CAPITOLUL II

NOŢIUNI DE ANALIZĂ CHIMICĂ ŞI BIOCHIMICĂ

2.1.Definiţia şi clasificarea metodelor de analiză şi separare chimică şi

biochimică
Analiza chimică urmăreşte studiul compoziţiei chimice a substanţelor (substanţe
naturale, materii prime, intermediare sau finite în diferite procese tehnologice etc.). Analiza
biochimică se ocupă cu stabilirea compoziţiei organismelor vii, animale, vegetale,
microorganisme şi a produselor de origine animală sau vegetală destinate consumului sau
altor utilizări practice.
În medicina umană şi veterinară analiza biochimică ajută la completarea tabloului
clinic în vederea stabilirii diagnosticului şi tratamentului, de aceea se utilizează şi termenul
de analiză clinică.
Studiul compoziţiei chimice a substanţelor, formează obiectul unei ramuri a chimiei
numită chimia analitică.
După scopul urmărit, chimia analitică se împarte în:
1) Chimia analitică calitativă - care se ocupă cu identificarea elementelor sau
grupelor de elemente chimice ce alcătuiesc o substanţă.
2) Chimia analitică cantitativă - care determină raporturile cantitative în care se
găsesc aceste elemente într-o substanţă.
Metodele utilizate în scopul determinării exacte a cantităţii unui element dintr-o
substanţă sau a unei substanţe dintr-un amestec, sunt metodele chimice (volumetrice sau
gravimetrice) şi metodele fizico-chimice (analiză instrumentală).
În analiza biochimică sunt folosite atât metodele de analiză gravimetrică şi
volumetrică cât şi metodele fizico-chimice de analiză. Metodele fizico-chimice în special,
au devenit metode de cercetare specifice analizei biochimice ca de exemplu electroforeza
pe hârtie şi în coloană de lichid a preparatelor biochimice, metode radiochimice,
electrochimice etc.

2.1.1.Analiza chimică volumetrică - generalităţi

Denumirea de volumetrie provine de la faptul că acest tip de analiză se bazează pe
măsurarea volumului de soluţie cu ajutorul biuretei. Întrucât operaţia principală folosită în
volumetrie este titrarea, această metodă mai poartă denumirea şi de titrimetrie.
Analiza volumetrică se bazează pe măsurarea exactă a volumului soluţiei de reactivi,
de concentraţie exactă şi cunoscută, necesar pentru o anumită determinare cantitativă.
Reacţiile chimice servesc ca bază în analiza volumetrică şi ele trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii :
 să fie stoechiometrice - adică să fie exprimate printr-o ecuaţie chimică exactă,
respectând legea conservării masei;
 să fie practic totale, adică echilibrul să fie deplasat înspre formarea produsului de
reacţie;
 să fie rapide;
 sfârşitul reacţiei să fie marcat printr-o schimbare bruscă a uneia din proprietăţile
chimice ale sistemului.
Tipurile şi reacţiile utilizate în analiza volumetrică sunt:
1.Reacţii ionice de dublu schimb,care pot fi :
a) reacţii de neutralizare,de schimb de protoni
b) reacţii de precipitare(care decurg cu formare de produşi de reacţie insolubili în
solventul utilizat).
2.Reacţii de oxido - reducere sau de schimb de electroni.
În funcţie de tipul de reacţii folosit, metodele se pot clasifica în:
5
• Metode de neutralizare - care se bazează pe reacţii de neutralizare.
a) Acidimetria - foloseşte soluţie de acid tare de concentraţie cunoscută pentru
dozarea bazelor tari , bazelor slabe şi a sărurilor cu hidroliză alcalină.
b) Alcalimetria - foloseşte soluţii de bază tare, de concentraţie cunoscută pentru
dozarea acizilor tari, slabi şi a sărurilor cu hidroliză acidă.
• Metode de precipitare - bazate pe reacţii de precipitare.
• Metode de oxido - reducere - bazate pe reacţii de oxido - reducere:
Manganometria - foloseşte ca oxidant soluţia de permanganat de potasiu (KMnO4).
Iodometria - foloseşte ca oxidant soluţia de iod (I2).
Important în analiza volumetrică este sesizarea momentului în care reacţia s-a
petrecut total, moment numit punct de echivalenţă. Atingerea punctului de echivalenţă se
observă adăugând în mediul de reacţie substanţe numite indicatori, care printr-un mijloc
oarecare (schimbare sau apariţie de culoare etc.) semnalează prezenţa excesului de
reactiv.

