Horațiu Mălăele este unul dintre

cei mai
îndrăgiţi actori, regizori, caricatur
işti și scriitori, români.
A absolvit Institutul de Artă
Teatrală și Cinematografică „I.L.
Caragiale” în 1975, la clasa
lui Octavian Cotescu.
A creat peste 50 de roluri în
teatru şi în film, a jucat şi a
regizat teatru TV(“Astă seară se
joacă fără piesă” de Luigi
Pirandello, regia Eugen Todoran,
1987, “La prima vedere” de Ion
Băieșu, regia Horațiu Mălăele,
1994, “Poveste studențească” de
Mihail Șorbu, regia Cornel Todea,
1985,“O noapte furtunoasă” de
I.L Caragiale, regia Sorana
Coroamă Stanca, 1983)
A creat personaje memorabile
precum “Unchiul Vanea” la
Bulandra, “Sinucigaşul” şi
“Poche-Chandebise” la Nottara,
“Profesorul” şi “Lelio” la Odeon şi
multe, multe altele.
Horaţiu Mălăele se descrie în
cartea sa “Horaţiu despre
Mălăele” (2008) ca “un om
obişnuit care încearcă să
comunice cu lumea.” Şi ne face
cunoscut “Decalogul”:
„1. Nu îţi crea o imagine falsă.
Este incomodă, greu de întreţinut
şi uşor de depistat.
2. Fii prietenul duşmanilor tăi.
Un proverb islamic spune că
“numai iubindu-i poţi să-i
distrugi”.
3. Rămâi modest. Dar fă în aşa
fel ca lucrul ăsta să se ştie.
Trebuie să ai orgoliul modestiei
tale.
4. Dacă pierzi teren lasă impresia
că ai făcut-o intenţionat. Impune
un principiu: am dat doi paşi
înapoi, ca să-mi pot lua avânt.
5. Nu fura pe nimeni. Dacă o faci
totuşi, schimbă obiectul într-o
altă podoabă.
6. Nu refuza ajutorul imbecililor.
Pentru a rămâne sus îţi trebuie
unanimitate.
7. Nu-ţi explica greşelile.
Învăluie-le în mister şi
abstracţiune.
Nu schimbă mare lucru, dar
derutează.
8. Nu te întinde prea tare. Rişti
să-ţi pierzi controlul graniţelor.
9. Nu lupta împotriva cabalelor
întemeiate pe ambiţie şi
frustrare.
Îţi pierzi vremea, iar lor le creezi
scop.
10. Dacă nu reuşeşti, modelează-
ţi existenţa după principiul:
“Nu se întâmplă decât ceea ce
trebuie să se întâmple.”
Este o dură, dar relaxantă
fatalitate.”
Horaţiu Mălăele

”A fi sau a nu fi- Horatiu

Malaiele”
A fi sau a nu fi…
Aceasta e intrebarea.
Primul om care a fost abilitat sa
raspunda, a fost Hamlet…
nefericitul print al Danemarcei,
nefericit , nefericit….dar
Print,putea sa raspunda orice,
sau sa nu raspunda, deloc….
avea acoperire.
Ce taraboi … s-a facut cu acest
“A fi, sau, a nu fi” pana cand,
omenirea a fost tulburata de o
alta intrebare:
“Ma iubeste , Nu ma iubeste” ,
intrebare care a decimat
imense culturi ….de margarete
, Si ajungem astfel la cea de-a
treia intrebare ,
simai adanca….si mai
tulburatoare…. si
mai….si
… “A lua…sau a nu … lua
A lua ce ?….
A lua … ce se ia , in turceste
ciubuc, in franceza purboar (pour
boire'),
in germana Şperţ, in rusa Davai
minea,….., in limba elevata …
Şpaga, .. popular , simte-te cu
ceva, sau.. Baga Mare.
A lua…sau a nu … lua
A lua - inseamna vila, opt
camera, piscina, casa de vacanta,
apa calda , apa rece.
A nu lua - apartament la bloc,
doua camere, baie, ..la cada, apa
calda, apa rece, vara calda, iarna
rece
A lua - autoturism,ultimul tip,
mereu alte fete, cu parfum
“Madam Rocha”
A nu lua - autobuz, langa tine
mereu aceeasi .......aceeasi,
cu parfum..”Madam Aragaz”
A lua - baruri, chefuri, noapte de
noapte, mereu alt pat,
cand sa mai dormi ?,
A nu lua - seara de seara, la
televizor,
mereu in patul tau, cum sa mai
dormi?
A lua - covoare scumpe, persane,
nu se aude cand vii, …
nici cu cine…vii
A nu lua - linoleum, se aude
fiecare pas, ..
Iar ai venit la ora asta stricatule !
A lua - ţi se organizeaza un
flagrant, te filmeaza,
te da pe micul ecran, si nici
macar fotogenic nu esti
A nu lua - liniste, serviciul
tau….munca ta…
spaga ta ..na, ca tot aici am
ajuns “
A lua…sau a nu … lua mare..
incurcatura…
nenorocit a mai fost si Hamlet
asta,
si-a luat el intrebarea cea mai
usoara, aia cu“A fi sau a nu fi”,
si ne-a lasat noua pe asta mai
"rea “A lua , sau a nu lua” ……..
Va multumesc.

Horatiu Malaele

"Un alt zugrav": autoportret

"Sunt bine asa cum sunt".

