UNIVERSITATEA TIBISCUS TIMIŞOARA

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

STRATEGIA AFACERILOR ÎN MEDIUL EUROPEAN
Master Anul II

SPAŢIUL ADMINISTRATIV EUROPEAN

Coordonator Masterand

Lect.dr.univ. Crişan Gheorghe Benyő Alexandra

Timişoara
2014
1
 Cuprins

Introducere 3

CAP. I: Noţiuni introductive 5

1.1. Funcţionarea supranaţionalităţii Uniunii Europene 5

1.2. Implicarea parlamentelor naţionale în activitatea instituţională europeană 5

1.3. Administraţia comunitară. Administraţiile naţionale 6

1.4. Comunitate, state şi regiuni 7

CAP. II: Organizare şi principii 9

2.1. Spaţiul administrativ european 9

2.2. Convergenţa 10

2.3. Principii comune aplicate administraţiei publice în ţări ale Uniunii Europene 11

2.4. Structurile administrative specializate în ţările Uniunii Europene 13

2.5. Organizarea administraţiei publice locale în ţări ale Uniunii Europene 14

2.5.1. Principiul descentralizării 14

2.5.2. Principiul autonomiei locale 15

2.5.3. Tutela administrativă 18

2.6. Autonomia financiară a colectivităţilor locale 19

2.6.1. Descentralizarea cheltuielilor pentru relaţiile economice 20

CAP. III: Finanţe publice locale în ţările Uniunii Europene 21

3.1. Împrumuturile autorităţilor locale 21

3.1.1. Condiţii pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi 23

3.1.2. Fondul de risc 24

3.1.3. Împrumuturi din contul curent general al Trezoreriei Statului 24

3.2. Cheltuielile publice locale 27

3.3. Bugetele locale 27

CAP. IV: Sistemul administraţiei publice în Franţa 28

4.1. Gestiunea serviciilor publice locale 30

4.2. Gestiunea fără personalitate morală distinctă 30

2
4.3. Gestiunea cu personalitate morală publică distinctă 31

4.4. Structurile de cooperare intercomunală 31

4.5. Gestiunea în parteneriat în interiorul unei persoane morale private 32

4.6. Gestiunea prin parteneri privaţi 33

CAP. V: Controlul în Spaţiul Administrativ European 33

5.1. Comitetul Regiunilor (CoR) 33

5.2. Ombudsmanul – controlul nejurisdicţional în Spaţiul Administrativ European 36

Concluzii 36

Bibliografie 37

3
 Introducere

Progresele considerabile ale construcţiei europene din anii '70 până în anii '80, demararea
Europei monetare, realizarea pieţei unice, dezvoltarea virtualităţilor federale cu Uniunea Europeană
instaurată prin Tratatul de la Maastricht subliniază complexitatea tot mai mare a procesului. Statele
se integrează tot mai mult, dar, în acelaşi timp, rămân actori esenţiali, cadrul european fiind pentru
acestea atât o constrângere, cât şi un instrument.
Andrew Moravcsik, scriind în anii '90, vorbeşte despre „interguvernamentalism liberal”:
politicile realizate în cadrul european ar fi, în esenţă, rezultatul negocierilor interguvernamentale.
Dar nu înseamnă asta a uita forţa autonomă a instituţiilor supranaţionale? Pierre Muller, considera
că „ se constituie, dincolo de state, un spaţiu european de acţiune publică” şi conform teoriei
regimurilor, Robert Keohane, susţinea că statele contemporane dezvoltă între ele sisteme de
asociere a suveranităţilor lor care le garantează o disciplină reciprocă. „Construcţia europeană ar
reprezenta o formă deosebit de elaborată de regim”.
În viziunea lui Giandomenico Majone, „ Comunitatea Europeană ar fi un stat organizator tip,
având ca misiune stabilirea şi supravegherea regulilor jocului, mai ales concurenţa între
întreprinderi, ajutor către state”.
Se conturează din aceste considerente noţiunea tot mai utilizată de cercetare contemporană,
cea de guvernanţă. Guvernanţa nu este dată, ea se contruieşte în permanenţă la niveluri multiple:
instituţii europene, guverne, grupuri de presiune. Uniunea Europeană ar fi prototipul statului
postmodern, obţinându-şi legitimitatea mai puţin din scopurile comune (mărire, putere, dreptate
socială) şi mai mult din capacitatea sa de a lăsa să se dezvolte libertăţile (ale indivizilor, ale
întreprinderilor, ale grupurilor, etc.).
Pentru fiecare din statele membre, angajarea europeană, participarea la construirea unui
ansamblu supranaţional, constituie o opţiune istorică. Prin edificarea Comunităţii Europene şi tot ce
implică ea, fiecare stat membru devine parte a unui întreg care îl depăşeşte, îl încadrează, îi
subordonează dreptul unui drept aflat în curs de realizare, dreptul comunitar şi, în sfârşit, impune
disciplinele economice şi monetare.
Europa comunitară, începând cu 1950, se bazează pe participarea masivă a statului naţiune
la construcţia sa. Consiliul de Miniştrii îl reprezintă pe acesta şi nu regiunile al căror comitet are
doar un rol consultativ. Proiectul de constituţie europeană al Convenţiei Europene, prezentat de
Consiliul European din 18 iulie 2003, recunoaşte diversitatea europeană, iar principiul
subsidiarităţii şi proporţionalităţii încearcă să stabilească un echilibru între diferite niveluri de
competenţă comunitară, naţională, regională sau locală, dar face totodată clar trimitere la
conservarea identităţii naţionale a fiecărui stat sau naţiune.
Construcţia europeană va trebui să facă faţă unei probleme delicate, legată de concilierea
între suveranităţile naţionale şi principiile integrării supranaţionale. De aici, rezultă cele două
concepţii opuse care au stat la baza proiectelor de unitate europeană:
1. Pe de o parte sunt cei care erau preocupaţi de a menţine şi respecta suvernaitatea
statelor şi care propuneau o cooperare interguvernamentală în cadrul unor instituţii permanente, fără
ca acestea să aibă putere de constrângere asupra statelor membre
2. Iar de cealaltă parte sunt cei care susţin o Europă federală şi supranaţională, insistând
asupra transferului de suveranitate de la statele naţionale către o autoritate internaţională decizională
superioară. În cadrul acestei şcoli de gândire se disting cele două orientări majore: funcţionaliştii şi
federaliştii.
Interguvernamentalismul şi supranaţionalismul se vor găsi atât separat, cât şi împreună în
construcţia europeană. Interguvernamentalismul privilegiază rolul statelor naţionale în procesul
decizional, iar supranaţionalismul se bazează pe independenţa organizaţiei faţă de statele naţionale,
pe transferul de competenţe efectuate în beneficiul acesteia şi pe raporturile directe care se stabilesc
între organele comunităţii şi particularii din toate ţările membre.
Analiza raporturilor dintre Comunitatea Europeană şi statele ce o compun trebuie să se
4
ocupe mai întâi de motivele şi semnificaţiile opţiunii europene pentru aceste state. Aparţinând
Comunităţii, aceste state nu dispar, prinse în structurile comunitare, ele caută să le utilizeze, să le
pună în serviciul intereselor şi al preocupărilor lor. Integrarea acestor state în Comunitate, în
Uniune, le transformă, modificând întreaga reţea instituţională: rolul administraţiilor naţionale,
controlul parlamentelor naţionale, relaţiile stat central -regiuni,etc.
Statul suveran este un tot. Devenind membru al Comunităţii Europene, el devine una din
părţile unui tot. Această schimbare afectează radical ansamblul structurilor naţionale.

5
 CAPITOLUL I
Noţiuni introductive

1.1. Funcţionarea supranaţionalităţii Uniunii Europene

Ponderea, jocul realităţilor naţionale în sistemul comunitar se exprimă ,în primul rând, prin
politicile statelor membre, dar şi, în mod mult mai difuz, prin conflictul sensibilităţilor în cadrul
instituţiilor supranaţionale:
 Comisia
 Parlamentul European
 Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Parlamentul European, PE, este instituţia care reprezintă cel mai bine cetăţenii Uniunii, el
fiind ales în mod direct încă din 1979. Rolul acestuia a fost întărit cu adoptarea fiecărui tratat,
tocmai pentru ca vocea cetăţenilor europeni să poată fi luată în considerare în momentul în care se
iau decizii care îi privesc în mod nemijlocit. Este instituţia cu cea mai mare legitimitate dintre toate
organele comunitare.
Parlamentul European s-a născut odată cu fuziunea Adunărilor celor trei comunităţi
europene în 1957, dar nu a dobândit numele de Parlament până la adoptarea Tratatului de la
Maastricht.
În ceea ce priveşte structura sa, de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona este
compus din 754 parlamentari. Acest lucru contravine dispoziţiilor Art.14 Tratatul privind Uniunea
Europeană, versiunea consolidată, care limitează numărul parlamentarilor la 751, cu un minim
pentru un stat de 6 membri şi un maxim de 96. Celor 754 de parlamentari li s-a acordat posibilitatea
să-şi termine mandatul care expiră în 2014. Pentru viitoarea legislatură 2014-2019, PE va avea 751
membri
Curtea Europeană de Justiţie este cea care elaborează majoritatea principiilor legale
administrative ce guvernează ceea ce poate fi definit ca „legea administrativă europeană”. Tratatele
sunt concepute pentru a servi ca şi cadre de lucru generatoare de dezvoltare continuă. Este instituţia
care are cel mai important rol în formarea principiilor administrative comune în Uniunea
Europeană, hotărârile acesteia duc la reflectarea şi dezvoltarea principiilor administrative cu
caracter general, chiar dacă sunt stabilite în funcţie de caz. Curtea este principala sursă de legi
generale, non-sectoriale ale Uniunii. Curtea trebuie să pornească de la principiile legale
administrative, cu caracter general şi care sunt deja stabilite, principii create şi definite de către
Curţile Administrative Naţionale ale statelor membre. Prin stocarea acestora se definesc apoi
principii administrative generale, aplicabile tuturor statelor membre şi locuitorilor acestora, în
cadrul legislativ al Comunităţii Europene.
De-a lungul timpului, am asistat la un caz fenomen de întrepătrundere a legislaţiei
Comunităţii Europene în sistemele naţionale. Fenomenul constă în faptul că este deosebit de dificil
pentru orice stat membru să respecte legile naţionale şi pe cele ale Comunităţii, tratându-le separat.
În mod progresiv, instituţiile naţionale au aplicat aceleaşi standarde şi au utilizat aceleaşi practici
pentru ambele. Acest lucru duce la ideea unei legi a administraţiei publice comune, dezvoltate în
statele membre ale Uniunii Europene. Această, aşa-zisă contaminare a principiilor Comunităţii de
către legislaţiile naţionale contribuie de asemenea la stabilirea unui spaţiu administrativ european

6
 1.2. Implicarea parlamentelor naţionale în activitatea instituţională europeană

Raporturile dintre parlamentele statelor membre şi Parlamentul European nu pot fi simple.

Pe de o parte, există o solidaritate spontană între parlamente, îngrijorate în privinţa prerogativelor
lor, mereu gata să denunţe insuficienţele controlului democratic. Pe de altă parte, există concurenţă
între parlamentele naţionale şi Parlamentul European.
Dezvoltarea Comunităţii contribuie la declinul parlamentelor naţionale. Ceea ce intră în
câmpul comunitar fie le scapă, fie li se impune fără ca ele să-şi poată face cunoscute preocupările.
Astfel, numeroase directive comunitare puse cu greu la punct la Bruxelles sunt examinate de
parlamentele naţionale, cum ar fi textele privind armonizarea fiscală. De fapt, posibilităţile de
amendare sunt nule, orice modificare implicând neapărat renegocierea textului la Bruxelles.
Această evoluţie este tot mai greu suportată de parlamentele naţionale. De mult timp, Marea
Britanie şi Danemarca, foarte neîncrezătoare în birocraţia de la Bruxelles şi identificând
Parlamentul cu suveranitatea naţională, dispun de comisii de studiere sistematică a propunerilor
comunitare. După semnarea Actului Unic din 1986, creşterea numărului directivelor pentru
realizarea marii pieţe interne marchează primul punct critic: parlamentele naţionale se simt
deposedate. În 1992 şi 1993, dezbaterile privind Tratatul de la Mastricht provoacă o mulţime de
critici la adresa tehnocraţiei europene, precum şi sporiri substanţiale ale controalelor parlamentare
naţionale cu ocazia elaborării regulilor comunitare, în special în Franţa şi Germania. Toate acestea
înseamnă noi îngreunări ale unei proceduri comunitare deja foarte complicate. Aceste dezbateri pe
tema ratificării Tratatului de la Maastricht determină, la nivelul parlamentelor naţionale, o
reexaminare în profunzime a raportului lor cu integrarea europeană şi duc chiar la revizuiri
constituţionale.
Parlamentele naţionale reprezintă instituţiile din organizarea constituţională naţională în care
sunt reprezentaţi cel mai bine cetăţenii europeni, deoarece sunt alese în mod direct, pe baza votului
universal şi liber exprimat. Odată cu adoptarea Tratatului de la Lisabona acestea au obţinut dreptul
de a beneficia de o implicare mai mare în activitatea instituţiilor europene. Astfel, în conformitate
cu articolul 12 TUE, versiunea consolidată, parlamentele naţionale contribuie în mod activ la
funcţionarea Uniunii Europene prin următoarele instrumente:
 Sunt informate de către instituţiile UE cu privire la activitatea legislativă a acestora
prin transmiterea de notificări
 Respectarea principiului subsidiarităţii şi proporţionalităţii
 Participarea activă la mecanismele de evaluare a politicilor UE în cadrul spaţiului de
libertate, securitate şi justiţie
 Implicarea în controlul politic al Europol
 Evaluarea activităţilor Eurojust
 Informarea lor cu privire la noile cereri de aderare
 Participarea la cooperarea interparlamentară: parlamentele naţionale – PE
Parlamentele naţionale sunt informate în mod constant de către instituţiile europene cu
privire la activităţile UE, în vederea oferirii posibilităţii acestora de a-şi exprima punctul de vedere
faţă de chestiuni de interes deosebit pentru acestea.

1.3. Administraţia comunitară. Administraţiile naţionale

Apartenenţa unui stat la Comunitate constrânge administraţiile acestuia să-şi reformuleze

funcţiile. Desigur, administraţiile rămân instrumentele statului, dar, prin procesul comunitar,
regulile aplicate sau concepute de aceste administraţii tind să fie tot mai puţin expresia suveranităţii
regale şi tot mai mult norme discutate, negociate cu celelalte state membre şi cu Comisia. Pe scurt,
miniştrii păstrează această sarcină, dar ordinele şi instrucţiunile sunt date de Bruxelles.
În faţa acestei dinamici care le subordonează unor mecanisme ce le depăşesc, administraţiile
naţionale reacţionează prin două tipuri de reflexe care fie se opun fie se combină.
7
  Rezistenţa, inerţia
Nu este niciodată uşor pentru o birocraţie să treacă de la poziţia de conducere la cea de
execuţie a normelor comunitare. În plus, mai cu seamă în faţa expansionismului Bruxelles-ului şi a
creşterii numărului de texte comunitare, administraţiile naţionale se simt protectoarele intereselor a
căror tutelă o au. De unde rezistenţe, inerţii, foarte variate de la un stat membru la altul, de la un
domeniu la altul, numeroase date intrând la socoteală (tradiţiile statale, ponderea corporatismelor,
preocuparea de a salva profesii sau zone ameninţate).
 Colaborarea, complicitatea
Norma comunitară este rezultatul unei negocieri mai mult sau mai puţin laborioase între
statele membre şi Comisie fiind implicate mai multe instanţe (grupuri ale Comisiei, apoi ale
Consiliului, Comitetul reprezentanţilor permanenţi,)
Maşinăria comunitară, sursă zilnică de texte, lucrează într-o simbioză între funcţionarii
europeni şi funcţionarii naţionali. Unii dintre aceşti funcţionari urmăresc dosarele comunitare timp
de ani de zile sau chiar decenii. De unde colaborări complexe, în care conflictul intereselor
naţionale e însoţit de căutarea compromisurilor. Birocraţia sau tehnocraţia comunitară nu se reduce
la Comisie, ci cuprinde nenumărate grupuri sau comitete, bazate toate pe negocierea permanentă.