Indicatorii
Indicatorii sunt substanţe care adăugate în mediul de reacţie indică sfârşitul acestei
reacţii (vezi anexa 1).
După tipurile de reacţii care stau la baza metodelor titrimetrice, indicatorii se clasifică
în:
• indicatori de neutralizare
• indicatori de oxido-reducere
• indicatori de precipitare
• indicatori de complexometrie
În unele cazuri când apariţia unei culori se datorează excesului de reactivi care este
el însuşi o substanţă colorată (cum este în cazul titrărilor cu permanganat de potasiu),
adăugarea de indicatori nu mai este necesară.
Indicatorii universali sunt amestecuri de indicatori care virează fiecare în domenii
diferite de pH.
Alegerea indicatorilor în reacţiile de neutralizare se face în aşa fel încât punctul de
echivalenţă al reacţiei să fie inclus în domeniul de viraj al indicatorului.

2.1.2. Aparatura şi ustensilele folosite în analiza chimică volumetrică

În efectuarea analizelor chimice se folosesc în mod curent ustensile ca : eprubete,
fiole conice (Erlenmayer), pahare cilindrice (Berzelius), pâlnii, creuzete, capsule de
porţelan, cleşti de eprubete şi de creuzete, trepiede, triunghiuri de porţelan, sită metalică
cu azbest, becuri Teclu sau Bunsen etc.
Analiza cantitativă, necesită pe lângă aceste ustensile şi o serie de vase şi obiecte
de sticlă utilizate la măsurarea precisă a volumelor de soluţii sau de gaze, balanţe
analitice şi tehnice de laborator, densimetre pentru măsurarea densităţii lichidelor,
centrifugi etc.
Ca unitate de măsură pentru volume se foloseşte ml (1 ml = 0,001 l) sau cm3 (1ml = 1
cm3) iar ca unitate de masă, gramul (g) (1 mg = 10-3g, 1µg = 10-9g).
Principalele ustensile de sticlă folosite pentru măsurarea volumelor de lichide sunt:
cilindrii gradaţi, baloane cotate, pipete, biurete (vezi anexa 2).
Cilindrii gradaţi sunt vase gradate în ml, care se folosesc în măsurători aproximative
de volum. Capacitatea cilindrilor gradaţi variază de la 5 la 2000 cm3.
Baloane cotate - sunt vase cu fundul plat şi cu gât alungit pe care există o marcă
circulară (cotă), care indică limita de umplere a acestora.

6
 Baloanele cotate sunt prevăzute cu câte un dop şlefuit pentru închiderea etanşă. Au
capacităţi variabile, de la 10 la 5000 cm3, şi se utilizează la prepararea soluţiilor titrate.
Pipetele - după modul de calibrare pot fi: pipete cu bulă şi pipete gradate. Pipetele cu
volum sub 1 cm3 se numesc micropipete.
Pipete cu bulă - au marcat un singur semn sau două semne. Pe bulă se găseşte
gravată capacitatea şi temperatura de calibrare. Cu aceste pipete se poate măsura numai
volumul pentru care au fost calibrate. Capacitatea lor poate fi între 1 - 100 cm3.
Pipete gradate - au formă cilindrică iar volumul pentru care sunt marcate este împărţit
în ml şi zecimi de ml. Au capacităţi între 1 - 25 cm3.
Micropipete - au volumul împărţit în sutimi de cm3 şi au capacităţi de 0,01 - 0,02
cm3.
Pipete automate - funcţionează pe principiul unei pompe de aspiraţie cu piston, ele
fiind calibrate pentru un volum fix sau reglabil.
Pipetele se folosesc la măsurarea precisă a unor volume mici de lichide. Pentru
măsurarea corectă a unui volum de soluţie se procedează astfel: se introduce vârful
pipetei în soluţie şi se aspiră cu gura sau cu para de cauciuc, până când nivelul lichidului
trece puţin peste marcă, apoi se închide pipeta cu degetul arătător. Se scoate pipeta din
lichid, se şterge vârful pipetei şi apoi ridicând uşor degetul se lasă să se scurgă din lichid
până ce meniscul acestuia este tangent la gradaţia stabilită, apoi se trece în vasul de
reacţie volumul stabilit.
Biuretele sunt tuburi de sticlă gradate, prevăzute la partea inferioară cu dispozitive
pentru oprirea sau reglarea scurgerii lichidului (robinet sau tub de cauciuc cu clemă Mohr).
Biuretele au volume între 10 - 100 cm3, cu gradaţii de 0,02 cm3 până la 0,2 cm3.
În biochimie se folosesc adesea biurete cu capacitatea de 1 - 5 cm3 şi gradaţii de
0,01cm3 numite microbiurete. Biuretele se fixează în poziţie verticală, pe stative de metal,
cu ajutorul unor cleme cu mufă sau stative speciale. Citirea volumelor la biurete, ca de
altfel la toate vasele de măsurat volume, se face privind cu ochiul perpendicular pe
biuretă, la înălţimea coloanei de lichid, pentru evitarea erorii de paralaxă.
Biuretele cu robinet de sticlă se utilizează când se lucrează cu soluţii de acizi sau
oxidanţi, iar cele cu tub de cauciuc şi clemă când se folosesc hidroxizi alcalini. După
folosire biuretele se spală cu apă de la robinet şi apoi cu apă distilată, iar pentru evitarea
depunerii de praf se acoperă partea superioară cu un pahar mic sau o fiolă de plastic.

