Studiu Comparativ Privind Implementarea Conceptului Intercomunalitatii in Europa

Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în Europa 1
STUDIU COMPARATIV
PRIVIND
IMPLEMENTAREA
CONCEPTULUI
INTERCOMUNALITĂŢII
ÎN EUROPA
CUPRINS
1. Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
2. Metodologia utilizată în elaborarea studiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
3. Evoluţia contextului instituţional al fenomenului intercomunalităţii în state europene . . . . . . . . . . . . . 9
3.1. Structurile admnistrative în Uniunea Europeană 10
3.2. Furnizarea serviciilor publice locale în Uniunea Europeană 17
3.3. Concluzii - Raţiuni pentru intercomunalitate în Europa 20
4. Regimul juridic al asocierii în Marea Britanie, Olanda, Spania, Republica Cehă, Polonia, Franţa . . . . . . . 24
4 1 Marea Britanie 24
4 2 Olanda 27
4 3 Spania 30
4.4. Republica Cehă 32
4 5 Polonia 34
4.6. Franţa 36
5. Analiza tipologică a intercomunalităţii în Europa . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
5 1 Considerente generale 40
5 2 Elemente determinante în alegerea anumitor forme de asociere sau cooperare 42
5.3. Tipuri de sarcini îndeplinite de către formele de cooperare inter-municipală (intercomunalitate) 43
5 4 De la scop unic la scop multiplu 46
5.5. Clasificarea intercomunalităţii după compoziţie 48
5.6. Forme de cooperare/asociere în funcţie de dreptul public sau privat 49
5 7 Sumarul analizei tipologice 55
6. Sisteme de finanţare a formelor cooperării inter-municipale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 57
6 1 Volumul cheltuielilor publice prin intercomunalitate 57
6.2. Surse de finanţate a intercomunalităţii 58
6.3. Exemplu - Sistemul francez de finanţare a intercomunalităţii 59
7. Analiza comprehensivă a unor modele de asociere între unităţi administrativ-teritoriale . . . . . . . . . . . 63
7.1. Franţa 63
7 2 Spania 68
7 3 Cehia 72
7 4 Polonia 74
8. Studii de caz şi exemple privind asocierea intercomunitară . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
8.1. Studiu de caz – Olanda: Evoluţia Autorităţii Rijnmond 77
8.2. Exemple Marea Britanie - Multi-area agreements – MAAs 80
8.3. Studiu de caz – Franţa: Implicarea Comunităţilor de Aglomerare din Regiunea Île de France
în contractele urbane de coeziune socială (CUCS) 82
9. Concluzii şi Recomandări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
1. INTRODUCERE
Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară reprezintă un instrument la îndemâna autori-
tăţilor administraţiei publice locale prin care acestea pot furniza în comun, prin asociere
cu alte unităţi administrativ-teritoriale, servicii publice aflate în propria responsabilitate.
Acest instrument este deosebit de relevant în cazul României, ţara noastră confruntându-se
cu o fragmentare administrativă care atinge cote îngrijorătoare: la începutul anului 2007
existau 3.216 unităţi administrativ-teritoriale, din care 2.855 de comune a căror populaţie
reprezenta aproximativ 45% din populaţia totală a ţării.
Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară pot asigura, cu precădere în cazul unei astfel
de fragmentări, o calitate îmbunătăţită a serviciilor publice furnizate cetăţenilor din colecti-
vităţile locale membre. Un astfel de instrument vine să compenseze insuficienţa fondurilor
aflate la disponibilitatea administraţiei locale, lipsa unui personal specializat capabil să
atragă finanţări, elimină probleme generate de condiţiile de mediu şi răspunde condiţiilor
impuse de criteriile de eligibilitate prevăzute în programele operaţionale. `
Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, (art.11 – art.13), recu-
noaşte dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a se constitui în asociaţii de dezvoltare
intercomunitară, cu personalitate juridică de drept privat şi de utilitate publică.
Având în vedere avantajele cooperării în cadrul acestui tip de asociaţii, Ministerul
Administraţiei şi Internelor prin Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice
structură de specialitate în cadrul ministerului, în calitate de beneficiar, şi Asociaţia
Comunelor din România, în calitate de partener, au elaborat proiectul cu titlul Asociaţiile
de dezvoltare intercomunitară – instrument pentru furnizarea în comun, în condiţii de ca-
litate şi eficacitate, a serviciilor publice locale, cofinanţat din Fondul Social European prin
Programul Operaţional pentru Dezvoltarea Capacităţii Administrative. Obiectivul general
al proiectului este acela de a dezvolta abilităţile autorităţilor administraţiei publice locale în
vederea constituirii, organizării şi gestionării asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară.
Una dintre activităţile desfăşurate în cadrul acestui proiect este şi realizarea acestui
studiu comparativ cu privire la implementarea conceptului intercomunalităţii în Europa,
în scopul oferirii unei informări privind eforturile altor ţări în acest domeniu, precum şi a
identificării elementelor ce pot inspira îmbunătăţirea fenomenului în România sau a exem-
plelor de studiat mai în detaliu în cadrul activităţilor proiectului.
2. METOdOLOgIA UTILIzATĂ ÎN ELAbORAREA
STUDIULUI
Elaborarea studiului a presupus efectuarea unei analize a experienţei altor state euro-
pene în ceea ce priveşte asocierea intercomunitară, o analiză a literaturii de specialitate
internaţionale pe această temă, a legislaţiei incidente, colectarea de informaţii şi analiza
documentaţiei existente cu privire la bunele practici identificate, consultări cu specialişti
cu experienţă şi cunoştinţe privind fenomenul asocierii intercomunitare din administraţiile
altor state. În cuprinsul studiului sunt analizate modele de asociere intercomunitară din
state membre ale Uniunii Europene.
Pentru a culege date şi informaţii privind asocierea intercomunitară în statele Uniunii
Europene, autorii studiului au folosit o bază de date cu surse de informaţii utilizate în ac-
tivitatea lor precedentă, dar şi surse suplimentare de informaţii identificate şi analizate pe
parcursul perioadei alocate de proiect pentru acest lucru.
În analiza din prezentul studiu, autorii au utilizat următoarele tipuri de studii şi surse de
informaţii:
legislaţie relevantă, documente şi studii ale Uniunii Europene privind autorită-
ţile locale şi bune practici în organizarea, funcţionarea şi asocierea autorităţilor
administraţiei locale;
legislaţia statelor membre ale Uniunii Europene privind administraţia publică
locală şi asocierile la nivelul administraţiei publice locale;
rapoarte şi studii ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică;
studii şi analize elaborate în cadrul unor instituţii de prestigiu în ceea ce priveşte
preocupările în domeniul administraţiei publice locale (cum ar fi, Consiliul
Europei, Comitetul European pentru Democraţie Locală şi Regională – CDLR,
Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare - UNDP, Open Society Institute –
Local Government and Public Service Reform Initiative, European Federation
of Public Service Unions – EPSU etc.), sau a unor studii şi lucrări elaborate la
nivel academic (cum ar fi Free University Amsterdam, Olanda, Facultatea de
Management – Academia de Studii Economice din Bucureşti, România) etc.
Analiza din prezentul studiu porneşte de la organizarea şi funcţionarea autorităţilor lo-
cale, raporturile cu autorităţile regionale şi centrale în statele membre ale Uniunii Europene
şi până la tipurile şi formele de cooperare între autorităţile locale, precum şi între autorită-
ţile locale şi cele regionale.
În ceea ce priveşte tipurile şi formele de asociere între autorităţile publice locale, studiul
încearcă să surprindă următoarele aspecte:
evoluţia fenomenului intercomunalităţii în state europene;
regimul juridic al asocierii;
managementul diverselor forme de asociere;
tipul de proiecte implementate ca urmare a asocierii şi tipul de servicii furnizate;
modalităţi de finanţare ale diverselor forme de asociere;
bune practici privind asocierea intercomunitară.
Ca abordare teoretică, studiul se referă la formele de cooperare care se dovedesc modele
stabile în timp, acele forme de cooperare ce se adresează unor probleme, sarcini, servicii
sau politici continue şi nu la formele de cooperare existente care se referă la evenimente
unicat, existente pe o perioadă de timp extrem de redusă. În al doilea rând, studiul analizează
formele de cooperare şi asociere ce sunt formal stabilite de către administraţii publice loca-
le. De asemenea, abordarea teoretică a acestui studiu acordă o mare importanţă contextu-
lui instituţional naţional în definirea particularităţilor formelor de cooperare, cu precădere
privind elemente legate de organizarea administrativ-teritorială şi nivelul descentralizării,
dar şi cultura administrativă ce determină diferite norme, valori, reguli şi tradiţii. Un alt
element important luat în considerare privind contextul instituţional naţional este şi cadrul
legislativ ce poate încuraja formele asociative sau poate face ca anumite tipuri de asociere
să fie preferate în detrimentul altora.
Deşi răspândirea şi caracteristicile fenomenului intercomunalităţii sunt determinate şi
de alţi factori, cum ar fi cei demografici, sociali, economici sau tehnologici – şi, de exem-
plu, ar fi fost interesant de analizat cum recenta recesiune economică a influenţat fenome-
nul – prezentul studiu nu analizează aceste aspecte, în principal din pricina lipsei datelor
recente, dar şi constrângerilor impuse de proiect.
De asemenea, ţinem să precizăm faptul că studiul nu se referă la asociaţiile autorităţilor
locale constituite la nivel central ca element de promovare a intereselor locale în relaţia cu
nivelul central, pentru activităţi de lobby sau pentru creşterea capacităţii autorităţilor locale
(cum sunt, de exemplu, Asociaţia Municipalităţilor Olandeze VNG, sau Uniunea Oraşelor
şi Municipalităţilor din Republica Cehă etc.), chiar dacă uneori acestea pot furniza anumite
servicii în sensul intercomunalităţii (cum este, în anumite aspecte, VNG în Olanda).
Modul de utilizare a diferitelor expresii referitoare la fenomenul intercomunalităţii în-

cearcă, pe parcursul acestui studiu, să surprindă cât mai bine semantica utilizată în fiecare
ţară analizată, astfel că în analiza prezentată vor fi întâlnite expresii precum “intercomu-
nalitate”, cooperare „intermunicipală”, „intercomunală”, „inframunicipală”, definind toate
conceptul pe care l-am descris mai sus. Astfel, termenii de „municipal” sau cel de „comu-
nal” nu trebuie înţeleşi diferit – aşa cum sunt definiţi în limba română şi sistemul admi-
nistrativ românesc („municipiu” şi, respectiv, „comună”) – ci ambii termeni trebuie priviţi
ca definind structurile administrativ-teritoriale de la nivel local, ţinând cont că în spaţiul
8 Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în Europa
francez autorităţile la nivelul local cel mai de jos sunt numite „communes”, iar în spaţiul
britanic (sau oriunde documentele în limba locală sunt traduse în engleză) pentru acest
nivel este folosit termenul „municipalities”.
Cercetarea practicilor europene a fost orientată astfel încât să prezinte exemple relevante
de servicii furnizate prin asociere intercomunitară; pe de o parte s-a încercat prezentarea
unor exemple de servicii similare celor des întâlnite în România (în scopul de a accentua
diversele abordări şi avantaje), iar pe de altă parte s-a încercat prezentarea unor cazuri mai
puţin sau deloc întâlnite în România (cum ar fi, de exemplu, partajarea personalului) în
scopul inspirării şi încurajării unor practici noi.
Având în vedere referirea frecventă a diferitelor studii elaborate la nivel european la
modelul francez al intercomunalităţii, autorii au considerat ca o importantă analiză compre-
hensivă în cadrul studiului comparativ să fie dedicată acestei ţări. Pentru alte state membre
cărora li s-au studiat contextul instituţional şi tipuri de asociere la nivelul administraţiei
locale au fost propuse următoarele ţări: Marea Britanie, Polonia, Cehia, Spania.
Metodologia de elaborare a studiului a ţinut cont şi de importanţa desfăşurării acestei

activităţi în contextul mai larg al proiectului Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară –
instrument pentru furnizarea în comun, în condiţii de calitate şi eficacitate, a serviciilor
publice locale, respectiv pentru identificarea unui model de asociere compatibil cu cel ro-
mânesc, model care va fi ales şi ca obiect al vizitei de studiu, dar şi de prezentarea unor
abordări care, poate, aduc elemente cu totul noi şi se vor putea constitui în bune exemple
de urmat.
3. EvOLUŢIA CONTExTULUI INsTITUŢIONAL
AL fENOMENULUI INTERCOMUNALITĂŢII
ÎN sTATE EUROpENE
Modul în care a evoluat capacitatea autorităţilor locale din Europa de a se asocia în înde-
plinirea responsabilităţilor lor pentru a oferi caracteristici superioare ale serviciilor publice
a fost şi este influenţat de evoluţiile următoarelor aspecte instituţional-financiare:
guvernarea locală: structurile administrative, procesul de descentralizare –

niveluri şi dimensiuni ale acestora, alocarea responsabilităţilor, autonomia fis-
cală, transparenţa proceselor de luare a deciziilor, pe de o parte; dar şi societatea
civilă, grupurile de cetăţeni etc. şi implicarea lor în monitorizarea calităţii servi-
ciilor publice;
furnizarea serviciilor publice: modul de utilizare a resurselor financiare, umane,

tehnologice şi informatice în producţia de bunuri publice sub ghidajul autorităţi-
lor responsabile cu guvernarea locală, varietatea furnizorilor de servicii publice
locale cuprinzând structuri deconcentrate ale administraţiei centrale, agenţii sau
întreprinderi publice cvasi-autonome, administraţii publice locale, întreprinderi
private, organizaţii neguvernamentale;
elemente de încurajare1: de la anumite tradiţii până la cadrul legislativ ce poate

crea mediul instituţional propice, dar şi stimulente financiare pentru autorităţile
locale sau regionale în vederea asocierii sau politici de creştere a capacităţii prin
dezvoltarea capitalului social astfel încât cetăţenii şi grupurile comunităţii să
participe la actul guvernării locale şi la furnizarea serviciilor.
Pentru a surprinde aşadar evoluţia fenomenului intercomunalităţii în statele europene,

cu precădere în Uniunea Europeană, este necesară o privire de ansamblu asupra acestor
elemente.
1
Aceste aspecte sunt prezentate în detaliu, separat, în capitolul următor.
3.1. structurile administrative în Uniunea Europeană

Uniunea Europeană are acum 27 state membre, ce prezintă o diversitate de organiza-
re a structurilor administrative: trei state au o structură federală – Germania, Austria şi
Belgia, două state cu o structură regionalizată de tip cvasifederal – Spania şi Italia, şi 22 de
state unitare dintre care unele prezintă o organizare asimetrică cu regiuni ”autonome” ce
au puteri legislative în respectivul teritoriu – Marea Britanie şi Portugalia. Complexitatea
fenomenului statal şi a puterii în general, a modului de exercitare al acesteia, permit o
diversitate de forme şi structuri precum state federale cu regim politic prezidenţial sau
parlamentar, ori state unitare cu regim politic semiprezidenţial, monarhie constituţională
sau regim prezidenţial.
Succinta analiză a organizării administrativ-teritoriale a statelor din Uniunea Europeană

demonstrează nu numai diversitatea de structuri, dar permite şi identificarea naturii rapor-
turilor stabilite între nivelul central şi local, precum şi existenţa (sau nu) între centru (stat)
şi local a unui nivel intermediar. Corespunzător diversităţii de organizare a nivelului statal,
nivelul subnaţional prezintă o varietate asemănătoare cuprinzând cca 131.0002 de autorităţi
publice teritoriale cu responsabilităţi şi resurse diverse, acestea reflectând diferenţe geogra-
fice, istorice, sociale şi politice.
Figura 1 – Organizarea administrativă a ţărilor membre ale Uniunii Europene
8 țări cu 1 nivel al
administrației locale
State cu structură
regionalizată
12 țări cu 2 niveluri
ale administrației
State federale
7 țări cu 3 niveluri
ale administrației
Sursa: “Sub-National Governments in the European Union - Organisation, responsibilities and finance”,
Dexia, 2008.
2
Vezi în tabelul ”Numărul și denumirea regiunilor NUTS și entităților LAU” – numărul entităților ce repre-
zintă structuri administrative în fiecare țară a Uniunii Europene.
O privire de ansamblu privind heterogenitatea fiecărei ţări ne poate oferi clasificarea sta-
tistică europeană „Nomenclatorul Unităţilor Teritoriale Statistice -NUTS”, în mod practic
aceasta permiţând colectarea şi accesarea datelor pe cinci niveluri, de la unităţile cele mai
mari până la cele mai mici. Înfiinţat în urmă cu 25 de ani, sistemul de clasificare NUTS
este sistemul de diviziune ierarhică a teritoriului economic al Uniunii Europene în scopul
de a colecta, dezvolta şi armoniza statisticile regionale şi de a analiza regiunile din punct
de vedere socio-economic.
La nivel regional au fost definite trei niveluri astfel:
NUTS 1: regiuni socio-economice majore
NUTS 2: regiuni de bază pentru aplicarea politicilor regionale
NUTS 3: regiuni mici pentru diagnoze specifice
NUTS are la bază criteriul numărul populaţiei, conform tabelului de mai jos3:
Nivel NUTS Min Max
1 3 000 000 7 000 000
2 800 000 3 000 000
3 150 000 800 000
Figura 2 – Regiunile NUTS 2, 2009

European Union, candidate countries Guadeloupe (FR) Martinique (FR)
and EFTA countries
NUTS/Statistical regions, level 2 NO07 FR92
FR91
NUTS 2006 and statistical regions as at the beginning of 2009 FI1A

0 25 0 20
Guyane (FR) Réunion (FR)

© EuroGeographics Association,
IS00
for the administrative boundaries SE33
Source: Eurostat — GISCO

Cartography: Eurostat — GISCO, 2009
FR94
FR93
FI13
0 600km
0 100 0 20
SE32
NO06
FI19
Açores (PT) Madeira (PT)

NO05 FI18
NO02
PT20
FI20
SE31 PT30
NO03 NO01
EE00
SE11
SE12 0 100 0 20
NO04
SE23
UKM6
UKM5
LV00
Canarias (ES) Malta
DK05 SE21
UKM2
ES70
DK04
SE22 LT00
UKM3
UKN0
UKC2
DK03 DK02
MT00
UKD1 DK01
UKC1
IE01
UKE2
PL63 PL62
UKD5 UKD4
UKE4 UKE1
0 100 0 10
UKD3 DEF0 PL34
UKE3
UKD2 DE80 PL42
IE02 UKF1
UKF3 DE50 PL61
UKL1 UKG2 NL11 DE60
NL12 DE94 DE41
UKG3 UKF2 DE93 PL12
UKL2 NL13
NL32
UKG1 UKH1
NL23 NL21 DE92 PL43
PL41 Ísland
UKH2 DE30
UKJ1 UKH3 NL31 NL22
UKK1 UKI2 NL33 DEA3 DEE0 DE42 PL11 PL31
NL34 DEA4
UKI1 DE91
BE10 NL41
UKK2 UKJ3 UKJ4
UKK4 UKJ2 NL42 DEA1 DED3
UKK3 BE21 DEA5 DED2 PL51 PL33
BE25 BE22
BE23 DE73
BE24 DEG0 PL52
DEA2
BE31 DED1 PL22 PL32
FR30 BE32 DE72
BE33
CZ04 CZ01 CZ05 IS00
BE35 DE71 PL21
DEB1 CZ08
DE24
BE34 DEB2 DE26 CZ02
FR22 LU00
FR23 CZ07
SK04
DEC0 DEB3 DE25 DE23 CZ03 CZ06
FR25 SK03
DE12 DE11 0 100
FR10
FR52 FR21 FR41 DE22 SK02
AT 13 SK01
FR42 HU31
AT 12 RO21
DE27 AT 31 HU32
DE14 DE21 RO11
DE13
FR51 HU10
FR24 AT 11 HU21
CH03 CH04 LI00 AT 22 RO12
FR26 FR43 AT 32
AT 34 AT 33
HU22
HU33
CH02 CH06 AT 21
CH05 ITD1 HU23 RO22
FR53 RO42
CH07 SI01
ITD4 SI02 HR01
CH01 RO32
ITD2
FR63 HR02 RO31
FR72 ITC2 ITD3
ITC4 RO41 TRA2
FR71
TR90
ITC1 BG33
HR03 TRA1
FR61
ITC3 ITD5
BG31 BG32
ES12
TR82
ES11 FR62 TR83
ES13 FR82 BG34 TR81
TRB2
ES21 FR81
ITE1 ITE3
ES22 BG41
ITE2 BG42 TR10 TR42
ES23 TR21 TRB1 TRC3
TR72
PT11 ES41
TR51
ITF1 MK00 GR11
TRC2
FR83 TR41
ES51 ITE4
ES24 GR12 TR71
ITF2 TRC1
TR63
PT16 TR22
ES30 ITF3 ITF4
GR13
TR33
ITF5
TR52
ES43 GR14 GR41 TR62
PT17 GR21
ITG2
ES42 TR31
PT18 ES52 ES53
GR24 TR61
ITF6
GR23 TR32
GR22 GR30
PT15
ES62
ES61
GR25
CY00
GR42
ITG1
ES63
GR43
ES64
MT 00
Sursa: Eurostat
3
Reglementarea Consiliului Europei nr. 1059/2003 privind stabilirea Nomenclatorului Unităţilor Statistice
Teritoriale.
Pentru implementarea politicii regionale a UE, existenţa acestor niveluri teritorial-sta-

tistice este obligatorie, dar nu este obligatoriu ca aceste zone sa fie şi unităţi teritorial-
administrative. Totuşi, cele mai multe state membre au realizat o suprapunere a celor două
tipuri de unităţi, obţinând astfel o mai bună eficienţă în implementarea programelor de
dezvoltare.
În cazul în care un stat membru nu dispune de unităţi teritorial statistice corespunzătoare
celor trei niveluri de mai sus, acesta trebuie să realizeze o agregare a structurilor teritoriale
de dimensiuni mici având în vedere condiţiile geografice, socio-economice, istorice, cultu-
rale, problemele de mediu etc. Evident, dacă populaţia unui stat este inferioară unuia dintre
aceste praguri, regiunile de nivel superior sunt însuşi statul.
La nivel local au fost definite două niveluri ale unităţilor administrative locale (Local
Administrative Units -LAU):
LAU de nivel superior (LAU 1, fostul nivel NUTS 4) definit pentru majoritatea
(dar nu toate) ţărilor
LAU de nivel inferior (LAU 2, fostul nivel NUTS 5) constând în autorităţi locale
sau unităţi echivalente.
Tabel 1 – Numărul şi denumirea regiunilor NUTS şi entităţilor LAU în UE 27,
(pentru NUTS: structuri nonadministrative în cursiv)
NUTS 1 NUTS 2 NUTS 3 LAU 1 LAU 2

Arrondisse-
Gewesten / Provincies / Gemeenten /
BE 3 11 menten / Arron- 44 - 589
Régions Provinces Communes
dissements
Rajoni za
BG Rajoni 2 6 Oblasti 28 Obshtini 264 Naseleni mesta 5329
planirane
Území
CZ 1 Oblasti 8 Kraje 14 Okresy 77 Obce 6249
DK - 1 Regioner 5 Landsdeler 11 Kommuner 99 Sogne 2148

Regierungs- Verwaltungsge-
DE Länder 16 39 Kreise 429 1457 Gemeinden 12379
bezirke meinschaften
Groups of
EE - 1 - 1 5 Maakond 15 Vald, linn 227
Maakond
Regional Au- Electoral
IE - 1 Regions 2 8 Counties, Cities 34 3441
thority Regions Districts
Groups of Demotiko diame-
Demoi, Koino-
GR development 4 Periferies 13 Nomoi 51 1034 risma, Koinotiko 6130
tites
regions diamerisma
Agrupacion de Comu-nidades Provincias +
ES comunidades 7 y ciudades 19 islas + Ceuta, 59 - Muni-cipios 8111
Autonomas Autonomas Melilla
Régions + Départements Cantons de ratta-
FR Z.E.A.T + DOM 9 26 100 3787 Communes 36683
DOM + DOM chement
Gruppi di
IT 5 Regioni 21 Provincie 107 - Comuni 8101
regioni
Dimoi, koino-
CY - 1 - 1 - 1 Eparchies 6 613
tites
Rajoni, republi- Pilsētas, novadi,
LV - 1 - 1 Reģioni 6 33 527
kas pilsētas pagasti
NUTS 1 NUTS 2 NUTS 3 LAU 1 LAU 2

LT - 1 - 1 Apskritys 10 Savival-dybės 60 Seniūnijos 518
LU - 1 - 1 - 1 Cantons 13 Communes 116
Statisztikai Tervezési-sta- Megyék + Statisztikai kistér-
HU 3 7 20 168 Települések 3152
nagyrégiók tisztikai régiók Budapest ségek
68
MT - 1 - 1 Gzejjer 2 Distretti 6 Kunsilli
Provincies
NL Landsdelen 4 12 COROP regio’s 40 - Geme-enten 443
Gruppen von
Gruppen von
AT 3 Bundesländer 9 politischen 35 - Gemeinden 2357
Bundesländern
Bezirken
Powiaty i miasta
PL Regiony 6 Województwa 16 Podregiony 66 na prawach 379 Gminy 2478
powiatu
Comissaoes
Continente de Coorde-
Grupos de Concelhos -
PT + Regioes 3 naçao regional 7 30 308 Freguesias 4260
Concelhos Munícipios
autonomas + Regioes
autonomas
Judeţe + Comune + Muni-
RO Macro-regiuni 4 Regiuni 8 42 - 3174
Bucureşti cipii + Oraşe
Kohezijske Statistične
SI - 1 2 12 Upravne enote 58 Občine 210
regije regije
SK - 1 Oblasti 4 Kraje 8 Okresy 79 Obce 2928
Manner-Suomi,
Seutu-kunnat
Ahvenanan- Suuralueet / Maakunnat / Kunnat / Kom-
FI 2 5 20 / Ekono-miska 77 416
maa / Fasta Stor-områden Landskap muner
regioner
Finland, Åland
Grupper av
SE 3 Rikso-mråden 8 Län 21 - Kommuner 290
riksområden
Lower tier autho-
Upper tier
Counties rities (districts) or
authorities or
(some grou- individual unitary
Government groups of lower
ped); Inner and authorities; In- Wards (or parts
UK OHce Regions; 12 37 tier authori- 133 443 10664
Outer London; dividual unitary thereof)
Country ties (unitary
Groups of uni- authorities or
authorities or
tary authorities LECs (or parts
districts)
thereof); Districts
EU- NUTS 1 97 NUTS 2 271 NUTS 3 1 303 LAU 1 8 397 LAU 2 121 601
27
BE: Belgium, BG: Bulgaria, CZ: Czech Republic, DK: Denmark, DE: Germany, EE: Estonia, IE: Ireland,
GR: Greece, ES: Spain, FR: France, IT: Italy, CY: Cyprus, LV: Latvia, LT: Lithuania, LU: Luxembourg, HU:
Hungary, MT: Malta, NL: Netherlands, AT: Austria, PL: Poland, PT: Portugal, RO: Romania, SI: Slovenia,
SK: Slovakia, FI: Finland, SE: Sweden, UK: United Kingdom.
Sursa: EUROSTAT http://epp.eurostat.ec.europa.eu/portal/page/portal/nuts_nomenclature/
correspondence_tables/national_structures_eu
Numărul acestor niveluri teritorial-statistice ne arată o dată în plus diversitatea struc-

turilor administrative în Uniunea Europeană, dar şi diferitele disparităţi existente privind
diverse caracteristici ale acestor structuri, cum ar fi suprafaţa (vezi figura anterioară privind
Regiunile NUTS 2) sau tipologia urban-rural (prezentată în figura de mai jos), toate de o
mare importanţă privind evoluţia intercomunalităţii.
Figura 3 – Tipologia urban-rural a regiunilor NUTS 3
Sursa: EUROSTAT
Cu toată această diversitate însă, aproape toate ţările au traversat procese de descentrali-
zare în ultimii 40 de ani, ceea ce a dus la transferarea unor responsabilităţi şi mijloace către
structuri locale alese prin sufragiu universal, structuri cu o anumită independenţă de decizie.
Reformele iniţiate în anii ’70 –’80 de mai-vechile ţări europene ca Spania (Constituţia
din 1978), Franţa (legile din 1982-83), Belgia şi Luxemburg (1988), Italia (1990) au fost
urmate de măsuri de descentralizare şi în decada următoare, făcând posibilă elaborarea dis-
poziţiilor comune pentru autonomie locală concretizate prin Carta Europeană a Autonomiei
Locale adoptată în 1985 şi pusă în practică în 1988. Atât prin principiile pe care le afirmă,
cât şi prin mijloacele pe care le preconizează, ea constituie un exemplu de aplicare a prin-
cipiului subsidiarităţii în organizarea unei societăţi. Carta a devenit curând un element de
referinţă mai ales pentru ţările Europei Centrale şi de Est aflate în plin proces de reformă
şi descentralizare, proces încurajat de dorinţa de a consolida instituţiile locale, dar şi de
perspectiva integrării europene.
În paralel, extinderea Uniunii Europene la 27 de membri (în 2004, cu zece noi state
membre, cele mai multe din Europa Centrală şi de Est, urmată de accesiunea Bulgariei şi
României, în 2007), a reprezentat şi încă mai reprezintă o provocare fără precedent pentru
competitivitatea şi coeziunea internă a Uniunii Europene. Extinderea a condus la creşterea
diferenţelor de dezvoltare economică între vechile şi noile statele membre, al căror nivel
de dezvoltare e mult mai scăzut. Odată cu intrarea în Uniunea Europeană a noilor membri,
una din patru regiuni de nivel NUTS 2 ale Uniunii Europene are PIB/locuitor mai mic decât
75% din media comunitară.
Obiectivul principal al politicii coeziunii este reducerea inegalităţilor economice şi soci-
ale în ceea ce priveşte nivelurile de dezvoltare ale regiunilor europene. Marea majoritate a
părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o parte esenţială a politicii de co-
eziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un obiectiv unanim recunoscut. Cooperarea
teritorială este unul dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a acestei politici,
motiv pentru care este consolidată permanent.
La nivelul Uniunii Europene astăzi, aproape 80% din numărul administraţiilor publice
locale sunt concentrate în doar 5 ţări. Una dintre acestea, Franţa, numără 36.683 autorităţi
locale, ceea ce reprezintă 40% din numărul total al acestora în Uniunea Europeană. Media
populaţiei unei administraţii publice locale în Uniunea Europeană era în 2008 de 5.400
locuitori, iar media suprafeţei administrate de autorităţi locale era în 2007 de aproximativ
50 km2. În şase state ale Uniunii Europene numărul mediu de locuitori per administraţie lo-
cală este de peste 30.000: în medie 135.700 locuitori în Marea Britanie, 60.500 în Lituania,
44.900 în Irlanda, 36.000 în Portugalia, 32.200 în Olanda şi 30.700 în Suedia. În nouă din-
tre statele membre, numărul mediu al locuitorilor per administraţie locală este sub 5.000:
Spania, Letonia, Luxemburg, Austria, Ungaria, Slovacia, Cipru, Franţa şi Republica Cehă.
În România, numărul mediu de locuitori per unitate administrativ teritorială (comune, oraşe,
municipii) este de aproximativ 6.7604, dar pentru comune (2855 de comune) numărul me-
diu de locuitori este de 3.3795.
4
Analiză a Ministerului Administraţiei şi Internelor, prezentată în expunerea de motive a proiectului legislativ
“Lege privind normativele de personal pentru unităţile administrativ-teritoriale şi instituţiile publice din
subordinea acestora”, 2009.
5
Idem.
Figura 4 – Numărul mediu de locuitori per administraţie locală în ţările