1.4. Comunitate, state şi regiuni

Construcţia europeană tulbură, într-o anumită măsură, relaţiile dintre state şi componentele
lor, regiunile în primul rând. Se manifestă două atitudini, în mod foarte variat în funcţie de
structurile statului în cauză (stat iacobin pe model francez, federaţie pe model german).
Negocierile comunitare fiind problema guvernelor şi a administraţiilor centrale, regiunile se
pot considera angajate fără voia lor. Aceasta, este mai ales începând cu Actul Unic, reacţia
landurilor germane, pe care dezvoltarea integrării le lipseşte de atribuţii importante: învăţământ,
cultură, mediu.
Pe de altă parte, integrarea comunitară, reducând puterile statelor, creând ajutoare financiare,
prin fonduri structurale, încurajează autonomia regiunilor. Acestea îşi instituţionalizează rapoartele
cu Bruxelles-ul. Multe dintre ele au surse de informare pe lângă instituţiile comunitare şi, în
principal, pe lângă Comisie. Aceste birouri joacă un rol dublu: de a se informa în legătură cu
evoluţia regulilor comunitare, a posibilităţilor de finanţare şi, de a face demersuri pentru obţinerea
celei mai mari părţi posibile din banii comunitari. Astfel, faţă de Comunitate, regiunile se găsesc în
concurenţă. Această competiţie nu împiedică sporirea numărului acordurilor, a cooperărilor, a
asocierilor între regiuni: regiuni frontaliere, regiuni periferice maritime, regiuni cu tradiţie
industrială, regiuni capitale.
Această importanţă a regiunilor e consfinţită prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea
Europeană:articolele 263-265 din CE, articolele 198A-198C înfiinţează un Comitet al Regiunilor,
cu caracter consultativ, compus din reprezentanţi ai colectivităţilor regionale şi locale.
Pentru Franţa, statul iacobin deţine monopolul relaţiilor colectivităţii naţionale cu exteriorul.
Această concepţie e astăzi depăşită sau transformată: regiunile franceze, furate şi ele de mişcarea
internă de descentralizare, acced cu Comunitatea, la o existenţă internaţională. În 1999, toate
regiunile franceze, în afară de Auvergne, erau reprezentate la Bruxelles.
Asemenea evoluţii ridică numeroase întrebări şi perspective: această internaţionalizare,
această europenizare se va limita (doar) la regiuni? Oraşele sau aglomerările urbane sunt menite să
pretindă o viaţă internaţională proprie? În ceea ce priveşte statul –naţiune, el îndeplineşte funcţii
care, în mod tradiţional, îi exprimau suveranitatea:
 elaborare şi control al legislaţiei de organizare a teritoriului naţional
 definire şi gestionare a transferurilor şi a solidarităţii între regiunile dezvoltate şi
regiuni defavorizate
Construcţia europeană nu desfiinţează statele-naţiuni, ci pretinde de la ele o reexaminare
totală a statului şi a rolului lor. Pentru aceste state-naţiuni, încercarea e dureroasă, punând sub
semnul întrebării toate echilibrele: între interior şi exterior, între centru şi periferii, între state şi
8
societate.
În plus, integrarea comunitară, proces cu o dinamică specifică nu poate fi disociată de
fenomene mai vaste: mondializarea schimburilor, lărgirea şi amplificarea competiţiei între industrii,
între servicii, globalizarea reţelelor financiare.
În acest peisaj aflat în schimbare permanentă şi accelerată, unificarea europeană poate fi
analizată ca o adaptare a statelor vest-europene la noua repartizare a puterilor. Acceptarea punerii la
comun a suveranităţii, pentru a obţine, la un nivel superior, cel al Uniunii, o mai mare independenţă,
o libertate sporită de manevră. Aici, totul depinde de sinteza între dezvoltarea unităţii şi păstrarea
diversităţilor naţionale, regionale şi locale. Viitorul Uniunii Europene rămâne deschis, fiecare dintre
etapele sale oferind ocazia de a-i rediscuta finalităţile. Aşa este mai ales chestiunea pieţei unice,
bază a Comunităţii, şi mai departe, a Uniunii Europene.

9
 CAPITOLUL II
Principii şi organizare
2.1. Spaţiul administrativ european

Deşi instituţiile publice din statele participante la Uniunea Europeană sunt structuri foarte
vechi, acestea s-au adaptat continuu la condiţiile moderne, inclusiv aderarea la Uniunea Europeană
presupune în sine o evoluţie. Contactul constant dintre funcţionarii publici ai statelor membre
Uniunii Europene, solicitarea de a dezvolta şi implementa aquis-ul comunitar la standarde
echivalente de încredere în toată Uniunea, necesitatea unui sistem de justiţie administrativă unic
pentru Europa şi împărtăşirea principiilor şi valorilor administraţiei publice au dus la o anumită
convergenţă între administraţiile naţionale. Acest lucru a fost descris ca spaţiu administrativ
european.
Acesta include un set de standarde de acţiune comune în cadrul administraţiei publice,
definite prin lege şi întărite de practici şi mecanisme responsabile.
Sistemele legislative ale statelor membre spaţiului comunitar Euro28 se află într-un proces
constant de aproximare, în multe domenii diferite, sub îndrumarea legislaţiei Comunităţii, prin
activitatea legislativă a instituţiilor Comunităţii şi prin cazuri ale Curţii Europene de Justiţie.
Conceptele legale ale Comunităţii Europene sunt introduse în sistemele naţionale prin directive sau
regulamente direct aplicabile, care trebuiesc întâi adaptate legilor naţionale. Aceste directive pot
avea un impact direct asupra sistemelor administrative ale statelor membre şi pot duce la importante
schimbări în principiile legale aplicabile în administraţia publică, într-un sector specific.
Hotărârile Curţii Europene de Justiţie pot genera principii cu un caracter mai general care
sunt aplicabile în mai mult de un singur sector al legii. Mai mult chiar, în multe cazuri interpretarea
actelor legislative ale Comunităţii Europene, de către Curtea Europeană de Justiţie este cea care
duce la modificări în felul în care principiile legii administraţiei publice sunt aplicate într-un stat
membru UE.
O altă sursă de aproximare administrativă este contactul constant dintre oficialii statelor
membre şi dintre aceştia şi cei ai Comunităţii Europene. Aceste relaţii interguvernamentale care
sunt în principal relaţii între popoare, contribuie la construirea unei viziuni comune asupra modului
de implementare a politicilor Uniunii Europene la nivel naţional, şi la un schimb benefic de
iniţiative pozitive pentru a obţine rezultatele vizate de aceste politici.
Aceasta ne conduce la o aşa-zisă europenizare a legii administraţiei publice, privită ca un
element remarcabil al recentei dezvoltări a sectorului legislativ. Toate acestea demonstrează
necesitatea unui spaţiu administrativ european, care în general să vizeze aranjamentele instituţionale
de bază, procesele, standardele administrative comune şi valorile serviciului public. Problemele
ivite între statele mebre din cauza diferenţelor existente între state constituie motive fondatoare
pentru care instituţionalizării i s-a acordat o aşa de mare prioritate în procesul de extindere înspre
Europa Centrală şi de Est. Ţările participante şi candidate au fost nevoite şi trebuie să-şi dezvolte
administraţiile până la nivelul de încredere necesar spaţiului administrativ european şi la aplicarea
unui număr acceptabil de principii, proceduri şi aranjamente administrative structurale. Acesta este
standardul minim de calitate şi încredere a administraţiei publice, pe care ţările candidate trebuie să-
l obţină.
Noţiunea de spaţiu administrativ european a fost gândită după modelul celor mai des
întâlnite, ca spaţiile economice şi sociale europene, aspecte îndelung dezbătute în timpul
negocierilor constituţionale ale Uniunii Economice. De asemenea, se leagă de vastul sistem al
cooperării juridice, care include asistenţă mutuală în aplicarea legii şi câteva aproximări în
câmpurile legislative relevante.
Trebuie luat în considerare şi faptul că integrarea în Uniunea Europeană constituie un proces
evolutiv, prin principiul progresiei în construcţia Uniunii Europene. Aceasta înseamnă că o ţară
trebuie să demonstreze un grad suficient de progres pentru a se compara în mod satisfăcător cu
nivelul de dezvoltare al statelor membre. Spre exemplu, nivelul de convergenţă din 1986, când
10
Portugalia şi Spania au aderat la Uniunea Europeană, s-a schimbat în 1995, momentul aderării
Austriei, Finlanda şi Suediei. Aceasta înseamnă că nu este suficient ca ţările candidate să atingă
nivelul curent al administraţiei publice din statele membre. Este necesar ca ele să atingă nivelul
viitor al administraţiilor acestora. Cu alte cuvinte, o ţară candidată trebuie să poată estima şi atinge
nivelul viitor al acestor administraţii, pentru momentul în care va adera efectiv. Nu va fi suficient
pentru o ţară candidată să se compare cu cel mai puţin dezvoltat stat membru ci dimpotrivă, va
trebui să încerce să atingă nivelul celui mai avansat dintre acestea.
Spaţiul Administrativ European reprezintă un proces evolutiv al convergenţei dintre
legislaţia naţională privind administraţia publică şi practicile administrative ale statelor membre.
Este vorba despre o creaţie exclusivă a doctrinei, termenul neexistând ca atare în legislaţie,
realitatea demonstrând că este foarte dificil să vorbim în Europa de un mod sau de un model de
administraţie publică europeană.
Un spaţiu administrativ comun, la propriu, este posibil atunci când un set de principii legale,
reguli şi regulări, regulamente sunt uniform respectate într-un teritoriu acoperit de o constituţie
naţională. În mod tradiţional, un teritoriu în care legea administraţiei publice a fost aplicată, este cel
al statelor suverane. Problema unei legi a administraţiei publice unice pentru toate statele suverane
integrate în Uniunea Europeană a fost dezbătut foarte intens, încă de la înfiinţarea Comunităţii
Europene.
2.2. Convergenţa

Comunităţile europene care s-au implicat iniţial în crearea unei pieţe economice comune au
evoluat apoi în crearea Uniunii Europene, instituţie care nu este condusă numai de interese
economice, dar mai ales de dorinţa de a contribui la legături sociale şi politice între popoarele
europene, aşa cum s-au exprimat semnatarii Tratatului de la Roma.
Uniunea Europeană nu presupune şi nu este doar o piaţă de bunuri şi servicii. Cele patru
libertăţi stipulate de Tratatul de la Roma, libera mişcare a bunurilor, a serviciilor, oamenilor şi a
capitalului înseamnă că administraţiile publice ale statelor membre, ca elemente cheie de
implementare şi asigurare a acestor drepturi, direct derivate din Tratate, trebuie să acţioneze într-o
direcţie care să conducă spre implementarea efectivă a acestor Tratate, din toate punctele de vedere.
Tratatele Comunităţii Europene şi legislaţia secundară de implementare a lor sunt parte componentă
a legilor naţionale ale statelor membre. Administraţiile publice şi curţile judecătoreşti naţionale sunt
obligate să aplice aceste Tratate, precum şi legislaţia secundară aferentă, în aceeaşi măsură în care o
fac cu legile proprii.
Absenţa unui organism formal de control al administraţiei publice, al procedurilor sale şi a
aranjamentelor instituţionale specifice ale acesteia nu înseamnă că legea europeană administrativă
supranaţională este fără sens sau complet necunoscută statelor membre. Există un aquis comun,
compus din principii legale administrative, la care ne putem referi ca la un „aquis comunitar
neformulat” în sensul că nu există vreo convenţie formală. Ar putea însă reprezenta şi o lege
administrativă europeană comună.
Cu toate că, fiecare stat membru are libertate totală de a decide asupra modurilor de obţinere
a rezultatelor predicate de Tratate şi de legislaţia secundară a Comunităţii Europene, în cadrul
Uniunii s-au dezvoltat înţelesuri şi principii comune. Situaţia este vizibilă în mod particular în ceea
ce priveşte sectorul principiilor legale administrative. Mai puţin vizibilă este în cazul
aranjamentelor administrative şi organizaţionale, şi al structurilor, deoarece există o mare diversitate
în formele şi profunzimea descentralizării statelor membre.
Activitatea legislativă a instituţiilor europene este o sursă majoră de autonomie
administrativă europeană comună pentru statele membre, pentru curţile lor judecătoreşti şi pentru
cetăţeni. Această lege a autonomiei administraţiei publice are caracteristica de a fi mai ales
sectorială. Într-un fel sau altul, aceasta afectează un număr variat de domenii, cum este libera
competiţie pe piaţa internă, telecomunicaţiile, mediul, agricultura, politica industrială, ştiinţa şi
cercetare, controlul vamal, etc. Legea autonomiei administraţiei publice constituie aquis-ul
comunitar, al cărui nivel de compatibilitate cu regulile care îi corespund este acum verificat de către
11
Comisia Europeană, în cadrul procesului de aderare al ţărilor candidate.
În procesul de aderare, privind compatibilitatea anumitor administraţii publice (din Europa
Centrală şi de Est) şi anticipând conformitatea acestora cu standardele impuse de Uniunea
Europeană şi alinierea la nivelurile administraţiilor publice ale ţărilor deja membre a spaţiului
european comunitar, a fost întocmit programul SIGMA, acronimul provenind de la Suport pentru
Îmbunătaţirea Managementului şi Guvernării în Ţările din Europa Centrală şi de Est. Iniţiativa
sprijină eforturile ţărilor aflate în proces de tranziţie, susţine reforma administraţiei publice şi
totodată, include şi identifică standardele pe care ţările candidate la Uniunea Europeană trebuie să le
întâlnească, în scopul alinierii structurilor administraţiilor lor publice la cele ale statelor membre ale
Uniunii Europene.
Programul SIGMA are ca principale obiective:
1. Sprijinirea ţărilor beneficiare în încercarea de a identifica o bună cale de guvernare,
cu scopul de a spori eficienţa administraţiei şi de a promova aderenţa funcţionarilor publici la
valorile şi eticile democratice şi la respectarea legislaţiei specifice.
2. Ajutor la identificarea şi instruirea unor capacităţi indigene, la nivelul Guvernului
central în ideea ca acesta să poată face faţă provocărilor internaţionalismului şi a planurilor de
integrare în Uniunea Europeană.
3. Sprijină iniţiativa Uniunii Europene şi a altor finanţatori de a asista financiar ţările în
discuţie în procesul de reformă a administraţiei publice şi contribuie la coordonarea activităţilor
finanţatoare
Ca prioritate, iniţiativa are facilitarea cooperării interguvernamentale. Aceasta include
asigurarea suportului logistic necesar pentru crearea unor reţele de practicieni din administraţia
publică din Europa Centrală şi de Est, şi între aceştia şi omologii lor din alte ţări democratice.