2.2. Soluţii

2.2.1. Mărimi folosite pentru prepararea soluţiilor

Masa atomică este un număr relativ care arată de câte ori masa atomului unui
element este mai mare decât a 12-a parte din masa atomului de carbon, luată ca unitate şi
căreia i-a fost atribuită denumirea de 1 Dalton.
Atomul gram este cantitatea exprimată în grame dintr-un element chimic, numeric
egală cu masa atomică a elementului.
Masa moleculară a unui element chimic sau a unei combinaţii, este un număr relativ
care arată de câte ori masa moleculei acelui element sau substanţă este mai mare decât a
12-a parte din masa atomului de carbon, luată ca unitate. Masa moleculară se exprimă, de
asemenea, în Daltoni.
Molecula gram (mol) este cantitatea de substanţă exprimată în grame ce
corespunde masei moleculare.
Echivalentul chimic (masă echivalentă) este un număr care arată câte părţi masă
dintr-un element sau compus chimic se combină, înlocuiesc sau pun în libertate 1,008
părţi de hidrogen sau opt părţi de oxigen.
Echivalentul gram (val) este cantitatea de substanţă exprimată în grame, care
poate să înlocuiască sau să se combine cu 1,008 g hidrogen sau cu 8 g de oxigen.
7
 Echivalentul gram se calculează astfel:
Elemente: echivalent gram = atom gram/valenţă
Exemple:
 Echivalentul gram al atomului de oxigen = 16/ 2 = 8 g O
 Echivalentul gram al atomului de carbon = 12,01/4 = 3,0025 g C
În calculul echivalentului gram al substanţelor compuse trebuie să se ţină seama
şi de reacţia chimică la care participă:
Acizi - echivalentul gram = molecula gram a acidului (M) / numărul de hidrogeni
ionizabili.

Exemple:
 Echivalentul gram al HCl = 36,465/1 = 36,465 g
 Echivalentul gram al H2SO4 = 98,076/2 = 49,038 g
 Echivalentul gram al CH3COOH ═ 60,03/1 ═ 60,03 g

Baze - echivalentul gram = molecula gram a bazei / numărul de grupări hidroxil (-

OH) din moleculă care iau parte la reacţia respectivă.
Exemple:
 Echivalentul gram al NaOH = 40,005/1 = 40,005 g
 Echivalentul gram al Ca(OH)2 = 74/2 = 37 g

Săruri -echivalentul gram = molecula gram / valenţa metal x nr. de ioni de metal.
Exemple:
 Echivalentul gram al MgCO3 = 84,3/2 = 42,15g
 Echivalentul gram NaCl = 58,55/1 = 58,55 g