Uniunii Europene, 2008 (mii loc.)
Sursa: Sub-national public finance in the European Union, Dexia, December 2008.
Aşadar, administraţiile publice locale din Uniunea Europeană sunt departe de a prezenta
caracteristici omogene; mai mult, ele prezintă caracteristici diferite chiar şi în aceeaşi ţară.
De exemplu, în 16 dintre ţările Uniunii Europene, administraţiile locale sunt de diferite
tipuri conform unui anumit statut conferit de aspecte demografice, administrative, econo-
mice sau culturale, în alte 10 ţări, anumite administraţii locale aparţin atât nivelului local,
cât şi unui nivel administrativ superior, iar uneori oraşele mari au o organizare specifică
corespunzătoare statutului de capitală a unei zone. Ţările cu oraşe mari au prevăzut, de
regulă, subdiviziuni administrative ale acestora care uneori se constituie în entităţi legale
separate. Pe de altă parte, vom întâlni în unele ţări colectivităţi sau circumscripţii care nu
sunt unităţi administrativ-teritoriale şi ca atare nu întrunesc elementele constitutive ale unei
structuri administrative locale.
Din punct de vedere al denumirii comunităţilor locale vom observa o oarecare constantă
în Uniunea Europeană în a considera la nivel de bază comuna (oraşul), pentru a se diferen-
ţia doar din punct de vedere al mărimii sau importanţei acesteia aşa cum am arătat mai sus.
Pe de altă parte însă, se întâlnesc şi structuri sau comunităţi cu aceleaşi denumiri dar cu
un statut sau regim juridic diferit de la un stat la altul (de exemplu, parohiile din Anglia –
structuri inframunicipale cu scopul de a realiza anumite servicii publice de interes local
precum iluminat, reparaţii trotuare, cimitire etc., şi cele din Portugalia ce sunt circumscrip-
ţii religioase, de dimensiuni mici, care pot avea înfiinţate organe proprii, cu o competenţă
asemănătoare comunelor).
În căutarea unor dimensiuni adecvate de administrare şi de furnizare eficientă a servi-
ciilor, autorităţile locale din Europa sunt într-o continuă transformare reflectată de amalga-
mări (ca în Danemarca în 2007 sau Letonia în 2009) sau explorarea unor soluţii alternative
cum ar fi organisme de cooperare intercomunală, inframunicipală etc. (cel mai elocvent
exemplu fiind Franţa, dar şi alte ţări analizate în studiul de faţă). Generalizarea formelor
de cooperare între aceste colectivităţi locale, dar şi instituirea unor modalităţi eficiente de
participare a cetăţenilor în furnizarea serviciilor locale, dovedesc sporirea competenţelor
comunităţilor locale şi căutarea unor modalităţi şi forme de a-şi soluţiona singure nevoile
şi interesele prin intermediul serviciilor publice fără a apela la structurile intermediare sau
la intervenţia statului.
3.2. furnizarea serviciilor publice locale în Uniunea Europeană

Cum orice alternativă de furnizare a serviciilor publice locale are scopul de a asigura
eficienţa economică şi socială a acestora, metodele de furnizare constituie un alt element
important ce influenţează fenomenul intercomunalităţii în Europa. Fireşte, modul de fur-
nizare a serviciilor publice locale este strâns legat de gradul de autonomie a structurilor
administraţiei locale – cu cât puterea de decizie asociată cu venituri proprii este mai mare
la nivel local, cu atât puterea de a răspunde necesităţilor cetăţenilor este mai mare. Însă
calitatea serviciilor fiind strâns legată de resursele disponibile de diferite tipuri – financiare,
umane, informaţionale, tehnologice – nu de puţine ori inadecvarea acestor resurse la nevo-
ile populaţiei fac ca eforturile să fie mai eficiente la o scară mai mare.
Deşi există anumite servicii publice aproape unanim alocate nivelului local, diferenţele
cultural-tradiţionale şi implicit cele ale organizării administrativ-teritoriale fac să existe o
diversitate importantă a distribuţiei competenţelor privind serviciile publice în Uniunea
Europeană, fapt ce duce la dificultăţi în definirea unor caracteristici comune privind coope-
rarea şi asocierea între administraţii locale. Există anumite diferenţe notabile între ţările
sudice (mediteraneene), unde nivelul central a menţinut atât tipul prefecturilor, dar şi insti-
tuţii deconcentrate care furnizează anumite servicii în mod direct şi supervizează furnizarea
altor servicii de către autorităţile locale, şi ţările nordice, unde nivelul central al administraţiei
nu şi-a alocat prea multe responsabilităţi, ci se bazează pe administraţiile locale în furniza-

rea celor mai multe servicii. Unul din rezultatele practice ale acestor tradiţii este acela că,
în general, ţările nordice au adoptat măsuri mai drastice de reorganizare a administraţiei
publice locale şi astfel acestea sunt destul de mari şi de puternice să gestioneze serviciile
publice majore. În ţările sudice în schimb, prezenţa importantă a sistemului administraţiei
centrale în furnizarea serviciilor a făcut ca administraţii locale de mici dimensiuni să supra-
vieţuiască în condiţiile unei dependenţe majore de agenţii ale nivelului central.
În ţările Europei Centrale şi de Est s-a stabilit deja din anii 1990 un nivel local de ad-
ministraţie cu un important grad de autonomie privind infrastructura, serviciile de utilităţi
publice, locuire etc. Cu toate acestea, au existat întârzieri şi ezitări privind descentralizarea
serviciilor sociale, de educaţie, sănătate şi, uneori, chiar şi cele privind drumurile regionale.
Paradoxal, reformele făcute în perioada postcomunistă în ţări ca Ungaria şi România au
creat o administraţie cu o structură de tip sudic cu disparităţi importante privind mărimea
şi resursele, dar cu responsabilităţi şi autosusţinere financiară de tip nordic. În România, ca
şi în Bulgaria, Ungaria, Republica Cehă şi în majoritatea ţărilor din regiune, atribuţiile unei
administraţii locale cu 500 locuitori sunt aceleaşi cu ale uneia de 200 000 de locuitori, ceea
ce a dus la serioase neajunsuri în furnizarea serviciilor alocate.
Anumite competenţe privind serviciile publice au fost alocate administraţiei publice
locale în majoritatea statelor Uniunii Europene, astfel:
¾ Planificarea teritorială şi direcţionarea dezvoltării: în toate cazurile nivelul local
este responsabil cu planificarea folosinţei terenurilor, decizii privind autorizarea
construcţiilor, conversii funcţionale ale clădirilor şi terenurilor etc.; fireşte, aceste
planuri locale trebuie să fie corelate cu planuri regionale ce stabilesc strategii de
amplasare a zonelor majore industriale, rutelor de transport, rezerve naturale de
terenuri etc., acestea fiind de obicei în responsabilitatea nivelului superior al admi-
nistraţiei (departamente, regiuni, judeţe etc.).
¾ Colectarea deşeurilor: ca responsabilitate a administraţiei locale, colectarea şi de-
pozitarea deşeurilor s-a dovedit a fi unul din serviciile publice cel mai des furnizate
prin asocieri dat fiind costurile mari ale rampelor de gunoi şi nevoii de reglementare
la o scară mai mare.
¾ Transportul public: invariabil, acest serviciu este în responsabilitatea autorităţilor
locale, dar natura sa şi modul de partajare a sarcinilor între diferite niveluri ale
administraţiilor pot varia de la ţară la ţară. De regulă, autorităţile locale subvenţi-
onează acest serviciu, controlează traficul şi organizează servicii speciale (de ex.
transportul elevilor). Din ce în ce mai des, companiile care operează serviciul sunt
companii private, dar pot fi încă în proprietatea autorităţilor locale.
¾ Parcuri, spaţii publice, cimitire: acestea sunt în toate cazurile în responsabilitatea
autorităţilor locale, deşi niveluri superioare ale administraţiei pot fi responsabile de
anumite spaţii cu importanţă deosebită ca rezervaţii naturale, trasee turistice sau
chiar crematorii regionale.
¾ Controlul sănătăţii publice: serviciile de prevenire şi control cum ar fi inspecţia ali-
mentară şi controlul epidemiologic constituie servicii în responsabilitatea autorită-
ţilor locale în cele mai multe state ale Uniunii Europene, dar în statele noi membre,
aceste servicii sunt furnizate de către administraţia centrală.
¾ Serviciile sociale: administraţia locală este invariabil responsabilă cu servicii soci-
ale ca îngrijire la domiciliu pentru persoane vârstnice, protecţia copilului, ajutoare
pentru persoane cu handicap etc.; aceste servicii pot fi furnizate local, dar din ce în
ce mai mult este căutată cooperarea cu sectorul privat şi mai ales cu cel neguverna-
mental şi de voluntariat.
În cazul altor servicii, alocarea responsabilităţilor între diverse niveluri ale administra-
ţiei prezintă diferenţe importante de la ţară la ţară:
¾ Alimentarea cu apă şi canalizarea: deseori în responsabilitatea autorităţilor locale,
aceste servicii au fost supuse diverselor căutări de eficientizare cu caracteristici
particulare ce ţin de elemente geografice, monopolul natural, nevoia de reducere
a costurilor reţelelor şi transportului, precum şi cea de echitate socială. În Marea
Britanie, alimentarea cu apă şi canalizarea, alimentarea cu gaz şi electricitate au
fost privatizate, dar sunt reglementate de nivelul central. În alte ţări, aceste servicii
sunt în responsabilitatea nivelului local, deşi de obicei sunt operate de către com-
panii private ce acţionează la nivel regional sau chiar naţional. Modul de partajare
a acţiunilor acestor companii variază foarte mult de la ţară la ţară.
¾ Educaţie: în Marea Britanie, Danemarca, Ungaria, Polonia, Suedia şi Ucraina, au-
torităţile locale exercită responsabilităţi complete privind educaţia primară şi se-
cundară, inclusiv angajarea şi retribuirea personalului, respectând politici naţionale
privind curricula şi standardele de calitate. Anumite responsabilităţi pot fi preluate
de către nivelul superior (regional) cu precădere cele referitoare la învăţământul se-
cundar sau anumite şcoli speciale. În câteva ţări ca Austria, Republica Cehă, Franţa
şi Germania, administraţia locală este responsabilă de construirea, echiparea şi în-
treţinerea clădirilor şcolare, dar nu şi de angajarea şi retribuirea profesorilor. În
anumite ţări, consiliile şcolilor (în care sunt reprezentaţi părinţii, dar şi autorităţile
locale) pot avea responsabilităţi importante privind bugetul, clădirea, dar şi anu-
mite elemente privind curricula sau chiar angajarea personalului didactic, lucru ce
poate dilua responsabilitatea autorităţii locale sau centrale, după caz.
¾ Sănătate: responsabilităţile privind serviciile medicale sunt foarte diverse în Europa,
ele cuprinzând atât managementul unităţilor sanitare, dar şi aspecte privind proprieta-
tea acestor unităţi. În Marea Britanie serviciile medicale sunt responsabilitatea nive-
lului central, dar sunt furnizate prin relaţii ierarhice complexe între autorităţi regiona-
le şi agenţii cvasiautonome. În Scandinavia, aceste servicii sunt în responsabilitatea
nivelului local, deşi spitalele aparţin nivelului superior. În majoritatea ţărilor costurile
serviciilor medicale sunt acoperite prin contribuţii obligatorii de asigurări medicale,
iar unităţile medicale sunt primare şi uneori şi spitalele sunt întreţinute şi echipate
de către administraţia locală. În Franţa, spitalele sunt unităţi autonome, dar primarul
prezidează consiliul de administraţie. În Italia, serviciile medicale sunt conduse de
unităţi regionale speciale ce sunt entităţi intermunicipale.
¾ Asigurări sociale: nivelul central furnizează scheme de asigurări sociale în toate

ţările privind pensiile, anumite beneficii pentru persoane cu dizabilităţi, precum şi
ajutoare de şomaj. În Marea Britanie, Republica Cehă şi Ungaria oferă şi anumite
ajutoare pentru locuire (echivalentul în România ar fi ajutoarele pentru locuinţe).
Dar administraţiile locale sunt din ce în ce mai mult implicate în compensări pen-
tru persoane sărace, persoane în vârstă fără pensii sau familii monoparentale, sau
compensări pentru anumite dezastre naturale, cu un important grad de diversitate
de la ţară la ţară.
¾ Drumuri: cu excepţia Portugaliei, în toate ţările, drumurile locale şi regionale sunt
întreţinute de către administraţiile locale sau regionale. În Marea Britanie, auto-
rităţile sunt responsabile şi de drumurile de trafic greu naţionale, deşi în privinţa
autostrăzilor acţionează numai ca agenţi delegaţi.
¾ Protecţia împotriva incendiilor: Acest serviciu este în responsabilitatea autori-
tăţilor locale în Austria, Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Germania, Olanda,
Portugalia, Spania şi Suedia, în responsabilitatea nivelului central în Grecia şi Italia
şi cu o procedură complexă de partajare între nivelul central şi local în Franţa.
¾ Poliţie: în Austria, Belgia, Republica Cehă, Franţa, Germania, Ungaria, Italia,
Slovacia şi Spania există poliţie locală responsabilă cu traficul şi respectarea legii
ce operează în paralel cu nivelul central. În Marea Britanie nu există acest servi-
ciu la nivel naţional, ci doar la nivel judeţean, acest serviciu fiind supervizat de
magistraţi.
¾ Locuinţe sociale: în majoritatea ţărilor, autorităţile locale au un anumit grad de
responsabilitate în acest domeniu; în Franţa, Germania şi ţările scandinave, acest
serviciu este furnizat prin parteneriate şi/sau subvenţii către asociaţii, practică ce
câştigă teren şi în Marea Britanie.
¾ Alte responsabilităţi: în majoritatea ţărilor, serviciile de evidenţa populaţiei şi orga-
nizarea alegerilor sunt responsabilităţi ale administraţiilor locale; în Marea Britanie,
Franţa şi Suedia, autorităţile locale sunt responsabile şi de serviciile de protecţia
consumatorilor.
3.3. Concluzii - Raţiuni pentru intercomunalitate în Europa

Ultimele decenii au produs schimbări majore în mediul economic şi social care determi-
nă acţiunile şi activităţile desfăşurate la nivelul administraţiilor locale din ţările europene.
Sunt câţiva factori esenţiali care au determinat aceste schimbări :
¾ Dezvoltarea economică şi tehnologică, creşterea nivelului de trai al naţiunilor eu-
ropene în deceniile postbelice au condus la o amplificare fără precedent a nevoii de
servicii publice şi de aici la amplificarea dimensiunii/scării la care trebuie furnizate
acestea. Acest proces a pus problema modului de organizare a furnizării serviciilor
publice, astfel încât să se asigure simultan eficienţa economică, accesibilitatea şi
eficacitatea în furnizare. Această problemă a fost accentuată de faptul că dezvol-
tarea tehnologică în domeniul multor servicii publice a impus costuri de capital
(investiţionale) uriaşe care deveneau eficiente (puteau fi recuperate) numai la o

anumită dimensiune a producţiei şi implicit a numărului de consumatori (vezi ge-
neralizarea furnizării de electricitate, apă potabilă-canalizare, reţele de transport,
facilităţi sportive şi de petrecere a timpului liber);
¾ Aceeaşi perioadă de dezvoltare postbelică a condus la o creştere fără precedent a
impactului proceselor economice şi sociale – ceea ce în mod curent numit globa-
lizare – inclusiv în ceea ce priveşte furnizarea de servicii publice. Diferite ţări şi
economii concurează nu numai în termeni de produse, tehnologii şi servicii private,
ci şi în termeni de furnizare a unor servicii publice de calitate, care pot potenţa dez-
voltarea economică şi influenţa în mod decisiv bunăstarea populaţiei;
¾ Nu în ultimul rând, crearea pieţei unice europene şi mai ales după 1990 extinderea
extraordinară a politicilor publice fundamentate şi implementate la nivelul Uniunii
au condus la o presiune crescândă asupra modului de furnizare a serviciilor publice
sub două aspecte: standarde unice de calitate la nivel european; şi, creşterea extra-
ordinară a competiţiei între furnizori sau a competiţiei pentru resurse: administra-
ţiile publice locale din orice stat membru al Uniunii Europene s-au văzut confrun-
tate efectiv cu fenomenul concurenţei paneuropene în ceea ce priveşte accesul la
resurse de orice fel pentru a putea furniza, pe scară largă şi în conformitate cu noile
preferinţe şi necesităţi ale consumatorilor servicii publice de bază.
Acestor constrângeri noi, administraţiile naţionale şi guvernele europene au încercat
să le răspundă prin patru strategii distincte6, cu rezultate foarte diferite şi care au fost im-
plementate fie separat, fie complementar în funcţie de modelele naţionale administrative
şi de tradiţiile fiecărui stat. Cele patru strategii de a răspunde noilor provocări generate de
dezvoltarea economică şi tehnologică, de globalizare, de explozia urbanizării, de creşterea
spectaculoasă a nivelului de trai, de crearea pieţei unice europene şi de dezvoltarea politi-
cilor la nivelul Uniunii Europene sunt în principiu următoarele:
¾ Amalgamarea/consolidarea unităţilor administrativ-teritoriale, astfel încât acestea
să poată răspunde mai eficient noilor provocări generate de modul, scara şi mai
ales resursele necesare dezvoltării serviciilor publice în noile condiţii. Ea a fost un
succes în ţările nordice, Olanda, Germania sau Marea Britanie, dar un eşec aproape
total în ţările din sudul Europei (Franţa, Spania, Italia);
¾ Limitarea ariei operaţionale şi a autonomiei administraţiei locale municipale (nive-
lul cel mai de jos sau nivelul LAU 2) şi redistribuirea competenţelor şi responsabili-
tăţilor acesteia către nivelurile intermediare de administraţie (district/departament
şi/sau regiune – nivel NUTS 3 sau 2) – dezvoltarea nivelurilor administrative in-
termediare (meso-government) între nivelul central şi cel local cu roluri în special
de coordonare şi planificare, dar şi de furnizare a serviciilor publice la o scară
semnificativ mai mare. Această strategie a fost urmată în Franţa (creşterea rolului
6
R. Hulst & A. van Montfort “Inter-Municipal Cooperation: A Widespread Phenomenon” pag. 4-7 în
INTER-MUNICIPAL COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A. van Montfort, published by
Springer, Dordrecht, The Netherlands, 2007.
departamentelor), Olanda, Spania (unde regiunile au obţinut un rol tot mai mare în
a asista administraţiile locale);
1) Externalizarea furnizării unor servicii publice către companii de mari dimensiuni,
private sau publice: s-a întâlnit cel mai frecvent în furnizarea gazului, apei potabile/
canalizării, electricităţii. După 1980, sub influenţa teoretică a principiilor Noului
Management Public, producerea privată a serviciilor publice s-a dezvoltat şi răs-
pândit constant peste tot în Europa. Această abordare s-a referit în exclusivitate la
furnizarea serviciilor publice şi nu şi la problema coordonării şi planificării politi-
cilor publice la nivel local/regional;
2) Dezvoltarea cooperării intermunicipale (comunitare) pentru furnizarea în comun a
serviciilor publice sau pentru realizarea coordonării şi planificării mult mai eficace
a politicilor publice. Furnizarea în comun a serviciilor publice a devenit o cale de
a depăşi obstacolele legate de dimensiunea (scara) minimă necesară din punctul de
vedere al eficienţei economice în producerea şi furnizarea serviciilor publice şi de
a îndeplini aşteptările tot mai mari ale cetăţenilor/consumatorilor.
3) Din documentele studiate referitoare la ţările Uniunii Europene rezultă că raţiunile
pentru care autorităţile locale au ales instrumentul cooperării intercomunitare sunt
aproximativ aceleaşi. Motivul principal identificat în toate ţările este dorinţa de a
realiza un management eficace al resurselor locale. Acest lucru a condus la furniza-
rea anumitor servicii prin abordarea unor diverse forme de parteneriate instituţiona-
lizate la nivel naţional (Marea Britanie) sau chiar colaborare pentru rezolvarea unor
probleme izolate (Republica Cehă). De asemenea, printre motivele care au condus
la forme de cooperare intercomunitară se regăsesc şi factorii de natură administra-
tivă şi financiară (de exemplu, atragerea de bani din fondurile nerambursabile ale
Uniunii Europene). Aceste forme de cooperare permit economii de scară prin redu-
cerea costului mediu pe utilizator (costurile cresc într-o măsură mai mică odată cu
creşterea numărului de beneficiari/utilizatori, realizându-se randamente pozitive),
în special în domeniul infrastructurilor mari. Bineînţeles, cooperarea intercomuni-
tară este creată şi ca mod de a răspunde unei fragmentări excesive a administraţiei
locale (aspect legat, de fapt, de economia de scară), cum este cazul în Franţa (dar
şi România). Un alt motiv este şi cel al creşterii capacităţii administraţiei prin utili-
zarea unui sistem comun de măsurare a calităţii serviciilor, precum şi posibilitatea
crescută de angajare de personal calificat, sau chiar şi cel de natură politică, coope-
rarea permiţând comunităţilor să răspundă unei cereri crescute de noi servicii fără
să afecteze substanţial resursele financiare.
Decizia de asociere poate fi influenţată şi de alţi factori, cum ar fi anumiţi factori geo-
grafici ce pot determina o anumită formă de cooperare (cum sunt, de exemplu, comunită-
ţile din zonele montane în Italia). Unele state prezintă şi alţi factori, mai inovativi, ca de
exemplu Italia, unde se menţionează e-guvernarea ca un factor important pentru coopera-
rea intercomunitară, un obiectiv pentru crearea asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară
fiind crearea de reţele interinstituţionale care să faciliteze schimbul de informaţii şi pentru
dezvoltarea serviciilor publice. Franţa menţionează şi motive economice, şi anume nivelul
taxelor locale, prin cooperare intercomunitară realizându-se armonizarea taxelor locale şi
evitarea competiţiei nocive între comunităţi.
Aşadar, pe parcursul ultimelor decenii, administraţiile locale au primit noi roluri în pro-
movarea dezvoltării durabile şi în producerea unei calităţi mai ridicate a serviciilor la un
cost mai scăzut, sub presiunea cererilor crescute ale populaţiei, globalizării, integrării eu-
ropene şi creşterii economiilor de scară. Obstacolele pe care administraţia publică locală le
întâmpină în aceste eforturi sunt generate de alocarea unor responsabilităţilor fără surse de
finanţare, slaba implicare a societăţii civile şi structuri administrative prea fragmentate. În
acest context, diversele forme de parteneriat sau cooperare între administraţia centrală şi
locală, societate civilă, comunitate şi sector privat se pot constitui în instrumente viabile de
mobilizare a resurselor şi de promovare a eficienţei şi eficacităţii în furnizarea serviciilor
publice.
4. REGIMUL JURIDIC AL ASOCIERII
ÎN MAREA bRITANIE, OLANdA, spANIA,
REpUbLICA CEhĂ, pOLONIA, fRANŢA
Formele de cooperare intermunicipală sunt evidenţiate în mod diferit în legislaţia state-
lor studiate, elementele distinctive privind în principal următoarele aspecte:
¾ Modelul utilizat de legiuitor pentru cooperarea intermunicipală:

reglementări în cea mai mare parte de drept public, cu un nivel ridicat de inte-
grare pentru entităţile intermunicipale şi competenţe bine determinate (Franţa,
Spania);
modelul flexibil, bazat de asocierea voluntară a autorităţilor locale conform pre-
vederilor de drept privat (Cehia, Marea Britanie);
Modelul mixt, reprezentând o combinaţie de reglementări de drept public şi
privat pentru formele de asociere intermunicipală;
¾ Scopul cooperării, respectiv numărul de obiective al unei anumite forme de
cooperare;
¾ Posibilele surse de venit;
¾ Nivelul administrativ al entităţii care poate face parte dintr-o formă de cooperare
intermunicipală, precum şi posibilitatea de a include în asociere actori nonpublici.
4.1. Marea britanie
4.1.1. Legislaţie aplicabilă

Actele normative relevante pentru prezentul studiu sunt:
¾ Actul Administraţiei Locale din anul 1972;
¾ Actul Administraţiei Locale din anul 2000, cu modifi-
cările şi completările ulterioare;
¾ Actul Comunităţilor Durabile 2007;
¾ Declaraţia de politică pentru Comunităţi Puternice şi
Prospere din Octombrie 2006;
¾ Actul Administraţiei Locale, Dezvoltării Economice şi Construcţiilor 2010.
4.1.2. Administraţia publică

Potrivit prevederilor art. 1 din Actul Administraţiei Locale 2000, autoritate locală
înseamnă:
1. În ce priveşte Anglia:
a) Consiliu de comitat;
b) Consiliu de district;
c) Consiliu de diviziune a Londrei;
d) Consiliul Comun al Londrei în capacitatea sa de autoritate locală;
e) Consiliul Insulelor Scilly;
2. În ceea ce priveşte Ţara Galilor, un consiliu de comitat sau un consiliu orăşenesc.
Din anul 2000 au fost realizate Parteneriate Strategice Locale (Local Strategic
Partnerships – LSP) care reunesc reprezentanţi ai sectorului public, mediului de afaceri,
voluntari pentru rezolvarea problemelor locale, alocarea de fonduri, stabilirea de strate-
gii şi iniţiative. Acestea sunt denumite Parteneriate de Planificare Comunitară în Scoţia şi
Comitete de Servicii Locale în Ţara Galilor.
Consiliul local este în general cel care are rolul de promotor al unui Parteneriat Strategic
Local. Urmare a intrării în vigoare a Actul Comunităţilor Durabile 2007, direcţiile de dez-
voltare ale comunităţii locale au fost prevăzute într-o Strategie de Comunitate Durabilă.
Începând cu 2004 au fost introduse Acordurile Locale (Local Area Agreement – LAA),
reprezentând acorduri pe o perioadă de 3 ani între administraţia centrală şi administraţia
locală realizate prin intermediul Parteneriatelor Strategice Locale. Potrivit Declaraţiei de
politică pentru Comunităţi Puternice şi Prospere, Acordurile Locale conţin aproximativ
35 de priorităţi de îmbunătăţire pentru o zonă. Partenerii locali şi administraţia locală au
responsabilitatea de a atinge ţintele agreate.
În declaraţia sa din 13 Octombrie 2010, Secretarul de Stat pentru Comunităţi şi
Administraţie Locală a anunţat desfiinţarea celor 152 de Acorduri Locale existente.
În conformitate cu programul coaliţiei de guvernare, descentralizarea administraţiei pu-
blice (“localism”) reprezintă un punct important pe agenda Departamentului Comunităţi
şi Administraţie Locală. În luna noiembrie 2010 se preconizează prezentarea Proiectului
de lege privind Descentralizarea şi Localism-ul. Proiectul de lege va delega competenţe
către consilii şi va da comunităţilor locale controlul asupra deciziilor privind locuinţele şi
planificarea. Administraţia locală va dispune de un sistem de planificare mai eficient şi mai
aproape de nevoile locale, nemaifiind supusă controlului de la nivel central şi regional.
Ca urmare a proiectului de lege vor surveni, printre altele, următoarele modificări în ce
priveşte administraţia locală:
¾ vor fi abrogate Strategiile Spaţiale Regionale;
¾ consiliile locale vor avea putere de decizie în ce priveşte politica de locuinţe şi
planificare;
¾ comunităţile vor avea dreptul să liciteze pentru serviciile locale care în prezent sunt
furnizate centralizat;
¾ consiliile locale vor avea competenţe generale;

¾ cetăţenii vor putea iniţia referendumuri locale pentru orice probleme locale şi pute-
rea de veto asupra creşterilor excesive de impozite;
¾ o autonomie financiară mai mare a administraţiei locale şi a grupurilor
comunitare;
¾ vor fi create Parteneriate Antreprenoriale Locale („Local Enterprise Partnerships –
LEP”) care vor înlocui Agenţiile de Dezvoltare Regională. LEP reprezintă entităţi
comune formate de administraţia locală cu sectorul privat, propuse de autorităţile
locale pentru promovarea dezvoltării economice la nivel local.
Noile reglementări legislative se vor aplica în Anglia şi Ţara Galilor.
4.1.3. Forme de asociere

În Declaraţia de politică pentru Comunităţi Puternice şi Prospere din Octombrie 2006
se menţionează că autorităţile locale sunt încurajate să se implice nu numai în furnizarea
mai multor servicii (care sunt delegate de la nivel central), ci şi în rezolvarea problemelor
dincolo de limitele teritoriale, în special în ce priveşte dezvoltarea economică şi protejarea
mediului înconjurător. Realitatea economică a oraşelor şi zonelor rurale se extinde adesea
peste limitele teritoriale ale autorităţilor locale individuale, iar colaborarea transteritorială
poate conduce la realizarea potenţialului lor economic.
Potrivit prevederilor secţiunii 101 din Actul Administraţiei Locale din anul 1972, o auto-
ritate locală poate realiza un acord cu o altă autoritate ca aceasta din urmă să-i îndeplineas-
că funcţiile. Cu toate acestea, la data Declaraţiei de politică pentru Comunităţi Puternice
şi Prospere, autorităţile locale nu puteau adopta forme noi şi inovative de guvernare şi
responsabilizare în zonele cu administraţie pe două niveluri (comitat şi district). Declaraţia
de politică pentru Comunităţi Puternice şi Prospere conţine clauze ce precizează rolul
Acordurilor Locale.
De asemenea, Declaraţia de politică pentru Comunităţi Puternice şi Prospere intro-
ducea Acordurile Contractuale Pluri-Zonale („Multi-area agreeements – MAA”), acestea
fiind proiectate ca versiuni ale Acordurilor Zonale Locale cu acoperire peste limitele teri-
toriale ale unei administraţii locale. Aceste MAA reunesc un grup de consilii şi alţi actori
importanţi în mod flexibil pentru a rezolva problemele care se pot soluţiona cel mai bine în
parteneriat la nivel subregional.
MAA existente până în anul 2010 erau constituite ca acorduri voluntare, fără o bază
statutară. Prin Actul Administraţiei Locale, Dezvoltării Economice şi Construcţiilor 2010
iniţiat de guvernarea anterioară au fost propuse „MAA cu responsabilităţi”, cu formă statu-
tară. Departamentul Comunităţi şi Administraţie Locală a publicat o versiune intermediară
a ghidului pentru „MAA cu responsabilităţi”, dar, urmare a alegerilor generale din 2010,
a declarat că nu va mai publica ghidul final dezvoltat de fosta administraţie. Niciun parteneriat
nu a luat forma de „MAA cu responsabilităţi” şi, având în vedere politica coaliţiei de guvernare
privind Parteneriatele Antreprenoriale Locale, nu se preconizează crearea nici în viitor.
Autorităţile locale parte la Acordurile Locale primeau la realizarea Acordului un grant

de stimulare pentru îmbunătăţirea serviciilor. Un alt mod de finanţare pentru autorităţile
locale membre era reprezentat de granturile pentru atingerea indicatorilor de performanţă.
Este de aşteptat ca practica în domeniul intercomunalităţii în Marea Britanie să fie afec-
tată de schimbările legislative profunde care urmează să aibă loc în viitorul apropiat cu
privire la administraţia locală.
4.2. Olanda

Reglementările aplicabile administraţiei publice loca-
le şi cooperării intermunicipale sunt următoarele:
¾ Constituţia din 1848;
¾ Actul Municipalităţilor 1851, cu modificările şi
completările ulterioare din 1994;
¾ Actul Provinciilor 1850;
¾ Actul de Prevederi Comune 1950, cu modificări
în 1985 şi 2006;
¾ Codul privind relaţiile interadministrative 2005.

