FORMAREA LIMBII FRANCEZE ŞI

INFLUENŢA LATINĂ

Prof. Belu Florentina-Aura

Liceul Teoretic "Independenţa" Calafat

1.1 Substratul preroman, stratul latin şi suprastratul germanic

În procesul de formare a limbii franceze au jucat un rol important trei elemente: stratul,
substratul şi suprastratul. Primul este reprezentat, ca în toate limbile romanice, de latina
populară sau vulgară, evoluată pe teritoriul Galiei. Substratul cuprinde cuvinte autohtone din
limbile populaţiilor preromane, iar suprastratul influenţe de origine germanică ce vor afecta
în special periferia sistemului lingvistic format din simbioza latinei vulgare şi a limbilor
autohtonilor din Galia, adică acea romanică in statu nascendi.
Studiul elementelor de substrat preroman întâlneşte multe dificultăţi. Cea mai mare
este că limbile vorbite în Galia înainte de sosirea romanilor sunt foarte puţin cunoscute.
Cercetătorul lexicului galo-roman descoperă termeni care nu pot fi nici latini, nici germanici.
Aceştia aparţin în mare parte idiomurilor vorbite de primii locuitori: ligurii, liberii, grecii şi în
special galii.
Din limba vechilor gali s-au păstrat în special numele de locuri. Singura zonă unde nu
se întâlnesc toponime galice este zona Alpilor Maritimi, unul dintre ultimele locuri de refugiu
ale ligurilor. Însă în toate celelalte regiuni se întâlnesc toponime de origine galică. Paris, de
exemplu, păstrează numele populaţiei care locuia la nord, Parisii. Oraşul purta în trecut
numele Lutetia. Un alt exemplu ar fi numele oraşului Reims, care provine de la cuvântul
latinesc Remis, ablativul sau locativul substantivului Remi, indicând numele unei populaţii
aşezate într-o zonă a cărei capitală era Durocoturum. Tot astfel se explică şi numele unor
oraşe precum: Angers, Amiens, Châlons, Langres, Limoges, Nantes, Poitiers, Tours, Troyes.
Multe substantive comune de origine galică intră în componenţa unor substantive
nume de locuri compuse cu formantul –dunum, echivalent pentru –town din toponimele
englezeşti: Verdun < Virodunum, Lyo n < Lugdunum.
Există de asemenea unele substantive derivate cu sufixul galez –acus care
desemnează proprietatea, cu variantele –ac în Midi şi –ai sau –i în Nord, rădăcina cuvântului
fiind întotdeauna un nume roman (Julius, Sabinus): Juliac / Juilly, Savignac / Savigny.
În privinţa substantivelor comune de origine galică , am constatat faptul că unele
dintre acestea au fost preluate de către romani şi au trecut în limba latină, existând chiar şi
astăzi în regiunile ocupate odinioară de către celţi. Aceste substantive denumesc în primul
rând obiecte pe care romanii nu le cunoşteau înainte de a veni în Galia.
 Galii se îmbrăcau altfel decât romanii: purtau cămăşi şi pantaloni lungi pentru a
rezista la o climă mai aspră decât cea din Italia. Romanii le-au preluat mai târziu denumirile:
substantivele camisia şi braca au devenit latine şi astăzi există în toate limbile romanice.
Întrucât galii erau buni constructori, romanii au învăţat de la ei să folosească carul (<
lat. charus).
Latina populară era foarte avansată în momentul invaziei popoarelor germanice.
Acestea nu şi-au impus limba în Galia, ci au acceptat latina vulgară. Totuşi alamanii, goţii,
saxonii, francii şi burgunzii au lăsat în jur de 400 de cuvinte în limba franceză care, în
procesul de geneză a limbii, sunt considerate elemente de suprastrat.

1.2 Apariţia diferenţelor lingvistice. Langue d’oc şi langue d’oïl

După invaziile germanice, pe teritoriul Galiei se face simţită o distincţie din ce în ce

mai accentuată între limba din sudul Franţei ( langue d’oc sau provensala) şi limba vorbită
la nord de Loira (langue d’oïl). Unii lingvişti între care şi Carlo Tagliavini, adaugă aici
şi franco-provensala, ca un idiom distinct de langue d’oc.

