); în sfârşit, urmarea este că
nici procesul de învăţământ, materialele de studiu (ce-şi propun să
reţină în esenţă rezultatele ştiinţei dreptului) au fost ignorate discuţiile,
uneori disputele ştiinţifice pe o temă ori alta şi nu este bine să evite
posibile viziuni noi faţă de cele îndeobşte însuşite. Acestea din urmă,
repetăm trebuiesc apropiate. Dar varietatea în abordare nu este, în
acest context de prisos. Dimpotrivă, credem că ajută formării
profesionale indiferent care va fi în concret profesiunea juridică aleasă.
Legile se schimbă iar specialistul trebuie să aibă la îndemână numai
instrumentele specifice de înţelegere şi interpretare a lor dar şi
capacitatea de a găsi noi accepţiuni şi de a pătrunde sensuri noi cât
priveşte o instituţie de drept ori alta. Sunt câteva reflecţii făcute cu
prilejul înfăţişării unor probleme juridice privind testamentul, reflecţii pe
care le socotim însă utile şi prin care credem, ce au o acoperire este
mult mai largă decât materia dreptului de moştenire şi chiar decât
acceea a dreptului civil în ansamblul său.

Felurile testamentului
Testamentul ca atare este o noţiune abstractă. Ea nu există decât pur
teoretic, rezultată dintr-un demers intelectual de abstragere şi
generalizare a elementelor comune tuturor felurilor (tipurilor) de
testament. Pentru înţelegerea mai lesnicioasă, precităm că aceeaşi
este situaţia în cazul contractului. Noţiunea este abstractă în viaţa
cotidiană întâlnim numai anume contracte: de vânzare-cumpărare, de
donaţie, de schimb etc. La fel stau lucrurile chiar în cazul contractelor
nenumite, căci fiecare dintre acestea are o individualitate concretă, o
înfăţişare proprie dată de acordul de voinţă al părţilor şi nu se confundă
cu noţiunea generică, abstractă de contract.
Astfel de noţiuni sunt însă necesare căci pe baza lor pot fi strânse şi
ordonate trăsăturile ce caracterizează o catagorie juridică ori alta ( în
cazul nostru cele de testament respectiv contract). Se poate face astfel
o teorie generală a fiecărei catagorii de elemente care să fie mai uşor
însuşită şi să evedenţieze mai pregnant atît asemănările cât şi
deosebirile, diferenţele specifice dintre elementele în discuţie.
Dacă în cele ce preced am înfăţişat principalele aspecte generale ale
testamentului, indiferent care ar fi felul său ( definiţie, caractere juridice,
cuprins etc.) acum vom face vorbire despre câteva particularităţi de
fiecăruia din tipurile concrete de testament reglementate de Codul civil (
căci numai asemenea testamente există, neputându-se întâlni o
catagirie de testament asemănătoare contractelor nenumite, care să
dea expresie exclusivă şi voinţei testatorului indiferent cum ar fi aceasta
exteriorizată). Explicaţiile sunt numeroase: amintim numai faptul că
suntem în prezenţa unui act juridic solemn, în plus, a unei liberalităţi
mortis causa ce poate avea ca obiect întregul patrimoniu ce a aparţinut
unei persoane fizice, prin urmare este vorba de un act cu consecinţe
grave şi importante ,,de aceea observarea cu maximă rigoare a
respectării unor condiţii de fond şi de formă se impine.
Din perspectiva clasificării lor, testamentele se grupează în trei
categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale nu
excepţionale;
- testamente privilegiate, la care se poate apela în cazuri
excepţionale, anume determinate de Codul civil;
- alte feluri de testamente.
Din prima categorie, a testamentelor ordinare, fac parte testamentul
olograf şi testamentul autentic. Trebuie remarcat că la a treia
categorie de testamente ordinare pe care o reglementa Codul civil
acum abrogat, anume la testamentele mistice sau secrete, legiuitorul
actual a renunţat socotind probabil că este vorba de o formă
testamentară a cărei incidenţă practică era nesemnificativă.
Potrivit art. 1041 Cod civil:,, sub sancţiunea nulităţii absolute,
testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat şi semnat de mâna
testatorului,,
În art. 1041 Codul civil reglementează felul în care se procedează la
deschiderea testamentului olograf, un prim demers fiind prezentare
acestuia unui notar public ,,pentru a fi vizat spre neschimbare,,.
În general apreciem că aspectele juridice reţinute şi analizate de
doctrină sub reglementarea vechiului Cod civil, de asemenea şi soluţiile
de practică judecătorească îşi păstrează actualitatea căci, din
perspectiva definiţiei sale şi a elementelor de urmărit în cazul
testamentului olograf, nu există schimbări semnificative în noul Cod
civil.
Nu vom stărui asupra argumentelor ce pot fi cu uşurinţă găsite şi
însuşite din lucrările tipărite. Vom menţiona numai că repere ale unei
prezentări a regimului juridic al testamentului olograf ar trebui să le
reprezinte fiecare din elementele definiţiei sale: scrierea, data şi
semnătura din acest testament. Un element important dar rezolvat de
mult de literatura juridică îl reprezintă intervenţia în actul de ultimă
voinţă în discuţie a unei scrieri străine. Care va fi in acest caz soarta
testamentului. Întotdeauna acesta va fi nul de drept. Importante sunt
distincţiile ce trebuie urmărite: are scrierea străină legătură cu
menţiunile testamentului ori semnificaţia sa este cu totul diferită. A
cunoscut ori nu testatotul scrierea straina.
Iată întrebări ale căror răspunsuri se găsesc în orice manual de
succesiuni şi cu privire la care practica s-a pronunţat în timp, în mod
constant.
În cazul fiecărui tip de testament ordinar, un element important îl
reprezintă sublinierea avantajelor şi dezavantajelor pe care le prezintă.
Testamentul olograf se afirmă de multe ori, este la îndemână oricărei
persoane care ştie să scrie. Se doreşte a fi subliniate simplitatea
cerinţelor sale. Nu mai puţin, trebuie arătat că doar sub acest aspect
poate fi înţeles avantajul în felul în care a fost formulat. Căci, din
perspectiva cerinţelor sale de fond, dar şi în ceea ce priveşte întrunirea
cumulativă a exigenţelor de formă – chiar simple cum sunt, este
necesar ca testatorul să aibă cel puţin elementare cunoştiinţe juridice.
Altfel riscă, să considere valabil un testament care să nu întrunească
totuşi cerinţele ad validitatem.
Precizăm şi particularităţile testamentului olograf de a fi un act juridic
solemn deşi suntem în prezenţa unui înscris sub semnătură privată.
Dar exigenţele privind scrierea, data şi semnătura trebuie îndeplinite ad
validitatem. Unii autori fac distincţia între actele solemne şi cele
formale, socotind că testamentul olograf aparţine acestora din urmă de
vreme ce condiţiile sale de formă pot fi îndeplinite de însuşi testator
fără a necesita intervenţia unui organ investit cu exerciţiul autorităţii
publice. În sfârşit, puterea doveditoare a testamentului olograf acesta
este accea a unui înscris sub semnătură privată.
Testamentul autentic reprezintă al doilea fel (tip) de testament ordinar.
Potrivit art. 1043 alin.(1) C. civ. ,, Testamentul este autentic dacă a fost
autentificat de un notar public sau de o altă persoană investită cu
autoritate publică de către stat, potrivit legii,,
Codul civil în vigoare reglementează modul în care notarul public
acţionează la întocmirea unui testament autentic (art. 1044) modul în
care se face autentificarea în situaţii speciale ( de pildă în cazul celor
care urmare a infirmităţii, a bolii sau din alte cauze nu pot semna etc.
(art. 1045), necesitatea înregistrării testamentului autentic în Registrul
Notarial ţinut, potrivit legii, în format electronic (art. 1046 ).
Forţa probantă a testamentului autentic este mai mare decât a celui
olograf căci în privinţa menţiunilor percepute de agentul instrumentar
ex propriis sensibus, acestea nu pot fi combătute decât prin înscrierea
în fals. Celelalte menţiuni ale testamentului autentic, nepercepute direct
şi nescrise de agentul instrumentator pot fi combătute prin orice mijloc
de probă.
Nu trebuie ignorată nici problema avantajelor şi dezavantajelor
testamentului autentic ( subliniate în mod constant în lucrările tipărite)
primele prevalând în raport cu celelalte şi făcând din acest act de ultimă
voinţă, probabil, cel mai răspândit, cel mai des utilizat testament.
În privinţa testamentelor privilegiate, ne rezumăm la a cita dispoziţiile
art. 1047 C. Civ. în vigoare, ce poartă chiar acest titlu indicativ:,, (1) Se
poate intocmi în mod valabil un testament in urmatoarele situatii
speciale:
a) în fata unui functionar competent al autoritatii civile locale, în caz de
epidemii, catastrofe, razboaie sau alte asemenea imprejurari
exceptionale;
b) în fata comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieste, daca
testatorul se afla la bordul unui vas sub pavilionul Romaniei, in cursul
unei calatorii maritime sau fluviale. Testamentul intocmit la bordul unei
aeronave este supus acelorasi conditii;
c) in fata comandantului unitatii militare ori a celui care il inlocuieste,
daca testatorul este militar sau, fara a avea aceasta calitate, este
salariat ori presteaza servicii in cadrul fortelor armate ale Romaniei si
nu se poate adresa unui notar public;
d) in fata directorului, medicului sef al institutiei sanitare sau a medicului
sef al serviciului ori, in lipsa acestora, in fata medicului de garda, cat
timp dispunatorul este internat intr-o institutie sanitara in care notarul
public nu are acces.
(2) In toate cazurile prevazute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul
sa se intocmeasca in prezenta a 2 martori.
(3) Testamentul privilegiat se semneaza de testator, de agentul
instrumentator si de cei 2 martori. Daca testatorul sau unul dintre
martori nu poate semna, se va face mentiune despre cauza care l-a
impiedicat sa semneze.
(4) Dispozitiile alin. (3) sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute.
(5) Prevederile art. 1.042 se aplica in mod corespunzator si in privinta
testamentului privilegiat,, (este vorba despre exigenţele presupuse de
deschiderea testamentului olograf, exegenţe reglementate de art. 1042
C. Civ., care are ca titlu chiar ,,Deschiderea testamentului olograf,,
Testamentele privilegiate devin caduce în termen de 15 zile când
testatorul a avut acces la una din formele testamentare obişnuite.
Caducitatea nu intervine cu privire la actul de recunoaştere a unui copil,
act cuprins într-un testament privilegiat. Este încă un exemplu pentru
validitatea afirmaţiei că, în situaţia în care un testament conţine mai
multe acte juridice de natură diferită, fiecare dintre acestea urmează
propriul său regim juridic şi nu pe al testamentului în care e cuprins,
testamentul fiind doar un tipar, o formă exterioară a manifestărilor de
voinţă exprimate prin intermediul său.
În sfârşit, în categoria desemnată sub denumirea de alte feluri de
testamente pot fin înscrise:
- testamentul sumelor şi valorilor depozitate (art. 1049 C. Civ.)
- testamentul făcut în străinătate (art. 2635 C. Civ.)
 Probleme generale ale opţiunii succesorale