Sistemul administrativ olandez este organizat pe trei niveluri:
¾ Administraţia centrală;
¾ Provincii;
¾ Municipalităţi.
Constituţia din 1848 prevede competenţa generală a provinciilor şi municipalităţilor în

ce priveşte emiterea de acte normative şi furnizarea de servicii în interesul comunităţilor
locale.
Municipalităţile sunt responsabile să îndeplinească o gamă largă de sarcini, au un
nivel mai mare de cheltuieli şi un personal mai numeros decât provinciile. Asociaţia
Municipalităţilor Olandeze (VNG) este principalul reprezentant al intereselor municipali-
tăţilor în consultările cu celelalte niveluri de administraţie, Parlament, instituţiile europene
şi alte organisme publice.
Provinciile au ca principale responsabilităţi protecţia mediului, zonele rurale, politica
socială, locuinţele sociale, cultura, apa, siguranţa populaţiei, economia şi mobilitatea, dez-
voltarea teritorială. În prezent există 12 provincii, care sunt asociate în cadrul Consiliului
Interprovincial (IPO).
În conformitate cu prevederile Codului privind relaţiile interadministrative agreat de
Cabinet, VNG (în numele municipalităţilor) şi IPO (în numele provinciilor), aceste relaţii
sunt structurate pe baza a trei principii:
¾ Actul Municipalităţilor şi Actul Provinciilor formează baza pentru relaţiile

interadministrative;
¾ Organizarea administrativă trebuie să ofere oportunităţi pentru rezolvarea proble-
melor sociale în mod adecvat – abordare orientată spre probleme;
¾ Este necesară o distribuţie clară a responsabilităţilor, competenţelor şi sarcinilor.
Fiecare dintre autorităţi este parte dintr-un întreg şi acţionează totodată ca o entitate
independentă. Punctul de pornire al definirii relaţiilor interadministrative este principiul
„descentralizat dacă este posibil, centralizat dacă este necesar”.

Cooperarea intermunicipală se realizează în modalităţi reglementate de norme de
drept public (Actul de Prevederi Comune 1950) sau prin forme de drept privat prevăzute
de codul civil.
Actul de Prevederi Comune 1950 menţiona ca obligatorie constituirea unui acord sepa-
rat sau a unei organizaţii separate pentru fiecare serviciu, sarcină sau interes pe care muni-
cipalităţile doreau să-l ofere în comun, principalul motiv pentru interzicerea acordurilor de
cooperare multiscop fiind prevenirea proliferării autorităţilor regionale multiscop autono-
me, care ar putea deveni un nou nivel administrativ.
În perioada 1950 – 1985 au fost create 1500 de acorduri de cooperare cu scop unic pen-
tru o gamă de mai mult de 30 de servicii.
Prin modificarea din anul 1985 a Actului de Prevederi Comune se impunea divizarea
provinciilor în zone de cooperare (regiuni coerente funcţional) şi municipalităţile erau
obligate să-şi integreze relaţiile de cooperare într-o singură autoritate comună multi-scop.
Această politică avea ca obiectiv raţionalizarea cooperării inter-municipale şi creşterea
transparenţei şi responsabilizării. De asemenea, se avea în vedere furnizarea serviciilor la
o scară optimă pentru acelaşi grup de municipalităţi. Dacă o municipalitate intenţiona să
coopereze cu municipalităţi din afara zonei de cooperare, aceasta avea nevoie de aprobare
de la nivelul provinciei.
Urmare a presiunilor autorităţilor locale pentru eliminarea restricţiilor privind organi-

zaţiile cu scop unic, în anul 2006 Actul de Prevederi Comune a fost modificat în sensul
eliminării restricţiilor privind obiectul de activitate al acordurilor de cooperare.
Pot fi identificate trei modele de bază privind cooperarea:
¾ Autoritate publică (openbaar lichaam) cu organizare de sine stătătoare compusă
dintr-un organ de conducere, un comitet director şi un preşedinte. Pot fi create de
asemenea şi comitete sau servicii consultative şi administrative. Autoritatea publică
este singura formă de cooperare cu personalitate juridică. De regulă, sub această
formă sunt constituite agenţiile de protecţia mediului intermunicipale, serviciile de
sănătate publică şi agenţiile pentru protecţia forţei de muncă;
¾ Agenţie comună (gemeenschappelijk organ) – constituite pentru forme simple de
cooperare. De regulă agenţia are un rol consultativ, de exemplu în domeniul protec-
ţiei sociale şi locuinţelor sociale;
¾ Acord de tipul “municipalitate centrală” (centrumgemeente-constructie), care se

realizează separat de, sau împreună cu una dintre formele menţionate anterior şi
prin care se prevede că anumite puteri vor fi exercitate doar de una dintre munici-
palităţile membre.
Membrii organului de conducere al unei Autorităţi Publice sau al unei Agenţii Comune
sunt responsabili în faţa propriului consiliu sau comitet municipal care i-a numit.
Acordul de cooperare trebuie să specifice atât scopul acţiunii comune, cât şi responsa-
bilităţile pe care părţile doresc să le delege. Aria de cuprindere a acordului poate fi extinsă
fără a fi necesar un amendament, conform procedurii ce poate fi cuprinsă în acord.
Toate modalităţile de cooperare trebuie înregistrate în registre menţinute atât de auto-
rităţile provinciale, cât şi de municipalităţile participante. De asemenea, trebuie realizată
publicitatea privind acordurile de cooperare.
Metodele de stimulare a cooperării intermunicipale de către administraţia centrală au
fost de regulă următoarele:
Descentralizarea sarcinilor către municipalităţi cu condiţia expresă de realizare a aces-
tora cel puţin la o anumită scară minimă. Municipalităţile mici trebuie să coopereze pentru
atingerea scării minime (metodă utilizată în domeniul sănătăţii publice);
¾ Stimulente financiare sub forma de granturi către municipalităţi condiţionate de
cooperare. Această măsură s-a aplicat în domeniul protecţiei mediului la nivelul
municipalităţilor;
¾ Transferarea responsabilităţilor către provincii cu condiţia ca acestea să le delege
municipalităţilor dacă acestea din urmă agreează să le realizeze în comun (dome-
niul licenţelor de taxi).
Regulamentele specifice obligă municipalităţile să coopereze în ce priveşte poliţia, stin-

gerea incendiilor şi serviciile de ambulanţă.
Municipalităţile care cooperează au conform Actului de Prevederi Comune posibilitatea
ca pentru o perioadă de tranziţie să rămână doar membru nominal, fără a drepturi depline
de la semnarea acordului. Această abordare este comună pentru atribuirea contractului de
colectare a deşeurilor menajere unei municipalităţi vecine.
Actul de Prevederi Comune nu exclude posibilitatea cooperării prin constituirea unei
persoane juridice drept privat conform dreptului civil. Această formă de cooperare poate fi
adoptată dacă sprijină în mod deosebit interesul public şi dacă este aprobată de autoritatea
provincială sau de Coroană. Crearea unei persoane juridice de drept civil este opţiunea
aleasă în cazul în care se colaborează cu organizaţiile civile, majoritatea situaţiilor regăsin-
du-se în domeniul serviciilor sociale, educaţie, dezvoltarea resurselor umane. Formele de
cooperare de drept civil includ: fundaţii, asociaţii, societăţi cu răspundere limitată, compa-
nii de asigurare mutuală.
Asocierea este finanţată prin contribuţiile membrilor, prin tarifele practicate pentru ser-
vicii (unde este cazul) şi prin stimulente primite de la administraţia centrală.
4.3. spania

Actele normative aplicabile sunt următoarele:
¾ Regulamentul Serviciilor Corporaţiilor
Locale din 1955;
¾ Constituţia din 1978;
¾ Legea privind administraţia locală nr. 7
din 1985;
¾ Legea nr. 30/1992.

Administraţia publică în Spania este organizată după cum urmează:
¾ Comunităţile autonome (17 comunităţi autonome);
¾ Provincii/districte (comarcas);
¾ Municipalităţi.
Potrivit legislaţiei provinciile trebuie să sprijine şi să coopereze cu administraţia publică

locală în domeniile legal, economic şi tehnic.
Serviciile mandatorii pe care trebuie să le ofere o municipalitate şi care fac obiectul
cooperării intermunicipale sunt prevăzute în art. 26 din Legea privind administraţia locală.
Aria de cuprindere a acestor servicii variază în funcţie de populaţia municipalităţii şi inclu-
de: iluminatul public, administraţia cimitirelor, colectarea deşeurilor, administraţia drumu-
rilor, inspecţia de sănătate publică, administrarea parcurilor publice, a bibliotecilor publice
şi a pieţelor, alimentare cu apă şi epurare, servicii sociale, poliţie şi stingerea incendiilor,
infrastructura sportivă, abatoare, transport urban şi protecţia mediului.
În art. 36 din Legea privind administraţia locală nr. 7/1985 sunt prevăzute principalele
responsabilităţi ale consiliului provincial, după cum urmează:
¾ Coordonarea furnizării serviciilor municipale şi asigurarea furnizării adecvate şi
complete a serviciilor în cadrul provinciei;
¾ Asigurarea asistenţei legale, economice şi tehnice pentru municipii, în special pen-
tru cele care au capacitate economică şi administrativă restrânsă;
¾ Furnizarea serviciilor de natură supramunicipală;
¾ Dezvoltarea sprijinului pentru şi administrarea intereselor specifice provinciei
respective.

Cooperarea intermunicipală a fost promovată prin intermediul mancomunidades (aso-
ciaţii orizontale de municipalităţi) şi consorţiilor (asociaţii verticale de municipalităţi, alte
niveluri de administraţie şi actori nonguvernamentali).
Mancomunidades şi consorţiile diferă din următoarele puncte de vedere:
¾ Scop şi parteneri ai asociaţiei;
¾ Componenţa comitetului director;
¾ Cadrul legal aplicabil.
Mancomunidades sunt fie organizaţii multiscop care furnizează diverse servicii, fie
furnizori ai unui singur serviciu. În principal, mancomunidades se ocupă de colectarea
deşeurilor, distribuţia apei, activităţi culturale, serviciile de stingere a incendiilor, servicii
sociale, promovare economică şi turistică.
Există trei restricţii în ce priveşte mancomunidades:
¾ Municipalităţile membre trebuie să aparţină aceleiaşi regiuni politice sau comuni-
tate autonomă;
¾ Provinciile sau districtele nu pot constitui o mancomunidad;
¾ Mancomunidad nu poate furniza toate serviciile aflate în competenţa municipalită-
ţilor membre, întrucât aceasta ar reprezenta practic dispariţia municipalităţilor.
¾
Conducerea mancomunidad este formată din preşedinte, adunarea generală şi comitetul
director. Subordonat acestor organe este managerul general care acţionează ca interfaţă în-
tre servicii şi organismul politic. Municipalităţile membre numesc politicieni locali pentru
conducerea mancomunidad, într-un număr proporţional cu populaţia fiecărei municipalităţi
membre.
Consorţiile sunt parteneriate verticale compuse din organizaţii publice aparţinând dife-
ritelor niveluri ale administraţiei (naţional, regional şi local). Din componenţa consorţiilor
pot face parte şi mancomunidades. Primele prevederi legislative privind consorţiile se re-
găsesc în Regulamentul Serviciilor Corporaţiilor Locale din 1955. Începând cu anul 1985
în componenţa consorţiilor pot intra organizaţii nonprofit. De asemenea, din anul 1992 au
putut fi constituite consorţii între administraţia centrală şi comunităţile autonome.
Consorţiile sunt de regulă organizaţii cu un singur scop. Aria de servicii spre care sunt
orientate consorţiile cuprinde promovarea economică, promovarea culturală, stingerea in-
cendiilor şi furnizarea apei.
Consorţiile pot avea trei tipuri de organisme de conducere. Primul este asemănător celui
al unei mancomunidad, în care un organ de conducere este compus din politicieni numiţi
dintre membri. Celelalte două tipuri mai des utilizate presupun un manager executiv res-
ponsabil de administrarea zilnică a activităţii consorţiului.
Finanţarea formelor de cooperare intermunicipală se realizează din contribuţiile mem-
brilor, alocări financiare din partea altor niveluri (provinciale sau regionale) ale administra-
ţiei, fonduri comunitare şi tarife pentru serviciile prestate.
4.4. Republica Cehă

Reglementările legale privind adminis-
traţia publică şi cooperarea intermunicipală
sunt următoarele:
¾ Constituţia din 16 decembrie 1992;
¾ Legea privind municipalităţile nr.
128/2000 cu modificările şi comple-
tările ulterioare;
¾ Legea privind regiunile nr. 129/2000, cu modificările şi completările ulterioare;
¾ Legea privind capitala Praga nr. 131/2000;
¾ Legea privind municipalităţile cu birou municipal autorizat şi municipalităţile cu
puteri delegate extinse nr. 314/2002.

Conform prevederilor legale, administraţia publică în Republica Cehă include următoa-
rele niveluri:
¾ Regiunile (14 regiuni, inclusiv capitala Praga);
¾ Municipalităţile.
Administraţia publică locală este prezentată în cadrul Cap. 7 din Constituţie şi legislaţia
subsecventă.
În funcţie de populaţie, localizare centrală şi geografică, municipalităţile sunt împărţite
în trei categorii:
¾ Municipalităţi care exercită doar propriile responsabilităţi de bază în cadrul terito-
riului unităţii administrative sau niciuna. Acestea sunt municipalităţi de regulă în
zona rurală;
¾ Municipalităţi care exercită în zonele înconjurătoare anumite competenţe
transferate;
¾ Municipalităţi cu competenţe extinse, exercitând o gamă largă de responsabilităţi
pe o zonă semnificativă din jurul acestora.
Potrivit legii, municipalităţile îşi exercită competenţele în mod independent. Organismele

centrale şi regionale pot interveni în ce priveşte competenţele independente doar în ce pri-
veşte respectarea legii şi doar în modalităţile reglementate de lege. Sfera de competenţe
independente poate fi restrânsă doar prin lege. Un organism municipal căruia i se încre-
dinţează exercitarea unei funcţii a administraţiei centrale va exercita această funcţie ca o
competenţă delegată.

În conformitate cu prevederile Legii privind municipalităţile nr. 128/2000, municipa-
lităţile pot coopera cu alte municipalităţi pentru realizarea sarcinilor lor independente în
următoarele forme:
¾ Pe baza unui contract încheiat în scopul îndeplinirii unei sarcini specifice. Un ase-
menea contract trebuie aprobat de consiliile municipalităţilor membre înainte de
semnare;
¾ Pe baza unui acord de creare a unei asociaţii voluntare de municipalităţi. Potrivit
prevederilor secţiunii 50 din lege, obiectul de activitate al unei asociaţii de munici-
palităţi poate privi, în special, următoarele: a) responsabilităţi în domeniul educaţi-
ei, protecţiei sociale, sănătăţii publice, arte, stingerea incendiilor, ordinea publică,
protecţia mediului, turism şi protecţia animalelor; b) asigurarea salubrizării muni-
cipalităţii, managementul spaţiilor verzi şi iluminatul public, colectarea şi transpor-
tul deşeurilor precum şi procesarea, reciclarea şi eliminarea deşeurilor, distribuţia
apei şi managementul apelor uzate; c) implementarea, extinderea şi îmbunătăţirea
infrastructurii tehnice, a serviciilor de metrou şi a sistemelor de transport public de
pasageri pentru asigurarea serviciului de transport în comun într-un anumit terito-
riu; d) sarcini în domeniul protecţiei aerului, sarcini legate de utilizarea surselor
regenerabile de energie pentru producerea agentului termic şi apei calde folosit la
clădirile rezidenţiale şi alte clădiri proprietatea municipalităţii; e) operarea cariere-
lor, carierelor de nisip şi a echipamentului pentru minerit şi procesarea resurselor
minerale; f) managementul proprietăţii municipalităţii şi în special drumuri locale,
păduri, fondul de locuinţe sociale, infrastructura sportivă şi culturală, precum şi alte
facilităţi administrate de municipalităţi;
¾ Pe baza constituirii, de către două sau mai multe municipalităţi a unei entităţi cu
personalitate juridică conform Codului comercial.
O municipalitate poate fi membră a mai multor asociaţii. De cele mai multe ori asocierea
se realizează în vederea promovării dezvoltării regionale, turismului şi protecţiei mediului.
Alte domenii includ dezvoltarea infrastructurii sociale, construcţia de reţele electrice, co-
operare transfrontalieră, furnizarea apei, transport şi managementul deşeurilor. Pregătirea
şi implementarea proiectelor finanţate din Fondul European pentru Dezvoltare Regională
reprezintă un alt motiv important de cooperare.
Principala problemă cu care se confruntă uniunile este finanţarea precară pentru activi-
tăţile pe care le desfăşoară. În afară de taxele de membru, uniunile mai pot avea ca surse de
venit subvenţii de la nivel regional, granturi de la organisme centrale, finanţări din fonduri
comunitare şi venituri din activitatea proprie.
Teritoriile uniunilor individuale folosesc termenul de microregiuni.
Anumite sarcini administrative ale statului pot fi delegate prin lege municipalităţilor,
reprezentând responsabilităţi transferate. Municipalităţile răspund de îndeplinirea acestor
sarcini în faţa organismelor administraţiei centrale. Pentru exercitarea acestor competenţe
municipalităţile primesc contribuţii de la bugetul de stat. O municipalitate poate încheia un
acord cu o altă municipalitate pentru încredinţarea execuţiei sarcinilor delegate. Mai mult,
anumite municipalităţi mari pot fi obligate ca efect al legii să exercite anumite competenţe
delegate şi în alte municipalităţi din regiunile învecinate.
În conformitate cu prevederile Legii privind regiunile, acestea au dreptul să coopereze
cu alte regiuni şi cu municipalităţi, să încheie acorduri cu privire la o astfel de cooperare şi
să formeze asociaţii de regiuni, atât în interiorul ţării, cât şi în afara sa. Asociaţia Regiunilor
din Republica Cehă este o organizaţie nonguvernamentală al cărei membri sunt cele trei-
sprezece regiuni şi Praga. Printre obiectivele organizaţiei se numără protejarea interese-
lor comune ale membrilor în conformitate cu principiile Cartei Europene a Administraţiei
Locale, crearea condiţiilor pentru soluţionarea problemelor membrilor şi asistarea regiuni-
lor în relaţiile pe plan extern. Organul de conducere al asociaţiei este Consiliul compus din
preşedinţii regiunilor. Ca şi organisme consultative Consiliul poate stabili comitete.
4.5. polonia

Actele normative relevante pentru prezentul stu-
diu sunt următoarele:
¾ Legea administraţiei publice locale din 8
martie 1990;
¾ Constituţia din aprilie 1997;
¾ Legea privind judeţele din 5 iunie 1998;
¾ Legea privind administrarea Varşoviei din
1994;
¾ Legea privind voievodatele din 5 iunie 1998;
¾ Legea privind stabilirea diviziunii teritoriale pe trei niveluri a Statului din 24 iulie
1998.

Administraţia publică în Polonia este organizată pe următoarele niveluri:
¾ Voievodate;
¾ Judeţe;
¾ Municipalităţi (gmina).
Potrivit Legii administraţiei publice locale din 1990, competenţele consiliului local se
extind asupra tuturor aspectelor care cad în sarcina municipalităţii cu excepţiile prevăzute
de lege. Sarcinile mandatorii pot fi prevăzute numai prin lege şi includ în prezent: amenaja-
rea teritoriului, dezvoltarea locală şi protecţia mediului, administrarea drumurilor, poduri-
lor şi controlul traficului, furnizarea apei, canalizare, managementul deşeurilor, furnizarea
energiei electrice şi a gazului metan, transportul în comun, sănătatea publică şi serviciile
sociale, locuinţele sociale, educaţia preşcolară şi şcolară, cultură şi biblioteci publice, in-
frastructura sportivă, administraţia pieţelor şi a cimitirelor, siguranţa populaţiei şi stingerea
incendiilor, întreţinerea clădirilor de uz public.
Responsabilităţile consiliului judeţean sunt menţionate în Legea privind judeţele din
1998 şi includ: educaţia, promovarea sănătăţii, securitatea socială, politicile profamilie,
asistenţa pentru persoanele cu dizabilităţi, transportul şi drumurile publice, cultura şi pro-
tecţia monumentelor, turismul, managementul proprietăţii, utilizarea terenului şi inspec-
ţia în construcţii, managementul resurselor de apă, protecţia mediului, agricultura, fondul
forestier şi pescuitul, ordinea publică şi siguranţa publică locală, protecţia la inundaţii şi
incendii, ocuparea forţei de muncă şi stimularea pieţei locale a muncii, protecţia drepturi-
lor consumatorilor, întreţinerea utilităţilor publice şi administrarea infrastructurii, apărarea
naţională, promovarea judeţului, cooperarea cu organizaţiile nonprofit.
Judeţele se diferenţiază ca urbane (care cuprind doar zona unui oraş) sau cele care cu-
prind un oraş principal şi câteva municipalităţi urban-rurale sau rurale. Un judeţ urban poa-
te fi un oraş cu mai mult de 100.000 de locuitori sau un oraş care anterior anului 1998 era
capitală de voievodat şi are mai puţin de 100.000 de locuitori şi o infrastructură de servicii
publice corespunzătoare.
Sarcinile delegate voievodatului includ: educaţia publică, în special învăţământul supe-
rior, promovarea sănătăţii, cultura şi protecţia monumentelor, securitatea socială, politicile
pro-familie, modernizarea zonelor rurale, dezvoltarea teritoriului, protecţia mediului, ma-
nagementul resurselor de apă, drumurile publice şi transportul, turismul, protecţia consu-
matorilor, apărarea naţională, siguranţa publică, ocuparea forţei de muncă şi stimularea
pieţei muncii pe plan local. Una dintre responsabilităţile principale ale voievodatului este
cooperarea internaţională.

Legea privind municipalităţile din anul 1990 a recunoscut dreptul municipalităţilor de
a se asocia în mod voluntar. Au fost formate asociaţii la nivel naţional, asociaţii organi-
zate pentru promovarea anumitor interese sau rezolvarea unor probleme, precum şi aso-
ciaţii structurate pe baza criteriului geografic. De asemenea, legea a prevăzut două alte
forme de asociere: asociaţii pentru furnizarea în comun a serviciilor publice şi asociaţii ale
voievodatelor.
Unele asociaţii formate la începutul anilor ‚90 care reuneau municipalităţi vecine au fost
recunoscute ca şi judeţe sau voievodate ca urmare a reformei administrative din 1998.
Printre cele mai importante asociaţii la nivel naţional se numără următoarele:
¾ Asociaţia Oraşelor Poloneze, înregistrată la data de 25.07.1993;
¾ Uniunea Oraşelor Metropolitane Poloneze – fundaţie înregistrată la data de
04.05.1993;
¾ Uniunea Oraşelor Poloneze – cu statut de fundaţie;
¾ Asociaţia Municipalităţilor Rurale – înregistrată la data de 31.05.1993.
Potrivit prevederilor legale, municipiile şi judeţele pot forma organizaţii – uniuni comu-
nale – sau pot să devină membri ai unei asociaţii. Uniunile comunale sunt organizate în
principal pentru furnizarea în comun a serviciilor, precum transportul în comun, furnizarea
apei sau colectarea deşeurilor.
Asociaţiile formate de municipalităţi în vederea furnizării de servicii publice sunt en-
tităţi legale distincte, cu un buget propriu. Ca şi municipalităţile, ele exercită funcţii şi
îşi asumă responsabilitatea în nume propriu. Ministerul de Interne menţine un registru al
asociaţiilor care permite monitorizarea acestora. Acest registru nu include acordurile prin
care nu se formează o entitate legală separată. Obiectul de activitate al asociaţiilor include
în principal domenii precum dezvoltarea economică regională, protecţia mediului şi infra-
structura tehnică.
4.6. franţa

Legislaţia specifică administraţiei publice şi inter-
comunalităţii include următoarele acte normative:
¾ Constituţia;
¾ Legea din 22 martie 1890;
¾ Legea din 31 decembrie 1966 privind crea-
rea comunităţilor urbane;
¾ Legea Administrării Teritoriale a Republicii
din 6 februarie 1992 privind crearea comu-
nităţilor de comune;
¾ Legea Chevènement din 12 iulie 1999 de sprijinire şi simplificare a cooperării
intercomunale;
¾ Legea din 13 august 2004 pentru facilitarea intercomunalităţii, încurajarea fuzionă-
rilor de grupuri şi împărţirea serviciilor între comune şi comunităţi.

Potrivit prevederilor legale, nivelurile administraţiei în Republică sunt următoarele:
¾ Municipalităţile (communes) – cu vocaţie în principal în ce priveşte managementul
terenului şi facilităţilor locale;
¾ Departamentele (districte administrative) – cu vocaţie în ce priveşte distribuţia aju-
torului social;
¾ Regiunile – cu competenţe legate de planificarea şi dezvoltarea economică.
Între niveluri primează principiul egalităţii, neexistând o subordonare ierarhică.

Prefectul este reprezentantul statului şi, începând cu anul 1982, autoritatea executi-
vă în cadrul Departamentului este deţinută de către Preşedintele Consiliului General al
Departamentului.
Competenţele unităţilor administrativ-teritoriale au fost legiferate unitar în cadrul
Codului General de Administrare Teritorială aprobat prin Legea din 21 februarie 1996.

Reglementările legale prevăd două tipuri de cooperare intermunicipală:
¾ Intercomunalităţi fără competenţe de impozitare – în cadrul acestora comunele for-
mează sindicate intercomunale (syndicats intercommunaux) şi contribuie la buge-
tul acestora. Există trei forme de sindicate:
Sindicat intercomunal cu vocaţie unică (Syndicat Intercommunal à Vocation
Unique – SIVU);
Sindicat intercomunal cu vocaţii multiple (Syndicat Intercommunal à Vocations
Multiples – SIVOM);
Sindicat mixt – formă de cooperare între comunităţi de naturi diferite (comune
şi intercomunalităţi, sau comune şi departamente). Noile asociaţii intercomuni-
tare pentru furnizarea de servicii publice transferă responsabilitatea serviciului
unui sindicat mixt, care apoi încheie un contract cu o firmă privată.
Intercomunalităţi cu compentenţe de impozitare – definite de Legea Chevènement şi
denumite (établissements publics de coopération intercommunale – EPCI). Potrivit
prevederilor legale există diferite tipuri de organizaţii în funcţie de populaţie:
Comunităţi de comune (communauté de communes) cu o populaţie mai mică de
50.000 de locuitori. Competenţele obligatorii ale acestora includ amenajarea terito-
riului/organizarea transportului în comun şi dezvoltarea economică. Competenţele
opţionale se referă la protecţia şi punerea în valoare a mediului înconjurător, con-
struirea, amenajarea şi întreţinerea drumurilor publice, construirea, întreţinerea
şi administrarea infrastructurii culturale şi sportive/ infrastructurii de învăţământ
preşcolar şi şcolar, politica de locuinţe şi acţiuni sociale;
Comunităţi de aglomerare (communautés d’agglomération), cu o popula-
ţie între 50.000 şi 500.000 de locuitori, organizate în jurul unui centru urban
cu o populaţie de cel puţin 15.000 de locuitori. Competenţele obligatorii ale
comunităţilor de aglomerare includ amenajarea teritoriului/organizarea trans-
portului în comun, dezvoltarea economică (crearea, amenajarea, întreţinerea şi
administrarea zonelor industriale/comerciale/activităţi terţiare/artizanale/turis-
tice/portuare), echilibrul social/acţiuni de sprijinire financiară pentru locuinţe
sociale, politica privind viaţa în cadrul comunităţii (dispozitive de dezvoltare
urbană/inserţie economică şi socială). Competenţele opţionale privesc punerea
în valoare a mediului înconjurător, apa şi asanarea, mediul/lupta contra poluării
aerului şi poluării sonore/diminuarea consumului de energie/eliminarea şi valo-
rificarea deşeurilor, construcţia, amenajarea, întreţinerea şi gestionarea infras-
tructurii culturale şi sportive şi acţiuni sociale;
Comunităţi urbane (communautés urbaines), cu o populaţie peste 500.000

de locuitori, organizate în jurul unui oraş cu minim 50.000 de locuitori.
Competenţele mandatorii ale comunităţilor urbane sunt dezvoltarea economică,
socială şi culturală, amenajarea teritorială comunitară, echilibrul social, politica
urbană, gestiunea serviciilor de interes colectiv, protecţia/punerea în valoare a
mediului/politica de mediu.
O altă formă de asociere este reprezentată de „pays”, redefinită de Legea Voynet din
25 iunie 1999 ca fiind un teritoriu de coeziune geografică, culturală, economică şi socială.
Municipalităţile şi asociaţiile de municipalităţi pot forma o pays având ca scop principal
îmbunătăţirea relaţiilor dintre zonele urbane şi rurale. Pays poate semna contracte cu admi-
nistraţia centrală sau departamentele.
Comunităţile EPCI dispun de resurse şi fiscalitate proprii. Resursele lor financiare prin-
cipale provin de la:
¾ Stat, care furnizează o finanţare globală de funcţionare (dotation globale de
fonctionnement – DGF) precum şi alte alocări;
¾ Impozite directe locale plătite de întreprinderi prin intermediul taxei profesionale
şi de persoane fizice prin intermediul taxei de rezidenţă şi a taxelor funciare (pentru
terenuri construite şi neconstruite);
¾ Taxe şi redevenţe specifice anumitor servicii publice.
¾ Sistemul poate conduce la evitarea concurenţei între municipalităţile membre, ră-
mânând însă problema concurenţei cu alte EPCI.
Există trei tipuri de regimuri fiscale pentru intercomunalităţi:
¾ Taxa profesională unică – Comunitatea se substituie comunelor membre în ce pri-
veşte perceperea acestei taxe unice. În schimb, comunele percep o taxă de rezidenţă
şi taxele funciare;
¾ Fiscalitate adiţională (pentru comunităţile de comune) – comunităţile percep taxe
votate ca supliment la taxele votate de comunele membre pentru fiecare dintre taxe-
le directe locale (taxa de rezidenţă, taxele funciare şi taxa profesională);
¾ Fiscalitate mixtă – comunitatea beneficiază de taxa profesională unică, precum şi
de taxe adiţionale la taxa de rezidenţă şi taxele funciare.
¾ Intercomunalităţile fără competenţe de impozitare pot primi sprijin financiar din
partea statului francez sub forma unei părţi din taxa pe valoare adăugată sau sub
forma alocării generale de echipament. De asemenea, pot primi tarife, contribuţii
sau redevenţe pentru serviciile furnizate şi diverse tipuri de ajutoare financiare.
4.6.4. Concluzii
Din analiza modelelor legislative prezentate anterior, inclusiv a modificărilor care au
survenit în timp asupra actelor normative legate de administraţia publică locală în statele
studiate pot fi distinse diverse abordări ale legiuitorului în vederea reducerii fragmentării
administraţiei locale şi creşterii capacităţii municipalităţilor de rezolvare a problemelor
comunităţilor locale.
În tabelul următor sunt prezentate principalele elemente similare şi distinctive faţă de

modul de organizare a asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară în România.
Tabel 2 – Cadrul legislativ în ţările studiate – elemente similare şi distinctive