În reacţiile de oxido-reducere, echivalentul chimic al sărurilor obţinute se calculează

făcând raportul dintre molecula gram a sării şi numărul de electroni primiţi sau cedaţi de
substanţa respectivă, în reacţia ei de formare.
Exemplu:
2KMn+7O4 + 10Fe+2SO4 + 8H2SO4 = 2Mn+2SO4 + 5Fe2+3(SO4)3+K2SO4 + 8 H2O
Deci schimbul de electroni este următorul :
Mn7+ + 5e - → Mn2+(reducere) / x 2
2Fe+2 + 2e- → 2Fe+3 (oxidare) / x 5
Echivalentul gram al KMnO4 va fi raportul dintre masa moleculară (158,03) şi
numărul de electroni schimbaţi (5)
E KMnO4 = 158,03 /5 = 31,606 g
Miliechivalentul chimic (mE) reprezintă a mia parte din echivalentul chimic
mE = E/1000.
Miliechivalentul gram reprezintă miliechivalentul chimic exprimat în grame.
Soluţia este un amestec lichid omogen, format dintr-o substanţă dispersată
molecular sau ionic, numită solvit şi un mediu de dispersie numit solvent.
Prepararea soluţiilor
Pentru a prepara soluţiile titrate se utilizează baloanele cotate.
Dacă prin cântărirea unei substanţe etalon se prepară o soluţie într-un balon cotat la
200C şi temperatura de lucru este mai mică decât 200C, soluţia va fi mai diluată, deoarece
la 200C volumul ar fi mai mare; dacă se lucrează la o temperatură mai ridicată decât
200C, soluţia va fi mai concentrată, deoarece prin scăderea temperaturii la 200C, volumul
soluţiei se va micşora. Astfel, dacă se lucrează la o temperatură diferită de 200C, trebuie
să se facă o corecţie de volum.
La prepararea unei soluţii se cântăreşte cantitatea de substanţă uscată sau se
introduce un volum de lichid determinat, atunci când substanţa din care se prepară soluţia
8
este în stare lichidă, se introduce într-un balon cotat şi se dizolvă substanţa în solventul
corespunzător; solventul se adaugă treptat, agitând conţinutul balonului, până ce semnul
circular de pe gâtul balonului devine tangent la meniscul lichidului; în cazul în care
determinarea se face la o temperatură diferită de 200C este necesară efectuarea corecţiei
de volum în funcţie de temperatura la care se lucrează .
Se omogenizează soluţia prin răsturnarea de câteva ori a balonului, închis în
prealabil cu dopul şlefuit.

2.2.2. Exprimarea concentraţiei soluţiilor

Concentraţia este cantitatea de substanţă dizolvată într-un anumit volum de soluţie
(c= mol / V sol). Concentraţia reprezintă raportul dintre substanţa dizolvată şi cantitatea de
solvent. În funcţie de unitatea aleasă, concentraţia soluţiilor se poate exprima în mai multe
moduri:
Concentraţia procentuală - reprezintă grame de substanţă dizolvată în 100 cm3
soluţie(%). Soluţiile cu o astfel de concentraţie sunt soluţii procentuale.
Exemplu : o soluţie de acid oxalic 1 % conţine 1 g de acid oxalic dizolvat în 100 cm3
soluţie.
Concentraţia molară - reprezintă numărul de moli de substanţă dizolvaţi în 1000 cm3
soluţie. Soluţiile a căror concentraţii se exprimă prin molarităţi se numesc soluţii molare.
Aceste soluţii se notează cu M sau m. Se utilizează şi multiplii sau submultiplii
acestora şi în acest caz simbolul M (sau m) va însoţi cifra care reprezintă multiplii sau
submultiplii molilor, astfel: soluţii molare (M), bimolare (2M), decimolare (0,1M), milimolare
(0,001M) etc.
Exemple:
 o soluţie 2M de acid oxalic va conţine 2 moli de acid oxalic la 1000cm soluţie, adică 2
3

x 126,068 = 252,135 g
 o soluţie 0,1 M de HCl va conţine o,1 moli HCl, deci, masa moleculară este de 36,5g,
deci în 1000cm3 soluţie se vor găsi 3,65 g HCl.

Concentraţia normală - se exprimă prin numărul de echivalenţi gram dintr-o

substanţă dizolvată în 1000 cm3 soluţie. O soluţie normală conţine, deci, un echivalent
gram de substanţă la 1000 cm3.
Soluţiile a căror concentraţie se exprimă prin normalităţi se numesc soluţii normale.
Se notează cu N (sau n) care însoţesc cifra care indică numărul de multipli echivalenţi din
soluţie, adică tocmai ceea ce se cheamă normalitatea soluţiei. Cunoscând echivalentul
gram al unei substanţe, se pot prepara soluţii de orice normalitate.
Exemple:
 Pentru prepararea a 1000 cm3 soluţie 1 N NaOH se calculează în primul rând
echivalentul gram al NaOH.
ENaOH = 40,005/1 = 40,005g.
Cantitatea corespunzătoare echivalentului gram, se dizolvă într-un volum de apă,
astfel ca împreună să formeze un volum de 1000cm3 soluţie.
 O soluţie de 0,3 N de NaOH va conţine în 1000cm soluţie 0,3 x 40,005 g, adică 0,3
3

echivalenţi gram de NaOH.