Transmisiunea succesorală este una mortis causa. Faptul morţii

singur determină transmisiunea moştenirii persoanei fizice decedate,
reprezentând totodată, data deschiderii moştenirii. Nu este necesară
aşadar, pentru a opera transmisiunea succesiunii, o manifestarea de
voinţă a unei persoane. Pe de altă parte, nu poate exista pentru
succesibil obligativitatea însuşirii titlului de moştenitor şi nu poate fi
considerat moştenitorul dobânditor definitiv al patrimoniului succesoral.
Potrivit art. 1100 alin. (1) Cod civil:,, cel chemat la moştenire în temeiul
legii sau al voinţei defunctului poate accepta moştenirea sau poate
renunţa la ea,,. Alineatul următor al aceluiaşi text de lege defineşte
noţiunea de succesibil. Acesta este:,, persoana care îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni, dar care nu şi-a
exercitat încă dreptul de opţiune opţiune succesorală,,.
Succesibilul are aşadar a alege între acceptare şi renunţare, în
prima ipoteză devenind succesor, moştenitor consolidându-şi prin
urmare dobândirea patrimoniului succesoral, corelativă transmisiunii
moştenirii, iar în al doilea caz devenind încă de la data morţii lui de cujus
persoană străină de succesiune.
Această alegere, numită opţiune succesorală, are cel puţin două
accepţiuni: aceea de drept subiectiv de opţiune (posibilitatea
succesibilului de alegere între acceptare şi renunţare, posibilitate
prevăzută şi ocrotită de lege) şi aceea de act juridic de opţiune, adică de
manifestare a voinţei în sensul însuşirii titlului de moştenitor sau de
repudiere a acestui titlu. Prin actul de opţiune se exercită, se valorifică
dreptul subiectiv de opţiune. Ramâne a distinge din contextul în care
termenul de opţiune succesorală este folosit, semnificaţia acestuia(drept
subiectiv ori act juridic).
Laturile opţiunii – am precizat deja, sunt două: acceptarea,
respectiv renunţarea la moştenire ( le putem numi eventual variante ale
opţiunii succesorale). Unele probleme juridice privesc atât acceptarea
cât şi renunţarea la moştenire. Pe acestea le-am numit probleme
generale ale opţiunii succesorale. Alte aspecte au în vedere fiecare din
laturile opţiunii ( acceptarea şi varietăţile sale, renunţarea la moştenire şi
revocarea acesteia, efectele fiecăreia din cele două posibile conduite ale
succesibilului).
Acum avem în vedere problemele generale ale opţiunii succesorale
astfel cum această noţiune a fost anterior precizată. Dintre aceste
probleme generale amintim: subiectele dreptului de opţiune, caracterle
juridice ale actului de opţiune succesorală, termenul de opţiune (natura
juridica, momentul de la care începe să curgă, regulă şi excepţii).
Este subiect al dreptului de opţiune succesorală succesibilul, aşa
cum este el definit de Codul civil, deci persoana care îndeplinesc
condiţiile cerute pentru a moşteni. Credem că nu numai vocaţia
succesorală trebuie avută în vedere, ci trebuie observate şi celelalte
condiţii ale dreptului de moştenire (generale ori particulare, pozitive ori
negative). În adevăr, dacă este vorba de cerinţele pozitive, acestea
trebuie să fie întrunite cumulativ pentru a vorbi despre un titular al
dreptului de opţiune. Dacă avem în vedere condiţiile negative,
succesibilul nu trebuie să se găsească într-una din situaţiile propuse de
aceste condiţii. De pildă, este insuficientă observarea numai a vocaţiei
succesorale dacă nu se apreciază şi îndeplinirea condiţiei ca persoana
să aibă de asemenea capacitate succesorală. Apoi, este irelevant că
subiectul de drept axistă la data morţii lui de cujus şi că legea îl cuprinde
între posibilii moştenitori ab intestat dacă a fost săvârşită o faptă care
atrage nedemnitatea succesorală. Acel subiect de drept nu mai poate fi
considerat succesibil şi nu este prin urmare titular al dreptului de opţiune
succesorală. Drept de opţiune succesorală are atât succesibilul legal cât
şi cel testamentar, legatar şi acesta indiferent de întinderea vacaţiei
succesorale (după cum legatul este universal, cu titlu universal ori cu titlu
particular). Drept de opţiune are atât succesibilul legal persoană fizică,
dar şi legatarul persoană fizică şi de asemenea, persoană juridică. Nu
există însă drept de opţine pentru subiectele colective de drept
îndreptăţite să culeagă moştenirea vacantă. În privinţa vocaţiei
sucesorale legale, sunt titulari ai dreptului de opţiune succesorală atât
succesibilii de rang prefererat, cât şi cei subscvenţi; prin urmare atât cei
care au dublată vocaţia succesorală generală şi una concretă, efectivă,
cât şi cei ce au doar chemare generală pentru a moşteni. Pentru că în
cazul acestor din urmă succesibili termenul de exercitare a dreptului lor
de opţiune curge tot de la data deschiderii moştenirii, actul lor de opţiune
este unul sub condiţie (aceasta însemnând că eficienţa sa va depinde de
felul în care optează moştenitorii legali în rang preferat - deci care au şi
vocaţie concretă). Numai dacă aeceştia vor renunţa la succesiune, actul
de opţiune al succesibililor subsecvenţi va fi eficient, va produce efectele
specifice. Este o situaţie care se abate de la cerinţa expresă, a art. 1101
din Codul civil ca actul de opţiune să nu fie afectat de modalităţi, cerinţă
a cărei nerespectare atrage nulitatea absolută a actului. Este de vazut
cum vor rezolva în practică instanţele judecătoreşti această problemă la
prima vedere irenconciliabilă.
O situaţie aparte apare în cazul retransmiterii dreptului de opţiune
succesorală neexercitat de titularul său. Prin urmare dacă, succesibilul
moare fără a fi apucat să opteze, dreptul neexercitat se transmite
propriilor lui moştenitori care au restul de termen al celui pe care-l
moştenesc pentru a accepta sau a renunţa la moştenirea autorului lor.
Dreptul de opţiune în discuţie va fi exercitat de moştenitorii
succesibilului mort, separat, fiecare pentru partea sa şi în sensul în care
doreşte, iar renunţarea unora profită moştenitorilor acceptanţi (art. 1105
C. civ.).
În ceea ce priveşte caracterele juridice ale actului de opţiune
succesorală vom spune că este vorba de:
- un act juridic unilateral, căci reprezintă o singură manifestare de
voinţă, cea a succesibilului;
- un act care poate fi savârşit nu numai personal de către
succesibilul ci şi prin reprezentant legal (în cazul în care
succesibilul este minor lipsit de capacitate de exerciţiu) ori prin
reprezentant convenţional, prin mandatar;
- un act juridic voluntar, există libertate de opţiune căci potrivit art.
1106 C. Civ. :,,Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire
ce i se cuvine,,. Dintre excepţiile de la această trăsătură a opţiunii
 succesorale o menţionăm pe aceeea reprezentată de acceptare
forţată a succesiunii. Potrivit art. 1119 Cod civil ,, (1) Succesibilul
care, cu rea-credinta, a sustras ori a ascuns bunuri din
patrimoniul succesoral sau a ascuns o donatie supusa raportului
ori reductiunii este considerat ca a acceptat mostenirea, chiar
daca anterior renuntase la ea. El nu va avea insa niciun drept cu
privire la bunurile sustrase sau ascunse si, dupa caz, va fi
