„UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ

VETERINARĂ
„ION IONESCU DE LA BRAD” DIN IAŞI
“A University of Applied Life Sciences and Environment”

Aplicare legislativa a fondului funciar –comparatie cu statele

Uniunii Europene

Îndrumător: asistent dr .

CRISTIAN HUTANU

Facultatea de Agricultura
Masterand : Apetrăchioaei Vasilică
Master:Expertiza si evaluarea fondului funciar
Anul: II
 APLICARE LEGISLATIE FOND FUNCIAR –
COMPARATIE CU STATELE DIN UNIUNEA EUROPEANA

DEFINIŢIA ŞI DOMENIUL DREPTULUI FUNCIAR

Putem defini dreptul funciar ca un ansamblu de norme juridice care reglementează relaţiile
sociale privitoare la terenurile ce constituie fondul funciar al României , indiferent de deţinători şi de
forma de proprietate asupra acestora .
Relaţiile sociale cu privire la terenuri care fac obiectul de reglementare al dreptului funciar au
loc între particulari –persoane fizice şi persoane juridice de tip privat , între persoanele juridice de tip
public , precum şi între acestea din urmă şi particulari . De aceea , unele norme juridice cu privire la
terenuri aparţin dreptului public , iar altele aparţin dreptului privat .
Obiectul său de reglementare este complex , ceea ce impune o anumită sistematizarea
normelor sale juridice . Normele juridice care formează ramura dreptului funciar se pot clasifica , după
obiectul lor de reglementare , în mai multe categorii, astfel :
- norme juridice care reglementează formele proprietăţii asupra terenurilor şi regimul lor juridic ;
- norme care reglementează folosirea , protecţia li ameliorarea terenurilor ;
- norme juridice care reglementează modul de exploatare a terenurilor în România
- norme care reglementează sistemul de evidenţă şi publicitate imobiliară.

IZVOARELE DREPTULUI FUNCIAR ŞI PUBLICITĂŢII IMOBILIARE

Prin izvor de drept civil înţelegem forma specifică de exprimare a normelor de drept civil ; norma de
drept civil poate fi definită ca fiind regula generală şi abstractă care reglementează conduita
subiectelor în raporturile juridice civile .
Constituţia este cel mai important izvor al dreptului funciar , întrucât cuprinde norme care
configurează cadrul general al reglementării în domeniul proprietăţii , precum şi norme care
reglementează , in mod expres , anumite aspecte legate de proprietate , cum ar fi formele proprietăţii
în România , bunurile ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice , regimul juridic al acestora ,
garantarea proprietăţii .
Cele mai importante legi speciale în domeniul dreptului funciar sunt :
- legea nr. 18/1991 privind fondul funciar – publ. în M.Of. nr. 37/1991 şi republ. în M.Of. 1/1998 ,
republicată în baza legii nr. 169/1997 care a fost publ. în M.Of. nr. 299/1997,
- legea nr. 1/2000 publ. în M.Of. nr. 8/2000 de modificare şi completare a legii nr. 18/1991 ,
- legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi
justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publ. în M. Of. nr. 653 din 22 iulie
2005.
- renta viageră agricolă reglementată prin legea nr. 247/2005 - titlul XI.
- legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele
juridice străine, publ. în M.Of. nr. 1.008 din 14 noiembrie 2005
- Hotărârea de Guv. Nr. 1172/2001 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a legii nr.
18/1991 , publ. în M.Of. nr. 829/2001,
- Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001 publ. în M.Of. nr. 204/2001, aşa cum a fost
modificată şi de legea nr. 286/2006, publ. În M.Of. nr. 621/2006.
- Legea nr. 16/1994 – legea arendării , publ. în M.Of. nr. 91/1994 , aşa cum a fost modificată prin
legile nr. 223/2006 şi 276/2005.
 - Legea proprietăţii publice şi regimul juridic al acesteia nr. 213/1998 , publ. în M.Of. nr.
448/1998 , ,
- Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 care reglementează sistemul de evidenţă
a tuturor terenurilor şi a celorlalte bunuri imobile de pe întreg cuprinsul ţării , publ. în M.Of. nr.
61/1996 ,
- Decretul lege nr. 115/1938 privitor la cărţile funciare ce se aplică în Transilvania , Banat şi
Bucovina , pus în aplicare prin legea nr. 241/1947 ,
- Codul silvic aprobat prin legea nr. 26/1996, publ. În M.Of. nr. 93/1996.
- Ordinul nr. 2371/C/1997 al Ministrului Justiţiei de aprobare a Regulamentului de organizare şi
funcţionare a birourilor de carte funciară ale judecătoriilor publ. în M.Of. nr. 84/1998 ,
- Şi nu în ultimul rând Codul civil .

Noţiunea de fond funciar şi clasificarea terenurilor

Potrivit art. 2 din legea nr. 18/1991 , fondul funciar al României este constituit din totalitatea
terenurilor , indiferent de destinaţie , de titlul pe baza căruia sunt deţinute sau forma de proprietate .
În funcţie de destinaţie , terenurile se clasifică astfel :
- terenuri cu destinaţie agricolă , care se împart în :
- terenuri agricole productive : terenuri arabile , viile , livezile , păşunile , fâneţele , pepinierele
viticole , pomicole .
- terenuri cu vegetaţie forestieră , amenajări piscicole.
- terenuri cu destinaţie forestieră , din care fac parte .
- terenurile împădurite
- terenurile destinate împăduririlor ,
- terenurile neproductive – râpe , bolovănişuri , dacă acestea sunt cuprinse în amenajamentele
silvice .
- terenuri aflate permanent sub ape : albiile cursurilor de ape , fundul apelor maritime interioare
şi al mării teritoriale .
- terenuri din intravilan , aferente localităţilor urbane şi rurale pe care sunt amplasate
construcţiile , alte amenajări ale localităţilor
- terenuri cu destinaţie specială , din care fac parte : terenuri folosite pentru transporturi ,
terenuri folosite pentru construcţii şi instalaţii hidrotehnice , de transport al energiei electrice şi
gazelor naturale , exploatări miniere şi petroliere , plajele , rezervaţiile , monumentele naturii ,
ansamblurile şi siturile istorice şi altele asemenea.
După forma dreptului de proprietate asupra terenurilor , terenurile se clasifică în:
- terenuri aflate în proprietate privată
- terenuri aflate în proprietate publică .

Terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie, de titlurile în baza cărora sunt deţinute sau de domeniu
(public sau privat) de care aparţin, constituie fondul funciar al României.

Fondul funciar, după modul de folosinţă, se împarte în următoarele categorii:

1- suprafaţa agricolă: 14.856,8 mii ha
din care:
- arabil: 9.381,1 mii ha
- păşuni: 3.441,7 mii ha
- fâneţe: 1.507,1 mii ha
- viţă de vie şi pepiniere viticole: 272,3 mii ha
- livezi şi pepiniere pomicole: 254,6 mii ha
2 - păduri şi alte terenuri cu vegetaţie forestieră: 6.457,3 mii ha
din care păduri: 6.223,1 mii ha
3 - construcţii: 632,9 mii ha
4 - drumuri şi căi ferate: 388,2 mii ha
5 - ape şi bălţi: 867,8 mii ha
6- alte suprafeţe: 636,1 mii ha

Suprafaţa totală a fondului funciar: 23.839,1 mii ha

Suprafaţa agricolă a României reprezintă 62,3 % (din suprafaţa totală a ţării), iar pe circa 2/3 din
aceasta se manifestă acţiunea separată sau cumulată a secetei, excesului de apă şi eroziunii solului.
Acest lucru se datorează în mare parte condiţiilor de climă, relief, pedologice, hidrologice şi
hidrogeologice, etc.
Datorită acţiunii simultane sau seprate a acestor fenomene, a dificultăţilor economice care se
suprapun cu fenomenul de încălzire globală, an de an se produc pagube importante în agricultură, şi nu
numai, ceea ce determină scăderea nivelului de trai din România.

Amenajările de îmbunătăţiri funciare sunt lucrări de construcţii hidrotehnice complexe şi

pedoameliorative, de prevenire şi înlăturare a acţiunii factorilor de risc – secetă, exces de apă,
eroziunea solului şi inundaţiile – pe terenurile cu destinaţie agricolă sau silvică având ca scop obţinerea
unor recolte mari şi stabile prin regularizarea regimului apei din sol, în condiţiile unor tehnici de cultură
moderne, precum şi introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.