Dialog de cursa lunga, cu un

artist caruia
ursitoarele i-au facut un dar
rar: exceptia
Casa cu desene

- Horatiu Malaele, Dumnezeu

te-a daruit cu un car de
talente, cat sa-ti ajunga pentru
zece vieti: actor, regizor,
desenator, scriitor... S-au
manifestat din copilarie? Erai
genial de pe-atunci?
- Nici vorba. Am fost un copil
foarte bolnavicios. Extrem de
bolnavicios. Spre spaima
parintilor mei. Raceam usor,
aveam probleme si cu urechile,
aveam reumatism poliarticular.
Ma uitam sasiu... Mi-au pus
ochelari in cele din urma, dar ii
spargeam tot timpul. Nu eram o
natura pentru care viata sa fi
devenit un scop. Dar poate ca -
cine stie? - complexele pe care le
ai din copilarie, faptul ca te
chinui sa depasesti toate astea,
fac sa se nasca un om.
- De unde pana unde numele
asta asa de falnic: Horatiu?
Marele poet al antichitatii,
Horatiu, prieten bun cu
Virgiliu, sa-i fi inspirat pe
parintii ori pe nasii tai?
- La noi in familie nu exista
numele asta. De fapt, mie acasa
mi se spune Valentin. Ma cheama
Malaele Valentin Horatiu. Iar
Horatiu a aparut pentru ca noi
avem o matusa care locuia prin
Ardeal, plecase acolo din Gorj.
Intr-un timp - pentru ca ungurii
voiau sa maghiarizeze numele
tuturor - romanii ardeleni si-au
pus nume latine, imposibil de
adaptat in limba lui Attila. Dar
mi s-a spus, de la inceput,
Valentin, si Valentin am ramas
pentru toti prietenii mei din
Targu-Jiu. Abia cand am venit la
Bucuresti, am devenit Horatiu
Malaele. Desi suna ca dracu`! Din
fericire, m-am obisnuit intre timp
si apropierea dintre cele doua
nume nu ma socheaza.
- Ai creat, nu de mult, un
spectacol botezat "Mascariciul".
O amintire din copilarie? Erai
"mascariciul" familiei? Un copil
firav, dar vesel si jucaus?
- Da. Eram. La tara mi se spunea
Volintin si pana la sase ani ma
jucam cu niste chei in care
indopam varfuri de chibrituri,
apoi bagam un cui si faceam un
fel de petarde de asurzeau tot
orasul Targu-Jiu. In ciuda naturii
mele firave si bolnavicioase, eram
extrem de rau. In plus, nu eram
prea bun nici la scoala, tin minte
ca in clasa I am luat premiul 2,
pentru ca eram cel mai prost la
desen. Toti au luat premiul I,
numai eu am luat premiul 2.
Eram cel mai prost la desen.
- Nu pot sa cred!
- Ba da. Asa era! Ne puneau sa
desenam mere, pere... Apoi am
plecat de la scoala aceea si m-am
dus la o alta, numarul 3, undeva
in cartierul unde ne-am mutat
dupa ce parintii mei au venit de
la tara, si unde ai mei stau si
acum. Si acolo am desenat foarte
prost.
- Greu de crezut ca ai pornit
atat de greu pe drumul marelui
desenator care esti.
- Ia citeste ce scrie aici!
- Ma uit, citesc si... ma
minunez. Vad ca la data de 13
martie 1970, pe cand erai elev
la Liceul de cultura generala
"Tudor Vladimirescu" din Targu
Jiu, tatalui tau ("Tov. Malaele
Ion") i se comunica faptul ca
"fiul lui, elev in clasa a Xi-a D,
are absente nemotivate la
stiinte naturale si 9 absente
nemotivate la educatie fizica".
Din alta adresa aflu ca "Elevul
Malaele chiuleste sistematic la
fiecare ora de desen".
Iar in alta "hartie" de la scoala
ta sta scris:
"Elevul Malaele refuza sa
lucreze in timpul orei de
desen... are alte preocupari,
impreuna cu elevul Dabelea,
lucreaza caricaturi".
- Sa stii ca existenta mea a stat
in spatele unei fatalitati despre
care o sa-ti vorbesc imediat.
Acolo, la scoala numarul 3, am
desenat in continuare prost.
Pana in clasa a 4-a. Incepand din
clasa a V-a, a sosit la noi in
scoala un profesor care s-a numit
si se va numi Nicu Gherghe. Cu
el ne-am apucat cu totii sa
desenam acuarela.
Iar intr-o zi, Gherghe mi-a spus:
"Exceptional ce bine desenezi!".
Am ramas cu gura cascata. Iar el
m-a tot laudat, mi-a tot spus ca
sunt un mare desenator si am
prins curaj. Am umplut casa de
desene! Da, am inceput sa
desenez ca in transa. Si din
momentul ala... nu m-am mai
oprit. Asa incat in clasa a Xii-a

Fratii Malaele la varsta cravatelor

rosii (1959)

desenam cel mai bine din oras.

Am avut si o expozitie personala,
la actualul Teatru "Elvira
Godeanu", unde a fost Casa de
cultura "23 August". Apoi am
avut o profesoara de desen, al
carei nume ar fi trebuit sa nu-l
uit, pentru ca si ea m-a ajutat
enorm. Dar l-am uitat.
Marea rasucire

- Cum arata? Deseneaz-o cu

cuvinte.
- Era o femeie slaba, mica si
buna! Ii spuneam Bombonica si
m-a ajutat spunandu-mi ce
trebuie sa fac, invatandu-ma
perspectiva, invatandu-ma
compozitia, complementaritatea
culorii, desenul. Toate astea erau
lucruri noi si speciale pentru
mine. Mai apoi, venind eu
incoace, la Bucuresti, am vazut
niste spectacole memorabile, cele
ale anilor 70. Si atunci m-am
rasucit si am virat spre teatru.
Am dat la Teatru si am luat la
Teatru. Dupa care m-am intors in
Targu Jiu. Si atunci, pe o
straduta (mi-a ramas in memorie
aceasta intamplare, eu eram
imbracat cu o camasa inflorata,
cumparata de mama, care
gandea ca un actor trebuie sa
poarte haine extravagante), m-am
intalnit cu Bombonica. M-a vazut
si s-a oprit temator: "Ce-ai facut?
Ai luat?", m-a-ntrebat convinsa
ca am dat admitere la Arte
Plastice. Si eu am zis: "Am luat".
Si ea, de emotie, a inceput sa
planga, s-a repezit si m-a pupat.
Iar eu n-am avut niciodata
curajul sa-i spun ca, de fapt,
intrasem la Teatru. N-am mai
vazut-o niciodata de atunci. Ei, si
mai sunt si alte intamplari, nu
prea vesele, ca nu m-am
multumit cu desenul. M-am
apucat si de muzica. Am inceput
prin a invata viola, dupa care am
continuat cu vioara, pentru ca
am fost dat afara de la viola. Am
fost dat afara si de la vioara. Nu,
nu pentru ca eram lenes, ci
pentru ca eram afon. Pe urma am
ajuns la tobe si pe urma am
ajuns intr-un cor... Acolo am dat
de un profesor, un evreu ungur -
avea un nume celebru, Rakoti il
chema - care avea o ureche
muzicala teribila si care a
declarat, fara menajamente, ca
nu am nici un fel de talent si ca
ar fi bine sa-mi vad de treaba.
Indragostitul din corcodus