în comparaţie cu cadrul legislativ actual din România
Ţări studiate Elemente similare Elemente distinctive
Cooperarea nu se realizează prin organiza-

Marea Britanie Asociere voluntară
ţii de sine stătătoare
Posibilitatea creării unei persoane de

drept public în baza Actului de Prevederi
Actul de Prevederi Comune prevede şi po-
Comune 1950 pentru exercitarea în comun
Olanda sibilitatea constituirii unei persoane juridice
a responsabilităţilor;
de drept privat ca formă de cooperare.
Acordarea de granturi în vederea stimulării
cooperării intermunicipale.
Strategie de descentralizare regională;
Structură administrativă diferită;
Posibilitatea de a include alte niveluri ale
Caracterul integrat al asocierii;
Spania administraţiei în cadrul asocierii (în cazul
Componenţa mancomunidad este restrân-
consorţiilor)
să la municipalităţi din cadrul aceleiaşi
Comunităţi Autonome.
Cooperare voluntară;
Sursa principală de venit este contribuţia Existenţa municipalităţilor cu birou munici-
Cehia membrilor; pal autorizat şi a municipalităţilor cu puteri
Bunurile puse de membri la dispoziţia aso- delegate extinse
ciaţiei rămân proprietatea municipalităţilor.
Cooperare voluntară;
Asociere în baza prevederilor de drept
Modul de organizare a administraţiei
Polonia privat;
publice
Sursa principală de venit este contribuţia
membrilor
Cooperare integrată în formele prevăzute
Franţa Sistem legislativ asemănător de Legea Chevènement;
Competenţe de impozitare pentru EPCI.
5. ANALIzA TIpOLOgICĂ
A INTERCOMUNALITĂŢII ÎN EUROpA
5.1. Considerente generale

Această secţiune se referă la diferitele forme de asociere existente în diverse state mem-
bre ale Uniunii Europene. Vor fi analizate aspectele legate de modalitatea de asociere, fă-
cându-se referire la cadrul instituţional, statutul şi serviciile diverselor forme de cooperare
intercomunitară. Prin prezentarea diverselor tipuri de asociere identificate la nivelul statelor
Uniunii Europene şi prin sugestiile autorilor studiului, acest capitol poate ajuta autorităţile
locale în procesul de identificare a formelor de asociere care pot folosi ca surse de inspiraţie
pentru gestionarea eficace a resurselor locale.
Aşa cum am arătat în capitolele precedente, contextul instituţional şi legislativ naţional
existent reprezintă un factor determinant al formelor de cooperare şi/sau asociere. Numărul
de niveluri administrative, distribuţia responsabilităţilor între nivelurile existente, gradul de
autonomie locală, cât şi numărul şi mărimea autorităţilor locale influenţează în mod evident
necesitatea şi caracteristicile formelor de cooperare/asociere. Nevoia de cooperare/asociere
apare mai ales în cazul în care o autoritate publică locală are multe responsabilităţi şi o
capacitate financiară şi tehnică reduse.
În general, orice formă de cooperare intermunicipală are următoarele caracteristici
principale:
¾ un scop sau o sarcină comună de atins sau de îndeplinit şi are un anumit nivel de
instituţionalizare;
¾ entităţile instituţionale astfel formate depind formal de autorităţile locale (sau de
alte autorităţi publice alese) în ceea ce priveşte înfiinţarea şi existenţa lor.
Pe baza celor de mai sus, cooperarea intermunicipală (sau intercomunalitatea) poate
fi definită ca o interacţiune instituţională între municipalităţi (autorităţi locale) ce poate fi
extinsă şi la alţi actori publici sau privaţi privind îndeplinirea unui anumit scop comun şi
care nu se transformă într-o agenţie/corporaţie complet independentă.
Formele intercomunalităţii pot varia foarte mult şi acest fapt reprezintă unul dintre
avantajele majore ale acestui sistem: putem avea forme de cooperare simple, orientate spre
atingerea/îndeplinirea unui singur scop (single purpose) sau forme de cooperare mult mai
complexe, cu scopuri multiple (multipurpose). Pe de altă parte, formele instituţionalizate
ale cooperării intermunicipale pot varia de simpla consultare mutuală a unor municipalităţi
atunci când e vorba de un nivel minim de coordonare a unor politici locale, până la operarea
în comun a unor servicii publice complexe.
Principalul avantaj al cooperării intermunicipale îl reprezintă flexibilitatea – ea se poate
adapta la diverse contexte instituţionale, la diverse tradiţii administrative şi culturale, la
condiţiile tehnologice şi economice în permanentă schimbare, evitând reformele de mare
anvergură foarte dificil de realizat din punct de vedere politic (de exemplu amalgamarea).
Pe de altă parte, cooperarea intermunicipală nu este un panaceu; pot apărea fenomene care
să reducă drastic eficienţa sa, chiar să adauge costuri în loc să le diminueze (de exemplu,
costurile procesului de luare a deciziei pot fi mai mari). De asemenea, există riscul să apa-
ră la o scară semnificativă fenomenul „blatistului”, adică membri care să nu contribuie la
efortul comun de producere a unui serviciu pe măsura beneficiilor obţinute pentru simplu
fapt că nu pot fi excluse de la furnizarea acestuia. Un alt dezavantaj sau risc ce poate apărea
este cel al diminuării controlului democratic asupra deciziilor care se iau în orice formă de
cooperare intermunicipală.
Pornind de la aceste caracteristici, se poate defini nevoia potenţială de cooperare inter-
municipală utilizând doi indicatori fundamentali: media numărului de locuitori ai unei
administraţii locale (municipale/comune) şi ponderea cheltuielilor administraţiei locale
în total cheltuieli publice. Primul indicator este un proxy pentru capacitatea de elaborare şi
implementare a politicilor publice locale, al doilea indicator este un proxy pentru volumul
competenţelor/responsabilităţilor descentralizate.
Combinarea acestor indicatori formează un model simplu care este un excelent predic-
tor pentru nevoia potenţială de cooperare intermunicipală:
¾ Dacă media numărului de locuitori ai unei administraţii locale este mică (deci mu-
nicipalităţi mici – fragmentare) şi ponderea cheltuielilor administraţiei locale în to-
tal cheltuieli publice este mare atunci există o nevoie potenţială foarte mare pentru
cooperarea intermunicipală;
¾ Dacă media numărului de locuitori per administraţie locală este mare, iar ponderea
cheltuielilor administraţiei locale în total cheltuieli publice este mică, atunci nevoia
potenţială de cooperare intermunicipală este relativ mică.
Tabel 3 – Model de identificare a nevoi potenţiale de intercomunalitate
Numărul mediu de locuitori/ Ponderea cheltuielilor administraţiei Nevoia potenţială de coo-
Ţara
administraţie locală (aprox.) locale în total cheltuieli publice (aprox.) perare inter-municipală
Marea Britanie 140 000 27 % mică
Olanda 36 000 34 % medie
Polonia 12 000 33 % medie
Spania 5 400 16 % medie
Cehia 1 600 27 % mare
Franţa 1 600 22 % mare
România 6 700 24 % mare
Sursa: Prelucrări după Sub-national public finance in the European Union, Dexia, December 2008, Public
Expenditure Statistical Analyses 2008, HM Treasury Department UK şi Eurostat.
Evident acest model funcţionează numai în momentul unor comparaţii transversale prin
mai multe state, la nivel european în cazul studiului de faţă. Totodată, valoarea predictivă
a modelului descris trebuie corelată şi cu modelul administrativ şi tradiţiile specifice ale
ţărilor analizate7, aceste elemente având un rol foarte important de asemenea.
5.2. Elemente determinante în alegerea anumitor forme de asoci-

ere sau cooperare
Alegerea unei forme de asociere este dată de: costurile de înfiinţare, management şi
control, precum şi de scala de acoperire a furnizării unui serviciu.
¾ Costurile de înfiinţare şi management: În toate ţările analizate înfiinţarea unei
asociaţii presupune costuri precum elaborarea unui statut, existenţa unor organe de
conducere, costuri legate de plata unor taxe notariale etc. Pe lângă aceste costuri
de înfiinţare mai sunt şi costurile de management şi control, respectiv o asociaţie
trebuie să aibă un consiliu director, pentru aprobarea unor hotărâri este nevoie de
organizarea de întâlniri, ceea ce presupune existenţa unui personal administrativ în
organizaţie, costuri cu organizarea etc. Conform studiilor efectuate rezultă că, de
cele mai multe ori, aceste costuri de înfiinţare şi management reprezintă o barieră
în calea colaborării/asocierii. În unele cazuri, statul acordă sprijin financiar pentru
a facilita înfiinţarea de asociaţii (de exemplu, în Regiunea Emilia din Italia, auto-
rităţile regionale acordă un grant de 20% pentru acoperirea costurilor de înfiinţare
ale unei asociaţii). Costurile de înfiinţare şi de management constituie, în unele
cazuri, factori determinanţi pentru alegerea unei forme de cooperare/asociere cu
scop multiplu.
¾ Gestionare şi control: Deşi analizele cost-beneficiu (referitoare la costurile de înfi-
inţare şi management) conduc la înfiinţarea de organizaţii cu scop multiplu, alege-
rea unei astfel de forme duce, de cele mai multe ori, la apariţia unor probleme legate
de management şi control. Cu cât sunt integrate şi furnizate mai multe servicii prin
aceeaşi asociaţie, cu atât mai greu este de gestionat şi controlat, astfel că unele ţări,
precum Spania şi Olanda, au renunţat din acest motiv la asociaţiile cu scop multiplu
şi le dezvoltă pe cele cu scop unic.
¾ Scara optimă/aria de deservire: Determinarea ariei optime pentru furnizarea unui
serviciu de către o organizaţie de cooperare intercomunitară este un factor deter-
minant în stabilirea unei asociaţii cu scop unic sau multiplu. Franţa şi Olanda sunt
două exemple concludente în acest sens, ambele ţări având o istorie îndelungată
privind cooperarea intermunicipală. În Franţa, autorităţile locale au fost libere să
aleagă forma de asociere, SIVU sau SIVOM. Astfel că uneori aceleaşi comune sunt
membre în organizaţii cu scop unic sau multiplu, iar acestea, la rândul lor, sunt
membre în comunităţi de comune. În Olanda până în 1985, cu mici excepţii, toate
7
R. Hulst & A. van Montfort “Inter-Municipal Cooperation: A Widespread Phenomenon” pag. 17 în INTER-
MUNICIPAL COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A. van Montfort, published by Springer,
Dordrecht, The Netherlands, 2007
asociaţiile aveau scop unic. În anul 1985, o dată cu introducerea actului legislativ
Joint Provisions Act, a fost luată în calcul şi aria de deservire. Astfel că aceleaşi mu-
nicipalităţi trebuie să facă parte din aceeaşi asociaţie cu scop multiplu. Autorităţile
locale au protestat vehement, astfel că au reuşit să obţină dreptul la asociere, în mod
excepţional pentru anumite servicii, la o scară diferită, dacă furnizarea serviciului
respectiv impunea aceasta. Tot în Olanda există câteva exemple de municipalităţi
care au renunţat la organizaţiile cu scop multiplu pentru a îmbunătăţi managemen-
tul serviciilor şi pentru a recâştiga controlul local asupra asociaţiilor intercomunita-
re. De exemplu, în provincia Noord Brabant, municipalităţile asociate au desfiinţat
şase asociaţii cu scop multiplu care se ocupau de un număr mare de servicii şi
aveau şi sarcini în planificare (locuinţe sociale, planificare spaţială), organizând
apoi serviciile prin asociaţii intercomunitare cu scop unic sau ca organizaţii cu scop
multiplu doar pentru serviciile interconectate.
5.3. Tipuri de sarcini îndeplinite de către formele de cooperare

intermunicipală (intercomunalitate)
În lucrarea ”Joining Forces and Resources for Sustainable Development Cooperation
among Municipalities – A Guide for Practitioners”8, autorii prezintă diferite modele de
cooperare, în funcţie de scopul înfiinţării unei structuri de acest gen. Astfel sunt prezentate
mai multe tipuri de organizaţii, şi anume:
Furnizarea în comun a unui serviciu – cooperarea presupune crearea unei structuri co-
mune, pentru furnizarea unor anumite servicii. În ceea ce priveşte structura creată, aceasta
poate fi o structură privată cu scop comercial sau poate fi organizată ca o entitate publică.
Această formă de asociere apare ca urmare a faptului că autorităţile publice nu au capacita-
te de a furniza ele însele un astfel de serviciu către populaţie, fiind necesară crearea unei noi
entităţi comune care să conducă la creşterea calităţii serviciului respectiv. Niciunul dintre
parteneri nu cedează responsabilităţile, ei sunt în mod egal responsabili pentru calitatea
serviciilor furnizate. Un exemplu în acest caz este crearea unor societăţi pentru furnizarea
către cetăţeni a serviciului de apă. Toate serviciile ce prezintă economii de scară pot fi fur-
nizate în parteneriat, inclusiv cele care presupun un înalt nivel de specializare şi inclusiv
atunci când este vorba de comunităţi mari. Astfel, în Marea Britanie sunt furnizate la nivel
regional, de către entităţi comune, servicii precum transportul public, protecţie împotriva
incendiilor, managementul deşeurilor.
¾ Administrare în comun - autorităţile publice furnizează ele însele anumite funcţi-
uni administrative în comun cu alte autorităţi, în domenii precum: financiar, resurse
umane, achiziţii publice, alte funcţiuni care nu pot fi realizate ce către comunităţile
foarte mici. Un exemplu în acest caz este stabilirea unui birou comun pentru ma-
nagementul resurselor umane. Acest tip de cooperare este foarte răspândit şi poate
funcţiona în domenii diferite, precum: colectarea şi gestionarea impozitelor şi taxelor
8
United Nations Development Programme Bratislava Regional Centre for Europe and the Commonwealth
of Independent States, Bratislava 2006.
locale, gestiunea terenurilor, eliberarea autorizaţiilor pentru construire, transport

public, achiziţii publice diverse etc. Pentru a putea realiza aceste servicii, pot fi
stabilite comitete comune şi alte structuri de organizare subordonate acestor comitete.
Formele de organizare ale unor astfel de servicii presupun şi înfiinţarea unor consilii
de cooperare intercomunitare şi comitete de conducere astfel încât să se asigure de-
servirea intereselor tuturor comunităţilor locale asociate. Un astfel de exemplu este
menţionat9 ca fiind Ungaria, unde mai multe comunităţi locale mici au decis să anga-
jeze în comun un Notar Administrativ calificat pentru acordarea de licenţe, control şi
evaluarea impozitelor locale pentru toate autorităţile locale partenere.
¾ Planificarea dezvoltării şi amenajarea teritoriului în comun - mai multe comu-
nităţi cooperează pentru formularea şi implementarea în comun a unor planuri de
dezvoltare socio-economică şi teritorială. Acest tip de cooperare are un rol mare
în dezvoltarea întregii zone definite prin cooperare. Un exemplu este crearea unor
zone metropolitane sau a unor zone industriale, pentru a deveni mai atractive pentru
investitori şi/sau pentru planificarea unor măsuri de amploare privind protecţia me-
diului sau corelarea unor măsuri sociale. Un astfel de exemplu poate fi în România
asocierea dintre mai multe comunităţi rurale pentru a dezvolta şi implementa pla-
nuri de dezvoltare locale finanţate prin Programul Naţional de Dezvoltare Rurală.
Astfel, comunităţile rurale dezvoltă şi implementează în comun proiecte locale
corelate. În acest sens, Programul10 prevede că o abordare integrată „are la bază
două motive importante, respectiv, gradul înalt de interdependenţă a acţiunilor, re-
prezentând necesităţi stringente comune şi necesitatea modernizării, renovării si
revitalizării satelor, corelând intervenţiile astfel încât să fie eficiente şi în armonie
cu peisajul”, iar “o atenţie deosebită se va acorda încurajării investiţiilor iniţiate de
către asociaţiile de dezvoltare intercomunitară al căror rol în dezvoltarea comu-
nităţilor rurale devine din ce în ce mai important”.
¾ Investiţii comune pentru dezvoltare - autorităţile locale decid să coopereze pentru
realizarea în comun a unor investiţii majore pentru care, pe de o parte, nu au su-
ficiente fonduri de a investi singure, iar pe de altă parte aria beneficiarilor acestor
investiţii este mai mare. Astfel este benefic pentru mai multe autorităţi locale să
împartă costurile pentru proiecte mari de investiţii şi să îşi asume în comun riscurile
pe care le implică. De exemplu, în Polonia, Asociaţia comunităţilor din bazinul su-
perior Raba a luat fiinţă în urma degradării apei din bazinul râului Raba, 14 gminas
(autorităţi locale) formând această asociaţie pentru rezolvarea acestei probleme.
După ce au realizat un studiu privind identificarea marilor poluatori din regiune,
Asociaţia a elaborat un Program pentru a menţine puritatea apei în bazinul râului
Raba, care presupunea construirea a 10 instalaţii de tratare a apei, construirea a
750 km de conducte de greutate, modernizarea a trei instalaţii de tratare a apei şi
construirea a 86 de reţele de pompare. Acest program a fost finanţat din resursele
locale, bugetul central şi din fonduri de preaderare de la Uniunea Europeană.
9
Idem˝.
10
Programul Național de Dezvoltare Rurală 2007-2013 – versiunea a V-a, iunie 2010.
¾ Vânzarea şi cumpărarea unor servicii între comunităţile locale - autorităţile mai

puternice din punct de vedere administrativ şi financiar furnizează anumite servicii
către autorităţile publice cu capacitate scăzută, contra cost (de exemplu, servicii de
evidenţă a populaţiei, servicii de contabilitate etc.). Acest tip de cooperare interco-
munitară este destul de popular în ţările Uniunii Europene.
¾ Crearea unui nou nivel al administraţiei – în cazul în care există astfel de preve-
deri legislative, autorităţile pot decide să înfiinţeze un nou nivel de administraţie
între nivelul central şi cel local şi, de asemenea, ce servicii să aloce acestui nou
nivel administrativ. Această formă de cooperare este necesar însă a fi acompaniată
de o reformă teritorială bine planificată.
Ne vom referi în continuare la două tipuri de activităţi principale11:
furnizarea de servicii publice pentru membrii formei de cooperare, ceea ce pre-
supune producţia şi livrarea în comun a acestora pentru a depăşi limitele şi ine-
ficienţa economică inerente unei producţii la scară mică;
coordonarea şi planificarea la nivel local se referă la reglementarea externali-
tăţilor specifice politicilor publice locale şi la alocarea raţională a resurselor şi
costurilor într-o perspectivă care să depăşească nivelul strict local (municipal)
– perspectivă supralocală. În acest grup sunt incluse şi activităţile desfăşurate în
comun de mai multe municipalităţi pentru a influenţa nivelurile superioare de
administraţie (regională şi/sau centrală sau chiar europeană).
În ceea ce priveşte primul tip de activităţi, acesta reprezintă cea mai veche formă de
cooperare intermunicipală: primele experienţe de furnizare în comun a serviciilor publice
de către administraţiile locale datează de la sfârşitul secolului XIX (Olanda, Franţa) şi s-au
dezvoltat exploziv după 1950, odată cu amplificarea statului bunăstării şi a nevoii autorită-
ţilor locale de a furniza tot mai multe astfel de servicii.
Aşa cum am mai arătat, cooperarea intermunicipală în furnizarea de servicii publice este
influenţată în expresia sa concretă de manifestare de cadrul legal şi caracteristicile adminis-
traţiei publice locale din fiecare ţară. Astfel, existenţa fragmentării administraţiei publice
locale şi imposibilitatea politică a realizării amalgamării (cazul Franţei) au favorizat masiv
dezvoltarea cooperării intermunicipale în furnizarea de servicii publice, spre deosebire de
ţările unde fragmentarea nu este o problemă şi unde astfel de forme de furnizare a servicii-
lor s-au dezvoltat mult mai puţin, predominând scopul de coordonare şi planificare (exem-
plul cel mai evident este Marea Britanie).
Pe de altă parte, şi influenţa principiilor Noului Management Public a fost un factor determi-
nant: acolo unde aceasta a fost foarte importantă, au fost promovate alte soluţii la problema pusă
de nevoia creşterii eficienţei economice în producerea şi furnizarea de servicii publice şi anume
externalizarea furnizării unor servicii publice către companii de mari dimensiuni, private sau
publice, întâlnită cel mai frecvent în furnizarea gazului, apei potabile/canalizării, electricităţii
11
R. Hulst & A. van Montfort “Comparative Analysis and Conclusions” pag. 214 în INTER-MUNICIPAL
COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A. van Montfort, published by Springer, Dordrecht,
The Netherlands, 2007.
(mai ales Marea Britanie)12. În ţările unde influenţa Noului Management Public a fost mult
mai redusă (Franţa, Spania) s-a preferat strategia de favorizare a cooperării intermunicipale
în furnizarea serviciilor publice.
În ceea ce priveşte sarcinile de coordonare şi planificare a politicilor publice locale,

acestea au fost realizate în forme de cooperare intermunicipală în special după 1960, iar
după 1980 globalizarea şi creşterea dramatică a integrării în interiorul Uniunii Europene
au făcut să crească dramatic presiunea (sau cererea) în favoarea unor astfel de activităţi.
La nivel european cooperarea intermunicipală în activităţi de coordonare şi planificare a
politicilor este mult mai slabă în ţările care au un nivel regional puternic (şi care de fapt
substituie nevoia de intercomunalitate) - Spania de exemplu -, pe când în ţările cu numai
două niveluri de administraţie locală (municipal şi districtual/departamental) această situ-
aţie a stimulat acest tip de cooperare (Marea Britanie, Polonia). O excepţie o reprezintă to-
tuşi Franţa care, deşi are un nivel regional (este adevărat considerat de experţi mai slab decât
nivelul comunal/municipal şi cel departamental), acest tip de cooperare este foarte întâlnit.
5.4. de la scop unic la scop multiplu

Din punctul de vedere al diversităţii domeniului de activitate, putem întâlni două forme
distincte de organizare a cooperării intermunicipale:
¾ organizaţii de cooperare intermunicipală cu un singur scop (single purpose);
¾ organizaţii de cooperare intermunicipală cu mai multe scopuri – multiscop (multi
purpose).
Primele sunt eficiente în furnizarea serviciilor publice complexe, care au o scară de
operare mare şi necesită un sistem de management şi finanţare specific. În aceste situaţii
este foarte greu să integrezi mai multe astfel de servicii într-o singură formă de cooperare
intermunicipală multiscop, deoarece ele funcţionează după logici şi criterii diferite – pot
apărea costuri suplimentare de management şi reduceri semnificative de eficienţă, care sunt
în fond motivaţia principală pentru organizarea oricărei forme de intercomunalitate. Din
acest motiv, ţări cum ar fi Olanda şi Spania au trecut de la forme multiscop ale intercomu-
nalităţilor, către forme cu un singur scop.
Cooperările/asocierile multiscop sunt eficiente atunci când se furnizează servicii publi-

ce relativ simple, fără un grad ridicat de complexitate (de exemplu, un birou de informare
turistică, biblioteci, facilităţi de petrecere a timpului liber sau sportive), atunci când este
vorba de servicii publice care fac parte din acelaşi lanţ de producţie sau care pot beneficia
de utilizarea în comun a informaţiilor/bazelor de date (cum ar fi servicii de urgenţă, pompi-
eri, poliţie locală – cazul olandez), sau când este vorba despre două sau mai multe sectoare
de politici publice care sunt interdependente şi pentru care planificarea şi coordonarea sunt
esenţiale (cum ar fi planificarea strategică, dezvoltarea economică şi socială, planificarea
teritoriului/spaţială – Franţa, Olanda, Marea Britanie).
12
Vezi și comentariile în privința acestor strategii diverse, în Capitolul 3.
În ţările din vestul Europei au fost dezvoltate mai multe modele, după cum urmează:
în Belgia, Finlanda şi Germania predomină formele de cooperare intercomunitară cu scop
unic, în Italia există asociaţii cu scop multiplu, iar în Franţa, Spania şi Olanda ambele tipuri
sunt reprezentative. În ultima perioadă, au apărut anumite transformări în ceea ce priveşte
formele de cooperare adoptate de diverse ţări: în Franţa şi Finlanda organizaţiile cu scop
unic pierd teren în faţa celor cu scop multiplu, iar în Spania şi Olanda există un fenomen
invers, crescând popularitatea organizaţiilor cu scop unic13.
Din punctul de vedere al diferenţierii între asocierile/cooperarea cu scop unic sau multi-
plu, prezentăm mai jos formele de asociere predominante în ţările analizate.
Tabel 4 – Caracteristici şi evoluţii privind intercomunalitatea
cu scop unic sau multiplu
Ţara Scop unic sau multiplu
Formele de asociere sunt predominant cele cu scop unic
Belgia Cele cu scop multiplu există, dar este necesar să includă activităţi funcţionale interde-
pendente
Forme de cooperare exclusiv cu scop unic. Noi forme de cooperare tind să fie cu scop
Finlanda
multiplu
Ambele forme sunt prezente, acordurile de cooperare cu scop unic pierd teren în faţa
Franţa
celor cu scop multiplu
Germania Formele de asociere sunt aproape exclusiv cu scop unic
Italia Predomină modelul de cooperare cu scop multiplu.
Olanda Ambele forme sunt prezente.
Ambele forme sunt prezente. Numărul entităţilor cu scop unic (consorcios) este în
Spania
creştere faţă de cele cu scop multiplu (mancomunidades).
Marea Britanie Predominante sunt formele de asociere cu scop multiplu
Sursa: adaptat după Hulst & Van Montfort 2007.
În Franţa sunt predominante asociaţiile cu scop unic, dar în ultimii ani a crescut semni-
ficativ numărul organizaţiilor cu scop multiplu. Între 1995 şi 2006, numărul organizaţiilor
cu scop unic a scăzut de la 14.490 la 12.149, în timp ce numărul organizaţiilor cu scop
multiplu a crescut de la 3.310 la 4.089. În anii 1990 au fost introduse noi forme adminis-
trative de cooperare cu scop multiplu, respectiv: Communauté de communes, Communauté
urbaine şi Communauté d’agglomeration. Creşterea s-a înregistrat mai ales în ceea ce pri-
veşte aceste forme de organizare, în timp ce numărul Sindicatelor intercomunale cu vocaţii
multiple SIVOM a scăzut de la 2.298 la 1.50114.
În Spania, se poate observa o schimbare în ceea ce priveşte numărul formelor de aso-

ciere cu scop multiplu. Astfel, în 1998 exista un număr de 882 mancomunidades cu scop
multiplu şi 428 consorcios, în 2007 numărul mancomunidades a crescut la 998, în timp ce
13
Hulst R., Van Montfort A., Haveri A., Airaksinen J. and Kelly J., “Institutional Shifts In Inter-Municipal
Service Delivery - An analysis of developments in eight Western European countries”, Public organization
review, 2009, vol. 9, no3, pp. 263-285 (article), Springer, Heidelberg, Germania.
14
Conform datelor din “Direction générale de collectivités locales: les collectivités locales en chiffres”, 2007.
numărul consorcios a crescut semnificativ la 101415. Prezentăm mai jos tipuri de activităţi/
servicii aflate în sarcina asocierilor cu scop multiplu în Spania.
Tabel 5 – Distribuţia diverselor activităţi în raport
cu mancomunidades în Spania
Tipuri de sarcini şi servicii publice Număr de mancomunidades
oferite implicate
Tratare şi livrare apă potabilă 292
Colectare şi depozitare deşeuri 524
Epurare apă uzată 164
Pompieri 248
Servicii sociale 309
Tehnologia informaţiei 66
Planificare urbană 251
Dotări echipamente 93
Transport public 103
Mediu 199
Turism 270
Industrializare 251
Locuinţe sociale 157
Sursa: Prelucrare după Eva Nieto Garido ”Inter-Municipal Cooperation in Spain: Dialing with Microscopic
Local Government”.16
5.5. Clasificarea intercomunalităţii după compoziţie