Una dintre diferenţele cele mai marcante care apar între langue d’oc şi langue d’oïl se
observă la nivelul vocalelor accentuate şi a consoanelor intervocalice.

lat. langue d’oc langue d’oïl

cantare cantar chanter

męl męl męl

flore flor flour

tela tela teile

pacare pagar paier

sapa saba seve

În nord, vocalele accentuate domină cuvântul prin accentul lor mai mult decât în sud
unde ele se alungesc în silabă deschisă. Alte transformări s-au produs în sistemul fonetic între
secolele al VI-lea şi al X-lea:

1 a final > e: herba > erbe;

2 palatalizarea consoanelor c şi g urmate de a: carus > cher, galbinu > jaune.

Aceste transformări arată faptul că între secolele al V-lea şi al X-lea sistemul fonetic a
fost reînnoit. Franceza s-a îndepărtat foarte mult de latina vulgară în comparaţie cu alte limbi
romanice. Inovaţiile morfologice şi sintactice din această perioadă sunt numeroase. Atunci au
apărut pronumele şi adjectivul posesiv (mon livre, le mien).Diferenţierea dintre formele
accentuate şi formele neaccentuate ale pronumelui personal începută din latina populară
apare acum mai clară: me-mei, te-tei.
În secolele următoare, se constată un caracter preponderent verbal al limbii.
Imperfectul indicativului folosit foarte rar în secolul al XI-lea câştigă teren în veacul al XII-
lea când devine din ce în ce mai frecvent în operele unor scriitori precum Chrétiens de Troie.
S-a pierdut, din punct de vedere gramatical, perfectul conjunctivului latin (amaverim), dar s-a
păstrat mai-mult-ca-perfectul (amavissem) (W. von Wartburg: 1934 : 66 şi urm.). În nordul
Franţei exista deja la această dată o literatură bogată. Existau două stiluri care se adresau unor
pături sociale distincte: pe de o parte, un stil popular, ingenuu, pe de altă parte, un stil
elaborat, curtenesc, conştient de sine însuşi. Numărul mare de timpuri trecute ( imperfectul,
perfectul compus, trecutul anterior, mai-mult-ca-perfectul) este de asemenea de remarcat.
Acestea însă se foloseau la întâmplare şi nu după reguli foarte stricte, faţă de franceza
modernă. Cu excepţia propoziţiilor subordonate relative şi ipotetice, în franceza veche erau
preferate construcţiile paratactice, inlănţuirea propoziţiilor principale scurte. Aceasta este o
trăsătură a limbilor populare ( Walter von Wartburg: 1934: 92). În privinţa modurilor verbale,
se constată existenţa unei diferenţe foarte mari în folosirea modurilor şi a timpurilor verbale.
Valoarea sensurilor şi importanţa acţiunilor apăreau foarte clare în mintea celui care vorbea.
Valorile subjonctivului erau de asemenea percepute cu fineţe. Însă în limba franceză
modernă, modalitatea şi aspectul nu mai apar atât de clar exprimate.