- Si teatrul? N-ai avut, de mic,

nici un semn
ca iti vei petrece viata pe
scena?
- Cand am terminat gradinita, s-a
organizat un concurs si atunci
am recitat o poezie destul de
lunga pentru micimea mea: "Tara
lui Mura in gura". "In tara lui
Mura in gura, totul iti merge pe
masura, cand te scoli de
dimineata, nu la sapte, ci la zece,
vine o tava cu dulceata si-un
pahar cu apa rece." Si tot atunci,
noi, copiii, am jucat intr-un fel de
piesa, o compozitie a vreunui
profesor. Eram toti... doctori! Mi-
aduc aminte ca tuturor
"doctorilor" din aceasta
compozitie li s-au taiat ochelari
de hartie... Singurul care a ramas
fara ochelari am fost eu, si atunci
am avut o criza nefireasca, adica
de ce nu mi se dau si mie
ochelari? Nu au trecut sase luni,
si mama m-a dus la control
oftalmologic in Bucuresti. Si de
atunci am purtat ochelari tot
timpul.
- Dar de iubirile copilariei iti
mai amintesti? Iti placeau
fetele? Aveai vreo simpatie?
- Aveam. Era o fetita care se
numea Alice, si pe care o iubea
toata gradinita. Era un copil cu
niste ochi imensi, albastri. Arata
ca o papusa. Nu ma vedea,
desigur, dar eu o iubeam cu
nadejde. Si, tainic, ma duceam
undeva, intr-o gradina, ma suiam
intr-un corcodus, luam
corcoduse si le ingropam in fata
casei, pentru ca cineva imi
spusese ca asa se procedeaza cu
fetele. Pana la urma, ea a facut
Arte Plastice. Am intalnit-o din
intamplare in Bucuresti.
A ramas la fel de frumoasa.
- Ai spus ca teatrul a insemnat
o rasucire de destin in viata ta.
Iti mai amintesti cum a decurs
cotitura?
- Omul care m-a sprijinit cel mai
tare pe drumul asta si de la care
am mostenit inversunarea de a
face ceva a fost mama. Si mama
a spus: "Vrei sa dai la Teatru, du-
te la Teatru!". Ei bine, cea mai
socanta descriere a celui ce eram
pe atunci, am aflat-o recent de la
prietenul meu, Vivi Dragan
Vasile, un mare operator, alaturi
de care lucrez in prezent la un
serial. In momentul cand am dat
eu la Teatru, Vivi era in anul 2 la
Operatorie. Era impreuna cu un
Nunta (1985)

grup de colegi, cand au dat cu

ochii de mine si au ramas
inlemniti. Purtam pantaloni
reiati, largi, slab mort (eram cu
15 kilograme sub greutatea pe
care o am acum), cu o pereche de
ochelari imensi pe nas si cu un
par destul de lung. Aratare, ce
mai!
Si-atunci, Vivi le-a spus alora din
grupul lui:
 "Bai, il vedeti pe ala? Da la
Regie.
Ce sa caute un asemenea individ
la Regie?!". Toti au murit de ras!
Normal!
Pe urma Vivi s-a interesat mai
bine.
"Nu, da la Actorie!". Toti s-au
tavalit de ras, au cazut de pe
scaune. Erau la "Ciresica",
celebra bodega frecventata pe
vremea aia de multi studenti de
la I.A.T.C. Au mai comandat o
vodca. "Ce sa caute asta la
Actorie!?"
Dupa care la vreo trei luni de la
intamplare, Vivi le-a spus intr-o
zi alora:
"Sa va dau o veste proasta!
Ochelaristul a intrat la Actorie...".
Au ramas toti muti!

"Domnule, esti un talent

extraordinar!"

- Cine era in comisie?

- In comisie erau toate
celebritatile teatrului romanesc
din vremea aceea: Dem
Radulescu, Octavian Cotescu,
care mi-a devenit profesor, Sanda
Manu si altii.
- Cu ce ai dat?
- Am dat cu un repertoriu
improvizat, niste poezii mai mult
sau mai putin comice, din revista
"Urzica", o poezie de Carianopol,
niste fabule de Baranga. Am ales
ce sa dau, ajutat de cineva, un
om superb, pe care il iubesc
enorm. Uite cum a fost: mama, in
ambitia ei fenomenala de a-si da
baiatul la o facultate, adica la
Teatru, a venit in Bucuresti cu
mine si a zis sa mergem la
Teatrul National, sa vorbim cu
Dem Radulescu. Eu nici nu
indrazneam sa-i pronunt numele
lui Bibanu`, de timid, de
tensionat ce eram. Mama,
vazandu-mi starea, a zis: "Lasa
ca ma duc eu la el!". Si s-a dus
singura. Avea un curaj
fenomenal. Mama e o femeie
extrem de tenace.
- Si foarte mandra de tine!
- Da. Dar cred ca i-am dat si
cateva motive.
Asa ca s-a dus la Bibu, pe care
eu aveam sa-l cunosc peste ani.
"Buna ziua - buna ziua. Sunt
doamna Malaele din Targu-Jiu.
As dori sa-mi pregatiti baiatul sa
dea la Teatru..." Si Bibu i-a spus
ca nu poate sa ma pregateasca.
"Eu n-am timp, imi pare rau, am
alte treburi. Dar uite", a mai zis
el, "am un prieten actor, care ar
putea sa-l ajute." Si asa l-am
cunoscut eu pe Vichi Moldovan,
mare actor la Teatrul National. Si
Vichi Moldovan a fost pentru
mine ca o paine calda, un om
atat de bun si de minunat si atat
de impatimit de meserie, care,
intr-un fel, m-a descoperit ca
actor.
Si tot atunci m-am descoperit si
eu, pentru ca i-am recitat poeziile
alese de mine din revistele despre
care ti-am pomenit, si el mi-a
spus:
"Domnule, esti un talent
extraordinar!".
Uluiala lui Vichi Moldovan a fost
atat de mare, incat am prins si
eu curaj.
- Cine ti-a fost profesor la
Actorie?