2.3. Principii comune aplicabile administraţiei publice în ţări ale Uniunii Europene

La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, principiile comune aplicabile

administraţiei publice creează premisele Spaţiului Administrativ European, spaţiu care include un
set de standarde de acţiune comune în cadrul administraţiei publice, definite prin lege şi întărite de
practici şi mecanisme responsabile.
Există în esenţa oricărui sistem de drept o concepţie a omului liber şi a lumii civilizate, care
impune un anumit număr de postulate. Din acest fond moral de adevăruri decurg principiile
generale ale dreptului.
Principiile de drept sunt ideile conducătoare, prescripţiile fundamentale ale conţinutului
tuturor normelor juridice. Ele au atât un rol constructiv, cât şi unul valorizator pentru sistemul de
drept, în sensul că ele cuprind cerinţe obiective ale societăţii, cerinţe cu manifestări specifice în
procesul de constituire a dreptului şi în procesul de realizare a acestuia. Principiile generale ale
dreptului sunt acelea care se află la baza instituţiilor juridice.
În cadrul unei singure ramuri de drept, normele şi instituţiile se reunesc pe baza unor
principii comune, aceste principii, reprezentând alături de obiectul şi metoda reglementării,
particularităţile distinctive ale ramurii.
Principiile comune aplicabile administraţiei publice, ce vizează atât organizarea şi
managementul administraţiei publice, cât şi relaţiile dintre administraţii şi cetăţeni sunt consacrate
în sistemele de drept ale ţărilor membre ale Uniunii Europene atât în legi, cât şi în acte ale
Guvernului şi chiar şi în jurisprudenţa instanţelor care soluţionează aceste litigii ce presupun
implicarea administraţiei publice.
În ceea ce priveşte legislaţia Comunităţii Europene, Curtea Europeană de Justiţie a definit un
mare număr de principii specifice administraţiei publice, raportându-se la principiile generale ce se
regăsesc în legislaţia aplicabilă administraţiei publice comune statelor membre şi aflate într-un
proces evolutiv. Curtea Europeană de Justiţie a recurs adesea la principiile generale de drept ale
statelor membre, aplicându-le în profitul dreptului comunitar, din perspectiva dreptului comparat. S-
12
a întâmplat ca principiile dreptului comunitar astfel identificate să se repercuteze la rândul lor
asupra dreptului administrativ al statelor membre. De altfel, majoritatea principiilor generale ale
dreptului recunoscute, în prezent, în dreptul comunitar, ca fiind aplicabile actelor administrative au
fost elaborate de Curtea de Justiţie Europeană, aceasta având sarcina de a pune în echilibru
diferitele concepţii juridice aparţinând dreptului francez, german sau mai recent, celui englez, cu
cele specifice dreptului celorlalte state membre. Se conturează astfel următoarele principii:
1. Principiul legalităţii
Constantă a sistemului modern al dreptului administrativ reprezintă la ora actuală principiul
fundamental al organizării şi funcţionării administraţiei publice în orice stat democratic şi de drept.
Necesitatea democratizării administraţiei şi apropierea ei de cetăţean reprezintă un deziderat
european împărtăşit de toate statele membre.
În doctrina administrativă europeană ca un principiu esenţial al Statului de drept, care
împreună cu principiul separaţiei puterilor trebuie să garanteze libertatea cetăţenilor împotriva
abuzului de putere al executivului.
2. Principiul proporţionalităţii
Acţiunea administrativă tebuie să decurgă în mod proporţional cu obiectivul urmărit şi,
respectiv, cu finalizarea pe cale legală, neprivând cetăţenii de niciun aspect care să faciliteze
atingerea scopului propus şi corect din punct de vedere legal. Proporţionalitatea se află în strânsă
legătură cu rezonabilul şi, de asemenea, mai înseamnă că este ilegal să aplici legea numai atunci
când prin aceasta apare un avantaj, neintenţionat omis de lege.
3. Principiul transparenţei
Reprezintă un principiu fundamental în administraţia publică consacrat în legislaţia multor
state ale Uniunii Europene. Concepţia modernă a transparenţei administrative determină
administraţia publică la motivarea actelor administrative, precum şi la obligarea funcţionarilor
publici de a satisface solicitările de informare ale publicului în limitele legale.
4. Principiul motivării
Impune necesitatea ca autoritatea care emite un act administrativ să arate, în mod expres şi
implicit, elementele de fapt şi de drept care determină soluţia adoptată.

2.4. Structurile administrative specializate în ţările Uniunii Europene

Dificultatea de analiză a acestor structuri administrative se datorează în mare parte întinderii

teritoriale extrem de diferite aparţinând statelor Uniunii Europene.
Spre exemplu, suprafaţa redusă a Luxemburgului permite cu uşurinţă întocmirea unei liste
exhausitve a serviciilor publice care nu sunt nici departamente ministeriale, dar nici colectivităţi
teritoriale. La începutul anilor '80 era vorba de:
Stabilimentele publice ale Statului (Casa de Economii, Creditul Funciar, Institutul
Monetar, Casele de boală şi pensii, Cele Şase Camere de Meserii, precum şi Consiliul Economic şi
Social).
Stabilimentele publice ale comunelor (Birouri de binefacere, Ospicii comunale şi
Sindicate comunale)
Societatea Naţională a Căilor Ferate luxemburgheze, creată în 1946, printr-o
convenţie între Luxemburg, Belgia şi Franţa, căreia Curtea Superioară de Justiţie îi recunoaşte
caracterul de organism de drept public
În Irlanda, potrivit răspunsului acordat unei întrebări parlamentare, publicat în anul 1991, ar
fi vorba de nu mai puţin de 134 organisme susţinute de Stat din care 104 sunt calificate ca fiind
necomerciale.
În Germania se regăsesc peste o sută de corporaţii, stabilimente sau fundaţii de drept public
federale şi câteva mii de astfel de structuri, la nivelul Landurilor.
În Franţa, se estimează la mai multe mii, stabilimentele publice statale şi cele ale
colectivităţilor locale, dacă ţinem cont, doar ca exemplu, de colegii, de licee, universităţi şi spitale.
13
 În sfârşit, în Italia se estimează un număr de aproximativ 40.000 de stabilimente publice din
care 10.000 depind de stat.
În ce priveşte problema categoriilor juridice în care pot fi încadrate aceste organisme
administrative autonome, ea se raportează în doctrină la două concepte:
 Cel al personalităţii juridice de drept public
 Cel al statului de drept public sau de drept privat
Colectivităţile teritoriale, spre exemplu, dispun de personalitate juridică de drept public.
Crearea administraţiilor de stat moderne în Europa, înainte chiar de a se traduce prin
dezvoltarea administraţiilor centrale, a avut drept consecinţă apariţia Sistemelor de reprezentare a
Statului pe ansamblul teritoriului. Cu cît statul şi-a asumat direct o serie de activităţi productive sau
realizarea unor servicii, cu atît mai mult s-au dezvoltat serviciile locale ale acelui stat.
Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile deconcentrate ale administraţiei
statale în unităţile administrativ- teritoriale, în rândul acestora intră toate extensiunile teritoriale ale
administraţiei statale,inclusiv prefectul. Franţa este singura ţară în care doctrina, legislaţia şi
practica disting de o manieră sistematizată între fenomenul deconcentrării şi cel al descentralizării.
În Franţa, prin „Carta deconcertării” din 1992 a stabilit drept principiu că serviciile
exterioare sunt cele care exercită competenţele operaţionale ale statului, în timp ce serviciile
centrale nu intervin decât de o manieră subsidiară şi se concentrează mai ales pe pregătirea,
susţinerea şi urmărirea aspectelor de politică. Tot aici, arondismentele nu corespund unei
colectivităţi teritoriale. În Franţa, este vorba cel mai adesea de departament, în sensul că un mare
număr de servicii exterioare sunt structurate în direcţii departamentale, instalate în reşedinţa
departamentului.
2.5. Organizarea administraţiei publice locale în ţări ale Uniunii Europene
Spre deosebire de administraţia publică centrală, competentă la nivelul întregii ţări,
administraţia publică locală este competentă numai în limitele unităţii administrativ-teritoriale în
care funcţionează. Organizarea locală reflectă regimul politic, transpunând pe plan local spiritul şi
instituţiile.
Astfel, un regim politic liberal va avea drept consecinţă complementară recunoaşterea sau
atribuirea unor libertăţi colectivităţilor locale. Uneori, un regim politic autoritar poate tolera, până la
un anumit grad, libertăţile locale, dar acestea sunt întotdeauna riguros limitate şi aproape invariabil
regimurile autoritare instituie în materia administraţiei locale, o strictă subordonare.
Independent de caracterul regimului politic, organizarea autorităţilor centrale va influenţa
organizarea şi funcţionarea autorităţilor locale.
Între administraţia publică centrală şi administraţia publică locală există legături strânse în
statele unitare, dar şi delimitări, determinate de faptul că la baza organizării şi funcţionării
administraţiei publice locale se află principiul autonomiei locale având de cele mai multe ori o
consacrare constituţională.
Autonomia locală este considerată ca fiind una dintre cele mai eficiente forme de
autogestiune administrativă, asigurând, potrivit unui autor francez, un înalt grad de democraţie,
colectivităţile teritoriale autonome fiind „veritabile contraputeri”, calitate în care pot să prevină
abuzul guvernului central.
În ce priveşte principiile contemporane de organizare a administraţiei publice locale acestea
reprezintă principii fundamentale dominante în întreaga lume, şi nu doar la nivel de continent
european. Astfel că , conform doctrinei occidentale sunt analizate, în mod tradiţional:
1. Principiul descentralizării şi federalismul, prin raportare la cel al centralizării
2. Principul deconcentrării, ca formulă intermediară
3. Principiul autonomiei locale

14
 2.5.1 Principiul descentralizării
Descentralizarea reprezintă transferul de autoritate şi responsabilitate de la nivelul
administraţiei publice centrale la cel al administraţiei publice locale.
Există trei modele de descentralizare (Bahl şi Linn, 1992) care se pot întâlni într-un sistem
administrativ, în funcţie de gradul de autonomie în ceea ce priveşte luarea şi implementarea deciziei
la nivel local.
1. Deconcentrare – reprezintă o dispersie a responsabilităţilor guvernului central către
agenţiile acesteia din cadrul unităţilor administrativ teritoriale, regionale,judeţene şi locale. În acest
caz respectivele agenţii guvernamentale nu deţin autonomie şi atribuţii proprii.
2. Delegarea -se referă la situaţiile în care guvernele locale se comportă ca agenţi ai
guvernului central, executând anumite funcţii bine stabilite, în numele acestuia. Guvernele locale
deţin autonomie doar în ceea ce priveşte procesul de execuţie şi nu în procesul de luare a deciziei
3. Devoluţia- face referire la autorităţile guvernelor locale de a lua decizii în ceea ce
priveşte toate problemele de natură locală, precum şi execuţia acestora.
Descentralizarea poate fi şi o „iluzie” dacă nu se are în vedere latura financiară a acesteia şi
de cele mai multe ori se manifestă prin unele efecte negative la nivel local, putându-se ajunge chiar
la o instabilitate naţională.
Procesul de descentralizare se desfăşoară în beneficiul cetăţeanului prin întărirea puterii şi
rolului administraţiei publice locale în scopul dezvoltării economico-sociale a unităţilor
administrativ-teritoriale. Principiile care guvernează procesul de descentralizare, în general, şi orice
iniţiativă sectorială, în special sunt următoarele:
 Principiul subsidiarităţii
 Principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate
 Principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil şi predictibil
 Principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu
competenţele care le revin
 Principiul echităţii în asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile publice
 Principiul constrângerii bugetare