1.3 Limba franceză de la Evul Mediu la Renaştere

Încă de la sfârşitul secolului al XI-lea, franceza începe să fie folosită ca limbă literară
şi ajunge să fie cunoscută în toată Europa datorită graţiei, supleţei şi nobleţei sale. Străinii
încep să scrie în franceză. Brunetto Latini, maestrul lui Dante, de exemplu, a scris în franceză
în jurul anului 1260 o enciclopedie medievală intitulată Trésor. Marco Polo dictează povestea
călătoriilor sale în China, în limba franceză.
Limba lui Rabelais va fi cunoscută în toată Europa . În Italia, influenţa franceză a fost
foarte importantă, iar în nordul ţării se vorbeau dialecte asemănătoare cu limba franceză. Aici
s-a ezitat o vreme între folosirea italianei sau a francezei ca limbă literară .
În Piémont, franceza va deveni limbă oficială. Multe poezii franţuzeşti vor fi copiate într-o
limbă mixtă, plină de italienisme. A apărut chiar şi un dialect mixt franco-italian (jumătate
francez, jumătate lombard) , dar care nu exista decât în texte .
Dintre toate statele europene, franceza a avut cele mai multe şanse de a deveni limbă
naţională în Anglia. În a doua jumătate a secolului al XII-lea, când scria Marie de France,
engleza părea aproape stinsă ca limbă literară. Războiul de o sută de ani a dus la o fuziune
aproape completă între civilizaţia engleză şi cea franceză, în detrimentul francezei, încât
aceasta din urmă a încetat să mai fie folosită în Anglia. Totuşi, aici a reuşit să se menţină până
în secolul al XVIII-lea în jurisdicţie. O mărturie a francezei de altădată este faptul că legile
sunt chiar şi astăzi adoptate prin formula „ Le roi le veult“.
Deoarece franceza a fost întrebuinţată în Anglia timp de trei secole alături de engleză,
studiul gramaticilor limbii franceze a apărut surprinzător aici şi nu în Galia. Astfel, în secolul
al XIV-lea s-au scris câteva gramatici teoretice de acest tip. Gautier de Biblesworth a alcătuit
un fel de dicţionar, acesta fiind începutul lexicografiei în limba franceză. Apoi s-au scris
manualele de conversaţie pentru uzul călătorilor. Spre 1400, Jean Barton scrie Donais
françois.
În secolul al XIII-lea, limba franceză a făcut progrese considerabile. Acum apar texte
în latina vulgară pe care le vom găsi în special în oraşele picarde.
Sunetele evoluează:

1 cad consoanele şi vocalele finale: septem > set;

2 e neaccentuat se pronunţă din ce în ce mai slab şi apoi

dispare: sacramentu > sairement (sec.al XII-lea) > serment (sec. al XIV-
lea), mirabilia > mereveille> merveille;

3 diftongii şi triftongii se
monoftonghează; ai > ęi > ę (maistre > mestre), pais > pes; au > ọ ( autre): eu > oe (fleur); ue
> oe (jeune);

4 silabele în hiat se reduc la una singură: eage > âge, meillir > mûr, août, soûl, faon, chaîne,
gaagner > gagner, raençon > rançon, feis > fis;

5 ts > s, tch > ch, dj >j: ciel, charbon, jardin.

Numeralele ordinale îşi pierd independenţa. Quart şi quint sunt înlocuite începând cu
1300 prin quatrième şi cinquième. Schimbarea cea mai importantă este însă dispariţia
declinării cu două cazuri, fenomen care se poate explica prin analogie. Existau mai multe
substantive care nu distingeau nominativul de acuzativ (père, rose). Analogia acestor
substantive s-a extins şi la substantivele cu două cazuri. Unul din factorii care au dus la
dispariţia declinării este căderea consoanelor finale.
În privinţa negaţiei pas se remarcă pierderea valorii sale expresive. Pas devine un
cuvânt normal, din ce în ce mai des folosit. În secolul al XIII-lea existau 90 de pasaje
cu ne seul şi zece pasaje cu negaţie dublă (ne pas). La sfârşitul secolului al XV-lea însă
situaţia este aproape inversă.
Interesul pentru claritatea limbii este dovedit şi de evoluţia pronumelor şi a articolelor.
În franceza veche existau două pronume demonstrative: cist, pentru persoane şi locuri
apropiate şi cil, pentru persoane şi lucruri depărtate. Aceste mijloace au fost considerate însă
insuficiente în secolul al XIV-lea, de aceea au fost adăugate particulele adverbiale ci şi là.
Articolul hotărât nu mai este folosit doar pentru a individualiza, ci se întâlneşte şi la unele
hidronime: le Nil, le Rhin.

Articolul nehotărât se foloseşte în următoarele situaţii:

1 pentru individualizarea substantivelor

ex: J’ai vu un paysan dans la rue.

2 pentru a generaliza

ex: Un paysan n’est jamais content.