În sensul Legii 138/28.04.2004 – Legea îmbunătăţirilor funciare – sunt cuprinse următoarele categorii
de lucrări:
- îndiguiri şi regularitări ale cursurilor de apă de interes local;
- amenajări de irigaţii şi orezării care cuprind lucrări de captare, pompare, transport, distribuţie şi
evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a terenului;
- amenajări de desecări şi drenaje care cuprind lucrări de colectare, de transport şi
evacuare în emisar a apei în exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului, şi de ameliorare a terenurilor afectate de alunecări,
care cuprind: lucrări pentru protecţia solului, regularizarea apei pe versanţi, stingerea
formaţiunilor torenţiale, stabilizarea nisipurilor mişcătoare;
- amenajări pedoameliorative pe terenurile sărăturate, acide, pe nisipuri, pe terenurile poluate,
inclusive cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările miniere, pe alte terenuri
neproductive cuprinzând: lucrări de nivelare-modelare, de scarificare, de afânare adâncă, rigole
şi şanţuri de scurgere a apei, arături în benzi cu coame, udări de spălare a sărurilor, aplicarea de
amendamente şi îngrăşăminte în scopul valorificării pentru agricultură, şi după caz pentru
silvicultură;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru combaterea eroziunii
solului;
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi rezultate din activitatea de cercetare.
Dobândirea proprietăţii private asupra terenurilor potrivit legii fondului funciar

Proprietatea privată asupra terenurilor a renăscut prin legea nr. 18/1991 privind fondul funciar care a
stabilit două modalităţi de dobândire a acestei proprietăţi , şi anume :
- reconstituire dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în favoarea foştilor proprietari
sau a moştenitorilor acestora ,
- constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor pentru persoanele care nu au
avut în proprietate terenuri în localitatea respectivă .
Regimul juridic al acestor terenuri agricole , reglementat de legea nr. 18/1991 a fondului
funciar şi completat de dispoziţiile legii nr. 1/2000 este acelaşi , atât în ceea ce priveşte terenurile
agricole ce au făcut parte din fostele cooperative agricole, cât şi în cazul terenurilor aflate în
proprietatea statului la data intrării în vigoare a legii , dar care erau exploatate de cooperativele
agricole .
Terenurile aflate în proprietatea statului şi unităţilor administrativ teritoriale pot face parte fie
din domeniul public , fie din domeniul privat .
Este de la sine înţeles faptul că asupra terenurilor aflate în domeniul public nu se poate dispune
prin măsuri de genul reconstituirii sau constituirii dreptului de proprietate . Această intangibilitate este
de natură legală , datorită caracterelor juridice deosebite ale dreptului de proprietate asupra bunurilor
din domeniul public , respectiv inalienabilitate , imprescriptibilitate şi insesizabilitate .
În această situaţie pot constitui obiectul măsurii de reconstituire sau constituire a dreptului de
proprietate , în condiţiile legii nr. 18/1991 , terenurile aflate în domeniul privat al statului sau unităţilor
administrativ teritoriale . Legea fondului funciar face distincţie între terenurile aflate în domeniul privat
şi terenurile aflate în patrimoniul unor societăţi comerciale cu profil agricol , legiferându-se moduri
distincte de reconstituire şi/sau constituire a dreptului .
Prin reconstituire se înţelege o reîmproprietărire a anumitor categorii de persoane , ale căror
terenuri au intrat în patrimoniul C.A.P.-urilor , indiferent de titlu , prin cooperativizare sau pe alte căi (
naţionalizare , expropriere , etc. ) .
Faţă de forma iniţială a legii , la momentul legislativ al anului 1991 , modificarea adusă prin
legea nr. 169/1997 a făcut ca dispoziţiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor agricole şi forestiere , să fie substanţial lărgite , vizând sfera persoanelor fizice şi juridice
îndreptăţite , limitele reconstituirii , procedura de urmat şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării
prevederilor legale .
Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi a
celor forestiere , solicitate potrivit legii fondului funciar şi a legii nr. 169/1997 , este o lege de punere în
aplicare efectivă a dispoziţiilor legale anterioare : „ persoanele fizice şi persoanele juridice care au
formulat cereri pentru reconstituirea dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi pentru
terenurile forestiere , conform prevederilor legii fondului funciar nr. 18/1991 , modificată şi completată
prin legea nr. 16971997 şi republicată li se stabileşte dreptul de proprietate în condiţiile prevăzute de
prezenta lege” .
Art.2 alin. 2 din legea nr. 1/2000 prevede că „ drepturile dobândite cu respectarea prevederilor
legii fondului funciar nr. 18/1991 , pentru care au fost eliberate adeverinţe de proprietate , procese
verbale de punere în posesie sau titlu de proprietate , rămân valabile fără nici o confirmare” .
Concepţia noii legi ar fi aceea că ceea ce s-a retrocedat cu respectarea prevederilor legale
anterioare ei , sunt drepturi legal dobândite şi ca atare nu fac obiectul acestei legi , întrucât odată
intrate în circuitul civil , se bucură de protecţia legii , în primul rând a legii sub imperiul căreia s-au
născut , iar în al doilea rând , a noii legi , care le confirmă .
 I . Modalităţile şi persoanele îndreptăţite la reconstituirea dreptului de proprietate privată
asupra terenurilor :

1. Reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole aflate în

patrimoniul fostelor C.A.P.-uri :
Reconstituirea Legea nr. 18/1991, ale cărei dispoziţii au fost completate cu prevederile legii
nr.1/2000 stabileşte modalităţile de reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole
foste proprietate a C.A.P. .
La stabilirea proprietăţii private asupra terenurilor s-a luat în considerare suprafaţa terenurilor
deţinute de fostele cooperative agricole de producţie la data de 01 ianuarie 1990 , înscrisă în sistemul
de evidenţă a cadastrului funciar şi în registrul agricol .
Pot face obiectul reconstituirii următoarele categorii de terenuri :
- terenurile agricole , extravilane şi intravilane , aduse în cooperativă de către membrii
cooperatori – art. 8 alin. 1 din legea nr. 18/1991 ,
- terenurile agricole , extravilane şi intravilane , preluate fără titlu , sau în orice alt mod , fie de la
membrii cooperatori, fie de la diverse alte persoane , care nu au avut calitatea de cooperatori –
art. 15,16,18 şi 33 din legea nr. 18/1991 ,
- terenurile agricole , preluate de C.A.P. în baza unor legi speciale ,
- terenurile agricole proprietate de stat , aflate , la data intrării în vigoare a legii , în folosinţa
cooperativelor agricole de producţie – art. 18 şi 31 din legea nr. 18/1991
Reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor s-a dispus
pentru următoarele categorii de persoane :
- membrii cooperatori care au adus pământ în cooperativă sau cărora li s-a
preluat în orice mod terenul de către aceasta ,
- persoanele care nu au fost membri cooperatori , dar ale căror terenuri au trecut cu titlu sau
fără titlu în patrimoniul cooperativei – art. 15 alin. 2 din legea nr. 1871991 ,
- persoanele deţinătoare ale titlurilor cavaler al ordinului „ Mihai Viteazul” , „! Mihai Viteazul cu
Spade” , care au optat şi cărora li s-a atribuit , la data împroprietăririi , teren arabil , cu excepţia
celor care l-au înstrăinat – art. 15 alin. R ,
- proprietarii particulari ale căror terenuri au fost comasate , în măsura în care nu au preluat în
schimb alte terenuri . art. 16 alin. 1 ,
- cetăţenii români aparţinând minorităţii germane , precum şi persoanele care au fost strămutate
sau deportate şi deposedate de terenuri prin acte normative ulterioare anului 1944 , dacă
terenurile respective se află în patrimoniul fostei C.A.P. – art. 17 ,
- persoanele juridice , unităţi de cult recunoscute de lege , din mediul rural şi din mediul urban –
art. 22 din legea nr. 18/1991 şi art. 23 din legea nr. 1/2000 ,
- liceele cu profil agricol sau silvic – art. 23 alin. 3 din legea nr. 1/2000 ,
- instituţiile publice de ocrotire a copiilor – art. 23 alin. 3 din legea nr. 1 72000 ,
- unităţile de învăţământ preuniversitar – aer. 23 alin. 4 din legea nr. 1/2000 ,
- moştenitorii tuturor acestor categorii de persoane , în funcţie de vocaţia lor succesorală , legală
sau testamentară .
Au dreptul la reconstituire numai foştii proprietari de terenuri agricole sau
moştenitorii , care au intrat cu pământ în cooperativă sau le-au trecut, în orice alt mod , în proprietatea
acesteia , nu şi alţi cooperatori care nu au avut pământ în proprietate , când au intrat în cooperativă .
Suprafaţa maximă ce poate fi atribuită prin reconstituire este de 50 ha. pentru
fiecare proprietar deposedat , în echivalent arabil – art. 9 alin. 1 din legea nr. 18/1991 şi art. 3 din legea
nr. 1/2000 .
Reconstituirea dreptului de proprietate al comunităţilor locale de cult se poate face asupra unei
suprafeţe de teren de maximum 10 ha. în echivalent arabil , pentru fiecare parohie , până la 50 ha. în
cazul mănăstirilor sau schiturilor , până la 100 ha. pentru centrele eparhiale şi până la 200 ha. pentru
centrele patriarhale . Atribuirea se face la cererea reprezentaţilor acestor culte şi numai dacă aceste
aşezăminte au posedat în trecut terenuri agricole preluate de fostele cooperative agricole .
În privinţa moştenitorilor , aceştia pentru a beneficia de prevederile legale referitoare la
reconstituirea dreptului de proprietate trebuie să facă dovada calităţii lor de succesori ai defunctului ,
titular al terenurilor asupra cărora se cere reconstituirea dreptului de proprietate .]Această dovadă se
face cu orice mijloc de probă admis de lege , însă certificatul de moştenitor sau o hotărâre
judecătorească sunt probele cele mai uşor de administrat şi cele mai elocvente – art. 13 alin. 1 .
În privinţa renunţătorilor la moştenire aceştia nu pot beneficia de respectivele dispoziţii legale
pentru că sunt consideraţi străini de moştenirea respectivă – art. 696 C.civil .
În privinţa moştenitorilor neacceptanţi , aceştia sunt de drept repuşi în termenul de acceptare a
succesiunii – art. 13 alin. 2 .

2. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în proprietatea

statului în baza Decretului 712/1966 sau a altor acte normative speciale – art. 36 alin. 5 din legea nr.
18/1991 şi art. 34 din legea nr. 1/2000 :
Acest text de lege vizează exclusiv reconstituirea dreptului de proprietate asupra
terenurilor intravilane , respectiv acele terenuri aflate în vatra localităţilor , şi pe care se află edificate
construcţii sau alte dotări tehnico-edilitare , ori alte amenajări , inclusiv terenuri agricole sau forestiere
. Art. 36 alin. 5 dispune că terenurile fără construcţii, neafectate de lucrări de investiţii , potrivit legii ,
din intravilanul localităţilor, considerate proprietate de stat prin aplicarea dispoziţiilor Decretului nr.
712/1966 , se restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora , după caz , la cerere .
În baza Decretului nr. 712/1966 au fost trecute în proprietatea statului toate bunurile ,
inclusiv terenurile intravilane ce se încadrau în prevederile art. III din Decretul nr. 218/1960 . Decretul
nr. 218/1960 a dispus că , printr-o prescripţie achizitivă scurtă , de numai doi ani socotiţi de la intrarea
bunurilor în proprietatea statului , chiar fără nici un titlu , bunurile respective deveneau proprietatea
statului . Prin aceste prevederi s-au legalizat marile abuzuri săvârşite de organele statului din acea
perioadă .
Se pot atribui în proprietate numai acele terenuri intravilane pe care efectiv nu se află
nici o construcţie , în sensul de supraedificat pe teren , sau nu sunt afectate de detalii de sistematizare
prin aceasta înţelegându-se existenţa unui plan şi schiţe în baza cărora să se edifice construcţiile
reprezentate pe acestea .
Art. 34 din legea nr. 1/2000 modifică art. 36 alin. 5 din legea nr. 18/1991 în sensul că
terenurile fără construcţii , neafectate de lucrări de investiţii aprobate potrivit legii sau cu lucrări ce au
fost deteriorate , distruse şi nu mai prezintă nici o valoare de întrebuinţare , preluate în orice mod ,
inclusiv cu titlu de donaţie , considerate proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor
administrativ teritoriale prin aplicarea decretului nr. 712/1966 şi a altor acte normative speciale , se
restituie foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora , după caz .
Cererile referitoare la reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în
proprietatea statului în baza decretului nr. 712/1966 sau a altor acte normative speciale pot fi
formulate oricând . Acestea nu sunt supuse unui anumit termen socotit de decădere , ca în cazul
constituirii şi reconstituirii dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole proprietate cooperatistă
sau din proprietatea statului .
 3. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere aflate în
proprietate statului – art. 45 din legea nr. 18/1991 şi art. 24 şi urm. din legea nr. 1/2000 :
Noile modificări aduse legii nr. 18/1991 prin legea nr. 167/1997 , dar mai ales prin legea
nr. 1/2000 au produs o adevărată revoluţie în privinţa proprietăţii asupra terenurilor forestiere .
Dacă prin legea nr. 18/1991 , în forma iniţială , putea fi reconstituit , la cerere , dreptul
de proprietate asupra terenurilor forestiere , pentru o suprafaţă limită de maxim 1 ha. , această
suprafaţă este mult sporită prin noua reglementare .
Potrivit art. 24 alin. 1 din legea nr. 1/2000 , reconstituirea dreptului de proprietate
asupra terenurilor forestiere pentru diferenţa dintre suprafaţa de un hectar de proprietar deposedat şi
cea avută în proprietate , dar nu mai mult de 10 ha. de proprietar deposedat , persoanelor fizice sau ,
după caz, moştenitorilor care au formulat cereri conform art. 45 din legea nr. 18/1991 , republicată , cu
modificările ulterioare , se face de regulă pe vechile amplasamente .
Prin teren forestier , în accepţiunea legii , se înţelege acel teren care este acoperit cu
vegetaţie forestieră , păduri , zăvoaie , tufărişuri , păşuni , fâneţe împădurite .
Pentru a le fi incidente dispoziţiile legale referitoare la reconstituirea dreptului de
proprietate , acestea trebuie să fi intrat în proprietatea statului prin efectul unor acte normative
speciale , de expropriere sau de naţionalizare şi să se afle în exploatarea R.A. Romsilva . Exploatarea şi
administrarea acestor terenuri se va face tot în regim silvic , conform legii .
Cum fiecare regulă are excepţiile ei , art. 24 alin. 2 din legea nr. 1/2000 prevede că se
exceptează de la reconstituirea dreptului de proprietate pe vechile amplasamente , pentru persoanele
fizice sau juridice , următoarele terenuri forestiere : terenurile atribuite foştilor proprietari , cu
respectarea prevederilor legii nr. 18/1991 , nemodificată , pentru care s-au eliberat titluri de
proprietate sau procese verbale de punere în posesie , terenurile pe care se află sau sunt în curs de
realizare construcţii sau amenajări silvice , drumuri forestiere , terenurile pe care sunt instalate culturi
forestiere experimentale, de lungă durată, rezervaţiile ştiinţifice, pădurile - monumente ale naturii şi
alte arii strict protejate .

4. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor aflate în administrarea

fostelor unităţi agricole de stat – art. 37 din legea nr. 18/1991 şi art. 8,10,11 din legea nr. 1/2000 :

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra acestor categorii de terenuri a urmat un

drum încâlcit în legislaţia în materie , drum care , în cele din urmă , a determinat restituirea în natură a
acestor terenuri celor îndreptăţiţi .
Potrivit legii nr. 18/1991 proprietarii acestor terenuri preluate de stat au avut
posibilitatea să devină acţionari la cerere , la societăţile comerciale cu profil agricol înfiinţate în baza
legii nr. 15/1990 , care au în administrare aceste terenuri .
Numărul de acţiuni primite de solicitanţi era proporţional cu suprafaţa de teren în
echivalent arabil , trecută în patrimoniul statului .
Următoarea reglementare în domeniu – legea nr. 16/1994 a arendării , a prevăzut o
procedură tranzitorie , dispunând că acţionarii prevăzuţi de art. 36 din legea nr. 18/1991 , nemodificată
, pot opta în termen de un an de la data intrării în vigoare a legii pentru a dobândi calitatea de locator
în condiţiile impuse de lege .
Legea a instituit calitatea de locator acelor acţionari la societăţile comerciale agricole în
perimetrul cărora s-a aflat terenul la intrarea în vigoare a legii nr. 18/1991, deşi acei acţionari nu erau
proprietari ai terenurilor . Calitatea de locatori echivala cu calitatea de arendatori care închiriază
terenul societăţilor agricole ce îl deţin . Această calitate dura , în condiţiile prevăzute de lege , o
perioadă egală cu durata arendării , dată după care calitatea de locator de până atunci se transforma în
cea de proprietar arendator al terenului .
Legea nr. 1/2000 a prevăzut că titularilor care au avut calitatea de arendator li se
restituie în natură suprafeţele de teren agricol înscrise în contractele respective .
Astfel , potrivit articolul 8 din legea nr. 1/2000 , persoanelor fizice cărora li s-a stabilit
calitatea de acţionar la societăţile comerciale pe acţiuni agricole sau piscicole, indiferent dacă au
încheiat sau nu contracte de locaţiune , li se restituie în natură suprafeţele agricole , pe baza
documentelor care atestă fosta proprietate , în perimetrul acestor societăţi . Atribuirea efectivă a
terenurilor se va face în condiţiile în care să nu afecteze exploataţiile agricole , în unitatea lor .

5. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole fără construcţii ,

instalaţii , amenajări de interes public , intrate în proprietatea statului şi aflate în administrarea
primăriilor – art. 41 din legea nr. 18/ 1991 :
Legea 18/1991 prevede că terenurile agricole fără construcţii , instalaţii , amenajări de
interes public intrate în proprietatea statului şi aflate în administrarea primăriilor se vor restitui
foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora . Suprafaţa maximă ce poate fi restituită este de 50
ha. de proprietar deposedat .
Precizăm că este vorba atât de terenurile intravilane , cât şi extravilane .

6. Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole provenite din

fostele izlazuri comunale , transmise unităţilor de stat li care în prezent sunt folosite ca păşuni,
fâneţe şi arabil – art. 44 din legea nr. 18/1991 :
Aceste terenuri se restituie în proprietatea comunelor , oraşelor şi municipiilor ,
administrate de primării , cu scopul de a fi folosite ca păşuni comunale , şi pentru producerea de
seminţe , furaje sau culturi furajere . Prin această măsură se reîntregeşte domeniul privat al
unităţilor administrativ teritoriale.