 O soluţie 4 N de NaOH va conţine 4 x 40,005 g.

Pentru a calcula cantitatea de substanţă necesară preparării unor volume de 1000

cm3 soluţie, de diferite normalităţi, se înmulţeşte echivalentul gram (E) cu normalitatea
(N).
G=ExN
Volumul de soluţie necesar poate fi însă mai mare sau mai mic decât 1000 cm3.
9
 Pentru a calcula cantitatea de substanţă necesară preparării unui anumit volum de
soluţie (v), de o anumită normalitate (N) se înmulţeşte echivalentul gram, cu normalitatea
şi cu volumul ( exprimat în litri):
G=ExNxv

Exemple:
 pentru a prepara 300 cm3 de soluţie 0,5 N de H2SO4, se va calcula în primul rând
echivalentul gram al H2SO4 apoi se aplică regula de mai sus:
N = 0.5
V = 0,300 l
G = 49,04 x 0,3 x 0,5 = 7,256 g

2.2.3. Soluţii titrate. Factorul de normalitate

Titrul unei soluţii reprezintă cantitatea de substanţă exprimată în grame dintr-un
cm de soluţie. Se notează cu T. Soluţiile a căror titru se cunoaşte se numesc soluţii
3

titrate.
Exemple:
 titrul unei soluţii 0,1 n de NaOH este 0,0040005 g/cm (echivalentul gram al NaOH
3

este de 40,005).
 titrul unei soluţii exact normale de H2SO4 este de 0,049 g /cm (echivalentul gram al
3

H2SO4 este de 49 g).

Titrul teoretic al unei soluţii se poate calcula prin raportul

Tt = echivalentul gram x normalitate / 1000

Titrul unei soluţii se exprimă cu 4 cifre semnificative.

Substanţele de la care prin simplă cântărire şi dizolvare în balon cotat la volum
cunoscut, se pot obţine soluţii cu titrul cunoscut, se numesc substanţe etalon titrimetrice
sau titrosubstanţe.
Din aceste substanţe se pot prepara soluţii de normalitate exactă, iar titrul unei astfel
de soluţii este egal cu titrul teoretic (Tt).
Substanţele etalon trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să fie suficient de pure;
 să aibă formula bine stabilită şi stabilă în condiţiile de lucru;
 să se poată obţine uşor în gradul de puritate necesar.
Exemple de titrosubstanţe:
 acidul oxalic - folosit în alcalimetrie şi manganometrie;
 carbonatul de sodiu anhidru - în acidimetrie;
 clorura de sodiu - în argentometrie;
 tiosulfatul de sodiu - în iodometrie;
 carbonatul de calciu şi sulfatul sau carbonatul de magneziu - în complexometrie.
Întrucât puţine substanţe îndeplinesc aceste condiţii, în practică se prepară soluţii de
normalitate aproximativă, prin cântărirea unei cantităţi de substanţă apropiată de aceea
teoretic necesară. Titrul acestor soluţii se numeşte titrul real şi se notează Tr; (din
substanţe netritrimetrice se pot prepara numai soluţii aproximative).
În acest caz este necesară cunoaşterea factorului de normalitate pentru trecerea de
la un anumit volum, din soluţia de normalitate aproximativă, la soluţia de normalitate
exactă.
Pentru soluţia titrată de normalitate dată a unei substanţe între titrul teoretic şi titrul
real există următoarea relaţie:

10
 Tr
F =
Tt
unde : Tr = titrul real al soluţiei; Tt = titrul teoretic;F = factor de normalitate .
Factorul de normalitate ne arată de câte ori soluţia de normalitate aproximativă
este mai concentrată sau mai diluată decât soluţia de normalitate exactă.
Soluţiile de normalitate exactă au Tt = Tr, deci ele vor avea F = 1.
Soluţiile de normalitate aproximativă au factorul în jurul valorii 1; dacă factorul este
mai mic decât 1 soluţiile sunt mai diluate iar dacă factorul de normalitate este mai mare ca
1, atunci soluţiile sunt mai concentrate.
Limitele de variaţie admise în practică sunt:

0,9 < F < 1,1

Factorul de normalitate permite transformarea volumului soluţiei aproximativ normală
(Vr ) în volum de soluţie exactă (Ve).