Articolul demonstrativ se întrebuinţează până în secolul al XII-lea cu o valoare

demonstrativă când este vorba despre o cantitate nedeterminată a unui obiect determinat.

ex: manger del pain nu însemna „ a mânca nişte pâine“, ci „ a mânca din pâinea care se află
în faţa ta“. Dar începând cu secolul al XIII-lea întâlnim deja texte în care substantivul fără
articol alternează cu substantivul precedat de articol partitiv .
 Tot în această perioadă, dialectul din regiunea Parisului este recunoscut drept normă
fonetică, dar nu sunt excluse nici aporturile, în special lexicale, din anumite regiuni.Franceza
va pătrunde în vremea Renaşterii şi a Reformei în toate domeniile vieţii. „C’est comme une
marée montante dont la nappe couvre tout le littoral en même temps et d’un mouvement
uniforme“. Franceza este acum întrebuinţată în universităţi, deşi profesorii aveau libertatea de
a folosi în paralel latina. În tribunale însă franceza era singura limbă folosită. Limba naţională
s-a impus tot în această perioadă şi în biserică, dar cu o mai mare dificultate, întrucât Biserica
a considerat multă vreme reforma lingvistică drept o erezie. În 1935, a fost tipărită la Serriès,
aproape de Neuchâtel, pe cheltuiala lui Vaudois du Piémont, Biblia, carte care fusese tradusă
de Olivetan, vărul lui Calvin. Acesta a folosit franceza şi nu dialectul vaudois din motive de
propagandă.
În impunerea ei, franceza a întâmpinat foarte multe obstacole şi în şcoală. În şcolile
elementare, ea nu era admisă decât în primii ani, la colegii folosindu-se pentru predare limba
latină. Copiii erau siliţi să vorbească latineşte chiar şi când se jucau. Expresia latinae loqui,
pie vivere exprimă sintetic de altfel felul în care era concepută educaţia în Epoca Medievală:
accesul la ştiinţă trebuia să se facă prin pietate. Însuşi Montaigne a fost crescut după acest
principiu. Tatăl său i-a adus un preceptor german care nu ştia franceza şi care se adresa
copilului întotdeauna în limba latină. Tatăl, mama şi toţi servitorii din casă au trebuit să înveţe
câteva cuvinte în limba latină pentru a putea vorbi cu tânărul Montaigne, astfel încât acesta,
la vârsta de şase ani, nu înţelegea decât latina. Mulţi copii au fost educaţi în Franţa asemenea
lui până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea când acest sistem rigid de educaţie a
început să fie abandonat.
Franceza începe să fie întrebuinţată şi în medicină . Cărţile de specialitate în acest
domeniu nu mai sunt redactate în limba latină întrucât în secolul al XVI-lea au existat
numeroase epidemii în Franţa: lepra, ciuma, bolile venerice şi era necesar, prin urmare, ca
toată lumea să cunoască remediile. Ambroise Paré, chirurg renumit (1517-1590), fondatorul
chirurgiei moderne, neştiind latina , şi-a scris toate cărţile de chirurgie în limba franceză. Se
conturează din ce în ce mai pregnant ideea de limbă naţională. În 1549, Du Bellay, un
reprezentant al Pleiadei, scrie Défense et illustration de la langue française unde pune
problema ca orice obiect să fie accesibil prezentat în limba naţională. Du Bellay nu este, cu
toate acestea, original în ceea ce susţine. Peletier du Mans exprimase mai înainte aceste idei,
dar poeţii Pleiadei s-au prezentat ei înşişi ca pe nişte novatori care au încredere în viitorul
limbii naţionale.
O dată emancipată de sub tutela limbii latine, franceza avea nevoie de o normă
coerentă. Jacques Dubois este primul care a pus problema unei gramatici normative. Urmează
apoi lyonezul Meigret care face distincţia între le mauvais usage et le bon usage. El
conştientizează faptul că existau mai multe stiluri, chiar şi în limba vorbită şi că nu toate
dintre acestea sunt recomandabile. Maigret a avut şi preocupări de ortografie: a intenţionat să
inventeze un sistem de scriere fonetică, a adoptat tilda din limba spaniolă cu intenţia de a o
permanentiza şi în limba franceză. Din nefericire, el a avut foarte mulţi adversari astfel încât
sistemul fonetic propus de el nu a rezistat.
În prima jumătate a secolului al XVI-lea au început să fie publicate şi dicţionarele.
Familia Des Estienne a publicat în 1532 un dicţionar latino-francez şi în 1539 unul francez-
latin.
Se remarcă la nivelul sistemului lingvistic câteva schimbări majore:

1 cuvintele sunt ornate cu unele consoane etimologice: escriprere, sçavoir (unele dintre
acestea s-au impus şi în pronunţare);

2 sintaxa continuă în mare parte tendinţele din secolul al XV-lea;

3 dacă în secolul al XV-lea pronumele deveniseră indispensabile pentru a distinge diferite
persoane ale verbului, în secolul al XVI-lea, absenţa pronumelor a devenit foarte frecventă
sub influenţa limbii latine.
Limba literară se îmbogăţeşte prin contribuţia lui François Rabelais, reprezentantul
Renaşterii, şi al lui Calvin, reprezentantul Reformei din Franţa.
Lexicul operei lui Rabelais este de o bogăţie surprinzătoare. El poate fi comparat cu
cel al lui Victor Hogo, însă Rabelais îl depăşeşte pe acesta din urmă prin precizia, claritatea şi
exactitatea termenilor folosiţi . Rabelais se bazează atât pe erudiţie cât şi pe experienţa lui de
viaţă. Se poate spune că el vede, citeşte şi înţelege tot. De aceea, opera lui poate fi
considerată o adevărată enciclopedie a Renaşterii.
Pe Rabelais niciun cuvânt nu pare să îl înspăimânte. El ajunge să folosească chiar şi
termenii erotici şi expresiile obscene, elemente specifice limbajului popular, precum şi
expresii colocviale, acestea fiind un indice al originalităţii scriitorului. Originalitatea lui
Rabelais apare şi în modul de a reda sensul etimologic al unor cuvinte. Astfel, avaler apare cu
sensul său de bază (ad-valem) atunci când Gargantua se adresează lui Panurge: „ Si je
montasse aussi bien comme avalle, je feusse déjà au dessus de la sphère de la lune“. Rabelais
nu se sfieşte nici să inventeze cuvinte. Astfel, pentru a-i ironiza pe profesorii de la Sorbona, el
formează cuvântul sorbonagre (< Sorbona + gr. ánagros „ măgar“). Ideea aceasta i-a venit
probabil din cauza sesizării identităţii dintre silaba finală a primului cuvânt cu silaba iniţială a
celui de-al doilea .

1.4 Limba franceză în epoca lui Corneille şi a lui Racine

Dacă în vremea Renaşterii limba franceză a stat sub semnul unei libertăţi totale, în
Clasicism ea va fi supusă unui sever control al raţiunii. Franceza este acum influenţată de
logica lui Descartes. Influenţa raţionalismului nu pătrunde numai la nivelul formei, ci şi la
nivelul sensului, al gândirii. Malherbe propune să se renunţe la toate expresiile ambigue care
nu puteau fi înţelese de toată lumea. Arhaismele, împrumuturile şi neologismele vor fi
condamnate. Sunt îndepărtate, de asemenea, cuvinte precum: ulcère, entamer, idéal, ultimul
fiind considerat un cuvânt şcolăresc.
În gramatica sa, Malherbe a combătut libertatea secolului al XVI-lea manifestată în
toate domeniile cunoaşterii, inclusiv în domeniul ştiinţelor limbajului.
În 1694 a apărut prima ediţie a dicţionarului limbii franceze. În ciuda numeroaselor
sale imperfecţiuni, acest dicţionar a devenit lucrarea lexicografică cea mai importantă din
lingvistica franceză a secolului al XVII-lea.
Franceza va pătrunde încetul cu încetul în toate domeniile de activitate prin
intermediul armatei, prin diplomaţie şi prin teatru. La sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-
lea, în 1714, la Rastatt, s-au desfăşurat pentru prima oară tratativele de negociere în limba
franceză.
Tot în secolul al XVII-lea s-a ajuns la unificarea normelor de pronunţare. Limba a
atins un grad mare de stabilitate fonetică. Acolo unde existau incertitudini s-a stabilit o
pronunţare corectă.: proufit-profit, couronne, colonne, fromage. Grupul intervocalic –ll-
începe să fie pronunţat y (fille) întâi în cercurile burgheziei pariziene şi apoi se va generaliza.
Spre sfârşitul secolului s-au remarcart doi scriitori: La Bruyère şi Fénelon care,
servindu-se de mijloacele oferite de limba clasică deschid noi perspective de evoluţie a limbii
şi pregătesc Secolul Luminilor.
1.5 Evoluţia limbii franceze în Epoca Luminilor. Voltaire şi Montesquieu