- Cotescu, Octavian Cotescu. Un

parinte bun, de la care am
invatat multe. Am invatat multe,
pentru ca ne-a explicat cat de
dramatica e meseria, cat de
pasionanta e actoria. Si nu
numai ca ne-a explicat, dar el a
fost si unul dintre acei dascali
care stiau sa-ti arate ce sa faci,
cum sa faci. Si apoi, nu uita ca
noi am facut Institutul in anii in
care el se afla la etaj, deasupra
Teatrului Bulandra, in cea mai
formidabila faza a lui. Era
perioada anilor 70-75, cand am
vazut spectacole din care am
invatat enorm, spectacole dintre
care cateva chiar m-au uluit, si
ti-as enumera intr-o ordine
intamplatoare: "Leonce si Lena",
"O scrisoare pierduta", "D-ale
carnavalului", "Nepotul lui
Rameau", "Play Strindberg". Pe
Liviu Ciulei eu l-am luat in
bagajul meu ca reper de Arta
Spectacolului. "Leonce si Lena" a
fost un spectacol tridimensional.
La spectacolul ala puteau sa vina
si prostul, si inteleptul si sa plece
imbogatiti si unul, si altul. Eu
sunt un mare admirator al lui
Ciulei. Acum se fac spectacole
extravagante, dar cu orice pret, si
asta pentru ca plac unei anumite
categorii de critici si criticarese. O
mare prostie!
- E o moda...
- Este o moda care trebuia sa
treaca demult.
- Asadar, ai dat la Actorie. Si cu
Regia cum ai "rasucit-o"?
- Nu stiu. Daca stai in zeama
asta e imposibil sa nu simti
nevoia sa incerci si altceva. Sau
daca vezi lumina unui spectacol,
citind un text, nu poti sa nu spui:
"Poate ca as putea!".

Un romantic declarat

- Dar poezia? Stii un milion de

poezii...
- Nu stiu asa de multe, dar stiu.
De altfel, sa stii ca recit si in baie.
Mi-ar placea sa scriu poezii. As
vrea sa am ragaz sa scriu. Iubesc
poetii. Iubesc fragilitatea unei
poezii in care vietuieste o mica
idee. Ceva, un mecanism pe care
nu-l vezi bine, dar stii ca el exista
undeva, tumultuos. Iubesc mult
Poezia, in special poezia lui
Sorescu, poezia lui Nichita,
oameni pe care i-am cunoscut si
i-am iubit. Iubesc poezia lui Emil
Brumaru. Il iubesc pe Blaga, il
iubesc pe Eminescu. Sunt un
romantic declarat.
- Ai facut mult film si faci
televiziune. Astea sunt ca niste
paranteze in cariera ta sau
chiar crezi in ele?
- Nu cred in toate. Situatia in film
si in televiziune este destul de
precara la noi. Si totusi, uite, imi
amintesc cu placere de filmul lui
Alexandru Bocanet, "Gloria nu
canta". E facut in 1976. Atunci l-
am cunoscut pe Toma Caragiu.
Am avut prilejul sa-i fiu prieten.
Da, am avut prilejul sa-i fiu
prieten pe ultimul lui segment de
viata. Desi eram foarte tanar, ne-
am atasat asa, intr-un fel
"definitiv", unul de celalalt. Am
fost nedespartiti.
- Te iubea foarte mult...
- Si eu il iubeam foarte mult. Din
nenorocire, Toma este cunoscut
publicului tanar mai ales din
creatiile lui din televiziune. Mai
putin din marile lui roluri din
cinematografie. Si cu atat mai
putin sunt cunoscute
interpretarile lui din teatru. Sa
fim drepti, Toma a fost de zece
mii de ori mai mare actor decat
apare el la televizor, in micile lui
monologuri. In "D`ale
carnavalului", spectacolul lui
Pintilie de la Bulandra, cu Marin
Moraru si Gina Patrichi si Rodica
Tapalaga, era formidabil!
Magistral in "Scrisoarea
pierduta", in "Lungul drum al
zilei catre noapte", in "Opera de
trei parale". Avea o vigoare si o
robustete umoristica iesite din
comun.
- Spre finalul dialogului nostru,
sa vorbim despre marele
desenator Malaele, despre
caricaturistul Malaele. In Cv-ul
tau scrie ca ai expus peste
3000 de caricaturi, in 36 de
expozitii nationale si
internationale. E un hobby sau
ceva serios?
- In masura in care si viata e o
joaca, si joaca mea cu desenatul,
cu pictatul e o alta joaca. Dar
activitatea asta n-o percep ca pe
un hobby. E o meserie pe care o
respect. Sunt membru al Uniunii
Artistilor Plastici si ma comport
ca atare. Lucrez mai tot timpul.
Pictez, desenez, alteori fac
"graficatura", cum imi place mie
sa zic de la o vreme. Chiar si
atunci cand ma gandesc la
viitoarea mea expozitie. Tot asa-i
zic: graficatura. Asta pentru ca
eu nu fac "oameni urati", asa
cum in mod vulgar este
perceputa, azi, caricatura.
- Horatiu inaripatul! Cu atatea
haruri, plutind mereu printre
vise, mai stai si cu picioarele
pe pamant? Cum esti acasa,
cum se uita la tine familia ta?
Esti unul de-ai lor, esti cald?
Esti bun?
- Da. Asa imi si doresc sa fiu.
- Spune-mi cate ceva despre
nevasta ta, despre copii.
Ai o nevasta frumoasa, am
vazut-o... E iubitoare?
- E inteligenta.
- Cand v-ati cunoscut?
- Mai demult, acum 21 de ani.
Baiatul nostru mai mare are si el
tot 21 de ani. Il cheama Ion
Bogdan. Pe celalalt il cheama
Cristian si are 19 ani. Ion Bogdan
face Regie de film la Media Pro,
iar Cristian face Business
management. Este in anul I.
- Cum iti spun acasa? Tata sau
Horatiu?
- Tata imi spun.
Malaele la puterea trei (1991)