Pentru înţelegerea complexităţii procesului de cooperare/asociere, trebuie luat în consi-
derare şi criteriul compoziţiei asociaţiilor/formelor de cooperare. Astfel, din acest punct de
vedere întâlnim două situaţii:
¾ forme ”pure” de intercomunalitate – formate numai din autorităţi locale de acelaşi
nivel (în cazul nostru comunal/municipal);
¾ forme ”mixte” de intercomunalitate – formate din autorităţi locale municipale
(comunale), alte instituţii publice (de nivel districtual/departamental, regional sau
chiar servicii deconcentrate) şi/sau organizaţii private (ONG-uri, companii).
15
Conform datelor prezentate de „Ministerio de Hacienda”, http://serviciosweb.minhac.es/apps/ispl/aspx/
comh300.html
16
Prelucrare după Eva Nieto Garido ”Inter-Municipal Cooperation in Spain: Dialing with Microscopic Local
Government” pag.178 în INTER-MUNICIPAL COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A.
van Montfort, published by Springer, Dordrecht, The Netherlands, 2007.
Experienţa europeană arată că prima formă domină cooperarea intermunicipală (cu ex-
cepţia notabilă a Marii Britanii – probabil sub influenţa principiilor Noului Management
Public) şi există tendinţa legiuitorului de a impune dispariţia formelor mixte şi transfor-
marea lor în forme pure, principalul motiv fiind acela al necesităţii întăririi legitimităţii
democratice, a transparenţei şi responsabilităţii.
5.6. forme de cooperare/asociere în funcţie de dreptul public sau

privat
O altă distincţie a formelor de cooperare intercomunitară ce trebuie făcută (şi ce răspun-
de de altfel diverselor dezbateri din România) este şi cea în funcţie de legea care le guver-
nează, respectiv: modele de asociere intercomunitară de drept public şi modele de asociere
intercomunitară de drept privat. În general, în asocierile guvernate de dreptul public, mo-
delele de contracte şi formele de asociere sunt foarte bine reglementate, fiind clar stipulate
formele de cooperare, structurile de management, responsabilităţile pot fi delegate şi modul
în care se exercită controlul public în aspectele de ordin financiar şi legal.
În ţările Uniunii Europene sunt folosite ambele modele, şi cel de drept public, dar şi
cel de drept privat. Asocierea de drept public are avantajul unei legitimităţi democratice,
acest model fiind predominant în ţări ca Spania, Franţa, Portugalia. În Suedia sau Polonia
însă, este folosit modelul de drept privat, accentul punându-se mai mult pe furnizarea către
cetăţeni a unor servicii publice eficiente şi eficace decât pe legitimitatea responsabilităţilor
delegate.
5.6.1. Tipuri de cooperare/asociere în funcţie de gradul de

instituţionalizare
Din punctul de vedere al gradului de instituţionalizare17, putem distinge trei forme prin-
cipale ale cooperării intermunicipale:
¾ reţelele care au un grad de formalizare scăzut, participanţii menţinând permanent
legături informale de schimb de informaţii, cooperare şi coordonare voluntară;
¾ înţelegerile formale care sunt forme mai integrate de cooperare, în care se pot stabili
proceduri formale de luare a deciziei în vederea coordonării politicilor publice locale
(sarcini de tip b) sau în care se pot organiza furnizarea serviciilor publice în comun de
către parteneri, aceştia rămânând responsabili de producţia/furnizarea directă;
¾ organizaţii permanente care reprezintă forma cea mai instituţionalizată de coope-
rare şi implică integrarea activităţilor, care înainte fuseseră îndeplinite separat de
autorităţile locale, într-o organizaţie nouă condusă în comun de municipalităţi şi de
alţi posibili parteneri. Organizaţia permanentă, la rândul ei, poate apărea sub două
forme instituţionale: autoritate regională şi agent regional. Autoritatea regională este
o formă de organizaţie permanentă care îşi asumă competenţele şi autoritatea muni-
17
R. Hulst & A. van Montfort “Comparative Analysis and Conclusions” pag. 219, în INTER-MUNICIPAL
COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A. van Montfort, published by Springer, Dordrecht,
The Netherlands, 2007.
cipalităţilor care au creat-o, luând decizii şi acţionând în locul acestora. Agentul

regional este o formă de organizaţie permanentă care operează ca o agenţie a mu-
nicipalităţilor care au creat-o, furnizând servicii autorităţilor locale la solicitarea
acestora şi cu respectarea deplină a autonomiei lor.
Reţelele sunt folosite în general pentru două mari tipuri de activităţi:

a) schimbul de informaţii, cunoştinţe şi de bune practici în administraţiile locale;
b) coordonarea şi planificarea politicilor publice locale, în special în ceea ce priveşte
dezvoltarea economică şi socială şi planificarea teritoriului.
În general, pentru furnizarea serviciilor se foloseşte forma de cooperare intermunicipală

de tipul organizaţiilor permanente, acestea permiţând obţinerea economiilor de scară şi
în general a eficienţei economice. Cu toate acestea, această formă poate implica costuri
suplimentare generate de managementul, operarea şi controlul activităţilor pe care trebuie
să le desfăşoare. Din această cauză înţelegerile formale sunt larg folosite în multe ţări ca
substitut pentru organizaţiile permanente – ele prezintă avantajul că se pot obţine aceleaşi
economii de scară, dar fără costurile suplimentare generate de organizarea, funcţionarea şi
controlul organizaţiilor permanente. În plus, înţelegerile formale au avantajul unei flexibili-
tăţi şi adaptabilităţi mult mai mari la schimbările economice, sociale, tehnologice şi institu-
ţionale în raport de organizaţiile permanente, care sunt mai rigide şi unde în timp începe să
funcţioneze principiul birocratic al lui Niskanen18. Este de remarcat că înţelegerile formale
sunt utilizate ca substitut pentru organizaţiile permanente mai ales în ţări cu o cultură ad-
ministrativă favorabilă cooperării voluntare şi formelor mai puţin instituţionalizate, care au
tradiţii legalistice mai puţin puternice (de exemplu, Olanda).
Din această analiză rezultă câteva concluzii interesante. În primul rând tipologia for-
melor de organizare a cooperării intermunicipale este influenţată decisiv de tipul de sarcini
pe care trebuie să le realizeze. Astfel, serviciile publice care impun costuri de dezvoltare
şi investiţii semnificative (tratarea, distribuţia şi epurarea apei potabile, transport public,
colectarea şi depozitarea deşeurilor menajere, energie) sunt furnizate în general de forme
de cooperare intermunicipale cu un grad de instituţionalizare ridicat şi care au un singur
scop. Pe măsură ce serviciile publice devin mai puţin costisitoare în termeni de investiţii de
capital, formele de instituţionalizare devin mai flexibile, fiind favorizate înţelegerile forma-
le şi organizaţiile multiscop. Iar în ceea ce priveşte coordonarea şi planificarea politicilor
publice locale, formele de cooperare interinstituţională sunt cele mai laxe, folosindu-se de
regulă reţelele sau alte tipuri informale de intercomunalitate. Acest lucru se datorează în
primul rând dorinţei autorităţilor publice locale (municipale/comunale) de a păstra deplina
autoritate şi control asupra unor domenii extrem de sensibile ale competenţelor ce le-au
fost transferate: planificarea strategică, planificarea spaţială şi urbană, dezvoltarea econo-
mică şi socială.
18
Bureaucracy and Representative Government, 1971; Bureaucracy and Public Economics (Cheltenham, UK:
Edward Elgar, 1994).
În al doilea rând, tipologia formelor de cooperare interinstituţională este corelată şi cu

tipul de cultură administrativă, cu structurile instituţionale. Astfel, ţările mediteraneene,
latine, cu o puternică tradiţie legalistă (Franţa, Spania) favorizează formele de interco-
munalitate cele mai instituţionalizate. Ţările nordice sau anglo-saxone, cu o cultură admi-
nistrativă orientată către rezultat (şi puternic influenţate de New Public Management) şi
către cooperarea voluntară, preferă formele de intercomunalitate mai puţin formalizate şi
instituţionalizate.
În fine, managementul serviciilor statului bunăstării promovează dezvoltarea economi-
că şi coeziunea socială, ceea ce impune utilizarea unor politici publice coerente şi integra-
te, capabile să producă un impact semnificativ şi combinat în sectoare diferite ale nevoii
sociale. Acest lucru presupune ca politicile publice integrate să acţioneze coordonat pentru
obţinerea sinergiilor necesare, în zone variate, asociate între ele şi cu relevanţă publică –
aceste politici au o natură intersectorială şi interinstituţională, ceea ce impune o acţiune şi
o mobilizare a resurselor simultane în domenii şi arii diferite. Fundamentarea şi implemen-
tarea unor astfel de politici publice impun acţiunea simultană a unor instituţii ce diferă ca
structură ierarhică şi responsabilităţi asumate, atât la nivel central, cât şi la nivel local (sau
regional). De aceea aceste politici sunt mai degrabă ”orientate către un scop” (purpose-ori-
ented) decât fundamentate pe o condiţionalitate strictă (condition-based) – care funcţionea-
ză pe baza principiului logic “dacă  atunci”. Politicile publice ”orientate către un scop”
au ca obiectiv identificarea unor rezultate finale ale activităţilor şi nu sunt determinate de
norme care să stabilească regulile şi conduc acţiunea, sunt politici în care resursele de tip
soft (cunoaştere, informaţie) ale actorilor implicaţi joacă un rol foarte important în inter-
acţiune cu un anumit cadru instituţional în care ele sunt elaborate şi implementate. Aceste
tipuri de politici publice, orientate către scop, sunt specifice coordonării şi planificării unor
activităţi care s-au dezvoltat enorm în ultimii 30 de ani: dezvoltarea şi planificarea spaţială
şi urbană, dezvoltarea economică şi socială durabilă, coerentă şi incluzivă, planificarea
strategică. De aceea, aceste tipuri de activităţi sunt realizate de formele cele mai laxe,
flexibile ale cooperării intermunicipale, pe când activităţile care sunt mai degrabă condiţi-
onate (condition-based) şi care se referă cu precădere la producţia şi furnizarea de servicii
publice sunt realizate de formele mai instituţionalizate, mai formalizate şi mai rigide ale
intercomunalităţii.
Trebuie, de asemenea, să subliniem şi o anumită diferenţă care există între cooperare şi
coordonare:
¾ cooperarea se referă de regulă la o nouă structură instituţională legalizată care este
împuternicită de cei care au creat-o cu propriile competenţe de luare a deciziei;
¾ coordonarea se referă mai degrabă la îndeplinirea unor activităţi de autoritate publi-
că într-o formă flexibilă, adaptată circumstanţelor.
¾ Astfel, cooperarea generează instituţii integrative care sunt forme noi cu puteri
specifice mai mult sau mai puţin extinse, pe când coordonarea generează instituţii
agregate ce folosesc reţele de politici publice lăsând responsabilitatea implementă-
rii directe la nivelul autorităţilor publice locale. Toate aceste comentarii referitoare
la cooperare şi coordonare sunt valabile într-un cadru instituţional în care nivelul
regional fie lipseşte, fie este extrem de slab, pentru că experienţa europeană cu un
nivel regional puternic arată că în această situaţie apare o tendinţă centralizatoa-

re la acest nivel intermediar care împiedică consolidarea instituţională a nivelului
municipal/comunal, inclusiv dezvoltarea unor forme complexe de cooperare inter-
municipală.
5.6.2. Tipuri de cooperare/asociere în funcţie de forma legală19
Forme de asociere pe bază de contract

O comunitate se poate asocia pe baza unui contract de cooperare cu altă comunitate, fără
să existe o obligativitate în legislaţie. Contractul poate fi pentru anumite activităţi specifice
sau pentru prestarea unor servicii către cetăţeni; aceasta presupune ca cei implicaţi într-o
astfel de cooperare să finanţeze în comun acea activitate. Spre exemplu, două comunităţi
împart un singur funcţionar public care deserveşte cele două comunităţi (urbanism etc.)
Acest tip de asociere funcţionează când se are în vedere un număr mic de parteneri. Acest
tip de contract poate fi pe o perioadă determinată sau pe timp nelimitat.
Forme de asociere intercomunitară prin asociaţii de drept privat

Fondatorii şi membrii unei astfel de asociaţii sunt autorităţile locale şi alte structuri.
Avantajul cel mai mare este flexibilitatea în ceea ce priveşte managementul unei astfel de
forme de asociere şi posibilitatea de angajare de personal extern calificat şi bine plătit. Pe
de altă parte, pot apărea riscuri de fraudă, deoarece nu există un control instituţionalizat (în
aspecte publice). Fondurile pentru astfel de asociaţii provin din taxele plătite de membri,
precum şi din taxele pe care le percep pentru furnizarea serviciilor. Asociaţiile primesc
uneori de la stat granturi. Astfel de asociaţii pot avea scop unic sau scop multiplu.
¾ este permisă de legea privind asocierea pentru ONG-uri
¾ este o formă de asociere flexibilă
¾ pot fi membri: comunităţile locale sau entităţi private
¾ pentru activităţi nonfinanciare: evenimente culturale, agenţii de dezvoltare locală,
birouri turistice, cooperare transfrontalieră
¾ bugetul: legea privată
¾ resurse financiare: taxe, subvenţii de la bugetul local sau de la bugetul central (ex.
Ministerul Culturii etc.)
¾ resurse umane: angajarea de personal pe baza Codului Muncii, plătiţi direct de
organizaţie. Managementul performanţei este mai eficient decât în cazul funcţio-
narilor publici.
Forme de asociere prin crearea de societăţi comerciale

Această formă implică crearea de către municipalităţi de societăţi comerciale la care
deţin acţiuni. Pentru un număr limitat de servicii, doar pentru cei care au resurse financiare,
19
Prezentate în ”Joining Forces and Resources for Sustainable Development Cooperation among Municipalities
– A Guide for Practitioners”, UNDP Bratislava Regional Centre for Europe and the Commonwealth of
Independent States, Bratislava 2006.
acest model prezintă un mod de externalizare a serviciilor către un operator privat care
aparţine în principal administraţiei locale. Astfel de modele sunt folosite pentru servicii de
canalizare, distribuţia apei, transportul public, locuinţe, termoficare etc. Compania poate
avea membri din sectorul public sau o componenţă mixtă, cu membri şi din sectorul public
şi din cel privat. În Franţa există astfel de societăţi unde, conform legii, minim 51% din
acţiuni aparţin sectorului public.
Forme de asociere intercomunitară prin crearea unei entităţi publice

specializate
Aceasta presupune crearea unei entităţi publice specializate, căreia i se transferă de că-
tre autorităţile publice partenere unele responsabilităţi, pentru care nu mai au în continuare
autoritate, deoarece se transferă către noua structură creată. Însă aceasta nu înseamnă că
autorităţile locale nu mai deţin controlul, ci dimpotrivă, acest lucru este posibil deoarece re-
spectivele autorităţi publice sunt cele care aleg reprezentanţii lor în consiliul de conducere
al noii forme de asociere intercomunitară. În ţările unde există legislaţie în domeniu, este
clar stipulat care sunt formele şi cum trebuie să funcţioneze o astfel de structură. Resursele
financiare ale unor astfel de forme de asociere depind de tipul de servicii pe care le fur-
nizează. Acestea pot fi: taxe pentru serviciile oferite, contribuţii ale membrilor, granturi,
transfer de la bugetul de stat şi împrumuturi. Aceste tipuri de organizaţii sunt create în ge-
neral pentru servicii de utilitate publică. Acestea pot fi cu scop unic sau scop multiplu.
Forme de asociere intercomunitară prin instituţii publice teritoriale

Acest model corespunde modelului francez communautes urbaine. Acestea au atât
competenţe tehnice, dar şi competenţe strategice şi presupun o permanentă legătură între
comunităţile membre. Aceste forme au ca obiectiv dezvoltarea economică a unei zone şi
să crească competitivitatea zonei la nivel naţional şi internaţional. Legislaţia naţională pre-
vede care este lista de competenţe care pot fi transferate către o astfel de structură. Membri
Consiliul de Conducere sunt aleşi de consiliile locale partenere. Fiecare comunitate are
reprezentanţi în conducerea asociaţie, în funcţie de numărul de locuitori. Preşedintele şi
vicepreşedintele sunt aleşi de către consiliul asociaţiei. Bugetul este supus aceloraşi reguli
ca şi bugetul unei autorităţi publice. Resursele financiare provin din taxe ale utilizatorilor,
contribuţii ale membrilor, împrumuturi, transfer de la stat etc.
Tabel 6 – Principalele caracteristici ale formelor legale de asociere
54
Forma Statut şi organe de

Competenţele Resurse umane Finanţe Control
legală conducere
Cumpărarea şi vânzarea serviciilor între autori- Împărţirea angajaţilor
Contract de Control stabilit
tăţile locale. Prevederile din Angajaţi ai unei autorităţi locale asi- Bugetul autorităţilor
servicii – conform
Administrare comună a resurselor umane, contracte gură servicii şi pentru alte autorităţi partenere
drept privat contractului
achiziţii publice, audit intern etc. Statut de funcţionari publici
Cumpărarea şi vânzarea serviciilor între autori- Legea publică Împărţirea angajaţilor
Contract de Control stabilit
tăţile locale. Implică şi stabilirea Angajaţi ai unei autorităţi locale asi- Bugetul autorităţilor
servicii – conform
Administrare comună a resurselor umane, unui comitet de condu- gură servicii şi pentru alte autorităţi partenere
drept public contractului
achiziţii publice, audit intern etc. cere al asociaţiei Statut de funcţionari publici
Activităţi comune de planificare şi dezvoltare: Control exercitat
Asociaţii-/ Statutul este de entita-
dezvoltare economică, turism, protecţia mediu- Taxe, subvenţii de la de membri. Cetă-
organizaţii te privată
lui, etc bugetul local sau de ţenii au posibili-
nonguverna- Prin statut sunt stabilite Angajaţi cu contract de muncă
Investiţii comune: centre de afaceri, birouri de la bugetul central (ex. tatea de a da în
mentale de organele de conducere
turism, grădiniţe, azil de bătrâni, festival de Ministerul Culturii etc.) judecată.
drept privat şi activităţile.
muzică, evenimente culturale etc.
Producerea în comun a unor servicii: canaliza-
Societăţi re, apă, transport public, aeroporturi, porturi,
comerciale colectarea deşeurilor, managementul zonelor
Control conform
cu scop unic industriale, etc Statut legal conform Angajaţi cu contract de muncă Taxe pentru serviciile
cu prevederile din
sau multiplu Este posibilă doar pentru activităţi comerciale dreptului privat (Codul muncii) oferite
legea comercială
– drept care implică încasarea unei taxe de la consu-
privat matori, utilizatori şi necesită granturi mici de la
autorităţile partenere.
Asociaţii de Reprezentanţi ai autori- Taxe pentru serviciile Controlul se
dezvoltare Se pot transfera aproape toate competenţele. tăţilor locale în consiliul Angajaţi cu statut de funcţionari oferite, contribuţii ale exercită prin
intercomuni- Legislaţia naţională poate interzice transferul de conducere publici sau angajaţi pe bază de membrilor, granturi, reprezentanţii aleşi
tară de drept unor competenţe. Executivul este ales de contract de muncă (Codul muncii) transfer de la bugetul în consiliul de
public membrii consiliului de stat şi împrumuturi. conducere
Reprezentanţi ai autori- Taxe pentru serviciile Controlul se
Se pot transfera aproape toate competenţele.
Structură tăţilor locale în consiliul Angajaţi cu statut de funcţionari oferite, contribuţii ale exercită prin
Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în Europa
Legislaţia naţională poate interzice transferul

publică de conducere publici sau angajaţi pe bază de membrilor, granturi, reprezentanţii aleşi
unor competenţe.
teritorială Executivul este ales de contract de muncă (Codul muncii) transfer de la bugetul în consiliul de
Puternică dimensiune teritorială.
membrii consiliului de stat şi împrumuturi. conducere
5.7. sumarul analizei tipologice

Pornind de la toate aceste analize pe categorii şi de la toate observaţiile aferente, am
putea face un tablou care să combine diferitele tipuri de sarcini cu diferitele tipologii ale
cooperării intermunicipale.
Tabel 7 – Sarcini şi tipologii ale intercomunalităţii
Tipologii ale cooperării intermunicipale
Din punct Din punct
Tipuri de sarcini Din punct de vedere al
de vedere al de vedere al
instituţionalizării
compoziţiei diversităţii
Organizaţii
Înţelegeri Formale
permanente
Agent Regi-
Servicii publice
Regională
Autoritate
Multi-scop
Scop unic
onal
Reţele
Mixte
Pure
Tratarea, transportul, livrarea şi epu-

X X X X X
rarea apei - inclusiv canalizare
Transport public X X X
Distribuţie energie electrică X X X X
Colectarea şi depozitarea gunoiului
X X X X
menajer
Întreţinere străzi, drumuri X X X X X X
Întreţinere spaţii verzi, facilităţi de
X X X X
recreere şi sportive
Activităţi culturale, biblioteci X X X
Servicii de urgenţă, pompieri X X X X
Poliţie locală X X X
Educaţie primară şi secundară X X X
Servicii sociale X X X X X
Servicii de sănătate, managementul
X X X X
spitalelor
Servicii de prevenţie a consumului de
X X X X
droguri
Protecţia mediului X X X X
Tineret şi sport X X X
Locuinţe sociale X X X X X X
Coordonare politici publice locale
Planificare urbană şi a teritoriului X X X
Dezvoltare economică: planificarea,
managementul şi întreţinerea zonelor
X X X X
industriale, portuare şi aeroportuare,
comerciale, artizanale
Politici de incluziune socială X X X X
Politici de stimulare a ocupării forţei

X X X X
de muncă
Politici de promovare şi stimulare a
X X X X
turismului
Servicii de tehnologia informaţiei X X X X
Tipologia de mai sus are numai un caracter indicativ, variaţia de forme de cooperare
intermunicipală este foarte mare atât între ţările europene, cât şi in interiorul acestora. De
asemenea, plasarea ”X”-urilor în căsuţe doreşte să sugereze numai posibilităţile cele mai
frecvente prin care un anumit tip de sarcină este realizat de o anumită formă de cooperare
intermunicipală.
6. sIsTEME dE fINANŢARE A fORMELOR
COOpERĂRII INTERMUNICIpALE
6.1. volumul cheltuielilor publice prin intercomunalitate

Din păcate, există puţine date cu privire la volumul resurselor financiare utilizate de di-
versele forme de cooperare intermunicipală. Date foarte generale din Franţa arată că volu-
mul resurselor utilizate de toate formele de intercomunalitate reprezintă 25% din bugetele
administraţiei locale şi aproximativ 1/6 din bugetul naţional. Probabil că aceste cifre sunt
cele mai ridicate din Europa, ţinând cont şi de extinderea fenomenului intercomunalităţii în
Franţa. Datele despre Olanda arată o amploare mult mai mică. E adevărat că ultimele cifre
complete sunt destul de vechi, din 1995 (vezi cifrele din tabelul de mai jos). Oricum este
remarcabilă evoluţia ponderii cheltuielilor realizate de asocierile intercomunale în ultimii
40 de ani: de la o jumătate de procent în 1960, la peste 10% în 1995 şi probabil un procent
şi mai mare în 2000.
Tabel 8 – Cheltuieli realizate prin intercomunalitate
milioane EURO
Proporţia cheltuielilor inter-
Cheltuieli realizate de asociaţii Cheltuieli totale ale
Anul comunalităţii în total cheltuieli ale
de cooperare intermunicipală municipalităţilor
municipalităţilor
1960 15 2650 0,57%
1965 47 4887 0,96%
1970 236 7963 2,96%
1975 800 na na
1980 1803 26660 6,76%
1985 2273 37010 6,14%
1990 2855 34850 8,19%
1995 3959 38834 10,19%
2000 na 40722 na
Sursa: Inter-Municipal Cooperation in Europe editat de R. Hulst şi A. van Montfort, publicat de Springer,
Dordrecht, The Netherlands, 2007.
6.2. surse de finanţare a intercomunalităţii

Practica europeană arată că există două mari sisteme de finanţare a asocierilor de coope-
rare intermunicipală, care nu se exclud reciproc, ci pot fi utilizate împreună. Primul sistem
este cel al fiscalităţii proprii, care se întâlneşte într-un număr limitat de ţări – Franţa în special,
dar şi Germania – şi prin care asocierilor de intercomunalitate li se încredinţează resurse fis-
cale proprii, fie prin gestionarea unui impozit anume (sistemul de taxă profesională unică în
Franţa), fie prin stabilirea unei fiscalităţi adiţionale la principalele impozite locale (sistemul
de fiscalitate adiţională din Franţa, sau un sistem de cote adiţionale în Germania).
Cel de-al doilea sistem se referă la finanţarea asocierilor de cooperare intercomunitară
din veniturile lor proprii: tarife de utilizare – user charges – pentru serviciile prestate şi din
transferuri alocate fie de municipalităţile membre, fie de nivelurile administrative superi-
oare (regiune, buget central) în cadrul unor sisteme de stimulare a înfiinţării şi funcţionării
asocierilor de cooperare intercomunitară. Acest al doilea sistem este dominant în Europa,
atât din motive practice, cât şi din motive de reprezentativitate democratică. Dotarea unor
asocieri intermunicipale, ale căror reprezentanţi nu sunt aleşi direct de populaţie, cu im-
pozite specifice contrazice unul dintre principiile fundamentale ale democraţiei moderne:
„nici un impozit fără reprezentare” – este şi unul dintre motivele cele mai puternice de
critică la adresa dezvoltării acestui sistem – în special în Franţa (vezi rapoartele Curţii de
Conturi), dar nu numai.
Sintetizând, finanţarea asocierilor intercomunitare are următoarele surse:

¾ Venituri proprii obţinute de pe urma tarifelor de utilizare (user charges) încasate de
la clienţi pentru serviciile prestate;
¾ Fiscalitate proprie – venituri fiscale obţinute fie din gestionarea unui impozit pro-
priu (cazul sistemului de taxă profesională unică în Franţa), fie din cotele adiţionale
la principalele impozite locale (impozitul pe locuire, impozitul pe construcţii, im-
pozitul pe terenuri neconstruite – sistemul de fiscalitate adiţională în Franţa);
¾ Transferuri (granturi) de funcţionare alocate de municipalităţile membre ale asoci-
erii de cooperare intermunicipală pe baza unor reguli stabilite în statutul de înfiin-
ţare. De obicei, aceste reguli se referă în primul rând la numărul de locuitori şi mai
rar la capacitatea fiscală a membrilor asocierii;
¾ Transferuri (granturi) de funcţionare alocate de niveluri administrative superioa-
re – stat, regiune – în cadrul unui sistem de stimulare a înfiinţării de asociaţii de
cooperare intermunicipală. În unele state, aceste transferuri sunt deduse (scăzute)
din volumul total de transferuri către administraţia locală, în alte state ele se adaugă
(sunt suplimentare) – ca o formă şi mai puternică de stimulente financiare adresa-
te asocierilor de cooperare intermunicipală. Aceste transferuri financiare pot lua
diverse forme: subvenţii pentru furnizarea în comun a anumitor servicii (cu anu-
mite condiţii şi pentru o perioadă de timp determinată); subvenţii pentru operarea
unei structuri comune;
¾ Transferuri (granturi) de investiţii alocate de niveluri administrative superioare (regi-
une, stat, UE), destinate finanţării infrastructurii necesare asocierilor de cooperare
intermunicipală pentru furnizarea serviciilor ce le-au fost încredinţate. Aceste gran-

turi de investiţii pot fi destinate finanţării studiilor de fezabilitate (inclusiv a ana-
lizelor cost-beneficiu necesare înfiinţări asociaţiilor de cooperare intermunicipală)
sau construirii infrastructurii fizice (clădiri, reţele, drumuri) necesare furnizării ser-
viciilor publice transferate asociaţiei sau achiziţionării altor active fixe (echipamen-
te, utilaje etc.) necesare acestora.
6.3. Exemplu - sistemul francez de finanţare a intercomunalităţii

Acesta este unul dintre cele mai complexe şi descrierea lui detaliată ne va permite să
analizăm avantajele şi dezavantajele diverselor sisteme de finanţare.
Conceptul care reuneşte toate formele de intercomunalitate poartă denumirea de ”in-
stituţie publică de cooperare intercomunală” (établissement publique de coopération in-
tercommunale – EPCI) şi are diferite forme în funcţie de dimensiunea comunelor care
participă (vezi şi descrierea detaliată a sistemului în capitolul următor).
În primul rând, EPCI sunt de două feluri: cu fiscalitate proprie (deci dotate cu resurse
fiscale proprii) şi fără fiscalitate proprie (finanţându-se numai din venituri proprii şi diverse
forme de transferuri de la municipalităţile membre şi/sau de la niveluri administrative supe-
rioare). EPCI cu fiscalitate proprie primesc prin lege seturi de competenţe obligatorii sau
semiopţionale (conform descrierii de mai sus), pe când EPCI fără fiscalitate proprie au mult
mai multă flexibilitate în stabilirea competenţelor pe care trebuie să le realizeze.
Asocierile de cooperare intermunicipală (EPCI) cu fiscalitate proprie sunt, la rândul lor,

de două feluri:
¾ Cu fiscalitate adiţională – EPCI prelevează cote suplimentare pentru cele 4 im-
pozite locale importante: impozitul pe rezidenţă (taxe d’habitation), impozitul pe
construcţii (taxe fonciere battu), impozitul pe terenuri fără construcţii (taxe fonci-
ere non-battu) şi taxa profesională (taxe professionelle) – în limbaj anglo-saxon
”business tax”. Aceste 4 impozite locale majore reprezintă aproximativ 55% din
veniturile administraţiei locale, restul fiind acoperit din transferuri operaţionale şi
granturi de investiţii de la stat şi împrumuturi. Cotele adiţionale sunt stabilite de
consiliile comunale membre ale EPCI, iar veniturile sunt colectate de agenţia de
stat specializată (ANAF-ul francez) şi vărsate direct în conturile EPCI.
¾ Cu taxă profesională unică – reprezintă sistemul cel mai complex – prin care EPCI
se substituie comunelor membre şi percepe în locul lor acest impozit. Comunele
membre vor continua să perceapă celelalte 3 impozite principale. Prin acest sistem,
nivelul taxei profesionale devine acelaşi pentru toate comunele membre ale EPCI –
această uniformizare trebuie făcută într-un interval de maxim 10-12 ani, astfel încât
după această perioadă va fi o cotă unică a taxei profesionale. Totodată în cadrul
acestui sistem se pune în aplicare un sistem complex de compensare/echilibrare
al comunelor de către EPCI. Astfel, EPCI trebuie să ramburseze fiecărei comune
echivalentul încasărilor din taxa profesională anterior formării EPCI din care se
scad sumele pe care comuna ar fi trebuit să le verse în bugetul EPCI, având ca sursă
taxa profesională, dacă nu exista sistemul de fiscalitate proprie. Volumul resurselor
rambursate este corectat cu diverşi coeficienţi pentru a avea şi un efect egalizator
– deci să transfere mai multe resurse comunelor din EPCI cu o capacitate fiscală
mai redusă în detrimentul comunelor din EPCI cu o capacitate fiscală mai mare. De
asemenea, în cadrul sistemului cu taxă profesională unică există şi posibilitatea de
a preleva un complement (surplus) fiscal pe celelalte 3 impozite majore ale comu-
nelor: impozitul pe rezidenţă, impozitul pe construcţii, impozitul pe terenul necon-
struit. Sistemul de taxă profesională unică este fie opţional (pentru CC sub 60000
de locuitor), fie obligatoriu pentru restul de EPCI – evident cu excepţia sindicatelor
intercomunale. Evoluţia sistemului poate fi urmărită în tabelul de mai jos.
Tabel 9 – Evoluţia sistemului de fiscalitate în intercomunalitatea franceză
Fiscalitate pro-
prie adiţională Taxa profesio- Taxa profesio-
Fiscalitate pro-
cu taxă profesi- nală unică nală unică
prie adiţională
onală unică de - opţional - obligatoriu
zonă - opţional
Înainte de 1999
Comunitate urbană ● ● ●
District <= 500 000 ● ● ●
District >= 500 000 ●
Comunitate de comune ● ● ●
Comunitate de oraşe ●
Sindicat de aglomeraţie nouă ●
După 1999
Comunitate urbană ●
Comunitate de aglomerare ●
Sindicat de aglomeraţie nouă ●
Comunitate de comune >= 60 000 ●
Comunitate de comune <= 60 000 ● ● ●
Sursa: Prelucrare după Karen West ”Inter-Municipal Cooperation in France: Incentives, Instrumentality and
Empty Shells”. 20
Pentru a înţelege şi mai bine sistemul francez, o descriere sumară a ceea ce este taxa
profesională (un impozit neobişnuit pentru România) ar putea fi extrem de util. Taxa profe-
sională a fost introdusă pentru prima dată în 1975 şi se calculează pe baza valorii locative
a imobilizărilor corporale de care dispune o persoană juridică sau fizică (persoane fizice
autorizate – în limbajul românesc) pentru exercitarea activităţilor sale lucrative (econo-
mice). De la taxa profesională sunt exceptate toate instituţiile publice, ONG-urile şi acti-
20
Pag.80 în INTER-MUNICIPAL COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A. van Montfort,
published by Springer, Dordrecht, The Netherlands, 2007.
vităţile agricole şi artizanale în anumite condiţii. De asemenea, există un sistem complex

de scutiri şi facilităţi: pentru IMM-urile cu mai puţin de 5 salariaţi sau pentru un sector de
activitate în întregime (nu pentru întreprinderi individuale). Taxa profesională reprezintă
48% din totalul încasărilor din fiscalitatea directă la nivel local, cu o variaţie foarte mare în
raport de dimensiunea comunelor: 33% pentru comunele sub 700 de locuitori şi 50% pen-
tru municipalităţile urbane cu peste 20000 de locuitori. În plus, discrepanţele fiscale dintre
municipalităţile franceze sunt determinate în mare măsură de taxa profesională: numai 10%
din municipalităţi mobilizează aproximativ 90% din taxa profesională potenţială la nivel
naţional.
Practic, taxa profesională se calculează pornind de la următoarele elemente cumulate:

¾ Pentru clădiri şi terenuri se consideră baza utilizată pentru impozitele pe proprietate
respective;
¾ Pentru echipamente şi utilaje se ia în considerare 16% din preţul lor de achiziţie sau
din valoarea de închiriere;
¾ 18% din fondul de salarii al întreprinderii – în varianta de până în 2007.
Rata de impozitare nu poate fi mai mare decât dublul mediei naţionale din anul precedent.
De asemenea, creşterea ratei de impozitare nu poate fi mai mare de 1,5 ori decât creşterea
ratei de impozitare pentru impozitele pe locuire şi pe proprietate. Practic, rata de impozitare
mediană era în jurul valorii de 17,4%, rata minimă era de 11% şi cea maximă de 26%. Există
şi o formulă de repartizare a încasărilor din taxa profesională între nivelul comunal, departa-
mental şi cel regional (26,9% comuna, 48,1% departamentul şi 25% regiunea).
Regimul de taxă profesională unică este obligatoriu pentru comunităţile de aglomerare
şi urbane (CA, CU) şi opţională pentru comunităţile de comune (CC). Colectarea în regim
de taxă profesională unică reprezintă 2/3 din totalul colectării pe taxă profesională. Datorită
faptului că este un impozit extrem de nepopular pentru mediul de afaceri (penaliza atât in-
vestiţiile în noi echipamente şi tehnologii, cât şi crearea de noi locuri de muncă sau creşteri-
le salariale) şi induce competiţia fiscală între administraţiile publice locale, după 2000 taxa
profesională a suferit o serie de modificări care au redus impactul ei asupra contribuabililor,
fără a reduce şi încasările comunităţilor locale, acestea fiind integral compensate de către
stat (pe perioade determinate sau chiar nedeterminate). Astfel, mai întâi s-au stabilit valori
minime şi maxime ale volumului taxei profesionale datorate de un contribuabil pornind de
la valoarea adăugată creată de acesta – de exemplu pentru companiile cu o cifră de afaceri
de peste 7,6 milioane de Euro taxa profesională datorată era minim 1,5% din valoarea adău-
gată creată în decursul unui an.
În 2009, s-au produs reforme radicale referitor la taxa profesională, ea fiind înlocuită de
fapt cu o contribuţie economică teritorială (CET) compusă din:
¾ cotizaţia funciară a întreprinderii (CFE), în fapt impozitul pe construcţii şi pe tere-
nuri neconstruite datorat de aceasta şi calculat la valoarea de înregistrare. Întreprin-
derile vor beneficia la început de o reducere cu 30% a valorii clădirilor şi terenurilor
pe baza căreia se determină CFE;
¾ cotizaţia pe valoare adăugată a întreprinderii (CVAE) produsă timp de un an.
CFE se alocă în întregime comunelor şi asociaţiilor intercomunitare, iar CVAE se alocă

conform unei formule: 26,5% la comune, 48,5% la departament şi 25% la regiune. La fel ca
şi în cazurile anterioare, statul va compensa integral pierderile administraţiilor locale prin
trecerea de la taxa profesională la contribuţia economică teritorială – în fapt, va exista un
sistem fictiv de încasare a taxei profesionale la nivelul întregii administraţii cu care vor fi
comparate încasările efective din CET.
Marii beneficiari ai noului sistem sunt întreprinderile mici şi mijlocii. Impactul previ-
zibil al noului sistem este reducerea poverii fiscale în medie cu 22%, pentru activităţile
industriale cu 32%, pentru întreprinderile de construcţii cu 42%. Singurii defavorizaţi de
noul sistem sunt firmele de consultanţă, care au o pondere foarte mare a valorii adăugate
în cifra de afaceri.
A treia mare componentă a sistemului de finanţare a asociaţiilor intercomunale în Franţa,
după veniturile proprii pe baza tarifelor de utilizare şi sistemul de fiscalitate proprie, sunt
transferurile de funcţionare (operaţionale) sau cele de investiţii. Sistemul acestora este, cum
se putea altfel, şi el foarte complex. Avem în primul rând transferul general de funcţionare
sau dotaţia generală de funcţionare (DGF) care se alocă în funcţie de 3 seturi de condiţii:
¾ în plan fiscal – alegerea regimului de taxă profesională unică
¾ în plan demografic – populaţia comunelor să fie între 3500 şi 50000 de locuitori;
¾ în planul competenţelor – EPCI să realizeze cel puţin 4 din cele 5 competenţe semi-
opţionale, valabile pentru comunităţile de aglomerare (CA) – indiferent dacă EPCI
este o CC sau o CA.
Al doilea tip de transferuri este cel pentru investiţii, care sunt de mai multe feluri. De
exemplu, transferurile pentru dezvoltare rurală se acordă EPCI-urilor care au o populaţie
totală sub 60000 de locuitori şi unde cel puţin 2/3 din comune au mai puţin de 5000 de
locuitori.
Trei lucruri se observă la acest sistem de transferuri: este foarte complex; este foarte
concentrat pe obiectivele pe care politica publică le stabileşte la nivel naţional şi acest lucru
se realizează prin condiţionalităţile pe care le pune; este transparent, nesubiectiv şi predic-
tibil – nu există transferuri ad-hoc, sau pentru domenii generale foarte vagi.
7. ANALIzA COMpREhENsIvĂ A UNOR
MOdELE dE AsOCIERE ÎNTRE UNITĂŢI
AdMINIsTRATIv-TERITORIALE
7.1. franţa
Franţa are una dintre cele mai vechi tradiţii de cooperare intermunicipală – primele
forme apărând de la sfârşitul secolului al XIX-lea, ca soluţie la extrema fragmentare a
administraţiei locale (comunale). Această fragmentare este rezultatul direct al Revoluţiei
Franceze şi al legii adoptate în decembrie 1789 prin care toate cele 44.000 de parohii au
fost transformate în comune. Toate tentativele care au avut loc de atunci încoace, începând
chiar cu perioada Directoratului şi a lui Napoleon I până la legea din 1971, nu au făcut
decât să reducă numărul de autorităţi locale la puţin peste 36.000.
Aceste caracteristici franceze: fragmentare foarte mare, eşecuri succesive – ce se întind pe
distanţa a aproape două secole – în a amalgama comunele în unităţi administrativ-teritoriale
viabile şi-au pus amprenta asupra sistemului de cooperare inter-municipală. Acesta a deve-
nit singura soluţie fezabilă, din punct de vedere politic, la problema cronică a fragmentării
excesive.
Pe lângă faptul că datează de foarte mult timp, intercomunalitatea în Franţa mai are
o caracteristică, şi anume: complexitatea şi amploarea fenomenului. Diversele forme de
intercomunalitate s-au acumulat atât ca rezultat al unei creşteri organice, cât şi ca rezultat
al efortului legislativ, raţionalist (tipic francez) de a crea un sistem atotcuprinzător, care să
îmbine atât aspectul normativ (obligatoriu), cât şi pe cel voluntar, puternic stimulat de un
cadru fiscal şi bugetar adecvat. Din această cauză, a descrie sistemul francez de cooperare
intermunicipală nu este deloc simplu, mai ales ţinând cont şi de structura complexă a admi-
nistraţiei publice franceze, structurată pe patru niveluri: central, regional, departamental şi
comunal (local).
Fenomenul cooperării intermunicipale a luat o amploare fără precedent în Franţa după
aprobarea legilor din 1992 şi 1999 care au avut ca principal scop raţionalizarea şi impulsi-
onarea dezvoltării sistemului, după ce devenise evident, mai ales în urma eşecului aplicării
legii din 1971, că amalgamarea comunelor nu era posibilă, datorită atât rezistenţei politici-
enilor din toate partidele, cât şi ataşamentului cetăţenilor faţă de simbolurile democratice şi
participative pe care le reprezintă puterile locale.
În urma aplicării legii din 1999, structura formelor de cooperare intermunicipală s-a
stabilizat în alcătuirea pe care o vom descrie mai jos. Conceptul care reuneşte toate formele
de intercomunalitate poartă denumirea de ”instituţie publică de cooperare intercomunală”
(établissement publique de coopération intercommunale – EPCI) şi are diferite forme în
funcţie de dimensiunea comunelor care participă.
Etapele de formare a unei EPCI sunt:
1) etapa de iniţiere a EPCI – fie iniţiativa uneia sau a mai multor comune, fie iniţiativa
prefectului de departament, după consultarea comisiilor departamentale de coope-
rare intercomunală – o astfel de EPCI poate cuprinde comune din mai multe depar-
tamente învecinate dacă se respectă condiţia de teritoriu continuu şi fără enclave;
2) etapa de determinare a perimetrului EPCI – este atributul prefectului prin decizie
prefecturală. Prefectul poate restrânge lista comunelor participante ţinând cont de
formele de intercomunalitate deja existente şi de condiţia de teritoriu continuu;
3) etapa de consultare a comunelor membre ale EPCI – ele se pronunţă asupra peri-
metrului şi statului pe baza unei reguli majoritare: fie 2/3 din consiliile comunale
implicate şi care să reprezinte cel puţin 50% din populaţia CC, fie 1/2 din consiliile
comunale implicate, dar populaţia să reprezinte 2/3 din populaţia CC. Este obliga-
toriu să fie consultat consiliul comunei dominante – a cărei populaţie este cel puţin
jumătate din totalul noii comunităţi. Există şi o regulă a aprobării tacite dacă în
decurs de 3 luni nu au loc deliberările şi votul în consiliile comunale implicate;
4) etapa de creare a EPCI – prin decizie a prefectului.
Principalele forme de EPCI, după aplicarea legii din 1999 sunt: comunitatea de comune
(CC), comunitatea de aglomerare (CA), comunitatea urbană (CU), sindicatul intercomunal
cu vocaţie unică (SIVU), sindicatul intercomunal cu vocaţie multiplă (SIVOM). Au existat
şi alte forme, cum ar fi sindicatul de aglomerare nouă (SAN), care potrivit legii din 1999
s-a transformat în comunitatea de aglomerare (CA).
Totodată, prin statut EPCI (CC, CA, CU) stabileşte şi regimul fiscal sub care va funcţio-
na – deci modul în care va fi finanţată. Acest aspect va fi detaliat la secţiunea de finanţare a
diverselor forme de cooperare intermunicipală. De asemenea, transferul de competenţe către
EPCI se bazează pe două principii fundamentale: cel al specializării şi cel al exclusivităţii.
Principiul specializării înseamnă că orice EPCI exercită numai competenţele care i-au fost
transferate de comunele membre. Principiul exclusivităţii înseamnă că o competenţă odată
transferată către EPCI nu mai poate fi realizată de niciuna dintre comunele membre. În
plus, o dată cu transferul de competenţe se face şi transferul activelor de orice fel (inclusiv
patrimoniu) care contribuie la realizarea lor.
Comunitatea de comune (CC) este o formă de EPCI pe durată limitată sau nelimitată
(aspect prevăzut expres în statut) care regrupează comunele de pe un teritoriu continuu şi
fără enclave şi fără condiţii minimale/maximale de populaţie. Scopul CC este de a reuni un
număr de comune într-o asociere solidară pentru a elabora şi implementa un proiect comun
de dezvoltare şi amenajare a teritoriului pe care-l ocupă.
Competenţele unei comunităţi de comune sunt stabilite de lege, fiind de două feluri:
obligatorii şi opţionale. Competenţele obligatorii sunt:
¾ amenajarea teritoriului;
¾ acţiuni de dezvoltare economică (crearea şi dotarea cu infrastructură a unei zone de
producţie artizanală; activităţi de promovare a implantării unor activităţi economi-
ce – relaţii publice, marketing, informare).
O comunitate de comune trebuie de asemenea să aleagă cel puţin una dintre competen-
ţele opţionale (de fapt, semiopţionale):
¾ protecţia şi punerea în valoare a mediului înconjurător: colectarea, depozitarea şi
tratarea deşeurilor; construcţia şi administrarea unei staţii de epurare a apelor uzate;
prevenirea incendiilor; lupta împotriva poluării solului, apei şi aerului;
¾ politica de locuire şi calitate a vieţii: acţiuni îndreptate împotriva excluziunii soci-
ale; programe locale de locuire şi de ameliorare a acesteia;
¾ crearea, amenajarea şi întreţinerea infrastructurii fizice;
¾ construcţia, întreţinerea şi funcţionarea echipamentelor/dotărilor culturale, sportive
şi şcolare: funcţionarea unei piscine; construcţia şi funcţionarea unei cantine care
să deservească mai multe şcoli primare sau grădiniţe; construcţia unei grădiniţe sau
a unei şcoli primare.
Pe lângă aceste blocuri de competenţe obligatorii şi semiopţionale (de fapt) comunitatea
de comune poate realiza orice altă funcţie ce ar fi în interesul comun al autorităţilor locale
componente. Aceste funcţii pur opţionale sunt stabilite prin majoritate calificată fie la înce-
put, fie pe parcursul funcţionării CC.
Comunitatea de aglomerare (CA) este un EPCI care regrupează mai multe comune, care
la data creării au mai mult de 50 000 de locuitori, pe un teritoriu continuu şi fără enclave,
în jurul uneia sau mai multor comune cu cel puţin 15 000 de locuitori. Aceste comune se
reunesc într-o asociere solidară în vederea elaborării şi implementării împreună a unui pro-
iect de dezvoltare urbană şi de amenajare a teritoriului lor. CA este stabilită pe o perioadă
nedeterminată, iar decizia prefecturală de înfiinţare stabileşte sediul şi statutul acesteia.
La fel ca şi în cazul CC, comunitatea de aglomerare, odată formată, are anumite compe-
tenţe obligatorii şi alte opţionale, dar din rândul cărora trebuie să aleagă cel puţin 3 (din 5).
Competenţele obligatorii sunt:
1) dezvoltarea şi planificarea teritoriului CA;
2) dezvoltare economică;
3) politica de locuire şi calitate a vieţii;
4) managementul urban: ordinea publică, incluziunea socială etc.;
Cele 5 blocuri de competenţe semiopţionale din care trebuie să aleagă cel puţin 3 sunt:
1) planificare, construcţia, întreţinerea şoselelor/drumurilor şi a parcărilor;
2) tratarea apei potabile;
3) livrarea apei potabile;

4) protecţia şi punerea în valoare a mediului înconjurător;
5) construcţia, întreţinerea şi funcţionarea echipamentelor/dotărilor culturale, sportive
şi şcolare.
Pe lângă aceste blocuri de competenţe obligatorii şi semiopţionale (de fapt) comunita-
tea de aglomerare poate realiza orice altă funcţie ce ar fi în interesul comun al autorităţilor
locale componente. Aceste funcţii pur opţionale sunt stabilite prin majoritate calificată fie
la început, fie pe parcursul funcţionării CA.
Comunitatea urbană (CU) este un EPCI care regrupează mai multe comune, care la data
creării au mai mult de 500 000 de locuitori, pe un teritoriu continuu şi fără enclave. Aceste
comune se reunesc într-o asociere solidară în vederea elaborării şi implementării împreună
a unui proiect de dezvoltare urbană şi de amenajare a teritoriului lor. CA este stabilită pe
o perioadă nedeterminată, iar decizia prefecturală de înfiinţare stabileşte sediul şi statutul
acesteia. La fel ca şi în cazul CC şi CA, comunitatea urbană, o dată formată, are anumite com-
petenţe obligatorii şi alte opţionale, dar din rândul cărora trebuie să aleagă cel puţin 3 (din 5).
Competenţele obligatorii sunt:
1) dezvoltarea şi planificarea teritoriului CU;
2) planificare şi dezvoltare economică, socială şi culturală;
3) politica de locuire şi calitate a vieţii;
4) managementul urban: ordinea publică, incluziunea socială etc.;
5) managementul serviciilor publice de interes colectiv: tratarea, distribuţia, epurarea
apei, transport public, colectarea, depozitarea şi tratarea deşeurilor, serviciile de
urgenţă, cimitirele. În general este vorba de tot ceea ce este cunoscut sub denumirea
de servicii comunale;
6) protecţia şi punerea în valoare a mediului înconjurător.
Pe lângă aceste blocuri de competenţe obligatorii comunitatea de urbană poate realiza

orice altă funcţie ce ar fi în interesul comun al autorităţilor locale componente. Aceste
funcţii pur opţionale sunt stabilite prin majoritate calificată fie la început, fie pe parcursul
funcţionării CU. Atât în cazul CA, cât şi al CU se menţin aspectele analizate mai sus referi-
toare la caracterul exclusiv al competenţelor transferate, la transferul activelor de orice fel,
inclusiv patrimoniu, necesare îndeplinirii funcţiilor respective.
Pe lângă aceste forme mai avem încă două tipuri de organizare a cooperării intermuni-
cipale: sindicatele intercomunale cu vocaţie unică (SIVU) şi cele cu vocaţie multiplă
(SIVOM) – corespund organizaţiilor cu un singur scop sau multiscop discutate mai sus.
Sindicatele intercomunale pot fi „închise” – în terminologia franceză (sau pure conform
discuţiei anterioare) cuprinzând numai comune sau alte EPCI organizate anterior sau pot
fi mixte, cuprinzând pe lângă comune şi EPCI deja organizate, instituţii publice ale al-
tor niveluri administrative (departament sau regiune de regulă). Sindicatele intercomunale
nu implementează proiecte comune de dezvoltare, dar furnizează servicii publice pentru
comunele aderente. Sunt forme de cooperare intermunicipală simple, neavând seturi de
competenţe obligatorii sau semiopţionale
Evoluţia acestui sistem deosebit de complex a fost explozivă în ultimii ani. Astfel, la
1 ianuarie 2009, Franţa număra 2601 de comunităţi de comune, aglomerări urbane, care
cuprindeau 34 166 de comune şi 56,4 milioane de locuitori, adică 93,1% din numărul de
comune şi 87,3% din populaţia ţării. Evoluţia acestor forme de cooperare intermunicipa-
lă în perioada 1992-2005 este descrisă de tabelul de mai jos – trebuie adăugat că acesta
cuprinde şi alte forme de intercomunalitate care, potrivit legislaţiei adoptate în 1999, au
fost transformate în formele descrise mai sus.
Tabel 10 – Evoluţia formelor de intercomunalitate în Franţa,
în perioada 1992-2005
1992 1993 1999 2000 2001 2002 2003 2004
Comunitate urbană 9 9 12 12 14 14 14 14
Comunitate de aglomerare 50 90 120 143 155
Comunitate de comune 193 1 347 1 533 1 733 2 032 2 195 2 286
Sindicat de aglomeraţie nouă 9 9 9 9 8 8 8 6
District 214 252 305 241 155 - - -
Comunitate de oraşe 3 5 - - - - -
Nr. locuitori în instituţii cu fiscalitate
16,1 33,2 36,9 40,4 45,1 48,8 50,7
proprie (mil)
Nr. locuitori în instituţii cu taxă profesi-
2,1 4,2 13,0 20,8 29,7 35,4 37,7
onală unică (mil)
Sursa: Karen West ”Inter-Municipal Cooperation in France: Incentives, Instrumentality and Empty Shells”.21
Critici la adresa sistemului francez – evidenţiate de Raportul special dedicat cooperării

inter-municipale de către Curtea de Conturi din 200522. Raportul realizează o analiza pro-
fundă, chiar exhaustivă, a ceea ce înseamnă cooperarea inter-municipală în Franţa. După ce
subliniază avantajele sistemului şi care sunt în general cele subliniate până acum în această
analiză cu privire la intercomunalitate ca soluţie nu numai de substitut, dar chiar mai bună
(mai flexibilă) la amalgamare, Raportul Curţii de Conturi a Franţei sintetizează şi câteva
din problemele nevralgice ale sistemului de cooperare în această ţară. Pe scurt, aceste pro-
bleme se referă la următoarele aspecte:
a) sistemul este mult prea complex – în fapt, o încrengătură de instituţii publice de
cooperare intermunicipală, în special sindicatele intercomunale, cu extrem de mul-
te suprapuneri şi duplicări. În ciuda legii din 2004, al cărei scop a fost tocmai raţio-
nalizarea şi consolidarea numărului de EPCI, rezultatele sunt limitate;
b) există un număr exagerat de mare de comunităţi de comune de mici dimensiuni, cu
fiscalitate proprie, care nu-şi pot realiza menirea pentru care au fost organizate: furni-
zarea eficientă (reducerea costurilor datorită furnizării la scară) a serviciilor publice;
21
Pag. 81 în INTER-MUNICIPAL COOPERATION IN EUROPE edited by R. Hulst and A. van Montfort,
published by Springer, Dordrecht, The Netherlands, 2007.
22
”Lìntercommunalité en France – Rapport au Président de la République Suivi des Réponses des
Administrations et des Organismes Intéressés ”, Noiembrie 2005.
c) sindicatele intercomunale mixte sunt de fapt un sistem de intercomunalitate de ni-

vel trei, ceea ce demonstrează cel puţin că scara de organizare a comunităţilor de
aglomerare şi a celor urbane rămâne neadecvată – prea mică;
d) multe competenţe transferate diverselor EPCI sunt virtuale – neacoperite de furniza-
rea efectivă a serviciilor – datorită definirii lor insuficiente sau incomplete în statute;
e) în multe cazuri, diversele forme de EPCI au primit (le-au fost transferate) doar par-
ţial mijloacele, activele (inclusiv cele patrimoniale) necesare furnizării serviciilor
publice încredinţate;
f) investiţii parţial realizate pentru a furniza serviciile transferate;
g) EPCI care prin statut se finanţează prin taxa profesională unică rămân de cele mai
multe ori numai structuri de redistribuire a fondurilor către comune prin interme-
diul vărsămintelor de compensare, care sunt fie prea ridicate, fie insuficient egali-
zatoare, de fapt măresc dezechilibrele/discrepanţele orizontale;
h) impactul întregului sistem de cooperare intermunicipală, măsurat în termenii
dezvoltării de noi servicii, de obţinere a unor economii de scară sau de utilizare în
comun, mai eficient, a unor resurse rare, este LIMITAT şi NU FOARTE CLAR;
i) reforma este costisitoare dacă se iau în considerare atât transferurile suplimentare
de la stat destinate diverselor forme de EPCI, cât şi presiunea fiscală suplimentară
pe care acestea au generat-o şi care riscă să continue să crească şi în viitor, dacă
comunele nu vor urmări până la capăt logica unor obiective şi mijloace comune în
furnizarea de servicii publice;
j) nevoia de coordonare a politicilor publice de dezvoltare şi a celor financiare, între
diversele forme de EPCI şi comunele participante continuă să se manifeste.
Concluzia finală a raportului este că sunt posibile două tipuri majore de consecinţe: fie o
reformă neterminată ar reprezenta un cost real mare pentru contribuabili; fie riscul unei de-
rive (crize) financiare datorită dublării obiectivelor şi resurselor (atât din partea EPCI, cât
şi din partea comunelor membre pentru a realiza acelaşi lucru – de fapt, principiul exclusi-
vităţii, atunci când coordonarea şi planificarea politicilor nu funcţionează corect) şi datorită
unor dezechilibre financiare care pot apărea datorită unor strategii financiare neadecvate.
La rândul lui, un alt raport al Curţii de Conturi din anul 2009 sublinia că ameliorările
constatate sunt insuficiente, incomplete şi prea lente în faţa unei mişcări intercomunale care
ia forme asimilabile unui nou nivel de administraţie publică, fără a repune în discuţie rolul
comunelor şi nici nevoia şi urgenţa unei guvernanţe mai democratice.
23
7.2. spania
Istoric
În Spania au existat formal parteneriate intercomunale din perioada dictaturii generalului
Franco şi chiar înainte. Spania se caracterizează printr-un număr mare de mici comunităţi.
23
Pe baza: Salvador Parrado Díez, UNED, Madrid, “Creating economies of scale, promoting inter-municipal
cooperation”, OECD/Sigma, 2006.
Astfel, 84.8% din numărul oraşelor din Spania numără mai puţin de 5000 locuitori. Doar
15,5 % din populaţia Spaniei locuieşte în zone rurale, iar distribuţia municipalităţilor nu
este omogenă. Astfel, provinciile situate în centrul ţării au mai multe comunităţi mici, în
timp ce provinciile situate pe coastă sunt mult mai urbanizate. Numărul mare de comunităţi
rurale şi nivelul limitat al resurselor financiare au fost factorii care au condus la stabilirea
de parteneriate între comunităţile învecinate pentru a furniza servicii de calitate ridicată
pentru locuitorii din zona respectivă.
Formele de asociere intercomunitară din Spania

Comunităţile spaniole se pot asocia pentru a furniza în mod cât mai eficace serviciile
publice în două forme, şi anume: mancomunidad (parteneriat orizontal) şi consortium
(parteneriat pe verticală).
Mancomunidad este un parteneriat orizontal, care permite asocierea doar a municipali-
tăţilor. Se pare că această formă de asociere îşi are originea în evul mediu. În prezent, din
1985, există Legea privind administraţia locală, care conţine prevederile legale cu privire
la această formă de asociere.
Mancomundades şi consortia diferă din mai multe puncte de vedere: scop, membrii aso-
ciaţiei, compoziţia comitetului de conducere, sistemul financiar, cadrul legal. Pentru a arăta
diferenţele şi similarităţile între cele două forme de asociere vor fi prezentate două exemple:
Consorţiul de apă Bilbao (BWC) şi Uribe-Kosta Mancomunidad (Font and Parrado: 2003).
Scopul asocierii
Mancomunidades sunt organizaţii cu scop multiplu care furnizează mai multe servicii.
Lista serviciilor furnizate de mancomunidades depăşeşte 60, printre care se numără: co-
lectarea deşeurilor, furnizare apă, activităţi culturale, serviciul de pompieri, promovarea
turistică şi economică.
Spre deosebire de mancomunidad, consortia este o organizaţie cu scop unic (80% din
numărul total au scop unic), iar printre serviciile furnizate se numără: promovarea econo-
mică, departamentul de pompieri, furnizarea apei.
Un dezavantaj al creării unei consortia este acela că se înregistrează o creştere a costu-
rilor administrative, deoarece fiecare structură de acest tip trebuie să aibă un preşedinte,
personal administrativ, sediu etc.
Bilbao Water Consortium (BWC) este o organizaţie cu scop unic pentru furnizarea şi
tratarea apei, în timp ce mancomunidad Uribe-Kosta, este o organizaţie cu scop multiplu,
care asigură serviciile sociale, promovează limba bască, se ocupă de gropile de gunoi me-
najer, sensibilizează populaţia cu privire la problemele de mediu, asigură adăpostul pentru
animalele abandonate.
Parteneri
Există două posibilităţi pentru comunităţile rurale, respectiv: parteneriate publice ale
comunităţilor (mancomunidad) şi parteneriate public-private între autorităţile publice, en-
tităţile nonguvernamentale cu mediul de afaceri (consortia).
Mancomunidad este o structură publică locală din care fac parte comunităţi învecinate.
Există trei restricţii pentru mancomunidad, respectiv:
1) Comunităţile trebuie să aparţină aceleiaşi regiuni;
2) Nivelul superior de administraţie (provincie, regiune) nu poate face parte din
mancomunidad;
3) Nu este permis unei astfel de structuri să i se delege toate competenţele unei comu-
nităţi, când acest lucru înseamnă desfiinţarea unei autorităţi publice.
Numărul mediu de parteneri este de 8 (50% din mancomunidad au între 6 şi 8 membri),

în timp ce unele au un număr foarte mare de parteneri, respectiv 94.
Consortia este un caz tipic de asociere pe verticală, aceasta pentru că membrii ei pot
fi din diverse niveluri ale administraţiei (naţional, provincial, local). 1/3 din numărul total
al consortia în Spania au ca partener cu drepturi egale o organizaţie nonguvernamentală.
În unele cazuri, există tendinţa de control din partea partenerilor din structurile centrale,
regionale, ceea ce poate împiedica buna cooperare.
Mancomunidad Uribe-Kosta şi consortia BWC variază în ceea ce priveşte partenerii.