2.5.2. Principiul autonomiei locale

Pătrunderea autonomiei locale în câmpul internaţional este încă timidă sub aspectul
reglementărilor şi, mai ales, al ariei de extindere geografică. Ea nu s-a impus la nivel universal, ci
cu tărie numai la nivel regional european.
Autonomia locală este concepută în context european ca un element component al
„principiilor democratice comune tuturor statelor membre ale Consiliului Europei”, care prin
reglementarea ei legală şi aplicarea concretă, face posibilă descentralizarea puterii.
De asemenea, autonomia locală reprezintă dreptul recunoscut unităţilor administrativ-
teritoriale de a-şi satisface interesele proprii, după cum consideră oportun, cu respectarea legalităţii,
dar fără intervenţia puterii centrale. Autonomia locală constituie principiul fundamental al
organizării administrativ-teritoriale a unui stat.
În ce priveşte modul de reglementare a autonomiei locale în constituţiile principalelor state
membre ale Uniunii Europene, în doctrina românească, într-o lucrare consacrată în totalitate acestei
problematici, s-a realizat o delimitare între statele care au constituţii adoptate înainte de anii '60 ai
secolului trecut, cum sunt Germania, Irlanda, Danemarca şi cele care au adoptat constituţii ulterior
acestei perioade, cum sunt Spania, Portugalia, Grecia. Astfel, dacă constituţiile statelor din prima
grupă nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb, constituţiile statelor din a doua
grupare, mai recente, au consacrat expres această terminologie. O a treia categorie o formează
statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie, dar care dispun de o legislaţie internă
ce conţine conceptul de autonomie locală.
15
 Există în principiu două modalităţi de recunoaştere a autonomiei locale, şi anume:
1. Regim juridic unic şi general, aici se încadrează acele state care asigură o identitate
de tratament juridic comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică.
2. Regim juridic excepţional şi particular, se încadrează acele state care, prin regimul
constituţional, având în vedere particularităţile istorice şi lingvistice ale constituirii lor, atribuie un
anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor lingvistice, fie
anumitor structuri teritoriale.
Constituţia Greciei reglementează organizarea administraţiei de stat pe baza unui sistem de
deconcentrare, încredinţând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale, care se bucură de
autonomie administrativă.
Grecia este un Stat unitar cu o administraţie deconcentrată, divizată în circumscripţii, în
considerarea factorilor geografici, economici, sociali şi a condiţiilor de transport. Organele
administraţiei centrale, la rândul lor, dispun de dreptul de a coordona activitatea şi de a controla
legalitatea actelor organelor deconcentrate. Potrivit unei dispoziţii de interpretare, datorată celei mai
recente revizuiri constituţionale este datoria legiuitorului ca şi a administraţiei, atunci când îşi
exercită puterea de reglementare, de a ţine cont de condiţiile specifice regiunilor insulare.
La rândul ei, Constituţia Luxemburgului recunoaşte comunele formate din comunităţi
autonome, constituite pe bază teritorială, dispunând de personalitate proprie, organe proprii,
patrimoniu şi buget proprii.
Constituţia Italiei, după ce consfinţeşte organizarea statului în regiuni, provincii şi comune,
recunoaşte pe de-o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de puteri particulare
şi funcţii proprii, iar pe de altă parte atribuie Sardiniei, Siciliei, forme şi condiţii particulare de
autonomie, în termenii unor statute speciale adoptate prin legi constituţionale. Constituţia Italiei
creează un stat regional favorizând autonomia locală, pe baza principiului descentralizării,
reglementat detaliat.
Constituţia Franţei garantează şi dezvoltă şi ea autonomia colectivităţilor locale, vorbind de
libera lor administrare. În Franţa, libera administrare a colectivităţilor teritoriale locale şi statutul
acestora sunt materii în care legea stabileşte principiile fundamentale, înscrise în Constituţie.
Termenul utilizat de Constituţie pentru a desemna autonomia locală este libera administrare.
Constituţia Belgiei, cu sistemul federal extrem de complicat pe care îl creează, instituie patru
regiuni lingvistice şi trei comunităţi, trei regiuni, provincii şi comune. Se îmbină aici federalismul şi
autonomia locală, într-un mod complex, cu un partaj constituţional laborios de competenţe între
structuri.
Cu o influenţă determinantă asupra constituţiilor secolului al XIX-lea, datorită modelului
liberal promovat, Constituţia Belgiei din 1831 a fost marcată de schimbări nesemnificative timp de
aproape un secol şi jumătate, pentru că începând cu anii '70 să suporte modificări radicale, care au
condus spre transformarea progresivă a unui stat cu structură unitară într-un stat de tip federal. În
plus, şi Constituţia belgiană, la rândul ei, a fost influenţată de constituţiile mai recente, inspirându-
se din ele, în ce priveşte fenomenul integrării europene şi, implicit, definirea locului izvoarelor de
drept naţional, de drept comunitar sau de drept internaţional.
Multiplele transformări aduse textului iniţial, începând cu anul 1970, au condus la adoptarea
în 1994 a unei Constituţii corelate şi renumerotate. Astfel, viaţa postbelică a Belgiei a fost marcată
de disputa lingvistică dintre vorbitorii de limba franceză, valonii şi cei de limbă olandeză, flamanzii.
În anul 1988, Belgia a devenit stat federal cu trei regiuni autonome: Flandra, Vallonia şi enclava
francofonă de la Bruxelles, iar în anul 1993 au fost adoptate importante amendamente
constituţionale, ce au adâncit autonomia regiunilor federale, fără a reuşi însă să pună capăt
disputelor lingvistice.
Parlamentul belgian a aprobat în iulie 2001, după intense dezbateri, noi măsuri vizând
extinderea autorităţii celor trei regiuni federale. Începând cu anul 2002, responsabilităţile privind
politica agricolă, comerţul exterior, cooperarea şi dezvoltarea, precum şi controlul asupra
consiliilor proviniciale şi comunale, trec din plan naţional în atribuţiile autorităţilor regionale.
Repartizarea competenţei între statul federal şi structurile federate se face prin Constituţie,
16
disitingându-se cinci categorii de competenţă:
i. Competenţa legislativă şi executivă exclusivă a statului federal
ii. Competenţa legislativă comună Statului federal şi Comunităţilor
iii. Competenţa legislativă comună Statului federal şi Regiunilor
iv. Competenţa legislativă şi executivă exclusivă a Comunităţilor
v. Competenţa legislativă şi executivă exclusivă a Regiunilor
În pofida transformării Belgiei în stat federal, organizarea comunală şi cea a provinciilor
rămân în competenţa legiuitorului naţional. În genere, competenţele regionale, bazate pe o putere
legislativă şi pe mijloace financiare importante, creează o anumită dependenţă funcţională şi
financiară a colectivităţilor locale faţă de regiune.
La rândul său, sistemul anglo-saxon al autonomiei locale, cunoscut sub numele de
”autoguvernare”, self-governement, are drept trăsături:
 Absenţa centralizării
 Inexistenţa unei autorităţi regionale de control direct
 Lipsa unei autorităţi de tutelă administrativă (prefectul)
 Alegerea autorităţilor locale prin vot direct sau indirect
Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre activitatea autorităţilor locale din Marea
Britanie, termenul utilizat este cel de ”guvernare locală”, având de a face cu echivalentul
continental al autonomiei locale, exceptând nivelul regional din Scoţia şi Irlanda de Nord, deoarece
competenţa guvernării locale este strict determinată de lege, iar actele sale sunt supuse controlului
din partea statului, atât celui administrativ, cât şi celui jurisdicţional.
Regatul Unit, fără o constituţie scrisă, lasă ”guvernarea locală” pe seama legii. Fiecare dintre
cele patru părţi care îl compun: Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda de Nord, are o organizare
locală proprie.
În ce priveşte Constituţia Irlandei, aceasta nu menţionează autonomia locală, problema fiind
tot de domeniul legii. Colectivităţile locale sau teritoriale sunt recunoscute prin Constituţie, dar
Constituţia nu garantează nici puterile şi nici limitele lor teritoriale, existenţa şi rolul autorităţilor
locale fiind recunoscute de o manieră foarte generală.
Autonomia limitată, atât prin sfera relativ restrânsă a atribuţiilor, dar mai ales prin sistemul
de control excesiv din partea statului face ca dintre toate statele Uniunii Europene, Irlanda să aibă
administraţia locală cea mai centralizată.
În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între autonomia comunală,
guvernată şi administrată de consilii municipale, pe de o parte, şi comunităţile autonome. Art. 143
din Constituţia Spaniei recunoaşte provinciilor limitrofe cu trăsături istorice, culturale şi economice
comune, teritoriilor insulare şi provinciilor cu entitate regională istorică, posibilitatea de a se
autoguverna, prin constituirea în comunităţi autonome.
Cele 17 comunităţi autonome dispun de autonomie politică, în măsura în care statutele lor
constitutive au stabilit modul de organizare şi competenţele acestora şi în măsura în care ele exercită
o putere legislativă, în limitele atribuţiilor lor.
Autonomia regională nu are aceeaşi natură ca autonomia administrativă recunoscută
colectivităţilor locale. Puterea legislativă şi cea administrativă ce aparţin comunităţilor autonome
conferă acestora o „autonomie de natură politică”.
Sistemul regional spaniol nu este omogen, comunităţile autonome diferenţiindu-se în funcţie
de experienţele lor istorice, de identităţile lor culturale, de aspiraţiile lor, precum şi de nivelul lor de
dezvoltare şi coeziune socială. Lărgirea autonomiei proviniciale nu a avut drept urmare stăvilirea
atentatelor organizaţiei separatiste ETA, fondată în 1959, care luptă, prin acţiuni teroriste pentru
independenţa Ţării Bascilor faţă de Spania.
Franţa are numeroase colectivităţi locale situate la diferite niveluri administrative. Între ele
există, chiar la acelaşi nivel administrativ, mari diferenţe din punct de vedere al mărimii, al valorii
patrimoniului, etc. Doctrina subliniază că, dacă descentralizarea administrativă priveşte numai
raporturile statului cu colectivităţile teritoriale locale, libera administrare are în vedere şi raporturile
între colectivităţile teritoriale locale.
17
 Din punct de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul constituant în consacrarea
autonomiei locale se distinge între două sisteme, unul ce constă în simpla enunţare a termenului şi
altul conţinând elementele definitorii ale autonomiei locale.
În concluzie, se apreciază că fiecare constituţie înglobează o formă particulară de
reglementare a autonomiei locale, ce ţine de condiţiile istorice ale formării statului respectiv, de
structura acestuia şi de forma de guvernământ, de coloratura etnică a populaţiei şi de tradiţiile şi
aspiraţiile cetăţenilor respectivi.
Autonomia locală constituie un drept, iar descentralizarea administrativă reprezintă un
sistem ce o presupune. Ea nu trebuie înţeleasă însă, în sensul unei libertăţi totale, cu eliminarea
oricărei intervenţii a statului atunci când aceasta se dovedeşte necesară. Autonomia ce
caracterizează descentralizarea nu este un dat uniform, ci un concept global, acoperind o realitate
diversificată.
Prin urmare, descentralizarea administrativă nu poate fi concepută în statele unitare, fără
existenţa unui control statal, cunoscut în doctrină sub denumirea de tutelă administrativă.

2.5.3. Tutela administrativă

Tutela administrativă constituie, în esenţă, dreptul autorităţilor centrale de a controla

activitatea autorităţilor locale investite cu personalitate juridică. Tutela administrativă reprezintă
totalitatea mijloacelor prin intermediul cărora organele centrale supravegehează respectarea
legalităţii de către organele din teritoriu.
Există şi considerente cum că, noţiunea de tutelă include pe lângă controlul legalităţii actelor
şi tutela asupra persoanelor, constând în puterea recunoscută autorităţii ierarhice de a suspenda sau
revoca pe anumiţi reprezentanţi aleşi ai colectivităţilor descentralizate sau chiar, mai mult, puterea
de a dizolva organele colegiale.
Indiferent că utilizăm sau nu denumirea de tutelă administrativă (suprimată în Franţa, încă
din 1982), important este faptul că aceasta se exercită în exclusivitate, doar în cazurile expres
prevăzute de lege, poziţie unanim acceptată de specialişti.
Criticile aduse tutelei clasice, ce consacră tutela asupra persoanelor, tutela asupra actelor şi
procedeul aprobării prealabile, au condus la promovarea unei concepţii moderne asupra acestei
instituţii, bazată pe trei tehnici noi de realizare:
 Concursul tehnic dat de serviciile statului pentru îndeplinirea unor atribuţii ale
comunelor
 Alocarea de subvenţii şi alte dotări din partea bugetului de stat comunităţilor locale
 Procedeul actelor-tip, constând în elaborarea de regulamente-tip, statute-tip de către
serviciile centrale şi transmiterea acestora cu titlu orientativ comunelor.
Intrarea în vigoare a primei reglementări din anul 1982 care s-a aflat la baza unui amplu
proces de descentralizare în Franţa, a condus, după cum am subliniat mai sus, la abandonarea
noţiunii de tutelă administrativă, atât în accepţiunea sa clasică, cât şi în cea modernă. Astfel, chiar
primul capitol al legii respective, intitulat „Suprimarea tutelei administrative”, a introdus principiul
potrivit căruia „Actele adoptate de către autorităţile comunale sunt executorii de plin drept, sub
condiţia publicării sau a comunicării lor”.
Dacă ne referim la controlul ierarhic vom observa că distincţia între acesta şi tutela
administrativă constă în faptul că, în timp ce controlul ierarhic reprezintă un drept firesc al
superiorului, tutela administrativă nu poate exista în absenţa unui text legal şi nici dincolo de vreun
text legal.
În plus, în timp ce controlul ierarhic se exercită în toate fazele adoptării şi executării unei
decizii de organul subordonat, organul de tutelă administrativă nu poate verifica decât legalitatea
acelor decizii care au fost deja adoptate.
Legea cu privire la caracterul autonomiei locale este bivalentă, făcând trimitere la o
autonomie administrativă, cât şi financiară, exercitându-se pe baza şi în limitele prevăzute de lege.
18
Priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele, atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care,
potrivit legii, aparţin comunei, oraşului sau judeţului.
Autonomia locală are drept fundament economic sfera patrimonială proprie pe care
autorităţile locale o gestionează ca un autentic proprietar. Astfel, autorităţile administraţiei publice
locale au dreptul la:
 resurse proprii, pe care trebuie să le gestioneze potrivit atribuţiilor ce le revin
 administrează sau dispun de resursele financiare, precum şi de bunurile proprietate
publică sau privată a comunelor, oraşelor şi judeţelor
 au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale
 elaborează şi aprobă bugetele de venituri şi cheltuieli ale comunelor, oraşelor sau
judeţelor

2.6. Autonomia financiara a colectivităţilor locale

Creşterea cheltuielilor colectivităţilor locale şi problematica determinării resurselor lor

reprezintă la ora actuală o preocupare majoră a tuturor ţărilor. Oricare ar fi gradul de descentralizare
al unei ţări, relaţiile financiare dintre stat şi colectivităţile locale sunt multiple şi complexe. Ele
reflectă caracterul conflictual al aspectelor financiare ale descentralizării sau ale regionalizării.
Chiar dacă, la prima vedere descentralizarea este însoţită de numeroase avantaje, ea ia mai bine în
considerare nevoile cetăţenilor, satisface mai bine exigenţele democraţiei locale, permite respectarea
identităţilor locale, contribuie la îmbunătăţirea eficacităţii acţiunii publice. Dimensiunea financiară
impune numeroase nuanţări, în sensul că aceste transferuri de competenţe pot să nu fie însoţite de
transferul concomitent şi echivalent de resurse financiare, şi în plus ar putea exista pericolul ca
anumite colectivităţi mai sărace din punct de vedere financiar să nu fie capabile să furnizeze un
minim de servicii descentralizate.
Problematica referitoare la finanţele publice locale se află în centrul dezbaterilor politice
actuale deoarece toate statele membre al Consiliului Europei se confruntă cu problema armonizării
a două tendinţe divergente:
 pe de o parte, controlul şi reducerea cheltuielilor publice
 pe de altă parte, necesitatea de a acorda o cât mai mare autonomie financiară a
colectivităţilor locale.
În toate aceste state se caută soluţii de asigurare a unei repartizări cât mai echilibrate a
resurselor financiare între diferitele niveluri de organizare administrativă, ţinând cont de rigoarea
bugetară care se impune la toate nivelurile administraţiei publice.
Aşa cum afirma un autor francez „Autonomia financiară reprezintă condiţia sine qua non a
descentralizării administrative”.
Pentru a realiza autonomia financiară, colectivităţile locale trebuie:
 să dispună de resurse proprii suficiente pentru a face faţă responsabilităţilor ce le
revin
 să-şi poată determina în mod liber veniturile şi cheltuielile
 să nu fie supuse decât unui control a posteriori privind deciziile lor financiare
Ca urmare, autonomia financiară a colectivităţii locale implică crearea unor sisteme ale
finanţelor publice locale eficace, echitabile şi corelate cu necesităţile şi politicile statelor naţionale.
Legea finanţelor publice locale acordă următoarele garanţii:
1. Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul la resurse financiare suficiente, pe care
autorităţile administraţiei publice locale le pot utiliza în exercitarea atribuţiilor lor, pe baza şi în
limitele prevăzute de lege
2. Autorităţile administraţiei publice locale au competenţa stabilirii nivelurilor
impozitelor şi taxelor locale, în condiţiile legii
3. Alocarea resurselor financiare pentru echilibrarea bugetelor locale nu trebuie să
19
afecteze aplicarea politicilor bugetare ale autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor
de competenţă
4. Sumele defalcate cu destinaţie specială se utilizează de către autorităţile
administraţiei publice locale în conformitate cu prevederile legale.
O autonomie financiară eficace implică un anumit grad de control al fluxurilor financiare de
către colectivităţile locale. Ea se referă la mărirea controlului autorităţilor locale asupra resurselor
financiare, fie în termeni de repartizare a cheltuielilor, fie de generare a veniturilor.
Înzestrate cu competenţe descentralizate, colectivităţile locale trebuie să fie în măsură să
arbitreze opţiunile financiare, fără să fie însă supuse unui control a priori de stat sau tehnic din
partea altei autorităţi, ci doar unui control a posteriori în ceea ce priveşte legalitatea. Colectivităţile
descentralizate trebuie să fie capabile să decidă, în mod liber, nivelul cheltuielilor lor fără a fi
constrânse în mod exagerat în ce priveşte nivelul resurselor. Pentru aceasta, veniturile şi cheltuielile
trebuie să fie adaptate unor exigenţe proprii care să nu ducă la încălcarea libertăţii de administrare.
Descentralizarea fiscală se concentrază asupra naturii transferurilor inter-guvernamentale şi
asupra diferenţelor în ceea ce priveşte capacitatea de generare a veniturilor a diferitelor tipuri de
autorităţi.
La nivel european, ponderea sectorului public local în PIB variază între 0,8% în Malta şi
30,2% în Danemarca. Aceste diferenţe se explică prin mai multe aspecte:
 întinderea competenţelor locale, care este foarte redusă în ţări precum Malta şi Cipru,
fiind singurele ţări care nu au nici o competenţă în materie de educaţie sau mult mai extinsă în ţările
nordice, ţări în care ponderea cheltuielilor în PIB este foarte ridicată, datorită în principal
competenţelor pe care colectivităţile locale le au în materie de remunerarea personalului din
învăţământ sau gestiuna spitalelor
 Modurile de gestiune şi finanţarea serviciilor publice locale, care face ca în ţările în
care s-a recurs la delegări de servicii publice sau la punerea în practică de parteneriate public-privat
pentru finanaţarea proiectelor, acest fapt a influenţat puternic nivelul cheltuielilor locale, de
exemplu în regatul Unit al Marii Britanii
 Structura de stat, prin care înţelegem natura federală sau unitară a statului: astfel, în
statele federale, anumite competenţe exercitate în statele unitare de către colectivităţile locale sunt
exercitate de către statele federate, şi ca urmare cheltuielile locale sunt mai puţin importante.