Secolul Luminilor continuă Clasicismul prin cultul raţiunii, dar se distinge de secolul
precedent prin aceea că raţiunea este eliberată de orice constrângere. Limba se îmbogăţeşte în
domeniul lexicului o dată cu progresul societăţii. Întrucât observarea omului devine mai
subtilă, terminologia privind exteriorul omului se îmbogăţeşte.

1.6 Limba franceză în secolul al XIX-lea

Tendinţa de normare a limbii va fi continuată şi în secolul următor. Franceza secolului

al XIX-lea este aproape identică cu franceza de astăzi. Scriitorii romantici şi realişti au
îmbogăţit-o şi au nuanţat-o. Victor Hogo şi Téophile Gautier caută cuvinte care să exprime
cât mai adecvat anumite situaţii de comunicare. Nici unul, nici celălalt nu se folosesc de
neologisme. Însă amândoi se inspiră din lexicul popular conform principiilor Romantismului.
Prin contribuţia acestor scriitori, franceza ajunge la un grad ridicat de stabilitate,
devenind o limbă normată, riguroasă. Stabilitatea limbii determină creşterea funcţiei sale
sociale şi , implicit, internaţionalizarea ei.

2 Limba franceză în zilele noastre

În veacul al XX-lea statutul limbii franceze creşte pe plan internaţional. Unul dintre
domeniile de predilecţie în care se manifestă limba franceză pe plan internaţional este
diplomaţia. De două sute de ani, cele mai importante tratate se redactau numai în limba
franceză. Chiar şi Tratatul de la Frankfurt din 1871 prin care germanii au învins umilitor
Franţa a fost redactat în franceză. Tratatul de la Versailles din 1919 a fost însă redactat bilingv
în franceză şi în engleză. Acest moment marchează începutul ascensiunii englezei în plan
internaţional . Ca reacţie la acest fapt, începând din anii ’60 se formează asociaţii francofone
care îşi propun stabilizarea limbii franceze.
În concluzie, caracterul social, graţia, supleţea sunt calităţi care fac din limba franceză
o limbă internaţională prin excelenţă. Întrucât mediul în care a evoluat limba explică destinul
său de excepţie în cultura europeană şi mondială, înainte de a intra în problematica
francofoniei am considerat necesară o descriere diacronică şi sincronică a limbii franceze
plasând-o pe fundalul mai larg al lingvisticii romanice.Schimbările fonetice produc schimbări
în plan morfosintaxic. Astfel, putem susţine că acolo unde se plasează divergenţa fonetică în
latina vulgară putem căuta şi explicaţiile acestei limbi.
Lexicul limbii franceze, un domeniu deschis al limbii, a fost influenţat şi de substrat,
dar substratul a avut o influenţă decisivă la nivel fonetic. Pe de altă parte, am constatat că
lexicul a fost influenţat şi de suprastrat, iar această influenţă are loc după ce romanitatea se
cristalizează în Galia.
Sincronia este o parte din diacronie. Majoritatea lingviştilor în frunte cu J.Grimm
consideră că nu se poate explica dezvoltarea limbii decât prin istoria sa şi prin istoria
poporului care o vorbeşte, deşi tendinţa reprezentanţilor curentelor structuraliste este de a
explica limba numai prin ea însăşi şi de a izola astfel dezvoltarea ei de omul fizic, psihic,
spiritual şi social .