7. Reconstituirea dreptului de proprietate în favoarea Academiei Române,

universităţilor şi instituţiilor de învăţământ superior cu profil agricol – art. 9 alin. 3 din legea nr.
1/2000 :
Beneficiază de aceste prevederi exclusiv Academia Română şi instituţiile strict
determinate de lege , care pentru a beneficia de acest drept trebuie să îşi dovedească calitatea de
foşti proprietari ai terenurilor solicitate , cu acte juridice.

II . Modalităţile şi persoanele îndreptăţite la constituirea dreptului de proprietate

privată asupra terenurilor :

1. Constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole foste

proprietate a C.A.P. :
Constituirea dreptului de proprietate apare ca un mod de naştere , în patrimoniul
anumitor persoane , a dreptului real de proprietate .
Obiect al acestei constituiri sunt doar anumite categorii de terenuri anume prevăzute de lege .
Au beneficiat de prevederile legii nr. 18/1991 referitoare la constituirea dreptului de
proprietate , următoarele categorii de persoane :
- membrii cooperatori activi care nu au intrat cu pământ în cooperativă sau au adus teren în
suprafaţă mai mică de 5.000 mp. de teren – art. 19 alin. 1 ,
 - persoanele fizice care nu au avut calitatea de cooperatori dar care au lucrat în orice mod în
cooperativă , ca angajaţi , în ambele cazuri în ultimii 3 ani , au dreptul să li se constituie un drept
de proprietate dacă îndeplinesc condiţiile speciale impuse de lege – art. 19 alin. 1 ,
- persoanele care au fost deportate şi nu au posedat terenuri ,.
- persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă , moştenitorii celor care au
decedat în urma participării la revoluţia din decembrie 1989 ,
- în localităţile cu excedent de suprafaţă agricolă şi cu deficit de forţe de muncă în agricultură se
poate constitui , familiilor care solicită aceasta în scris şi se obligă să lucreze suprafaţa primită ,
un drept de proprietate – art. 21 alin. 1 şi 2 .
Persoanelor arătate mai sus li se pot atribui în proprietate loturi din
terenurile agricole rămase la dispoziţia comisiei locale din terenurile aduse în cooperativă de către cei
care au decedat fără moştenitori sau care nu au fost cerute spre restituire .
Atribuire în proprietate în aceste situaţii se va determina ţinând seama de suprafaţa
terenurilor libere şi numărul solicitanţilor .

2. Constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor intravilane atribuite

potrivit legii , în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei construcţiei , în vederea
construirii de locuinţe proprietate personală sau cu ocazia cumpărării de la stat a unor asemenea
locuinţe – art. 36 alin. 2 din legea nr. 18/1991 :
Art. 36 din legea nr. 18/1991 reglementează câteva cazuri în care terenurile din
intravilanul localităţilor , trecute în proprietatea unităţilor administrativ teritoriale în regim de drept
privat , pot fi atribuite în proprietate persoanelor fizice în mod expres abilitate de lege să solicite o
astfel de atribuire .
Sunt îndreptăţiţi să formuleze cerere de atribuire în proprietate a terenurilor intravilane
acele persoane fizice care au primit în folosinţă veşnică sau în folosinţă pe durata existenţei
construcţiei , astfel de terenuri .
Este situaţia terenurilor intravilane proprietate de stat atribuite persoanelor fizice
pentru construcţia de locuinţe în condiţiile art. 4 din legea nr. 4/1973 privind construcţia de locuinţe ,
în prezent abrogată prin legea nr. 50/1991 privind construcţiile .
Astfel de terenuri trec la cererea proprietarilor actuali ai locuinţelor , în proprietatea
acestora integral sau , după caz , proporţional cu cota deţinută din construcţie .

3. Constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor intravilane atribuite

în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobânditori- lor acestora , ca efect al preluării
terenurilor aferente construcţiilor , în condiţiile dispoziţiilor art. 30 din legea nr. 58/1974 cu privire la
sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale – art. 36 alin. 3 din legea nr. 18/1991 :
Art. 30 din legea nr. 58/1974 , în prezent abrogată , a prevăzut că , în caz de înstrăinare a
construcţiilor , terenul aferent acestora trecea în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri către
fostul proprietar. A fost consecinţa scoaterii din circuitul civil a unor astfel de terenuri care puteau fi
dobândite doar prin moştenire legală , nu însă şi a construcţiilor , care puteau fi înstrăinate .
Art. 30 prevedea că dobânditorul construcţiei va primi din partea statului un drept de
folosinţă asupra terenului pe durata existenţei construcţiei .
Dobânditorul , la cerere , dobândeşte un drept de proprietate asupra întregii suprafeţe
de teren aferentă construcţiei cumpărate , aşa cum este înregistrată în registrul de publicitate
imobiliară .
 4. Constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole,
proprietatea unităţilor administrativ teritoriale , în zona montană defavorizată de factori naturali ,
cum sunt : clima , altitudinea , panta , izolarea – art. 43 din legea nr. 18/1991 :
Acest text de lege prevede că terenurile agricole din zona montană defavorizată de
factori naturali , cum ar fi clima , altitudinea , izolarea, pot fi atribuite în proprietate numai la cererea
unor familii tinere de ţărani ce provin din zone agricole montane , care au priceperea necesară
efectuării lucrărilor agricole şi se obligă în scris să-şi creeze gospodării şi să exploateze terenul în scopul
pentru care a fost primit .

III . Reglementări speciale a altor categorii de terenuri :

Legea fondului funciar nr. 18/1991 cuprinde unele dispoziţii speciale cu privire la
următoarele categorii de terenuri :

1. terenurile atribuite de către fosta cooperativă agricolă de producţie , ca loturi în

folosinţă unor membrii cooperatori în grădinile din intravilan ale foştilor proprietari , revin de drept în
proprietatea deţinătorilor iniţiali sau moştenitorilor acestora – art. 25 alin1 .
Persoanele care au primit terenuri cu destinaţie de lot în folosinţă şi au efectuat pe
acestea investiţii , au dreptul la o despăgubire egală cu contravaloarea acestora , dacă nu pot fi ridicate
2. terenurile din intravilan care au fost atribuite de fostele cooperative agricole de
producţie , potrivit legii , cooperatorilor sau altor persoane îndreptăţite , pentru construcţia de locuinţe
şi anexele gospodăreşti pe care le-au edificat , rămân şi se înscriu în proprietatea actualilor deţinători ,
chiar dacă atribuirea s-a făcut din terenurile preluate , indiferent în ce mod , de la foştii proprietari .
3. terenurile aferente casei de locuit şi anexelor gospodăreşti , precum şi curtea şi
grădina din jurul acestora sunt şi rămân în proprietatea privată a cooperatorilor sau , după caz , a
moştenitorilor acestora , indiferent de ocupaţia sau domiciliul lor – art. 23 .
Suprafaţa acestor terenuri este aceea evidenţiată în actele de proprietate , cartea
funciară , registrul agricol , sau alte documente .
Cu privire la întinderea suprafeţelor de teren , art. 23 din legea nr. 18/1991 face
trimitere la Decretul lege nr. 42/1990 privind unele măsuri pentru stimularea ţărănimii , care a stabilit
suprafaţa maximă a terenului aferent casei şi grădinii la 6.000 mp. .
4.terenurile situate în intravilanul localităţii , care au aparţinut cooperatorilor sau altor
persoane care au decedat , în ambele cazuri fără moştenitori , trec în domeniul privat al comunei sau
oraşului şi în administrarea consiliilor locale .

Terenurile proprietatea statului aflate în folosinţa cooperativei , rămân la dispoziţia

comisiei locale , urmând a fi atribuite persoanelor îndreptăţite – art. 18 alin. 2 din legea nr. 18/1991 .
Terenurile neatribuite , rămase la dispoziţia comisiei , trec în domeniul privat al
unităţilor administrativ-teritoriale , urmând a fi puse la dispoziţia celor care doresc să întemeieze sau să
dezvolte exploataţii agricole , prin închiriere , concesionare , vânzare .
Terenurile proprietate de stat administrate de institutele şi staţiunile de cercetări
ştiinţifice , destinate cercetării şi producerii seminţelor şi materialului săditor din categorii biologice
superioare şi animalelor de rasă , aparţin domeniului public al statului şi rămân în administrarea
acestora – art. 35 alin. 2 din lege nr. 18/1991
 Fondul funciar- amenajarea spatiului funciar in Europa