Mancomunidad Uribe-Kosta a fost promovată de guvernul regional, care a investit foarte
mult în domeniile aflate în responsabilitatea acestei structuri. Mancomunidad cuprinde:
6 consilii locale fondatoare (membri deplini) şi guvernul provinciei şi regiunii (care asigură
granturi şi care nu sunt membri). Astfel că autorităţile regionale şi provinciale nu au posibi-
litatea de a interveni în activităţile curente ale mancomunidad. Însă acestea acordă anumite
stimulente financiare care ghidează activitatea mancomunidad.
Consortia BWC are parteneri din diferite niveluri ale administraţiei, fiecare cu rol dife-
rit în asociaţie:
54 consilii locale au un număr de voturi corespunzător cu numărul locuitorilor,
dar cu un număr de maxim 5 voturi pentru deciziile strategice. Ei au şi putere
executivă pentru a controla performanţa asociaţiei.
Guvernul Regional Basc şi provincia finanţează activităţile asociaţiei, dar nu au
putere executivă sau drept de vot.
Utilizatorii plătesc asociaţiei facturile de apă, dar ei nu au reprezentare directă
în asociaţie.
Resursele umane ale asociaţiei sunt persoane foarte bine pregătite, care sunt angajate pe
bază de contract de muncă, pe legea privată.
Organul de conducere
În mancomunidad, organul de conducere are trei niveluri: preşedinte, Adunarea generală
şi comitet de conducere. Sub aceste niveluri este şi un manager general care este interfa-
ţa dintre politic şi cetăţeni. Spre exemplu, într-o mancomunidad de 11 autorităţi locale,
Adunarea Generală are 66 membri numiţi de consiliile locale în concordanţă cu numărul

de locuitori şi majoritatea politică; comitetul de conducere este format din primarii comu-
nităţilor asociate (11- care sunt şi membri ai Adunării Generale); preşedintele este din afara
comitetului de conducere. În cele mai multe cazuri, numărul foarte mare de membri face
foarte dificilă luarea unor decizii strategice. Consiliile locale sunt refractare în a da putere
deplină managerilor asociaţiei şi preferă să ia parte la decizii prin primarii sau consilierii
delegaţi. Aceasta poate fi explicată de natura serviciilor furnizate de asociaţie (servicii so-
ciale sau culturale), care se văd mult mai uşor şi atrag capital politic, în timp ce serviciile
oferite de Consortia nu sunt atât de vizibile pe termen scurt.
În consortia, conform lui Nieto (1997), există trei structuri de conducere ale unei astfel
de asociaţii.
1) una similară cu cea întâlnită la mancomunidades- cu puternică influenţă politică
2) alte două tipuri cu un puternic accent pe conducerea non politică - executivul este
cel care decide în activităţile curente.
Finanţe
Unele mancomunidad au mari probleme financiare, deoarece ele cuprind comunităţi mici,
care au probleme financiare şi care nu îşi plătesc contribuţiile la asociaţii. Mancomunidades
pot primi granturi de la niveluri superioare de administraţie din Spania. În 1995, parlamen-
tul provinciei Vizcaya a adoptat un act normativ pentru a rezolva această problemă. Acest
act normativ permitea preşedintelui mancomunidad să ceară retragerea granturilor provin-
ciale de la acei membri care nu şi-au plătit obligaţiile financiare către asociaţie.
Răspundere
Asociaţiile răspund de acţiunile lor în faţa membrilor şi donatorilor atât din punct de ve-
dere legal, financiar, managerial, cât şi politic. În Spania, ca şi în alte ţări domină modelul
de administraţie publică napoleonian sau prusac, în care autorităţile publice sunt preocupa-
te de răspunderea legală şi financiară.
În cazul unui consortia, autorităţile locale membre încearcă să răspundă cât mai bine
nevoilor cetăţenilor pentru furnizarea apei şi ca serviciul să aibă un cost pe care cetăţenii
să şi-l permită. În Uribe-Kosta mancomunidad, politicienii sunt îngrijoraţi de taxele pentru
colectarea gunoiului. Autorităţile locale se opun creşterii taxelor şi aşteaptă de la asociaţii
(consortia şi mancomunidad) să atragă fonduri externe pentru proiectele de infrastructură.
Guvernul provincial încearcă să îşi extindă influenţa politică în asociaţii. Dată fiind puterea sa
financiară, în ultimii ani a reuşit să preia anumite servicii care în trecut erau furnizate de mu-
nicipalităţi. De asemenea, provincia a încurajat permanent autorităţile locale să fie membre în
asociaţii, astfel că serviciile oferite către cetăţeni să fie de calitate şi la un preţ acceptabil.
În ambele cazuri, mancomunidad şi consortia, este destul de dificil să identifici date

despre nivelul performanţei legat de calitatea serviciilor. Din acest motiv, în rapoartele
anuale ale asociaţiilor se găsesc doar indicatori referitor la resurse, activităţi şi mai puţin
la rezultate.
Managementul performanţei
Datorită interesului ridicat în ceea ce priveşte răspunderea politică şi legală, consortia
asigură informaţii tuturor membrilor (inclusiv nivel provincial şi regional), în timp ce în ca-
zul mancomunidad nivelul provincial nu primeşte informaţii. În ambele cazuri, informaţia
transmisă este pe baza autoevaluării, în timp ce auditul realizat de organisme externe este
concentrat pe partea financiară şi juridică (Curtea de Audit Bască). În Kosta-Uribe man-
comunidad, consiliile locale folosesc stimulente politice. Mancomunidad are mai puţină
autonomie decât consortia, dar uneori consiliile locale sunt dispuse să renunţe la anumite
competenţe în favoarea asociaţiilor. Însă acest lucru depinde de preferinţele politice. În
Spania, încercarea de a schimba abordarea responsabilităţii de management şi de a măsura
realizările pe baza unor standarde şi indicatori a fost destul de limitată.
7.3. Cehia
Istoric
În Cehia există o fragmentare administrativă foarte mare, dată de un număr foarte mare
de comunităţi rurale foarte mici. Aceste mici comunităţi cooperează de cele mai multe ori
pe bază de voluntariat cu alte comunităţi pentru a putea să îşi îndeplinească sarcinile pe
care le au. În perioada iunie 1990 şi martie 1991, au fost create peste 1800 de comunităţi,
astfel că în Cehia în anul 2001 numărul acestora a crescut de la 4000 la 6250. Structura ad-
ministraţiei locale este asimetrică. Există 551 (8.88%) de comunităţi cu mai puţin de 100 de
locuitori şi un număr de 1655 (26.4%) de localităţi cu un număr de 200 locuitori. În Cehia
sunt şi unele comunităţi rurale foarte mici, cu mai puţin de 20 de locuitori, care nu sunt rezi-
denţi, aceste locuinţe fiind de vacanţă. Autorităţile locale trebuie să asigure servicii publice
şi pentru aceste localităţi mici, ceea ce presupune costuri de personal, pentru serviciile de
iluminat, transport public etc. Un procent de 78.7% din totalul municipalităţilor aveau mai
puţin de 1000 de locuitori în 2007.
Această situaţie este explicată de factori istorici, datorită amalgamării forţate din regi-
mul comunist. O dată recâştigată autonomia locală, aceasta a condus la fragmentarea exce-
sivă. Un alt motiv al fragmentării este dat şi de faptul că prin separare, comunităţile locale
se aşteptau la o creştere economică mai mare dată de independenţa, dar şi de faptul că şi
în Cehia, ca şi în alte ţări existau anumite tensiuni şi antipatii tradiţionale între comunităţi.
Încercarea de a realiza amalgamarea în 1995 nu a avut succes. Printre argumentele aduse de
guvern se numără cele care au fost utilizate şi în SUA în anii 1990. Alături de argumentele
aduse de Keating, au mai fost aduse şi altele: economia de scară, servicii mai bune, dis-
tribuţia echitabilă, dezvoltarea economică locală, întărirea democraţiei locale. Autorităţile
locale nu au fost în favoarea amalgamării, motivele fiind diverse. Din 2199 comunităţi care
au devenit independente în 1989, doar 18 au abandonat autonomia în 2003 şi au acceptat
amalgamarea cu alte comunităţi.
Comunităţile rurale mici nu au stabilitatea politică şi nu sunt capabile să îşi realizeze

obiectivele în mod competent. Acestea nu pot mobiliza suficiente resurse umane, politice,
economice şi organizatorice, nu pot să realizeze proiecte de dezvoltare majore. Datorită
structurii fragmentate, nu există capacitatea locală de a realiza singuri serviciile de bază
pentru cetăţeni.
În Cehia au fost luate mai multe măsuri pentru a rezolva problema fragmentării excesi-
ve, şi anume:
1) Întreruperea procesului de fragmentare şi prevenirea continuării lui. În anul 2000 au
fost aduse amendamente la legea administraţiei, prin care se stopează procesul de
fragmentare care a avut loc în anii 1990. Separarea ar trebui astfel aprobată prin refe-
rendum local, iar decizia finală, care permite separarea, să o aibă Biroul Regional.
2) Facilitarea amalgamării voluntare a comunităţilor locale – introducerea în lege a posi-
bilităţii de amalgamare pe bază voluntară – această măsură nu a avut efectul scontat.
3) Introducerea unor măsuri pentru a susţine cooperarea şi asocierea intercomunitară.
Autorităţile locale au fost încurajate prin legislaţie să se asocieze temporar sau per-
manent pentru a implementa în comun unele proiecte. Formele de asociere menţi-
onate în lege sunt: asociere pe bază de acord, care are drept scop implementarea în
comun a unui proiect, stabilirea unei entităţi legale formată din două sau mai multe
autorităţi conform Codului Comercial, stabilirea pe bază voluntară a unor uniuni de
comunităţi locale pe baza unui acord.
4) Transferul unor responsabilităţi de la autorităţile locale mici la autorităţile mari.
O astfel de măsură a fost implementată în 2003. În funcţie de numărul de locuitori
şi localizarea geografică, autorităţile au fost împărţite în trei categorii:
Autorităţi publice care nu au transferat nici o responsabilitate sau doar unele de
bază. Acestea sunt comunităţile locale rurale foarte mici.
Autorităţi publice (392 autorităţi locale – 5% din numărul total) ale căror birouri
execută un număr de sarcini şi responsabilităţi ale unor comunităţi din zonele
învecinate. Aceste responsabilităţi sunt legate de: serviciul de stare civilă, furni-
zarea apei, protecţia mediului, planificarea spaţială etc.
Autorităţi publice cu puteri extinse – 205 autorităţi locale – respectiv 3% din
numărul total. Acestea au în responsabilitate un număr mare de responsabilităţi
transferate de la alte comunităţi, printre acestea sunt: biroul de eliberare licenţe,
permise auto, planificarea urbană, administrarea pădurilor, pescuitul, plata ser-
viciilor sociale, protecţia copilului, servicii sociale pentru bătrâni etc.
Ca rezultat al acestei reforme a fost creat un al treilea nivel al administraţiei.
Elaborarea unui plan pentru stimularea şi susţinerea creării de asociaţii ale autorită-
ţilor locale. In anul 2004, pentru a soluţiona situaţia fragmentării, Ministerul Internelor a
lansat o nouă reformă. Astfel că, au introdus un proiect de amendare a legii administraţiei,
referitoare la stimularea autorităţilor locale de crea voluntar aşa numitele ”Communities
of Municipalities”, care preluau o parte din responsabilităţile autorităţilor locale membre.
Stimularea a fost în special de natură financiară (această propunere are la bază modelul
francez de asociere). Până în prezent nu a fost implementat.
¾ Crearea de reţele voluntare de comunităţi locale. Această soluţie a fost apreciată de

autorităţile publice, datorită caracterului flexibil, dat de voluntariat şi de faptul că
o dată intraţi în uniune nu trebuia să îşi sacrifice independenţa. O autoritate locală
poate face parte din mai multe uniuni. Printre serviciile furnizate de aceste uniuni
se numără: educaţia, serviciile de sănătate, mediu, oficii de turism, furnizarea apei,
construcţia de canalizări, managementul deşeurilor etc. Conform datelor existente,
mai mult de 70% din numărul autorităţilor locale existente în Cehia au intrat în
astfel de uniuni. Uniunile nu aveau dreptul de a impune anumite contribuţii şi taxe
membrilor, ceea ce a condus la o situaţie financiară instabilă a acestor forme de aso-
ciere. Conform datelor Ministerului de Interne, 474 de uniuni care cuprind 4.680
autorităţi locale au fost înregistrate în 2005. Media membrilor unei uniuni este de
11 autorităţi publice. Cea mai mică uniune cuprinde doi membri, iar cea mai mare
247 autorităţi locale. Un studiu realizat în 2004-2005 de Vajdova şi Cermak (2006)
arată că autorităţile locale au intrat în uniuni care aveau drept scop dezvoltarea
regională, turism, protecţia mediului. Motivul pentru care au intrat în uniune este
dat de a lucra în comun pentru elaborarea, aplicarea şi implementarea de fonduri
nerambursabile de la Uniunea Europeană. Organele de conducere ale acestor forme
de asociere sunt în general cele existente la nivelul autorităţilor locale. Cel mai înalt
nivel de conducere este cel politic, numit de obicei Adunarea Primarilor. Organul
de conducere executiv este ales de Adunarea Primarilor dintre membrii ei. În unele
uniuni sunt create şi comitete de audit. Activitatea curentă a uniunii este realizată de
unul dintre membrii comitetului executiv, de un birou al unei comunităţi membre
sau de o persoană angajată şi plătită de uniune. Uniunile au propriul buget, care
provin din granturi, subvenţii şi contribuţiile membrilor. Unele uniuni se bazează
doar pe contribuţiile membrilor. Deoarece majoritatea membrilor sunt comunităţi
mici cu bugete reduse, contribuţia este destul de mică, ceea ce împiedică uniunile să
realizeze proiecte mari. Printre resursele financiare se numără şi fondurile atrase de
la Uniunea Europeană, la care se adaugă veniturile obţinute de uniuni din activită-
ţile economice desfăşurate. Termenul folosit pentru aceste forme de asociere a fost
„microregiune”. În prezent, microregiunile acoperă 2/3 din suprafaţa ţării. În func-
ţie de structura teritorială sunt identificate două tipuri de microregiuni, şi anume:
Microregiuni formate dintr-un oraş mare şi de municipalităţile din jur;
Microregiuni formate din municipalităţi de mărimi similare.
7.4. polonia
Polonia are un sistem de administraţie publică divizat pe patru niveluri:
1) Central
2) Regiune – voievodat
3) District/departament – powiat. Oraşele de peste 100.000 de locuitori au primit şi

statutul de district, îndeplinind atât funcţiile specifice unei municipalităţi, cât şi
funcţiile specifice unui district – descentralizare asimetrică.
4) Municipal/comunal – gmina – care cuprinde atât localităţi rurale, cât şi urbane
Cooperarea intermunicipală în Polonia s-a dezvoltat imediat după schimbările din 1989,
odată cu introducerea autonomiei locale şi descentralizării în 1990.
Cooperarea intermunicipală a fost strict organizată pe baze voluntare în organizaţii ori-
entate către realizarea unei anumite sarcini (atât coordonare şi planificare a politicilor locale,
cât mai ales furnizare de servicii publice). Pentru aceasta, asociaţiilor intermunicipale li se
transferau responsabilităţile care urmau să fie realizate în comun împreună cu mijloacele ne-
cesare (patrimoniu, alte active fixe, resurse financiare). Ministerul de Interne avea obligaţia
menţinerii unui registru cu aceste asociaţii, ceea ce permite monitorizarea activităţii lor, dar
el nu cuprinde asocierile informale – cele din care nu rezultă o nouă personalitate juridică.
Au fost create forme de asociaţii de cooperare intermunicipală atât cu un singur scop, cât şi
multiscop (limitate însă la două-trei activităţi – aşa cum rezultă din tabelul de mai jos).
În ceea ce priveşte dezvoltarea asociaţiilor de cooperare municipală se poate constata
o explozie în 1991, după care a urmat un regres evident – acest proces trebuie legat de
clarificarea rolurilor şi resurselor districtelor şi regiunilor, efectelor pe termen lung ale
descentralizării asimetrice.
Tabel 11 – Evoluţia numărului de asociaţii de cooperare intermunicipală în Polonia
Număr de asociaţii Număr de comune şi oraşe membre într-o asociaţie
Anul
înregistrate 1-5 6-10 Peste 10
1990 1 0 0 1
1991 43 14 17 12
1992 24 6 6 12
1993 19 12 5 2
1994 18 3 12 3
1995 13 9 3 1
1996 13 6 5 2
1997 15 8 6 1
1998 5 3 2 0
Total 151 61 56 34
Sursa: prelucrate după Regulsky J. ”Local Government Reform in Poland: An Insider`s Story” Open Society
Institute, LGI, 2003, pag. 134-135.
Tabel 12 – Evoluţia numărului sectoarelor de cooperare intermunicipală în Polonia

Număr sectoarelor de cooperare
Anul
1 2-3 4-5 Peste 5
1990 1 0 0 0
1991 26 16 1 0
1992 5 13 1 0
1993 5 9 4 1
1994 10 8 0 0
1995 9 4 0 0
1996 3 9 0 1
1997 3 11 0 1
1998 2 3 0 0
Total 64 73 6 3
Sursa:idem
Aşa cum se poate observa cu uşurinţă din tabelul următor, majoritatea asocierilor au
fost realizate pentru furnizarea de servicii publice, în special în domeniile unde era nevoie
de o scară minimă de producţie şi livrare sau unde investiţiile necesare erau foarte mari:
protecţia mediului, colectarea şi depozitarea deşeurilor, apă şi canalizare. Mult mai puţine
asocieri au fost realizate pentru activităţi legate de coordonarea şi planificarea politicilor
publice locale: amenajarea teritoriului, dezvoltarea guvernanţei locale.
Tabel 13 – Evoluţia tipului de activităţi ale asociaţiilor de cooperare
intermunicipală în Polonia
Tipuri de activităţi ale asociaţiilor
Protecţia mediului
Dezvoltare econo-
depozitarea deşe-
Dezvoltarea adm.
Telecomunicaţii
mică regională
Colectarea şi
Anul
Amenajarea
locuinţelor
teritoriului
Canalizare
Incălzirea
Transport
Turism
locale
Altele
urilor
Apă
Gaz
1990 0 0 0 0 0 0 0 0 1 0 0 0 0
1991 12 5 4 2 4 2 4 13 2 10 4 4 1
1992 9 2 2 2 3 0 2 8 2 7 1 2 1
1993 9 3 6 6 6 0 0 9 3 4 1 0 0
1994 8 0 1 2 0 1 2 4 4 3 0 0 1
1995 2 2 0 3 1 0 0 3 2 4 0 0 1
1996 8 0 0 3 8 0 1 3 3 0 0 1 0
1997 8 0 0 4 8 2 1 6 0 2 0 0 3
1998 2 2 0 4 0 0 0 0 0 0 0 0 0
Total 58 14 13 26 30 5 10 46 17 30 6 7 7
Sursa: Regulsky J. ”Local Government Reform in Poland: An Insider`s Story” Open Society Institute, LGI,
2003, pag. 134-135.
8. sTUdII dE CAz şI ExEMpLE pRIvINd
AsOCIEREA INTERCOMUNITARĂ
24
8.1. studiu de caz – Olanda: Evoluţia Autorităţii Rijnmond
Noua constituţie a stabilit divizarea puterii între diferitele niveluri de guvernare, în ceea
ce se numeşte astăzi „House of Thorbecke”, o moştenire a sistemului francez napoleonian.
Acesta are o structură cu trei niveluri administrativ-teritoriale, caracteristică statelor unita-
re, constând din administraţia centrală, provincii cu sarcini preponderent administrative şi
municipalităţi care se bucură de un anumit nivel de autonomie.
Acolo unde au apărut modificări ale acestui model de guvernare teritorială, au presupus,
în principal, schimbări de mărime şi cifre. Numărul de municipalităţi a fost redus de la 1200
existente iniţial, la 489 în 2003, ca rezultat al unui proces continuu de anexări şi fuziuni.
24
Pe baza Buitelaar, E., Lagendik, A. and Jacobs, W. (2007) A theory of institutional change: Illustrated by
Dutch city-provinces and Dutch land policy. 2005.
Intervenţia mai consistentă orientată spre cooperarea intermunicipală instituţionalizată

s-a confruntat cu două tipuri de obstacole: primul solicită adăugarea unui alt nivel de gu-
vernare, cum ar fi între municipalităţi şi provincii, şi presupune o schimbare în Constituţie;
al doilea, adaptări care să se potrivească în cadrul „House of Thorbecke”, precum retrasa-
rea limitelor provinciei sau formarea de consilii unitare local-regionale, care depindea de
cooperarea dintre organismele publice implicate - naţionale, provinciale şi municipale -,
precum şi dintre alte organizaţii locale şi cetăţeni. Impactul acestor obstacole va fi detaliat
în continuare prin examinarea încercărilor de creare a unui oraş-provincie: Rotterdam.
Iniţial, cazul Rotterdam a reprezentat o poveste despre schimbări instituţionale promi-
ţătoare. Momentul critic apărut în anii 1960 a fost înţeles şi transformat într-un moment t0
prin înfiinţarea, în 1965, a Autorităţii Rijnmond (Openbaar Lichaam Rijnmond).
Autoritatea Rijnmond, ai căror membri de conducere erau aleşi direct, a fost în principal
însărcinată cu coordonarea, planificarea şi implementarea politicilor referitoare la port şi
legate de dezvoltarea parcurilor de afaceri (inclusiv locaţia afacerilor), locuinţe, transportul
şi infrastructura, activităţi în aer liber şi protecţia mediului. Pentru a realiza acest lucru,
Rijnmond a primit o finanţare forfetară de la bugetul autorităţii centrale, plus fonduri des-
chise de la municipalităţile membre. Reprezentanţii au fost aleşi în mod direct. În ceea ce
priveşte competenţele sale, Autoritatea s-a confruntat cu o tensiune permanentă între statu-
tul său de organism supra-, respectiv intermunicipal.
Cu toate acestea, la scurt timp după înfiinţarea sa, au început să apară conflicte între
municipalitatea din Rotterdam şi Rijnmond cu privire la interesele portului, conflicte care
au paralizat procesul de guvernare şi de integrare. În general, municipalităţile au rezistat
la ceea ce a fost conceput ca fiind mai degrabă o autoritate tehnocratică, impusă de sus în
jos. Municipalităţile învecinate se temeau în special de pierderea influenţei politice şi a
puterii.
Ducând o luptă constantă cu municipalităţile referitor la repartizarea competenţelor, răs-
punsul instituţional a dat un pas înapoi de la modelul Rijnmond „centralizat” şi a abordat un
model de colaborare regională „de jos în sus”, bazat pe acorduri intermunicipale voluntare
(invocând aşa-numitul WGR, Actul de Prevederi Comune). Astfel, în 1985, Rijnmond s-a
transformat dintr-o autoritate publică într-o organizaţie voluntară de colaborare „OOR”
(Overlegorgaan Rijnmondgemeenten). Guvernată de un consiliu regional prezidat de pri-
marul din Rotterdam, OOR era compusă din membrii delegaţi ai consiliilor municipalită-
ţilor constitutive.
Cu toate acestea, posibilitatea unui nivel administrativ regional a revenit, în curând,
pe agenda politică odată cu documentele strategice din 1989-1990, „Grote Steden, Grote
Kansen” (Oraşe mari, Şanse mari). Iniţiativa propusă aborda problemele social-economice
şi financiare cu care se confruntau marile oraşe, cum erau Amsterdam şi Rotterdam, la acel
moment. Mai precis, apelul a fost reluat pentru a internaliza efectele secundare legate de
spaţiu, cum ar fi congestionarea traficului, dezvoltarea economică inegală şi comportamen-
tul de tipul „free-rider” al comunităţilor suburbane, care sunt inerente în marile aglomerări
urbane.
De asemenea, procese precum integrarea europeană şi creşterea concurenţei interna-
ţionale între marile centre urbane, au îmbunătăţit percepţia unui „decalaj de guvernare
regională” în structura administrativ-teritorială olandeză, arătând, din nou, relevanţa regio-

nalizării în oferirea de soluţii la aceste probleme.
Cu toate acestea, sprijinul politic la nivel regional a rămas ambivalent. Opunându-se
unei alte impuneri de sus în jos, reprezentanţii municipalităţilor din zona Rotterdam au re-
acţionat în 1991 în mod colectiv, cu propria lor Viziune Strategică OOR (Strategische Visie
Overlegorgaan Rijnmondgemeenten), pentru o structură de guvernare urbană regională.
În ciuda diferitelor interese tradiţionale ale oraşului central şi a suburbiilor sale, ambele
părţi au găsit iniţial un numitor comun în eliminarea provinciei Olanda de Sud din zona
Rijnmond. Această abordare de jos în sus a inclus un design instituţional simplu: instalarea
unui oraş-provincie consolidat, cu o guvernare aleasă în mod direct, independent de provin-
cia de Olanda de Sud, dar cu aceleaşi competenţe prevăzute de lege sau de lex specialis.
Iniţial, propunerea făcută de către reprezentanţii OOR viza instalarea unei guvernări
metropolitane ca un nivel administrativ complet nou (al patrulea), dar acest lucru a fost con-
siderat prea complex din punct de vedere constituţional şi a fost blocat de către Ministerul
Afacerilor Interne. Prin urmare, organismului urban regional propus i-a fost acordat statu-
tul de provincie. Pentru a păstra toţi membrii, designul a inclus, de asemenea, o idee des-
tul de revoluţionară, şi anume eliminarea municipalităţii Rotterdam, prin divizarea în mai
multe municipalităţi noi.
În timp ce sprijinul regional a început astfel să se consolideze, lucrurile s-au schimbat
după alegerile naţionale şi locale din 1994, când noua coaliţie dintre Partidul Muncii şi
partidele liberale VVD (conservatoare) şi D66 (progresiv) a fost mai puţin dornică de o
asemenea acţiune de consolidare a guvernării metropolitane.
În acelaşi timp, partidele de interes local din Amsterdam şi Rotterdam au iniţiat (fără
caracter obligatoriu), referendumuri în care cetăţenii puteau vota pentru sau împotriva pla-
nurilor de divizare a municipalităţii. Deloc surprinzător, rezultatul s-a dovedit a fi dezastru-
os pentru procesul de regionalizare. În ambele oraşe, mai mult de 90% dintre alegători au
respins propunerile. Aceste rezultate dramatice garantau că o a doua oportunitate rămâne
închisă pentru reformele instituţionale radicale propuse care vizau structura administrativ-
teritorială olandeză.
În cele din urmă, istoria s-a repetat. În loc să stabilească oraşe-provincii puternice,
municipalităţile din cele şapte regiuni urbane desemnate au început o cooperare nonvolun-
tară în conformitate cu Legea-Cadru din 1995. După aproape zece ani, rezultatele acestor
modele „mai slabe” de guvernare regională sunt amestecate. În majoritatea cazurilor, nu
s-a realizat o politică teritorială regională şi schimbul financiar regional; există o afinitate
publică slabă; lipsa de transparenţă decizională şi tensiuni permanente cu provinciile. Pe de
altă parte, toate municipalităţile din cadrul regiunilor urbane au manifestat disponibilitatea
de a continua cooperarea lor nonvoluntară prin extinderea Legii-cadru, care ar putea indica
faptul că regiunile urbane devin din ce în ce mai integrate instituţional. Un factor puternic
care rămâne este că municipalităţile continuă să se confrunte cu probleme de spaţiu care,
aşa cum îşi vor da seama singure, pot fi rezolvate numai prin forme regionale de guvernare,
atât într-un sens mai funcţional, cât şi democratic.
25
8.2. Exemple Marea britanie: Multi-area agreements – MAAs
Cele şapte acorduri contractuale plurizonale („Multi-area agreements – MAAs”) sem-

nate în 2008 au fost următoarele:
¾ Tees Valley: Darlington, Middlesbrough, Redcar & Cleveland, Hartlepool şi

Stockton-on-Tees. Acest MAA se referă la regenerare urbană, la transport şi la reîn-
noirea şi dezvoltarea locuinţelor. Printre obiective se numără şi reducerea diferenţei
dintre Tees Valley şi restul regiunii cu privire la valoarea adăugată brută (VAB), pre-
cum şi îmbunătăţirea calităţii fondului locativ şi creşterea pieţelor imobiliare locale.
¾ Greater Manchester: Bolton, Bury, Manchester, Oldham, Rochdale, Salford,
Stockport, Tameside, Trafford şi Wigan. Accentul se pune pe maximizarea bene-
ficiilor ca urmare a unei integrării mai ample a sprijinului oferit ocupării forţei de
muncă şi dezvoltării de abilităţi. Obiective prioritare: ocuparea forţei de muncă,
abilităţile şi creşterea veniturilor salariale.
¾ South Yorkshire: Sheffield, Doncaster, Rotherham şi Barnsley. Iniţial, acest MAA
s-a concentrat asupra pieţelor imobiliare locale şi asupra reînnoirii locuinţelor.
Obiectivele sale se regăsesc în ambele domenii, având la bază acţiunile întreprinse
până în prezent, ca parte a programului Housing Market Renewal Pathfinder.
¾ Leeds City Region: Barnsley, Bradford, Calderdale, Kirklees, Leeds, Wakefield,
York (autorităţi unitare), North Yorkshire (comitat), Selby, Craven şi Harrogate
(districte). Leeds City Region are ca priorităţi transportul şi abilităţile, accentuând
modul în care cei mai buni localnici pot fi conectaţi la programe de învăţare şi
oportunităţi de angajare. Obiectivele includ creşterea ratei ocupării forţei de muncă
şi creşterea VAB.
¾ Parteneriat pentru zona urbană South Hampshire: Hampshire (comitat),
Portsmouth, Southampton (autorităţi unitare), East Hampshire, Eastleigh, Fareham,
Gosport, Havant, New Forest, Test Valley, Winchester (districte). Se pune accent pe
ocuparea forţei de muncă şi abilităţi, pe locuinţe, pe transport şi abilităţi. Întrucât
transportul este o prioritate, vor furniza un sistem de management neunitar pentru dru-
murile din zonă, ceea ce va determina o mai bună planificare şi livrare a acestora.
¾ Bournemouth, Dorset şi Poole: Bournemouth şi Poole (autorităţi unitare), Dorset
(comitat) şi Christchurch Council, East Dorset, North Dorset, Purbeck, West Dorset,
25
Din Local Government Improvement and Development, http://www.idea.gov.ukewqe.
Weymouth şi Portland (districte). Cele trei priorităţi principale sunt abilităţile, trans-
portul şi dezvoltarea durabilă. Obiectivele includ creşterea valorii adăugate brute
(VAB)/angajat şi creşterea proporţiei populaţiei cu abilităţi caracteristice nivelului
de educaţie universitar.
¾ Tyne şi Wear: Consiliul Gateshead, Consiliul Newcastle City, Consiliul North
Tyneside, Consiliul South Tyneside, Consiliul Sunderland City, Consiliul Durham
County şi Consiliul Northumberland County. Temele principale sunt ocuparea for-
ţei de muncă, abilităţile – nivelurile 1-4 – şi transportul. Printre obiective se numără
şi reducerea cuantumului de beneficii ale şomerilor şi a gradului de congestie/milă.
Acordul anunţă o nouă abordare a livrării priorităţilor-cheie în subregiune, vizând
în special buzunarele cele mai afectate de sărăcie din zonă.
Începând cu ianuarie 2009, apare al doilea grup de trei acorduri contractuale plurizonale
(MAAs). Punctele-cheie ale fiecărui MAA sunt:
MAA Liverpool:
Ocuparea forţei de muncă şi strategia abilităţilor îşi propune să ajute alte 9.000 de per-
soane să obţină beneficii până în 2010 şi să crească cu 4% numărul solicitărilor de indemni-
zaţii ale celor care îşi caută un loc de muncă (JSA) şi la 40% numărul celor care vor ocupa
un loc de muncă.
¾ Noii consilieri de pregătire pentru muncă îi vor ajuta pe cei expuşi pericolului de
a-şi pierde locul de muncă din motive de sănătate.
¾ Un nou Consiliu pentru Abilităţi şi Ocuparea Forţei de Muncă va conduce formarea
de abilităţi, astfel încât, peste 100.000 de localnici să beneficieze de pregătire în
funcţie de nevoile pieţei locale a forţei de muncă – creşterea nivelurilor de calificare
de la 8 la 10%.
¾ Sprijin suplimentar oferit tinerilor de 18 ani, incluzând o ofertă universală de susţi-
nere a desfăşurării activităţilor independente.
MAA Leicester şi Leicestershire:

Un plan de „formare pentru păstrare” („train to retain”) care are ca scop sporirea menţi-
nerii abilităţilor şi utilizarea pe termen lung a perspectivelor economice pentru regiune.
¾ Noi acorduri cu Universităţile din Leicester, Loughborough şi De Montfort vor
permite cursanţilor adulţi din zonă să se înscrie sau să renunţe la cursuri, fără a se
înregistra în regim cu frecvenţă pentru obţinerea vreunui titlu universitar.
¾ Noile capacităţi vor permite consiliilor să reducă obligaţiile financiare pentru cei cu
o situaţie materială bună care se angajează, prin oferirea unor subvenţii pentru locul
de muncă care acoperă cheltuielile până la primirea primului salariu.
MAA Pennine Lancashire:

Noi capacităţi pentru dezvoltarea abilităţilor cu 4% şi pentru a ajuta o jumătate de mi-
lion de oameni.
¾ Un plan „absolvent în câmpul muncii” în campusurile noii Universităţi Pennine

Lancashire.
¾ Reţelele de bandă largă mai bune şi utilizarea noilor capacităţi pentru a redirecţiona
şi a unifica fondurile destinate îmbunătăţirii drumurilor spre Manchester, Leeds şi
zonele de afaceri locale.
¾ Extinderea M65 şi dezvoltarea unor servicii de cale ferată noi şi îmbunătăţite, pe
rutele Manchester Clitheroe, Todmorden Curve şi Est Lancashire.
8.3. studiu de caz – franţa: Implicarea Comunităţilor de

Aglomerare din Regiunea Île de france în contractele urbane
26
de coeziune socială (CUCs)
Contractul Urban de Coeziune Socială (CUCS) este un instrument specific guvernanţei în

zonele urbane, apărut pentru perioada 2007-2009 pentru a înlocui fostul contract al oraşului
din perioada 2000-2006. CUCS reprezintă cadrul de implementare a unui proiect de dezvolta-
re socială şi urbană în favoarea locuitorilor din cartierele defavorizate (în dificultate), elaborat
la iniţiativa primarului, a unui preşedinte de EPCI sau a prefectului de departament.
CUCS se compune din următoarele elemente:

1) Un proiect urban de coeziune socială al cărui obiectiv este ameliorarea vieţii coti-
diene şi promovarea egalităţii de şanse pentru locuitorii cartierelor defavorizate şi
mai buna integrare a acestora în oraş sau în comunitatea de aglomerare (CA);
2) Programe de acţiune multianuale rezultate din proiectul urban de coeziune socială,
defalcate pe domenii, cartiere prioritare, cu obiective precise, clare şi măsurabile şi
cu precizarea aportului specific fiecărui partener;
3) Modalităţi de implementare, monitorizare, evaluare şi revizuire a proiectului urban
de coeziune socială şi a programelor de acţiune.
Acest contract ţine cont atât de politicile structurale dezvoltate la nivelul comunei sau
la nivelul EPCI (în aceste caz este vorba de o comunitate de aglomerare – CA) destinate
26
Pe baza Intercommunalités et politique de la ville en Île de France – Tome 1 Synthèse – Institut d’aménagement
et d’urbanisme, Île de France.
cartierelor defavorizate, cât şi de acţiunile desfăşurate în interiorul acestor cartiere pentru

ameliorarea situaţiei individuale a unor locuitori. Un astfel de contract are în mod obligato-
riu 5 domenii:
a) locuri de muncă
b) dezvoltare economică
c) incluziune socială
d) locuire şi calitatea vieţii;
e) prevenţie şi educaţie cetăţenească.
CUCS integrează şi asigură coerenţa diverselor instrumente de planificare şi manage-

ment la nivelul comunităţii urbane la care se referă: convenţii de renovare urbană, programe
locale de locuire (PLH), zone urbane cu facilităţi fiscale (ZFU), plan local de integrare prin
economie (PLIE), echipe de reuşită educativă (ERE), contract educativ local (EL), progra-
me de tipul ”şcoala deschisă”, contract local de susţinere a şcolarizării (CLAS), contracte
de educaţie artistică, programe împotriva analfabetismului, atelier de sănătate a oraşului
(ASV), contracte locale de securitate (CLS), carta coeziunii sociale.
La 1 ianuarie 2006, 11% din populaţia regiunii Île de France, în total 1,3 milioane de
locuitori, trăia în zone urbane sensibile (ZUS), în timp ce media la nivelul Franţei era de
numai 7% (4 milioane de locuitori). Evoluţia numărului de CUCS pe departamente, la ni-
velul regiunii Île de France, este ilustrată în tabelul de mai jos.
Pentru a putea evalua eficienţa CUCS, trebuie mai întâi de analizat cum a evoluat numă-
rul acestora în raport cu forma anterioară din perioada 2000 – 2006, contractele de oraş, şi
mai ales dacă noua formă (CUCS) are cu adevărat o importantă dimensiune intercomunală
– sunt multe contracte de tip CUCS semnate la nivel de comunitate de aglomerare. Tabelul
de mai jos arată tocmai acest lucru:
Trebuie semnalat că aproximativ 50% din comunele implicate au semnat contracte de

tip CUCS ce se implementează pe teritoriul a mai multor comune, spre deosebire de 75%
în cazul contractelor de tip ”contract de oraş – CV”. Astfel, se observă că în ciuda creşterii
numărului de contracte de tip CUCS faţă de contracte de tip CV, şi a numărului de comune
şi de EPCI implicate, oarecum dimensiunea intercomunală a scăzut pentru perioada 2007-
2013. Cu toate acestea, analiza detaliată a situaţiei arată o coerenţă foarte bună între peri-
metrele CUCS şi teritoriile asociaţiilor intercomunale – CA.
Acţiunile prevăzute de un contract de tip CUACS pot fi clasificate în trei mari

categorii:
1) utilizarea în comun a infrastructurii intercomunale pentru crearea de locuri de mun-
că şi a incluziunii sociale;
2) sprijinirea şi securizarea parcursurilor profesionale (accesul la locurile de muncă,
calificarea, lupta împotriva discriminări);
3) sprijin pentru dezvoltarea locală astfel încât să fie create locuri de muncă, ajutor
individualizat pentru îmbunătăţirea condiţiilor exterioare locului de muncă: mobi-
litate, transport, locuire etc.
Principalele instrumente utilizate de către comunităţile locale pentru a stimula ocuparea

şi inserţia profesională a persoanelor din cartierele defavorizate sunt descrise mai jos:
a) case ale locurilor de muncă (maisons de lèmploi - MdE) = un cadru de cooperare
cât mai aproape de cetăţeni, care reuneşte autorităţi locale şi agenţia teritorială pen-
tru şomaj, în vederea implementării unui proiect local de creare de locuri de muncă.
8 comunităţi de aglomerare sunt implicate în proiecte de tip case ale locurilor de
muncă (MdE);
b) planuri locale de inserţie prin activităţi economice (PLIE) = instrumente de sprijin
pentru persoanele în dificultate (femei, tineri, persoane fără calificarea necesară gă-
sirii unui loc de muncă), precum şi pentru dezvoltarea lor profesională. Beneficiarii
sunt: persoane aflate în şomaj de foarte mult timp; persoane ce prezintă un cumul de
dificultăţi – profesionale, familie destrămată, fără locuinţă, boală; persoane în situa-

ţie de marginalizare socială. Coordonat de aleşii locali, PLIE coordonează acţiunea
mai multor actori instituţionali: instituţii descentralizate (comune, asocieri inter-
comunale, consilii departamentale şi regionale), instituţii deconcentrate (agenţiile
teritoriale de ocupare a forţei de muncă), operatori locali care implementează acţiu-
nile definite de către PLIE. În regiunea Île de France, 12 comunităţi de aglomerare
aveau astfel de instrumente;
c) misiuni locale = instrument adresat tinerilor – fiecare beneficiar primeşte consul-
tanţă pentru un parcurs profesional personalizat potrivit nevoilor sale. Asistenţa
primită nu se reduce numai la chestiuni de formare profesională şi angajare, ci şi
la locuire sau sănătate. Beneficiarii trebuie să aibă vârsta între 16 şi 25 şi vor primi
asistenţă personalizată pentru a-şi defini un obiectiv profesional, etapele realizării
acestuia, pentru a-şi stabili un proiect de formare profesională şi a-l îndeplini, pen-
tru a se angaja şi a-şi păstra slujba. În regiunea Île de France se implementează 82
de astfel de proiecte care rareori corespund limitelor teritoriale ale unei asocieri
intercomunale;
d) ateliere şi şantiere de inserţie (ACI) = formă de susţinere a ocupării forţei de muncă
prin care angajatorul primeşte un ajutor specific pentru a angaja persoane aflate în
dificultate. Acestea beneficiază un contract de muncă şi un contract sprijin în for-
marea profesională.
Eficacitatea acestor instrumente pentru a sprijini şi securiza parcursurile profesionale ale

persoanelor în dificultate este dificil de cuantificat. De exemplu, jumătate din contractele de
tip CUCS prevăd clauze de inserţie/angajare în sectorul public care se sprijină pe prevederi
legale, în timp ce foarte puţine asocieri intercomunale folosesc instrumentul zonelor cu
scutiri fiscale (ZFU) pentru a stimula dezvoltarea economică şi crearea de locuri de muncă.
Foarte multe contracte CUCS sunt implicate în acţiuni de formare profesională vizând să
mărească şansele de angajare ale absolvenţilor acestora: adaptarea cursurilor de formare
la cerinţele pieţei locale a muncii, îmbunătăţirea competenţelor şi abilităţilor generale ale
persoanelor în dificultate, astfel încât să crească şansa acestora de a fi angajate – instruire
pentru familiarizarea cu limbile străine, exprimarea coerentă şi clară, învăţarea codurilor
sociale ale întreprinderii, formare în domeniul tehnologiei informaţiei. Multe dintre obiec-
tivele definite de contractele CUCS sunt numai simple declaraţii, fără a fi uşor de identificat
grupurile-ţintă sau acţiunile concrete prin care obiectivele pot fi atinse.
Din punctul de vedere al sprijinirii dezvoltării locale, rezultatele sunt de asemenea
amestecate: multe asocieri intercomunale prin intermediul CUCS se bazează pe sprijinul
unor mari întreprinderi aflate pe teritoriul lor, încercând să lărgească beneficiile activităţii
acestora. De asemenea, CUCS prevăd acţiuni de dezvoltare a activităţilor economice ce ar
putea angaja persoanele din cartierele defavorizate: programe multianuale de dezvoltare
a economiei sociale şi solidare, medierea contactelor între angajatori şi cei care caută de
lucru, dezvoltarea de incubatoare de afaceri unde să fie dezvoltat spiritul antreprenorial.
O altă grupă importantă de activităţi se referă la sprijin pentru locutorii cartierelor de-
favorizate în ceea ce priveşte serviciile conexe muncii: mobilitate, locuire, calitatea vieţii.
Cele mai multe acţiuni se concentrează pe dezvoltarea şi restructurarea reţelelor de trans-

port – de exemplu CA Seine Essone finanţează 24% dintr-un proiect de 3,1 mil. Euro pentru
restructurarea reţelei de autobuze. Alte acţiuni se referă la: îmbunătăţirea ofertei transpor-
tului în comun, servicii de transport la cerere, crearea serviciilor de mobilitate, sau inserţia/
angajarea în domeniul transporturilor.
În ansamblu însă, prevederile contractelor CUCS suferă din cauza slabei lor integrări
într-un ansamblu strategic, au obiective vagi şi neclare, precum şi absenţa frecventă a eva-
luărilor financiare (de costuri). Aceste puncte slabe se datorează insuficientei capacităţi
instituţionale a multor comunităţi de aglomerare din regiunea Île de France – dimensiunile
reduse ale acestora influenţează în mod direct lipsa resurselor financiare şi umane necesare.
Un instrument care începe să fie folosit de către regiune pentru a îndrepta aceste deficienţe
este implementarea unor proiecte împreună cu Uniunea Europeană în domeniul ocupării
forţei de muncă şi formării profesionale.
9. CONCLUzII şI RECOMANdĂRI
Cooperarea intermunicipală este o modalitate importantă de a răspunde provocărilor
impuse de: dezvoltarea explozivă a serviciilor publice la nivel local în cadrul statului bu-
năstării; creşterea costurilor, în special de investiţii, pentru furnizarea acestor servicii la
nivelul de calitate solicitat de consumatori; impactul pieţei unice europene şi a standar-
delor de calitate pe care Uniunea le-a impus în multe domenii de servicii publice; nevoia
crescândă de coordonare a politicilor locale ca răspuns la creşterea complexităţii societăţii
moderne.
Totodată, cooperarea intermunicipală este văzută şi ca un substitut la eşecul procesului
de amalgamare în multe ţări europene, în special din zona sudică (Franţa, Spania, Italia) sau
ca substitut pentru un nivel administrativ intermediar puternic. Cooperarea intermunicipală
se dezvoltă în strânsă relaţie cu sistemul instituţional şi contextul cultural al diverselor ţări
europene: dacă există o lungă şi mai ales puternică tradiţie de cooperare voluntară între auto-
rităţile locale (municipale/comunale) şi dacă nivelul administrativ intermediar/regional este
slab sau nu există deloc, atunci cooperarea intermunicipală va deveni puternică şi vizibilă.
Analizele din prezentul studiu ne arată că există diverse experienţe ale cooperării inter-
municipale:
a) experienţa nordică: ţările scandinave, Olanda;
b) experienţa anglo-saxonă – Marea Britanie;
c) experienţa latină: Franţa, Spania.
Experienţa nordică ne arată o cooperare intermunicipală foarte dezvoltată, în ciuda unui

proces de amalgamare de succes – ceea ce dovedeşte că nevoia de eficienţă, de economii
de scară nu poate fi rezolvată numai prin acest proces. În plus, există o presiune crescândă
în favoarea cooperării intermunicipale generate de nevoia de coordonare şi planificare a
politicilor în profil teritorial la o dimensiune care nu poate fi decât supramunicipală, indi-
ferent de dimensiunile acestora. Exemplul nordic se bazează în primul rând pe cooperarea
voluntară şi reguli puţin formalizate, reflex natural al unor societăţi consensualiste.
Experienţa anglo-saxonă este surprinzător de limitată în domeniul cooperării inter-mu-
nicipale datorită pe de-o parte specificului administraţiilor locale din Marea Britanie – di-
mensiuni considerabile ale municipalităţilor – deşi lipsa unui nivel regional constituie un
factor puternic stimulator pentru dezvoltarea intercomunalităţii. Pe de altă parte, această ex-
perienţă limitată este rezultat şi al influenţei majore pe care principiile Noului Management
Public le-au avut, şi continuă să le aibă, ceea ce a favorizat alte forme de cooperare şi fur-
nizare de servicii publice, mult mai orientate către sectorul privat şi piaţa competitivă. Este
vorba în special de diverse forme de parteneriat public–privat.
Experienţa latină este foarte importantă, deoarece ne arată avantajele cooperării inter-
municipale chiar în condiţiile unui nivel regional cu atribuţii importante (este adevărat,
cu diferenţe semnificative între Franţa, Spania şi Italia). Este vorba în primul rând de o
experienţă normativă, care se bazează mult mai puţin pe cooperare voluntară şi pe reguli
informale, ci mult mai mult pe un cadru legal deosebit de complex şi detaliat, pe o coo-
perare puternic „dopată” de stimulente de natură financiară – toate acestea având rolul de
a compensa deficienţele unor societăţi mult mai conflictuale şi unde cooperarea voluntară
şi consensul sunt foarte greu de obţinut. Experienţa Franţei este elocventă şi emblematică,
mai ales că este unul dintre rarele exemple în care formele de cooperare intermunicipală
au fost „dotate” cu un sistem de fiscalitate proprie, complex, complicat şi controversat care
practic le-a transformat într-un nou nivel intermediar de administraţie publică. Evident
acest sistem de fiscalitate proprie pune mari probleme de legitimitate democratică pentru
asociaţiile de cooperare intermunicipală, a căror conducere nu este aleasă în mod direct,
ceea ce produce o tensiune majoră cu principiul fundamental al democraţiilor funcţionale
moderne: „niciun impozit fără reprezentare”. Pe de altă parte sistemul, în ciuda criticilor,
oferă servicii publice de bună calitate, ceea ce ridică încă o problemă complicată: echilibrul
între eficienţa şi eficacitatea economică şi funcţională şi reprezentativitatea şi legitimitatea
democratică.
Recomandări pentru România

Cooperarea intermunicipală reprezintă şi pentru administraţia publică locală din
România un instrument de mare interes, care a început să se dezvolte mai ales sub influenţa
proiectelor cu finanţări europene. A venit însă timpul ca decidenţi din domeniul politicilor
publice din acest sector să încerce o abordare mult mai sistematică şi complexă.
În primul rând, înainte de a proiecta şi implementa un sistem de cooperare intermuni-
cipală, inclusiv instrumentele de stimulare, trebuie decis care este scopul unei astfel de
politici publice – în fond, dezvoltarea intercomunalităţii este până la urmă un mijloc. În
acest context trebuie răspuns la întrebarea: dezvoltarea cooperării intermunicipale se doreş-
te a fi un substitut la amalgamare sau un substitut la lipsa nivelului regional? Pentru că
obiectivele şi soluţiile instituţionale sunt diferite în aceste două cazuri, mai ales ţinând cont
şi de experienţa, nu foarte reuşită a Consiliilor de Dezvoltare Regională şi a Agenţiilor de
Dezvoltare Regională.
În al doilea rând este nevoie de o analiză atentă a actualului cadru instituţional şi a cultu-
rii administrative şi manageriale specifice din România: slăbiciunea cronică şi dependenţa
autorităţilor locale din zonele rurale de consiliile judeţene, rolul neclar şi în fond lipsit de
instrumente eficiente al prefectului, cultura cooperării extrem de scăzută, politizare foarte
ridicată a administraţiei şi blocarea dialogului şi cooperării între autorităţi locale de culori
politice diferite.
În al treilea rând este nevoie de stabilirea unui cadru normativ clar, inclusiv un sistem
transparent de stimulente. România este o ţară cu o puternică şi excesivă tradiţie legalistă,
în care bunele practici au un impact foarte scăzut. De aceea exemplul francez este foarte
important, chiar dacă excesiva complexitate a acestuia trebuie evitată.
În acest context ar trebui ca decidenţii de politici publice să fie preocupaţi de câteva
aspecte esenţiale:
a) elaborarea unui cadru normativ, simplu şi care să stimuleze atât furnizarea de ser-
vicii publice în asociaţii de cooperare intermunicipală, cât şi să favorizeze coordo-
narea şi planificarea politicilor publice locale – un aspect extrem de important, dar
mult mai dificil de realizat;
b) crearea unui sistem de stimulente financiare – transferuri operaţionale şi de investi-
ţii – care să fie clar, stabil/predictibil şi mai ales transparent, evitând apariţia hazar-
dului moral (a alocărilor pe baze clientelare sau de apartenenţă politică);
c) să existe o legătură clară între obiectivele (clare şi măsurabile) ale politicii publice
de stimulare a cooperării intermunicipale, cadrul normativ propus şi sistemul de
stimulente financiare. Atât cadrul normativ, cât şi sistemul de stimulente trebuie
să reprezinte mijloace eficace de atingere a obiectivelor stabilite. Criteriile folosite
pentru sistemul de stimulente financiare trebuie să fie univoce şi să nu se preteze
uşor la manipulare – cred că ar trebui evitate şi alocările pe proiecte, care, în lipsa
unor reguli foarte clare de eligibilitate şi evaluare, sunt extrem de vulnerabile la
influenţele de orice fel (ar trebui evitată experienţa cu Ordonanţa 7/2006).
Administraţia publică centrală trebuie să joace un rol mult mai activ în stimularea creării
de asociaţii de cooperare intermunicipală – până acum acest rol a revenit exclusiv proiec-
telor cu finanţare europeană, în fond politicile europene au ţinut loc absenţei politicilor
naţionale active în domeniu. Sistemul de stimulente în special şi efortul de a încuraja coo-
perarea intermunicipală trebuie orientate cu precădere către sectoarele de politici publice/
servicii publice unde România şi-a luat angajamente clare în momentul intrării în Uniunea
Europeană: protecţia mediului (gestiunea apelor uzate, gestiunea depozitelor de gunoi),
apă şi canalizare, etc. Evident acest lucru trebuie reflectat în obiectivele politicii publice de
stimulare a cooperării intermunicipale.
O problemă extrem de importantă este cea a coordonării şi planificării politicilor publi-
ce/serviciilor publice implementate/furnizate local. Această problemă are două dimensiuni:
coordonarea intrajudeţeană (între localităţi de diverse dimensiuni) şi coordonarea interju-
deţeană, de nivel regional în fapt. Ambele aspecte au o importanţă crucială pentru succesul
modernizării administraţiei publice din România, pentru capacitatea acesteia de a furniza
servicii publice adecvate nevoilor şi preferinţelor consumatorilor/ cetăţenilor. Această dublă
problemă de coordonare este esenţială şi cu privire la succesul atragerii şi utilizării eficace
a fondurilor structurale. Exemplul amintit al actualelor Consilii de Dezvoltare Regională
trebuie evaluat cu mare atenţie, deoarece iniţial aceste forme ar fi trebuit să contribuie ma-
jor la stimularea cooperării voluntare – experienţa anilor care au trecut de la înfiinţarea lor
arată că nivelul de coordonare interjudeţean în interiorul acestor consilii nu s-a dezvoltat,
iar proiectele promovate continuă să aibă numai o viziune cel mult judeţeană.
În ultimul rând, dar în niciun caz pe ultimul loc ca importanţă, este important de men-
ţionat modul în care politicile publice locale sunt influenţate de apartenenţele politice ale
aleşilor locali, nu de puţine ori acest aspect împiedicând dezvoltarea efectivă a oricăror
forme eficiente de cooperare intermunicipală. Un prim semnal de producere a unei schimbări
a acestei situaţii ar fi transparentizarea tuturor alocărilor financiare către administraţiile publice
locale, utilizarea numai a unor formule şi criterii transparente, stabile, greu de manipulat din
punct de vedere politic şi impunerea unor astfel de reguli şi la nivelul consiliilor judeţene.
Astfel, studiul prezent permite şi o comparare între instrumentele folosite de diverse
ţări membre ale Uniunii Europene, atât cele mai vechi, cât şi cele mai noi, cu instrumentele
(sau absenţa lor) folosite în România. Această comparaţie invită la o acţiune urgentă pentru
îmbunătăţirea situaţiei prezente, cu atât mai mult cu cât unul dintre motivele majore pentru
calitatea slabă a serviciilor publice, cel puţin din zona rurală, pentru risipa de resurse (ori-
cum puţine) este absenţa unei coordonări reale, a unei planificări efective şi realiste la nivel
intra şi interjudeţean. Această acţiune de promovare a coordonării politicilor şi serviciilor
publice locale trebuie să fie una complexă, depăşind cu mult îmbunătăţirea unor articole
dintr-o lege – ea trebuie să coreleze în mod structural aspecte conexe ale întregului cadru
legislativ relevant într-o politică de reformă administrativă susţinută de iniţiative coerente
şi permanente de creştere a capacităţii administraţiei locale şi centrale.
bIbLIOgRAfIE
Agostini, C, Toward Social Services. Change in the Bismarckian Welfare Model in Italy, 7th ESPAnet
conference The future of the welfare state: paths of social policy innovation between con-
straints and opportunities, 2009
Buitelaar, E., Lagendik, A. and Jacobs, W. (2007) A theory of institutional change: Illustrated by
Dutch city-provinces and Dutch land policy. Environment and Planning A 39:4, 2005,
www.ru.nl
Camões, P. J., “Political Decentralization in Western Europe and The Dynamics of Institutional
Change: An empirical Analysis, Permanent Study Group on Regional and Local
Government, Permanent Study Group on Regional and Local Government, EGPA
Conference 2010, egpa2010.com/documents/PSG5/Camoes.pdf
Davey K., Division of responsibility between levels of power, unpan1.un.org/intradoc/-groups/-
public/-documents/-UNTC/-UNPAN017645.pdf.
Hall D., Waste management in Europe: framework, trends and issues - A report commissioned by the
European Federation of Public Service Unions (EPSU), www.epsu.org, februarie 2010
Hulst R., Van Montfort A., Haveri A., Airaksinen J. şi Kelly J., Institutional Shifts In Inter-
Municipal Service Delivery - An analysis of developments in eight Western European
countries, Public organization review, 2009, vol. 9, no3, pp. 263-285 (article), Springer,
Heidelberg, Germania
Kantor P., Savitch H.V., The Politics of City Regions in Comparative Perspective, Métropoles,
2010, URL : http://metropoles.revues.org/4284
Osterrieder H., Bahloul H., Wright G., Shaffner K., Mozur M., Joining Forces and Resources for
Sustainable Development Cooperation among Municipalities – A Guide for Practitioners,
United Nations Development Programme Bratislava Regional Centre for Europe and the
Commonwealth of Independent States, Bratislava, 2006
Parrado Díez S., Creating Economies Of Scale, Promoting Inter Municipal Cooperation,
Conferinţa: Public Administration Reform And Territorial Organisation: Empowering
Local Governments, Ankara , 28 February – 1 March 2006
Regulsky J., Local Government Reform in Poland: An Insider`s Story, Open Society Institute, Local
Government and Public Service Reform Initiative, Budapest, 2003
***, Inter-Municipal Cooperation In Europe editat de R. Hulst şi A. van Montfort, publicat de
Springer, Dordrecht, The Netherlands, 2007
***, Lìntercommunalité en France – Rapport au Président de la République Suivi des Réponses des
Administrations et des Organismes Intéressés, Court de Comptes, Noiembrie 2005
***, Le developpement de l‘intercommunalite - la revolution discrete – La Documentation Française,
URL: http://www.ladocumentationfrancaise.fr/
***, Il est temps de décider, Comité pour la Réforme des Collectivités Locales - Rapport Balladur, 2009
***, ”Territorial Consolidation Reforms in Europe” editat de Swianiewiecz P., Open Society Institute,
Local Government and Public Service Reform Initiative, Budapest 2010
***, Local Government Improvement and Development, http://www.idea.gov.uk
***, Sub-national governments in the European Union organisation, responsibilities and finance -
The book at a glance, Dexia Research Department, Dexia Editions, July 2008
***, Good practices in inter-municipal co-operation in Europe, European Committee on Local and
Regional Democracy (CDLR), elaborate cu colaborarea Clotilde Deffigier, situatia în
2007
***, Remote rural regions: How proximity to a city influences the performance of rural regions,
Regional Focus 1/2008., http://ec.europa.eu/regional_policy/sources/docgener/studies/
study_en.htm
WEbsITE-URI gENERALE
Council of Europe, Local and regional Democracy, Programmes for Democratic Stability , Inter-
municipal co-operation:
http://www.coe.int/t/dgap/localdemocracy/Programmes_Democratic_Stability/IMC/
default_en.asp
European Comission – Regional Policy:
http://ec.europa.eu/regional_policy/index_en.htm
European Observation Network for Territorial Development and Cohesion
http://www.espon.eu/
European Sustainable Development Network
http://www.sd-network.eu/
Eldis - knowledge service of the Institute of Development Studies, Sussex:
http://www.eldis.org/go/topics/dossiers/governance-assessments

Studiu Comparativ Privind Implementarea Conceptului Intercomunalitatii in Europa

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiu Comparativ Privind Implementarea Conceptului Intercomunalitatii in Europa

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Studiu comparativ privind implementarea conceptului intercomunalităţii în Europa 1

Modul de utilizare a diferitelor expresii referitoare la fenomenul intercomunalităţii în-

Metodologia de elaborare a studiului a ţinut cont şi de importanţa desfăşurării acestei

 guvernarea locală: structurile administrative, procesul de descentralizare –

 furnizarea serviciilor publice: modul de utilizare a resurselor financiare, umane,

 elemente de încurajare1: de la anumite tradiţii până la cadrul legislativ ce poate

Pentru a surprinde aşadar evoluţia fenomenului intercomunalităţii în statele europene,

3.1. structurile administrative în Uniunea Europeană

Succinta analiză a organizării administrativ-teritoriale a statelor din Uniunea Europeană

Figura 2 – Regiunile NUTS 2, 2009

NUTS/Statistical regions, level 2 NO07 FR92

NUTS 2006 and statistical regions as at the beginning of 2009 FI1A

Guyane (FR) Réunion (FR)

Source: Eurostat — GISCO

Açores (PT) Madeira (PT)

Pentru implementarea politicii regionale a UE, existenţa acestor niveluri teritorial-sta-

NUTS 1 NUTS 2 NUTS 3 LAU 1 LAU 2

DK - 1 Regioner 5 Landsdeler 11 Kommuner 99 Sogne 2148

NUTS 1 NUTS 2 NUTS 3 LAU 1 LAU 2

Numărul acestor niveluri teritorial-statistice ne arată o dată în plus diversitatea struc-

Figura 3 – Tipologia urban-rural a regiunilor NUTS 3

Figura 4 – Numărul mediu de locuitori per administraţie locală în ţările

3.2. furnizarea serviciilor publice locale în Uniunea Europeană

nu şi-a alocat prea multe responsabilităţi, ci se bazează pe administraţiile locale în furniza-

¾ Asigurări sociale: nivelul central furnizează scheme de asigurări sociale în toate

3.3. Concluzii - Raţiuni pentru intercomunalitate în Europa

(investiţionale) uriaşe care deveneau eficiente (puteau fi recuperate) numai la o

¾ Modelul utilizat de legiuitor pentru cooperarea intermunicipală:

4.1. Marea britanie

4.1.1. Legislaţie aplicabilă

4.1.2. Administraţia publică

2. În ceea ce priveşte Ţara Galilor, un consiliu de comitat sau un consiliu orăşenesc.

¾ consiliile locale vor avea competenţe generale;

Noile reglementări legislative se vor aplica în Anglia şi Ţara Galilor.

4.1.3. Forme de asociere

Autorităţile locale parte la Acordurile Locale primeau la realizarea Acordului un grant

4.2.1. Legislaţie aplicabilă

4.2.2. Administraţia publică

Constituţia din 1848 prevede competenţa generală a provinciilor şi municipalităţilor în

¾ Actul Municipalităţilor şi Actul Provinciilor formează baza pentru relaţiile

4.2.3. Forme de asociere

Urmare a presiunilor autorităţilor locale pentru eliminarea restricţiilor privind organi-

¾ Acord de tipul “municipalitate centrală” (centrumgemeente-constructie), care se

Regulamentele specifice obligă municipalităţile să coopereze în ce priveşte poliţia, stin-

4.3.1. Legislaţie aplicabilă

4.3.2. Administraţia publică

Potrivit legislaţiei provinciile trebuie să sprijine şi să coopereze cu administraţia publică

4.3.3. Forme de asociere

4.4. Republica Cehă

4.4.1. Legislaţie aplicabilă

4.4.2. Administraţia publică

Potrivit legii, municipalităţile îşi exercită competenţele în mod independent. Organismele

4.4.3. Forme de asociere

4.5.1. Legislaţie aplicabilă

4.5.2. Administraţia publică

4.5.3. Forme de asociere

4.6.1. Legislaţie aplicabilă

4.6.2. Administraţia publică

Între niveluri primează principiul egalităţii, neexistând o subordonare ierarhică.

4.6.3. Forme de asociere

 Comunităţi urbane (communautés urbaines), cu o populaţie peste 500.000

În tabelul următor sunt prezentate principalele elemente similare şi distinctive faţă de

Tabel 2 – Cadrul legislativ în ţările studiate – elemente similare şi distinctive

guvernarea locală: structurile administrative, procesul de descentralizare –

furnizarea serviciilor publice: modul de utilizare a resurselor financiare, umane,

elemente de încurajare1: de la anumite tradiţii până la cadrul legislativ ce poate

Comunităţi urbane (communautés urbaines), cu o populaţie peste 500.000