obligat sa raporteze ori sa reduca donatia ascunsa fara a
participa la distribuirea bunului donat.
(2) Mostenitorul aflat in situatia prevazuta la alin. (1) este tinut sa
plateasca datoriile si sarcinile mostenirii proportional cu cota sa
din mostenire, inclusiv cu propriile sale bunuri,,.
- un act juridic indivizibil, dându-se expresie principiului:,,nemo
pro parte heres,,(nimeni nu poate fi moştenitor doar pentru o
parte din succesiune). Actul de opţiune trebuie exercitat în
acelaşi sens (acceptare ori renunţare), cu privire la întreg
patrimoniul succesoral. Se discută în literatura juridică dacă
moştenitorul legal care cumulează şi calitatea de legatar, dar
înţelege să dea curs numai uneia din cele două temeiuri creează
o situaţie care constituie o excepţie de la caracterul indivizibil al
actului de opţiune.
În opinia noastră, răspunsul este negativ căci în realitate opţiunea,
alegerea nu priveşte direct masa succesorală, ci una din cele două
calităţi succesorale (de moştenitor legal ori de legatar). Odată această
alegere făcută, succesibilul va culege tot ceea ce-i permite calitatea
aleasă. Un argument în plus că nu este vorba de o excepţie de la
caracterul indivizibila al actului de opţiune îl reprezintă faptul că i se
recunoaşte, de către Codul civil, succesibilului în discuţie câte un drept
distinct de opţiune pentru fiecare din cele două temeiuri succesorale.
Aşa fiind, o eventuală excepţie de la indivizibilitatea actului de opţiune
ar trebui, apreciată, credem, separat, distinct în raport cu fiecare dintre
actele de opţiune concurente.
- un act juridic, în principiu irevocabil. Caracterul irevocabil se
verifică întru totul în latura accepţiunii. Excepţia există însă cât
priveşte renunţarea, aceasta putând fi în condiţiile art. 1123 Cod
civil;
- un act juridic declarativ de drepturi şi ca orice asemenea act,
produce efecte retroactive, efectele sale urcând până la data
deschiderii succesiunii. De la această dată succesibilul acceptant
îşi consolidează dobîndirea moştenirii, corelativă transmisiunii
succesorale ce a optat la moartea lui de cujus; în cazul renunţării,
tot retroactiv, de la data deschiderii succesiunii, renunţătorul este
considerat străin de moştenire;
- un act juridic pur şi simplu, ce nu paote fi, prin urmare, afectat de
modalităţi (termen sau condiţie). Am arătat deja excepţia
reprezentată de opţiunea succesibililor legali subsecvenţi câtă
vreme cei preferaţă nu au optat încă. Actul de opţiune al
moştenitorilor legali mai îndetărtaţi, puşi în situaţia să opteze în
acelaşi termen, socotit de la aceeaşi dată, ca şi moştenitorii mai
apropiaţi, va produce efecte numai dacă aceştia nu optează în
termen sau dacă renunţă la succesiune.
Aceasta cu toate că, potrivit art. 1101 Cod civil:,,sub sancţiunea nulităţii
absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de
nicio modalitate,,
Dreptul de opţiune succesorală trebuie exercitat într-un anumite termen.
Dacă potrivit vechiului Cod civil acesta era de şase luni de la data morţii
lui de cujus, în noul Cod termenul este de un an socotit de la acceaşi
dată care reprezintă şi momentul deschiderii succesiunii (art. 1103 alin.
(1) Cod civil).
Trebuie subliniat faptul că anterior noii reglementări, din practica
instanţelor de judecată au rezultat situaţii în care termenul de opţiune
succesorală era necesar a fi socotit nu de la data descgiderii moştenirii,
ci de la o dată ulterioară. Este vorba de ipoteze de speţe care
îndreptăţeau socotirea termenului de la un moment ulterior morţii lui de
cujus, căci dacă s-ar fi aplicat regula ori succesibilul nu cunoştea izvorul
vocaţiei sale succesorale (de pildă dacă află de calitatea sa de legatar
prin descoperirea unui testament la mai mult de şase luni de la deces,
ori dreptul de opţiune riscă să se stingă înainte de a naşte (de pildă în
cazul naşterii unui copil la mai mult de 6 luni de la decesul tatălui său,
copil conceput prin urmare la data deschiderii moştenirii, dar nenăscut
încă la aceea dată).
Este un merit al noului cod civil de a fi receptat aceste contribuţii
ale practicii judecătoreşti, susţinute de doctrină şi de a fi reflectat în
dispoziţiile sale aceste contribuţii. Este motivul pentru care, după ce în
alin.(1) al art. 1103 Cod civil se înscrie regula (dreptul de opţiune
succesorală se exercită într-un an de la data deschiderii moştenirii), în
alin. (2) al textului de lege amintit se prevede:,, a) de la data nasterii
celui chemat la mostenire, daca nasterea s-a produs dupa deschiderea
mostenirii;
b) de la data inregistrarii mortii in registrul de stare civila, daca
inregistrarea se face in temeiul unei hotarari judecatoresti de declarare
a mortii celui care lasa mostenirea, afara numai daca succesibilul a
cunoscut faptul mortii sau hotararea de declarare a mortii la o data
anterioara, caz in care termenul curge de la aceasta din urma data;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia sa cunoasca
legatul sau, daca testamentul cuprinzand acest legat este descoperit
dupa deschiderea mostenirii; d) de la data la care succesibilul a
cunoscut sau trebuia sa cunoasca legatura de rudenie pe care se
intemeiaza vocatia sa la mostenire, daca aceasta data este ulterioara
deschiderii mostenirii,,.
Cât priveşte natura juridică a termenului de 1 an pentru acceptare sau
renunţare la moştenire se consideră în continuare că este vorba de un
termen de prescripţie. Dacă este aşa, înseamnă că înlăuntrul său
trebuie exercitat un drept al acţiune în sens material. Aşa se face că
încă sub imperiul Codului civil anterior, dreptul de opţiune succesorală
a fost considerat un adevărat drept la acţiune, concluzie inexactă căci
este vorba de o posibilă conduită a succesibilului, conduită prevăzută şi
ocrotită de lege, deci despre un drept subiectiv, nu despre un drept la
acţiune. Această asimilare forţată a fost făcută însă spre a permite
aplicarea, în cazul termenului de opţiune, a instituţiilor suspendării şi
repunerii în termen, specifice prescripţiei extinctive. Altfel, calificat ca
drept subiectiv şi neexercitat în termen, consecinţa ar fi fost stingerea
dreptului de opţiune.
Noul Cod Civil pare a înlesni o calificare corectă, a instituţiilor, o
apreciere exactă a noţiunii juridice a termenului de opţiune şi totodată
să concilieze în mod diferit prescripţia extinctivă (mai exact aplicarea
celor două instituţii aale sale – suspendarea şi repunerea în termen)
decăderea, ce caracterizează termenul de 12 luni pentru opţiune.
Codul în vigoare pare a admite, prin excepţie, că cele două instituţii ale
prescripţiei extinctive se aplică şi termenul de opţiune, deşi natura sa
reală este de termen de decădere căci înlăuntrul său trebuie exercitat
un drept subiectiv nu unul la acţiune în sens notarial.
Iată în sensul ideii noastre ce prevede acelaşi art. 1103 Cod civil, dar în
alin.(3): ,,termenul prevăzut la alin.(1) i se aplică prevederile cuprinse
în Cartea a VI-a referitoare la ,,suspendarea şi repunerea în termenul
de prescripţie extinctivă,,.
 Acceptarea şi renunţarea la moştenire