Amenajarea teritoriului ca şi concept a apărut în perioada interbelică, însă amenajarea teritoriului ca

practică este mult mai veche. Amenajarea teritoriului în sensul modern al conceptului îşi are originea
de prin anii 1930, trei fiind ţările cu astfel de preocupări: Uniunea Sovietică (dezechilibrele economice
dintre partea europeană şi cea asiatică), Italia (reducerea disparităţilor dintre Nordul puternic
industrializat şi Mezzogiorno agricol sărac) şi Marea Britanie (scoaterea din criză a regiunilor cu o veche
industrializare).
De fapt, exemplele celor trei ţări scot în evidenţă tocmai trei din preocupările politicilor de amenajare a
teritoriului: dezvoltare (inclusiv economică), diminuarea disparităţilor regionale, scoaterea din criză
prin reconversie a regiunilor industriale aflate în declin.
În concepţia unor dicţionare, « amenajarea teritoriului este arta sau tehnica de a dispune oamenii şi
activităţile lor în spaţiu » (Wikipedia). Altele sunt mai plastice, amenajarea teritoriului fiind văzută ca o
politică şi mijloacele prin care este vizată o utilizare economică şi umană mai raţională a spaţiului
geografic” (codul de urbanism marocan).
Amenajarea teritoriului constituie un ansamblu de acţiuni şi de intervenţii, politice sau tehnice,
voluntare şi concertate, care vizează să asigure, cu ordine şi în timp, o repartiţie adecvată a populaţiei,
construcţiilor, activităţilor economice şi echipamentelor de infrastructură asupra unui teritoriu, ţinând
cont de constrângerile naturale, antropice şi
strategice (P.Merlin, 1988). Alte definiţii consideră amenajarea teritoriului ca fiind o geografie
prospectivă şi deliberată a aşezărilor umane (P.Randet) sau remodelarea structurii şi „feţei” unei ţări
(Charles de Gaulle, 1961).
După legea privind Planul Naţional de Amenajare a Teritoriului Naţional, amenajarea teritoriului este
un ansamblu de activităţi complexe, cu caracter global şi interdisciplinar, care pe baza principiului
dezvoltării durabile, se desfăşoară de la nivelul local (comunal,
intercomunal) la nivel naţional.
Charta europeană a amenajării teritoriului adoptată la Torremolinos (20 mai 1983) defineşte într-o
manieră ştiinţifică dar şi politică noţiunea de “amenajare a teritoriului“ ca fiind “expresia spaţială a
politicilor economice, sociale, culturale şi ecologice a întregii societăţi.“

Amenajarea teritoriului prin importanţa sa are implicaţii deosebite la nivel spaţial european însă,
paradoxal, aceasta nu este reglementată de Uniunea Europeană. Aceasta nu are competenţe în acest
sens. Percepţia însăşi a amenjării teritoriului este foarte diferită de la o ţară la alta a UE.
Pe de altă parte, amenajarea teritoriului este prezentă indirect în competenţele UE prin câteva
obiective prevăzute încă în tratatul care pune bazele înfiinţării UE. De altfel, una dintre cele mai
importante activităţi: politica regională este strâns legată de amenajarea teritoriului, din aceasta
derivând o serie de alte deziderate. Unul dinre cele mai la modă şi poate cel mai integrativ este
dezvoltarea durabilă, cu precădere a teritoriului, ca un tot integrativ, care să asigure generaţiilor
prezente şi viitoare o viaţă armonioasă, o economie competitivă şi o prezervare a naturii.
Viziunea Uniunii Europene în ceea ce priveşte amenajarea teritoriului arată importanţa:
- globală (coordonarea diferitelor politici sectoriale şi integrarea lor într-un demers global),
- democratică (participarea populaţiei vizate şi a reprezentanţilor săi politici),
- funcţională (luarea în considerare a existenţei conştiinţelor regionale bazate pe valori culturale
trecând şi peste barierele administrative sau frontaliere)
- prospectivă a acesteia (analizarea tendinţelor şi dezvoltării pe termen lung a fenomenelor şi
intervenţiilor economice, ecologice, sociale, culturale şi de mediu înconjurător).
Pentru a fi pusă în practică amenajarea teritoriului trebuie să ţină cont de multitudinea de factori de
decizie individuali şi instituţionali, care contribuie la organizarea teritoriului, de caracterul aleatoriu al
oricărui studiu prospectiv, de constrângerile pieţei, particularităţile sistemelor administrative,
diversitatea condiţiilor socio-economice şi de mediu. Pare destul de greu să se realizeze toate aceste
condiţii, însă fără aplicarea lor, amenajarea teritoriului ar suferi destule blocaje. Armonizarea totalităţii
acestor factori este, cel puţin la nivel declarativ, una din recomandările Comunităţii Europene.

Ca orice document programatic, Charta Amenajării Teritoriului are mai multe obiective importante:

a. dezvoltarea socio-economică echilibrată a regiunilor;

Acest obiectiv dacă s-ar aplica în România ar corespunde perfect cu eliminarea celor mai mari
probleme cu care se confruntă aceasta la ora actuală. El ar putea fi realizat prin:
- controlarea creşterii regiunilor aglomerate sau a celor cu o evoluţie prea rapidă;
- dezvoltarea prin măsuri specifice (facilităţi) a regiunilor care înregistrează un decalaj
semnificativ;
- menţinerea sau adaptarea infrastructurilor necesare pentru regiunile ameninţate de crize
economice pentru a le putea asigura un nou demaraj economic şi pentru a evita astfel tendinţa
de declin;
- racordarea economică a regiunilor periferice de centrele industriale şi economice ale Europei
pentru reechilibrarea socio-economică a acestora.

b. ameliorarea calităţii vieţii;

Calitatea vieţii vizează locuinţa, locul de muncă, cultura, timpul liber, relaţiile din comunitate şi poate fi
îmbunătăţită prin crearea de locuri de muncă şi de echipamente economice, sociale, culturale astfel
încât să răspundă la cerinţele unei mase cât mai mare de populaţie.

c. gestiunea responsabilă a resurselor naturale şi protecţia mediului înconjurător;

Obiectivul are în vedere reducerea conflictului dintre necesităţile tot mai mari în resurse naturale şi
conservarea lor prin gestionarea responsabilă a cadrului natural, resurselor
solului şi subsolului, aerului, apelor, resurselor energetice, faunei şi florei.

d. utilizarea raţională a teritoriului;

Chintesenţă a obiectivelor de mai sus, acest ultim obiectiv urmăreşte să controleze implantarea,
organizarea şi dezvoltarea marilor complexe urbane şi industriale, a marilor infrastructuri cu scopul
vădit de a proteja terenurile agricole şi forestiere. Acestea din urmă au avut cel mai mult de suferit în
urma industrializării şi urbanizării.

Pe lângă aceste obiective generale, Charta mai prevede şi o serie de obiective particulare:

a. regiunile rurale;
Sunt vizate în special regiunile rurale cu funcţie agricolă prioritară. Pentru a le păstra
identitatea sau a le dezvolta, principalele măsuri care trebuie luate ar trebui să influenţeze condiţiile de
viaţă (economice, sociale, culturale, ecologice) prin îmbunătăţirea infrastructurilor, însă cu prezervarea
mediului înconjurător.
 b. regiunile urbane;
Dacă regiunile rurale suferă în general de o lipsă de infrastructură, majoritatea regiunilor urbane
resimte necesitatea de ameliorare a condiţiilor de viaţă prin mai buna gestionare şi proiectare a
transportului în comun (aglomeraţiile din marile oraşe constituie o problemă majoră care creează
disconfort prin stres) şi punerea în valoare a patrimoniului arhitectural, monumentelor şi siturilor
printr-o viziune integratoare a amenajării urbane a teritoriului.

c. regiunile frontaliere;
Prin poziţia periferică a lor aceste regiuni se confruntă în cea mai mare măsură cu probleme de declin
economic şi social şi constituie în prezent obiectul unei încercări de armonizare a intereselor statelor cu
frontiere comune prin cooperarea transfrontalieră şi realizarea de infrastructuri comune. Chiar dacă
obiectivul declarat este atât de accentuat, protecţia mediului ambiant va fi determinantă în
armonizarea intereselor statelor cu cooperare transfrontalieră.

d. regiunile muntoase;
Conservarea şi dezvoltarea acestor regiuni sunt determinate de importanţa funcţională a lor. Rolul
ecologic important, economic, agricol, cultural, social şi de rezervor de resurse naturale transformă
munţii în una din regiunile cele mai susceptibile de a suferi dezechilibre, în primul rând ecologice.

e. regiunile cu probleme datorate slabei echipări structurale;

Având cauze istorice sau datorându-se schimbărilor economice majore din ultimii ani, aceste regiuni cu
decalaje faţă de cea mai mare parte a statelor europene beneficiază de ajutoare specifice (finanţări,
programe structurale) din partea CEE.

f. regiunile în declin;
Victime ale noii diviziuni internaţionale a muncii, a concurenţei mondiale şi a restructurărilor
industriale sau tehnologiilor învechite, regiunile în declin beneficiază de politici specifice de revigorare
a activităţii economice.

g. regiunile de coastă şi insulele;

Presiunea turistică şi dezvoltarea economică a acestor zone aflate în contact direct cu marea necesită
politici specifice de dezvoltare echilibrată, precum şi o urbanizare controlată strict pentru a prezerva
mediul ambiant atât de fragil.
Amenajarea teritoriului fiind din ce în ce mai mult tributară progresului tehnologic, poate fi spontană,
planificată sau orientată. Două caracteristici marchează acţiunea de amenajare a teritoriului. Pe de o
parte, amenajarea este o acţiune voluntară, concertată, impulsionată de puterile publice, ea
presupunând o planificare spaţială (aspectul voluntar) şi o mobilizare a actorilor vizaţi: populaţie,
întreprinderi, aleşi locali, servicii publice etc. (aspectul concertat).