- Te iau in serios?
- Evident.
- Esti un tata bun?
- Nu sunt un tata bun, sunt un
tata permisiv.
- Ca sot cum esti?
- Nu stiu. Eu spun ca sunt un sot
ideal.
Ar trebui s-o intrebi pe sotia mea,
Gabriela.
- Sta acasa? Munceste undeva?
- Munceste mult. Este director
financiar la o multinationala.
- Si are timp de tine? De
baieti?
- Are! Cum sa nu aiba!
A fost o binecuvantare ca am
cunoscut aceasta femeie si ca
suntem impreuna.
- Cu atatea haruri si impliniri,
pare ca Dumnezeu
te iubeste cu adevarat, Horatiu.
Esti fericit?
- Sunt bine asa cum sunt.
In fiecare zi ii multumesc lui
Dumnezeu pentru ce mi-a dat.
Pentru că eu nu sunt un
profesionist al scrisului şi concep
textele destul de greu, nu mi s-au
părut 80 de pagini, ci zece
volume. Din această perspectivă,
poate, şi dorinţa de abundenţă a
cititorului va fi mai reţinută. N-
am urmărit consecvenţa unui stil
anume, am încercat să fiu eu. Am
încercat... Pentru că nu pot să-mi
ascund admiraţia pentru
scriitorii sud-americani.

Eroi sacrificaţi
Cartea dumneavoastră începe cu
un citat din Grigore Vieru: „Nu
mi-e teamă de tine, Moarte, /
Da', ce-ai face tu şi cum ai mai
trăi, / De-ai avea mamă şi-ar
muri?". Moartea cărui personaj
pe care l-aţi interpretat v-a
copleşit; ce moarte de pe scenă vi
s-a părut profundă,
spectaculoasă, cu adevărat
apăsătoare?
Trecerea dincolo e impresionantă,
indiferent dacă se întâmplă
aievea sau fictiv. Moartea, care
este preţul vieţii, rămâne până la
urmă cea mai copleşitoare taină;
o sprijinim, de obicei, pe religie şi
asta e o binecuvântare şi o
linişte. Dar mirări rămân... M-au
impresionat trecerea prin viaţă şi
moartea personajului meu,
Podsekalnikov, din „Sinucigaşul",
victima comunităţii şi a unor
casapi investiţi, care au decis să-l
sacrifice. Îmi vine în minte
povestea unui om care salvează
Roma. Senatul consideră că orice
i-ar da acestuia, nu-l va
satisface. „Să-l omorâm şi apoi
să-l venerăm", îşi spun, atunci,
senatorii. Şi fac asta.

Şi toate aceste scene zguduitoare

v-au speriat?
Nu m-au speriat, ci m-au
îngândurat. Poate că m-au rătăcit
puţin...
Mai mulţi olteni
Primul text din carte se duce cu
gândul spre copilărie. Aţi fost acel
copil mucos, din „Nunta mută",
care se plimba cu cercul pe uliţă
şi care îi spiona pe oamenii mari
cum făceau dragoste în hambar?
Evident. Mă identific şi cu istoria
acelui copil. Eu i-am apucat pe
comunişti mai încoace, vreo doi-
trei ani după timpul real al
poveştii mele. Am copilărit la ţară
şi cunosc destul de bine lumea
satului. Tot ce povestesc despre
copilăria mea, despre moşii şi
strămoşii mei, este absolut
adevărat.

Şi tot aici, arătaţi cât de mândru

sunteţi să fiţi oltean. Cum aţi
traduce, în cuvinte, această
mândrie?
Sunt mult mai mândru când îi
pomenesc pe fratele Minulescu,
Arghezi, Brâncuşi şi alţii... E un
loc binecuvântat. Prin auto-
asociere, toată mândria asta
capătă un sens. Sunt şi mai
mândru că sunt un oltean
gorjean. Îi iubesc pe gorjenii mei
şi mai ales pe cei dintre dealurile
Tehomirului, de unde au plecat
părinţii mei. Tehomirul meu cald
şi nostalgic, cu oameni săraci,
dar gospodari, guralivi şi beţivi,
oltenii adevăraţi dintre dealurile
ce despart Gorjul de Mehedinţi.

„Copilăria e cadoul pe care ni-l

face viaţa pentru ce vom avea de
îndurat", scrieţi în carte.
Dumneavoastră ce aţi îndurat, în
traseul ăsta scurt de la copilărie
la maturitate?
Viaţa nu e o horă de mână...
Omul înoată într-o smoală
ciudată... Trăim de pe o zi pe
alta. „Dacă vrei să-L faci pe
Dumnezeu să râdă, vorbeşte-i
despre planurile tale de viitor",
zicea cineva. În viaţă te izbeşti de
multe. Te înfricoşezi doar dacă le
auzi, dar să le mai şi trăieşti...

"Actorii sunt de trei feluri:

expiraţi, aspiranţi şi
shakespeare-anţi.''

Discursul scriitorului Horaţiu

Mălăele
Distinşi invitaţi, dragi prieteni,
stimaţi gură-cască!
De ce „Rătăciri?".
Nici poezia, nici proza, nici
eseistica nu sunt nişte locuri în
care s-ar aştepta cineva să fiu
găsit. Eu însumi sunt surprins de
această rătăcire, uneori
programată, dovadă şi faptul că,
după atâţia ani, abia am putut
lega această carte, cu nu foarte
multe pagini. Asta e o carte a
poveştilor, a amintirilor, a
vorbelor în vânt, care sper să
răspundă curiozităţii cititorului
venit cu gând precis sau din
întâmplare să o cumpere. Cred că
această carte îşi ajunge sieşi, aşa
încât nu cred că voi mai comite o
alta, intrând în grupul scriitorilor
de circumstanţă, spre liniştea
Uniunii Scriitorilor.
Şi pe urmă, eu m-am născut
saşiu, cu rahitism în stare
stabilă, reumatism poliarticular,
rubeolă, rujeolă, otită, pecingine,
puţin afon, puţin dislexic, puţin
bâlbâit, adică toate argumentele
unui eşec plenar.
Faptul că am ajuns să public
cărţi este o mare cinste pe care
mi-o face viaţa. Mulţumesc
Editurii ALL pentru efort,
prietenilor pentru suport şi
duşmanilor pentru reţinere.
Să fiţi buni, sănătoşi şi veseli! "

Se spune despre o femeie: «ce cap

frumos are !»
sau «ce glezne frumoase are!».
Eu cred că adevărul este undeva
la mijloc.''
"A te chinui să faci un lucru aşa
cum vrei numai tu
este ca şi cum ţi-ai dori să ai un
copil cu o femeie gonflabilă.''