După ce am văzut aspectele generale ale dreptului

subiectiv şi ale actului juridic de opţiune succesorală (deci
comun ambelor laturi ale obţiunii), vom prezenta succint acum
problemele specifice acceptării şi renunţării la moştenire.
Prin acceptare se însuşeşte titlul (calitatea) de
moştenitor şi se consolidează transmisiunea succeorală care a
operat la data morţii lui de cujus, precizându-se totodată către
care dintre succesibili, deveniţi prin acceptarea moştenirii a
operat în mod definitiv această transmisiune.
Art.1108 C. civ reglementează felurile acceptării. Potrivit
acestui text de lege:
(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită.
(2) Acceptarea este expresă când succesibilul îşi
însuşeşte titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris
autentic sau sub semnătură privată.
(3)Acceptarea este tacită când succesibilul face un act
sau fapt pe care nu ar putea să îl facă decât în calitate de
moştenitor.”
Dacă acceptarea este expresă şi este făcută printr-un
înscris autentic acesta se va înscrie, potrivit art. 1109 Codului
civil „ în registrul naţional notarial, ţinut în format electronic,
potrivit legii.”
Art.1110 Codul civil precizează în alin. (1) cu titlul de
principiu că au drept consecinţă juridică acceptarea tacită a
succesiunii, actele de dispoziţie privind o parte sau toate
drepturile asupra moştenirii. Alineatele următoare ale aceluiaşi
articol enumeră diferite categorii de astfel de acte:
 „a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros de către
succesibil a drepturilor asupra moştenirii;
b) renunţarea, chiar gratuită, în folosul unora sau mai
multor moştenitori determinaţi;
c) renuţarea la moştenire, cu titlu oneros, chair în
favoarea tuturor comoştenitorilor subsecvenţi.
(2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită
a moştenirii actele de dispoziţie, administrare, definitivă ori
folosinţa a unor bunuri din moştenire.
(3) Actele de conservare, supraveghere şi de
administrare provizorie nu valorează acceptare, dacă din
împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că
succesibilul şi-a însuşit prin ele calitatea de moştenitor.
(4) Sunt considerate a fi acte de administrare provizorie
actele de natură urgentă a caror îndeplinire este necesară
pentru normala punerea în valoare, pe termen scurt, a bunurilor
moştenirii”.
Putem spune că în linii generale, figura juridică a
acceptării tacite şi a celei expre a moştenirii este aceeaşi cu
cea pe care aceste forme de acceptare o aveu în Codul civil
anterior
Mai trebuie observat în acest context că:
- Actele de renunţare în favoarea unora ori chiar a
tuturor comoştenitorilor ori a comoştenitorilor subsecvenţi, în
prima ipoteză, cu titlul gratuit, iar în celelalte două, cu titlul
omenos, nu trebuie confundate cu renunţări la succesiune (căci
succesibilul care le face nu abdică de la calitatea de moştenitor
ci, dimpotrivă şi-o însuşeşte, căci numai aşa poate să îndrepte
partea sa către unul dintre succesibili sau, dacă e cazul, cu titlul
oneros, către toţi).
În continuare, în opinia noastră, rămân actuale
deci concluziile practicii judecatoreşti în care, la speţă, au fost
reţinute diferite acte, fapte, gesturi, comportamente cu valoare
de acceptare tacită. Ele urmează doar a fi încadrate în
categoriile de acte cu valoare de acceptare tacită prevăzute de
art. 1110 C. civ. Rolul intanţelor în această privinţă rămâne, în
continuare, important, căci numai în concret, prin apreciere de
la caz la caz, se va putea stabilii de pildă dacă un act sau altul
de folosinţă a unuia or a mai multor bunuri ale moştenirii, are
sau nu valoare de acceptare tacită, vizându-se dacă prin acea
folosinţă există sau nu voinţa succesibilului de însuşire a
calităţii de moştenitor.
Cât priveşte acceptarea expresă, subliniem cu
titlul de noutate, faptul că numai dacă este facută printr-un act
autentic (nu şi printr-unul sub semnătură privată, trebuie facută
înscrierea într-un registru naţional notarial.) Trebuie menţionat
de asemenea, prin comparaţie cu Codul civil de la 1864, că
acceptarea sub beneficiul de inventar nu se mai regăseşte
printre formele de acceptare, instituindu-se ca principiu
răspunderea pentru pasivul moştenirii în limitele activului
succesoral ( art. 114 alin (2)) din noul Cod civil:

„(1) Succesibilul care, cu rea credinţă a sustras ori a

ascuns bunuri din patrimoniul succesoral sau a ascuns o
donaţie supusă raportului ori reducţunii este considerat că a
acceptat moştenirea, chiar dacă anterior el renunţase la ea. El
nu va avea nici-un drept cu opinie la bunurile substrase sau
ascunse şi după caz va fi obligat să raporteze ori să reducă
donaţia ascunsă fară a participa la distribuirea bunului donat”.
„(2) Moştenitorul aflat în situaţia prevăzută la alin. (1)
este ţinut să plătească datoriile şi sarcinile moştenirii
proporţional cu cota sa din moştenire, inclusiv cu propriile sale
bunuri”. Nu stăruim asupra amănuntelor reglementării
acceptării forţate a moştenirii, instituţie cu privire la care există
dezvoltări suficiente în lucrările de specialitate. În schimb,
ţinând seamă de felurile posibile de acceptare, rezumate în
cele ce preced, dacă vom proceda la o clasificare înlauntrul
acestei laturi a obţiunii, vom conchide ca în continuare putem
vorbi despre o acceptare pură şi simplă, (voluntară sau forţată).
La rândul său, acceptarea pură şi simplă voluntară poate fi şi
sub imperiul Codului nou, expresă sau tacită, cu menţiunea că
semnificaţia noţiunii de acceptare pură şi simplă ar putea fi
aceea de act neafectat de modalităţi.
O instituţie juridică nouă introdusă de art. 1111 din Codul
civil recent intrat în vigoare este declaraţia de acceptare “
succesibilul care intenţionează să îndeplinească un act ce
poate avea semnificaţia acceptării moştenirii, dar care doreşte
ca prin aceasta să nu fie considerat acceptat, trebuie să dea în
acest sens, anterior îndeplinirii actului, o declaraţie autentică
notarială.”
În opinia noastră forma autentică este cerută ad
validitatem, astfel încât suntem în prezenţa unui act juridic
solemn. Scopul acestei declaraţii de neacceptare este acela de
a feri pe succesibilul care doreşte sau nu doreşte nici să-şi
dobândească titlul de erede, să fie considerat totuşi moştenitor
prin întocmirea unui act de acceptare tacită.
- Apreciem aşadar că declaraţiile de neacceptare nu
reprezintă o formă de renunţare nici extrasă şi cu atât mai puţin
tacită. Această declaraţie dată facută, nu are influenţă asupra
calităţii de succesibil a autorului decât în sensul că prezervă
această calitate. Ulterior declaraţiei de neacceptare, dar
înlăuntrul termenului de opţiune, succesibilul poate să continue
să accepte ori să renunţe la moştenire.
Cât priveşte cealaltă latură a opţiunii succesorale, renunţarea la
moştenire trebuie observat în esenţă că:
- Aceasta în principiu, nu se presupune. Excepţiile sunt
menţionate expres de art. 1120 alin. (1). Este vorba despre
prezumţia de renunţare, reglementată de articolul 112 din noul
Cod civil şi despre ipoteza înscrisă în articolul 1113 alin. (2).
- Renunţarea la moştenire este un act juridic solemn,
fiind cerută de validitate în forma înscrisului autentic, în termenii
şi condiţiile prevăzute în articolul 1120 alin (2) al noului Cod
civil. Alineatul următor al aceluiaşi text de lege prevede de
asemenea necesitatea înregistrării declaraţiei de renunţare în
registrul naţional notarial, dar nu ca o cerinţă a contractului
solemn, ci pentru informarea terţilor.
- Actul de renunţare făcut în frauda creditorilor poate fi
revocat dacă aceştia o cer în termen de 3 luni de când au
cunoscut renunţarea. Revocarea va produce efecte numai faţă
de creditorii care au cerut-o (art. 1122 alin (1)). Efectele
admiterii acţiunii de revocare sunt de asemenea reglementate (
art. 1122 alin (2)).
- Noul cod civil reglementează ceea ce sub imperiul
reglementării trecute se numea retractarea renunţării, dar sub
denumirea de revocare a semnăturii (acestea este de altfel
chiar titlul indicativ al art. 1123).
Condiţiile revocării, renunţării sunt aceleaşi ca în vechiul
Cod civil. În plus, articolul menţionat cere pentru revocare
aceleaşi condiţii de formă prevăzute pentru renunţare. În sfârşit
este afirmată explicit valoarea de acceptare pe care o are
revocarea renunţării, aspect care, sub reglementarea dată de
vechiul Cod civil, a născut controverse.
Dar iată textul ce priveşte art. 1123 al noului Cod
civil:
“(1) În tot cursul termenului de opţiune, renunţătorul
poate revoca renunţarea, dacă moştenirea nu a fost deja
acceptată de alţi succesibili care au vocaţie la partea care i-ar
reveni, dispozitiile art 1120 aplicându-se în mod
corespunzator.”
“(2) Revocarea renunţării valoreaza acceptare, bunurile
moştenirii fiind preluate în starea în care se găsesc şi sub
rezerva drepturilor dobândite de terţi asupra acestor bunuri.