Franţa
Problema amenajării teritoriului s-a pus imediat după cel de-al doilea război mondial, o contribuţie
importantă revenind lucrării-pamflet a lui Gravier „Paris et le désert français”. Acest domeniu a făcut
parte din Ministerul Reconstrucţiei de după război şi abia din 1963 va deveni minister independent.
Problematica s-a învârtit la început în jurul contradicţiilor Parisprovincie, iar după 1960 a fost „lansat”
conceptul de metropole de echilibru (Lyon, Marseille, Lille-Roubaix-Tourcoing, Bordeaux, Touluse,
Nancy, Strasbourg, Nantes-Saint Nazaire) cu scopul de a contrabalansa dezvoltarea excesivă a Parisului.
Această fază a fost completată imediat de definiţia centrelor regionale şi de o armatură urbană
ierarhizată pentru a se vedea că se acordă importanţă nu numai metropolelor de echilibru. În fiecare a
fost înfiinţat un Organism de studiu a amenajării ariilor metropolitan (OREAM), a cărui sarcină era
elaborarea Schemei directoare generale (1970). Aceasta cuprindea orientările generale a unei politici
de armatură urbană, de infrastructuri interne şi externe regiunii, mari echipamente, centre de
activităţi. Studiile mai amănunţite (studii de urbanism, studii tehnice) erau obligate să cuprindă şi
aceste aspecte.
Prioritatea amenajării teritoriului a fost acordată în această perioadă (anii 1970) oraşelor mijlocii
(20000-100000 locuitori). O „fază” ulterioară a acordat atenţie la „contrats de pays”, lansate în ideea
de a valoriza mai bine entităţile rurale şi a promova acţiunile de amenajare a teritoriului dorite de
populaţia respectivă. Una din armele politicii majore de descentralizare promovate de amenajarea
teritoriului în Franţa după 1955 a fost de a favoriza implantarea întreprinderilor (mai mari de 500 m2)
în exteriorul regiunii pariziene, care ulterior (1967) a fost extinsă la crearea birourilor. Întreprinderile
care se instalau totuşi în regiunea pariziană plăteau redevenţe, în timp ce cele din provincie primeau
prime, împrumuturi avantajoase şi facilităţi fiscale. Această politică nu şi-a văzut materializate însă pe
deplin roadele pentru că regiunile considerate prioritare (Vestul, SV-ul, Masivul Central) nu au reuşit să
primească decât 15 % din locurile de muncă înfiinţate la nivelul ţării, iar regiunile în reconversie
(Nordul şi Lorraine) doar 8 %.
O altă latură importanţă a politicii de amenajare a teritoriului în Franţa a fost crearea marilor
infrastructuri. D.A.T.A.R. (Delegaţia la Amenajarea Teritoriului şi Acţiunea Regională) în strânsă
colaborare cu ministerele Mediului şi Transporturilor a elaborat o strategie prin care se urmărea
scoaterea din izolare a unor regiuni (Vestul, S-V-ul, Masivul central, Alpii) prin construirea de
autostrăzi. Linia TGV Paris –Lyon datează tot din această perioadă.
Amenajarea litoralului Languedoc-Roussillon, a coastei Aquitaniei, amenajarea turistică a Corsicăi, a
complexelor portuare Fos şi Dunquerque, crearea de centre direcţionale (gări care redirijau circulaţia
fără a mai aglomera oraşele – Part Dieu) sau apariţia unor oraşe noi în jurul marilor oraşe (Lille,
Marseille, Lyon, Rouen) au avut toate girul DATAR. Tot DATAR a considerat ca esenţială căutarea şi
aplicarea unor tehnologii moderne, care să conducă în final la descentralizare (TGV, teleinformatică),
constituirea observatoarelor economice regionale etc.

Marea Britanie

În linii mari, situaţia Marii Britanii este asemănătoare cu cea a Franţei prin dominaţia Londrei şi a
regiunii care o înconjoară (Birmingham, Liverpool, Manchester, Glasgow, Edinbourgh, Belfast etc.),
inechitate industrială la nivel teritorial, decadenţa regiunilor miniere etc. Similitudinile cu situaţia din
Franţa merg până şi la crearea organismelor care să concretizeze politica amenajării teritoriului. În
1943 a luat fiinţă Ministerul Urbanismului şi Amenajării teritoriului, care îşi va schimba denumirea
ulterior. În 1947 a fost creat „Industrial Development Certificate” pentru crearea întreprinderilor şi a
extensiilor industriale mai mari de 465 m2 pentru regiunea londoneză, iar în 1964 a fost creat Oficiul
Permit pentru birourile care aveau o suprafaţă mai mare de 280 m2. În 1945 au fost definite regiunile
de dezvoltare, regiuni care erau prioritare şi unde întreprinderile care doreau să se implanteze erau
beneficiarele unor prime, împrumuturi şi facilităţi fiscale.
Preocupările englezilor preced pe cele ale francezilor. Chiar înainte de cel de-al doilea război mondial
(1937), atunci când era tot mai clar că va avea loc şi un război aerian, s-a pus problema concentrărilor
de populaţie şi de industrie prea mari din anumite zone. Comisia Barlow va elabora un raport cu privire
la acest subiect (ianuarie 1940), raport în care se fac şi propuneri concrete (raportul din 1937 viza
zonele industriale, oraşele noi şi mai ales regiunea londoneză). Acestea vor fi materializate, însă abia
după cel de-al doilea război mondial. Interesant este că liniile trasate de raportul Barlow vor găsi în
guvernele laburiste o pârghie importantă de punere în practică, în timp ce guvernele conservatoare nu
au fost chiar atât de entuziasmate. În 1980 se pune capăt acestei politici iniţiate de documentul
Barlow.
Se pune problema consecinţelor acestei politici. În primul rând, tendinţa de creştere industrială a
regiunii londoneze a fost încetinită, chiar dacă iniţial s-a neglijat rolul sectorului terţiar, la fel ca şi în
Franţa. Ca urmare, au fost aplicat şi un set de măsuri care vizau acest sector, însă implementarea lor s-
a făcut mult mai greoi. Vechile regiuni industriale în reconversie (sudul Ţării Galilor, Scoţia, regiunea
Manchester, Liverpool, coasta nord-estică a Angliei) s-au dovedit greu de adus pe linia de plutire în
perioadele de încetinire a creşterii economice.

Olanda
Poate că nici un teritoriu din cele enumerate până acum nu a „beneficiat” de condiţiile unui veritabil
laborator pentru amenajarea teritoriului aşa cum a fost Olanda. Ca suprafaţă, acest teritoriu este mic
(36000 de km2), iar ca număr de populaţie raportat la suprafaţă este şi mai mic (13 milioane locuitori).
Prin acest considerent, populaţia a văzut totdeauna în spaţiu ca ceva preţios şi rar. Tocmai din acest
context s-a născut şi lupta contra mării pentru câştigarea unor suprafeţe de teren, dar şi pentru
valorificarea corespunzătoare prin construirea de canale, construcţia şi întreţinerea digurilor etc.
Polderele olandeze sunt o realitate care datează încă din secolul al XII-lea. Din 1920 are loc amenajarea
lui Zuyderzee3, ca urmare a inundaţiilor catastrofale din 1916. Această amenajare s-a făcut după
planurile lui Lely, care datau încă din 1886. Amenajarea lui Zuyderzee a permis darea în folosinţă a 166
000 de hectare de terenuri agricole de calitate foarte bună, reducerea lungimii coastelor cu aproape
200 de km, s-a scurtat distanţa parcursă între vestul şi nordul ţării prin construirea digurilor, s-a creat
un nivel al apei inferior celui al mării, care a permis uşurarea drenajului, crearea unui mare lac
(Ijseelmeer) de 180 000 de ha, crearea de noi oraşe (Lelystad4, Almere) cu scopul de a descongestiona
Amsterdamul.
Mai spre timpurile noastre au fost amenajate gurile Rhinului, ale Meusei şi Escautului, scopul principal
fiind acela de a reduce lungimea coastelor protejate, a crea o reţea rutieră şi întinderi de ape care să
fie utilizate în scop de agrement şi irigaţii.
Spre deosebire de ţările precedente prezentate, Olanda are mai multe particularităţi. În primul rând,
nici un oraş nu domină în mod absolut teritoriul. Amsterdam, Rotterdam şi Haga sunt comparabile ca
mărime şi mai mut decât atât, ele s-au specializat funcţional într-o strânsă interrelaţie: Amsterdam
este capitala economică, financiară şi culturală; Haga este capital politică şi administrativă; Rotterdam
este primul port al lumii, capitala comercială şi industrială. Cele trei oraşe alături de altele mai mici din
vest (Utrecht, Hilversum, Delft, Leiden, Haarlem) şi de marea suburbie Gooi a Amsterdamului
concentrează cca. o treime din populaţia Olandei şi s-a pus problema echilibrului interregional. Această
regiune are o dispunere sub forma unui inel, a cărui centru rămâne agricol (horticultură). Din 1335 a
fost numit Randstadt (oraş în inel). Una din preocupările specialiştilor în amenajarea teritoriului este
de a păstra această dispunere în inel a conurbaţiei prin evitarea localizării creşterii spre centru şi ca
diferitele suburbii ale oraşelor componente din inel să nu se unească, ceea ce ar conduce la crearea
unui ţesut urban nediferenţiat şi destructurat, aşa cum s-a întâmplat în cazul majorităţii conurbaţiilor.