V e= Vr xF
Soluţiile normale se utilizează în volumetrie. Acestor soluţii li se poate aplica legea
echivalenţei soluţiilor de aceeaşi normalitate care se enunţă astfel : volume
aproximativ egale de soluţii de substanţe diferite dar de aceeaşi normalitate sunt
echivalente între ele.
Pe această lege se bazează calculul concentraţiilor necunoscute a unor soluţii, prin
măsurarea volumelor soluţiilor de reactiv, de aceeaşi normalitate, care reacţionează
cantitativ, şi a căror concentraţie este cunoscută.
Formula ce se poate aplica acestei legi, este:

F1xV1 =V2xF2
unde:
F1, F2 = factorii de normalitate corespunzători soluţiilor utilizate la titrare;
V1,V2 = volumele utilizate la titrare.

2.2.4. Regula amestecurilor (regula dreptunghiului)

Pentru prepararea soluţiilor de anumite concentraţii se foloseşte regula
amestecurilor.
Pentru a prepara din două soluţii de concentraţii diferite a % şi b % (a>b)o
soluţie de concentraţie intermediară c % ( a > c > b), se procedează astfel :
În colţurile de sus ale unui dreptunghi se trec cifrele ce reprezintă concentraţiile (în
procente greutate) soluţiilor iniţiale (a % şi b %), în mijlocul dreptunghiului, la intersecţia
celor 2 diagonale, se trece concentraţia c% la care dorim să ajungem.
În colţurile de jos se notează diferenţa dintre concentraţia soluţiilor iniţiale a % şi b %
şi concentraţia c %, scăzând cifra cea mai mică din cea mai mare de-a lungul diagonalelor
dreptunghiului.
Diferenţele obţinute reprezintă volume de soluţii, în grame, ce trebuie amestecate
pentru a obţine soluţia de concentraţie dorită.
Exemple :
1. Să se prepară o soluţie de H2SO4 cu densitatea 1,24 de 32,28 % din două soluţii
de H2SO4, una cu densitatea de 1,84 adică 95,6% şi alta cu densitatea de 1,15 adică
20,91 %.
În rezolvare se aplică regula amestecurilor :

11
 Părţi greutate 11,3 H2SO4 95,60 % 63,4 H2SO4 20,91 %
Pentru a calcula în părţi volumul, se împart părţile greutate cu densitatea:
11,3/1,84 = 6,141 părţi volum H2SO4 95,60%
63,4/1,15 = 55,13 părţi volum H2SO4 20,91%
total părţi volume 61,271

Pentru 1000 cm3soluţie se calculează :

61,239 părţi volum ……….6,179 părţi volume H2SO4 95,60 %
1000………………………….X
6,179 x 1000
X =  = 100,9 cm3 H2SO4 95,6 %
61,239
61,239 părţi volume…………..66,060 părţi volume H2SO4 20,91 %
1000…………………………….y
55,060 x 1000
y =  = 899,1 cm3 H2SO4 20,91 %
61,239
Deci: 100,9 cm3 H2SO4 95,6 % + 899,1 cm3 H2SO4 formează 1000 cm3 soluţie
32,28 % H2SO4
2. Să se prepare 1000 cm3 soluţie de HCl 10 % din HCl cu densitatea 1,19 deci de
concentraţie 37,23 %.
În acest caz diluarea se face cu apă deionizată, astfel că în colţul din dreapta al
dreptunghiului , trecem cifra zero.
Deci, amestecul pe care îl preparăm va avea 10 părţi greutate acid clorhidric şi
27,23 părţi greutate apă.
Întrucât se măsoară volume şi nu se cântăresc lichide, se vor calcula părţi volum,
împărţind părţile în greutate prin densităţile respective.
10/1,19 = 8,403 părţi volume HCl
27,23/1 = 27,23 părţi volume H2O
total părţi volume 35,633
35,633 părţi volume……………………8,403 părţi volume HCl
1000………………………………………x
8,403 x 1000
X =  = 235,8 cm3 HCl
35,633
Deci, în balonul cotat de 1000 cm3 se introduc 235,8 cm3 HCl 37,23 % măsuraţi cu
cilindrul gradat, se amestecă cu apă deionizată şi se completează la semn după răcire.

12
13
14
15