Sezina. Trimiterea în posesie a moştenitorilor legali nesezinari. Preluarea

legatelor

Potrivit articolul 1.125 Cod civil “ pe langă stăpânirea de

fapt exercitată asupra patrimonului succesoral, sezinale
conferă moştenitorilor seziniani şi dreptul de a administra acest
patroimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului”.
Vechiul Cod civil numea sezina posesiune de drept a
moştenirii. Formularea a fost considerată improprie pentru că
introducea o nouă accepţiune posesiei, aceea de posesie de
drept, pe lângă posesia propru zisă care este o stare de fapt.
Este probabil una din noţiunile pentru care noul Cod civil
vobeşte de stăpânirea de fapt a moştenirii ca o componentă a
beneficiului legal al sezinei. Ne întrebăm dacă nu este şi
această formulare improprie, putându-se din acest punct de
vedere, confunda sezina cu posesia propriu zisă. Ne întrebăm
dacă o definiţie mai adecvată a sezinei nu este accea de
legitimitate a stăpânirii moştenirii de catre anumiţi moştenitori
legali, cei seziniani, încă de la data deschiderii acesteia (prin
urmare de la moartea lui de cujus).
Pot fi deosebite două categorii de moştenitori:
- cei sezinari, care dobândesc de fapt, prin efectul
sezinei, posesia moştenirii şi aceştia sunt unii dintre succesorii
legali, prevăzuţi anume de lege.
-moştenitorii nesezinari (cei legali care nu au sezină,
legatarii, indiferent dacă legatul este universal, cu titlu universal
ori cu titlu particular), toţi aceştia trebuind să ceară trimiterea în
posesie prin eliberarea unui certificat de moştenitor. În cazul
legatului cu titlu particular vorbim de predarea acestuia.
Art. 112 Codul civil dispune că “Sunt moştenitori sezinari,
soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi”.
Pentru moştenitorii seziniari nu este necesară dovedirea
prealabilă a calităţii de moştenitorii, ei dobândind de drept
posesiunea moştenirii încă de la data decesului celui ce o lasă
(nu este aşadar nevoie pentru acestea de existenţa prealabilă a
certificatului de moştenitor sau a hotărârii judecătoreşti prin
care această calitate de successor, să fie atestată). Dacă
aparţine moştenitorilor legali rânduiţi expres de lege, această
înseamnă că ei trebuie să aibă chemare concretă la moştenire.
În literatură juridică s-a arătat că două sunt efectele
notabile ale sezinei:
- Primul, că fără nici-o cerinţă prealabilă, moştenitorii
sezinari intră în stăpânirea bunurilor suscesiunii şi le poate
administra de la data deschiderii moştenirii, pentru aceştia
certificatul de moştenitor fiind util în principal spre a le dovedi
calitatea de erezi.
 - În temeiul sezinei cei care au acest beneficiu legal îl
pot folosi pentru a exercita încă de la data morţii lui de cuius
acţiunile cu conţinut economic ale defunctului şi pentru a se
legitima procesual (în calitate, de pildă de pârât ori reclamant)
în procesele pornite de cel acum decedat.
Moştenitorii legali neseziniari dobandesc de drept
posesia moşteniri şi de asemenea toate beneficiile pe care
aceasta le presupune, prin eliberarea certificatului de
moştenitor.Pentru ei, acest document constituie mijloc de
însesizare, dar cu efect retroactiv, începând cu momentul
deschiderii succesiunii.
Moştenitorii legali nesezinari dobandesc de drept
posesie moştenirii, de asemenea toate beneficiile pe care
aceasta le presupune, prin eliberarea certificatului de
moştenitor. Pentru ei, acest document constitue mijloc de
insesizare dar cu efect retroactiv, începând cu momentul
deschiderii succesiunii.
Moştenitorii legali nesezinari sunt colateralii privilegiaţi
precum şi rudele defunctului aparţinând ultimelor două clase
succesorale ( a III a si a IV a). De remarcat faptul că, spre
deosebire de legislaţia anterioară, ascendenţii ordinari care
beneficiau de sezină potrivit vechiului Cod Civil, în prezent nu
o mai au, în schimb are sezină soţul supravieţuitor, care era
lipsit de acest beneficiu de Legea nr.319 din 1944, în prezent
abrogată.
Aşa se face că, potrivit noului Cod civil, moştenitorii
seziniari sunt şi rezervatari (toate categoriile de seziniaşi au şi
dreptul la rezervă, altfel spus, cei ce beneficiază de rezerva
succesorală sunt şi moştenitori sezinari).
Până la însezinare, moştenitorul legal nesezinar nu
poate fi urmat în calitate de moştenitor, în schimb poate cere
notarului public să permită luarea unor măsuri care să asigure
conservarea bunurilor succesiunii.
Niciun legatar nu are, am arătat, stăpânirea de drept a
moştenirii, nu este sezinar. Potrivit art.1128 din Codul civil:
„(1) Legatarul universal poate cere intrarea şi stăpânirea
de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatori. Dacă
asemenea moştenitori nu există sau refuză, legatarul universal
intră în stăpânirea moştenirii prin eliberarea certificatului de
moştenitor.
(2) Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în
stăpânirea de fapt a moştenirii de la moştenitorii rezervatari
sau, dupa caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea
moştenirii, fie de drept, fie prin eliberarea certificatului de
moştenitor. Dacă asemenea moştenitori nu există sau refuză,
legatarul cu titlu universal intră în stăpânirea moştenirii prin
eliberarea certificatului de moştenitor”.
În ceea ce priveşte predarea legatului cu titlul particular,
art. 1129, Codul civil prevede că „ Legatarul cu titlul particular
intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a
fost predat de bună voie sau, în lipsă, din ziua depunerii la
instanţă a cererii de predare.”
Legatul cu titlul particular se execută după plata
datoriilor succesiunii, creditorii succesorali având preferinţă în
raport cu legatarii cu titlul particular.
În contextul problemelor analizate la această temă, deşi
nu sunt parte integrantă a sa, nu socotim lipsit de relevanţa sa
prezentăm, întemeiate mai ales pe textul noului Cod civil,
câteva aspecte ale petiţiei de ereditate şi de asemenea, privind
certificatul de moştenitor.
Există de multe ori în practică situaţii în care nu
moştenitorii sunt cei care stăpânesc bunurile succesiunii ci alte
persoane. În asemenea situaţii, adevaraţii moştenitori au
exerciţiul unei acţiuni numită petiţie de ereditate prin care, pe
lângă recunoaşterea calităţilor de moştenitori legali ori
testamentari, să ceara instanţei restituirea bunurilor
succesorale de către cel sau cei care le deţin fără a avea
dreptul. Din dispozitiile art. 1130 Codul civil, rezultă că exerciţiul
acţiunii îl au moştenitorii cu vocaţie universală sau cu titlul
universal.
Petiţia de ereditate se deosebeşte de alte acţiuni, de
pildă de acţiunea în revendicare, căci reclamantul în petiţia de
ereditate este moştenitorul şi acesta este calitatea care i se
contestă de către pârât, în timp ce la acţiunea în revendicare
reclamantul este proprietarul şi acesta este calitatea ce i se
contestă de către cel chemat în judecată.
Petiţia de ereditate nu trebuie confundată nici cu
acţiunea de partaj (împărţeală). Reclamantul moştenitor cere,
în acest din urmă caz, partea sa din succesiune, iar pârâtul nu
contesta nici calitatea de ereda a reclamantului şi nici
chemarea acestuia la moştenire.
Petiţia de ereditate este o acţiune reală, divizibilă şi în
ceea ce priveşte recunoaşterea calităţii de successor, o acţiune
imprescriptibilă din punct de vedere extintiv.
Dacă este admisă, petiţia de ereditate determină
retroactiv, încă de la data morţii lui de cuius, recunoaşterea
calităţii de moştenitor a reclamantului.
Efectele produse de această acţiune în caz de admitere
trebuie analizate, pe de o parte între adevăratul moştenitor şi
cel sau cei ce deţineau fără temei bunuri ale succesiunii, iar pe
de altă parte, cât priveşte soarta eventualelor acte juridice
încheiate de acest sau aceşti detinatori fără temei cu terţe
persoane, referitoare la bunuri succesorale.
 Nu stăruim asupra efectelor petitei de ereditate, fiind
suficiente informaţii referitoare la acest aspect în lucrările de
specialitate apărute recent.
Certificatul de moştenitor reprezintă actul final al unei
proceduri necontencioase, graţioase, desfăşurate în faţa
notarului public şi se eliberează de către acesta “ şi cuprinde
constatări referitoare la patrimonial succesoral, urmărind şi
calitatea moştenitorilor şi cotele ce le revin din acest
patrimoniu, precum şi alte menţiunii prevăzute de lege” (art.
1.132 Cod civil).
Cităm şi articolul următor, 1.133 Cod civil căci
reglementând efectele certificatului de moştenitor, acesta
aduce, cum vom arăta, o noutate notabilă în raport cu vechea
reglementare “ . Certificatul de moştenitor face dovada calităţii
de moştenitor legal sau testamentar, precum şi dovada
dreptului de proprietate al moştenitorilor acceptanţi asupra
bunurilor din masa succesorală, în cota care se cuvine fiecaruia
şi, în vederea stabilirii componentei patrimoniului succesoral,
notarul public procedează, mai întâi, la lichidarea regimului
matrimonial.
Certificatul de moştenitor, în această reglementare a
efectelor sale, are nu doar cele două funcţii care i se
recunoşteau şi până acum (mijloc de probă a calităţii de erede
şi mijloc de însezinare pentru moştenitorii legali nesezinari, cât
şi pentru legatari), ci şi o a treia, de mijloc de dovadă a
dreptului de proprietate asupra bunurilor din masa succesorală,
în beneficiul succesorilor acceptanţi.
Ori, până la intrarea în vigoare a noului Cod civil,
dimpotrivă, era subliniat faptul că certificatul de moştenitor nu
constituie mijloc de dovadă a dreptului de proprietate, ci doar
că eredele este succesorul în drepturi al defunctului.
 Dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor din
masa succesorală se făcea, de la caz la caz, în funcţie de titlul,
actul, modul de dobandire prin care cel decedat devenise
proprietar al fiecărui bun. De aceea, cât priveşte vechea
reglementare a uzucapiunii, în literatura de specialitate se
sublinia că nu poate fi recunoscut ca just titlu pentru
dobandirea proprietăţii pe această cale, certificatul de
moştenitor.
Rămâne ca practica să ne arate măsura în care această
nouă funcţie pe care o are certificatul de moştenitor, înlesneşte
circulaţia juridică a bunurilor şi dă, de asemenea, o siguranţă
circuitului civil.