Planurile de amenajare a teritoriului (1951, 1962, 1966, 1974-1977, 1983-1987) au urmărit:

- menţinerea echilibrului regional prin construirea unei a doua conurbaţii în Sud (Eindhoven10,
Tilburg11, Breda12);
- favorizarea descentralizării activităţilor din Randstad spre estul şi nordul agricole;
 - acordarea de facilităţi fiscale şi de împrumuturi avantajoase, dotarea cu echipamente
performante a centrelor din nord şi est propuse pentru a devein centre industrializate;
- orientarea urbanizării oraşelor Randstadului prin extensia spre sud a Rotterdamului, spre nord a
Amsterdamului. Pentru Haga s-a găsit soluţia creării unui oraş nou care să o descongestioneze
(Zoetermeer), din cauza mării;
- păstrarea prioritară a spaţiilor agricole reziduale între suburbiile oraşelor Randstadului.
Ultimele orientări în domeniul amenajării teritoriului au acordat mai puţină atenţie procesului de
descongestionare, preocupările principale concentrându-se asupra reamenajării centrelor marilor
oraşe, aflate într-un vizibil declin economic şi demografic

Schema de dezvoltare a spaţiului comunitar (SDEC13 după acronimul francez sau ESDP14 după cel
englez) este destul de recentă, problema acesteia punându-se serios abia în anul 1993 într-o reuniune
a miniştrilor de resort a celor 15 ţări, efectuată la Leipzig. Trebuie menţionat că au mai existat câteva
tatonări şi mai înainte. În 1989, într-o reuniune a miniştrilor care deţineau portofoliul Amenajării
teritoriului din ţările UE s-a pus pentru prima dată problema unei viziuni spaţiale a amenajării
teritoriului. Au trebuit să treacă 6 ani pentru a se definitiva un text corespunzător şi care să fie acceptat
şi la 11 mai 1999 (foarte aproape ca dată de Ziua Europei), acest text a fost adoptat de către miniştrii
care erau răspunzători de amenajarea teritoriului în cele 15 ţări europene de la acea dată la Potsdam.
A existat şi un text provizoriu, adoptat la Noordwijk, în iunie 1997. Tot în 1999 dar în luna octombrie la
Tampere, ţările care făceau parte la acea dată din UE s-au şi angajat să pună în practică principiile
enunţate în SDEC prin intermediul unui program cu 12 acţiuni punctuale (pregătirea lărgirii UE,
dezvoltarea « studiilor de impact teritorial », punerea în funcţiune a ORATE – Observatorului în reţea
de amenajare a teritoriului european, experimentarea cooperării transfrontaliere, transnaţionale şi
interegionale prin intermediul programului european INTEREG etc.).