2.6.1. Descentralizarea cheltuielilor pentru relaţiile economice

Ponderea cheltuielilor cu acţiunile economice din bugetul de stat în total cheltuieli cu acţiuni
economice în perioada analizată este astfel: în Cipru este 100% pe toată perioada analizată, în Malta
este 100% între anii 1999 şi 2010. Aceste procente foarte ridicate, arată faptul că deciziile privind
modul de cheltuire a resurselor privind acţiunile economice sunt luate de la nivel central în ambele
ţări. După cum bine se ştie, atât Malta cât şi Cipru, sunt printre ţările care au intrat în Uniune
Europeană în anul 2004 pe lângă Cehia, Estonia, Ungaria, Lituania, Letonia, Polonia, Slovenia, şi
Slovacia.
La nivelul acestui an cuantumul veniturilor ţărilor nou intrate sunt mai scăzute decât media
U.E.15. Pe de altă parte odată cu intrarea acestor ţări în uniune media P.I.B.-ului pe cap de locuitor
în Europa mărită este cu 10% mai mică decât înainte. Au existat mai multe dezbateri în ceea ce
priveşte politicile care trebuie urmate de noile ţări membre (Wallace şi Wallace, 2000). Economiile
noilor state membre au structuri diferite, astfel, spre deosebire de Polonia de exemplu a cărei
economie este bazată în mare parte pe agricultură, economiile Ciprului şi Maltei sunt concentrate pe
turism şi sectorul financiar. Opt dintre ţările noi membre în 2004 aveau economii de tranziţie, două
nu, iar cinci dintre aceste economii sunt economii de mică dimensiune. Politicile economice trebuie
în aşa fel concepute încât să constituie stimulente pentru societate pentru ca aceasta să beneficieze
la maxim de ele.

20
 Aceste ţări au fost nevoite să depună eforturi mai mari pentru a ajunge din urmă statele
dezvoltate. Considerăm faptul că procesul de convergenţă economică trebuie să fie ghidat de
investiţii şi productivitatea muncii, reforma instituţională, fondurile structurale şi stabilitate politică.
Prioritatea trebuie să o constituie stabilitatea macroeconomică, meţinerea în limitele recomandate a
deficitelor bugetare şi scăderea inflaţiei.
Se poate observa ponderea constantă a cheltuielilor cu acţiunile economice în totalul
cheltuielilor statului în Grecia; pe toată perioada analizată ponderea cheltuielilor cu acţiunile
economice în total cheltuieli la nivelul bugetului central al Greciei oscilează între 93,09% şi
96,91%. În România, în perioada 2002-2007 cheltuielile cu acţiunile economice la nivel naţional au
o pondere ascendentă în total cheltuieli, de la 85,08% în 2002 la 88,12% în anul 2006, scăzând la
85,64% în 2010. Italia este una dintre ţările care înregistrează o pondere a cheltuielilor cu acţiunile
economice la nivelul bugetului de stat în totalul cheltuielilor de la nivel naţional puţin peste 29% şi
anume de 29,92% în anul 2000. În Lituania există o pondere a cheltuielilor de la nivel local cu
acţiunile economice în totalul cheltuielilor cu acţiunile economice între 11,54% în 2000 şi 24,30%
în anul 2010.
Cele mai descentralizate cheltuieli apar în ţările nordice, precum Danemarca, Finlanda, iar
cele mai centralizate în Cipru şi Belgia, în timp ce România se află între cele două extreme. Cele
mai descentralizate cheltuieli privind serviciile publice generale se înregistrează în Ungaria (99,84)
şi Anglia (50%). Nivelul cheltuielilor privind serviciile publice din România se situează la o medie
de 19,40% din totalul cheltuielilor în perioada analizată.
Ţările care au cele mai ridicate ponderi ale cheltuielilor privind afacerile economice situate
în bugetele locale sunt Polonia, cu o medie a ponderilor acestor cheltuieli în total cheltuieli privind
afacerile economice de 43%, Danemarca, cu o medie de 41,4%, Italia cu o medie de 53,4%, în timp
ce în România această pondere era de 21,2%.

CAPITOLUL III
Finanţe publice locale în ţările Uniunii Europene

3.1. Împrumuturile autorităţilor locale

Colectivităţile locale din ţările Uniunii Europene au dreptul să contracteze împrumuturi sau
să garanteze împrumuturi interne ori externe pe termen scurt, mediu şi lung, pentru realizarea de
investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei publice locale sau
acoperirea cheltuielilor curente.
Contractarea de împrumuturi de către administraţiile publice locale este reglementată diferit
de la o ţară la alta. În unele ţări, contractarea împrumuturilor de către autorităţile administraţiei
publice, indiferent de tipul de împrumut, intern sau extern, nu este supusă nici unei
autorizări/aprobări sau reguli prudenţiale (Cehia, Finlanda). În alte ţări contractarea de împrumuturi
de către autorităţile administraţiei publice locale necesită autorizarea/aprobarea autorităţilor
centrale, dar fără respectarea unor reguli prudenţiale prestabilite de lege (Cipru, Irlanda).
Administraţiile locale din unele ţări, deşi nu necesită aprobare de la autorităţile centrale în
contractarea de împrumuturi, trebuie, în schimb, să respecte regulile prudenţiale stabilite prin lege
(Estonia, Polonia, România).
În unele ţări se aplică „regula de aur” a echilibrului bugetar, conform căreia „autorităţile
locale nu trebuie să se îndatoreze pentru a acoperi costurile curente, dar pot împrumuta prudent
pentru realizarea cheltuielilor de capital. Aceste ţări contractează împrumuturi doar pentru a realiza
investiţii (Belgia, Bulgaria, Franţa). Colectivităţile locale din alte ţări au dreptul de a contracta
împrumuturi publice locale atât pentru cheltuielile de capital, cât şi pentru refinanţarea datoriei
publice (România) sau acoperirea cheltuielilor curente (Ungaria).
În continuare se prezintă cadrul de reglementare a împrumuturilor în ţările Uniunii Europene
21
oferind o imagine asupra veniturilor extraordinare care se atrag de către autorităţile administraţiei
publice locale.

I. Austria
Municipalităţile au nevoie de autorizare/aprobare de la o autoritate supervizoare(Guvernul
landului) pentru a contracta împrumuturi. Cel mai des se apelează la instituţiile de credit local.
Criteriile care sunt luate în considerare pentru a se aproba un împrumut sunt scopul pentru
care se doreşte împrumutul şi situaţia veniturilor municipalităţii. Condiţiile care stau la baza
aprobării de a contracta împrumuturi de către autorităţile locale diferă de la un stat membru al
federaţiei la altul. De obicei sunt luate în calcul mai multe condiţii, precum:
 Veniturile din împrumuturi sunt folosite doar pentru finanţarea cheltuielilor
extraordinare şi absolut necesare
 S-au epuizat toate celelalate surse alternative de finanţare
 Rambursarea împrumuturilor nu presupune o presiune fiscală ridicată
 Alte servicii şi obligaţii locale nu sunt afectate
II. Belgia
Municipalităţile şi proviniciile pot contracta împrumuturi, cu aprobarea autorităţilor
deliberative, doar pentru a acoperi cheltuielile de investiţii. Împrumuturile nu sunt supuse unor
condiţii speciale.
III. Bulgaria
În Bulgaria, legea administraţiei publice locale reglementează posibilitatea municipalităţilor
de a contracta împrumuturi în monedă naţională şi în monedă străină pentru acoperirea exclusiv a
cheltuielilor.
IV. Franţa
Împrumuturile publice locale pot fi contractate de către administraţiile publice locale doar
pentru a finanţa cheltuielile de capital.
V. Estonia
Autorităţile locale pot contracta împrumuturi pe termen lung pentru finanţarea cheltuielilor
de investiţii. Împrumuturile pe termen scurt pot fi utilizate pentru acoperirea cheltuielilor curente,
dar necesită rambursarea în anul curent respectiv.
Contractarea de împrumuturi pe termen lung este condiţionată de unele reguli prudenţiale:
Datoria restantă nu poate depăşi 60% din veniturile bugetului local planificate a fi
încasate în anul curent
Serviciul datoriei anuale nu poate depăşi 20% din totalul veniturilor bugetare
planificate.
VI. Germania
Comunele sunt autorizate să recurgă la împrumuturi reglementate de o lege federală.
Împrumuturile se refinanţează liber pe piaţa financiară.
Autorităţile locale pot contracta împrumuturi doar pentru a finanţa investiţiile şi numai dacă
s-au epuizat toate celelalte modalităţi de finanţare. Cuantumul împrumuturilor trebuie aprobat de
Land.
Supraveghetorul din cadrul Landului, ministrul de interne, exercită un control strict asupra
împrumuturilor, deoarece el garantează asupra solvabilităţii unităţilor administrativ-teritoriale din
cadrul statului respectiv.
Restricţiile interne asupra împrumuturilor sunt consolidate prin raportarea la criteriile de
convergenţă stabilite prin Tratatul de la Maastricht care stabilesc un plafon maxim al datoriei şi
deficitului public în relaţie cu produsul intern brut.
Regulile generale privind contractarea de împrumuturi pentru acoperirea cheltuielilor
publice de investiţii locale sunt:
1. Împrumuturile sunt permise pentru a finanţa cheltuielile cu investiţiile şi se înscriu în
buget separat

22
 2. Autorităţile locale sunt obligate să recurgă la împrumuturi doar după ce au epuizat
toate celelalte surse de venituri.
Regulile concrete pentru a determina limitele împrumutului local diferă de la un land la
altul.
Limitele împrumuturilor sunt raportate la un proces de planificare financiară cu o durată de
5 ani. Autorităţile locale sunt obligate să realizeze un program de investiţii pe 5 ani. Aceste planuri
nu au forţă juridică fiind doar documente care proiectează dezvoltarea financiară a unităţii
administrativ-teritoriale şi priorităţile bugetare locale.
În România, consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti pot
aproba contractarea sau garantarea de împrumuturi interne sau externe, pe termene scurt, mediu şi
lung, pentru realizarea de investiţii publice de interes local, precum şi pentru refinanţarea datoriei
publice locale.
Consiliile locale, judeţene şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti hotărăsc, la
propunerea ordonatorului principal de credite, contractarea sau garantarea de împrumuturi, cu votul
a cel puţin jumătate plus unu din numărul consilierilor în funcţie. Autorităţile administraţiei publice
locale pot contracta sau garanta îmrpumuturi numai cu avizul comisiei de autorizare a
împrumuturilor locale.
După contractarea şi/sau garantarea de împrumuturi interne şi/sau externe, autorităţile
administraţiei publice locale au obligaţia de a transmite Ministerului Finanţelor Publice, în termen
de 10 zile de la data intrării în vigoare a contractului respectiv, copii de pe fiecare document primar
care atestă, după caz:
1. Contractarea/garantarea împrumutului
2. Actul adiţional la contractul/acordul de împrumut/garantare, dacă au fost aduse
modificări la acesta, cu respectarea clauzelor contractuale.
3. Pe perioada utilizării şi rambursării împrumutului contractat/garantat, raportarea la
Ministerul Finanţelor Publice a datelor privind datoria publică locală se efectuează lunar, în termen
de 15 zile de la sfârşitul perioadei de raportare.

3.1.1. Condiţii pentru contractarea sau garantarea de împrumuturi

Împrumuturile contractate de unităţile administrativ-teritoriale, precum şi cele contractate de

operatorii economici şi de serviciile publice din subordinea acestora pot fi garantate de către acestea
prin veniturile proprii. Orice garantare prin venituri devine valabilă din momentul acordării
garanţiei. Veniturile care constituie în garanţie şi care sunt încasate la bugetul local vor fi supuse
condiţiilor acordului de garantare respectiv, care se va aplica cu prioritate faţă de orice revendicări
ale unor terţi către autoritatea administraţiei publice locale respective, indiferent dacă aceste părţi
cunosc sau nu cunosc acordul de garantare.
Documentul prin care se încheie acordul de garantare prin venituri trebuie înregistrat la
autorităţile administraţiei publice locale şi la împrumutător.
Unităţilor administrativ-teritoriale li se interzice accesul la împrumuturi sau să garanteze
orice fel de împrumut, dacă totalul datoriilor anuale reprezentând ratele scadente la împrumuturile
contractate şi/sau garantate, dobânzile şi comisioanele aferente acestora, inclusiv ale împrumutului
care urmează să fie contractat şi/sau garantat în anul respectiv, depăşeşte limita de 30% din totalul
veniturilor proprii. Condiţiile prevăzute anterior se aplică inclusiv pentru datoriile anuale care
decurg din împrumuturile contractate şi/sau garantate de stat pentru unităţile administrativ-
teritoriale.
În scopul calculării acestei limite pentru împrumuturile contractate şi/sau garantate cu o rată
variabilă a dobânzii se va efectua calculul folosind rata dobânzii valabilă la data întocmirii
documentaţiei. Împrumuturile acordate în valută vor fi luate în calcul la valoarea cursului de schimb
comunicat de Banca Naţională a României la data efectuării calculului.
Ratele scadente aferente împrumuturilor, dobânzile şi comisioanele datorate de unităţile
23
administrativ-teritoriale se prevăd în bugetul local sau, după caz, se pot contracta noi împrumuturi
pentru achitarea ratelor scadente, în condiţiile prevederilor prezentei legi.
Toate acordurile de împrumut sau de garantare încheiate vor fi considerate ca fiind pe deplin
autorizate şi vor constitui obligaţii care pot fi impuse bugetelor locale respective.

3.1.2. Fondul de risc

Pentru acoperirea riscurilor financiare care decurg din garantarea de către unităţile
administrativ-teritoriale a împrumuturilor contractate de operatorii economici şi serviciile publice
de subordonare locală se constituie fondul de risc în afara bugetului local. Fondul de risc se
păstrează în conturi separate, deschise la unităţile teritoriale ale Trezoreriei Statului, şi se constituie
distinct pentru garanţii locale la împrumuturi interne şi, respectiv, pentru garanţii la împrumuturi
externe.
Fondul de risc se constituie din: sumele încasate sub formă de comisioane de la beneficiarii
împrumuturilor garantate, dobânzile acordate de unităţile Trezoreriei Statului la disponibilităţile
fondului, majorări de întârziere la nivelul celor existente pentru veniturile bugetare, aplicate pentru
neplata în termen de către beneficiarii împrumuturilor garantate a comisioanelor şi, respectiv, a
ratelor scadente, dobânzilor şi comisioanelor aferente şi, în completare, din bugetul local. În cazul
în care se efectuează plăţi din fondul de risc, aferente unor scadenţe neonorate de garantat,
veniturile fondului de risc se reîntregesc cu sumele recuperate de la acesta.
Nivelul comisionului de risc se determină de către ordonatorul principal de credite şi se
aprobă de către autorităţile deliberative. Acest comision se aplică asupra valorii împrumutului
garantat.
Sumele aflate în fondul de risc la sfârşitul anului se regularizează cu bugetul local, în limita
sumelor primite de la acest buget, iar diferenţa se raportează în anul următor cu aceeaşi destinaţie.
Contul de execuţie al fondului de risc se anexează la situaţiile financiare.