"Nu refuza ajutorul imbecililor.

Pentru a rămâne sus îţi trebuie
unanimitate.''

„Sunt un visător cronic"

Domnule Horaţiu Mălăele, mai

există, astăzi, boemie adevărată?

Boemia actuală este aproape

inexistentă. Ea a fost îngropată în
interesul zilei de mâine.
Pragmatismul refuză starea
boemiană. Am avut privilegiul
divin să-i cunosc pe marii
optzecişti, marii risipitori
socratici, cei care, în timp ce
beau jamaica cu halba, rezolvau
cumplite probleme de
matematică, umpleau cu desene
pereţii şi aşterneau bijuterii pe
şerveţelele tuturor meselor din
localuri.
Spunea Fănuş, marele plecat:
„Noi facem parte dintr-un stol pe
care nu l-aţi cunoscut,
al cocorilor de jertfă".

Mai spuneţi: „Nu căuta prietenia

oamenilor cinstiţi! Vei suferi de
singurătate".
E atât de tristă afirmaţia asta,
încât nu poate fi adevărată. Mai
ales că dumneavoastră nu
sunteţi un singuratic. Cum aţi
luptat împotriva acestui aforism?
Scormonitor fiind, am găsit mulţi
prieteni şi mă bucur că sunt şi
buni, şi consecvenţi. Am fost un
norocos. Dar evident că sunt
mult mai mulţi oameni necinstiţi,
hoţi, sperjuri, făţarnici. Aşa încât
aforismul meu este mai curând o
constatare.

Fabrica de vise

Sunteţi un visător incurabil şi

asta o spun toate textele
dumneavoastră. La ce mai visaţi?

Nici nu ştiu dacă sunt atât de

visător... S-ar putea! E o stare de
bine, în orice caz. Mă simt destul
de bine în pielea mea. Poate sunt
un visător cronic... Asta îmi
aduce aminte de o povestire pe
care am inclus-o în volum.
„Am fost cu copiii în parcul
Ioanid, să înălţăm un vis. Era
împachetat îngrijit, într-o cutie
destul de mare, îmbrăcată într-o
hârtie albastră, lucioasă, pe care
fuseseră imprimate câteva stele
galben-pai, de un presupus prost
gust. Pe laterala din stânga sus
se afla ştampila fabricii de vise,
iar la subsol, destul de mare,
cineva scrisese grăbit adresa şi
numele meu. Deşi nerăbdător,
am desfăcut-o cu prudenţă, să
nu provoc vreo stricăciune.
Înăuntru am dat peste un
coşmar. Semăna cu o roată de
camion, urât colorată, ce degaja
un miros greu, de crematoriu.
Primul gând a fost să fac o
reclamaţie. M-am răzgândit.
Râzând, copiii începuseră deja
să-l dea de-a dura."

Într-o povestire, o femeie care

aşteaptă trenul spre Paşcani are
şansa să urce în Orient Expres,
să vadă Veneţia şi Viena, dar
ceva o paralizează şi nici nu-i
trece prin cap să urce.
Dumneavoastră aţi pierdut
asemenea trenuri în viaţă?

Poate că am pierdut, din

neatenţie sau din risipire. Totuşi,
cred că am urcat în câteva
trenuri care mi-au folosit. Pentru
un om, esenţial este să încerce.
Mi-a plăcut o vorbă a unui
prieten, pe care am tot amintit-o
în contexte diferite: „Sunt oameni
atât de proşti încât nici nu pot să
traverseze strada.
Ei se nasc, trăiesc şi mor pe
acelaşi trotuar".

„Îmi place să scriu câte un text

vitriolant"

În volum, există şi textul

„Cinefagii", publicat iniţial în
„Jurnalul Naţional" şi republicat
acum, fără numele criticilor la
care făcuserăţi iniţial referire. De
ce aţi simţit nevoia să republicaţi
acest text şi să-i daţi un aer care
generalizează? Nu sunt
generalizările periculoase?
Poate că e periculos să
generalizezi, dar asta mă
interesează mai puţin.
 În relaţia mea cu critica, n-a
rămas decât acest exerciţiu
intelectual, de a fi provocat să
scriu un text, fie el şi conflictual.
Nu sunt capabil de resentimente
majore. Sunt în relaţii prieteneşti,
amiabile cu lumea critică. Deşi,
recunosc, îmi mai face plăcere,
uneori, să scriu câte un text
vitriolant.

Domnul Victor Rebengiuc

spunea că abia aşteaptă să-l
distribuiţi în următorul film.

E un prieten drag şi un actor

imens. Este un privilegiu să fie în
preajma oricărei producţii
cinematografice. Următorul film
se va numi „Funeralii fericite",
după o idee de-a mea, dezvoltată
de Adrian Lustig. Ne apucăm de
filmări, cel mai târziu la sfârşitul
acestui an. Distribuţia îi va
cuprinde pe cei mai deştepţi,
buni şi frumoşi actori ai ţării.
Cred că tupeul îşi va atinge
graniţele întrebându-mă dacă joc
şi eu; bineînţeles că joc!

Sunteţi actor, regizor de teatru şi

de film, artist vizual, caricaturist.
Am omis ceva?

Dacă ai omis, vei afla!

Nu obosiţi niciodată?

Nu sunt atât de ,,obositor"... Cred

că un tip care are elanul, bucuria
şi curiozitatea de a schimba
dominanta din când în când şi de
a trece cu uşurinţă la un alt fel
de exerciţiu nu are cum să
obosească.