Indiviziunea şi partajul moştenirii

 Indiviziunea este una din formele modalităţii dreptului de
propritate care este proprietate comună. Indiviziunea este o
proprietate care poartă asupra unei universalităţi juridice şi
anume asupra patrimonul succesoral. Fiecare dintre coindivizi
cunoaşte care este cota sa parte ideală din universalitate, dar
niciunul dintre ei nu ştie în ce anume bunuri în materalitatea lui
se concretizează cote parte ideală de drept.
Trei principii generale reglementează indiviziunea
succsorală:
- Principiul liberei dispoziţii de către fiecare
coindividizar asupra cotei sale părţi ideale din universalitate,
deoarece asupra acestei cote părti ideale fiecare comoştenitor
are un drept de proprietate exclusiv şi absolut, dobanditorul
acestei cote părţi se substituie celui care a înstrăinat şi devine
la rândul său coinndivizar.
- Principiul (regula) unamităţii, potrivit cu care toate
actele de dispoziţie asupra unui bun din indiviziune trebuie
făcut cu acordul tuturor coindivizarilor.
În principiu, de la regula umanităţii nu există excepţii. Cu
toate acestea, potrivit art. 643 alin. (1) din Codul civil, fiecare
coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea
procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv
în cazul acţiunii în revendicare.
-În sfârşit, principiul potrivit căruia “nimeni nu poate fi
obligat a rămâne în stare de indiviziune. Moştenitorul poate
cere oricând ieşirea din indiviziune, chiar şi atunci când există
convenţii sau clauze testamentare care prevăd astfel “ (art.
1143 alin. 1 Cod civil). Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune
nu se prescrie.
Dacă menţinerea stării de indiviziune ar prezenta un
anume interes pentru coindivizari, aceştia pot conveni
menţinerea acesteia pentru cel mult 5 ani. Dacă este vorba de
imobile, acordul dintre coproprietari trebuie să îmbrace forma
înscrisului autentic şi să fie îndeplinite formele de publicitate
stipulate de lege (art. 672 Codul civil). Este vorba mai exact,
aici, despre convenţiile pentru suspendarea partajului.
În completarea textelor anume dedicate de Codul civil
partajuuil succesoral, se aplică textele din materia împărţelii
coproprietăţii (a proprietăţii commune pe cote părţi) – art. 669 –
686 Cod civil.
Partajul succesoral (căruia Codul civil în vigoare îi spune
astfel dar nu vedem un impediment major în a folosi termenul
de împarţeală a moştenirii) este modalitatea specifică prin care
se pune capăt indiviziunii succesorale. Prin partaj bunurile
aflate în indiviziune se impart, de regulă, în natură. Astfel spus,
prin partaj se identifică în materialitatea bunurilor succesiunii
cota parte ideală de drept a ficărui individizar astfel încât
fiecare dintre ei devine proprietar exclusiv asupra bunului ori
bunurilor ce i-au revenit în urma partajului.
Se poate conveni de către coindivizari şi un partaj
provizoriu de folosinţă a bunurilor aflate în indiviziune. Potrivit
art. 639 Cod civil “modul de folosire a bunului comun se
stabileşte prin acordul coproprietarilor, iar în caz de
neînţelegere, prin hotarare judecătorească “.
Partajul poate fi voluntar (prin buna învoială a
coindivizarilor) sau judecătoresc. Când întreaga masă
succesorală este obiect al partajului acesta este total, iar în
cazul partajului unei porţiuni a unuia ori mai multor bunuri ale
succesiunii, partajul este parţial.
Potrivit art. 673 Cod civil “instanţa sesizată cu cererea
de partaj poate suspenda pronunţarea partajului, pentru cel
mult un an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor
celorlalţi coproprietari. Dacă pericolul acestor prejudicii este
înlaturat înainte de împlinirea termenului, instanţa, la cererea
părţii interesate, va reveni asupra măsurii”.
Pot cere partajul succesoral:
- Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlul
universal (deci moştenitori care stăpânesc împreună
patrimoniul succesoral, coindividizarii).
- Succesorii în drepturi universali şi cu titlul universal al
coindivirarilor.
- Creditorii personali ai coindivizarilor.