Particularităţi şi tendinţe relative la fermele agricole europene

Pe plan internaţional există o mare diversitate de entităţi agricole tradiţionale, care activează alături de
cele moderne. Acestea creează sisteme naţionale viabile din punct de vedere economic.
Principalele forme de organizare economică în agricultură sunt: micile gospodării ţărăneşti, fermele
familiale, corporaţiile sau societăţile agricole,
cooperativele agricole, asociaţiile producătorilor agricoli. etc. Această diversitate de forme
organizatorico-juridice a entităţilor agricole, pe lângă particularităţile individuale, determină şi anumite
tendinţe în schimbarea peisajului agricol.
Din acest motiv am considerat utilă preluarea şi prezentarea particularităţilor şi tendinţelor relative la
fermele agricole europene.
În Austria, în structura fermelor creşte uşor numărul celor cu timp complet (full time) şi al celor
deţinute de persoane juridice; dimensiunea fermelor creşte. Se constată o evoluţie spre ferme
specializate (cel mai semnificativ se reduce numărul de ferme mixte şi cele cu culturi permanente);
singurele care–şi sporesc numărul în intervalul 1999-2003 fiind cele de procesare a produselor;
numărul fermelor care produc pentru piaţă scade mai rapid decât media.
În Belgia, din numărul total de ferme, 70,6% sunt cu timp complet, 93-94% sunt personae fizice şi
exploataţii individuale, iar restul sunt întreprinderi publice sau semi-publice. Din totalul gospodăriilor
din Bulgaria, 51,5% sunt implicate în agricultură şi 95,6% din acestea au ca sursă de venit pământul. Din
numărul total de ferme, 99,3% sunt persoane fizice şi deţin 25,6% din terenul agricol; 0,3% sunt
personae juridice şi deţin 23,3% din teren; cooperativele reprezintă 0,4% din numărul fermelor
şi ocupă 50,6% din suprafaţa agricolă; majoritatea sunt ferme de subzistenţă.
În Cipru fermele familiale deţin 93% din terenul agricol, întreprinderilor le revine 5% din
teren, restul este deţinut de sectorul public.
În Republica Cehă, cooperativele deţin peste o treime din terenul agricol. Pentru 90% din terenul
agricol sistemul de exploatare se bazează pe principiile organizării salariate a muncii şi ale planului de
afaceri; 10% din suprafaţă este lucrată în sistem familial. Peste 72% din terenul agricol este exploatat
de către ferme personae juridice, în majoritate cu statut de societăţi comerciale.
În anul 2003, în Estonia, fermele persoane fizice reprezentau 97,9%, iar cele persoane juridice 2,1% din
număr. În anul 2003, 82,4% din ferme realizau o marjă brută standard de EUR 2.400; 15,1% din număr
obţineau EUR 2.400- 19.200 iar 2,5% realizau peste EUR 19.200. Fermele specializate au o dimensiune
mai mare;din total, 61,1% erau ferme mixte, 14,6% ferme vegetale şi 19,3% ferme zootehnice. Fermele
persoane juridice deţin 2,1% din număr, 41% din suprafaţă şi 51,5% din MBS totală. Persoanele fizice
exploatau 58,7% din suprafaţa agricolă, din care, 49,7% era în proprietate, 3,4% în arendă şi 46,9% în
cooperare; persoanele juridice exploatau 41,3% din suprafaţa agricolă fiind proprietare pe 6,1% din
aceasta, 19,3% erau terenuri arendate şi 74,6% se exploatau în
share-farmed.
În Danemarca, proprietarii de teren cu o suprafaţă mai mare de 2 ha sunt obligaţi prin lege, să îl
cultive. În anul 2003, 35% din totalul fermelor erau specializate pe cereale, 15% pentru bovine şi 7%
pentru porcine; restul de 43% erau ferme mixte. Când ferma are 250 capete animale se face evaluarea
de impact de mediu, iar extinderea dimensiunii fermei se aprobă numai în baza acestei evaluări.
În Finlanda, prin specificul ţării, jumătate din suprafaţa fermelor este acoperită cu păduri. Din numărul
de ferme ale anului 2003, 39% erau specializate în cultura cerealelor şi 25% în producţia de lapte.
Majoritatea fermelor sunt comerciale, cele de subzistenţă aproape au dispărut. Sunt preponderente
fermele private individuale şi familiale; ponderea societăţilor comerciale şi a cooperativelor este
neglijabilă.
În Franţa, din anul 1993 şi până în anul 2003, numărul de exploataţii s-a redus cu aproape 200 mii
(23%); dimensiunea suprafeţei medii pe o fermă a crescut cu 10,2 ha (de la 35,1 la 45,3 ha). În anul
2003, 27,6% din numărul fermelor avea o suprafaţă medie de 0-5 ha, 39,4% se încadra în intervalul 5-
50 ha şi 33% exploata peste 50 ha.
În Germania, fermele individuale şi pe cont propriu deţin 94,3% din numărul total de exploataţii şi
acoperă 68,9% din suprafaţa agricolă; 4,5% din numărul de ferme erau organizate în sistem de
parteneriat (partnership) şi utilizau 13,3% din terenul fermelor iar restul de 1,2% din număr
(incorporated farms) ocupă 17,8% din terenul fermelor. Fermele comerciale individuale deţin 42,5%
din număr şi 53,2% din suprafaţă, iar celor semicomerciale le revine 51,7% din număr şi 15,7% din
suprafaţă. Există peste 16,5 mii ferme organice al căror număr este în creştere; aceste reprezintă 3,9%
din numărul fermelor şi 4,3% din suprafaţă.
În Grecia creşte numărul fermelor de dimensiuni mari (20-50 ha) cu aproape 10 mii şi se dublează
numărul celor cu suprafaţă mai mare de 50 ha. În zootehnie predomină fermele mici: 63% din cele de
bovine cresc 1-19 capete; 75,9% din cele de porcine au 1-9 capete, iar din cele de vaci de lapte - 69,8%
au numai 1-19 capete.
În ultimii ani, în Ungaria, numărul de exploataţii comerciale, cu statut de persoană juridică este în
creştere; singurele organizaţii care îşi reduc numărul sunt cooperativele agricole; pe lângă acestea, în
agricultură existau peste 760 mii ferme individuale, din care, în anul 2000, 60% produceau pentru
subzistenţă şi numai 8% numai pentru comercializare; 20% dintre fermele societăţi comerciale care
cultivă 88% din terenul agricol au o suprafaţă medie mai mare de 300 ha. Fermele individuale care au
cca. 3 ha suprafaţă medie prezintă o tendinţă de creştere a dimensiunii cu cca. 22% faţă de anul
2000, deşi 72% din numărul acestora deţin mai puţin de 1 ha.
În Irlanda, majoritatea fermelor sunt familiale, atât ca suprafaţă, cât şi ca sistem de operare.
Specializarea agriculturii ţării pe creşterea animalelor face ca aproximativ 90% din suprafaţă să fie
destinată nutreţurilor şi numai 9% pentru cereale.
În Italia, sunt preponderente fermele mici şi foarte mici; fermele familiale reprezintă 91,7% din număr,
77,7% din suprafaţă şi 51,3% din efective. Specializarea fermelor este destul de accentuată: 87,7% sunt
vegetale, 19,2% cresc bovine şi 2,7% sunt mixte.
În Letonia, în anul 2001 se înregistrau 180,3 mii ferme, din care numai 140,8 mii erau active; dintre
acestea 36,7 mii erau ferme ţărăneşti (cu o suprafaţă medie de 37,5 ha); 96,5 mii sunt ferme parcelare
(cu o suprafaţă medie de 11,9 ha), 6 mii sunt ferme particulare subsidiare (cu o suprafaţă medie de 6,4
ha), 73 ferme sunt ale autorităţilor centrale şi locale (cu o suprafaţă medie de 146 ha) şi 479 au statut
de companii comerciale (cu o suprafaţă medie de 390 ha).
În Lituania, în anul 2003, din numărul total de 635 mii ferme, numai 272 mii au mai mult de 1 ha de
teren agricol. Dintre cele 272 mii ferme, 271,5 mii sunt ferme familiale şi au o suprafaţă de 8,1 ha, 610
sunt societăţi comerciale şi au o suprafaţă medie de 496 ha; 362,7 mii gospodării au o suprafaţă medie
de 0,1 ha.
În Malta, ca specific, două treimi din terenul agricol este în proprietatea statului şi numai 1/3 în
proprietate privată. Din totalul terenului agricol, numai 20% este în proprietatea fermierilor iar restul
este arendat. În total, agricultura dispune de 10,15 mii ha, pe care sunt organizate 11,96 mii ferme; din
acestea, 73,1% au sub
1 ha, iar 943 sunt ferme animaliere, fără teren agricol în proprietate.
În Olanda, în anii 1993-2003 a scăzut numărul de ferme din domeniul creşterii intensive a animalelor (-
48%), cele de vaci de lapte (-34%) şi serele şi ciupercăriile (-32%), în timp ce fermele din sectorul
vegetal s-au diminuat cu numai 13%; cauzele declinului ţin atât de proliferarea unor boli (porcine şi
păsări), cât şi de competitivitatea internaţională.
Fermele vegetale şi-au sporit suprafeţele de teren de trei ori, serele îşi dublează dimensiunea; fermele
cu peste 100 ha se triplează ca număr, iar cele cu mai mult de 1.500 de porci deţin 35% din efectivele
totale.
Sectorul agricol din Norvegia este dominat de ferme pe cont propriu, fără salariaţi şi care doar
temporar folosesc forţă de muncă din afara fermei; jumătate din numărul fermelor ocupă o singură
persoană cu timp complet şi numai 9% din ferme asigură ocuparea medie a 2,5 persoane cu timp
complet pe an. În intervalul 1998-2003, numărul de ferme s-a redus cu peste 18%.
În Polonia, sectorul privat acoperă 99,9% din numărul de ferme. Din numărul total de ferme, numai
74,2% sunt active în agricultură; fermele de autoconsum reprezintă 20,4%, iar cele comerciale 79,6%
din total. Fermele comerciale deţin 4,7% din cele sub 1 ha, 14% din cele care au până la 2 ha şi 95% din
cele cu 15-20 ha.Din numărul total de ferme, 45,3% sunt specializate (18,5% vegetale, 26,8% pentru
creşterea
animalelor şi furaje).
În România, în anul 2003 erau înregistrate 4,485 milioane exploataţii agricole cu o dimensiune medie
de 3,1 ha; 4,46 milioane erau ferme individuale (cu 1,7 ha suprafaţa medie), 22,7 mii erau persoane
juridice, din care 8,4 mii societăţi private (cu 374 ha suprafaţa medie), 5,7 mii societăţi de stat (cu 504
ha suprafaţa medie), 87 asociaţii (27 ha în medie) şi 85 mii alte ferme (24 ha mărime medie). Peste 3,4
milioane ferme produc pentru consumul propriu şi ocupă 38,2% din terenul agricol; 0,95 milioane
ferme sunt semicomerciale şi numai 100 mii societăţi agricole, cu 31,2% din suprafaţă sunt comerciale.
În Slovacia, în anul 2003, 63,5 mii ferme (88,7% din număr şi 2% din suprafaţa agricolă)
aveau o dimensiune de 0,5 ha şi erau ferme de subzistenţă; 6,5 mii (9,1% şi respective 10,2%) cu o
dimensiune medie de 42 ha erau ferme individuale; 937 erau societăţi comerciale ce exploatează
36,4% din suprafaţa agricolă şi au o dimensiune medie de 934 ha; 647 cooperative agricole deţin 51,4%
din suprafaţă şi au o dimensiune de 1.601 ha.
În Slovenia, în anul 2000, în agricultură operau 131 societăţi comerciale mari, cu o suprafaţă medie de
290 ha, faţă de 5,9 ha media fermelor familiale. Dimensiunea economică medie a fermelor familiale
este de EUR 4.800 marjă brută standard, iar pentru societăţile comerciale mari aceasta se ridică la EUR
548,4 mii marjă brută standard. Din numărul total de ferme, în anul 2004, 55% sunt mixte şi 45% sunt
specializate.
În Spania, în anul 2003, 7.100 ferme nu utilizau teren agricol. Din 1993 până în anul 2003, numărul
total de ferme s-a redus la 256 mii, iar dimensiunea medie a crescut de la 17,9 ha la 22,3 ha.
În Suedia, în agricultură, în anul 2004, se înregistrau 130,8 mii ferme, din care 94% nu aveau angajaţi.
În anul 2002 figurau 71 mii ferme cu suprafaţă medie de peste 2 ha; din acestea, în cazul a 52,9%
terenurile erau integral în proprietatea fermierilor, 14,7% deţineau suprafeţe numai în arendă iar
45,7% exploatau suprafeţele în sistem mixt. O parte din ferme operează şi în domeniul pescuitului şi
vânatului.
În Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, numărul total de ferme a evoluat de la 243 mii în
anul 1993 la 281 mii în anul 2003 iar suprafaţa medie pe o fermă s-a redus de la 67,3 ha la 57,4 ha.
Numai pentru Anglia (fără Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord), în anul 2002 se înregistrau 65,1 mii
ferme cu o suprafaţă medie de 127 ha şi cu o dimensiune economic medie de EUR 102 mii. Dintre
acestea, 43,9% erau ferme mici cu o suprafaţă medie de 50 ha, 32% erau ferme medii cu o suprafaţă de
111 ha şi 24,1% erau ferme mari cu o suprafaţă de 290 ha.

INTOCMIT
Ing. Apetrachioaei Vasilică
BIBLIOGARFIE

- Beaujeau-Garnier Jacqueline, Cabot Georges (1971) – Geografie urbană, Ed.

Ştiinţifică,Bucureşti.
- Bold I., (1973) - Organizarea teritoriului, Noţiune, Metodologie, Eficienţă, Ed. Ceres,Bucureşti.
- Bold I., (1974) - Organizarea teritoriului, Editura Ceres.
- Bold I., (1974) - Sistematizarea rurală, Editura Tehnică, Bucureşti.
- Dumont Gérard-François (1994) – L’aménagement du territoire, facteur de développement,Les
Editions d’organisation, Paris.
- Dumont Gérard-François (1994) – L’aménagement du territoire, facteur de développement,Les
Editions d’organisation, Paris.
- Eckert Denis (1992) – Evaluation et prospective des territoires, Reclus, Paris.
- Gâştescu Petre (1998) – Ecologia aşezărilor umane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
- Gâştescu Petre (1998) – Ecologia aşezărilor umane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti.
- Ianoş I., (1987) - Oraşele şi organizarea spaţiului geografic, Ed. Academiei.
- Labasse Jean, (1966) – L’organisation de l’espace, Hermann, Paris, 1966.
- Lacaze Jean-Paul (1995) - L’aménagement du territoire, Flammarion, Paris.
- Lacour Claude (1983) – Aménagement du territoire et développement régional, Dalloz, Paris.
- Lajugie Joseph, Delfaud Pierre, Lacour Claude (1985) – Espace régional et aménagement du
territoire, Dalloz, Paris.
- Pierre Bodineau (1995) – La régionalisation, PUF, Paris.
- Schoumaker Bernadette Mérenne (1996) – La localisation des industries, Nathan, Paris.
- Ungureanu Alexandru (1980) – Oraşele din Moldova, Ed. Academiei, Bucureşti.