CV - Actor multipremiat
- Numele: Horaţiu Mălăele
- Data şi locul naşterii: 1 august
1952, Târgu-Jiu
- Starea civilă: căsătorit
- Studiile şi cariera:
- A absolvit Institutul de Artă
Teatrală şi Cinematografică
(IATC) în 1975, la clasa
profesorului Octavian Cotescu.
- Este un reputat actor, regizor
de teatru şi film, artist plastic şi
scriitor.
- A jucat şi a montat piese la cele
mai importante teatre din ţară,
precum Teatrul Bulandra,
Teatrul Nottara, Teatrul Naţional
din Bucureşti sau Teatrul de
Comedie.
- Printre rolurile cele mai
importante se numără cele din
spectacolele „Sinucigaşul",
„Puricele", „Unde-i revolverul?",
„Mincinosul", „Lecţia", „Unchiul
Vanea", „Măscăriciul",
„Revizorul", „Dineu cu proşti" sau
„Femeia care şi-a pierdut
jartierele".
- În film, a regizat pelicula „Nunta
mută".
- Este autor al volumelor
„Horaţiu despre Mălăele" şi
„Rătăciri"
- A primit nenumărate distincţii,
printre care două premii UNITER
pentru „Mincinosul" şi „Unde-i
revolverul?".
 MALAELE & CARAMITRU

Horațiu Mălăele: Râsul e muzica

sufletului

M-am întâlnit cu actorul și

regizorul Horațiu Mălăele în fața
Teatrului de Comedie, lângă
statuia lui Gheorghe Dinică, și
am mers cu artistul plastic și
caricaturistul Horațiu Mălăele
câțiva pași mai încolo la galeria
care îi poartă numele, unde am
stat la o vorbă cu Horațiu.

Lucrezi la montarea pe scena

Teatrului de Comedie a piesei
„Fierarii“, ce va avea premiera la
finalul lui februarie. În general,
cum alegi piesele pe care le
regizezi?

Nu am o metodă. Acum mulți ani

am întâlnit un dramaturg din
Banatul sârbesc, Milos Nicolici,
care mi-a dăruit această piesă.
Este o piesă ce vorbește, celor ce
vor să vadă și să audă, despre
războaie și consecințele lor în
plan familial, despre granițe,
despre mondializare și toate
rahaturile astea, cu o forță
comică ieșită din comun. Mi-a
plăcut foarte tare pentru că are o
compoziție dramatică formidabilă,
neașteptată, inedită. Am găsit și
distribuția – Maia Morgenstein,
George Mihaiță, Mircea Rusu,
Valentin Teodosiu și eu. Muzica e
semnată de George Marcu,
scenografia de Maria Miu. Cred
că în ecuația aceasta ar fi un
succes să fie un eșec! Vă
sfătuiesc să veniți să-l vedeți
pentru că vă vom spune nespuse
lucruri. Știute, dar nespuse.
Spunea Oscar Wilde: „Dă-i o
mască omului și-ți va spune
adevărul!“.
Cum reacționezi când te supără
ceva?

Depinde, am și un mod
aristocrat-isteric în care mă
manifest, dar și un mod lucid,
temperat, în care iau lucrurile în
râs sau, mă rog, le îmbrac într-o
maioneză umoristică si
întâmplarea devine mai puțin
supărătoare. Apoi încerc să uit.
L-am întrebat odată pe Radu
Beligan care este formula
longevității și liniștii lui sufletești?
Mi-a răspuns: „Mănâncă puțin,
citește mult și pune totul la
spate“.
Sunt reprezentații ale unui
spectacol care ți se pare că nu
merg la publicul prezent în sală?

Într-o piesă există niște replici

cheie, care pot să măsoare gradul
de inteligență al publicului
prezent în sală în acea seară.
Dacă reacția la acele replici este
minoră, atunci însemnează că
anumite lucruri trebuie puțin
îngroșate până simți că te-ai
racordat. Țin la această manevră
pe care actorul, din respect,
trebuie să o facă din mers. Deși,
continui să cred că fiecare
spectacol își are publicul pe care-l
merită.

Ai emoții când în public sunt

prieteni de-ai tăi?
Sigur că da. Sunt niște puncte
care ard. Iar dacă sunt actori poți
chiar să te prăjești, pentru ca
ăștia colportează înzecit impresia
spectacolului. „Mai bine să ai
parte de un epitaf prost după
moarte decât să intri în gura
actorilor cât eşti în viaţă“ –
spunea Shakespeare.

Ți s-a întâmplat să ai în sală un

fost profesor de-al tău
sau un alt personaj pe care tu-l
apreciai foarte mult?

Desigur. De multe ori. Îmi aduc

aminte fiecare dată când în sală
s-a aflat maestrul Radu Beligan.
Parcă nu eram eu, eram extrem
de emoționat și tulburat, pentru
că țineam foarte mult la el și
statuia pe care deja i-o înălțasem
era absolut strivitoare.

Ți-a spus cineva vreodată, cu

obidă, că ești oltean?

Pentru că una dintre avuțiile

naționale este bășcălia, iar între
timp substantivul s-a adjectivat,
mai strigă unii după mine
„olteanule!“,
poate nu cu obidă, mai curând
cu aleasă ironie. Sper.

Și, la urma urmelor, eu nu sunt

oltean, ci gorjean și nu mă
deranjează deoarece cunosc ce
înseamnă Gorjul în compoziția
țării și sunt mândru că sunt ceea
ce sunt .
Te duci des pe acolo?

Da, mă duc pe la mama de multe

ori sau, mă rog, de câte ori apuc.
Acolo e fratele meu, acolo sunt
rudele mele, deci mă duc cu
foarte mult drag. Este un spațiu
în care mă regăsesc, este un
spațiu binecuvântat și vindecător.

Am o experiență pe care vreau să

ți-o povestesc. Făcusem pe scenă
o rană superficială la picior, care
a început să ulcereze și, în cele
din urmă, am făcut o infecție care
a ajuns aproape de os. Când nu
am mai găsit deloc leacuri
folositoare, când toate
antibioticele deveniseră inutile și
am auzit că sunt în pericolul de
a-mi pierde o parte din picior, am
oprit toate spectacolele și am
plecat la mama la Târgu-Jiu.
Mama a suflat, a descântat, m-a
oblojit cum a știut ea și în două
săptămâni eram vindecat. Asa
încât de câte ori sunt în pericol
ori îi dau telefon ori mă duc
acasă la mama.