3.1.3. Împrumuturi din contul curent general al Trezoreriei Statului

În situaţia în care, pe parcursul execuţiei, apar goluri temporare de casă ca urmare a

decalajului dintre veniturile şi cheltuielile bugetului local, acestea pot fi acoperite prin împrumuturi
acordate de Ministerul Finanţelor Publice din disponibilităţile contului curent general al Trezoreriei
Statului, numai după utilizarea fondului de rulment. Valoarea totală a împrumutului care poate fi
angajat de autorităţile administraţiei publice locale este supusă următoarelor limite:
Nu va depăşi 5% din totalul veniturilor estimate a fi încasate pe durata anului bugetar în care
se face împrumutul, în regim derogatoriu de la prevederile condiţiilor generale pentru contractarea
sau garantarea de împrumuturi
În condiţiile prevederilor de la punctul întâi, autorităţile administraţiei publice locale nu pot
angaja împrumuturi mai mari decât fondurile pe care le pot rambursa pe durata aceluiaşi an bugetar.
Rambursarea fondurilor împrumutate conform prevederilor prezentului articol va fi
garantată cu veniturile estimate a fi încasate în anul bugetar respectiv, în condiţiile respectării
garantării, prin venituri, a celorlalte datorii publice locale.
În situaţia în care împrumutul nu a fost restituit până la 31 decembrie, direcţiile generale ale
finanţelor publice sunt autorizate să execute contul unităţii administrativ-teritoriale în cauză.
Veniturile bugetelor locale reprezintă o parte importantă deoarece reflectă resursele
financiare autorizate să fie destinate satisfacerii cerinţelor de servicii publice locale.
Cartea Europeană a Autonomiei Locale stabileşte în art.9 principiile administrării resurselor
financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale:
 În cadrul politicii economice naţionale autorităţile administraţiei publice locale au
dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor
24
  Resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice locale trebuie să fie
proporţionale cu competenţele prevăzute de constituţie sau de lege
 Cel puţin o parte dintre resursele financiare ale autorităţilor administraţiei publice
locale trebuie să provină din taxele şi impozitele locale al căror nivel acestea au competenţa să îl
stabilească în limitele legale
 Sistemele de prelevare pe care se bazează resursele de care dispun autorităţile
administraţiei publice locale trebuie să fie de natură suficient de diversificată şi evolutivă pentru a le
permite să urmeze practic, pe cât posibil, evoluţia reală a costurilor exercitării competenţelor
acestora
 Protejarea unităţilor administrativ-teritoriale cu o situaţie mai grea din punct de
vedere financiar necesită instituirea de proceduri de egalizare financiară sau de măsuri echivalente,
destinate să corecteze efectele repartiţiei inegale a resurseor potenţiale de finanţare, precum şi a
sarcinilor fiscale care le incumbă. Asemenea proceduri sau măsuri nu trebuie să restrângă libertatea
de opţiune a autorităţilor administraţiei publice locale în sfera lor de competenţă.
 Autorităţile administraţiei publice locale trebuie să fie consultate, de o manieră
adecvată, asupra modalităţilor de repartizare a resurselor redistribuite care le revin
 Subvenţiile alocate unităţilor administrativ-teritoriale trebuie, pe cât posibil, să nu fie
destinate finanţării unor proiecte specifice. Alocarea de subvenţii nu trebuie să aducă atingere
libertăţii fundamentale a politicilor autorităţilor administraţiei publice locale în domeniul lor de
competenţă
 În scopul finanţării cheltuielilor lor de investiţii, autorităţile administraţiei publice
locale trebuie să aibă acces, în conformitate cu legea, la piaţa naţională a capitalurilor.
Exemplificare:
Austria
Veniturile publice locale sunt reglementate de legislaţia naţională (Revenues Sharing Act) şi
de legislaţia landurilor

A. Impozite şi taxe

Impozitele şi taxele sunt reglementate de lege (Revenues Sharing act) şi sunt încasate de
către structuri administrative, respectiv statul, landurile şi municipalităţile.

Tabel: Veniturile proprii percepute la bugetele locale în Austria

Tip de impozit Reglementare juridică Impozitare

0 1 2
Taxa comunală Legea federală Stabilită în procente din
(payroll communal tax) salariu
Impozit pe rezidenţă Legea landului Rata fixă
secundară
Impozit pe rezidenţă Legea landului Rată fixă
secundară
Impozit pe folosirea Legea landului Sumă fixă stabilită în
spaţiului public terestru şi concordanţă cu spaţiul folosit
aerian
Taxă de administrare Legea federală Sumă fixă stabilită în
locală funcţie de performanţă
Impozit imobiliar Legea landului Procentul maxim pe
valoarea unitară
25
 Impozit pe alcool Legea landului Procent pe cifra de
afaceri
Impozit pe distracţie Legea landului Procentul maxim din
cotizaţia de înscriere
Impozit pe inventarul Legea landului Taxă pe cap de animal
micii proprietăţi agricole pe an

Impozit pe vânzări Legea landului Rată fixă

Taxă pentru avize Legea ladului Procent pe cifra de
afaceri
Taxe pentru utilizarea Legea landului Procent maximpe
facilităţilor locale şi a costul de întreţinere
instalaţiilor
Taxa pe parcare Legea landului Sumă fixă pe jumătate
de oră
Taxă de turism Legea landului Sumă fixă pe zi

Baza de calcul a impozitelor şi cotele sunt stabilite de legea landului sau de legea federaţiei.
Veniturile proprii locale reprezintă mai mult de 17% din totalul veniturilor publice locale, excluzând
împrumuturile şi veniturile capitalei, Viena.

B. Transferuri de fonduri din bugetul statului federal

Transferurile de fonduri de la autorităţile centrale către bugetele locale reprezintă 14% din
totalul veniturilor publice locale. Municipalităţile beneficiază de următoarele tipuri de transferuri
financiare:
 Cotă din impozit naţional (National Shared Taxes)
 Subvenţii compensatorii (Compensatory Grants)
 Subvenţii generale sau specifice (General or Specific Grants)
Subvenţiiile compensatorii sunt menite să atenueze efectele anulării unor impozite, precum
impozitul pe alcool şi taxa municipală de publicitate.
Subvenţiile generale sau specifice reprezintă 10% din veniturile municipale, inclusiv Viena
îşi asigură un echilibru între municipalităţi din punct de vedere al resurselor.

C. Aranjamente pentru echilibrarea financiară a bugetelor locale (regularizări

financiare)
Fonduri speciale
Prin aceste aranjamanete sunt prevăzute sumele ce vor fi alocate diferitelor fonduri, cum
sunt alocaţia familiară, fondul pentru mediu, fondul pentru managementul apei sau fondul pentru
finanţarea spitalelor. Datorită faptului că aceste fonduri sunt utilizate în concordanţă cu nevoile
unităţilor administrativ-teritoriale, aceste fonduri se mai numesc fonduri de echilibrare financiară.
Repartizarea veniturilor în cotă-parte către autorităţile publice locale şi regionale
variază în funcţie de tipul de impozit sau taxă
Plăţi neprevăzute generale, de exemplu, de calamităţi
Sistemul de distribuire a veniturilor intercomunale are ca obiectiv reducerea discrepanţelor
dintre puterea financiară a municipalităţilor şi cerinţele de finanţare a serviciilor publice.
Cheltuielile neprevăzute reprezintă 13,5% din totalul veniturilor federale.

26
 3.2. Cheltuielile publice locale

Cheltuielile publice locale reprezintă expresia eforturilor organelor administraţiei publice

locale de a satisface cerinţele culturale, sociale, economice, de dezvoltare a serviciilor publice şi a
altor cerinţe ale locuitorilor unităţilor administrativ-teritoriale aflate în competenţa autorităţilor
publice locale.
Conform clasificaţiei funcţionale, în majoritatea statelor Uniunii Europene, cheltuielile se
clasifică pe sectoare, iar în România pe părţi. Sectoarele de activitate sunt relativ aceleaşi în toate
statele Uniunii Europene. Diferenţele există, apar în privinţa competenţelor în cadrul sectoarelor de
activitate. Cu cât competenţele sunt mai mari, cu atât sunt alocate sume mai mari respectivelor
sectoare de activitate care se traduc într-o autonomie financiară mare. Astfel, Republica Cehă are un
procent mic alocat cheltuielilor cu educaţia, deoarece municipalităţile se ocupă de grădiniţe şi şcoli
primare, iar regiunile gestionează învăţământul secundar generalizat specializat. În acord cu
principalele sectoare de activitate sunt ţări din Uniunea Europeană care acordă o importanţă mai
mare unora dintre ele, astfel:
1. Educaţia: Lituania, Letonia, Polonia, Finlanda (27% din bugetul local), Italia (28%),
Slovenia (40%), Ungaria (28%), Danemarca (33%), Luxemburg, Anglia (36%), Spania (31%),
Suedia (31%)
2. Locuinţe. Republica Ceha (25%), Italia (22%)
3. Sănătate: Finlanda (31%), Ungaria (16%)
4. Cultură: Italia (28%)
5. Servicii sociale: Slovenia (11%), Olanda(30%), Spania (30%), Suedia (30%).
Conform clasificaţiei economice, cheltuielile se împart în cheltuieli de funcţionare (curente,
operaţionale) din bugetele locale şi cheltuieli de capital (de investiţii).
Ţările în care ponderea cheltuielilor de funcţionare este de peste 80% din bugetul local sunt:
Danemarca, Suedia, Anglia, Letonia, Lituania (96%), Slovacia (71%), Italia şi Finlanda. Aceste ţări
deţin o pondere ridicată a cheltuielilor de funcţionare, ca urmare a competenţelor exclusive privind
remunerarea cadrelor didactice, gestionarea spitalelor, îngrijirile medicale, iar în Suedia chiar
alocaţiile pentru şomaj.
Cheltuielile de funcţionare din bugetele locale deţin un nivel mediu în Austria (64%) şi
Portugalia (50% cheltuieli curente, 47% cheltuieli de capital, 3% pentru acoperirea deficitului).
Ponderea cheltuielilor de funcţionare în bugetul local este mică în Franţa, deoarece nu intră
în competenţa autorităţilor locale remunerarea cadrelor didactice care ar fi însemnat sume mari în
buget.
Cheltuielile de capital deţin o pondere ridicată în Olanda şi în Letonia.
În unele state, clasificarea cheltuielilor este pur funcţională (Anglia) sau pur economică
(Slovacia). În Suedia, alegerea este lăsată la latitudinea autorităţilor administraţiei publice locale. În
aceeaşi situaţie se află şi Franţa, unde priorităţile în a cheltui sunt în funcţie de mărimea populaţiei.
Gruparea cheltuielilor pe funcţiuni şi departamente permite a fi identificate mult mai clar
costurile politicilor autorităţilor locale. Prezentarea în acord cu natura cheltuielilor permite
înţelegerea orientării încasării resurselor şi a politicilor de implementare. Îmbinarea lor face posibilă
stabilirea modului în care resursele sunt ditribuite între arii de activitate şi identificarea tipului de
resurse alocate fiecărui stat membru al Uniunii Europene.
Cheltuielile din bugetele locale ale ţărilor membre din Uniunea Europeană depind de
competenţele ce revin autorităţilor administraţiei publice locale de la fiecare nivel de guvernare
locală.
În unele ţări din Uniunea Europeană, cheltuielile din bugetele locale deţin o pondere mai
mare în PIB, ca expresie a lărgirii atribuţiilor administraţiei publice locale.
În cadrul cheltuielilor ce se finanţează din bugetele locale se încadrează cheltuielile de
funcţionare pe seama cărora se asigură activitatea curentă de furnizare a serviciilor publice locale şi
acestea deţin o pondere însemnată în totalul cheltuielilor.

27
 Cheltuielile de investiţii deţin o anumită pondere în bugetele locale ca urmare a importanţei
investiţiilor pentru dezvoltare economică şi social-culturală a unităţilor adminsitrativ-teritoriale.
În ţările membre ale Uniunii Europene se manifestă o preocupare din partea autorităţilor
administraţiei publice locale pentru fundamentarea cheltuielilor pe baza metodelor moderne şi,
îndeosebi pe baza programelor.

3.3. Bugetele locale

În ceea ce priveşte bugetele locale, unele state ale Uniunii Europene, practică procesul
bugetar local reglementat prin lege la nivel naţional. În alte ţări, regulile naţionale stabilesc doar
parţial procedurile bugetare, lăsând la latitudinea municipalităţilor să adopte măsuri de procedură
bugetară, ceea ce determină ca metodele de pregătire a bugetului să fie semnificativ diferite de la o
localitate la alta.
Bugetele locale exprimă relaţiile economice prin care se mobilizează şi utilizează resurse
băneşti la nivelul unităţilor adminsitrativ-teritoriale pentru satisfacerea unor interese ale
colectivităţilor publice locale. Astfel, bugetele publice locale reprezintă principala componentă a
finanţelor publice locale.
Bugetele locale, în această calitate de parte principală a finanţelor locale, reflectă cerinţele
de resurse financiare necesare realizării acţiunilor sociale culturale, economice, serviciilor publice şi
dezvoltarea de competenţă a autorităţilor administraţiei publice, precum şi modul de procurare a
resurselor financiare din cursul unui exerciţiu financiar.
Bugetul local reflectă documentul prin care se prevăd şi aprobă pentru fiecare an veniturile
şi cheltuielile unităţilor administativ- teritoriale.
Bugetele locale asigură dimensionarea cheltuielilor în limitele veniturilor, fundamentare
resurselor financiare, stimularea iniţiativei locale, afirmarea autonomiei locale şi exercitarea
controlului asupra utilizării fondurilor locale.
Bugetul local reprezintă un instrument principal al autorităţilor administraţiei publice locale,
în vederea selectării priorităţilor de finanţare din strategiile de dezvoltare economico-socială ale
localităţilor. Fundamentarea priorităţilor şi a opţiunilor privind acţiunile social-culturale,
economice, serviciile publice care urmează să se finanţeze din bugetul local, precum şi măsurile
necesare în vederea încasării veniturilor se realizează în procesul elaborării şi adoptării bugetului
local.
Bugetul local constituie instrumentul principal de asigurare a autonomiei decizionale a
autorităţilor adminstraţiei locale, de valorificare eficientă a resurselor locale şi de îmbunătăţire a
utilizării fondurilor locale.