- Capacitatea ce se cere coindivizarilor care solicită sau

iau parte la ieşirea din indiviziune prin partaj este cea de
exerciţiu deplin (ieşirea din indiviziune prin partaj este asimilat
unui act de dispoziţie
- Cei fără capacitate de exerciţiu pot cere partajul
judecătoresc prin reprezentantul legal, iar partajul poate fi
solicitat de cei cu capacitate restrânsă de exerciţiu personal,
dar cu încuviinţarea dată anterior şi cu asistenţa ocrotitorului
legal. În ambele ipoteze este necesară şi încuviinţarea
prealabilă a instanţei de tutelă.
- Obiect al partajului succesoral îl constituie, de regulă,
bunurile succesiunii asupra cărora defunctul era proprietar ori
avea alte drepturi reale.
Creanţele celui decedat şi pasivul succesoral se împart
de drept, înca de la data deschiderii succesiuni,i între
moştenitorii universali si cu titlul universal. Există, prin exceptie
si bunuri supuse partajului, care la data morţii lui de cuius nu se
aflau în patrimoniul acestuia. Nu stăruim asupra acestora, ele
fiind enumerate în lucrări de drept succesoral de data recentă.
La fel, nu stăruim asupra categoriilor de bunuri care la data
morţii celui care lasă moştenirea se aflau în cuprinsul acesteia
şi totuşi nu sunt supuse partajului.
Partajul voluntar se realizează printr-un act juridic sub
semnătură privată sau incheiat în formă autentică, aceasta fiind
obligatoriu dacă între bunurile succesiunii există imobile.
Pentru ca partajul voluntar să fie valabil se cere:
- Sa fie prezenţi toti coindivizarii.
- Aceştia să vină la partajul voluntar ca modalitate de
încetare a indiviziunii succesorale şi la cuprinsul
actului prin care acest partaj se face.
- Toti coindivizii să aibă deplină capacitate de exerciţiu.
Dacă partajul iniţial nu ia în calcul toate bunurile
vizate de această operaţiune ale succesiunii, poate fi
completat de un partaj suplimentar, voluntar ori
judecătoresc.

Partajul succesoral judiciar este o cale de încetare a

indiviziunii succesorale pe care comoştenitorii o pot alege ca
alternativă la partajul prin buna învoială.
Situaţiile în care partajul succesoral judiciar este
obligatoriu, s-a subliniat în doctrină, sunt:
- Când unul dintre coindivizari lipseşte de la împarţeală
şi nici reprezentantul său nu este prezent.
- Când unul dintre coindivizari nu consimte la partajul
voluntar.
- Când unul din coindivizori este incapabil, minor sau
interzis şi nu există reprezentant legal ori ocrotior
legal ori nu există autorizarea instanţei tutelare şi
când este cazul a orotitorului legal.

În principiu, după stabilirea de către instanţă a datoriilor

transmise pe cale succesorală, a dobânzilor şi drepturilor de
creanţă pe care succesorii le au faţă de cuius şi de asemenea,
a sarcinilor moştenirii, aceasta va lua în considerare care sunt
bunurile de împărţit, calitatea fiecărui erede de coindivizar şi
cota parte ce se revine fiecaruia, precum şi creanţele născute
între coerezi.
Se vor forma apoi de către instanţă, în natura, loturile şi
acestea vor fi atribuite. Egalizarea loturilor se face la nevoie,
printr-o sultă reprezentată de o sumă de bani. Sunt mai multe
criterii pe care instanţa le poate avea în vedere cu prilejiul
formării loturilor, pornind de la cota parte din succesiune ce se
cuvine fiecărui comoştenitor, până, de pildă, la ocupaţia
acestora, raportată la natura bunurilor.
Potrivit art. 676 alin (2) Cod civil „ dacă bunul este indivizibil
ori nu este comod partajabil în natura, partajul se va face în
unul dintre urmatoare modurii:
a) Atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în
favoarea unui ori a mai multor coproprietari la
cererea acestora;
b) Vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori
în caz de neînţelegere la licitaţie publică, în condiţiile
legii, şi distribuirea preţului către coproprietari
proporţional cu cota parte a fiecăruia dintre ei.

În literatura juridică nu există unitate de vederi cât priveşte

efectul constitutiv sau, dimpotrivă, ca pană acum, declarativ al
partajului. Prima trăsătură este stabilită fără îndoială de articolul
680 Cod civil pentru partajul comun. Cât priveşte partajul
succesoral, există punctul de vedere ca aceasta în continuare
retroactivează pană la data deschiderii moştenirii, astfel încât
se consideră că fiecare comoştenitor a primit ceea ce i-a
revenit în urma împărţelii direct de la defunct, astfel spus de la
data decersului.
Între comoştenitori există o obligaţie de garanţie, astfel încât
dacă unul dintre aceştia suferă o pierdere cât priveşte bunurile
succesiunii, pierdere care are o cauză anterioară împărtelii,
aceasta va fi împărţită de toţi proprietarii.
Încheiem aceste succinte consideraţii cu privire la
principalele aspecte ale partajului moştenirii prin precizarea
numai, a moştenirii unei alte împărţeli, aceea de ascendent,
reglementată de noul Cod civil în art. 1160 – 1163.
Partajul de ascendent se poate face ori prin donaţie ori prin
testament şi are specificul că nu pune capăt indiviziunii, ci
împiedică naşterea acesteia între ascedenţii dispunătorului, la
moartea acestuia.
Pentru a fi valabil partajul trebuie făcut de ascedenţi, iar
acest act trebuie sa îi cuprindă pe toţi descedenţii.
Partajul de ascendent, mai ales cel refăcut prin testament,
poate fi util căci, dacă respectă toate condiţiile legii, face ca
moştenirea să se transmită descendenţilor împărţită, fiecare
dintre aceştia ştiind din ce bunuri este complinită cota sa
succesorală. Iată, prin urmare, un mijloc de a fi preîntâmpinate
eventualele neînţelegeri între comoştenitori şi de a se evita, de
asemenea, regimul juridic mai complicat privind actele cu
privire la bunurile succesorale, acte încheiate câtă vreme
durează indiviziunea.

Bibliografie:
- G. Boroi, L. Stănciulescu, Instituţ ii de drept civil în
reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2012;
- M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas,
Bucureşti, 1997;
- M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei în dreptul
R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966;
- Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Bucureşti, Ed.
 Actami, Bucureşti, 1999;
- D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Ed.
Rosetti, Bucureşti, 2003;
- D. Macovei, I.E. cadariu, Drept civil. Succesiuni, Ed.
Junimea, Iaşi, 2005;
- I. Adam, A. Rusu, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2003;
- L. Stănciulescu, Curs de drept civil. Succesiuni, Ed.
hamangiu, Bucureşti, 2012;
- C. Stătescu, Drept civil. Contractul de transport.
Drepturile de creaţie intelectuală.Succesiunile, Ed.
Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1967;
- E. Safta Romano, Dreptul de moştenire, Ed. Grafix, Iaşi,
1995;
- D. Negrilă, Moştenirea în noul Cod civil, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2013.