Când omul trece printr-o

cumpănă se apleacă asupra
credinței?

Credința comportă zeci de direcții,

nu avem acum motive să la
discutăm.
Dar în momentul în care apare o
boală, o spaimă, o teamă, fiecare
în parte poate fi un avertisment că
te găsești în afara granițelor
armoniei universale. Atunci ar
trebui să cauți să te regăsești și să
te reașezi pe locul cuvenit.

Ai afirmat vreodată: nu, acest

lucru nu e posibil?

Am spus și am crezut că multe

lucruri nu sunt posibile. Dar,
pentru că artele vizuale fac
frecvent naveta imposibil-posibil,
a fost unul din argumentele
pentru care am dat la teatru.

Mai apoi, am avut revelația unor

oameni, a unor profesori care mi-
au dovedit că imposibilul meu era
lesne posibilul lor.

La început de carieră, cu Toma

Caragiu cel titanic, cu care am
fost într-o relație de reală
prietenie până la prematura lui
dispariție. Apoi, a fost întâlnirea
mea cu Vlad Mugur și gândirea
lui luminată și extraterestră.
Întâlnirea mea cu Marquez –
geniul meu preferat, natura mea
fiind aplecată spre suprarealism.
Întâlnirea mea cu cu Vasile
Nițulescu, actorul socratic care a
bombardat formidabil lumea
boematică a anilor ‘80, cu Marin
Sorescu, cu Nichita Stănescu și
lumea lui, un geniu de bogat și
generos. Întâlnirea mea cu cărțile
și spusele lui Petre Țuțea, cu
Cioran. Sunt oameni care mi-au
marcat viața și au creat, într-un
fel, alcătuirea care sunt. Nici eu
nu știu cine sau ce sunt de fapt,
dar forma asta, să spun zăpăcită,
în care mă scald, mi se pare că
este natura mea. Este o
zăpăceală confortabilă.

Revii des la scrisul lui Marquez?

Revin de multe ori, mai

întotdeauna. Nu citesc o singură
carte, citesc mai multe deodată.
Am recitit de curând „Principele“
și l-am redescoperit pe Eugen
Barbu ca un imens scriitor.
Cred că acuzația de plagiat și
opțiunile lui politice i-au umbrit pe
nedrept și în exces opera.
Axiologic vorbind poate că
lucrurile se vor așeza cândva în
ordinea lor firească. Autorități
literare cu scaun la cap vor trebui
să despartă opera de greșeala și
vremelnicia proprietarului și să o
livreze posterității la adevărata ei
înălțime. Nu poți să-l acuzi pe
Oscar Wilde că avea altă
orientare sexuală, când opera lui
e formidabilă!

Cam care ar fi „poruncile“ de care

ții tu cont în viață?

Mă gândeam zilele trecute că mi-

ar plăcea să fiu un tiran care face
bine oamenilor cu forța. Există
deja zece porunci divine pe care
nu trebuie să le citești ca să le
știi, ele există în gena umană. Un
om știe când face rău și când face
bine. Și un câine știe când face
rău și când face bine. A face rău,
adică a opri un om de la rostul
lui, este o crimă capitală după
părerea mea.
Spuneai undeva că ai grijă să pui
bani deoparte pentru a da
oamenilor mai necăjiți decât tine.

Da, o fac, pentru că banul, până

una alta, mijlocește vieți, adică
este o formă de supraviețuire. Am
tot timpul niște bani puși
deoparte pentru oamenii necăjiți.
Chiar dacă unii se mai
îmbogățesc din banii aceia,
umilința prin care trec că se află
în momentul acela pe stradă, la
mila publică, e groaznică!

Ce faci când te apucă tristețea?

Mă așez și aștept sa treacă. Acum,

moartea unui om din propria-ți
familie răspândește o tristețe care
trece greu. Dar credința că nu
dispărem de tot, este motiv de
speranță și supraviețuire.
Românul mai spune: om muri și
om vedea! Deși cred că, pentru
ateu și pentru credincios,
moartea e un vehicul cu
destinații diferite.

La ce folosește umorul?

Păi, numai umorul ne-a făcut să

putem trece peste cancerul
comunist! Râzând poți depăși
multe faze nenorocite ale
existenței. Pentru că râsul e
muzica sufletului. Așa cred și așa
a crezut toată generația mea.
Fănuș Neagu spunea – și e foarte
bine ca generațiile viitoare să știe
lucrul acesta – „Noi facem parte
dintr-un stol pe care nu l-ați
cunoscut, al cocorilor de jertfă“.

Râzi când ești spectator?

Dacă e cazul, râd. Îmi aduc

aminte de ce mi-a spus Toma
Caragiu odată: „Băi, actorule,
odată am fost atât de bun, că un
chior din sală a râs de a căzut de
pe scaun“. „Toma, eu eram ală!“,
i-am răspuns.

Și eu eram. S-a întâmplat la

„D’ale carnavalului“, unde jucau
profesorul meu Octavian
Cotescu, Gina Patrichi, Marinuș
Moraru, Rodica Tapalagă, Ștefan
Bănică. Erau formidabili!
Râd cu mare plăcere la
reprezentațiile multora, unii
dintre ei, prieteni.
De exemplu Radu Gheorghe –
acum mai retras din motive știute
de el – de câte ori îl văd e un
lucru îmbogățitor pentru mine!

Ai un PR, un impresar?

Nu am simțit nevoia să am un PR
deocamdată. Glorificarea care mi
s-a făcut îmi este suficientă. Mai
mult nu mi-ar trebui. Să stau în
stradă ca Michael Jackson, să
smulgă oamenii hainele de pe
mine nu mă interesează, e bine
așa cum e; sunt la locul meu.

Suntem în an centenar. Cum ar

trebui să-l marcăm?
Ar trebui să fim bucuroși și
mândri că suntem aici și că
suntem împreună! În momentul
în care te bucuri găsești soluțiile
cele mai vrednice ca să
sărbătorești!
 HORATIU & sotia sa
Gabi
 HORATIU MALAELE &
copii
 HORATIU MALAELE &
NICHITA STANESCU
 Horatiu Malaele,Beligan,
regizorul Alexandru Tocilescu
 HORATIU MALAELE &
COLEA RAUTU