CAPITOULUL IV

Sistemul administraţiei publice în Franţa

Franţa are numeroase colectivităţi locale situate la diferite nivele administrative. Între ele
există, chiar la acelaşi nivel administrativ, mari diferenţe din punct de vedere al mărimii, al valorii
patrimoniului, etc.
Organizarea colectivităţilor teritoriale în Franţa este realizată pe trei nivele:
- Comună
- Departamentul
- Regiunea
Plecând de la premisa că o viaţă locală intensă constituie forţa popoarelor libere, Franţa a
acordat o însemnătate sporită, descentralizării administrative.
La începutul deceniului IX al acestui secol colectivităţile teritoriale franceze cuprindeau:

28
  36.757 comune
 100 departamente
 26 regiuni
 2 colectvităţi teritoriale cu statut particular
 4 teritorii de peste mări
Comuna este cea mai veche formă de organizare teritorială franceză, care deţine un rol
fundamental în organizarea generală a Statului. Comuna va deveni un organism administrativ
teritorial legal în anul 1884, prin Legea din 5 aprilie care reprezintă adevărata „ cartă a comunelor”.
Rolul comunei va fi consolidat prin legea de descentralizare din 2 martie 1982. Competenţele
comunelor sunt adesea vechi şi tradiţionale, legate de existenţa însăşi a acestor colectivităţi.
Comuna asigură gestionarea de servicii publice de „proximitate”, în numele Statului (stare civilă,
organizarea alegerilor). Aceste atribuţii sunt exercitate în mod diferit, în funcţie de anvergura
colectivităţii. Competenţele exercitate efectiv şi nivelul serviciilor asigurat variază în funcţie de
mărimea comunelor la care se referă. De altfel, de foarte multe ori, competenţele comunale sunt
parţial transferate asupra unei instituţii publice de cooperare intercomunală.
În mod tradiţional, comuna are în sarcină anumite servicii: de poliţie administrativă,
securitate publică, salubritate publică, sistematizare urbană, iluminat public, colectare gunoi
menajer, cimitire şi pompe funebre.
În domeniul educaţiei, comuna crează şi stabileşte înfiinţarea claselor elementare şi de
grădiniţă, ea finanţează, construieşte şi întreţine şcolile primare şi pre-elementare.
De asemena comuna particiă la cheltuielile de ajutor social obligatoiru ale departamentului
şi organizaează centrele comunale de acţiune socială.
Comuna poate conduce activităţi culturale (muzee, biblioteci, şcoli de muzică şi
conservatoare municipale, arhive, protecţia patrimoniului).
Departamentul: este colectivitatea intermediară între cele trei nivele ale colectivităţilor
locale. Apărut în perioada revoluţionară, autonomia departamentului va fi reală prin adoptarea legii
din 10 august 1871, adevărata cartă a administraţiei departamentelor.
Prin Legea din 2 martie 1982 departamentul este „eliberat” de controlul reprezentării
Statului, prin transferul puterii executivve preşedintelui consiliului general.
Cu toate că departamentul dispune de o competenţă generală în ceea ce priveşte problemele
„interes departamental”, esenţialul activităţii sale se concentrează asupra câtorva domenii. Astfel,
departamentul asigură gestiunea directă a unui anumit număr de servicii, cum ar fi:
- Serviciul de întreţinere a reţelei de drumuri
- Servicii sanitare şi sociale. Departamentul suportă obligaţia prestărilor prevăzute de
codul de ajutor social, mai cu seamă ajutorul medical. Responsabil al instituţiilor care îi primesc pe
beneficiarii acestuia, departamentul hotărăşte asupra condiţiilor de confort şi fixează preţul pe zi
(pentru persoanele vârstnice, handicapaţi, copii necesitând ajutor social)
- În domeniul învăţământului public, departamentul are responsabilitatea gimnaziilor
- Legea orientării transporturilor interne conferă departementelor centrale în domeniul
coordonării (pe plan departamental) şi organizării transporturilor şcolare şi serviciilor regulate de
transporturi rutiere şi de călători
- Departamentul a păstrat sau a dobândit gestiunea anumitor servicii publice: arhive,
muzee departamentale, biblioteci centrale de împrumut, pompieri, etc.
Departamentul îşi foloseşte circa jumătate din buget pentru cheltuieli de intervenţie, sub
formă de transferuri sau de subvenţii vărsate. Acest rol se manifestă în raport cu comunele,
departamentul participând în general la unele structuri de colaborare inter-colectivităţi (sindicate
mixte). Această intervenţie poate să ia forma şi a garanţiilor de împrumut.
Regiunea, în anul 1972 au fost create 21 de regiuni metropolitane, la care s-au adăugat
regiunea Corsica şi regiunile situate peste mări.
Legea de descentralizare din 1982 a dat regiunii statutul de colectivitate locală teritorială şi a
29
transferat puterea executivă preşedintelui consiliului regional. În anul 1986 consilierii regionali au
fost aleşi pentru prima dată prin vot direct. Ultima născută dintre colectivităţile teritoriale, regiunea
este cea ale cărei competenţe sunt cele mai specializate. Acţiunea regiunii trebuie să fie în principal
economică şi socială.
Bugetul regional păstrează un caracter de buget de intervenţie relativ specializat. Această
intervenţie poate fi indirectă sau directă:
 indirectă, când reginea participă sub formă de subvenţii la cheltuielile de dotare
realizate de alte colectivităţi
 directă, deoarece regiunea are, după descentralizare, un rol de animare economică,
care se traduce prin distribuirea de ajutoare întreprinderilor.
Legile de descentralizare au încredinţat colectivităţii regionale gestiunea directă a anumitor
servicii publice:
 În domeniul învăţământului, regiunea gestionează liceele
Ea are responsabilitatea clădirilor şi a investiţiilor:
 În domeniul formării profesionale, ea are o competenţă generală de drept comun:
programare de comun acord cu statul şi gestionarea unui fond regional al formării profesionale.
În sfârşit, regiunile joacă un rol important în domeniul planificării, prealabilă intervenţiei lor.
Ele participă la elaborarea Planului Naţional, realizează un Plan Regional în care sunt definite
acţiunile pe care regiunea se angajează să le susţină. Punerea în aplicare a acestui plan se poate face
pe calea unor contracte încheiate cu statul sau cu alte colectivităţi.

4.1. Gestiunea serviciilor publice locale

Colectivităţile locale îşi pot îndeplini sarcinile legate de asigurarea serviciilor publice
utilizând mai multe modalităţi de gestiune, legea neimpunând, în general, vreo structură juridică şi
financiară anume.
Autorităţile publice locale au la dispoziţie diferite formule care se adaptează mai mult sau
mai puţin bine la serviciile pe care le încearcă să le furnizeze. Astfel, există mai multe modalităţi de
gestionare a serviciilor ublice-locale.
- Gestiunea fără personalitate morală distinctă
- Gestiunea cu personalitate morală publică distinctă
- Gestiunea în parteneriat în interiorul unei persoane morale private
- Gestiunea prin parteneri privaţi

4.2. Gestiunea fără personalitate morală distinctă

Regia reprezintă modul tradiţional şi integrat de gestiune a serviciilor publice.

Toate serviciile cu caracter în întregime administrativ sunt exercitate în acest mod: cazul
tipic este cel al stării civile. Când activităţile în cauză generează încasări de venituri, colectivitatea
poate hotărî să o înzestreze cu autonomie financiară. Pe plan formal, o regie este întotdeauna
integrată conturilor comunale, atât în ceea ce priveşte încasările cât şi cheltuielile acesteia.
Serviciile cele mai frecvent exploatate în regie înzestrată cu autonomie financiară sunt cele
de distribuire a apei sau de recuperare a gunoiului menajer şi anumite dotări sportive şi culturale.
Dispozitivul regiei îngăduie aleşilor să menţină un control maxim asupra funcţionării unui
serviciu. Inconvenientul constă în faptul că gestiunea unei regii este adesea greoaie, supusă regulilor
contabilităţii publice.

30
 4.3. Gestiunea cu personalitate morală publică distinctă

Colectivităţile locale pot să-şi creeze instituţii publice sau, mai ales comunele, să-şi pună în
comun cu alte comune anumite servicii.
În unele cazuri, prin lege, colectivităţile locale, sunt obligate să-şi creeze instituţii publice cu
caracter administrativ. Spre exemplu şcolile şi centrele de acţiune socială la nivel de comună sau
gimnaziile şi liceele la nivel departamental şi regional.
Colectivităţile locale, pot deopotrivă, să-şi creeze instituţii publice locale pentru realizarea
unor servicii publice.
Astfel, serviciile de transport în comun, pompele funebre, birourile publice ale serviciului de
repartizare a locuinţelor sociale, majoritatea muzeelor, numeroase dotări sportive sunt gestionate de
instituţiile publice.
Instituţia publică permite o mai bună individualizare a serviciilor şi rezultatelor activităţii,
menţinându-se subordonarea faţă de regulile contabilităţilor publice, precum şi faţă de control al
Camerei Regionale de Conturi.
Instituţia publică are un buget propriu care se materializează prin existenţa unei relative
autonomii patrimoniale.

4.4. Structurile de cooperare intercomunală

Sindicatele de Comune
Sunt o instituţie veche (1890) urmărind să remedieze fărămâţarea comunală din Franţa.
Începând cu anul 1959 au fost instituite sindicatele intercomunale cu vocaţie multiplă, a
căror particularitate este de a exercita mai multe servicii de interes comun şi nu doar unul singur.
Preşedintele sindicatului ales de către comitet este ordonator al instituţiei publice. Acesta
este supus regulilor contabilităţii publice.
Resursele sindicatului sunt constituite din rezultate obţinute din exploatare, din subvenţii şi
din cotnribuţii obligatorii ale comunelor. Sindicatele s-au dovedit deosebit de adaptate comunelor
rurale pentru realizarea unor lucrări costisitoare precum: aducţiuni de apă, transporturi şcolare,
colectare gunoi menajer.
Districtele
Districtul este un model mai integrat decât sindicatul. În momentul constiturii, districtului îi
sunt transferate în mod obligatoriu anumite competenţe: serviciul locativ şi centrul de ajutor şi de
luptă împotriva incendiilor. Celelalte competenţe sunt transferate prin voinţa expresă a comunelor
membre.
Interesul districtului pentru comunele membre este aproape acelaşi ca al sindicatului,
funcţionarea sa fiind, în practică, apropiată de cea a unui sindicat intercomunal cu vocaţie multiplă.
Posibilitatea de a-şi crea o bază de resurse proprii constituie un avantaj suplimentar.
Comunitatea urbană
Comunitatea urbană este o formulă mult integrată, având în vedere importanţa
competenţelor transferate în mod obligatoriu. Comunele nu îşi mai păstrează decât puterea
poliţienească şi intervenţiile în domeniul social, cultural şi sportiv.
O parte din încasările fiscale ale comunelor este transferată comunităţii urbane, care
benficiază şi de o majorare a subvenţiilor de stat, mai ales a celor de dotare.
Această structură nu a cunoscut succesul scontat de creatorii săi, care au conceput-o pentru a
se aplica la toate aglomerările de peste 50.000 locuitori. De aceea guvernul a fost determinat să
caute noi formule de prevăzut noi categorii de grupări: comunitatea de oraşe şi de comune care să
exercite competenţe particulare şi care să prezinte o integrare fiscală mai avansată.
Comunitatea de oraşe
Destinată aglomeraţiilor cu mai mult de 20.000 de locuitori. Competenţele transferate sunt
determinate de comunele membre, incluzând domeniul amenajării spaţiului şi pe cel al dezvoltării
economice. În plus comunităţile de oraşe trebuie să opteze cel puţin pentru una dintre competenţele
31
următoare:
- protecţia şi punerea în valoare a mediului înconjurător
- politica spaţiului locativ
- reţeaua de drumuri
- dotări culturale, sportive şi şcolare
Din punct de vedere financiar, comunităţile de oraşe prezintă particularitatea că percep, în
locul localităţilor membre în mod integral taxa profesională.
Comunitatea de comune
Nu este supusă unei condiţii de prag demografic precum comunitatea de oraşe. Ei i se
transferă aceleaşi competenţe ca şi comunităţilor de oraşe. Integrarea fiscală a comunităţilor de
comune este mai puţin pronunţată decât aceea a comunităţilor de oraşe. Numai dacă optează pentru
regimul de taxă profesională unică, beneficiază de o fiscalitate adiţională la cele patru taxe
percepute de comunităţile membre.

4.5. Gestiunea în parteneriat în interiorul unei persoane morale private

Prin asociere cu sectorul privat se permite o mai mare supleţe de gestiune a structurilor
constituite.
Colectivităţile locale pot crea societăţi de economie mixtă pentru orice activitate de interes
general în cadrul competenţelor care le sunt recunoscute de lege cu condiţia de a respecta libertatea
comerţului şi a industriei.
Societatea de economie mixtă este instrumentul privilegiat al operaţiunilor de sistematizare
şi de construcţie. Acest tip de societate permite colectivităţilor locale să-şi menţină un control
asupra unor activităţi a căror importanţă politică este evidentă, dar care necesită o expertiză tehnică
pe care ele nu o pot avea.
Colectivităţile locale se înconjoară cel mai adesea de instituţii financiare sau de parteneri
care posedă o experienţă tehnică în domeniul de colectivitate al viitoarei societăţi de economie
mixtă.
Fiind societăţi anonime, societăţile de economie mixtă, funcţionează potrivit regulilor de
contabilitate privată.
Relaţiile financiare ale colectivităţii locale cu societatea pot fi de două tipuri:
- o participare delimitată atunci când societatea de economie mixtă este concesionar, în
particular în operaţiunile de construcţii
- O participare mai amplă în cazul în care societatea de economie mixtă este mandatar
şi, acţionează în calitate de responsabil de lucrare, delegat al colectivităţii. În acest caz colectivitatea
furnizează societăţi de economie mixtă şi capitaluri şi ia în sarcină rambursările de împrumuturi
contractate. În schimb, lucrarea îi este predată atunci când e terminată.
Societatea de economie mixtă este supusă controlului camerei regionale de conturi.
Legea din 7 iulie 1983 prevede o obligaţie de transmitere a anumitor acte ale societăţii
prefectului, care poate sesiza camera regională de conturi dacă normele finanţelor publice i se par a
fi încălcate.

4.6. Gestionare prin parteneri privaţi

Colectivităţile locale pot alege încredinţarea exploatării anumitor servicii publice unor
persoane private. Această practică, foarte veche, presupune existenţa unei relaţii contractuale între
cel care primeşte exploatarea serviciului public şi colectivitate. Operaţiunea este asemănătoare cu
concesiunea de serviciu public.
Cel care exploatează este remunerat printr-o redevenţă percepută de la beneficiari. În
anumite cazuri, cum ar fi transporturile publice, subvenţiile de dotare şi chiar de funcţionare sunt
32
vărsate de colectivităţile locale pentru a realiza echilibrul economic al societăţii.
Prin contract se poate prevedea punerea la dispoziţie de către colectivitatea locală de dotări
şi remunerarea concensionarului. Beneficiarul trebuie să respecte un caiet de sarcini prestabilit.
Acest document stabileşte calitatea seriviciului pe care colectivitatea îl doreşte realizat întrucât,
fiind vorba de un serviciu public aceasta rămâne responsabilă din punct de vedere politic pentru
funcţionarea lui.
De fapt, colectivităţile locale caută în acest tip de contract:
- O asigurare împotriva deficitelor: participarea colectivităţii este determinată prin
contract şi, în principiu, nici o subvenţie suplimentară nu este datorată dacă standardele impuse
serviciului public nu au fost îndeplinite
- Beneficiul unei gestiuni private presupusă mai productivă şi mai eficientă
- Resurse pentru finanţarea investiţiei iniţiale care sunt asigurate de persoana privată în
schimbul unor încasări din funcţionarea ulterioară a serviciului public.

CAPITOLUL V
Controlul în spaţiul administrativ european

5.1. Comitetul Regiunilor

Pe lângă principalele instituţii ale Uniunii Europene mai funcţionează o serie de de

organisme interinstituţionale cu rol consultativ, care nu au calitatea de instituţii unionale, dar în care
sunt reprezentaţi actori din viaţa economică, socială sau politică de la nivel regional sau local din
statele membre. Prin intermediul acestora, care până la urmă reprezintă pilonul întâi al
reprezentativităţii cetăţenilor, se face cunoscută opinia majorităţii cetăţenilor europeni. Aici amintim
cele două organisme: Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor (CoR).
Comitetul Economic şi Social din acesta fac parte reprezentanţi ai participanţilor la viaţa
economică şi socială a UE: agricultori, muncitori, transportatori, mici întreprinzători, profesii
liberale, angajatori. Comitetul Economic şi Social este format din reprezentanţi ai organizaţiilor
patronale, salariale şi ai altor reprezentanţi ai societăţii civile, în special din domeniile socio-
economic, civic, profesional şi cultural.
Comitetul Regiunilor este alcătuit din reprezentanţi ai aleşilor locali sau regionali, titulari ai
unui mandat electoral sau care răspund din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese. Atât
Comitetul Economic şi Social, cât şi Comitetul Regiunilor sunt consultate de către Parlamentul
European, Consiliu sau Comisie în toate cazurile prevăzute de tratate sau în cazul în care aceste
instituţii consideră oportun.
Comitetul Regiunilor are rolul principal de a face cunoscută punctele de vedere locale şi
regionale cu privire la legislaţia Uniunii Europene. În acest sens, Comitetul emite rapoarte, avize pe
marginea propunerilor Comisiei. Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul
Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională,
cum ar fi ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică.
În baza Tratatului de la Lisabona, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Comisia Europeană
are obligaţia de a se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai
devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a
autorităţilor locale şi regionale este profund implicat în această procedură.
După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se consulte din nou cu
Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul dintre domeniile politice cu impact
direct asupra autorităţilor locale şi regionale.
Tratatul recunoaşte, în mod explicit, pentru prima oară principiul autonomiei locale şi
regionale, în cadrul statelor membre ale Uniunii Europene, acordând o importanţă mai mare
nivelului local şi regional în contextul principiului subsidiarităţii. Ceea ce s-a dorit şi a adus nou
33
Tratatul de la Lisabona a fost, pe de o parte modificarea relaţiei dintre Comitetul Regiunilor şi
celelalte instituţii ale Uniunii Europene. Astfel că, Comitetul a dobândit o prezenţă sporită în toate
etapele formulării legislaţiei UE, în pregătirea, modificarea şi monitorizarea legislaţiei care
afectează autorităţile locale şi regionale, iar pe de altă parte s-a avut în vizor asigurarea unei plus
contribuţii, mai profundă şi intensivă, autorităţilor care sunt cele mai apropiate de cetăţeni la
politicile UE de la toate nivelurile şi implicarea mai mare a publicului larg în procesul de integrare
europeană.
Tratatul de la Lisabona explicitează modelul economic şi social, propriu întregului proces de
integrare europeană, model ce amestecă piaţa liberă şi intervenţia publică în scopul garantării
atingerii obiectivelor sociale ale Uniunii. Sunt incluse elemente care permit extrapolarea modelului
social european la nivel supranaţional. Prin constituţionalizarea valorilor, principiilor şi obiectivelor
integrării europene se face o opţiune concretă în favoarea unui model de organizare a relaţiilor
economice şi sociale, modelul social european, care să răspundă combinaţiei speciale: piaţă,
societate, stat – proprii Europei.
Tratatul de la Lisabona presupune un progres important în dotarea regiunilor europene cu
instrumente care le permit apărarea propriilor competenţe în faţa amestecului nejustificat al
instituţiilor naţionale. Fără îndoială, buna funcţionare a acestor instrumente, depinde, în mare
măsură, de existenţa unor proceduri interne la nivelul statelor membre care să favorizeze o
asemenea acţiune.
Comitetul Regiunilor publică periodic un raport de monitorizare privind dezvoltarea grupării
europene de cooeprare teritorială (GECT). Până la finele anului 2013 fuseseră înfiinţate în total 43
de GECT, care cuprindeau circa 750 de autorităţi naţionale, locale şi regionale din 20 de state
membre ale UE.
Cum apără Comitetul Regiunilor interesele locale şi regionale la nivelul Uniunii Europene
Acţiunile Comitetului Regiunilor (CoR) Deciziile Parlamentului European (PE),
Consiliu şi Comisiei Europene (CE)

1. Organizarea de consultări cuCE evaluează opţiunile politice şi

autorităţi locale şi regionale pregăteşte propunerea legislativă – etapa
2. Cooperarea cu CE la evaluarea prelegislativă
impactului

În termen de 8 săptămâni: CoR cooperează CE adoptă propunerea legislativă şi trebuie

cu parlamente naţionale şi regionale pentru a să consulte CoR
analiza conformitatea cu principiul subsidiarităţii,
„mecanismul de avertizare timpurie”

1. Cooperează cu asociaţiile care Instituţiile UE încep să discute propunerea

reprezintă autorităţile locale şi regionale, precum legislativă. PE şi Consiliul au obligaţia de a
şi cu partenerii reţelei de monitorizare a consulta CoR.
subsidiarităţii locale şi regionale, precum şi cu
partenerii reţelei de monitorizare a subsidiarităţii
pentru integrarea punctelor de vedere ale acestora.
2. CoR adoptă un aviz privind
propunerea legislativă

CoR adoptă un aviz revizuit privind În cazul în care o propunere legislativă este
propunerea legislativă modificată substanţial de către celelalte instituţii
UE: Parlamentul European şi Consiliul adoptă
actul legislativ al UE.

34
 Iniţierea unor proceduri privind încălcarea Punerea în aplicare a legislaţiei UE:
dreptului comunitar la Curtea de Justiţie, în cazul  aproximativ 70% din aceasta este
în care actul legislativ adoptat continuă să nu pusă în aplicare de către regiuni şi autorităţile
respecte principiul subsidiarităţii locale
 Parlamentele regionale cu
competenţe legislative trebuie să realizeze, ele
însele, şi transpunerea directivelor UE

CoR monitorizează punerea în aplicare a

legislaţiei UE

5.2. OMBUDSMANUL – Controlul în Spaţiul Administrativ European

Insuficienţa controlului jurisdicţional asupra administraţiei, datorată mai ales faptului că

judecătorul este lipsit de putere în faţa lacunelor legislative sau redactării defectuoase a textelor
legale, datorată şi lipsei de rapiditate şi accesibilitate, a condus la instituirea unor autorităţi
însărcinate cu controlul administraţiei prin alte mijloace. Multiplicarea lor în Franţa a antrenat
apariţia unei noi calificări pentru a le denumi, termenul utilizat fiind acela de autorităţi
administrative independente.
Sub această titulatură se reunesc diferite organisme administrative create în cursul ultimelor
decenii, care se îndepărtează de consiliile consultative ordinare, atât prin statutul lor cât şi prin
atribuţii. Statutele acestora, indiferent de diversitatea lor sunt toate dominate de voinţa de a-şi
afirma independenţa în raport cu Guvernul şi cu autorităţile administrative aflate în vârful ierarhiei.
În general, atribuţiile autorităţilor administrative independente depăşesc simplul aviz, ele
incluzând, în cea mai mare parte a cazurilor, o veritabilă putere de decizie. Adeseori, aceste
autorităţi pot fi sesizate nu doar de alte autorităţi publice, ci chiar de simpli particulari. Printre
acestea, şi mediatorul sau ombudsmanul ocupă un loc important. Este vorba de un control calificat
în doctrină ca un control mixt.
Acest organ îşi trage forţa din susţinerea parlamentului, îşi exercită misiunea într-o manieră
administrativă, iar rezultatele intervenţiei sale se aseamănă cu cele ale unui judecător. Este motivul
pentru care această instituţie este dificil de încadrat într-una sau alta din cele trei puteri tradiţionale
ale statului.
Instituţia Ombudsmanului este o instituţie democratică, independentă, a cărei implementare
cere timp, cadru democratic, cultură, în special politico-juridică, solicitudine şi autorităţi dispuse a
coopera şi înlătura din activitatea lor orice greşeli sau abuzuri la adresa drepturilor și libertăţilor
cetăţeneşti.
Instituţie mult apreciată, de origine suedez-finlandeză este definit ca acel „funcţionar”
independent şi nepărtinitor, răspunzător faţă de legiuitor, căruia cetăţenii i se pot adresa cu
plângerile lor referitoare la tratamentul abuziv din partea unor funcţionari sau organe
guvernamentale.
Ombudsmanul reprezimtă un organism de protecţie al cetăţenilor derivat din Parlament, ce
deţine o prerogativă de control al administraţiei, dispune de o largă independenţă şi acţionează fără
un formalism excesiv.
Ombudsmanul European este un organism independent şi imparţial care poate trage la
răspundere administraţia Uniunii Europene. Ombudsmanul investighează plângerile privind cazuri
de administrare defectuoasă în activitatea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor UE. Numai
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în exercitarea funcţiilor sale jurisdicţionale, nu se încadrează
în competenţa Ombudsmanului. Ombudsmanul poate constata un caz de administrare defectuoasă
35
dacă o instituţie nu respectă drepturile fundamentale, normele sau principiile de drept sau principiile
bunei administrări.
Administrarea defectuoasă include, de exemplu:
 nereguli administrative
 incorectitudine
 discriminare
 abuz de putere
 lipsă de răspuns
 refuzul furnizării de informaţii şi întârziere nejustificată
Orice cetăţean sau rezident al UE sau întreprindere, asociaţie sau alt organism cu sediul
social în UE poate înainta o plângere.
Instituţia prezintă trei caracteristici principale:
1. În primul rând, ombudsmanul primeşte plângerile particularilor contra administraţiei
publice şi tinde să le rezolve pe cele care se dovedesc a fi fondate
2. În al doilea rând, ombudsmanul nu este abilitat să dea instrucţiuni sau să anuleze o
decizie a administraţiei, aspect care îl diferenţiază de o jurisdicţie şi deci nu posedă putere de
injoncţiune asupra administraţiei
3. Al treilea element fundamental prin care ombudsmanul se diferenţiază de o instanţă
administrativă este independenţa sa în raport cu puterea executivă
Suedia este ţara de origine a acestei instituţii. Primul Ombudsman, în forma actuală,
cristalizată a acestei instituţii a fost numit de parlamentul Suedez, în anul 1766. Constituţia din 1809
conţinea prevederi referitoare la structura, competenţa şi obligaţiile Ombudsmanului, stabilind
alegerea acestuia de către parlament, dintre „persoanele cunoscătoare a legislaţiei şi de o integritate
remarcabilă”, crearea fiind rezultatul dezvoltării istorice şi a experienţei politice a poporului suedez
din acea perioadă istorică. Instituţia a apărut ca rezultat al necesităţii exercitării unui control, de
către rege, asupra modului în care autoritatea judecătorească şi autorităţile publice, în general, îşi
îndeplineau sarcinile conferite prin lege.
În Danemarca, Ombudsmanul a fost introdus prin Constituţia din 1953, iar competenţa sa se
extinde asupra tuturor funcţionarilor civili şi militari ai Statului, miniştrilor dar nu şi asupra
magistraţilor. În anul 1954 a fost înfiinţată şi funcţia de Delegat al Parlamentului. Începând cu anul
1962, el poate de asemenea să verifice şi anumite decizii ale agenţilor colectivităţii locale.

Concluzii

Mecanismele care asigură afirmarea şi evoluţia Spaţiului Administrativ European au dus la

cristalizarea anumitor standarde ale administraţiei publice. Din acest punct de vedere, Spaţiul
Administrativ European se bazează mai mult pe evoluţia firească a relaţiilor administrative din
spaţiul european, decât pe o intervenţie promptă şi certă a instituţiilor europene în structurarea şi
modelarea spaţiului administrativ al statelor membre. Codificare, transformarea în legi şi reguli
comunitare, a practicilor şi designului instituţional, al altor elemente ale administraţiei publice are
loc treptat, anume în baza evoluţiei relaţiilor dintre participanţii din cadrul Uniunii Europene.
Se evidenţiază relaţia directă dintre evoluţia Uniunii Europene ca instituţie şi administraţia
publică a acesteia. Unificarea administrativă trebuie precedată sau este posterioară unificării
instituţionale şi spirituale a Uniunii Europene. Prezenta evoluţie a spaţiului economic european se
manifestă în principal prin intermediul principiilor puse la baza administraţiei publice.
Pe baza principiilor consolidate de proiectul SIGMA (Support for Improvement in
Governance and Management in Central and Eastern Europe Countries” (încredere şi previzibilitate,
deschiderea şi transparenţa, responsabilitate, eficienţă şi efectivitate), F. Cardona dezvoltă principii
astfel:
1. Administrarea afacerilor publice prin o legislaţie clară şi exactă care să nu permită
interpretări echivoce.
36
 2. Administraţia publică nu poate avea obligaţii şi drepturi extracontractuale
3. Nedescriminarea rasială, religioasă, politică, sexuală, etc.
4. Proporţionalitate
5. Satisfacerea aşteptărilor legitime ale cetăţenilor
6. Dreptul de a fi audiat şi cel la apărare în procesele administrative, precum şi la
corectitudine procedurală
7. Dreptul la o administraţie publică eficientă, capabilă să aplice efectiv legislaţia UE
8. Hotărârile administrative trebuie motivate în mod public
9. Supravegherea activităţii administraţiei publice şi dreptul de a ataca hotărârile
administrative în instanţa judecătorească
10. Oportunitatea deciziilor şi acţiunilor administraţiei publice.

Bibliografie

1. Dana Apostol Tofan, Instituţii administrative europene, Ed. CH Beck, Bucureşti 2006
2. Emil Bălan, Administrarea Finanţelor Publice Locale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti
1999
3. Philippe Moreau Defrages, Instituţiile Europene, Editura Amarcord, Timişoara 2002
4. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Tratatul de la Lisabona. Noi provocări la adresa
Spaţiului Administrativ European, Document Suport
5. Adrian Ivan, Guvernanţă şi teorii ale integrării în Uniunea Europeană, suport de curs,
Universitatea „A.I. Cuza” Iaşi, Centrul de Studii Europene
6. Alina Profiroiu, Marius Profiroiu, Autonomia Financiară a colectivităţilor locale din
România – premisă a succesului descentralizării, Revista Transilvană de Ştiinte Administrative,
2007
http://rtsa.ro/files/TRAS-19-2007-8Profiroiu-Profiroiu.pdf
7. Paul Zai, Abordări privind descentralizarea cheltuielilor bugetare în Uniunea
Europeană, Revista Transilvană de ŞtiinţeAdministrative, nr.1(32),2013,pp.138-154
http://rtsa.ro/files/RTSA-32-10ZAI.pdf
8. Gh. M. Voinea, Elena Rusu, Finanţele publice locale în ţările Uniunii Europene –
abordări comparative, Tribuna Economică, nr.283, Bucureşti 2008
9. Mihaela Boc, Mijloace de implicare directă a cetăţenilor în activitatea instituţiilot
europene, Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, 1(32)/2013, pp. 17 -31,
http://rtsa.ro/files/RTSA-32-2BOC.pdf
10. Revista Transilvană de Ştiinţe Administrative, http://www.rtsa.ro/
11. Publicaţie OECD, Programul SIGMA – Sprijin pentru îmbunătăţirea guvernării şi a
managementului în ţările din Europa Centrală şi de Est. Principiile Europene în Administraţia
Publică
12. Site-ul oficial al Ministerului Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice,
http://www.mdrt.ro/

37